ASFALTATOR

Suport de curs

Iaşi, martie 2012

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investeşte în oameni!”
 ASFALTATOR
Suport de curs

IAȘI, februarie 2012

1
2
 Cuprins

1. Modulul I - Planificarea activității proprii pag.5

2. Modulul II – Comunicarea la locul de munca pag.7

3. Modulul III – Lucrul in echipa pag.15

4. Modulul IV – Efectuarea de calcule matematice simple pag.17

5. Modulul V - Aplicarea normelor de securitate şi sănătate în muncă

(NSSM) şi a normelor de protecție a mediului și pentru prevenirea şi
stingerea incendiilor pag.24

6. Modulul VI – Aplicarea procedurilor de calitate pag.35

7. Modulul VII – Compactarea stratului de mixturi asfalctice pag.39

8. Modulul VIII – Prepararea mixturilor asfaltice in instalatii

automatizate pag.44

9. Modulul IX – Aplicarea tratamentelor de protectie speciala pag.47

10. Modulul X - Asternerea mixturilor asfaltice pag.57
11. ModululXI - Pregatirea stratului suport pag.72
Bibliografie pag.81

3
4
 MODULUL I

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII PROPRII

Planificarea unei activități curente astfel încât :

• Se identifică corect și realist timpul necesar pentru realizarea lucrării.
• Se stabileşte etapele de lucru şi modul de abordare, în funcţie de sarcinile de îndeplinit şi de timpul alocat.
• Se planifică succesiunea fazelor, în conformitatecu cerinţele procedurii de lucru şi de eventualele situaţii
care pot interveni.
Etapele planificării strategice:
1. Definirea problemei de soluţionat - Analiza situaţiei (internă sauexternă).
2. Planificarea şi programarea
3. Derularea acţiunii şi comunicarea
4. Evaluarea

Elementele procesului de planificare

Planificarea se află în strânsă legătură cu procesul decizional, calitatea planurilor fiind determinată în
mare parte de abilităţile personale
Planificarea este necesară mai ales pentru că creşte intervalul de timp dintre momentul adoptării
deciziei şi cel al observării rezultatelor.
Deciziile sunt mijloace de atingere a scopurilor, fiecare decizie fiind generată de un process dinamic
influenţat de mai mulţi factori. Alegerea corectă depinde de natura problemei, de timpul disponibil, de costul
strategiei individuale, de abilităţile celui care ia decizia, de situaţiile conjuncturale din mediul internaţional.
Planificarea presupune că managerii iau decizii în legătură cu cele patru elemente fundamentale ale
planului: obiectivele, acţiunile, resursele, implementarea.
Stabilirea obiectivelor- obiectivele sunt condiţiile pe care planificatorul le consideră satisfăcătoare şi
necesare pentru funcţionarea ulterioară a organizaţiei.
Stabilirea obiectivelor trebuie să ţină cont de:
• Prioritatea obiectivelor. Resursele se alocă în funcţie de importanţa acordată anumitor obiective, care
trebuie întâi evaluate şi clasificate.
• Dimensionarea temporară a obiectivelor. Obiectivele pot fi pe termen scurt sau lung.
• Interesele celor care sunt influenţaţi de stabilirea obiectivelor (angajaţi, clienţi, furnizori, agenţii
guvernamentale).
• Măsurarea obiectivelor.
Planificarea acţiunilor- acţiunile sunt mijloacele preferate pentru a atinge obiectivele. Ea poate
determina succesul sau eşecul îndeplinirii obiectivelor.
Resursele- sunt constrângerile exercitate asupra acţiunilor. Un plan trebuie să specific resursele
necesare precum şi resursele potenţiale şi modul de alocare. Cea mai importantă tehnică pentru alocarea
resurselor este bugetul.
Implementarea – se realizează prin intermediul activităţilor realizate de angajaţi, motivându-I pe
aceştia să le ducă la îndeplinire.
Principii folosite în planificare
1. principiul perioadei de angajare se referă la stabilirea perioadei în care se pot recupera resursele
investite într-o acţiune;
2. principiul flexibilităţii presupune ca planurile şi programele să se adopte în raport cu evenimentele şi
situaţiile noi;
3. principiul coordonării planurilor pe termen scurt cu cele pe termen lung
2. Planificarea activitatii
I) Se identifică corect şi realist timpul necesar pentru realizarea lucrării:
II) Se stabileşte etapele de lucru şi modul deabordare, în funcţie de sarcinile de îndeplinit şi de timpul
alocat.
a) organizarea frontului de lucru
b) stabilirea necesarului de material
c) aprovizionarea
5
 d) stabilirea (si incadrarea) necesarului de muncitori ( conform calificarii )
e) realizarea lucrarii
f) receptia lucrarii
III) Se planifică succesiunea fazelor, în conformitatecu cerinţele procedurii de lucru

ORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

1. Identificarea particularităţilor frontului de lucru
1.1. Particularităţile frontului de lucru sunt identificate, cu atenţie, avându-se în vedere toate aspectele
relevante pentru desfăşurarea activităţilor.
1.2. Lungimea frontului de lucru este identificată corect, funcţie de tipul lucrării de executat şi de metoda de
lucru folosită.
1.3. Mărimea şi numărul sectoarelor de lucru sunt stabilite în corelaţie cu lungimea frontului de lucru şi
metoda de lucru adoptată.
2. Identificarea mijloacelor de muncă necesare
2.1. Mijloacele de muncă sunt identificate pe baza fişelor tehnologice ale lucrărilor planificate.
2.2. Materialele necesare sunt identificate în funcţie de tipul lucrării de executat.
2.3. Echipamentele de muncă sunt identificate avându-se în vedere toate activităţile planificate pentru ziua
de lucru.
3. Aprovizionează locul de muncă cu mijloacele de muncă necesare
3.1. Aprovizionarea se face conform necesarului, pe schimb sau pe zi, avându-se în vedere spaţiul de lucru
disponibil.
3.2. Aprovizionarea locului de muncă cu mijloacele de muncă necesare este realizată în conformitate cu
prevederile fişei tehnologice.
3.3. Starea echipamentelor de lucru este verificată cu atenţie, în momentul preluării acestora.
4. Organizeazarea spaţiului propriu de lucru
4.1. Uneltele, utilaje şi materialele de lucru sunt aşezate ordonat având în vedere spaţiul disponibil.
4.2. Degajarea locului de muncă la finalul activităţilor se realizează asigurându-se recuperarea materialelor
refolosibile, prin metode specifice.
4.3. Spaţiul propriu de lucru este organizat avându-se în vedere necesităţile de desfăşurare ale celorlalţi
membrii ai echipei.
Gama de variabile:
Particularităţile frontului de lucru: amplasare, configuraţie, extindere, vecinătăţi, etc.
Aspecte relevante: spaţiu de lucru, spaţiu pentru depozitarea materialelor, spaţiu de circulaţie, căi de
acces, puncte de aprovizionare cu materiale, locuri de depozitare a deşeurilor, surse de energie electrică, apă,
grupuri sanitare, etc.
Mijloace şi echipamente de muncă: scule, unelte, dispozitive, utilaje, etc.
Metode de lucru: specifice tehnologiei.
Starea echipamentelor de muncă: integritate, stare de funcţionare, stare de curaţenie, grad de uzură,
etc.

6
 MODULUL II

COMUNICAREA INTERACTIVĂ LA LOCUL DE MUNCĂ

Indiferent de forma pe care o imbraca, orice proces de comunicare are câteva

elemente caracteristice:
• Existența a cel puțin doi parteneri – emițător (cel care trimite mesajul) și receptor (cel care primește
mesajul) - intre care se stabilește o anumita relație;
• capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într-un anumit cod cunoscut de ambii parteneri
(de menționat este faptul ca, in general, în orice proces de comunicare partenerii „joacă” pe rând
rolul de enunțiator și receptor);
• existența unui mesaj ce poate fi un sentiment, o idee, un gând. Mesajul are ca scop informarea,
convingerea, impresionarea, amuzarea, obținerea unui acțiuni, etc.
• existența unui canal/mijloc de transmitere a mesajului.
• Existența unui răspuns – feedback – un mesaj specific prin care emitentul primește de la destinatar un
anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat, fapt care permite continuarea comunicării
• se realizează într-un anumit context spațio-temporar. Contextul este foarte important pentru că aceleași
cuvinte vor suna
• altfel într-un birou decât într-un mediu neoficial.
• este influentat de o serie de bariere de comunicare, perturbații care intervin in comunicare și care
reduc fidelitatea transferului de mesaj.
În acest context, se impune distincţia dintre informare şi comunicare, termeni adesea confundaţi.
Altfel spus, termenul de informare se referă la situaţiile în care rolul activ îi revine exclusiv receptorului,
în timp ce comunicarea vizează un sistem de relaţii interactive. Informarea constă deci, în relaţionarea
oamenilor cu faptele, iar comunicarea în relaţionarea interpersonală.

Informarea
- ține exclusiv de transferul de conținut (emisie și receptare);
- se refera la situațiile in care rolul activ ii revine exclusive receptorului;
Informarea funcționeaza într-un singur sens, de la emitent către receptor.
Comunicarea
- se refera la schimburile de idei ce vizeaza schimbarea comportamentului celuilalt;
- vizeaza un sistem de relații interactive;
- constă in relaționarea interpersonala.
Comunicarea se realizeaza in mai multe direcții, fiecare emitent devenind la rândul lui receptor și
invers, în cadrul aceleiași secvențe de comunicare. Comunicarea implica existența feedback-ului.
3. Ascultarea activa
Deși poate părea paradoxal, cel mai dificil lucru in procesul de comunicare, fie ca se desfășoara față în
față cu cel care poseda sau dorește informația, fie ca il purtam cu mai mulți parteneri deodata in cadrul unor
întâlniri este ASCULTAREA.
De cele mai multe ori, înțelegem ascultarea ca un proces în care rolul nostru este de a găsi punctele
slabe ale celui din fața noastră, de a anticipa ceea ce vrea sa spună, de a pregăti un raspuns imediat. O
altă abordare uzuală a procesului este de a considera apriorii nesemnificativ mesajul și implicit informația
furnizata de interlocutor.
Nu uitați!: a nu acorda respect partenerului de dialog nu inseamna un punct caștigat ci unul pierdut.
7
 1. Ascultați toate cuvintele inainte de a decodifica mesajul
2. Percepeți sentimentele și starea partenerului de dialog înainte de a trage concluzii. Uneori poate
spune mai multe decât mesajul in sine.
3. Recunoașteți barierele ce se opun comunicarii in acel moment.
4. Incurajați dialogul prin comunicare verbala sau nonverbala (expresii și gesturi).
5. Concentrați-vă asupra esențialului dar nu pierdeți total din vedere detaliile. De cele mai multe ori
mesajul este complet doar atunci când toate detaliile sunt spuse.
6. Parafrazați des in timpul conversației, pentru a fi siguri ca ați înțeles corect
7. Păstrați contactul vizual cu partenerul de dialog
8. Folosiți cu măsura și precauție intonația și expresia feței. După terminarea dialogului, memoria
vizuala lasă o amprentă deosebită și de multe ori induce confuzie și deruta.
9. Puneți întrebări directe și deschise.
10. Nu întrerupeți vorbirea directa a interlocutorului.
11. Nu vă prefaceți că ascultați
12. Nu considerați că dețineți monopolul adevărului și că părerea dvs este cea mai bună.
13. Nu faceți presupuneri și nu vă impuneți punctul de vedere.
14. Nu trageți concluzii pripite.

Obstacole pentru o bună ascultare:

• mesajul supraincarcat și concentrarea asupra tuturor datelor duce la pierderea ideii esențiale (din cauza
copacilor nu se observă padurea);
• lipsa atenției – de multe ori ascultatorul pare interesat doar pentru a-i oferi confort vorbitorului. Atenția
poate fi de fapt orientată spre afaceri, preocupări sau probleme personale etc;
• stimulii fizici – frig, zgomot, o altă conversație auzită in paralel;
• critica exprimării și a înfățișării – din cauza prejudecăților și percepțiilor personale mulți oameni au
tendința să-i judece spontan pe ceilalți in legătură cu modul in care se înfățișează și in care vorbesc.
Această atitudine de snobism comunicațional creează artificial categorii de persoane pe care merită
sau nu merită să le asculți;
• evaluarea subiectului ca fiind neinteresant – aceasta este o justificare raționala pentru a nu asculta,
însă aprecierea in acest caz este făcută inaintea discursului;
• evitarea ascultării dificile – multe persoane nu sunt obișnuite să asculte ântâmplări detaliate care nu ii
privesc direct;
• gândirea poate prelucra 800 de cuvinte pe minut, iar vorbitorii pot debita maximum 200 de cuvinte
pe minut – din această diferență rezultă un timp de rezervă pe care unele persoane o pot utiliza in
vederea explorarii viziunii interlocutorului;
• presupunerea falsă că ascultarea este o activitate fundamental pasivă de fapt ascultatorii buni sunt
foarte activi: pun intrebări, parafrazeaza ideile vorbitorului, se asigură că au înțeles sensul. Nici
tăcerea nu înseamnă pasivitate: ascultarea este obositoare, consumă energie mentala și solicită
sistemul nervos in mare masură.

CAPITOLUL I
1.Mijloacele de comunicare (prin ce comunicam?)
Mesajul pe care o persoana vrea și poate să il transmita poate fi de natură: scrisă, verbala sau
nonverbală.
Comunicarea scrisă
Trebuie să ințelegem comunicarea scrisă prin cele trei aspecte ale sale obligatoriu de urmărit:

1. Evidențierea clara a obiectivelor

a. Care este scopul unui document
b. Care sunt urmările pe care le avem in vedere
c. Redactarea unui document este o formă de comunicare și nu o acoperire birocratică.

2. Receptorul mesajului
a. Cui se adresează mesajul. Este receptorul ales personajul îndreptățit să primească acest mesaj?
b. Care este nivelul de cunoștințe al receptorului despre informațiile prezentate în mesaj? Este foarte
posibil ca receptorul să fie format din mai multe persoane fiecare cu nivelul său de pregătire profesionala,
8
fiecare cu un set diferit de abilități in comunicare.
c. Care sunt abilitățile de comunicare ale receptorului?
d. Care este gradul de simpatie și sensibilitate existent între noi și receptor?
e. Care este starea profesională și mentală a receptorului? (care sunt sarcinile lui, ocuparea profesională
in general și la acel moment de timp, relația acestuia cu subiectul mesajului, starea de oboseală și de surmenaj,
puterea lui de decizie și influență in cadrul procesului ce face obiectul mesajului).

3. Mesajul in sine
a. Necesitatea acestuia: este necesară transmiterea mesajului în formă scrisă?
Nu trebuie să omitem faptul că un mesaj transmis verbal poate realiza o apropiere suplimentară față
de interlocutor, poate induce o creștere calitativă a relației manager-angajat, poate fi o forma de motivare.
b. Respecta procedurile? Avem calitatea ca manager sau angajat sa transmitem acest mesaj?
c. Avem abilitățile necesare pentru a scrie acest mesaj? Uneori trebuie să admitem că un document
prost intocmit poate produce mai multe daune decât un mesaj transmis verbal chiar cu inadvertențele și
punctele slabe pe care le poate avea.
d. Trebuie sa analizăm foarte exact necesitatea lui profesionala și nu in ultimul rând trăirile noastre
emoționale; trebuie mesajul transmis la acel moment de timp?

Considerații generale asupra redactarii unui document

1. Stabiliți in scris obiectivele documentului
2. Stabiliti ideile de baza care vor reprezenta esența documentului
3. Ordonați ideile în funcție de obiective
4. Structurati planul in funcție de tipul de document pe care il aveți in vedere
5. Fiecare fraza sau propoziție trebuie sa fie eficienta. De aceea trebuie să scrieți scurt și concis, in
termeni înțeleși și apreciați de către receptorul mesajului. Incercați să găsiți o forma de comunicare care să
fie înțeleasă de cât mai mulți dintre receptori. Nu uitați că cei cu care comunicați nu sunt o “masă” compactă
și reprezintă personalități distincte.
6. Incercați să nu alterați mesajul prin imixtiunea naturii umane. Pe cât de reală este aceasta, pe atât
subiectivismul pe care il introduce va produce pagube. Cel care recepționeaza mesajul va privi aspectul
sentimental al acestuia ca pe ceva inadecvat care nu poate, în cel mai bun caz, decât să scadă calitatea
procesului de comunicare. Dacă simțim imperios nevoia de a “umaniza” mesajul atunci este recomandat
să păstram forma impersonala a acestuia și implicit calitatea profesională și să transmitem apoi verbal
sentimentele sau gândurile noastre. Oricum hârtia nu va reflecta ceea ce traim.
7. Respectați procedurile de adresare si redactare acceptate in cadrul organizației. In acest fel, mesajul
va fi analizat prin prisma conținutului și calității sale și nu va suporta critici legate de formă. Gradul de formalism
al unui document trebuie să fie in strânsă corelație cu relatia pe care o aveți cu cel căruia ii transmiteți mesajul
precum și cu obiectivele mesajului. În cadrul instituțiilor este inevitabilă această formă de comunicare. Ea se
concretizează în documente precum:
• Procesul verbal – reprezintă un document oficial în care se înregistrează o anumită constatare sau se
consemnează pe scurt discutiile si hotărările unei anumite adunări
• Minuta – este un document care consemnează anumite lucruri, asemănându-se cu procesul verbal de
constatare. Se deosebeste de acesta prin faptul că ea înregistrează si propuneri sau actiuni întreprinse
la un moment dat care urmează a fi completate ulterior.
• Referatul – este documentul scris în care sunt prezentate aspect concrete, date si aprecieri în legatură
cu o anumită problemă, precum si propuneri de modificare a situatiei existente.
Structura sa este compusă din:
– prezentarea succintă a problemei abordate;
– concluzii si propuneri;
– semnătura.
• Raportul – cuprinde o relatare a unei activităti (personale sau de grup). Se face din oficiu sau la
cererea unui organ ierarhic. Se bazează pe cercetări amănuntite, schimburi de experientă, diverse
documentări.

Structura raportului:
1. Introducere:
• este obligatorie chiar dacă poate fi structurată într-o singură frază
9
 • poate pune in evidență contextual în care este redactat raportul managerial; la cerere sau ca urmare
a unei inițiative proprii precum și contextul in care este realizat
2. Scopul raportului:
• motivul realizării raportului
• obiectivele raportului
• subiectele atinse sau cele pe care nu iși propune sa le atingă
• modalitatea de redactare a documentului: se prezintă pe scurt argumentele
3. Conținutul raportului:
• poate avea exclusiv una dintre formele menționate anterior (de activitate, situație, strategic) sau
poate fi un mixt între acestea
• pentru a evita neclarități și lipsa de fond este bine sa concluzionăm de la bun inceput care este
obiectivul raportului. Este foarte posibil ca un raport inițial conceput ca unul de activitate sau situație să se
transforme pe parcurs in unul de tip strategic. In general aceste transformări ar trebui să aibă loc atunci cand
raportul este adresat unui factor de decizie. Din pacate însă, se intamplă exact invers. Cu cât destinatarul
ocupa o funcție mai înaltă, cu atât primește mai puține sugestii și căi posibile de acțiune și cu atât mai puțin
recomandari
• in cadrul cuprinsului este mult mai importanta coerența și abordarea logica decât forma pe care o ia
redactarea
• nu încercați să eludați sau să alterați informația in mod conștient sau involuntar
4. Concluziile raportului:
• liste de afirmații clare și concise care exprima rezumatul cuprinsului
• nu se vor introduce date sau argumente noi
5. Recomandări:
• este etapa in care este permisă exprimarea opiniei personale
• se recomandă de către expeditor alegerea unei anumite căi de acțiune
• recomandarea va fi insoțită de argumentele proprii
• se va intocmi o listă cu toate persoanele care, în viziunea autorului, sunt sau vor fi implicate in procesul
aferent subiectului raportului
• Memoriul – este o prezentare amănunțită și documentată a unei probleme, a unei situații. Structura
unui memoriu este următoarea:
– formula de adresare;
– numele, prenumele, funcția și adresa celui care l-a întocmit;
– prezentarea și analiza problemei;
– soluții preconizate;
– semnătura;
– funcția adresantului și organizația.
• Darea de seamă – este documentul care cuprinde prezentarea și analiza. Activității unei organizații,
într-o anumită etapă sau justificarea unei gestiuni. Se prezintă lunar, trimestrial, semestrial sau anual
de către conducerea în fața salariaților sau a acționarilor. Materialul prezentat este critic, evidențiind
dificultățile și cauzele lor, propunând totodată și soluții de remediere.
De asemenea, forme ale comunicarii scrise mai pot fi:
• note,
• circulare,
• propuneri,
• decizii,
• scrisori, etc.
Documentele scrise este bine sa fie întocmite cu multa grijă, respectându-se câteva recomandari:
– redactare îngrijită și estetică;
– limbaj simplu, fără a exagera în acest sens;
– stilul energic pentru a sugera siguranta și încrederea în sine;
– evitarea amănuntelor neimportante;
– evitarea promisiunilor ce nu pot fi respectate;
– evitarea unor critici nefondate.
Comunicarea verbala
Foloseşte limbajul oral şi este utilizată pe scară foarte largă, reprezentând aproximativ 70-75% din
timpul destinat comunicării. O importanţă deosebită o are maniera de adresare, de a transmite mesajul astfel
10
încât acesta să fie convingător, clar, scurt şi precis pentru a-şi atinge ţinta. Această modalitate de comunicare
prezintă o serie de avantaje:
• schimb rapid de informaţii directe, adeseori sub forma dialogului,
• personalizarea relaţiei şef-subaltern,
• flexibilitatea exprimării, folosirea chiar a jargonului (limbaj specializat alunei colectivităţi),
• costuri mai reduse etc.
Adresarea verbală are şi dezavantaje, legate de faptul că dialogul poate conduce la pierdere de timp şi
nu se încheie întotdeauna cu acordul părţilor, iar în cazul transmiterii succesive, prin trepte ierarhice, se poate
pierde şi o parte a informaţiilor, deoarece sunt filtrate de fiecare şef ierarhic. De obicei oamenii când vin în
contact cu altii iau o figură serioasă, oficială care provoacă o impresie rece. Sunt rezervati în discutie, de aceea
este greu să comunici cu ei.
Sunt si oameni care zâmbesc de la prima întâlnire si se poartă atât de prietenosîncât discutia se
desfăsoară de la sine.
Nu există o retetă perfectă pentru o buna comunicare, însă folosind zîmbetul, tonul prietenesc,
ascultarea atentă, privitul în ochii celuilalt putem rezolva multe problem încă de la început.
Printre regulile unei comunicări eficiente se numără:
• orientarea pozitivă a comunicării (pe fapte plăcute, stimulative)
• comunicarea trebuie să fie bilaterală (permite schimbul de mesaje, punerea de întrebări)
• comunicarea sa fie securizată (nu un prilej de abuz afectiv, emotional al unui asupra celorlalti)
• concordanta comunicării verbale cu cea mimico-gesturală
• evitarea ambiguitătilor (subîntelegerilor, incertitudinilor)
• evitarea suprapunerilor mesajelor (interventia peste cuvântul celuilalt)
• constituirea de mesaje clare, concise (exprimate cu cuvinte si expresii uzuale)
Nu există un stil de comunicare valabil pentru toti oamenii sau pentru toate situatiile, dar iată câteva
reguli care pot să crească sansa de succes în domeniul comunicării:
- fiecare să-si rezerve timp pentru dialog
- să se asigure o atmosfera favorabila
- să fie obiectivi
- să se evite contrazicerile directe, atacul la persoana si conflictele
- să se dea răspunsuri clare si la obiect pentru a evita neîntelegerea mesajului
- să se evite ca unul din cei implicati in comunicare sa acapareze toata discutia
- sa existe disponibilitatea de a lua în considerare punctele de vedere ale tuturor celor implicati in
discutie si de a le accepta dacă sunt bune
- crearea unor ocazii de feedback, oferind ocazia celor in discutie sa să explice si să argumenteze opiniile
sale
Comunicarea nonverbală constă în transmiterea mesajelor prin alt mijloc decât scrisul sau vorbitul,
cum ar fi: gesturi, mimică, mişcări ale corpului etc. şi care sunt de fapt ,,mesaje parţiale sau adiţionale ce
completează conţinutul mesajelor verbale“. Poate fi un mijloc eficient de descifrare a mesajelor pe care le
transmite emitentul. Limbajele neverbale, completate de limbajul paraverbal (forma vocală de limbaj neverbal
precum: inflexiunea şi tonalitatea vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele între
cuvinte etc.) apelează la toate simţurile noastre şi se bazează pe seturi de simboluri care pot avea un înţeles
clar sau ambiguu. Principalele tipuri de comunicare neverbală sunt:
– comunicarea senzorială – se bazează pe ceea ce recepţionăm prin intermediul simţurilor;
– comunicarea estetică – prin care se transmit diferite emoţii artistice;
– comunicarea însemnelor (insigne, fanioane, uniforme) şi a simbolurilor (titulatură, decoraţii).
Cele mai utilizate mijloace de transmitere a mesajelor nonverbale sunt: limbajul corpului (expresia
feţei, a ochilor, poziţia fizică, în special a capului şi a mâinilor), decorul biroului, modul de folosire a spaţiului
şi îmbrăcămintea.
Formele de manifestare ale comunicării neverbale cele mai eficiente sunt ilustrările (când se face
apel la prezentarea unor obiecte) şi manifestările affective (stări emoţionale, inflexiunea vocii). Limbajele
neverbale însoţesc şi comunicarea scrisă; ele sunt legate de aspectul grafic al foii, structura şi formatul scrierii.
Specialiştii consideră comunicarea neverbală ca fiind subtilă şi complexă, iar gradul ei de conştientizare este
destul de redus şi de aceea comunicăm adesea neintenţionat. În proporţie de 55% omul se exprimă prin
limbaj neverbal, 38% prin limbaj paraverbal şi doar 7% prin limbaj verbal. Prin urmare, managerii trebuie să
acorde atenţie deosebită comunicării neverbale, pentru a putea comunica eficient cu subalternii. De fapt,
eficienţa comunicării depinde de abilitatea managerului de a combina cuvântul scris şi verbal cu limbajul
11
neverbal şi paraverbal, pentru a exprima cu claritate sensul mesajului transmis.

2. Comunicarea Organizationala
Spre deosebire de comunicarea interpersonala, comunicarea organizationala nu este un proces spontan
și natural. Ea trebuie proiectată în așa fel incât să permită: coordonarea: proces ce are in vedere atingerea
unui obiectiv prestabilit, necesar pentru realizarea scopului final al organizației armonizarea: activitate ce are
drept scop definirea unui obiectiv comun.
Pentru cursul de față am considerat a fi necesara detalierea ultimului punct al acestei categorii deoarece
reda tipurile de comunicare adaptate la tipurile de organizare a instituțiilor, iar această adaptare ajută la
construirea mesajelor de comunicare internă.
Astfel:
• comunicarea descendentă urmează, de obicei, relațiile de tip ierarhic,derulanduse de la nivelul
managementului de vârf către nivelurile de execuție. Conținutul este dat de decizii, reglementari, instrucțiuni,
transmiterea de sarcini, solicitarea de informații. Principala problema a acestui tip de comunicare o constituie
marea probabilitate ca mesajul sa fie filtrat in timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece fiecare
nivel poate interpreta mesajele in funcție de propriile necesități sau obiective;
• comunicarea ascendenta constă în transmiterea de mesaje de către subordonați șefilor direcți și, succesiv,
nivelurilor superioare ale managementului. Prin ele se vehiculeaza cereri, rapoarte, opinii, nemulțumiri. Rolul
comunicarii ascendente este esențial pentru eficienta procesului de comunicare, deoarece atestă receptarea
mesajelor transmise de manageri. De asemenea, prin intermediul ei se informează managementul de nivel
superior asupra stării morale a personalului, asupra obstacolelor din calea comunicarii, nivelului și formei
abaterilor inregistrate cel mai frecvent. Faptul că mesajul circulă de la executanți la manageri nu-l scutește
de filtrele cognitive sau psihologice. Astfel, in cazul transmiterii unor informații, rapoarte, sugestii privind
conținutul muncii și modalitățile de îmbunătățire ale acesteia, șefii intermediari pot fi incercați de teama
ca subordonații lor ar putea fi apreciați de superiori ca fiind mai competenți decât ei; ori, in cazul in care
informația constituie un feedback la un mesaj anterior, șeful poate interpreta comunicarea subordonatului
drept o incercare de a-i testa competența profesionala ori autoritatea. In asemenea situații, se pot instala
blocaje cu efecte asupra capacității de control și menținere a procesului de comunicare;
• comunicarea pe orizontala (sau laterala) se stabilește între persoane sau compartimente situate la
același nivel ierarhic. Rolul acestui tip de comunicare este de a facilita coordonarea activităților ce vizează
obiective comune, excluzând intervenția managerilor de nivel superior;
• comunicarea diagonala este practicată in situațiile in care membrii organizației nu pot comunica prin
celelalte canale. Spre exemplu, in cazul utilizării managementului prin proiecte, apar frecvent comunicările
diagonal între echipa de proiect și restul compartimentelor structurii. Spre deosebire de comunicșrile clasice,
acest tip prezintă avantajele economiei de timp și costuri, ale folosirii unor relații informale, ale potențării
unui climat bazat pe apreciere reciprocă.
Comunicarea internă are scopul de a trimite către categoriile de public intern mesajele potrivite pe
care organizaţia doreşte să le difuzeze în societate. Printre beneficiile programelor de comunicare internă
trebuie meţionată în primul rand asigurarea eficienţei. Stabilirea unui climat de lucru normal, deschis, bazat
pe colaborare şi înţelegere are efect direct asupra eficientizării activităţii.
Prin comunicarea internă este sprijinită mai buna performanţă a fiecărui angajatcare are atât informaţia
necesară în realizarea activităţii cât şi înţelegerea asupra organizaţiei, asupra direcţiei în care aceasta se
îndreaptă, asupra standardelor la care trebuie să se raporteze. Angajaţii organizaţiei sunt, de asemenea,
membri ai societăţii şi ai comunităţilor locale, citesc zilnic presa, şi sunt – în unele cazuri – şi “clienţi” ai
organizaţiei. În ambele cazuri, aceştia primesc şi transmit la rândul lor mesaje publicului larg. Opinia lor
despre organizaţie reprezintă, în majoritatea cazurilor, o oglindire a imaginii pe care o are organizaţia în faţa
societăţii.
Comunicarea se realizează în cadrul organizaţiei, indiferent dacă sefii încearcă sau nu să o controleze.
Aşa cum spune Harrison, într-o organizaţie ierarhică tipică, cu managementul situat la vârful piramidei:
(1) Comunicarea curge de sus în jos sub formă de instrucţiuni şi informaţii şi
(2) Poate exista şi o comunicare de jos în sus, sub forma propunerilor de proiecte sau a altor feluri de
feedback adresat conducerii. Fiecare colectiv de muncă are propriul său sistem de comunicare:
(3) oamenii care lucrează în acelaşi birou sau în acelaşi departament din organizaţie comunică între ei.
(4) Comunicarea are loc între grupuri de la acelaşi nivel
(5) şi între niveluri ierarhice diferite
(6) În afară de aceste trasee ale informaţiei din cadrul organizaţiei, există o mulţime alte căi informale
12
de comunicare între acei indivizi care, întâmplător, sunt în relaţie de prietenie sau de rudenie cu alţi membri
ai personalului.
(7) Discuţiile informale (“mica bârfă”) care înfloreşte în toate organizaţiile este o cale sigură prin care
informaţia, exactă sau nu, ajunge în toate avanposturile. Un program de comunicare bun poate crea o echipă
bine închegată. Oamenii se cunosc între ei, ştiu care este obiectivul organizaţiei, cum să lucreze eficient şi cum
pot participa activ în cadrul organizaţiei fără a se limita doar la a-şi face datoria, ceea ce îi face mai valoroşi
pentru organizaţie.

