90m TEOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT

Cursul 7.
Yahwe Țevaot/Îngerul Domnului/Îngerii

Yahwe Țevaot (Domnul oștirilor) – Domnul îngerilor

Numele de Yahwe Tevaot îl indică pe Dumnezeu ca Stăpân atotputernic, care
guvernează peste toată creatura din în cer şi de pe pământ. El este conducătorul oştilor
îngereşti, care au fost create de El spre preamărirea şi strălucirea Sa şi pentru a-i vesti
poporului voinţa.
Din cauza mulţimii lor, îngerii sunt numiţi „oastea cerului” sau „oştile (puterile) lui
Yahwe” (Ps 102, 21; 148, 2.). Această reprezentare a îngerilor ca o oaste cerească poate fi
regăsită în Vechiul Testament încă din timpurile patriarhale. Dumnezeu este văzut în ipostaza
unui conducător puternic, înconjurat de o numeroasă oaste războinică.
Patriarhul Iacob numeşte pe îngerii care i se arată, „o tabără a lui Dumnezeu”.
Slujitorul lui Elisei vede muntele plin de hamuri şi căruţe de foc, iar conducătorul lor
este luat drept înger (4 Rg 6,17).
Profetul Ioil îl roagă pe Yahwe să pogoare pe vitejii săi (Ioel 4,11) împotriva
neamurilor războinice adunate.
(Athanasie Negoiță, Teologia VT, p. 20)

Determinări semanitice

ÎNGER %a'l.m; a;ggeloj angelus

(malakh) (anghelos)
ÎNGERUL DOMNULUI hwhy %a:l.m; a;ggeloj kuri,ou angelus Domini
(Malakh Yahwe) (anghelos Kiriu)
DOMNUL OȘTIRILOR tAab'c. hwhy ku,rioj sabawq Dominum exercituum
(CEREȘTI) (Yahwe Țevaot) (Kirios Sabaot)

%a'l.m; (malakh) – provine din rădăcina laah („misiune” sau „slujbă”) și înseamnă
mesager.
În Sfânta Scriptură, acest mesager poate fi un trimis ceresc al lui Dumnezeu (Fac
16,7; Ieș 23,20), un om trimis de Dumnezeu, cum ar fi un profet (Is 42,19) sau un om trimis
de un alt om (Fac 32,3; Jud 9,31). Așadar, nu orice malakh este un înger.
Cu timpul, însă, malakh devine termenul consacrat pentru a desemna făpturile
supranaturale care sunt în slujba lui Dumnezeu şi încetează să mai fie folosit pentru alte tipuri
de soli. Prin urmare, malakh este echivalentul cel mai apropiat al romanescului „înger”.

(Enciclopedia Iudaismului, p. 357)

În primele scrieri veterotestamentare, termenul malakh a fost utilizat pentru a

indica un reprezentant divin, de multe ori abia distinct de Dumnezeu, care părea să
informeze, să fie un călăuzitor, care proteja sau avertiza bărbați și femei, atât la nivel
particular, cât și colectiv.
Îngerii sunt considerați spirite imateriale sau inteligențe pure create de Dumnezeu
înainte de crearea omului, având scopul de a reglementa ordinea lumii și, în special pentru a
servi ca mesageri pentru persoanele umane cu privire la planul divin de mântuire.

1
 Îngerii pot fi definiți drept manifestări ale înțelepciunii divine, supraumane și
puteri care operează în timp și spațiu, dar nu se limitează la existență istorică așa cum o
cunoaștem noi.

(J. A. Komonchak, The New Dictionary of Theology, p. 18)

Acest termen nu trebuie interpretat într-un mod restrâns, întrucât aceste ființe divine
efectuează o varietate de sarcini sau funcții, ca de exemplu:
 anunțau nașteri (Isaac – Fac 16,11-12),
 încredințau pe oameni (Iacob – Fac 31,11-13),
 comunicau cuvântul lui Dumnezeu unei persoane pentru a profeți (Ilie – 4Rg
1,3.15),
 interveneau în momente cruciale (Agar – Fac 16,9),
 pot oferi protecție unei persoane sau întregului Israel (Fac 24,7; Ieș 14,19-
20),
 lupta pentru cei care s-au încrezut în Domnul (Iezechia – Is 37,36),
 duc rugăciunile oamenilor în fața lui Dumnezeu (Dan 3,25.28),
 acționează în calitate de instrumente ale judecății divine (Ps 34,5-6 – „Să fie
ei ca praful în faţa vântului şi îngerul Domnului să-i necăjească...”).

2
 Teofaniile realizate prin întermediul Îngerului Domnului

Exegeza rabinică a văzut în îngerul Domnului când un simplu înger, când pe Yahwe
Însuşi, când pe cel care introduce imediat în Prezenţa divină.
Teofaniile în care este prezent îngerul Domnului reprezintă un caz deosebit, dar
nu exclusiv. Aceste teofanii ni s-au înfăţişat ca nişte manifestări extraordinare sau suprafireşti
ale transcendenţei lui Dumnezeu. Aceste evenimente suprafireşti nu pot fi disociate, nici
radical opuse domeniului general al revelaţiei lumii spirituale, unde este operantă relaţia
constantă dintre Dumnezeu şi om.

(Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, p. 25-7)

Îngerul Domnului și Yahwe

Cel mai interesante texte scripturistice sunt cele care nu realizează o distincție clară
între Yahwe și îngerul Lui și care nu se raportează la înger doar ca la un mesager, ci ca la o
formă de manifestare a lui Yahwe Însuși. Îngerul Domnului este Domnul Însuși care apare
antropomorfizat înaintea ființelor umane. În consecință, Îngerul care vorbește lui Avraam
în contextul jertfei este identic cu Yahwe (cf. Fac 22).

(Gerhard von Rad, Old Testament Theology, p. 287)

Cine este Malakh Yahwe?

 o fiinţă prin care Yahwe se revela în Vechiul Testament.

 vorbeşte şi acţionează în numele lui Dumnezeu, motiv pentru care îi sunt atribuite
numiri și cinstire dumnezeiască.
 este de aceeaşi esenţă cu Yahwe, adică de natură dumnezeiască.
 cu privire la persoană, acesta este diferit de Yahwe, deşi această deosebire de
persoană nu este scoasă bine în evidenţă pentru a evita derapajele politeiste.
 este identificat în iudaismul timpuriu și încreștinism cu Logosul care va asuma firea
umană şi va răscumpăra pe om. (Athanasie Negoiță)

Malakh Yahwe și Logosul Dumnezeiesc

Filon din Alexandria vede în îngerul Domnului în mod special manifestarea

Logosului. Într-o perspectivă destul de asemănătoare, Părinţii alexandrini au identificat
îngerul Domnului cu Logosul, a doua Persoană a Treimii. Sfinţii Irineu şi Teodoret al Cirului
au arătat că Dumnezeu pregătea întruparea Cuvântului prin teofanii prefigurative şi l-au
aşezat pe îngerul Domnului în rândul acestor teofanii. În Apus, Sfinții Ieronim şi
Augustin au văzut în îngerul Domnului o manifestare ad extra a întregii Treimi. (Boris
Bobrinskoy)

Malakh Yahwe și oștile încerești

Malakh Yahwe este prezentat ca lider al oștirilor îngerești în cartea Iosua.

