Sunteți pe pagina 1din 4

8.

NOŢIUNI DE PSIHOTERAPIE

8.1. DEFINIŢII

Definirea psihoterapiei a devenit o sarcină dificilă, odată cu creşterea


complexităţii şi numărului de metode, astfel că aceasta variază de la definiţii extrem de
înguste (conform cărora psihanaliza ar fi singura formă “adevărată” de psihoterapie),
până la definiţii foarte largi (includ în domeniul psihoterapiei orice formă de influenţă
personală care vizează un individ sau un grup, pentru a rezolva probleme sau pentru a
îmbogăţi experienţele de viaţă) – Walrond – Skinner, 1992.
Iată câteva dintre aceste definiţii:
Psihoterapia este “esenţialmente o conversaţie care implică ascultarea şi
discutarea cu cei ce au tulburări, cu scopul de a-i ajuta să-şi înţeleagă şi să-şi rezolve
situaţiile lor problematice” (Brown şi Pedder, 1979).
“Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat, ce-şi propune să
influenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens
(între pacienţi, terapeut şi grupul de suferinţă), sunt considerate ca necesitând un
tratament prin metode psihologice (prin comunicare, cel mai adesea verbală, dar şi non-
verbală), în sensul unui scop bine definit, pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea
simptomelor şi/sau schimbarea structurală a personalităţii), cu ajutorul unor tehnici ce pot
fi învăţate în baza unei teorii a comportamentului normal şi patologic. În general, aceasta
implică o relaţie emoţională solidă” (Strotzka, 1978, cf. Huber, 1994).
“Orice utilizare de mijloace psihologice pentru a trata o maladie mentală, o
inadaptare sau o tulburare psihosomatică” (Larousse – Dicţionar de psihiatrie, 1998).
Psihoterapia este o “terapie ce foloseşte mijloace psihologice, cu acţiune directă
asupra unei maladii psihice sau asupra persoanei aflate într-o dificultate existenţială, fără
intervenţie directă asupra somaticului” (C. Gorgos, 1989).
“O metodă de intervenţie psihologică poate fi considerată ca psihoterapie dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- trebuie să se bazeze pe o teorie ştiinţifică, recunoscută asupra personalităţii şi
tulburărilor sale;
- trebuie să se fondeze pe o elaborare teoretică asupra schimbărilor pe care le
provoacă şi pe tehnici validate;
- trebuie raportată evaluarea efectelor favorabile şi nefavorabile;
- indicaţiile sunt reprezentate de o suferinţă psihologică sau psihopatologică ce
necesită o intervenţie terapeutică;
- trebuie practicată de persoane competente şi specializate” (cf. Huber, 1993).

8.2. CLASIFICĂRI

Autorii francezi J. Delay şi P. Pichot (1969) clasifică psihoterapiile în trei grupe,


pornind de la mecanismele puse în joc:
- psihoterapia dialectică: îşi propune să schimbe personalitatea pacientului prin
reintegrarea în conştiinţă a conţinuturilor inconştiente. În această grupă intră psihanaliza,
analiza existenţială (Daseinanalyse), psihoterapia nondirectivă rogersiană, psihoterapia
Balint etc.
- psihoterapia sugestivă (protreptică): se bazează pe capacitatea
psihoterapeutului de a sugestiona şi pe capacitatea pacientului de a fi sugestibil.
Sugestiile pot fi directe şi indirecte. Din această grupă fac parte hipnoza, relaxarea
progresivă Jacobson, training-ul autogen Schultz, terapia de persuasiune (Dubois, Berne).
- psihoterapia catarctică: prezintă valoare “retrăirea” amintirilor cu o puternică
încărcătură emoţională, amintiri care au fost refulate în stare normală. Efectul catarctic al
retrăirilor amintirilor a fost observat de către Breuer şi Freud în timpul şedinţelor de
hipnoză. Ulterior, prin corelarea efectului catarctic cu cel determinat de administrarea
unor droguri, au fost elaborate tehnici psihoterapeutice bazate pe favorizarea de către
substanţele psihotrope a trăirilor catarctice (narcoanaliza).
În funcţie de complexitatea procedeelor avem următoarele forme de
psihoterapie:
- psihoterapia simplă, adecvat în practica generală;
- psihoterapia de susţinere pe termen lung sau scurt, care poate fi practicată de
toţi psihiatrii;
- psihoterapia specială, practicată de psihoterapeuţi specializaţi (Skynner,
Brown – 1981).
O altă clasificare a psihoterapiilor se poate face în funcţie de numărul
pacienţilor:
- psihoterapie individuală;
- psihoterapie de cuplu;
- psihoterapie familială;
- psihoterapie de grup (mic sau mare)
sau de durata psihoterapiei: psihoterapii de scurtă durată şi psihoterapii de lungă
durată.