CAPITOLUL II
1. Blocajele noastre din comunicare
Cu siguranță fiecare dintre noi am avut, măcar o data, o problemă de comunicare cu șeful nostru sau
cu cel pe care il coordonam. Orice problema de comunicare naște frustrări și frământări, dorința de a ințelege
unde am greșit și ce se poate face pentru a remedia situația. Ei bine, situația nu este deloc disperată, pentru
că există câteva remedii simple.
In primul rând, trebuie să înțelegem că blocajele în comunicarea organizațional sunt, pe de o parte, de
natură personală (un anumit tip de personalitate, mod diferit de percepție, lipsa deprinderii de a asculta) și,
pe de alta parte, specifice funcției ierarhice (de subordonat sau de manager).
Comunicarea se realizează în cadrul organizaţiei, indiferent dacă sefii încearcă sau nu să o controleze.
Aşa cum spune Harrison, într-o organizaţie ierarhică tipică, cu managementul situat la vârful piramidei:
(1) Comunicarea curge de sus în jos sub formă de instrucţiuni şi informaţii şi
2) Poate exista şi o comunicare de jos în sus, sub forma propunerilor de proiecte sau a altor feluri de
feedback adresat conducerii. Fiecare colectiv de muncă are propriul său sistem de comunicare:
(3) oamenii care lucrează în acelaşi birou sau în acelaşi departament din organizaţie comunică între ei.
(4) Comunicarea are loc între grupuri de la acelaşi nivel
(5) şi între niveluri ierarhice diferite
(6) În afară de aceste trasee ale informaţiei din cadrul organizaţiei, există o mulţime alte căi informale
de comunicare între acei indivizi care, întâmplător, sunt în relaţie de prietenie sau de rudenie cu alţi membri
ai personalului.
(7) Discuţiile informale (“mica bârfă”) care înfloreşte în toate organizaţiile este o cale sigură prin care
informaţia, exactă sau nu, ajunge în toate avanposturile. Un program de comunicare bun poate crea o echipă
bine închegată. Oamenii se cunosc între ei, ştiu care este obiectivul organizaţiei, cum să lucreze eficient şi cum
pot participa activ în cadrul organizaţiei fără a se limita doar la a-şi face datoria, ceea ce îi face mai valoroşi
pentru organizaţie.
In privința primului tip de blocaje, de natură personală, capacitatea de a-l asculta pe cel de langa
noi se poate învăța. Cu toții avem tendința de a fi pseudo-ascultatori din când în când. Acest lucru este cu
siguranță util, pentru că energia noastră este limitată. In probleme importante însă, este bine să ne ascultăm
interlocutorul, incercând să eliminăm blocajele. Un astfel de blocaj este comparația. Avem tendința ca, in
loc să-l ascultăm pe partenerul nostru de discuție, sa ne comparam cu el, să incercăm să stabilim cine e mai
competent, cine are mai multa dreptate, cine a greșit sau cat de jigniți ne simțim.
Recapitularea o practicăm atunci când, in loc sa fim atenți la interlocutor, ne pregătim în minte un
răspuns usturător sau bine construit, cu argumente solide, care să ne transforme în învingători în discuția
respectivă. Tendința exagerată de a vedea dincolo de vorbele partenerului pentru a afla ceea ce gândește sau
urmăreste cu adevarat, de a interpreta și de a analiza in detaliu vorbele, tonul, gesturile sau privirea celuilalt
ne împiedica să înțelegem cu adevarat ceea ce interlocutorul tocmai ne comunică.
Filtrele se refera la tendința de a selecta doar informațiile care ne convin, care ne confirmă așteptările
sau care sunt legate strict de domeniile noastre de interes. A pune etichete de la bun inceput, a emite judecăți
de valoare, înainte de a înțelege cu adevarat mesajul celuilalt, a-l introduce deja pe interlocutor într-o categorie
până să spună tot ce are de spus este, de asemenea, nociv pentru ascultare. Identificarea are loc atunci când
povestea pe care ne-o spune celălalt reactivează o insatisfacție personală, o suferință. Din acel moment, nu
mai suntem disponibili pentru ascultare și pentru povestea partenerului. Visarea cu ochii deschiși in timpul
unui dialog, mai ales atunci când suntem obosiți sau plictisiți, este un alt blocaj in ascultare. Nevoia de a avea
intotdeauna dreptate ne închide la critici și la sugestii poate utile. Nu mai ascultăm ceea ce ne comunică
interlocutorul. Contestarea, nerăbdarea de a-l contrazice, de a ne manifesta opoziția, ne determină să nu
mai ascultăm restul ideilor expuse. Cei care au convingeri foarte puternice sau care au tendința de a contesta
autoritatea celuilalt sunt cei mai predispuși pentru acest tip de blocaj.
13
 In ceea ce privește problemele de comunicare specifice ierarhiei organizaționale, în comunicarea
managerului poate apărea ca blocaj efectul statutului funcției. Acesta constă în tendința șefilor de a nu pune
mare preț pe comunicarea cu subordonații lor, de a o investi cu valoare negativă, având tendința de a comunica
cu cei care au același statut sau un statut superior. Solicitările conflictuale ale rolului de lider, adică cerința de
a indeplini sarcini specifice de serviciu și de a oferi în același timp suport socioemoțional
- lucru greu de echilibrat - poate afecta comunicarea cu subordonații.
Cel mai important aspect al unui proces este informația, iar comunicarea este modalitatea prin care
o obținem.

14
 MODULUL III

LUCRUL ÎN ECHIPĂ
În cadrul acestui modul se va prezenta:
1) Identificarea sarcinilor de efectuat şi cerinţele legate de acesteaastfel incat :
• Sarcinile, procedurile şi instrucţiunilereferitoare la lucrarea de executat sunt identificate corect şi
complet
• Se clarifică eventualele neînţelegeri privindsarcinile, procedurile, instrucţiunile identificate / primite,
apelând la persoanele competente.
• Se identifică cu responsabilitate frontul de lucru şi obiectivele de realizat.
Comunicare şi informaţie
Pe baza procesului de comunicare-înțelegere, mai multe entități ce comunica intre ele pot ajunge la
concluzii, țeluri, norme, valori și principii comune fiind capabile, astfel, să creeze structuri sociale intragrup.
Prin procesul de comunicare comunitățile nu numai că se creează dar ele se și dezvolta și din pacate se și
distrug.
Comunicarea văzută ca participare sau coparticipare.
Comunicarea este un proces în care se cedeaza și se primesc informații. Este un proces implicativ în
care participarea membrilor unui anumit grup este necesară. Această participare nu trebuie înteleasă ca fiind
existentă doar la nivelul procesului de comunicare deoarece existența grupurilor și a acțiunilor comune ale
acestora implica participarea.
Coparticiparea reprezintă o implicare parțiala. În orice grup există un nucleu constant care participă
efectiv la realizarea țelului propus și duce tot greul acțiunilor și există și anumite elemente care nu sunt nici
ostile dar nici pasive dar care participă, uneori, doar la anumite acțiuni în vederea atingerii acelui țel comun.
Comunicarea poate fi înțeleasa și ca organizare.
Existența grupurilor și mai ales a structurilor sociale formale din cadrul acestora implică, alături de
norme, legi, reguli, ierarhizare, automat și organizarea. Putem afirma ca unul dintre marile avantaje ale
organizarii acțiunilor este reprezentat de scurtarea perioadei de timp în care se atinge țelul propus. Un alt
mare avantaj al organizarii este creșterea nivelului de siguranța al membrilor grupului precum și increderii în
ceea ce privește atingerea țelului propus. Ultimul mare avantaj pe care o sa-l evidențiem legat de organizare
este reprezentat de posibilitatea controlului acțiunilor. La nivel macro, comunicarea-organizare se imparte
in doua, rezultând comunicarea-organizare intrasistemica, caz în care focalizarea se manifestă în interiorul
sistemului și comunicarea-organizare intersistemica, situație în care acțiunile sunt axate pe legătura sistem-
sistem.
Deoarece informația constituie obiectul principal al comunicării, trebuie să atingă urmatoarele
calități:
- Consistența - suficient de cuprinzatoare încât să poată furniza cât mai multe cunoștințe;
- Relevanța - să poată furniza acele cunoștințe care lipsesc, în vederea luării unei decizii;
- Exactitate – conținutul ei să reflecte situația reală a fenomenului;
- Oportunitate - să fie furnizata in timp util;
- Accesibilitate - să fie clară, ușor de înțeles.
Dezvoltarea activitatilor sociale, care au ca obiect transmiterea, memorarea sau tratarea informației,
a generat o diversificare fără precedent a naturii informațiilor, concomitent cu creșterea exponențiala a
volumului acesteia. Se impune astfel clasificarea informației atât dupa forma sa cât și după natura și suportul
utilizat.

Clasificarea informației
A. Clasificarea informației dupa forma sa:
Forma analogica a informației constă în reprezentarea fenomenelor fizice, imagini fixe, sunete și imagini
în mișcare așa cum sunt ele percepute de dispozitivele tehnice de înregistrare, fără a fi necesara o conversie
sau codificare a acestora înainte de transmiterea sau memorarea pe suporturile tehnice de informații.
Exemple de reprezentare analogica a informației:
1. înregistrarea mesajelor și a altor informații sonore pe banda magnetică sau caseta magnetică cu
ajutorul echipamentelor audio de tip analogic (magnetofon, casetofon) precum și a dispozitivelor de captare

15
a sunetului (microfon);
2. înregistrarea imaginilor unor documente sau filmarea unor activități, operații, procese prin folosirea
echipamentelor analogice pentru imagine și sunet de tip videorecorder și a camerei de luat vederi adecvate.
Forma digitala a informației se realizează, fie pornind de la fenomenul real, fie de la forma analogică a
acestuia, în ambele cazuri avand loc o codificare numerică, o evaluare cantitativă, o cuantificare a fenomenului
care face obiectul reprezentării.
B. Clasificarea informației dupa natura sa:
1. date: numerice, alfabetice, alfanumerice.
2. texte organizate sub forma de documente, pagini de texte, paragrafe, fraze, cuvinte și caractere,
destinate a fi prelucrate cu programe adecvate de editare și tehnoredactare a textelor, control gramatical și
semantic al cuvintelor, punerii în formă și apoi in pagina a textului redactat.
3. documente grafice ce pot conține reprezentări grafice, desene schițe tehnice etc. și care pot fi
vizualizate prin afişare pe monitorul calculatorului, tipărirea lor la imprimanta sau la dispozitivul de realizare
desene (plotter) etc.
4. secvențe audio generate de vocea umană, fenomene din realitate, instrumente muzicale sau
sintetizoare electronice de voce și acustice.
5. secvențe video de natură animată sau film, însoțite de cele mai multe ori de informație sonora: voce
sau sunet.
C. Clasificarea informației din punct de vedere al suportului tehnic utilizat:
1.informație aflată pe suporturi tehnice :
a) suporturi magnetice : banda magnetică, caseta magnetică, discul magnetic, discul flexibil, cartelă
magnetică etc.
b) suporturi cu lectură optica : discurile optice a căror informație este citita optic cu dispozitive lasser.
2. informație aflata pe suporturi grafice:
a) suporturi opace realizate din hârtie, cum sunt : documentele clasice, documentele informatice
obținute la imprimanta, documentele realizate cu ajutorul mesei de desen (plotter).
b) suporturi transparente realizate din pelicula fotografică, pelicula film, microfilm etc.

16
 MODULUL IV
EFECTUAREA DE CALCULE MATEMATICE SIMPLE

Cap. I ALGEBRA

1. MULTIMI
Mulțimea numerelor naturale
N = {0, 1, 2, 3, ...}
Mulțimea numerelor intregi
Z = {..., -2, -1, 0, 1, 2, ...}.
Mulțimea numerelor raționale

Multimea numerelor reale

R = (-∞; +∞)

2. PROPORTII
Definiție: O egalitate de două rapoarte se numește proporție.
Exemplu :

Pentru proporția , numerele a,b,c,d se numesc termenii proporției.

-a și d se numesc termeni extremi
-b și c se numesc termeni mezi
Proprietatea fundamentala a proporțiilor: produsul extremilor = produsul mezilor a*b = c*d
Modalități de calcul:

3. MEDIA ARITMETICA
Media aritmetică a mai multor numere este raportul dintre suma acestor numere și numărul lor.

Media aritmetica =

4. MARIMI DIRECT PROPORTIONALE
Definiție: Numerele a,b,c sunt direct proporționale cu numerele x,y,z

Regula de trei simpla:

2,5 lei..............1 kg cuie
6 lei............... x kg cuie

2,5 lei..............1 kg cuie

1,5 lei............... x kg cuie

17
 5. MARIMI INVERS PROPORTIONALE
Definiție: a,b,c sunt invers proporționale cu x,y,z ↔ a·x = b·y = c·z
Regula de trei simpla:
8 zile..............10 muncitori
X zile...............14 muncitori
8·10 = x·14
15 zidari..............30 zile
20 zidari............... x zile
15·30 = 20·x

6. PROCENTE

Definiție : P% =

Exemple: 5% =

3,78% =
X% din Y se scrie X%·Y

Exemplu : 5% din 30 se scrie 5%·30 = = 1,5

Cat la suta reprezinta X din Y?

?% ·Y=X
Exemplu : Cat la suta reprezinta 5 din 20?
?% ·20 = 5
?% = 5:20 = 0,25 = 25 %

7. UNITĂȚI DE MĂSURĂ
7.1.Unități de Lungime
km
hm
dam
10n· m : 10n
dm
cm
mm
unde n = numărul de pași urcați sau coborâți.
Exemple :
3 m = 3000 mm 2 km = 200 dam 250 cm = 0,25 dam

7.2.Unități de Masă
kg
hg
dag
10n g : 10n
dg
cg
mg
Exemple :
4 g = 4000 mg 7,2 kg = 720000 cg 50 dg = 0,05 hg
1 tona = 1000 kg

7.3.Unități de suprafața
km2
18
 hm2
dam2
102n· m2 : 102n
dm2
cm2
mm2
Exemple:
1 m2 = 1m ·1m 1m2 = 100cm · 100cm = 10000cm2

7.4.Unități de volum
km3
hm3
dam3
103n· m3 : 103n
dm3
cm3
mm3
Exemple:
1 m3 = 1m ·1m · 1m 1m3 = 100cm · 100cm ·100cm = 1000000cm3
1m3 = 1000 litri
m = ρ · v , unde m = masa, ρ = densitatea, v = volumul

Cap. II GEOMETRIE
1.Geometrie plană

1.Triunghiul

Perimetrul= suma tuturor laturilor, adică: P=AB+BC+CA

Aria triunghiului=(înalțimea x baza)/2, adică: A triunghi=(b x h)/2.
În cazul nostru, b=BC, iar h=AD. Deci, AABC=(BCxAD)/2

2.Paralelogramul

Perimetrul= suma tuturor laturilor, adică: P=AB + BC + CD + DA. Deoarece laturile opuse ale
paralelogramului sunt congruente (egale), perimetrul poate fi calculat astfel P=2(AB + BC).
Aria paralelogramului = baza x înalțimea, adică A paralelogram=b x h, iar în cazul nostru, AABCD=DC
x AM, pentru că DC=b (baza) si AM=h (înalțime).
3.Dreptunghi

19
 Dreptunghiul are lungime( not L=AB) și lățime (not l=BC).
Perimetrul= suma tuturor laturilor, adică: P=AB+BC+CD+DA sau P=2(L+l)
Aria dreptunghiului = lungimea x lățimea A dreptunghi=L x l. În cazul nostru, AABCD=AB x BC.

4.Pătratul

Pătratul este un dreptunghi care are toate laturile egale (congruente), sau lungimea egala cu lățimea.
Perimetrul= suma tuturor laturilor, adică: P=AB+BC+CD+DA sau P=4 L, unde L este latura
pătratului (AB=BC=CD=DA=L).
Aria pătratului=latura x latura = latura2, adica, A pătrat=L2.
In cazul nostru, AABCD=AB2.

5.Trapezul

Perimetrul= suma tuturor laturilor, adică: P=AB + BC + CD + DA.

Aria trapezului = (baza mare + baza mică ) x înălțimea/2, adică A trapez=(B + b) x h/2, iar în cazul
nostru
AABCD=(DC + AB) x AM/2, pentru că DC=B (baza mare) ,AB=b (baza mică), iar AM=h (înălțimea).

6.Cercul

Avem OA - raza (not. r)

20
 Lungimea cercului (circumferinta cercului):
Aria cercului (corect ar fi aria discului):

2.Geometrie
2.1. Corpuri - Poliedre
1.Piramida

Vom discuta decât de corpuri regulate, deci și piramida este regulatã.

Avem: AB - muchia bazei(not. m)
VA - muchia laterală(not. l)
VO – înălțimea piramidei (not. h)
VM - apotema laterală sau apotema piramidei (not. ap)
OM - apotema bazei (not. ab).
Aria laterala = suma ariilor fețelor laterale A lat=(Pb x ap)/2.
Aria bazei Ab=(Pb x ab)/2, unde Pb este perimetrul bazei.
Aria totala = aria bazei + aria laterala
Volumul Vpir=(Ab x h)/3.
Tetraedrul poate fi considerat o piramidă care are ca bază un triunghi, aria și volumul calculându-se
analog.

2.Paralelipipedul dreptunghic, cubul, prisma

Avem: AB - lungime(not. L) ,BC – lățime(not. l) , AE – înălțimea sau muchia laterală (not. h)

Aria laterală = suma ariilor fețelor laterale A lat=Pb x h,
unde Pb este perimetrul bazei, sau A lat=2(L + l) x h
Aria bazei Ab=L x l.
Aria totală = aria bazei + aria laterală
Volumul V paralelipiped=Ab x h sau V paralelipiped=L x l x h.
Paralelipipedul dreptunghic este un caz particular de prismă, iar cubul este un caz particular de
paralelipiped dreptunghic, în sensul că este un paralelipiped cu toate laturile congruente.

21
 3.Trunchiul de piramidă

Avem: AB - Muchia bazei mari

A’B’ - Muchia bazei mici
OO’ - Inaltime (not. h)
AA’ - Muchia laterala
OM - Apotema bazei mari (not. aB)
O’M’ - Apotema bazei mici (not. ab)
MM’ - Apotema trunchiului de piramida (not. at)
Aria laterală = suma ariilor fețelor laterale A lat=(PB+Pb) at/2, unde Pb este perimetrul bazei mici, iar
PB este perimetrul bazei mari. Ariile bazelor se calculează în funcție de natura bazelor (triunghi, patrulater
etc.), iar la piramida regulată se mai pot calcula și cu ajutorul formulelor:
Ab=Pb x ab.
AB=PB x aB.
Aria totala = aria bazei mari + aria bazei mici + aria laterala

Volumul V trunchi de piramida= (

2.2.Corpuri - Corpuri rotunde

1.Cilindrul

Avem:
AA’ - generatoare (not. g)
OO’ –înălțimea cilindrului (not. h; în cazul nostru, la cilidrul circular drept, avem g=h)
AO - raza bazei (not. r)
Aria bazei = aria cercului de la bază, adică:
Aria laterală:
Aria totalã: ):
Volumul cilindrului:

2.Conul
22
 Avem:
VA - generatoare (not. g)
VO - inaltimea conului (not. h)
AO - raza bazei (not. r)
Aria bazei = aria cercului de la bază, adică:
Aria laterala:
Aria totala:

Volumul conului:V =

4.Sfera

Avem:
OA - razã (not. r)
Aria sferei:

Volumul sferei: V =

23
 MODULUL V
APLICAREA NORMELOR DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ (NSSM) ŞI A
NORMELOR PENTRU PROTECTIA MEDIULUI SI DE PSI

NOŢIUNI DE IGIENA MUNCII

1. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA IGIENEI

Igiena este ştiinţa păstrării şi întăririi sănătăţii omului.
Ea se ocupă cu studiul factorilor de mediu care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului, cauzele
care produc bolile şi metodele folosite pentru combaterea lor. Dacă nu se cunosc şi nu se respectă regulile
igienice, funcţionarea normală a organismului poate fi deranjată şi apare starea de indispoziţie, de boală.
Igiena ne învaţă cum să prevenim îmbolnăvirile, cum să ne păstrăm sănătatea. Este deci o ştiinţă a
sănătăţii.
Igiena ne învaţă nu numai cum să prevenim starea de boală a organismului, ci si cum sa întărim starea
de sănătate. Ea ne arată care sunt factorii dăunători şi folositori de care depinde sănătatea noastră. Aceşti
factori sunt multipli şi acţionează diferit asupra organismului.
De asemenea, igiena ne ajută să ne formăm şi dezvoltăm o personalitate echilibrată emotiv, stăpână pe
sine în faţa situaţiilor dificile, cu o inteligenţă capabilă să rezolve diferite probleme pe care viaţa le ridică.
O consecinţă firească a cunoaşterii şi aplicării în practică a principiilor şi regulilor igienei este prelungirea
duratei de viaţă a omului.
Aplicarea şi respectarea regulilor de igienă de care depinde sănătatea noastră, cer un efort mult
mai mic decât cel pe care îl depunem încercând să ne vindecăm de o boală după ce a apărut. Boala aduce
suferinţe fizice şi psihice, întreruperea activităţilor zilnice, separarea de cunoscuţi şi prieteni, cheltuieli pe
medicamente etc. Chiar după ce s-au vindecat unele boli, lasă urme care slăbesc capacitatea de muncă
şi rezistenţa organismului. Omul sănătos munceşte cu plăcere şi spor, se poate bucura de viaţă, priveşte
cu încredere viitorul. Omul bolnav suferă mult, devine neîncrezător în puterile proprii şi în alţi oameni, e
nefericit.

2. IGIENA MUNCII ÎN SECTORUL INDUSTRIAL. COMBATEREA NOXELOR INDUSTRIALE

Igiena muncii este ştiinţa care se ocupă de păstrarea şi întărirea sănătăţii lucrătorilor la locul de
muncă, de măsurile de securitate a muncii şi de prevenirea şi combaterea bolilor profesionale.
Mediul industrial trebuie să îndeplinească anumite condiţii igienice care să asigure păstrarea sănătăţii
şi a puterii de muncă a lucrătorilor. Măsurile de protecţie şi organizare a muncii, au ca scop să asigure, în
primul rând lucrătorilor, microclimatul corespunzător.
a.Condiţiile igienice ale microclimatului în sectorul industrial.
Microclimatul se referă la:
• Încăperile unde se desfăşoară activitatea care trebuie să fie mari, spaţioase, bine întreţinute şi curate,
care să favorizeze mişcarea liberă a lucrătorilor şi evitarea accidentărilor şi a noxelor profesionale
(noxă – orice agent vătămător organismului).
• Temperatura aerului trebuie să fie de 18-20 0C. În unele sectoare industriale, cum ar fi cele din industria
prelucrării metalelor (turnătorie, forje) temperatura aerului este mai ridicată decât cea normală. În
aceste condiţii pentru a se apăra împotriva căldurii, organismul elimină o mare cantitate de apă şi
săruri, menţinând astfel temperature constantă a corpului. În aceste situaţii lucrătorii vor bea sifon
sau apă la care adaugă 0,2% - 0,5% sare. Acţiunea vătămătoare a temperaturii înalte se poate atenua
prin folosirea ventilatoarelor, aerisirea prin oberlichturi etc. Deosebit de importante sunt costumele
de protecţie. Muncitorii vor purta o îmbrăcăminte uşoară din bumbac sau din lână, de culoare
deschisă care reflectă radiaţiile calorice. Cei care lucrează în imediata apropiere a sursei de căldură,
trebuie să poarte îmbrăcăminte de azbest. Există şi situaţii în care muncitorii trebuie să lucreze la
temperaturi mai joase, ceea ce poate determina scăderea rezistenţei naturale a organismului la
diferite boli: reumatismul, amigdalitele, bronşitele etc. În aceste situaţii îmbrăcămintea de protecţie
se compune din haine, încălţăminte şi mănuşi confecţionate din materiale rele conducătoare de
căldură şi umiditate, dar permeabile pentru aer.
• Starea de umiditate a aerului. Umiditatea normală variază între 50 şi 70%. În afara acestor limite
aerul se consideră uscat, respectiv umed. Aerul uscat tulbură respiraţia, usucă mucoasele şi dă o
senzaţie neplăcută. Aerul umed îngreunează respiraţia şi evaporarea transpiraţiei şi duce la scăderea
rezistenţei organismului faţă de boli.
• Curenţii de aer în industrie se produc în mod special în atelierele cu surse puternice de căldură (forje,
24
 turnătorii, cuptoare). Cercetările efectuate arată că organismul omului poate suporta fără pericol
curenţii de aer, cu viteze chiar de 3-4 m/s, dacă temperatura lor nu este prea scăzută. În orice caz,
pericol mai mare îmbolnăvire îl prezintă oprirea instalaţiilor de ventilare, deoarece aceasta determină
noxe care pot produce intoxicaţii acute sau îmbolnăviri profesionale.
• Presiunea atmosferică care normal este de 760 mmHg, iar variaţiile mici nu sunt resimţite de
organismul uman. Sunt însă şi situaţii în care muncitorii trebuie să lucreze la presiuni mult mai mici
sau mult mai mari. La presiune scăzută sunt expuşi cei care lucrează la altitudini mari, cazuri în care,
uneori, se impune ca măsură de precauţie, folosirea măştii de oxigen. La presiune crescută sunt expuşi
cei care lucrează la fundaţii şi poduri, la lucrările submarine etc. Trebuie evitată trecerea bruscă de la
presiune scăzută la presiune normală, care poate provoca dureri de articulaţii, dureri ale muşchilor,
îmbolnăvirea pielii, greutate în respiraţie (boala de cheson).
• Prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale datorate factorilor de microclimat se realizează
prin măsurile tehnico-organizatorice adecvate situaţiei respective, şi anume: modificare procesului
tehnologic sau a utilajului; ventilarea generală, parţială, locală sau combinată; izolarea spaţiului de
lucru şi amenajarea de spaţii speciale pentru repaus în condiţii climatice normale; duşuri de apă, de
aer, perdele de apă, răcirea pardoselilor cu aer sau cu apă; prevederea unei instalaţii de alimentare
cu apă carbogazoasă, cu apă uşor sărată alternată cu apă dulce; regim raţional de lucru cu întrerupere
periodică a lucrărilor; echipamente de protecţie şi de lucru adecvate etc.

b.Noxele chimice.
Un important factor de risc care apare în mediul fizic ambiant îl constituie noxele chimice, reprezentate
de substanţele nocive care se degajă în atmosfera locurilor de muncă: gaze, vapori, aerosoli, pulberi.
Principalele pericole generate de noxele chimice sunt: intoxicaţiile, arsurile chimice şi exploziile. Se
deosebesc următoarele categorii de agenţi chimici nocivi:
- substanţe toxice – sunt acelea care pătrund în organism (prin inhalare, prin piele sau prin ingerare), îi
afectează funcţiunile şi provoacă intoxicaţiile;
- substanţe caustice – sunt cele care în contact cu organismul provoacă arsuri (clorul, oxidul de azot,
arsenul, potasiul, acidul percloric). Cele mai frecvente sunt arsurile cutanate, iar cele mai periculoase ale
căilor respiratorii şi ale tubului digestiv;
- substanţe inflamabile – sunt cele cu pericol de incendiu, dacă întâlnesc condiţii prielnice;
- substanţe explozive – sunt cele la care în urma unor reacţii chimice foarte rapide, într-un timp scurt
rezultă produşi noi cu degajare de căldură.
Numeroase substanţe în contact cu aerul pot provoca amestecuri explosive (benzina, toluenul, acetona,
acidul etilic, acidul acetic, pulberea de cărbune, pulberile metalice de zinc, aluminiu, magneziu).
Prevenirea se caracterizează în cazul noxelor prin:
• măsuri tehnice:
- mecanizarea şi ermetizarea proceselor tehnologice;
- înlocuirea substanţelor toxice cu altele mai puţin toxice sau chiar netoxice;
- înlocuirea unor metode cu altele nepericuloase (de exemplu sablajul cu nisip se înlocuieşte prin curăţare cu
alice sau curăţare hidraulică);
- înlocuirea unor procedee uscate cu procedee umede;
- ventilarea generală, parţială, locală sau combinată;
- echipamente de protecţie şi de lucru adecvate etc.
• măsuri organizatorice:
- examen medical la angajare şi periodic;
- depozitarea şi manipularea corespunzătoare a substanţelor;
- curăţarea atelierelor;
- alimentaţia de protecţie;
- instructajul muncitorilor etc.