„Aflându-se însă Iosua aproape de Ierihon, a căutat cu ochii săi şi iată stătea înaintea
lui un om; acela avea în mână o sabie goală. Şi apropiindu-se Iosua de dânsul, i-a zis: De-ai

3
noştri eşti sau eşti dintre duşmanii noştri? Iar acela a răspuns: Eu sunt căpetenia oştirii
Domnului şi am venit acum! Atunci Iosua a căzut cu fața la pământ, s-a închinat şi a zis către
acela: Stăpâne, ce porunceşti slugii tale? Zis-a către Iosua căpetenia oştirii Domnului: Scoate-
ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt! Şi a făcut Iosua aşa.”
(Ios 5,13-15)
(Athanasie Negoiță, Teologia VT, p. 113)

Crearea îngerilor

Având în vedere faptul că Vechiul Testament nu se pronunță în privința momentul în

care au fost creați îngerii, au fost lansate speculativ, pe temeiul unor texte scripturistice mai
multe variante.
 unii spun că lumea îngerilor ar fi fost chemată la viaţă când a zis Dumnezeu:
„Să fie lumină”;
 alţii (în special Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Ioan Gură de Aur,
Sf. Ambrozie şi Sf. Ieronim), cred că îngerii au fost făcuţi înaintea creaturilor
materiale;
 iar alţii cred că spiritele curate au luat naştere odată cu substanţele lumii
corporale (această părere se sprijină pe Ieș 20,11: „Căci în şase zile a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele.)

(Athanasie Negoiță, Teologia VT, p. 109-10)

Rolul îngerilor la crearea lumii

Deși îngerii sunt duhuri și pot fi numiți „dumnezei” (elim, elohim), ei sunt totuși
ființe create de Dumnezeu. Iudaismul rabinic a considerat că ipoteza potrivit căreia îngerii au
participat împreună cu Dumnezeu la crearea lumii este extrem de periculoasă și au respins-o.
Îngerii nu au nici un rol în actul creării, cu excepția de a lăuda lucrarea lui Dumnezeu.
Potrivit Scripturii, îngerii au fost creați înainte de lumea văzută, iar la Iov 38,7 se observă
prezența lor la crearea universului.
(David Feedman, AYBD, p. 148)
(Allan Myers, TEBD, p. 56)

Natura și înfățișarea îngerilor

Îngeri sunt ființe spirituale, nemateriale, care au rațiune și voință asemeni

omului, dar la un nivel mult mai înalt. Având în vedere că doar Dumnezeu este spirit absolut,
natura spirituală a îngerilor este inferioasă și diferită de cea a Creatorului lor.
Aspectul îngerului este descris și definit frecvent în termeni de lumină, foc, metale
strălucitoare sau pietre prețioase, o tradiție bazată pe descrierea a slavei lui Dumnezeu din
viziunea inaugurală a lui Iezechiel (cf. Ps. 103,5 slugile tale pară de foc).
„Înfăţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea
unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau
înainte şi înapoi iute ca fulgerul.” (Iez 1,13-14)

Categorii de îngeri în VT. Heruvimi

În Facere 3, heruvimii apar ca păzitori ai paradisului, unde, cu sabie de foc păzeau

calea spre pomul vieţii. Din acest pasaj, putem conchide cu probabilitate că forma

4
heruvimilor era asemănătoare cu cea a omului. Ceva mai clar ni se înfăţişează chipurile
heruvimilor de pe capacul chivotului. Cei doi heruvimi aveau fețele îndreptate spre
acoperământul chivotului, iar aripile lor desfăcute umbreau arca. În templul lui Solomon cei
doi aveau o statură mult mai impunătoare. Chipurile lor erau țesute pe catapeteasmă și
împodobeau pereții sanctuarului.
Mult mai detailată este descrisă forma heruvimilor din viziunea proorocului Iezechiel
(cap. 1-10). Aici, apar cu câte patru aripi, din care două pentru acoperirea capului, iar
două pentru zburat. Aici, heruvimii au mâini care se aflau sub aripi, picioare încovoiate ca
de taur şi patru feţe, astfel în faţă aveau figura unui om, în spate aveau faţa de vultur, în
partea stângă faţă de bou, iar în partea dreaptă o faţă de leu. Întreg trupul heruvimilor spatele,
mâinile şi aripile erau pline de ochi (Iez 10,12). Înfăţişarea acestor ochi era asemănătoare cu
cea a unor cărbuni aprinşi ori faclii arzătoare (Iez 1,13) şi răsunetul aripilor se putea auzi
până departe (Iez 10, 4-5).
Cu toată această stranie alcătuire zoomorfă, forma heruvimilor este şi rămâne tot
cea omenească, căci Iezechiel spune clar aceste ființe cerești „semăna cu chipul omenesc”
(Iez 1,5).

(Athanasie Negoiță, Teologia VT, p. 109-10)

Categorii de îngeri VT. Serafimii

Serafimii sunt menţionți doar o singură dată în Vechiul Testament, în viziunea

inaugurală din cartea profetului Isaia (6,1-11). Aflându-se în templu, proorocul vede cum,
înaintea tronului dumnezeiesc, câteva făpturi cereşti zboară şi aduc neîncetat laudă lui
Dumnezeu zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava
Lui!” (v. 2). Din descrierea pe care o face Isaia acestor puteri cereşti reiese că serafimii s-au
arătat într-o formă antropomorfizată: aveau faţă, glas omenesc şi mâini.
Dionisie Areopagitul în lucrarea sa Despre ierarhia cerească îi situează pe serafimi în
prima triadă a celor nouă cete îngereşti alături de heruvimi cei cu ochi mulţi şi de tronurile
cele preasfinte. El susţine că această grupă îngerească se află întotdeauna lângă
Dumnezeu şi, potrivit tradiţiei, este unită de aproape şi nemijlocit cu Acesta.

(Dionisie Pseudo Areopagitul, Despre ierarhia cerească, p. 25-75).

Arhanghelii Mihail și Gavriil

Poziţionarea lui Mihail în proximitatea lui Gavriil are ca bază cartea profetului Daniel
în care este descrisă intervenţia celui dintâi în susţiterea celuilalt arhanghel în încercarea sa de
oferi ajutor poporului israelit aflat în Babilon. Aceşti doi îngeri sunt adeseori menţionaţi
împreună, însă pentru că Mihail care este mai marele voievod al oştilor îngereşti (Apoc
12,7) şi ocrotitorul poporului ales (Dn 12, 1), este mai prezent în ceruri, Gavriil care este
trimisul lui Dumnezeu care împlineşte voia Sa, sălăşluieşte mai mult pe pământ.

