PLIMBARE CU OCHII INCHISI PE ULITA

GOLIA
(Ion Mitican)

Impreuna cu scriitorul Ion Mitican, pe care l-am intilnit in

biroul sau de la Clubul CFR, am inceput o calatorie intr-un
Iasi care nu mai exista. Autorul unor importante evocari ale
Iasilor de altadata a reusit sa ma transpuna intr-o lume a
„stramosilor nostri”, asa cum spunea el. Maruntel, cu vorba
domoala, a intelepciune, Ion Mitican mi-a purtat pasii in
aceasta lume cu o agerime de care cu greu ma puteam
tine, testindu-mi cunostintele de istorie si literatura.

„Inchide ochii si gindeste…

...ca ai in fata ochilor o gradina cu flori, cu straturi, cu o
cucoana care se plimba printre ele cu o stropitoare in
mina, le uda, le pliveste, acum infloresc zambilele,
narcisele, au trecut toporasii”, imi spunea inginerul Ion
Mitican intr-o dimineata de inceput de aprilie intr-o
plimbare pe strada Cuza Voda din Iasi. Inainte, purta
numele de ulita Golia datorita faptului ca in capatul sau, la
intersectia din Tirgul Cucului se ridica semeata ctitoria
domnitorului Vasile Lupu, Manastirea Golia, acelasi
domnitor care a ctitorit si Trei Ierarhi.
„Intreaga strada purta acest nume si era ingusta, nu avea
blocuri pe stinga sau pe dreapta, avea case cu un singur
nivel sau chiar cu doua, cel mult cu doua”, descrie din
memorie Ion Mitican, in timp ce isi trece degetele prin
mustati, cu privirea pierduta de parca ar fi citit din zari de
mult pierdute, istoria locului.

Dughenele Bancii

Iesenii pasesc astazi pe pavimentul strazii Cuza Voda

pierduti in goana omului modern pentru a cumpara o
pereche de pantofi sau orice alt maruntis, fara sa-si
imagineze pasii care au trecut pe acolo inaintea lor si s-au
topit in memoria colectiva la fel ca urmele pasilor pe nisipul
risipit de un val.

„Inchide ochii si gindeste…”

„Calauza” mea se opreste in mijlocul Piatetei Cuza Voda.
Tonul sau sfatos si intelept se inmoaie, isi tinteste privirea
spre cladirea alba, inalta care sta in capul strazii dinspre
Piata Unirii. „Printre putinele case cu doua nivele pe care
le-ai fi putut intilni atunci este aceasta cladire, se numea
«Casa bancii», sau un termen la plural, «Dughenele
Bancii». In toate incaperile de la parter erau diferite
pravalii, carora li se spunea «dughene»”. Era unul din
locurile de unde iesenii isi cumparau luminari, gaz, flori si
tot felul de maruntisuri trebuincioase lor. Tot aceasta
cladire a adapostit cea mai interesanta librarie a Iasului de
atunci, Libraria „Junimea”, ca realizare a Societatii
„Junimea” a lui Titu Maioescu. Prin 1867, intr-o zi de
noiembrie se deschide aceasta librarie, bine aprovizionata
cu carti aduse cu postalionul direct de la Paris. Lampile cu
trei brate infipte in perete si lampa Petromax, cu petrol
pulverizat, ars si apoi transformat intr-o lumina la fel de
alba ca a becului de astazi, luminau intrarea si ferestrele
librariei in serile cind junimistii se adunau aici. Tot in acest
loc era si redactia „Convorbirilor literare” si redactia unei
gazete editate de „Junimea” cu sprijinul mai ales financiar
al lui Nicolae Gane, primarul Iasului. Gazeta se numea
„Curierul de Iassy” avindu-l ca redactor pe Mihai
Eminescu.
***
Amintirea acestui timp se pastreaza azi printre tramvaie,
taxiuri si firme stralucitoare, inscriptionata pe o placa de
marma
Banca Moldovei

Ma intoarce cu privirea spre cealalta parte a strazii si se

misca cu agilitate printre jaloanele timpului. Vorba sa
blinda se mai pierde din cind in cind in cite un salut
reverentios fata de un cunoscut, dar mereu revine
sirguincios in timpurile evocate, aratindu-mi energic cu
mina locuri care odata au fost…
„Inchide ochii si gindeste …”
Piateta din fata Hotelului Select, pe vremuri Piateta Cuza
Voda, a fost creata pe la 1910-1911. „Pe vremuri strada
era mult mai ingusta, si pentru ca la Iasi se pusese
problema sa se ridice un monument al unirii, al
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trebuia un loc. Parerile
erau impartite, unii voiau sa puna in mica piata a Unirii in
fata Hotelului Traian dar mai era acolo o crisma, o
alimentara, o dugheana, si au vrut sa fie pusa in fata
primariei, care era acolo unde acum este Starea Civila. Cu
acest scop s-a marit atit de mult aceasta piateta. Sa
mergem pe Golia inainte…”
Toate casele de pe strada erau locuite la etaj pentru ca la
parter erau dughene. Toate erau boltite, acesta fiind un
important amanunt arhitectural al acelor vremuri. Se
construia in aceasta maniera pentru a nu lua foc casele si
ca sa nu se darime totul gramada, caramizile oprindu-se
astfel una in alta. „S-au facut acum modernizari dar s-au
demolat, erau o comoara. Toate acestea apartineau unei
banci, Banca Moldovei, actuala Posta. Este o casa veche
sturzeasca, a unui boier Sturdza, si in timpul domnitorului
Grigore Ghica a fost cumparata de o societate cu capital
austriac, cu boieri localnici si i s-a spus Banca Moldovei”,
povesteste Ion Mitican, folosindu-se de aceleasi gesturi
exemplificatoare.
***
Din cauza faptului ca in al doilea razboi mondial in 1944
pina in august Iasul a fost in zona de front, multe cladiri au
fost distruse. Cele care au ramas s-au pastrat pina in 1989
dupa care dughenele de luminari si gaz pentru lampa sau
transformat in magazine cochete cu vitrine care de care
mai luciose si mai ochioase.
Deasupra lor vegheaza de sub paturi de mucegai si
muschi, fetele unor zei sau poate ale unor ingeri sculptati
pe la colturile ferestrelor de sus.
Modele arhitectonice ale secolelor trecute se pierd in griul
tencuielii batute de vinturi si ploi. Ferestrele inalte, cu
pervaz elegant, de la care se aratau cucoanele, sotii de
boieri si mai tirziu femeile evreice, acum privesc triste in
strada, intunecate de jaluzele de plastic iar pe alocuri mai
rasare o glastra cu flori.
Creanga si iarba dracului

