1

INTÂMPLARE CU DEMONI ÎN TURCIA ORIENTALĂ

Dualitatea fundamentală între universul nostru material şi cel spiritual a dus în mod firesc,
odată cu apariţia religiilor revelate, la existenţa în raport cu un Dumnezeul unic şi bun, Creator al
Cerului şi Pământului, a unui dumnezeu distructiv. O "biserică a răului", cu Satan drept şef, s-a
opus din capul locului Bisericii Binelui, având ca şi aceasta preoţi, rituri şi fideli.
Pentru unele filozofii ale antichităţii, diavolul nu era decât un simbol menit să şocheze
imaginaţia maselor inculte pentru a le menţine pe drumul cel drept, pentru a le convinge să se
supună legilor. Această dualitate a fost inclusă în dogme opunând credinţei în Dumnezeu, cea în
demoni, Paradisul celor aleşi - Infernul. Scrierile sacre din Evului Mediu descriu această luptă
eternă între forţele Binelui şi cele ale Răului, reprezentând secole la rând fundamentul naiv al
credinţei pentru populaţiile credule. Spiritul popular se hrănea din dualismul terifiant Dumnezeu -
Diavol, Ingeri şi demoni, pe care-l descopereau peste tot în sculpturi, frescele bisericilor şi chiar în
piesele de teatru primitiv jucate prin bâlciuri. Imensa majoritate a credincioşilor credea neabătut că
diavolul şi demonii li se pot arăta oamenilor la fel ca şi Ingerii Domnului. Cronicile Sfinţilor şi istoriile
Evului Mediu sunt pline de relatări realiste ale "Tentaţiilor" demonilor şi apariţiilor diabolice. Acestea
au populat operele celor mai mari artişti. Nici o viaţă de Sfânt nu este lipsită de agresiuni demonice
sau tentaţii ale Răului. Sunt oare reale aceste manifestări, apariţii şi cazuri de posedare
demoniacă? Sunt ele pure invenţii sau fapte reale?
Prezentăm un fapt relativ recent greu de crezut dacă cei care-l semnalează nu ar fi persoane
onorabile şi de bună credinţă.
"Soţia mea, Chantal şi cu mine (Jean Martineau), profesori de istorie şi pasionaţi de
arheologie, am decis în 1988 să ne luăm concediul sabatic de un an pentru a face o excursie de
plăcere şi totodată de studii în Turcia Orientală. Am cumpărat de ocazie o rulotă robustă şi am
pornit să vizităm mai întâi Cilicia, apoi înălţimile mărginaşe ale munţilor Taurus deasupra văii
superioare a Eufratului. Deşi bogată în monumente antice, regiunea era puţin cutreierată de turişti.
Timp de mai multe luni am descoperit peisaje fabuloase, situri de o frumuseţe unică şi bijuterii
arhitecturale puţin cunoscute.
In decemebrie 1988 ne aflam în provincia Malatya, rulând pe un drum montan aproape
impracticabil, în căutarea unui sat străvechi despre care ni se spusese că merită explorat. Am
ajuns, în fine, la ruinele unui cătun pustiu de o frumuseţe care ne-a tăiat răsuflarea. Am făcut
câteva fotografii apoi am rătăcit înfioraţi printre căsuţele de pământ aflate într-o stare deplorabilă.
Deodată, cotind pe o ulicioară, ne-am pomenit la poalele unui smochin imens, fără îndoială
centenar, lângă care se ridica o admirabilă biserică în stil bizantin, probabil din epoca romană
timpurie. Era o adevărată bijuterie de piatră, cu linii pure, cupola octogonală, pe care am
înconjurat-o de mai multe ori fără să găsim nici o intrare! Străvechiul monument părea absolut
intact, ca şi cum ar fi fost restaurat de curând, în timp ce construcţiile din jur erau în ruină şi
dezolare. Intrigaţi, am cercetat tot satul. În apropierea unei case cu temelie de piatră am găsit un
puţ foarte vechi de al cărui scripete era agăţată o găleată ruginită. Deodată, din adâncul fântânii, s-
a auzit un bolborosit care m-a făcut să renunţ la ideea de a bea apă de acolo. Mă întorc şi sub
smochin văd, sprijinit într-un toiag noduros în formă de cruce, un bătrân care ne privea atent. Avea
aerul unul personaj coborât parcă din Biblie. Cărunt, adus de spate, cu o expresie enigmatică a
feţei brăzdată de riduri, bătrânul stătea nemişcat. Nu-l auzisem când s-a apropiat.