Mihail

Mihail („cine este ca Dumnezeu?”) – voievodul cetelor îngereşti, întâiul între îngerii
păzitori căruia i s-a încredinţat misiunea de a ocroti pe poporul ales.
Arhanghelul Mihail este amintit în două situaţii în cartea lui Daniel. În prima dintre
ele acesta apare în ipostaza de apărător al israeliţilor în disputa pe care profetul o are cu

5
îngerul Persiei (10, 13, 21), iar în cea de-a doua este menţionat în cadrul vedeniei
eshatologice din ultimul capitol (12, 1).

În literatura iudaică timpurie (în special Cartea lui Enoh), Mihail este numit prinţul
lui Israel, iar în cele târzii (cu precădere în operele cabalistice) este considerat a fi apărătorul
evreilor.
Mihail este unul din cei şapte arhangheli care au fost creaţi mai întâi de
Dumnezeu (Enoh 40, 21-22), căruia i s-a dat pentru râvna sa dreptul de a fi conducător peste
alţi îngeri împreună cu Gavriil, Rafael şi Fanuel sau Uriel (Yoma 37a; Enoh 40, 71; 91). În
această calitate, lui Mihail i s-a dat stăpânire asupra pământului şi de aceea oriunde apare,
slava lui Dumnezeu este şi ea prezentă (Exod Raba 2, 8).

Alături de Gavriil, Mihail stă de-a dreapta tronului ceresc şi mijloceşte înaintea lui
Dumnezeu pentru cei care se roagă şi cer izbăvire (Pirki di R. Eliezer 4). Această slujire se
regăseşte şi în creştinism, deoarece Origen susţine că lui Mihail i s-a încredinţat de
Dumnezeu misiunea de a primi cererile şi rugăciunile muritorilor (De principii 8, 1).
Când descrie rolul îngerilor în viaţa popoarelor pămânului, Dionisie Areopagitul îl numeşte
pe Mihail „principe al poporului iudeu” subliniind faptul că prin acesta Israelul a fost sortit
slujirii adevăratului Dumnezeu, urmând ca prin mijlocirea lui să cunoască cauza cea una a
tuturor lucrurilor.

Gavriil

Gavriil („om al lui Dumnezeu”) – unul din îngerii care a fost trimis de Dumnezeu ca
să-i explice profetului Daniel vedeniile sale (Dn. 8, 16-26; 9, 21-27).
Din textele menţionate aflăm că acesta stă înaintea tronului slavei şi este trimis de
Dumnezeu ca să vestească şi să tâlcuiască vedenii. Înfăţişarea sa antropomorfizată (chip
de om) păstrează totuşi câteva însuşiri îngereşti (aripi) care indică starea sa superioară.
La vederea sa, Daniel, a fost cuprins de frică şi tulburare, căzând chiar cu faţa la pământ
înaintea lui. Având în vedere menirea sa, Gavriil este considerat unul din cei şapte îngeri
păzitori care ridică rugăcinile oamenilor la Dumnezeu (Tob. 12, 15), fiind imediat următor lui
Mihail care este întâiul între ei (Dn. 10, 13).
Referindu-se la misiunile pe care îngerii le primesc de la Dumnezeu, Origen
aminteşte că lui Gavriil i s-a încredinţat „conducerea războiului [duhovnicesc] [subl.
ns.]”. Această misiune a fost obţinută în urma calităţilor şi zelului pe care l-a demonstrat
chiar înaintea de facerea lumii văzute (De principii 1, 8). Scoţând în evidenţă libera voinţă a
acestuia de a rămâne alături de Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare pune în antiteză
atitudinea sa cu cea a îngerului căzut şi afirmă: „Gavriil a fost înger şi a rămas necontenit
lângă Dumnezeu; Satan a fost tot înger şi a căzut cu totul din ceata sa. Voinţa liberă l-a
păstrat pe unul între cele de sus şi tot libertatea voinţei l-a aruncat pe celălalt din cer. Era cu
putinţă ca şi Gavriil să apostazieze, iar Satan să nu cadă. Dar pe unul l-a salvat dragostea fără
saţiu de Dumnezeu, iar pe celălalt îndepărtarea de Dumnezeu l-a arătat vrednic de a fi aruncat
în adânc.” (Omilii şi cuvântări 9, 8). Dionisie Areopagitul consideră că Gavriil a fost iniţiat
de Dumnezeu, la fel ca şi ceilalţi îngeri, în misterul divin al întrupării Cuvântului pentru
a putea transmite acest har al cunoaşterii şi pământenilor.

Anghelofaniile

6
 Anghelofaniile (arătările îngerești) mențin suveranitatea transcendentă a lui
Dumnezeu și totodată indică intervenția directă a Acestuia în lume.
Pentru a împăca ideea prezenței lui Dumnezeu cu faptul că El este nevăzut și cu
unitatea sa, noțiunile de înger și de slavă – care aveau amândouă un substrat material, unul
în umanitate, celălalt în natură – au eclipsat treptat noțiunea de față ca formă de arătare a
lui Dumnezeu.

(Edmond Jacob, Theologie, 62)

O funcție specială a îngerilor este aceea că, prin însăși prezența lor, aceste ființe
cerești prezintă un aspect al slavei lui Dumnezeu (îngerii din Fac 28,12-17 (scara lui Iacob);
cf. serafimii din Is 6; heruvimii din Sfânta Sfintelor și cei din viziunea inaugurală a lui
Iezechiel 1).
(R. L. Harris, Theological Wordbook of OT, p. 464)

Sistematizarea învățăturii despre îngeri

În doctrina creștină, anghelologia a dobândit treptat un caracter mai sistematic, în

special prin realizarea în secolul al VI-lea a speculațiilor biblice ale lui Pseudo-Dionisie
și Sfântului Grigore cel Mare. Mai târziu, în secolul al XIII-lea, sinteza lui Toma de Aquino
cu privire la metafizica aristotelică și neo-platonică cu surse scripturistice și patristice, a dat
expresie definitivă a interpretărilor teologice clasice. În ultima vreme, Karl Rahner a
clarificat și adâncit teologia îngerilor ca o zonă subordonată hristologiei.