Liniile de tramvai au aparut in jurul lui 1900, cind s-a adus

curentul electric la Iasi. Acum tramvaiul circula cu doar 6
kilometri pe ora pe strada Cuza Voda. Zona este declarata
istorica si pentru a nu afecta cladirile s-a luat hotarirea
reducerii vitezei tramvaielor.
„Inchide ochii si gindeste …”
„De la banca pina in cladirea cealalta era o gradina
frumoasa. In ograda aceasta se gasea un frumos palat,
palatul Rosetti, care apartinea lui Raducanu Rosetti.
Aceasta este singura care a mai ramas. Familia aceasta
stapineste aici de la 1700 si ceva. Dupa 1840 familia a
avut mai multi fii care s-au implicat in revolutia de la 1848
si au avut de suferit.”
Case complet neschimbate au ramas cele de la intersectia
cu Teatrul National si Filarmonica. Lipite una de alta, desi
diferite, aveau peretele zugravit dupa cum dorea fiecare.
Explicatia vine din faptul ca terenul era foarte scump iar
locatarii isi cumparau doar o bucatica de teren cu sapte
metri lungime la strada. Cam pe unde este Casa
Bucovineana acum, a existat pe vremuri debitul de tigari al
lui Ion Creanga. A terminat seminarul, in preajma lui 1859
a fost preot la Tirgu Frumos, la 40 de Sfinti, la Pantelimon,
la Barboi si la Golia, dar, pentru ca nu respecta
canoanele, a fost exlus din tagma popeasca.
„Si-a taiat coada si se spune ca a dat-o unei fete cu ochi
negri care era calugarita la Varatec. Zvonul a venit la Iasi,
tribunalul popesc l-a judecat, mai trasese si cu pusca dupa
ciori la Golia, ca el locuia acolo, mai fusese si la teatru sa
vada un spectacol, si atunci, ramas fara o bucata de piine,
a spus «Lasa ca va invat eu minte. Ma apuc sa vind iarba
dracului!» La vremea respectiva era o politica puternica
impotriva tutunului. Creanga, fiind popa, nu credea ca o sa
fie nimic mai interesant decit sa vinda iarba dracului. A
inchiriat acest spatiu si a deschis «Tutungeria Ion
Creanga». Unde este statuia lui Miron Costin era pe
vremuri Primaria. Toata lumea venea la primarie, era un
vad foarte bun. Trebuia o marcuta, ii trebuia o hirtie si ii
trebuia rabdare si numai bine ce era tutunul”, povesteste
plin de haz „calauza” mea in timp ce ma ia si pe mine la
rost despre secretele tutunului.
***
Trecatorii se perinda grabiti, ca in fiecare zi, fie pe trotuarul
ingust fie le aluneca privirea pe ferestrele dughenelor
modernizate, din tramvai. Nimeni nu mai respira aerul
acelei epoci, poate doar cele citeva familii care locuiesc in
curtea boierului Rosetti.

Primaria promite

O mare parte din cladirile de pe Ulita Golia fac parte din

patrimoniul primariei. In cursul anului trecut, Iasul a intrat in
programul Uniunii Europene URBACT „Sprijin pentru
orase”, alaturi de alte noua orase ale tarii. Acest program
implica fonduri europene la nivelul miliardelor de euro
folosite pentru reabilitarea zonelor istorice. „Pe aceasta
strada sint si locuinte private dar si ale Consiliului Local.
Sint si citeva revendicate in instanta. Daca procesele vor fi
cistigate de revendicatori, acestea fie vor fi evaluate si
proprietarii vor primi contravaloarea, fie le vor fi redate”,
declara Cosmin Coman, directorul de strategie din cadrul
Primariei Municipiului Iasi.
In perioada 7-11 mai va sosi un expert „cistigat prin
programul URBACT”, care va evalua zona pentru a stabili
cladirile care vor fi reabilitate si sumele alocate. Cei care
locuiesc in aceasta zona fie vor fi evacuati, daca este
necesar, fie vor ramine acolo. „La ora actuala nu este un
loc unde ar putea fi mutati locatarii. Aceasta este principala
problema cu care ne confruntam din acest punc de
vedere”, a conchis Cosmin Coman.
Pina li se gasesc locuinte „la schimb”, locatarii din curtea
boiereasca Rosetti asteapta.

Scurta incursiune in prezent

Doamna Lucica are 66 de ani, iar de 41 locuieste in ograda
lui Raducanu Rosetti, fiind cel mai vechi locatar.
Majoritatea sint locuinte sociale date de primarie. Usa de la
casa scarii inca mai pastreaza modelul cu flori facute din
bare subtiri de metal, de sub care se iveste un placaj
vechi, vopsit gri. Scarile arata de parca nu ar mai fi fost
folosite de cind s-a construit cladirea. Caramizile dezgolite
rinjesc de sub tencuiala mincata de carii timpului. Doamna
Lucica locuieste la etajul intii al cladirii. Podetul care tine
loc de balcon si care permite accesul in locuintele de pe
„palier” este subred si la fiecare pas scirtiielile iti dau
impresia ca se vor surpa.
Cele doua camere ocupate de Lucica Alexa sint inalte,
strajuite de usi duble in doua caturi, iar de la intrare m-a
izbit un miros linced de mucegai si umezeala pe care l-am
pastrat in nas multa vreme dupa ce am plecat de acolo.
„Sotul meu a fost militian si noi am primit locuinta de la
Militie. In vremea aceea nu oricine avea casa pe Cuza
Voda” isi aminteste doamna Lucica privind la tabloul
sotului, din tinerete, atirnat pe un perete deasupra patului.
Acum plateste 35 de lei chirie si are privilegiul de a sta in
centru. Imi arata crapaturile din pereti. „Nu stiu ce sa fac,
sa ma apuc sa zugravesc, sa repar dar nu stiu cit mai stau
pe aici”. Am lasat-o pe cea mai veche locatara din cladire
cu un zimbet cald pe buze, in usa inalta care ascunde cele
doua camere printre perdele albe, cu promisiunea de a mai
trece din cind in cind pe la ea.

