Cibernetica Sistemelor Economice PDF

Cuprins
Introducere ................................................................................................................ 3
1. Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic ..... 15
2. Sistemul cibernetic al consumatorului - gospodăriei ................................... 49
3. Sistemul cibernetic al producătorului – firmei ............................................. 87
4. Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale ........................................................ 191
5. Modelarea bazată pe agenţi. MBA şi utilizarea ei în domeniul economic 215
6. Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic ... 229
7. Sistemul cibernetic al economiei reale – SCER ............................................. 289
8. Sistemul cibernetic al economiei monetare – SCEM .................................... 399
9. Sistemul cibernetic al economiei deschise ..................................................... 461
10. Aplicaţii ale algoritmilor genetici în modelarea sistemelor cibernetice 533
Anexa A - Funcţii de producţie ............................................................................. 557
Anexa B ........................................................................................................................ 565
Anexa C - Noţiuni financiare .................................................................................. 590
Anexa D - Procese de difuziune şi lema lui Ito .................................................. 594
Bibliografie ................................................................................................................. 596

ÎN LOC DE INTRODUCERE:
CIBERNETICA ŞI ŞTIINŢELE COMPLEXITĂŢII:
O NOUĂ SINTEZĂ PENTRU SECOLUL XXI
Cibernetica trece, la acest început de secol şi mileniu, printr-o serie de

procese înnoitoare nemaiîntâlnite. Dacă, o vreme, s-a considerat că această ştiinţă
sistemică de înaltă sinteză îşi atinsese, oarecum, limitele cu ceea ce s-a numit
“cibernetica de ordinul doi” a lui von Foerster, iată că procesul profund şi accelerat
de schimbare a pătruns şi în ştiinţa ciberneticii, producând răsturnări şi mutaţii pe
care cu greu astăzi putem să le interpretăm doar printr-o concepţie pur evoluţionistă
privind dinamica ştiinţei.
Apariţia şi dezvoltarea fără precedent a Internetului, creşterea puterii de
calcul a computerelor actuale ce pot ajunge să conţină mii de procesoare,
dezvoltarea vertiginoasă a telecomunicaţiilor, apariţia şi extinderea continuă a
ciberspaţiului şi a sistemelor virtuale, trecerea la metodele bazate pe agenţi
inteligenţi ş.a., au determinat o revenire spectaculoasă a interesului pentru
cibernetică şi teoria generală a sistemelor, singurele capabile să ofere o viziune
sistemică, integratoare asupra unei lumi aflate într-un dramatic proces de
complexificare.
Se acceptă astăzi ideea că cibernetica nu este o singură ştiinţă, ci o
metaştiinţă, cuprinzând acel grup de discipline ştiinţifice interdependente care au
ca obiect comun de studiu sistemele complexe şi adaptarea acestora la medii
complexe.
Stuart Kaufman a denumit această mulţime de discipline ştiinţele
complexităţii, prevăzându-le totodată un rol dominant în evoluţia ştiinţei secolului
XXI. El afirma: “secolul XXI va fi secolul ştiinţelor despre complexitatea
organizată” (S. Kaufman, 1993). Desigur că se referea la complexitatea organizată
despre care vorbea Herbert Simon (1983), dezvoltând o idee a lui Denis Weaver
introdusă în anii ’60 ai secolului trecut.
Care sunt aceste ştiinţe ale complexităţii, ce îşi revendică, explicit sau
implicit, rădăcinile din cibernetică şi Teoria Generală a Sistemelor a lui von
Bertalanffy? O listă provizorie a lor este dată în Tabelul 1. De ce provizorie?
Deoarece procesul de constituire a lor este în plină desfăşurare şi ne putem aştepta,
an de an, la noi şi noi intrări de discipline, la fenomene de grupare sau chiar de
dispariţie a unora dintre ele. Deci avem de-a face cu o listă deschisă şi, chiar mai
mult decât atât, cu o nouă sinteză a disciplinelor ştiinţifice derivând din cibernetică
şi TGS.
Ceea ce uneşte aceste discipline, în afara originii lor comune, este obiectul
de studiu, sistemul complex, abordat însă cu metode diferite, din unghiuri de
vedere diferite, în scopuri diferite.
3
Cibernetica sistemelor economice
Nu ştim cât va dura acest proces de sinteză şi unde va ajunge el. Dar deja
implicaţiile pentru dezvoltarea în continuare a ciberneticii sunt imense Atât de mari
încât, poate, însăşi definiţia dată de Norbert Wiener ar trebui schimbată. Cu toate
că, după aprecierea noastră, chiar şi această definiţie a fost incomplet înţeleasă şi
exploatată ştiinţific, mai ales partea a doua a ei referitoare la comunicarea la fiinţe
şi maşini.
Stuart Umpleby (2001) vorbeşte despre “cibernetica de ordinul trei” ca
despre o cibernetică societală (ce nu trebuie confundată cu cibernetica socială a lui
Georg Klaus), sau o cibernetică a sistemelor conceptuale. Principala sa trăsătură
distinctivă ar fi feedback-ul dintre teorie şi organizarea socială, astfel încât, prin
perfecţionarea conceptelor teoretice, să ajungem la însăşi schimbarea societăţii.
Saltul pe care l-ar realiza ştiinţa, în general, ar fi imens, cu consecinţe greu
de anticipat acum. Ea ar depăşi starea descriptivă şi interpretativă actuală şi ar
deveni într-adevăr ceea ce Marx anticipa: o forţă de producţie a societăţii, capabilă
să se transforme pe sine, dar să transforme şi societatea care îi dă naştere. În acest
fel, cibernetica şi-ar putea realiza pe deplin rolul său creator, întrevăzut deja de
Norbert Wiener în “Dumnezeu şi Golem”.
Pentru a ajunge la un astfel de rezultat este necesară însă parcurgerea unei
etape de clarificare a raporturilor dintre diferitele ştiinţe ale complexităţii, dintre
care, probabil, câteva vor dispărea, se vor adăuga altele, iar unele dintre ele se vor
maturiza şi vor rămâne stabile şi în continuare.
Întrebarea care se pune imediat este dacă este posibilă acum apariţia unei
teorii generale a complexităţii. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă cred că nu este
posibilă, cel puţin pe un termen previzibil, realizarea unei singure teorii care să
explice şi să anticipeze toate aspectele privind sistemele complexe din natură şi
societate. Cu toate acestea, aşa cum afirmă Melanie Mitchell (1997) este posibilă
apariţia unor noi teorii care să explice emergenţa structurilor de prelucrare a
informaţiei de la metanivel din componente interactive aflate la micronivel. Aceste
ar putea explicita condiţiile în care apar diferitele tipuri de structuri în sistemele
complexe precum şi rolul acestora în comportamentul global al sistemelor.
O primă concluzie care se impune este aceea că, în ceea ce priveşte sinteza
dintre cibernetică şi noile teorii ale complexităţii, nu ne aflăm la sfârşitul acestui
proces, ci abia la începutul său.
Dar este necesară oare o astfel de metaştiinţă a sistemelor complexe? Dacă
analizăm atent conţinutul şi dezvoltarea actuală a ştiinţelor complexităţii, observăm
că ele derivă, într-o măsură mai mare sau mai mică, din cibernetică şi teoria
generală a sistemelor. Evident că unele dintre ele au o filogenie mai complicată,
trecând prin inteligenţa artificială, ştiinţa calculatoarelor sau chiar matematică.
Acest lucru nu schimbă, însă, cu nimic originea lor comună, observabilă atât în
obiectul de studiu, sistemul complex, cât şi în ontologia fiecărei discipline.
Problema care se pune este dacă sistemele complexe sunt sisteme cibernetice, sau
mai bine zis, sunt şi sisteme cibernetice. O astfel de concluzie ar duce imediat la
ideea că rolul de metaştiinţă l-au îndeplinit, în toată perioada lor de dezvoltare şi
probabil că îl vor mai îndeplini mult timp de acum înainte, cibernetica şi teoria
4
În loc de introducere
generală a sistemelor, structurate într-o nouă ştiinţă, deja denumită “cibernetica de

ordinul trei”.
Înainte de a aborda o tentativă de a rezolva o astfel de problemă, să
precizăm că cibernetica de ordinul trei, dezvoltată practic în ultimul deceniu al
secolului XX, este cibernetica cu impact social, sau cibernetica sistemelor
conceptuale. Plecând de la constatarea că sistemele sociale reprezintă ceva diferit
de sistemele fizice, Umpleby, principalul promotor al unei astfel de concepţii,
spunea: “Când teoriile despre fenomenele fizice se schimbă, presupunem că
fenomenele însele nu se schimbă. De exemplu, când fizicienii si-au schimbat
concepţia trecând de la mecanica newtoniană clasică la mecanica cuantică,
comportamentul atomilor nu s-a schimbat. Dar când teoriile despre sistemele
sociale se schimbă, sistemele sociale funcţionează diferit. De exemplu, teoriile lui
Adam Smith, Karl Marx, John Maynard Keynes şi Milton Friedman au schimbat
modul în care funcţionează sistemele sociale. Deci, în sistemele sociale există o
circularitate sau un dialog între teorii şi fenomene” (Umpleby,2001).
Dar să vedem mai concret în ce ar consta această nouă cibernetică socială.
Cel mai bine se poate observa diferenţa dintre vechile concepţii cibernetice
(cibernetica de ordinul întâi şi de ordinul doi) şi această nouă cibernetică apelând la
un tablou comparativ ca cel din Tabelul 2.
Cibernetica de ordinul doi ar fi cibernetica biologică, în schimb cibernetica
de ordinul trei apare ca fiind cibernetica socială şi având, din această perspectivă,
proprietăţi distincte faţă de teoriile premergătoare.
Astfel, la nivel epistemic, cibernetica de ordinul trei creează cunoaştere
pentru ca aceasta să fie utilizată în vederea atingerii unor scopuri umane. Ideile şi
teoriile sociale nu sunt altceva decât instrumente şi mijloace ale schimbării sociale.
Dacă vrei să perfecţionezi un sistem social, să spunem o firmă, atunci elaborezi o
teorie mai bună asupra modului în care ar trebui să funcţioneze această firmă, după
care modifici firma în concordanţă cu teoria respectivă. Deşi o astfel de abordare
pare logică, noile teorii şi idei ce apar sunt supuse unor restricţii puternice,
deoarece organismul social din care face parte firma se opune unui astfel de demers
(restricţii legale, materiale, dar şi inerţiale), tinzând să prezerve vechea structură.
Din această cauză se formează o circularitate între teorie şi sistemul social care
determină modificarea treptată a teoriei, dar şi a sistemului în acord cu teoria
perfecţionată. Treptat, se ajunge la un nou sistem social care corespunde mai bine
scopurilor urmărite.
În acest context, se pune întrebarea dacă însăşi cibernetica nu ar trebui
redefinită ţinând cont de noile sale atribute de metaştiinţă. O astfel de definiţie ar
trebui să includă, dacă nu toate, cvasitotalitatea aspectelor tratate de noile ştiinţe ale
complexităţii, astfel încât să devină foarte clară filiaţia acestora din cibernetică
precum şi obiectul care este circumscris ariei mai largi abordate de cibernetică. O
astfel de definiţie ar putea fi următoarea: Cibernetica este ştiinţa care studiază
adaptarea sistemelor complexe la medii complexe.
5
Obiectul de studiu al ciberneticii ar fi deci sistemele adaptive complexe

indiferent de natura lor reală (tehnice, biologice, economice, sociale, conceptuale,
ş.a.), iar metodele sale ar include toate disciplinele care studiază, într-o formă sau
alta, sistemele complexe, adică exact disciplinele din tabelul 1.
Desigur că un asemenea demers ce ar transforma cibernetica în ceea ce
creatorul său, Norbert Wiener a întrezărit, adică într-o metaştiinţă a secolului XXI,
necesită parcurgerea unui drum încă lung şi dificil de clarificări, delimitări, noi şi
noi sinteze care să determine, pas cu pas, acceptarea unei realităţi tot mai evidente,
şi anume aceea că cibernetica a avut şi va avea în continuare un rol esenţial în
cunoaşterea şi transformarea naturii şi societăţii umane.
6
Tabelul 1
OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
1. Algoritmi Studiul utilizării unor John Holland - Teoria
genetici programe de calcul sistemelor
bazate pe principiile adaptive.
adoptate din genetică
(reproducere, mutaţie,
selecţie ş.a.) în vederea
optimizării sau modelării
sistemelor complexe
2. A-Life Studiul vieţii ca patern Chris Langton - Inteligenţa
utilizând automatele ce- artificială;
lulare în scopul constru- - Reţele booleene.
irii structurilor autoor-
ganizatoare din cadrul
sistemelor complexe
3. Autopoiesis Teoria asupra esenţei H. Maturana - Biologia
care deosebeşte un F. Varela evoluţionistă;
organism viu de o - Teoria
entitate nevie. Ea sistemelor
sugerează că un adaptive.
organism viu poate fi
interpretat ca un proces
circular, autocatalitic
având ca principal scop
propria supravieţuire.
Astfel, fenomenul de
autoorganizare poate fi
înţeles în termeni
autopoetici. Teoria
accentuează faptul că
“închiderea” circulară a
organismelor vii poate
fi privită ca un
“remediu” pentru
accentul pus pe
“deschidere” în teoria
sistemelor deschise
7
OAMENI SINTEZA
4. Biologia Teoria biologică a Ch. Darwin - Algoritmi
evoluţionistă evoluţiei dezvoltată iniţial J. Monod genetici;
de Charles Darwin, care St. Kaufman - Teoria
studiază evoluţia speciilor sistemelor
(apariţia şi dispariţia adaptive
acestora) prin meca- - Teoria
nismul mutaţiei aleatoare haosului
şi selecţiei naturale. Ea a
constituit baza pentru
înţelegerea noastră pri-
vind modul în care
schimbările în organis-
mele vii conduc la
adaptarea lor la mediu
5. Criticalitatea Teoria schimbărilor natu- Per Bak - Teoria haosului
autoorganizată rale abrupte care priveşte Chao Tang
sistemele ca evoluând
natural, într-o manieră
autoorganizatoare, către o
stare critică la care poate
să apară o schimbare
bruscă (de exemplu cutre-
mure, avalanşe, crize
financiare profunde ş.a.).
Considerate ca fiind “slab
haotice”, astfel de sisteme
au fost opuse unora
denumite “puternic”
haotice.
6. Dinamica Teorie şi metodă de studiu J. Forrester - Teoria sistemelor
Sistemelor a dinamicii sistemelor adaptive
înţeleasă ca rezultatul - Teoria sistemelor
unei reţele de bucle departe - de -
feedback pozitive şi nega- echilibru.
tive interconectate. Permi-
ţând reprezentarea prin
diagrame a sistemelor
dinamice de natură dife-
rită (firme, pieţe, sisteme
ecologice ş.a.), ea ajută la
identificare modului în
care schimbări în anumite
subsisteme sau părţi ale
acestora vor afecta alte
subsisteme sau întregul
sistem.
8
OAMENI SINTEZA
7. Geometria Teoria privind reprezenta- Benoit - Teoria haosului.
fractală rea obiectelor având di- Mandelbrot
mensiuni fracţionare şi nu
întregi, ca în geometria
euclidiană.
Dimensiunea fractală este
o modalitate de a măsura
complexitatea unui sistem
dinamic şi de a reprezenta
atractorii stranii din
cadrul acestuia
8. Inteligenţa Teoria privind construirea Marvin Minsky - Teoria
artificială de maşini dotate cu Herbert Simon Informaţiei;
inteligenţă - Teoria
complexităţii
algoritmice;
- Teoria
computaţională
9. Reţelele Teoria privind modul de Stuart Kaufman - Reţele neuronale;
booleene construire şi proprietăţile - Algoritm
unor reţele ale căror genetici.
noduri sunt conectate cu
alte noduri pe baza
anumitor reguli logice sau
booleene. Ele pot fi uti-
lizate pentru a studia pro-
cesele autoorganizatoare
şi emergenţa acestora
către structuri noi,
neprevăzute. Modelele
reţelelor booleene neuro-
nale sunt utilizate pentru a
genera aşa-numitele
“fitness landscapes”
(peisaje fitness) care sunt
reprezentări grafice ale
valorilor unor funcţii de
fitness la diferite
modificări ale mediului.
9
OAMENI SINTEZA
10. Reţelele Teoria privind constru- J.J. Hopfield - Algoritmi
neuronale irea de automate elec- genetici;
tronice şi algoritmi care - Inteligenţa
simulează funcţionarea artificială.
neuronilor. Schimbând
regulile de interacţiune
dintre neuroni într-o
astfel de reţea se poate
ajunge la comporta-
mente emergente in-
teresante care explică
procesele de învăţare şi
auto-organizare
11. Sinergetica Studiul sistemelor şi Herman Haken - Teoria
proceselor auto-organi- catastrofelor;
zatoare, care ia în - Teoria haosului.
considerare parametrii
de ordine ai acestora,
începând cu compo-
nentele de la nivelul de
bază şi până la cele
aflate la nivelele su-
perioare ale unor
structuri emergente
12. Teoria Studiul capacităţii J. Crutchfield - Teoria
calculului computaţionale a struc- Melanie computaţio-
emergent turilor emergente din Mitchell nală (calculului)
cadrul sistemelor auto-
organizatoare
13. Teoria Studiul funcţionării, ca- Alan Turing - Inteligenţa
calculului pacităţilor şi limitelor John von artificială;
(computaţională) calculatoarelor. Neumann - Algoritmi
Abordează natura algo- genetici.
ritmilor, limbajele de
programare şi aplicabi-
litatea diferitelor tipuri
de calcul la rezolvarea
unor probleme dificile
din matematică, fizică
şi alte domenii
ştiinţifice
10
OAMENI SINTEZA
14. Teoria Teoria matematică a Rene Thom - Teoria haosului;
catastrofelor schimbărilor discon- - Teoria
tinue în evoluţia unui sistemelor
sistem modelat prin evolutive.
ecuaţii structurale.
Catastrofele apar ca
fiind determinate de
parametri de control a
căror schimbare con-
duce de la schimbări
lente pentru valori mici
la schimbări abrupte la
valori critice mari. Ele
indică punctele de
bifurcaţie din sistemele
dinamice
15. Teoria Studiul măsurării com- G. Chaitin - Teoria
complexităţii plexităţii unui algoritm calculului;
algoritmice de calcul sau program - Teoria
de calculator utilizând calculului
concepte ale teorie emergent.
informaţiei
16. Teoria Studiul sistemelor di- Edward Lorenz - Teoria
haosului namice caracterizate de catastrofelor;
senzitivitate la condi- - Teoria
ţiile iniţiale. Sistemele sistemelor
haotice sunt sisteme adaptive;
neliniare, interactive, - Teoria
având diferite tipuri de sistemelor
relaţii feedback între dinamice;
componente sau pro- - Geometria
cese. Ele încep cu a fi fractală.
deterministe, dar schim-
bări ale parametrilor lor
de control conduc la
apariţia haosului
11
OAMENI SINTEZA
17. Teoria Teorie matematică Claude - Teoria
informaţiei privind măsurarea Shannon calculului;
cantităţii de informaţie A. Kolmogorov - Teoria
pe care canalele de complexităţii
comunicaţie o poate algoritmice;
conţine. Informaţia este - Inteligenţa
privită ca varietatea artificială;
opusă redundanţei, ca- - Reţelele
pabilă să fie transmisă booleene;
electronic. - Reţelele
Multe dintre sistemele neuronale.
complexe pot fi in-
terpretate ca mecanis-
me de prelucrare a
informaţiei
18. Teoria Teorie matematică a John von - Teoria
jocurilor rezultatelor care se pot Neumann informaţiei
obţine când doi sau mai Oskar
mulţi jucători sunt Morgenstern
angajaţi într-un com-
portament cooperativ
sau necooperativ con-
form unor reguli
stabilite
19. Teoria Studiul sistemelor Murray - Biologia
sistemelor complexe, neliniare, Gell-mann evoluţionistă;
adaptive interactive care au Brian Arthur - Inteligenţa
capacitatea de a se artificială;
adapta la un mediu în - Teoria
schimbare. Sistemele sistemelor
adaptive sunt caracte- evolutive;
rizate de un anumit - Criticalitatea
potenţial de auto- auto-organizată.
organizare şi pot exista
în medii neechilibrate
datorită transformărilor
continue pe care le
suferă modelele lor
interne relative la
mediu.
12
OAMENI SINTEZA
20. Teoria Disciplină care stu- Henri Poincare - Teoria haosului;
sistemelor diază evoluţia în timp a Steve Smale - Teoria
dinamice sistemelor descrise de catastrofelor;
ecuaţii diferenţiale. -Teoria sistemelor
Sistemele dinamice adaptive;
sunt, de obicei, consi- - Sinergetica.
derate sisteme determi-
niste, deşi pot fi influ-
enţate de evenimente
aleatoare.
21. Teoria Studiul sistemelor Ervin Laszlo - Teoria
sistemelor complexe utilizând sistemelor
evolutive principiile şi legile adaptive;
biologiei evoluţioniste - Biologia
evoluţionistă;
- Teoria
sistemelor
departe-de-
echilibru.
22. Teoria Studiul proceselor şi Ilya Prigogine - Teoria
sistemelor sistemelor auto-organi- Gregoire Nicolis sistemelor
departe-de- zatoare dintr-o perspec- dinamice;
echilibru tivă termodinamică. - Teoria
Sistemele auto-organi- sistemelor
zatoare sunt denumite evolutive;
structuri disipative şi - Teoria
ele au tendinţa de a se catastrofelor.
opune, prin modificări
de structură sau prin
schimbul informaţional
cu mediul, efectelor pe
care le are creşterea
entropiei
13
Tabelul 2
Cibernetica Cibernetica Cibernetica
inginerească biologică socială
Perspectiva O perspectivă epis- O perspectivă epis- O perspectivă epist-
epistemologică temologică realistă: temologică biolo- emologică pragmatică:
“cunoaşterea este o gică: modul în care “cunoaşterea este un
imagine a realităţii” funcţionează construct pentru atinge-
creierul rea unor scopuri umane”
Diferenţiere Realitatea versus Realism versus Biologia cunoaşterii
fundamentală teoriile ştiinţifice constructivism versus observatorul ca
participant social
Ce trebuie Să se construiască Să includă pe Să explice relaţia dintre
rezolvat teorii care explică observator în ştiinţele naturii şi
fenomenele cadrul domeniului ştiinţele sociale
observate ştiinţific
Ce trebuie Cum funcţionează Cum un individ Cum oamenii crează,
explicat lumea construieşte o menţin şi schimbă
“realitate” sisteme sociale prin
limbaj şi idei
Ipoteza cheie Procesele naturale Ideile despre cu- Ideile sunt acceptate
pot fi explicate de noaştere ar trebui dacă ele servesc sco-
teoriile ştiinţifice căutate în purilor observatorului
neuropsihologie ca un participant social
Consecinţă Cunoaşterea ştiin- Dacă oamenii Transformând sistemele
importantă ţifică poate fi acceptă constructi- conceptuale (prin per-
utilizată pentru a vismul, ei vor fi suasiune şi nu coerciţie)
schimba procesele mai toleranţi vom putea schimba
naturale în beneficiul societatea
oamenilor
14
CAPITOLUL I
SISTEME CIBERNETICE ŞI MECANISME

DE REGLARE LA NIVEL MICROECONOMIC
Conceptul de sistem cibernetic şi analiza sistemelor sunt aplicate în

studierea diferitelor tipuri de sisteme economice şi a mecanismelor de reglare şi
autoreglare pe care acestea le formează în economia reală. Ne-am obişnuit, totuşi,
să împărţim aceste sisteme economice în raport cu nivelul la care ele apar şi
funcţionează. Vorbim, astfel, de sisteme microeconomice dacă ele sunt privite ca
sisteme acţionând la nivel local, având interdependenţe destul de restrânse ca
întindere şi varietate, realizând sau consumând puţine produse şi servicii etc. şi de
sisteme macroeconomice dacă ele au o funcţionare şi interdependenţe de interes
general, la nivelul întregii economii naţionale, produc şi consumă milioane de
produse şi servicii, utilizează cantităţii mari de factori de producţie. De regulă,
sistemele macroeconomice au drept componente de bază sisteme microeconomice,
iar comportamentul întregului sistem privit la nivel macroeconomic, poate fi
considerat rezultatul interacţiunii dintre comportamentele sistemelor
microeconomice conţinute.
De aceea, o modalitate de a studia aceste sisteme cibernetice este cea
denumită “bottom-up” (de jos în sus), deci analiza sistemelor microeconomice şi
agregarea după aceea a comportamentelor acestora pentru a obţine, în final, sisteme
macroeconomice din ce în ce mai complicate. O altă modalitate de studiere,
“up-bottom” (de sus în jos) presupune abordarea mai întâi a sistemelor
macroeconomice şi dezagregarea acestora în sisteme şi subsisteme, până se obţin
sistemele de la nivel microeconomic.
În continuare, vom prefera prima modalitate de abordare care are avantajul
unei mai mari coerenţe interne în construcţiile care se realizează cu diferite
sisteme, acestea putând să fie introduse în sistemele de nivel mai înalt şi în funcţie
de modul specific în care se organizează o economie. De aceea, vom începe să
prezentăm sistemele cibernetice la nivel microeconomic (consumatori, producători,
intermediari financiari ş.a.) ca, după aceea, să agregăm aceste sisteme (agenţi) în
sisteme la nivel macroeconomic, până când obţinem sistemul economiei naţionale.
1.1 Sisteme cibernetice şi pieţe la nivel microeconomic
Analiza cibernetică a activităţilor care se desfăşoară la nivel

microeconomic trebuie să pornească de la evidenţierea sistemelor care se constituie
la acest nivel şi a modalităţilor prin care aceste sisteme interacţionează cu celelalte
sisteme din mediu pentru a-şi realiza scopurile şi obiectivele proprii. La o primă
privire, activitatea economică este desfăşurată de o multitudine de entităţi pe care
15
le numim: firme, gospodării, pieţe, instituţii publice, bănci, societăţi de asigurări,

etc. Fiecare dintre acestea are o serie de caracteristici generale, comune şi celorlalte
sisteme, dar şi caracteristici proprii, care le deosebesc de toate celelalte entităţi. Va
trebui, de aceea, să introducem câteva noţiuni precis definite care să poată fi apoi
utilizate pentru a descrie structura şi comportamentul acestor sisteme.
1.1.1 Definiţii de bază
În economie s-au dat multe definiţii sistemelor economice şi proceselor în

care acestea sunt implicate. Deoarece unul dintre scopurile ciberneticii economice
este şi acela de a preveni apariţia unor conflicte între concepte diferite atunci când
acestea sunt utilizate împreună, vom da în continuare o serie de definiţii suficient
de clare entităţilor de bază pe care le vom introduce în continuare. Definiţii extrem
de precise şi general acceptate nu pot fi date decât în ştiinţele lipsite de o
perspectivă a evoluţiei, dar cum nu este acesta cazul economiei, rezultă că
definiţiile la care ne-am oprit sunt perfectibile şi nu neapărat acceptate de toată
lumea.
Piaţa. În economie piaţa este definită ca “în general, orice context în care
au loc vânzări şi cumpărări de bunuri şi servicii”. Altă definiţie spune “Un mediu
de schimb între cumpărători şi vânzători”. De asemenea, ea este definită ca “o
colecţie de tranzacţii omogene. O piaţă este creată atunci când cumpărătorii
potenţiali ai unui bun sau serviciu intră în contact cu vânzători potenţiali ai acestuia
şi un mediu de schimb este disponibil”. Evident că o astfel de definiţie implică mai
departe lămurirea noţiunilor de cumpărător, vânzător, mediu de schimb ş.a.
Convenţional, o vânzare este un transfer de posesie (sau de proprietate) a
unui bun în schimbul altui bun. Acum apare problema definirii bunului. Acesta
este o abstracţie economică pentru un lucru care furnizează utilitate posesorului sau
utilizatorului său. Dar ce este utilitatea?
Evident că o astfel de definire a termenilor conduce până la urmă la
redundanţă, dar nu avem altă modalitate de a le formula.
Criteriul de schimb utilizat pe piaţă implică faptul că tranzacţiile sunt
voluntare, deci participanţii la aceste tranzacţii (cumpărători şi vânzători) decid
independent unii de alţii. Este, de asemenea, obişnuit să se presupună că ei caută
să-şi maximizeze propria utilitate (satisfacţia generată de posesia bunului primit) şi
acţionează în mod coerent pentru a-şi atinge acest scop în condiţiile informaţiilor
de care dispun. Deci, o tranzacţie pe piaţă are loc doar când toţi participanţii la ea
percep că propriile lor utilităţi nu vor descreşte în urma actelor pe care le vor
întreprinde pe piaţă.
Preţul. Un factor important (dar nu în mod strict necesar) pe o piaţă este
preţul. Dacă ignorăm barterul (deci schimbul direct de mărfuri şi servicii) şi
considerăm situaţia din economiile moderne, preţurile pot fi privite ca o
reprezentare normalizată a ratei acceptabile de schimb dintre bunuri. Datorită
eterogenităţii bunurilor, unul dintre ele (posibil fără valoare intrinsecă, de exemplu
banii) este desemnat ca unitate standard în funcţie de care se schimbă toate
16
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic
celelalte bunuri ale căror valori sunt transformate în număr de unităţi standard.
Preţurile sunt importante pentru cumpărători şi vânzători deoarece ele simplifică
evaluarea tranzacţiilor complexe şi, deci, contribuie la o mai mare eficienţă în
maximizarea utilităţii. Ele reprezintă, de asemenea, un mod foarte compact de a
sintetiza informaţia privind condiţiile de vânzare / cumpărare în scopul unei
comunicări eficiente între participanţii pe piaţă.
Agent. Agentul reprezintă un participant la piaţă în orice postură ar fi
acesta cu condiţia ca, prin aceasta, utilitatea sa să se modifice. De exemplu, un
cumpărător este un agent care, prin tranzacţia efectuată pe piaţă, îşi modifică
utilitatea proprie prin deţinerea produsului cumpărat. Un vânzător este şi el un
agent care îşi modifică utilitatea prin intrarea în posesia sumei de bani în urma
vânzării produsului obţinut.
Nu toţi participanţii la tranzacţiile de pe piaţă sunt agenţi. De exemplu
instituţiile de reglementare sau de supraveghere a acesteia, deşi au un anumit rol în
efectuarea tranzacţiilor de pe o piaţă, nu îşi modifică utilitatea în urma acestor
tranzacţii.
Se observă deci că noţiunea de utilitate este legată direct de definiţia
agentului. Aceasta poate fi înţeleasă ca o funcţie care arată cum se modifică
satisfacţia, bunăstarea sau calitatea vieţii unui agent prin posesia sau consumul
unor bunuri şi servicii. În particular, deciziile individuale ale agenţilor de a efectua
sau nu tranzacţii pe piaţă depind de funcţiile lor de utilitate.
Un agent pe o piaţă se presupune că are preferinţe pentru a cumpăra şi
vinde bunuri dependente de preţuri şi că este capabil să decidă raţional în tranzacţii
în funcţie de aceste preferinţe. Preferinţele unui agent sunt individuale; ele nu
trebuie în mod necesar împărtăşite şi de alţi agenţi.
În categoria agenţilor economici intră un număr mare de sisteme
microeconomice începând cu indivizii care cumpără de pe piaţă un anumit produs,
şi continuând cu consumatorii şi producătorii produselor tranzacţionate pe diferite
tipuri de pieţe, cu agenţii speculatori şi intermediari care formează anumite pieţe şi
chiar cu statul (guvernul) care poate şi el să se comporte ca un agent economic. Din
această cauză, modelele de piaţă utilizează agenţi fără să facă distincţie dacă
aceştia sunt firme sau gospodării, producători sau consumatori, comercianţi sau
transportatori de produse.
Ceea ce este într-adevăr important este faptul că un agent caută doar să-şi
maximizeze propria utilitate, indiferent de utilitatea altora şi va adopta un plan de
acţiune (decizie) ce promite că-i va aduce cea mai mare utilitate.
Resurse. Resursele reprezintă un alt termen pentru bunuri atunci când
piaţa este privită ca un mecanism de alocare a resurselor. Multe probleme care mai
întâi apar ca având o mică legătură cu economia, pot fi abordate în cadrul unei
structuri de piaţă dacă pot fi interpretate ca fiind alocări de resurse între agenţi.
Mecanism de piaţă. Tranzacţiile pe o anumită piaţă se efectuează într-un
anumit cadru şi după anumite reguli. În sensul cel mai larg, un mecanism de piaţă
constituie o structură de organizare economică sau caracteristicile imprimate unui
mediu economic care uşurează efectuarea tranzacţiilor pe o anumită piaţă. Expresii
17
cum sunt “…forţele pieţei sau mecanisme de piaţă se referă la ansamblul de

determinanţi cu excepţia acţiunii guvernamentale directe, care ajută la rezolvarea
problemelor economice de bază, cum ar fi ce cantitate ar trebui tranzacţionată şi
care ar fi preţul acesteia” (Dicţionarul Moffat).
Mai precis, “mecanismul de piaţă” se referă la un cadru abstract al unui
sistem dinamic în care preţurile constituie un factor determinant al deciziilor luate
de agenţi, care la rândul lor, influenţează preţurile. Datorită acestui feedback între
deciziile agenţilor şi preţuri, studiul mecanismelor de piaţă este central în
cibernetică.
O altă utilizare a termenului de “mecanism” este să identifice o structură de
decizie distribuită ale cărei proprietăţi pot fi alese astfel încât să crească
probabilitatea de obţinere a unor rezultate sociale benefice. De exemplu,
“mecanismul Groves” este o schemă de a introduce penalităţi pentru reacţii
extreme, care impune agenţilor să adopte un comportament raţional faţă de un bun
public, astfel încât o politică bazată pe aceste reacţii ale agenţilor să conducă la
rezultate generale benefice. Astfel de mecanisme sunt frecvent utilizate în
eliminarea externalităţilor negative, cum ar fi, de exemplu, poluarea mediului de
către agenţii producători.
Un alt mecanism, “mâna invizibilă”, asigură coordonarea agenţilor în
stabilirea unui preţ sau unei cantităţi de bunuri care să determine un echilibru de
piaţă. Acest mecanism, descris încă de Adam Smith (1776), funcţionează, în
esenţă, în felul următor: agenţii sunt influenţaţi de preţuri care deplasează cererea
lor către bunuri mai ieftine; cererea, datorită ofertei limitate, la rândul ei determină
ca preţurile bunurilor ieftine să crească şi a celor scumpe să scadă; în consecinţă,
piaţa caută dinamic o mulţime de preţuri astfel încât agenţii să nu mai perceapă un
avantaj prin schimbarea deciziilor lor privind tranzacţiile efectuate.
Această mulţime de preţuri formează preţurile de echilibru care
determină alocarea optimă a resurselor. Atingerea preţurilor de echilibru este
explicată prin existenţa unei “mâini invizibile” care modifică preţurile şi cantităţile
pe piaţă până când toţi agenţii ajung să fie satisfăcuţi de tranzacţiile pe care le
realizează. Uneori această mână invizibilă mai este denumită “coordonator” sau
“licitator” al pieţei. Atingerea preţurilor de echilibru pe o piaţă determină anumite
comportamente specifice ale agenţilor despre care vom discuta mai târziu.
Un alt mecanism de piaţă foarte studiat este cel al licitaţiei. Aceasta este
privită ca mecanismul de dezvăluire (revelare) a preferinţelor cumpărătorului şi a
preţurilor (aproape) de echilibru. Poate cel mai cunoscut tip de licitaţie este cea
englezească, în care licitatorul strigă o serie crescătoare de preţuri până când nu
mai apare nici un cumpărător dornic să dea preţul respectiv pe bunul licitat.
Ultimul cumpărător care a fost de acord să plătească preţul cel mai mare a obţinut
produsul. Licitaţiile sunt, de regulă, utilizate pentru a vinde produse ale căror
valoare de piaţă nu este cunoscută (cum ar fi, de exemplu, un tablou al unui pictor
celebru), sau ale căror preţuri se schimbă frecvent ca răspuns la anumite
evenimente.
18
Există multe alte variante de licitaţii (americană, daneză ş.a.) în care preţul
începe de sus şi descreşte până când primul cumpărător îl acceptă. Aceste licitaţii
au devenit foarte importante în contextul comerţului electronic, al pieţelor virtuale
şi artificiale. Pe aceste pieţe, agenţii economici umani sunt înlocuiţi cu agenţi
artificiali care reprezintă sisteme de calcul ce simulează comportamentul uman.
Aceşti agenţi sunt presupuşi a fi autointeresaţi (având o funcţie de utilitate
independentă), raţionali (acţionând în concordanţă cu funcţia lor de utilitate) şi
inteligenţi (capabili de raţionamente complexe pentru a descoperi cursul optimal al
acţiunii).
Modelarea mecanismelor de piaţă utilizând modele-bazate-pe-agenţi (vezi
capitolul V) va reprezenta în viitor unul dintre cele mai interesante domenii, în care
se vor întâlni cibernetica, informatica şi inteligenţa artificială pentru a automatiza
încă un domeniu care până de curând era considerat rezervat oamenilor: cel al
tranzacţiilor directe pe diferite pieţe.
1.1.2 Comportamentul agenţilor pe piaţă
După ce am introdus câteva noţiuni de baza, să descriem în continuare

principalele tipuri de comportamente pe care le întâlnim la agenţii economici pe
piaţă. Aceste comportamente trebuie să fie cunoscute pentru a putea realiza modele
de comportament care, mai departe, să poată fi utilizate de agenţi (umani sau
artificiali) în procesele şi mecanismele specifice tranzacţiilor pe pieţe.
Vom aborda trei astfel de tipuri de comportamente: pe pieţe aflate la
echilibru, pe pieţe cu informaţie completă şi pe pieţe cu informaţie incompletă. Mai
există un tip de comportament, şi anume acela al agenţilor pe pieţe cu incertitudine
totală, dar acesta încă nu a fost complet elucidat, existând încă multe probleme care
se cer încă aprofundate. Din această cauză, încă nu vom vorbi despre acest tip de
comportament de piaţă.
A. Comportamentul agenţilor (sistemelor microeconomice)

pe pieţe la echilibru
Produsele şi serviciile pe o piaţă pot fi de natură fizică (alune, cafea, carne

etc.) sau abstractă (un proiect arhitectonic, un site pe Internet ş.a.). De regulă,
mecanismul de ajustare a pieţei la echilibru poate fi descris după cum urmează.
Mai întâi, coordonatorul pieţei anunţă o nouă tranzacţie, posibil şi unele
informaţii privind preţul aşteptat. Apoi agenţii economici de pe piaţă (consumatori
şi producători) răspund cu funcţiile lor de cerere şi, respectiv, ofertă, arătând ce se
schimbă în alocarea pe care ei o doresc pentru diferite alternative de preţ (cererea
negativă este interpretată ca ofertă).
Pe baza funcţiilor de cerere şi ofertă transmise de agenţi, coordonatorul
încearcă să determine un preţ de echilibru (de golire a pieţei) sau o mulţime
de preţuri (în cazul echilibrului multiplu) astfel încât cererea să fie egală cu oferta
pentru fiecare produs.
19
Opţional, pot avea loc mai multe iteraţii până când agenţii ajung la
echilibru.
După ce preţul de echilibru a fost stabilit, cantităţile de produs sunt
realocate între agenţi pe baza cererilor lor şi a preţului de golire a pieţei. În figura
nr. 1.1 se reprezintă acest mecanism.
Dacă presupunem că o piaţă este la echilibru, deci algoritmul de mai sus a
fost parcurs, atunci agenţii economici pot avea, pe o astfel de piaţă, un
comportament optimal. Dacă un agent are un efect neglijabil asupra preţului (şi nici
nu a format o coaliţie cu alţi agenţi, a cărei mărime să aibă un efect semnificativ
asupra preţului de piaţă) atunci comportamentul lui optimal este să determine o
funcţie de cerere (respectiv de ofertă) care maximizează o funcţie de “fitness” a
acestuia, luând preţul de echilibru ca dat. Funcţia de “fitness” este, în cazul
agentului consumator, funcţia de utilitate a consumului acestuia iar pentru agentul
producător poate fi o funcţie de profitabilitate.
qd COORDONATOR qs
{qd;qs;p*)→{pe;qe}
P* P*
e e
p p
qe qe
CONSUMATOR PRODUCĂTOR
qd qs
Figura nr. 1.1

Acest comportament pe piaţă al agenţilor se numeşte competitiv.
Comportamentul competitiv este, de regulă, o ipoteză standard în studierea
mecanismelor de piaţă. Dacă un agent poate, într-un fel sau altul, să influenţeze
preţul atunci comportamentul său nu va fi mult timp optimal. Totuşi, ipoteza de
comportament competitiv este adevărată pe multe pieţe din realitate.
În cazul în care, într-un anumit fel, un agent (o coaliţie de agenţi) poate
influenţa preţul de piaţă, vom vorbi despre comportament strategic. Cazurile de
comportament strategic pe piaţă, deşi sunt mai puţin întâlnite, reprezintă o sursă
importantă de informaţii în realizarea de pieţe artificiale, pe care pot fi structurate
diferite forme de comportament în situaţia apariţiei unor perturbaţii sau disfuncţii
ale unor pieţe reale.
În acest paragraf vom considera cazul comportamentului competitiv,
urmând ca de comportamentul strategic să ne ocupăm în paragraful 1.3.
Pe o piaţă competitivă, un agent poate să aibă informaţie completă privind
funcţiile de cerere şi ofertă ale celorlalţi agenţi participanţi la piaţă, poate să aibă
informaţie incompletă (incertitudine parţială) sau poate să nu aibă deloc informaţie
despre aceste funcţii (incertitudine totală).
20
După ce vom da o descriere formală a pieţei de echilibru, vom aborda

primele două cazuri. Al treilea caz, după cum am mai spus, încă nu este elucidat
teoretic.
Înainte de a începe descrierea pieţei de echilibru, vom observa că funcţia
de ofertă poate fi interpretată ca o funcţie de cerere care are valori negative; deci, în
continuare, ne vom referi doar la funcţia de cerere care poate să ia valori pe
întreaga mulţime R (valori pozitive pentru cerere şi valori negative pentru ofertă),
numită şi funcţie de cerere netă.
Vom presupune că pe piaţă există un număr finit de bunuri g ∈ [1,2,..., k ] ,
fiecare bun fiind divizibil arbitrar şi putând fi adus pe piaţă în orice cantitate
(nerestricţionat).
Aceste bunuri au asociate un vector al preţurilor p = [ p1 , p 2 ,..., p k ] , unde
p g ∈ R este preţul bunului g.
Fără a pierde din generalitate, un bun (să spunem cel corespunzător
indicelui k) este considerat “numerar”, deci preţul unitar asociat acestuia este
p k = 1 . Acest lucru permite ca preţurile tuturor celorlalte bunuri să poată fi
exprimate ca multipli de preţul acestui bun. (Acest bun este considerat, în general,
banii).
Când se află pe o piaţă la echilibru, fiecare agent îşi stabileşte o funcţie
de cerere netă, z(p) definită ca:
z i ( p ) : R k −1 → R k −1
unde indicele i reprezintă agentul. Deci, funcţia de cerere netă descrie cererea
pentru bunul g la preţurile pg, g ∈ [1,2,..., k − 1] (preţul bunului k fiind fixat ).
De exemplu, dacă z i ([1,2,1]) = [− 2,3,0] acest lucru spune că, la preţurile
1,2 şi respectiv 1, agentul i doreşte să vândă 2 unităţi de produs 1 şi să cumpere 3
unităţi de produs 2, utilizând pentru aceasta 4 unităţi de produs 3 (numerar)
[1 ⋅ (− 2) + 2 ⋅ (3) = 4] . Se observă, deci, că pe aceeaşi piaţă agenţii fac tranzacţii
între ei, deci z poate fi considerată atât funcţie de cerere cât şi funcţie de ofertă.
Procesul de stabilire a unei funcţii de cerere netă poate fi un proces iterativ
dacă vectorul de preţuri ce goleşte piaţa este în afara domeniului determinat de
funcţiile de cerere transmise de agenţi coordonatorului pieţei. Un exemplu de astfel
de proces iterativ este cel de tatonare a preţului de bază în care funcţiile zig(pg), cu
z ig : R → R , sunt transmise coordonatorului pieţei în mai multe etape, la fiecare
etapă coordonatorul determinând un preţ de bază.
Fiecare funcţie de cerere depinde de preţurile curente de piaţă ale celorlalte
bunuri. Deci, dacă celelalte preţuri se schimbă, o nouă mulţime de funcţii de cerere
netă trebuie stabilită şi transmisă. După ce coordonatorul stabileşte un preţ de
golire a pieţei, să spunem p*, definit ca acel preţ p * ∈ R+ pentru care
∑z ig ( p ) = 0 , g ∈ [1,2,..., k − 1] (1.1)
i
21
fiecare agent primeşte (sau oferă) o cantitate z ig p ( ) din fiecare dintre cele k-1
*
bunuri şi utilizează
k −1
∑− z
g =1
ig ( p *g ) ⋅ p *g (1.2)
din bunul k (numerar).

Analiza cibernetică a pieţelor la echilibru se bazează pe ipoteza că există
un mecanism care stabileşte un preţ de piaţă pentru fiecare bun, astfel încât oferta
să egaleze cererea, iar realocarea bunurilor de către piaţă este făcută după ce aceste
preţuri au fost stabilite. Există mai mulţi algoritmi de piaţă care pot fi utilizaţi
pentru a determina un echilibru (algoritmi de tatonare a preţurilor sau a cantităţii,
algoritmi de licitaţie de diferite forme etc.). Evident că, dacă un echilibru de piaţă
nu există atunci nici un algoritm de acest tip nu poate fi dat.
După cum am văzut, pe o piaţă există două categorii fundamentale de
agenţi: consumatori şi producători.
Fiecare agent consumator i are definită o funcţie de utilitate ui(xi) care
arată preferinţele acestuia pentru diferite coşuri de bunuri şi servicii (mărfuri)
xi = [xi1 , xi 2 ,..., xik ] , unde x ig ∈ R + reprezintă alocaţia consumatorului i din produsul
T
g. Fiecare consumator i are, de asemenea, o înzestrare iniţială cu bunuri

ei = [ei1 , ei 2 ,..., eik ] unde eig ∈ R+ este înzestrarea consumatorului i cu bunul g.
T
Cererea (netă) în exces a consumatorului i pentru bunul g este atunci dată de:
z ig ( p ) = xig ( p ) − eig
În contextul pieţelor de echilibru, xig(p) reprezintă alegerea/alocarea
optimală a agentului i pentru preţurile date p iar zig(p) este schimbarea optimală în
alocarea agentului i.
Agenţii producători – dacă există – pot utiliza unele bunuri şi servicii
[
produse de alţi agenţi de pe piaţă. Fie y j = y j1 , y j 2 ,..., y jk
T
]
vectorul de
producţie, unde yjg este cantitatea de produs g pe care o realizează producătorul j.
Utilizarea netă a unui bun este un număr negativ. Capacitatea producătorului de a
transforma un input în output este caracterizată de mulţimea posibilităţilor de
producţie Yj, care reprezintă o mulţime de vectori de producţie admisibili.
Profitul producătorului j este dat de p ⋅ y j , unde y j ∈ Y j . Profiturile
producătorilor sunt împărţite de consumatori pe baza unor proporţii predeterminate
nu neapărat egale, deoarece consumatorul este proprietarul factorilor de producţie.
Fie, astfel, θ ij fracţia din factorii utilizaţi de producătorul j pe care o deţine în
proprietate consumatorul i. Profiturile producătorilor revin consumatorilor
în funcţie de aceste proporţii. Consumatorii se presupune că nu au dreptul să se
amestece în deciziile producătorilor.
22
Pentru a realiza uniformitate cu cazul consumatorului, definim cererea în

exces a producătorului j (schimbarea sa optimală în alocare la preţurile date) ca
fiind:
z jg ( p ) = − y jg ( p ) (1.3)
O dată cu schimbarea preţurilor, şi agenţii îşi pot modifica planurile lor de
consum şi de producţie, dar producţia şi consumul apar efectiv doar atunci când
piaţa a atins starea de echilibru.
* *
( )
O piaţă p , x* , y se spune că este la echilibru general (Walrasian)
dacă sunt îndeplinite condiţiile:
1) piaţa se goleşte: pentru fiecare bun, producţia plus înzestrarea cu bunuri a
agenţilor este egală cu consumul. Formal:
∑ =∑ +∑ y
* *
(1.4)
i
x i
i
e i
j
j
2) fiecare consumator i consumă un coş de bunuri şi servicii astfel încât nu

există un alt coş care îi aduce o utilitate a consumului mai mare, dându-se
înzestrarea iniţială, preţurile curente ale pieţei şi profiturile primite de la
producători. Formal:
(1.5)
arg max u (x )
*
x i
=
* * *
i i
x i∈ℜ + p x i ≤ p e i + ∑j θ ij p y j
k
3) fiecare producător j utilizează vectorul de producţie admisibil care îi

maximizează profiturile sale dându-se preţurile pieţei. Deci
* * (1.6)
y = arg max p ⋅ y
j j
y j∈Y j
Soluţiile de echilibru general au unele proprietăţi interesante. Astfel, dacă
agenţii sunt competitivi, fiecare echilibru general este eficient în sens Pareto, adică
nici un agent nu poate să aibă un “fitness” mai bun (utilitate sau profit) fără ca un
alt agent să aibă unul mai rău. Acest lucru înseamnă că nu este posibil să se
determine o metodologie pentru determinarea soluţiilor problemei agentului, astfel
încât fiecare agent să fie mai bun decât la echilibrul general.
Soluţia de echilibru este, de asemenea, stabilă împotriva coliziunii. Fiecare
soluţie fără producători (economie de schimb pură) este stabilă în sensul
conceptului de nucleu al jocului de formare a coaliţiei: nici un subgrup de agenţi
consumatori nu-şi pot creşte utilitatea lor în sensul că consumatorii înlătură
echilibrul şi formează propria lor piaţă.
Din nefericire, în unele situaţii, soluţia de echilibru general nu există. De
exemplu, să presupunem că există pe piaţă un agent producător care deţine două
utilaje fiecare având costuri marginale diferite şi o producţie de bază minimală.
Dacă doar cea mai costisitoare maşină este pornită, poate să apară cazul în care
preţul pe care cererea este dispusă să-l plătească să fie mai mare decât costul
marginal al celei de-a doua maşini. Totuşi, dacă se pornesc ambele maşini, poate
să existe mai multă ofertă şi, în consecinţă, preţul de piaţă să scadă sub costul
23
marginal al celei de-a doua maşini. Deci, nu există preţ astfel încât cererea să fie
egală cu oferta.
Cu toate acestea, pot fi formulate condiţiile suficiente de existenţă ale unui
echilibru, utilizând funcţiile de cerere în exces. Vom da, în acest sens, condiţiile de
existenţă şi unicitate ale unei soluţii de echilibru general (Walras) sub forma a două
propoziţii.
Propoziţia 1 (Existenţa echilibrului)
Fie :  k 
R ∑
k −1
S = p ∈
k
+ p = 1 g
 g =1 
  k −1
Dacă funcţia z  =
 i 
∑z
 : S → R k este o funcţie continuă care
i
satisface legea lui Walras, p ⋅ z ( p ) ≡ 0, atunci există p ∈ S k −1 care este un

*
echilibru Walras.
Condiţiile acestei propoziţii sunt, evident, satisfăcute dacă cererea este
continuă. De exemplu, alocarea unei bande de frecvenţă într-o reţea în care o
utilitate a agentului ajunge până la un prag la care el este capabil să participe la o
videoconferinţă. Un alt exemplu este un scenariu în care un producător este capabil
să producă două bunuri, A sau B, cu acelaşi cost. Atât timp cât preţul de piaţă al lui
A depăşeşte preţul de piaţă al lui B, el va produce A şi invers. Deci, atât timp cât
preţul lui A este doar puţin mai mare ca preţul lui B, producătorul va vinde doar A.
Acest lucru va determina preţul lui A să scadă sub preţul lui B, şi producătorul va
prefera, în continuare, producerea lui B.
Chiar dacă echilibrul există, el poate să nu fie unic. Se pot construi uşor
exemple în acest sens (pieţe cu echilibre multiple). Totuşi, următoarea propoziţie
dă condiţia suficientă de unicitate:
Propoziţia 2 (Unicitatea echilibrului în condiţiile bunurilor substituibile)
Un echilibru este unic dacă cererea agregată pentru fiecare bun este
nedescrescătoare în raport cu preţurile altor bunuri.
Bunurile substituibile (brut) sunt acele bunuri pentru care dacă preţul la
unul dintre ele creşte, cererea pentru celelalte bunuri creşte. Nu toate bunurile sunt
substituibile. De exemplu, dacă preţul pâinii creşte, cererea de unt scade. Astfel de
bunuri sunt numite complementare. Ele sunt destul de obişnuite în producţie, unde
producătorii au nevoie frecvent de toate inputurile pentru a crea outputul.
Următoarea propoziţie este mai generală decât propoziţia 2.
Propoziţia 3: Un echilibru este unic dacă z ( pˆ ) = 0 şi pˆ ⋅ z ( p ) > 0 pentru
toţi p neproporţionali cu p̂ .
Cadrul echilibrului general expus mai sus nu ţine seama de externalităţi. În
condiţiile externalităţii consumului, un consum al unui agent afectează utilitatea
altui agent. În condiţiile externalităţii producţiei, o mulţime de posibilităţi de
producţie ale unui agent este afectată direct de acţiunea altui agent.
Până acum am analizat comportamentul agenţilor competitivi pe pieţe
aflate la echilibru; ei consideră, deci, că preţurile sunt date exogen şi îşi definesc
24
comportamentul (decizia de cerere/ofertă) doar pentru a-şi maximiza utilitatea

(profitul) în condiţiile în care preţurile de piaţă sunt date – presupunând că nu are
influenţă asupra acestor preţuri. Justificarea unei astfel de ipoteze este aceea că
piaţa este prea mare pentru a putea fi influenţată de acţiunea unui singur agent.
Totuşi, acest lucru este, într-un anumit sens, paradoxal deoarece acţiunile agenţilor
determină preţul şi dacă nici unul dintre ei nu influenţează preţul atunci cine?
Ipoteza de competitivitate este adevărată, într-adevăr, pentru un număr infinit de
agenţi (fiecare dintre ei având dimensiuni neglijabile) dar care piaţa are un număr
infinit de agenţi?
De aceea, pe pieţe cu un număr finit de agenţi este mai plauzibil să se
presupună că un agent poate acţiona strategic şi poate, cel puţin ipotetic, să atingă o
utilitate mai mare decât cea determinată de mărimea cererii sale. Pentru aceasta,
agentul trebuie să speculeze modul în care acţiunea sa afectează preţul de piaţă care
este influenţat simultan de modul în care ceilalţi agenţi de pe piaţă răspund la preţul
care se schimbă ca urmare a acţiunii strategice a primului agent.
Cererea – pe care o anunţă agentul speculator care îşi urmăreşte strategia sa
de influenţare a preţului de piaţă - se mai numeşte şi cerere revelată, pentru a se
deosebi de cererea competitivă, adică cererea pe care o formulează un agent care
acţionează competitiv. Vom nota funcţia de cerere relevată cu z pentru a o deosebi
de funcţia de cerere competitivă ce a fost prezentată mai sus.
În esenţă, cererea revelată este o cerere netă în exces, deoarece ea se abate
de la echilibrul de piaţă, agentul speculator neputând acţiona niciodată în condiţiile
definite de echilibru.
Trebuie spus că unele proprietăţi ale pieţelor la echilibru nu se regăsesc în
cazul pieţelor necompetitive. Astfel, eficienţa Pareto şi stabilitatea coaliţiilor se
pierd dacă agenţii acţionează strategic în loc să acţioneze competitiv. Desigur că,
cu cât mai puţini agenţi se abat de la comportamentul competitiv, cu atât rezultatele
obţinute în cazul pieţelor aflate la echilibru vor fi mai apropiate de cele din cazul
echilibrului general competitiv.
Să vedem, în continuare, care ar fi motivele care-i fac pe agenţi să se abată
de la comportamentul competitiv. Scopul consumatorului autointeresat este să
determine un coş de mărfuri destinate consumului care îi maximizează satisfacţia
(utilitatea) consumului. Pentru a determina acest coş optim atunci când acţionează
pe o piaţă, consumatorul trebuie să speculeze răspunsurile celorlalţi agenţi la
preţuri. Aceasta deoarece deciziile lor privind cererea afectează preţurile, care
afectează deciziile de cerere şi ofertă ale altor agenţi care, din nou afectează
preţurile cu care se confruntă consumatorul respectiv.
Utilizând modelele celorlalţi agenţi, consumatorul poate să determine, deci,
propriile sale decizii optime de cerere. Alţi agenţi pot fi, la rândul lor, speculatori.
Acest lucru trebuie şi el inclus în modelul agentului privind acţiunile celorlalţi
agenţi.
25
Să presupunem, astfel, că pe piaţă există n agenţi şi în plus, pe lângă

aceştia, un agent speculator, notat s. Cererea în exces a celor n agenţi pentru un bun
g este dată de:
n
z g ( p ) = ∑ z ig ( p )
n
(1.7)
i =1
Nu facem nici o ipoteză cu privire la modul în care aceşti agenţi iau
deciziile lor de cerere/ofertă care determină cererea în exces. În particular, nu vom
presupune nici că ei acţionează competitiv. Agentul speculator s utilizează
informaţia sa despre z g ( p ) ca bază a comportamentului său strategic aşa cum l-am
n
descris.
Cererea totală în exces cu agentul speculator inclus în piaţă va fi:
z g ( p ) = z g ( p ) + z sg ( p )
n
(1.8)
Odată ce piaţa atinge un echilibru, oferta în exces egalează cererea, deci:
z g ( p ) = 0 pentru fiecare bun g
Înlocuind în ecuaţia (1.8) obţinem:
zsg (p ) + z gn (p ) = 0 (1.9)
În continuare, putem avea două cazuri:
• Cazul A: Consumatorul speculator
O soluţie a problemei de optim următoare dă cea mai mare utilitate pe care

un consumator speculator poate să o obţină:
 max u s ( x s (p))

în condiţ iile
 (1.10)
x sg (p) ≥ 0 (consumatorul nu produce)
 n
x sg (p) = esg − z g (oferta este egală cu cererea)

pz s (p) ≤ ∑ θsh ⋅ p ⋅ y h (p) (restricţie de buget )
h є producător
Soluţia se poate obţine presupunând că echilibrul este unic şi că există un

mecanism de piaţă care îl poate determina. Despre mecanismele de piaţă vom
discuta mai în detaliu în paragraful 1.2.
26
• Cazul B: Producător speculator
Scopul producătorului autointeresat este să determine un vector de

producţie care maximizează profitul. Din nou, acest lucru necesită un model al
modului în care reacţionează ceilalţi agenţi la preţuri, deoarece deciziile de
producţie ale producătorului afectează preţul, care afectează deciziile privind
cererea şi oferta ale celorlalţi agenţi, care din nou afectează preţul cu care se
confruntă producătorul.
O soluţie a următoarei probleme de maximizare dă cel mai mare profit pe
care un producător speculator îl poate obţine:
max p ⋅ ys ( p )
 p
în condiţiile :
 (1.11)
 ys ( p ) ∈ Y s (planul de poducţie admisibil)
 y ( p ) = z n ( p ) (oferta este egală cu cererea)
 sg g
Această soluţie se poate obţine presupunând că echilibrul de piaţă este unic

şi mecanismul de piaţă îl poate determina.
Vom nota soluţia problemelor de optim de mai sus cu p* indiferent dacă
este vorba de problema consumatorului speculator sau problema producătorului
speculator.
B. Comportamentul agenţilor pe pieţe cu informaţie completă