8.3. INDICAŢIILE ŞI CONTRAINDICAŢIILE PSIHOTERAPIEI

Psihoterapia este indicată şi se poate aplica într-o gamă largă de tulburări


psihice, cum ar fi tulburările nevrotice, probleme emoţionale de scurtă durată, crize
existenţiale, simptome depresive şi anxioase moderate ca intensitate dar recurente
(substratul acestora fiind scăderea stimei de sine sau dificultăţi de relaţionare), boli
psihosomatice, boli organice cronice. De asemenea, în cazul pacienţilor cu tulburări
psihotice aflaţi în fază de remisiune, susţinerea psihoterapeutică este binevenită în
completarea tratamentului medicamentos.
De psihoterapie mai pot beneficia şi persoanele normale, bine integrate
profesional, familial şi social, dar care au impresia că nu şi-au atins nivelul expectaţiilor
lor, că nu şi-au dezvoltat la nivel maximal potenţialul lor psihic.
Există însă câteva categorii de persoane care nu pot beneficia de psihoterapie.
Vorbim aici de persoanele cu deficit mental, care nu sunt capabile să înţeleagă
interpretările făcute de terapeut pe de o parte şi nu sunt capabili să descopere cauzele
problemelor lor şi nici să găsească soluţii la acestea pe de altă parte.
O altă categorie de persoane cărora nu se poate recomanda o cură
psihoterapeutică sunt cele incapabile de a realiza contacte umane, deci nici o relaţie
psihoterapeutică satisfăcătoare: persoane cu unele tulburări de personalitate, pacienţii
psihotici în perioada acută a bolii.
O a treia categorie este reprezentată de pacienţii cu stări confuzivo-demenţiale şi
demenţiale din unele boli organice, ateroscleroză (ASC), procese expansive intracraniene,
demenţe presenile (Pick, Alzheimer) şi senile. În cazul lor, deteriorarea cognitivă este atât
de mare, încât pentru ei este aproape imposibilă înţelegerea demersului psihoterapeutic.
În cadrul contraindicaţiilor relative ale psihoterapiei intră cele legate de vârstă:
nu este indicată psihoterapia de orientare psihanalitică de exemplu în cazul copiilor şi a
adolescenţilor, din cauza imaturităţii psiho-afective, a instabilităţii emoţionale şi a
sugestibilităţii crescute a acestora, care nu se pretează la tehnicile analitice; în cazul
persoanelor trecute de 60 de ani psihoterapia are de asemenea contraindicaţii relative, din
cauza fenomenelor de psihoscleroză. Nivelul scăzut de instrucţie şi cultură poate fi de
asemenea o contraindicaţie relativă a psihoterapiei, deoarece poate reprezenta o piedică în
înţelegerea procesului psihoterapeutic.

8.4. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI

1. Scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află.


2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întărirea Eu-lui şi a capacităţilor integrative ale personalităţii pacientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
5. Modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei funcţionări mai
mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care
produc sau menţin comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înşişi şi despre lumea
înconjurătoare.
8. Dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.