c. Pulberile industrale.
Praful industrial apare în cursul desfăşurării unor procese de lucru, datorită diferitelor utilaje sau instalaţii
(polizoare, aparate de sablare, ciururi etc.). Pulberile acţionează asupra organismului pe cale mecanică sau
chimică. Cele care constituie noxe chimice au fost prezentate anterior.
Acţiunea mecanică a prafului industrial asupra organismului se manifestă sub formă de iritări ale
pielii, ale ochilor şi ale căilor respiratorii. Iritaţiile căilor respiratorii se pot datora următoarele pulberi:
25
- azbest (azbestoza);
- cărbune (antracoza);
- siderit (sideroza);
- ciment (silicatoza);
- siliciu (silicoza – cea mai răspândită).
Prin normele de igienă sunt stabilite limite privind concentraţia pulberilor în atmosfera zonei de
lucru.
Una dintre măsurile de reducere a prafului industrial este ermetizarea locului unde se produc pulberi.
Acesta este un sistem de protecţie care acoperă perfect locurile periculoase, nepermiţând ieşirea în afară a
agenţilor vătămători. O altă măsură este ventilaţia corespunzătoare cu aspiratoare speciale.

d.Zgomotul şi trepidaţiile.
Zgomotul este un factor nociv, frecvent întâlnit într-o serie de activităţi industriale, cum sunt pilirea şi
tăierea metalelor, nituirea, perforarea cu ajutorul compresoarelor, încercarea motoarelor etc. Este o acţiune
dăunătoare asupra întregului organism, dar în special asupra sistemului nervos. Lucrătorii supuşi la zgomot
continuu devin somnolenţi, neatenţi, nervoşi, au dureri de cap şi poftă de mâncare redusă. Din cauza unor
stimulenţi continui şi neregulaţi cauzaţi de zgomot, urechea pierde treptat funcţiunea normală şi în câţiva ani
se instalează aşa numita surditate profesională.
Trepidaţiile sunt mişcări vibratorii produse de la maşinile aflate în funcţiune. Acţiunea lor îndelungată
şi de o anumită intensitate, provoacă aşa numita boală a vibraţiilor. Boala începe cu oboseală, dureri la nivelul
umerilor, slăbire, somn agitat. Se instalează apoi dureri la degete şi articulaţii, dureri care se accentuează mai
ales noaptea.
Măsurile de combatere a zgomotelor şi vibraţiilor pot fi:
• măsuri tehnice:
- înlocuirea procedeelor tehnologice sau a utilajelor zgomotoase cu altele silenţioase (de exemplu
nituirea pneumatică cu sudarea);
- înlocuirea mecanismelor cu mişcare rectilinie cu mecanisme cu mişcare de rotaţie;
- echilibrarea corectă a organelor de maşini;
- evitarea presiunilor ridicate în instalaţii;
- atenuarea propagării zgomotului de la sursă prin ecrane de protecţie;
- întreţinerea în bună stare a utilajelor;
- izolarea acustică a utilajelor (capsulare antifonică, ecranare etc.);
- amplasarea raţională a surselor de zgomot în clădiri sau încăperi separate;
- insonorizarea platformelor, a podelelor, a pereţilor;
- izolarea operatorilor utilajelor în cabine fonoizolante;
- izolarea fundaţiilor maşinilor generatoare de vibraţii (izolaţii elastice, arcuri);
- utilizarea echipamentelor individuale de protecţie (antifoane interne sau externe, mănuşi vibroizolante,
îmbrăcăminte vibroizolantă).
• măsuri organizatorice:
- examenul medical al muncitorilor la angajare şi periodic şi neadmiterea la lucru a celor cu afecţiuni
auditive, ale căilor respiratorii, ale sistemului nervos, ale articulaţiilor;
- schimbarea după anumite intervale de timp ale lucrătorilor de la utilaje care produc vibraţii;
- instruirea personalului.

e. Radiaţiile.
În cursul activităţilor industriale sunt prezente adesea anumite radiaţii. Radiaţiile, în funcţie de natura,
intensitatea, frecvenţa şi durata acţiunii lor, pot avea diverse influenţe nocive asupra organismului, şi anume:
arsuri, oboseală, somnolenţă, leşin, şocuri calorice, pigmentarea pielii, căderea părului, tulburări ale sângelui,
boli de iradiere, leucemie etc.
Prevenirea se poate face prin izolarea surselor de radiaţii prin ecranare, etanşare, ermetizare şi
automatizare, telecomandă, echipament de protecţie, examinare medical periodică a muncitorilor etc.

f. Iluminatul la locul de muncă.

Un iluminat necorespunzător produce oboseala oculară şi nervoasă a muncitorilor. Iluminatul poate fi
natural şi artificial. Cel natural are avantajul că nu oboseşte vederea, însă prezintă inconveniente în ceea ce
priveşte repartizarea neuniformă, variaţia în timpul zilei, fenomene de orbire provocate de razele solare etc.
26
Iluminatul artificial igienic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să asigure un nivel suficient de iluminare;
- să creeze o repartizare uniformă a luminii, pentru a evita fenomenul de orbire;
- să nu impurifice şi să nu încălzească aerul din încăpere.
O parte interesantă a tehnicii iluminatului o constituie cromatica la locul de muncă.
Asupra culorilor s-au făcut următoarele constatări generale:
- culoarea este cu atât mai caldă, cu cât se apropie de roşu şi cu atât mai rece, cu cât este mai dominant
albastră;
- culorile închise au efect depresiv, descurajant, negativ şi dau senzaţia de apăsare;
- culorile prea vii generează: stari de agitatie, de nervozitate, surescitare, distragerea cu usurinta a
atentiei, obosirea aparatului vizual, etc.;
- culorile deschise au efect stimulant, vesel, pozitiv.

NOŢIUNI DE PROTECŢIA MUNCII

1. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA PROTECŢIEI MUNCII

Ca disciplină ştiinţifică, protecţia muncii, face parte din ansamblul ştiinţelor muncii, având ca obiect
studierea legităţilor fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, precum şi a mijloacelor şi
măsurilor de prevenire a acestora. Ca instituţie de drept, protecţia muncii, reprezintă “un ansamblu de norme
legale şi imperative”, având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează în legătură cu organizarea,
conducerea şi realizarea procesului de muncă, în scopul prevenirii accidentelor şi bolilor profesionale.
Ca activitate metodologico-aplicativă, protecţia muncii este parte integrantă a conceperii, organizării şi
desfăşurării proceselor de producţie şi cuprinde ansamblul de acţiuni şi măsuri prin care se realizează efectiv
securitatea muncii.
Deci, scopul final al activităţii de protecţia muncii este asigurarea vieţii şi integrităţii anatomo-
funcţionale a omului în procesul muncii.

2. ELEMENTELE PROCESULUI DE MUNCĂ ŞI INTERACŢIUNEA LOR

Procesul de muncă reprezintă succesiunea în timp şi în spaţiu a activităţilor executantului şi mijloacelor
de producţie în sistemul de muncă.
Sistemul de muncă reprezintă totalitatea acţiunilor pe care trebuie să le efectueze executantul prin
intermediul mijloacelor de producţie, pentru realizarea scopului sistemului de muncă şi a condiţiilor impuse
de realizare a acestora.
Executantul este omul implicat nemijlocit în realizarea sarcinii de muncă.
Mijloacele de producţie reprezintă totalitatea mijloacelor de muncă (unelte, mijloace de transport şi
comunicaţie, recipiente şi depozite pentru păstrarea produselor etc.) şi a obiectelor muncii (materiile prime)
pe care oamenii le folosesc în procesul de producţie.
Mediul de muncă reprezintă totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi psihologice în care
executantul îşi desfăşoară activitatea.

3. FACTORII DE RISC DE ACCIDENTĂRI ŞI ÎMBOLNĂVIRI PROFESIONALE

Sunt factori (însuşiri, stări, pocese, fenomene, comportamente) proprii elementelor sistemului de
muncă, ce pot provoca în anumite condiţii, accidente de muncă sau boli profesionale.
La modul cel mai general se clasifică astfel:
Factori de risc proprii executantului se regăsesc implicaţi în geneza tuturor celorlalţi factori de risc,
deoarece omul este elaboratorul şi, totodată, cel care verifică şi poate intervenii asupra celorlalte elemente
ale sistemului de muncă.
Factorii de risc proprii sarcinii de muncă care se manifestă prin două forme:
- conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul sistemului de muncă
ce are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor de muncă;
- sub/supradimensionarea cerinţelor impuse executantului care provine din neluarea în considerare a
posibilităţilor fizice şi psihice ale omului.
Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie care pot fi: fizici (risc mecanic, risc termic, risc electric),
chimici (acizi, substanţe toxice, substanţe inflamabile, substanţe explozive) şi biologici (microorganisme).
Factorii de risc poprii mediului de muncă sub formă de depăşiri ale nivelului sau intensităţii funcţionale
27
a parametrilor de mediu specifici, precum şi de apariţii ale unor condiţii de muncă inadecvate.

4. CLASIFICAREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

Conform legislaţiei în vigoare, în ţara noastră se înţelege prin accident de muncă vătămarea
violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care se produc în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de cel puţin o
zi, invadilitate sau deces.
După numărul persoanelor afectate, accidentele pot fi:
-individuale, când este afectată o singură prsoană;
-colective, când sunt afectate cel puţin trei persoane.
După urmările (efectele) asupra victimei, accidentele pot fi:
-care produc incapacitatea temporară de muncă;
-care produc invadilitate;
-care produc deces.
După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea există accidente mecanice, electrice, chimice,
termice, prin radiaţii sau complexe (datorate unor cauze directe combinate).
După natura leziunilor provocate asupra organismului, accidentele de muncă se împart în contuzii,
plăgi, înţepături, tăieturi, striviri, arsuri, entorse, fracturi, amputări, leziuni ale organelor interne, intoxicaţii
acute, asfixii, electrocutări, insolaţii, leziuni multiple.
După locul leziunii, pot fi accidente la cap, la trunchi, la membrele superioare, la membrele inferioare,
cu localizări multiple.
După momentul în care se resimpt efectele, există accidente cu efect imediat şi accidente cu efect
ulterior.

5. CLASIFICAREA BOLILOR PROFESIONALE

Conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, bolile profesionale constituie afecţiuni
ai căror agenţi specifici sunt prezenţi la locul de muncă, asociaţi cu anumite operaţii industriale sau cu
exercitarea unor profesii.
La noi în ţară, prin boală profesională se înţelege afecţiunea ce se produce ca urmare a exercitării
unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristicile locului de
Bolile profesionale declarabile prevăzute de legislaţia din România sunt date în tabelul următor:

NR. Denumirea bolii Noxele profesionale care provoacă

CRT.
1 Intoxicaţii (acute, subacute sau cronice)
şi consecinţele lor.
2 Pneumoconioze (fibroze pulmonare
cauzate de pulberi minerale) cum sunt:
silicoza, azbestoza, aluminoza, precum
şi forme mixte simple sau asociate cu
tuberculoza.
3 Îmbolnăviri respiratorii cauzate de pulberi
organice (bisinoză, bronşită cronică).
4 Îmbolnăviri respiratorii cronice cauzate
de substanţe cronice iritante.
5 Cancer pulmonar al mucoasei sinusurilor
paranazale.
6 Nevroze de coordonare.
7 Boală de vibraţii (angionevroze şi
modificări osteoarticulare).
8 Dermite acute şi cronice, ulceraţii,
melanodermii şi leucodermii.
boala
Substanţe cu acţiune toxică cunoscută.
Pulberi de bioxid de siliciu, silicaţi,
azbest, cărbune şi altele în atmosfera
locurilor de muncă.
Pulberi vegetale textile (bumbac, in
cânepă şi altele).
Substanţe toxice iritante (bioxid de sulf,
oxizi de azot etc.) în atmosfera locurilor
de muncă.
Inhalarea gazelor şi pulberilor
radioactive, inhalarea vaporilor şi
pulberilor de compuşi cancerigeni ai
cromului şi nichelului.
Mişcări numeroase şi frecvent repetate.
Încordarea sistematică a muşchilor şi
ligamentelor sau presiune pe tendoane.
Vibraţii şi trepidaţii legate de munca cu
instrumente care vibrează puternic.
Contact prelungit cu substanţe chimice
iritante (lacuri, solvenţi, uleiuri minerale,
hidrocarburi clorate etc.)

28
 9 Hipoacuzie şi surditate de percepţie. Acţiunea prelungită a zgomotului intens.

10 Cataractă. Acţiunea îndelungată şi intensivă a

energiei radiante (radiaţii infraroşii, unde
electromagnetice de înaltă frecvenţă etc.).
11 Electrooftalmie. Acţiunea radiaţiilor ultraviolete.

12 Conjunctivite. Substanţe toxice iritante şi pulberi

iritante în zonele de muncă.
13 Boală de iradiaţie. Acţiunea radiaţiilor ionozante.

14 Nistagmus. Încordarea îndelungată a aparatului

vizual în condiţii defavorabile de
iluminat.
15 Şoc caloric, colaps caloric, crampe Expunerea la condiţii meteorologice
calorice. defavorabile care provoacă
supraîncălzirea organismului.
16 Psihonevroze. Îngrijirea îndelungată a bolnavilor psihici
în unităţi de psihiatrie.
17 Sindrom cerebroastenic şi tulburări de Acţiunea prelungită a undelor
termoreglare. electromagnetice de înaltă frecvenţă.

MĂSURI DE PROTECȚIA MUNCII IN ACTIVITĂȚI CU UNELTE MANUALE

1. Uneltele de mână trebuie să fie confecţionate din materiale corespunzătoare operaţiilor ce se
execută.
2. În cazul activităţii în atmosferă cu pericol de explozie, se vor folosi unelte confecţionate din materiale
care nu produc scântei prin lovire sau frecare.
3. Uneltele manuale acţionate electric sau pneumatic trebuie să fie prevăzute cu dispozitive de fixare a
sculei şi cu dispozitive care să împiedice funcţionarea lor necomandată.
4. La uneltele dotate cu scule ce prezintă pericol de accidentare (pietre de polizor, pânze de fierăstrău,
burghie etc.), acestea vor fi protejate împotriva atingerii accidentale cu mâna sau altă parte a corpului.
5. Uneltele de mână rotative cu acţionare pneumatică vor fi dotate cu limitatoare de turaţie.
6. Uneltele de percuţie din oţel (ciocanele, dălţile, dornurile, căpuitoarele) trebuie să fie executate din
oţeluri corespunzătoare tratate termic, încât în timpul utilizării să nu se deformeze sau fisureze.
7. Este strict interzisă folosirea uneltelor cu suprafeţe fisurate, deformate, ştirbite sau a uneltelor
improvizate.
8. Cozile şi mânerele uneltelor trebuie să fie bine fixate, netede şi de dimensiuni care să permită
prinderea lor sigură şi comodă. Pentru fixarea cozilor şi mânerelor în scule se vor folosi pene metalice.
9. Uneltele de mână prevăzute cu articulaţii (foarfeci, cleşti, chei etc.) nu trebuie să aibă joc în articulaţie.
Ele vor fi aşezate astfel încât să aibă orientată spre exterior partea de prindere.
10. Când se efectuează lucrări la înălţime uneltele manuale se păstrează în genţi rezistente şi bine fixate
de corp, pentru a fi asigurate împotriva căderii.
11. În timpul transportului părţile tăioase ale uneltelor de mână trebuie protejate cu teci sau apărători
adecvate.

MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII ÎN ACTIVITĂŢI CU MAŞINI – UNELTE

I.Măsuri generale.
1. Oprirea maşinilor unelte la schimbarea dispozitivelor, la fixarea şi scoaterea pieselor, la repararea,
curăţirea, ungerea şi înlătorarea aşchiilor sau la plecarea de lângă maşină.
2. Folosirea ecranelor dispozitivelor de protecţie, ochelarilor şi a altor mijloace individuale de
protecţie.
3. Întreţinerea maşinii, locului de muncă şi a sculelor în perefctă stare tehnică şi de curăţenie.
4. Verificarea stării tehnice a maşinii, sculelor şi dispozitivelor, atât înainte, cât şi după încetarea lucrului
şi anunţarea la predarea schimbului a tuturor defecţiunilor constatate.

II.Măsuri specifice pentru maşini de găurit

1. Se interzice ţinerea pieselor cu mâna sau cu chei, cleşti etc. Fixarea se face obligatoriu în menghină
sau în dispozitive speciale.
29
 2. Burghiele vor fi bine fixate şi centrate în mandrine sau port-scule.
3. Sculele se scot din suporturi numai după oprirea maşinii şi după frânarea mecanică a acestora.
4.Este interzis lucrul la maşinile de găurit fără acoperirea capului sau prinderea părului sub basc.

III.Măsuri specifice pentru uneltele abrazive

1. Transportul, depozitarea, încărcarea, montarea şi exploatarea corpurilor abrazive se vor face cu
respectarea strictă a standardelor de profil.
2. Montarea discurilor abrazive la maşini se va face numai de către muncitori instruiţi, după montare
fiind obligatorie verificarea centrării perfecte.
3. Montarea discurilor abrazive se face astfel încât să se excludă posibilitatea deplasării pe ax, în timpil
şi din cauza rotirii.
4. Corpurile abrazive trebuie protejate în timpil exploatării cu carcase de protecţie care trebuie să
acopere întraga porţiune nelucrătoare.
5. Toate corpurile abrazive vor fi supuse la verificarea la sunet pentru descoperireaÎ fisurilor, încercarea
rezistenţei la rotire şi determinarea dezechilibrului.

MASURI DE PROTECTIA MUNCII LA UTILIZAREA INSTALATIILOR SI ECHIPAMENTELOR ELECTRICE

1. Asigurarea inaccesibilităţii elementelor care fac parte din cicuitele electrice prin izolarea electrică a
conductoarelor, folosirea carcaselor de protecţie legate la pământ, îngrădirea cu plase metalice sau cu tăblii
perforate respectându-se distanţa impusă până la elementele sub tensiune, amplasarea conductoarelor
electrice la o înălţime inaccesibilă pentru om.
2. Folosirea tensiunilor reduse (de 12, 24 şi 36 V) pentru lămpile şi sculele electrice portative, evitarea
răsucirii sau încolăciriii cablului de alimentare în timpul lucrului, evitarea trecerii cablului peste drumul de
acces şi în locurole de depozitare a materialelor, interzicerea reparării sau remedierii defectelor în timpul
funcţionării.
3. Folosirea mijloacelor individuale de protecţie (principale – tije electroizolante, cleşti izolanţi, scule cu
mânere izolante şi secundare – echipament de protecţie, covoraşe de cauciuc, platformr şi grătare izolante) şi
a mijloacelor de avertizre (plăci avertizoare, indicatoare de securitate, îngrădiri provizorii).
4. Deconectarea automată în cazul apariţiei unei tensiuni de atungere periculoase sau unor scurgeri de
curent periculoase.
5. Separarea de protecţie cu ajutorul unor transformatoare de separaţie.
6. Izolarea suplimentară de protecţie.
7. Protecţia prin legare la pământ.
8. Protecţia prin legare la nul.
9. Protecţia prin egalizarea potenţialelor.

MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII LA MANIPULAREA ŞI TRANSPORTUL MANUAL AL MATERIALELOR

1. Operaţiile de încărcare, descărcare, transport manual şi depozitare a materialelor trebuie să se
realizeze sub supravegherea şefului formaţiei de lucru, de către personal bine instruit în acest scop şi care are
vârsta de peste 16 ani.
2. Pentru materialele foarte periculoase (toxice, explozive, cancerigene etc.) vârsta minimă pentru
manipulatori este de 18 ani.
3. Locurile în care se efectuează operaţiile de încărcare-descărcare şi depozitare, precum şi căile de
acces, trebuie să fie nivelate şi amenajate pentru scurgerea apelor, de regulă pavate sau podite.
4. În cazul operaţiilor de încărcare descărcare a vehiculelor la rampă, între aceasta şi vehicul se aşează
un podeţ de trecere pentru preluarea denivelărilor existente.
5. Distanţele de transport manual nu pot depăşi 60 m, iar diferenţele de nivel trebuie să fie de maxim
4 m (scări, schele). Înălţimea maximă la care se pot ridica pe vertical sarcinile maxim admise este de 1,5 m.
6. Sarcinile maxime în cazul transportului manual al greutăţilor sunt:

Grupa de Masa Grupa de Masa

vârstă femei [kg] vârstă bărbaţi [kg]
[ani] [ani]
16 –18 5 16 – 18 12
18 – 21 8 18 – 21 25
21 – 40 12 21 – 45 30
30
 40 – 50 10 45 – 55 30
peste 50 8 peste 55 20

7. La ridicarea, descărcarea şi transportul sarcinilor ce depăşesc valorile din tabelul de mai sus, precum
şi cazurile în care diferenţa de nivel este mai mare de 4 m, este obligatoriu să se lucreze în echipe sau
mecanizat.
8. Transportarea manual a greutăţilor pe planuri înclinate trebuie limitată la 25 kg fără întreruperi şi 30
kg cu întreruperi pentru bărbaţi şi 12 kg cu întreruperi pentru femei.

STINGĂTOARE DE INCENDIU
În funcţie de natura materialelor sau subsţantelor combustibile, care pot fi implicate în procesul de
ardere, incendiile au fost clasificate astfel:
- clasa A incendii de materiale solide, în general de natură organică, a căror combustie are loc în mod
normal cu formare de jar. Exemple: lemn, hârtie, materiale textile, rumeguş, piele, produse din cauciuc,
materiale plastice care nu se topesc la căldura etc;
- clasa B incendii de lichide sau de solide lichefiabile. Exemple: benzină, petrol, alcooli, lacuri, vopsele,
uleiuri, gudroane, ceară, parafină, materiale plastice care se topesc uşor, etc;
- clasa C incendii de gaze. Exemple: hidrogen, metan, acetilenă, butan, gaz de sondă etc.;
- clasa D incendii de metale. Exemple: sodiu, potasiu, aluminiu, litiu, magneziu, zinc, titan etc.;
- clasa E incendii ale echipamentelor electrice aflate sub tensiune.
Principalele mijloace de intervenţie în caz de incendiu sunt stingătoarele. Corecta lor alegere şi amplasare,
deprinderea utilizării lor de către personalul ce lucrează în apropierea lor, devin de mare importanţă pentru
limitarea şi stingerea încă din faza incipienta a unor incendii care, altfel, pot aduce daune imense.
Stingătoarele sunt utilizate, în modul cel mai eficace, atunci când sunt amplasate la îndemână, în
număr suficient, având capacitatea de stingere corespunzătoare cantităţii şi naturii materialelor combustibile
existente în spaţiul protejat şi sunt folosite de persoane familiarizate cu punerea lor în funcţiune. Stingătoarele
sunt dispozitive de stingere, acţionate manual, care contin o substanţă care poate fi refulată şi dirijată asupra
unui focar de ardere, sub efectul presiunii create în interiorul lor.
Stingătoarele presurizate permanent cu pulbere, spumă aeromecanică şi CO2 pot fi portative şi
transportabile.

Tip stingător Lungime jet (m) Timp descărcare (s)

Temperatura de păstrare (
)
Spuma chimică +4 ÷ +60 (-15)* 6–8 40 – 60
Spuma mecanică +4 ÷ +60 6–8 40 – 60
Dioxid de carbon -20 ÷ +55 1–4 10 – 30
(CO2)
Pulbere -20 ÷ +55 3–6 06 – 30
Nota: * - valori caracteristice solutiilor aditivate pentru sezonul rece.
Stingatoare presurizate cu pulbere tip P1, P2, P3, P5, P6, P9, P10, P20, P50, P100. Sunt cele mai
utilizate datorită faptului că acoperă toată gama de clase de incendii A, B, C, D, E. Stingătoarele cu pulbere sunt
presurizate permanent, având ca agent propulsor azotul. Acesta este foarte stabil la variaţiile de temperatură
şi este ecologic.
Stingătoarele cu pulbere sunt folosite ca mijloc de prevenire şi stingere în staţii PECO, aeroporturi,
magazine Cash&Carry, vagoane CFR, depozite materiale, sedii de firme, autovehicule. Se utilizează pentru
echipamente electrice aflate sub tensiune mai mică de 1000 volţi. La cerere se pot livra stingătoare presurizate
cu pulbere specială care pot fi folosite asupra instalaţiilor electrice aflate sub tensiune pana la 100.000 volţi.
Pulberea este ecologică şi nu conţine substanţe periculoase pentru sănătatea oamenilor.
Recipientul este executat din tablă de oţel prin procedee de sudură omologate, pe maşini automate.
Protecţie anticorozivă exterioară EPOXI.

Tip stingator Tipul focarului Agent de stingere

P1 5A/21B/C Pulbere

31
 P2 8A/34B/C Pulbere
P3 8A/55B/C Pulbere
P5 13A/89B/C Pulbere
P6 21 A/113B/C Pulbere
P10 21A/144B/C Pulbere
P20 B/C Pulbere
P50 B/C Pulbere
P100 B/C Pulbere

Stingatoare presurizate cu spuma aeromecanică tip SM3, SM6, SM9, SM 50, SM 100. Stingătoarele cu
spumă aeromecanică sunt utilizate cu mare eficienţă pentru stingerea incendiilor cu focare tip A şi B. Acestea
sunt folosite ca mijloc de prevenire în staţii PECO, depozite de carburanţi, rafinării, centrale termice, nave,
autovehicule, aeroporturi.
ATENŢIE! NU SE UTILIZEAZĂ PENTRU ECHIPAMENTUL ELECTRIC AFLAT SUB TENSIUNE.
Recipientul este executat din tablă de oţel cu protecţie interioară anticorozivă prin procedee de sudură
omologate, pe maşini automate. Protecţie anticorozivă exterioară EPOXI.

Tip stingator Tipul focarului Agent de stingere

SM3 5A/34B Spuma aeromecanică
SM6 8 A/113B Spuma aeromecanică
SM9 13A/144B Spuma aeromecanică
SM50 A/B Spuma aeromecanică
SM100 A/B Spuma aeromecanică

Stingătoare presurizate cu CO2 tip G1, G2, G3, G5, G6, G10, G15,G21,G30,G60. Stingătoarele cu dioxid
de carbon sunt utilizate la stingerea incendiilor din clasele B, C, şi E. Stingătoarele cu CO2 au o dublă acţiune
asupra focarului: înlocuirea oxigenului atmosferic şi răcirea focarului prin evacuarea agentului de stingere sub
formă de zăpadă carbonică. Se utilizează pentru echipamente electrice aflate sub tensiune mai mică de
1000 volţi. Acestea sunt folosite ca mijloc de prevenire în staţii PECO, transformatoare, încăperi cu aparatura
electrică şi electronică, computere, centrale telefonice.
Recipientul este executat din oţel aliat specific recipienţilor de înaltă presiune.
Protecţie anticorozivă exterioară EPOXI.

Tip stingator Tipul focarului Agent de stin-

gere
G1 13B/C CO2
G2 13B/C CO2
G3 34B/C CO2
G5 34B/C CO2
G6 34B/C CO2
G10 55B/C CO2

32
 GHID DE ALEGERE A STINGĂTOARELOR

PREVENIREA INCENDIILOR ŞI A EXPLOZIILOR (I)

Măsuri şi mijloace de prevenire a incendiilor şi exploziilor
1. Înlăturarea eventualelor cauze de provocare a incendiilor şi exploziilor, prin proiectarea procesului
tehnologic.
2. Evitarea formării în hale de producţie a amestecurilor explozive prin curăţarea în mod periodic a
prafului de pe toate suprafeţele încărcate cu electricitate statică.
3. Mărirea umidităţii relative a aerului, acolo unde produsele permit.
4. Prevederea unor aparate de deconectare automată în caz de avarie.
5. Prevederea în depozitele de materiale combustibile a instalaţiilor speciale de declanşare automată a
stropirii cu apă la ridicarea temperaturii.
6. Amenajarea unor spaţii pentru fumat.
7. Asigurarea unei bune evacuări a oamenilor şi a bunurilor din clădire în caz de incendiu.
8. Instalarea de scări de incendiu, guri de apă, cu utilajul necesar (furtun cu lance, pompe etc.).
9. Ignifugarea materialelor combustibile folosite în construcţii.
10. Marcarea zonelor periculoase, a mediilor explozive, a căilor de evacuare din clădiri şi asigurarea
unor bune condiţii pentru intervenţia rapidă la stingerea incendiilor.
11. Organizarea de formaţii de pompieri voluntari şi special angajaţi.
12. Interzicerea folosirii flăcării deschise, a fumatului în medii periculoase.
13. Stabilirea unor sarcini precise privind prevenirea şi combaterea incendiilor şi asigurarea prelucrării
şi afişării lor.
14. Instruirea muncitorilor şi răspândirea cunoştinţelor tehnice referitoare la cauzele şi prevenirea
incendiilor.
15. Dotarea cu utilaje şi materiale tehnice de combatere a incendiilor (lopeţi, pompe de mână,
stingătoare manuale, motopompe, autopompe, instalaţii cu reţele de apă etc.).
33
 PREVENIREA INCENDIILOR ŞI A EXPLOZIILOR (II)
Obligaţii şi răspunderi
1. Conducătorii unităţilor sunt obligaţi să ia măsuri pentru: constituirea şi funcţionarea comisiilor
tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor şi a formaţiilor civile de pompieri, dotarea cu mijloace tehnice
adecvate producţiei şi activităţii întreprinderilor respective, stabilirea sarcinilor care revin personalului de la
locurile de muncă şi asigurarea instruirii şi controlului întregului personal.
2. Obligaţiile comisiilor tehnice sunt: întocmirea planului de apărare contra incendiilor, efectuarea
de propuneri pentru înlăturarea cauzelor care pot înlesni producerea unor incendii, verificarea modului de
înreţinere şi de de funcţionarea a instalaţiilor de semnalizare şi stingere a incendiilor.
3. Formaţiile civile se organizează cu sprijinul unităţilor militare de pompieri şi desfăşoară activitatea de
prevenire, intervine la stingerea incendiilor, salvează oamenii şi bunurile materiale.
4. Provocarea de incendiu sau neluarea măsurilor prevăzute de lege pentru înlăturarea pericolului de
incendiu se sancţionează disciplinar, contravenţional sau infracţional, după gravitatea cazului.