PRINCIPATELE ROMÂNE, ÎN PAŞI DE VALS

(Ion Mitican)

Iarna strămoşilor era, de obicei, sezonul veseliei, al

petrecerilor, al bunei dispoziţii. După Sfântul Nicolae,
Crăciun şi Bobotează, venea patronul Ionilor şi începea
cu sârg carnavalul, în veselia spectacolelor teatrale, a
soarelelor (seratelor dansante), a balurilor şi a
concertelor. Începute adesea la Crăciun, petrecerile
bucurau suflarea marilor oraşe tot timpul câşlegilor
(perioada dintre două posturi, când se mânca de frupt),
până la Lăsatul secului de carne, în ajunul Postului Mare
(anul acesta la 2 martie).
Se serba cu multă veselie în toată Europa, mare
amploare având Carnavalul de la Veneţia, unde avea loc,
ca şi acum, un adevărat festival al veseliei, cu parade
ale costumelor, piese de teatru, gondole şi muzică la tot
pasul. Începuturile acestuia se socotesc a fi prin anii
1100, fiind considerat un ecou al saturnaliilor latine şi
serbărilor dionisiace, care aveau loc cu prilejul trecerii
de la iarnă la primăvară. Exista şi zicala „Semel in anno
licet insanire“ („o dată pe an este permis să
înnebuneşti“), ceea ce dădea motivaţie adepţilor săi ca,
o dată pe an, să trăiască altfel decât în restul zilelor.
Plăcerile modului de trai occidental pătrunzând şi în
Principate la începutul secolului al XlX-lea, balurile şi
soarelele luau locul jocurilor şi horelor din câşlegile
strămoşeşti, intrând vertiginos în viaţa capitalelor Bucureşti
şi Iaşi şi întrecându-se în bogăţie şi strălucire. Găzduite la
început de marile saloane boiereşti, soarelele şi balurile erau
aşteptate cu nerăbdare de tineri ca şi de vârstnici, primii
dorind să danseze şi să se cunoască, iar părinţii să pună la
cale încuscriri şi căsătoria odraslelor.
Fiind evenimente de seamă în viaţa oraşelor lipsite de alte
distracţii, erau pregătite cu mare dichis, duducile şi
duducuţele procurându-şi ţinute speciale şi giuvaiere
scumpe.
Cu timpul, balurile simple au devenit o tradiţie în virtutea
căreia fiecare salon boieresc respectabil trebuia să fie,
măcar o dată pe an, gazda unei asemenea sindrofii.
Preluate şi de marile hanuri sau hoteluri, balurile au ajuns să
fie petreceri populare, la ele având acces orice muritor care
plătea intrarea.
La palatul Şuţu venea şi familia regală
La Bucureşti, baluri strălucitoare organizau marile familii
Şuţu, Bibescu, Ştirbei. Balul familiei Şuţu, fiind mai select şi
mai bogat decât altele, era onorat şi de familia regală,
nelipsită la petrecerea din 30 ianuarie, prilejuită de
aniversarea lui Grigore Şuţu. Mari baluri se dădeau şi la
Palatul regal, cu sumedenie de invitaţi, între care şi tineri
ofiţeri, anume poftiţi pentru a dansa doamnele, în timp ce
soţii jucau cărţi, tăifăsuiau sau puneau ţara la cale.
La Iaşi organizau asemenea petreceri familiie Rosetti,
Roznovanu, Cantacuzino, Mavrocordat, Catargiu. Se dansa
liniştitul menuet plin de graţie, cadrilul cu tempo lent, după
care, pe la mijlocul nopţii, urma un supeu şi cotillionul, cu
ritm de marş, deschis de un grup de talentaţi dansatori.
Femeile purtau rochii lungi şi bogate, cu mănuşi de seară şi
pălării cât roata carului, iar bărbaţii frac sau redingotă, cu
cilindru şi perle la cravată. Nerăbdători, tinerii aşteptau
comanda marjodomului balului – „Toţi la vals!“ – pentru a
porni cu partenerele emoţionate într-un sublim zbor sideral.
Se dansau cu nespusă încântare valsurile renumiţilor
compozitori Johann Strauss-tatăl (1804-1849) şi fiul (1825-
1899). Primul, împreună cu prietenul său, Joseph Lanner
(1801-1843), a fost cel care a înaripat vechiul dans popular
german, cunoscut pe la 1787 (când a apărut pe scena
Operei vieneze). Antrenant, vioi şi cuceritor, valsul lor, cu
piruete largi şi unduioase, transforma perechile îmbrăţişate
într-un tot unitar, cu acelaşi suflu, paşi, ritm şi gândire. Cu
toată opunerea unor instituţii şi condamnarea unor soţi, care
îl socoteau indecent, valsul a devenit cel mai popular dans al
tinerilor din toate straturile sociale. S-au înfiinţat săli
populare de dans, pătrunzând în cele mai elegante saloane
şi devenind plăcerea regilor, a reginelor şi a tinerelor mirese.
„Regele valsului vienez“
După moartea lui Lanner, în 1843, Johann Strauss a rămas
„regele valsului vienez“, dar nu pentru multă vreme, căci
avea să-i ia locul talentatul său fiu mai mare, Johann
Strauss junior, care şi-a arătat talentul încă de la 16 ani, şi
care, la 19 ani, avea orchestră proprie, adulată de vienezi,
dar neagreată de părintele care-şi simţea primejduit
succesul.
Din acest motiv, în vremea revoluţiei vieneze de la 1846,
tatăl se găsea în tabăra, hulită, imperială, iar feciorul în
aceea revoluţionară, cântând celor de pe baricade. După
înfrângerea tinerilor revoluţionari, părintele compunea
celebrul „Marş al lui Radetzsky“. Neînvins în arta sa, feciorul