Deşi orbitele adânci păreau să adăpostească ochi lipsiţi de vedere, acoperiţi de o ceaţă
alburie, omul ne privea fix. Incercăm să intrăm în vorbă cu el dar, nici nici eu şi nici soţia mea, nu
vorbeam turca sau kurda, cu atât mai puţin dialectul local. I-am făcu semn să ne însoţească în timp
ce vizităm minunata capelă, însă bătrânul pare să nu înţeleagă ce dorim de la el. Incăpăţânat, îl
apuc de braţ şi îl îndrept cu paşi mărunţi spre capelă. Se lasă condus fără să scoată o vorbă.
Ajunşi în faţa capelei îi arăt peretele gol din faţa noastră schiţând gestul de a deschide o uşă.
Ciudatul bătrân pare să nu-mi observe gesturile. "Poate că e orb cu adevărat!" îmi zic. Totuşi, când
îi trec mâna prin faţa ochilor, reacţionează cu o mişcare a capului. Cuprinsă de o presimţire
ciudată, soţia mă îndeamnă să renunţăm la vizitarea edificiului pretextând oboseala. Incerc să o
conving să descoperim împreună intrarea în capelă dar mă roagă insistent să o însoţesc la maşină.
 2
In momentul în care mă întorc să-l filmez pe bătrân la despărţire, constat cu stupoare că acesta a
dispărut la fel de misterios cum apăruse.
Imi însoţesc soţia la rulotă. Deşi toamna era pe trecute, soarele dogorea puternic. Mă aşez la
volan şi pornim la drum. Din nou intervine destinul sau întâmplarea! După câteva sute de metri
zăresc la stânga un drumeag care pare să ducă înapoi spre cătunul pe care tocmai îl părăsisem. O
iau pe acolo fără să dau atenţie protestelor soţiei mele şi opresc sub acelaşi smochin uriaş. Luăm
masa în linişte şi, după o scurtă siestă, pornesc din nou (singur) în explorarea ciudatului sat părăsit
înarmat cu o lanternă. Cercetez sistematic ruinele şi, după 2 ore de eforturi, descopăr lângă o ruină
din faţa capelei o trapă ascunsă în sol care, odată deschisă, lasă să se vadă nişte trepte care se
pierd în adânc. O răcoare plăcută şi un vag miros ciudat domnesc în subteran. La lumina lanternei
descopăr oseminte umane aruncate în dezordine pe nişte pietre sculptate reprezentând figuri
contorsionate. Revin la maşină, îi povestesc soţiei despre descoperire şi ne întoarcem împreună
înarmaţi cu un aparat de fotografiat şi o cameră de luat vederi.
In timp ce Chantal (soţia mea) filmează, eu inspectez galeriile, inscripţiile şi desenele de pe
pereţi şi, până la urmă ajung într-o fundătură. Un bloc enorm de piatră încastrat în perete şi care
poartă inscripţii aparent semitice şi gravuri reprezentând monştri, pare să blocheze o trecere
secretă.
Examinând cu atenţie conturul pietroiului, mă conving că am dreptate. Curăţăm împreună
piatra de stratul gros de praf şi concreţiunile formate în decursul timpului. Obosiţi de strădanii,
hotărâm să revenim a doua zi pentru a descifra taina intrării de piatră. Inainte de culcare, Chantal
îmi reproşează, pe bună dreptate, că nu avem nici o autorizaţie pentru săpături în situri istorice,
delict cu care autorităţile turce nu glumesc deloc. Ii argumentez la rândul meu că, de fapt, ne aflam
singuri într-un vechi sat de munte părăsit la 10 kilometri de orice aşezare umană.
Reluăm lucrul a doua zi dimineaţă. După ore de eforturi descoperim în sfârşit ingeniosul
mecanism de pivotare a pietroiului care bloca trecerea secretă. Un miros stătut, greu de definit, de
migdale, mucegai şi sulf ne îneacă respiraţia, iar atmosfera sumbră era amplificată de liniştea
nefirească din jur. Prudent, blochez intrarea cu o altă piatră destul de solidă şi înarmat cu toate
ustensilele de fotografiat, pătrundem într-un fel de cavou octogonal, având acelaşi contur ca şi
biserica. Mai mult ca sigur ne aflam chiar în temelia capelei. Opt sarcofage de piatră se aflau în
colţurile încăperii. In centru, pe suprafaţa unei pietre funerare de marmoră se puteau distinge
gravate figuri monstruoase desfigurate de grimase şi inscripţii aproape şterse, aparent în aramaică
sau ebraică. Deodată ni s-a făcut rău. Să fi fost aerul închis, mirosul bizar sau acele figuri
demonice? Oricum, ameţelile şi greutatea în respiraţie ne-au obligat să părăsim cavoul în grabă şi
să ne refugiem la rulotă. După câteva ore de odihnă şi o masă consistentă, curiozitatea ne-a făcut
să revenim în criptă. De astă dată, am descoperit o cale de acces (o trapă în perete care ducea la
o scară în spirală) şi am putut astfel urca la nivelul superior, chiar în interiorul capelei.