(J. A. Komonchak, The New Dictionary of Theology, p. 18)

Biblografie utilizată:
 BOBRINSKOY, Boris, Taina Preasfintei Treimi, ed. Măriuca şi Adrian Alexandrescu (Bucureşti: IBMO,
2005).
 CHIRILĂ, Ioan, „Teofaniile şi anghelofaniile Vechiului Testament,” RT 2 (2000): 48-64.
 CHIRILĂ, Ioan, „Cunoaşterea lui Dumnezeu în Vechiul Testament prin teofanie şi anghelofanie,”
AFTOC I (1990-1992): 87-104.
 DIONISIE Pseudo Areopagitul, Despre ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, trad. de Cicerone
Iordăchescu (Iaşi: Institutul European, 1994).
 FREEDMAN, David N. et al., The Anchor Bible Dictionary I, (New York: Doubleday, 1996).
 IATAN, Cristinel, „De ce Septuaginta numeşte pe fiii lui Dumnezeu îngeri în cartea Facerii 6, 1-4,”
AFTOPJ II (2001-2002): 23-32.
 JACOB, Edmond, Theologie de L’ancien Testament (Nechatel: Delachaux & Nestle, 1955).
 KOMONCHAK, J. A., et al, The New Dictionary of Theology (Collegeville, MN: Liturgical Press, 2000).
 MIHĂILĂ, Alexandru, „Angelologia Vechiului Testament şi a literaturii apocrife: câteva aspecte istorice
generale” în Arhangheli şi îngeri (Bucureşti: Deisis / Stavropoleos, 2011).
 NEGOIŢĂ, Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament (Bucureşti: Σοφία, 2004).
 SEMEN, Petre, „Sfinţii Arhangheli şi slujirea lor după Sfânta Scriptură,” TV 7-12 (1996).
 von RAD Gerhard, Old Testament Theology, vol 1 (London: S. C.M. Press, Ltd., 1975).
 WIGODER, Geoffrey et al., Enciclopedia Iudaismului, ed. Radu Lupan şi George Weiner (Bucureşti:
Hasefer, 2006).

Alte surse:

Literatură patristică:

7
Origen, „Despre rugăciune,” în PSB 7, trad. Theodor Bodogae (București: EIBMO,
1982).

„Dar, întrucât discutăm despre pâinea cea spre fiinţă, despre pomul vieţii, despre
înţelepciunea lui Dumnezeu şi despre hrana comună a oamenilor şi a îngerilor, nu ar fi greşit
să atragem atenţia asupra celor trei bărbaţi din Cartea Facerii, care au fost găzduiţi de Avraam
şi au fost ospătaţi din plămada a trei măsuri de făină coaptă sub spuză. Acestea nu trebuie
înţelese literal, ci numai figurativ, căci sfinţii se pot împărtăşi de hrană spirituală şi raţională
nu numai ca oamenii, ci şi ca puterile dumnezeieşti, fie spre folosul lor, fie spre a arăta cu ce
fel de hrană au izbutit să se hrănească”, p. 262.

Origen, „Despre Principii,” în PSB 8, trad. Theodor Bodogae (București: EIBMO,

1982).

„În acelaşi fel cred că ar trebui să gândim şi despre îngeri şi să nu credem că numai
întâmplător a fost hărăzită câte unui înger o misiune oarecare: de pildă, lui Rafael, sarcina de
a purta de grijă şi de a vindeca, lui Gavriil, pe cea de a conduce războaiele, lui Mihail, pe cea
de a primi rugăciunile şi cererile muritorilor. Trebuie să credem că slujirile acestea nu le-au
primit altfel decât că fiecare s-a arătat vrednic de ele şi anume, potrivit râvnei şi virtuţilor pe
care le-a arătat înainte de întocmirea acestei lumi”, p. 103.

Atanasie cel Mare, „Trei cuvinte împotriva arienilor,” în PSB 15, trad. Dumitru
Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1987).

„Într-adevăr faptul că puterile din ceruri, îngerii şi arhanghelii care se închină pururea
Lui, I se închină şi acum Domnului în numele lui Iisus, este un har şi o înălţare a noastră; căci
Fiul lui Dumnezeu este închinat chiar făcut om şi puterile cereşti nu se smintesc văzându-ne
pe toţi cei de un trup cu El ridicaţi în ţinuturile lor. Aceasta nu s-ar fi putut întâmpla, dacă Cel
aflat în chipul lui Dumnezeunu ar fi luat chip de rob şi nu S-ar fi smerit îngăduind trupului
Său să ajungă până la moarte”, p. 207.

„Şi când S-a făcut om, dacă nu la sfârşitul proorocilor, în zilele cele de pe urmă? Dar
istorisind despre iconomia cu privire la noi şi vorbind despre timpurile din urmă, spune în
chip firesc că nici în timpurile de mai înainte nu a lăsat pe oameni fără să le grăiască, ci le-a
grăit lor prin prooroci. Şi fiindcă au slujit şi proorocii şi li s-a grăit şi lor prin îngeri, dar a
venit şi Fiul ca să slujească, a adaus în chip necesar: Cu atât mai presus de îngeri făcându-Se,
voind să arate că pe cât Se deosebeşte Fiul de rob, pe atât a fost mai presus slujirea Fiului de
slujirea robilor”, p. 221.

„Şi astfel nu ne vom mai teme de şarpe, căci s-a golit de putere, fiind gonit din trupul
propriu de Mântuitorul, Care spune: Mergi înapoia Mea, satano!(Matei 4,10); şi aşa e aruncat
în afara raiului, în focul cel veşnic. Nu vom mai avea să ne ferim nici de femeia care încearcă
să ne ispitească. Fiindcă la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii

8
(Matei 22,20). Şi în Hristos va fi zidire nouă (Gal. 6,15); nici bărbat, nici femeie, ci în toţi va
fi Hristos (Gal. 3,28; I Cor. 15,28)”, p. 309.

„Căci propriu îngerului este să slujească poruncii lui Dumnezeu. Şi de multe ori
merge înainte ca să se biruiască amoreul şi e trimis să păzească poporul pe calea Lui. Dar
acestea nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu, Care porunceşte şi-l trimite. Căci e propriu lui
Dumnezeu să scape pe cei ce voieşte El să-i scape”, p. 338.

Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaimeron,” în PSB 17, trad. Dumitru Fecioru (Bucureşti:
EIBMO, 1988).

„Vie a sădit şi a împrejmuit-o cu gard (Matei 21,33). E lămurit că numeşte vie

sufletele oamenilor, în jurul cărora a pus gard, adică siguranţa dată de porunci şi paza
îngerilor. Că spune Scriptura: Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El
(Ps.33,7)”, p. 126.

Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântari,” în PSB 17, trad. Dumitru Fecioru (Bucureşti:
EIBMO, 1988).

„În fiecare biserică îngerii înscriu pe cei ce postesc. Ia aminte, dar, ca nu cumva din
pricina unei mici plăceri ce ţi-o dau bucatele, să suferi paguba de a nu fi înscris de înger,
fugind dinaintea celui care înrolează ostaşi. E mai mică primejdia când un soldat aruncă
pavăza şi fuge, decât atunci cînd un creştin aruncă postul, arma cea tare şi puternică”, p. 356.

Vasile cel Mare, „Omilii la Psalmi,” în PSB 17, trad. Dumitru Fecioru (Bucureşti:
EIBMO, 1988).

„Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o
minte bogată în contemplările adevărului, atunci, pentru bogăţia faptelor tale preţioase de
virtute, Dumnezeu aşează neapărat lângă tine străjeri şi paznici, te întăreşte de jur împrejur cu
paza îngerilor. Uită-te cât e de mare firea îngerilor, că un singur înger este asemănat cu o
întreagă armată şi cu o tabără cu mulţime de oameni”, p. 269.
„În biserică se află sfinţii îngeri, care scriu cuvintele; este Domnul, Care caută la
stările sufleteşti ale celor ce intră în biserică. Rugăciunea fiecăruia este cunoscută de
Dumnezeu; unul cere cele cereşti după starea lui sufletească, altul după ştiinţa lui; altul
rosteşte de mântuială cuvintele numai cu vârful buzelor, dar inima lui e departe de
Dumnezeu. Dacă se roagă, cere sănătate trupească, bogăţie materială şi slavă pământească.
Dar, după cum ne învaţă psalmul, nu trebuie să ceară nimic din acestea, ci în biserica lui
Dumnezeu oricine spune slavă”, p. 234.

„Dă-ne, Doamne, ajutor din necaz, pentru că necazul aduce răbdare, iar răbdarea
încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează (Rom. 5,3-5). Vezi unde te
ridică necazul? La nădejdea, care nu ruşinează! Eşti bolnav? Fii vesel, că pe care îl iubeşte
Domnul, pe acela îl ceartă (Evr. 12,6). Eşti sărac? Bucură-te, că vei moşteni bunătăţile lui

9
Lazăr!(Luca 16,22). Eşti batjocorit din pricina numelui lui Hristos? Eşti fericit, fiindcă
batjocura ta ţi se va schimba în slavă de înger!”, p. 330.

Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei,” în PSB 23, trad. Dumitru Fecioru, (București:
EIBMO, 1994).

„Pentru că Domnul spusese să ne rugăm: Facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe
pământ, poruncind să împlinim şi noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin
cererea aceasta, face pogorământ slăbiciunii firii omeneşti, pentru că grăieşte oamenilor
îmbrăcaţi cu trup, supuşi nevoilor firii omeneşti, care nu pot avea aceeaşi nepătimire ca
îngerii. Vă cer şi vouă, oamenilor, spune Domnul, să-Mi îndepliniţi poruncile Mele în chip
desăvârşit ca şi îngerii, dar nu vă cer nepătimirea lor, pentru că nu vă îngăduie tirania firii
omeneşti, pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele!”, p. 252-253.

„Toate aceste popoare de îngeri cântă în bună rânduială, cu mult cutremur

împăratului, Dumnezeului universului, acea cântare tainică şi acele sfinte imne! Nu te rogi
oamenilor, te rogi lui Dumnezeu Care-I de faţă pretutindeni, Care te aude înainte de a
deschide gura, Care cunoaşte tainele inimii tale. Dacă te rogi aşa, vei primi mare plată!”, p.
249.

„Toţi îngerii vor fi împreună cu El şi vor da mărturie de toate slujbele făcute de ei, la
porunca Stăpânului, pentru mântuirea oamenilor. Totul va face ca ziua aceea să fie
înfricoşătoare. Apoi se vor aduna toate neamurile, adică toţi oamenii de pe pământ; şi-i va
despărţi pe ei unii de alţii, cum desparte păstorul oile”, p. 895-896.

„Că unde este Hristos, acolo sunt şi îngerii; iar unde sunt Hristos şi îngerii, acolo-i şi
cerul, acolo-i lumină mai strălucitoare decât lumina soarelui acestuia pământesc. Iar dacă vrei
să culegi şi o altă mângâiere de pe urma acestora (săracilor) pe care-i chemi la masa ta,
porunceşte-le ca, atunci când au răgaz, să ia Biblia în mâini şi să citească legea
dumnezeiască. Astfel de ospeţe îţi vor fi mai plăcute decât celelalte”, p. 564.

Grigorie de Nyssa, „Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute,” în
PSB 29, trad. Dumitru Stăniloae şi Ioan Buga (Bucureşti: EIBMO, 1982).

„Şi într-adevăr, când va veni (cum zice Evanghelia), întru slava Sa şi toţi îngerii
împreună cu El, de abia se va face încăput şi văzut de cei drepţi. Iar necredinciosul şi ereticul
iudaizant vor fi nepărtaşi de vederea Lui, cum spune Isaia: Să piară deci necredinciosul, ca
să nu vadă slava Domnului (Isaia 26,10). Dar ne-am oprit la acestea, urmând firul celor mai
înainte cercetate în tâlcuirea duhovnicească a acestui loc”, p. 88.

Grigorie de Nyssa, „Tâlcuire la Cântarea Cântărilor,” în PSB 29, trad. Teodor Bodogae
(Bucureşti: EIBMO, 1982).

10
 „Când se zice puterea – la singular – cugetarea e mânată printr-un astfel de cuvânt, la
Dumnezeu. Dar când se pronunţă în forma plurală, se înfăţişează prin cuvânt, firea
îngerească. De pildă, când se spune: Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, prin
acest singular se arată Dumnezeu. Dar când se spune: Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile
Lui, pluralul puterilor înfăţişează înţelesul firii cugetate a îngerilor”, p. 172.

„Îngerul Domnului va tăbărî împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei (Ps.

33,8). Iar numărul de mii nu mi se pare că indică cu exactitate o zecime de sute, ci e folosit de
Scriptură pentru indicarea unei mulţimi. Căci e obiceiul Scripturii ca, printr-o întrebuinţare
mai largă, să însemne prin numărul acesta mulţimea”, p. 219.

Ioan Casian, „Așezăminte mănăstirești” în PSB 57, trad. Vasile Cojocaru și David
Popescu (Bucureşti: EIBMO, 1990).

„Arbitrul şi judecătorul nostru se uită la alergarea şi lupta noastră, încât cele de care
ne temem să la îngăduim în văzul altora, nici chiar în vreun gând fugar să nu admitem să ia
fiinţă înăuntrul nostru şi să nu ne pângărim prin vreun acord nici chiar tacit cu cele de care
ne-am ruşina să fie cunoscute de oameni. Chiar de s-ar putea să nu ajungă la cunoştinţa
oamenilor asemenea lucruri, totuşi nu vor putea scăpa cunoaşterii sfinţilor îngeri şi Însuşi
atotputernicului Dumnezeu, cărora nu există secret să le rămână neştiut”, p. 191.

„Negreşit avem sădită în noi mânia spre o destul de bună slujire, la care este folositor
şi sănătos să recurgem numai atunci când fierbem de mânie împotriva pornirilor ticăloase ale
inimii noastre şi ne indignăm că cele, de care ne ruşinăm a le face, sau a vorbi în faţa
oamenilor, s-au furişat în ascunzişurile inimii noastre. Fireşte prezenţa îngerilor şi a lui
Dumnezeu Însuşi, Care pătrunde cu vederea pretutindeni şi în toate, şi căruia nu-i pot rămâne
ascunse în nici un chip tainele conştiinţei noastre, ne cutremură de spaimă”, p. 215.