Vom studia, în continuare, comportamentul strategic al unui agent astfel
încât acesta să obţină o maximizare a utilităţii / profitului său, atunci când acesta ia
în considerare comportamentul competitiv al celorlalţi agenţi de pe piaţă. După
cum rezultă din ecuaţiile (1.10) şi (1.11), determinarea celui mai mare câştig
posibil al agentului speculator necesită rezolvarea unei probleme de maximizare
pentru vectorul preţurilor p. Totuşi, faptul că agentul speculator nu controlează
direct acest vector, şi aceasta deoarece preţurile sunt afectate la fel de mult şi de
alte decizii de cerere şi ofertă în exces, face specularea optimală mult mai dificilă.
În particular, speculatorul este capabil doar să-şi controleze propria sa cerere (sau
ofertă) revelată pe piaţă. Totuşi, speculatorul va putea să-şi aleagă z s astfel încât
să orienteze piaţa către vectorul său dorit al preţurilor p*. Cu alte cuvinte, strategia
cea mai bună a unui agent este să declare funcţii de cerere în exces astfel încât piaţa
să conveargă către ceea ce este optim pentru el. Mai precis, când informaţia
perfectă este disponibilă, cea mai bună strategie pentru un agent – chiar dacă şi alţi
agenţi nu acţionează competitiv şi unii dintre ei sunt producători – este să declare o
funcţie în exces cu proprietatea:
( ) ( )
z sg p* = − z g p*
n
(1.12)
27
pentru fiecare produs g şi care are o formă astfel încât algoritmul particular de
căutare a echilibrului de piaţă converge către p*.
Dacă există un algoritm de ajustare a pieţei care garantează determinarea
echilibrului, agentul speculator poate pur şi simplu să folosească o strategie z s ( p )
care satisface:
( )
*
z sg p = − z g p
* n
( ) şi
(1.13)
zsg ( p ) ≠ − z g
n
( p ) dacă p ≠ p
* *
pentru a obţine rezultatul cel mai dorit de el, p*. Astfel de algoritmi care garantează
determinarea unui echilibru (aproximativ) au dat Scarf (1967), Kehoe (1991) şi
Ellickson (1993).
Totuşi, mulţi algoritmi de ajustare a preţului de piaţă, cum ar fi cel de
tatonare (vezi paragraful următor) utilizează scheme iterative pentru atingerea
echilibrului. În cadrul acestor scheme, anumite funcţii de cerere (ofertă) în exces
speculative z ( p ) conduc la algoritmul care converge către p*, în timp ce altele pot
s
determina ca algoritmul să nu fie convergent chiar dacă z s ( p ) satisface (1.12). În

continuare, vom prezenta convergenţa unei pieţe către soluţia dorită de agentul
speculator. În particular, vom analiza ce condiţii trebuie să satisfacă funcţia de
cerere (ofertă) în exces a speculatorului pentru ca piaţa să conveargă către
echilibru.
1) Cazul unei pieţe cu două mărfuri

*
Având calculată deja soluţia speculativă optimală p1 , dorim să descriem
comportamentul strategic conducând la această soluţie în condiţiile utilizării unui
mecanism de piaţă oarecare.
Înainte de aceasta, vom utiliza notaţia δf ( x ) δ xi pentru a desemna o
modificare a funcţiei f determinată de o modificare infinitezimală a lui xi. Evident
că δf ( x ) δ xi ≤ 0 dacă f(x) este necrescătoare în raport cu xi şi δf ( x ) δ xi ≥ 0
dacă f(x) este nedescrescătoare în raport cu xi.
Dacă p1 a fost stabilit cu ajutorul unui algoritm a cărui singură cerinţă
pentru a determina echilibrul este δ z1 ( p1 ) δ p1 ≤ 0 , avem atunci că
δ z1 ( p1 ) δ p1 ≤ 0 (deci cererea în exces pe o piaţă fără agenţi speculatori nu

n
trebuie să mai crească odată cu creşterea preţului), vedem că dacă:

( ) ( )
zs1 p1* = −z1n p1* şi
(1.14)
δ z (p ) δ p ≤ 0
s1
*
1 1
28
*
atunci există o singură soluţie, p1 = p1 şi această soluţie va fi determinată de
algoritm.
Un exemplu de astfel de algoritm de piaţă cu condiţia de convergenţă către
*
p1 îndeplinită este algoritmul de căutare binară care este efectuată după unul
dintre preţuri (celălalt fiind fixat, de exemplu la 1 fără pierdere de generalitate).
Schema de ajustare a pieţei Walras utilizează acest algoritm.
S-a arătat că strategii simple de revelare a cererii în exces există pentru
speculatorul care garantează că un echilibru va fi atins (deci unde câştigul maxim
al speculatorului se materializează). De exemplu, s-a demonstrat că două tipuri
clasice de licitaţii satisfac ecuaţia (14): licitaţia cantităţii Cournot şi licitaţia
preţului Bertrand.
Licitaţia Cournot este dată de:
z s1 ( p1) = − z1 ( p1 ) (1.15)
n *
( )*
( )
unde z1n p1 este estimaţia (perfectă) a agentului speculator s asupra lui z1n p1 .
*
Licitaţia Bertrand poate fi aproximată de:

C , p1 < p*1 − ε

( ) 
z s1 ( p1) = − z1n p*1 = C − ( p1 − p*1 − ε ) , p1 − ε ≤ p1 ≤ p1 + ε
C
ε
* * (1.16)


− C , p1 > p*1 + ε
* *
unde p1 este estimaţia perfectă a speculatorului privind p1 , C este o constantă
pozitivă mare şi ε este o constantă pozitivă mică.
Deci, alegând un C suficient de mare şi un ε suficient de mic, preţul de golire
*
a pieţei va ajunge arbitrar de aproape de p1 .
2) Pieţe cu mărfuri substituibile multiple
Raţionamentul anterior poate fi uşor extins la o piaţă cu mai mult de două

mărfuri. Dacă p poate fi stabilit printr-un algoritm de ajustare a pieţei a cărui
singură cerinţă privind determinarea echilibrului sunt:
δ z i ( p) δ pi < 0
şi
δ z i ( p) δ p j ≥ 0 , i ≠ j
(de exemplu algoritmul de ajustare Walras sau algoritmul de tatonare a preţurilor),
şi avem că:
δ z in ( p ) δ p i < 0
29
şi
δ z ni ( p ) δ p j ≥ 0 , i ≠ j
atunci ecuaţia (1.14) poate fi generalizată ca:
( )
z sg p = − z ng ( p )
*
δ zsg ( p ) δ p g ≤ 0 (1.17)
δ zsg ( p ) δ p h ≥ 0 , g ≠ h
Din nou, următoarele strategii simple de licitaţie satisfac aceste condiţii:
( ) ( )
*
z sg p g = − z ng p g (1.18)
sau
C *
, pg < pg − ε


z sg ( ) (
p g = C − p g − ε
C
ε
) * *
, pg − ε < pg < pg + ε (1.19)

− C *
, pg > pg + ε

Aceasta înseamnă că soluţia optimală a problemei de maxim pe care
trebuie să o rezolve speculatorul este trivială dacă cunoaşte celelalte decizii de
cerere (ofertă) în exces ale celorlalţi agenţi de pe piaţă şi dacă piaţa va satisface
condiţia de convergenţă (1.17) când agentul speculator nu este prezent pe piaţă.
Pentru a construi funcţia sa de cerere în exces optimală, speculatorul nu trebuie să
cunoască complet celelalte funcţii de cerere în exces. El are nevoie să ştie doar
deciziile de cerere (ofertă) în exces agregate pentru o valoare particulară a
preţurilor, p*, către care agentul speculator doreşte să conducă piaţa (vezi ecuaţiile
(1.10) şi (1.11)).
3) Cazul general
Mulţi algoritmi de ajustare a preţurilor garantează determinarea unui preţ

de echilibru p̂ , dacă:
z ( pˆ ) = 0 (1.20)
şi
pˆ z ( pˆ ) > 0 , ∀p care nu este proporţional cu p̂
Această condiţie este mai slabă decât cea stabilită în condiţiile pieţelor cu
produse substituibile multiple. Condiţia de proporţionalitate nu mai este necesară
dacă impunem condiţia ca unul dintre preţuri să fie fixat, de exemplu p k = 1 , ceea
ce nu reduce generalitatea deoarece, în orice caz, preţurile sunt relative.
Spunem că ecuaţia (1.20) constituie o condiţie suficientă de convergenţă
pentru algoritmul respectiv.
30
Acum, agentul speculator poate dirija piaţa către preţul p* care îi

maximizează câştigul, utilizând o strategie z s ( p ) care satisface
( ) ( )
z s p* = − z n p*
p * [z ( p ) + z n ( p )] > 0 pentru toţi p ≠ p *
(1.21)
s
Să dăm, în continuare, o condiţie simplă (dar mult mai strictă) care
garantează că ecuaţia (1.21) este satisfăcută:
Propoziţia 4: Presupunem că algoritmul de ajustare a pieţei către echilibru
converge dacă ecuaţia (20) are loc. Presupunem, de asemenea, că:
( )
z n p n * = 0 , şi
(1.22)
p n* z n ( p ) > 0 pentru toţi p ≠ p n *
(Cu alte cuvinte, dacă agentul speculator nu participă la piaţă, aceasta va avea un
n*
preţ de golire a pieţelor p şi piaţa îl va atinge). Atunci, speculatorul poate să
*
dirijeze piaţa către preţul p care maximizează câştigul său utilizând o strategie
z s ( p ) care satisface relaţiile:
( )
z p * = − z n ( p ) şi
( )
s
(1.23)
p * z s ( p ) > p n * − p * z n ( p ) , pentru toţi p ≠ p *
Demonstraţie:
Egalitatea din (1.21) este evident satisfăcută de egalitatea din (1.23). Ceea
ce rămâne de arătat este că inegalitatea din (1.23) satisface inegalitatea din (1.21):
( )
p* z s ( p ) > p n * − p* z n ( p ) ⇒
p * z ( p ) > (p n * − p *)z n ( p ) − p n * z n ( p ) ⇔
s
p* z s ( p ) > − p* z n ( p ) ⇔
[ ]
p* z s ( p ) + z n ( p ) > 0
c.c.t.d.
Simplitatea condiţiilor (1.21) sau (1.23) face speculaţia optimală uşoară
când speculatorul cunoaşte funcţia de cerere în exces agregată a celorlalţi agenţi şi,
odată ce speculatorul a determinat preţul p*, el doreşte să dirijeze piaţa către acesta.
Totuşi, strategiile de speculare în licitaţii extrem de simple care erau
adecvate în cazul pieţelor cu produse substituibile multiple (ecuaţiile (1.15) şi
(1.16) nu mai satisfac, în general, inegalităţile din condiţiile (1.21) şi (1.23). Acest
lucru nu trebuie să surprindă: când există mai multă informaţie structurală
încorporată în funcţiile de cerere în exces, cum este cazul pieţelor cu produse
substituibile, speculatorul se poate folosi de această informaţie, utilizând strategii
mai simple.
31
În general, o piaţă poate avea echilibre multiple şi agentul speculator ar

trebui să fie sigur că piaţa converge către unul dintre aceste puncte de echilibru,
care îi maximizează câştigul său şi nu către altele. Pe pieţe care satisfac condiţia de
substituibilitate cu speculator inclus, acest lucru nu este o problemă deoarece aceste
pieţe pot avea cel mult un punct de echilibru.
Totuşi, în cazuri mai generale, agentul speculator ar trebui să fie sigur că
strategia sa, z s ( p ) satisface z s ( p ) = − z ( p ) doar pentru acel(acei) vector(i) al(i)
n
preţului către care el vrea ca piaţa să conveargă.
C. Comportamentul agenţilor pe pieţe cu informaţie incompletă
În continuare, să arătăm ce impact au incertitudinea şi informaţia

incompletă asupra strategiei agenţilor speculatori.
Mai sus, forma funcţiei de exces ce era aleasă de agenţi pe pieţele cu
informaţie completă nu avea importanţă atât timp cât erau îndeplinite condiţiile
n
(1.21) sau (1.23). Totuşi, dacă agentul nu poate estima z g perfect, rezultatele sale
vor depinde de forma funcţiei alese.
• Convergenţa către echilibrul de piaţă
Independent de modul în care este aleasă funcţia z sg , rezultatele posibile

pe piaţă pot fi calculate rezolvând ecuaţia (1.9). Dacă nu există o soluţie, o analiză
a algoritmului de piaţă este necesară pentru a determina cum poate fi atinsă una.
Criteriile de convergenţă în cazul informaţiei incomplete sunt, desigur,
aceleaşi ca şi în cazul informaţiei complete, deci criteriile introduse în paragraful
anterior pot fi considerate încă valide. În cazul cererii monoton descrescătoare şi
substituibilităţii brute, incertitudinea nu are efecte asupra convergenţei: dacă
cererea speculatorului este monoton descrescătoare (şi dacă produsele sunt
substituibile brut în cazul unei pieţe cu mai multe bunuri) în funcţie de informaţia
imperfectă privind deciziile altor agenţi, ei vor avea, desigur, tot o cerere
descrescătoare, indiferent de eroarea de estimare privind celelalte cereri ale
agenţilor (eroare ce apare datorită informaţiei imperfecte). Aşadar, în ipoteza că alţi
agenţi satisfac cerinţele de cerere monoton descrescătoare şi substituibilitate brută
şi că agenţii speculatori îndeplinesc condiţiile (1.17), echilibrul de piaţă va fi atins
în aceleaşi condiţii ca şi la pieţele cu informaţie completă (perfectă).
În cazul unor pieţe cu produse multiple, totuşi, lucrurile sunt mai
complicate. Informaţia imperfectă poate determina agentul speculator să creeze o
cerere care conduce la neconvergenţa pieţei către echilibru. Mai precis, pentru a
garanta convergenţa pieţei la acest echilibru dorit, utilizând condiţiile (1.21),
agentul speculator va trebui să aleagă zs ( p) astfel încât
32
( ) ( ) [
z s p * = − z p * şi z s ( p ) + z ( p ) > 0
n n
] pentru toţi p ≠ p * , ceea ce depinde
de funcţia de cerere agregată a celorlalţi agenţi, z ( p ) .
n
Se poate arăta că dacă agentul speculator utilizează informaţie

distorsionată pentru a construi o funcţie a cererii speculative, atunci piaţa nu
converge la echilibru, iar dacă agentul speculator nu apare pe piaţă, aceasta
converge către echilibru.
Informaţia imperfectă despre deciziile altor agenţi poate lua multe forme.
Pot fi puse în evidenţă două cazuri mai importante:
i) agentul speculator are convingeri distorsionate (deci el nu este conştient că
informaţia sa este imperfectă); şi
ii) agentul speculator dispune de o distribuţie de probabilitate privind
parametrii relevanţi ai deciziilor de piaţă ale altor agenţi.
Ambele cazuri conduc la dificultăţi matematice aproape insurmontabile.
De aceea, de multe ori se preferă o metodă pragmatică de alegere a unei funcţii de
cerere.
Pare rezonabil, în această privinţă, să se presupună că pe multe pieţe reale,
un agent deţine o estimaţie, chiar şi aproximativă, a proprietăţilor agregate ale
celorlalţi agenţi şi are un anumit sentiment privind riscul ce şi-l asumă atunci când
face speculaţii. În aceste condiţii, nu este imposibil ca agentul respectiv să-şi
estimeze o funcţie a cererii care poate fi modificată în funcţie de diferite nivele de
speculaţie şi risc.
O astfel de procedură corespunde situaţiilor practice şi poate servi ca o
bază pentru un agent în a învăţa cum se comportă competitorii săi în căutarea unui
echilibru.
Pare a avea sens că cu cât obţine mai multă informaţie prin învăţare,
agentul poate specula şi-şi asumă un risc mai mare, deci şi poate câştiga mai mult.
Acest lucru poate fi măsurat prin parametrii de ajustare ai unei funcţii de
cerere empirică, dependentă de cererea competitivă – deci acea cerere care a fost
determinată de agent când are informaţie extrem de limitată despre competitorii săi.
Se introduce un factor de speculaţie de forma:
( )
2
 * 
γ g = 1 − 1 − γ 0g e− β  p s − p s 
unde β este factorul de risc iar γ g este un parametru al nivelului de speculaţie.
0
Funcţia de cerere a speculatorului poate fi atunci scrisă ca:

z sg ( p ) = γ g ⋅ z g ( p )
unde z g ( p ) este funcţia de cerere rezultată din comportamentul competitiv al
agenţilor. Dacă γ 0g = 0 sau β → ∞ se obţine, după cum se observă,
comportamentul competitiv.
33
Se poate arăta că nivelul de speculaţie este redus dacă preţul pieţei este
departe de preţul optimal aşteptat p şi tinde către γ g atunci când preţul tinde
* 0
*
către p .
Într-un mod rezonabil, γ g poate fi ales astfel încât:
0
 ( )
 − z ng p *  ( )
 − z n p * 
γ 0g ∈ min ,1, max g ,1 şi β ≥ 0 .
  ( )
 z sg p * 
  ( )
 z sg p * 

Deci, pentru fiecare preţ, cererea revelată ar trebui să fie cuprinsă între
cererea competitivă şi cererea optimală (estimată) iar distanţa dintre cererea
competitivă şi cererea revelată ar trebui să descrească dacă creşte distanţa dintre
preţul curent de golire a pieţei şi preţul de golire estimat.
1.2 Mecanisme de reglare (ajustare) a pieţei
Principalul motiv al introducerii conceptului de mecanism pe piaţă este

acela că agenţii pot găsi împreună o soluţie eficientă care ia în considerare
echilibrul între agenţi şi faptul că valorile diferitelor bunuri la nivelul unui singur
agent pot fi independente, fără să fie nevoie de centralizarea tuturor informaţiilor şi
a controlului.
Există mulţi algoritmi care pot fi utilizaţi pentru căutarea unui echilibru,
având diferite nivele de descentralizare. În continuare vom prezenta câţiva
algoritmi de ajustare a pieţei grupaţi în două mari categorii: algoritmi de tatonare a
preţului şi, respectiv, algoritmi de tatonare a cantităţii.
1.2.1 Algoritmi de tatonare a preţului
Algoritmii din această clasă încearcă să modifice preţul de piaţă pentru a

obţine prin aceasta modificări de cantităţi cerute şi/sau oferite astfel încât piaţa să
conveargă către echilibru. Relaţia fundamentală care stă la baza acestor algoritmi
este aşa-numita relaţie de tatonare a preţului (Walras).
Aceasta are forma generală:
[ ]
d pg
= λ g z g ( p(t )) ; λ g > 0 (1.24)
dt
unde pg este preţul de piaţă al produsului g iar zg(p) reprezintă funcţia de cerere în
exces pentru produsul g. λg este coeficientul de ajustare.
Relaţia (1.24) descrie o metodă de căutare de tipul celei mai rapide
coborâri. În esenţă, mecanismul este iterativ, producţia şi consumul apărând după
ce procesul s-a terminat. La fiecare iteraţie, mulţimea coordonatorului este un
vector al preţurilor. Toţi agenţii trebuie să declare un vector cuprinzând cantităţile
pe care ei doresc să le cumpere sau să le vândă dintr-un produs pentru preţul actual
34
de pe piaţă. Pe baza acestei informaţii, coordonatorul actualizează vectorul

preţurilor şi trece la o nouă iteraţie.
Este clar că dacă nu există echilibru nici un algoritm nu-l poate determina.
Mai mult, algoritmul de tatonare a preţurilor poate să eşueze în găsirea unui
echilibru chiar dacă acest echilibru există.
Totuşi, se poate da o condiţie suficientă care garantează că un echilibru
este determinat dacă el există. Avem astfel:
Propoziţia 4 (Convergenţa). Algoritmul de tatonare a preţului de bază
converge la un echilibru dacă
p ∑ zi ( p ) > 0
k
*
i =1
*
pentru orice p care nu este proporţional cu vectorul preţului de golire a pieţei, p .
Algoritmul de ajustare a preţului (de bază) în acest caz este următorul:
• Algoritmul pentru coordonatorul preţului:
p g = 1 pentru toţi g ∈ [1,..., k ]

Se ia λ g pozitiv pentru toţi g ∈ [1,..., k ]
Repetă
Se comunică p la toţi agenţii
Se primeşte un vector al cererii nete zi de la fiecare agent i
Pentru g = 1,..., k − 1
p g = p g + λ g ∑ z ig
i
Până când ∑ z ig < ε pentru toţi g ∈ [1,..., k ]

i
Se informează toţi agenţii că un echilibru a fost atins.
• Algoritmul pentru agentul i
Repetă
Primeşte p de la coordonator
Anunţă coordonatorului un vector al cererii z i ∈ R +
k −1
reprezentând dorinţa de a cumpăra (sau vinde) a agentului

Până când este informat că un echilibru a fost atins
Schimbă produsele şi consumă (sau produce)
Strict vorbind, convergenţa garantează doar obţinerea soluţiei în varianta
continuă în care preţurile sunt ajustate conform relaţiei:
d pg
= λ g ∑ z ig ( p )
dt i
35
şi nu în varianta mai realistă a relaţiei discrete

p g (t + 1) = p g (t ) + λ g ∑ z ig ( p(t )) t = 0,1,2,...
i
Totuşi, chiar şi varianta discretă poate să conveargă către echilibru în
condiţiile substituibilităţii brute, cât timp multiplicatorul λ g este ales suficient de
mic. Există anumite metode de alegere ale lui λ g astfel încât algoritmul să nu
“sară” peste punctul de echilibru şi nici să nu fie prea lent.
O variantă a acestui algoritm, denumită algoritmul de backtracking, s-a
dovedit mai adecvată situaţiilor practice.
Astfel, se modifică linia corespunzătoare alegerii lui λ g din algoritmul de
tatonare după cum urmează:
Se ia λ g = 1 pentru toţi g ∈ [1,..., k ]
Apoi se înlocuieşte linia privind determinarea noului preţ pg cu algoritmul
de backtracking dat mai jos. În acest algoritm, r reprezintă iteraţia curentă.
• Algoritmul de backtracking:
rezultatul = fals
Repetă
r +1 r r
p g = p g + λ g ∑ z ig p g
i
( )
Dacă
i
( )r
 i
( )  i
( )
sign ∑ z ig p g  ≠ sign ∑ z ig p g  ∧ ∑ z ig p g > 0,9 ∑ z ig p g
r +1 r +1
i
r
( )
λg = λg 2
r +1 r
pg = pg
altfel
rezultatul = adevărat
dacă λ g ≤ 0,5
λg = 2λg
Până când se obţine rezultatul adevărat.
O variantă a algoritmului de tatonare a preţului de bază este aşa numitul
algoritm Walras de determinare a preţului de echilibru. Procesul de tatonare
utilizat în cadrul acestuia diferă de cel din algoritmul de bază. Astfel, coordonatorul
pieţei trimite un vector al preţurilor la agenţi. Fiecare agent răspund cu o funcţie de
cerere pentru fiecare produs, considerând preţurile celorlalte produse ca fiind date.
Aceste funcţii de cerere pot fi transmise asincron într-o ordine arbitrară. Când un
coordonator a primit una sau mai multe funcţii noi de cerere pentru un produs, un
nou echilibru pentru acel produs este calculat şi un nou preţ de golire a pieţei este
obţinut. Acest nou preţ este trimis agenţilor şi, de regulă, el determină agenţii să-şi
revizuiască şi să retrimită funcţiile lor de cerere pentru alte produse.
36
În anumite condiţii, acest proces iterativ converge către echilibru. Ca şi în

algoritmul de tatonare de bază, agenţii din algoritmul Walras apar doar după ce
procesul de piaţă a ajuns (aproape) la echilibru. Datorită naturii asincrone a
algoritmului Walras este dificil de stabilit o măsură relevantă a complexităţii
acestuia.
Un avantaj al ambelor procese de ajustare este simplitatea lor.
Implementarea pe o piaţă este destul de simplă. Un dezavantaj este viteza lor de
convergenţă. S-a demonstrat că, în unele cazuri, convergenţa algoritmului Walras
este prea lentă pentru a putea fi utilizat, chiar şi în cazurile în care convergenţa este
garantată.
O metodă de creştere semnificativă a convergenţei – în ipoteza că funcţiile
de cerere sunt netede – este utilizarea algoritmului Newton – Raphson. Aceasta
utilizează o informaţie derivată pentru a ajusta mărimea schimbării preţurilor.
Versiunea standard a acestui algoritm utilizează următoarea formulă de
ajustare a preţurilor:
p
i +1
= pi − λ∇ −1 z (p )z (p )
i i
unde i+1 şi i sunt indicii iteraţiilor, λ este mărimea pasului şi ∇z ( p ) reprezintă

matricea gradient, definită de:
∂ zi ( p )
∇ z ig ( p ) =
∂ pj
O valoare adecvată a lui λ poate fi determinată utilizând în paralel un
algoritm de backtracking.
Comparativ cu algoritmul de tatonare de bază şi algoritmul Walras,
algoritmul Newton – Raphson necesită utilizarea derivatelor parţiale ale funcţiilor
de cerere şi impune, deci, un efort de calcul destul de mare al coordonatorului la
fiecare iteraţie. Mai mult, la fiecare iteraţie, mesajul de răspuns al agenţilor
( ) i i
( )
cuprinde z p şi ∇z p , a doua componentă posibil inversată, ceea ce este destul
de mult în comparaţie cu algoritmul de bază.
Pe de altă parte, derivatele parţiale pot fi destul de uşor aproximate
numeric şi numărul de iteraţii este semnificativ redus, astfel încât acest algoritm
devine mai eficient atât în privinţa calculelor cât şi a transmiterii informaţiei.
Algoritmul Newton necesită un număr mai mic de iteraţii decât metodele
alternative deoarece lungimea pasului este determinată cu ajutorul derivatelor
parţiale şi toate preţurile sunt actualizate în paralel, deci este un proces de tatonare
simultană (sincronă).
37
1.2.2 Algoritmi de tatonare a cantităţii
Algoritmii de tatonare a cantităţii sunt fundamentaţi pe relaţia de ajustare a

cantităţii a lui Marshall:
∂ qg
∂t
[ ( ) ( )]
= λ g pD q g − pS qg (1.25)
D
( )
unde p q g reprezintă preţul pe care agentul care formează cererea este dispus
S
( )
să-l plătească pentru cantitatea q g de bun g iar p q g este preţul pe care agentul
care formează oferta este dispus să-l accepte pentru a vinde cantitatea q g .
În esenţă, dacă preţul ofertei depăşeşte preţul cererii, cantitatea
tranzacţionată (produsă) descreşte şi invers.
Obişnuit, metoda de tatonare a cantităţii a fost utilizată pentru analiza
stabilităţii echilibrului şi ca un argument pentru a stabili de ce anumite pieţe tind
către un echilibru. Recent, acest mecanism de bază a fost utilizat pentru a
determina preţurile de golire a pieţei computaţionale.
Totuşi, a determina un algoritm de ajustare eficient bazat pe tatonare
cantităţii nu este prea simplu. Pe pieţe reale cu mai mult de doi agenţi nu este
obişnuit să se aplice relaţia (1.25). Nu există o distincţie clară între agenţii care
formează cererea şi cei care formează oferta: unii agenţi pot alege să cumpere sau
să vândă depinzând de preţul de piaţă.
Mai mult, chiar dacă o astfel de distincţie este posibilă, nu este simplu să
distribuim q g între cele două categorii de agenţi astfel încât fiecare categorie să
S
( )
anunţe doar un singur preţ. Deci când determinăm p q g în (1.25) (analog pentru
D
( )
p q g ) trebuie să determinăm ce q g este asigurat de diferiţi agenţi ce formează
oferta (respectiv cererea) astfel încât toată producţia să fie realizată la acelaşi preţ
marginal.
A face această împărţire a ofertei (cererii) este mult mai greu decât chiar a
determina q g însuşi. Dacă se acceptă o generalizare foarte mare a mecanismului
de tatonare a cantităţii astfel încât el să includă orice algoritm în care alocările
agenţilor sunt actualizate ca o funcţie de alocările anterioare, este posibilă
determinarea unui echilibru. O astfel de generalizare este însă destul de departe de
idea iniţială a algoritmilor de tatonare a cantităţii aşa cum rezultă ea din relaţia
(1.25) şi, de un anumit timp, termenul de mecanism bazat pe resurse sau orientat
către resurse este utilizat în locul mecanismului de ajustare a cantităţii, pentru a
denumi algoritmii care caută echilibrul cu resurse cu parametru de căutare liber.
Cum vom vedea mai jos, algoritmii de tatonare a cantităţii utilizate în situaţiile
reale au puţine în comun cu ecuaţia (1.25).
Principiile tatonării cantităţii diferă fundamental de principiile tatonării
preţurilor. În loc să întrebe un agent cât de mult este dispus să cumpere sau să
vândă la un anumit preţ, el este întrebat cât este dispus să plătească pentru
38
o cantitate suplimentară infinitezimală din fiecare bun (un set de preţuri) în

condiţiile alocării curente. Deci, fiecare agent i poate fi privit ca deţinând o funcţie
de preţ pi(zi) mai degrabă decât o funcţie a cererii z i ( p ) .
Dacă există o aplicaţie bijectivă între pi(zi) şi zi ( p ) (deci
p ≠ p ⇔ z ≠ z ), atunci condiţia de echilibru ∑ z ig ( p ) = 0 corespunde la:
1 2 1 2
i i i i
i
 pig ( z i ) ≤ p g dacă z ig = z ig

 pig ( z i ) = p g dacă z ig < z ig < z ig

 pig ( z i ) ≥ p g dacă z ig = z ig
unde z ig şi z ig sunt limita inferioară şi, respectiv, superioară (date) ale cererii nete
a agentului i. Ideea de bază este că în algoritmul de tatonare a cantităţii se încearcă
diferite realocări până când ecuaţia (1.25) este îndeplinită, în loc să evalueze
diferite preţuri până când ∑ z ig = 0 , ca în algoritmul de tatonare a preţurilor.
i
Un avantaj al algoritmului de tatonare a cantităţii este că resursa netă totală
realocată este întotdeauna păstrată la zero, deci fiecare alocare în căutarea
echilibrului pe piaţă este fezabilă. Deci algoritmul poate să se termine la orice
moment de timp cu o soluţie admisibilă. Un alt avantaj este că funcţiile de preţ
utilizate în tatonarea cantităţii sunt mai strâns legate de funcţiile de utilitate decât
funcţiile de cerere din algoritmii de tatonare a preţului, ceea ce determină o
eficienţă computaţională mai mare. Multe abordări ale acestor algoritmi discută
complexitatea determinării unui echilibru dacă funcţiile de cerere şi ofertă ale
agenţilor sunt cunoscute.
Totuşi, poate fi destul de complicat pentru fiecare agent să-şi determine
decizia optimă de ofertă/cerere dându-se doar preţurile. Determinarea funcţiei de
cerere pentru o funcţie de utilitate dată şi o înzestrare cunoscută poate fi o
problemă de optimizare destul de complicată. Funcţia de preţ, pe de altă parte, este
alcătuită din derivate parţiale şi poate fi estimată numeric destul de uşor într-o
iteraţie. Depinzând de aplicaţie, avantajul utilizării funcţiilor de preţ în locul
funcţiilor de cerere variază. În unele cazuri problema dificilă este să determinăm o
funcţie de utilitate sau mulţime posibilă de producţie. De exemplu, dacă agentul
este producător, poate fi necesar să rezolve mai multe probleme şi programe până
ce îşi construieşte mulţimea posibilităţilor de producţie pentru care trebuie să
aleagă planul de producţie care maximizează profitul. Mai mult, fiecare agent
trebuie să facă o deliberare locală la fiecare iteraţie a protocolului de piaţă,
deoarece preţul se schimbă şi acest lucru afectează planul optimal al fiecărui agent.
39
Pentru cazul a două bunuri, un proces de tatonare a cantităţii de tip

Newtonian este următorul:
n p j (z rj )
∑ 1
j= 0 p1j (z rj )
pi (zir1) − 1
n 1
∑ 1 r
j= 0 p ( z )
j j
zir1+1 = zir1 − λ ⋅ 1
1
(1.26)
p (z rj )
1
Al doilea termen din partea dreaptă a relaţiei (1.26) este o medie ponderată
(ponderile fiind derivatele preţurilor) a tuturor preţurilor şi schimbarea în alocaţie
este diferenţa dintre preţul agentului considerat (i) şi această medie ponderată,
împărţită la derivata preţului sau mărimea λ .
În cazul pieţelor cu bunuri multiple, algoritmul este mai complicat:
r +1 r r
[
z i = z i − λ (∇ pi ( z i )) pi ( z i )− < p >
r −1 r
]
unde:
n
[
< p > r = p rn + ∇ p rn ( ∑ (∇ p j ( z tj )) −1 ) −1 ⋅ (∇ p n ( z rn)) −1 p rj ( z rj ) − p rn ( z rn)
j =1
]
şi poate fi interpretat ca un preţ aşteptat. Acesta ar trebui să fie preţul de golire a
pieţei dacă valoarea curentă a lui ∇p este independentă de alocaţie (de exemplu,
dacă pig ( z i ) este o funcţie liniară).
Se observă că alocările intermediare depind de ordonarea agenţilor, chiar
dacă condiţia de terminare a algoritmului rămâne aceeaşi. Soluţia finală rămâne, de
asemenea, aceeaşi.
O problemă dificilă este definirea limitelor date z şi z . Acest lucru se face
prin mecanisme suplimentare şi, de multe ori, şi acestea sunt destul de complicate.
1.3 Mecanismele de formare a pieţelor. Interacţiune şi cooperare

pe piaţă
Evident că echilibrul constituie încă un concept central în studiul şi

modelarea pieţelor. Totuşi, atunci când abordăm analiza pieţelor reale, deci pieţele
microeconomice, observăm că ele au proprietăţi şi comportamente care sunt foarte
greu de explicat în termenii teoriei echilibrului economic. Preţurile înregistrează,
astfel, o volatilitate în exces, deci ele se schimbă mult mai mult, atât ca mărime a
preţului sau cantităţii cât şi ca frecvenţă a schimbărilor, decât ne-am aştepta din
punct de vedere teoretic să se modifice. Multe schimbări de preţ, de exemplu, pot
să apară în absenţa factorilor care sunt consideraţi, de regulă, ca determinanţi ai
preţurilor. Unele pieţe, mai ales cele financiare, tind să se autonomizeze, în sensul
40
că tranzacţiile pe aceste pieţe se efectuează între produse care nu există în

economie. De exemplu, s-a estimat că tranzacţiile zilnice pe piaţa valutară depăşesc
un trilion de dolari USA, ceea ce reprezintă de circa 50 de ori mai mult decât
PIB-ul realizat într-o singură zi în întreaga lume.
Mai mult, pe pieţe şi între pieţe apar corelaţii temporale care nu pot în nici
un fel să fie explicate în cadrul oferit de teoria echilibrului. Phellps, referindu-se la
astfel de corelaţii, spune: “Agenţii din modelele de echilibru nu sunt simple
creaturi raţionale. Ipoteza echilibrului ridică serioase probleme de cunoaştere: cum
am putea să presupunem că toţi agenţii au descoperit modelul adevărat şi cum pot
ei să-şi estimeze cererea şi oferta conform cu acest model? Este într-adevăr,
uimitor.” .
1.3.1 Pieţe departe-de-echilibru
În loc de ipotezele şi condiţiile teoriei echilibrului, mai consistente sunt

conceptele şi metodele analizei pieţei în dezechilibru sau studiul funcţionării
pieţelor departe-de-echilibru.
O modalitate de a introduce formarea preţului de piaţă la dezechilibru este
cea a considerării unui proces de ajustare a pieţei de forma:
dp(t )
dt
( )
= f q d ( p(t ))
d
unde p(t) este preţul la momentul t, q - funcţia de cerere în exces şi f o funcţie
( '
crescătoare f > 0 . )
În cazul procesului de ajustare prin tatonarea preţului de tip Walras, agenţii
îşi transmit reciproc funcţiile de cerere în exces unul altuia şi ajustează preţurile pe
care le au în vedere în determinarea cererii (dacă sunt consumatori) sau ofertei
(dacă sunt producători), dar fac efectiv tranzacţii atunci când preţurile au atins
echilibrul. Acest lucru nu este, însă, adevărat pe pieţele financiare moderne, de
exemplu. În timp ce metode tot mai sofisticate s-au dezvoltat pentru a permite
tranzacţii în afara stării de echilibru, scopul general al unor astfel de metode a fost
să determine condiţiile de stabilitate care să justifice convergenţa către echilibru.
Comportamentul pieţelor dezechilibrate era privit ca o complicaţie pe ruta către
echilibru.
Teoria aşteptărilor raţionale este construită pe ipotezele competiţiei
perfecte, aşteptărilor raţionale, golirii pieţelor la echilibru, optimizării la nivel de
agent şi cunoaşterii complete a preţurilor înainte de tranzacţii. Toate aceste ipoteze
sunt, însă, discutabile, în special ipoteza privind cunoaşterea preţurilor înainte de
tranzacţie.
De exemplu, în cazul pieţelor financiare despre care vorbeam, dar şi a altor
tipuri de pieţe (a bunurilor şi serviciilor, a factorilor de producţie), schimbările în
cererile şi ofertele agenţilor de pe piaţă sunt exprimate în funcţie de ordine
41
(comenzi) de vânzare şi cumpărare. Cele mai cunoscute tipuri de ordine sunt:

ordinele pieţei şi ordinele limită. Un ordin de piaţă este o cerere de a tranzacţiona
imediat la cel mai bun preţ disponibil. Evoluţia preţului pentru ordine de piaţă mici
este, deseori, cunoscută, astfel că putem să determinăm în avans acest preţ, dar
pentru ordine de piaţă mari evoluţia preţului este incertă.
Dimpotrivă, un ordin limită este o cerere de tranzacţionare doar la un preţ dat sau la
un preţ mai bun. Deci evoluţia preţului este cunoscută, dar momentul de timp la
care va avea loc tranzacţia – dacă aceasta are loc – este necunoscut. În ambele
cazuri, apare deci incertitudinea fie asupra momentului de timp, fie asupra preţului
tranzacţiei. Acest lucru presupune că, excluzând vreun miracol, tranzacţiile
individuale au loc pe o piaţă care nu este la echilibru. Deoarece mecanismele de
ajustare descrise anterior se refereau doar la pieţe aflate la echilibru, trebuie să
introducem un altfel de mecanism care să descrie formarea preţului pe pieţe
departe-de-echilibru.
1.3.2 Mecanismul formării preţului
Acest mecanism constituie un model al comportamentului agenţilor

(consumatori sau producători) pe pieţe pe care tranzacţiile se desfăşoară departe-
de-echilibru. În esenţă, acest mecanism construieşte o funcţie de impact pe piaţă
Φ (numită, pentru o mai mare acurateţe, uneori şi funcţia de impact a preţului pe
piaţă) care face legătura dintre fluxul de ordine (comenzi) care sosesc pe piaţă şi
preţul ce se formează pe această piaţă.
Pentru a formula modelul, vom considera o piaţă financiară pe care sunt
activi două tipuri de agenţi, care tranzacţionează un activ (măsurat în unităţi
divizibile) ce poate fi transformat în bani (aceştia sunt consideraţi un activ liber de
risc ce nu plăteşte dobândă).
Primul tip de agenţi sunt denumiţi investitori direcţionali. Ei cumpără şi
vând active prin plasarea de ordine pe piaţă, care sunt întotdeauna îndeplinite. În
cazul în care ordinele de cumpărare şi de vânzare ale investitorilor direcţionali nu
golesc piaţa, excesul este preluat de al doilea tip de agenţi, care este formator de
piaţă. Ordinele sunt preluate de formatorul de piaţă la un preţ care este diferit de
preţul precedent cu o mărime dependentă de ordinul net al investitorului
direcţional. Cumpărările determină preţul să crească şi vânzările determină preţul
sa scadă.
Funcţia de impact Φ este un algoritm pe care formatorul de piaţă îl
utilizează pentru a stabili preţul. Aceasta conţine o regulă de formare a preţului
legată de ordinul net la noul preţ.
Să presupunem, astfel, că pe piaţă există N investitori direcţionali, notaţi cu
indicele i, deţinând fiecare o parte xt(i ) din activul tranzacţionat pe piaţă. Deşi nu
este absolut necesar, se presupune că tranzacţiile au loc sincron la momentele de
timp …,t-1, t, t+1,… .
42
Poziţia pe piaţă a investitorului direcţional i este descrisă de o funcţie

xt +1 = X (Pt , Pt −1 ,..., I t )
(i ) (i ) (i ) (1.27)
(i )
unde I t reprezintă orice informaţie adiţională externă (în afara preţurilor).
Funcţia X (i ) poate fi considerată ca o strategie sau regulă decizională a agentului i.
Ordinul (comanda) net ω t(i ) este determinat de poziţia de piaţă a agentului i
prin relaţia:
ω t(i ) = xt(i ) − xt(i−)1 (1.28)
Un pas al procesului de tranzacţionare pe piaţă poate fi descompus în două
etape:
(1) Investitorii direcţionali observă cele mai recente preţuri pe piaţă şi
informaţia de la momentul t şi transmit ordinele nete ω t(i+)1 , i = 1, N ;
(2) Formatorul de piaţă îndeplineşte toate ordinele nete la noul preţ P t +1 pe
care îl stabileşte.
Pentru simplitate, să presupunem că preţul Pt , pentru toţi t, este un număr
real pozitiv şi că poziţiile de piaţă ale agenţilor, ordinele şi strategiile agenţilor sunt
anonime. Acest lucru măreşte obiectivitatea formatorului de piaţă care nu poate fi
influenţat de un anumit agent. Aşadar, formatorul de piaţă îşi bazează procesul de
formare a preţului doar pe ordinele nete ale agenţilor:
N
ω = ∑ ω (i )
i =1
Algoritmul utilizat de formatorul de piaţă pentru a determina preţul la care
îndeplineşte ordinele nete ω este o funcţie crescătoare de ω :
Pt +1 = f (Pt , ω ) (1.29)
Deoarece ordinele sunt anonime şi piaţa are mai mult de un agent, preţul de
îndeplinire a ordinelor agenţilor individuali, în cazul ordinelor de piaţă, este
necunoscut de către aceştia.
O aproximaţie a funcţiei de impact asupra pieţei poate fi obţinută
presupunând că f este de forma:
f (P t , ω ) = P t ⋅ Φ (ω ) (1.30)
unde Φ este o funcţie crescătoare şi Φ (0 ) = 1 . Logaritmând (1.30) şi dezvoltând în
serie Taylor, presupunând că Φ (0) există, aceasta conduce la
ω
log Pt +1 − log P t ≅ (1.31)
λ
Această formă funcţională pentru Φ va fi numită funcţia log-liniară de
impact asupra pieţei. λ este un factor de scală care normalizează mărimea ordinelor
şi va fi denumit în continuare lichiditate.
Pentru un model de echilibru, preţul de golire a pieţei depinde doar de
funcţiile de cerere curente. Pentru o regulă generală de formare a preţului neliniar,
din contră, preţul la orice moment de timp t, depinde de întregul şir de ordine nete
43
anterioare. Regula dată de funcţia de impact log-liniară se află oarecum între

acestea: schimbarea preţului în orice perioadă de timp dată depinde doar de
dezechilibrul dintre ordinele nete sosite pe piaţă în decursul timpului.
De fapt, putem considera acest lucru ca pe o cerinţă şi utiliza pentru a
obţine o regulă log-liniară. Presupunem, astfel, că două ordine plasate pe piaţă în
succesiune imediată determină acelaşi preţ ca şi un singur ordin egal cu suma lor,
deci:
f ( f (P, ω 1 ), ω 2 ) = f (P, ω 1 + ω 2 ) (1.32)
Grupând ordinele în perechi şi aplicând repetat relaţia (1.32), devine clar
că schimbarea de preţ pe orice interval de timp depinde doar de suma ordinelor
nete din acest interval. Înlocuind ecuaţia (1.30) în (1.32) obţinem:
Φ (ω 1 + ω 2 ) = Φ(ω 1)Φ (ω 2 )
Această ecuaţie funcţională are o soluţie de forma:
Φ(ω ) = e
ω
λ (1.33)
care, se observă, este echivalentă cu ecuaţia (1.31).
Ecuaţia funcţională mai are două soluţii posibile: Φ (ω ) = 0 şi Φ (1) = 1 ,
dar nici una dintre acestea nu îndeplineşte condiţia ca Φ să fie crescătoare.
Regula log-liniară de formare a preţului este doar una aproximativă. Ea
este, însă, una dintre cele mai simple şi dă rezultate rezonabile. Pe lângă
proprietatea de mai sus, ea mai are o serie de proprietăţi pe care le vom prezenta
mai târziu.
Înainte de aceasta, să observăm faptul că algoritmul de determinare a
preţului de piaţă de mai sus face anumite ipoteze care sunt discutabile. Astfel, se
presupune că impactul pe piaţă al ordinelor este permanent. Deci schimbarea de
preţ determinată de un ordin la un moment de timp dat continuă până când noi
ordine nete determină alte schimbări. Dimpotrivă, dacă impactul pe piaţă ar fi
temporar, schimbările de preţ s-ar diminua, chiar fără un nou flux de ordine de
piaţă.
Ipoteza că funcţia de impact asupra pieţei Φ depinde doar de ordinul net
ω nu ia în considerare aversiunea faţă de risc a formatorului de piaţă. În realitate,
formatorii de piaţă utilizează abilitatea lor de a manipula preţul pentru a-şi păstra
poziţia cât mai mult timp posibil. Luarea în considerare a acestor efecte de stoc
face procesul de formare a preţului dependent de poziţia formatorului de piaţă, care
depinde atât de ordinele trecute cât şi de cele prezente.
Ipoteza că noul preţ depinde doar de cel mai recent ordin şi de ultimul preţ
neglijează, de asemenea, alte posibile influenţe, ca de pildă, noutăţile. Acestea pot
schimba direct preţul, fără să intervină fluxul de ordine.
O astfel de posibilitate poate fi modelată prin introducerea unui nou termen
aleator, ξ t +1 care să reprezinte zgomotul pe piaţă: Dacă notăm pt = log Pt , atunci
putem scrie:
1
( )
N
 
pt +1 = pt + ∑ ω  i  p t , pt −1 ,..., I t + ξ t +1 (1.34)
λ i =1
44
Ecuaţia de dinamică (1.34) este însă complet generală. Depinzând de

funcţia neliniară ω (i ) , ea poate avea puncte fixe stabile, cicluri limită sau atractori
haotici sau poate fi global instabilă. Funcţiile ω (i ) ştim că sunt definite în raport cu
poziţiile din ecuaţia (1.28).
Există un anumit grad de imprecizie privind sensul termenului de
“strategie”. Dacă un agent comută aleator între două strategii, aceasta poate fi
privită ca o strategie mixtă unică. În funcţia de dinamică a preţului (1.34), N agenţi
utilizând toţi aceeaşi strategie x(i ) sunt echivalenţi cu un singur agent cu strategia
Nx (i ) . Totuşi, aceste două lucruri nu sunt echivalente. Indicele superior (i) poate
deci să se refere atât la un anumit agent cât şi la o strategie dată, depinzând de
context.
Modificarea ecuaţiei (1.34) se poate face uşor în fiecare caz. Timpul ∆t ,
corespunzător unei singure iteraţii, poate fi interpretat ca o scală de timp în care
investitorii cei mai rapizi observă şi reacţionează la preţ (de exemplu un minut pe
zi).
În ecuaţia (1.34) apar şi câţiva parametri liberi. Aceştia sunt ξ, λ, ∆t şi scala
(i )
lui ω . Ultimii trei nu sunt independenţi. De exemplu, dacă facem o schimbare de
scală ω (i ) → c(i ) ω (i ) , unde c(i ) > 0 , parametrul de scală c (i ) este proporţional cu
capitalul investit i şi controlează mărimea ordinelor şi poziţiilor sale.
Ecuaţia (1.34) depinde doar de raportul adimensional α (i ) = c (i ) λ astfel că
dublarea lichidităţii pe piaţă este echivalentă cu dublarea scalei tuturor strategiilor.
Similar, la limită, ştiind că ∆t → 0 , creşterea lui ∆t echivalează cu creşterea lui λ
cu acelaşi factor.
Poate apărea, de asemenea, o problemă de unitate de măsură. x, ω şi λ pot
fi transformate din unităţi de părţi ale pieţei în unităţi monetare prin înmulţirea cu
preţul Pt .
1.3.3 Evoluţie şi cooperare pe piaţă
Până acum am considerat că fiecare agent dispune de un capital fixat care

rămâne acelaşi pe parcursul tranzacţiilor. În realitate, capitalul de care dispune
fiecare agent variază pe măsură ce profiturile sunt reinvestite, strategiile se schimbă
sau apar noi strategii.
Schimbările în capital schimbă piaţa şi dinamica acesteia, determinând
evoluţia pieţei. În orice moment de timp, există o mulţime finită de strategii care au
un capital pozitiv; inovaţia pe piaţă apare atunci când noile strategii atrag capital
pozitiv şi intră în această mulţime.
Evoluţia pieţei este determinată de alocarea capitalului între agenţi. Ea are
loc însă pe o scală temporală suficient de lungă pe când schimbările de preţuri au
loc destul de frecvent. Există, însă, un feedback între cele două perioade de timp.
Dinamica rapidă a preţurilor determină profiturile, care afectează alocarea
45
capitalului, care la rândul ei schimbă dinamica preţului. Cu cât piaţa evoluează mai
mult, ea devine mai eficientă. Strategiile exploatează oportunităţile de a obţine
profituri şi a acumula, în acest fel, capital care sporeşte impactul pe piaţă al unor
agenţi şi diminuează veniturile altora. În acest fel piaţa învaţă să fie mai eficientă.
Să arătăm, în continuare, mecanismul prin care profitul influenţează
evoluţia pieţei. Utilizând regula log-liniară de formare a preţului, se poate
caracteriza modul în care apare pe piaţă fluxul de bani. Evoluţia pieţei financiare
este influenţată de acest flux la fel cum evoluţia biologică este influenţată de
mâncare.
Vom introduce, în continuare, mărimea avuţiei nerealizată de agentul i ca:
ϖ t(i ) = Pt ⋅ xt(i ) + u t(i ) (1.35)
unde u t(i ) este cantitatea de bani deţinută de agentul i la momentul t.
Schimbarea cantităţii de bani deţinută de un agent între două momente
succesive de timp este dată de:
(i ) (i )
(
(i )
)
(i ) (i )
u t − u t −1 = Pt xt − xt −1 + d t xt −1 (1.36)
Primul termen din partea dreaptă a relaţiei (1.36) reprezintă cantitatea de
bani necesară pentru a cumpăra sau vinde activul. Dividendul d t dă posibilitatea
efectuării de plăţi.
Din relaţiile (1.35) şi (1.36) rezultă că profitul (câştigul) agentului i la
momentul t este dat de:
g t = (∆ Pt + d t ) xt(i−)1
(i )
(1.37)
gt mai este denumit şi câştig nerealizat deoarece este determinat prin reevaluarea
unei părţi de piaţă ca urmare a creşterii (scăderii) preţului, la momentul de timp
curent. Aceasta este însă o evaluare optimistă, deoarece conversia banilor este
riscantă şi impactul asupra pieţei tinde către o valoare mai scăzută.
Spunem că piaţa este un sistem închis dacă ea nu interacţionează cu alte
pieţe sau cu economia externă. Acest concept permite introducerea unor legi de
conservare.
Există două astfel de legi pentru pieţele financiare: conservarea părţilor şi
conservarea banilor.
Într-o tranzacţie dată, agenţii schimbă părţi de piaţă şi schimbă bani; deşi
tranzacţia schimbă cantitatea deţinută de fiecare agent individual; totalul la nivelul
pieţei rămâne acelaşi.
Desigur, pieţele reale sunt sisteme deschise în care noi părţi pot fi emise şi
unde pot apărea noi fluxuri nete de bani. De exemplu, un activ poate plăti
dividende sau un agent poate importa sau reinvesti capital.
Avuţia totală nerealizată nu este conservativă, deci nu rămâne aceeaşi.
Pentru a arăta acest lucru, fie poziţia formatorului de piaţă xi( m ) . Conservarea
părţilor implică:
N
∑ x( ) + x(
i =1
t
i
t
m)
= K, (1.38)
46
unde K este o constantă. Înmulţind în ambele părţi cu ∆ Pt +1 + d t +1 şi înlocuind în

ecuaţia (1.37), schimbarea în avuţia totală la momentul t este:
N
∆ wt = ∑ g t(i ) + g t(m ) = (∆ Pt + d t )K , (1.39)
i =1
(m )
unde g t este profitul formatorului de piaţă. Chiar dacă presupunem că d t = 0 , în
general ∆ Pt ≠ 0 . Avuţia totală este strict conservată numai dacă K = 0 , ceea ce
nu poate fi adevărat deoarece nu ar mai exista piaţă.
O proprietate specială a regulii log-liniare de formare a preţului pe piaţă
este că există un sens în care avuţia realizată este conservată. Astfel, dacă definim
un ciclu de tranzacţii de perioadă T ca pe o situaţie în care poziţia xt(+i )T = xt(i )
pentru toţi i, deci perioada în care poziţia pe piaţă revine la o valoare precedentă,
atunci, presupunând că toţi agenţii direcţionali încep şi termină un ciclu cu poziţia
zero, ei realizează avuţia doar în cadrul ciclului respectiv.
Ecuaţia (1.39) arată faptul că, în cadrul unui ciclu de tranzacţii, avuţia
totală va fi conservată (deci ∆ wt = 0 ) dacă d t = 0 şi Pt +T = Pt .
Pe pieţele financiare, profitul (randamentul) se mai exprimă ca ∆ Pt Pt −1 .
Profiturile pot fi atunci exprimate ca
r t = log Pt − log Pt −1 ≅ ∆ Pt Pt −1 .
Această relaţie constituie o bună aproximaţie atunci când fluxul de ordine
nete ω este mic în comparaţie cu λ şi devine exact atunci când ∆t → 0 .
Dacă exprimăm poziţia în unităţi monetare (~ x t = Pt ⋅ xt ) şi dividendele ca
funcţie din preţul unei părţi (d~t = d t Pt −1) atunci ecuaţia (1.35) poate fi rescrisă
g t ≅ (r t + d~t ) ~
(i ) (i )
x t −1 (1.40)
Înlocuind pe rt dat de ecuaţia (1.32) şi pe ω t(i ) dat de ecuaţia (1.28) în

ecuaţia (1.40) avem:
( j)  1 
N
g t =  ∑ (xt(i ) − xt(i−)1) + ξ t + d t  xt(i−)1 (1.41)
 λ i =1 
Relaţia (1.41) arată faptul că profiturile obţinute prin aplicarea unei
anumite strategii de piaţă sunt dependente de relaţia cu alte strategii. În ipoteza
simplificatoare că lichiditatea λ este constantă când este măsurată în funcţie de
bani, luând mediile temporale şi presupunând staţionaritatea acestora, relaţia (1.41)
mai poate fi scrisă
N
1
g
( j)
≅
λ
∑ ( )
G +µ
i =1
( )
ij j
(1.42)
47
unde reprezintă simbolul mediei temporale,
ij
[
G = σ x σ x ρ x (1) − ρ x (0 )
(i ) ( j ) (ij ) (ij )
] (1.43)
şi
µ j = (ξ t + d t ) xt( −j1) . (1.44)
x x (τ ) reprezintă corelaţia dintre xt şi xt −τ iar σ x este abaterea medie standard a

(ij ) (i ) ( j) (i )
lui xt(i ) .
Matricea câştigurilor G descrie profiturile aduse de interacţiunile cu alte
( j)
strategii, iar µ descrie profiturile obţinute de o strategie j în condiţiile unor
fluctuaţii externe ξ t şi a fluxului de dividende d t . Evident că dacă piaţa este un
(i )
sistem închis atunci µ = 0, ∀i .
Ecuaţiile (1.42) şi (1.43) arată ce face o structură de piaţă profitabilă.
Matricea câştigurilor G (ij ) (care este asimetrică) măsoară profiturile strategiei j
obţinute în prezenţa strategiei i. Aceste profituri cresc atunci când strategia j este
capabilă să anticipeze strategia i (lucru măsurat de ρ(xij ) ) şi descresc dacă strategia j
(ij )
este similară cu strategia i (lucru care este măsurat de ρ x (0) ).
Corelaţiile întârziate arată dacă o strategie este capabilă să anticipeze alte
strategii, iar măsurile curente arată dacă o strategie este în minoritate pe piaţă.
Depinzând de semnul lui G (ij ) pentru orice pereche de strategii, sunt atunci
posibile trei relaţii de interdependenţă pe piaţă:
i) Competiţia: G (ij ) < 0 şi G ( ji ) < 0
ii) Prădător – prădat: i este prădat de j dacă: G(ij ) < 0 şi G
( ji )
>0
(ij ) ( ji )
iii) Simbioză (cooperare): G > 0 şi G > 0 .
Aceste trei tipuri de relaţii definesc, pentru orice piaţă, interacţiunile ce se
pot forma între agenţi. Ele influenţează în mod esenţial comportamentul pe piaţă al
acestor agenţi, de aceea cunoaşterea în avans a tipurilor de relaţii este de natură
să permită anticiparea comportamentului competitiv sau strategic al agenţilor
particulari. În funcţie de aceasta, se pot asocia agenţilor respectivi modele
corespunzătoare, ce descriu mai exact relaţia complexă agent-piaţă (vezi capitolul V).
48
CAPITOLUL II
SISTEMUL CIBERNETIC AL CONSUMATORULUI

(GOSPODĂRIEI)
2.1 Structura şi funcţionarea sistemului cibernetic

al consumatorului
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei) este un sistem

fundamental al economiei de piaţă. El este reprezentat de mulţimea de indivizi
(gospodării) dintr-o economie care realizează consumul de produse şi servicii de
diferite tipuri.
Comportamentul consumatorului este influenţat de mărimea venitului
realizat prin închirierea serviciilor factorilor de producţie pe care acesta îi deţine în
proprietate (capital, muncă, imobile, ş.a.).
Abordarea sistemică şi cibernetică a consumatorului reliefează
interdependenţele complexe care se formează între aceste variabile care definesc
deciziile şi comportamentele specifice agenţilor economici care sunt consumatori.
2.1.1 Sistemul consumatorului – structura generală
Gospodăria constituie sistemul cibernetic format din unul sau mai mulţi
indivizi care îşi utilizează împreună veniturile şi proprietatea în vederea satisfacerii
nevoilor de consum individual.
Gospodăria constituie un sistem activ pe toate pieţele principale ale
economiei naţionale. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor, ea formează cererea de
produse şi servicii destinate consumului final, în timp ce pe piaţa factorilor de
producţie formează oferta de servicii ale factorilor. Cheltuielile cu bunurile şi
serviciile consumate depind în mare măsură de veniturile realizate în urma
închirierii serviciilor factorilor aflaţi în proprietatea indivizilor dintr-o gospodărie
(vezi figura 2.1).
Deoarece este dificil de identificat consumul fiecărui individ din cadrul
unei gospodării, este mai logic să se considere consumul întregii gospodării care
este satisfăcut prin utilizarea veniturilor realizate din salarii, chirii, dividende,
arende, dobânzi ş.a.
Nivelul de satisfacţie pe care-l simte gospodăria (consumatorul) în urma
consumării produselor şi serviciilor pe care le achiziţionează într-o perioadă dată
de timp se numeşte utilitatea (satisfacţia) consumului. Scopul economic al
fiecărei gospodării este, deci, să maximizeze utilitatea consumului obţinută în
condiţiile în care produsele pe care le poate consuma sunt limitate de venitul
disponibil, obţinut în urma închirierii serviciilor factorilor de producţie pe care îi
deţine în proprietate.
49
Figura nr. 2.1
Acest venit disponibil constituie partea rămasă din venitul total, obţinută
în urma scăderii părţii de venit economisite (economiilor) şi, eventual, investită pe
piaţa de capital. Deci gospodăria mai trebuie să rezolve încă o problemă de
optimizare, pe lângă cea de maximizare a utilităţii consumului, şi anume cum să-şi
aloce venitul obţinut între consum şi economii, în aşa fel încât venitul obţinut în
perioadele următoare să fie maxim.
Evident că ea ar putea să economisească întregul venit obţinut şi să-l
investească în active financiare şi/sau reale care i-ar aduce în viitor un venit din ce
în ce mai mare. Dar acest lucru s-ar face în detrimentul consumului curent care ar fi
nul (ceea ce nu se poate) sau ar fi atât de redus încât ar putea afecta închirierea în
viitor a serviciilor de muncă ale indivizilor din gospodărie.
De aceea, în cadrul acestui sistem cibernetic, principalul mecanism de
reglare, cum vom vedea, trebuie să determine obţinerea atât a unui consum cu un
nivel de satisfacţie (utilitate) cât mai mare cât şi alocarea intertemporală a venitului
total obţinut, în aşa fel încât veniturile viitoare obţinute de către gospodărie să fie
cât mai mari (vezi figura 2.2).
50
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)
2.1.2 O abordare sistemică a consumatorului
În abordarea cibernetică a acestui sistem este importantă înţelegerea şi

modelarea comportamentului consumatorului (gospodăriei). Acesta poate fi definit
ca: „totalitatea actelor decizionale realizate la nivel individual sau de grup, legate
direct de obţinerea şi utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii nevoilor
actuale şi viitoare, incluzând procesele decizionale care preced şi determină aceste
acte” (bibliografie).
Kotler (bibliografie) a reuşit să transpună întreaga problematică legată de
consumator şi comportamentul acestuia într-un limbaj cibernetic. În viziunea sa,
consumatorul este un sistem care are o serie de intrări ce produc un număr de
comportamente ca ieşiri (figura 2.3).
Astfel, printre cele mai importante variabile de intrare enumerăm: situaţia
economică, preţul, calitatea, utilitatea bunurilor, posibilitatea de a alege,
prezentarea produselor, cultura şi biografia socio-profesională a consumatorului,
etc.
51
Figura nr. 2.2
situaţia economică alegerea produsului

preţul alegerea unităţii
utilitatea CONSUMATOR frecvenţa cumpărării
posibilitatea de a alege decizia de cumpărare
prezentarea produselor amânarea cumpărărilor
Intrări Ieşiri
Figura nr. 2.3
Toate aceste variabile de intrare determină la ieşire comportamente

specifice legate de alegerea produselor, alegerea unităţii de unde cumpără,
frecvenţa cumpărărilor, decizia de necumpărare, amânarea cumpărării etc.
52
Ceea ce se întâmplă efectiv în interiorul sistemului este dificil de surprins