scria „Marşul Revoluţiei“ şi alte vreo 150 de piese, dintre
care unele capodopere muzicale: „Dunărea albastră“ (1867),
„Sânge vienez“, „Viaţă de artist“, „Vals imperial“, „Povestiri
din pădurea vieneză“. La ele adăuga un grup de vreo 16
operete, ca „Liliacul“, „O noapte în Veneţia“, „Voievodul
ţiganilor“, „Sânge vienez“ şi altele, prezente pe toate scenele
lumii şi la curţile imperiale sau regale.
Iubindu-şi părintele şi înstrăinat de familie, Strauss-fiul
obişnuia să-şi înceapă concertele cu tulburătoarea invitaţie
la vals „Loreley“, compusă de acesta în anii tinereţii.
Bolnav, părintele avea să se piardă la doar 45 de ani,
admirând în tăcere creaţiile feciorului căruia i-a revenit pe
drept titlul de „rege al valsurilor vieneze“.
Împreună, tatăl şi fiul au lăsat posterităţii peste 300 de
valsuri, plus o sumedenie polci, galopuri şi marşuri,
completate cu lucrările fraţilor mai mici, Eduard şi Ioseph.
Balurile „măscuite“
Apărând teatrele în Iaşi şi Bucureşti, în perioada anilor 1830,
balurile au devenit mai populare şi au început să fie
organizate în marile săli de spectacole, anunţate de gazetele
vremii „Curierul românesc“ (1829-1848) al lui I. H.
Rădulescu, la Bucureşti, şi „Albina românească“ (1829-
1849) a lui Gh. Asachi, la Iaşi.
Cum începuseră a avea căutare şi balurile mascate, ca la
Viena şi Paris, trupele teatrelor organizau cu succes şi
asemene sindrofii, căci, pe lângă sală şi orchestră, puteau
oferi şi costume pentru „măscuirea“ participanţilor. Astfel,
balurile mascate sau „măscuite“ au devenit o atracţie,
târgurile umplându-se de meşteri croitori şi croitorese pentru
costume de bal mascat, după moda de la Viena şi Paris.
Din acest motiv, în majoritatea contractelor pe care le
semnau conducătorii trupelor teatrale cu autorităţile
orăşeneşti aceştia cereau şi privilegiul organizării balurilor
„măscuite“, care reprezentau o „bogăţie“ pentru sărăcia
actorilor, căci participanţii plăteau o taxă de intrare şi alta
pentru închirierea costumelor.
Un astfel de „privilegiu“ apare şi în contractul trupei actorilor
francezi Ioseph şi Baptiste Fouraux, care au transformat
casa agăi Costache Talpan din Iaşi în Teatru de varietăţi, în
1832. Încântată, gazeta „Albina românească“ din 19
februarie 1833 scria: „În mijlocul unui carnaval (câşlegi) atât
de vioi, teatrul are rol de seamă“, iar gazeta din 29 ianuarie
1835 menţiona că „adunările la curte, teatrul şi balurile
măscuite cuprind mai toate sările săptămânii.“ Potrivit
aceleiaşi publicaţii, prin februarie 1836, balurile mascate
erau foarte căutate, „observându-se un mare lux de
costume.“
La Iaşi, mai avea privilegiul organizării balurilor mascate
renumitul „Otel San Petersburg“, iar la Bucureşti, marele han
„Manuc“, existent de prin 1816 şi care a devenit, peste ani,
„otelul Dacia“. Aici, prin 1878, dădea spectacole vestitul
actor I. D. Ionescu, de trei ori pe săptămână organizându-se
baluri mascate, orchestra fiind condusă de violonistului
Ludovic Wiest.
La Bucureşti, baluri mascate se mai organizau în sălile
teatrale Bossel, Slătineanu, Momolo (unde a cântat Franz
Liszt ) şi la Teatrul Naţional, după inaugurarea sa în 1852,
iar la Iaşi, în sala Teatrului de varietăţi, deschis în decembrie
1832, şi în sala Teatrului Naţional de pe Copou, inaugurat în
decembrie 1846. De asemenea, se făceau baluri bogate în
sălile societăţii Jockey-Club din Bucureşti şi Iaşi (1870).
Balurile carnavalului fiind o mare atracţie, ieşenii şi
bucureştenii se vizitau reciproc. După introducerea trenurilor
(1870), apăruseră firme care organizau voiajuri în cele două
capitale, ba şi la Viena sau la Paris, pentru premiere
teatrale.
Baluri în ţinute istorice
Uneori, costumele de la baluri erau specifice unei anumite
epoci, bunăoară erau de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea
sau al XVI-lea, cucoanele întrecându-se să redea viaţă unor
mari personalităţi ca Maria Antoaneta sau doamna de
Pompadour.
Sala societăţii austro-germane de gimnastică „Turn Verein“,
din strada Arcu, şi sala Societăţii de Gimnastică „Sport şi
Muzică“, înfiinţată de un grup de profesori în fostul atelier al
Şcolii de Arte (1903), se întreceau în asemenea baluri
populare cu subiecte istorice. Erau adresate tuturor tinerilor
şi erau deschise de un profesor care prezenta contextul
istoric. În uriaşa încăpere devenită, de pildă, salon medieval,
participanţii purtau elegante costume de epocă – proprii sau
închiriate din garderobă – se sileau să intre în rolul eroilor
prezentaţi de orator şi de actorii împrăştiaţi printre
dansatori.
Societatea germană avea predilecţie pentru spectacole
inspirate de la curtea din Viena sau Berlin, iar societatea
profesorilor pentru cele inspirate de curţile domneşti din
Bucureşti şi Iaşi.