34
 Modulul VI
Aplicarea procedurilor de calitate

În cadrul acestui modul se va prezenta:

- Identificarea normelor tehnice specific activităţii
• Normele tehnice de execuţie şi de control acalităţii sunt identificate în funcţie de specificul activităţii.
• Procedurile specifice de asigurare a calităţii sunt identificate pentru fiecare tip de activitate
- Verificarearezultatelor activităţilor
• Confruntarea cu atenţie a rezultatelor activităţii cucerinţele documentaţiei / proiectului şi, dacă este
cazul, se propune măsuri de remediere.
• Deficienţele de calitate şi cauzele lor se raporteaza în conformitate cu procedura de lucru /control de la
punctul de lucru / locul de muncă, în totalitate şi cu operativitate
- Remedierea defectelor
• 3.1. Remedierea defectelor se face cupromptitudine şi simţ de răspundere.
• 3.2. Calitatea remedierilor este verificată atent şi cu professionalism

1. Noţiuni de calitate
Controlul calităţii, asigurarea calităţii şi managementul calităţii sunt noţiuni care se conturează într-o
măsură tot mai mare ca sarcini centrale pentru toate intreprinderile orientate spre viitor, indiferent de produs,
ramură, locaţie sau mărime.
Controlul calităţii se concentrează asupra controlului produselor sau operaţiilor, adică accentul se
pune pe verificarea sau măsurarea produselor sau operaţiilor şi cele necorespunzătoare sunt sortate şi
îndepărtate.
Asigurarea calităţii se referă la calitatea produselor dar sunt incluse şi elemente de dirijare pentru
conducerea acestei calităţi.
Calitatea produselor şi serviciilor, are o importamţă centrală în orice organizaţie. Aceasta a devenit
o chestiune de supravieţuire pe piaţa internă şi internaţională, cu o competiţie din ce în ce mai puternică.
Pentru realizarea unei înţelegeri corespunzătoare a conceptului de calitate este necesar să se ia în considerare
toate părţile interesate.
Cele mai importante grupe de părţi interesate sunt:
• clienţii;
• angajaţii;
• furnizorii/partenerii;
• proprietari/acţionarii;
• societatea;

1.1. Conceptul de asigurare al calităţii

ASIGURAREA CALITĂŢII reprezinta ansamblul activităţilor preventive prin care se urmăreşte
în mod sistematic să se asigure corectitudinea şi eficacitatea.
Aceste activitati preventive sunt:
• Planificare
• Organizare
• Coordonare
• Antrenare
• Tinere sub control
Scopul acestor activitati este de a garanta obţinerea rezultatelor la nivelul calitativ dorit.

1.2. Conceptul de control al calităţii

Supravegherea calităţii reprezintă monitorizarea şi verificarea continuă a stării unei entităţi, în scopul
asigurării că cerinţele specificate sunt satisfăcute.
Evaluarea calităţii reprezintă examinarea sistematică, efectuată pentru a determina în ce măsură o
entitate este capabilă să satisfacă cerinţele specificate.
Inspecţia calităţii reprezintă activităţile prin care se măsoară, examinează, încearcă una sau mai
multe caracteristici ale unei entităţi şi se compară rezultatul cu cerinţele specificate, în scopul determinării
conformităţii acestor caracteristici.
35
 Verificarea calităţii reprezintă confirmarea conformităţii cu cerinţele specificate, prin examinarea şi
aducerea de probe tangibile.
Frecvenţele verificărilor sunt menţionate în prescripţiile tehnice şi în caietele de sarcini din proiect.
În toate cazurile în care vreun rezultat provenit dintr-o verificare vizuală sau încercare efectuată pe
parcurs, referitoare la rezistenţa, stabilitatea, durabilitatea sau funcţionalitatea lucrărilor depăşeşte în sens
defavorabil abaterile admisibile, decizia asupra continuării lucrărilor nu va putea fi luată decât pe baza
acordului scris dat de beneficiar şi proiectant.

1.3. Documentele calitatii specifice locului de muncă

DOCUMENTELE CALITĂŢII - reprezintă documente de lucru detaliate.
Pentru lucrările de finisaje care constau în zugrăveli, vopsitorii, tapete şi ipsoserii, documentele specifice
locului de muncă, care trebuie prelucrate de conducătorul lucrării şi însuşite de personalul executant constau
în:
• tabelele de finisaje din proiect;
• planşele cu detalii de arhitectură pentru ornamente deosebite;
• extrasele din caietele de sarcini referitoare la lucrările de finisaje;
• normativele tehnice de execuţie referitoare la genul de lucrări de executat;
• procedurile de execuţie proprii din cadrul sistemului de management integrat al organizaţiei;
• instrucţiunile de depozitare, manipulare, transport şi aplicare a materialelor cuprinse în Fişele tehnice
ale produselor, emise de furnizor;
Instrucţiuni de lucru
Instrucţiunile de lucru se referă la activitatea restrânsă, limitată uneori la un singur post de lucru/ utilaj
etc.
Acestea prezintă modul cum se realizează cu consecvenţă activităţi şi procese.
• Instrucţiunile de lucru ar trebui elaborate pentru descrierea realizării acelor activităţi, care ar fi afectate
de lipsa unor astfel de instrucţiuni.
• Detaliile, care nu conduc la un control sporit al activităţii, trebuie evitate. Instruirea poate reduce
nevoia de instrucţiuni detaliate, sub rezerva că personalul afectat deţine informaţiile necesare pentru
a-şi executa corect sarcinile.
• Indiferent de format sau combinaţia aleasă, instrucţiunea de lucru trebuie să fie în ordinea operaţiilor,
si să reflecte cerinţele şi activităţile relevante.

Formulare
Formularele sunt proiectate şi menţinute pentru înregistrarea datelor, care demonstrează conformitatea
cu cerinţele SMC.
Formularele trebuie să conţină :
1. titlul
2. numărul de identificare
3. revizia şi data reviziei.
Formularele trebuie să fie menţionate sau ataşate la manualul calităţii, la procedurile documentate şi /
sau la instrucţiunile de lucru.
Specificaţii tehnice/ desene
Specificaţiile sunt documente, care stipulează cerinţele.
Specificaţiile sunt unice pentru produs/ organizatie, de aceea standardul de referinţă nu le detaliază.
Caiet de sarcini poate fi considerat o specificaţie. Desenele tehnice sunt documente ale produsului. Desenele
clienţilor fac parte din documentaţia externă. Cerinţele legale şi ale autorităţilor fac parte din documentaţia
externă.
Există diferite cerinţe ale standardului prin care organizaţia poate îmbunătăţi SMC şi poate demonstra
conformitatea prin pregatirea altor documente chiar daca standardul nu le cere în mod explicit, de exemplu:
• harta proceselor, diagrame ale proceselor şi/ sau descrieri ale proceselor;
• specificaţii;
• instrucţiuni de lucru şi/ sau de testare;
• documente conţinând comunicări interne;
• programe de producţie;
• lista furnizorilor aprobaţi;
• planuri de testare şi inspecţie;
36
 • planuri ale calităţii.

Proceduri documentate
Definiţia termenului procedura este „mod specificat de desfăşurare a unei activităţi sau a unui proces”.
În cazul de faţă este vorba de proceduri documentate sau scrise. Ele pot face referire la instrucţiuni de lucru,
care definesc cum se realizează o anume activitate.
Structura unei proceduri poate fi exprimată:
- în text,
- diagrame flux,
- tabele,
- combinaţie a acestora.
Conţinutul procedurii va descrie activităţile
Nivelul de detaliu poate varia în functie de:
- complexitatea activitatii,
- metodele utilizate,
- nivelul de instruire si capacitatea de întelegere a personalului, care va executa activitatea respective

1.4. Standarde de calitate

Standardul ISO 9001 este acela dintre standardele ISO internationale ce contine criteria pentru
documentarea, implementarea si certificare unui sistem de managementul calitatii, practic.
Norme tehnice:
-norme de calitate,
-instrucţiuni de lucru,
-caiete de sarcini,
Desenele clienţilor fac parte din documentaţia externă.

Tipuri de activitate
• executarea cofrajelor pentru: fundaţii, stâlpi din beton armat monolit, pereţi din beton armat monolit,
grinzi din beton armat monolit, planşee din beton armat monolit, scări din beton armat monolit;
• executarea schelelor;
• montarea de panouri prefabricate;
• executarea pardoselilor de lemn şi montarea parchetelor;
• executarea acoperişului tip şarpantă;
• încadrarea şi ajustarea tâmplăriei.

Tipuri de defecte / deficienţe posibile:

1. defecte ale planeităţii cofrajelor,
2. abateri de la verticalitate,
3. abateri de la orizontalitate.
4. defecte ale materialului lemnos:
• de formă: curbura, însăbierea trunchiului, conicitatea anormală, lăbărţarea trunchiului,ovalitatea,
înfurcirea trunchiului, canelurile.
• de structură: fibra creaţă, fibra răsucită, fibra încâlcită, excentricitatea, coaja înfundată, nodurile.
Echipamente pentru controlul /verificarea calităţii lucrărilor efectuate:
-furtun de nivel, fir cu plumb, nivelă cu bulă de aer, etc.

ASIGURAREA CALITĂŢII LUCRĂRILOR EXECUTATE

1. Identificarea cerinţelor de calitate specifice
1.1. Cerinţele de calitate sunt identificate în urma participării la instructajele periodice cu privire la calitatea
lucrărilor.
1.2.Cerinţele de calitate sunt identificate cu atenţie, pe baza indicaţiilor din fişele tehnologice specifice
lucrărilor.
1.3. Cerinţele de calitate sunt identificate, cu responsabilitate, conform normelor privind abaterile şi toleranţele
admisibile la lucrările de executat.
2. Aplicarea procedurilor tehnice de asigurare a calităţii
2.1. Procedurile tehnice de asigurare a calităţii sunt aplicate cu responsabilitate, în funcţie de tipul lucrării de
37
executat.
2.2. Procedurile tehnice de asigurare a calităţii sunt aplicate permanent, pe întreaga perioadă de derulare a
lucrărilor, în vederea asigurării cerinţelor de calitate specifice acestora.
2.3. Procedurile de asigurare a calităţii sunt aplicate respectând precizările din documentaţia tehnică
specifică
3.Verificarea lucrărilor executate din punct de vedere calitativ
3.1. Verificarea calităţii lucrărilor executate se realizează cu responsabilitate, pe faze de lucru.
3.2. Caracteristicile tehnice ale lucrărilor realizate sunt verificate prin compararea atentă a calităţii execuţiei
cu cerinţele de calitate impuse de tehnologia de execuţie şi normele de calitate specifice.
3.3. Verificarea se realizează cu exigenţă, prin aplicarea metodelor adecvate tipului de lucrare executată şi
caracteristicilor tehnice urmărite.
3.4. Verificarea calităţii lucrărilor executate se realizează cu atenţie, utilizând correct dispozitivele de verificare
specifice necesare.
4. Remedierea deficienţelor constatate
4.1. Eventualele deficienţe constatate sunt remediate cu promptitudine şi seriozitate.
4.2. Deficienţele sunt remediate permanent, pe parcursul derulării lucrărilor.
4.3. Deficienţele sunt eliminate prin depistarea şi înlăturarea cauzelor care le generează.
4.4. Lucrările executate trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate impuse de tehnologia de execuţie şi
normele de calitate specifice.

Gama de variabile:
Cerinţe de calitate: conform instrucţiunilor de lucru, fişelor tehnologice, caietelor de sarcini, normelor
interne, criteriilor şi reglementărilor naţionale, standardelor tehnice.
Metode de verificare a calităţii execuţiei: vizual, măsurare, verificare cu AMC-uri şi SDV-uri adecvate
fiecărui tip de lucrare.
Caracteristici tehnice ale lucrărilor: poziţia/înclinarea/distanţă dintre găurile ce urmează a fi perforate/
forate, stabilitatea şi rezistenţa elementelor de susţinere, dimensiunile, orizontalitatea, planeitatea,
verticalitatea pentru lucrările de zidărie, etc.
Deficienţe posibile: neetanşeităţi ale instalaţiilor, montare incorectă a elementelor de susţinere, front
instabil, dimensiuni incorecte, neplaneitate, dezaliniere, defecte apărute în urma montajul, etc.
Scule şi echipamente pentru controlul/verificarea calităţii lucrărilor efectuate: dreptar, ruletă, metru
liniar, aparat de trasat cu laser, nivelă cu bulă de aer, fir cu plumb, furtun de nivel, compresor, manometru,
etc.
Cauze care generează deficienţe: materiale necorespunzătoare, nerespectarea tehnologiei de lucru,
nerespectarea teţetelor de preparare pentru betoane, diverse erori umane etc.

38
 Modulul VII
Compactarea stratului de mixturi asfaltice
Compactarea este operaţia de îndesare a mixturii asfaltice din stratul rutier şi se realizează cu ajutorul
utilajelor adecvate, cu scopul de a obţine valori optime pentru caracteristicile fizico-mecanice ale stratului
bituminos.
Printr-o compactare corespunzătoare se realizează:
- densitatea aparentă maximă, ceea ce echivalează cu obţinerea unui volum de goluri minim;
- rezistenţă la compresiune mare;
- deformabilitate minimă;
- stabilitate corespunzătoare la temperaturi ridicate;
- rezistenţă mai mare la oboseală, deci o durată de exploatare mai îndelungată;
- uniformitatea şi planeitatea suprafeţei compactate;
- impermeabilitatea stratului la acţiunea apei;
- textură uniformă şi o bună suprafaţă de rulare.
Gradul de compactare se exprimă în procente şi reprezintă raportul dintre densitatea aparentă a mixturii
asfaltice, determinată pe probe intacte, prelevate din stratul compactat şi densitatea aparentă, determinată
în laborator, în condiţii standard, pe epruvete cubice sau cilindrice din aceeaşi mixtură asfaltică, fiind dat de
relaţia:

D= în care :

D este gradul de compactare, în %;

- densitatea aparentă efectivă, determinată pe probe de mixtură asfaltică prelevate din stratul
compactat, în g/cm 3 ;
- densitatea aparentă, determinată în laborator pe probe preparate din mixtură asfaltică utilizată în
acelaşi strat, în g/cm 3 .
După efectuarea compactării, stratul din mixtură asfaltică trebuie să aibă un grad de compactare de
minimum 96 %.
Factorii principali care influenţează compactarea mixturilor asfaltice sunt:
- dozajul şi consistenţa liantului;
- granulozitatea agregatelor naturale;
- temperatura mixturii asfaltice la punerea în operă şi în timpul compactării;
- lucrul mecanic de compactare;
- grosimea stratului compactat.
Dozajul de bitum ridicat conduce la obţinerea unor valori mai scăzute pentru volumul de goluri
(absorbţii de apă mai mici), realizându-se un grad de compactare mai mare. Datorită procentului ridicat de
liant, stabilitatea stratului rutier la temperaturi ridicate scade cu atât mai mult cu cât conţinutul de bitum este
mai ridicat şi consistenţa sa mai scăzută.
Granulozitatea şi forma agregatelor influenţează compactarea mai ales în cazurile când aceasta se
efectuează la temperaturi mai scăzute, constatându-se că mixturile asfaltice cu un procent ridicat de cribluri
prezintă o rezistenţă sporită la compactare, faţă de mixturile asfaltice cu un conţinut redus de cribluri.
Temperatura mixturii asfaltice în timpul compactării este unul dintre factorii cei mai importanţi, care
influenţează în mod hotărâtor obţinerea unui grad de compactare corespunzător. Scăderea temperaturii de
compactare faţă de temperatura optimă, cu numai 25%, conduce la mărirea volumului de goluri remanent,
pentru acelaşi lucru mecanic de compactare, cu 100 %. La temperaturi de compactare mai scăzute decât cele
prescrise pentru diverse tipuri de mixturi asfaltice, nu se pot obţine grade de compactare corespunzătoare,
oricât s-ar mări energia de compactare.
Una din conditiile de compactare este verificarea eficacitatii utilajelor de compactare si intensitate de
compactare a utilajului.
Lucrul mecanic de compactari trebuie aplicat cu utilaje adecvate, respectându-se tehnologia de
lucru şi modul de alcătuire a atelierului de compactare Se menţionează faptul că efectuarea compactării
la temperaturile prescrise conduce la folosirea unui lucru mecanic de compactare minim (deci cost redus),
iar mărirea energiei de compactare la temperaturi scăzute are un efect minim asupra creşterii gradului de
compactare. Experienţa a demonstrat că folosind compactoarele cu pneuri se obţin suprafeţe cu o textură
uniformă, realizându-se în acelaşi timp un grad mare de compactare.
Acţiunea unui compactor cu rulouri netede asupra unui strat din mixtură asfaltică poate fi caracterizată
39
prin coeficientul de compactare dat de relaţia:

(2) în care :
P/l este masa ruloului pe unitatea de lungime a generatoarei;
D - diametrul ruloului;
η - vâscozitatea mixturii asfaltice măsurată prin încercarea triaxială;
N - numărul de treceri pe acelaşi loc;
V - viteza utilajului de compactare;
h — grosimea stratului de compactat.
S-a constatat că, pentru = (4 ... 6)10-5 , acţiunea de compactare poate fi
considerată încheiată.
Grosimea stratului de compactat se alege în funcţie de tipul mixturii asfaltice, de dimensiunea
constructivă minimă sau maximă admisă, sau cea rezultată din calculul de dimensionare, de utilajul existent
pentru compactare etc. Se menţionează faptul că există actualmente tendinţa de a compacta mixturile
asfaltice în grosimi mai mari, datorită unor avantaje pe care le prezintă această tehnologie (mixtura asfaltică
se răceşte mai greu, economie la energia de compactare etc.).
Unele studii atestă însă că, la grosimi mai mari, gradul de compactare ce se obţine la suprafaţa stratului
diferă de gradul de compactare de la baza sa . Se poate constata că, până la grosimi de 14 cm ale straturilor
din mixturi asfaltice, diferenţele între gradele de compactare ce se obţin la suprafaţă şi gradele de compactare
ce se obţin la baza straturilor pot fi considerate ca,fiind neglijabile, în timp ce la o grosime de 18 cm diferenţa
gradului de compactare realizat în zona de la suprafaţa stratului şi gradul de compactare al mixturii asfaltice
de la baza stratului este foarte mare (circa 10 %), ceea ce conduce la o neuniformitate în comportarea stratului
rutier sub influenţa traficului.
Compactarea mixturilor asfaltice se va face separat, pentru fiecare strat în parte, în grosimi uzuale de
până la 8 ... 9 cm. Compactarea se va face în lungul drumului, de la margini spre axă: pe sectoarele în rampă
sau cu pantă transversală unică, se efectuează compactarea de la marginea mai joasă spre cea mai ridicată.
Fiecare urmă a compactorului se va suprapune cu 20 ... 30 cm peste cea precedentă.
Se recomandă executarea compactării după aşternere la temperaturi de peste 110 °C, iar pentru
mixturile asfaltice rugoase la peste 130 °C, primele treceri ale compactorului făcându-se cu viteza minimă.
Compactoarele trebuie să lucreze fără şocuri, pentru a evita vălurirea stratului bituminos.
Compactarea necesită respectarea câtorva reguli elementare, dintre care se menţionează:
- interzicerea staţionarii compactoarelor pe stratul bituminos cald;
- udarea rulourilor sau a pneurilor în vederea evitării lipirii mixturii asfaltice de acestea; această operaţie este
utilă, dar trebuie să fie efectuată cu cantităţi minime de apă, pentru a nu se produce răcirea bruscă la partea
superioară a mixturii asfaltice aşternute;
- temperatura mixturii asfaltice trebuie să fie suficientă pentru a se putea efectua compactarea, dar nu prea
ridicată, pentru a evita producerea văluririlor sau a deplasărilor laterale.
Compactarea mixturilor asfaltice a constituit obiectul unui număr mare de studii, în legătură cu rolul
temperaturii, al vitezei compactoarelor, al presiunii rulourilor etc.
S-a arătat anterior că, prin transportul mixturilor asfaltice la câteva zeci de kilometri în autobasculante,
pierderea de temperatură este de câteva grade, în timp ce după aşternere scăderea temperaturii este
substanţială.
La o temperature ce scade la 75 °C în jumatate de ora de la așternere în condiţiile date,este o
temperatură la care nu se mai poate compacta corespunzător.
În vederea executării unei bune compactări, este necesar să se ţină seama de următoarele
considerente:
- pentru prima compactare se recomandă ca, în general, compactorul să se deplaseze cu roata motrice
înainte;
- numărul compactoarelor depinde în primul rând de viteza răspânditorului şi de timpul disponibil pentru
compactare, înainte ca mixtura asfaltică să se răcească;
- numărul de treceri variază în funcţie de tipul de compactor folosit, în mod ideal, acest număr ar. trebui să
corespundă numărului necesar pentru a realize gradul de compactare prescris.
Se obţin, în general, densităţi mari în cazul realizării unei compactări cu compactoare cu pneuri sau
compactoare vibratoare, după compactarea iniţială care se realizează cu compactoare cu rulouri netede.
Finisarea se face, de asemenea, cu compactoare cu rulouri netede special compactorul cu rulouri netede şi
compactorul cu pneuri.
La noi în ţară, pentru compactarea straturilor bituminoase realizate din mixturi asfaltice se recomandă
utilizarea următoarelor ateliere de compactare:
40
- tip A, alcătuit din compactor cu pneuri de 160 kN şi compactor cu rulouri netede de 120 kN;
- tip B, alcătuit dintr-un compactor cu rulouri netede de 120 kN.
În funcţie de condiţiile specifice (tipul mixturii asfaltice, grosimea stratului de compactat, temperatura
în momentul compactării, disponibilităţile de utilaje de compactare, gradul de compactare care trebuie
realizat), compactarea se poate efectua şi cu alte alcătuiri ale atelierului de compactare, dar numai după
experimentarea acestuia pe un sector de încercare. De altfel, realizarea sectorului de încercare este obligatorie
în toate cazurile, în vederea determinării parametrilor de compactare.

Compactoare cu rulouri netede

Compactor cu pneuri

41
 Mai compactor

Pentru a se obţine rezultatele cele mai bune, literatura de specialitate recomandă următorul atelier de
compactare :
- un compactor cu rulouri netede tandem de 60 kN;
- un compactor cu pneuri de 120 ... 160 kN;
- un compactor cu rulouri netede de 100 ... 120 kN;
- un compactor cu rulouri netede cu trei axe, de 100 kN.
Compactorul tandem realizează precompactarea. Compactarea propriu- zisă se efectuează cu
compactorul cu pneuri, compactorul cu rulouri netede continuă compactarea şi nivelarea, iar compactorul cu
trei axe paralele (tridem) execută corecturile eventualelor denivelări şi realizează finisarea compactării.

42
Compactoare tandem

Compactoarele vor executa treceri lungi, astfel încât numărul de opriri să fie redus. Primele treceri se
vor efectua cu viteze mai mici, de 2 ... 4 km/h, iar la trecerile următoare, cu viteză mai mare, de 4 ... 6 km/h.
Nu trebuie depăşită viteza de 6 km/h, deoarece se pot produce smulgeri din stratul de mixtură asfaltică.
Compactarea se execută în lungul benzii, primele treceri efectuându-se în zona rostului dintre benzi
(fig. 1, d şi 1, e), apoi de la marginea mai joasă spre cea ridicată. Pe sectoarele în rampă, prima trecere se face
cu utilajul de compactare în urcare.
Zonele inaccesibile compactorului, în special în lungul bordurilor, în jurul gurilor de scurgere sau al
căminelor de vizitare se compactează cu plăci vibratoare sau cu maiuri mecanice sau manuale.
La executarea îmbrăcăminţilor bituminoase trebuie să se acorde o atenţie deosebită realizării rosturilor
de lucru longitudinale. După compactarea stratului de legătură sau de uzură din prima bandă, pe marginea
adiacentă benzii următoare rămâne o zonă îngustă de câţiva centimetri (fig. 1, a), mai puţin compactată şi
în general deformată. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la întreruperea lucrului, în secţiunea transversală din
capătul benzii respective, dar pe o zonă mai mare, de regulă de cea 10 cm lăţime. Pe suprafaţa îmbrăcăminţilor
bituminoase executate la cald se observă uneori apariţia unor fisuri sau crăpături longitudinale în axa drumului,
ce corespund rostului de lucru, în timp ce îmbrăcămintea se prezintă în general foarte bine. Examinând
cauzele
care provoacă asemenea defecţiuni, s-a constatat că ele se datorează executării necorespunzătoare a rostului
longitudinal ce se creează la realizarea separată a celor două benzi de circulaţie
Metode de întreţinere a utilajelor de compactare:
- verificarea funcţionalităţii înainte de utilizare
- echiparea compactoarelor cu pneuri cu şorţuri de protecţie
- curăţarea şi ungerea tamburilor la cilindrii compactori netezi, împotriva aglomerării cu mixtură asfaltică
În zona rostului, compactarea şi sudura dintre cele două părţi nu se realizează uneori în condiţii bune,
iar pe 5 ... 10 cm în axa drumului gradul de compactare ce se obţine este inferior cu 6 ... 10 % faţă de cel realizat
pe restul îmbrăcămintei şi, în consecinţă, datorită solicitărilor traficului, această fâşie cedează, fisurându-se.
Pentru remedierea acestei defecţiuni s-a încercat colmatarea rostului cu emulsie bituminoasă, dar
rezultatul a fost sub aşteptări, deoarece după scurt timp fisurarea a reapărut.
De asemenea, în scopul îmbunătăţirii sudurii dintre cele două benzi de circulaţie s-a încercat încălzirea
rostului de lucru de pe banda terminată, cu ajutorul razelor infraroşii, înainte de aşternerea mixturii asfaltice
pentru realizarea celeilalte benzi. Nici acest procedeu nu a dat rezultatele aşteptate, deoarece s-a obţinut
ridicarea temperaturii numai pe lăţimea rampei de încălzire şi pe o adâncime de 2 ... 3 cm. În ambele cazuri,
pentru o corectă realizare a rostului de lucru, care să evite apariţia ulterioară a fisurilor specifice, la reluarea
lucrului pe aceeaşi bandă sau pe banda adiacentă, zonele aferente rosturilor de lucru se taie pe toată grosimea
stratului, astfel încât să rezulte o muchie vie verticală.
Această operaţie nu este necesară în cazul rostului longitudinal al stratului de legătură, dacă stratul
întrerupt s-a executat în aceeaşi zi cu stratul de pe banda adiacentă. Se amorsează marginea tăiată (fig. 6.8,
b), după care se aşterne mixtura asfaltică pe banda adiacentă, depăşindu-se rostul cu 5 ... 10 cm. Acest surplus
de material se împinge apoi cu o racletă peste mixtura asfaltică proaspăt aşternută, astfel încât să apară rostul
(fig. 1, c), în continuare, se efectuează compactarea după regulile prezentate mai sus.
Pe mixtura compactată nu se va admite nici un fel de trafic înainte de răcirea stratului (circa 6 h).