Sub bolta octogonală, descoperim stupefiaţi fresce policrome de o prospeţime incredibilă care
ilustrau toţi demonii Creaţiei. Monştri de toate soiurile, înaripaţi, încornoraţi, figuri antropo-
zoomorfe, un adevărat infern cu toate creaturile cele mai diforme şi malefice din câte a putut
zămisli imaginaţia omului. Ici şi colo, câteva feţe frumoase, pure, de tinere împodobite cu cozi de
reptile dar şi monştri marini, sfincşi, amazoane, vampiri, vârcolaci, gorgone cu părul împletit din
şerpi. Uimiţi şi îngroziţi totodată, strânşi unul în altul, contemplam muţi de uimire acest straniu
muzeu al satanismului.
In centrul edificiului, un somptuos sarcofag de piatră sculptată ne-a intrigat peste măsură. Pe
suprafaţa lui abia se distingeau aceleaşi inscripţii în aramaică, arabă, ebraică pe care nu le puteam
descifra sub conturul gravat pe jumătate şters de vreme al unui mostruos personaj cu trei capete.
Inşfac un ciocan şi o daltă cu intenţia de a desprinde dala care acoperea sarcofagul când, soţia
scoate un ţipăt: "Te rog, nu!". "Ba da! Haide! Avem şansa incredibilă de a ne afla în acest
monument aparent nedescoperit încă şi să-i descoperim secretul."
Emoţionat, proptesc dalta sub marginea plăcii şi lovesc cu ciocanul. Din fericire, dala de piatră
pare să se mişte fără mare efort din partea mea. Un val de aer infect răbufneşte din mormânt, ne
arde faţa şi nările şi se răspândeşte prin capelă. Duhoarea este de nesuportat. Suntem pe punctul
de a leşina şi abia apucăm să ieşim în mare grabă. După ce îmi vin în fire în aer liber, mă întorc cu
 3
batista la nas pentru a recupera lucrurile. Totuşi, înainte de a ieşi, pe jumătate sufocat dar împins
de o curiozitate morbidă, apuc să luminez fundul sarcofagului şi arunc o privire înăuntru. Mă dau
îndărăt îngrozit, pun dala la loc şi ajung cu greu lângă soţia care mă aştepta neliniştită. Ii strig
sufocat de emoţie:
"Să plecăm cât mai repede! E prea periculos!
Ajunşi afară, fără să mai închidem intrarea în subteran, ne strângem lucrurile şi plecăm în
mare grabă. Pe când părăseam cătunul, bătrânul misterios se afla tot sub smochin, imobil, cu
mâinile sprijinite de toiag şi ţintindu-ne cu privirea.
Coborâm defileul în goană. Fruntea îmi ardea de febră şi tremuram din tot corpul. In retrovizor
văd că ochiul meu drept era roşu şi tumefiat. Soţia a început şi ea să tremure şi să delireze într-o
limbă necunoscută. Faţa şi mâinile erau roşii şi, după câteva ore, s-au acoperit cu pustule. In
sfârşit, fiind bolnavi şi incapabili să şofăm, am fost transportaţi mai întâi la Ankara apoi în Franţa de
către o organizaţie umanitară.
Am petrecut mai multe săptămâni într-un spital fără ca medicii să descopere cauzele şi nici
remediul pentru boala noastră. Deşi raţionalist ca formaţie, am acceptat până la urmă propunerea
unui coleg să consult un vindecător. După mai multe şedinţe de magnetism, fără rezultat,
vindecătorul, căruia i-am povestit în amănunt întreaga aventură, mi-a propus să-l vizitez pe bunul
său prieten, părintele B.
La capătul nervilor, scuturat de frisoane şi neavând nimic de pierdut, am acceptat să fiu
transportat împreună cu soţia la părintele B. care locuia într-un frumos sat din Berry. Am rămas
acolo vreo zece zile împărţind cu preotul locuinţa şi bucatele frugale oferite de acesta pentru care
nu a pretins nici un ban. El va fi acela care a reuşit prin forţa rugăciunilor şi prin tratamente
energetice cu mâinile să alunge demonii care, zicea el, puseseră stăpânire pe noi.
Sunt conştient că această istorie şi rezolvarea ei pot părea de necrezut acum la sfârşit de
raţionalist secol XX! Şi nouă, de asemenea, însă toate s-au petrecut întocmai.