şi măsurat. Modelele actuale stabilesc doar o relaţie intrări-ieşiri şi nu o conexiune
complexă de tip intrări - stări-ieşiri cum ar fi normal. Pentru a putea ajunge la astfel
de modele este necesar să descompunem starea sistemului în procese elementare
care o definesc şi o influenţează, ducând deci la apariţia comportamentelor
observate.
Aceste procese elementare sunt: percepţia, informaţia, atitudinea, motivaţia
şi comportamentul rezultant.
Percepţia reprezintă activitatea mentală a consumatorului de constatare,
înţelegere, apreciere, etc. a stimulilor de pe piaţă, realizabilă cu ajutorul
receptorilor senzoriali. Poate fi definită o percepţie fizică (realizată direct prin
organele de simţ) dar şi o percepţie cognitivă, care are loc pe baza semnificaţiilor
atribuite stimulilor. O importantă caracteristică a percepţiei este că ea e selectivă,
deci depinde de particularităţile consumatorilor, fiind complementară nevoilor lor.
Acesta este şi un principal motiv pentru care comportamentul consumatorului este
dificil de modelat.
Informaţia reprezintă un ansamblu de elemente prin intermediul cărora
consumatorul ia cunoştinţă de existenţa şi caracteristicile principale (observabile)
ale produselor şi serviciilor. Procesul de informare al consumatorilor este deosebit
de complex şi îndelungat, la el concurând surse de informare diferite, având
intensităţi variabile în timp. Aceste surse de informare (personale sau impersonale)
duc la crearea pentru consumator a unei imagini latente a produsului şi/sau
serviciului respectiv.
Învăţarea este un proces de modificare a comportamentului
consumatorului, care se desfăşoară relativ permanent şi depinde de rezultatul unor
experienţe anterioare. La învăţare concură publicitatea, satisfacţia sau insatisfacţia
obţinută ca urmare a utilizării unui produs etc.
Se pot distinge două nivele de învăţare. Primul, mai simplu, constă în
memorizarea informaţiei transmisă în mod repetat de diferite surse (inclusiv de
mediul familial care are un rol major în acest proces de învăţare). Al doilea, mai
complex, este realizat prin introspecţie, deci consumatorul îşi poate reconsidera
poziţia sa faţă de un anumit produs în condiţiile în care cantitatea de informaţie pe
care o deţine a crescut şi a acumulat experienţe noi de utilizare a produsului
respectiv.
Atitudinea reflectă starea (reacţia) consumatorului faţă de un anumit
produs. Ea este rezultatul interacţiunii dintre dimensiunea afectivă, adică dispoziţia
favorabilă sau nefavorabilă faţă de un anumit produs, dimensiunea cognitivă,
respectiv cunoaşterea sau ignorarea produsului respectiv şi dimensiunea conativă,
adică intenţia fermă de a acţiona sau de a se comporta într-un anumit fel faţă de
acel produs.
Motivaţia este o stare interioară a consumatorului care îl mobilizează pe
acesta în vederea îndeplinirii unui anumit scop. Motivele au un caracter
multidimensional, aflându-se la confluenţa dintre biologie şi social, între pulsiunile
53
interne şi cunoaştere, între necesitate subiectivă şi valoare ca un sistem de referinţă,

între raporturile cu produsele şi legăturile cu oamenii. Identificarea motivaţiei
consumatorului faţă de anumite produse şi servicii este extrem de dificilă,
modelarea formării motivelor în consumul unui anumit produs dat fiind de multe
ori înlocuită cu reprezentarea spaţio - temporală a legăturii consumator-produs.
Comportamentul efectiv rezultat în urma parcurgerii etapelor anterioare
poate fi observat şi măsurat, fiind de cele mai multe ori subiectul modelării în acest
domeniu. Totuşi numărul mare de variabile care îl condiţionează, implicarea
nemijlocită a individului în decizia de consum finală, rolul său în declanşarea şi
desfăşurarea într-un anumit mod a celorlalte procese şi fenomene economice (de
economisire, de producţie, de investiţie, ş.a.) face din modelarea comportamentului
economic al consumatorului o problemă majoră a ciberneticii sistemelor
microeconomice. În elaborarea şi utilizarea acestor modele, abordarea cibernetică
defineşte anumite reguli generale de care se ţine seama şi în cele ce urmează.
Aceste reguli generale sunt următoarele:
a) Comportamentul consumatorului, ca rezultantă a proceselor elementare
care îl definesc, are un caracter relativ autonom în raport cu alte procese care se
desfăşoară la nivel microeconomic. Acest lucru permite modelarea
comportamentului consumatorului relativ independent de alte sisteme de la nivel
microeconomic;
b) Procesele elementare care definesc comportamentul consumatorului
trebuie abordate unitar, toate având un anumit rol şi o funcţie în rezultatul
observabil al sistemului. Desigur că metodele actuale de măsurare şi modelare nu
permit încă explicitarea tuturor aspectelor pe care le implică anumite procese, mai
ales a celor care încorporează aspecte psihice, legate de resorturile interioare ale
indivizilor, dar eforturile făcute în dezvoltarea metodelor de măsurare
psihoeconomice (de exemplu lucrările lui Gary Baker, laureat al premiului Nobel
pentru economie) sunt încurajatoare în acest sens.
c) Componentele care participă la definirea comportamentului
consumatorului au un efect sinergic.
Acest efect presupune potenţarea reciprocă a efectelor proceselor
elementare, astfel că, pe ansamblu, rezultatul obţinut este mai mare decât
rezultatele acestor procese considerate separat;
d) Comportamentul consumatorului are un caracter sistemic, deci gospodăria
este un sistem cibernetic care funcţionează autonom, capabil de procese de reglare
şi autoreglare, având interacţiuni cu alte sisteme din mediu şi care urmăreşte un
anumit scop.
Definirea obiectivelor sau scopurilor sistemului consumatorului, condiţie
de bază pentru abordarea sistemică a acestuia, ridică încă anumite dificultăţi.
Utilizarea funcţiei de utilitate ca o măsură a scopurilor acestui sistem are un
caracter unilateral, reducţionist în ciuda eleganţei matematice pe care o conferă
introducerea acestei funcţii.
Încă se mai încearcă găsirea unei expresii mai cuprinzătoare care să
măsoare satisfacţia consumului, dar şi implicaţiile acestuia asupra altor procese
54
care se petrec în cadrul sistemului consumatorului, cum ar fi, de exemplu, cele

legate de reproducţia forţei de muncă.
În continuare, vom prezenta câteva dintre modelele de bază utilizate în
analiza şi optimizarea comportamentului sistemului consumatorului.
2.1.3 Deciziile consumatorului şi pieţele microeconomice
În cadrul sistemului consumatorului, indivizii iau decizii cu o frecvenţă

foarte mare, aceste decizii fiind rezultatul unui anumit tip de comportament şi
influenţând, la rândul lor comportamentul viitor.
Principalele decizii economice care se adoptă la nivelul acestui sistem sunt
următoarele:
i. Decizia de alocare a venitului disponibil între consum şi
economisire;
ii. Decizia de consum;
iii. Decizia de economisire;
iv. Decizia de alocare a timpului disponibil între timpul de muncă şi
timpul de odihnă.
La baza adoptării acestor decizii stau anumite mecanisme în cadrul cărora
un rol primordial joacă interdependenţele dintre sistemul consumatorului şi pieţele
microeconomice.
În figura 2.4 sunt prezentate aceste interdependenţe principale.
55
Piaţa forţei de muncă
Bunuri şi servicii
w
Piaţa bunurilor şi
serviciilor
CONSUMATORUL
P COMPORTAMENT
(YD, p, w, r)
REZULTAT
C
S r Y
Piaţa financiară
Figura nr. 2.4
Consumatorul primeşte de pe piaţa forţei de muncă un venit din salarii, YW

iar de pe piaţa financiară un venit din proprietate Yq (venit din deţinerea de acţiuni,
proprietăţi imobiliare, pământ ş.a.). suma acestora formează venitul disponibil YD.
Prima decizie majoră a consumatorului este alocarea venitului disponibil între
consum şi economisire. Pentru aceasta, el dispune de informaţii privind preţurile
produselor pe piaţa bunurilor, p şi ratele dobânzilor plătite pe piaţa financiară, r.
Rezultatul acestui proces decizional este reprezentat de venitul alocat pentru
procurarea de bunuri şi servicii, C şi venitul economisit S. Aceste venituri sunt
trimise către piaţa bunurilor, de unde se întorc sub forma unui flux de bunuri şi
servicii destinate consumului, respectiv către piaţa financiară, de unde se întorc sub
forma unui flux de venituri din proprietate, Yq.
Bunurile şi serviciile primite sunt alese de consumator, care îşi defineşte o
structură a consumului (un coş de mărfuri). Acest lucru se face prin decizia de
consum care se poate referi atât la structura consumului ca sumă a diferitelor
56
produse şi servicii cumpărate, dar şi la structura temporală a consumului, care

priveşte alocarea fondului de consum C pe diferite perioade de timp.
Fluxul de venituri din proprietate depinde de decizia de economisire
adoptată de consumator. Această decizie implică nu numai partea de venit
disponibil alocată pentru economisire (numită şi consum amânat) dar şi alegerea
formelor în care venitul respectiv este economisit (investiţiile făcute pe piaţa
financiară). Dacă ratele dobânzii diferitelor investiţii (obligaţiuni, acţiuni, depozite
bancare ş.a.) ar fi egale, consumatorul ar fi indiferent în ce investeşte venitul
economisit. Dar cum aceste rate pot fi diferite, consumatorul decide să investească
fie în active financiare, care îi aduc un venit mai mare, fie în acele active care au
asociat un risc mai mic.
Venitul disponibil YD poate fi, în anumite situaţii, considerat insuficient de
consumator pentru a-i satisface nevoia de consum sau înclinaţia de a economisi. În
aceste situaţii, el poate decide alocarea unui timp mai mare pentru realizarea de
venituri (timp de muncă) din timpul său total disponibil (restul fiind timpul de
odihnă). În adoptarea acestei decizii, consumatorul utilizează informaţia privind
ratele salariilor de pe piaţa forţei e muncă. Evident că aceste rate se referă doar la
ocupaţiile pe care indivizii din cadrul gospodăriei le pot exercita.
Angajarea unui membru al gospodăriei într-o nouă slujbă poate fi privită ca
şi o realocare a timpului disponibil între muncă şi odihnă deoarece, de regulă,
slujbele cu rate ale salariului mai mari necesită un timp de muncă mai mare. În
acest timp de muncă trebuie încorporat şi timpul alocat studiului (pregătirii),
slujbele mai bine plătite fiind cele care necesită, de regulă, o pregătire îndelungată.
Procesele decizionale descrise mai sus sunt interdependente, astfel că
variabilele implicate formează două mecanisme feedback ce determină, în final,
comportamentul întregului sistem.
În figura 2.5 se reprezintă aceste bucle feedback asociate proceselor
decizionale descrise mai sus.
-
C LS YW
YD
S YS
+
Figura nr. 2.5
Bucla feedback superioară descrie formarea fondului de consum C care

influenţează oferta de muncă a gospodăriei LS şi care, în final, determină mărimea
venitului provenind din salarii. Pe această buclă interacţionează decizia de consum
şi decizia de alocare a timpului disponibil pentru timp de muncă şi timp de odihnă.
57
Bucla feedback este negativă datorită următorului efect de transmisie care

este asociat buclei:
Y D ↑⇒ C ↑⇒ LS ↓⇒ Y W ↓
( )
Dacă venitul disponibil creşte Y D ↑ atunci, evident, fondul de consum va
( )
creşte C ↑ . Dar, în condiţiile unui fond de consum mare, oferta de muncă (timpul
( )
de muncă) a gospodăriei va începe să descrească LS ↓ ceea ce duce mai departe
( )
la scăderea venitului din muncă Y ↓ . Acest lucru afectează venitul disponibil,
W
care scade ş.a.m.d.

Bucla feedback inferioară din figura 2.4 descrie procesul de economisire.
( )
Un venit disponibil mare Y D ↑ face ca venitul economisit S să crească S ↑ . ( )
(
Acest lucru determină creşterea venitului din proprietate Y ↑ ceea ce duce, din
q
)
(
nou, la creşterea venitului disponibil Y ↑ . D
)
Deci această buclă feedback este pozitivă. Amândouă buclele feedback
sunt influenţate de decizia de alocare a venitului disponibil YD între consum, C şi
economisire, S.
Datorită existenţei în cadrul sistemului consumatorului a acestor două
bucle feedback funcţionând simultan, se asigură stabilitatea acestuia. Dacă bucla
feedback pozitivă are tendinţa de a asigura creşterea continuă a venitului disponibil
YD, bucla feedback negativă introduce în sistem oscilaţii legate de echilibrul pe
care trebuie să-l asigure consumatorul între timpul său de muncă şi timpul de
odihnă. Pentru a-şi spori venitul din muncă YW, consumatorul poate să crească
oferta de muncă LS, dar această creştere este limitată de timpul total disponibil şi de
nevoia de a avea un timp de odihnă, necesar refacerii capacităţii de muncă.
2.2 Decizia optimă de consum şi de economisire
Aspecte dinamice privind consumul au fost incluse pentru prima oară de

Irving Fisher în modelul său privind consumul, model dezvoltat ulterior de
Friedman şi Modigliani. În aceste modele se consideră un singur consumator având
o funcţie de utilitate de forma:
U = U[c0 , … , ct , … , cT] (2.1)
unde utilitatea totală a consumului pe întreaga perioadă a vieţii consumatorului este
funcţie de consumul său real ct în toate perioadele de timp t = 1, T , pe durata vieţii
acestuia. Consumatorul va încerca să-şi maximizeze această utilitate, deci să obţină
cel mai mare nivel de utilitate în condiţiile unei restricţii bugetare care exprimă
faptul că valoarea actuală a cheltuielilor sale totale pentru consum nu poate depăşi
valoarea actuala a venitului total obţinut de-a lungul vieţii.
58
Această restricţie bugetară se scrie:

T
yt T
ct
∑ (1 + r ) = ∑ (1 + r )
t =0
t
t =0
t
(2.2)
unde yt este venitul obţinut de consumator la momentul t, r reprezintă rata de

actualizare, iar T timpul estimat al vieţii consumatorului.
Restricţia (2.2) arată că consumatorul poate aloca fluxul său de venituri
pentru consum luând şi acordând împrumuturi, dar valoarea actuală a consumului
este limitată la valoarea actuală a venitului.
Pentru a concretiza această problemă, se consideră cazul a două perioade
(de exemplu, de viaţă activă şi de pensionare) în care consumatorul are un flux al
venitului y0 , y1 şi doreşte să maximizeze U[c0 , ct] în condiţiile restricţiei de buget :
c1 y
c0 + = y0 + 1 (2.3)
1+ r 1+ r
În figura 2.6, fluxul de venituri y0, y1 determină punctul A. Acest punct
arată, deci, venitul pe care consumatorul îl va obţine în perioada 0 , y0 şi venitul pe
care el îl va obţine în perioada 1, y1 .
Se presupune că consumatorul poate să împrumute sau să dea cu împrumut
bani cu rata dobânzii r. Deci, dacă venitul său în perioada 0 este mai mare decât
valoarea consumului în acea perioadă, el dă cu împrumut bani, altfel spus, el
economiseşte venitul pe care nu îl cheltuieşte :
s0 = y0 – c0 ≡ venitul economisit în perioada 0 (2.4)
Perioada 1
B - y1 + (1+r) y0
y1 A
C
y0 y0 + (y1/1+r) Perioada 0
Figura nr. 2.6
Deoarece consumatorul dă cu împrumut venitul economisit în perioada 0,

el va primi suplimentar în perioada 1 un venit egal cu s0 (1+r), astfel încât
consumul său în perioada 1 poate depăşi venitul obţinut în această perioadă.
Datorită venitului economisit în perioada 0 , în perioada 1 consumatorul realizează
59
o dezeconomie (deci economiseşte mai puţin) egală şi de semn contrar cu

economia din perioada 0 :
s1 = - (1+r) s0 = y1 – c1 (2.5)
Semnul minus arată, de fapt, că c1 > y1, deci dezeconomia corespunde unui
consum suplimentar în perioada 1, consum ce depăşeşte venitul acestei perioade
exact cu economia realizată în perioada 0. Din relaţia (2.5) se obţine :
s1 s (1 + r ) y −c
=− 0 = 1 1 (2.6)
s0 s0 y0 − c0
de unde, simplificând pe s0 şi înmulţind cu (y0 – c0), avem :
y1 – c1 = - (1+r) (y0 – c0) (2.7)
Relaţia (2.7) reprezintă ecuaţia (linia) bugetului BC în figura 2.6. Se
observă că panta acestei drepte este -(1+r), ea exprimând cu câte unităţi va scădea
consumul în perioada 1, dacă consumul în perioada 0 va creşte cu o unitate.
∂c1
= −(1 + r ) (2.8)
∂c0
Venitul ce poate fi alocat pentru consum în perioada 0 va fi atunci
y
y0 + 1 (punctul C în care dreapta bugetului intersectează axa corespunzătoare
1+ r
perioadei 0). Pentru aceasta, consumatorul ia cu împrumut în perioada 0 întregul
venit al perioadei 1, dar acest venit y1 este diminuat de dobânda pe care el va trebui
să o plătească, astfel încât venitul alocat pentru consum în această situaţie va fi
y1
y0 + .
1+ r
La fel, dacă consumatorul decide că nu va consuma nimic în perioada 0, el
va da cu împrumut venitul perioadei 0 şi va putea avea în perioada 1 un venit
maxim destinat consumului y1 + (1+r) y0 (punctul B în care dreapta bugetului
intersectează axa corespunzătoare perioadei 1).
Astfel, linia bugetului reprezintă locul geometric al tuturor posibilităţilor
de consum pe care le are un consumator cu un flux de venituri y0,y1 în condiţiile
unei rate a dobânzii r. Punctul (c0, c1), reprezentând structura consumului pe cele
două perioade, nu poate să fie deasupra liniei bugetului.
Folosind funcţia de utilitate individuală U = U(c0, c1 ), putem obţine o
mulţime de curbe de indiferenţă care arată punctele în care consumatorului îi este
indiferentă alegerea între un consum suplimentar în perioada 1 sau în perioada 0
dacă acest lucru îi asigură un anumit nivel de utilitate. Aceste curbe, corespunzând
unor nivele de utilitate U0, U1, U2, sunt reprezentate în figura 2.7.
Trecerea de la U0 la U1 şi apoi la U2 măreşte nivelul de utilitate a
consumatorului. Consumatorul poate alege orice punct de pe linia bugetului, dar el
doreşte să maximizeze nivelul de utilitate.
Atunci cel mai bine este ca el să aleagă punctul B, deoarece acesta
corespunde celui mai mare nivel de utilitate a consumului pe care el îl poate atinge.
60
Punctul B este punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă U1.

În acest punct, consumul în cele două perioade este (c0, c1).
Perioada 1
y1 + (1+r) y0
y1 A
c1 B U2
U1
U0
y0 c0 y0 + (y1 / 1+r) Perioada 0
Figura nr. 2.7
Deoarece fluxul de venit în perioada 1 este mai mare decât în perioada 0

(y1 > y0), consumatorul trebuie să ia cu împrumut în perioada 0 o sumă de
(c0 – y0) cu o rată a dobânzii r, pe care îi va da înapoi din diferenţa dintre venitul
perioadei 1 şi consumul acestei perioade, deci:
y1 – c1 = (1+r) (c0 – y0) (2.9)
Poziţia liniei bugetului este influenţată de două variabile: venitul fiecărei
perioade şi rata dobânzii. Se observă că poziţia punctului A este determinată de
veniturile fiecărei perioade y0 , y1.
Panta liniei bugetului, -(1+r) este dependentă de mărimea ratei dobânzii r.
Dacă venitul unei perioade creşte, valoarea actuală a venitului consumatorului va
creşte; în consecinţă, punctul A se va deplasa pe orizontală sau verticală. Deci,
orice creştere de venit va deplasa linia bugetului paralel cu linia iniţială.
În consecinţă, consumatorul va putea să atingă un nivel de utilitate a
consumului mai mare (figura 2.8).
În schimb, o creştere a ratei dobânzii r modifică panta dreptei bugetului
care se roteşte în jurul punctului A; nivelul de utilitate a consumului, în acest caz,
se menţine constant (figura 2.9).
61
Perioada 1
y’1 A’
y1 A
U’1
U1
y0 Perioada 0
Figura nr. 2.8
Perioada 1
U1
Perioada 0
Figura nr. 2.9
Relaţia dintre valoarea actuală a fluxului de venituri şi consumul curent,

explicitată în acest model, poate fi generalizată sub forma unei funcţii de consum
crescătoare:
C0 = f(Y0) ; f’ > 0 (2.10)
în care Y0 este valoarea actuală a venitului curent şi viitor la momentul 0, deci :
T
yt
Y0 = ∑ (2.11)
t = 0 (1 + r )
t
iar f’ este panta acestei funcţii de consum.

Determinarea formei explicite a funcţiei de consum f (.) a constituit o
preocupare permanentă în modelarea consumului. Prezentăm în continuare câteva
modele mai cunoscute care propun diferite forme analitice ale acestei funcţii de
consum.
62
2.3 Modele ale consumului agregat
2.3.1 Modelul Ando-Modigliani şi ipoteza ciclului de viaţă
Pentru a obţine o formă concretă a funcţiei de consum (2.10), Ando şi

Modigliani introduc o ipoteză a ciclului de viaţă a consumului. Conform acestei
ipoteze, consumatorul tipic are un flux de venit care este relativ scăzut la începutul
şi spre sfârşitul vieţii, când productivitatea sa este scăzută şi mare în cursul
perioadei mijlocii a vieţii, în care productivitatea sa este mare.
Acest flux de venit arată ca în figura 2.10. Pe de altă parte, individul ar
putea să se aştepte ca nivelul său de consum să se menţină relativ constant, dacă nu
crescător de-a lungul vieţii.
În figura 2.10 se arată că în primii ani de viaţă, porţiunea haşurată din
stânga, consumatorul ia bani cu împrumut. În anii de mijloc, el economiseşte
pentru a plăti datoria şi se pregăteşte pentru pensionare. În anii din urmă, porţiunea
haşurată din partea dreaptă a figurii, consumatorul dezeconomiseşte, consumând
mai mult datorită economiilor realizate de-a lungul vieţii.
venit
ct
T t
Figura nr. 2.10
Pare rezonabil să se presupună că, în absenţa oricăror motive particulare

care să favorizeze consumul într-o anumită perioadă de timp faţă de alta, pentru un
consumator reprezentativ, dacă valoarea actuală (Y0) creşte, consumul său în
fiecare perioadă creşte mai mult sau mai puţin proporţional. Partea din valoarea
actuală a venitului pe care fiecare individ decide să o consume în fiecare perioadă
de timp depinde de preferinţele consumatorului şi de ratele dobânzii.
Dacă distribuţia populaţiei după vârstă şi venit este relativ constantă şi
preferinţele dintre consumul prezent şi cel viitor sunt stabile în timp, putem
presupune că există o funcţie de consum agregată conform căreia populaţia
consumă k procente din valoarea actuală a fluxului său de venit din fiecare
perioadă:
c0 = k(Y0) (2.12)
Următorul pas în dezvoltarea unei funcţii de consum operaţionale este să-l
exprimăm pe Y0 în funcţie de anumite variabile economice măsurabile. Teoria
spune că consumul este funcţie de venitul aşteptat, care nu poate fi măsurat.
Problema este, atunci, să se exprime venitul aşteptat în raport de alte variabile
63
măsurabile. Pentru aceasta, Ando şi Modigliani împarte Y0 în venit provenind din

muncă yW şi venit din proprietate yQ. Deci:
T
ytW T
yQ
Y0 = ∑ + ∑ (2.13)
t = 0 (1 + r ) t = 0 (1 + r )
t t
Acum, dacă piaţa de capital este eficientă, se poate presupune că valoarea

actuală a venitului provenind din proprietate este egală cu valoarea însăşi a
activelor reale şi financiare deţinute, măsurată la începutul perioadei curente. Deci:
T
ytQ
∑
t = 0 (1 + r )
t
= a0 (2.14)
unde a0 este avuţia netă reală deţinută de consumator în perioada zero.

După aceea, putem separa venitul provenind din muncă în venit cert
(cunoscut) şi un venit viitor aşteptat:
T
ytW
y0W + ∑ (2.15)
t =1 (1 + r )
t
De aici, însumând (2.14) şi (2.15), obţinem pentru valoarea actuală:

T
y tW
Y0 = y 0W + ∑ + a0 (2.16)
t =1 (1 + r ) t
Următorul pas constă în determinarea modului în care venitul (aşteptat)
viitor din muncă depinde de variabile curente observabile. Dacă notăm venitul
aşteptat din muncă cu y0e în perioada zero, atunci acesta poate fi considerat ca
fiind media veniturilor viitoare:
1 T y tW
y 0e = ∑
T t =1 (1 + r ) t
(2.17)
unde T este durata aşteptată a vieţii consumatorilor în care aceştia relizează

venituri, deci T ≅ 45 ani.
Se observă atunci că:
T
ytW
∑
t =1 (1 + r )
t
= T y0e (2.18)
şi, înlocuind în relaţia (2.16), avem:

Y0 = y0w + T y0e + a0 (2.19)
în care nu mai avem variabile care să nu fie măsurabile cu excepţia lui y0e.
Cea mai simplă ipoteză este cea a dependenţei liniare:
y0e = β y0W , β > 0 (2.20)
deci venitul aşteptat din muncă reprezintă o fracţie din venitul actual din muncă.
Aceasta presupune că dacă venitul curent creşte, oamenii îşi ajustează
aşteptările lor privind venitul viitor, astfel încât ye creşte cu o fracţie β din creşterea
lui yW. Înlocuind ye0 cu βy0W în (2.19), obţinem pentru Y0:
Y0 = (1+βT) y0W +a0 (2.21)
64
în timp ce funcţia de consum se obţine din relaţia (2.12):

c0 = k(1+βT) y0W + ka0 (2.22)
având acum o formă măsurabilă statistic.
Funcţia de consum Ando-Modigliani (2.22) este reprezentată în figura
2.11.
yw0 X ct
c0
panta k(1+βT)
ka0
O yW
Figura nr. 2.11
Argumentul funcţiei este venitul provenind din active ka0, în timp ce panta
este coeficientul lui y0W din funcţie, k(1+βT).
Generalizând, obţinem funcţia de consum Ando-Modigliani de forma:
ct = k[1+β(T-t)] ytW + kat (2.23)
Pe termen scurt, se poate presupune că venitul din active rămâne relativ
constant, astfel încât consumul ct şi venitul din muncă ytW variază de-a lungul unei
singure curbe. Pe termen lung însă, deoarece economiile determină creşterea
veniturilor din active, funcţia consum-venit se deplasează în sus pe măsură ce kat
creşte.
Se poate totuşi presupune că, în timp, raportul consum-venit rămâne
relativ constant. Acest raport este :
ct a a y 
W
= k(1 + β(T − t)) + k Wt = k(1 + β (T − t)) + k t Wt  (2.24)
yt yt  yt yt 
Dacă raportul c/yW dat de ecuaţia (2.24) rămâne constant pe măsură ce yW
creşte, atunci linia OX din figura 2.11 trece prin origine: c/yW este constant, însă
dacă at/ytW (deci raportul active-venit total) este constant şi raportul yt/ytW (venit
total / venit din muncă) rămâne constant.
Putem obţine acum trendul raportului dintre consum şi venitul total
împărţind (2.23) în ambele părţi cu yt :
ct yW a
= k (1 + β (T − t )) t + k t (2.25)
yt yt yt
Mărimea ct/yt este importantă deoarece ea aproximează in modelele
macroeconomice propensitatea marginală pentru consum.
65
2.3.2 Modelul lui Friedman al venitului permanent
Friedman face ipoteza că un consumator individual îşi maximizează

propria utilitate a consumului, ceea ce conduce la o funcţie de consum privită ca o
relaţie între consumul individual şi valoarea actuală a venitului de forma:
ci = fi(Y0i) ; (fi )’> 0 (2.26)
Aici indicele i reprezintă consumatorul i.
Modelul lui Friedman diferă de cel al lui Ando-Modigliani prin modul în
care determină valoarea actuală a venitului. Valoarea actuală a fluxului total de
venituri VA este valoarea curentă a activelor din care acest flux decurge. Înmulţind
valoarea activelor cu rata venitului adus de acestea (dobânzii), r, se determină
venitul permanent al individului i:
y ip = r ⋅ VA i (2.27)
i
Aici y p include valorile actualizate ale fluxurilor viitoare de venituri atât
din muncă cât şi din proprietate.
Nivelul consumului permanent al individului i este proporţional cu venitul
său permanent, deci :
c ip = k i ⋅ y ip (2.28)
Raportul individual dintre consumul permanent şi venitul permanent
depinde de rata dobânzii, de gusturile şi preferinţele individuale pentru consum şi
de variabilitatea venitului aşteptat. Dacă nu există motive ca să ne aşteptăm ca
aceşti factori să se schimbe odată cu schimbarea venitului, atunci putem presupune
că, în medie, ki rămâne acelaşi pentru diferite grupe de populaţie cu acelaşi venit.
Putem scrie atunci :
i i
c p =k⋅y p ∀i (2.29)
i
pentru fiecare clasă de venit i. Aici k este media valorilor k .
i
Dar venitul total disponibil al consumatorului i, y este compus din
venitul permanent, y ip şi din venitul temporar, y ti :
y i = y ip + yti ∀i (2.30)
Similar, consumul total al consumatorului i dintr-o perioadă oarecare, ci
este consumul permanent, c ip plus o componentă aleatoare reprezentând
consumul temporar, cti .
ci = c ip + cti ∀i (2.31)
În continuare, Friedman face o serie de ipoteze asupra lui cti şi y ti pe care
le consideră variabile aleatoare de medie zero şi dispersie constantă, necorelate
serial cu ci , respectiv yi .
66
Acest lucru ne permite să scriem :

i i
c = cp (2.32)
unde valorile barate sunt medii.
i i
Dar am văzut că c p este k y p (relaţia 2.29), deci :
i i i
c = c = k y p ∀ip
pentru un individ i, şi
c = cp = k yp (2.33)
pentru un grup de consumatori.
Relaţia (2.33) reprezintă funcţia de consum a lui Friedman. Ea este
reprezentată în figura 2.12.
Linia k reprezintă relaţia dintre consumul permanent şi venit. Punctul y
este venitul mediu al populaţiei care este considerat “normal” şi care coincide cu
venitul mediu permanent y = y p . Punctul c p reprezintă consumul mediu
permanent al populaţiei.
C k
ci = c i
p A
c = cp
B yit
cj = c j p y jt
yj yjp y = yp yi p yi t
Figura nr. 2.12
Dacă considerăm un grup i al populaţiei care are venitul mediu mai mare
i
decât cel al întregii populaţii, deci y > y , acest grup are un venit mediu temporar
i
mai mare ca zero, deci y t > 0 . În consecinţă, venitul mediu permanent al acestui
i i
grup este mai mic decât venitul mediu total, y p < y . Pentru a determina
i i
consumul mediu permanent al grupului i înmulţim y p cu k şi obţinem c i = c p
67
de-a lungul liniei k. Se observă că, pentru un grup i al populaţiei care are un venit
i i
mare, c şi y definesc punctul A care se află sub linia consumului permanent k .
Pentru un grup j al populaţiei cu un venit mai mic, deci pentru care venitul
j j
mediu y este mai mic decât y , venitul mediu temporar y t < 0 . Mai mult,
j j j j
observăm că c = c p =ky p de-a lungul liniei k. Localizarea punctelor c şi
j
y conduce la un punct B plasat deasupra liniei k . Unind punctele A şi B obţinem
funcţia de consum a lui Friedman.
2.3.3 Modelul lui Duesenberry al venitului relativ
Acest model diferă considerabil de modelele anterioare, el nefăcând apel la

relaţia de bază dintre consum şi valoarea actuală a venitului. În locul acestei relaţii,
Duesenberry introduce două ipoteze privind venitul relativ.
Prima ipoteză spune că consumatorii nu sunt confruntaţi cu nivelul absolut
al consumului lor, ci cu consumul relativ al restului populaţiei. În aceste condiţii,
funcţia de utilitate se scrie :
c c c 
U = U  0 , ..., t , ..., T  (2.34)
 R0 Rt RT 
unde Rt , y = 0 , T sunt medii ponderate ale consumului restului populaţiei.
Se observă că utilitatea creşte doar dacă consumul individual creşte relativ
la medie.
Această ipoteză conduce la concluzia că raportul consum/venit c / y al
unui individ depinde de poziţia sa în distribuirea venitului. O persoană cu un venit
sub medie va tinde să aibă un raport c / y mare deoarece ea încearcă să ajungă la un
consum comparabil cu cel mediu la nivel naţional. Un individ cu un venit peste
medie va avea un raport c / y mic, deoarece el utilizează o proporţie mică din
venitul său pentru a cumpăra un coş standard de bunuri de consum.
A doua ipoteză a lui Duesenberry este că consumul curent este influenţat
nu numai de nivelele curente ale venitului absolut şi relativ, dar şi de nivelul
consumului atins în perioadele anterioare. O familie care a atins un nivel de
consum dat va renunţa la economii pentru a-l menţine. Aceasta sugerează că rata
agregată a economisirii din venit depinde de nivelul venitului curent raportat la
venitul maxim anterior, ŷ . Relaţia folosită de Duesenberry pentru rata economiilor
s/y este:
s y
= a 0 + a1 ; a0>0 ; a1>0 (2.35)
y yˆ
unde y este venitul real disponibil. Cu cât venitul curent y creşte în raport cu ŷ ,
s creşte şi invers.
y
68
Putem transforma, acum, funcţia economiilor într-o funcţie de consum

observând că:
c s
= 1− (2.36)
y y
unde:
c y
= (1 − a 0 ) − a1 (2.37)
y yˆ
reprezintă funcţia lui Duesenberry.
Când venitul creşte, venitul maxim precedent va fi legat de acesta prin rata
de creştere a venitului, astfel încât
y = 1 + g y , unde g y este rata de creştere a
yˆ
venitului real.
Dar cum venitul fluctuează în jurul trendului, raportul c va varia invers
y
în raport cu venitul datorită coeficientului negativ al lui
y .
yˆ
Formele funcţionale ale consumului propuse de diferite modele ale
consumatorului pot apoi să fie încorporate unui model care pune împreună atât
funcţia de utilitate a consumului care trebuie maximizată cât şi funcţiile de consum
care reprezintă restricţii ale modelului de optimizare a consumului.
2.4 Modelul de comportament optimal al consumatorului
Utilizând cele expuse mai sus, se poate acum trece la elaborarea unui
model de optimizare a comportamentului consumatorului (MC).
Vom considera, astfel, un consumator care încearcă să cumpere un coş de
bunuri destinate consumului aflat în spaţiul X ⊆ RK al bunurilor din economie
destinate pentru consum.
Într-o primă etapă, problema de optimizare a consumatorului poate fi
formulată astfel: Să aleagă coşul de bunuri c∈X care este cel mai bun în raport cu
preferinţele sale, fără însă ca costul total al coşului c să depăşească bugetul său
destinat consumului.
69
2.4.1 Formularea modelului
Formalizând această problemă obţinem modelul consumatorului (în sens

Marshall). Pentru aceasta, vom introduce mai întâi preţurile p = (p1, …pK), unde pj
este preţul unei unităţi din bunul j.
Presupunem, de asemenea, că consumatorul are un venit disponibil dat pe
care vrea să îl cheltuiască pentru consumul său; vom nota cu Y acest venit şi el va
fi denumit bugetul consumatorului. Evident că putem scrie:
k
∑p
j =1
j ⋅ cj ≤ Y (2.38)
Se consideră, implicit, că preţurile nu se modifică în cursul achiziţionării

coşului de bunuri.
Problema consumatorului se poate, atunci, reformula astfel:
Să se aleagă acel coş de bunuri c ∈ X care este cel mai bun în raport cu
preferinţele consumatorului, în condiţiile nedepăşirii bugetului destinat
consumului, deci:
p⋅c ≤ Y
Preferinţele consumatorului sunt date, în anumite condiţii, de funcţia sa de
utilitate:
U(c) : X → R
care asociază fiecărui coş din spaţiul mărfurilor X un număr real aparţinând unei
anumite scale; o valoare numerică mai mare pe această scală însemnând faptul că
consumatorul preferă mai mult coşul respectiv.
Acum, putem formula modelul consumatorului (Marshall):
max U (c )
 c∈ X
p ⋅c ≤ Y (2.39)
c ≥ 0

Modelul dual al consumatorului (Hicks) are forma:
min p ⋅ c

U (c ) ≥ u (2.40)
c ≥ 0

unde u este un nivel minim dat al utilităţii consumului.
Procedura obişnuită de rezolvare a (MC) sau a modelului dual (MCD) este
să se presupună că funcţia de utilitate U este derivabilă; se introduce Lagrangeanul
şi se scriu condiţiile de ordinul întâi de optim şi condiţiile la limită.
Introducerea condiţiilor de ordinul doi permite determinarea
comportamentului soluţiei modelului în jurul punctului de maxim.
70
2.4.2 Condiţiile de optim
a) Condiţiile de ordinul întâi

Fie λ multiplicatorul (Lagrange) asociat restricţiei bugetului
(
p ⋅ c ≤ Y şi µ j j = 1, K ) multiplicatorul (Kuhn-Tucker) asociat restricţiillor
cj ≥ 0.
Lagrangeanul (MC) se scrie :
 K  K
U (c ) + λ  Y − ∑ p j ⋅ c j  + ∑ µ j ⋅c j (2.41)
 j =1  j =1
iar condiţia de ordinul întâi de optim este ca derivata Lagrangeanului în
funcţie de c să fie egală cu zero. Deci obţinem :
∂U
= λ ⋅ pj − µj j = 1, K (2.42)
∂c j
Deoarece (MC) este o problemă de maxim trebuie ca toţi multiplicatorii să
fie nenegativi; mai mult, soluţia optimă trebuie să satisfacă şi ea restricţiile
p ⋅ c ≤ y şi c ≥ 0 .
Avem deci şi relaţiile complementare :
λ (Y − p ⋅ c ) − 0
µ j ⋅cj = 0 j = 1, K
Se observă că, deoarece µ j sunt toţi nenegativi, atunci aceşti
multiplicatori pot fi eliminaţi din condiţia de ordinul întâi, care se mai scrie :
∂U
≤ λ ⋅ p j (cu egalitate dacă c j > 0 )
∂c j
Presupunând că preţurile sunt toate pozitive, mai putem scrie:
1 ∂U
⋅ ≤ λ (cu egalitate dacă c j > 0 ) (2.43)
p j ∂c j
∂U
Mărimea se numeşte utilitatea marginală a bunului j şi arată cu cât
∂c j
creşte utilitatea consumatorului când acesta consumă o unitate din produsul j.
Ultima formă a condiţiei de ordinul întâi spune că în punctul de optim,
pentru bunurile care sunt consumate la un nivel pozitiv, raportul dintre utilitatea
marginală a bunurilor şi preţurile lor trebuie să fie constant şi mai mare decât
raporturile corespunzătoare pentru bunurile care nu sunt consumate.
Această condiţie se mai numeşte şi ipoteza Marshall asupra constantei
utilităţii marginale.
Ştiind că λ > 0 , putem să rescriem într-o altă formă condiţia Marshall.
71
Pentru două bunuri i şi j, consumate în cantităţi pozitive, în punctul de optim avem:

∂U ∂U p
/ = i
∂ci ∂c j pj
adică raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor.
∂U ∂U
Dar raportul / se numeşte şi rata marginală de substituire a
∂ci ∂c j
bunului i cu bunul j ; deci această rată este egală, în punctul de optim, cu raportul
preţurilor produselor respective.
Multiplicatorul λ are o interpretare economică interesantă. Astfel, din
condiţia ca în punctul de optim să avem:
Y − p⋅c = 0
prin derivare în raport cu c obţinem:
∂Y
= pj j = 1, K
∂c j
∂U
şi, înlocuind p j în relaţia = λ ⋅ p j , se obţine:
∂c j
∂Y ∂U
λ⋅ = ,
∂c j ∂c j
∂U
de unde rezultă: λ = .
∂Y
Deci λ arată cu câte unităţi creşte nivelul de utilitate al consumatorului
dacă venitul său creşte cu o unitate monetară ( λ se mai numeşte utilitatea
marginală a monedei).
b) Condiţiile de ordinul doi

Condiţiile de ordinul întâi sunt doar condiţii necesare de optim care asigură
că soluţia obţinută este punct de optim.
Condiţiile de ordinul doi asigură că acest punct este de maxim.
Ele se obţin construind matricea Jacobian a condiţiilor de ordinul întâi şi
punând condiţiile ca această matrice să fie nesingulară şi negativ definită.
Pentru acesta vom introduce funcţiile auxiliare :
ϕ = Y − p⋅c = 0
∂U (2.44)
ψ= −λ⋅ p = 0
∂c
72
Atunci Jacobianul se scrie:

 ∂ϕ ∂ϕ

   0 −p 
∂λ =
∂c 
J =  ∂ 2
U  (2.45)
 ∂ψ  − p
∂ψ T
2 
   ∂c 
 ∂λ ∂c

∂ 2U
Se observă că componenta este tocmai matricea Hessian a funcţiei
∂c 2
U. Notând această matrice cu H, avem:
 0 − p
J =  
 (2.46)
 − p T
H 
Aşadar, matricea Jacobian este tocmai matricea Hessian bordată cu
vectorul preţurilor.
Condiţiile de ordinul doi cer ca matricea J să fie nesingulară (deci
determinantul său să fie diferit de zero) şi negativ definită (toţi minorii săi să fie
negativi).
2.4.3 Rezolvarea şi analiza soluţiei (MC)
Analiza soluţiei (MC) în jurul punctului de optim oferă o serie de

informaţii semnificative în studiul comportamentului consumatorului.
Se observă că soluţia optimă a (MC) este funcţie de preţurile p şi bugetul
consumatorului Y. Aşadar c ∗ = c ∗ ( p, Y ) , unde am notat cu c ∗ soluţia optimală.
Economic, c ∗ ( p, Y ) sunt funcţii ale cererii, exprimând deci cantitatea optimă
cerută din fiecare bun în condiţiile preţurilor p şi bugetului consumatorului Y date.
Această funcţie se numeşte funcţia de cerere marshalliană.
La fel, în punctul de optim, valoarea multiplicatorului Lagrange λ∗ este
funcţie de p şi Y, deci λ∗ = λ∗ ( p, Y ) .
Condiţiile de optim de ordinul întâi se scriu:

( )
 ∂U c ∗
− λ∗ ⋅ p = 0
∗
 ∂c
Y − p ⋅ c ∗ = 0

sau
Y − p ⋅ c ∗ ( p, Y ) = 0

(
 ∂U c ∗ ( p, Y )) − λ∗ ( p, Y ) ⋅ p = 0
(2.47)
 ∗
 ∂c
73
Pornind de la aceste relaţii, se poate determina influenţa pe care o are

asupra consumului modificarea preţurilor p şi bugetului consumatorului Y, atât
separat cât şi concomitent.
a) Analiza influenţei modificării venitului Y
Să considerăm, mai întâi, cazul modificării bugetului consumatorului

(venitului disponibil). Derivând condiţiile de optim în raport cu Y, obţinem:
 K ∂c ∗j
1 − ∑ p j ⋅ =0
 j =1 ∂Y
K 2 (2.48)
( ) ∗
 ∂ U c ⋅ ∂ci − p ∂λ = 0,
∗ ∗
∑
 i =1 ∂c ∗ ∂c ∗ ∂Y j
∂Y
j = 1, K
 j i
∂c ∗  ∂c1∗ ∂c 2∗ 
∂c ∗
Vectorul =  ,  arată senzitivitatea cererii din fiecare bun la
, ...., K
∂Y  ∂Y ∂Y ∂Y
∂λ∗
o schimbare de venit de o unitate monetară, iar mărimea scalară senzitivitatea
∂Y
utilităţii consumatorului la aceeaşi schimbare de venit. Condiţiile de mai sus se
rescriu vectorial:
 ∂c ∗
− p =1
∂Y

− p ∗ ∂λ + H ∂c = 0
∗ ∗
 ∂Y ∂Y
sau matricial:
 ∂λ∗ 
 
 0 − p   ∂Y   − 1 
 ⋅ =  (2.49)
 − pT
 H   ∂c ∗   0 
 
 ∂Y 
Se observă că, în această ecuaţie matricială, matricea coeficienţilor este
tocmai Jacobianul. Întrucât acesta este o matrice nesingulară, rezolvând ecuaţia de
mai sus obţinem:
 ∂λ∗ 
 
 ∂Y  =  0 − p   − 1
⋅  (2.50)
 ∂c ∗   − p T H   0 
 
 ∂Y 
deci informaţiile necesare studierii influenţei modificării venitului Y asupra cererii
de bunuri şi utilităţii consumatorului.
74
b) Analiza influenţei modificării preţului p
În continuare, să determinăm efectul schimbării preţului unui bun,

presupunând că celelalte preţuri rămân constante. Derivând condiţiile de ordinul
întâi în raport cu preţul pi obţinem:
 ∗ K ∂c∗j
− c j − ∑ p j =0
 j =1 ∂pi
K 2 (2.51)
( ) ∗
 ∂ U c ⋅ ∂c j − p ⋅ ∂λ − λ∗ ⋅ δ = 0
∗ ∗
∑ ∗ ∗ j ji
 j =1 ∂c j ∂ci ∂pi ∂pi
1, dacă j = i
unde: δ ji =  (simbolul delta al lui Kroneker).
0, dacă j ≠ i
Senzitivitatea cererii în raport cu modificarea preţului este dată de
matricea:
 ∂c1∗ ∂c1∗ ∂c1∗ 
 . . . 
 ∂p1 ∂p 2 ∂p k 
 ∗ 
 ∂c 2 ∂c 2∗ ∂c 2∗ 
. . .
 ∂p1 ∂p 2 ∂p k 
∂c ∗  
= .
∂p  
 . 
 
 . 
 ∗ ∗ 
 ∂c k ∂c k∗ ∂c k 
 ∂p . . .
 1 ∂p 2 ∂p k 
iar senzitivitatea utilităţii consumatorului la aceeaşi modificare de preţuri de
vectorul:
∂λ∗  ∂λ∗ ∂λ∗ ∂λ∗ 
=  ...  .
∂p  ∂p1 ∂p 2 ∂p k 
Utilizând notaţia vectorială putem scrie:
 ∂c ∗
 − p = c ∗T
 ∂p

− p T ∂λ + H ∂c = λ∗ ⋅ I
∗ ∗
 ∂p ∂p
k
unde Ik este matricea unitate de ordinul k.
75
Matricial, avem:
 ∂λ∗ 
 
 0 − p   ∂p   c ∗T 
   
 − p T H  ⋅  ∂c ∗  =  λ∗ ⋅ I  (2.52)
     k 
 ∂p 
 
Rezolvând ecuaţia matriceală de mai sus obţinem:
 ∂λ∗ 
  −1
 ∂p   0 − p   c 
∗T
=
 ∗   − pT H   ∗ , (2.53)
∂c λ ⋅ I 
     k 
 ∂p 
 
deci informaţiile necesare caracterizării influenţei modificării preţurilor

asupra cererii de produse şi utilităţii consumului.
c) Analiza schimbării compensate a preţurilor şi venitului
În final, să analizăm efectul unei schimbări compensate a preţurilor şi

venitului, adică aceea modificare de preţ care este însoţită de o modificare de venit,
astfel încât, pe ansamblu, utilitatea consumului să rămână constantă.
Se ştie că, în mod normal, o creştere de preţ atrage o scădere a cantităţii
cerute (consumului) în timp ce o creştere a bugetului consumatorului determină o
creştere a cererii.
( )
Mai întâi să observăm că dU c ∗ =
( )
∂U c ∗
dc ∗ .
∂c ∗
Dar
( )
∂U c ∗
( )
= λ∗ ⋅ p , deci obţinem că dU c ∗ = λ∗ ⋅ p ⋅ dc ∗ .
∂c ∗
De asemenea dY = d(p c*) = p dc* + dp c* .
Dacă ţinem cont de condiţia ca utilitatea consumului să rămână constantă,
evident trebuie ca dU(c*) = 0, deci λ∗ ⋅ p ⋅ dc ∗ = 0 .
Înlocuind în relaţia lui dY, obţinem: dY = dp ⋅ c∗ , altfel spus, pentru ca U
să rămână constantă, trebuie ca creşterea venitului să egaleze creşterea preţului
înmulţită cu cantitatea cerută. Acest raport între modificarea venitului şi cea a
preţului se numeşte compensare (COMP).
76
Derivând condiţiile de ordinul întâi în funcţie de pi şi luând

∗
dY = dp j ⋅ c , obţinem:
 K  ∂c j 
− ∑ p j   =0
 j =1  ∂p j  COMP
 (2.54)
( )
 K ∂ 2U c ∗  ∂c j 
∗
 ∂λ∗ 
∑ ∂c ∗ ∂c ∗ ⋅  ∂p  − pj  = λ ⋅ δ ji , j = 1, K
∗
 ∂p 
 j =1 j i  j  COMP  j  COMP
Vectorial aceste relaţii se mai scriu:
  ∂c∗ 
− p  =0
  ∂p COMP

−  ∂λ∗   ∂c∗ 
 pT   + H ⋅   = λ∗ ⋅ I K
  ∂p COMP  ∂p COMP
 ∂c∗ 
unde matricea   reflectă senzitivitatea cererii la modificarea compensată
 ∂p COMP
 ∂λ∗ 
a preţurilor, iar vectorul   senzitivitatea utilităţii monedei la o
 ∂p  COMP
modificare compensată de preţ.
Matriceal, aceleaşi relaţii se scriu:
 ∂λ∗  
  
 0 − p   ∂p  COMP   0 
   
 − p T H  ⋅  ∗   =  λ∗ ⋅ I  (2.55)
   ∂c    k 
 ∂p  COMP 
de unde, rezolvând, obţinem:

 ∂λ∗  
   −1
 ∂p  COMP   0 − p   0 
 ∗   =  − p T H  ⋅  λ∗ ⋅ I  (2.56)
 ∂c     k 
 
 ∂p  COMP 
deci elementele necesare analizei modificării compensate a preţurilor.
77
e) Ecuaţia matriceală fundamentală

Cele trei cazuri analizate până acum pot fi reunite într-o singură relaţie,
denumită ecuaţia matriceală fundamentală a modelului consumatorului, care
are următoarea formă:
 ∂λ∗ ∂λ∗  ∂λ∗  
   
 0 − p   ∂Y ∂p  ∂p COMP  −1 c∗T 0 
 T ⋅  =   (2.57)
− p H  ∗ ∗
 ∗
  0 λ∗ ⋅ I λ∗ ⋅ I 
   ∂c ∂c ∂c   k
 ∂Y ∂p  ∂p 
k

  COMP 
Deoarece matricea Jacobian este nesingulară, această ecuaţie are o soluţie
unică dată de:
 ∂λ∗ ∂λ∗  ∂λ∗  
   
 ∂Y ∂p  ∂p COMP  0 − p   −1 x∗T 0 
 ∗  =   ⋅   (2.58)
   
 − p H   0 λ ⋅ Ik λ ⋅ Ik 
T ∗ ∗
 ∂x ∂x  ∂x 
∗ ∗
 ∂Y ∂p  ∂p  
  COMP 
Forma specială a matricei Jacobian (matrice triangulată inferior) permite,
prin aplicarea formulelor Frobenius-Shur, obţinerea inversei ei ca rezultat al
inversării unor matrice partiţionate. Astfel, notând cu
−1
a= > 0 , avem:
p ⋅ H −1 ⋅ p T
−1
 0 − p  a a ⋅ p ⋅ H −1 
 
 − pT H  =  
 
−1
a ⋅ H ⋅ p
T
a⋅H −1
⋅ p ⋅ p⋅H
T −1
+ H 
−1
Se observă că:
∂λ∗ ∂  ∂U  ∂ 2U
a=− =−  =− 2 (2.59)
∂Y ∂Y  ∂Y  ∂Y
deci scalarul a poate fi interpretat ca rata descreşterii utilităţii marginale a
venitului.
Efectuând produsele în soluţia ecuaţiei fundamentale obţinem:
 ∂c ∗
 = a ⋅ H −1 ⋅ p T
 ∂Y
 ∂c ∗
 = a ⋅ H −1 ⋅ p T ⋅ c T + a ⋅ H −1 ⋅ p T ⋅ p ⋅ H −1 ⋅ λ∗ + 1 (2.60)
 ∂p
 ∂c ∗ 
  = a ⋅ H −1 ⋅ p T ⋅ p ⋅ H −1 ⋅ λ∗ + H −1 ⋅ λ∗
 ∂ p  COMP
78
relaţii care pot fi utilizate pentru rezolvarea problemei de analiză complexă a

comportamentului consumatorului.
2.5 Modele de consum intertemporal
În continuare, vom introduce o categorie de modele de consum care arată

modul în care cheltuielile de consum ale unei gospodării sunt legate de venitul
disponibil realizat de această gospodărie şi de rata dobânzii de pe piaţa financiară.
Deoarece venitul ca şi cheltuielile de consum se realizează în decursul timpului,
astfel de modele dinamice de consum se mai numesc şi modele de consum
intertemporal, punându-se astfel în evidenţă faptul că venitul disponibil realizat la
un anumit moment de timp poate fi utilizat pentru consum la un moment de timp
viitor, în timp ce decizia de consum luată la un moment de timp curent poate să
ţină seama de venitul care va fi realizat în viitor.
2.5.1 Structura modelelor de consum intertemporal
Vom da, pentru început, structura generală a modelelor de consum

intertemporal şi vom deduce condiţia de optim de ordinul întâi (ecuaţia Euler)
asociată acestor modele.
Pentru a putea consuma, un individ are nevoie de un anumit venit, care
poate să provină din avuţia acumulată anterior (venituri din proprietate) sau din
veniturile salariale pe care le realizează în prezent. Legătura dintre venit şi consum
la diferite momente de timp este făcută cu ajutorul restricţiilor bugetare.
Există mai multe forme de astfel de restricţii bugetare pe care le vom
analiza în continuare.
Să considerăm, astfel, următoarea restricţie de buget:
at = (1+r) at-1 + yt – ct = (1+r) at-1 + st (2.61)
unde am notat cu at avuţia acumulată până la momentul t, cu r – rata dobânzii
(considerată constantă), cu yt – venitul disponibil realizat la momentul t, cu ct –
cheltuielile de consum la momentul t şi cu st = yt - ct economisirea realizată la
momentul t. Relaţia (2.61) vrea să sugereze faptul că individul începe fiecare
perioadă având o avuţie ce provine din perioada anterioară, primeşte un venit (din
salarii) egal cu yt, consumă ct şi restul economiseşte.
De notat că yt exclude venitul provenind din deţinerea de active financiare
şi reale (deci include numai venitul din muncă) care este dat de termenul r at-1 .
Există şi alte posibilităţi de a scrie restricţia de buget. Astfel, această relaţie
mai poate fi scrisă:
at = (1 + r) (at-1 + yt-1 - ct-1)
sau
at = (1 + r) at-1 + yt-1 - ct-1
fiecare dintre acestea având o justificare economică.
79
Versiunea statică a restricţiei bugetare este:

y t = ct (2.62)
Totuşi, o versiune dinamică a relaţiei de tip (2.62) poate fi scrisă în cazul
modelelor de consum cu două sau mai multe perioade în care valoarea actuală
a venitului este egală cu valoarea actuală a consumului dacă se consideră durata
întregii vieţi.
Dacă extindem restricţia de buget la trei perioade de timp, obţinem:
at = st + (1+r) [(1+r) at-2 + st-1] = st + (1+r) st-1 + (1+r)2 at-2
De aici putem scrie:
∞
at = ∑ (1 + r )i st − i (2.63)
i =1
presupunând că lim(1 + r ) i a t −i = 0 , ceea ce este adevărat dacă at-i→ 0. Aceasta

i →∞
înseamnă că după un număr de ani, avuţia acumulată până la un moment de timp
dat este în întregime consumată.
Dacă se presupune, de exemplu, că individul începe viaţa cu o avuţie egală
cu zero, această condiţie este în mod necesar îndeplinită.
O altă modalitate de a obţine relaţia de legătură dintre avuţie şi
economisire este rezolvarea directă a ecuaţiei cu diferenţe (61). Aceasta conduce
la:
at = at+1 (1+r)-1 – st+1(1+r)-1 = - st+1(1+r)-1 – st+2(1+r)-2 - …
de unde:
∞
at = − ∑ (1 + r ) − j st + j (2.64)
j =1
presupunând, acum, că lim (1 + r ) − j a t + j = 0 , ceea ce este, de asemenea, evident.

j →∞
O astfel de condiţie mai este denumită şi condiţie de transversalitate.