8.5. FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ PSIHOTERAPIA

Pentru ca şedinţele de psihoterapie să se desfăşoare cu succes este nevoie să fie


îndeplinite anumite condiţii. Aceste condiţii sau factori care influenţează actul
psihoterapeutic sunt:
1) Competenţa şi experienţa profesională a psihoterapeutului: în România pot
practica psihoterapia medicii psihiatri şi psihologii clinicieni. Pentru a deveni
psihoterapeut este nevoie de o perioadă de formare în forma de psihoterapie aleasă sub
îndrumarea unui psihoterapeut competent, apoi de şedinţe cu pacienţi supervizate.
Perioada de formare include terapia şi analiza personală (dezvoltare personală) a
viitorului psihoterapeut.
2) Pentru a aprecia corect oportunitatea psihoterapiei precum şi pentru a alege
cea mai potrivită tehnică psihoterapeutică este necesar să se stabilească un diagnostic
precis şi corect atât psihiatric cât şi somatic.
3) Pentru a putea iniţia o cură psihoterapeutică este nevoie de consimţământul
pacientului, obţinut după ce i se explică acestuia în ce constă metoda terapeutică
respectivă precum şi beneficiile ei.
4) Odată începută, psihoterapia se va desfăşura într-un anumit cadru prestabilit
(ambianţă, dotare tehnică atunci când este nevoie, durată a unei şedinţe, durată a curei
psihoterapeutice).
5) Un alt factor ce influenţează desfăşurarea psihoterapiei este reprezentat de
asocierea sau neasocierea chimioterapiei. Dacă tulburările nevrotice pot beneficia doar de
psihoterapie, în tulburările psihotice şi în tulburările psihice pe fond organic se
recomandă asocierea chimioterapiei, necesară pentru a controla patologia organică (de ex.
o insuficienţă cardiacă, o hipertensiune arterială, o stare de agitaţie psihomotorie etc.).

8.6. ETAPELE DESFĂŞURĂRII PSIHOTERAPIEI

După Benedetti, desfăşurarea curei psihoterapeutice se realizează în trei etape:


1) Etapa preparatorie: în această etapă se face o anamneză minuţioasă a
pacientului, precum şi un examen somatic, biologic, psihometric şi psihiatric.
Examenele somatic şi biologic (paraclinic) sunt relevante în măsura în care sunt
depistate boli ce pot influenţa psihoterapia (fie că aceasta devine inoperantă, fie ne
orientează asupra tehnicilor psihoterapeutice aplicabile în situaţia dată de boală, fie
scurtarea, prelungirea sau întreruperea psihoterapiei etc.).
Examenul psihologic furnizează date despre tipul de personalitate premorbidă a
pacientului precum şi despre eventualele modificări ale personalităţii pacientului în cazul
bolilor psihice.
De mare importanţă în această etapă este şi heteroanamneza cu ajutorul căreia
obţinem date referitoare la aspecte ale bolii sau ale problemelor pacientului pe care acesta
omite să le relateze, fie pentru că nu i se par relevante, fie că îi este jenă să le relateze etc.
Prin heteroanamneză mai putem afla date despre antecedentele heredocolaterale ale
pacientului, despre situaţia materială, cea socioculturală şi cea familială (familie de
origine şi familie actuală).
Un alt aspect important în această etapă preparatorie îl reprezintă obţinerea
consimţământului pacientului pentru psihoterapie. Pacientul nu trebuie forţat să-şi dea
consimţământul deoarece există posibilitatea ca acesta să interpreteze eronat dorinţa
medicului de a aplica psihoterapia şi astfel să fie afectată încrederea sa în psihoterapie,
ceea ce va duce la ineficienţa (eşecul) psihoterapiei. Odată ce consimţământul a fost
obţinut, medicul îi va explica pacientului în ce constă tehnica psihoterapeutică aleasă,
durata şi ritmicitatea şedinţelor.
2) Etapa terapeutică – reprezintă perioada de timp variabilă în funcţie de metoda
aplicată în care se desfăşoară psihoterapia propriu-zisă. Are ca rezultat un bogat material
psihologic ce va fi prelucrat de pacient cu ajutorul terapeutului.
3) Etapa de bilanţ – în care sunt evaluate rezultatele obţinute (vindecare,
ameliorare, stagnare, agravare) şi în funcţie de acestea fie se vor opri şedinţele, fie se va
continua psihoterapia, fie se va schimba metoda psihoterapeutică.