43
 Modulul VIII
Prepararea mixturilor asfaltice în instalaţii automatizate

Instalațiile prepară mixtura asfaltică după diverse rețete din agregate minerale presortate, bitum, filer,
necesară construcției, modernizării sau reparației de drumuri asfaltice.
Instalație automatizată de preparare a mixturii asfaltice, dotată cu echipamente de alimentare și dozare
a componenților, se recomandă să fie prevăzută cu uscator de filer și să fie dotată cu buncăr de stocare a
mixturii termoizolat sau cu sistem de încălzire a acesteia. Daca se foloseste buncar de stocare, acesta va trebui
sa fie incalzit.
Alegerea tipurile de mixturi asfaltice cuprinse în prezentul normativ sunt prezentate mai jos 1.
1 Beton asfaltic cilindrat, cu bitum purB.A.P.16 Îmbrăcăminte pe partea carosabilă
2 Beton asfaltic cilindrat, cu bitumB.A.m.P.16 modificata podului
3 Asfalt turnat durA.T.D.8Îmbrăcăminţi la poduri cu placa de beton.
4 Asfalt turnatA.T.7 Îmbrăcăminte pe trotuare
5 Mortar asfaltic turnatM.A.T.5Strat de protecţie a hidroizolaţiei de pe calea pe pod
Tipul de mixtura asfaltică pentru îmbrăcămintea bituminoasă pe partea carosabilă a podului se
stabileşte prin proiectul de execuţie, ţinând seama de următoarele recomandări:
• Îmbrăcămintea bituminoasă pe calea podurilor rutiere se execută de regulă din mixture asfaltice de tipul
betonului asfaltic cilindrat sau asfalt turnat dur preparate cu bitum neparafinos pentru drumuri;
• Îmbrăcămintea bituminoasă din beton asfaltic cilindrat preparat cu bitum modificat cu polimeri se execută
în cazul podurilor situate pe drumuri publice cu trafic foarte intens şi greu, în scopul creşterii rezistenţei la
deformaţii permanente la temperaturi ridicate şi a rezistenţei la fisurare la temperaturi scăzute.
Mortarul asfaltic turnat se poate utiliza ca strat de protecţie a hidroizolaţiei sau de egalizare a căii
podului, funcţie de prevederile proiectului de execuţie.
Asfaltul turnat se utilizează în general la execuţia îmbrăcăminţii trotuarelor căii podului.
Instalația de preparare a mixturilor trebuie să fie echipată cu un malaxor capabil de a produce mixturi
asfaltice omogene. Dacă, cuva malaxorului nu este inchisă, ea trebuie să fie prevăzuta cu o capotă pentru a
împiedica pierderea prafului prin dispersie. Instalația trebuie să fie prevăzută cu un sistem de blocare pentru
împiedicarea golirii malaxorului inainte de terminarea duratei de malaxare.
Durata de malaxare va fi funcție de tipul de instalații de preparare și tipul de mixturi și se va stabili în
cadrul operațiunii de reglare a stației de asfalt înaintea începerii fabricației.
Studiul preliminar privind compoziția mixturii asfaltice, trebuie făcut într-un laborator autorizat.
Reteța pentru fiecare tip de mixtură asfaltică susținută de studiile și rezultatele încercărilor obținute în
laborator inclusiv toate documentele corespunzătoare trebuie prezentate Consultantului in vederea aprobării
acestora.
Toate dozajele pentru agregatele naturale și filer trebuie să fie stabilite funcție de greutatea totală a
materialului granular uscat, inclusiv parțile fine, iar dozajul de liant va fi stabilit funcție de greutatea mixturii
asfaltice.
Mixturile asfaltice se vor prepara în stații autorizate, operate de personal atestat. Stația va trebui să fie
automată si dotata cu dispozitive de pre-dozare, uscare, re-sortare și dozare gravimetrică sau volumetrică a
agregatelor cu liantul bituminos și să prezinte caracteristici tehnice care să permită obținerea performanțelor
cerute de diferitele categorii de mixturi asfaltice prevăzute în Caietul de sarcini.
Re-sortarea este obligatorie pentru instalațiile în flux discontinuu.
În cazul instalațiilor in flux continuu, corecția de umiditate, respectiv corelarea de agregat natural total
cu cantitatea de bitum introdusă în uscator-malaxor se face automat.
Indiferent de tipul instalației, aceasta trebuie dotată cu sisteme de inregistrare și afișare a temperaturii
bitumului, a agregatelor naturale și a mixturii asfaltice și să asigure precizia dozării.
Centralele de preparare să fie automatizate și dotate cu site care să asigure respectarea dozajelor
prescrise, precum și cu dispozitive de control a dozării componentelor și de blocare a preparării în caz de
abateri de la programul impus.
Stația de preparare a mixturilor asfaltice trebuie să dispună de rezervoare de stocare a căror
capacitate să fie cel puțin egală cu consumul mediu zilnic și să dispună fiecare de o jojă în prealabil
etalonată și un dispozitiv capabil de a încălzi liantul până la temperatura necesară, evitând orice
supraîncălzire .
Stația de preparare a mixturilor asfaltice trebuie să dispună de mijloace mecanice corespunzatoare
pentru încălzirea, uscarea și introducerea uniformă a agregatelor în scopul obținerii unei producții
constante.
Se vor lua măsuri care să evite încălzirea agregatelor la temperaturi superioare celor indicate prin
Caietul de Sarcini, care ar putea conduce la arderea liantului.
44
 În cazul dozării volumetrice a bitumului se va ține seama de faptul ca densitatea acestuia variază cu
temperatura astfel încât la 1500C-1800C, 1 kg de bitum rutier are un volum de (1,09-1,11) litri.
Fluxul tehnologic de preparare a mixturilor asfaltice
- reglarea pre-dozatoarelor instalației prin incercări astfel încât granulozitatea amestecului de agregate
naturale să corespundă celei prescrise, în limitele de tolerant
- introducerea agregatelor naturale în uscator sau (uscator-malaxor) unde are loc uscarea și încălzirea
acestora
- re-sortarea agregatelor naturale și dozarea gravimetrică pe sorturi (în cazul instalațiilor în flux discontinuu)
- introducerea agregatelor naturale calde în malaxor unde se amestecă cu filerul rece, dozat separat
- dozarea bitumului cald și introducerea acestuia în malaxor sau în uscator-malaxor
- amestecarea componentelor mixturii asfaltice și evacuarea acesteia în buncărul de stocare
- durata de malaxare, în funcție de tipul instalației, trebuie să fie suficientă pentru realizarea unei anrobări
complete și uniforme a agregatelor naturale și a filerului cu liantul bituminos
- pentru mixturile asfaltice stabilizate cu fibre, durata de malaxare a agregatelor naturale cu fibră trebuie să
fie de 25-30 secunde (pentru a asigura dispersia fibrei în mixtura minerală și implicit omogenitatea acesteia
în mixtura asfaltică), iar după introducerea liantului bituminos malaxarea să mai continue 40-50 secunde.
Timpul
total de malaxare trebuie să fie cuprins între 65-80 secunde.
Regimul termic aplicat la prepararea mixturilor asfaltice, funcție de tipul de bitum, trebuie să se
incadreze în limite.
Temperaturile situate la partea superioară a intervalului se aplică în cazul execuției lucrărilor în zone
climatice reci sau la temperaturi atmosferice situate la limita minimă admisă de + 100C și de + 150C pentru
mixturile asfaltice stabilizate cu fibre.
Depozitarea se va face pe sorturi, în silozuri de tip descoperit, etichetate, pe platform amenajate cu
pereți despărțitori pentru evitarea impurificarii lor.
La ieșire din malaxor trebuie amenajate dispozitive speciale pentru evitarea segregării mixturii asfaltice
în timpul stocării și/sau la încărcarea în mijloacele de transport.
Transportul pe șantier a mixturii asfaltice preparate se efectuează cu autocamioane cu bene metalice
care trebuie să fie curațate de orice corp străin înainte de încărcare.
Este interzisa utilizarea de produse susceptibile de a dizolva liantul sau de a se amesteca cu acesta
(motorină, pacură, etc.)
Volumul mijloacelor de transport pentru punerea in operă este determinat de debitul de funcționare a
stației de preparare a mixturii asfaltice și de punerea în opera astfel încât să nu existe intreruperi.
Autobasculantele sunt in mod obligatoriu echipate cu o prelată care va fi întinsă la terminarea încărcarii,
oricare ar fi destinația de transport și condițiile atmosferice.

Statii de mixture asfaltice

45
Încarcarea camioanelor cu mixtură asfaltică

Pregătirea pentru punerea în operă

46
 Modulul IX
Aplicarea tratamentelor de protectie speciala
9.1. Generalităţi. Definiţii. Clasificare

Structurile rutiere trebuie proiectate şi realizate astfel încât să reziste în bune condiţii, pe întreaga
durată de exploatare, solicitărilor din trafic şi acţiunilor factorilor hidrologici şi climaterici. Stratul rutier cel
mai important care preia direct solicitările traficului şi asupra căruia acţionează factorii exteriori (hidrologici şi
climaterici) este îmbrăcămintea structurii rutiere, în consecinţă, aceasta trebuie realizată din materialele cele
mai rezistente, aplicând tehnologii care să permit obţinerea unor caracteristici fizico-mecanice superioare,
în vederea asigurării unei mari durabilităţi. Dintre îmbrăcăminţile rutiere moderne, cele bituminoase sunt
cele mai răspândite, datorită avantajelor pe care le prezintă din punct de vedere al posibilităţilor de execuţie,
confortului oferit utilizatorilor, condiţiilor de întreţinere şi exploatare, costului etc.
Îmbrăcăminţile rutiere bituminoase sunt îmbrăcăminţile în compoziţia cărora intră bitumul.
Unul dintre avantajele importante ale acestora este posibilitatea execuţiei etapizate a structurilor
rutiere cu astfel de îmbrăcăminţi, pe măsura necesităţii de mărire a capacităţii portante, ca urmare a creşterii
solicitărilor din trafic. Principiul ameliorărilor progresive prin consolidări succesive se poate aplica în acest caz
fără nici o dificultate. Astfel, într-o primă etapă, când traficul este mai redus, se proiectează şi se execută o
îmbrăcăminte bituminoasă provizorie, iar apoi, pe măsura creşterii traficului, structura rutieră se ramforsează
prin execuţia de noi straturi bituminoase.
În funcţie de caracteristicile materialelor din care sunt realizate şi de durata de exploatare a acestora,
îmbrăcăminţile rutiere bituminoase pot fi grupate astfel:
- îmbrăcăminţi bituminoase provizorii;
- îmbrăcăminţi bituminoase uşoare;
- îmbrăcăminţi bituminoase grele;
- îmbrăcăminţi bituminoase speciale.
1. Îmbrăcăminţile bituminoase provizorii se realizează din macadam protejat cu tratamente bituminoase,
în scopul evitării formării prafului şi noroiului, etanşării structurii rutiere şi conservării pietruirii existente. Ele
se proiectează şi se execută pe drumuri cu trafic redus, luându-se în considerare o durată de exploatare de
câţiva ani (sub 7 ani). Trebuie menţionat că acestea necesită o întreţinere permanentă, ce se realizează, de
regulă, prin plombări şi tratamente bituminoase de etanşare.
2. Îmbrăcăminţile bituminoase uşoare , denumite impropriu „semipermanente”, se proiectează, de
regulă, pentru o durată de exploatare de 8 ... 12 ani, pentru drumuri cu trafic redus şi mijlociu, valorificând,
în funcţie de tehnologiile de execuţie, materialele locale existente, în această categorie pot fi incluse
macadamurile bituminoase şi îmbracaminţile rutiere realizate din anrobate bituminoase etanşate, mortare
asfaltice şi betoane asfaltice cu nisip bituminos.
Îmbrăcăminţile bituminoase uşoare reprezintă un ansamblu de tehnologii aplicate pentru repararea
drumurilor pietruite.
Aceste îmbrăcăminţi se aplică pe toate drumurile pietruite din clasele tehnice III-V, când numărul
vehiculelor ce depăşesc 5 tf nu este mai mare de 20 % din totalul traficului mediu zilnic .
Trebuie să se facă proiectarea pentru un trafic de 1500 vehicule în 24 ore, iar pentru dimensionare se
va avea în vedere traficul de perspectivă apropiată (5-7 ani) şi condiţiile locale .
La proiectarea se va avea în vedere :
- menţinerea în plan, profil longitudinal şi profil transversal a elementelor geometrice
existente, admiţându-se într-o măsură redusă amenajări locale în scopul măririi siguranţei
circulaţiei ;
- partea carosabilă are lăţimea de 6 m ,iar platforma de 8 m ;
- folosirea integrală a zestrei existente a drumului vechi ;
- utilizarea la maxim a agregatelor minerale locale atât pentru executarea straturilor de
fundaţie cât şi pentru realizarea îmbrăcăminţii drumului ;
- asigurarea evacuării apelor subterane şi scurgerea apelor meteorice;
- combaterea fenomenelor de îngheţ-dezgheţ ;
- repararea podeţelor necorespunzătoare ;
- executarea consolidărilor de taluzuri şi apărări de maluri .
Cele mai utilizate tipuri de îmbrăcăminţi bituminoase uşoare :
- anrobate bituminoase executate la cald cu bitum D 80/120 ;
- betoane şi mortare asfaltice executate cu nisip bituminos ;
- covoare asfaltice executate la cald sau la rece peste pietruirea existentă stabilizată cu
47
 lianţi ;
- pietruirea existentă din piatră spartă penetrată cu lianţi bituminoşi şi etanşată cu
tratamente bituminoase ;
- anrobate bituminoase executate la rece, cu subif sau cu emulsii bituminoase ;
- macadamuri bituminoase (penetrate sau semipenetrate) executate la cald sau la rece .
3.Îmbrăcăminţile bituminoase grele , denumite impropriu „permanente”, se proiectează pentru
drumuri cu trafic intens şi greu, pentru o durată de exploatare de peste 12 ani. Din această grupă fac
parte toate îmbrăcăminţile rutiere bituminoase ce se realizează din betoane asfaltice sau asfalt turnat dur,
în grosime minimă de 6 cm, aşternute de regulă pe un strat de bază din anrobate bituminoase. Faţă de
îmbrăcăminţile bituminoase provizorii şi uşoare, acestea trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile de
rezistenţă, şi exigenţe superioare din punct de vedere al calităţii suprafeţei de rulare (planeitate, rugozitate),
care să asigure participanţilor la circulaţie condiţii de confort şi siguranţă sporite.
4.Îmbrăcăminţile bituminoase special sunt îmbrăcăminţi realizate prin tehnologii specifice, cu utilizarea
unor materiale cu calităţi deosebite şi se aplică în condiţii particulare, în scopuri bine determinate, în consecinţă,
costul acestora este mai ridicat, comparativ cu celelalte tipuri de îmbrăcăminţi rutiere bituminoase.
Din categoria îmbrăcăminţilor bituminoase speciale fac parte:
- îmbrăcăminţile bituminoase colorate;
- îmbrăcăminţile bituminoase cu performanţe mecanice superioare, executate din betoane asfaltice
în compoziţia cărora se utilizează ca liant bitum modificat, bitum cu adaos de cauciuc, răşini termoplastice,
bitum aditivat etc.;
- îmbrăcăminţile bituminoase etanşe, pentru calea pe poduri (asfalt turnat, asfalt turnat dur, mortar
asfaltic turnat, beton asfaltic cilindrat pentru calea pe poduri);
- îmbrăcăminţile bituminoase din mixturi asfaltice prefabricate.Se vor defini, în continuare, câteva noţiuni
mai frecvent întâlnite în proiectarea, execuţia, întreţinerea şi exploatarea îmbrăcăminţi lor bituminoase.
Durata de exploatare a îmbrăcămintei este apreciată prin numărul de treceri ale sarcinii de calcul
pe care îmbrăcămintea structurii rutiere îl poate suporta în condiţiile de exploatare reale (climaterice,
hidrologice), fără a se impune refacerea acesteia.
Stratul de uzură este stratul superior al structurii rutiere (al îmbrăcămintei), pe care se circulă şi
care preia şi transmite straturilor inferioare acţiunile generate de vehicule şi, parţial, acţiunea unor agenţi
atmosferici.
Stratul de legătură este situat la partea inferioară a unei îmbrăcăminţi bituminoase, realizând legătura
cu stratul de bază sau de fundaţie al structurii rutiere. Pentru realizarea acestuia se utilizează, de regulă,
betoane asfaltice deschise, el proiectându-se în cazuri justificate din punct de vedere tehnic şi economic.
Prevederea acestuia nu este obligatorie în alcătuirea îmbrăcămintei bituminoase.
Stratul de bază este situat între îmbrăcăminte şi fundaţie, având rolul de a prelua o parte din solicitările
generate de circulaţia vehiculelor, în special eforturile tangenţiale şi de întindere. Prin intermediul acestuia
se repartizează fundaţiei structurii rutiere eforturile verticale în limita capacităţii de rezistenţă a acesteia. Se
execută, de regulă, din anrobate bituminoase, dar se poate realize şi din alte materiale (macadam simplu sau
bituminos, piatră spartă, pietruiri existente, îmbrăcăminţi bituminoase uzate reciclate etc.).
Amorsarea este operaţia de realizare a unei pelicule continue de liant bituminos pe suprafaţa unui
strat, în vederea obţinerii unei bune aderenţe a stratului bituminos superior. Amorsarea se execută de obicei
cu bitum tăiat, emulsie bituminoasă cu rupere rapidă sau suspensie de bitum filerizat, pe suprafeţe bine
curăţate în prealabil, folosindu-se 0,2 ... 0,5 kg/m2 bitum rezidual, în funcţie de natura şi calitatea stratului
suport (o cantitate mai mare poatefavoriza fenomenul de exsudare).
Asfaltarea , în înţelesul larg al cuvântului, reprezintă operaţia de aplicare, de regulă pe o pietruire
existentă, a unei îmbrăcăminţi bituminoase.
Asfaltizarea este procesul de anrobare şi închidere a unei îmbrăcăminţi bituminoase, sub efectul
căldurii şi circulaţiei autovehiculelor.
Bitumarea agregatelor este operaţia prin care granulele unui agregat natural (nisip, criblură, pietriş,
split) se acoperă cu o peliculă foarte subţire debitum.
Badijonarea este operaţia de stropire cu lianţi hidrocarbonaţi a unei suprafeţe (poroase, deschise),
urmată de acoperire cu agregate natural mărunte, în vederea închiderii porilor şi, în consecinţă, a etanşării
acesteia. Ca liant se utilizează bitum tăiat sau emulsie bituminoasă cationică, care se stropeşte pe suprafaţa
perfect curăţată în prealabil, asigurându-se o cantitate de 0,5 ... 0,6 kg/m 2 bitum rezidual. Acoperirea se face
cu nisip natural sau de concasaj, în cantitate de 4 ... 6 kg/m 2 , recomandându-se o uşoară cilindrare pentru
fixarea agregatului natural.
Tehnologia de execuţie cuprinde următoarele operaţii :
- se curăţă suprafaţa îndepărtându-se impurităţile ;
- emulsia bituminoasă cationică se diluează cu apă curată, nealcalină, în recipiente curate, în proporţie
48
de 1 :1 ;
- se unge suprafaţa cu 0,8 ... 1,0 Kg/m2 emulsie diluată în cazul răspândirii manual sau cu
0,5 ... 0,6 Kg/m2 în cazul pulverizării acesteia cu ajutorul aerului comprimat;
- se răspândeşte un strat uniform de nisip curat, de granulaţie 0 ... 4 mm, în cantitate de cira 4 Kg/m2 ;
- se execută o cilindrare uşoară pentru fixarea nisipului şi stabilitatea badijonării.
Circulaţia se deschide la circa 1 ... 2 ore după aşternerea nisipului. În cazul stropirii manuale a emulsiei
bituminoase cationice, se va evita frecarea energică a acesteia pentru a nu se produce ruperea prematură a
emulsiei.
Etanşarea este operaţia de protejare a îmbrăcăminţilor rutiere împotriva pătrunderii apei în interiorul
lor, efectuată prin: badijonare, tratamente bituminoase, aplicarea de învelişuri subţiri (şlam bituminos) sau
covoare asfaltice, colmatarea fisurilor şi crăpăturilor etc.

Înnobilarea agregatelor constă în tratarea agregatelor naturale (de regulă de natură acidă) cu lapte
de var sau alţi aditivi, pentru a mări adezivitatea bitumului la suprafaţa acestora.
Penetrarea este operaţia prin care se realizează pătrunderea unui liant bituminos (bitum lichid sau
emulsie bituminoasă) într-un strat din material pietros.
Aditivarea bitumului este operaţia prin care unui bitum i se adaugă un produs (de regulă chimic), în
scopul îmbunătăţirii caracteristicilor acestuia.
Factorii care iau parte în procesul de adezivitate a liantului la agregat, s-ar putea grupa în trei
categorii:
- factori legaţi de compoziţia şi structura rocii din care se prepară agregatul;
- factorii legaţi de compoziţia şi structura liantului hidrocarbonat folosit;
- condiţiile de pregătire a materialelor care urmează a intra în amestec, de prepararea amestecului
şi regimul posterior preparării.
Modificarea bitumului este operaţia prin care unui bitum i se adaugă un produs care îi modifică
fundamental caracteristicile, rezultând, practic, un nou liant.
Ca adaosuri utilizate la modificarea bitumurilor se folosesc :
- EVA – Etilenă-vinil-acetat;
- SBS – Stiren-butadien-stiren;
- Cauciuc;
- Poliolefine;
- Gudroane-polimer;
- Smoale epoxidice;
- Sulf.
Reabilitarea drumurilor este complexul de lucrări prin care unui drum I se asigură parametrii funcţionali
corespunzători traficului actual şi de perspectivă.

9.2. Caracteristicile tratamentelor bituminoase

Tratamentul bituminous executat trebuie să prezinte caracteristici conform tabelului 3

49
 9.3. Tipuri de tratamente bituminoase de suprafață

3.1.Generalități
Tratamentele bituminoase sunt învelişuri asfaltice subţiri, obţinute prin stropirea părţii carosabile cu un
liant hidrocarbonat urmată de răspândirea unor agregate naturale şi cilindrare.
Picăturile de liant stropite cu autostropitorul se unesc, datorită fenomenului de coalescenţă şi formează
o peliculă continuă pe suprafaţa stratului suport. Sub acţiunea căldurii solare şi a circulaţiei bitumul (sau
gudronul) se ridică progresiv pe suprafaţa granulelor agregatului natural şi reuşeşte să le învelească complet
după un interval de timp, procesul acesta fiind numit asfaltizare.
Tratamentele nu constituie un strat rutier propriuzis şi se aplică pe îmbrăcăminţile rutiere existente în
scopul:
‑ etanşeizării suprafeţelor poroase;
‑ măririi rugozităţii suprafeţelor;
‑ întreţinerii îmbrăcăminţilor (bituminoase sau din beton de ciment);
‑ protejarea macadamului;
Tratamentele nu măresc capacitatea portantă a complexului rutier servind doar la îmbunătăţirea
viabilităţii drumului.
Tratamentele bituminoase de suprafaţă se clasifică după:
1) modul de punere în operă a liantului în:
‑ tratamente bituminoase executate la cald care se realizează numai pe timp uscat şi călduros,
la o temperatură a mediului ambiant de peste + 8 o C, utilizînd bitum încălzit la temperatura
de 140 ‑ 160 o C;
‑ tratamente bituminoase executate la rece, ce utilizează ca liant bitumuri tăiate, emulsii
bituminoase cationice sau gudron, la o temperatură a mediului ambiant de peste + 5 C. Acest
tip de tratamente se pot aplica şi pe suprafeţe umede însă nu pe ploaie.
2) Tehnologia de execuţie în:
‑ tratamente simple, obţinute printr‑o singură stropire cu liant urmată de răspândire de
criblură şi cilindrare;
‑ tratamente duble obţinute prin două sau mai multe stropiri cu liant urmate fiecare de
răspândire de criblură şi cilindrare;
‑ tratamente duble inverse obţinute prin inversarea ordinii de utilizare a sorturilor de
agregate şi anume primul strat se realizează cu sorturi mici iar stratul al doilea cu sorturi
imediat superioare;
‑ tratamente întărite care folosesc agregate preanrobate cu liant;
‑ tratamente prefabricate sub forma unei mochete rugoase, care se poate derula pe suprafaţa
de rulare şi fixa prin lipire.
3) natura stratului suport în:
‑ tratamente aplicate pe suprafeţe bituminoase;
‑ tratamente pe macadamuri şi pe straturi stabilizate;
‑ tratamente aplicate pe beton de ciment.
4) tipul liantului în:
‑ tratamente la cald cu bitum;
‑ tratamente la rece cu emulsii bituminoase cationice sau gudron.

3.2. Condiţii de calitate necesare realizării tratamentelor bituminoase

Pentru realizarea unor tratamente bituminoase de calitate sunt necesare asigurarea unor anumite
condiţii.
Lianţii utilizaţi sunt hidrocarbonaţi, cel mai frecvent folosit fiind bitumul D 80/120 (în zona climatică
caldă) şi D 180/200 (în zona climatică rece) sau gudronul sau emulsia bituminoasă cationică cu rupere rapidă
tip EBCR cu un conţinut de 60% bitum tip 80/120 (în zona climatică caldă) sau tip D 180/200 (în zona climatică
rece).
Liantul utilizat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
‑ să aibă o fluiditate suficientă, pentru a putea fi pulverizat în scopul acoperirii suprafeţei stratului
suport şi a agregatului;
‑ să‑şi menţină o consistenţă corespunzătoare după aplicare;
‑ să manifeste o bună adezivitate faţă de agregate;
‑ să menţină granulele de agregat lipite între ele şi pe suprafaţa tratată după terminarea cilindrării;
‑ să nu exudeze şi să nu se desprindă de pe agregate în cazul schimbării condiţiilor atmosferice.
Agregatele naturale pot fi de carieră ‑ cribluri din sorturile: 3‑8; 8‑16 şi 16‑25 sau 4‑6; 6‑10 şi 10‑16 sau
50
de balastieră ‑ pietrişuri concasate din aceleaşi sorturi.
Agregatele naturale trebuie să provină din roci dure, să nu se şlefuiască şi să nu conţină impurităţi iar
granulele să aibă o formă poliedrică.
Coeficientul Los Angeles se recomandă a avea valoarea de maximum 25% şi respectiv 15% pentru
drmurile cu trafic intens.
3.3. Stabilirea dozajelor
Dozajele de liant şi agregate naturale se stabilesc în funcţie de:
‑ tehnologia de execuţie;
‑ natura şi starea stratului suport;
‑ tipul liantului;
‑ sorturile de agregate naturale.
Dozajul de liant trebuie să asigure atât legarea peliculei de stratul suport, anrobarea granulelor
agregatului şi a părţilor fine ce rezultă din agregat în urma fenomenelor de atriţie.

Studiile efectuate în ultimul timp au arătat că volumul de goluri între granule este de aproximativ
42‑52%, iar după cilindrare scade la 30% şi respectiv 20% sub acţiunea circulaţiei.
Bitumul umple 60‑70% din aceste goluri, proporţiile fiind de :
‑ 80% agregate;
‑ 12 ‑ 14% bitum;
‑ 6 ‑ 8% goluri.
Granulele de agregat trebuie să fie înglobate în bitum pe circa 2/3 din înălţimea lor (fig. 1.b.),
nerespectarea acestei condiţii duce la desprinderea granulelor (fig. 1.a) sau la extrudarea suprafeţei (fig 1.c).

Fig. 1. Reprezentarea schematică a raportului liant

criblurăla tratamentele bituminoase:

a) liant insuficient; b) liant dozat corect; c) liant în exces

Cantitatea de liant necesară pe 1 m2 Lreprezintă, în general, 10% din volumul de agregate pe metrul pătrat.
Se poate folosi şi relaţia:

L = a + b V [l/m2] (12.1.)

în care:
L ‑ este cantitatea de liant pe metru pătrat în litri;
V ‑ cantitatea de agregate (l/m2);
a ‑ un factor care depinde de starea suprafeţei îmbrăcămintei bituminoase, având următoarele
valori:
‑ a = 0 pentru suprafeţe închise;
‑ a = 0,2 pentru suprafeţe normale;
‑ a = 0,59 pentru suprafeţe poroase şi fisurate;
b ‑ factor care depinde de forma granulelor şi poate avea următoarele valori:
‑ b = 0,07 pentru cribluri;
‑ b = 0,09 pentru granule rotunde.
Cantitatea de agregate naturale necesare pentru realizarea unui metru pătrat de tratamente se
determină în funcţie de dimensiunea medie a agregatelor A care se calculează cu relaţia:
A = (d + D)/2 [mm] (12.2.)
în care:
A ‑ dimensiunea medie a agregatului [mm];
d ‑ dimensiunea granulei minime [mm];
D ‑ dimensiunea granulei maxime [mm];
Valorile d şi D se iau pentru ordonatele corespunzând resturilor de 90% şi 10% ale curbei granulometrice
a agregatului considerat. Ca valoare pentru (d) se recomandă (0,6 ‑ 0,7)D.
Pentru tratamentele bituminoase simple, executate atât la cald şi la rece, dozajele sunt cele indicate în
tabelul 1.
51
Tabelul 1.

Dozaje pentru tratamente bituminoase simple

Cantitatea de Cantitatea de agregat [Kg/m2]

liant [Kg/m2]
Tipul de agregat
Bitum EBCR Sortul Kg/m2
Criblură 1,0 - 1,2 1,4 - 1,6 8-16 13-16,5
Criblură 1,0 - 1,5 1,2 - 1,8 3 - 8; 12 - 20

Pietriş concasat 16 - 25

(1-6; 6-10; 10-16)

3.4. Executarea tratamentelor bituminoase

Tratamentele bituminoase se pot executa atât prin metoda la cald cât şi la rece. Executarea lor cuprinde
următoarele operaţii prezentate în fig. 2.
a) pregătirea suprafeţei;
b) stropirea liantului
c) răspândirea agregatelor;
d) compactarea.

a) Stratul suport se pregăteşte cu minimum o lună înainte de aplicarea tratamentului, prin repararea
degradărilor prin plombare sau colmatare.

Cu puţin timp înainte de răspândirea liantului, întreaga suprafaţă a stratului suport se curăţă temeinic,
mecanic sau manual şi dacă este cazul se spală.

Fig. 2. Fazele din procesul tehnologicla executarea tratamentelor bituminoase

b) Stropirea lianţilor se face mecanic cu autostropitorul.

Temperaturile de depozitare şi de punere în operă a lianţilor sunt prezentate în tabelul 2.
52
 Tabelul 2. Temperaturile de utilizare a lianţilor

Temperatura:

Tipul de liant
de depozitare: (oC) de aşternere: (oC)
Bitum neparafinos D 180/200 max 110 140 - 160

Bitum neparafinos D 80/120 max 125 150 - 160

Emulsii bituminoase cationice EBCR 60 - Temperatura mediului ambiant

Răspândirea lianţilor trebuie efectuată cu o deosebită atenţie astfel ca la executarea fâşiilor adiacente să
nu rămână suprafeţe nestropite în dreptul înnădirilor iar suprapunerile de liant să fie de asemenea evitate.
În vederea repartizării cât mai uniforme a liantului rampa de stropire se va menţine la o înălţime astfel
aleasă încât suprafaţa să fie stropită simultan cu jetul a două duze adiacente ‑ fig. 3.

Eventualele erori de stropire se vor corecta prin stropire cu lancea. Când se foloseşte ca liant emulsie
bituminoasă stropirea se face în prealabil pe benzile laterale şi, ulterior, pe banda centrală, evitând scurgerea
laterală a emulsiei.