A rămas în memoria Iaşilor balul unui carnaval de prin 1905
cu tema „Unirea din 1859“, când în sală au apărut mai mulţi
Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Al. Ioan Cuza,
Lascăr Catargi, toţi întrecându-se să fie cât mai naturali, unii
chiar cuvântând. Pe lângă ei foiau o sumedenie de figuri
asemănătoare cu Elena Cuza, Maria Obrenovici şi alte
neveste de înalţi dregători, ce se mai luau şi la harţă şi
printre care se plimbau, plini de gravitate, feluriţi prinţi şi
principese.
În zilele cu baluri costumate la „Sport şi Muzică“, străzile
Iaşilor erau invadate de rochii malacof, crinoline, ştrasuri
(imitaţii de pietre preţioase din sticlă), coafuri extravagante,
mantile şi tot felul de măşti privite cu admiraţie de trecători.
Tinerii care nu ştiau să danseze erau instruiţi pe loc, aşa
încât fiecare participant să se poată distra la marea
petrecere. Balurile Societăţii „Sport şi Muzică“, înfiinţată de
profesorul universitar Paul Bujor pentru a dezvolta sportul,
ajunseseră o şcoală a vieţii. Uneori, pe la mijlocul balului
popular, întocmai ca la acele boiereşti, într-o sală alăturată
se dădea şi câte un mic supeu cu preţ modic, pentru
obişnuirea tinerilor din mahalale sordide cu viaţa civilizată.
▲ Dansul care a schimbat moda
Binecunoscut în saloanele celor două Principate de prin anii
1820, valsul vienez prilejuia adevărate spectacole de
măiestrie şi talent ale tinerilor, pe la 1848 fiind dansul cel
mai iubit din saloanele bonjuriste. Indirect, valsul a contribuit
şi la schimbarea modei, femeile părăsind rochiile grele, cu
fire scumpe, cât şi acele cu câteva rânduri de jupe în formă
triunghiulară, puse unele peste altele, pentru a le da volum,
înlocuindu-le cu crinoline uşoare şi suple ca un clopot,
înfoiate, la început, pe un jupon rigid, ţesut cu urzeală din
păr de coadă de cal (1839), şi apoi pe balene sau schelet
din cercuri fine din oţel, prinse de o centură (1856). Moda
progresând, s-a trecut la rochia cu turnură, ce avea partea
din faţă normală, fără nici o adăugire şi doar partea dorsală
bombată (1860).
▲ Carnavalul a inspirat nenumărate opere literare şi
muzicale
Obiceiul carnavalului, ajuns şi în Ţările române din secolul al
XIX-lea, s-a transformat, cu timpul, într-o petrecere populară
zgomotoasă şi veselă, ce cuprindea mase mari de orăşeni şi
i-a inspirat lui I. L. Caragiale (1885) spumoasa comedie în
trei acte „D-ale Carnavalului“, cu Nae Grimea, Mache
Razachescu zis Crăcănel, Iancu Pampon, Miţa Baston,
Didina Mazu, Iordache şi alţi petrecăreţi ai unui bal mascat.
Mai înainte, pe aceeaşi temă, prezentă în multe pagini
literare sau de dramaturgie, Vasile Alecsandri scrisese piesa
„Iaşii în Carnaval“ sau „Un complot închipuit“, prezentată în
premieră sâmbătă, 22 decembrie 1845, când sala a fremătat
de larma mascaţilor, păpuşarilor, lăutarilor ce cântau pe
străzi şi jucau la balul „masche“ al carnavalului de pe scenă.
Spectacolul s-a terminat în veselie, lumea fredonând
cupletele actorilor cu „cea mai mare mulţumire“ („Albina
românească“, 30 decembrie 1845).
Subiectul carnavalului fiind atrăgător, Vasile Alecsandri l-a
reluat şi în comedia cu cântece „Chiriţa în Iaşi“ sau „Două
fete ş-o neneacă“ (1850), cu isprăvi ale cucoanei Chriţa,
nevasta cuconului Grigori Bârzoi, din Bârzoieni. Cei doi
veniseră la Iaşi să petreacă câşlegile – carnavalul – cu
speranţa că se vor „cotorosî“ de cele două fete, Aristiţa şi
Calipsiţa, găsindu-le câte un bărbat. „Fetele ciripeau
franţuzeşte şi ştiau dansurile timpului: cadrilul, mazurca,
polca. Participau la petreceri şi baluri, unul fiind către finele
câşlegilor dat de cucoana Nastasia, spre care mergeau
cântând: «Adio!, În astă seară/ Vom veni cu toţi la bal,/ Să-
ngropăm în vesălie/ Acest vesăl Carnaval»“.
Şi Giuseppe Verdi prezintă un bal mascat tulburător în opera
„Bal Mascat“, ce se încheia cu tragedia uciderii eroului
principal de către rivalul său. Johann Strauss a compus
„Carnavalul la Roma“ (1873).
Apropiat de temă, Duliu Zamfirescu a scris versurile „La bal
mascat“, în finalul cărora arăta decepţia întâlnirii cu zâna
tinereţii sale, ascunsă sub o mască, care la descoperire
arăta o figură răvăşită de nemiloasa trecere a vremii (1881).
La rândul său, Ionel Teodoreanu a publicat, prin 1929,
romanul „Bal mascat“.
Balurile fiind prilejuri de petrecere, dans, cunoaştere
manierată între tineri şi educaţie pentru comportamentul
civilizat în societate ar avea probabil destui iubitori şi în zilele
noastre. Carnavalul reprezintă o atracţie turistică a multor
oraşe de pe glob şi se poate organiza cu uşurinţă şi la noi,
reluând tradiţia strămoşilor. Fanfara de la „Zece Prăjini“ a şi
plecat la Veneţia, invitată pentru delectarea turiştilor în
avansul Carnavalului.
Ioan Mitican
DOI ANI ÎN REFUGIU LA IAŞI