Dar asta nu este totul. Odată vindecaţi, am rămas cu sechele fizice: eu cu o cuperoză la ochiul
drept, iar soţia mea mai are şi acum crize febrile – am decis să ne întoarcem în Turcia împreună cu
un arheolog reputat pentru a face lumină în această afacere misterioasă.
Graţie notorietatăţii însoţitorului nostru, ne-au fost deschise toate uşile celor mai înalte
autorităţi civile, universitare şi am fost primiţi cu amabilitate de importanţi conservatori de muzee,
etnologi şi anticari din Turcia. După 2 săptămâni de prospecţiuni, am ajuns la dr. Fazil G., care ne-
a primit cu multă căldură la reşedinţa sa, un adevărat muzeu al epocii hitite. Timp de peste două
decenii, dr. Fazil fusese responsabil cu artele frumoase şi cercetările arheologice pentru tot estul
Turciei şi, prin urmare, cunoştea foarte bine regiunea munţilor Taurus. Când i-am arătat fotografiile
şi după ce am vizionat împreună casetele video cu imaginile vechiului edificiu, dr. Fazil a părut
extrem de interesat.
A intrat în biblioteca personală de unde a adus mai multe lucrări prestigioase. Răsfoindu-le, ne-
a explicat că regiunea Malatya a fost foarte bogată în primele secole ale erei creştine. "Ei bine,
capela voastră octogonală este construită în cel mai pur stil romano-bizantin... Priviţi!." Aşează pe
masă un in-folio şi ne arată o planşă cu gravură fină în care sunt ilustrate câteva edificii ale căror
forme octogonale semănau izbitor cu capela noastră. Deschide o altă carte la o pagină anume şi
exclamă:
- Am găsit! Ascultaţi aici!, strigă după care începe să traducă pe măsură ce avansează cu
lectura textului.
"In acele timpuri trăia la Samolene, un sătuc căţărat pe muntele Ponyaros între
Samosata şi Mylitene, o comunitate de preoţi eretici care se lepădaseră de Dumnezeu şi
care trăiau în păcat cu femei desfrânate. Făcând pact cu diavolul, aceştia şi-au întors faţa de
la Dumnezeu căzând sub stăpânirea deomnilor. La ordinul celui Rău, ereticii preoţi au
baricadat porţile şi deschiderile bisericii lor pentru a putea celebra nestingheriţi în spaţiul
sacru ceremonii abominabile, slujbe negre cu sacrificii umane şi fornicaţii cu femeile
desfrânate şi chiar cu animale sălbatice. Apăraţi de o armată de diavoli contra oştilor trimise
pentru a distruge cuibul de pierzanie, păcătoşii au reuşit să reziste ani la rând. La capătul
vieţii lor, trupurile neînsufleţite ale preoţilor întorşi de la credinţă erau ocupate de câte un
 4
demon care se manifesta sub chipul celui mort. In secolul al VI-lea, un Sfânt iubitor şi iubit
de Dumnezeu, a urcat singur la Samolene, înarmat doar cu un toiag în formă de cruce.
Sfântul a trecut ca prin miracol prin ziduri, i-a respins fără violenţă pe demonii cu chip de
preoţi renegaţi şi femei demoniace până în cripta capelei. Acolo, învocându-l pe Dumnezeu
şi pe îngeri, a ridicat toiagul. Deodată, cu un strigăt nemaiauzit, miile de demoni încuibaţi în
criptă de-a lungul vremii s-au prăbuşit în ţărână. Sfântul i-a închis pe cei 8 demoni majori şi
pe căpetenia acestora în cele 9 morminte din capelă pe care le-a ferecat cu semnul Crucii.
Apoi, Ingerii au zidit toate intrările capelei profanate ca să rămână închise şi pecetluite până
la sfârşitul veacurilor. După ce justiţia Divină a fost instaurată, un foc purificator a distrus
satul până în temelii lăsând neatinsă doar mica biserică romană şi cripta acesteia. Edificiul a
rezistat tuturor încercărilor de efracţie din partea invadatorilor abasizi, huni, turci seleucizi,
perşi, care s-au succedat timp de secole, decimând prin boli şi nebunie pe cei care încercau
să pătrundă sau să se stabilească în împrejurimi. Se spune că singur smochinul a
supravieţuit pedepsei divine, la umbra căruia adeseori Sfântul vine şi astăzi să mediteze."

In faţa abundenţei acestor relatări de multe ori confirmate de martori de încredere, este foarte
greu să le ignorăm cu o simplă ridicare din umeri sau cu un zâmbet.
Referitor la relatarea de mai sus nu ne rămâne decât să cităm proverbul italian: "Se non e
vero, e bene trovato."
5