Cum pot fi interpretate condiţiile (2.63) şi (2.64)? O versiune dinamică a
echilibrului bugetar este:
VA ({yt}) = VA ({ct}) – at (2.65)
unde am notat cu VA operatorul de valoare actuală. Din relaţia (2.65) obţinem
imediat că:
∞ ∞
∑ (1 + r )
i = −∞
−i
yt + i = ∑ (1 + r ) − i ct + i
i = −∞
(2.66)
relaţie care arată că veniturile realizate de-a lungul unui ciclu de viaţă sunt utilizate
pentru a susţine consumul de-a lungul întregii vieţi. Altfel spus, un individ
consumă tot ceea ce realizează ca venit de-a lungul întregii sale vieţi. În acest mod,
se asigură condiţia ca avuţia iniţială a fiecărui individ să fie egală cu zero. Chiar
dacă un individ moşteneşte o avuţie, aceasta poate fi considerată ca un venit
realizat într-un anumit an al vieţii sale, de exemplu la majorat.
80
În continuare, vom introduce preferinţele consumatorului cu ajutorul

unor funcţii de utilitate a consumului. Consumatorul alege un plan de consum {ct}
astfel încât să maximizeze relaţia funcţională:
T
T 
ut' = E [∑ β t u (ct ) / Ω 0 ] = E0 ∑ β t u (ct ) (2.67)
t =0  t =0 
E reprezintă operatorul de aşteptare, u(ct) este o funcţie de utilitate, β este un factor
1
de actualizare, unde β= , θ fiind rata preferinţelor temporale ale
1+θ
consumatorului.
Funcţia u(ct) are proprietăţile obişnuite ale funcţiilor de utilitate şi anume:
u’(ct) > 0 şi u’’(ct) < 0
deci utilitatea consumului creşte odată cu creşterea lui ct iar creşterea respectivă
este cu randament descrescător. Evident că dacă ct=0, atunci şi u(ct)=0.
Rezultă deci că funcţia de utilitate a consumului este concavă. În acest
caz, se obţine o problemă de optimizare a comportamentului consumatorului. Ea
este dată de condiţia necesară de ordinul întâi:
u’(ct) = E[β(1+rt) u’(ct+1) / Ωt]= Et [β(1+rt) u’(ct+1) ] (2.68)
care se numeşte şi ecuaţia Euler.
Această condiţie are loc atunci când panta curbei de indiferenţă a utilităţii
consumului este egală cu panta liniei bugetului.
Să dăm, în continuare, câteva exemple de funcţii de utilitate a consumului
şi de ecuaţii Euler asociate acestora. Astfel, avem funcţia de utilitate pătratică:
u(ct) = a ct – b ct2 (2.69)
cu a>0, u’>0 şi u’’<0. Dacă presupunem că θ = r = ct. , atunci:
ct+1 = ct + εt+1 ; E(εt+1 / Ωt) = 0
În acest caz, dacă se dă ct , nici o altă informaţie disponibilă nu ne poate
ajuta să previzionăm valoarea lui ct+1. Ideea este că indivizii îşi bazează consumul
pe venitul lor permanent. Ei fac acest lucru acum, şi deci ct concentrează toată
informaţia disponibilă acum pentru previzionarea venitului viitor. Dacă ct+1 diferă
de ct aceasta se datorează unor noi informaţii care nu erau disponibile la momentul
t.
Utilizând ecuaţia Euler (2.68) obţinem succesiv:
a-2bct = E[β(1+r) [ (a-2 b ct+1 + εt+1 )/ Ωt] =
= β(1 + r) (a – 2 b ct+1 + E(εt+1 / Ωt)) = β(1 + r)a – 2 b β ct+1(1 + r)
De aici obţinem:
a [ β (1 + r ) − 1]
ct = β (1 + r )ct + 1 − (2.70)
2b
care este o ecuaţie cu diferenţe a cărei soluţie reprezintă planul optim de consum
{ct*}.
O altă funcţie de utilitate este funcţia logaritmică:
u(t) = log ct (2.71)
81
Se observă că u’(t) = 1/ct > 0 iar u’’(t) = - 1/ct2 < 0, deci are proprietăţile
funcţiilor de utilitate. Ecuaţia Euler în acest caz este:
1  β (1 + rt +1 ) 
= E  (2.72)
ct  ct +1 
O funcţie de utilitate frecvent utilizată în modelele de consum

intertemporal este şi funcţia putere:
1 1− α
u (ct ) = ct ; α > 0 (2.73)
1−α
Ea poate fi utilizată, de exemplu, în studierea legăturii dintre cheltuielile de
consum şi preţurile activelor.
Pentru funcţia de utilitate (2.73) putem determina un coeficient al
aversiunii faţă de risc, definit ca:
u ' ' (ct )ct
=−α (2.74)
u ' (ct )
Deoarece α>0 pentru a asigura concavitatea funcţiei de utilitate, această
clasă de funcţii are o aversiune faţă de risc constantă. Dacă α este mare în valoare
absolută, atunci există o aversiune mare faţă de risc. De fapt, funcţia (2.73)
generalizează funcţia de utilitate logaritmică (2.74); se observă că dacă α=1 atunci
u(ct) = log (ct). Ecuaţia Euler este în acest caz:
ct−α = Et [ β (1 + rt +1 )ct−+α1 ] (2.75)
O ultimă funcţie de utilitate pe care o introducem este funcţia
exponenţială:
u(ct) = - exp(-α ct) / α (2.76)
Ecuaţia Euler corespunzătoare acestei funcţii este:
exp(-α ct) = Et[β(1+rt+1) exp(-α ct+1)] (2.77)
2.5.2 Rezolvarea modelelor de consum intertemporal
Pentru a putea rezolva modelele de consum intertemporal trebuie să

stabilim o relaţie între funcţia de consum şi venitul permanent. Utilizând informaţia
din restricţia de buget, se pot determina expresii pentru ct pe care le vom numi
funcţii de consum. Ele dau, în principal, cauzele variaţiei în timp a cheltuielilor de
consum.
De exemplu, în cazul unui model cu funcţie de utilitate pătratică (2.69),
presupunem că T → ∞, deci durata de viaţă a consumatorului este veşnică. Dacă
ignorăm incertitudinea introdusă de εt, avem:
ct+1 = ct (2.78)
Să utilizăm pentru restricţia de buget relaţia:
at = (1+r) (at-1 + yt-1 – ct-1) (2.79)
82
Scriind desfăşurarea în timp a procesului de acumulare a avuţiei, obţinem:

at + yt + (1+r)-1yt+1 + (1+r)-2yt+2 +… = ct + (1+r)-1ct+1 + (1+r)-2ct+2 +…
(2.80)
Presupunând însă că consumul este constant (ct+1=ct), atunci partea dreaptă
a relaţiei de mai sus devine:
 1  c t (1 + r )
c t [1 + (1 + r)-1 + (1 + r) - 2 + ...] = c t  −1 
= (2.81)
1 − (1 + r )  r
astfel că:
r
ct = [at + yt + (1 + r ) −1 yt +1 + (1 + r ) − 2 yt + 2 + ...] (2.82)
1+ r
este funcţia de consum asociată funcţiei de utilitate pătratică.
Hayashi a arătat că, în ipoteza venitului permanent, venitul este important
şi nu structura acestuia. Astfel, într-un model intertemporal de consum cu două
perioade individul consumă valoarea anuităţii venitului aşteptat obţinut din muncă
şi din avuţia deţinută. Valoarea anuităţii poate fi dedusă, de exemplu, presupunând
că nu există venit din muncă, ci numai avuţie financiară at , chiar dacă individul se
retrage din activitate dar trăieşte veşnic. Cât de mult ar trebui el să consume în
acest caz? Aici funcţia de consum este:
 r 
ct =   at (2.83)
1+ r 
în timp ce restricţia de buget este:
at+1 = at(1+r) – ct(1+r) (2.84)
Din cele două relaţii obţinem:
 r 
at +1 = at (1 + r ) −   (1 + r ) at = at (2.85)
1+ r 
Deci acest consumator cheltuieşte venitul net obţinut din dobândă şi
menţine avuţia constantă. De aici rezultă că propensitatea marginală pentru
consum din avuţie este aproximativ egală cu rata constantă a dobânzii, r.
După cum am văzut mai sus, funcţia de consum se obţine utilizând ecuaţia
de ordinul întâi care reprezintă condiţia necesară de optim a unei probleme de
maximizare cu criteriu pătratic.
Acelaşi rezultat se poate obţine presupunând că individul menţine cel mai
înalt nivel de consum posibil constant. Să notăm acest nivel cu:
c = ct + j (2.86)
Dacă înlocuim acest nivel constant în versiunea actualizată a restricţiei de
buget, obţinem:
1
c= [at + yt + (1 + r ) −1 yt +1 + (1 + r ) − 2 yt + 2 + ...] (2.87)
1+ r
care constituie relaţia de definiţie obişnuită pentru venitul permanent, ytp. Uneori,
în modele, se consideră că ct = k ytp. (Ando – Modigliani).
83
Consumul agregat nu este însă constant. Presupunând că există

incertitudine, putem generaliza funcţia de consum sub forma:
∞
r
ct = [at + yt + Et ∑ (1 + r ) − i yt + i ] (2.88)
1+ r i =1
unde consumul este bazat pe aşteptările privind veniturile viitoare, aşteptări
formate în momentul t.
Astfel de modele de consum intertemporal sunt mai complicate deoarece
Et(yt+I) nu este inobservabil şi trebuie specificat într-o anumită formă.
2.5.3 Un model de consum intertemporal cu contribuţii

la fondul de pensii
Considerăm un consumator care se angajează (începe să realizeze venituri)
în anul t, se pensionează în anul ν (ν > t) şi trăieşte până în anul T.
Se pune problema determinării nivelelor optime de consum în fiecare an τ
(t< τ <T) astfel încât satisfacţia consumatorului (utilitatea consumului său) să fie
maximă în condiţiile în care cheltuielile sale de consum nu depăşesc veniturile
realizate. În perioada activă presupunem că aceste venituri provin din salariu, din
care, pe lângă consum, se depune o parte la fondul de asigurări sociale şi fondul de
pensii. În perioada de pensie, veniturile destinate consumului provin din fondul de
pensii şi asigurări sociale.
Problema de optimizare a consumului intertemporal în acest caz se scrie:
T
1
max U ( c τ ) =
{cτ } ∑
τ
(1 + r )
=t
t −τ
1−γ
c τ1 − γ
în condiţiile:
T T
∑
τ =t
(1 + r ) t − τ − 1 c τ = a t + y ∑ (1 + r ) t − τ − 1 δ τ (1 − δ τ )
τ =t
1 1− γ
Aici r este rata dobânzii; funcţia de consum cτ este de tip Bernoulli
1−γ
cu parametrul 0 < γ < 1; at este avuţia deţinută de consumator la momentul t; y este
venitul mediu anual realizat de consumator din salariu.
În ceea ce priveşte mărimile δτ şi ρτ, acestea sunt definite în modul
următor:
 1, 0<τ≤ν
δτ = 
 δ , ν<τ≤T
reprezintă ponderea venitului anului τ în venitul mediu anual din salariu y. Se
observă că în perioada vieţii active întreg venitul anului τ intră în determinarea
venitului mediu în timp ce după pensionare această pondere se reduce la δ care
arată ce procent din venitul mediu anual mai primeşte consumatorul după ce s-a
pensionat.
84
ρ, 0<τ≤ν
ρτ =
0, υ < τ ≤ T
Aici ρ reprezintă rata prelevărilor din venitul anual la fondul de pensii şi
asigurări sociale(o vom considera constantă). În perioada vieţii active,
consumatorul plăteşte un procent ρ din venit la fondul de pensii şi asigurări sociale,
restul de 1- ρ va fi utilizat pentru consum. De aici rezultă că:
1- ρ, 0 < τ ≤ ν
1- ρτ =
1, ν<τ≤T
arată că consumatorul plăteşte o parte 1- ρ în timpul vieţii active la fondul de
asigurare socială şi de pensii (0 < τ ≤ ν) şi nu mai plăteşte nimic după pensionare.
Aşadar, în perioada vieţii active, indivizii (consumatorii) plătesc y·ρ·ν din
venit pentru asigurări sociale şi pensii. După pensionare, aceştia primesc înapoi y·δ
(T- ν) din aceste fonduri.
La echilibru, cele două sume trebuie să fie egale, deci:
y·ρ·ν = y·δ (T- ν)
de unde:
ρ·ν = δT – δν ⇒ δ (T- ν) = ρ·ν
sau:
υ
δ =ρ
T −υ
Dacă înlocuim în model valoarea lui δ dată de această relaţie, avem:
T
t −τ 1 1−γ
max U(cτ ) = ∑ (1+r) cτ
{cτ } τ =t 1−γ
P1: în condiţiile:
T T t −τ −1 T t −τ −1
∑ (1+ r) cτ = at + y∑ (1+ r)
t −τ −1
(1− ρ) + y∑ (1+ r) ⋅δ
τ =t τ =t τ =t
deoarece, după cum se observă:
(1- ρ)⋅1 0<τ<ν
δυ(1-ρτ) =
δ⋅1 ν≤τ≤T
Pentru problema P1, condiţiile necesare de optim cer maximizarea
Lagrangeanului, deci a funcţiei:
L(cτ;λ)
t−τ
1 1−γ  υ υ
cτ −λ at + y∑ (1+r) (1−ρ) + y ∑ (1+r) δ − ∑ (1+r) cτ 
T t−τ −1 T t−τ −1 t−τ −1
∆ ∑ (1+r)
τ=t 1+γ 
 τ=t τ=υ+1 τ=t 
85
Ele sunt următoarele:

∂L(cτ ; λ )
=0
∂ cτ
∂L(cτ ; λ )
=0
∂λ
La fel observăm că:
t −τ −1
ν
1 − β ν −t +1
∑ (1 + r ) =β ,
τ =t 1− β
iar:
t −τ −1
T
1− β T−ν
∑(1+ r)
τ =ν +1
= βν −t+2
1− β
Înlocuim acum sumele astfel determinate în cea de a doua condiţie şi
obţinem:
1 − β T −t +1 1 − β ν −t +1 1 − β T −ν
β cτ = at + y (1 − ρ )β + y ⋅ δ ⋅ β ν −t + 2
1− β 1− β 1− β
De aici, ţinând cont şi de faptul că, la echilibru:
ν
δ = ρ
T −ν
obţinem expresia care dă consumul optimal cτ* , τ ∈ [t , T ] , şi anume:
1   ν ν 
rat + y (1 − ρ ) − (1 − ρ )β
ν −t +1
cτ =
*
+ρ β ν −t +1 − ρ β T −t +1 
1− β T −t +1
  T −ν T −ν 
Acum, putem determina efectele pe care le au diferitele mărimi care
intervin în relaţia de mai sus diferenţiind total cτ în raport cu aceştia. Avem:
dc ∂c ∂c ∂c dc ∂c
dc = ⋅ dr + dat + dy + dT + dν + dρ
dr ∂at ∂y ∂T dν ∂ρ
Fiecare factor din partea dreaptă exprimă influenţa marginală pe care o are
factorul respectiv în modificarea lui c cu o unitate.
∂c r
De exemplu, = arată cu cât creşte consumul dacă avuţia
∂at 1 − β T −t +1
creşte cu o unitate. Analiza poate continua în acelaşi fel pentru fiecare factor (y, T,
ν, ρ) în parte.
86
CAPITOLUL III
SISTEMUL CIBERNETIC AL PRODUCĂTORULUI
(FIRMEI)
Împreună cu gospodăria (consumatorul), firma (producătorul) constituie un

sistem fundamental al microeconomiei. Studiul cibernetic al proceselor de la
nivelul firmei începe cu abordarea caracteristicilor sistemice ale acesteia şi a
interdependenţelor cu celelalte sisteme din mediul înconjurător. Înţelegerea locului
şi rolului firmei necesită explicitarea subsistemelor sale componente şi a
mecanismelor care se formează în cadrul acestor subsisteme, mecanisme ce asigură
reglarea şi autoreglarea în cadrul firmei şi a acesteia cu procesele şi fenomenele ce
se petrec în exterior.
Descrierea acestor mecanisme se face introducând modele dinamice de
firmă, care surprind evoluţia proceselor tehnice, economice şi financiare, arătând
cum aceste procese se pot controla şi coordona prin modificări de parametri şi/ sau
restricţii.
3.1 Firma ca sistem cibernetic
Firma, privită ca sistem, concentrează, combină şi organizează resurse în

scopul de a produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării pe piaţă.
Firmele apar şi există deoarece ar fi foarte ineficient pentru managerii lor
să încheie contracte separate cu muncitorii (proprietari ai forţei de muncă), cu
proprietarii de capital, pământ şi alte resurse necesare procesului de producţie şi
distribuţiei produselor pe piaţă. În loc de aceasta, se încheie contracte pe termen
lung cu muncitorii pentru ca aceştia să execute un număr de operaţii sau funcţii în
schimbul unui salariu şi/sau al altor beneficii.
Un astfel de contract general este mai puţin costisitor decât un număr mare
de contracte de muncă separate şi mult mai avantajos atât pentru manageri cât şi
pentru muncitori şi alţi proprietari de resurse necesare producţiei.
Sistemul firmei este supus unor limitări sau constrângeri, date de abilitatea
managerilor de a controla şi orienta eficient evoluţia în timp a firmei. Este adevărat
că, până la un punct, o firmă poate să depăşească aceste dezavantaje, date de
dimensiunile mari sau de o dezeconomie de scală, stabilind, de exemplu, o
împărţire în subsisteme relativ autonome. Eventual, creşterea eficienţei sistemului
său informaţional sau informatic poate mări coeziunea dintre management şi
fiecare subsistem în parte.
Totuşi, orice sistem de firmă va atinge o anumită limită la care costurile
realizării unor operaţii sau servicii adiţionale vor fi mai mari decât costurile
implicate de realizarea lor de către alte firme.
87
Funcţia principală a firmei ca sistem este, deci, de a cumpăra sau închiria

resurse sau inputuri de servicii de muncă, capital şi materii prime şi a le transforma
în bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă.
Proprietarii inputurilor (muncă, capital, pământ, clădiri ş.a.) utilizează
venitul obţinut prin vânzarea/închirierea serviciilor factorilor de producţie pentru a
cumpăra bunuri şi servicii produse de firme.
Apare astfel un flux circular generat de activitatea economică a firmelor,
în cadrul căruia firmele nu numai că realizeză produse şi servicii destinate vânzării
dar oferă locuri de muncă muncitorilor şi plătesc impozite şi taxe către guvern în
schimbul unor servicii oferite de acesta (educaţie, sănătate, apărare ş.a.) pe care
firmele nu le pot îndeplini deloc sau în mod eficient (vezi figura 3.1).
Sistemul cibernetic al firmei reprezintă un sistem fundamental al
economiei de piaţă. El este alcătuit din mulţimea producătorilor individuali, deci a
acelor subsisteme care, utilizând factori de producţie (muncă, capital, pământ,
informaţie tehnologică ş.a.), realizează bunuri şi servicii destinate consumului
intermediar sau consumului final.
Combinaţia de factori se face, în cadrul fiecărui subsistem, conform unei
metode de producţie (tehnologii) care determină o utilizare mai eficientă sau mai
puţin eficientă a resurselor de care dispune acesta.
88
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)
Figura nr. 3.1

Funcţia esenţială a firmei în cadrul economiei este de a forma oferta
agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor (P.B.S) precum şi cererea pe piaţa
inputurilor (factorilor de producţie) (P.F.P).
Se observă existenţa a două bucle feedback principale: una între piaţa
bunurilor şi serviciilor şi firmă, iar cealaltă între piaţa factorilor de producţie şi
firmă (figura 3.2).
89
de piata ale
Sistemul cibernetic al
producătorului (firmei)
Figura nr. 3.2

Prima buclă feedback are rolul principal de a adapta permanent producţia
firmei la cerinţele pieţei bunurilor şi serviciilor, exprimate, în esenţă, prin cantitatea
de bunuri şi servicii cerută şi de preţurile de piaţă. Desigur că la aceste cerinţe
esenţiale se pot adăuga cele legate de calitatea produselor, modernitatea lor,
service-ul oferit, etc.
Pe baza preţurilor de piaţă ale produselor, firmele îşi formează oferta de
produse care este trimisă pe piaţă, participând la formarea ofertei agregate a
acesteia. Prin vânzarea produselor pe piaţă, firma primeşte venitul total care,
evident, depinde ca mărime de modul în care oferta firmei a satisfăcut o parte
90
cât mai mare din cererea agregată a pieţei. Ciclul se reia, firma realizând o nouă
ofertă de produse folosind o parte din venitul obţinut în perioada anterioară şi
utilizând informaţia conţinută în preţurile de piaţă ale produselor.
A doua buclă feedback este utilizată de firmă pentru a-şi adapta producţia
la oferta de factori de producţie existentă. Pornind de la programul de producţie al
perioadei respective şi de la preţurile inputurilor pe piaţa factorilor de producţie,
firma lansează cereri de factori. Aceste cereri formează, pe piaţa factorilor de
producţie, o parte din cererea totală de factori. Firma primeşte, în urma acestei
cereri, anumite cantităţi de factori care permit realizarea unei anumite cantităţi de
produse destinate vânzării pe piaţă. Altfel spus, bucla feedback formată cu piaţa
factorilor de producţie acţionează ca o restricţie la bucla formată cu piaţa bunurilor
şi servicilor, ea permitând realizarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de
produse, în funcţie de cantitatea de inputuri ce poate fi achiziţionată de către firmă.
3.2 Sistemul cibernetic al firmei: structura

şi funcţionarea acestuia
Aplicarea riguroasă a concepţiei şi metodelor cibernetice în studiul firmei

necesită, înainte de toate, considerarea acesteia ca un sistem dinamic, deschis,
având un comportament deosebit de complex şi supus unor restricţii şi condiţionări
induse de alte micro şi macrosisteme din mediul extern : alte firme, bănci, pieţe,
stat ş.a. Realizarea unui model coerent al structurii şi funcţionării firmei ca sistem
cibernetic cere, mai întâi, descrierea subsistemelor acesteia şi a interdependenţelor
dintre ele şi cu mediul extern, explicitarea mecanismelor principale de reglare ce se
formează în cadrul ei şi integrarea acestor mecanisme într-un model de ansamblu al
sistemului cibernetic al firmei.
3.2.1 Structura generală a firmei
Vom considera, în continuare, că sistemul cibernetic al firmei este alcătuit

din cinci subsisteme:
a) Subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor (S1);
b) Subsistemul de producţie (tehnologic) (S2);
c) Subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S3);
d) Subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) (S4); şi
e) Subsistemul financiar (S5).
În figura 3.3 sunt reprezentate aceste subsisteme precum şi conexiunile lor
cu alte sisteme din mediul extern. Se observă faptul că firma funcţionează în cadrul
anumitor limite care includ subsistemele amintite mai sus împreună cu conexiunile
şi interdependenţele dintre ele.
91
Preţul de vânzare
Informaţii despre producţie
Informaţii despre piaţă
Investiţii de
dezvoltare
Piaţa bunurilor Vânzări Informaţii
Subsistemul Produse Subsistemul Subsistemul Informaţii Concurenţi
reporturilor cu finite privind privind
de producţie preţuri-costuri
Comenzi piaţa bunurilor concurenţa concurenţa
(tehnologic) profitabilitate
(S1) (S2) Informaţii (S3)
Program de privind
profitabilitatea Investiţii Stat
producţie alocate Taxe
Reclamă
publicitate Necesar de Inputuri Necesar din
investiţii dezvoltării
inputuri (profitabile)
Sistemul Subvenţii
Subsistemul Costul
cibernetic Subsistemul
al firmei asigurării cu factori facturilor financiar Dividende
Acţionari
de producţie Plata (S5)
(S4) Împrumuturi
Informaţii facturilor directe
privind Cerere de Factori de Cerere de Credite
factori Depozite
preţul factori producţie acordate
factorilor
Piaţa factorilor Piaţa financiară
Bănci
Mediul extern
Oferta de credite
Figura nr. 3.3 92

În exteriorul acestor limite există o serie de alte sisteme cu care firma

stabileşte diferite legături necesare bunei desfăşurări a propriei activităţi. Printre
aceste sisteme sunt cuprinse: piaţa bunului (bunurilor) sau serviciului (serviciilor)
pe care firma îl (le) realizează, piaţa factorilor de producţie (inputurilor) necesare
activităţii firmei (muncă, maşini, echipamente, materii prime, materiale, pământ,
etc.), piaţa financiară (bănci şi/sau piaţa de capital) pe care firma obţine resurse
financiare necesare desfăşurării continue şi dezvoltării activităţilor proprii, alte
firme concurente, acţionariatul şi statul. Pe măsură ce vom descrie fiecare
subsistem din cadrul firmei vom explicita şi interdependenţele specifice pe care
acestea le realizează cu sistemele din mediul extern. Aceste conexiuni sunt de
natură materială, informaţională, financiară, umană, etc, ceea ce face ca
mecanismele şi fluxurile care sunt influenţate de aceste conexiuni să aibă o
complexitate ridicată, cerută de integrarea în acelaşi subsistem a unor legături atât
de diferite.
Mediul extern al firmei, format din sistemele amintite, împreună cu
legăturile de intrare şi de ieşire stabilite cu firma, este el însuşi dinamic, complex,
foarte des contradictoriu şi competitiv cu firma, structura şi funcţionarea acesteia
fiind influenţate în mod decisiv de calitatea mediului.
Abordarea sistemică a firmei cere deci şi o abordare de acelaşi tip a
mediului, între cele două sisteme astfel formate având loc o multitudine de procese
de schimb de ordin material, uman şi informaţional la care firma trebuie permanent
să se adapteze în aşa fel încât să-şi realizeze obiectivele proprii.
Din această perspectivă, firma nu mai apare ca o entitate cu un singur scop
şi o unitate decizională, ci ca o coaliţie a unor grupuri diferite având scopuri
multiple şi fiind multidecizională (Cyert şi March, 1967). Firma este, deci, formată
prin coagularea mai multor grupuri: manageri, muncitori, acţionari, clienţi,
furnizori, bancheri, etc., fiecare grup având propiul său set de scopuri sau cereri.
De exemplu, muncitorii, care sunt asimilaţi angajaţilor firmei, doresc salarii mari,
pensii bune şi condiţii bune de muncă. Managerii vor salarii mari, putere, prestigiu.
Acţionarii vor profituri mari, creşterea capitalului deţinut şi a părţii de piaţă
ocupate de firmă. Clienţii doresc preţuri mici şi produse de bună calitate. Furnizorii
vor contracte sigure şi preţuri mari pentru materiile prime şi materialele pe care le
vând firmei, etc. Cele mai importante grupuri sunt, evident, cele implicate direct în
activităţile firmei: managerii, angajaţii şi acţionarii.
Apare astfel o dihotomie de bază în firmă. Pe de-o parte, există grupuri
relativ omogene în ce priveşte scopurile urmărite şi, pe de altă parte, există coaliţia-
organizaţie denumită firmă. Consecinţa unei astfel de dihotomii este apariţia unui
conflict de scopuri: grupurile pot avea (şi de regulă au) scopuri diferite de acelea
ale firmei considerată în ansamblul său.
Cyert şi March (1967) arată că scopurile firmei depind de (sunt
determinate de) cererile grupurilor, în timp ce anumite cereri ale grupurilor sunt
influenţate de factori diferiţi, cum ar fi: aspiraţiile membrilor grupului, succesul din
trecut al grupului în urmărirea cererilor lor, realizările altor grupuri din aceeaşi
firmă sau din alte firme , informaţia de care dispun, etc.
93
Fiecare grup al firmei are o multitudine de cereri privind firma-organizaţie,

adesea în conflict cu cererile celorlalte grupuri şi cu scopurile generale ale firmei.
Cererile fiecărui grup sunt prea multe şi nu pot fi satisfăcute într-o singură perioadă
datorită cantităţii limitate de resurse disponibile din cadrul firmei. Deci, într-o
anumită perioadă de timp, diferitele grupuri formulează doar o parte din cererile
lor, şi anume pe acelea pe care le consideră cele mai importante, păstrându-le pe
celelalte pentru perioadele următoare.
Cererile diferitelor grupuri concurează pentru resursele limitate ale firmei,
apărând astfel un conflict permanent. Conflictul este inevitabil în orice coaliţie ai
cărei membri concurează pentru a obţine o parte dintr-o cantitate de resurse
limitate. În aceste condiţii, diferitele grupuri trebuie să negocieze continuu pentru
a-şi atinge propriile scopuri.
Nu trebuie pierdută din vedere relaţia existentă între aceste cereri şi
obiectivele trecute. Cererile iau forma unor nivele de aspiraţie. Cererile grupurilor
se schimbă continuu, dependent de obiectivele trecute şi de schimbările care au loc
în cadrul firmei şi a mediului extern. În orice perioadă de timp dată, cererile care
vor fi structurate de un grup particular depind de obiectivele trecute urmărite de
grupul respectiv, de cele atinse de alte grupuri din aceeaşi firmă, de obiectivele
urmărite de grupuri similare din alte firme, de nivelele de aspiraţie din trecut, de
aşteptări şi de informaţia disponibilă.
Cyert şi March, argumentează că relaţia dintre cererile – aspiraţii şi
obiectivele trecute ale fiecărui grup depind de schimbările actuale şi aşteptate în
performanţele firmei precum şi de schimbările în mediul extern.
Mai întâi, într-o “stare staţionară”, fără creştere sau schimbări dramatice în
mediul extern, aspiraţiile (cererile) şi obiectivele trecute tind să devină egale. În al
doilea rând, într-o situaţie dinamică de creştere, nivelele de aspiraţie (cererile) sunt
decalate faţă de obiective. Această întârziere temporală permite firmei să
acumuleze “surplusuri” sau “ profituri în exces”, care să fie utilizate ca un mijloc
de rezolvare a conflictului din cadrul firmei şi care acţionează ca un stabilizator al
activităţii firmei într-un mediu extern schimbător. În sfârşit, într-o perioadă de
declin a activităţii firmei, cererile sunt mai mari decât obiectivele trecute, deoarece
nivelele de aspiraţie ale grupurilor se ajustează destul de lent în jos.
Acest proces de formare a cererilor şi nivelelor de aspiraţie constituie
aspectul dinamic: cererile-nivele de aspiraţie la orice moment de timp t depind de
istoria anterioară a firmei, deci de nivele anterioare de realizare a obiectivelor şi de
nivelele precedente de aspiraţie.
Dându-se resursele limitate ale firmei în orice perioadă de timp, nu toate
cererile pot fi satisfăcute. Apare astfel un proces de negociere continuă între
diferite grupuri ale fimei-colaliţie precum şi conflicte inevitabile.
Abordarea sistemică şi cibernetică a firmei permite explicitarea scopurilor
firmei, a conflictelor dintre cererile diferitelor grupuri, permiţând reconcilierea şi
evitarea cât mai mult posibil a acestor conflicte în procesele decizionale ale firmei.
94
3.2.2 Subsistemele firmei
Am arătat mai sus că firma poate fi structurată, dintr-o perspectivă

sistemică şi cibernetică, în cinci subsisteme S1 ÷ S5. Fiecare dintre aceste
subsisteme realizează anumite funcţii bine precizate care contribuie la atingerea
obiectivelor generale ale firmei. Ele pot apărea mai mult sau mai puţin bine
structurate în diferite firme în funcţie de profitul, gradul de dezvoltare, stilul
managerial din cadrul firmelor respective, etc. De regulă, aceste subsisteme pot fi
suprapuse unor servicii şi compartimente existente în cadrul firmelor: producţie,
aprovizionare, desfacere, resurse umane, financiar-contabile. Trebuie spus însă că
viziunea cibernetică este mai cuprinzătoare decât cea managerială; subsistemele
firmei au obiective specifice, mecanisme decizionale proprii şi realizează
interdependenţe complexe cu alte sisteme din mediul extern.
De aceea, un astfel de subsistem nu se suprapune perfect unui serviciu sau
compartiment funcţional al firmei, putând include elemente componente şi din alte
servicii şi realizând funcţii cu mult mai complexe decât cele asociate cu viziunea
managerială asupra diferitelor servicii şi compartimente funcţionale ale firmei.
Să descriem în continuare mai detaliat aceste subsisteme ale firmei.
A) Subsistemul raporturilor cu piaţa (S1)
Întreaga activitate a firmei este orientată către piaţă, deci către satisfacerea
într-o măsură cât mai mare a cererii pentru un anumit produs şi / sau serviciu.
Pentru aceasta, firma concentrează toate resursele materiale şi financiare de care
dispune, reuşind să satisfacă o parte mai mare sau mai mică a pieţei produsului şi /
sau serviciului pe care îl realizează. Expresia modului în care firma reuşeşte acest
lucru este scopul-vânzări sau scopul-parte de piaţă deţinută care constituie deci
obiectivul principal al subsistemului raporturilor cu piaţa.
1) Structura şi funcţionarea subsistemului S1
Acest subsistem este, deci, interfaţa dintre firmă şi piaţa bunului şi/sau
serviciului realizat, el declanşând, în continuare, în cadrul firmei procese prin care
aceasta se adaptează continuu la cererea pieţei, oferind spre vânzare produse şi/sau
servicii pe care, de regulă, le şi realizează.
În figura 3.4 este reprezentat subsistemul raporturilor cu piaţa şi
principalele sale conexiuni. Piaţa bunurilor şi serviciilor îşi exercită influenţa
asupra firmei în principal prin intermediul cererii pentru bunul şi/sau serviciul pe
care îl oferă firma. Această cerere se formează prin interacţiunea pieţei amintite cu
sistemul consumatorului şi poate fi influenţată într-o măsură redusă (prin reclamă
şi publicitate) sau chiar deloc de către firmă.
Firma cunoaşte această cerere fie direct, sub forma comenzilor primite de
la clienţi, fie indirect pe baza studiilor de piaţă pe care le întreprinde.
95
Cererea (comenzile) depinde de factori economici şi sociali, variabile psihologice

şi politice etc.
Pe baza informaţiilor primite de la piaţă şi a informaţiilor disponibile intern
(preţul de producţie, capacităţi existente, factori de producţie, ş.a), S1 elaborează un
program de producţie pe care-l remite subsistemului S2.
Informaţii despre piaţă Informaţii despre

S3
(preţul pieţei) producţie
Piaţa bunurilor şi serviciilor

Vânzări Subsistemul
Produse
raporturilor S2
cu piaţa (S1) finite
Comenzi
Reclamă, publicitate Program de producţie
Figura nr. 3.4
2) Modelarea cererii de produse a pieţei
Analiza pieţei pe care o întreprinde firma trebuie să explice influenţele

cererii pieţei asupra cantităţii cerute (comandate). Cel mai obişnuit mod de a face
acest lucru este determinarea unei relaţii cantitate-preţ prin intermediul căreia să se
exprime cantităţile de produs cerute pentru diferite nivele ale preţului de vânzare
practicat pe piaţă. Între cele două variabile poate fi formulată şi o “lege a cererii”
care nu reprezintă însă decât o observaţie cu caracter empiric, privind variaţia
inversă a cererii (comenzilor) în raport cu mărimea preţului pe piaţă.
Dacă firma nu este de monopol, deci ea nu poate stabili unilateral preţul de
piaţă, atunci ea trebuie să ia informaţia privind preţul pieţei ca atare şi să
determine comenzile probabile asociate nivelului respectiv al preţului de piaţă.
Aceste comenzi determinate pe o perioadă de timp dată (o lună, un
trimestru sau un an), se transformă într-un program de producţie pe care S1 îl
transmite subsistemului de producţie (S2). De la acest subsistem sunt primite
produse realizate (finite) pe care S1 le livrează către piaţa bunurilor şi serviciilor.
Livrările (vânzările) respective se fac în raport cu un preţ de producţie (la poarta
fabricii) primit de la subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S3) unde este
comparat cu preţul de vânzare pe piaţă.
În funcţie de raportul dintre cele două preţuri, firma poate vinde o cantitate
mai mare sau mai mică de produse, depinzând de decalajul care există între preţul
de vânzare şi preţul de producţie. Evident că poate apare şi cazul în care raportul
dintre cele două preţuri este nefavorabil firmei, ea vânzând în pierdere. Acest lucru
96
nu poate dura mult timp deoarece firma riscă să intre în faliment. Ea are două
alternative: să nu mai vândă produsul respectiv sau să reducă preţul de producţie
sub cel de piaţă. Prima alternativă se poate realiza atunci când firma mai vinde şi
alte produse care sunt profitabile. A doua alternativă necesită reducerea costurilor
de producţie, deci şi a preţului de producţie. Acest lucru se poate face, însă, în
anumite limite, date de tehnologiile de producţie utilizate şi de forţa de muncă
angajată.
Uneori firmele, pentru a-şi spori vâzările şi / sau a putea vinde la un preţ
superior celui de pe piaţă, utilizează reclama şi publicitatea care, însă, induc
anumite costuri suplimentare.
Exprimarea mai exactă a cererii pentru un produs ca funcţie de variabilele
care determină această cerere conduce la o formă analitică pentru funcţia de
cerere a pieţei. Aceasta reprezintă o expresie matematică a dependenţei dintre
cantitatea de produse cerută şi preţul produsului şi / sau alte variabile socio-
economice pertinente.
Astfel, dacă notăm cu x1 , x2 , … , xn variabilele în raport cu care exprimăm
cererea pe piaţă, atunci :
D = f(x1 , x2 , … , xn)
unde D reprezintă volumul cererii dintr-un anumit produs, atunci putem avea
pentru D diferite tipuri de relaţii funcţionale, cum ar fi:
n
D = a1 x1 + a 2 x 2 + ... + a n x n = ∑ a i x i
i =1
deci o relaţie funcţională liniară aditivă, sau:
n
D = c x1b1 x2b2 ... xnbn = ∏ c xibi
i =1
deci o relaţie funcţională multiplicativă. Aici ai , bi şi c sunt parametri cunoscuţi
(sau care pot fi estimaţi).
De regulă, însă, funcţia de cerere se introduce în modelele de firmă sub
formă simplificată, în care singura variabilă cauzală o reprezintă preţul de piaţă al
produsului, p. Această relaţie, numită şi relaţie cantitate-preţ, ia forma:
D(t) = f ( p(t) )
În acest caz, funcţia f poate fi liniară, deci :
D(t) = a p(t) ; a < 0
sau neliniară:
D(t) = a p(t)b ; a < 0 ; 0 < b < 1
sau poate avea alte forme deduse din studiul evoluţiei anterioare a relaţiei
respective.
De exemplu, putem avea o funcţie logaritmică, deci:
D(t) = a + b ln p(t) ; a > 0 ; b < 0
Acum, legea cererii poate fi formultă în modul următor: “în mod normal,
cu cât preţul unui produs este mai mare cu atât cantitatea cerută din acel produs
este mai mică şi invers, cu cât preţul produsului este mai mic cu atât mai mare este
97
cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere din produsul respectiv,

presupunând că toate celelalte variabile cauzale nu se modifică”.
Uneori, în modelele de firmă este convenabilă utilizarea unei funcţii
inverse a cererii:
p(t) = f – 1(D(t))
în care preţul se exprimă ca funcţie de cantitate de produs cerută pe piaţă.
Reprezentarea grafică a funcţiei cererii pentru un anumit produs conduce la
o curbă a cererii care, în condiţii normale, este descendentă (are panta negativă)
(vezi figura 3.5).
Reprezentarea unei astfel de curbe pentru piaţa produsului pe care este
activă firma este, de multe ori, dificilă deoarece necesită studii de piaţă laborioase
care pot fi foarte costisitoare, mai ales dacă firma deţine o parte de piaţă redusă.
De aceea, în astfel de situaţii, se preferă reprezentarea legăturii dintre firmă
(prin subsistemul S1) şi piaţă cu ajutorul unei funcţii a vânzărilor, definită ca:
S(t) = f ( Q(t) )
unde Q reprezintă rata outputului firmei (producţia pe unitatea de timp), iar S este
expresia valorică a vânzărilor la momentul t.
p(t)
D(t)
Figura nr. 3.5

Figura
Putem considera, de exemplu, că:
S(t) = p(Q) Q(t)
unde p(Q(t)) reprezintă preţul de producţie (la poarta fabricii), iar Q(t) este, ca şi
mai înainte, rata outputului firmei.
În aceste condiţii, funcţia vânzărilor S(t) trebuie să satisfacă următoarele
proprietăţi:
1. S’ (Q) > 0 , deci vânzările sunt crescătoare în raport cu outputul;
2. S’’ (Q) < 0 , altfel spus, pe măsură ce outputul este mai mare, creşterea
vânzărilor este din ce în ce mai mică (funcţia S(.) are deci randament
descrescător în raport cu Q);
3. S(Q) > 0 dacă Q > 0, această proprietate asigurând existenţa vânzărilor
când firma realizează o producţie diferită de zero.
98
În cadrul subsistemului relaţiilor cu piaţa sunt concentrate şi instrumentele

de care dispune firma pentru a influenţa cererea pentru produsele şi serviciile
realizate. Cele mai importante instrumente în acest sens sunt : reclama,
publicitatea, preţul de vânzare, politica de produs, distribuţia, forţa de vânzare ş.a.
De exemplu, pentru a reflecta modul în care reclama şi publicitatea
influenţează asupra volumului vânzărilor se poate utiliza o relaţie de forma:
 S( t )
S ( t ) = a1 A( t ) 1 −  − a2 S ( t ) (3.1)
 D 
unde A(t) reprezintă cheltuieli cu reclama şi publicitatea, S(t) – volumul vânzărilor,
a1 – un parametru de reacţie, a2 – parametru de decalaj (întârziere), D – cererea
totală a pieţei (estimată).
Relaţia (3.1) implică un efect de saturare, şi anume când firma se apropie
de o parte de piaţă deţinută de 100% (deci S(t) se apropie de D), eficienţa
cheltuielilor cu reclama şi publicitatea scade. Parametrul a2 reflectă eficienţa
desecrescătoare a cheltuielilor cu publicitatea în decursul timpului (fenomenul de
îmbătrânire a reclamei).
O altă modalitate de a descrie influenţa instrumentelor de care dispune
firma pentru a influenţa piaţa este cea propusă de modelul lui Nerlove şi Arrow :
 B& ( t ) = A( t ) − a3 B( t )

 S&( t ) = S ( P( t ) , B( t ) )

 P( t ) = P( Q( t ) , B( t ) )
unde B(t) este o variabilă complexă numită goodwill-ul firmei, iar a3 – parametru
decalat (de întârziere) al goodwill-ului. Într-un astfel de model, firma are la
dispoziţie două instrumente pentru influenţarea cererii : cheltuielile cu publicitatea
A(t) şi preţul de vânzare P(t). Cheltuielile de publicitate cresc goodwill-ul, deci şi
vânzarile. Dar prin parametrul a3 se introduce un efect opus bazat pe fenomenul de
uitare de care dau dovadă consumatorii. Vânzările S(t) cresc ca urmare a creşterii
preţurilor P(t) dar şi a goodwill-ului firmei B(t).
Modele de firmă mai recente introduc şi alte instrumente pe care firma le
poate utiliza în raporturile sale cu piaţa bunurilor şi serviciilor. Aşa sunt, de
exemplu, modelele cu aşteptări raţionale privind fluctuaţiile cererii pe piaţă în care
se iau în considerare politicile de investiţii şi angajare şi impactul lor asupra
vânzărilor S(t).
B) Subsistemul de producţie (tehnologic) al firmei (S2)
Firmele există pentru a-şi vinde produsele şi/sau serviciile, produse ce sunt
realizate utilizând diferite resurse sau factori de producţie. În fiecare perioadă de
timp, o firmă trebuie să decidă cât de multă muncă, maşini, energie, materii prime
ş.a. va utiliza în procesul de producţie. Acestea nu sunt decizii simple, deoarece
aceleaşi produse sau servicii pot fi realizate utilizând combinaţii diferite
99
de inputuri. Alegerea unei anumite combinaţii de inputuri depinde, deci, de nivelul

tehnologic al firmei şi de costurile obţinerii anumitor inputuri.
Subsistemul de producţie al firmei, denumit şi subsistem tehnologic sau

tehnologia firmei, determină partea fizică (cantitativă) a deciziilor de producţie în
condiţiile unui nivel dat al tehnologiilor existente în cadrul firmei. Altfel spus, el
alege cea mai bună combinaţie de inputuri (necesarul de inputuri) care permite
realizarea programului de producţie Qˆ (t ) , furnizat de subsistemul S1 al raporturilor
cu piaţa bunurilor. Utilizând inputurile primite de la subsistemul S4 al asigurării cu
factori, S2 realizează produse finite destinate vânzării pe piaţă prin intermediul
subsistemului S1.
Dacă programul de producţie nu poate fi realizat datorită lipsei de
echipamente, maşini şi tehnologii, atunci S2 transmite către subsistemul financiar
S5 cereri de investiţii care se pot materializa în noi investiţii.
În figura 3.6 este reprezentat subsistemul S2 împreună cu principalele sale
conexiuni.
2) Modelarea activităţii de producţie a firmei
Prin tehnologiile pe care le deţine, firma are posibilitatea să transforme

diferite produse în alte produse. Vom considera că pentru firmă sunt de interes K
produse. Unele dintre ele sunt inputuri pentru firmă, iar altele outputuri. Evident
că pot exista în economie şi alte produse care nu au nimic de-a face cu firma.
Tehnologiile firmei pot fi modelate utilizând o mulţime de vectori de
netputuri din RK. Termenul “netput” este utilizat ca o denumire comună pentru
inputuri şi outputuri. Pentru fiecare produs din cele K putem înregistra producţia
firmei (outputul) sau consumul productiv al acesteia (inputul), utilizând în cadrul
vectorului de netputuri componente negative pentru inputuri şi componente
pozitive pentru outputuri.
Tehnologiile firmei sunt date, deci, de mulţimea tuturor vectorilor de
netputuri de care aceasta este capabilă. Vom nota această mulţime cu Z ⊂ R K .
Mulţimea Z se numeşte mulţimea posibilităţilor tehnologice sau mulţimea
tehnologică a firmei. Un element z∈Z se numeşte netput sau plan de producţie.
Dacă K = 2, deci firma are un input x şi un output y, atunci Z poate fi
reprezentată ca în figura 3.7.
100
Produse Subsistemul Investiţii de

finite dezvoltare
de
producţie Informaţii despre
S1 S3
(tehnologic) profitabilitate
(S2) Informaţii privind
producţia
Necesar
de input Inputuri
S4
Figura nr. 3.6
Z
x
Figura nr. 3.7
Evident că posibilităţile tehnologice ale firmei diferă în funcţie de orizontul

de timp pe care aceasta operează. De regulă, firma are o mai mare flexibilitate în
privinţa modificării tehnologiilor pe termen lung, astfel că unele netputuri sunt
posibil de obţinut pe termen lung dar nu şi pe termen scurt. Dacă se face o astfel de
distincţie, atunci se poate nota cu Z l mulţimea tehnologică pe termen lung şi cu
Z S mulţimea tehnologică pe termen scurt. Evident, avem Z l ⊆ Z S .
101
Mulţimea tehnologiilor Z are o serie de proprietăţi dintre care cele mai

remarcabile sunt următoarele:
(1) Convexitatea :
Dacă z, z’ ∈ Z atunci şi αz+(1-α)z’ ∈ Z cu α∈[0,1]. Aceasta constituie o
proprietate standard, deşi nu este întotdeauna adevărată în realitate.
(2) Libertatea de mişcare:
Dacă z’ ∈ Z şi z’ ≤ z atunci z’∈Z. Altfel spus, dacă firma are o
tehnologie z, ea poate oricând să reducă cantitatea de netputuri, obţinând o
tehnologie z’.
(3) Posibilitatea de a da faliment:
0 ∈ Z, unde 0 este vectorul de netputuri cu toate componentele zero.
(4) Economia de scală
Dacă z ∈ Z şi α ≥ 0 atunci αz ∈ Z. Deci dacă firma măreşte în aceeaşi
proporţie α toate componentele unui vector de netputuri, ea obţine o nouă
tehnologie din Z.
În cele mai multe modele ale subsistemului de producţie, produsele care
sunt inputuri sunt separate totuşi de produsele care sunt outputuri. Să ordonăm
indicii 1, 2,…, K asociaţi produselor astfel încât de la 1 la N să avem inputuri, de la
N+1 la N+M outputuri şi de la N+M+1 la K produse care nu mai au de-a face cu
firma (s-a renunţat la producţia lor sau la consumul acestora).
În mulţimea tehnologică Z acest lucru se poate scrie:
Dacă z=(z1, z2, … , zk)∈Z, atunci zk ≤ 0 dacă k= 1, N , zk ≥ 0 dacă
k= N + 1 , M + N şi
zk = 0 dacă k= N + M + 1 , K .
Se observă că această separare nu exclude posibilitatea ca firma să aibă un
nivel negativ al outputurilor sale; de exemplu, anumite outputuri pot fi inputuri
potenţiale la alte momente de timp. Separarea netă se face numai între inputuri şi
noputuri (deci produse care nu mai interesează firma).
Se poate introduce atunci următoarea ipoteză:
Dacă zk > 0 pentru k = N+1, … , N+M atunci zk < 0 pentru cel puţin un k
între 1 şi N. Altfel spus, existenţa unui nivel pozitiv al unuia dintre outputuri
necesită anumite cantităţi nenule de inputuri.
Pentru a evidenţia această separare între inputuri, outputuri şi noputuri,
vom nota:
x = ( x1 , …, xN )
pentru vectorul inputurilor, în care nivelele inputurilor sunt luate acum pozitive,
şi
y = ( y1 , …, yM )
pentru vectorul outputurilor.
O pereche de vectori (x,y) ∈ RN+M reprezintă o combinaţie admisibilă
input-output pentru firmă dacă:
z = ( -x1 , … , -xN , y1 , … , yM , 0 , … , 0 ) ∈ Z
102
Altfel spus, (x,y) ∈ RN+M reprezintă o combinaţie tehnologică admisibilă

dacă există un vector de netputuri z astfel încât z = (-x,y) ∈ Z.
Dacă se dă un vector al outputurilor y = (y1 , … , yM), atunci el poate fi
realizat tehnologic de către firmă dacă există un vector de inputuri x=(x1,…,xN )
astfel încât vectorul z = (-x,y) ∈ Z. Vom numi mulţimea acestor vectori x ∈ RN,
mulţimea necesară a inputurilor pentru a obţine vectorul outputurilor y şi o vom
nota cu V(y). În cazul a două inputuri x1 şi x2, mulţimea necesară a inputurilor V(y)
este reprezentată în figura 3.8.
x2
V (y )
x1
Figura nr. 3.8
Mulţimea V(y) are următoarele proprietăţi:
(1) Nemărginită superior: Dacă x∈V(y) şi x’ ≥ x atunci x’ ∈ V(y) ;
(2) Convexă: Dacă x, x’ ∈ V(y) atunci şi αx+(1-α)x’ ∈ V(y) cu α∈[0,1].
Pe lângă aceste proprietăţi evidente, mulţimea V(y) mai are o proprietate
generală :
(3) Dacă y ≥ y’ atunci V( y ) ⊆ V(y’).
Ea arată că cu cât outputul firmei creşte cu atât necesarul de inputuri
devine mai mare.
Frontiera mulţimii V(y) se numeşte şi izocuanta corespunzătoare
outputului y.
Această reprezintă un loc geometric al combinaţiilor de inputuri care
conţin cantităţile minime din fiecare input ce permit realizarea aceleiaşi cantităţi de
output y.
De multe ori mulţimea V(y) a inputurilor necesare este reprezentată prin
aceste izocuante (figura 3.9).
103
x2
V(y’’)
V(y’)
V(y)
x1
Figura nr. 3.9
Figura 3.9
Să considerăm, în continuare, cazul mai simplu în care firma realizează

doar un singur output, deci M=1. În acest caz, este natural să se presupună că,
printr-o alegere convenabilă a inputurilor x = ( x1 , …, xN ), firma va putea obţine
atât de mult output y cât ea doreşte (evident că determinat în funcţie de programul
de producţie furnizat de subsistemul S1).
Cea mai mare cantitate de output posibil de obţinut în acest fel este dată de
o funcţie de producţie, notată cu f(x). Funcţia f ( x ) are următoarele proprietăţi:
(1) Convexitatea mulţimii Z implică faptul că f(x) este o funcţie
quasiconcavă: deci pentru orice combinaţie convexă de inputuri se obţine un output
mai mic decât fiecare nivel de output ce s-ar obţine utilizând doar câte un input;
(2) Posibilitatea de a da faliment în Z înseamnă că funcţia de producţie
trece prin origine, deci f(0)=0.
(3) Libertatea de mişcare în Z implică faptul că f(x) este nedescrescătoare
de fiecare dintre argumentele sale;
(4) Economia de scală constantă în Z înseamnă că f(αx) = αf(x) , deci f(x)
este o funcţie de producţie omogenă de gradul întâi.
Pentru a introduce o funcţie de producţie să considerăm, de exemplu, o
firmă care are un singur intput x şi un singur output y. Mulţimea sa tehnologică
este dată de relaţia:
0 ≤ y ≤ xα , x ≥ 0 , α ∈ [0,1]
104
În figura 3.10 se reprezintă această mulţime. Trecerea de la mulţimea

tehnologică la funcţia de producţie se poate face în modul următor:
y=xα
y< xα
Figura nr. 3.10
Prin definiţie, f(x) = max { y / 0 ≤ y ≤ xα }, această relaţie fiind valabilă

pentru toate perechile de puncte (x,y) aflate pe limita superioară a mulţimii
tehnologice care apare haşurată în figura 3.10. Deci, în loc să considerăm întreaga
mulţime, putem lua doar limita superioară a acesteia care corespunde acelor
combinaţii admisibile input-output pentru care cu o cantitate dată de resurse
(inputuri) se obţine o cantitate maxim posibilă de produs (output). Aşadar, putem
scrie:
y = xα , x ≥ 0 , α∈[0,1]
sau, ceea ce este acelaşi lucru:
f(x) = xα
care este funcţia de producţie a firmei considerate.
Evident că, în modelarea posibilităţilor tehnologice ale firmelor, pot fi
utilizate multe tipuri de funcţii de producţie. Astfel, dacă considerăm în continuare
funcţia:
f : RN → R
unde f este dată de
y=f(x)
cu y o mărime scalară (deci firma are un singur output) şi x = ( x1 , …, xN ) este
vectorul inputurilor, cu x i ≥ 0, ∀ i= 1, N , f este funcţie de producţie dacă
îndeplineşte următoarele 4 proprietăţi:
(a) Producţia nu este posibilă în lipsa resurselor, deci
f ( 0, x2 , … , xN ) = 0
f ( x1 , 0, … , xN ) = 0
.................
f ( x1 , x2 , … , 0 ) = 0
105
Această proprietate arată faptul că orice input este necesar, chiar în

cantitate mică, lipsa lui făcând producţia imposibilă.
(b) Prin creşterea inputurilor, outputul nu se reduce (deci funcţia de
producţie este nedescrescătoare în raport cu fiecare dintre inputurile sale).
Deci, dacă x1 < x2 , atunci şi f(x1) < f(x2). În cazul în care funcţia f(x) este
continuă şi derivabilă, această proprietate se mai scrie:
∂f ( x )
≥ 0 , i = 1, N (3.2)
∂xi
Mărimea ∂f ( x ) / ∂xi se numeşte eficienţa diferenţială (marginală) a
inputului i şi exprimă, economic, cu câte unităţi va creşte producţia (outputul)
firmei la o creştere cu o unitate a inputului i. La prima vedere, o astfel de
proprietate pare naturală. Totuşi, în anumite situaţii reale, ea poate fi infirmată. De
exemplu, creşterea cantităţii de îngrăşăminte administrate pe o unitate de suprafaţă
agricolă va face ca producţia să crească o perioadă după care ea să înceapă să
scadă.
Modul de utilizare a inputurilor se poate caracteriza şi prin indicatorul de
eficienţă medie, definit ca ei = f ( x ) / xi , i = 1, N care arată câte unităţi de output
revin la o unitate de input i utilizat în cadrul firmei.
Raportul dintre eficienţa diferenţială ei şi eficienţa medie ei caracterizează
intensitatea utilizării inputului i şi se numeşte elasticitatea producţiei în raport cu
modificarea inputului i. Avem deci:
∂f ( x )
∂xi e
εi = = i (3.3)
f ( x ) ei
xi
Elasticitatea inputului i, εi , arată deci cu câte procente creşte outputul la o
creştere a inputului i cu un procent. Se observă că εi mai poate fi scris şi ca:
∂(ln f ( x ))
εi =
∂(ln xi )
(c) Pe măsură ce cantitatea utilizată dintr-un input creşte, în condiţiile
menţinerii constante a utilizatorilor din celelalte inputuri, eficienţa diferenţială
(marginală) a utilizării acestui input nu creşte.
Această proprietate se mai numeşte şi legea randamentului descrescător
al inputurilor. Matematic, acest lucru se scrie:
∂  ∂f ( x ) 
  ≤ 0 , i = 1, N (3.4)
∂xi  ∂xi 
Condiţia de mai sus este echivalentă cu faptul că f(x) este o funcţie cvasi-
concavă de fiecare dintre argumentele sale (inputuri), deci în cazul a două astfel de
inputuri x1 şi x2:
f(αx1 + (1-α) x2) ≥ αf(x1) + (1-α)f(x2) , unde α∈[0,1].
106
În cazul în care f(x) este continuă şi de două ori derivabilă în raport cu

fiecare xi , i = 1, N , condiţia de cvasi-concavitate se mai poate scrie:
 ∂2 f ( x ) 
H =  ≤0
 ∂xi ∂x j 
 i , j =1,N
unde H este matricea Hessian şi ea trebuie să fie seminegativ definită.
(d) Funcţia de producţie f(x) păstrează neschimbată unitatea de măsură
atunci când scara producţiei se modifică (proprietatea de economie de scală).
Matematic, acest lucru cere ca f(x) să fie omogenă de gradul δ, deci:
f(λx)= λδ f(x)
Dacă δ > 0 avem o funcţie de producţie cu economie de scală crescătoare;
dacă δ=1 ea este cu economie de scală constantă, iar dacă δ < 1 este cu economie
de scală descrescătoare.
Pentru a măsura influenţa modificării de scală a producţiei, se utilizează
elasticitatea producţiei, definită ca:
∂f ( λx )
ε( x ) = lim ∂λ (3.5)
λ →1 f ( λx )
λ
ε(x) exprimă procentual modificarea outputului ca urmare a modificării de scală a
producţiei cu un procent, în condiţiile unui vector al inputurilor dat x.
Se observă că :
∂f ( λx ) λ N ∂f ( λx ) λ 1 N ∂f ( x ) N
ε( x ) = lim = lim ∑ xi = ∑ xi = ∑ εi ( x ) deci
λ →1 ∂λ f ( x ) λ →1 i =1 ∂( λx ) f ( λx ) f ( x ) i =1 ∂x i =1
elasticitatea producţiei într-un punct al spaţiului inputurilor este egală cu suma
elasticităţilor inputurilor în acel punct.
În modelarea subsistemului de producţie al firmei pot fi utilizate multe
tipuri de funcţii de producţie determinate teoretic sau empiric. Dintre acestea, cel
mai frecvent utilizate sunt funcţiile de producţie cu factori substituibili.
Substituibilitatea inputurilor înseamnă, în esenţă, că una şi aceeaşi
producţie (output) y poate fi obţinută utilizând inputuri în proporţii diferite.
Mulţimea acestor combinaţii prin care se obţine aceeaşi producţie, să spunem y0 ,
reprezintă izocuanta lui y0, deci:
Q(y0) = {x / f(x)=y0 , x≥0}
În spaţiul inputurilor se pot construi, de asemenea, diferite raze care pleacă
din origine şi aparţin cadranului întâi al spaţiului respectiv. Aceste raze sunt
definite ca:
R = {x / x=λx0 , λ≥0 , x0≥0}
Deoarece f(x) este omogenă, avem imediat:
f(x) = f(λx0) = λ f(x0)
Întrucât f(x0) ≥ 0 şi λ>0, rezultă că prin alegerea corespunzătoare a pantei
razei, λ, raza poate conţine orice punct din cadranul pozitiv, de exemplu y0.
107
Fie y0 =λ0 f(x0). Atunci în punctul x1=λ0 x0 raza va intersecta izocuanta