Împlinindu-se 90 de ani de la nefericitele zile ale

Primului război mondial (11.12.2007), despre care astăzi
prea puţin se ştie, ne-am propus să răsfoim împreună
câteva pagini din răbojul lor însângerat şi să aprindem o
candelă a aducerilor aminte la altarele slujite de marii
noştri înaintaşi.
Fiindcă la 11/24 noiembrie 1916 armatele inamice au
trecut Dunărea şi erau aproape de Bucureşti, Consiliul
de Miniştri a hotărât transferarea reşedinţei la Iaşi. Aşa
cum nota omul politic Constantin Argetoianu, Iaşul a
fost „copleşit de puhoiul unei adevărate invazii“: „În
câteva zile Iaşii s-au umplut, încât nu-şi mai putea trage
omul sufletul“ şi s-a transformat rapid, din oraş
patriarhal, cu vreo 80.000 de locuitori, în capitală
vremelnică, cu vreo 400.000 de locuitori.

Prinsă în cleştele de foc al celor două alianţe, Antanta şi

Puterile Centrale, datorită precarei dotări militare şi lipsei
sprijinului aliat promis, cu tot eroismul ostaşilor săi, la
jumătatea lui noiembrie 1916, România a pierdut Dobrogea,
Oltenia, iar capitala a ajuns în prag de înstrăinare. Fiindcă la
11/24 noiembrie 1916 armatele inamice au trecut Dunărea şi
erau aproape de Bucureşti, Consiliul de Miniştri a hotărât
transferarea reşedinţei la Iaşi. Ca efect, sâmbătă, 12/25
noiembrie, ministerele şi autorităţile centrale, cu zestrea şi
funcţionarii superiori, îmbarcaţi în trenuri, au pornit spre
Moldova.
Aşa cum nota omul politic Constantin Argetoianu, într-o
săptămână, Iaşul a fost „copleşit de puhoiul unei adevărate
invazii“: „În câteva zile Iaşii s-au umplut, încât nu-şi mai
putea trage omul sufletul“. Pe lângă autorităţile centrale,
către fosta capitală a Moldovei a pornit şi mare parte din
protipendada capitalei – numeroşi oameni de cultură,
gazetari, bancheri şi moşieri din provinciile ocupate, dar şi
mulţi oameni obişnuiţi, fugăriţi de silniciile frontului.
Coadă pentru o porţie de fasole
Drept consecinţă, oraşul s-a supraaglomerat şi nu mai făcea
faţă cerinţelor. Rezervele alimentare scăzuseră şi, după cum
scria I. G. Duca, pentru o „porţie de fasole“, la restaurante se
făcea coadă. Încercând înfrânarea preţurilor, Consiliul
comunal a stabilit menţinerea chiriilor la cotele din octombrie
1915 şi a impus preţuri maximale pentru alimentele de primă
necesitate, iar mai târziu, raţii chiar pentru legume,
vânzându-se „câţiva ardei, morcovi, gogoşari sau cepe de
căciulă“.
Lipsind şi zahărul, s-a interzis cofetarilor fabricarea
prăjiturilor sau a torturilor, permiţându-se doar servirea cu
zahăr a ceaiului şi a cafelei din orzoaică sau din cicoare
prăjită.
Deşi populaţia se zbătea să facă uşoară viaţa refugiaţilor, se
simţea mâhnirea şi chiar ostilitatea împotriva parveniţilor
care o duceau numai în afaceri tenebroase, petreceri şi
desfrâu. Pe străzi foiau maşinile elegante ale suspuşilor, iar
pe Lăpuşneau, după-masa se desfăşura parada învârtiţilor,
afaceriştilor, scutiţilor de front, pe larg descrisă de gazetele
vremii şi cu durere încondeiată de Mihail Sadoveanu în
romanul „Strada Lăpuşneanu“ şi de Sandu Teleajen, în
volumul „Turnuri în apă“.
Regina a stat două săptămâni în gara Grajduri
Transformarea rapidă a oraşului patriarhal de vreo 80.000
de locuitori în reşedinţă guvernamentală sau capitală
vremelnică, cu vreo 400.000 de locuitori, s-a înfăptuit sub
conducerea primarului Gh. Mârzescu, care s-a zbătut,
împreună cu populaţia, să asigure tuturor un adăpost.
Majoritatea instituţiilor de apărare aflându-se pe strada Carol
I, Copoul devenise „centrul politic şi al rezistenţei naţionale,“
la poalele sale aflându-se cea mai căutată clădire a vremii:
Palatul Cantacuzino, acum Palatul Copiilor.
Pe 12 noiembrie 1916, într-un tren special s-a urcat şi regina
Maria cu copiii şi o parte din personalul Palatului regal,
plecând iute spre Iaşi, ca „ultima expresie a catastrofei.“ (N.
Iorga – „O viaţă de om aşa cum a fost“).
A ajuns în gara Grajduri duminică 13/26 noiembrie şi acolo a
rămas vreo două săptămâni, din lipsa unui spaţiu de cazare
la Iaşi. Pe lângă dânsa treceau trenuri şi iar trenuri, unele cu
ostaşi către front, altele cu răniţi şi mii de refugiaţi spre Iaşi,
numai trenul regal stătea. L-a depăşit ca fulgerul şi trenul
guvernamental, cu prim-ministrul care rămăsese în capitală
până în noaptea de 20 noiembrie/3 decembrie, înainte de
căderea Bucureştilor sub ocupaţie, pe 23 noiembrie/6
decembrie (C. Argetoianu).
Din cauza evenimentelor precipitate, la Iaşi nu era nimic
pregătit pentru găzduirea familiei regale şi, cu toată zbaterea
colonelului Ernest Ballif, ataşat pe lângă regină, nu se găsea
un adăpost potrivit. După Unirea din 1859 construindu-se
puţin, oraşului îi lipseau clădiri confortabile şi spaţioase
pentru un palat regal cu mulţi membri, personal de serviciu
şi gardă.
Aşteptând în trenul friguros, tras pe o linie secundară până
la găsirea mult doritei locuinţe, regina, copleşită de gânduri,
nota, în jurnalul ei: „Am intrat în necunoscut; unde mă duc?
Pentru câtă vreme? Toată lumea e îngrozitor de tristă… Nu
ştim unde ne vom opri. Tristă aşteptare, cu multe lacrimi.
Trec din vagon în vagon încercând să înviorez pe cei mai
disperaţi! Pe la vremea prânzului am ajuns la Grajduri, unde
am rămas un răstimp, pe când Baliff a plecat la Iaşi cu o
locomotivă ca să cerceteze oraşul şi să vadă unde am putea
găsi o locuinţă. Suntem cu totul fără veşti. Vremea e rece; în
jurul trenului nostru urlă un vânt vijelios“ („Povestea vieţii
mele“).
Drumurile şi şoselele erau pline de convoaie nesfârşite de
care şi căruţe, trăsuri, cupeuri şi docare. „De-a lungul
şoselelor erau numai cai şi boi rămaşi în drum, care îşi
dădeau sufletul într-o crudă agonie, sau hoiturile lor
înţepenite. Vedeai adesea şi copii morţi de frig şi de foame,
părăsiţi pe câmpiile îngheţate de mamele lor, care în goana