Fig. 3. Repartiţia liantului în timpul stropirii

Tot din acelaşi motiv, pe sectoarele cu declivităţi longitudinale

de peste 3% tratamentele bituminoase se vor executa în
sensul de urcare iar în curbele supraînnălţate este de preferat
ca execuţia să înceapă de la interior spre exteriorul curbei
Viteza de deplasare a autostropitorului, care răspândeşte
lianţii hidrocarbonaţi, trebuie să fie cuprinsă între 2 ‑ 10
Km/h.
c) Răspândirea agregatelor naturale trebuie făcut1ă imediat
după stropirea lianţilor pentru a se evita răcirea bitumului şi,
respectiv, scurgerea gudronului sau emulsiei.
În vederea asigurării unei repartizări uniforme a agregatelor naturale se vor folosi răspânditoarele
mecanice de criblură, ataşate la partea din spate a autobasculantelor, care vor fi în prealabil reglate.
Suprafaţa stropită cu liant şi respectiv lungimea fâşiilor stropite se va stabili în funcţie de numărul
şi capacitatea răspînditoarelor de agregate naturale, astfel ca să poată fi acoperită fără întreruperi pentru
realimentarea cu agregate.
Toate porţiunile acoperite insuficient cu agregate naturale se vor complecta manual.
d) Compactarea agregatelor naturale de pe o bandă se va începe sub un minut de la răspândirea lor. Se
recomandă utilizarea a cel puţin două compactoare, de preferinţă pe pneuri, iar numărul de treceri în fiecare
punct al suprafeţei este de minimum 3.
Distanţa dintre utilajele consecutive ale atelierului de lucru alcătuit din autostropitor, răspânditoare de
criblură, compactoare pe pneuri, sau cu rulouri netede, trebuie să fie de maximum 30 m.
Darea în circulaţie a suprafeţei tratamentului se poate face după minimum două ore cu restricţii de
viteză la maximum 30 Km/h până la fixarea completă a agregatelor naturale.

3.5. Tratamente bituminoase duble

Realizarea tratamentului bituminos în două reprize succesive constituie tratamentele bituminoase
duble. Ele se utilizează frecvent pentru protejarea şi etanşarea macadamurilor.
Realizarea celei de‑a doua reprize a tratamentului se poate face imediat sau la un scurt interval după
terminarea primului tratament. Pentru a se realiza etanşarea suprafeţei este necesar să existe un interval de
cel puţin o lună de zile de timp călduros, până la închiderea sezonului de lucru.
Dozajele pentru tratamentele bituminoase duble sunt prezentate în tabelul 3.
Compactarea tratamentelor bituminoase duble se va realiza astfel:
‑ la primul tratament după repartizarea agregatelor naturale, se vor efectua 2‑3 treceri pe aceiaşi
53
 urmă cu un compactor cu rulouri netede de 6 ‑ 10 t cu viteza de 5 Km/h sau, de preferinţă, cu un
compactor cu pneuri de 12 ‑16 t cu viteza de 10 Km/h, presiunea aerului din pneuri fiind de 7 ‑ 8
atmosfere.
‑ La al doilea tratament se vor efectua două treceri cu un compactor cu pneuri de 12 ‑ 16 t cu viteza
de 10 Km/h sau cu un compactor cu rulouri netede de 6 ‑ 10 t cu viteza de 5 Km/h, pentru a se fixa
prin blocare, de primul tratament, agregatele naturale.

3.6. Tratamente bituminoase întărite

Pentru a realiza protecţia granulelor împotriva umezirii ca şi pentru o mai bună fixare a lor se recomandă
preanrobarea agregatelor naturale. Această operaţie se poate realiza la cald cu (1,1 ‑ 1,5)% bitum, raportat la
greutatea uscată a agregatelor, sau la rece cu (1,8 ‑ 2,5)% emulsie bituminoasă cationică cu rupere semilentă
(EBCM).
Tratamentele bituminoase întărite, utilizate prin utilizarea agregatelor preanrobate, se execută numai
cu bitum. Cantităţile de liant şi agregate folosite sunt prezentate în tabelul 4.

Tabelul 3. Dozaje pentru tratamente bituminoase duble

Natura stratului Cantitatea de Cantitatea de

suport liant [Kg/m2] agregat
Stratul
Bitum EBCR Sortul Kg/m2
Îmbrăcăminte bitu- Primul strat (in- 1,0 - 1,2 1,2 - 1,4 8-16 13-15
minoasă ferior)
0,8 - 1,4 1,2 - 1,7 10-16 12-18

16-25
Al doilea strat 0,8 - 1,0 1,4 - 1,6 3-8 9-10
(superior)
0,8 - 1,2 1,4 - 1,9 4-6 9-12

6-10
Macadam sau stra- Primul strat (in- 1,7 - 1,9 2,9 - 3,1 8-16 20-24
turi stabilizate ferior)*
Al doilea strat 1,1 - 1,2 1,9 - 2,0 3-8 16-18
(superior)
Beton de ciment Primul strat (in- 0,8 - 0,9 1,3 - 1,5 3-8 10-12
(tratament bitumi- ferior)
nos invers)
Al doilea strat 1,1 - 1,2 1,8 - 2,0 8-16 15-16
(superior)

(*) Este inclusă şi cantitatea de 0,7 Kg/m2 necesară amorsării stratului suport

Preanrobarea agregatelor naturale la cald se realizează în malaxorul instalaţiei fixe de preparare a

mixturilor asfaltice la cald cu respectarea tehnologiei respective. La ieşirea agregatelor din malaxor, pentru
evitarea aglomerării lor se vor răci cu jet de apă sau se vor vântura prin încărcări 1şi descărcări repetate
efectuate cu încărcătorul frontal.

Preanrobarea agregatelor prin metoda la rece se realizează în instalaţii specifice de preparare a

mixturilor asfaltice la rece, cu emulsii bituminoase cationice cu rupere semilentă ‑ EBCM.
Dacă agregatele preanrobate nu se utilizează imediat, acestea se depozitează separat, pe platforme
amenajate sau pe locurile de parcare, pentru evitarea impurificărilor, până la o perioadă maximă de 6 zile.

54
 Cantita- Cantitatea de
tea de agregat [Kg/m2]
Tipul de trata- liant [Kg/
ment m2]
Bitum EBCR sortul Kg/m2
Simplu 0,6-0,8 - 8-16; 3-8; 14 - 17

0,6-0,9 - 4-6; 6-10 14 - 20

- 10-16; 16-25
Dublu executat Primul strat 0,8-0,9 2,0 - 2,2 8 - 16 20 - 24
pe macadam
sau straturi (inferior)
stabilizate
Al doilea strat 0,55-0,65 1,8 - 2,0 3-8 15 - 18
(superior)

Tabelul 4. Dozaje pentru tratamente bituminoase întărite

Pentru evitarea aglomerării materialelor se va proceda zilnic la o vânturare cu încărcătorul frontal.

Realizarea tratamentelor întărite se va face utilizând tehnologiile tratamentelor bituminoase simple,
respectiv duble.

3.7. Tratamente bituminoase prefabricate

Tratamentele bituminoase prefabricate, experimentate până în momentul de faţă, se prezintă sub
forma unei mochete rugoase care se poate derula pe suprafaţa de rulare fixându‑se de aceasta prin lipire cu
răşini sintetice (fig. 4.)
Acest tratament este alcătuit din:
‑ un strat de etanşare de circa 1,5 mm grosime, care asigură impermeabilizarea suprafeţei tratate,
realizat dintr‑un material sintetic;
‑ un strat alcătuit dintr‑o peliculă de liant în care sunt înglobate granulele de criblură răspândite în
mod uniform.
După granulozitatea adoptată, greutatea totală a tratamentului prefabricat variază între 7 ‑18 Kg/m2
pentru o grosime ce variază de la 6 la 15 mm. Pentru a se putea rula mocheta, sub formă de suluri, dozajul
de criblură este mai mic decât la un tratament obişnuit. În mod curent dimensiunile unui sul sunt de 1,65 m
lăţime şi 50 m lungime.
Punerea în operă a tratamentului prefabricat se face manual după ce s‑a aplicat materialul de lipire
pe suprafaţa ce urmează a fi acoperită. Urmează apoi derularea tratamentului prefabricat concomitent cu
încălzirea cu flacără directă a materialului de lipire.

Fig. 4. Prefabricarea tratamentului bituminos

Deşi acest tip de tratament asigură o bună aderenţă la stratul suport, înlătură dezlipirea granulelor de
criblură, are o bună comportare în timp, etc. el prezintă un preţ de cost ridicat care îi limitează utilizarea.

55
 9.4.Controlul calitatii lucrarllor
Controlul calitații lucrarilor de executarea tratamentului bituminous se execută pe faze astfel:
1. Controlul calitații materialelor inainte de execuție;
2. Controlul execuției tratamentului bituminos;
3. Controlul calitații tratamentului bituminous executat
Materialele destinate execuților tratamentelor bituminoase realizate la cald sau la rece,trebuie să
verifice:
1. La elaborarea dozajelor,în cadrul studiului preliminar de laborator;
2. Înainte de executarea tratamentului bituminos,la fiecare lot de material aprovizionate
Pentru executarea tratamentului bituminos.Mărimea unui lot este de maximum 1000 tone
pentru agregate natural și de minimum 16 tone pentru lianti.

Controlul execuției tratamentulul bitumuinos

1.Controlul pregătirii stratului suport:
• Verificarea reparatiilor executate;
• Verificarea starii decurățenie.
2.Controlul prealabil al utilajelor
Răspânditorul de bitum să asigure respectarea dozajelor impuse și uniformitatea stropirii liantului în
sectiune longitudinal și transversală;.
Răspânditorul de agregate natural să asigure respectarea dozajelor impuse și uniformitatea răspîndirii
materialului;
Corelarea capacităților și vitezelor de avansare ale răspânditorului de liant și ale răspânditorul de
agregate naturale;

3.Verificarea dozajelor

Verificarea dozajelor sa executa zilnic și conetatând următoarele determinări:

Gradul de răspândirea liantului,respective al agregatului natural;
Precizia de răspândire în secțiune transversală, a liantului. Respective a agregatului natural.
Controlul calității tratamentului bituminous executat
Verificarile care se efectuează pe tratamentul bituminous executat sunt cele prevăzute in tabelul 3 și
anume:
• verificarea rugozității, conform STAS 8849;
• uniformitatea la așternere, conform tabelului 3.
Rugozitatea se verifica in termen de 30 de zile de la execuția tratamentului bituminous.

56
 Modulul X

Asternerea mixturilor asfaltice

Mixturi asfaltice

10.1. Generalităţi. Tipuri de mixturi asfaltice

Mixturile asfaltice sunt materiale de construcţii realizate din amestecuriobţinute pe baza unor dozaje
judicios stabilite, din agregate naturale sau artificiale şi filer, aglomerate cu bitum printr-o tehnologie adecvată.
Acestea au multiple întrebuinţări, fiind folosite mai ales pentru realizarea îmbrăcăminţilor rutiere bituminoase
şi a straturilor de bază.
Agregatele cele mai utilizate pentru prepararea mixturilor asfaltice sunt:
- criblurile de toate sorturile;
- nisipurile naturale şi de concasaj;
- balasturile şi pietrişurile concasate şi neconcasate;
- agregatele artificiale ca zgura de furnal înalt sortată, granulitul, zgura de haldă concasată etc.
În anumite condiţii pot fi utilizate, pentru prepararea mixturilor asfaltice, deşeuri de carieră, sub
produse industriale etc.
Alegerea agregatelor naturale trebuie făcută cu discernământ, ştiut fiind că, în anumite condiţii, la
prepararea mixturilor asfaltice poate fi folosită o gamă largă de materiale locale, prelucrate şi tratate
corespunzător, ceea ce conduce la obţinerea unor mixturi asfaltice cu caracteristici tehnice satisfăcătoare,
eficiente din punct de vedere al costului.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească agregatele naturale pentru a putea fi folosite la prepararea
mixturilor asfaltice sunt bine definite şi se referă la mărimea şi forma granulelor, natura rocii de bază,
granulozitate etc. Ele trebuie să fie mai ales curate, să prezinte o bună adezivitate faţă de bitumul utilizat, să
aibă rezistenţe mecanice corespunzătoare, să reziste la uzură.
Filerul utilizat cel mai frecvent şi cu cele mai bune rezultate este obţinut prin măcinarea pietrei de
calcar. Mai pot fi utilizate ca filere unele prafuri de la electrofiltre, pulberea de var stins, cimentul etc.
Bitumul utilizat pentru prepararea mixturilor asfaltice are o importanţă hotărâtoare în comportarea
acestora, tipul acestuia alegându-se în funcţie de mixtura asfaltică pe care dorim să o preparăm, mai precis
de caracteristicile fizico-mecanice avute în vedere pentru mixtura asfaltică. Se poate utiliza bitum pur, bitum
modificat, bitum aditivat, derivaţi ai bitumului (emulsie bituminoasă, bitum tăiat). În ceea ce priveşte
consistenţa bitumului folosit, aceasta variază într-o gamă largă, în funcţie de tipul mixturii asfaltice. Dacă
bitumul utilizat în mod curent este de tipul D 80/120, se remarcă practic tendinţa de generalizare a folosirii
unor bitumuri mai dure (D 50/80), care conferă mixturilor asfaltice o stabilitate mai ridicată în condiţiile de
solicitare specifice traficului greu şi temperaturilor ridicate.
Clasificarea mixturilor asfaltice se face după tehnologia de preparare şi punere în operă, respectiv după
compoziţia acestora.
După tehnologia de preparare şi punere în operă , mixturile asfaltice se clasifică în:
- mixturi asfaltice „la cald”, preparate şi puse în operă la temperature ridicate (peste 150 °C), utilizând ca liant
bitumul adus la consistenţa necesară prin încălzire;
- mixturi asfaltice „la rece”, preparate şi puse în operă la temperature mediului ambiant (peste 5 °C), utilizând
ca liant emulsia bituminoasă sau bitumul tăiat.
Din punct de vedere al compoziţiei, mixturile asfaltice pot fi grupate astfel:
- betoane asfaltice (B.A.);
- asfalt turnat (A.T.);
- mortare asfaltice (M.A.);
- anrobate bituminoase (A. B.).
Betoanele asfaltice (B.A.) sunt amestecuri alcătuite, după dozaje riguros stabilite, din cribluri, nisip
şi filer, aglomerate cu bitum după o tehnologie adecvată. Ele se utilizează în principal pentru realizarea
îmbrăcăminţilor bituminoase grele (permanente), pe drumuri cu trafic intens. Betoanele asfaltice trebuie
să aibă caracteristici fizico-mecanice ridicate, întrucât sunt proiectate pentru îmbrăcăminţi bituminoase cu
durată de exploatare mare, pe drumurile cele mai solicitate de trafic şi de factorii climaterici.
Betoanele asfaltice se pot proiecta şi realiza într-o mare diversitate, în funcţie de necesităţi, dintre
acestea menţionându-se:
 betoane asfaltice cu execuţia „la cald”:
• beton asfaltic bogat în criblură (B.A.8 sau B.A. 16);
• beton asfaltic cu agregat mare (B.A.25);
• beton asfaltic realizat cu nisip bituminos (B.A.N.B.16);
57
 • beton asfaltic rugos (B.A.R.16);
• beton asfaltic rugos prin clutaj (B.A.R.C.16)
• beton asfaltic cilindrat pentru calea pe pod (B.A.C.P.16)
• beton asfaltic deschis (cu criblură: B.A.D.25, cu pietriş concasat: B.A.D.P.C.31, cu pietriş sortat:
B.A.D.P.S.31);
• betoane asfaltice speciale:
- colorate (roşu, alb, galben etc.);
- cu caracteristici superioare (cu bitum modificat, bitum aditivat, bitum +cauciuc etc.);
 betoane asfaltice cu execuţia „la rece”:
• beton asfaltic stocabil cu bitum tăiat (B.A.B.T.8);
• beton asfaltic stocabil cu emulsie bituminoasă (B.A.E.B.16);
• beton asfaltic cu suspensie de bitum filerizat (B.A.S.16).
Asfaltul turnat (A.T.) este o mixtură asfaltică la care golurile din agregatul natural sunt umplute complet
cu mastic bituminos, punerea în operă realizându- se, în consecinţă, fără cilindrare. Acesta se realizează în
două variante, şi anume:
- asfaltul turnat dur (A.T.D.16);
- asfaltul turnat (A.T.N.7).
Asfaltul turnat dur se execută numai la cald, din criblură 3 ... 8 mm şi 8 ... 16 mm, nisip şi filer aglomerate
cu bitum dur D 40/50; se pune în operă prin aştemere şi nivelare, fără a necesita compactare. Masticul
bituminos umple complet golurile dintre agregatele naturale, mixtura fiind etanşă.
A.T.N.7, spre deosebire de A.T.D.16, conţine, în loc de cribluri, nisip grăunţos 3 ... 7 mm.
Mortarul asfaltic (M.A.) este un amestec obţinut, în anumite condiţii, din nisip, filer şi bitum.

Mortarele asfaltice se pot realiza:

 la cald:
• mortarul asfaltic cu bitum cald (M.A.B.C.7);
• mortarul asfaltic cu nisip bituminos (M.A.N.B.7);
• mortarul asfaltic turnat (M.A.T.7);
 la rece:
• mortar asfaltic cu suspensie de bitum filerizat sau mortar-
• subif (M.A.S.7);
• mortar asfaltic cu emulsie bituminoasă (M.A.E.B.7).

Mortarele asfaltice au o arie de aplicabilitate foarte restrânsă, deoarece conţin un procent ridicat de
bitum şi realizează o îmbrăcăminte bituminoasă cu o suprafaţă insuficient de rugoasă.
Anrobatele bituminoase (A.B.) sunt amestecuri alcătuite, respectând anumite dozaje, în principal din
agregate naturale locale, ca: balast, nisip, pietriş, deşeuri de carieră etc., neconcasate sau concasate parţial
sau total, şi filer, aglomerate cu bitum printr-o tehnologie specifică, utilizate de regulă pentru executarea
îmbrăcăminţilor bituminoase uşoare sau a straturilor de bază. Din punct de vedere calitativ, anrobatele
bituminoase sunt inferioare betoanelor asfaltice, întrucât se realizează de regulă din agregate natural locale,
fără o prelucrare specială, zonele de granulozitate în care acestea trebuie să se înscrie sunt mai largi, conţin
mai puţin bitum, au grade de toleranţă mai mari.
În general, anrobatele bituminoase utilizate ca îmbrăcăminţi rutiere pe drumuri cu trafic redus sau
mijlociu trebuie proiectate respectând principiile generale, astfel încât să se folosească pentru producerea
lor aproape în exclusivitate materiale locale; de aceea, cunoştinţele şi imaginaţia creatoare a specialistului
trebuie valorificate din plin prin alcătuirea unor dozaje adecvate, care să conducă la obţinerea unor costuri
reduse, prin realizarea unor lucrări de mare eficienţă tehnico-economică.
Anrobatele bituminoase se pot realiza la cald sau la rece, într-o mare varietate de tipuri, dintre care
se menţionează:
 cu execuţie „Ia cald”:
• anrobate bituminoase cu bitum cald (A.B.B.C.31);
• anrobate bituminoase cu nisip bituminos sau bitum fluid şi
• bitum dur de petrol (A.B.N.B.31);
 cu execuţie „la rece”:
• anrobate bituminoase cu suspensie de bitum filerizat (A.B.S.31);
• anrobate cu emulsie bituminoasă (A.B.E.B.31).
Alegerea tipului de mixtură asfaltică din care să se realizeze îmbrăcăminţile bituminoase prezintă o
importanţă tehnică şi economic deosebită. De aceea este absolut necesar ca proiectantul, pe baza studiilor
privind existenţa materialelor locale şi posibil de procurat, a condiţiilor climaterice, a evoluţiei traficului
58
etc, ţinând seama de caracteristicile mixturilor asfaltice, să indice în proiecte, necondiţionat, modul de
alcătuire a tuturor straturilor bituminoase ale structurii rutiere şi mai ales tipul de mixtură asfaltică pentru
îmbrăcăminte.
Producerea mixturilor asfaltice
Mixturile asfaltice se prepară în instalaţii mecanice speciale, numite fabric de asfalt sau fabrici de
mixturi asfaltice, foarte diversificate ca tipuri şi capacitate de producţie, având dispozitive de predozare,
uscare (pentru tehnologie la cald), dozare a materialelor componente şi dispozitiv de malaxare forţată. De
asemenea, instalaţia poate fi completată cu buncăre de depozitare termoizolate, pentru stocarea pe termen
limitat a mixturilor asfaltice produse, înainte de a fi livrate şantierelor. Productivitatea acestora se înscrie
într-o gamă foarte largă de valori, de la 7 t/h până la 500 t/h sau chiar mai mult (1 000 t/h).
Producerea mixturilor asfaltice se poate face prin tehnologii „la cald” sau „la rece”, în funcţie de liantul
utilizat în compoziţia acestora. Procesul tehnologic de fabricare a mixturilor asfaltice la cald cuprinde
următoarele faze: predozarea agregatelor, încălzirea lor, dozarea şi amestecarea la temperaturi ridicate
a agregatelor cu bitumul în malaxor. În figura 10.1 este prezentată o fabrică de mixturi asfaltice. In
predozatoare se realizează predozarea agregatelor care se ridică în pâlnia de alimentare a uscătorului cu o
bandă transportoare, în uscător are lor încălzirea agregatelor în contracurent, cu ajutorul gazelor calde de
ardere produse de flacăra unui injector, şi desprăfuirea lor cu un ciclon de desprăfuire; de aici, cu elevatorul
pentru materiale calde, agregatele trec pe sitele vibratoare, care resortează agregatele calde, apoi se
depozitează pe sorturi şi se cântăresc.
Agregatele cântărite trec într-un cântar malaxor unde se adaugă filerul, adus cu banda transportoare
din buncărul de filer, şi bitumul cald, din dozatorul de bitum, ambele dozate în funcţie de tipul mixturii
asfaltice. Din malaxor, mixtura gata preparată este ridicată cu ajutorul unui schip şi depozitată în
buncărul de mixtura, de unde este descărcată direct în autobasculante. Predozarea agregatelor asigură
alimentarea continuă şi regulată a instalaţiei de producere a mixturii asfaltice. În cazul utilizării mai
multor sorturi de agregate diferite, care trebuie să fie amestecate în anumite proporţii, predozatoarele
asigură alimentarea instalaţiei cu agregatele respective, în proporţiile necesare şi constant În general,
predozatoarele sunt constituite din buncăre alimentatoare, prevăzute la partea inferioară cu un dispozitiv
de reglare, care permite scurgerea unei cantităţi constante a sortului respectiv din buncăr. Transportul
amestecului de agregate se efectuează cu ajutorul benzii transportoare, în mod continuu şi în cantitate
constantă. Predozatoarele (fig. 10.2) sunt prevăzute cu vibratoare, care asigură debitul constant si uşurează
evacuarea agregatelor fine (nisipuri), care au tendinţa, când sunt umede, să formeze o boltă în predozator.
Predozatoarele se reglează în funcţie de dozajele stabilite pentru tipul de mixtură care urmează să fie
fabricat.
Predozatoarele trebuie supravegheate şi controlate atent, întrucât se pot deregla foarte uşor. Cauzele
cele mai frecvente ale dereglării sunt :
- umiditatea nisipurilor, care conduce la variaţia dozajului de nisip, datorită fenomenului de umflare, în acest
caz se va verifica umiditatea şi se va regla din nou predozatorul;
- obturarea deschizăturii predozatorului, datorită colmatării cu aggregate sau prin blocarea cu agregate de
dimensiuni mari, ceea ce conduce Ia reducerea debilului de alimentare

Fig. 10.1 Fabrica mixturi asfaltice

59
Model SIM AMMANN -statii de asfalt -fixe CB 80P

UTILAJE STATII DE ASFALT

1-TRANSPORTOR JGHEAB  (THROUGH SCREW FEEDER CA)
2-VALVA ROTATIVA (ROTARY VALVE RV)
3-TRANSPORTOR UNIVERSAL (SCREW CONVEYOR TU/TC/TS)
4- VALVA ROTATIVA PT TRANSPORT PNEUMATIC (ROTARY VALVE RVS)
5-DESCARCATOR BIG-BAG (BIG-BAG DISCHARGER RBB)
6-COT (EXTRACURVE)
7- VALVA FLUTURE (BUTTERFLY VALVE VFS)
9-VALVA DEVIATOARE (DIVERTER VALVE DVA)
10- VALVA SIGURANTA ELIBERARE PRESIUNE (SAFETY PRESSURE RELIEF VALVE VCP)
11-FILTRU PENTRU SILOZ  FILLER (WAMECO/WAMFLO DUST COLLECTOR)
12-FILTRU PENTRU SILOZ CIMENT (SILOTOP DUST COLLECTOR)
13-INDICATOARE DE NIVEL (LEVEL INDICATORS ILT)
14-COT ANTIABRAZIUNE (ANTIWEAR ELBOW EBC )
15-VALVA CU MANSON (PINCH VALVE VM)
16-VIBRATOARE ELECTRICE/FLUIDIFICATOARE (ELECTRICAL VIBRATORS MVE/FLOW AIDS
U025)
19-ELEVATOR CU CUPE (BUCKET ELEVATOR)

60
 Uscarea, încălzirea şi desprăfuirea agregatelor sunt operaţii deosebit de importante, întrucât pentru
a realiza o bună anrobare cu bitum a acestora este necesar ca ele să aibă o temperatură corespunzătoare,
astfel încât liantul cald să nu se răcească la contactul cu agregatul, ci să rămână fluid, pentru a anroba cât
mai uniform toate granulele. Din buncărul de depozitare, agregatele sunt ridicate cu elevatorul cu cupe reci
şi trecute în uscător (fig.10.3)
Fig.10.3 Uscator pentru uscarea si incalzirea agregatelor Uscătorul are o formă cilindrică, fiind uşor
înclinat (cca. 6°), executat din oţel şi prevăzut cu dispozitiv pentru încălzire. Tamburul uscător se roteşte
continuu în jurul axului său, permiţând înaintarea agregatelor şi uniformizarea temperaturii. Uscătorul este
prevăzut cu un injector în contracurent, asigurând astfel un schimb eficient de căldură.
Agregatele se încălzesc străbătând uscătorul, în contracurent cu gazelle calde de ardere. Tirajul este
asigurat cu ajutorul ventilatoarelor, în interior, uscătorul are palete, care permit ridicarea agregatelor pe
care le lasă apoi să cadă străbătând curentul de gaze calde.
Dimensiunile uscătorului depind evident de capacitatea instalaţiei. Tendinţele actuale moderne tind
spre mărirea diametrului uscătorului şi nu a lungimii lui. Rotirea uscătorului este asigurată prin dispozitive
adecvate. Temperatura agregatelor la ieşirea din uscător trebuie să fie cuprinsă între 165 şi 190 °C, întrucât
în malaxor se adaugă filerul rece, iar temperatura după amestecarea cu filer trebuie să aibă valori între 150
şi 170°C.
Uscarea agregatelor este o operaţie de importanţă majoră, care are o influenţă preponderentă asupra
randamentului instalaţiei şi a consumului de combustibil. Factorii principali care trebuie luaţi în considerare
în procesul de uscare şi încălzire sunt :
- umiditatea agregatelor;
- granulozitatea lor;
- temperatura necesară pentru anrobare.
Parametrii asupra cărora se acţionează sunt durata menţinerii agregatelor în uscător, reglarea
injectorului şi debitul de aer.
Măsurători efectuate arată că, dacă umiditatea agregatelor creşte de la 6 % la 12 %, productivitatea
uscătorului scade la 50 %.
61
 În aceste condiţii, consumul de combustibil variază de asemenea în limite largi, în funcţie de tipul
instalaţiei, putând creşte de la 8 kg/t în cazul agregatelor uscate, la 16 kg/t pentru agregatele ude. În
consecinţă, este necesar să se lucreze cu agregate cu umiditate cât mai mică, pentru a avea un consum cât
mai scăzut de combustibil.
Gazele calde antrenează cu ele o parte a elementelor fine din agregate.
Pentru a evita poluarea, gazele trec printr-o instalaţie de desprăfuire.
La ieşirea din uscător, agregatele sunt preluate de elevatorul cald şi conduse la un siloz, care poate fi
prevăzut cu instalaţii de sortare şi dozare.
Elevatorul cald este acoperit pentru a evita pierderile de căldură şi pierderea particulelor fine.
Dozarea şi malaxarea se fac astfel încât să se poată realiza mixture asfaltice cât mai omogene,
respectându-se dozajele date de laborator.
Sortatorul-dozator are ca scop ciuruirea agregatelor calde, separându-le pe fracţiuni şi reconstituind
astfel un amestec perfect dozat. Acesta este format din mai multe ciururi, care permit sortarea fracţiunilor.
Agregatele calde, cântărite de către sortatorul-dozator, sunt introduse în malaxor. Se adaugă
filerul rece, căutând să se realizeze o cât mai bună omogenizare a agregatelor (cribluri, nisip) cu filerul.
Apoi se adaugă liantul (bitumul) fierbinte, la temperatura de 150 ... 170 °C, şi se continuă amestecarea.
Bitumul este livrat cald de la rafinării şi depozitat în bataluri sau în cistern mobile (tancuri de bitum). Pentru
malaxare, bitumul trebuie încălzit la temperatura de 150 ... 170 °C pentru a i se asigura o vâscozitate
scăzută.
Temperaturile recomandate pentru anrobarea agregatelor sunt 150 ... 170 °C pentru bitumul D80/120
şi 165 ... 170 °C pentru bitumul mai dur (D40/50).
Filerul este dozat cu ajutorul dozatorului de filer prin cântărire, iar bitumul poate fi dozat gravimetric
sau volumetric.
Malaxoarele cele mai răspândite sunt cele cu ax orizontal prevăzut cu palete (fig. 10.4). S-au studiat
formele cele mai adecvate ale cuvei malaxorului, forma şi înclinarea paletelor, astfel ca să se efectueze o cât
mai bună amestecare a agregatelor cu bitum. Paletele trebuie să poată fi înlocuite uşor, pe măsura uzării lor.
Malaxoarele cu ax vertical sunt folosite mai ales pentru amestecarea agregatelor cu dimensiuni mai mari,
până la 40 mm. Durata de malaxare depinde de tipul instalaţiei şi trebuie să asigure o anrobare completă
şi uniformă a agregatelor cu bitum. O malaxare insuficientă conduce la o repartiţie eterogenă a liantului. O
malaxare prea intensă nu îmbunătăţeşte anrobarea, dar micşorează randamentul instalaţiei.
Fig.10.4 Malaxor pentru mixtura asfaltica

Încălzirea agregatelor şi a bitumului la temperaturi foarte ridicate (peste 200 °C) trebuie evitată, la fel
ca şi încălzirea prelungită a bitumului sau reîncălzirea aceleiaşi cantităţi de bitum de mai multe ori, deoarece
în asemenea situaţii bitumul suferă transformări care îi schimbă caracteristicile, putându-se ajunge la
„arderea” acestuia, ceea ce echivalează cu pierderea adezivităţii şi îmbătrânirea lui prematură.
La ieşirea din malaxor, mixtura asfaltică se depozitează provizoriu într-un buncăr de unde este
încărcată în autobasculante şi transportată la punctul de punere în operă. Temperata mixturii asfaltice
livrate de fabrica de asfalt trebuie să fie de 140 ... 170 °C, în funcţie de temperatura atmosferică, distanţa de
transport, tipul acesteia etc. La fabricile de asfalt în flux continuu, malaxorul funcţionează în permanenţă,
atât agregatele, cât şi bitumul fiind introduse în malaxor în permanenţă, pe măsura necesarului.
La fabricile în flux discontinuu, încărcarea malaxorului se face succesiv, mixtura asfaltice fiind
preparată în şarje.Productivitatea instalaţiilor de producere a mixturilor asfaltice se calculează relaţia :
P = n*q*kt [t/h](6.39)
în care :
P este productivitatea fabricii, în t/h;
n - numărul de şarje pe oră, n = 60/t ;
t - timpul necesar unei şarje, în min;
q - masa unei şarje, în t;
kt - indicele de utilizare a instalaţiei, în general egal cu 0,85.
Fabricile de asfalt în flux discontinuu sunt recomandate pentru şantiere unde se lucrează cu mixturi
asfaltice diferite, acolo unde uneori dozajele se schimbă de două sau mai multe ori pe zi.