Q(y0). În punctele aflate sub izocuantă avem y<y0, iar în punctele aflate deasupra
izocuantei avem y>y0 .
Izocuantele au următoarele proprietăţi:
(1) Izocuantele nu se intersectează unele cu altele. Acest lucru corespunde
faptului că nu putem obţine acelaşi nivel al outputului utilizând combinaţii
nesubstituibile de inputuri.
(2) Izocuanta Q(y0) împarte cadranul pozitiv al spaţiului inputurilor în două
submulţimi disjuncte, una care conţine combinaţii de inputuri pentru care se obţine
un output y<y0, iar cealaltă care conţine combinaţii de inputuri pentru care outputul
obţinut y>y0. Frontiera dintre cele două submulţimi este chiar izocuanta Q(y0).
(3) Un output y mai mare corespunde unei izocuante mai îndepărtate de
originea coordonatelor, deci se obţine utilizând combinaţii substituibile de inputuri
în cantităţi mai mari.
(4) Izocuantele nu intersectează axele de coordonate, deci un output pozitiv
y>0 se obţine numai dacă se utilizează combinaţii substituibile de inputuri în
cantităţi strict pozitive.
În figura 3.11 se reprezintă o izocuantă şi o rază corespunzătoare unei
firme care utilizează doar două inputuri x1 şi x2, să spunem capitalul şi, respectiv,
munca.
x2 R
y > y0
x2*
(
x1 = x1* ⋅ x*2 )
x1* Q(y0) x1
Figura nr. 3.11
De exemplu, dacă funcţia de producţie este de forma:

y = x1α x 12−α
izocuanta Q se obţine stabilind dependenţa funcţională x2(x1). Pentru un nivel dat
108
al producţiei y0 se obţine: y 0 = x1α x 12−α , de unde avem:

1
Q( y0 ) = x2 ( x1 ) = ( y0 x1− α )1− α
Se poate observa că funcţia x2(x1) poate fi interpretată ca şi cantitatea de
muncă necesară pentru a obţine producţia y0 în raport cu volumul utilizat de capital,
x1.
Să considerăm un punct arbitrar {xˆ1 , xˆ 2 } aparţinând unei izocuante Q( yˆ ) .
Funcţia de producţie corespunzătoare va fi yˆ = f ( xˆ1 , xˆ 2 ) . Să presupunem că x̂1 şi
x̂ 2 se modifică cu cantităţile infinitezimale dx1 şi dx2 , astfel încât să se obţină tot
un punct aflat pe izocuanta Q( yˆ ) , deci:
ŷ = f ( x̂1 + dx1 , x̂2 + dx2 )
Avem, evident:
f ( x̂1 + dx1 , x̂2 + dx2 ) = f ( x̂1 , x̂2 )
şi:
∂f ( x̂1 , x̂2 ) ∂f ( x̂1 , x̂2 )
dx1 + dx2 = 0
∂x̂1 ∂x̂2
De aici obţinem relaţia :
dx2 ∂f ( x̂1 , x̂2 ) / ∂x̂1
=− =γ (3.6)
dx1 ∂f ( x̂1 , x̂2 ) / ∂x̂2
care este satisfăcută pentru orice punct aflat pe izocuanta Q( yˆ ) . Mărimea γ se
numeşte norma diferenţială de substituire a unei resurse cu cealaltă şi arată ce
cantitate din a doua resursă poate fi substituită prin creşterea primei resurse, astfel
încât producţia să rămână neschimbată.
Din figura 3.11 se mai observă şi faptul că γ = tg ψ, cu tg ψ < 0 şi că
mărimea unghiului ψ se modifică prin deplasarea punctului (x*1 , x*2) de-a lungul
izocuantei Q(y0).
De exemplu, pentru funcţia y = x1α x 12−α introdusă mai sus, avem:
∂f ∂f
= α x1α −1 x12− α şi = ( 1 − α ) x1α x12− α ,
∂x1 ∂x2
deci:
α x1α −1 x12− α α x2
γ=− α −α
=−
( 1 − α ) x1 x2 1 − α x1
Raportul x2/x1 este înzestrarea tehnică a muncii; deci norma diferenţială
de substituţie γ în valoare absolută este invers proporţională cu înzestrarea tehnică
a muncii, fapt care se explică uşor deoarece creşterea înzestrării tehnice conduce la
scăderea cantităţii de muncă necesare pentru punerea în funcţiune a fiecărei noi
unităţi de capital introdusă în cadrul firmei.
109
Dreapta γ (x2 , x1) = γ0 se numeşte izoclina funcţiei de producţie

y = f (x2, x1). În cazul exemplului considerat, izoclina este evident:
1− α
x2 = − γ 0 x1
α
deci o dreaptă care trece prin origine.
În figura 3.12 se reprezintă două izocuante Q(y1) şi Q(y2) şi trei izocline,
R(γ1), R(γ2) şi R(γ3), corespunzătoare unor norme diferenţiale de substituire γ1, γ2,
γ3 cu γ1 < γ2 < γ3. Unghiurile ψ i , i = 1,3 satisfac relaţia tg ψ i = γ i iar ecuaţiile
celor trei izocline sunt de forma :
1− α
x2 = − γ i x1 , i = 1,3
α
După cum se observă, izoclinele sunt raze trecând prin originea axelor de
coordonate, proprietate pe care o au izoclinele funcţiilor de producţie omogene. În
cazul acestor funcţii
y = f ( x1 , x2 ) = x1δ f 1 , x2  = x1δ ϕ ( ~ x)
 x1 
unde ϕ ( ~x ) = f (1,~ x ) şi ~ x = x2
x1
Cu noile notaţii:
 x 
δ x1δ −1 ϕ( ~x ) + x1δ ϕ' ( ~x )  − 2  ~ ~ ~
∂y / ∂x1  x1  = − δ ϕ( x ) − ϕ' ( x ) x
γ=− =−
∂y / ∂x2 1 ϕ' ( ~
x)
x1δ ϕ' ( ~
x )  
 x1 
Se poate observa că mărimea normei diferenţiale de substituire depinde
doar de raportul ~ x = x2 , altfel spus, de-a lungul izoclinei de ecuaţie γ(x1,x2)=γ0
x1
~
avem x = constant.
110
R(ψ1)
x2 R(ψ2)
R(ψ3)
Q(y1)
β3 Q(y2)
β2 ψ1 ψ2 ψ3
β1
x1
Figura nr. 3.12
Viteza de modificare a normei diferenţiale de substituire a inputurilor de-a
lungul izocuantelor Q este măsurată de elasticitatea normei de substituire a
factorilor:
d ( x2 / x1 ) dγ
σ ( x1 , x2 ) = : (3.7)
x2 / x1 γ
care arată cu câte procente trebuie să se micşoreze raportul x 2 / x1 dintre inputuri
prin deplasarea de-a lungul izocuantei, astfel încât norma diferenţială de substituire
γ să se modifice cu 1%.
În cazul funcţiei de producţie y = x1α x12− α , σ ( x1 , x2 ) are o interpretare
geometrică simplă : deoarece izoclinele sunt drepte care trec prin origine, este
evident că raportul x2/x1 este dat de tangenta unghiului β i , i = 1,3 (figura 3.12).
Deci mărimea lui σ arată cu câte procente trebuie să se modifice panta izoclinei
(deci tg βi) astfel încât tg ψ i să se modifice cu 1%.
Determinarea elasticităţii normei de substituire a inputurilor se simplifică
în cazul funcţiilor de producţie omogene pentru care, cum s-a arătat, norma de
substituire depinde doar de raportul ~ x = x 2 / x1 .
111
Pentru astfel de funcţii avem:

d~y dγ
σ= ~ : =
x γ
δ ϕ( ~
x ) − ϕ' ( ~
x) [ ϕ' ( ~
x )] 2
= ⋅ =
ϕ' ( ~
x )~
x [ δ ϕ' ( ~
x ) −ϕ ' ( ~
x )− ~x ϕ' ' ( ~
x )] ϕ' ( ~
x ) − [ δ ϕ( ~
x ) − ϕ' ( ~
x )~
x ] ϕ '' ( ~
x)
[ δ ϕ( ~
x ) − ϕ' ( ~
x )] ϕ' ( ~x)
=~
x [( δ − 1 )( ϕ' ( x )) − δ ϕ( x )ϕ ' ' ( ~
~ 2 ~ x )]
În cazul funcţiei y = x1α x 12−α , ţinând seama de ecuaţia izoclinei, avem:
 α x2  α x
ln( − γ ) = ln ⋅  = ln + ln 2 ,
 1 − α x1 1 − α x1
deci:
  α 
d  ln( − γ ) − ln  
 1 − α   d (ln( − γ ))
σ ( x1 , x2 ) =  = =1
d (ln( − γ )) d (ln( − γ ))
Relaţiile de definiţie ale normei diferenţiale de substituire şi ale elasticităţii
acesteia pot fi extinse uşor la cazul funcţiilor de producţie cu N inputuri. Avem :
∂f / ∂xi
γ i , j ( x1 ,... , xN ) = − ; i , j = 1, N (3.8)
∂f / ∂x j
şi, respectiv:
d ( xi / x j ) dγ i , j d (ln( xi / x j ))
σi , j ( x1 ,... , xN ) = − : = ; i , j = 1, N (3.9)
xi / x j γi , j d (ln( − γ i , j ))
Aici γij arată ce raport trebuie să existe între modificarea consumului din
inputurile i şi j astfel încât producţia să se menţină constantă, în timp ce σ ij
exprimă cu câte procente trebuie să se modifice acest raport astfel încât γ ij să se
modifice cu 1%.
În modelarea subsistemului de producţie al firmei cel mai frecvent se
utilizează funcţiile de producţie de tip putere (Cobb-Douglas), funcţiile de
producţie de tip CES şi funcţii de producţie cu proporţii constante, care fac
toate parte din clasa funcţiilor de producţie cu factori substituibili (vezi Anexa A).
C) Subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S3)
Din mulţimea posibilităţilor tehnologice de care dispune o firmă, doar una

sau, în anumite cazuri, câteva dintre acestea sunt alese şi utilizate pentru a realiza
produsele finite sau serviciile vândute pe piaţă. În decursul existenţei sale, firma
poate menţine aceeaşi tehnologie sau îşi poate schimba sau perfecţiona tehnologia
de care dispune, dar acest lucru se întâmplă la perioade destul de mari de timp. De
regulă, firma îşi schimbă tehnologia atunci când cea existentă nu mai este
112
profitabilă, deci costurile implicate de menţinerea în funcţiune a maşinilor,

utilajelor etc. depăşesc veniturile obţinute prin utilizarea lor.
Profitabilitatea tehnologiilor, deci şi a firmei, este determinată de

subsistemul S3. În cadrul acestuia se decide dacă o tehnologie este păstrată în
continuare sau este înlocuită.
Schimbarea de tehnologie implică, însă, fonduri de investiţii care sunt
alocate în raport cu informaţiile privind producţia pe care S3 le primeşte de la
subsistemul de producţie S2 (vezi figura 3.13). Dar, pentru fiecare nivel al
producţiei, rezultă un anumit nivel al profitului, ceea ce face ca de la S3 să fie
transmise către S2 informaţii privind profitabilitatea realizării anumitor cantităţi de
produse utilizând tehnologiile existente. S2 va alege să producă în condiţiile cele
mai profitabile, utilizând capacităţile de producţie care determină un venit marginal
mai mare decât costul marginal implicat de utilizarea capacităţilor respective.
Utilajele şi echipamentele mai puţin profitabile sau chiar aducând pierderi sunt
treptat eliminate prin noi investiţii în capacităţi de producţie, făcute în raport cu
resursele financiare disponibilizate de subsistemul financiar S5.
În deciziile privind produsele profitabile, S3 trebuie să ia în considerare şi
informaţiile privind concurenţii, deci alte firme care produc aceleaşi produse sau
produse substituibile. În acest mod, se asigură păstrarea părţii de piaţă deţinute.
S1
Investiţii de dezvoltare Preţul de

vânzare
Concurenţi
Informaţii privind producţia
Subsitemul Informaţii
S2 preţuri- costuri
profitabile (S3) privind concurenţa
Informaţii privind
profitabilitatea
Necesar de Investiţii alocate

investiţii
Costul factorilor S5
S4
de producţie
Figura nr. 3.13
2) Funcţii de profit şi funcţii de cost
Pentru a-şi exercita rolul său în cadrul firmei, subsistemul S3 utilizează o

serie de modele bazate, în principal, pe funcţia de profit şi pe funcţia de cost.
113
Funcţia de profit răspunde unei probleme esenţiale şi anume: Având date

posibilităţile tehnologice ele firmei, ce plan de producţie va adopta firma, deci care
produse sunt cele mai profitabile.
Firma este maximizatoare de profit, deci ea va dori în permanenţă să-şi
maximizeze profitul obţinut. Să formulăm, în continuare, acest obiectiv general al
firmei.
Pentru aceasta, vom introduce o funcţie:
π :Z → R
unde π(z) reprezintă profitul asociat unui plan de producţie admisibil z ∈ Z .
Să obţinem forma analitică a funcţiei de profit. Presupunând că firma
realizează K bunuri, ale căror preţuri sunt date de vectorul p = (p1, …,pk ), atunci
profitul firmei asociat vectorului netputurilor z va fi:
K
π( z ) = ∑ pk ⋅ zk = p ⋅ z
k =1
Scrierea profitului sub această formă are la bază ipoteza că firma, prin
alegerile sale între diferite planuri de producţie z, nu schimbă preţurile de piaţă.
Totuşi, în cazul unor firme de dimensiuni mari, această ipoteză nu este
adevărată.
De aceea, dacă preţurile sunt afectate de schimbarea nivelului producţiei în
cadrul firmei respective, vom scrie pk(z) pentru preţul produsului k, iar profitul
firmei va fi dat de:
K
π( z ) = ∑ pk ( z ) ⋅ zk = p( z ) ⋅ z
k =1
În alte cazuri, efectul exercitat de firmă asupra preţului produsului k
depinde doar de nivelul inputului sau ouputului din produsul k. Vom scrie deci
pk(zk) dacă se întâmplă acest lucru, iar funcţia de profit va fi:
K
π( z ) = ∑ pk ( zk ) ⋅ zk
k =1
Când nivelul activităţii firmei nu are nici un efect asupra preţului
produsului k vom spune că firma este competitivă pe piaţă produsului k.
Dacă o firmă este dependentă de preţ pe toate pieţele pe care este activă,
atunci vom spune că firma este competitivă.
Problema firmei poate fi atunci formulată în modul următor:
Maximizează profitul p(z)z în condiţiile în care z ∈ Z :
max p ( z ) ⋅ z
z∈Z
În cazul în care firma este competitivă, preţul p(z) este stabilit de piaţă,
deci p ( z ) = p şi problema firmei se scrie:
max p ⋅ z
z∈Z
114
În acest caz, problema firmei poate fi interpretată geometric ca în figura

3.14. Considerăm o firmă care are doar cu un input şi un ouput. În cazul în care
firma este competitivă, liniile de izoprofit devin curbe de izoprofit, deci curbe de-a
lungul cărora p(z)z este constant.
Să formalizăm problema firmei considerând mai întâi cazul unei firme care
realizează un singur output şi ale cărei tehnologii sunt descrise de o funcţie de
producţie f(x), x=(x1,… xN ) ≥ 0.
Output Output
punct de
optim
punct de optim
Input
Input
Input
Curbe de
a) b) izoprofit
Figura nr. 3.14
Dându-se funcţia de producţie f(x) şi presupunând că firma este

competitivă atât pe piaţa produsului cât şi pe piaţa factorilor (inputurilor), putem
scrie:
 N 
max  p ⋅ f ( x ) − ∑ wn ⋅ xn 
x =( x1 ,..,x N )≥ 0  n =1 
unde p este preţul outputului(dat de piaţă) iar wn preţul inputului n (dat de piaţa
inputului respectiv).
Dacă presupunem că f(x) este derivabilă iar soluţia problemei este într-un
punct interior, condiţia de ordinul întâi de optim corespunzătoare factorului de
producţie n este:
 ∂f ( x ) 
p  = wn , n=1,N
 ∂xn 
Această relaţie exprimă faptul că în punctul de optim (deci pentru planul de
producţie optimal) valoarea produsului marginal al factorului n este egală cu preţul
(costul marginal) acestui factor de producţie.
115
Dacă presupunem că firma este competitivă pe piaţa inputurilor, dar nu

este competitivă pe piaţa bunurilor, atunci preţul outputului va depinde de nivelul
producţiei realizate, deci:
p = p(f(x)) = p(Q).
Modelul firmei va fi atunci:
 N 
max p( f ( x )) ⋅ f ( x ) − ∑ wn ⋅ xn 
x =( x1 ,.., x N )≥ 0 
 n =1 
iar condiţia de optim de ordinul întâi se scrie:

 
[ p' ( f ( x )) ⋅ f ( x ) + p( f ( x ))] ∂f ( x )  = wn , n=1,N
 ∂xn 
Deci preţul fiecărui factor de producţie wn în punctul de optim va fi egal cu
venitul marginal al fiecărui factor.
Se poate presupune şi că preţul factorului va depinde doar de cantitatea din
acest factor utilizată de firmă, deci wn ( x n ) . Modelul de maximizare a profitului
firmei devine:
 N 
max  p( f ( x )) ⋅ f ( x ) − ∑ wn ( xn ) ⋅ xn 
x =( x1 ,.., x N )≥ 0  n =1 
Condiţia necesară de optim pentru factorul n este:
 
[ p' ( f ( x )) ⋅ f ( x ) + p( f ( x ))]⋅  ∂f ( x )  = w' ( xn ) ⋅ xn + wn ( xn ) , n=1,N
 ∂xn 
În partea stîngă a relaţiei avem venitul marginal al factorului n, iar în
partea dreaptă costul marginal al aceluiaşi factor.
În toate cazurile, deci, în punctul optim (planul de producţie optimal)
venitul marginal al fiecărui factor trebuie să fie egal cu costul marginal al
factorului respectiv.
Dacă presupunem, în continuare, că preţul inputurilor w=(w1,… ,wN ) este
dat, putem defini pentru fiecare nivel al producţiei firmei, funcţia:
CT ( Q ) = min{w( Q ) ⋅ x / Q = f ( x )}
care dă costul total minim al combinaţiei de inputuri care permite obţinerea
outputului în cantitatea Q. CT(Q) este denumită şi funcţia de cost total.
În raport cu această funcţie, problema de maximizare a profitului poate fi
scrisă:
max [
pQ ⋅ Q − CT ( Q )
x =( x1 ,.., x N )
]
unde Q = f(x).
Condiţia de optim de ordinul întâi este atunci: p’QQ + p(Q)=C’T(Q) altfel
spus, în punctul de optim venitul marginal al factorilor egalează costul marginal.
116
Această condiţie este echivalentă cu relaţia:

 1 
p( Q )1 + = C'T ( Q )
 εQ 
 
p( Q )
unde εQ = reprezintă elasticitatea cererii de factori de producţie a
Q ⋅ p' ( Q )
firmei.
Dacă firma este competitivă pe piaţa bunurilor (deci p’Q=0 şi 1/εQ=0 )
atunci condiţia necesară de optim se scrie:
pQ = C’T(Q)
deci preţul egalează, în punctul de optim, costul marginal.
Plecând de la funcţia de cost total, se poate introduce funcţia de cost
mediu:
CA(Q)=CT(Q) / Q
şi funcţia de cost marginal:
∂C ( Q )
CM ( Q ) = T = C'T ( Q )
∂Q
În figura 3.15 se reprezintă funcţia de cost total şi funcţiile de cost mediu şi
de cost marginal corespunzătoare acesteia.
C CT(Q)
C
CM(Q)
CA(Q)
Figura nr. 3.15
117
Importantă în determinarea funcţiei de cost a firmei este distincţia dintre

orizonturile de timp numite termen lung şi termen scurt. Altfel, dacă Z este
mulţimea tehnologiilor firmei, mulţimea posibilităţilor tehnologice pe termen lung
o notăm cu Zl. Atunci, se poate face distincţia între acele inputuri care rămân fixe
pe termen scurt la nivele ( zˆ1 ,..., zˆ k ' ) şi cele care se modifică. Astfel:
{ }
Z S = z ∈ Z l | zk = ẑk , k = 1,...,k'
va reprezenta mulţimea posibilităţilor tehnologice pe termen scurt.
Să considerăm, pentru simplitate, că firma realizează un singur output a
cărui tehnologie este dată de o funcţie de producţie cunoscută şi că este competitivă
pe piaţa factorilor de producţie. Să indexăm factorii de producţie de la 1 la N şi fie
1,…,N’ indicii factorilor care rămân fixaţi pe termen scurt, iar N’+1,..,N indicii
acelor factori care variază pe termen scurt.
Dacă nivelele stabilite ale factorilor de producţie fixaţi sunt ( xˆ1 , xˆ 2 .., xˆ N ' )
N'
atunci costul total al acestor factori va fi dat de ∑ wn ⋅ x̂n . Realizarea a Q unităţi de
n =1
output se poate face atunci prin minimizarea costurilor pe termen scurt.
Costul factorilor de producţie al căror nivel de utilizare rămâne constant pe
termen scurt se numeşte cost fix (CF) iar costul minim al factorilor de producţie
al căror nivel este variabil şi care se obţin rezolvând problema de optim de mai sus
se numeşte cost variabil (CV(Q)).
Evident că avem:
CT(Q) = CF + CV(Q)
Se poate introduce şi în cazul acestor costuri pe termen scurt, costul fix
mediu:
C
CF = F
Q
şi costul variabil mediu:
C
CV = V .
Q
Evident că avem:
CT = CF + CV
Pentru a putea reprezenta grafic corect funcţiile de cost introduse, facem
următoarele observaţii:
a) Curba costului marginal CM(Q) intersectează curba costului variabil CV în
punctul de minim al acesteia;
b) Curba CV ( Q ) este descrescătoare atât timp cât C M ( Q ) este mai mic
decât CV ( Q ) şi crescătoare cât timp CM ( Q ) este mai mare decât CV ( Q ) ;
c) Punctul de minim al curbei CV ( Q ) este deasupra şi la dreapta punctului de
minim al curbei CV ( Q ) datorită influenţei costurile fixe medii CF ;
118
C
CV
CF
Q
C CM CT CV
CF
Q
Figura nr. 3.16
d) Minimul curbei CM ( Q ) este atins înainte minimului curbei costului total
mediu CV ( Q ) şi al curbei CT ( Q ) iar creşterea lui CM(Q) precede
creşterea celorlalte două costuri;
e) Creşterea lui CT ( Q ) precede creşterea lui CV ( Q ) , deoarece C F scade pe
măsură ce producţia creşte;
f) Descreşterea lui CV ( Q ) nu are nici o legătură cu descreşterea lui CF ; din
contră, alura curbei CT ( Q ) este detreminată de cea a curbelor C F şi
CV ( Q ) .
În figura 3.16 sunt reprezentate funcţiile de cost introduse ţinând seama de
aceste observaţii. Toate curbele de cost introduse se referă la comportamentul
costurilor pe termen scurt; de aceea ele sunt numite şi curbe de cost pe termen
scurt.
Pe termen lung, ne putem aştepta ca nivelele de utilizare ale factorilor de
producţie folosiţi de firmă să se modifice. In acest caz, obţinem costul total pe
termen lung LCT, costul mediu pe termen lung, LCA şi costul marginal pe termen
lung, LCM .
119
C
SCT
LCT
SCA
LCA
Q
Figura nr. 3.17
De regulă, curbele costurilor pe termen lung sunt înfăşurătoare inferioare
ale curbelor costurilor corespunzătoare pe termen scurt.
Dacă utilizăm în continuare litera S pentru a marca curbele costurilor pe
termen scurt, relaţia dintre aceste costuri şi costurile corespunzătoarepe termen
lung este reprezentată în figura 3.17.
Deci o curbă SC va fi tangentă la curba LC doar dacă cantităţile de factori
de producţie care rămân fixe sunt optime pentru un anumit nivel al outputului. De
regulă, firmele utilizează pe termen scurt cantităţi mari de factori de producţie,
drept pentru care curbele de cost pe termen scurt pot fi mai sus decât curbele de
cost corespunzătoare pe termen lung.
3) Modelarea profitabilităţii firmei
Având definite funcţiile de profit şi de cost, firma poate acum să determine

nivelul producţiei Q pe care este cel mai profitabil să-l ofere pe piaţă atunci când
pe aceasta există un anumit preţ p .
Funcţia de profit, în acest caz, se scrie:
π( Q ) = p ⋅ Q − CT ( Q )
120
unde: CT ( Q ) = C F + CV ( Q ) = C F + l( Q )
Având în vedere cele de mai sus, mai putem scrie:
π( Q ) = p ⋅ Q − CF − l( Q )
Pentru ca Π(Q) să fie maxim, condiţia de optim de ordinul întâi se scrie:
π( Q )
= p − l' ( Q ) = 0
∂Q
Dar l' ( Q ) = CM ( Q )
Deci:
p = CM ( Q )
adică preţul pe piaţă p trebuie să fie egal cu costul marginal CM(Q).
Acestui rezultat i se poate da o interpretare geometrică. În figura 3.18 se
reprezintă curba costului total mediu CT ( Q ) (care este sub formă de U) şi curba
costului marginal CM(Q). Cele două curbe se intersectează în punctul de minim al
lui CT ( Q ) .
Preţul p , fiind independent de outputul Q, se reprezintă printr-o dreaptă
paralelă cu axa absciselor, ordonata sa corespunzând nivelului preţului pe piaţa
produsului respectiv. Nivelul producţiei corespunzător profitului maxim este QM,
adică abscisa punctului M de intersecţie a curbei CM cu dreapta p .
¾ Dacă Q < QM, de exemplu QA, preţul de vânzare este superior costului
marginal. În această situaţie, creşterea producţiei conduce la o creştere a profitului
firmei.
¾ Dacă Q > QM, costul marginal CM este mai mare decât preţul de vânzare
p , deci realizarea unei unităţi suplimentare de output costă mai mult decât profitul
adus prin vânzarea pe piaţă.
CM CT
p A M B
QA QM QB Q
Figura nr. 3.18
121
Profitul pe unitatea de produs este:

π( Q ) p ⋅ Q − CT ( Q )
= = p − CT ( Q )
Q Q
şi el apare pe grafic ca diferenţa dintre ordonatele dreptei preţului şi a curbei
costului total mediu CT ( Q ) .
Rezultă că profitul unitar se anulează atunci când p = CT ( Q ) , deci punctul
Q = QA şi Q = QB. Orice nivel al outputului pentru care Q< QA sau Q >QB
conduce la un profit negativ (pierdere). Profitul este, deci, pozitiv pentru
QA<Q<QB. El este maxim atunci când Q = QM şi corespunde în grafic suprafeţei
haşurate. Se observă că suprafaţa respectivă este de arie:
π
( p − CT ) ⋅ Q = ⋅ Q = π
Q
deci egală exact cu profitul firmei. Evident că cu cât preţul pieţei p este mai mare
cu atât aria suprafeţei haşurate va fi mai mare şi profitul va creşte. Dar acest preţ p
nu depinde de firmă, ci de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa bunului pe care
este activă firma respectivă.
Singura modalitate pentru firmă de a mări profitul este să se reducă
costurile, astfel încât curba costului marginal CM să aibă o poziţie cât mai jos
posibil. Deoarece curba CM este crescătoare, iar nivelul optimal al producţiei
corespunde abscisei punctului de intersecţie a dreptei preţului p cu curba CM,
comportamentul optimizant al firmei în ce priveşte profitul este determinat de
forma curbei costului marginal CM.
De fapt, doar o porţiune a acestei curbe interesează. Deoarece, după cum
am arătat, curba CM se intersectează cu curba costului total mediu C T în punctul de
minim al acesteia din urmă, orice nivel de preţ care este inferior ordonatei p0 a
acestui punct de intersecţie va aduce profit negativ (pierdere).
Deoarece preţul pieţei p este exogen firmei, va interesa doar porţiunea
curbei costului marginal CM aflată deasupra curbei C T (a costului total mediu)
(vezi figura 3.19).
Se observă, că pe măsură ce preţul pieţei creşte, creşte şi profitul precum şi
cantitatea optimă de produs care trebuie oferită pe piaţă pentru a obţine acel profit
maxim. Aceste cantităţi Q0,Q1,Q2 …. cărora le sunt asociate preţurile p0, p1 p2 ,….
alcătuiesc curba ofertei firmei, instrument foarte important în determinarea
profitabilităţii firmei pe piaţă.
Reacţia ofertei firmei la creşteri de preţuri pe piaţă poate fi măsurată
utilizând indicatorul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul, definit ca
raportul dintre variaţia relativă a cantităţii de produse oferite pe piaţă ( ∆Q / Q ) şi
variaţia relativă a preţului pieţei (∆ p / p):
∆Q ∆p ∂Q p
ES = : ≅ ⋅
Q p ∂p Q
122
CM CT
p3
p2
p1
p3
Q 0 Q 1 Q2 Q3 Q
Figura nr. 3.19
Acest indicator, fiind independent de unitatea de măsură utilizată, permite
compararea reacţiei diferitelor firme de pe pieţe diferite la schimbările de preţ care
au loc. Cu cât nivelul acestui indicator este mai mare, cu atât firma este mai
elastică în ce priveşte oferta sa atunci când au loc modificări de preţuri pe piaţă ,
ceea ce arată faptul că ea este capabilă să obţină profit maxim prin adaptarea
producţiei la preţul pieţei.
D) Subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri)-(S4)
Pentru a realiza producţia în cadrul subsistemului de producţie S2, firma

are nevoie de factorii de producţie asociaţi nivelului acestuia. De regulă, principalii
factori de producţie sunt munca, maşinile şi echipamentele, pământul, materiile
prime şi materialele etc. Dintre aceşti factori, munca şi capitalul (maşini,
echipamente, utilaje ş.a.) sunt cele mai importante, ele fiind procurate de firmă de
pe pieţe specifice. De regulă, piaţa inputurilor denumeşte generic o mulţime de
pieţe specifice pentru fiecare tip de factor de producţie. Comportamentul firmei pe
aceste pieţe depinde, evident, de preţul fiecărei pieţe şi influenţează mai departe
nivelul producţiei, costurile de producţie şi, în ultimă instanţă,mărimea profitului
obţinut de firmă.
Subsistemul S3 primeşte de la S2 necesarul de resurse pentru producţie şi

de la S5 banii necesari procurării de resurse. Apoi, prin intermediul relaţiilor cu
piaţa factorilor de producţie, factorii sunt aduşi în cadrul firmei şi distribuiţi către
activităţile de producţie. S5 trimite către S3 informaţii privind costul acestor factori
de producţie.
123
Outputul
optimal
S2 S3
Neceasr de
Inputuri
factori
Subsistemul asigurării Costul facto rilor

cu factori S5
de producţie (S4)
Plata factorilor
Preţul
factorilor Cererea
de factori Factori
Piaţa factorilor
de producţie
Figura nr. 3.20
În figura 3.20 se reprezintă subsistemul asigurării cu factori şi principalele

interconexiuni dintre acesta şi celelalte subsisteme ale firmei.
2) Determinarea necesarului de factori ai firmei
Mărimea cererii de factori este funcţie de preţul factorilor (rata salariului

w, costul capitalului c, etc.), dar forma curbei cererii de factori depinde şi de alţi
factori determinanţi cum ar fi structura pieţei bunurilor sau a pieţei inputurilor, de
exemplu. Cererea de factori se formează pornind de la informaţia privind necesarul
de factori primit de S3 de la subsistemul de producţie S2.
În urma deciziei privind achiziţionarea de factori, firma primeşte de la
piaţă o anumită cantitate de factori care constituie, ulterior, inputuri pentru
procesele de producţie din S2.
Să descriem, în continuare, mai detaliat, modul în care S4 interacţionează
cu piaţa factorilor de producţie şi cum se determină cererea de factori.
Cererea de factori de producţie a firmei poate fi analizată în două mari
cazuri: pe pieţe perfect competitive şi pe pieţe imperfecte.
124
Cererea de factori pe pieţe competitive
Vom studia la început cererea de factori pe pieţe perfect competitive.

a) Vom presupune, mai întâi, că firma achiziţionează doar un singur factor
de producţie, să spunem muncă, a cărei piaţă este perfect competitivă.
Rezultă de aici că preţul forţei de muncă, adică rata salariului w, este dat
pentru toate firmele de cererea şi oferta de muncă de pe piaţă. Aceasta implică şi
faptul că oferta de muncă pe orice piaţă a forţei de muncă este perfect elastică, deci
firma poate angaja la salariul w orice număr de muncitori. În acest caz, oferta de
muncă LS poate fi reprezentată printr-o linie dreaptă trecând prin w , paralelă cu
axa absciselor ( figura 3.21).
Să considerăm, pentru simplitate, că fondurile capitale ale firmei sunt date,
deci K = K şi rămân constante în perioada analizată. Atunci funcţia de producţie
Q = F ( K , L ) = F ( K , L ) = F ( L ) depinde doar de nivelul forţei de muncă utilizate
L. Panta acestei funcţii de producţie reprezintă randamentul marginal al forţei de
muncă pe care îl vom nota cu MPLL. Evident că dQ / dL= MPLL, unde Q este
outputul firmei.
w LS
L
Figura nr. 3.21
MPLL scade pe măsură ce firma utilizează o cantitate de forţă de muncă
mai mare (datorită legii randamentelor descrescătoare).
Dacă înmulţim MPLL corespunzător fiecărei nivel de angajare cu preţul dat
al outputului p obţinem curba valorii produsului marginal al muncii, VMLL.
Cele două curbe, MPLL şi VMLL , sunt reprezentate în figura 3.22.
Firma, fiind maximizatoare de profit, va dori o cantitate cât mai mare
dintr-un anumit factor de producţie atât timp cât obţine un venit total din vânzări
mai mare decât costul total al producţiei. Deci firma va dori să achiziţioneze un
input până la punctul în care ultima unitate de input achiziţionată va aduce un venit
egal cu costul suplimentar dat de achiziţionarea sa, deoarece, după acel punct,
profitul firmei nu va mai putea creşte. Altfel spus, condiţia de optim pentru o firmă
maximizatoare de profit pe piaţa muncii se scrie:
MCL = VMLL
125
MPLL
VMLL
MPLL VML = p ⋅ MPLL
L
Figura nr. 3.22
unde MCL este costul marginal al unei unităţi de forţă de muncă, sau
w = VMLL
deoarece MCL = w .
Să demonstrăm condiţia necesară de optim. Funcţia de producţie, în
condiţiile în care K = K , se scrie:
Q = f ( L )K
Costul total CT(Q) este format din costul fix CF şi costul variabil w L ,
deci:
CT ( Q ) = CF + w ⋅ L
Venitul din vânzări al firmei este dat de:
R( Q ) = p ⋅ Q = p( f ( L ))
Firma doreşte maximizarea profitului, deci:
π = R − CT = p( f ( L )) − ( w L + C F )
Punând condiţia de ordinul întâi în raport cu L, obţinem:
∂π  ∂Q 
= p −w =0
∂L  ∂L 
∂Q dQ
Dar: = = MPLL şi p ⋅ MPLL = VMLL , deci: w = VMLL
∂L dL
126
E
w
LS
L* L
Figura nr. 3.23
În figura 3.23 se reprezintă formarea punctului de echilibru al firmei pe

piaţa forţei de muncă. La stânga lui L* avem VMLL > w deci fiecare unitate de
forţă muncă achiziţionată costă mai puţin decât valoarea ei marginală VMLL. În
consecinţă, profitul firmei va creşte prin angajarea în cadrul firmei a unor
muncitori suplimentari. La dreapta lui L*, VMLL < w , deci profitul se reduce pe
măsura angajării de noi unităţi de forţă de muncă. Profitul va fi maxim atunci când
w = VMLL .
Dacă rata salariului pe piaţa forţei de muncă, w creşte până la w1 , firma va
trebui să-şi reducă numărul de angajaţi la L1 pentru a maximiza profitul.
În schimb, dacă rata salariului scade la w2 , firma va trebui să crească
numărul de angajaţi la L2 pentru a-şi maximiza profitul ( figura 3.24).
Rezultă de aici că cererea firmei pentru un singur factor de producţie - în
cazul nostru forţa de muncă - este dată de curba valorii produsului marginal al
factorului respectiv, VMLL care se obţine unind diferitele puncte de echilibru
corespunzătoare unor rate ale salariului diferite.
Acelaşi rezultat se obţine uşor considerând factorul K variabil şi factorul L
fixat.
127
w1 E1 L1 S
w E LS
E2
w2 L2 S
VMLL
L1 L* L2 L
Figura nr. 3.24
b) Să considerăm, acum, cazul în care firma achiziţionează simultan mai

mulţi factori de producţie. În acest caz, VMP nu mai este o curbă a cererii de
factori. Aceasta deoarece diferitele inputuri sunt utilizate simultan în producţie,
astfel că o schimbare în preţul unui factor determină modificări în cantităţile
utilizate din celelalte inputuri. Acestea, la rândul lor, deplasează curba
randamentului (produsului) marginal al inputului al cărui preţ iniţial s-a modificat.
Să presupunem, de exemplu, că se modifică rata salariului w . Vom
determina, în acest caz, noua cerere de muncă, utilizând metoda izocuantelor. O
schimbare în rata salariului are, de regulă, trei efecte: un efect de substituţie, un
efect de output şi un efect de maximizare a profitului. Să examinăm aceste
efecte utilizând reprezentarea din figura 3.25.
Iniţial, presupunem că firma produce outputul maximizator de profit Q1
utilizând o combinaţie de factori de producţie (K1, L1) şi cunoscând preţurile
iniţiale ale factorilor w1 şi c1, al căror raport w1 / c1 defineşte panta liniei de izocost
AB.
128
E2 Q2
K2
K1 E1
K’1 E’1 Q1
L1 L′1 L2 B B′ L
Figura nr. 3.25
Apoi, presupunem că rata salariului scade la w2 < w1 astfel încât noua linie
de izocost va fi AB′ (preţul capitalului c1 rămâne constant). Firma, cu aceleaşi
cheltuieli pentru factori, poate produce un output mai mare, Q2 utilizând o
combinaţie de inputuri (K2, L2).
Deplasarea firmei din punctul de echilibru E1 în noul punct de echilibru E2
poate fi împărţită în două efecte separate: un efect de substituţie şi un efect de
output. Pentru a explica aceste efecte, vom duce o linie de izocost paralelă cu AB′
astfel încât să reflecte noul raport al preţurilor w2/c1 , dar tangent la izocuanta
iniţială, corespunzătoare producţiei Q1. Tangenta cu aceasta are loc în punctul E1 .
Deplasarea de la E1 la E′1 corespunde efectului de substituţie: firma va
înlocui capitalul mai scump (care scade de la K1 la K′1 ) cu munca mai ieftină (care
creştere de la L1 la L′1 ), chiar dacă se produce acelaşi nivel al outputului Q1.
Totuşi, firma nu va rămâne în punctul E′1, aceasta deoarece, atunci când salariul
scade, firma, cu aceleaşi cheltuieli totale pentru factori, poate să cumpere mai
multă muncă, mai mult capital sau mai mult din ambele inputuri.
În consecinţă, firma va produce un output Q2 în cantitate mai mare,
utilizând cantităţile K2 de capital şi L2 de muncă.
Creşterea forţei de muncă angajate de la L′1 la L2 corespunde deplasării
firmei din E′1 în E2 şi reprezintă efectul de output (outputul creşte ca urmare a
acestei deplasări de la Q1 la Q2) .
Punctul E2 nu este, totuşi, punctul de echilibru final al firmei. El ar fi
numai dacă firma ar cheltui aceaşi sumă de bani ca la început. Totuşi, păstrând
129
cheltuielile totale cu factorii de producţie la un nivel constant, nu se va maximiza

profitul firmei.
Pentru a demonstra acest lucru, să presupunem că echilibrul iniţial al firmei
ar fi în punctul E1, în care costul marginal MC al firmei este egal cu preţul de piaţă
al lui Q (deci cu venitul marginal) ca în figura 3.26.
Scăderea ratei salariului va deplasa curba MC către dreapta jos şi outputul
va creşte la nivelul Q2. Acest lucru va necesita o creştere a cheltuielilor totale egală
cu aria haşurată Q1E1E2Q2.
În consecinţă, în figura 3.25, linia de izocost AB′ trebuie deplasată către
dreapta, paralelă cu ea însăşi, cu o distanţă corespunzătoare cu creşterea
rezultatului firmei. De fapt, noua linie de izocost poate fi determinată împărţind
creşterea (suplimentară) a costului total la preţul capitalului c şi adăugând
rezultatul la distanţă OA. Noul punct A′, obţinut pe axa ordonatelor, reprezintă
ordonata noii linii de izocost. Aceasta poate fi trasată uşor, fiind paralelă cu AB′.
p MC1 MC2
E1 E2
p
Q1 Q2 Q
Figura nr. 3.26

Echilibrul final al firmei va fi punctul de tangenţă dintre linia de izocost
A′B′′ şi izocuanta corespunzătoare outputului maximizator al profitului Q*
(figura 3.27).
În concluzie, efectul de substituţie al unei descreşteri a ratei salariului
determină o descreştere a MPLL, deoarece există o cantitate mai mică de capital cu
care munca este combinată. Totuşi, efectul de output şi efectul de maximizare a
profitului determină o creştere a cantităţii utilizate din ambele inputuri şi, în
consecinţă, o deplasare către dreapta a curbei MPLL.
130
A’
E3
E2 Q*
E1
Q1
B B’ B’’ L
Q2
Figura nr. 3.27
În general, efectul de output şi efectul de maximizare a profitului cumulat

sunt mai mari decât efectul de substituţie, astfel încât rezultatul final al unei scăderi
a ratei salariului va fi o deplasare către dreapta a curbei MPLL. Dacă se dă preţul
de vânzare p atunci şi curba VMLL se va deplasa către dreapta. Aceste deplasări
sunt reprezentate în figura 3.28.
Punctele A, B şi C astfel obţinute permit determinarea cererii de muncă L
a firmei atunci când inputurile sunt variabile.
În acelaşi mod, se poate determina cererea firmei pentru fiecare dintre
ceilalţi factori de producţie care sunt variabili (capital, materii prime, energie etc.)
131
A
w1 B
w2 C
w3
LD
VMLL1 VMLL2 VMLL3

L
Figura nr. 3.28
Cererea de factori pe pieţe imperfecte
Să prezentăm, în continuare, cazul în care firma este activă pe pieţe

imperfecte. Preţul unui input când există imperfecţiuni pe piaţa bunurilor sau pe
piaţa inputurilor este determinat de acelaşi mecanism ca şi în cazul pieţelor perfect
competitive: cererea şi oferta de factori determină preţul şi nivelul utilizării
acestuia. Totuşi , determinanţii cererii şi ofertei de factori sunt diferiţi faţă de cazul
prezentat anterior.
Pot fi introduse diferite modele privind comportamentul firmei pe pieţe
având diferite tipuri de imperfecţiuni. Astfel, firma poate fi un monopol pe piaţa
bunurilor, în timp ce piaţa factorilor este perfect competitivă.
Se poate, apoi, presupune, că şi piaţa factorilor este imperfectă, de
exemplu firma poate fi monopol pe piaţa bunurilor şi un monopson pe piaţa
factorilor de producţie.
Să prezentăm cazul unei firme care este monopol pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, dar piaţa factorilor de producţie este perfect competitivă.
c) Mai întâi, vom presupune că firma utilizează un singur factor de
producţie variabil, să spunem munca, a cărei piaţă este perfectă. Rata salariului
este, deci w = w şi oferta de muncă este perfect elastică.
Faptul că firma este monopol pe piaţa bunului pe care îl realizează implică
o cerere descrescătoare pentru produsul firmei şi un produs marginal mai mic decât
preţul de vânzare pentru toate nivelele de output.
În aceste condiţii, cererea de muncă nu mai este curba VMLL, ci curba
venitului marginal ce se obţine înmulţind MPLL cu venitul marginal obţinut din
vânzarea produsului realizat pe piaţă, MRQ deci:
MRPL = MPLL MRQ
132
Într-adevăr, dacă considerăm funcţia cererii pentru produsul firmei:

pQ = f1 (Q )
atunci venitul total din vânzări al firmei este:
RT = pQ ⋅ Q
iar venitul marginal:
d (RT ) dQ dp dp
MRQ = = pQ ⋅ +Q = pQ + Q
dQ dQ dQ dQ
Funcţia de producţie în cazul unui singur factor variabil este:
Q = f 2 (L )
Dar produsul marginal al forţei de muncă este:
dQ
MPLL =
dL
Din definiţia venitului marginal al forţei de muncă, ştim că acesta este
venitul total care se obţine prin schimbarea cu o unitate a forţei de muncă utilizate:
d (RT )
MRLL =
dL
Deoarece RT = pQ ⋅ Q , avem:
d (RT ) dQ  dp dQ 
= pQ ⋅ + Q ⋅ 
dL dL  dQ dL 
dQ  dp 
sau: MRLL =  pQ + Q 
dL  dQ 
dQ
Dar = MPLL
dL
şi
 dp 
 pQ + Q  = MRQ
 dQ 
Deci MRLL = MPLL ⋅ MRQ .
Să arătăm, în continuare, că cererea de muncă a firmei este dată de curba
venitului marginal al forţei de muncă. În condiţiile în care piaţa forţei de muncă
este competitivă, oferta de muncă LS este perfect elastică, deci firma îşi poate
asigura forţă de muncă în orice cantitate de pe piaţă. Acest lucru este reprezentat
prin dreapta LS din figura 3.29. În această figură este reprezentată şi curba MRLL
care, ca poziţie, se află la stânga curbei VMLL.
Firma, fiind maximizatoare a profitului, va fi la echilibru în punctul E1,
utilizând L1 unităţi de forţă de muncă. În acest punct avem:
MRLL = MCL = w
133
Cu alte cuvinte, firma se află la echilibru pe piaţa forţei de muncă atunci

când ea utilizează exact atâtea unităţi de forţă de muncă câte corespund punctului
în care venitul marginal al muncii (MRLL) este egal cu costul marginal al acestuia
(MCL). Dar, pe o piaţă perfectă, MCL = w .
w MRLL VMLL
E1 LS
w
L1 L
Figura nr. 3.29
E1 este punct de echilibru deoarece, utilizând forţa de muncă la nivelul L1,

profitul firmei va fi maxim. La stânga punctului E1 o unitate de forţă de muncă
aduce mai mult venit firmei decât costul acesteia, deci este optim pentru firmă să
crească numărul de muncitori angajaţi. La dreapta lui E1 o unitate suplimentară de
forţă de muncă va aduce mai mult cost suplimentar decât venit. Deci o firmă
maximizatoare de profit (care este monopol pe piaţa bunului realizat) va utiliza o
cantitate de muncă corespunzătoare punctului în care venitului marginal al acesteia
este egal cu rata salariului w (deci cu costul marginal).
Analiza de mai sus este valabilă pentru orice rată a salariului w. Deci, dacă
firma utilizează un singur factor de producţie variabil, atunci curba venitului
marginal reprezintă curba cererii firmei pentru acest factor.
Firma doreşte maximizarea profitului său, care este dat de relaţia:
Π = R − C = pQ ⋅ Q − (wL + F )
unde:
pQ = f1 (Q ) şi Q = f 2 (L ) .
Condiţia necesară de optim de ordinul întâi va fi:
dΠ dQ  dp dQ 
= pQ ⋅ + Q ⋅ −w=0
dL dL  dQ dL 
Rearanjând termenii obţinem:
dQ  dpQ 
 pQ + Q =w
dL  dQ 
134
Dar am arătat că:

dQ
= MPLL
dL
şi
 dp 
 pQ + Q Q  = MRQ
 dQ 

( )
deci (MPLL ) MRQ = w sau MRLL = w .
Firma îşi maximizează, deci, profitul în care utilizează munca exact în
cantitatea pentru care WRLL=w.
d) Să analizăm, în final, cererea de factori a firmei în condiţiile în care mai
mulţi factori sunt variabili. Când mai mult decât un factor este utilizat în procesul
de producţie, cererea firmei pentru un factor de producţie variabil nu va mai fi dată
de curba venitului marginal al factorului respectiv, ci va fi formată de punctele de
echilibru determinate de deplasările curbei MRLL.
Analiza este similară celei efectuată în cazul pieţelor concurenţiale
perfecte. Presupunem, astfel, că preţul de piaţă al forţei de muncă (rata salariului)
este w1 şi că venitul marginal al acesteia este MRL1.
Firma monopolistă va fi la echilibru în punctul A, în care utilizează o
cantitate de muncă egală cu L1 (figura 3.30).
Dacă rata salariului scade la w2, firma s-ar deplasa în punctul A′ de-a
lungul curbei MRL1 dacă toate celelalte lucruri ar rămâne neschimbate. Totuşi,
scăderea salariului de la w1 la w2 are un efect de substituţie, un efect de output şi
un efect de maximizare a profitului. Rezultatul net al acestor efecte este
deplasarea curbei venitului marginal al muncii, MRL către dreapta, la MRL2, ceea
ce face să apară un nou punct de echilibru, B în care este optim să se utilizeze forţa
de muncă în cantitatea L2.
LD A
w1
A’ B
w2
MRL1 MRL2
L1 L2 L
Figura nr. 3.30
135
Generând în continuare puncte de tipul A şi B pentru diferite nivele ale

ratei salariului w, se obţine curba cererii de muncă a firmei LD. Utilizând această
curbă şi rata salariului w , dată de piaţa forţei de muncă (ce reprezintă curba ofertei
de muncă LS), obţinem forţa de muncă optimă pe care trebuie s-o utilizeze firma
pentru a maximiza profitul.
Analize similare pot fi efectuate şi în cazul celorlalţi factori de producţie,
determinându-se astfel combinaţia optimă de factori care asigură obţinerea
volumului optim de producţie Q*.
Evident că, în funcţie de structura pieţelor imperfecte pe care le putem
avea, putem obţine şi alte reguli de determinare a nivelului inputurilor pe care
firma maximizatoare de profit le utilizează în producţie.
E) Subsistemul financiar (S5)
Ultimul subsistem al firmei este subsistemul financiar S5. Acesta are ca

principal obiectiv asigurarea şi gestionarea resurselor financiare necesare firmei în
diferite etape ale activităţii sale. Subsistemul financiar S5 cuplează firma la piaţa
financiară, sursă principală de finanţare a firmelor. Tot acest subsistem este cel care
onorează obligaţiile firmei către acţionari şi stat, constând din plata dividendelor,
respectiv plata impozitelor şi taxelor datorate de firmă.
S3
Resurse pentru Informaţii privind
dezvoltare profitabilitatea
Costul
Taxe
factorilor Subsistemul
S4 Financiar Stat
Dividende
S5
Plata serviciilor Imprumuturi
factorilor Ra ta directe Acţionari
Cerere de dobânzii Credite
credite Rambursarea
acordate
datoriei
Piaţa Financiară
Bănci
Oferta
de credite
Figura nr. 3.31
136
În figura 3.31 se reprezintă subsistemul financiar şi principalele conexiuni

interne şi externe ale acestuia.
Se observă, în primul rând, conexiunile subsistemului S5 cu piaţa
financiară. Având în vedere nevoile de finanţare ale firmei, compuse din finanţarea
pentru dezvoltare (cumpărarea de capital fizic) şi din finanţarea necesară plăţii
inputurilor, se formulează cererea de credite în funcţie de condiţiile de pe piaţa
financiară, în special de mărimea ratei dobânzii la creditele acordate de băncile
comerciale.
Fluxul de intrare de pe piaţa financiară îl constituie creditele
(împrumuturile) acordate. Acestea, împreună cu fondurile proprii disponibile ale
firmei, sunt dirijate către subsistemul S3, constituind resursele financiare destinate
dezvoltării firmei, respectiv către subsistemul S4, fiind folosite pentru plăţile
factorilor de producţie (materii prime, materiale, capital fizic, muncă etc.).
Subsistemul financiar S5 are interdependenţe strânse cu alte sisteme din
mediul înconjurător al firmei: statul, acţionarii, băncile ş.a.
2) Modelarea politicilor financiare ale firmei
Firma are o politică financiară proprie prin care optează pentru investirea
şi utilizarea eficientă a resurselor financiare de care dispune. Politica financiară
presupune un ansamblu de decizii privind cea mai eficientă alocare a capitalurilor
pentru acoperirea obligaţiilor financiare ale firmei (decizia de investiţii) şi pentru
remunerarea acţionarilor (politica de dividend).
Resursele financiare sunt atrase de firmă din surse proprii şi surse
împrumutate (surse externe). Sursele proprii pot fi interne (autofinanţare) sau
externe (aport de capital nou). În figura 3.32 se reprezintă clasificarea acestor
surse de finanţare ale firmei.
Să analizăm, în continuare, elementele principale ale deciziilor financiare.
INTERNĂ
AUTOFINANŢARE
FINANŢARE
DIRECTĂ
EXTERNĂ
INDIRECTĂ
Figura nr. 3.32

137
i) Decizia de finanţare
Nevoile de finanţare ale firmei reprezintă ansamblul fondurilor băneşti
necesare pentru:
• constituirea stocurilor de producţie şi acoperirea cheltuielilor până la
încasarea creanţelor;
• investiţii în clădiri, maşini, utilaje, echipamente diverse, mijloace de
transport;
• formarea unor rezerve de trezorerie, în vederea preîntâmpinării unor
fenomene întâmplătoare nefavorabile;
• alte nevoi de finanţare (amenzi, penalizări, pierderi la bursă etc.).
Sursele de finanţare corespunzătoare acestor necesităţi, sunt constituite din:
• capitalul social provenit din contribuţia fondatorilor firmei şi/sau din
contribuţia celorlalţi acţionari;
• împrumuturi pe piaţa bancară sau piaţa de capital;
• alte surse de finanţare (subvenţii, ajutoare, diverse).
Important în alegerea acestor surse este costul pe care îl implică atragerea
lor pentru firmă. Acest cost poartă numele generic de costul finanţării. Pentru
estimarea acestui cost de regulă se utilizează criteriul VAN (Valorii Actualizate
Nete).
Dacă VAN a proiectelor (deciziilor) de investiţii este definită ca:
n CFt
VANinv = ∑ t
− I0
t =1( 1 + k )
unde CFt reprezintă cash-flow-ul din anul t, k – rata rentabilităţii iar I0 – investiţia
iniţială, atunci VAN a resurselor de finanţare se obţine inversând termenii din
VANinv, deci:
n CFt
VAN fin = I 0 − ∑ t
t =1( 1 + k )
Se observă că:
VAN fin + VANinv = 1
Evaluarea costului sursei de finanţare pe baza criteriului VAN nu este
decât o recunoaştere a faptului că suma de bani I0 investită iniţial, va determina în
continuare, pentru firmă, un cost al finanţării care este egal cu valoarea actualizată
a fluxurilor de trezorerie, pe care firma se angajează să le distribuie acţionarilor pe
toată durata de exploatare a investiţiei.
Dacă eliminăm ipoteza finanţării integrale din surse proprii, atunci, în
evaluarea costului surselor de finanţare, trebuie să se ţină seama de două variabile
determinante: rentabilitatea şi riscul. Este posibil să existe surse externe de
finanţare cu o rentabilitate mai mare (deci un cost de procurare mai mic) dar care
determină, în mod corespunzător, şi un risc mai ridicat. Apelarea la credite bancare,
cu dobânda mai mică decât costul fondurilor proprii, este însoţită de creşterea
riscului financiar al îndatorării. Acest risc financiar se adaugă, deci, la celelalte
138
tipuri de risc şi, în aceste condiţii, acţionarii pot cere o rentabilitate mai mare a
capitalurilor proprii (corespunzător riscului mai mare asumat) .
Combinarea surselor proprii cu cele împrumutate necesită o evaluarea
costurilor acestora separat şi împreună.
ii) Decizia de investiţii

Investiţia defineşte o categorie financiară foarte complexă care presupune
o alocare permanentă (pe o durată de timp adesea nedeterminată) de capitaluri, în
achiziţia de active fizice şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor
activităţi rentabile, superioare ratei actuale de rentabilitate a firmei şi acoperitoare
pentru riscurile asumate.
Din această perspectivă, firma poate fi privită ca un portofoliu de proiecte
de investiţii a cărui structură este prezentată în figura 3.33.
INVESTIŢII IMOBILIZĂRI
STRATEGICE • necorporale Capitaluri
• corporale Acţionari
• financiare proprii
INVESTIŢII
FUNCŢIONALE NEVOIA DE FOND
DE RULMENT
TREZORERIA Datorii
INVESTIŢII • valori mobiliare Creditori
DE ECHILIBRU de plasament
• lichidităţi
Figura nr. 3.33
Alegerea variantelor de investiţii se poate face pe baza criteriului

maximizării VAN. Acest criteriu este fundamentat obiectiv pe randamentele
descrescătoare ale oportunităţilor investiţiilor din economie, independent de
preferinţele subiective ale investitorilor.
Rata dobânzii de pe piaţa bancară dobândeşte, în acest caz, rolul de criteriu
obiectiv de evaluare a proiectelor de investiţii şi de selectare a celor mai eficiente.
Fiind un factor exogen, dobânda, ca indicator macroeconomic, are o neutralitate în
procesul de evaluare a investiţiilor, ceea ce îi conferă credibilitate, fiabilitate şi
pertinenţă în calculele de eficienţă.
Sporul de rentabilitate ce va rezulta din selecţia şi promovarea proiectelor
de investiţii superioare ca randament celor de pe piaţa financiară va contribui la
creşterea valorii firmei. Contribuţia fiecărui proiect din cadrul portofoliului
139
de investiţii al firmei la acest supliment de valoare a firmei este reflectat şi el de

valoarea actualizată netă (VAN).
Evaluarea investiţiilor pe baza criteriului VAN este, de multe ori, o alegere
subiectivă şi tehnică.
Este mai obişnuită actualizarea veniturilor viitoare la momentul prezent şi
compararea pe această bază a diferitelor variante de investiţii decât capitalizarea
veniturilor la un moment de timp viitor şi efectuarea aceleiaşi comparaţii dintre
variantele de investiţii la acel moment viitor.
Criteriul de comparare, în acest ultim caz, este valoarea viitoare netă
VVN, care nu este decât capitalizarea VAN pe perioada de viaţă a investiţiei
(n ani):
n
VVN = ∑ CFt (1 + k )n −t − I 0 ( 1 + k )n = VAN ⋅ ( 1 + k )n
t =1
Am văzut că VAN se determină ca diferenţa dintre fluxurile de trezorerie
viitoare actualizate cu rata dobânzii pe piaţă, pe de o parte şi capitalul investit
iniţial, pe de altă parte.
Regula VAN are la bază ipoteza unei pieţe monetare nesaturate. Aceasta
înseamnă că capitalurile I (investiţiile) pot fi oricând reinvestite pe piaţa monetară,
la rata dobânzii de pe această piaţă (i), pentru a obţine fluxuri de trezorerie viitoare.
Deci, pentru o perioadă, avem:
I 0 ( 1 + i ) = CF1
iar pentru t=1,2, … , n:
n n
I 0 ∑ ( 1 + i )t = ∑ CFt
t =1 t =1
De aici obţinem:
CF
I0 = 1
1+ i
pentru o perioadă, sau:
n CF
t
I0 = ∑ t
t =1( 1 + i )
pentru n perioade.
Altfel spus, criteriul VAN cere ca cel puţin investiţia iniţială I0 să fie
n CF
t
recuperată de veniturile viitoare actualizate, ∑ t
.
t =1( 1 + i )
Evident că cu cât veniturile viitoare actualizate vor fi mai mari decât
capitalul investit iniţial cu atât proiectul de investiţii va fi mai eficient.
Toate proiectele care au VAN pozitivă sunt de preferat plasamentelor
monetare la o rată a dobânzii de piaţă egală cu i. Dintre acestea, acel proiect care
are VAN maxim va determina creşterea maximă posibilă a profiturilor, deci şi a
valorii firmei.
O altă regulă ce poate fi aplicată în alegerea proiectelor de investiţii este
regula ratei interne de rentabilitate (RIR).
140
Considerând, în continuare, rata dobânzii de piaţă i ca un randament

preferat de investitor, putem transforma regula VAN în funcţie de ratele de
rentabilitate asociate fiecărui proiect de investiţii.
În determinarea acestor rate interne de rentabilitate se porneşte de la
ipoteza că veniturile (cash-flow-ul) viitoare CFt pot fi reinvestite cu o rată de
rentabilitate RIR. Deci, pentru o perioadă, avem:
CF
I 0 ( 1 + RIR ) = CF1 ⇒ RIR = 1 − 1
I0
şi pentru n perioade:
n n
I 0 ∑ ( 1 + RIR )t = ∑ CFt
t =1 t =1
Calculul RIR se face, în acest caz, prin încercări repetate până când se
obţine egalitatea.
Proiectele de investiţii care vor avea RIR mai mare decât rata dobânzii pe
piaţă i vor fi preferate celor pentru care RIR=i sau RIR<i.
Un al treilea criteriu de evaluare a proiectelor de investiţii este termenul de
recuperare (TR).
Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă numărul de ani de
recuperare, prin cash-flow-urile medii anuale actualizate (CF act/an) a capitalului
investit I şi se determină conform relaţiei:
I
TR =
CFact / an
unde:
CFt VR
∑ +
CFact / an =
(1 + i ) (1 + i )n
t
n
Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă, deci, numărul de ani după
care fluxurile de trezorerie actualizate devin egale cu investiţia efectuată. Prin acest
calcul se penalizează investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă
mai mare de timp, pentru că riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această
perioadă. Se urmăreşte ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de
viaţă a investiţiei, mai ales faţă de durata sa comercială.
Metoda de evaluare are însă inconvenientul că elimină de la selecţie
proiectele de investiţii cu o bună rentabilitate, dar pe termen lung, care pot fi
importante pentru valoarea firmei.
În sfârşit, al patrulea criteriu se bazează pe indicele de profitabilitate (IP).
Acesta exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a
acesteia, respectiv valoarea actualizată netă scontată pentru o cheltuială iniţială de
investiţii egală cu 1.
IP se calculează cu ajutorul relaţiei:
VAN + I VAN
IP = = +1
I I
141
Indicele anual de profitabilitate se determină pe baza formulei dobânzii

compuse, prin extragerea rădăcinii de ordinul n din ambele părţi ale relaţiei:
n S = n S (1 + r )
n 0
de unde:
S
r = n n −1
S0
adică, în termenii indicelui de profitabilitate, avem:
r = n IP − 1
După acest criteriu vor fi selectate proiectele de investiţii care au cel mai
mare IP (evident pozitiv). Observăm că metoda IP avantajează proiectele cu
cheltuieli iniţiale mici, chiar dacă celelalte, care au cheltuieli iniţiale superioare, au
un VAN mai mare. Ca o concluzie generală, cel mai bun criteriu de evaluare este
VAN, care conduce, prin aplicarea lui, la maximizarea valorii firmei.
iii) Politica de dividend