nebună nu avuseseră nici timpul să-i îngroape. Mulţi copii şi
tineri mai ales, evacuaţi în grabă de frică să nu fie prinşi de
duşman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi
Munteniei cu hainele zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în
picioare, abia târându-se prin ploaie şi noroi. De multe ori
cădeau pe străzi istoviţi, cu ochii stinşi, cu mintea pierdută
şi-şi dădeau sufletul înainte de a li se putea da vreun ajutor“
(Elena Th. Emandi, „Refugiaţii – Din anii de durere“).
Moldova devenise un imens lazaret cu toate şcolile
prefăcute în spitale şi infirmerii, cu drumurile înecate de
cârdurile fără sfârşit ale carelor şi căruţelor cu refugiaţi
gemând de durere şi foame şi cu liniile ferate blocate de
mulţimea vagoanelor şi a trenurilor, transformate în depozite
pe roţi, pline de utilaje, materiale şi maşini smulse, la viteză,
din fabricile părăsite.
Reşedinţa din Palatul Cantacuzino de pe Copou
Deasupra Iaşului supraaglomerat coborâse negura zilelor de
iarnă, cu frig, nesiguranţă, foamete, mizerie, „intrigi, dureri
sincere şi ambiţii perfide“ (I. G. Duca). Despre zilele acelea,
trăite în vagonul de reşedinţă, regina mai scria:
„Am petrecut aproape două săptămâni în tren. Ballif (Baliff)
mergea mereu la Iaşi căutând o locuinţă pentru mine şi copiii
mei. În sfârşit, după multă alergătură, o găsi în casa
Comandamentului militar. Mi-a fost pusă la dispoziţe, dar nu
era destul de încăpătoare ca să aibă loc şi regele. (Regelui i
s-a repartizat casa Cantacuzino-Paşcanu, în care locuise la
vizitele anterioare.) Uneori mergeam în oraş cu Ballif,
însoţită de câte unul din copii. Toată lumea se revărsase
peste Iaşi. Bieţii, tihniţii lui locuitori erau îngroziţi. Orice
legătură cu regele era întreruptă. A fost timp de două
săptămâni un trai ciudat; eram despărţiţi de orice alte
întâmplări ale vieţii. Primirăm vestea căderii Bucureştiului.
Aflarăm totodată că Nando (regele), Carol şi Cartierul
General se mutau încet, din loc în loc, împreună cu armata
ce se retrăgea în Moldova, părăsind oraşele rând pe rând în
faţa duşmanului ce înainta mereu. Se dăduse foc la puţurile
cu păcură şi la depozitele de grâne. Găzduirea întârziase
fiindcă, în casa Cantacuzino, trecută Corpului de Armată,
funcţionau unităţi militare legate de activitatea frontului ce
trebuiau mutat,e iar încăperile grijite“.
Aşezată în sediul Corpului de Armată, sâmbătă 26
noiembrie/9 decembrie, regina Maria nota: „Era o casă
mare, încăpătoare, nu prea ademenitoare, nici frumoasă.
dar era un acoperiş şi mă pusei pe lucru ca s-o fac cât se
poate de plăcută.“
Prea mult timp de aranjare n-a avut fiindcă, o dată instalată
familia regală, reşedinţa a devenit un loc spre care lumea se
îndrepta să reclame, să se plângă: „Nesfârşit şir de oameni
pe care a trebuit să-i primesc“, scria regina.
„Toată lumea tăbărâse pe regină,“ nota I. G. Duca. Nu
lipseau miniştrii, dregătorii şi politicienii refugiaţi la Iaşi. Cu
răbdare şi tact, îi primea pe toţi, îi asculta şi se silea să le
rezolve problemele. Exista şi nemulţumirea că politicienii
„care asigurau la Iaşi continuitatea statului român“ nu se
înţelegeau şi păreau lipsiţi de orice orientare. De aceea,
dânsa, sfătuită de profesorul Nicolae Iorga, a susţinut
alcătuirea unui guvern de coaliţie, realizat la 11/24
decembrie 1916 şi condus de I. I. Brătianu şi Take Ionescu,
despre care povesteşte în memorii.
Palatul reginei
Casa fostului logofăt Dumitrache Cantacuzino, ocupată de
musafiră, intrase în ochii oraşului chiar din primele zile,
lumea botezând-o pe dată „Palatul reginei“. Activă, mergea
prin spitale şi sate, se ducea pe front, asculta propunerile
ofiţerilor din tranşee şi le ducea regelui pentru a lua măsurile
cuvenite. Miniştrii şi politicienii constatau – unii cu
consternare – că urmaşa principelui Alfred, duce de
Edinburg, al doilea fiu al reginei Victoria a Angliei, dar şi fiica
marei ducese Maria Alexandrovna, fata ţarului Alexandru al
II-lea al Rusiei, nu avea odihnă.
Susţinea autoritatea regelui, dar îl ajuta şi în atribuţii, atunci
când era ocupat cu problemele frontului, devenind
„comandir“ cum o porecleau ofiţerii ruşi, ştiind-o vară a
ţarului Nicolae al II-lea şi a regelui George al V-lea. Era şi
mai tânără cu 10 ani decât regele, la vremea când soseau la
Iaşi, ea având 41 de ani, iar regele 51. Mergând pe front,
prin sate şi târguri, discutând de aproape cu oamenii:
medici, infirmiere, ostaşi, săteni, dânsa ştia mai bine ca toţi
lipsurile de echipamente, de hrană, îmbrăcăminte, muniţie,
medicamente şi căuta prin toate mijloacele să le înlăture.
Reduta speranţei din Copou
Şi de aceea, potrivit lui I. G. Duca, pentru a rezolva unele
cerinţe arzătoare, de multe ori devenea „impulsivă“, fapt
justificat de celălalt memorialist, Constantin Argetoianu: „A
fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie
de o mângâiere, de o îmbunătăţire a soartei sau a traiului. O
găsim în tranşee printre combatanţi, în rândurile înaintate; o
găsim în spitale şi în toate posturile sanitare, printre răniţi,
printre bolnavi. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe,
cum n-a cunoscut teama şi scârba de molime…“ atunci când
tifosul exantematic făcea ravagii.
În Iaşul sfârşitului de an (1916), copleşit de dureri şi
deznădejdi, casa Cantacuzino de la poalele Copoului era
singura clădire în care se mai spera şi se credea în izbânda
ţării, devenind „Reduta speranţei“, cum scria un gazetar
francez sau cum avea să noteze Nicolae Iorga în volumul „O
viaţă de om aşa cum a fost“: „Dar unde întâlneam siguranţa
neclintită cu privire la neapăratul rezultat al războiului era în
Palatul Reginei, care se aşezase la Comandamentul
Corpului de Armată, bătrâna casă boierească, plină şi ea de
amintiri. Acolo în odăile luminate până târziu, noaptea nu