Fabricile de asfalt în flux continuu sunt mai robuste şi se recomandă mai ales pentru şantiere unde se
prepară acelaşi tip de mixtură asfaltică în cantităţi mari.
Fabricile de asfalt performante, aflate actualmente în dotarea societăţilor de drumuri, sunt
automatizate şi informatizate, astfel că întreg procesul tehnologic este supravegheat cu uşurinţă, orice
dereglaj al instalaţiei putând fi semnalat în vederea efectuării intervenţiilor necesare.
În vederea realizării unor mixturi asfaltice de bună calitate, în conformitateâ cu prevederile
62
proiectului şi cu dozajele elaborate de un laborator de specialitate, un rol deosebit de important revine
controlului procesului tehnologic, care trebuie să urmărească în permanenţă : calitatea materialelor,
funcţionarea instalaţiilor şi a utilajelor, călit; mixturilor asfaltice.
Controlul materialelor trebuie să se facă la primirea lor pe şantier, în conformitate cu standardele în
vigoare, de către laboratorul de şantier.
Pentru criblurile aprovizionate (sorturile 3-8, 8-16, 16-25) se efectuează următoarele încercări:
- determinarea granulozităţii;
- determinarea formei granulelor;
- verificarea conţinutului de impurităţi.
Pentru nisip, pietriş şi balast, pe lângă determinarea granulozităţii, se mai verifică în plus conţinutul
de substanţe humice.
În cazul unor materiale livrate, care nu corespund condiţiilor tehnice, se va proceda conform
legislaţiei în vigoare, urmărindu-se perseverent ca în nici un caz să nu fie introduse în procesul tehnologic,
întrucât cu materiale de proastă calitate nu se pot executa mixturi asfaltice corespunzătoare.
Filerul va fi controlat pe fiecare lot livrat, determinându-se fineţea şi umiditatea, luându-se măsuri
pentru a fi depozitat în condiţii adecvate, în magazii acoperite, ferit de ploi şi alte intemperii.
Bitumul este de regulă controlat la rafinării, dar totuşi este necesar să fie verificat pe şantier fiecare
lot de bitum livrat, determinându-se penetraţia şi punctul de înmuiere. De asemenea, se efectuează
verificarea adezivităţii lui faţă de agregatele cu care a fost aprovizionat şantierul.
Controlul materialelor aprovizionate trebuie efectuat cu deosebită exigenţă de către un personal
calificat şi conştiincios, sub directa supraveghere a şefului de şantier, care răspunde moral şi material de
calitatea lucrărilor executate.
Controlul funcţionării instalaţiilor şi a utilajelor trebuie să fie organizat şi efectuat în cele mai bune
condiţii, întrucât chiar cu cele mai bune materiale nu se poate realiza o mixtură asfaltică de bună calitate,
decât cu condiţia funcţionării ireproşabile a instalaţiilor şi a utilajelor.

10.2. Echipamente de asfaltare

În figura 10.1 este prezentat un repartizator-finisor pentru mixturi asfaltice.
În principiu, un repartizator-finisor este format din: saşiu automotor pe şenile, un buncăr în care se
descarcă autobasculantele, un alimentator construit dintr-o bandă transportoare metalică, două şnecuri
pentru repartizarea mixturii pe lăţimea benzii de executat, o grindă metalică vibratoare pentru realizarea
precompactării şi o placă nivelatoare care este în general încălzită.
Există mai multe tipuri de repartizatoare-finisoare. Unele sunt montate pe pneuri, altele pe şenile.
Lăţimea de aşternere poate să fie de până la 4 m. Repartizatorul-finisor este prevăzut cu dispozitiv de reglare
a grosimii mixturii asfaltice aşternute cu ajutorul a două palpatoare ce se deplasează pe două fire de oţel
montate lateral şi care asigură realizarea profilului dorit. Viteza normală de deplasare a repartizatorului-finisor
este de 8 ... 10 m/min, putându-se aşterne astfel 80 ... 200 t de mixtură asfaltică pe oră

Fig.10.1 Repartizor-finisor

Finisor asfalt Marca Vogele. 1603 6-73

63
 La noi în ţară, pentru compactarea straturilor bituminoase realizate din mixturi asfaltice se
recomandă utilizarea următoarelor ateliere de compactare:
- tip A, alcătuit din compactor cu pneuri de 160 kN şi compactor cu rulouri netede de 120 kN;
- tip B, alcătuit dintr-un compactor cu rulouri netede de 120 kN.

Fig 10.7. Compactor cu pneuri

Compactarea mixturilor asfaltice a constituit obiectul unui număr mare de studii, în legătură cu rolul
temperaturii, al vitezei compactoarelor, al presiunii rulourilor etc. S-a arătat anterior că, prin transportul
mixturilor asfaltice la câteva zeci dkilometri în autobasculante, pierderea de temperatură este de câteva
grade, în timp ce după aşternere scăderea temperaturii este substanţială. Mixturile asfaltice trebuie să aibă
la aşternere şi compactare, în funcţie de tipul liantului, temperaturile prevăzute în tabelul 10.1.

Tabel 10.1. Domenii de temperatura pentru asternerea si compactarea mixturilor asfaltice

Tipul liantului Temperatura Temperatura mixturii asfaltice la

(bitumului) minima a mixturii compactare,0 C
asfaltice la
asternere,0 C Inceput sfarsit

D 60/80 145 140 110

D 80/100 140 135 100
D 100/120 135 130 100

In vederea executării unei bune compactări, este necesar să se ţină seama de următoarele
considerente:
- pentru prima compactare se recomandă ca, în general, compactorul să se deplaseze cu roata motrice
înainte;
- numărul compactoarelor depinde în primul rând de viteza răspânditorului şi de timpul disponibil pentru
compactare, înainte ca mixtura asfaltică să se răcească;

- numărul de treceri variază în funcţie de tipul de compactor folosit, în mod ideal, acest număr ar. trebui să
corespundă numărului necesar pentru a realize gradul de compactare prescris.
Se obţin, în general, densităţi mari în cazul realizării unei compactări cu compactoare cu pneuri sau
compactoare vibratoare, după compactarea iniţială care se realizează cu compactoare cu rulouri netede.
Finisarea se face, de asemenea, cu compactoare cu rulouri netede speciale, în figura 10.6 se prezintă
64
compactorul cu rulouri netede şi în figura 10.7 compactorul cu pneuri.
Pentru obţinerea gradului de compactare prevăzut, se consideră că numărul minim de treceri ale
compactoarelor trebuie să fie cel din tabelul 10.2.

Tabel 10.2 Numarul minim de treceri ale compactoarelor

Tipul stratului Atelier de compactare

A B
Compactor cu Compactor cu Compactor cu
pneuri de 160kN rulouri netede de rulouri netedede
120 kN de 120 kN

Numarul minim de treceri recomandat

Strat de uzura 10 4 12
Strat de legatura 12 4 14

Pentru a se obţine rezultatele cele mai bune, literatura de specialitate recomandă următorul atelier
de compactare :
- un compactor cu rulouri netede tandem de 60 kN;
- un compactor cu pneuri de 120 ... 160 kN;
- un compactor cu rulouri netede de 100 ... 120 kN;
- un compactor cu rulouri netede cu trei axe, de 100 kN.
Compactorul tandem realizează precompactarea. Compactarea propriu- zisă se efectuează cu
compactorul cu pneuri, compactorul cu rulouri netede continuă compactarea şi nivelarea, iar compactorul cu
trei axe paralele (tridem) execută corecturile eventualelor denivelări şi realizează finisarea compactării.

Cilindru Compactor asfalt HAMM HD13 -3.2t din 2000

65
Cilindru compactor belle.Cilindru compactor pentru sol si asfalt motor diesel

10.3. Transportul si așternerea mixturilor asfaltice

Transportul mixturilor asfaltice se realizează cu ajutorul autobasculantelor. Pe timp nefavorabil se
recomandă acoperirea benei autobasculantelor cu prelate, iar în cazurile când se lucrează la temperaturi
mai scăzute sau distanţa de transport este mare se recomandă să se folosească bene termoizolate sau
prevăzute cu dispozitive de încălzire. Este necesar să existe un număr suficient de maşini pentru transportul
continuu al mixturilor la aşternere. Aşternerea mixturilor asfaltice pe stratul suport se face cu ajutorul unor
utilaje speciale, numite repartizatoare-finisoare, a căror productivitate trebuie să fie corelată cu capacitatea
de producţie a instalaţiei de preparare.
În cazuri excepţionale şi pentru suprafeţe mici se admite ca mixture asfaltică să fie aşternută manual,
folosindu-se unelte simple ca: şabloane, greble, lopeţi, dreptare pentru verificare etc.

Înainte de aşternere se pregăteşte cu atenţie stratul suport, executându- se următoarele operaţii mai
importante:
- repararea corespunzătoare a tuturor defecţiunilor existente, folosindu-se tehnologiile adecvate;
- curăţarea cu deosebită grijă a stratului suport, în vederea realizării unei bune acroşări, folosind în acest scop
emulsie bituminoasă, bitum tăiat sau suspensie de bitum filerizat, astfel încât să se răspândească uniform 0,3
... 0,5 kg/m 2 bitum pur (rezidual).
Lucrările se întrerup pe ploaie sau când temperatura mediului ambient este sub + 5 °C.Temperatura
mixturilor la aşternere va fi de minimum 130 °C, iar pentru cele rugoase de minimum 145 °C.
Compactarea se realizează cu un dispozitiv de vibrare. Compactarea este operaţia de îndesare a
mixturii asfaltice din stratul rutier şi se realizează cu ajutorul utilajelor adecvate, cu scopul de a obţine valori
optime pentru caracteristicile fizico-mecanice ale stratului bituminos.
Printr-o compactare corespunzătoare se realizează:
- densitatea aparentă maximă, ceea ce echivalează cu obţinerea unui volum de goluri minim;
- rezistenţă la compresiune mare;
- deformabilitate minimă;
- stabilitate corespunzătoare la temperaturi ridicate;
- rezistenţă mai mare la oboseală, deci o durată de exploatare mai îndelungată;
- uniformitatea şi planeitatea suprafeţei compactate;
- impermeabilitatea stratului la acţiunea apei;
- textură uniformă şi o bună suprafaţă de rulare.
Gradul de compactare se exprimă în procente şi reprezintă raportul dintre densitatea aparentă a mixturii
asfaltice, determinată pe probe intacte, prelevate din stratul compactat şi densitatea aparentă, determinată
în laborator, în condiţii standard, pe epruvete cubice sau cilindrice din aceeaşi mixtură asfaltică.
- densitatea aparentă, determinată în laborator pe probe preparate din mixtură asfaltică utilizată în acelaşi
strat, în g/cm3.
După efectuarea compactării, stratul din mixtură asfaltică trebuie să aibă un grad de compactare de
minimum 96 %.
Factorii principali care influenţează compactarea mixturilor asfaltice sunt:
- dozajul şi consistenţa liantului;
66
- granulozitatea agregatelor naturale;
- temperatura mixturii asfaltice la punerea în operă şi în timpul compactării;
- lucrul mecanic de compactare;
- grosimea stratului compactat.
Dozajul de bitum ridicat conduce la obţinerea unor valori mai scăzute pentru volumul de goluri
(absorbţii de apă mai mici), realizându-se un grad de compactare mai mare. Datorită procentului ridicat de
liant, stabilitatea stratului rutier la temperaturi ridicate scade cu atât mai mult cu cât conţinutul de bitum
este mai ridicat şi consistenţa sa mai scăzută.
Granulozitatea şi forma agregatelor influenţează compactarea mai ales în cazurile când aceasta se
efectuează la temperaturi mai scăzute, constatându-se că mixturile asfaltice cu un procent ridicat de cribluri
prezintă o rezistenţă sporită la compactare, faţă de mixturile asfaltice cu un conţinut redus de cribluri
(fig.10.2)

Fig.10.2 Variatia gradului de compactare in functie de felul agregatelor naturale

Fig.10.3 Variatia gradului de compactare cu temperatura de compactare

Temperatura mixturii asfaltice în timpul compactării este unul dintre factorii cei mai importanţi, care
influenţează în mod hotărâtor obţinerea unui grad de compactare corespunzător. Scăderea temperaturii de
compactare faţă de temperatura optimă, cu numai 25%, conduce la mărirea volumului de goluri remanent,
pentru acelaşi lucru mecanic de compactare, cu 100 %.
La temperaturi de compactare mai scăzute decât cele prescrise pentru diverse tipuri de mixturi asfaltice,
nu se pot obţine grade de compactare corespunzătoare, oricât s-ar mări energia de compactare, în figura 10.3
se prezintă variaţia gradului de compactare în funcţie de temperatura de compactare pentru aceeaşi energie
de compactare.
Grosimea stratului de compactat se alege în funcţie de tipul mixturii asfaltice, de dimensiunea
constructivă minimă sau maximă admisă, sau cea rezultată din calculul de dimensionare, de utilajul existent
pentru compactare etc.
Compactarea mixturilor asfaltice se va face separat, pentru fiecare strat în parte, în grosimi uzuale de
până la 8 ... 9 cm. Compactarea se va face în lungul drumului, de la margini spre axă: pe sectoarele în rampă
sau cu pantă transversală unică, se efectuează compactarea de la marginea mai joasă spre cea mai ridicată.
Fiecare urmă a compactorului se va suprapune cu 20 ... 30 cm peste cea precedent . Se recomandă executarea
compactării după aşternere la temperaturi de mpeste 110 °C, iar pentru mixturile asfaltice rugoase la peste
67
130 °C, primele treceri ale compactorului făcându-se cu viteza minimă.
Compactoarele trebuie să lucreze fără şocuri, pentru a evita vălurirea stratului bituminos.
Compactarea necesită respectarea câtorva reguli elementare, dintre care se menţionează:
- interzicerea staţionarii compactoarelor pe stratul bituminos cald;
- udarea rulourilor sau a pneurilor în vederea evitării lipirii mixturii asfaltice de acestea; această operaţie este
utilă, dar trebuie să fie efectuată cu cantităţi minime de apă, pentru a nu se produce răcirea bruscă la partea
superioară a mixturii asfaltice aşternute;
- temperatura mixturii asfaltice trebuie să fie suficientă pentru a se putea efectua compactarea, dar nu prea
ridicată, pentru a evita producerea văluririlor sau a deplasărilor laterale.
Compactoarele vor executa treceri lungi, astfel încât numărul de opriri să fie redus. Primele treceri se
vor efectua cu viteze mai mici, de 2 ... 4 km/h, iar la trecerile următoare, cu viteză mai mare, de 4 ... 6 km/h.
Nu trebuie depăşită viteza de 6 km/h, deoarece se pot produce smulgeri din stratul de mixtură asfaltică.
Compactarea se execută în lungul benzii, primele treceri efectuându-se în zona rostului dintre benzi
(fig. 10.8, d şi 10.8, e), apoi de la marginea mai joasă spre cea ridicată. Pe sectoarele în rampă, prima trecere
se face cu utilajul de compactare în urcare.
Zonele inaccesibile compactorului, în special în lungul bordurilor, în jurul gurilor de scurgere sau al
căminelor de vizitare se compactează cu plăci vibratoare sau cu maiuri mecanice sau manuale.
La executarea îmbrăcăminţilor bituminoase trebuie să se acorde o atenţie deosebită realizării rosturilor
de lucru longitudinale. După compactarea stratului de legătură sau de uzură din prima bandă, pe marginea
adiacentă benzii următoare rămâne o zonă îngustă de câţiva centimetri (fig. 10.8, a), mai puţin compactată şi
în general deformată. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la întreruperea lucrului, în secţiunea transversală din
capătul benzii respective, dar pe o zonă mai mare, de regulă de cea 10 cm lăţime. Pe suprafaţa îmbrăcăminţilor
bituminoase executate la cald se observă uneori apariţia unor fisuri sau crăpături longitudinale în axa drumului,
ce corespund rostului de lucru, în timp ce îmbrăcămintea se prezintă în general foarte bine. Examinând
cauzele care provoacă asemenea defecţiuni, s-a constatat că ele se datorează executării necorespunzătoare a
rostului longitudinal ce se creează la realizarea separată a celor două benzi de circulaţie.

68
Fig.10.8 Schema de compactare in zona rosturilor de lucru

În zona rostului, compactarea şi sudura dintre cele două părţi nu se realizează uneori în condiţii bune,
iar pe 5 ... 10 cm în axa drumului gradul de compactare ce se obţine este inferior cu 6 ... 10 % faţă de cel realizat
pe restul îmbrăcămintei şi, în consecinţă, datorită solicitărilor traficului, această fâşie cedează, fisurându-se.
Pentru remedierea acestei defecţiuni s-a încercat colmatarea rostului cu emulsie bituminoasă, dar rezultatul
a fost sub aşteptări, deoarece după scurt timp fisurarea a reapărut. De asemenea, în scopul îmbunătăţirii
sudurii dintre cele două benzi de circulaţie s-a încercat încălzirea rostului de lucru de pe banda terminată, cu
ajutorul razelor infraroşii, înainte de aşternerea mixturii asfaltice pentru realizarea celeilalte benzi. Nici acest
procedeu nu a dat rezultatele aşteptate, deoarece s-a obţinut ridicarea temperaturii numai pe lăţimea rampei
de încălzire şi pe o adâncime de 2 ... 3 cm. În ambele cazuri, pentru o corectă realizare a rostului de lucru, care
să evite apariţia ulterioară a fisurilor specifice, la reluarea lucrului pe aceeaşi bandă sau pe banda adiacentă,
zonele aferente rosturilor de lucru se taie pe toată grosimea stratului, astfel încât să rezulte o muchie vie
verticală.
Această operaţie nu este necesară în cazul rostului longitudinal al stratului de legătură, dacă stratul
întrerupt s-a executat în aceeaşi zi cu stratul de pe banda adiacentă. Se amorsează marginea tăiată (fig. 10.8,
b), după care se aşterne mixtura asfaltică pe banda adiacentă, depăşindu-se rostul cu 5 ... 10 cm. Acest surplus
de material se împinge apoi cu o racletă peste mixtura asfaltică proaspăt aşternută, astfel încât să apară rostul
(fig. 10.8, c), în continuare, se efectuează compactarea după regulile prezentate mai sus.
Din punct de vedere practic, compactarea trebuie să înceapă imediat ce mixtura asfaltică poate suporta
compactorul fără să se producă deformaţii laterale şi să se termine înainte de răcirea stratului sub temperatura
69
menţionată în tabelul 10.1. Pe mixtura compactată nu se va admite nici un fel de trafic înainte de răcirea
stratului (circa 6 h).

Fig.10.9 Succesiunea trecerilor compactorului

10.4. Verificarea calității stratului așternut

Încercările mixturii asfaltice
Pentru stabilirea calităţii mixturilor asfaltice şi a îmbrăcăminţilor bituminoase este necesară efectuarea
unor încercări de laborator şi de teren, pe epruvete din mixtură asfaltică, preparate în laborator sau preluate
din straturile bituminoase executate.
Caracteristicile cele mai importante care se determină sunt :
- conţinutul de apă;
- compoziţia mixturii asfaltice;
- rezistenţa la compresiune la 22 °C şi 50 °C;
- coeficientul de termostabilitate;
- reducerea rezistenţei la compresiune la. 22 °C, după 28 de zile de păstrare în apă;
- stabilitatea Marshall;
- indicele de curgere (fluaj);
- densitatea aparentă;
- absorbţia de apă;
- umflarea la 28 de zile de păstrare în apă;
- volumul de goluri;
- stabilitatea prin încercare la compresiune triaxială;
- rezistenţa la întindere, coeziunea şi unghiul de frecare internă, determinate prin încercarea braziliană;
- rezistenţa la rupere prin încovoiere;
- rezistenţa la pătrundere;
- stabilitatea Hubbard - Field;
- rezistenţa la oboseală;
- comportarea la deformaţii plastice cu ajutorul simulatorului de făgaşe.
În practica rutieră, pe plan mondial se efectuează şi alte încercări pentru determinarea caracteristicilor
fizico-mecanice ale mixturilor asfaltice şi îmbrăcăminţilor bituminoase.
Controlul calităţii la aşternerea şi compactarea mixturilor asfaltice
Controlul execuţiei îmbrăcăminţilor bituminoase se va organiza astfel încât fazele mai importante să fie
urmărite şi verificate permanent cu cea mai mare atenţie
Controlul calităţii mixturii asfaltice produse este efectuat de către laboratorul de şantier, care execută
analiza acesteia, determinând conţinutul de bitum şi granulozitatea agregatului.
Controlul conţinutului de liant permite să se constate dacă s-au respectat întocmai dozajele prescrise
pentru mixturile asfaltice şi, concomitent, în cazul unor abateri de la dozaj, să se ia imediat măsuri de corectare,
verificând atent modul de funcţionare a instalaţiei şi în special a dispozitivelor de cântărire.
Rolul laboratorului de şantier este foarte important, întrucât permite verificarea producţiei realizate, din
punct de vedere al compoziţiei exacte a mixturii asfaltice, şi concomitent poate şi trebuie să intervină pentru
corectarea oricăror anomalii, în scopul asigurării producerii unei mixturi asfaltice la parametrii proiectaţi.
Transportul mixturilor asfaltice trebuie făcut cu autobasculante corespunzătoare şi suficiente, astfel
încât ritmicitatea producţiei să fie asigurată.
Se recomandă menţinerea în rezervă a 1 ... 2 autobasculante care să înlocuiască, dacă este cazul, pe
70
cele defecte.
Existenţa buncărelor de depozitare a mixturilor asfaltice măreşte eficienţa transporturilor prin reducerea
timpului de încărcare. Se recomandă construirea de buncăre cu o mare capacitate şi posibilitate de încălzire,
astfel încât mixture asfaltică produsă în timpu nopţii, de exemplu, să poată fi depozitată în întregime în
buncăre şi pusă în operă a doua zi.
La aşternere, se va urmări ca mixturile asfaltice să aibă temperaturile indicate în procesul tehnologic.
Controlul temperaturii se face cu ajutorul termometrelor, care se introduce şi se menţin 5 minute în
masa mixturii asfaltice descărcate la locul de aşternere.
Se reglează şi se controlează cu atenţie repartizatorul-finisor sau repartizatorul mecanic, pentru a se
asigura grosimea şi panta prescrisă a straturilor din mixturi asfaltice.
După aşternere, se măsoară din nou temperatura stratului de mixtură asfaltica pentru a se putea trece
apoi la compactare.
Măsurarea se efectuează cu ajutorul termometrelor şi se notează temperaturile măsurate în evidenţele
ţinute la aşternere.
Compactarea trebuie să se realizeze în cel mai scurt interval după aşternere, ştiut fiind că, după
aproximativ 30 de minute de la aşternere, temperatura mixturilor asfaltice coboară foarte mult, iar compactarea
devine ineficientă.
În consecinţă, este necesar să se verifice temperatura la începutul şi sfârsitul compactării, în vederea
luării unor măsuri corespunzătoare.
În continuare se controlează numărul de treceri ale utilajelor din atelierul de compactare în vederea
realizării compactităţii prescrise.
Se recomandă ca utilajele de compactare să aibă dispozitive de înregistrare automată a numărului de
treceri sau a lucrului mecanic de compactare.
Verificarea compactării se efectuează pe probe prelevate din stratul bituminos compactat, comparând
densitatea aparentă a probei prelevate din stratul compactat cu densitatea aparentă obţinută în laborator din
aceeaşi mixtură asfaltică.
Controlul efectuat, urmat de măsuri corespunzătoare în timpul compactării, are o mare importanţă
în realizarea unei îmbrăcăminţi bituminoase cu caracteristici superioare, în cazul efectuării unei compactări
insuficiente se obţine un strat din mixtură asfaltică, cu un volum de goluri mare, permeabil la acţiunea apei.
Straturile rutiere insuficient compactau iniţial vor fi îndesate prin circulaţie, însă în mod neuniform, întrucât,
pe suprafeţele unde se circulă de obicei, grosimea stratului prin compactare se va reduce, formându-se făgaşe
pe care stagnează apa cu toate consecinţele ce derivă din aceasta.
Măsurarea uniformităţii suprafeţei de rulare se realizează cu ajutorul dreptarului de 3 m, a viagrafului
sau a altor aparate de control (profilometru, APL etc.).
Denivelările locale maxime admisibile în profil longitudinal, măsurate sub dreptarul de 3 m, sunt
următoarele:
- 3 mm pentru drumuri de clasa tehnică I şi străzi în categoriile I .. III;
- 4 mm pentru drumuri de clasa tehnică II şi străzi de categoria IV (alte zone decât rigolele);
- 5 mm pentru drumuri de clasa tehnică III;
- 7 mm pentru drumuri de clase tehnice IV şi V.
În cazul în care se dispune de aparatul Viagraf pentru determinarea uniformităţii părţii carosabile
în profil longitudinal, valorile maxime admise pentru indicatorii IHV (indicatorul hectometric Viagraf) şi E
(indicatorul de amplitudine a denivelărilor Viagraf) sunt prevăzute în tabelul 10.3.

Tabel 10.3 Valorile maxime admise pentru IHV si E

Inregistrari, indicator Autostrazi si Drumuri cu doua benzi de circulatie,
drumuri cu patru cu trafic
benzi de > 3.000 < 3.000
circulatie vehicule/24 h vehicule/24 h
Grafice, IHV, in 20 30 60
mm/100 m
Electronice, E, in 10 12,5 15
mm/100 m

71
 Modulul XI

Pregatirea stratului suport

11.1. Verifică elementele geometrice ale stratului suport

Clasificarea structurilor rutiere:

Structura rutieră este elementul de rezistenţă al drumului, prevăzută şi realizată pe partea carosabilă şi
pe benzile de încadrare, alcătuită dintr-un ansamblu de straturi executate din materiale pietroase, stabilizate
sau nu cu lianţi, după tehnologii adecvate, şi dimensionate conform anumitor norme, având în ansamblu o
capacitate portantă stabilită în principal în funcţie de intensitatea traficului greu.
Structura rutieră se construieşte pe o fundaţie formată din:
-terasamente, în care se include, după caz, stratul de formă;
-terenul natural.
Ţinând seama de modul de alcătuire şi de comportare în exploatare, s-a ajuns la următoarea clasificare
a structurilor rutiere:
- structura rutieră suplă este alcătuită dintr-un ansamblu de straturi realizate din materiale necoezive,
stabilizate mecanic sau/şi cu lianţi hidrocarbonaţi, îmbrăcămintea stratului de bază fiind realizată din mixturi
asfaltice sau, în mod excepţional, din macadam bituminos sau din macadam (pietruire);
- structura rutieră rigidă este alcătuită dintr-un ansamblu de straturi stabilizate cu lianţi, peste care se realizează
o îmbrăcăminte din beton de ciment;
- structura rutieră mixtă este constituită din straturi din agregate natural stabilizate mecanic şi cu lianţi hidraulici
sau puzzolanici, în care apar în timp fisuri din contracţie, iar îmbrăcămintea şi eventual stratul de bază sunt
straturi bituminoase. Stratul rutier din agregate naturale stabilizate cu ciment sau cu lianţi puzzolanici poate
fi strat de fundaţie sau/şi strat de bază.
S-a propus ca straturile rutiere care alcătuiesc structurile rutiere să aibă următoarele denumiri:
- îmbrăcămintea rutieră (strat de uzură şi strat de legătură, pentru structurile rutiere suple şi mixte, respectiv
strat de uzură şi strat de rezistenţă, pentru structurile rutiere rigide);
- stratul de bază (pentru structurile rutiere suple şi mixte);
- stratul (sau straturile) de fundaţie, care s-ar putea denumi strat de rezistenţă pentru structurile rutiere suple
şi mixte;

72
- stratul (sau straturile) de fundaţie, care s-ar putea denumi strat portant (pentru structurile rutiere rigide;
- stratul (sau straturile) de protecţie.
Din alcătuirea structurilor rutiere poate să lipsească unul sau mai multe straturi
Complexul rutier poate fi definit ca o construcţie alcătuită din fundaţie (terasamente şi teren natural) şi
structura rutieră, cu scopul de a servi, în bune condiţii şi în siguranta, circulaţia rutieră.
Structuri rutiere suple

Structurile rutiere suple clasice au, în general, o îmbrăcăminte bituminoasă cu grosime redusă. Câteva
din concluziile materializate în urma observaţiilor efectuate asupra unor astfel de structuri rutiere sunt
următoarele (experienţa franceză):
- în peste 40 % din cazuri grosimea totală a straturilor rutiere este de 40 ... 60 cm;
- suprafaţa îmbrăcămintii rutiere prezintă deformaţii permanente (65 % din cazuri) şi este fisurată (60 % din
cazuri), cu toate că în peste 50 % din cazuri, ultimul strat bituminous nu este mai vechi de 3 ... 5 ani.