Distribuirea dividendelor reprezintă pentru firmă o plată şi o privare de o
parte din finanţarea sa internă, fiind un element important al politicii financiare a
firmei.
În esenţă, politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub
forma dividendelor acţionarilor sau ca acesta să fie reţinut de firmă pentru a fi
reinvestit.
Relaţia de bază privind preţul acţiunilor, dată de Gordon-Shapiro, este:
D1 Dividende platite
P0 = =
K S − g Rata de preferinta _ Rata de crestere
a investitorului a dividendului
arată că dacă o firmă va adopta o politică de plată a majorităţii dividendelor, D1 va
creşte, ceea ce va conduce la o tendinţă de creştere a preţului acţiunilor. Totuşi,
dacă dividendele plătite cresc, atunci vor rămâne mai puţini bani disponibili pentru
reinvestire, rata viitoare de creştere aşteaptă de acţionari va fi scăzută şi aceasta va
micşora preţul acţiunilor. Deci, o schimbare apărută în politica de dividend are
două efecte opuse care însă, în timp, se estompează pe măsură ce acumularea de
capital devine sursă de profit pe termen lung. Politica optimă de dividend este cea
care asigură echilibrul dintre dividendele plătite în prezent şi creşterea viitoare a
acestora în aşa fel încât să se maximizeze preţul acţiunilor.
O politică de dividend se consideră scăzută dacă rata de distribuire nu
depăşeşte 20% din profitul net şi puternică dacă ea depăşeşte 60% din acest profit
net. Decizia de a plăti dividende acţionarilor este, în acelaşi timp, o decizie de a nu
investi aceeaşi sumă în cadrul firmei. În figura 3.34 se reprezintă constituirea
fluxurilor de numerar disponibile şi utilizarea acestora.
142
Profit net Finanţare

obţinut de firmă externă
Flux de numerar
disponibil
Menţinerea Creşterea
neîntreruptă firmei
a exploatării
Distribuire la
toţi acţionarii
Dividende Divizarea
plătite acţiunilor
Răscumpărarea
acţiunilor
Figura nr.3.34
Fluxul de numerar dintr-o firmă provine, deci, din două surse: fluxurile
(profiturile) generate intern de firmă şi o finanţare externă nouă. Aceşti bani
disponibili au, în general, trei utilizări:
(1) Prima o constituie asigurarea condiţiilor financiare pentru continuarea
exploatării (activităţii). Aceasta include plata salariilor, costul inputurilor materiale,
cheltuieli de marketing, impozite, cheltuieli financiare, asigurarea reparării
utilajelor etc. Fondurile rămase pot fi utilizate, în continuare, pentru:
(2) Creşterea firmei prin achiziţionarea de noi maşini, instalaţii, clădiri,
construcţii, pământ şi alte bunuri capitale;
143
(3) Distribuirea la acţionarii firmei. Aceasta se poate face în două moduri

principale:
(i) plata dividendelor către acţionari;
(ii) răscumpărarea acţiunilor în raport cu preţul pieţei.
Factorii care influenţează politica de dividend pot fi grupaţi în două
categorii:
(a) Situaţia financiară a firmei care se referă la: influenţa pieţei,
conjuncturii microeconomice şi deciziile de politică macroeconomică;
(b) Preferinţele investitorilor (acţionarilor) care se referă la influenţele pe
care acţionarii le exercită asupra deciziilor managementului firmei în ce priveşte
politica dividendelor.
Modigliani şi Miller au demonstrat că politica de dividend nu este altceva
decât o politică de finanţare a firmei. Aceasta este, în primul rând, o decizie între
finanţarea din surse proprii externe (aporturi noi la capitalul social) şi surse proprii
interne (autofinanţare şi reinvestire de profit net).
Modelul Modigliani-Miller arată că, în anumite condiţii (piaţa perfectă,
atomicitate, simetrie de informaţie ş.a.) politica de dividend nu are nici o incidenţă
asupra valorii firmei şi asupra costului mediu ponderat al capitalului.
3.3 Modele dinamice ale firmei
Firma reprezintă un sistem dinamic complex ale cărui atribute şi evoluţie

constituie obiective de maxim interes în abordarea dinamică a economiei. Motivul
constă în aceea că o economie naţională este cu atât mai eficientă cu cât este
alcătuită din mai multe firme rentabile, competitive.
După cum am arătat, prin conceptul de firmă se înţelege un grup de
persoane organizate potrivit anumitor principii juridice, economice, tehnologice şi
manageriale, care desfăşoară, utilizând anumite mijloace de muncă, organizatorice,
informaţionale, ş.a., un ansamblu de procese de muncă, concretizate în produse şi
servicii în vederea obţinerii unui profit maxim.
Privită ca sistem, firma apare ca fiind alcătuită dintr-un ansamblu de
componente şi caracteristici definitorii cum ar fi: obiectivul firmei, elementele
constitutive ale firmei, variabilele de stare, relaţiile intrafirmă, transformări
suportate de firmă, intrări în cadrul firmei, ieşiri ale firmei. Toate aceste
componente sunt evolutive, deci se modifică în timp. Unele dintre ele au o evoluţie
rapidă, suferind modificări şi transformări de la o zi la alta, altele se modifică mai
lent, fiind necesare perioade de timp de ordinul anilor pentru a înregistra
schimbarea lor semnificativă.
Firma are, în accepţiunea sa dinamică, toate trăsăturile caracteristice
acestei clase de sisteme, deci ea poate fi structurată şi analizată utilizând metodele
şi modelele dinamicii economice. În abordarea dinamică, un loc central îl ocupă
studierea modalităţilor prin care managementul firmei ar trebui să abordeze
144
problemele decizionale, deci fundamentarea, adoptarea şi aplicarea unor decizii

eficiente.
Modelele dinamice pe care le vom prezenta se referă la ansamblul
problemelor dinamice de această natură dintr-o perspectivă sistemică, integratoare.
3.3.1 Modelul dinamic al lui Baumol (1959,1965)
a) Ipotezele modelului
1) Firma îşi maximizează rata de creştere a vânzărilor pe perioada

existenţei sale;
2) Profitul obţinut de firmă reprezintă principalul mijloc de creştere a ratei
vânzărilor şi este determinat endogen;
3) Cererea de produse a pieţei şi costurile totale ale firmei au forma
tradiţională: cererea este dependentă invers de preţ iar curba costurilor totale este în
formă de U.
b) Ecuaţiile modelului
Venitul din vânzări R creşte anual cu o rată g care rămâne constantă pe

perioada de existenţă a firmei.
Drept urmare, firma va primi un flux de venituri provenind din vânzări dat
de:
R, R(1+g), R(1+g)2,…, R(1+g)n
unde n este durata de viaţă a firmei.
Deoarece acest flux de venituri este influenţat de rata de depreciere a
valorii veniturilor, putem lua ca rată de actualizare i, rata inflaţiei reale.
Atunci fluxurile anuale de venituri sunt date de:
2 n
1+ g  1+ g  1+ g 
R , R  , R  ,⋅ ⋅ ⋅, R 
 1 + i   1 + i   1+ i 
Valoarea actualizată totală a veniturilor viitoare ale firmei se scrie atunci:
t t
n 1+ g  n 1+ g 
S = ∑ R  =R∑ 
t =0  1 + i  t =0  1 + i 
Firma încearcă să maximizeze S alegând valori adecvate ale lui R şi,
respectiv, g.
Dar rata de creştere a vânzărilor g este finanţată, în cea mai mare parte, din
profiturile firmei, Π precum şi de veniturile din vânzări, R:
g = f1 (Π , R )
Π = f 2 (R , g ,i ,C )
145
Baumol stabileşte că forma funcţiei g = f1 (Π , R ) arată ca în figura 3.35:
*
g
R * R
π
Figura nr. 3.35
Deci rata de creştere g va fi cu atât mai mare, g → g* , cu cât veniturile din

vânzări R se apropie de nivelul acestora în condiţiile în care profiturile sunt
maxime, deci R → R π * . După aceea, g scade chiar dacă veniturile din vânzări
sunt mai mari decât Rπ * , aceasta întâmplându-se în condiţiile în care profiturile
scad. Se observă deci că după punctul corespunzător lui Rπ * , creşterea venitului
din vânzări şi creşterea firmei devin scopuri contrare: firma va avea de ales între
creşterea veniturilor din vânzări cu o rată de creştere a firmei mai scăzută sau
creşterea mai lentă a veniturilor din vânzări, dar cu o creştere mai rapidă a firmei.
De aici rezultă că există o combinaţie a valorilor lui g şi R pe care firma le
poate alege. Din mulţimea perechilor posibile (g, R), ea trebuie să aleagă acea
pereche care maximizează valoarea actualizată a fluxurilor viitoare a veniturilor din
vânzări S.
Pentru a determina acest punct se introduce curba izoveniturilor firmei ca
locul geometric al combinaţiilor (g, R) care conduce la aceeaşi valoare a lui S.
Cea mai simplă relaţie de dependenţă dintre S şi (g, R) este cea liniară:
S = b1 ⋅ g + b2 ⋅ R
unde b1 şi b2 sunt coeficienţi determinaţi pe baza datelor anterioare. De aici avem:
1 b
g= S− 2 R
b1 b1
care reprezintă o curbă de izovenit.
146
S0 S1 S2
Figura nr. 3.36
În figura 3.36 sunt reprezentate mai multe curbe de izovenit pentru diferite
b2
valori ale lui S. Aceste curbe sunt descendente (panta − este negativă) şi
b1
paralele între ele. Cu cât S este mai mare, cu atât curba este mai îndepărtată de
origine.
Evident că firma trebuie să aleagă o curbă corespunzătoare unui S cât mai
mare. Dar acel S se poate obţine doar în condiţiile în care g şi R sunt alese astfel
încât ele să satisfacă: g = f 1 (Π , R ) şi Π = f 2 (R, g , i, C ) . Acestea sunt însă cele
care sunt reprezentate pe curba din figura 3.35. Suprapunem, deci, figura 3.36 peste
figura 3.35 şi obţinem figura 3.37.
g* (g*, Q*)
E
O R* A R
Figura nr. 3.37
147
Punctul de tangenţă E defineşte valorile de echilibru g* şi R* care conduc la

un S maxim. Odată determinate mărimile g* şi R* conducând la cel mai mare flux
de venituri obţinute din vânzări S*, cu ajutorul relaţiei: g = f1 (Π , R ) determinăm
nivelul profiturilor Π* care permite finanţarea unei rate de creştere optimală a
vânzărilor g*. Utilizând relaţia Π = f 2 (R , g ,i ,C ) , în care înlocuim R, g şi Π cu
valorile lor optimale R*, g*, Π*, determinăm costurile totale optimale C*
(presupunând că i este constant). Adunând costurile C* şi profiturile Π*, obţinem
producţia optimală X*. În figura 3.38 sunt reprezentate legăturile dintre aceste
variabile.
R* C
π*
0 X* X X
Figura nr. 3.38
3.3.2 Modelul firmei manageriale al lui Marris (1963,1964)
a) Ipotezele modelului
În acest model, scopul firmei este să maximizeze rata echilibrată de
creştere a firmei g*, considerată ca fiind acea valoare pentru care rata de creştere a
desfacerii produselor firmei gD şi rata de creştere a capitalului firmei gK sunt egale,
deci:
g* = gD = gK
148
Pentru a obţine o rată de creştere echilibrată, firma este supusă la două

restricţii majore. Prima priveşte managementul firmei şi profesionalismul acestuia.
A doua este o restricţie financiară, legată de dorinţa managerilor de a obţine un
mecanism al securităţii slujbelor lor.
Teoriile manageriale afirmă că, la nivelul firmei, poate să apară o diviziune
între obiectivele urmărite de proprietari şi obiectivele managerilor, aceste obiective
necoincizând în mod necesar. Obiectivele acestor două entităţi pot fi reprezentate
cu ajutorul unor funcţii de utilitate. Funcţia de utilitate managerială include
variabile cum ar fi: salariile, statutul, puterea şi securitatea slujbelor, în timp ce
funcţia de utilitate a proprietarilor (acţionarilor) include variabile cum ar fi:
profiturile, mărimea outputului, partea de capital deţinută, partea de piaţă deţinută
şi imaginea publică.
După Marris, funcţia de utilitate a proprietarilor poate fi concentrată până
la forma:
Upropr=f1(gK)=UA
în timp ce funcţia de utilitate a managerilor se poate scrie concentrat:
Umanag=f2(gD, s)=UM
unde s este o măsură a securităţii slujbelor managerilor (dată exogen).
Modelul lui Marris, după cum am mai arătat, îşi propune să determine acea
rată de creştere a firmei g care este rata maximă de echilibru şi, în acelaşi timp,
maximizează utilitatea proprietarilor şi a managerilor.
b) Formularea modelului
Managerii doresc să maximizeze, deci, funcţia lor de utilitate:
UM=f2(gD, s)
în timp ce acţionarii (proprietarii) doresc maximizarea utilităţii lor :
UA=f1(gK)
Firma este la echilibru când rata de creştere maximă echilibrată este atinsă,
deci:
gD=gK=g*
Primul pas în construirea modelului este obţinerea funcţiilor care
determină rata de creştere a desfacerilor, gD şi, respectiv, rata de creştere a
capitalului, gK.
Marris a arătat că doi factori determină simultan pe gD şi gK şi anume rata
diversificării, d şi limita profitului mediu, m. Pe lângă aceşti factori, firma are şi o
politică financiară care se introduce printr-o valoare a restricţiei financiare a .
Aceste trei mărimi, a , d şi m, reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora
managementul firmei acţionează asupra lui gD şi gK. În continuare, să introducem
relaţiile care definesc ratele de creştere gD şi gK în funcţie de variabilele
instrumentale a , d şi m.
În privinţa ratei de creştere a vânzărilor firmei, gD se presupune că firma
creşte doar prin diversificare, creşterea prin fuziune sau prin preluare fiind exclusă.
149
Rata de creştere a vânzărilor firmei gD depinde de rata diversificării d,

precum şi de procentul de succes al noilor produse k, deci :
gD=f3(d,k)
Rata diversificării d este definită aici ca numărul de noi produse introduse
pe piaţă de firmă per unitatea de timp, iar k reprezintă proporţia din aceste produse
care au avut succes.
Diversificarea produselor firmei poate lua două forme. Mai întâi, firma
poate introduce la vânzare un produs complet nou, care nu are produse substituibile
apropiate, deci care concurează pe piaţă cu produse diferite pentru venitul
consumatorilor. Acest tip de diversificare se numeşte diferenţială.
A doua formă de diversificare este cea prin care firma vinde produse
similare celor vândute de firme concurente. Acest tip de diversificare se numeşte
imitativă şi ea atrage, de regulă, reacţia firmelor concurente. Datorită acestei
reacţii, firmele preferă să se diversifice diferenţial.
Evident că, cu cât rata diversificării d este mai mare, cu atât rata de creştere
a vânzărilor firmei gD este mai mare.
În ceea ce priveşte k, proporţia de produse noi care au succes, aceasta este
dată de:
k= f4(d, p, A, R&D, valoare intrinsecă)
+ - + + +
unde d este rata diversificării, p - preţul produselor, A -cheltuieli cu publicitatea,
R&D - cheltuieli de cercetare-dezvoltare şi valoarea intrinsecă se referă la utilitatea
produselor pentru cumpărători. Prin raţionamente economice destul de laborioase,
Marris deduce că, în ultimă instanţă, k depinde de d şi de m, deci se poate scrie:
gD= f3(d,m)
cu ∂f3/∂d >0 şi ∂f3/∂m<0.
Rata medie a profitului m influenţează negativ rata de creştere a
vânzărilor, gD deoarece, cu cât A şi R&D sunt mai mari, cu atât m este mai mică.
Dar cheltuielile de publicitate şi pentru cercetare-dezvoltare sunt o condiţie ca şi k
să fie mai mare, deci rata de creştere a vânzărilor, gD să crească.
În figura 3.39 se reprezintă curba ratei de creştere a vânzărilor gD
considerând că rata medie a profitului m este dată, deci m= m .
150
gD
f 3 (d , m )
Figura nr. 3.39
Se observă că gD este crescătoare pe măsură ce d creşte, dar că, pentru un

anumit nivel al ratei diversificării, creşterea lui gD este tot mai lentă (randament
descrescător). Dar, atunci când m creşte, curba f(d,m) se deplasează în jos.
Astfel, dacă considerăm trei nivele ale profitului mediu: m 1, m 2, m 3,
curbele corespunzătoare acestora sunt reprezentate în figura 3.40
Figura nr. 3.40
151
Cu cât rata medie a profitului m este mai mare cu atât rata de creştere a
vânzărilor gD va fi mai mică şi aceasta deoarece cheltuielile de publicitate A şi de
cercetare-dezvoltare R&D se presupune că sunt mai mici.
Trecând, acum, la rata de creştere a capitalului firmei, gK, cum am mai
arătat, acţionarii (proprietarii) doresc să o maximizeze, deoarece ea poate fi
considerată o măsură a valorii firmei. Capitalul firmei este considerat ca fiind suma
activelor reale, stocurilor, împrumuturilor pe termen scurt şi rezervelor lichide.
Rata de creştere a capitalului gK este finanţată din surse interne şi surse
externe. Sursa internă cea mai importantă de finanţare a lui gK este profitul firmei.
Sursele externe sunt lansarea de acţiuni şi împrumuturi bancare pe termen lung.
Marris consideră că profitul este cea mai importantă sursă de finanţare a
ratei de creştere a capitalului firmei. Aceasta deoarece atât emiterea de obligaţiuni
(acţiuni) cât şi împrumuturile bancare pot fi considerate de acţionari, din anumite
motive, ca fiind riscante. Securitatea financiară a unei firme depinde de stabilirea
unei limite superioare a ratei de îndatoare (datorii/total active) şi a unei limite
inferioare a ratei lichidităţii (active lichide/total active).
Deşi profitul constituie sursa principală de finanţare a firmei,
managementul acesteia nu poate să reţină din el o parte prea mare şi aceasta
deoarece proprietarii se aşteaptă să primească dividende. Există, deci, o limită
superioară a cotei de profit ce poate fi reţinut, numită rata de reţinere, definită ca
raportul dintre profitul reţinut şi profitul total.
Cele trei rate sunt utilizate de manageri pentru a introduce restricţia
financiară generală a . Astfel, dacă notăm cu:
L
a1 = rata lichidităţii =
A
D
a2 = rata îndatorării =
A
Π
a3 = rata de reţinere din profit = R
Π
atunci a depinde negativ de a1 şi pozitiv de a2 şi a3. Deci a creşte (securitatea
financiară este mai mică) dacă a1 se reduce (deci rata lichidităţii este mai mică) sau
a2 este mai mare (rata datoriei se măreşte) sau a3 devine mai mare (rata de reţinere
creşte). În schimb, a se reduce (securitatea firmei este mai mare) dacă a1 creşte sau
a2 şi a3 devin mai mici.
După aceasta, Marris arată că există o legătură inversă între securitatea
slujbelor managerilor s şi restricţia financiară a : dacă a creşte atunci poziţia
firmei devine mai vulnerabilă la faliment sau preluare şi, în consecinţă, poziţia
managerilor va fi ameninţată. În schimb, dacă a se reduce atunci firma este mai
puţin vulnerabilă la faliment sau preluare, iar poziţiile managerilor sunt mai sigure.
Rata de creştere a capitalului gK se poate, atunci, scrie:
gK= a (Π)
+
152
unde a se presupune dat exogen. gK este pozitiv dependent de profitul Π deoarece

un profit mai mare implică şi o rată de creştere a capitalului gK mai mare.
Dar nivelul profitului Π depinde de rata medie a profitului m şi de eficienţa
utilizării capitalului K/Q, Q fiind outputul firmei. Se poate scrie atunci:
Π=f4(m, K/Q)
cu ∂Π/∂m>0 deoarece o creştere a profitului mediu implică o creştere a profitului
total.
În schimb, relaţia dintre Π şi eficienţa utilizării capitalului K/Q este mai
complicată. Ea nu reprezintă o simplă medie aritmetică a raporturilor capital/output
asociate produselor individuale ale firmei, ci o funcţie de rata diversificării d :
K/Q=f5(d)
Dacă se menţine K fixat la un nivel K , atunci relaţia dintre Q şi d începe
de la un nivel pozitiv al lui d, creşte până atinge un maximum şi apoi outputul
scade pe măsură ce rata diversificării d creşte.
Înlocuind K/Q în Π obţinem :
Π=f4(m,d) (3.10)
Având în vedere dependenţa dintre K/Q şi d, relaţia dintre Π şi d este
iniţial pozitivă, atinge un maximum şi apoi descreşte pe măsură ce rata
diversificării devine mai mare. Înlocuind Π în relaţia (3.10) a ratei de creştere a
capitalului obţinem, în final :
gK= a (f4(m,d))
care arată că gK este determinată de trei factori: restricţia financiară, rata medie a
profitului m şi rata diversificării d. Marris presupune că a este un parametru
constant dat exogen, fiind influenţat de atitudinea faţă de risc a managerilor şi de
situaţia financiară a firmei.
Figura nr. 3.41

Între gK şi m există o relaţie pozitivă, deci ∂gK/∂m>0. În schimb, relaţia
dintre gK şi d nu este monotonă. Iniţial, rata de creştere a capitalului gK este
dependentă pozitiv de rata diversificării d până la punctul în care aceasta determină
153
obţinerea unui nivel maxim al profitului, după care gK este corelată negativ cu d,
scăzând până devine zero.
Dacă presupunem că a şi m sunt menţinute constante, relaţia dintre gK şi d
se poate reprezenta ca în figura 3.41 .
Dacă d şi m se schimbă simultan, păstrând a , atunci obţinem o familie de
curbe reprezentând relaţia dintre gK şi cei doi parametri, ca în figura 3.42.
Figura nr. 3.42
Fiecare dintre curbe corespunde unui nivel al profitului mediu

m 1< m 2< m 3 .
Rezumând, s-a obţinut următoarea formă generală a modelului Marris:
• gD=f1(m,d) - ecuaţia ratei de creştere a vânzărilo ;
• π =f4(m,d) - ecuaţia profitului;
• gK=[f4(m,d)] a - ecuaţia ratei de creştere a capitalului;
• a ≤ a* - restricţia de securitate financiară;
• gD=gK=g* - condiţia de creştere echilibrată.
c) Echilibrul firmei
Modelul astfel formulat nu poate fi rezolvat decât atunci când una dintre
variabilele instrumentale m sau d este dată în mod subiectiv de către manageri. O
dată ce managerii determină a şi una dintre cele două variabile de mai sus, rata de
creştere echilibrată a creşterii firmei se poate determina uşor.
Modul în care acest echilibru se poate determina se reprezintă grafic ca în
figura 3.43, care se obţine prin suprapunerea reprezentărilor din figurile 3.40 şi
3.42. Aici s-a considerat că rata medie a profitului m este determinată subiectiv de
managementul firmei.
154
Figura nr. 3.43
Având în vedere pantele lor, curbele gD( m i) şi gK( m i) i=1,2,3,4... asociate

ratelor medii date ale profitului se intersectează în punctele A, B, C, D ş.a.m.d.
Unind aceste puncte de intersecţie, în care are loc, deci, egalitatea gDi=gKi,
asociate aceluiaşi nivel al lui m i, se obţine curba de creştere echilibrată, asociată
coeficientului financiar a . Un punct aflat pe această curbă are proprietatea că
determină o creştere echilibrată a firmei, în sensul că rata de creştere a vânzărilor
este egală cu rata de creştere a capitalului firmei.
Firma are o creştere echilibrată maximă când se alege punctul maxim al
curbei de creştere echilibrate. Se observă că acest punct de creştere echilibrată
maximă este punctul B. Rata de creştere g* corespunzătoare acestui punct
determină o pereche de valori ale variabilelor instrumentale m* şi d*.
Dacă firma alege d* atunci m* este simultan determinat; alternativ, dacă
firma alege m*, atunci d* este determinat de relaţia:
g*=f(m*,d*)= a [f4(m*,d*)]
Înlocuind, după aceea, m* şi d* în funcţia de profit se obţine :
Π*= a [f4(m*,d*)]
deci Π* este nivelul profitului necesar pentru a finanţa rata de creştere echilibrată
maximă g*. Deci profitul optim Π* este determinat endogen de model.
În cazul în care managementul firmei modifică restricţia financiară a ,
atunci curbele gKi(mi) se vor deplasa, determinând modificarea soluţiei modelului.
Astfel, dacă a creşte, deci securitatea financiară a firmei se reduce, curbele
gKi(mi) din reprezentarea grafică a modelului vor deplasa în sus. Vor apare, astfel,
noi puncte de intersecţie A', B', C', D' între curbele gKi şi gDi (figura 3.44).
155
*
g
A B C D A’ B’ C’ D’
d
* d
Figura nr. 3.44
În acest caz, punctul de creştere echilibrată maximă nu mai este B ci C ′ .
3.3.3 Modelul dinamic al lui Ludwig (1978)
a) Ecuaţiile modelului
În modelul său, Ludwig consideră o firmă condusă de proprietarul său. El
doreşte să-şi maximizeze valoarea totală a dividendelor D(t) obţinute pe perioada
de existenţă a firmei [0, T ] , precum şi valoarea finală a acţiunilor deţinute la
momentul de timp final, X(T).
Deci criteriul de optim se scrie:
max J& = max ∫0T e −it D(t )dt + e −iT X (T ) (3.11)
B ,I
unde e-it este o funcţie de actualizare a fluxurilor de venituri.
Stocul de capital din cadrul firmei K(T) evoluează după o ecuaţie de dinamică:
K& (t ) = I (t ) − aK (t ) ; 0<a<1 (3.12)
unde I(t) reprezintă investiţiile la momentul t iar a este rata de depreciere a
bunurilor capitale (amortizarea).
Firma poate face datorii la bănci în valoare de Y(t) în anul t pe care le
înapoiază cu o rată anuală constantă b (= rata de rambursare a datoriilor). Datoriile
neplătite până în anul t constituie datoria totală a firmei B(t).
Putem scrie ecuaţia de evoluţie a datoriilor firmei ca:
Y& (t ) = B(t ) − bY (t ) (3.13)
156
Activele capitale ale firmei K(t) sunt compuse din acţiunile firmei şi
datoriile acesteia (am presupus că toate împrumuturile sunt utilizate de firmă
pentru a cumpăra bunuri capitale). Deci putem scrie:
K (t ) = X (t ) + Y (t ) (3.14)
Diferenţiind în ambii membri relaţia de mai sus avem:
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) (3.15)
Ludwig consideră în continuare fără o justificare economică faptul că
a = b. Înlocuind b cu a în ecuaţia (3.13) avem:
Y& (t ) = B (t ) − aY (t ) (3.16)
Dar ecuaţia (3.12) se mai scrie, dacă folosim (3.15), ca:
X& (t ) + Y& (t ) = I&(t ) − aK (t ) (3.17)
şi folosind (3.16) în (3.17):
X& (t ) = I (t ) − aK (t ) − Y& (t ) =
= I (t ) − aK (t ) − B(t ) + aY (t ) =
= I (t ) − aK (t ) − Y (t ) − B(t ) =
= I&(t ) − aX (t ) − B (t )
deci s-a obţinut o ecuaţie de dinamică a valorii acţiunilor firmei de forma:
X& (t ) = I (t ) − aX (t ) − B (t )
Profitul firmei poate fi utilizat pentru a creşte valoarea acţiunilor firmei şi
pentru plata dividendelor, deci:
Π (t ) = X (t ) + Y (t ) = R(t ) − aK (t ) − rY (t )
Aici R(t) reprezintă veniturile din vânzări ale firmei iar r – rata dobânzii.
Se observă că în acest model firma nu plăteşte taxe.
Presupunem că o parte m din profit este plătit sub formă de dividende,
D(t), deci:
D(t ) = (1 − m ) Π (t ) ≥0 (3.18)
restul fiind investit. Deci:
Π (t ) = I (t ) + D(t )
Dar, ţinând cont de (3.18) vom obţine:
I&(t ) ≤ m ⋅ Π (t ) + aX (t ) + B(t )
care reprezintă o limită superioară a investiţiilor care ţine seama de aspectele
financiare ale politicii firmei. În acelaşi timp, avem:
I(t)≥ 0
În sfârşit, datoriile firmei pot fi şi ele supuse unei restricţii de forma:
0 ≤ B(t ) ≤ hI (t )
unde h este rata maximă de îndatorare a firmei.
157
• Modelul complet
Modelul lui Ludwig în forma sa completă se scrie atunci:
 
max ∫0T e −it  R(K ) − (a + r )Y − I& + B  dt + e −iT X (T )
B ,I
 
& &
X = I − aX − B
Y& = B − aY (3.19)
0 ≤ I& ≤ m[R (K ) − aK − rY ] + aX + B
0 ≤ B ≤ hI&
X (0 ) = X 0 , Y (0) = Y0 , X (t ) ≥ 0 , Y (t ) ≥ 0
Modelul are un criteriu de performanţă (minimizarea fluxului de dividende
plus valoarea finală a firmei), două ecuaţii de dinamică a stărilor (X şi Y sunt
variabilele de stare), patru restricţii asupra stărilor şi comenzilor (două variabile de
comandă, B şi I) şi două condiţii iniţiale.
b) Rezolvarea modelului
Modelul obţinut poate fi rezolvat utilizând Principiul Maximului în cazul
unei probleme cu restricţii mixte asupra variabilelor de control (vezi Anexa B):
max J = ∫0z e − it F (x (t ),u (t ),t )dt + e − iz S (x (z ), z )
u
x&i (t ) = f i (x (t ),u (t ),t ) i = 1,n
g k ( x (t ), u (t ), t ) /0 k = 1, s (3.20)
xi (0) = xi 0 i = 1,n
Principiul Maximului aplicat acestei probleme spune următoarele:
„Fie Hamiltonianul
( ) n
(
H ( x (t ),u (t ),λ (t ),t ) = F x* (t ),u (t ),t + ∑ λ i (t ) ⋅ f i x* (t ),u (t ),t
i =1
)
şi definim Lagrangeanul:
s
L (x ,u ,λ ,µ ,t ) = H ( x (t ),u (t ),λ (t ),t ) + ∑ µ k (t ) ⋅ g k ( x (t ),u (t ),t )
k =1
( )
Atunci perechea x (t ),u (t ) este o soluţie optimală dacă există funcţiile:
* *
λ (t ) = (λ 1 (t ),⋅ ⋅ ⋅ , λ n (t )) şi µ (t ) = (µ1 (t ),⋅ ⋅ ⋅,µ s (t )) /0

astfel încât:
( ) { (
H optimal = H x* (t ),u* (t ), λ (t ),t = max H x* (t ),u (t ), λ (t ),t ,
u (t )
)}
∀t ∈ [0 , z ]
158
şi, în plus, sunt îndeplinite condiţiile:

λ& i (t ) = iλ i (t ) −
∂L *
∂ xi
( )
x (t ),u* (t ),λ (t ),t cu i = 1, n ;
∂
∂u j
( )
L x * (t ), u * (t ), λ (t ), µ (t ), t = 0 cu j = 1, m ;
( )
µ k (t ) ⋅ g k x* (t ),u* (t ),t = 0 ;
λ& i ( z ) =
(
∂S x ( z ), z
*
)
.”
∂xi (z )
Pentru modelul lui Ludwig, Hamiltonianul şi Lagrangeanul se scriu:
{ } [ ]
H(.) = R( X + Y ) − (a + r )Y − I& + B + λ1 I& − aX − B + λ 2 [B − aY ] (3.21)
[ ]
L(.) = H(.) + µ1 hI + B + µ2{m[R( X + Y ) − aX − (a + r )Y ] + aX + B − I} + µ3B
& (3.22)
iar condiţiile necesare de optim conduc la:
∂L(⋅) dR  dR 
λ& 1 = iλ1 − = aλ1 − − µ2  m + (1 − m )a  + iλ1 (3.23)
∂X dK  dK 
∂L(⋅)  dR 
λ& 2 = iλ 2 − = aλ 2 − (1 + µ 2 m ) − a − r  + iλ 2 (3.24)
∂Y  dK 
∂L(⋅)
= 1 − λ1 + λ 2 − µ1 + µ 2 + µ 3 = 0 (3.25)
∂B
∂L(⋅)
= λ1 − 1 + hµ1 − µ 2 = 0 (3.26)
∂I
µ1 [hI − B ] = 0 (3.27)
µ 2 {[R (⋅) − (a + r )Y − aX ]m + aX + B − I&} = 0 (3.28)
µ3 B = 0 (3.29)
λ1 (T ) = 1 ; λ 2 (T ) = 0 (3.30)
µ1 , µ 2 , µ 3 ≥ 0 (3.31)
Ludwig rezolvă acest sistem de condiţii iniţiale în următoarele ipoteze:
i. Y(0) ≥ 0 şi X(0) ≥ 0
Y(t) ≥ 0; X(t)≥ 0; 0≤ t ≤ T
ii. R(K) - a(K) ≥ 0;
∂R ∂2R
≥ 0; <0
∂K ∂K 2
altfel spus venitul net (vânzări minus depreciere) este o funcţie concavă pozitivă.
dR ∂R ∂R
Deoarece K = X + Y se observă că = = ;
dK ∂X ∂Y
iii. i ≠ r.
deci avem o piaţă de capital imperfectă.
159
În condiţiile necesare (3.23) – (3.31) µ i , i = 1, 2, 3 pot lua valori pozitive

sau valoarea zero, deci vom avea 23 combinaţii posibile de astfel de valori. Fiecare
combinaţie defineşte o subtraiectorie pe care poate evolua firma la un moment de
timp dat. Aceste combinaţii sunt:
Subtraiectoria µ1 µ2 µ3
1 + 0 0
2 0 + 0
3 + + 0
4 0 0 +
5 0 + +
6 + 0 +
7 + + +
8 0 0 0
Dintre acestea, subtraiectoriile 7 şi 8 sunt infezabile (nu pot fi atinse
niciodată) deoarece determină anumite contradicţii.
De exemplu, pentru subtraiectoria 7, deci când µ1 ≥ 0, µ2 ≥ 0, µ3 ≥ 0,
restricţiile (3.27) – (3.29) se scriu:
hI − B = 0
{[R (⋅ ) − (a + r )Y − aX ]m + aX + B − I } = 0
B =0
şi de aici rezultă că I = 0, deci:
[R(⋅) − (a + r )Y − aX ]m + aX =0
Dar aX≥0, deci ar trebui ca:
[R(⋅) − (a + r )Y − aX ]m < 0,
lucru imposibil deoarece expresia din paranteza dreaptă este chiar profitul Π iar,
prin ipoteză, acesta este pozitiv sau zero.
Pentru subtraiectoria 8, deci când µ1 = µ2 = µ3 = 0, din (3.25) şi (3.26)
obţinem:
λ1 = 1; λ 2 = 0
deci λ1 = 0 şi λ 2 = 0 . Înlocuind în (3.23) şi (3.24) avem:
dR
0=i+a−
dK
dR
0=− +a+r
dK
dR dR
deci = i + a şi = a + r , de unde i = r, ceea ce contrazice ipoteza iii).
dK dK
Să analizăm, în continuare, subtraiectoriile 1 – 6.
• Subtraiectoria 1 (µ1 ≥ 0, µ 2 = µ 3 = 0 )
160
Condiţiile necesare (3.23) – (3.31) se scriu atunci:

dR
λ&1 = aλ1 − + iλ1 (3.32)
dK
 dR 
λ&2 = aλ 2 −  − a − r  + iλ 2 (3.33)
 dK 
µ1 = 1 − λ1 + λ 2 (3.34)
hµ1 = 1 − λ1 (3.35)
hI = B (3.36)
λ1 (T ) = 1; λ 2 (T ) = 0 (3.37)
µ1 ≥ 0, µ 2 = µ 3 = 0 (3.38)
Din (3.34) şi (3.35) obţinem:
(1 − h )µ1 = µ 2 (3.39)
Din (3.35) şi (3.39) avem:
1 − λ1 λ2
= (3.40)
h 1− h
Diferenţiind (3.39) în ambii membri obţinem:
1 1 &
− λ&1 = λ2 (3.41)
h 1− h
Înlocuind în (3.41) pe (3.32) şi (3.33):
1 dR  1   dR  
− aλ1 − + iλ1  =  aλ 2 −  − a − r  + iλ 2  (3.42)
h dK  1− h   dK  
De aici, ţinând cont de (3.35) şi (3.39) obţinem în final:
dR
− a = (1 − h )i + hr = ct (3.43)
dK
lucru care se întâmplă numai dacă şi K(t) = ct. De aici tragem concluzia că:
K& (t ) = 0 (3.44)
altfel spus, fondurile fixe pe subtraiectoria 1 rămân staţionare (constante).
Să notăm valoarea de staţionaritate a acestor fonduri cu K Y* , acesta fiind
nivelul fondurilor care se poate asigura în condiţiile finanţării prin îndatorare
maximă la bănci.
( )
Din ecuaţia de dinamică a fondurilor K& = I − aK obţinem imediat:
I = aK *
Y (3.45)
care reprezintă nivelul optim al investiţiilor pe subtraiectoria 1 (se observă că
acestea trebuie să rămână la nivelul de înlocuire).
161
Din (3.36) rezultă nivelul datoriei acumulate:

B = ahK Y* (3.46)
deci datoria firmei va creşte cu viteza maximă.
Am obţinut astfel valorile optimale ale comenzilor I şi B.
Mai departe, trebuie să determinăm traiectoriile optimale ale variabilelor
de stare X şi Y. Pentru aceasta, utilizăm ecuaţiile de dinamică a stărilor:
X& (t ) = I − aX − B
Y& (t ) = B − aY
în care înlocuim I şi B cu valorile optimale determinate mai sus. Avem:
X& (t ) = aK Y* − aX − ahK Y* = (1 − h )aK Y* − aX
(3.47)
Y& (t ) = haK * − aY
Y
Cunoscând X(0) = X0 şi Y(0) = Y0 ecuaţiile de mai sus pot fi uşor
rezolvate.
Dividendele plătite vor fi date de relaţia:
( )
D(t ) = R K Y* − aX (t ) − rY (t )
unde înlocuim X(t) şi Y(t) cu expresiile date de (3.47).
Procedând la fel pentru celelalte subtraiectorii, obţinem informaţiile
sintetizate în tabelul 1:
Nr. subtra-
I B D X Y K Tip de traiectorie
iectorie
1 a K Y* max ± m K Y* Staţionară (i>r)
2 *
a K XY max min + - *
K XY Consolidare
3 max max min + + K& ≥ 0 Creştere maximă
4 a K X* 0 + - K X* Staţionară (I<r)
5 max 0 min + - K& ≥ 0 Creştere
autofinanţată
6 0 0 + - K& < 0 Contracţie
Din analiza acestor traiectorii se constată că, în cazul în care creditele

bancare sunt ieftine (i ≥ r), subtraiectoria 1 este traiectorie finală, iar în cazul în
care creditele bancare sunt scumpe (i < r), subtraiectoria 4 este traiectorie finală.
Utilizând o procedură de determinare a cuplărilor posibile între aceste
subtraiectorii, Ludwig găseşte un număr de traiectorii optimale pe care o firmă
poate să evolueze, traiectorii prezentate în continuare.
162
• Analiza economică a modelului

Traiectoriile staţionare (1, 2 şi 4) sunt caracterizate de o valoare constantă
a venitului marginal net. Astfel:
 dR
 K = K Y dacã dK − a = (1 + h )i + hr
*

 dR
 K = K YX dacã −a =r
*
(3.48)
 dK
 dR
 K = K X dacã dK − a = i
*
a) Cazul datoriilor ieftine

Cea mai simplă traiectorie de evoluţie a firmei se obţine în cazul în care
datoriile (creditele sunt ieftine (i ≥ r)).
În figura 3.45 se reprezintă această traiectorie care are trei variante:
¾ dacă K (0 ) > K Y* avem traiectoria 6 → traiectoria 1
¾ dacă K (0 ) = K Y* avem traiectoria 1
¾ dacă K (0 ) < K Y* avem traiectoria 3 → traiectoria 1.
Se observă că fiecare dintre aceste drumuri optimale are subtraiectoria 1 ca
traiectorie finală.
6
1
K*
y
Figura nr. 3.45
Astfel toate drumurile optimale duc la K = K Y* care poate fi considerată o

stare de bliss a firmei. Acest lucru este natural deoarece, în această situaţie, venitul
163
 dR 
marginal net  − a  este egal cu costul marginal al celui mai ieftin mod de a
 dK 
finanţa creşterea stocului de capital, şi anume finanţarea prin îndatorare cu rata
maximă posibilă h. În acest fel, profitul obţinut este maxim şi firma va atinge la
sfârşitul orizontului de plan cea mai mare valoare posibilă.
În cazul în care stocul iniţial de capital K(0) este peste nivelul dorit K Y* ,
firma va reduce acest stoc ( K& <0), nu va investi (I = 0) şi datoriile sale vor fi nule
(B = 0). Întregul profit obţinut va fi repartizat pentru dividende. Valoarea firmei va
creşte ( X& ≥ 0 ) iar împrumuturile vor scădea( Y& < 0). Aceasta este chiar
subtraiectoria 6 de contracţie, pe care firma evoluează până când nivelul fondurilor
fixe K atinge K Y* .
Dacă stocul iniţial de capital K(0) este sub nivelul dorit, K Y* , ea
împrumută cât mai mult posibil, investiţiile vor fi la valoarea maximă posibilă,
datoriile cresc şi ele la maximum iar dividendele plătite sunt minime. Valoarea
firmei creşte ( X& ≥ 0) şi la fel şi împrumuturile ( Y& < 0 ). Firma se înscrie deci pe
traiectoria 3 de creştere maximă până când atinge traiectoria 1.
b) Cazul datoriilor scumpe
În acest caz i<r iar drumurile optimale sunt reprezentate în figura 3.46.
Se observă acum că avem două valori de staţionaritate drept reper, K X* şi
*
K YX . În cazul K(0) ≥ K X* , drumul optimal este în întregime compus din traiectoria
4. Dacă K XY*
< K(0) < K X* atunci drumul optimal este traiectoria 5 → traiectoria 4.
*
Când K(0) = K YX , drumul optimal este traiectoria 2 → traiectoria 5 →
*
traiectoria 4. În sfârşit, când K(0) < K YX atunci drumul optimal este compus din
traiectoria 3 → traiectoria 2 → traiectoria 5 → traiectoria 4.
164
4
K*X
5
5
5
K*YX 2 2
t
Figura nr. 3.46
3.4 Modelul de dezvoltare optimă a firmei

(van Hilten, Kort, Van Loon 1992)
Modelele dinamice de firmă, prezentate anterior, abordează firma ca pe un

sistem nestructurat, neluând în considerare deferitele subsisteme ale acesteia şi
relaţiile de interdependenţă care se formează pe măsură ce firma se dezvoltă şi
ajunge la maturitate. În anii 90 s-a făcut un progres evident în domeniul modelării
firmei prin introducerea modelelor dinamice de dezvoltare a acesteia, care
evidenţiază atât elementele structurale ale firmei (producţia, investiţiile, finanţarea
ş.a.) cât şi legăturile acesteia cu mediul.
Modelele obţinute, deşi destul de complexe, reuşesc să evidenţieze la nivel
de firmă principalele politici şi mecanisme decizionale utilizate în vederea
conducerii firmei pe anumite traiectorii de evoluţie optimală.
Vom prezenta, în continuare, doar modelul de bază al dezvoltării firmei, el
fiind apoi dezvoltat pentru a ţine seama de influenţa mediului asupra firmei ca şi de
rolul pe care îl joacă progresul tehnologic în creşterea firmei.
165
3.4.1 Formularea modelului de bază
Modelul de bază al firmei are rolul de a explicita principalele relaţii ce se

stabilesc între subsistemele firmei: vânzări ( S1 ), producţie ( S 2 ), profitabilitate
( S 3 ) şi finanţe ( S 5 ). Pentru simplitate, s-a considerat că firma poate achiziţiona de
pe piaţa factorilor orice cantitate de inputuri, în limita fondurilor de care ea
dispune.
a) Producţia, vânzările şi venitul din exploatare

Să presupunem că firma fabrică un produs omogen iar nivelul producţiei
este determinat de un singur factor de producţie, bunurile capitale de care dispune
firma la momentul t. Atunci producţia Q(t ) obţinută de firmă se scrie:
Q(t ) = q ⋅ K (t ) (3.48)
unde K (t ) reprezintă bunurile capitale existente la momentul t iar q -
productivitatea capitalului (produse realizate pe o unitate de bun capital). Vom
presupune că q este constantă pe termen scurt. Cantitatea de produse Q(t ) obţinută
de firmă se presupune că este vândută în aceeaşi perioadă t în care este produsă,
deci firma nu va avea stoc de produse la sfârşitul perioadei t.
Ţinând cont de legea economică a veniturilor descrescătoare, se poate
introduce o funcţie de vânzare S, dependentă de nivelul producţiei Q, dată de:
S (Q(t )) = P ⋅ Q(t ) (3.49)
unde S reprezintă venituri din vânzarea produselor iar P preţul de vânzare
(presupus constant).
Funcţia de vânzare S (⋅) se presupune că are următoarele proprietăţi:
S ' (⋅) > 0; S " (⋅) < 0; S (⋅) > 0 dacă Q>0 deci este crescătoare, concavă
şi pozitivă, dacă Q > 0
Vom introduce, în continuare, venitul din exploatare V, determinat ca
diferenţă între venitul din vânzare şi costul de producţie. Deoarece s-a luat în
considerare un singur factor de producţie, K, evident că în costul de producţie vor
fi incluse doar cheltuielile cu bunurile capitale. Legat de aceste cheltuieli, vom face
ipoteza că deprecierea este proporţională cu valoarea bunurilor capitale existente,
K (t ) şi vom presupune că preţul bunurilor capitale este egal cu o unitate monetară
(excludem, astfel, necesitatea de a introduce un nou preţ, cel al bunurilor capitale,
în model).
Atunci venitul din exploatare se poate determina cu relaţia:
V (K (t )) = (qP − a )K (t ) (3.50)
unde a este rata de depreciere a bunurilor capitale (amortizarea) (0 < a < 1).
166
b) Finanţarea şi taxele firmei

Am presupus că firma dispune de un singur tip de activ, bunurile capitale
K (t ) . Corespunzător valorii acestuia, firma emite acţiuni X (t ) şi /sau face
împrumuturi la bănci, Y (t ) . Relaţia de echilibru între valoarea activelor, K (t ) şi
pasivele existente este atunci:
K (t ) = X (t ) + Y (t ) (3.51)
Relaţia (3.51) arată, de fapt, că pentru a procura bunurile capitale în
cantitatea K (t ) , firma a utilizat o emisiune de acţiuni în valoare de X (t ) şi un
împrumut bancar în valoare de Y (t ) .
În perioada de bază (de exemplu, în momentul înfiinţării firmei) se
presupune că se cunosc bunurile capitale, K (0 ) = K 0 şi stocul de acţiuni existent,
X (0 ) = X 0 . Datoria firmei Y (0 ) este, evident, egală cu zero.
Vom presupune că firma poate să crească valoarea acţiunilor emise pe
toată durata existenţei sale reţinând o parte din venitul obţinut din vânzarea
produsului. Cealaltă parte firma o utilizează pentru plata impozitelor şi taxelor, a
dobânzilor la datoria contractată, pentru acoperirea cheltuielilor de producţie
(deprecierii), iar ceea ce rămâne este distribuit acţionarilor sub formă de dividende.
Pentru claritate, să reprezentăm aceste informaţii sub forma unui cont de profit şi
pierderi.
CONT DE PROFIT ŞI PIERDERI
venituri din vânzări depreciere: aK (t )
S (Q ) dobânda plătită: rY (t )
taxa pe profit: F (K , Y )
dividende plătite: D (t )
venit reţinut: E (t )
Mai sus, F (K , Y ) este funcţia impozitelor şi taxelor firmei care poate fi

scrisă:
F (K , Y ) = f ⋅ (S (Q ) − aK − rY )
unde f este rata taxei pe profit. Se observă că impozitarea se aplică venitului brut
rămas după scăderea din veniturile obţinute în urma vânzărilor a cheltuielilor cu
înlocuirea utilajelor depreciate şi a cheltuielilor financiare (dobânda plătită).
Dacă firma utilizează venitul reţinut E (t ) pentru a creşte valoarea
acţiunilor, deci:
X& (t ) = E (t )
atunci, observăm că din contul de profit şi pierderi, putem obţine:
E (t ) = (1 − f )[S (Q ) − aK (t ) − rY (t )] + D(t )
167
şi, ţinând cont de faptul că:

S (Q ) − aK (t ) = V (K (t )) − aK (t )
avem, în final:
X& (t ) = (1 − f )[V (K (t )) − rY (t )] − D (3.52)
Aceasta reprezintă ecuaţia de dinamică a valorii acţiunilor firmei.
O altă sumă de informaţii utile este contul de lichidităţi în care se prezintă
sursele şi utilizările lichidităţilor firmei la un moment de timp dat. El poate fi
construit în următorul model:
CONT DE LICHIDITĂŢI
venituri din vânzări: dobânda plătită: rY (t )
S (Q ) investiţia brută: I (t )
creşterea datoriei:
taxa pe profit: F (K , Y )
Y& (t )
dividende plătite: D (t )
Diferenţiind (3.51) obţinem:
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t )
ceea ce arată că creşterea capitalului este egală cu creşterea valorii acţiunilor plus
creşterea datoriei.
Dar din contul de lichidităţi avem:
Y& (t ) + S (Q ) = rY (t ) + I (t ) + F (K , Y ) + D(t )
şi, utilizând (3.52), obţinem succesiv:
Y& (t ) + (1 − f )[S (Q ) − rY (t ) − aK (t )] + aK (t ) − D(t ) = I (t )
Dar X& (t ) = (1 − f )[S (Q ) − rY (t ) − aK (t )] − D(t )
şi atunci:
Y& (t ) + X& (t ) = I (t ) − aK (t )
Având în vedere însă că K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) , obţinem ecuaţia de dinamică
a stocului de capital de forma:
K& (t ) = I&(t ) − aK (t ) (3.53)
În final, vom introduce o limită superioară a datoriei pe care o poate
contracte firma în funcţie de o rată maximă de îndatorare k aplicată valorii
acţiunilor la momentul t:
Y (t ) ≤ k ⋅ X (t ) (3.54)
c) Criteriul de performanţă
Să presupunem că se doreşte maximizarea valorii firmei pe orizontul de
timp finit [0, z], deci criteriul de performanţă se poate scrie:
max ∫ e −it D (t )dt + e −iz X ( z )
z
168
Acest criteriu implică, în primul rând, o politică de dividend care să

conducă la cea mai mare valoare a firmei. Dividendele sunt supuse unei restricţii de
nenegativitate:
D(t ) ≥ 0 ∀ t ∈ (0, z ] (3.55)
De asemenea, valoarea firmei este influenţată de politica de investiţii a
firmei. Vom presupune, în această privinţă, că investiţiile I (t ) sunt cuprinse între o
limită minimă şi o limită maximă, deci:
I&min ≤ I&(t ) ≤ I&max (3.56)
I&min şi I&max fiind date.
Atunci criteriul de optim al firmei se scrie:
o
e −it D(t )dt + e −iz X (z )
z
( )∫
J = max (3.57)
& D (t ), I t 0
În (3.57) e − it , t ∈ (0, z ] reprezintă funcţia de actualizare, i fiind rata de

actualizare a valorilor respective.
d) Formularea modelului complet

Putem, acum, să scriem modelul matematic complet al problemei de
dezvoltare a firmei:
Să se determine politicile D (t ) , I (t ) , t ∈ (0, z ] care determină:
D(t )dt + e −iz X ( z )

z
∫e
−it
max (3.58)
D (t ), I& (t ) 0
în condiţiile:
X& (t ) = (1 − f )[V (K (t )) − rY (t )] − D(t ) (3.59)
K& (t ) = I&(t ) − aK (t ) (3.60)
K (t ) = X (t ) + Y (t ) (3.61)
0 ≤ Y (t ) ≤ k ⋅ X (t ) (3.62)
D(t ) ≥ 0 (3.63)
I& ≤ I&(t ) ≤ I&
min max (3.64)
X (0 ) = X 0 ; K (0 ) = K 0 (3.65)
Aici a, f, i şi r sunt constante date cu valori între 0 şi 1 iar, k, q şi z sunt
constante nenegative (q intervine în expresia lui V (K (t )) .
169
3.4.2 Ipoteze suplimentare utilizate în rezolvarea modelului
Soluţia problemei de dezvoltare optimă a firmei, formulată anterior,

depinde de structura financiară a firmei. Pentru a putea introduce structura
financiară, trebuie specificat costul unitar al produsului firmei. Vom nota costul
unitar cu:
c N , N = X , Y , YX (3.66)
unde N indică structura financiară. Când N = X, costul corespunde autofinanţării.
Când N=Y, costul unitar corespunde finanţării prin îndatorare maximă iar când N
= YX, costul unitar corespunde finanţării mixte.
Prima ipoteză introdusă este aceea că venitul marginal al primului produs
realizat este mai mare decât fiecare dintre aceste costuri unitare:
S ' (Q(t )) t =o > max{c N }; N = X , Y , YX (3.67)
N
Această ipoteză exclude cazurile în care firma nu ar fi interesată de la
început să investească şi să producă.
A doua ipoteză restrânge problema la cazurile în care firma nu va continua
să se dezvolte peste limita profitabilităţii. Această ipoteză se introduce punând
condiţia ca la fiecare moment de timp t, venitul din exploatare să fie nenegativ:
V (Q, K ) ≥ 0 ∀ t ∈ (0, z ] (3.68)
A treia ipoteză priveşte piaţa financiară. Vom presupune că piaţa de capital
(pe care se tranzacţionează acţiunile firmei) şi piaţa creditelor (pe care firma se
îndatorează) sunt complet separate. În aceste condiţii va trebui să avem:
i ≠ (1 − f ) r (3.69)
unde i poate fi interpretat acum ca randamentul aşteptat al acţiunilor firmei iar (1-
f)r este dobânda plătită de firmă la datoria contractată după impozitare.
A patra ipoteză spune că firma deţine deja o cantitate iniţială de acţiuni:
X (0 ) > 0 (3.70)
deci ea are o valoare de piaţă din momentul constituirii.
3.4.3 Rezolvarea problemei de optim
Problema formulată anterior este, din punct de vedere matematic, o

problemă de control optimal cu un criteriu integral de optim, două variabile de
stare [ X (t ) şi K (t ) ] şi două variabile de comandă (D şi I).
Se observă faptul că:
X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k )X (t )
care înlocuieşte în problemă restricţiile (3.61) şi (3.62).
170
Cu această observaţie, modelul problemei de dezvoltare optimă a firmei în

forma sa redusă se scrie:
„Să se determine D (t ) , I (t ) , t ∈ [0, z ] astfel încât să avem:
e −it D(t )dt + e −iz X ( z )

z
( )∫
max
D (t ), I t
& 0
în condiţiile:
X& (t ) = (1 − f )[V (K (t )) − rK (t ) − X (t )] − D(t )
K& (t ) = I&(t ) − aK (t )
K (t ) ≥ X (t )
(1 + k )X ≥ K (t )
D(t ) ≥ 0
Dmax ≥ D(t )
I&(t ) ≥ I&min
I& ≥ I&(t ) ”
max
Deoarece în acest model, după cum se observă, apar restricţii atât asupra
variabilelor de stare cât şi a variabilelor de comandă, am obţinut o problemă de
control optimal cu restricţii mixte (vezi Anexa B).
Aplicarea Principiului Maximului modelului în forma de mai sus necesită
parcurgerea următoarelor etape:
1) Scriem Hamiltonianul modelului:
H (⋅) = D + λ1 {(1 − f )(V − r (K − X )) − D} + λ 2 (I& − aK )
(am evitat scrierea variabilelor din paranteze pentru a simplifica scrierea).
2) Introducem Lagrangeanul problemei, dat de:
L(⋅) = H (⋅) + υ1 (K − X ) + υ2 [(1 + k )X − K ] + µ1 (I − I min ) +
+ µ 2 (I max - I ) + µ 3 D + µ 4 (Dmax − D )
3) Principiul Maximului (vezi Anexa B) afirmă că pentru (I, D, K, X) optimal
există funcţiile şi numerele astfel încât , în toate punctele în care (I, D) şi (λ1 , λ 2 )
sunt continue, avem îndeplinite condiţiile necesare:
λ&1 = {i − (1 − f )r}λ1 + υ1 − (1 + k )υ 2 (3.71)
 ∂V 
λ&2 = iλ 2 − λ1 (1 − f ) − r  − υ 2 + υ1 (3.72)
 ∂K 
λ 2 + µ1 − µ 2 = 0 (3.73)
1 − λ1 + µ 3 − µ 4 = 0 (3.74)
µ1 (I − I min ) = 0 , µ2 (I max − I ) = 0 , µ 3 D = 0 , µ4 (Dmax − D) = 0 (3.75)
µ j ≥ 0, i = 1,2,3,4 (3.76)
υ1 (K − X ) = 0, υ 2 [(1 + k )X − K ] = 0 (3.77)
171
υ1 ≥ 0, υ 2 ≥ 0 (3.78)
λ2 ( z ) = γ 1 − γ 2 , λ1 (z ) = 1 − γ 1 + (1 + k )γ 2 (3.79)
γ 1{K (z ) − X (z )} = 0 , γ 2 {(1 + k )X ( z ) − K ( z )} = 0 (3.80)
4) Dacă (λ1 , λ 2 ) sunt discontinue în τ , atunci avem în plus condiţiile:
λ1 (τ + ) = λ1 (τ − ) + η1 (τ ) − (1 + b )η 2 (τ ) (3.81)
λ 2 (τ ) = λ1 (τ ) − η1 (τ ) + η 2 (τ )
+ −
(3.82)
η1 (τ ){K (τ ) − X (τ )} = 0 (3.83)
η 2 (τ ){(1 + k )X (τ ) − K (τ )} = 0 (3.84)
η1 (τ ) ≥ 0 , η 2 (τ ) ≥ 0
unde τ şi τ − sunt numere alese la dreapta şi, respectiv, la stânga lui τ şi foarte
+
apropiate de acesta.
Condiţiile necesare de optim date la punctul 3) pot fi simplificate
eliminând cazurile în care D şi /sau I sunt egale cu limitele lor maxime şi / sau
minime. Deci considerăm doar cazurile în care:
D(t ) < Dmax
ceea ce determină:
µ4 = 0
şi cazurile în care
I&min < I&(t ) < I&max
de unde obţinem şi:
µ1 = µ 2 = 0
În consecinţă, din condiţiile necesare obţinem imediat:
λ2 = 0 (3.85)
λ1 = 1 + µ 3 (3.86)
care, înlocuite în condiţiile necesare, conduc la următorul sistem:
µ&3 = {i − (1− f )r}(1+ µ3 ) +υ1 − (1+ k )υ2 (3.87)