„Şi ca să putem cunoaşte puterea acestui atât de apăsător tiran, aflăm că îngerul acela,
care pentru uimitoarea lui strălucire şi frumuseţe a fost numit Lucifer, nu a fost alungat din
cer pentru nici un alt motiv decât acesta: rănit de săgeata trufiei a căzut din acel fericit şi
sublim lăcaş al îngerilor. Prin urmare, dacă numai semeţia inimii a putut prăvăli din ceruri pe
pământ o atât de mare virtute, împodobită cu privilegiul unei nemăsurate puteri, însăşi
imensitatea prăbuşirii ne demonstrează cu câtă băgare de seamă se cuvine să ne ferim de
acest păcat noi, cei supuşi slăbiciunii trupului”, p. 250.

Maxim Mărturisitorul, “Ambigua,” în PSB 80, trad. Dumitru Stăniloae (Bucureşti:

EIBMO, 1983).

„Căci precum cele inteligibile sunt negaţia celor sensibile după fire, la fel în fiinţele şi
puterile ce umplu lumea de sus, depăşirile celor dintâi în cunoaşterea lui Dumnezeu sunt
negaţii pentru cele de după ele, din pricina inferiorităţii acestora. Fiindcă, precum cele pe care
noi nu le putem înţelege sunt inteligibile sfinţilor îngeri de deasupra noastră, la fel cele
neînţelese sfinţilor îngeri sunt inteligibile sfinţilor îngeri de deasupra lor. Şi aşa mai departe:

11
raţiunea, urcând şi înălţându-se din putere în putere şi străbătând toate treptele şi puterile,
sfârşeşte în Negrăitul şi Neinteligibilul şi cu desăvârşire Necunoştibilul”, p. 214.

„Apoi uneşte pe lângă acestea, cele inteligibile şi cele sensibile prin desăvârşita
egalitate cu îngerii, în cunoştinţă. Astfel face întreaga creaţiune o singură creaţiune,
nedespărţită pentru el din punct de vedere al cunoaşterii şi necunoaşterii. Căci a dobândit o
ştiinţă cunoscătoare (gnostică) a raţiunilor din lucruri, liberă de orice lipsuri întocmai cu a
îngerilor, prin care, venind revărsarea nesfârşit de darnică a înţelepciunii adevărate, se
dăruieşte drept urmare celor vrednici nemijlocit şi în chip curat cunoştinţa de neînţeles şi de
netălmăcit despre Dumnezeu”, p. 262.

„Îngeri mai sunt raţiunile Sfintei Scripturi, care oferă acestor suflete o înţelegere clară
despre Hristos ca Dumnezeu şi om, adică despre teologie şi iconomie. Căci pe unul din
îngeri, spune Scriptura, l-au văzut ele la cap, şi pe unul, la picioare. La cap este raţiunea
teologiei referitoare la dumnezeirea lui Hristos; iar la picioare, cea a iconomiei referitoare la
întrupare. Căci dacă socoteşte cineva cap, dumnezeirea lui Hristos, iar picioare, umanitatea
Lui, nu va păcătui faţă de adevăr”, p. 322.

Literatură internațională:

Rad von Gerhard, Old Testament Theology, vol 1 (London: S. C.M. Press, Ltd., 1975).

„The Angel of Jahweh. The Hebrew word which we translate as "angel" means
"messenger," the man or the heaveidy being despatched with some commission. The Old
Testament certainly speaks openly here and there of heavenly beings. But it is remarkable
that in the majority of the references, the way in which the beings are thought of never rises
above a certain colourlessness and indistinctness.”, p. 285.

„A further comphcation is caused by the fact that the figure of the angel of Jahweh
has obviously been secondarily inserted into some earher sacral and local traditions. As far as
material goes, in Gen. and in Ex. we have to do with very old – that is, pre-Jahwistic and pre-
Israehte – traditions which report the appearance of a numen. They were taken up into Israel's
store of traditions and adapted to her faith by making the stories tell of an appearance of the
angel of Jahweh in place of the alien (Canaanite) deity.”, p. 286.

„The most interesting are those which are not realty able to distinguish between
Jahweh and his angel, and which therefore do not take the angel as only a messenger, but as a
form of manifestation of Jahweh himself The angel of Jahweh is Jahweh himself appearing to
human beings in hmnan form. In consequence – the chief passages concerned are Gen. xxi.
iiff. and Jg. vi – the story-tellers speak of Jahweh in one sentence, and then again of the angel
of Jahweh in the next. In Gen. xxii. Ii the angel who speaks is identical with Jahweh. In these
passages it is hard to say how far a conscious theological and, indeed, by now almost
speculative, editing is already fmding voice.”, p. 287.

12
 „Indeed, nothing less was at stake than the question whether, after aU that had taken
place, Israel was still the people of Jahweh. In consequence, Ex. Xxxii deal with the
mediatmg institutions which Jahweh set up – the angel of Jahweh, the Tent, and the Panim.
On the one side therefore, these institutions are a sign of the wrath of Jahweh, since his
holiness might destroy Israel. But on the other hand, they are a proof of his will to save.
Jahweh himself protects his people from this annihdat-ing encounter, and takes precautions in
order that his design to "give Israel rest" may achieve its end. In actual fact, from now on
Israel's relationship to Jahweh is to some extent a mediated one.”, p. 288.

Eichrodt, Walther, Theology of the Old Testament, vol. 2 (Philadelphia: S.C.M. Press,
Ltd., 1961).

„The 'angel' of Yahweh or of God, to use the customary though perhaps not wholly
correct translation of the Hebrew word, occupies a special place among the heavenly beings
who belong to the court of the great God (cf- ch. XVIII. 2.!).”, p. 23.

„Among the narratives relating to the angel one particular group stands out because it
describes an emissary of Yahweh who is no longer clearly distinguishable from his master,
but in his appearing and speaking clothes himself with Yahweh's own appearance and
speech.”, p. 24.

„Various attempts have been made to deny any particular theological relevance to the
facts here described, and to explain them in terms of other processes known to us; but without
any really striking success. Thus the mal’āk has been explained as a later substitute for
Yahweh himself; and in certain cases this is demonstrably correct, as, for instance. Ex, 12.23,
where at one time it is Yahweh and at another the angel who smites the Egyptian firstborn, or
in the double account of David's census, when according to II Sam, 24. r it was Yahweh, but
according to I Chron.”, p. 25.

„It is a question, therefore, of a form of Yah-weh's self-manifestation which expressly

safeguards his transcendent nature, and associates with this immediate but concealed form of
his presence only those special activities which he undertakes among men for the
accomplishment of his sa\ang will. In the quasi-human form of the messenger he can
temporarily incarnate himself in order to assure his own that he is indeed immediately at
hand.”, p. 27.