73
Structuri rutiere mixte
În cazul structurilor rutiere mixte, se pot distinge două cazuri:
- structuri rutiere mixte cu îmbrăcăminte subţire;
- structuri rutiere mixte cu straturi bituminoase a căror grosime este mare H
MA/H SR>1/3, unde H
MA este grosimea straturilor bituminoase şi HSR este grosimea totală structurii rutiere).

Rolurile straturilor rutiere

Principalele tipuri de straturi rutiere care pot alcătui o structură rutieră se pot caracteriza prin anumite
particularităţi care trebuie să le permită îndeplinirea rolurilor specifice.
Îmbrăcămintea rutieră este situată la partea superioară a structurii rutiere şi poate fi alcătuită din
unul sau două straturi care suportă direct acţiunea traficului rutier şi a factorilor climaterici. Tipurile de
îmbrăcăminţi rutiere moderne sunt: îmbrăcăminţi rutiere bituminoase, îmbrăcăminţi rutiere din beton de
ciment şi îmbrăcăminţi rutiere din piatră fasonată.
Îmbrăcămintea rutieră bituminoasă în două straturi este alcătuită din stratul de uzură şi din stratul
de legătură; îmbrăcămintea rutieră din beton de ciment în două straturi are în alcătuire stratul de uzură şi
stratul de rezistenţă; în ambele cazuri, dacă îmbrăcămintea este executată într-un singur strat, acesta va avea
caracteristicile stratului superior şi se va numi strat de uzură, în general, îmbrăcămintea din beton de ciment
se execută într-un singur strat.
Stratul de uzură este stratul superior al structurii rutiere, menit să reziste acţiunilor tangenţiale date de
trafic şi la acţiunea factorilor climaterici. Stratul de uzură trebuie să aibă în plus o rugozitate corespunzătoare,
să asigure o bună drenare a apelor din precipitaţii şi să împiedice pătrunderea acestora în corpul drumului.
Stratul de legătură este stratul inferior al îmbrăcămintei bituminoase în două straturi, care face legătura
dintre stratul de uzură şi stratul de bază sau stratul superior de fundaţie al structurii rutiere. Principalele
roluri ale stratului de legătură sunt de a prelua o parte din eforturile unitare tangenţiale şi de a repartiza pe
suprafeţe mai mari eforturile unitare verticale datorate traficului.
Stratul de bază este situat între îmbrăcămintea bituminoasă şi stratul (straturile) de fundaţie. Acesta
are rolul de a prelua încărcările date de trafic, în special eforturile unitare tangenţiale şi de întindere, şi de
a repartiza eforturile unitare verticale pe suprafeţe mai mari, predându-le apoi stratului inferior în limita
capacităţii portante a acestuia. Tipul classic de strat de bază, preferat, care îndeplineşte aceste condiţii, este
cel realizat din anrobate bituminoase.
Stratul (straturile) de fundaţie este situat între stratul de bază sau îmbrăcămintea rutieră şi terenul de
fundare, având următoarele roluri:
- rol de rezistenţă: preia eforturile unitare verticale de la stratul rutier superior, le repartizează pe
suprafeţe mai mari şi le transmite stratului imediat inferior sau terenului de fundare, în limita capacităţii
portante a acestora, în acest scop, straturile de fundaţie trebuie să fie alcătuite astfel încât sarcinile statice
sau dinamice din trafic să fie preluate în aşa măsură încât terenul de fundare să nu fie solicitat peste limitele
admisibile.
Straturile de fundaţie trebuie să aibă o rezistenţă stabilă şi o grosime suficientă pentru a repartiza cât
mai uniform eforturile unitare verticale, pe terenul de fundare.
Deformabilitatea acestor straturi trebuie să fie cât mai mică, cu atât mai mult cu cât straturile superioare
sunt mai subţiri şi cu capacitate portantă mai redusă, în general, din acest punct de vedere, o compactare
ridicată a stratului de fundaţie este garanţia unei bune comportări în exploatare a structurii rutiere.
În cazul în care stratul superior de fundaţie îndeplineşte şi rolul stratului de bază, proiectarea şi execuţia
acestuia trebuie să se facă din materiale mai rezistente, deoarece primeşte şi solicitările transmise prin
îmbrăcămintea rutieră (şocuri, vibraţii, o parte din eforturile unitare tangenţiale etc.). De aceea, se evită să
se folosească în stratul superior de fundaţie materiale pietroase din rocă slabă (calcare moi, şisturi şi roci
alterabile etc:);
- rol drenant: asigură drenarea şi evacuarea apelor infiltrate în structura rutieră, împiedicând stagnarea
acestora la nivelul patului drumului. Acest rol este esenţial pentru menţinerea constantă a capacităţii portante
a structurii rutiere. Prezenţa apei este deosebit de dăunătoare, ea provocând o reacţie în lanţ, ce conduce în
final la distrugerea structurii rutiere;
- rol anticapilar: rupe ascensiunea capilară a apelor subterane. Acest rol este îndeplinit de straturi
rutiere alcătuite din materiale granulare, având o grosime mai mare decât înălţimea ascensiunii capilare a
apelor subterane, amplasate pe terenul de fundare;
- rol antigel: împiedică pătrunderea îngheţului până la nivelul pământului din patul drumului,
recomandându-se, în acest caz, folosirea în straturile de fundaţie a unor materiale negelive, cu o conductibilitate
termică redusa;
- rol anticontaminant (izolator): opreşte pătrunderea argilei din terenul de fundare spre straturile
74
rutiere superioare, de rezistenţă, ale structurii rutiere. Cele mai frecvente cazuri de nereuşită în exploatarea
straturilor de fundaţie se datoresc sensibilităţii la acţiunea apei a materialelor din care acestea sunt realizate
şi contaminării straturilor rutiere din materiale necoezive cu argila din patul drumului.
Dacă se exclude contactul cu apa al materialelor din patul drumului şi din straturile rutiere de fundaţie,
condiţiile de rezistenţă sunt satisfăcătoare şi se menţin corespunzătoare în majoritatea cazurilor, întrucât
eforturile unitare ce apar în straturile inferioare sunt relativ mici.
Dacă straturile de fundaţie nu pot realiza unul sau mai multe din rolurile: drenant, anticapilar, antigel
şi anticontaminant, se impune realizarea, între patul drumului şi primul strat de fundaţie, a unui strat de
protecţie.
Straturile de protecţie sunt aşezate pe pământul din patul drumului, cu scopul de a feri structura rutieră
de unele efecte dăunătoare. Straturile de protecţie pot avea rol drenant, anticapilar, antigel şi anticontaminant,
în funcţie de condiţiile locale şi de necesităţi.
Stratul drenant se execută din balast, în scopul colectării şi evacuării apelor din precipitaţii, care pătrund
în straturile de fundaţie, în timpul execuţiei sau ulterior, prin acostamente, fisuri, crăpături, rosturi etc. În
acest scop, se vor lua măsuri în vederea evacuării apelor din acest strat rutier în afara corpului drumului.
Grosimea stratului drenant este de min 10 cm după compactare. Acest strat rutier se ia în considerare la
calculul de dimensionare a structurilor rutiere şi grosimea lui se include în grosimea totală a structuriirutiere,
pentru verificarea acesteia la îngheţ-dezgheţ.
Stratul anticapilar se execută din balast cu o grosime de min 15 cm după compactare, fiind mai mare
decât înălţimea capilară maximă. Şi acest strat de protecţie se ia în considerare în calculele de dimensionare
şi de verificare la îngheţ-dezgheţ a structurii rutiere.
Stratul anticontaminant (izolator) se execută din nisip sau din geotextile, atunci când nu se realizează
strat de formă sau atunci când straturile de fundaţie, respective celelate straturi de protecţie nu îndeplinesc şi
acest rol. Grosimea stratului anticontaminant din nisip este de 7 cm după compactare şi nu se ia în considerare
la dimensionarea structurii rutiere şi la verificarea acesteia la îngheţ-dezgheţ. Stratul izolator din geotextile
poate îndeplini şi rol drenant, cu condiţia executării sale până la talazurile şanţurilor, caz în care cota sa va fi
cu min 15 cm mai mare decât cota fundului dispozitivului de scurgere a apelor de suprafaţă.
Stratul antigel se execută din zgură expandată, clasa 900 ... 1200, sort 0-7, sau din zgură granulată de
furnal, clasa A, cu grosimea de min 12 cm după compactare. Acest strat de protecţie nu se ia în considerare
la dimensionarea structurii rutiere, dar se include în grosimea totală a structurii rutiere pentru efectuarea
verificării acesteia la îngheţ-dezgheţ.

11.1. Elemente geometrice ale stratului suport

Verificarea elementelor geometrice include si îndeplinirea conditiilor de calitate pentru stratul suport
si fundatie, înainte de asternerea mixturilor asfaltice, în conformitate cu prevederile STAS 6400.
Grosimea straturilor va fi prevãzutã în profilul transversal tip din proiect.
Verificarea grosimii îmbrãcãmintii se face în functie de datele înscrise în buletinele de analizã întocmite
pe baza încercãrii probelor din îmbrãcãmintea gata executatã, iar la aprecierea comisiei de
receptie prin maximum douã sondaje pe km, efectuate la 1 m de marginea îmbrãcãmintii.
În cazul unei reabilitări, adâncimea până la care se frezează sau se scarifică îmbrăcămintea rutieră
bituminoasă este limitată de alcătuirea structurii rutiere şi de capacitatea maşinii de reciclare. Lăţimea
îmbrăcăminţii rutiere bituminoase după reciclare se menţine de regulă egală cu cea a îmbrăcăminţii
existente înainte de reciclare şi trebuie să corespundă prevederilor STAS 2900. Profilul transversal în aliniament
se execută sub formă de acoperiş cu două pante egale, conform SR 174-2. În curbe şi în zonele aferente de
amenajare profilul transversal se execută în conformitate cu STAS 863/1.
Declivităţile maxime admise pentru profilul longitudinal sunt în funcţie de tipul stratului de acoperire,
conform SR 174- 1 sau Normativ AND, indicativ 523.
La cotele profilului longitudinal se admite o abatere locală de ±20 mm, cu condiţia respectării pasului
de proiectare adoptat.

Materiale utilizate
Agregatele naturale care se utilizează sunt:
a) agregate naturale de aport;
b) agregate naturale rezultate din mixtura asfaltică existentă.
Agregatele naturale de aport sunt de regulă cribluri sort 4-8, 8-16, 16-25, conform SR 667, sau pietriş
concasat sort 4-8, 8-16, 16-25, conform SR 662, în funcţie de tipul mixturii asfaltice reciclate şi de clasa tehnică
a drumului sau de categoria tehnică a străzii.
Liantul bituminos din mixtură asfaltică reciclată este alcătuit din:
a) bitumul existent în îmbrăcămintea rutieră;
75
b) bitumul de aport.
Tipul de bitum de aport se alege în funcţie de gradul de îmbătrânire a bitumului existent în îmbrăcămintea
rutieră bituminoasă şi de zona climatică, conform art. 25, şi poate fi:
a) tip D 60/80, D 50/70, D 80/100, D 70/100 sau D 100/120, conform SR 754 şi Normativ AND, indicativ 537;
b) bitum modificat cu polimeri, pentru lucrări speciale şi la solicitarea beneficiarului.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice ale bitumului existent în mixtura frezată se poate
utiliza un produs de regenerare. Produsul respectiv trebuie să fie agrementat tehnic şi să îndeplinească
următoarele condiţii principale: să fie compatibil cu bitumul, să amelioreze compoziţia amestecului dintre
bitumul de aport şi cel existent din mixtură prin compensarea fracţiunilor deficitare (aromatice şi răşini)
şi să nu afecteze celelalte caracteristici ale acestuia (adezivitate, susceptibilitate la îmbătrânire, coeziune,
stabilitate şi susceptibilitate termică etc.). Tipul de regenerator şi procentul de adaos se aleg în funcţie de
gradul de îmbătrânire a bitumului existent în mixtura frezată, de către un laborator de specialitate profilele
MD şi D autorizat.
Bitumul de aport, utilizat ca atare sau cu adaos de regenerator, trebuie să prezinte o adezivitate
corespunzătoare faţă de agregatele de aport utilizate (minimum 80% în cazul criblurilor şi minimum 75% în
cazul pietrişului). În caz contrar se vor utilize aditivi pentru ameliorarea adezivităţii. Adezivitatea se determină
conform STAS 19969/3 în cazul criblurilor şi conform STAS 10969/1 - metoda dinamică, în cazul pietrişului.
Mixtura asfaltică frezată sau scarificată trebuie să conţină granule cu dimensiunea de maximum 31
mm, iar punctul de înmuiere IB a bitumului conţinut nu trebuie să depăşească 80o C. În cazul în care punctul
de înmuiere IB depăşeşte 80oC, mixtura asfaltică existentă se poate reutiliza ca agregat natural.
Amorsarea stratului suport în cazul frezării la rece se efectuează cu emulsie bituminoasă cationică cu
rupere rapidă, conform STAS 8877 sau Normativ AND, indicativ 552.

11.2. Pregătirea stratului suport.

Înainte de asternerea mixturii, stratul suport trebuie bine curățat. Materialele neaderente, praful și
orice poate afecta legătura între stratul suport si îmbrăcămintea bituminoasă trebuie îndepărtat.
În cazul stratului suport din macadam, acesta se curătă și se mătură, urmărindu-se degajarea pietrelor de
surplusul agregatelor de colmatare.În cazurile în care straturile suport au un profil transversal necorespunzator
sau denivelari, se vor lua masuri de rectificare a acestora.
După curătare se vor verifica, cotele stratului suport, care trebuie să fie conform proiectului de execuție.
În cazul în care stratul suport este constituit din îmbrăcăminți existente, aducerea acestuia la cotele prevăzute
în proiectul de execuție se realizează, după caz, fie prin aplicarea unui strat de egalizare din mixtură asfaltică,
fie prin frezare, conform prevederilor din proiectul de execuție.
Compactarea si umiditatea trebuie să fie uniformă pe toată suprafața stratului suport.
Suprafata stratului suport, pe care se asterne stratul de baza trebuie sa fie uscata. Pe stratul suport,
înaintea executãrii mixturilor, se va asterne stratul antifisurã din material geosintetic.

11.3. Aplicarea stratului de amorsare

Amorsarea stratului suport se va face cu un dispozitiv special, care poate regla cantitatea de liant pe
metru pătrat în funcție de natura stratului suport.
La executarea îmbracaminților bituminoase se vor amorsa rosturile de lucru si stratul suport cu o
emulsie de bitum cationica cu rupere rapida. Stratul suport se va amorsa obligatoriu în urmatoarele cazuri:
• strat de bazã din mixturã bituminoasã pe strat suport din beton de ciment sau fundatie pe piatrã
spartã
• strat de legatura pe stratul de baza din mixtura bituminoasa
• strat de uzura pe strat de legatura cand stratul de uzura se executa la interval mai mare de trei zile de
la executia stratului de legatura.
Dupa amorsare se asteapta timpul necesar pentru ruperea emulsiei cationice si pentru evaporarea
solventului. In functie de compactitatea stratului suport se va folosi un amorsaj cu 0,3-0,5 kg./mp bitum pur.
Caracteristicile emulsiei trebuie sa fie de asa natura încat ruperea sa fie efectiva înaintea asternerii
mixturii bituminoase. Liantul trebuie sa fie compatibil cu cel utilizat la folosirea mixturii bituminoase.
Amorsarea se face în fata finisorului la o distanta maximala de 100 m de finisor.
La îmbrăcămințile bituminoase executate pe strat suport de beton de ciment sau macadam
cimentat, când grosimea totală a straturilor rutiere din mixturi asfaltice este mai mică de 15 cm, rosturile se
acoperă pe o lățime de minimum 50 cm cu geosintetice sau alte materiale agrementate tehnic. În cazul în
care stratul suport de beton de ciment prezintă fisuri sau crăpături se recomandă acoperirea totală a zonei
respective cu straturi bituminoase, armate cu geosintetice.
Materialele geosintetice se aplică pe un strat nou de mixtură asfaltică în grosime de minimum 2 cm.
Punerea în lucru a geogrilelor și/sau a materialelor geotextile combinate se va face conform prevederilor.
76
 Așternerea mixturii.

Punerea în opera a mixturilor asfaltice va trebui sa fie efectuata cu ajutorul unui finisor capabil de
a le repartiza fara sa produca segregarea lor, respectînd profilele si grosimile fixate pin caietul de sarcini.
Mixtura asfaltică trebuie asternuta continuu, în mod uniform atat din punct de vedere al grosimii, cat si cel al
afanarii. Asternerea se va face pe întreaga latime a caii de rulare iar atunci cand acest lucru nu este posibil,
antreprenorul propune dirigintelui latimea benzilor de asternere si pozitia rosturilor longitudinale.
Asternerea mixturilor bituminoase se face în anotimpul calduros la temperaturi peste +10°C, în perioada
martie-octombrie, în conditii de vreme uscata, în conformitate cu prevederile SR 174-1:2002. Executia trebuie
întrerupta pe timp de ploaie.

77
 Temperaturile mixturilor asfaltice trebuie sã aibã la asternere si la compactare, urmãtoarele valori, la
liantul D56/80 :
Stratul Asternere Compactare
Î n c e p u t Sfârsit

Strat bazã 140oC 130 oC 100 oC

Îmbrãcãminte 150 oC 140 oC 110 oC

Măsurarea temperaturii va fi efectuată din masa mixturii în buncărul finisorului.
Temperatura se va fixa definitiv în timpul stabilirii modului de compactare pentru a se obtine
compactitatea optimă. Mixturile bituminoase ale căror temperatură este sub cea prevăzută în table, vor fi
refuzate. Aceste mixturi se vor executa numai în santier.

Punerea în operă a mixturilor asfaltice se face pentru:

• stratul de uzură într-o singură asternere
• stratul de legătură dintr-o singură asternere
• stratul de bază într-una sau mai multe asterneri succesive, functie de grosimea stratului si de utilajele
folosite.
Mixtura asfaltică trebuie așternută continuu în mod uniform, atât din punct de vedere al grosimii, cât si
cel al afânării, dar numai după așternerea materialului geosintetic. Așternerea se va face pe întreaga lățime a
căii de rulare. Atunci când acest lucru nu este posibil, antreprenorul va propune dirigintelui de santier lățimea
benzilor de așternere și poziția rosturilor longitudinale.
Grosimea maximală a materialelor răspândite printr-o singură trecere este fixată de consultant la
propunerea antreprenorului. Viteza de așternere cu finisorul trebuie să fie adaptată la cadenta de sosire a
mixturilor de la stație, si cât se poate de constantă ca să se evite total opririle.
Antreprenorul trebuie să dispună de un lucrător calificat pentru a corecta imediat după așternere si
înainte de orice compactare denivelările flagrante cu ajutorul unui suport de material proaspăt, depus cu grijă
în fața lopeții. În buncărul utilajului de așternere trebuie să existe în permanență suficientă mixtură pentru a
se evita o răspândire neuniformă a materialului.

78
 Rosturi longitudinale si transversale
Rosturile longitudinale și transversale trebuie să fie foarte regulate si etanșe.
Rostul longitudinal al unui strat nu va trebui niciodată să se găsească suprapus rostului longitudinal al stratului
imediat inferior, indiferent dacă acesta din urmă este în stratul de legătură sau în stratul de bază, realizat
din mixtura asfaltică sau dintr-un material tratat cu liant hidraulic. Un decalaj minim de ordinul a 20 cm este
necesar totodată să nu se găsească în urma roților. Rosturile separând mixturile bituminoase răspândite de la
o zi la alta, trebuia să fie realizate în asa fel încât să asigure o tranzitie perfectă si continuă între suprafețele
vechi si cele noi. Rosturile transversale ale diferitelor straturi vor fi decalate cu cel puțin un metru. Marginea
benzii vechi va fi decupată pe întreaga sa lățime, eliminând o lungime de bandă de circa 50 cm. Suprafața
proaspăt creată prin decupare, va fi badijonată cu emulsie de bitum exact înainte de realizarea benzii noi.

11.4. Verificarea calității pregătirii stratului suport

Controlul nivelmentului
Verificarea cotelor este făcută pe suprafețe corespunzătoare fiecărei zile de lucru, în ax și la margine
(între 0,2 si 0,3 m de la marginea stratului) ca și în fiecare dintre profilele transversale ale proiectului, eventual
și în toate celelalte puncte fixate de consultant.
Planeitatea în profil longitudinal se determină fie prin măsurarea indicelui de planeitate IRI, fie prin
măsurarea denivelărilor sub dreptarul de 3 m.
Uniformitatea suprafeței de rulare în profil longitudinal se verifică în axă la drumuri și în axă și la rigole
la străzi.
Toleranțele în raport cu cotele prescrise sunt :±2,5 cm pentru stratul de bază și ±1,5 cm pentru stratul
de uzură. Dacă toleranțele sunt respectate în 95% din punctele controlate, cotele realizate sunt considerate
convenabile.

Controlul denivelărilor
Controlul denivelărilor este efectuat aplicând pe suprafața fiecărui strat:
• în sens longitudinal o riglă de 3 m lungime
• în sens transversal o riglă de 3 m lungime când drumul este cu o pantă plană
Controlul longitudinal va fi efectuat prin trecerea riglei în axul fiecărei benzi de așternere, în dreptul
fiecărei secțiuni transversale proiectate sau în oricare din locurile indicate de consultant.
Controlul transversal va putea fi efectuat în orice profil transversal proiectat sau în pozițiile indicate
de consultant. Denivelarea maximă măsurată nu va trebui în nici un caz să depășească valorile indicate.
Consultantul va solicita evaluarea denivelărilor după caz, cu echipamente specifice (APL, BUMPINTEGRATOR,
79
etc.)
Rugozitatea stratului de uzură va fi determinată prin măsurători cu pendulul SRT si vor fi respectate
valorile minime prevăzute în STAS 8849/83, sau prin metoda înălțimii de nisip.
Determinarea caracteristicilor suprafeței îmbrăcămintei se efectuează în termen de o lună de la execuția
acestora, înainte de data recepției la terminarea lucrărilor.
11.5. Corecţiile abaterilelor de formă ale stratului suport
Abaterile limită locale admise în minus faţă de grosimea prevăzută în proiect pot fi de maximum 10%.
Abaterile în plus nu constituie motiv de respingere a lucrării, cu condiţia respectării prescripţiilor privind
gradul de compactare şi uniformitatea stratului.
Abaterile limită locale admise la lăţimea îmbrăcăminţilor drumurilor pot fi cuprinse în intervalul ±50 mm.
Abaterile limită admise la panta profilului transversal pot fi cuprinse în intervalul ±5 mm/m pentru
drumuri şi în intervalul ±2,5 mm/m pentru străzi cu două benzi pe sens.
Abaterile limită locale la cotele profilului longitudinal sunt de +5 mm, față de cotele profilului proiectat
și cu condiția respectării pasului de proiectare prevăzut.
Materialul de corecţie este de tipul şi calitatea adecvate caracteristicilor stratului suport.Se va verifica
funcționarea corectă a dispozitivelor de cântărire sau dozare la începutul fiecărei zile de lucru.
Corecţiile elementelor geometrice ale stratului suport sunt executate corect, în plan orizontal şi vertical.
Suprafața stratului se controlează în permanentă, iar micile denivelări care apar pe suprafața îmbrăcăminții
vor fi corectate după prima trecere a rulourilor compactoare pe toată lățimea benzii. În cazul instalațiilor în
flux continuu, corecția de umiditate, respectiv corelarea cantității de agregat natural total cu cantitatea de
bitum introdusă în uscător-malaxor se face automat, pe computer.
Antreprenorul trebuie să dispună de un personal calificat pentru a corecta eventualele denivelări,
imediat după așternere, cu ajutorul unui aport de material proaspăt depus înainte de compactare.
Zonele care se stabilesc pentru prelevarea probelor sunt alese astfel încât ele să prezinte cât mai corect
aspectul calitativ al îmbrăcăminții executate.
Corecţiile stratului suport se realizează cu respectarea procedurilor de lucru specifice.

80
 Bibliografie:
• CAIET DE SARCINI FURNIZARE MIXTURĂ ASFALTICĂ PENTRU REPARAȚII ÎMBRĂCĂMINȚI
RUTIERE
• Ordinul directorului general al A.N.D. Nr.47 Din 03. 05. 1999
• Caiet de sarcini pentru imbracaminti bituminoase cilindrate executate la cald
• Universitatea din Pitești-Facultatea de Mecanica si Tehnologie-Proiect-Indrumator: conf.
dr. ing. Neagu Elena

• Universitatea Tehnica “Gh. Asachi” Iasi – Cursuri

• Sr 599-2004 Lucrari Drumuri. Tratamente Bituminoase

• Prescripţii AND, indicativ: - 527-1997 “Instrucţiuni tehnice privind prepararea bitumului

modificat şi a emulsiilor bituminoase cu adaos de polimeri”

• 547-1999”Normativ pentru prevenirea şi remedierea defecţiunilor la îmbrăcăminţile

rutiere moderne”.

• 549-1999”Normativ privind execuţia îmbrăcăminţilor bituminoase cilindrate lacald

realizate cu bitum modificat cu polimeri”

• 550-1999”Normativ pentru dimensionarea straturilor bituminoase de ranforsarea

sistemelor rutiere suple şi semirigide”.

• 553-1999”Normativ privind execuţia îmbrăcăminţilor bituminoase cilindrate

lacaldrealizate din mixturi asfaltice cu bitum aditivat”

• Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, 1994;

• Ruban, M. Controlul calităţii drumurilor. Editura şcolii naţionale “Ponts et chaussees”,

Paris, 1997;

• Specificaţie tehnică privind aptitudini de utilizare a staţiilor de mixture asfaltice,

ICECONSA, 1997;

• STAS 42-68 -”Bitumuri. Determinarea penetraţiei”.

• STAS 539-79 “Filer de calcar, filer de cretă şi filer de var stins în pulbere”.

• STAS 662-87 “Lucrări de drumuri. Agregate naturale de balastieră”.

• SR 667:1997 “Agregate naturale şi piatra prelucrată pentru drumuri. Condiţii tehnice

generale de calitate”.

• STAS 730-89 “Agregate naturale pentru lucrări de căi ferate şi drumuri. Metode de
încercare”.

• SR 754:1999 “Bitum neparafinos pentru drumuri”.

• STAS 4606-80 “Agregate naturale grele pentru betoane şi mortare cu lianţi naturali.
Metode de încercare”.

• STAS 1338/2-87 “Lucrări de drumuri. Mixturi asfaltice şi îmbrăcăminţi bituminoase

executate la cald. Metode de determinare şi încercare”.

• STAS 1338/3-84 “Lucrări de drumuri. Mixturi asfaltice şi îmbrăcăminţi bituminoase

executate

la cald. Tipare şi accesorii metalice pentru confecţionarea şi decofrarea epruvetelor”.

• STAS 7970-76 “Lucrări de drumuri. Stratul de bază din mixturi asfaltice cilindrate
executate la cald”.
81
• 539-1998 “Instrucţiuni tehnice pentru realizarea mixturilor bituminoasestabilizate cu fibre de celuloză
destinate execuţiei îmbrăcăminţilor asfalticerutiere.

• Normativ din 16/03/2004 privind reciclarea la cald a îmbracamintilor rutiere

• bituminoase, indicativ NE-026-2004
• CAIET DE SARCINI GENERAL COMUN-LUCRÃRILOR DE DRUMURI - ÎMBRÃCÃMINTI RUTIERE
BITUMINOASE CILINDRATE, EXECUTATE LA CALD
• EXECUTAREA LUCRARILOR DE COVOARE ASFALTICE
• Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi, 1994;
• SR 174-1:1997 “Îmbrăcăminţi bituminoase cilindrate executate la cald. Condiţii tehnice de calitate”.
• SR 174-2:1997 “Îmbrăcăminţi bituminoase cilindrate executate la cald. mCondiţii tehnice pentru
prepararea şi punerea în operă a mixturilor asfaltice şi recepţia îmbrăcăminţilor executate”.
• STAS 6400-80 “Lucrări de drumuri. Stratul de bază şi de fundaţie. Condiţii tehnice generale de
calitate”.
• STAS 8849-83 “Lucrări de drumuri. Rugozitatea suprafeţei stratului de rulare. Metode de măsurare”.
• 547-1999”Normativ pentru prevenirea şi remedierea defecţiunilor la îmbrăcăminţile rutiere
moderne”

82
83
„S.C. CONEST S.A. respecta prevederile legislatiei in vigoare cu privire la
egalitatea de sanse si tratament intre barbati si femei in domeniul ocuparii si al
muncii, precum si egalitatea de sanse si nediscriminarea, si nu realizeaza nici o
deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate,
etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala,
varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la
o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu ce are ca scop sau efect
restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de
egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in
orice alt domeniu al vietii publice.”

84
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
cofinanţat din Fondul Social European
Axa prioritară 5. Promovarea măsurilor active de ocupare
Domeniul major de intervenţie 5.1 „Dezvoltarea şi implementarea măsurilor
active de ocupare”
Titlul proiectului: Măsuri active pentru ocuparea persoanelor fără loc de
muncă din municipiul Iaşi în sectorul contrucţiilor – CONFORM
Număr de identificare al contractului: POSDRU/99/5.1/G/77079

Titlul proiectului: Măsuri active pentru ocuparea persoanelor fără loc de muncă
din municipiul Iaşi în sectorul construcţiilor - CONFORM
Editorul materialului: CONEST Iaşi
Data publicării: 05.03.2012
„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a
Guvernului României”