λ1(1− f )∂V (⋅) − r =υ1 −υ2 (3.88)
  ∂K 
 (3.89)
µ
 3 D = 0
υ (K − X ) = 0, υ [(1+ k)X − K] = 0 (3.90)
1 2
υ1 ≥ 0, υ2 ≥ 0 (3.91)


Deocamdată facem abstracţie de condiţiile finale şi de cele în punctele de
discontinuitate.
Să mai observăm că, în relaţia (3.72), avem:
172
∂V (⋅) ∂ (S − aK ) ∂S ∂S ∂Q ∂S
= = −a = ⋅ −a = q −a (3.92)
∂K ∂K ∂K ∂Q ∂K ∂Q
∂Q
ţinând cont de faptul că q = .
∂K
3.4.4 Determinarea traiectoriilor admisibile şi neadmisibile
În condiţiile (3.87) – (3.88), determinate mai sus, apar trei multipli-

catori µ 3 , υ1 şi υ 2 care pot lua fie o valoare zero, fie o valoare pozitivă, conform
relaţiilor (3.89) şi (3.91). În consecinţă, se pot forma opt combinaţii diferite de
multiplicatori, fiecare combinaţie conducând la o anumită traiectorie. Dintre
acestea, trei traiectorii sunt neadmisibile (deci nu pot fi atinse niciodată de firmă),
în timp ce cinci sunt admisibile. Cele opt combinaţii posibile sunt prezentate în
tabelul următor:
Numărul µ3 υ1 υ2 Tip de traiectorie

traiectoriei
1 + 0 + Admisibilă
2 + 0 0 Admisibilă
3 + + 0 Admisibilă
4 0 + 0 Admisibilă
5 0 0 + Admisibilă
6 0 + + Neadmisibilă
7 0 0 0 Neadmisibilă
8 + + + Neadmisibilă
A) Traiectorii neadmisibile
Să vedem mai întâi de ce traiectoriile 6, 7 şi 8 nu sunt admisibile (adică

firma nu va putea niciodată evolua pe aceste traiectorii).
De exemplu, în cazul traiectoriilor 6 şi 8 observăm că υ1 > 0 şi υ 2 > 0 .
Atunci, din condiţiile:
υ1 (K − X ) = 0 şi υ 2 [(1 + k )X − K ] = 0
rezultă simultan:
K = X şi (1 + k) X = K
ceea ce este posibil doar dacă K = X = 0.
Aceasta înseamnă că firma nu are nici capital fizic şi nici acţiuni, lucru
imposibil, deoarece contrazice ipoteza (3.70).
În cazul traiectoriei 7, µ 3 = υ1 = υ 2 = 0 .
173
Acest lucru implică λ1 = 1 din relaţia λ1 = 1 + µ 3 . Dar, înlocuind λ1 = 1 ,

υ1 = 0 şi υ 2 = 0 în relaţia (3.71) obţinem:
0 = {i − (1 − f ) r}
deci i = (1 − f ) r , ceea ce contrazice ipoteza (3.69).
B) Traiectorii admisibile
Celelalte cinci traiectorii, numerotate de la 1 la 5, sunt traiectorii

admisibile, adică firma poate evolua pe fiecare dintre ele. Evident că fiecare
traiectorie are anumite caracteristici care fac ca variabilele de stare şi de control să
ia anumite expresii, definind ceea ce se întâmplă cu firma dacă parcurge traiectoria
respectivă. Să analizăm, în continuare, aceste traiectorii.
1) Traiectoria 1: µ 3 > 0 , υ1 = 0 , υ 2 > 0

Înlocuind în (3.89) pe µ 3 > 0 obţinem:
D=0
deci pe traiectoria 1 firma nu plăteşte dividende.
Din relaţia (3.90) avem:
K = (1 + k )X ⇒ K − X = kX ⇒ Y = kX
altfel spus, firma se îndatorează la maximum posibil (k fiind rata maximă a datoriei
contractată de firmă).
Înlocuind υ1 şi υ 2 în (3.88) obţinem:
∂V (⋅)
≥r
∂K
(am ţinut cont şi de faptul că λ1 = 1 + µ 3 > 0 şi 1 − f > 0 ). Atunci, din (3.92)
obţinem:
∂V (⋅) ∂S ∂S
r≤ = −a⇒ ≥a+r
∂K ∂Q ∂Q
Dar (a + r) este costul unitar în cazul structurii financiare YX
corespunzătoare finanţării mixte. Altfel spus:
∂S
≥ cYX
∂Q
conform ipotezei (3.66).
Acest lucru implică faptul că producţia firmei pe traiectoria 1, Q, este mai
mică decât producţia maximă ce s-ar obţine prin finanţare mixtă, deci:
Q(⋅) ≤ QYX
∗
(⋅)
Din ecuaţia de dinamică a acţiunilor:
X& (t ) = (1 − f )[V (⋅) − rY ] − D
174
ţinând cont că D = 0 şi că Y = K – X, avem:

X& (t ) = (1 − f )[V (⋅) − rK + rX ]
Datorită convexităţii funcţiei de vânzare S şi ţinând cont de relaţia (3.92),
rezultă imediat că V (⋅) ≥ rK .
Ţinând cont de acest lucru în relaţia de dinamică a lui X, obţinem că pe
traiectoria 1:
X& > 0
iar din Y = kX avem că şi:
Y& > 0
Pe traiectoria 1, multiplicatorul µ 3 este pozitiv, dar valoarea sa tinde către
zero, fie la începutul traiectoriei, fie la sfârşitul ei. Din condiţiile de
nenegativitate µ j ≥ 0 , j = 1,2,3,4 obţinem două cazuri:
Dacă µ 3 tinde către zero la începutul traiectoriei 1, vom scrie acest lucru
s
µ 3 , atunci µ& 3 ≥ 0 când µ 3 devine zero.
Dacă µ 3 tinde către zero la sfârşitul traiectoriei 1, şi vom scrie acest lucru
r
µ 3 , atunci µ& 3 ≤ 0 când µ 3 devine zero.
Ţinând cont de relaţia de dinamică a lui µ 3 :
µ& 3 = {i − (1 − f )r}(1 + µ 3 ) − (1 + k )υ 2
şi de faptul că, pe traiectoria 1, µ 3 > 0 , obţinem imediat că :
r
µ 3 = 0 ⇒ i > (1 − f ) r
Rezumând, pe traiectoria 1 avem:
- D = 0 (nu se plătesc dividende)
- X& > 0 deci X ↑ (valoarea acţiunilor creşte)
- Y& > 0 deci Y ↑ (datoria creşte)
- i > (1 − f ) r deci datoria este mai ieftină decât emiterea de acţiuni.
Traiectoria 1 este pentru firmă o traiectorie de creştere maximă pe care
firma se împrumută la maximum posibil datorită faptului că datoria este mai ieftină
decât emiterea de acţiuni pe piaţa financiară.
2) Traiectoria 2: µ 3 > 0 , υ1 = 0 , υ 2 = 0
Înlocuind în (3.89) pe µ 3 > 0 obţinem, ca şi în cazul traiectoriei 1,
dividende nule:
D=0
Din relaţia (3.90), înlocuind υ1 = υ 2 = 0 , obţinem:
K = X ⇒ (1 + k )X − X = 0 ⇒ kX = 0
175
Deoarece k ≠ 0 obţinem:
X=0
Evident, imediat avem că şi:
K = 0 ⇒ K& = 0
Deoarece:
0 ≤ Y ≤ kX
şi X = 0, rezultă că:
Y ≤0
deci pe traiectoria 2 datoriile firmei vor descreşte.
Folosind faptul că λ1 = 1 + µ 3 , iar:
 ∂V (⋅) 
λ1 (1 − f ) − r  = υ 2 − υ1
 ∂K 
se obţine imediat:
∂V (⋅)
=r
∂K
deci şi:
∂S ∂S
−a =r ⇒ = a + r = cYX
∂Q ∂Q
∗
Aceasta implică faptul că producţia Q este egală cu nivelul optim QYX dat
de finanţarea mixtă.
∗
Q = QYX
Din relaţia de dinamică a lui µ 3 :
µ& 3 = {i − (1 − f )r}(1 + µ 3 )
obţinută din (3.90) pentru υ1 = υ 2 = 0 , observăm că µ 3 poate fi zero, fie la
r s
începutul traiectoriei, (deci µ 3 = 0 ), fie la sfârşitul acesteia (deci µ 3 = 0 ) ceea ce
implică:
i < (1 − f ) r
Deci pe traiectoria 2 firma poate avea ambele tipuri de structură financiară
(în care datoria este ieftină şi, respectiv, în care datoria este scumpă).
În concluzie, pe traiectoria 2 firma:
• nu plăteşte dividende (D = 0);
• X& = 0 (deci valoarea firmei nu se modifică);
• K& = 0 (deci stocul de capital rămâne constant);
• Y& < 0 (deci datoriile firmei se reduc);
• poate adopta oricare dintre cele două structuri financiare posibile.
Aceste caracteristici economice fac ca traiectoria 2 să fie o traiectorie de
staţionaritate (consolidare), în sensul că firma îşi opreşte creşterea pentru a plăti
176
o parte din datorii şi a deveni, în acest fel, mai stabilă din punct de vedere
economic.
3) Traiectoria 3: µ 3 = 0 , υ1 > 0 , υ 2 = 0
Înlocuind pe µ 3 > 0 în (3.89) rezultă că pe acestă traiectorie:
D=0
Deci firma nu poate să plătească dividende.
Deoarece υ1 > 0 , avem din (3.90):
K=X
şi, înlocuind în relaţia de structură a lui Y (Y = K – X), obţinem şi că:
Y=0
Ţinând cont de (3.86) ( µ 3 + 1 = λ1 ) avem:
λ1 = 1
care, înlocuit în (3.88), determină:
(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = − υ1
 ∂K 
De aici avem că:
∂V (⋅)
≤r
∂K
de unde rezultă:
∂S ∗
≤ cYX ⇒ Q ≥ QYX
∂Q
datorită convexităţii funcţiei vânzărilor S.
Deoarece K = X şi D = 0, din relaţia:
X& (t ) = (1 − f )[V (⋅) − r (K − X )] − D
obţinem:
X& (t ) = (1 − f )V (⋅) > 0 ⇒ K& > 0
astfel spus, pe traiectoria 3, valoarea acţiunilor firmei creşte.
Relaţia de dinamică a multiplicatorului µ 3 , (3.87) are, în acest caz, forma:
µ& 3 = {i − (1 − f )r}(1 + µ 3 ) + υ1
Deoarece (1 + µ 3 ) > 0 şi υ1 > 0 , µ 3 este mai mare sau egal cu zero (şi,
r
evident, µ 3 = 0 ) dacă coeficientul lui (1 + µ 3 ) este negativ, deci:
i < (1 − f ) r
Firma, pe traiectoria 3, are o structură financiară în care datoriile sunt mai
scumpe decât emiterea de acţiuni pe piaţa financiară.
Rezumând, pe traiectoria 3, firma:
• D = 0 (nu plăteşte dividende)
• K = Y = 0 – stocul de capital şi datoriile firmei rămân neschimbate;
177
• X& > 0 - valoarea acţiunilor pe piaţă creşte;

• i < (1 − f ) r - firma este preferabil să se autofinanţeze (să emită acţiuni
care sunt în creştere).
O astfel de traiectorie se numeşte traiectorie de creştere dar, spre
deosebire de traiectoria 1, pe care firma creştea cu viteză maximă utilizând
finanţarea mixtă, pe acestă traiectorie firma creşte mai lent deoarece utilizează
pentru finanţare doar resurselor financiare proprii.
4) Traiectoria 4: µ 3 = 0 , υ1 > 0 , υ 2 = 0
Din relaţia (3.89) rezultă imediat că pe această traiectorie firma poate să
plătească dividende deoarece:
D≥0
la fel ca la traiectoria 3, din (3.90) avem:
K=X
deci şi:
Y=0
Deoarece µ 3 = 0 , obţinem:
λ1 = 1
care, înlocuit în relaţia (3.88), conduce la:
(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = − υ1
 ∂K 
Ţinând cont de relaţia de dinamică a lui λ1 , (3.71), obţinem:
0 = {i − (1 − f ) r} + υ1
de unde avem:
− υ1 = i − (1 − f ) r
Înlocuind pe − υ1 mai sus, obţinem:
(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = i − (1 − f ) r
 ∂K 
de unde:
∂V (⋅) i
−r = −r
∂K 1− f
deci:
∂V (⋅) i
=
∂K 1− f
Se observă, în acest caz, că:
∂S ∗
= cYX ⇒ Q = QYX
∂Q
178
deci, pe traiectoria 4 firma produce la nivelul maxim posibil de atins în condiţiile în

care firma utilizează doar finanţarea internă.
Deoarece, după cum am arătat υ1 = (1 − f ) r − i ≥ 0 , rezultă că:
i ≤ (1 − f ) r
deci structura financiară pe traiectoria 4 corespunde cazului în acre datoria este mai
scumpă decât emiterea de acţiuni.
Rezumând, pe traiectoria 4 firma:
¾ poate să plătească dividende ( D ≥ 0 );
¾ K& = X& = Y& = 0 (stocul de capital, valoarea acţiunilor şi datoriile
firmei rămân neschimbate);
¾ este preferabilă autofinanţarea, deoarece datoriile sunt scumpe.
Traiectoria 4 este o traiectorie de evoluţie staţionară pe care, însă, spre
deosebire de traiectoria 2 de consolidare, firma poate să plătească dividende
acţionarilor săi.
5) Traiectoria 5: µ 3 = 0 , υ1 = 0 , υ 2 > 0
Din (3.89) din nou avem:
D≥0
deci şi pe traiectoria 5 firma poate să plătească dividende.
Deoarece υ 2 > 0 , din relaţiile (3.90) obţinem:
(1 + k )X − K = 0 ⇒ K = (1 + k )X ⇒ Y = kX
Deoarece µ 3 = 0 rezultă din (3.86) că:
λ1 = 1
Înlocuind în (3.88) obţinem:
(1 − f ) ∂V (⋅) − r  =υ 2
 ∂K 
Dar, din (3.87) rezultă că:
i − (1 − f ) r
υ2 =
1+ k
şi, înlocuind mai sus:
(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = i − (1 − f ) r
 ∂K  1+ k
şi:
∂V (⋅) i r
−r = −
∂K (1 − f ) (1 + k ) 1 + k
∂V (⋅) i r
= +
∂K (1 − f ) (1 + k ) 1 + k
179
De aici avem:
∂S
= cY ⇒ Q = QY∗
∂Q
deci producţia firmei este egală, pe traiectoria 5, cu producţia maximă ce se obţine
dacă firma ar fi finanţată doar prin împrumuturi externe.
Din relaţia:
i − (1 − f ) r
υ2 = ≥0
1+ k
rezultă şi structura financiară în acest caz, şi anume:
i > (1 − f ) r
deci datoria este mai ieftină decât emiterea de acţiuni pe piaţa financiară.
Rezumând, pentru traiectoria 5 avem:
¾ firma poate să plătească dividende ( D ≥ 0 );
¾ datoriile firmei cresc cu viteza maximă (Y = kX);
¾ structura financiară corespunde cazului în care datoria este mai ieftină
decât emiterea de acţiuni.
Traiectoria 5 este deci o traiectorie staţionară.
C) Traiectorii finale
O traiectorie finală este o traiectorie ce satisface condiţiile finale (de

transversalitate) (3.79) şi (3.80). Aceste condiţii sunt, însă, puţin ambigue deoarece
multiplicatorii λ1 şi λ 2 pot înregistra salturi la momentul final z. Teoretic, z poate
să fie un punct de intrare pe traiectorie sau un punct de ieşire de pe traiectorie.
Mai corect ar fi ca relaţiile (3.79) şi (3.80) să se scrie:
( ) ( )
λ1 z + = 1 , λ1 z − = 1 − γ 1 + (1 + k )γ 2 (3.93)
λ (z ) = 0 ,
2
+
λ (z ) = γ
2
−
1 −γ 2 (3.94)
− +
unde z este punct de intrare pe traiectorie, iar z punct de ieşire de pe traiectorie.
( )
Ţinând cont că λ 2 = 0 , conform relaţiei (3.85), avem λ 2 z − = 0 deci:
γ1 = γ 2
Dar, din (3.80) rezultă că γ 1 şi γ 2 nu pot fi amândouă pozitive, ceea ce
implică γ 1 = γ 2 = 0 .
Utilizând, acum, λ1 = 1 + µ 3 şi relaţia (3.93) obţinem:
λ1 (z − ) = 1 + µ 3 (z − ) = 1 − γ 1 + (1 + k )γ 2
µ 3 (z − ) = (1 + k )γ 2 − γ 1 (3.95)
care este condiţia pe care trebuie să o îndeplinească o traiectorie finală.
Analizând cele cinci traiectorii, găsim că doar traiectoria 4 şi traiectoria 5
pot fi şi traiectorii finale.
180
De exemplu, în cazul traiectoriei 4, K = X = Y = 0 şi, din (3.80) rezultă că

γ 1 ≥ 0 . De asemenea, γ 2 ≥ 0 şi ele pot fi înlocuite apoi în relaţia (3.95)
determinând un µ 3 (z − ) diferit de zero la începutul traiectoriei (la intrare).
În cazul traiectoriei 5, din Y = kX şi din Y = K – X obţinem, în momentul
final (1 + k ) X ( z ) − K ( z ) = 0 , deci γ 2 ≥ 0 şi γ 1 ≥ 0 care verifică din nou relaţia
(3.95) la intrarea pe traiectorie.
Trebuie spus că proprietăţile fiecăreia dintre traiectorii au fost stabilite
utilizând condiţiile necesare de optim, deci aceste traiectorii sunt părţi componente
ale traiectoriei sau traiectoriilor de evoluţie optimală a firmei din momentul
înfiinţării până în momentul final z. Pentru a face deosebirea dintre traiectoriile
individuale şi traiectoria globală, o vom numi pe acesta din urmă drum optimal.
Observă că putem avea două tipuri de drumuri optimale:
• un drum pentru care i < (1 − f ) r şi care are traiectoria 4 ca
traiectorie finală;
• un drum pentru care i > (1 − f ) r şi care are traiectoria 5 ca
traiectorie finală.
3.4.5 Determinarea drumurilor optimale
Evident că un drum optimal este format dintr-o succesiune de traiectorii

admisibile, alese dintre cele cinci traiectorii descrise mai sus. Trecerea de la o
traiectorie la alta cere ca, în momentul în care se realizează cuplarea dintre
traiectorii, multiplicatorul µ 3 să tindă către zero.
Reamintim relaţiile care dau pe µ 3 , determinate în cazul fiecărei
traiectorii, cu excepţia traiectoriilor 4 şi 5 care, fiind traiectorii finale, au doar
( )
µ 3 z − , deci la intrarea pe traiectorie.
Astfel:
s
Traiectoria 1: µ 3 = 0 ⇒ i > (1 − f ) r
s
Traiectoria 2: µ 3 = 0 ⇒ i > (1 − f ) r
r
µ 3 = 0 ⇒ i < (1 − f ) r
r
Traiectoria 3: µ 3 = 0 ⇒ i < (1 − f ) r
Deoarece, din relaţia (3.86), λ1 = 1 + µ 3 şi λ1 este continuă, trebuie ca şi
µ 3 să fie continuă. Acest lucru ar putea să nu fie adevărat, de exemplu dacă pe o
traiectorie, la sfârşitul ei, µ 3 este zero iar, pe traiectoria următoare, µ 3 este mai
mare ca zero. Va trebui, deci, să determinăm cuplarea dintre traiectorii în aşa fel
încât de-a lungul unui drum optimal, µ 3 să fie continuă.
181
A) Drumul optimal având traiectoria 5 ca traiectorie finală
Vom lua, mai întâi, traiectoria 5 ca traiectorie finală şi vom alege dintre
celelalte traiectorii, una care se poate cupla cu această traiectorie, în sensul că
asigură continuitatea variabilelor şi multiplicatorilor prin această cuplare.
Traiectoria pe care o vom alege trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii de bază:
i) Y = kX la sfârşitul traiectoriei, deoarece variabilele K, X şi Y trebuie să fie
continue şi după cuplare, iar pe traiectoria 5 relaţia dată este îndeplinită;
ii) Q = QY∗ la sfârşitul traiectoriei alese, deoarece, pe traiectoria 5, outputul
este dat de această relaţie;
iii) i > (1 − f ) r pe traiectoria aleasă, deoarece, pe traiectoria 5, este adevărată
această relaţie a structurii financiare;
r
iv) µ 3 = 0 pe traiectoria anterioară deoarece, pe traiectoria 5, avem µ 3 = 0 şi
este necesar, pentru continuitate, ca multiplicatorul µ 3 , la sfârşitul traiectoriei
alese, să fie şi el zero.
Verificând aceste condiţii în cazul fiecărei traiectorii, constatăm că doar
traiectoria 1 le îndeplineşte cumulativ.
De exemplu, traiectoria 2 nu poate fi aleasă deoarece, pe această
∗
traiectorie, Q = QYX , traiectoria 3 nu poate fi aleasă deoarece, pe această
traiectorie, K = X = Y = 0 iar traiectoria 4 nu poate fi predecesoare pentru
traiectoria 5 deoarece pe ea este adevărată relaţia i < (1 − f ) r , altfel spus structura
financiară este diferită de cea a traiectoriei 5.
În continuare, verificăm dacă există traiectorii care pot fi precedente
traiectoriei 1. Aceste traiectorii trebuie să îndeplinească condiţiile i), iii) şi, în plus,
condiţia: Q = QY∗ .
Se poate vedea uşor că nici una dintre traiectoriile 2, 3, 4 sau 5 nu
îndeplinesc aceste condiţii. Altfel spus, drumul optimal este format din traiectoria
1 → traiectoria 5. Acest drum optimal firma îl începe cu o finanţare externă
maximă, deci:
K (0 ) = (1 + k )X (0 )
Iniţial (pe traiectoria 1), X (0 ) < a1 , unde:
1
a1 = ⋅ QY∗ ,
(1 + k ) q
după care (pe traiectoria 5) X (0 ) = a1 .
182
B) Drumul optimal care are traiectoria 4 ca traiectorie finală
Reamintim că traiectoria 4 are următoarele proprietăţi pe care trebuie să le

îndeplinească o traiectorie precedentă:
i) Y = 0 la sfârşitul traiectoriei precedente;
ii) Q = Q X∗ la sfârşitul traiectoriei precedente;
iii) i < (1 − f ) r pe traiectoria precedentă;
r
iv) µ = 0 pe traiectoria precedentă.
Se poate arăta uşor că doar traiectoria 3 îndeplineşte cumulativ aceste
condiţii. Deoarece pe traiectoria 3, K şi Q sunt crescătoare, rezultă că la începutul
acestei traiectorii avem Q < Q X∗ .
Împreună cu condiţiile i) şi iii), această ultimă condiţie arată că singurul
predecesor al traiectoriei 3 poate fi traiectoria 2. Se observă că pe traiectoria 2
∗
avem Q = QYX , iar pe traiectoria 1, Q creşte. Deci singurul predecesor al
traiectoriei 2 poate fi traiectoria 1.
Am obţinut, astfel, un nou drum optimal format din: traiectoria 1 →
traiectoria 2 → traiectoria 3 → traiectoria 4.
În tabelul următor se dau condiţiile iniţiale pentru fiecare subdrum optimal
în cadrul drumului optimal dedus mai sus.
Subdrum optimal Condiţii iniţiale

• traiectoria 4 X (0 ) = K (0 ) şi X (0 ) = b1
• traiectoria 3 → traiectoria 4 X (0 ) = K (0 ) şi b2 ≤ X (0 ) ≤ b1
• traiectoria 2 → traiectoria 3 →
1 ∗
traiectoria 4 X (0 ) = QYX ; b3 ≤ X (0 ) ≤ b2
• întregul drum optimal q
K (0 ) = (1 + k )X (0 ) ; X (0 ) < b3
1 ∗ 1 ∗ 1
Mai sus: b1 = Q X ; b2 = QYX ; b3 = Q∗
q q (1 + k ) q YX
3.4.6 Analiza economică a soluţiei optimale
În final, plecând de la soluţia optimală a modelului, să analizăm

implicaţiile economice ale fiecărui drum optimal. Acest lucru presupune
caracterizarea evoluţiei firmei pe fiecare dintre cele două drumuri optimale pe care
le-am stabilit în paragraful anterior.
Pentru a uşura această analiză, să rezumăm în tabelul urmator principalele
caracteristici ale variabilelor de stare şi de comandă ale modelului pe fiecare dintre
cele 5 traiectorii.
183
Variabile de stare
Structura şi de comandă Condiţie
Traiectoria Producţia
financiară admisibilă
X& K& D
1 Y= kX + + 0 -
2 0 < Y < kX ∗
QYX + 0 0 -
3 Y=0 + + 0 -
4 Y=0 Q X∗ 0 0 + i < (1 − f ) r
5 Y= kX QY∗ 0 0 + i > (1 − f ) r
Din tabel se poate determina, pentru fiecare traiectorie, câteva caracteristici

ale firmei pe traiectoria respectivă. Astfel, din coloana referitoare la structura
financiară a firmei se observă că putem avea autofinanţare (Y = 0), finanţare prin
îndatorare maximă (Y= kX) sau comutare de la finanţare prin îndatorare maximă la
autofinanţare şi plata datoriei.
În coloana referitoare la nivelul producţiei se remarcă traiectoriile 2, 4 şi 5
pentru care nivelul producţiei este constant. Pe celelalte două traiectorii, producţia
creşte pentru a ajunge la sfârşitul traiectoriei respective la un nivel constant.
A patra coloană descrie evoluţia valorii acţiunilor X, respectiv a stocului de
capital K pe fiecare traiectorie. De asemenea, se dă nivelul dividendelor D pe
aceste traiectorii. Semnul + arată o creştere a acestora, iar 0 indică faptul că ele
rămân constante (respectiv, pentru D, dividendele sunt nule).
În sfârşit, ultima coloană indică condiţiile de admisibilitate pentru
traiectoriile finale (traiectoria 4 şi traiectoria 5), arătând că ele sunt alternative.
A) Situaţia în care datoria este ieftină ( i > (1 − f ) r )
În cazul în care datoria (creditul) este ieftină, firma îşi va finanţa

dezvoltarea utilizând cea mai mare datorie pe care o poate contracta pe piaţa
creditelor. Drumul optimal în acest caz este traiectoria 1 → traiectoria 5.
184
În figura 3.48 se reprezintă acest drum optimal.
D, K Q, Y
Traiectoria 1 Traiectoria 5
Qx* Q
q(1+k) X(0) K
(1+K) X(0) Y
k X(0) D
creştere t 1,5 stare staţionară z t
Figura nr. 3.48
Se observă că drumul optimal este compus dintr-o traiectorie de creştere

(traiectoria 1) şi o traiectorie staţionară (traiectoria 5).
La momentul t1,5 firma opreşte creşterea şi intră într-o etapă staţionară.
Acest moment este determinat de nivelul optim al outputului, QY∗ care este atins în
t1,5 . Sub acest nivel este încă profitabilă extinderea capacităţii de producţie,
deoarece venitul marginal depăşeşte costul marginal:
Q < QY∗ ⇒ S ' (Q ) > cY
unde:
1 k 1 i 
cY =  a+ r+ ⋅
q  1+ k 1+ k 1− f 
Expresia lui cY aflată în parantezele drepte reprezintă costul unitar total al

bunului capital utilizat în producţie. Acesta este raportat la outputul per bun capital
q, obţinând astfel costul unitar al produsului. S ' (Q ) reprezintă venitul marginal per
unitatea de produs vândută. Costul unitar total al bunului capital utilizat în
producţie este compus din trei părţi: deprecierea, a; dobânda plătită la datoria
185
k
făcută de firmă pentru achiziţionarea bunului capital, r ; şi costul emiterii de
1+ k
1 i
acţiuni, ⋅ .
1+ k 1− f
k
Dobânda plătită de firmă per per unitatea de bun capital, r se
1+ k
k
compune, deci, din partea de bun capital finanţată din datorie, înmulţită cu
1+ k
dobânda plătită (rata dobânzii), r.
1 i
Costul acţiunilor firmei se compune şi el din două părţi ⋅ .
1+ k 1− f
Prima parte reprezintă efectul de levier: datorită finanţării prin îndatorare (pe lângă
finanţarea internă) cantitatea de acţiuni necesară pentru a cumpăra o unitate de bun
1
capital scade de la 1 la . A doua parte o reprezintă rata preferinţelor
1+ k
1
temporale ale acţionarilor, i corectată cu coeficientul , ceea ce duce la
1− f
apariţia unei rate marginale a preferinţelor temporale ale acţionarilor înainte de
plata taxelor.
În acest mod, costul unitar cY include nu numai costurile legate de
 k 
producţie, dar şi costurile de finanţare,  r  şi costurile legate de taxele plătite
1+ k 
i
de firmă, .
1− f
Deoarece, după cum am arătat, pe traiectoria 1, venitul marginal depăşeşte
costul marginal, deci:
S ' (Q ) > cY
implică şi faptul că producţia Q nu a atins încă nivelul optim posibil în această
situaţie, deci:
Q < QY∗
Utilizând acest lucru şi formula de calcul a lui cY , obţinem:
(1 + k )(1 − f ) ∂V (⋅) − k 

⋅ r  > i
  ∂K 1 + k 
care arată că venitul marginal al acţiunilor depăşeşte nivelul minim i, ceea ce îi
face pe acţionari să le păstreze.
186
În expresia venitului marginal al acţiunii, dată mai sus, apar doi termeni:
venitul marginal “obişnuit” al unei acţiuni după plata taxelor şi un multiplicator al
puterii de cumpărare egal cu efectul de levier explicitat mai sus, care creşte puterea
de cumpărare a acţionarilor.
În concluzie, pe traiectoria 1, venitul marginal al acţiunii depăşeşte rata
preferinţelor temporale ale acţionarilor. Deci acţionarii vor impune managerilor
să reinvestească tot profitul, renunţând la dividende pentru a imprima acţiunilor lor
o viteză maximă de creştere a valorii.
Datorită venitului de scală marginal descrescător, acest proces se opreşte
atunci când nivelul producţiei Q atinge nivelul maxim QY∗ . La acest nivel, profitul
este maxim. Orice creştere în continuare a stocului de bunuri capitale aduce un
venit mai mic decât i, astfel că firma va investi pe traiectoria 5 la nivelul de
înlocuire:
Q = Q∗Y ⇒ K& = 0 ⇒ &I = aK ∗
Y
∗ ∗ ∗
unde qK Y = QY , deci K Y este stocul de bunuri capitale aferent nivelului optim al
producţiei QY∗ .
După investiţia de înlocuire, firma va plăti restul de profit sub formă de
dividende. Mărimea dividendelor plătite se determină uşor tinând cont de
implicaţiile:
& = 0, Y = kX ⇒ X
K Y [( )
& = 0 ⇒ D = (1 − f ) V K ∗ − rY + gaK∗
Y ]
unde g este o rată de creştere a bunurilor capitale egală cu rata inflaţiei.
B) Situaţia în care datoria este scumpă ( i < (1 − f ) r )
În acestă situaţie, pentru firmă este mai ieftin să se autofinanţeze; emiterea

de acţiuni este mai ieftină decât a lua credit de la bancă.
Dacă firma emite iniţial o cantitate suficientă de acţiuni atunci drumul
optimal în acest caz este: traiectoria 1 → traiectoria 2 → traiectoria
3 → traiectoria 4.
187
În figura 3.49 se reprezintă acest drum optimal.
D, K Q, Y
Traiectoria 1 Traiectoria 5 Q
Qx*
q(1+k) X(0)
(1+K) X(0)
D
k X(0)
creştere t1,2 consolidare t2,3 creştere t3,4 stare

staţionară
Figura nr. 3.49
Firma începe cu o datorie maximă kX (0 ) în ciuda faptului că datoria este mai

scumpă decât finanţarea prin acţiuni. Motivul este acela că, în această situaţie,
venitul marginal depăşeşte costul marginal, deci fiecare bun capital cumpărat aduce
un venit pozitiv, firma crescând pe traiectoria 1 cu viteza maximă.
Avem deci:
∗
Q < QYX ⇔ S ′(Q ) > cYX
unde:
a+r
cYX =
q
188
Aici cYX reprezintă costul unitar dacă cumpărarea bunului capital se face
doar prin împrumut. De aici avem:
∂V
∗
Q < QYX ⇔ (1 − f ) > (1 − f ) r
∂K
Astfel, firma va investi toate acţiunile sale în bunuri capitale şi va atrage
totodată o datorie cât mai mare posibilă pentru a o investi, maximizându-şi fluxul
de venituri. Datorită faptului că acţiunile sunt mai ieftine decât datoriile (în sensul
utilizării lor ca surse de finanţare), acţionarii vor renunţa la dividendele cuvenite.
Venitul reţinut, reinvestit de firmă, va conduce la obţinerea unui venit mai mare
decât (1 − f ) r pe unitatea de bun capital utilizată în producţie, deci mai mare
şi decât i, care reprezintă criteriul de oprire a procesului de creştere a firmei pe
traiectoria 1.
∗
Odată ce outputul QYX este atins, venitul marginal devine egal cu costul
a+r
marginal al datoriei, . Firma va trece la evoluţia pe traiectoria 2 pe care
q
utilizează veniturile reţinute pentru plata datoriei Y, care începe să scadă.
Deoarece, pe măsură ce datoria este plătită, ratele acesteia scad, un flux crescut de
venituri devin disponibile, astfel că plata acesteia se accelerează pe măsura
descreşterii mărimii sale, iar în momentul t 2,3 toată datoria este plătită.
Întrucât toate veniturile sunt concentrate către plata veniturilor, celelalte
variabile sunt menţinute constante, traiectoria 2 fiind una de consolidare.
După ce această fază de consolidare se termină cu plata completă a datoriei
este profitabil ca firma să reia din nou creşterea deoarece:
Q < Q X∗ ⇔ S ' (Q ) > c X
unde:
1 i 
eX = a + 
q 1− f
Aici c X este costul unitar dacă bunul capital este finanţat doar prin
emiterea de acţiuni.
Această relaţie conduce imediat la implicaţia:
∂V (⋅)
Q < Q X∗ ⇔ (1 − f ) >0
∂K
189
Deci firma reia creşterea pe traiectoria 3 cu o rată mai mare, însă, decât cea
cu care a terminat acest proces pe traiectoria 1. Procesul de creştere continuă până
când Q = Q X∗ la momentul t 3, 4 . După acest moment, firma va opri expansiunea
pentru a permite venitului marginal să scadă sub nivelul critic i. Investiţiile vor fi la
nivelul de înlocuire a capitalului, aK X∗ şi restul de venit reţinut va fi utilizat pentru
plata dividendelor către acţionari. Traiectoria 4, pe care se întâmplă cele de mai
sus, care este o traiectorie staţionară, va fi menţinută până la momentul final.
190
CAPITOLUL IV
SISTEMUL CIBERNETIC AL BĂNCII COMERCIALE
O bancă este un agent economic care acordă împrumuturi şi primeşte în

păstrare depozite băneşti de la ceilalţi agenţi economici şi de la populaţie. O astfel
de definiţie este necesară pentru a putea deosebi banca de alţi intermediari
financiari, deorece regulile prudenţiale în cazul băncilor sunt mult mai stricte.
Definiţia insistă asupra activităţilor centrale din cadrul băncilor comerciale:
primirea (constituirea) de depozite şi acordarea de credite (împrumuturi).
Existenţa băncilor comerciale este justificată de rolul pe care acestea îl
joacă în procesul de alocare a resurselor, mai precis în alocarea capitalului. Merton
spunea că: “Un sistem financiar bine dezvoltat şi consolidat facilitează alocarea
eficientă a capitalului financiar şi a capitalului fizic pentru cea mai productivă
utilizare în sectorul afacerilor”.
4.1 Funcţiile băncii comerciale
De secole, funcţiile economice ale sistemului financiar au fost exercitate în

special de bănci. Aceste funcţii sunt suficient de stabile pentru a le regăsi la orice
sistem financiar, începând cu unul care s-a format în timpul Renaşterii italiene şi
până la sistemul financiar electronizat de astăzi. Desigur că, în timp, pieţele
financiare au evoluat şi inovaţiile financiare au cunoscut o rată de creştere
spectaculoasă mai ales în ultimii ani. În plus, dezvoltarea pieţelor de capital a
condus la o diferenţiere funcţională între aceste pieţe (bursa de valori, RASDAQ
ş.a.), ele preluând unele dintre funcţiile intermediarilor financiari şi oferindu-le în
exclusivitate. De exemplu, este destul de simplu astăzi pentru o companie implicată
în comerţul internaţional să se asigure faţă de riscul ratei de schimb pe o piaţă
futures ca şi printr-un contract bancar.
Pentru a înţelege cum o bancă îmbunătăţeşte procesul de alocare a
resurselor economice este necesar să pornim de la principalele funcţii ale băncii.
Acestea sunt:
1. Oferă acces la un sistem de plăţi;
2. Transformă active;
3. Managementul riscurilor;
4. Prelucrează informaţii şi monitorizează clienţii;
Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare bancă execută în mod
obligatoriu aceste funcţii. De regulă, băncile universale fac acest lucru, dar băncile
specializate (de exemplu băncile de investiţii) nu le îndeplinesc pe toate. Să
analizăm, pe scurt, aceste funcţii.
191
4.1.1 Serviciile de plăţi
Într-o economie fără costuri tranzacţionale nu ar fi nevoie de bani. Totuşi,

imediat ce este luată în considerare existenţa dificultăţilor şi costurilor implicate de
operaţiunile comerciale, devine mult mai eficient schimbul de bunuri şi servicii
contra bani decât contra altor bunuri şi servicii, cum se întâmplă în operaţiunile
barter.
Forma luată de bani a evoluat de-a lungul timpului de la banii marfă (un
sistem în care mediul de schimb însuşi era o marfă utilă) la banii propriu – zişi (fiat
money). În acest ultim caz, mediul de schimb nu mai reprezintă o marfă utilă, dar
valoarea sa este garantată de un stat şi deci acceptată ca mijloc de plată.
Istoric, băncile au jucat două roluri în managementul banilor: schimbul
monetar (deci schimbul între diferite valute emise de state diferite) şi servicii de
plată. Amândouă aceste roluri sunt astăzi esenţiale în buna funcţionare a oricărui
sistem de plăţi.
Un sistem de plăţi cuprinde atât managementul conturilor clienţilor cât şi
fiscalitatea plăţilor, deci garantarea de către bancă a faptului că din contul unui
debitor (care a primit bunurile şi serviciile incluse într-o tranzacţie comercială) s-a
efectuat un transfer de bani către contul unui creditor (care a dat bunurile şi
serviciile incluse în tranzacţia respectivă).
Se poate spune că schimbul monetar a reprezentat prima activitate a băncilor. Acest
lucru este ilustrat chiar de etimologia cuvântului ”bancă”. Echivalentul grecesc
pentru bancă (trapeza) desemna banca pe care era aşezată balanţa utilizată pentru a
cântări monedele de aur şi argint în scopul determinării cantităţii exacte de metal
preţios pe care acestea îl conţineau. Cuvântul italian “banca” desemna banca pe
care cei ce schimbau bani îşi plasau monedele lor preţioase.
Datorită diferenţei între lichiditatea monedelor naţionale şi a celor străine,
băncile au luat un mare avânt în perioada Renaşterii, atunci când şi comerţul
internaţional s-a intensificat şi se poate spune că s-a constituit ca o adevărată
ramură economică. Negustorii care plecau cu mărfuri de-a lungul drumurilor
comerciale ce împânziseră Europa, aveau nevoie de monedele ţărilor prin care
treceau, iar la întoarcere banii obţinuţi din vânzarea mărfurilor trebuiau schimbaţi
în monede naţionale. Acest lucru era destul de complicat deoarece, pe fondul
divizării Europei în state şi stătuleţe, fiecare formaţiune statală mai importantă îşi
bătea propria monedă.
Cămătarii şi chiar anumiţi negustori din Florenţa, Luca, Genova, Veneţia
au realizat că pot câştiga bani şi fără să facă drumurile pline de pericole pe care le
implicau atunci schimburile comerciale. Drept pentru care, ei au început să facă
ceea ce denumim astăzi schimb valutar.
A doua activitate istorică a băncilor, constituirea şi păstrarea depozitelor
băneşti, este într-un fel legată de schimbul valutar. Aceeaşi oameni, care schimbau
monede, au primit de la negustori sume de bani pe care le păstrau până când aceştia
se întorceau din călătorii. Mult timp, aceste depozite au avut un randament negativ
deoarece erau păstrate în tezaure nefiind investite în activităţi productive.
192
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale
Deci, iniţial, aceste depozite se presupunea că nu sunt împrumutate. Băncile

depozitare se presupunea că nu sunt bănci de împrumut şi încrederea depozitarilor
depindea de această informaţie care era publică şi credibilă. Aceasta însemna că
băncile depozitare încercau să-şi construiască o reputaţie de a fi puţin riscante.
Pe lângă serviciile de păstrare în siguranţă, calitatea monedelor era, de
asemenea, importantă deoarece monedele difereau în ce priveşte compoziţia de
metale preţioase şi guvernele cereau să se facă plăţi în monedă bună. Acest lucru a
avut implicaţii asupra venitului adus de depozite, deoarece bancherii percepeau un
comision care mergea până la 10% care era menit să le acopere riscul de a primi
monede false.
Dar, odată ce monedele însele au devenit de o calitate omogenă, depozitele
au pierdut caracteristica lor atractivă de a fi convertibile în “bani buni”, lucru ce
aducea venit bancherilor.
Aceştia au căutat alte modalităţi prin care depozitele să aducă bani, şi una
dintre cele mai frecvent folosite a fost aceea de a acorda împrumuturi contra unor
garanţii că vor fi returnate. Primele împrumuri acordate de bănci au fost cele
solicitate de fermieri care garantau împrumuturile respective cu recolta. Mai târziu,
creditele s-au diversificat, fiind împrumutaţi negustori, clerici, oraşe şi chiar
conducători de state. Garanţiile erau constituite din bijuterii, drepturi de
prorpietate, case, castele, etc.
Treptat, s-au dezvoltat şi serviciile de plată efectuate de bănci, mai ales
datorită faptului că ele, ca deţinătoare de depozite, aveau mai frecvent bani lichizi.
Negustorii preferau ca din depozitele bancare constituite să facă plăţi direct,
deoarece costurile şi riscurile implicate de transportul banilor erau foarte mari.
Plăţile mari între negustori se făceau cu ocazia unor târguri comerciale organizate
în diferite oraşe şi băncile plăteau direct între ele datoriile clienţilor lor. Această
activitate de decontare (clearing) a devenit atât de importantă în SUA şi Europa la
sfârşitul secolului al XIX-lea încât s-au creat sisteme de plată, ce reprezintă reţele
care facilitează transferul de fonduri între conturile bancare ale agenţilor
economici.
Siguranţa şi eficienţa acestor sisteme de plată a devenit o cerinţă
fundamentală pentru guverne şi băncile centrale, mai ales când ele s-au
internaţionalizat. Tipurile de sisteme de plată s-au modernizat continuu, ajungând
astăzi la performanţe nebănuite cu ajutorul mijloacelor de transfer electronic şi ale
cyberbankingului.
4.1.2 Transformarea activelor
Există trei tipuri de transformare a activelor deţinute de bancă:

transformarea mărimii;
transformarea calităţii;
transformarea maturităţii.
Transformarea mărimii activelor presupune că o bancă alege unitatea de
măsură a produselor sale într-un mod convenabil clienţilor săi. Astfel, pentru micii
193
investitori, mărimea depozitelor pe care le pot constitui la o bancă este importantă,

deoarece ei nu pot crea depozite mari. În acelaşi timp, pentru firmele care iau
credite, sumele împrumutate trebuie să fie mari să poată acoperi o gamă cât mai
largă de cerinţe. Băncile, prin această transformare, colectează mici depozite pe
care le convertesc în credite mai mari care sunt mai puţin riscante şi costisitoare.
Transformarea calităţii activelor apare când o bancă oferă posibilitatea
clienţilor ei de a-şi transforma depozitele (care pot fi bani, valută, acţiuni,
obligaţiuni, etc) dintr-un tip în altul de activ. O astfel de transformare poate fi
profitabilă pentru clienţi datorită randamentelor diferite aduse de fiecare activ în
parte. Pentru bancă, transformarea calităţii activelor este mai puţin costisitoare
decât pentru un mic investitor, ea putând dispune şi de informaţii suplimentare
(asimetrie informaţională) care să-i permită o transformare eficientă. Prin acest tip
de transformare, are loc o diversificare a portofoliilor clienţilor, ceea ce este mai
puţin riscant.
În sfârşit, băncile moderne pot efectua transformarea maturităţii
activelor. Acest lucru presupune transformarea unor active cu maturitate pe termen
scurt în active cu maturitate pe termen lung. Prin această transformare, însă, o parte
a fondurilor băncii pot deveni mai puţin lichide ceea ce implică un risc. Diminuarea
acestui risc se face prin apelul la piaţa interbancară şi la instrumente financiare
derivative (Swap, futures etc.).
4.1.3 Managementul riscului
După cum am văzut până acum, activitatea bancară este afectată permanent
de risc. De regulă, există trei tipuri mari de risc: riscul de creditare, riscul ratei
dobânzii şi riscul de lichiditate.
Riscul de creditare este cel mai important tip de risc în raport cu
pierderile potenţiale. El este riscul ca clienţii să nu-şi îndeplinească obligaţiile ce
decurg dintr-un contract de creditare. Aceasta poate genera o pierdere totală sau
parţială a banilor împrumutaţi unui client. Riscul de creditare este, de asemenea, şi
riscul unei scăderi în standardele de acordare a creditului. O astfel de deteriorare nu
implică pierdere, dar înseamnă că probabilitatea de pierdere creşte. Pieţele
financiare evaluează standardele de acordare a creditelor prin nivelele mai ridicate
ale ratei dobânzii la creditele acordate firmelor care au suferit deprecieri de această
natură sau prin scăderea plafonului maxim al creditelor ce pot fi acordate.
Riscul de creditare este critic deoarece un mic număr de clienţi importanţi
pot genera pierderi mari, care pot conduce la nesolvabilitate. Există sisteme de
limitare care fixează limitele creditelor ce pot fi acordate unui singur client sau
unor clienţi care provin dintr-o singură industrie sau o singură ţară.
Riscul de lichiditate este şi el tot un risc major. El este definit adeseori în
moduri diferite: nelichiditatea extremă, adică lipsa completă de active lichide din
portofoliul băncii, sau lipsa abilităţii de a asigura fonduri la un cost “normal”.
Lipsa de lichiditate extremă conduce la faliment. Deci, riscul de lichiditate
este un risc fatal. De multe ori, acest risc este determinat de alte tipuri de risc.
194
De exemplu, pierderea importantă dată de un credit nereturnat la timp poate

determina creşterea lipsei de lichiditate care atrage îndoieli ale celorlalţi clienţi
asupra solidităţii băncii. Acest lucru este suficient pentru a genera o cerere maximă
de returnare de fonduri sau închiderea liniilor de creditare pentru alte instituţii care
încearcă să se protejeze ele însele împotriva unui astfel de risc. Amândouă aceste
lucruri pot genera crize brutale de lichiditate cu posibile falimente.
O altă cauză a acestui tip de risc este aceea că valoarea activelor pe termen
scurt deţinute de bancă nu este suficientă pentru a acoperi plăţile pe termen scurt
sau cele neaşteptate. Din acest punct de vedere, lichiditatea este singura care ajută
pentru a câştiga timp în condiţii dificile.
În sfârşit, riscul de lichiditate poate apare şi datorită dificultăţii de a obţine
fonduri la costuri rezonabile. O astfel de abilitate depinde de două tipuri de factori:
lichiditatea pieţei care variază în timp şi lichiditatea băncii.
Riscul ratei dobânzii
Riscul ratei dobânzii presupune diminuarea câştigurilor datorită mişcărilor
ratei dobânzii. Managementul riscurilor bancare presupune cuantificarea
principalelor tipuri de risc şi adoptarea unor sisteme de monitorizare a riscurilor.
4.1.4 Prelucrarea informaţiei şi monitorizarea clienţilor
Realizarea în bune condiţii a celorlalte funcţii ale băncii presupune o

prelucrare şi o valorificare a informaţiei economice. Încă de la început, băncile erau
considerate adevărate tezaure de informaţii pentru clienţii lor, aici concentrându-se
ştirile privind preţurile produselor pe pieţe îndepărtate, condiţiile de siguranţă de pe
căile comerciale, informaţii despre clienţii potenţiali, ş.a. Şi în prezent băncile au o
activitate specifică de culegere şi prelucrare a informaţiei care, pentru ele, este mult
mai puţin costisitoare decât pentru fiecare client în parte. În acest scop, băncile pot
investi în tehnologie informatică ce le permite să urmărească cererile de împrumut,
să monitorizeze proiectele pentru care au acordat credite, deci să limiteze riscul ca
clienţii săi să implementeze proiecte diferite de cele asupra cărora s-a căzut de
acord.
Activitatea de monitorizare a firmelor şi intermediarilor financiari necesită
o relaţie de lungă durată ce diminuează efectele hazardului moral.
4.2 Rolul băncilor în procesul de alocare a resurselor
Băncile exercită o influenţă fundamentală în trei direcţii principale:

1. alocarea capitalului;
2. împărţirea riscurilor;
3. creşterea economică.
Prima direcţie, alocarea capitalului, în primul rând a celui financiar,
trebuie să fie legată de conceptul de “lipsă de fonduri”. Proiectele de investiţii mari
195
necesită atragerea unor sume de bani uriaşe. Aceşti bani nu sunt disponibili mereu,
mai ales că oamenii pot avea simultan multe idei măreţe. Dintre aceste idei, trebuie
alese proiectele viabile, cele care pot aduce în viitor beneficii economice, sociale
sau culturale. Modul în care fac băncile alocările de fonduri, deci pe baza unei rate
a dobânzii stabilită iniţial, selectează aceste proiecte, unele dintre ele – cele riscante
sau prea costisitoare – fiind excluse din lipsă de finanţare. Evident că nu toate
proiectele realizate sunt cele mai profitabile dar, în medie, mecanismul de selecţie
al acestora pe baza profitabilităţii lor viitoare acţionează bine şi datorită băncilor.
Orice proiect implică un anumit risc. Băncile contribuie la împărţirea
riscului între o mulţime de investitori asfel încât, în caz de eşec al proiectului,
pierderile să fie difuzate la cât mai mulţi investitori, ceea ce le face suportabile. În
acest sens, băncile sunt interesate şi de diminuarea riscurilor totale ale proiectelor
prin însăşi modul lor de funcţionare.
În sfârşit, băncile constituie un important vehicol al creşterii economice.
Acest proces de creştere necesită antrenarea unor mari investiţii în obiective
economice, infrastructură, pregătirea capitalului uman ş.a. Realizarea acestor
investiţii ar fi de neconceput în absenţa băncilor care alocă sumele de bani necesare
şi urmăresc realizarea proiectelor respective.
4.3 Structura sistemului cibernetic al băncii comerciale
Ca orice sistem microeconomic, şi banca comercială are o structură de

sistem cibernetic, în cadrul căreia se disting subsisteme, relaţii dintre acestea,
legăturile cu alte sisteme din mediu, limitele sistemului, mecanisme feedback de
reglare a proceselor interne etc. O astfel de structură poate fi reprezentată ca în
figura 4.1.
Se observă existenţa a cinci subsisteme:
• subsistemul managementului creditelor;
• susbsistemul managementului depozitelor;
• susbsistemul managementului riscului;
• subsistemul asigurării cu fonduri;
• trezoreria.
Banca interacţionează cu patru pieţe, şi anume:
• piaţa creditelor;
• piaţa depozitelor;
• piaţa interbancară;
• piaţa financiară.
De asemenea, banca are conexiuni cu alte sisteme din mediul său
înconjurător cum sunt: alte bănci comerciale, statul şi acţionariatul.
Pe piaţa creditelor, băncile comerciale formează oferta de credite în timp
ce firmele şi gospodăriile formează cererea de credite. La echilibrul dintre cererea
196
şi oferta de credite se formează rata dobânzii la creditele acordate, rL care

reprezintă deci “preţul” pe piaţa creditelor.
Pe piaţa depozitelor, băncile comerciale formează cererea de depozite
bancare în timp ce oferta de depozite este formată de gospodării şi firme. “Preţul”
pe piaţa depozitelor este rata dobânzii la depozitele primite, r D .
Pe piaţa interbancară, băncile comerciale cer fonduri de refinanţare, cu
ajutorul cărora îşi acoperă deficitul temporar de lichiditate. Oferta de fonduri pe
acestă piaţă este formată de Banca Centrală care foloseşte, în acest scop, fondurile
de rezervă depuse de băncile comerciale. “Preţul” pe acestă piaţă, format la
echilibrul dintre cererea şi oferta de fonduri de refinanţare, este dobânda de
refinanţare, r . Trebuie arătat, totuşi, că dobânda de refinanţare este mai mult un
instrument al politicii monetare prin intermediul căruia Banca Centrală poate să
crească sau să scadă oferta de bani pe piaţa creditelor.
În sfârşit, pe piaţa de capital băncile comerciale fac plasamente, de regulă,
în active cu un risc redus cum ar fi: obligaţiunile guvernamentale şi bonurile de
tezaur.
Pentru aceste plasamente, băncile primesc dobânzi pe perioada deţinerii
activelor respective sau, la revânzarea lor, obţin un profit.
197
Piaţa depozitelor
Dobânzi
plătite
Depozite
Cereri credite Risc
Piaţa creditelor Subsistemul Subsistemul Subsistemul Alte

Credite managementului Informaţii
managementului managementului bănci
acordate creditelor depozitelor Risc riscului comerciale
Informaţii
Fonduri
Fonduri Risc
Dobânzi plătite Necesar de fonduri
Taxe Statul
Rate rambursate
Dobânzi Subsistemul Fonduri
Dividente
plătite asigurării cu Trezoreria
fonduri
Acţionarii
Fonduri împrumutate Plasamente
Piaţa Interbancară Piaţa de capital Informaţii
Informaţii Dobânzi
primite
Figura nr. 4.1 198

După cum am arătat mai sus, în cadrul băncii comerciale pot fi observate
cinci subsisteme, fiecare dintre acestea având o funcţie specifică.
Astfel, subsistemul managementului creditelor reprezintă interfaţa dintre
bancă şi piaţa creditelor. Aceasta primeşte cererile de credite din partea firmelor şi
gospodăriilor, le analizează şi, în conformitate cu normele băncii, le aprobă. Prin
acest subsistem, creditele aprobate sunt trimise către firme şi gospodării,
urmărindu-se după aceea încasarea dobânzilor şi a ratelor aferente creditelor
acordate. Acest subsistem trimite către subsistemul de management al riscului
informaţii privind cererile de credite şi primeşte de la acesta informaţii privind
riscul de creditare. De asemenea, fondurile băneşti necesare acoperirii creditelor
acordate sunt transmise de trezoreria băncii.
Subsistemul managementului depozitelor este interfaţa băncii cu piaţa
depozitelor bancare. Banca primeşte de la firme şi gospodării depozite la vedere şi
depozite la termen (mergând de la 1 lună până la 12 luni).
În funcţie de politica băncii de atragere a surselor, precum şi de
informaţiile primite de pe piaţa depozitelor, banca stabileşte rate ale dobânzii
diferite pentru depozitele atrase (constituie cererea de depozite). Firmele şi
gospodăriile constituie depozite bancare în măsura în care ratele dobânzii plătite de
bancă sunt convenabile. Banca utilizează depozitele constituite în operaţii de
creditare sau plasamente care aduc, de regulă, o dobândă mai mare decât cea plătită
deponenţilor. Deşi riscul este mai redus în cazul managementului depozitelor, şi
acest subsistem primeşte din partea subsistemului de management al riscului
informaţii necesare evitării riscului de lichiditate.
Subsistemul de management al riscului constituie unul dintre cele mai
importante subsisteme ale băncii. Prin metode specifice, acest subsistem apreciază
riscul bancar (riscul de creditare, de lichiditate, de rată a dobânzii, de solvabilitate,
de operare ş.a.) şi stabileşte măsuri pentru diminuarea acesteia. Practic, toate
operaţiunile bancare pot fi afectate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de risc.
Menţinerea acestuia al un nivel cât mai scăzut este o condiţie ca banca să existe în
continuare.
Subsistemul asigurării cu fonduri este interfaţa băncii către piaţa
intrebancară. Oferta de fonduri pe acestă piaţă o formează Banca Centrală care
utilizează, pentru aceasta, fondurile de rezervă depuse de băncile comerciale în
conturile sale.
În sfârşit, subsistemul trezoreriei concentrează toate fondurile atrase de
bancă şi le orientează către plăţile ce trebuie efectuate. Acest subsistem poate folosi
disponibilităţile ce apar temporar pentru a face plasamente pe piaţa de capital
(cumpărări de obligaţiuni şi bonuri de tezaur, depozite constituite la bănci străine,
cumpărări de valută străină, etc.). Aceste plasamente trebuie să fie făcute în
condiţiile unui risc cât mai redus şi unui profit mai mare decât cel adus de credite.
199
4.4 Modele cibernetice ale activităţii bancare
Activitatea bancară propriu – zisă cât şi interdependenţele dintre bancă şi

celelalte subsisteme sunt descrise de un mare număr de modele matematice. Vom
prezenta în continuare, doar două dintre acestea.
4.4.1 Modelul interdependenţelor dintre gospodării, firme şi bănci
Presupunem că într-o economie avem firme (f), gospodării (g) şi bănci (b).
Pentru simplitate, excludem sectorul public (statul). De asemenea, vom considera
un model cu două perioade (t = 1, 2) şi o economie cu un singur bun fizic aflat
iniţial în proprietatea gospodăriilor. O parte din acest bun va fi consumat în
perioada 1, restul fiind investit în firme pentru a permite consumul în perioada 2.
Presupunem, de asemenea, că pieţele din economie sunt toate competitive.
În scopul reprezentării interdependenţelor din cadrul acestei economii, vom
presupune că alegem o gospodărie reprezentativă, o firmă reprezentativă şi o bancă
reprezentativă. Indicele superior (+) indică o ofertă iar indicele superior (-) o
cerere.
Modelul gospodăriei
Gospodăria alege structura consumului său pe cele două
perioade (C1 , C 2 ) şi alocă venitul economisit S între formarea de depozite
bancare D + şi cumpărarea de acţiuni B g în aşa fel încât funcţia sa de utilitate U să
fie maximizată în condiţiile restricţiilor bugetare. Problema gospodăriei se scrie
atunci:
max U (C , C )
1 2
(4.1)
 (4.2)
Pg : C1 + B g + D + = ω1
 (4.3)
C 2 = π f + π b + (1 + r )B g + (1 + rD )D
+
unde ω 1 este înzestrarea iniţială cu bunul de consum, π f şi π b sunt profitul firmei,

respectiv profitul băncii (care sunt distribuite gospodăriei deoarece aceasta este
acţionarul celor două) şi r şi rD sunt ratele dobânzii plătită de acţiuni, respectiv de
depozitele bancare.
Relaţia (4.1) în ( Pg ) este criteriul de optim (maximizarea utilităţii). Relaţia
(4.2) este prima restricţie bugetară care arată că înzestrarea iniţială a gospodăriei,
ω 1 este utilizată pentru consumul din prima perioadă şi pentru cumpărarea de
(
acţiuni şi formarea de depozite bancare B g + D + . )
200
Relaţia (4.3) arată faptul că consumul celei de-a doua perioade, C 2 se

realizează utilizând veniturile din profitul adus de firmă şi bancă π f + π b ( )
precum şi venitul obţinut din vânzarea acţiunilor şi depozitelor B g + D ( +
) la care
(
se adaugă venitul aferent dobânzilor plătite de acestea r B g + rD D +
).
Deoarece, în această problemă simplificată a gospodăriei, acţiunile şi
( )
depozitele bancare sunt perfect substituibile, problema Pg va avea o soluţie
interioară doar când ratele dobânzii r şi rD sunt egale, deci:
r = rD (4.4)
B. Modelul firmei
Firma alege un nivel al investiţiei I precum şi modalităţile de finanţare ale
acesteia (prin credite bancare, L şi /sau prin emiterea de acţiuni, B f ) astfel încât
să-şi maximizeze profitul π f . Problema firmei se scrie atunci:
[
max πf = max f (I ) − (1 + r )Bf − (1 − rL )L−
Pf : 
] (4.5)
I = Bf + L− (4.6)
unde f (⋅) este funcţia de producţie a firmei reprezentative, rL este rata dobânzii
pentru creditele bancare luate de firmă iar L− este volumul acestor credite.
Criteriul de optim (5) arată că firma maximizează profitul π f care este dat
de diferenţa dintre venitul (outputul) firmei f (I ) şi costul acţiunilor (1 + r )B f
plus costul împrumuturilor (1 + rL )L− .
Restricţia (4.6) arată că fondul de investiţii I se formează prin emiterea de
acţiuni B f plus împrumuturi bancare L− .
Deoarece, în politica de finanţare a firmei, acţiunile şi împrumuturile
( )
bancare sunt perfect substituibile, Pf are o soluţie interioară doar dacă:
r = rL (4.7)
C. Modelul băncii
Banca alege oferta sa de credite, L+ , cererea sa de depozite, D − şi

emiterea de acţiuni Bb într-un mod care să maximizeze profitul, deci:
[
max π b = max rL ⋅ L+ − r ⋅ B b − rD ⋅ D −
Pb : 
] ( 4,8)
L+ = B b + D − ( 4,9)
201
Criteriul de optim (4.8) este cel de maximizare a profitului băncii, π b care

se determină ca diferenţă dintre dobânda primită la creditele acordate, rL ⋅ L+ şi
suma dintre dividendele plătite pentru acţiunile emise, r ⋅ Bb şi dobânda plătită
pentru depozitele atrase rD ⋅ D − .
Restricţia (4.9) este o condiţie de echilibru dintre creditele acordate, L+ şi
acţiunile emise, Bb plus depozitele primite, D − .
În figura 4.2 sunt reprezentate principalele interdependenţe dintre aceste
modele.
Piaţa de capital
Bt + Bb = Bg
Firma Gospodăria
Active Pasive Active Pasive
Investiţii I Acţiuni Bg Acţiuni Bg Economiii