„According to this view angels arc to be understood as 'powers proceeding from God'
(van der Leeuw) analogous to the psychic forces which primitive man thinks of as released
from his own soul to operate effectively in his environment without, however, losing their
connection with his own nature. If the mal’āk is understood as the 'external soul' of the deity
(Lods), then both its distinction from Yahweh and its identification with him become
comprehensible.”, p. 27.

13
Kittel, Gerhard et al., Theological Dictionary of the New Testament, vol. 6, electronic ed.
(Michigan: Grand Rapids, Eerdmans, 1964-c1976).

„The most important angelic form, most frequently mentioned, almost always attested
in the OT in distinction from other angelic beings who occur only occasionally and
collectively, and supremely sent by God with a commission, is the ‫ מַ לְ אַ ְך יְ הֹ וָה‬the angel of
Yahweh. The ‫ מ׳ י׳‬is the one figure in the angelic world of the OT which is more personal,
and sketched in more precise religious terms. To gain a clearer picture it is best to start with
the more popular attestation rather than with passages which betray a theological tendency. In
the faith of older Israel this angel is not a terrifying being, but a friendly and helpful
messenger of God (2 S. 14:17, 20; 1 S. 29:9) in whom one may confide (2 S. 19:28). He
smites the foes of Israel (2 K. 19:35), helps Elijah (1 K. 19:7), resists Balaam (Nu. 22:22),
protects Israel at the Red Sea (Ex. 14:19), guides the people (Ex. 23:20), and fulfils many
other commissions (Ju. 6:11 ff.; 13:3 ff.; 2 K. 1:3, 15). This older idea, which was certainly
very popular, is retained in even the most complex theological passages. In Zechariah the ‫מ׳ י׳‬
has basically no other task than in the earliest periods. He helpfully represents the interests of
Israel (1:12 and esp. 3:2).”, p. 77.

„The ‫מ׳ י׳‬, however, is not a messenger, like other angelic beings in different
circumstances. His significance is to be an express instrument of the particular relationship
of grace which Yahweh has with Israel. He is the personification of Yahweh’s assistance to
Israel. Only in exceptional circumstances does he have to turn against Israel (2 S. 24:17), the
prospering of Israel being otherwise his exclusive office.”, p. 77.

„In some stories, especially in Genesis, there is such striking reference to the ‫ מ׳ י׳‬that
these passages deserve special mention. We refer to Gn. 16:7 ff.; 21:17 ff.; 22:11 ff.; 31:11
ff.; Ex. 3:2 ff.; Ju. 2:1 ff. What distinguishes these passages from the others is that it is
impossible in them to differentiate between the ‫ מ׳ י׳‬and Yahweh Himself. The One who
speaks or acts, i.e., Yahweh or the ‫מ׳ י׳‬, is obviously one and the same person. Yet in the
apparently haphazard alternation between the two there is a certain system. When the
reference is to God apart from man, Yahweh is used; when God enters the apperception of
man, the ‫ מ׳ י׳‬is introduced. Thus in Gn. 21:17 ff. God hears the cry of Hagar, the angel calls
to her, and God opens her eyes. This obvious trend explains the peculiar facts. Originally the
stories probably referred quite naively to purely sensual theophanies. The editors then
softened this primitive tradition in the interests of strict transcendence by interposing the
figure of the ‫ מ׳ י׳‬as Yahweh’s mode of manifestation. This speculative reshaping of older
traditions, which is so striking in the OT, is an important literary theologisation, but it does
not express any widespread belief, and cannot therefore he claimed as the specific conception
of the ‫ מ׳ י׳‬current in Israel.”, p. 78.

„In yet another form theological reflection has taken control of this otherwise simple
figure of popular belief. When Yahweh was angry at Horeb, He refused to guide Israel
through the wilderness in case His holiness consumed the people. He thus sent His angel as
guide (Ex. 33:2 f.). Here, too, the ‫ מ׳ י׳‬is an executive of the covenant of grace; Yahweh

14
conceals His glory from Israel and sends the mediator for the preservation of the people.”, p.
78.

Dyrness, William, Themes in Old Testament Theology (Illinois: InterVarsity Press,

Downers Grove, 1977), 173-175, 42.

„The Angel of the Lord. In the OT the angel of the Lord might be only a messenger of
God (the Hebrew word itself means messenger), distinct from God himself (2 Sam. 24:16), or
he might be identified with the Lord himself speaking in the first person (Gen. 16:7-14; Judg.
2:1,4; 6:20-23 et al.). He could be a bringer of blessing (Ex. 32:34) or of judgment(2 Sam.
24:16). When the angel of the Lord is present, God's protecting or fearful presence can be
felt, while his transcendence is not questioned. It is typical of OT theophanies that the line
between a representative and an actual appearance of God cannot be sharply drawn. This is
seen even in the prophets where the identification with God and his word was so close that
the prophet could lapse into the first person, seemingly without realizing it. God is free to
make his presence known, even while humans must be protected from his immediate
presence.”, p. 41.

Jacob, Edmond, Theologie de l’Ancien Testament (Neuchatel: Delachaux & Niestle,

1955).

„La figure de ce personnage a été qualifiée de « fuyante » et de « déconcertante » ; on

désigne en effet par ce nom tantôt une forme d'apparition de Yahweh dans le genre du double
ou de l'âme extérieure, tantôt un être jouissant d'une existence personnelle bien différenciée
de celle de Yahweh. Le substantif mal'ak se rattache à la racine la'ak qui en arabe, en
ugaritique, et en éthiopien a le sens d'envoyer avec un message à transmettre ; si donc
étymologiquement le terme ne peut avoir d'autre sens que celui de messager 2, la portée et les
attributions d'un messager peuvent être sujettes à des variations. Le messager pouvait à
l'occasion devenir un véritable représentant de Dieu, jouant un rôle comparable à celui d'une
statue divine ou royale dont la présence avait la même portée que celle du souverain en
personne ; selon que l'ange a été envisagé comme un messager au sens étroit du mot ou
comme un représentant, l'accent a été mis sur ce qui le distingue de Yahweh ou sur le lien qui
l'unit à lui. Dans l'Ancien Testament l'ange de Yahweh se meut sur une ligne allant du rôle de
représentant à celui de messager.”, p. 60.