înceta activitatea. Se lucra pentru răniţi, pentru armată, de
un grup de doamne alese de regină, se primeau ştiri, se
încercau sugestii pe lângă regele mai îndărătnic decât
oricând în afirmarea autorităţii sale, se cereau şi se dădeau
sfaturi“. Marele salon de baluri se transformase în sală de
lucru unde se făceau mănuşi, fulare, pulovere, se coseau
cămăşi se producea bandaje pentru răniţi, devenind sediul
„Comandamentului de luptă cu toate nevoile“ („Ultima
romantică“).
Într-o odaie cu o masă lungă la mijloc, pe care trona un uriaş
samovar cu ceai pus la îndemâna vizitatorilor pentru
autoservire, întâlnindu-se miniştrii ţărilor aliate şi emisarii
europeni, palatul de la poalele Copoului a devenit şi Palatul
Micii Europe.
Vreme de doi ani, până în noiembrie 1918, când Guvernul şi
regele s-au întors la Bucureşti după victoria aliaţilor, Palatul
Reginei a fost punctul central al Iaşilor.
Regele fiind ocupat cu problemele frontului, din ianuarie
1917, şi-a stabilit reşedinţa oficială în fosta locuinţă a lui
Cuza Vodă din strada Lăpuşneanu, unde se ţineau consilii
militare, şedinţe de lucru, primiri , venind în Copou doar la
vremea mesei sau pentru „a trăi câteva ceasuri în oaza de
speranţă creată de regină.“
Copoul Rezistenţei Naţionale
Mai sus de regină, doar la câţiva zeci de paşi, era locuinţa
generalul Şcerbaceff (1858-1922), comandantul armatei
ruse de aproape un milion de oameni, trimisă la îndemnul
Antantei pentru ajutor în Moldova. Generalul stătea în casa
lui Grigore Iamandi, o clădire ce ieşea pe jumătate în stradă,
dorind parcă să amintească trecătorilor că pe vremuri
mărginea îngusta uliţă Podul Verde – cum se numea
odinioară bulevardul Carol de astăzi.
Fiindcă în februarie 1917 ţarul fusese detronat, puterea
luând-o Guvernul socialist al lui Alexandru Kerenski, iar apoi,
maximaliştii (numele de atunci al bolşevicilor), Şcerbaceff a
fost pus în situaţia de a asista neputincios la dezagregarea
armatei sale sub influenţa ideilor maximaliste.
Vizavi de Casa Iamandi, în clădirea Rosetti, existentă şi
astăzi (casa cu bolte), locuia omul politic Dimitrie Greceanu
(1860-1920), conducătorul fracţiunii conservatoare locale,
pro-antantistă, în fruntea căreia se găsea Tache Ionescu
(1858-1922).
Fiindcă în decembrie 1916 s-a format Guvernul de coaliţie şi
stăpânul casei era şi ministrul Lucrărilor Publice, „la Mitică
Greceanu acasă, în biroul lui, o cameră destul de mare, dar
fără gust mobilată“ (I. G. Duca), se ţineau consiliile
guvernamentale. Aici s-a luat hotărârea ca armata română
să se refacă în România şi nu în Rusia cum îndemnau
reprezentanţii puterilor aliate, pentru a reduce criza
alimentară din ţară. Măsura s-a dovedit salutară căci Rusia
avea să fie bântuită de furtuna revoluţiei. Lângă casa lui
Greceanu aflându-se palatul hatmanului Toderaş Balş,
preluat de Cercul Militar, în odăile acestuia funcţiona
Ministerul de Externe ce se lupta pe frontul diplomatic.
În complexul de clădiri al Şcolii Militare lucra Marele Cartier
General al Armatei române, aripa din deal găzduind
Misiunea franceză sosită în ajutor cu militari şi personal
sanitar, iar Şcoala Normală de Fete „M. Sturza“ de vizavi
adăpostind Comandamentul trupelor aliate ruse.
Casele din jur erau ocupate de ofiţeri superiori, conducătorul
Misiunii, generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931),
locuind la profesorul G. Bogdan din strada „40 de Sfinţi“.
Guvernul României era răsfirat în casele din Copou
Ceva mai sus, sub acoperişul profesorului Ioan Paul din
strada Asachi la numărul 9 şi-au găsit adăpost Barbu Şt.
Delavrancea şi Octavian Goga, redactorul-şef al gazetei
combative de front „România“, iar puţin mai încolo, la fostul
număr 5, stătea vestitul ministru de Finanţe Emil Costinescu.
În locuinţa acestuia „în prima cameră la dreapta cum intrai“,
potrivit aceluiaşi memorialist I. G. Duca, „Guvernul României
a luat toate măsurile din care după atâtea jertfe trebuia să
iasă înfăptuirea visului nostru secular“.
Nu departe, pe strada Lascăr Catargi, unde-i acum Radio
Iaşi, avea reşedinţa primul-ministru I. I. Brătianu, alături de
Saint Aulaire, ambasadorul Franţei.
Universitatea (aripa din deal) adăpostea Ministerul
Instrucţiunii, în Aulă întrunindu-se senatorii atunci când nu
aveau şedinţe comune cu deputaţii instalaţi la Teatrul
Naţional.
Tot pe Copou în casa Konia din strada Lăţescu (numită azi
Titu Maiorescu) la numărul 4, pe dreapta, unde s-a ridicat un
bloc, trăia Tache Ionescu, politicianul cu multă experienţă şi
spirit de cumpănire a faptelor, în odaia căruia, de asemenea,
se aduna Guvernul pentru dezbateri importante.
Clădirea înaltă, cu etaj, rămasă singuratică vizavi de
Universitate, aparţinea juristului Gh. Mârzescu, mai întâi
primarul care „printr-o minune“ a reuşit să adăpostească
miile de disperaţi, sosiţi la porţile Iaşilor în toamna anului
1916, apoi ministrul gospodar al Agriculturii şi Domeniilor în
Guvernul de coaliţie şi gazda multor consilii şi întruniri de
seamă guvernamentale.
Aşa cum avea să scrie, prin 1929, Vintilă Brătianu: „în casa
lui Mârzescu s-a păstrat în timpul ocupaţiei străine nu numai
nădejdea zilelor mai bune, dar şi firul sacru al Rezistenţei
Naţionale“. Calea Copoului a fost în întregime strada
Rezistenţei Naţionale pe care, seara, ieşenii se plimbau cu
steguleţe tricolore în mână fluturându-le prin faţa clădirii
unde se instalase Misiunea Puterilor Centrale, venită în locul
aceleia franceză, expulzată. La capătul străzii, aşteptau
semnalul luptei de eliberare regimentele de infanterie şi
cavalerie retrase în cazărmi. Acesta se lansa la 27
octombrie/9 noiembrie 1918 când Guvernul dădea ultimatum
trupelor ocupante să părăsească teritoriul României şi se
pregătea întoarcerea la Bucureşti. Antanta învinsese,
inamicii cerând pace!
Ioan Mitican