„Le texte le plus ancien où l'ange se trouve mentionné pourrait être la bénédiction de
Jacob, Gen. 48. 15-16, sur les fils de Joseph: « Que le Dieu devant lequel ont marché mes
pères, Abraham et Isaac, que le Dieu qui a été parle à la place de Yahweh, mais la prière ne
peut être exaucée que par Yahweh lui-même. De même dans Genèse 22, l'ange d'Elohim
appelle Abraham du haut du ciel et lui annonce le serment de Yahweh (v. 15-16). La fonction
de l'ange est comparable à celle du prophète qui, tout en s'identifiant momentanément avec
celui qui l'a envoyé, reste cependant un personnage foncièrement distinct. Il n'est pas sans
intérêt de remarquer que l'ange de Yahweh n'est jamais mentionné par les grands prophètes,
si bien qu'on peut se demander si ce n'est pas le prophète qui a pris la place tenue ailleurs par

15
l'ange; le titre de maPak Yahweh donné à un prophète (Aggée 1. 13) pourrait être un indice
dans cette direction.”, p. 61

„Qu'il ait l'aspect d'un double de Yahweh ou d'un messager, l'ange n'a d'existence ou
de fonction qu'en vertu de la libre décision de Yahweh ; il a si peu son existence par lui-
même, qu'on ne peut pas dire si d'un récit à l'autre, il s'agit d'un même personnage, d'autant
plus que grammaticalement l'expression peut se traduire « l'ange de Yahweh » ou « un ange
de Yahweh ». L'ange existe quand Yahweh a besoin de lui, tout comme la multitude des
anges à laquelle l'ange de Yahweh est finalement intégré et qui constitue la cour céleste
n'existent vraiment que lorsque le seigneur des anges leur confie une mission, précise et
temporaire, à exécuter.”, p. 61.

Bobrinskoy, Boris, Taina Preasfintei Treimi, trad. Măriuca şi Adrian Alexandrescu

(Bucureşti: EIBMO, 2005).

„În special anghelologia iudaică ridică problema limitelor şi a puterii acestor

mijlocitori, creaţi sau necreaţi, ca şi problema relaţiilor acestora cu Dumnezeu şi cu lumea.
Este vorba mai ales de îngerul Domnului, îngerul lui Iahve, cuvântul, duhul, înţelepciunea,
Legea, Slava. De fapt, trăsăturile îngerului Domnului se deosebesc atât de întreaga
anghelologie premozaică prin precizarea, în Fiecare caz, a misiunii divine, cât şi de
anghelologia postexilică prin alura sa mai sobră, mai arhaică. Exegeza rabinică a văzut în
îngerul Domnului când un simplu înger, când pe lahve însuşi, când pe cel care introduce
imediat în Prezenţa divină.”

„Să vedem textele. La Fac. 16, 7-13, îngerul Domnului iese în întâmpinarea lui Agar,
alungată de Sărai. Or, textul, după ce a vorbit în mai multe rânduri despre „îngerul
Domnului” (7, 9, 10), conchide: „Şi a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele
acesta: Ata-El-Roi (care se tâlcuieşte: Tu eşti Dumnezeu atotvăzător)” (13). Îl regăsim pe
înger la jertfa lui Isaac (Fac. 22, 10-18). Tot el este cel care îi vorbeşte lui lacov în vis (Fac.
31, 11-13) pentru a-i spune: „Eu sunt Dumnezeul Cel ce ţi S-a arătat în Betel, unde Mi-ai
turnat untdelemn pe stâlp şi unde Mi-ai făcut făgăduinţă” (13). Aceeaşi oscilare şi în relatarea
Rugului aprins (Ieş. 3, 2-6), unde textul, după ce spune: „Acolo i s-a arătat (lui Moise) îngerul
Domnului într-o pară de foc” (2), continuă: „Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să
privească, a strigat la el Domnul din rug” (4); în continuare textul nu mai vorbeşte decât
despre Dumnezeu. O dată cu conştientizarea relaţiilor dintre Domnul şi Israel, textele,
îndeosebi cele de după Ieşire, au fost corectate în sensul unei identificări pur şi simplu a
îngerului cu Domnul, astfel încât anumite pasaje nu-L mai menţionează decât pe Acesta (Ieş.
4, 24; Jud. 6, 14-16). Aceeaşi schimbare se observă în textul Septuagintei.”

„Filon subliniază deplina transcendentă a lui Dumnezeu însuşi şi deplina Sa imanentă

în puterile şi energiile Sale. în îngerul Domnului, el vede în mod special manifestarea
Logosului. Într-o perspectivă destul de asemănătoare, Părinţii alexandrini au identificat
îngerul Domnului cu Logosul, a doua Persoană a Treimii. Sfinţii Irineu şi Teodoret din Cyr
au arătat că Dumnezeu pregătea întruparea Cuvântului prin teofanii prefigurative şi l-au

16
aşezat pe îngerul Domnului în rândul acestor teofanii. În Apus, Fericitul Ieronim şi Fericitul
Augustin au văzut în îngerul Domnului o manifestare ad extra a întregii Treimi. Dar trebuie
oare opuse aceste două interpretări?

„Am vorbit despre teofanii; îngerul Domnului este un caz deosebit, dar nu exclusiv.
Aceste teofanii ni s-au înfăţişat ca nişte manifestări extraordinare sau „suprafireşti” ale
transcendenţei lui Dumnezeu. Aceste evenimente suprafireşti nu ar trebui disociate, nici
radical opuse domeniului general al revelaţiei lumii spirituale, unde este operantă relaţia
constantă dintre Dumnezeu şi om. O asemenea opoziţie între suprafiresc, extraordinar şi
miraculos, pe de o parte, şi firesc, cotidian, pe de altă parte, ar violenta duhul însuşi al
Vechiului Testament. La fel s-ar întâmpla şi dacă am căuta să operăm o demarcare prea
radicală şi totală între suprafiresc şi cotidian în viata însăşi a creştinului şi a omului
duhovnicesc regenerat de har şi iluminat de lumina lui Dumnezeu.” p. 25-7.

Wigoder, Geoffrey (red. coord.), Enciclopedia Iudaismului, trad. Radu Lupan şi George
Weiner (Bucureşti: Hasefer, 2006).

„Făptură cerească. Termenul este traducerea curentă a cuvântului ebraic malah,

provenit, la rândul său, din radacina laah, „misiune" sau „slujbă", care se regaseşte in
ugaritică, in arabă şi in mai multe alte limbi semitice. Malah însemna iniţial „mesager". În
Biblie, acest mesager poate fi un sol supranatural al lui Dumnezeu (de exemplu. Gen. 16,7;
22,11; Ex. 23,20) sau un om trimis de Dumnezeu, cum ar fi un profet (de exemplu, Hag. 1,13;
Isa. 42,19), sau un om trimis de un alt om (de ex.. Gen. 32,3; Jud. 9,31). În Biblie deci, nu
orice malah este un înger, şi nici orice înger nu este neaparat un malah, deoarece există mulţi
alţi termeni cu înţelesul de mesageri, muritori sau nemuritori. Cu timpul, însă, malah devine
termenul consacrat pentru a desemna făpturile supranaturale în slujba lui Dumnezeu şi
incetează să mai fie folosit pentru alte tipuri de soli. Astfel, in sensul sau postbiblic, malah
este echivalentul cel mai apropiat al romanescului „înger". Aceştia apar incă din cele mai
vechi capitole ale Bibliei şi in multe din carţile ei, prezenţa lor fiind curentă in textele
evreieşti de-a lungul secolelor, aproape fără întrerupere.”, p. 357.

17