- +
Credite L Depozite D S
Banca
Active Pasive
Credite L+ Acţiuni Bb
Depozite D-
Figura nr. 4.2
202
D. Modelul general de echilibru
Echilibrul general, în acest caz, este determinat rezolvând simultan cele trei
( )
probleme, Pg , Pf şi Pb care dau trei vectori: C1 , C 2 , B g , D + - pentru gospodărie,
(I , B f ) (
, L− - pentru firmă, L+ , Bb , D − ) - pentru bancă, ale căror componente
satisfac condiţiile:
i) fiecare agent se comportă optimal, deci îşi maximizează criteriul de
performanţă propriu;
ii) fiecare piaţă se goleşte, deci:
I = S (piaţa bunurilor);
D + = D − (piaţa depozitelor);
L+ = L− (piaţa creditelor);
B g = B f + Bb (piaţa financiară).
După cum am arătat la modelele agenţilor, un echilibru general este posibil
doar dacă:
r = rL = rD (4.10)
În acest caz, din ( Pb ) rezultă că, la echilibru, banca este necesar să aibă un
profit egal cu zero. Mai mult, deciziile băncii nu au nici un impact asupra celorlalţi
doi agenţi deoarece, după cum am văzut, gospodăriile sunt indiferente la
deosebirea dintre depozite şi acţiuni (ratele dobânzii la acestea fiind aceleaşi) şi
firmele sunt indiferente la distincţia dintre credite bancare şi acţiuni (din acelaşi
motiv ca mai sus).
În concluzie, dacă firmele şi gospodăriile au acces liber la pieţe de capital
perfecte, atunci la echilibru competitiv:
a) băncile realizează un profit egal cu zero;
b) mărimea şi structura balanţei băncii nu influenţează ceilalţi agenţi
economici.
Evident că acest model este foarte general, reflectând doar o situaţie de
referinţă, extrem de simplificată, în raport cu care însă putem să apreciem
rezultatele obţinute prin aplicarea altor tipuri de modele ale interacţiunilor bancă –
alţi agenţi economici.
4.4.2 Model al competiţiei perfecte pe piaţa creditelor
A. Prezentarea modelului
În acest model banca este considerată o firmă care “produce” servicii de

creditare şi depozite. Tehnologia băncii este reprezentată printr-o funcţie de cost
C (D, L ) , interpretată ca fiind costul “producerii” unui volum D de depozite şi
unui volum L de credite.
203
Vom considera că în economie există N bănci diferite (n = 1, 2,…, N), iar

banca n are ataşată funcţia de cost C n (D, L ) care satisface condiţiile cunoscute de
convexitate (ceea ce implică venituri la scală descrescătoare şi regularitate (deci
C n este de două ori derivabilă)).
Pentru simplitate, vom presupune că toate băncile dispun de aceeaşi
tehnologie, deci:
C n (D, L ) = C(D, L ), ∀ n = (1, N ) (4.11)
dar, după cum vom vedea, acest lucru nu este esenţial în model.
Balanţa tipică unei bănci este următoarea:
Banca n
Active Pasive
Rn (rezerve) Dn (depozite )
Ln (credite )
Rezerva Rn , deci diferenţa dintre volumul depozitelor Dn primite de banca

n şi volumul creditelor acordate de banca n, Ln este structurată în două
componente:
¾ rezerva lichidă C n (fondurile de rezervă depuse de banca n în conturile
Băncii Centrale);
¾ poziţia (netă) a băncii, M n (pozitivă sau negativă) pe piaţa interbancară.
Diferenţa principală dintre aceste două componente este aceea că C n , de
regulă, nu aduce dobândă şi este, deci, optim ca ea să fie cât mai mică (mărimea
acestei rezerve este stabilită de Banca Centrală).
De regulă, C n se stabileşte ca o proporţie din volumul depozitelor:
Cn = α Dn n = 1, N (4.12)
α fiind aici rata rezervelor obligatorii ce poate fi utilizată de Banca Centrală ca un
instrument de politică monetară.
Sectorul real al economiei este compus din trei tipuri de agenţi: guvernul,
firmele şi gospodăriile.
Rolul băncilor comerciale este acela de a colecta economiile gospodăriilor
şi de a acoperi necesarul de investiţii al firmelor şi guvernului.
Guvernul îşi finanţează deficitul său, G emiţând obligaţiuni, ∆B şi tipărind
bani, ∆M care măresc baza monetară şi sunt utilizaţi de bănci pentru a finanţa
resursele lor obligatorii la Banca Centrală.
204
Deoarece modelul nu ia în considerare depozitele valutare, banii vor consta

doar din suma depozitelor colectate de băncile comerciale:
N
D = ∑ Dn (4.13)
n =1
Similar, baza monetară M 0 este egală cu suma rezervelor obligatorii depuse
de băncile comerciale în conturile Băncii Centrale:
N
M 0 = ∑ Cn = α D (4.14)
n =1
Relaţiile dintre agregatele monetare aflate la diferiţi agenţi (bănci, guvern,
firme şi gospodării) pot fi reprezentate ca în figura 4.3.
Guvern Gospodării
G ∆B (acţiuni) ∆B (acţiuni) S
(deficit ∆ M0 (baza ∆D (depozite) (economii)
public) monetară)
Firme Bănci Comerciale
I (necesar ∆L ∆ M0 (baza ∆D (depozite)

de investiţii) (credite monetară)
bancare) ∆ L (credite)
Figura nr. 4.3
Pornind de la aceste interacţiuni, se poate construi, în continuare, un model

al comportamentului băncii comerciale.
În acest model, băncile se presupune că sunt competitive atât pe piaţa
creditelor cât şi pe piaţa depozitelor. Acest lucru înseamnă că rata creditelor rL ,
rata depozitelor rD şi rata interbancară r sunt formate pe pieţele respective, deci
sunt date.
Luând în considerare şi costurile de operare C (D, L ) , profitul băncii este
dat de:
π = rL ⋅ L + r ⋅ M − rD ⋅ D − C(D, L ) (4.15)
205
unde M este poziţia netă a băncii pe piaţa interbancară, fiind dată de relaţia:
M = (1 − α ) D − L (4.16)
Înlocuind relaţia (4.16) în (4.15) obţinem:
π(D, L ) = (rL − r ) ⋅ L + [r (1 − α ) − rD ]D − C(D, L ) (4.17)
Deci profitul bancar este suma dintre profitul adus de credite şi depozite
minus costurile de operare ale acestora.
Datorită ipotezelor asupra funcţiei de cost C (D, L ) , comportamentul
optimizant al băncii în raport cu profitul este descris de condiţiile de ordinul întâi:
 ∂π ∂C
 ∂L = (rL − r ) − ∂L (D, L ) = 0 (4.18)

 ∂π = [r (1 − α ) − r ] − ∂C (D, L ) = 0 (4.19)
 ∂D
D
∂D
Soluţia acestui sistem este volumul optim al depozitelor, D* şi al
creditelor, L* care determină obţinerea de către aceasta a profitului maxim.
Din relaţiile (4.18) şi (4.19) rezultă următoarele concluzii importante:
i) o bancă competitivă îşi va ajusta volumul depozitelor şi al creditelor în aşa
fel încât rL − r şi r (1 − α ) − rD să fie egale cu costurile marginale ale
∂C ∂C
managementului creditelor, , respectiv depozitelor, ;
∂L ∂D
ii) drept urmare, o creştere a lui rD va determina o descreştere a cererii băncii
pentru depozite D;
iii) similar, o creştere a lui rL va determina o creştere a ofertei băncii de
credite L;
iv) asupra profitului se exercită şi efectele încrucişate care depind de semnul
∂ 2C ∂ 2C
lui . Astfel, când >0 (respectiv < 0) , o creştere în rL determină o
∂D∂L ∂D∂L
descreştere (respectiv creştere) în D şi o creştere în rD determină o descreştere
(respectiv o creştere) în L.
∂ 2C
Dacă costurile sunt separabile, deci = 0 , efectele încrucişate sunt
∂D∂L
nule.
4. 5 Modelarea riscului bancar
În mediul în care funcţionează o bancă există numeroase surse de risc ce

determină reducerea profitabilităţii. Aceste surse de risc trebuie identificate atent,
măsurate şi luate în considerare în elaborarea unei strategii generale a băncii de
monitorizare şi combatere a riscurilor.
206
Principarele tipuri de risc bancar sunt prezentate în figura 4.4.

Riscul este definit, în general, prin efectul advers pe care îl exercită asupra
profitabilităţii anumite surse distincte de incertitudine. Măsurarea riscului necesită
ca atât incertitudinea cât şi efectul advers potenţial asupra profitabilităţii să fie
surprinse şi evaluate.
Riscul de creditare este o sursă de pierderi importante de profitabilitate.
El este riscul ca debitorii băncii să nu-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din
contractul de împrumut. Aceasta poate să determine o pierdere totală sau parţială
din suma totală împrumutată debitorilor.
Riscul de lichiditate este, de asemenea, un risc major. El este definit ca
lipsa de lichiditate a băncii, cauzată de lipsa din portofoliul băncii a activelor
lichide sau de posibilitatea de a obţine fonduri la un cost “normal”. Lipsa extremă
de lichiditate poate duce la faliment, deci riscul de lichiditate este un risc fatal.
Totuşi, în anumite condiţii, acest risc poate fi rezultatul altor tipuri de risc
(vezi figura 4.4).
Credit
Lichiditate
RISCUL Rata dobânzii

BANCAR
Piaţa
Rata de schimb
Solvabilitate
Figura nr. 4.4
De exemplu, pierderi importante datorate unui client major, pot creşte lipsa
de lichiditate şi crează dubii privind activitatea băncii. Acest lucru este suficient
pentru a genera retrageri masive de fonduri din bancă sau închiderea liniilor de
creditare ale băncii de către alte instituţii financiare, care încearcă să se protejeze
ele însele împotriva unui posibil risc. În ambele cazuri se poate ajunge la o criză de
lichiditate cu un posibil faliment bancar.
207
Riscul ratei dobânzii este riscul micşorării profitului băncii datorită

evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Riscul de piaţă este riscul apariţiei unei abateri nefavorabile ale valorilor
stabilite de piaţă pentru un portofoliu de active bancare ce urmează să fie lichidate
prin tranzacţii pe piaţa respectivă.
Riscul ratei de schimb este riscul ca să apară pierderi din vânzarea unor
active exprimate într-o valută străină în momentul în care banca le tranzacţionează
pe piaţa valutară.
În sfârşit, riscul de solvabilitate este riscul ca banca să nu fie capabilă să
acopere pierderile, generate de toate tipurile anterioare de riscuri utilizând doar
capitalul disponibil.
În activitatea bancară mai poate apărea un risc operaţional, dat de nefuncţionarea
sau funcţionarea defectuoasă a sistemelor informaţionale, a sistemelor de raportare
şi a regulilor interne de monitorizare a riscurilor.
4.5.1 Modelarea riscului de creditare
Vom considera că o bancă comercială analizează acordarea unui credit

riscant unei firme care promite să ramburseze creditul respectiv în n perioade
(luni), fiecare perioadă având mărimea rambursării (credit + dobândă) egală cu Ck ,
k = 1, r .
Costul creditului la bancă este egal cu r (de exemplu, rata de refinanţare
plus marja de profit adăugată de bancă). Factorul de actualizare pe o perioadă va fi
luat atunci egal cu e − r .
Presupunem, pentru simplitate, că dacă firma dă faliment, banca nu mai
recuperează nimic din credit.
Costul aşteptat al riscului de creditare poate fi măsurat ca diferenţă între:
n
P0 = ∑ C k e − r tk (4.20)
k =1
ce reprezintă valoarea creditului dacă nu apare riscul de creditare, şi
n
P = ∑ Ck ⋅ pk ⋅ e − r t k (4.21)
k =1
care este valoarea creditului riscant, unde pk reprezintă probabilitatea ca a k-a

rambursare să nu mai fie plătită, presupunând că nu există rambursări parţiale de
credit (fracţii ale lui Ck ).
În practică, totuşi, este obişnuit să se evalueze riscul de creditare ca
diferenţă dintre venitul adus de credit la maturitate (deci după rambursarea lui
integrală) dacă el este dat cu dobânda R şi venitul adus de credit dacă ar fi dat cu
rata de refinanţare r.
208
R este definit implicit ca:

n
P = ∑ Ck ⋅ e − R t k (4.22)
k =1
Mărimea s = R – r se numeşte ecartul băncii şi exprimă cu câte puncte
evaluează banca riscul de creditare în condiţiile creditului respectiv.
Bieman şi Hass au arătat că dacă falimentul firmei urmează un proces Poisson de
intensitate λ , ecartul s este independent de caracteristicile creditului şi egal cu λ .
Într-adevăr, un proces Poisson de intensitate λ dă o probabilitate de
− λt
supravieţuire a firmei la momentul tk : pk = e k
Înlocuind pk în relaţia (4.21) şi egalân d cu relaţia (4.22) avem:
n n
∑ Ck ⋅ e − R tk =∑ Ck ⋅ e−λtk ⋅ e −r tk
k =1 k =1
n
= ∑ Ck ⋅ e
−( λ + r )tk
k =1
şi, de aici, avem R = λ + r , de unde rezultă marja s = R − r = λ .
În consecinţă, marja s poate fi considarată probabilitatea instantanee de
faliment pe care piaţa o alocă unei anumite clase de firme care solicită credit la o
anumită bancă comercială.
Deoarece, pentru distribuţia de probabilitate Poisson avem, λ = 1 − e − λ ,
atunci putem determina, pentru diferite marje s, probabilitatea de faliment
corespunzătoare. Astfel, dacă pentru un credit acordat unei firme, marja băncii
s = 15 puncte de bază (deci 1,5 %) atunci probabilitatea de faliment a firmei este
1 − e − λ , deci λ ≅ 0,5% pe an.
Modelul prezentat mai sus are trei ipoteze care nu sunt satisfăcătoare: (1)
probabilitatea instantanee de faliment este constantă şi dată; (2) riscul de creditare
este considerat complet diversificabil; şi (3) în caz de faliment, valoarea reziduală a
firmei este zero, deci banca nu mai recuperează nimic din creditul acordat.
Pentru a perfecţiona acest model, s-a propus un model de evaluare a
riscului de creditare ce utilizează modelul CAPM al lui Merton de evaluare a
riscului pe piaţa de capital (vezi ANEXA C).
Se consideră, astfel, o firmă care doreşte să împrumute de la bancă o sumă
D0 la momentul t = 0 şi să returneze o sumă D la momentul t = T.
Venitul la maturitate adus băncii de acest credit este dat de relaţia:
D(T ) = D0 (0 ) e rL ⋅T (4.23)
Fie V (t ) valoarea totală a activelor firmei la momentul t care se presupune
că vor fi vândute fără costuri suplimentare şi facem ipoteza că firma nu are alte
datorii decât cea faţă de bancă.
209
În această situaţie, la momentul final T, se pot întâmpla două lucruri:

1) Dacă D (T ) ≤ V (T ) , firma este solvabilă şi banca primeşte întreaga valoare
a creditului înapoi;
2) Dacă D (T ) > V (T ) , firma este falimentară la momentul T, activele sale
vor fi lichidate (vândute) şi banca primeşte înapoi doar V(T).
Venitul total final primit de bancă va fi deci:
Min (D(T), V(T))
iar valoarea de piaţă a activelor firmei (deci cât se va recupera prin vânzarea
activelor firmei), la momentul T va fi:
Max (0, V(T) – D(T))
Dar aceasta este exact valoarea unei opţiuni call (vezi ANEXA C) cu un
preţ al opţiunii egal cu D(T).
În consecinţă, din punct de vedere strict financiar, emiterea unui credit
riscant pentru o firmă cu lichiditate limitată este echivalentă cu cumpărarea de către
bancă a activelor firmei în momentul emiterii creditului şi vânzării unei opţiuni call
acţionarilor firmei la momentul lichidării creditului. Desigur că acest lucru
simplifică mult problema, deoarece sunt neglijate rambursările intermediare (deci
firma se presupune că rambursează tot creditul la momentul final T) precum şi
costurile de lichidare a firmei dacă ea devine falimentară. Prima ipoteză poate fi,
totuşi, relaxată considerând că banca vinde o opţiune call pentru fiecare perioadă de
rambursare.
O altă ipoteză care se face este că V(t) urmează o traiectorie aleatoare de
tip geometric (mişcare Browniană), ceea ce este achivalent cu a spune că valorile
instantanee ale funcţiei V(t) sunt gaussiene, independente şi uniform distribuite.
Atunci:
dV (t )
= α dt + ∇dZ
V (t )
unde α , ∇ sunt constante (∇ > 0) şi Z este un proces Wiener (vezi ANEXA C).
În acest caz, valoarea de piaţă C a unei opţiuni call asupra lui V se poate
determina utilizând formula Black – Schole. Deoarece discuţia anterioară se referă
la valoarea D0 a creditului acordat de bancă firmei, calculăm direct D0 cu relaţia:
D0 = V − C
şi obţinem:
D0 = V ⋅ N (h1 ) + D e − r T N (h2 ) (4.24)
unde:
1
x
 − 12 t 2 
N (x ) = ∫  e  dt
2π −∞ 
210
este distribuţia de probabilitate Gaussiană standard, şi

1 D e − rT 1
h1 = log − ∇ T
∇ T V 2
1 D e − rT 1
h2 = − log − ∇ T
∇ T V 2
Utilizând expresia lui D dată de relaţia (4.24) putem determina marja
s = rL − r ca:
1 D0
s=− log
T D e − rT
Acum, din relaţia (4.24) obţinem:
1  N (h1 ) 
s=− log  + N (h2 ) (4.25)
T  d 
D e − rT
unde d = este rata datorii/active actualizată.
V
În relaţia (4.15), N (h2 ) poate fi interpretat ca probabilitatea (ajustată cu
riscul) de supravieţuire a firmei până în momentul T.
În modelul anterior am văzut că acestă probabilitate era dată de
1
pT = e − λT iar marja dobânzii s = λ = − log pT .
T
În modelul care tratează creditul ca pe un activ pe piaţa de capital se
observă că:
1) probabilitatea de faliment N (h2 ) rezultă endogen, din model şi nu este
dată exogen, ea fiind funcţie de rata de îndatorare a firmei;
2) este luat în considerare preţul de piaţă al riscului;
3) valoarea de lichidare a firmei nu mai este considarată egală cu zero.
Merton studiază legăturile care există între parametrii modelului şi obţine
urmatoarele rezultate:
i) Marja dobânzii s creşte dacă rata datorii/active d a firmei creşte;
ii) Marja dobânzii s creşte dacă ∇ , care exprimă volatilitatea activelor firmei,
creşte. Deci, firma care are active mai volatile pe piaţă (preţul lor pe piaţă
creşte şi scade mai frecvent) va plăti o rată a dobânzii mai mare;
iii) Premiul de risc total s T creşte pe măsură ce termenul de maturitate al
creditului este mai mare. Deci, cu cât creditul se acordă pe un termen mai
lung, cu atât el va fi mai costisitor pentru firmă şi mai avantajos pentru
bancă.
211
4.5.2 Managementul portofoliului bancar în condiţii de risc
Existenţa riscului bancar sub diverse forme şi la diferite nivele ale

activităţii bancare impune existenţa unui subsistem de management al acestuia.
Pyle (1971) şi Hart – Jaffee (1974) au abordat comportamentul băncii ca
un manager de portofoliu în cadrul unor pieţe (a creditului, respectiv a depozitelor
bancare) perfect competitive şi cu luarea în considerare a riscului.
În cadrul modelului utilizat în acestă situaţie, se consideră două produse
(active) financiare riscante: L şi D (credite şi, respectiv, depozite).
Banca apare acum ca un manager de portofoliu care trebuie să decidă
sumele x L şi x D pe care să le investească în cele două active financiare, restul
avuţiei sale fiind investiţia în rezerve (care sunt considerate active fără risc). Nu se
face nici o ipoteză asupra semnelor lui x L şi x D .
Comportamentul competitiv presupune că banca va considera ratele
dobânzii la credite ~ rL , la depozite ~rD şi la rezerve r ca fiind stabilite de pieţele
respective.
Deci profitul băncii va fi dat de:
π~ = [~ rD ⋅ x D + r (W − x L − x D )]
rL ⋅ x L + ~
sau
π~ = W ⋅ r + (~
rL − r )x L + (~
rD − r )x D (4.26)
unde W este avuţia netă băncii.
Obiectivul urmărit de bancă este să maximizeze profitul aşteptat în
condiţiile reducerii la minimum a riscului bancar. Acest obiectiv poate fi introdus
cu ajutorul unui criteriu de performanţă:
Φ( x ) = U [E (π~ ), var(π~ )] (4.27)
unde U este o funcţie de utilitate (U ' > 0; U " < 0) , E este operatorul de aşteptare
iar var(π~ ) este dispersia (varianţa) profitului π~ .
( )
T
Dacă x ∗ = x L∗ , x D∗ este soluţia optimală a problemei anterioare, atunci
condiţia de ordinul întâi (Euler) implică:
x ∗ = λ V −1 ρ (4.28)
 var(~
rL ) cov(~ rD )
rL , ~
unde: V =   ,
 cov(rL , rD ) var(rD ) 
~ ~ ~
dU
dµ
λ=− , ∇ = det V
∂U
2 2
∂∇
212
şi
~
r −r
ρ =  ~L  .
 rD − r 
Un rezultat foarte important este acela că dacă r~D < r < ~
r L şi
cov(~ rD ) > 0 atunci x L∗ > 0 şi x D∗ < 0 .
rL , ~
Acest rezultat poate fi privit ca o explicaţie endogenă a comportamentului
de intermediar financiar al băncii comerciale. Dacă venitul aşteptat în exces din
activitatea de management a depozitelor şi a creditelor sunt negativ şi, respectiv,
pozitiv şi dacă covarianţa acestor venituri este pozitivă atunci un manager de
portofoliu competitiv va investi o sumă negativă în depozite (deci el va emite
aceste instrumente) şi o sumă pozitivă în credite (deci el va da credite). Cu alte
cuvinte, creditele vor fi în partea de active a balanţei sale (L = x L∗ ) şi depozitele în
partea de pasive (D = - x D∗ > 0 ).
În cazul în care rezultatul anterior nu are loc, acest lucru înseamnă că
banca ia cu împrumut fonduri la o rată a dobânzii fără risc pentru a investi în cele
două tipuri de credite (credite propriu-zise şi depozite, deci şi x D∗ > 0 ), fie că
banca oferă două tipuri de depozite şi investeşte profitul în active fără risc (cele
două tipuri de depozite sunt depozitele propriu-zise şi creditele acordate, deci
x L∗ < 0 ).
Să demonstrăm rezultatul de mai sus:
(
Fie deci x ∗ = x L∗ , x D∗ )
T
= λ V −1 ρ
λ  var(~ rD ) − cov(~ rD ) ~
rL , ~ rL − r 
=   ~ 
∆  − cov(rL , rD )
~ ~ var(rL )  rD − r
~ 

unde s-a folosit formula de inversare a unei matrice 2 x 2:
−1
a b 1 d − c
  =  
c d  ∆ − b a 
iar ∆ = ad − bc este det V .
∂U
λ este pozitiv deoarece exprimă aversiunea faţă de risc, iar > 0 şi
∂µ
∂U
< 0 care, înlocuite în formula lui λ , dau imediat λ > 0 .
∂∇ 2
∆ = det V este pozitiv deoarece matricea V este o matrice pozitiv definită.
Atunci
λ
x L∗ = [ var(~rD )(~
rL − r ) − cov(~ rD )⋅ (~
rL , ~ rD − r )] (4.29)
∆ + + + −
213
şi rezultă imediat că x L∗ > 0 .

Similar:
λ
x D∗ = [− cov(~ rD )⋅ (~
rL , ~ rL − r ) + var(~
rL )(~
rD − r )] (4.30)
∆ − + + −
deci x D∗ < 0 .
Acest rezultat nu reprezintă decât condiţia suficientă ca x L∗ > 0 şi x D∗ < 0 .
Condiţiile necesare sunt:
var(~rD )(~
rD − r ) > cov(r~L , ~
rD )⋅ (~
rD − r ) (4.31)
pentru x L∗ > 0 şi
cov(~ rD )⋅ (~
rL , ~ rD − r ) > var(~
rL )(~
rD − r ) (4.32)
pentru x D∗ < 0 .
Aceste condiţii permit intermediarului financiar să facă profit chiar dacă,
de exemplu, ~ rD > 0 , sau ~rL < 0 presupunând, însă, că cov(~ rD ) > 0 .
rL , ~
Plecând de la aceste relaţii, se poate face o analiză statică comparată a
comportamentului bancii comerciale pe pieţe competitive. Principala întrebare la
care trebuie să răspundă o astfel de analiză priveşte modul în care volumul
depozitelor atrase şi al creditelor acordate sunt afectate de modificările înregistrate
în aşteptările privind profitul băncii sau în varianţa veniturilor (care exprimă riscul
bancar).
În această privinţă, s-au stabilit următoarele dependenţe:
1) x L∗ este o funcţie crescătoare de ~ ( )
rL∗ − r şi o funcţie descrescătoare de
(~rD∗ − r ) şi var(~rL );
2) x D∗ este o funcţie crescătoare de (~
rL − r ) şi o funcţie descrescătoare de
~ ~ ( )
(rD − r ) şi var rD . (Reamintim că x D∗ < 0 ).
Dacă dependenţele pozitive dintre x ∗ şi ~ ( )
r ∗ − r , respectiv dintre x ∗ şi
L L D
(~rL − r ) sunt evidente, pentru celelalte dependenţe sunt utilizate relaţiile :

∂x L∗ x L∗ ∂∆
= − ⋅ <0
∂ var(rL )
~ ∆ ∂ var(~ rL )
şi
∂ x D∗ x D∗ ∂∆
=− ⋅ <0
∂ var(~ rD ) ∆ ∂ var(~
rD )
O astfel de analiză poate fi uşor extinsă pentru un număr arbitrar de credite
şi depozite bancare.
214
CAPITOLUL V
MODELAREA - BAZATĂ - PE - AGENŢI

(MBA) ŞI UTILIZAREA EI ÎN DOMENIUL ECONOMIC
5.1 Ce sunt modelele – bazate – pe – agenţi?

A-life este numele unui domeniu de cerecetare multidisciplinară care
încearcă să dezvolte modele pentru a demonstra cum cresc şi evoluează
organismele vii.
Se speră că prin acest mod se va pătrunde mai adânc în cunoaşterea naturii
vieţii organice şi se va înţelege mai bine procesele aflate la originea vieţii. A-life a
stimulat apariţia unor noi metode în cibernetică. Termenul de „a-life” a fost
introdus de Christoper Langton care a organizat prima conferinţă despre a-life la
Santa Fe CA. în 1987. Aceasta nu înseamnă că studii similare, sub diferite nume,
nu ar fi apărut înainte de 1980.
De fapt, doi savanţi au avut cercetări teoretice similare, părintele teoriei
automatelor, John von Neumann, matematician celebru şi pionier al ştiinţei
calculatoarelor şi matematicianul polonez Stanislas Ulam care, spre sfârşitul anilor
50, au început să exploreze natura automatelor celulare. Intenţia lor era să aplice
aceste teorii în studii privind creşterea, dezvoltarea şi reproducerea fiinţelor vii.
Aceste celule matematice pot fi utilizate pentru a simula procese fizice, biologice şi
economice prin supunerea celulelor unei mulţimi simple de reguli care se aplică în
mod repetat (de exemplu, fiecare celulă îşi schimbă culoarea în raport cu regulile
respective şi cu culorile celulelor vecine).
Von Neumann şi Ulam au arătat că, prin utilizarea unui set de reguli destul
de simple, este posibil ca o configuraţie de celule să revină la configuraţia iniţială
(de exemplu la culorile iniţiale) ceea ce înseamnă că ele s-au „reprodus”. Aceste
automate celulare apar sub forma unor latice de celule. Fiecare celulă este
caracterizată prin valori specifice care pot fi schimbate în raport cu regulile fixate.
O nouă culoare a celulei este determinată pe baza valorii sale curente şi a valorilor
vecinilor imediaţi. Astfel de automate celulare formează forme, se reproduc şi mor.
Langton a utilizat lucrările lui von Neumann ca punct de plecare pentru a
proiecta un sistem a-life care poate fi simulat pe un calculator. În 1979 el a
dezvoltat un „organism” care avea proprietăţi asemănătoare organismelor vii.
Această creatură se reproducea singură într-un mod care, cu fiecare generaţie nou
apărută, ducea mai departe proprietăţile organismului iniţial, dar apăreau şi noi
proprietăţi. Astfel de comportament simula, deci, procesul de mutaţie şi evoluţie
din organismele vii.
Economistul Thomas Sehelling a fost unul din primii cercetători care a
încercat să aplice metodele a-life în ştiinţele economice. El a creat o lume
artificială utilizând nu un calculator ci o masă de şah pe care monede de diferite
215
dimensiuni se mişcau pe baza unor reguli simple. În acest mod, el a creat o lume
artificială (virtuală) şi a arătat că, pe lângă alte proprietăţi, o are şi pe aceea că chiar
şi preferinţe foarte slabe pentru a locui şi lucra într-o anumită parte a mesei conduc
la diferenţe mari între indivizi (monede).
Pornind de aici, au apărut modelele-bazate-pe-agenţi (MBA). Biologul
Tom Ray a creat programe „agent” pe laptop-ul său. Scopul fiecărui agent era să
facă o copie a lui însuşi în memorie. Ray a presupus un timp de viaţă finit pentru
fiecare program. El a lăsat programele să ruleze toată noaptea şi dimineaţa a
observat că agenţii săi erau angajaţi în activităţi echivalente digital cu competiţia,
colaborarea şi sexul. Când agenţii-programe realizau copii ale lor în calculator,
schimbau aleatoriu codul apărut. Astfel, se poate spune că ei sufereau mutaţii
destructive care duceau la „moartea” programelor, dar unele schimbări făceau un
agent să-şi îndeplinească mai bine sarcina, în sensul că ei aveau nevoie de mai
puţine instrucţiuni şi erau capabili să se autocopieze mai rapid, mai sigur şi să
ruleze mai repede. Versiunile mai scurte se reproduceau şi mai repede şi, foarte
curând, îi înlăturau pe „competitorii” lor mai lenţi.
Metoda a-life a generat „modelarea-bazată-pe-agenţi”, care este denumită
în acest fel pentru a face distincţia cu „modelarea-bazată-pe-ecuaţii”. Putem scrie,
de exemplu, ecuaţii diferenţiale pentru a modela interacţiunile dintr-o populaţie de
indivizi (de exemplu modelul Lotka-Volterra), dar putem la fel de bine să urmărim
evoluţia individuală a fiecărui animal (element, agent) şi să concentrăm această
evoluţie în anumite caracteristici agregate. Aceste două metode sunt esenţial
diferite şi este dificil acum să spunem care este mai bună (Figura 5.1).
Cercetările actuale în MBA sunt orientate către identificarea
comportamentelor individuale ale fiinţelor vii şi apoi către utilizarea acestora
pentru a simula cum „se mişcă, zboară, şi cooperează” fără să încorporeze aceste
caracteristici în mod explicit în tipurile de comportament al acestor elemente.
Multe creaturi a-life constau în nu mai mult decât câteva linii de program şi trăiesc
în medii artificiale compuse din pixeli şi mulţimi de date. Reţeta pentru a realiza o
astfel de creatură este destul de simplă: se pregăteşte un mediu în care
experimentele sintetice vor acţiona, se creează câteva sute de indivizi care vor
popula acest mediu şi se defineşte un set de reguli pe care aceştia le vor urma. Se
încearcă să se simplifice problema cât mai mult posibil pentru a păstra doar
esenţialul. Se scrie un program care simulează regulile simple ale interacţiunilor în
comportamentele elementelor. Se rulează programul de multe ori cu diferite
numere aleatoare aşteptând să înţelegem cum reguli simple dau naştere la
comportamentul observat. Se localizează sursa de comportament şi efectele
diferiţilor parametrii. Se simplifică simularea cât mai mult posibil sau se adaugă
elemente adiţionale dacă este necesar.
De fapt se rezolvă o ecuaţie simplă:
Agenţi (entităţi micro) + Mediu + Dinamică = A-life

5.2 Ce sunt totuşi agenţii?
216
Modelarea bazată pe agenţi
Carl Hewitt, un mare specialist în IA, spunea că a răspunde la întrebarea

„Ce este un agent?” echivalează cu a răspunde la întrebarea „Ce este inteligenţa?”.
Acest lucru nu trebuie să fie, totuşi, o problemă. Sunt rare acele domenii ştiinţifice
în care există o singură definiţie unanim acceptată a unui concept. Totuşi, pentru ca
termenul de „agent” să nu devină subiect de abuz, trebuie date anumite definiţii.
Se pot distinge în literatură două utilizări generale ale conceptului de
„agent”: una în sens larg şi una în sens restrâns.
5.2.1 Noţiunea de „agent” în sens larg
Probabil că cel mai general sens în care un agent este utilizat este cel de
sistem de calcul care are următoarele proprietăţi:
• autonomie: agenţii operează fără intervenţia directă a oamenilor sau a
altor sisteme şi au un anumit tip de control asupra acţiunilor proprii şi
stării interne;
• abilitate socială: agenţii interacţionează cu alţi agenţi (şi posibil
oameni) utilizând un anumit limbaj de comunicare – agent;
• reactivitate: agenţii percep mediul înconjurător (care poate fi realitatea
fizică, un utilizator prin intermediul unei interfeţe grafice, o mulţime de
alţi agenţi, INTERNET sau combinaţii ale acestora) şi răspund într-o
modalitate anumită la schimbările ce au loc în el;
• proactivitate: agenţii nu acţionează simplu doar ca răspuns la mediul
înconjurător; ei sunt capabili să execute comportamente orientate către
realizarea unor scopuri, având iniţiativă proprie.
5.2.2 Noţiunea de „agent” în sens restrâns

Uneori termenul de „agent” are un înţeles mai strict şi mai specific. Acest
sens apare atunci când noţiunea se foloseşte în IA, de exemplu.
Se înţelege prin agent un sistem de calcul care, pe lângă proprietăţile
identificate mai sus, este conceptualizat sau implementat utilizând concepte care
sunt mai obişnuit să fie aplicate oamenilor.
De exemplu, este destul de comun în IA să se caracterizeze un agent
utilizând noţiuni mentale, cum ar fi cunoaşterea, convingerea, intenţia şi obligaţia.
Unii cercetători merg mai departe vorbind de agenţi emoţionali.
Alte atribute cu care pot fi înzestraţi agenţii consideraţi în sens restrâns,
depinzând de domeniul de utilizare, sunt:
• mobilitate: este abilitatea unui agent de a se mişca într-o reţea
electronică;
• veracitate: este ipoteza că agenţii nu comunică informaţii false;
• bunăvoinţa: este ipoteza că agenţii nu au scopuri conflictuale şi că
fiecare agent va face întotdeauna ceea ce i se cere;
217
• raţionalitatea: este ipoteza că un agent va acţiona pentru a-şi atinge

scopurile şi nu va întreprinde nimic care să primejduiască atingerea
acestora;
• inteligenţa: este ipoteza că un agent acţionează similar unei fiinţe
inteligente.
5.3 Cum se construieşte un MBA?
Nimeni nu cunoaşte cel mai bun mod de a construi MBA. Diferite

arhitecturi (deci proiecte) au merite depinzând de scopul simulării. Desigur că
fiecare MBA trebuie să includă mecanisme pentru primirea inputurilor din mediu,
pentru stocarea unei istorii privind inputurile şi acţiunile precedente, pentru
determinarea a ceea ce este de făcut, pentru realizarea acţiunilor şi pentru
distribuirea outputurilor. Arhitecturile de agenţi pot fi împărţite în cele care sunt
realizate utilizând paradigma simbolică a AI şi metode non-simbolice, cum ar fi
cele bazate pe reţele neuronale. În plus, există MBA hibride (Kluver, 1998).
5.3.1 Tehnici pentru construirea agenţilor

5.3.1.1 Sisteme de producţie
Una din cele mai simple dar eficiente metode de construire a MBA este
utilizarea unui sistem de producţie. Un sistem de producţie are trei componente:
o o mulţime de reguli;
o o memorie de lucru;
o un interpretator al regulii.
Regulile constau din două părţi: o condiţie care specifică când regula va fi
executată şi o parte de acţiune.
De exemplu, un agent poate fi proiectat să se plimbe într-un mediu simulat
colectând orice mâncare care o întâlneşte în drumul său. Un astfel de agent poate să
includă o regulă care spune: DACĂ eu dau de o anumită mâncare ATUNCI o adun.
Acesta ar fi una din multele reguli, fiecare cu o condiţie diferită. Unele reguli vor
include acţiuni care însumează fapte ce se petrec în memoria de lucru şi alte reguli
vor avea condiţii care testează stări ale memoriei de lucru.
Interpretatorul de reguli consideră fiecare regulă la rând, alege pe cele
pentru care partea de condiţie este îndeplinită, execută acţiunile indicate şi repetă
acest ciclu de un număr nedefinit de ori. Reguli diferite pot fi executate la fiecare
ciclu deoarece mediul imediat s-a schimbat sau deoarece o regulă a modificat
memoria de lucru într-un astfel de mod încât o nouă regulă a devenit eligibilă.
Utilizând un sistem de producţie este relativ uşor să construieşti agenţi reactivi care
răspund la stimuli din mediu prin anumite acţiuni. Este, de asemenea, posibil dar
mai dificil să construieşti agenţi care au capacitatea să reflecte acest mediu prin
decizii şi, deci, să modelezi cunoaşterea. O altă posibilitate este să construieşti
218
agenţi care îşi schimbă propriile reguli utilizând un algoritm adaptiv care
favorizează regulile ce generează acţiuni relativ eficiente şi le penalizează pe
celelalte. Aceasta este baza sistemelor clasificatoare.
5.3.1.2 Învăţarea
Agenţii bazaţi pe sisteme de producţie au potenţialul să înveţe despre

mediul lor şi despre alţi agenţi prin adăugarea unor cunoştinţe în memoria de lucru.
Regulile agenţilor însuşi, totuşi, rămân neschimbate. Pentru anumite probleme, este
de dorit ca să se creeze agenţi care sunt capabili să înveţe: deci structura internă şi
prelucrarea regulilor să se adapteze la circumstanţe schimbătoare. Există două
tehnici care se utilizează în acest sens: reţelele neuronale şi algoritmii evolutivi.
Reţelele neuronale sunt inspirate din analogia cu conexiunile din creier. O reţea
neuronală constă din trei sau mai multe straturi de neuroni cu fiecare neuron
corectat la toţi ceilalţi neuroni de pe straturile adiacente. Primul strat acceptă
inputuri din mediu, le prelucrează şi le trece următorului strat. Semnalul este
transmis prin straturi până când ajunge la stratul de ieşire. Fiecare neuron acceptă
inputuri de la stratul precedent, ajustează inputurile cu ponderi pozitive şi negative,
le însumeză şi transmite semnalul mai departe. Utilizând un algoritm denumit
backpropagare a erorii, reţeaua poate fi reglată astfel încât fiecare model de input
să dea naştere la un model diferit de output. Acest lucru este făcut prin antrenarea
reţelei cu exemple cunoscute şi ajustând ponderile până sunt generate outputurile
dorite, dându-se inputuri particulare. Spre deosebire de sistemul de producţie, o
reţea neuronală poate modifica răspunsurile sale la stimuli în lumina experienţei
anterioare. Un număr de topologii de reţele au fost utilizate pentru a modela agenţi
astfel încât ei să fie capabili să înveţe din acţiunile lor şi din răspunsurile celorlalţi
agenţi.
Un alt mod de a permite unui agent să înveţe este utilizarea unui algoritm
evolutiv. Aceştia sunt bazaţi pe analogia cu biologia, decurgând din teoria evoluţiei
prin selecţie naturală. Cel mai frecvent utilizat algoritm de acest tip este algoritmul
genetic (GA).
Acesta lucrează cu o populaţie de indivizi, fiecare dintre ei având un
anumit nivel măsurabil de „fitness” utilizând o metrică definită de constructorul de
model.
Indivizii cei mai adaptaţi sunt „reproduşi” prin înmulţire cu alţi indivizi
adaptaţi pentru a produce urmaşi care împart caracteristici luate de la fiecare
părinte.
Înmulţirea continuă mai multe generaţii, având drept rezultat că fitnessul
mediu al populaţiei creşte pe măsură ce populaţia se adaptează la mediul său.
Atât în cazul utilizării reţelelor neuronale cât şi a algoritmilor genetici,
constructorul de modele trebuie să ia o decizie privind scala la care vrea ca modelul
să lucreze. De exemplu, în cazul modelelor genetice, este posibil să se considere
întreaga populaţie ca un singur agent. Algoritmul genetic va fi atunci o „cutie
neagră” utilizată pentru a da agentului abilitatea să înveţe şi să se adapteze.
219
Alternativ, fiecare individ poate fi un agent având ca rezultat că vom avea o

populaţie de agenţi privită ca un întreg care evoluează. Similar, este posibil ca
fiecare agent individual să fie modelat utilizând o reţea neuronală, sau o întreagă
societate (economie) să fie reprezentată ca o reţea, cu fiecare neuron dândui-se o
interpretare ca agent (deşi, în ultimul caz, este greu să construim toate atributele
agenţilor).
5.3.2 Agenţii şi mediul
Agenţii sunt aproape întotdeauna modelaţi ca funcţionând într-un mediu

social constând dintr-o reţea de interacţiuni cu alţi agenţi.
Uneori este, totuşi, util pentru model să se specifice un mediu fizic care
impune anumite restricţii privind localizarea agenţilor. Ipoteza uzuală este că
agenţii apropiaţi este mult mai probabil că interacţionează sau sunt capabili să se
influenţeze unul pe altul decât cei îndepărtaţi.
Modelele de acest tip se construiesc utilizând, de regulă, automatele
celulare. Am văzut că un automat celular este format dintr-un număr de celule
aşezate într-o arie regulată (latice), fiecare dintre ele având un număr mic de stări.
Starea unei celule este determinată de un set de reguli simple şi depinde doar de
starea celulelor vecine şi de propria sa stare. Automatele celulare au fost studiate
intensiv în ultima vreme din perspectiva utilizării lor în modelele – bazate – pe –
agenţi. Deşi au la bază reguli şi mecanisme simple de determinare a stării celulelor,
aceleaşi principii se regăsesc în mecanismele complexe, astfel că celulele
reprezentând agenţi şi mediul lor ca un întreg pot fi utilizate pentru a reprezenta
diferite sisteme economice sau sociale complexe.
O altă modalitate utilizată în reprezentarea mediului în MBA o reprezintă
crearea de organizaţii ierarhice emergente (agenţii). Acestea sunt grupuri de agenţi
care au proprietăţi emergente. Termenul de „proprietate emergentă” înseamnă că
ele apar spontan din dinamica sistemului mai degrabă, decât impuse de o autoritate
externă. Ordinea observată specifică a unei firme sau a unei specii animale cu
fazele sale iniţiale, de maturitate şi declin, emerge din agregarea unui mare număr
de indivizi acţionând singuri şi independent. În acest sens, trebuie amintită teoria
cooperării, dezvoltată în ultimii ani de Axelrod, a cărei problemă fundamentală
este să studieze cum cooperează un individ (agent) aflat într-un grup (agenţie).
Modelele propuse în cadrul acestei teorii ne ajută să înţelegem mai bine raporturile
între agenţi şi mediu. Utilizarea unor jocuri, cum ar fi Dilema Prizonierului sau
Jocul Minorităţilor în aceste modele le aproprie foarte mult de problematica
decizională din economie.
220
5.4 Aplicaţii ale modelelor – bazate – pe – agenţi
Aplicaţiile agenţilor şi modelelor – bazate – pe – agenţi sunt extraordinar

de diversificate în privinţa domeniilor abordate: economic, industrial, comercial,
financiar, militar, informatic, ş.a.
În economie s-a constituit un domeniu nou ce se ocupă exclusiv cu studiul
aplicării agenţilor în rezolvarea diferitelor tipuri de probleme economice, domeniu
denumit Economia bazată pe agenţi. Scopul acesteia derivă din A-life: crearea de
economii artificiale cu ajutorul unor interacţiuni economice între agenţi care, la
început nu au cunoştinţe despre mediul înconjurător, dar au abilitatea de a învăţa şi
apoi se observă ce tipuri de pieţe, instituţii şi tehnologii dezvoltă agenţii, cum ei îşi
coordonează acţiunile şi se organizează ei înşişi într-o economie.
Economiile de piaţă sunt privite ca sisteme adaptive complexe, constând
dintr-un mare număr de agenţi adaptivi întreţinând interacţiuni paralele locale.
Aceste interacţiuni locale dau naştere anumitor regularităţi macroeconomice cum ar
fi protocoale de împărţire a pieţei şi norme de comportament care, la rândul lor, au
o reacţie inversă asupra determinării interacţiunilor locale. Rezultatul este un
sistem dinamic complicat de lanţuri cauzale recurente, conectând comportamente
individuale, reţele de interacţiuni şi rezultate sociale.
Desigur că acest dublu feed-back între nivelul micro şi cel macroeconomic
este cunoscut în cibernetica economică de mult timp. Ceea ce a lipsit până acum au
fost mijloacele ca acest feed back cantitativ să fie modelat în întreaga sa
complexitate dinamică. Economia bazată pe agenţi ca metodă de studiu a
economiilor modelate ca sisteme evolutive formate din agenţi autonomi interactivi,
aduce sistemul economic în laboratoare, pentru a studia evoluţia economiilor de
piaţă descentralizate în condiţii experimentale controlate. Două aspecte
fundamentale decurg din aceste studii.
Primul aspect este descriptiv, axat pe explicarea constructivă a
comportamentului global emergent. De ce apar regularităţi globale în aceste
economii în ciuda unei planificări şi a unui control de sus în jos? Cum aceste
regularităţi globale sunt generate de jos în sus, prin interacţiunile locale repetate
dintre agenţi interacţionând autonom? Şi cum de apar aceste regularităţi şi nu
altele?
Al doilea aspect este normativ, axat pe proiectarea de mecanisme de
reglare şi control. Dându-se o entitate economică particulară, existentă sau virtuală,
care sunt implicaţiile acestei entităţi pentru performanţele economiei ca un întreg?
De exemplu, cum poate un protocol de piaţă anumit sau o reglementare
guvernamentală afecta eficienţa economică?
În laboratorul experimental se începe cu construirea unei economii virtuale
cu o populaţie iniţială de agenţi. Aceşti agenţi pot include atât agenţi economici (de
exemplu: investitori, bănci, etc.) cât şi agenţi reprezentând diferite fenomene
sociale sau din mediu (de exemplu guvernul, pământul, vremea, etc.). Starea
iniţială a economiei este specificată prin specificarea atributelor iniţiale ale
agenţilor. Atributele iniţiale ale unui agent pot include caracteristici asupra tipului
221
de agent, norme comportamentale internalizate, moduri interne de comportament

(inclusiv modul de comunicare şi învăţare) şi informaţia stocată intern despre sine
şi despre ceilalţi agenţi din economie. Economia evoluează apoi în timp, fără alte
intervenţii din afară. Toate evenimentele care apar ulterior trebuie să decurgă din
interacţiunile agent – agent care au loc în timpul simulării. Nici o coordonare
exterioară nu este permisă. Rezultatele obţinute sunt utilizate pentru a modifica
constructiv sistemele economice reale sau a crea, pornind de la sistemele virtuale,
noi sisteme economice care au performanţe superioare.
Se observă similarităţile dintre construirea unei economii bazate pe agenţi
şi metoda a-life. Totuşi există o deosebire fundamentală între cele două domenii.
Dacă a-life consideră modelele sale ca o sinteză a lumii vii pe calculatoare, maşini
sau alte medii alternative, economia bazată pe agenţi priveşte modelele sale ca
reprezentări ale proceselor economice existente sau virtuale realizate în scopul
perfecţionării acestora. Direcţiile principale în care s-au dezvoltat în ultima
perioadă aplicaţiile economiei bazată pe agenţi pot fi considerate următoarele:
(i) Învăţarea;
(ii) Evoluţia normelor de comportament;
(iii) Modelarea „bottom-up” a proceselor economice de piaţă;
(iv) Formarea reţelelor economice;
(v) Modelarea organizaţiilor;
(vi) Proiectarea agenţilor pentru pieţe automatizate;
(vii) Experimente paralele cu agenţi reali şi computaţionali;
(viii) Construirea de laboratoare computaţionale.
Să trecem în revistă câteva dintre realizările obţinute în domeniile amintite.
5.4.1 Învăţarea
Învăţarea este o caracteristică de bază a agenţilor economici. Primele

aplicaţii ale proceselor de învăţare în economie au fost cele ale algoritmilor
genetici, programării genetice şi al altor forme de învăţare evolutivă în modelarea
proceselor sociale.
Mulţi astfel de algoritmi de învăţare s-au dezvoltat iniţial având formulate
obiective de optimizat. Pentru MBA, algoritmii de învăţare sunt motivaţi de
necesitatea utilizării unor scheme de învăţare globală în care strategiile agenţilor
sunt îmbunătăţite continuu pentru a realiza un anumit criteriu exogen de „fitness”
(de exemplu eficienţa pieţei). Pe de altă parte, pentru modelele proceselor
economice cu participanţi umani, algoritmi de învăţare utilizaţi în MBA vor fi
necesari pentru a încorpora caracteristici fundamentale ale comportamentului
decidenţilor umani. În astfel de cazuri, se pot utiliza scheme de învăţare locale în
care diferite „vecinătăţi” de agenţi (cum ar fi firmele în cadrul unei industrii)
evoluează în mod separat conform unor strategii care sunt învăţate pe măsură ce
criteriul de fitness este îndeplinit (de exemplu, profitabilitatea relativă a firmei).
222
Într-un studiu recent, Daniol abordează performanţele algoritmilor de

învăţare în diferite contexte economice. El dovedeşte utilitatea deosebită a
algoritmilor genetici utilizaţi în implementarea strategiilor individuale de evoluţie.
El a arătat că aspectele particulare ale implementării cum ar fi configuraţia precisă
a valorilor date parametrilor pot influenţa puternic rezultatele potenţiale pe termen
lung. Această lucrare a avut un impact substanţial asupra cercetărilor în domeniul
MBA deoarece algoritmii genetici au fost utilizaţi tot mai mult pentru
reprezentarea învăţării la agenţii economici.
De asemenea, un studiu al lui Rust ş.a. a avut o influenţă mare în acest
domeniu. El face o analiză comparativă a algoritmilor utilizaţi în licitaţia dublă
continuă pe pieţele valutare. Licitaţia dublă continuă este o licitaţie pentru unităţi
standardizate de activ real sau financiar în care oferta de cumpărare şi vânzare sunt
efectuate şi ajustate continuu. Astfel de licitaţii duble au loc pe bursele cele mai
mari din lume, Chicago, New York şi Tokio. S-a arătat că eficienţa alocativă a
acestui tip de licitaţie decurge din structura sa, independent de efecte de învăţare.
Mai precis, s-a arătat că, în acest caz, nivele de eficienţă a pieţei apropiate de 100%
sunt atinse chiar dacă agenţii au o „inteligenţă zero”, deci ei acţionează în mod
aleatoriu, având în vedere doar restricţia bugetară.
5.4.2 Evoluţia normelor de comportament
Conceptul de „normă” este foarte important în MBA, deoarece, pornind de

la acestea, definim regulile după care agentul se comportă. Axelrod arată că „o
normă” există într-un context social dat pentru a determina indivizii să acţioneze în
mod obişnuit într-un anumit fel şi a-i pedepsi când nu acţionează în acest fel.
Procesul de apariţie, creştere şi decădere al normelor este un proces
evolutiv. Utilizând MBA, Axelrod a demonstrat că cooperarea reciprocă poate
evolua chiar în cazul unor agenţi egoişti care nu au relaţii stabile de cooperare.
Cartea sa „Teoria cooperării” scrisă în 1997 a avut un impact major asupra
cercetărilor în domeniul agenţilor.
Alte cercetări în acest domeniu, care au influenţat profund pe economişti
sunt cele ale lui Thomas Schilling. Utilizând exemple obişnuite, fără utilizarea unui
aparat matematic sofisticat, el a arătat că comportamentul social poate apare ca o
consecinţă a unor interacţiuni locale repetate între agenţi care urmează reguli de
comportament simple. De exemplu, el a arătat că segregarea rasială poate apărea ca
urmare a unor reacţii în lanţ locale dacă unii agenţi preferă să aibă cel puţin
jumătate dintre agenţii învecinaţi de aceeaşi rasă cu ei.
223
5.4.3 Modelarea „bottom-up” a proceselor economice de pe piaţă
Proprietăţile autoorganizatoare ale pieţelor sunt recunoscute. MBA a

studiat diferite tipuri de pieţe: financiară, a electricităţii, a muncii, cu amănuntul, a
resurselor naturale, e- comerţul ş.a. pentru a explica aceste mecanisme de piaţă.
Robert Marks este unul dintre primii cercetători din domeniu care a abordat
aceste probleme. Mai precis, el a considerat o piaţă oligopolistă pentru a studia
cum firmele vânzătoare (care sunt în număr mic pe astfel de pieţe) pot concura cu
succes. Modelul său utilizează un algoritm genetic pentru a reprezenta firma în
procesul de învăţare interactivă. Astfel, operaţii de mutaţii şi recombinări au fost
aplicate în mod repetat strategiilor de determinare a preţurilor utilizate de firme
astfel ca să permită firmelor să experimenteze noi idei (mutaţie) şi să se angajeze în
imitaţia socială (recombinare), obţinând astfel strategii ce pot fi utilizate în mod
profitabil de către firme.
Pieţele financiare au constituit, de asemenea, un domeniu de mare interes
al aplicaţiilor MBA. Modelele pieţelor financiare au oferit explicaţii plauzibile
unor regularităţi observate pe astfel de pieţe. Piaţa bursieră artificială construită de
Arthur ş.a. la Institutul Santa Fe, Ca., USA a permis testarea unor modele cu agenţi
eterogeni care îşi actualizează preţurile individual şi iau decizii pe baza unor
sisteme de clasificare a volatilităţilor observate.
LeBaron a elaborat modele din ce în ce mai perfecţionate ale regularităţilor
observate pe pieţe. El calibrează aceste modele în funcţie de evoluţia datelor
macroeconomice şi a datelor financiare. Toţi investitorii utilizează performanţele
obţinute în trecut pentru a-şi evalua performanţele actuale, dar investitorii
respectivi se presupune că au memorie de diferite lungimi. Un algoritm genetic este
utilizat pentru a reprezenta coevoluţia unei colecţii de reguli disponibile agenţilor.
Pieţele valutare au fost, de asemenea, studiate intens de MBA. Izumi şi
Ueda propun o nouă metodă bazată pe agenţi pentru a modela o astfel de piaţă.
Agenţii din model concurează unii cu alţii pentru a dezvolta metode de previziune
a schimbărilor în ratele de schimb valutar, având drept măsură a fitnessului
profitabilitatea.
Chen şi Yeh arată că învăţarea socială sub forma unor strategii de imitare
este importantă pe pieţele bursiere. Ei construiesc un model de analiză a pieţelor
bursiere care include un mecanism suplimentar de învăţare, numit „şcoală”.
Aceasta constă dintr-un grup de agenţi (de exemplu, membrii unei facultăţi) care
concurează unul cu altul pentru a oferi publicului cel mai bun posibil model de
previziune a evoluţiei cursului acţiunilor. Succesul (fitnessul) membrilor şcolii este
măsurat prin acurateţea programelor elaborate cu ajutorul modelelor propuse de ei,
în timp ce succesul investitorilor de pe piaţa bursieră este măsurat de avuţia
acumulată de aceştia. Fiecare investitor alege între a acţiona pe piaţa bursieră sau a
aştepta ca să testeze un model propus de şcoală şi a alege unul care i se pare mai
bun şi a-l folosi în mod curent.
Membrii şcolii şi investitorii conlucrează în timp într-o buclă feedback
continuă. Testele făcute pe 14000 de perioade au arătat că dacă la început
224
investitorii care au ales modelele şcolii s-au bucurat de succes, ulterior ei nu au mai
avut acelaşi succes pe măsură ce modelele şcolii erau adoptate de tot mai mulţi
investitori.
5.4.4 Formarea reţelelor economice
Un important aspect al pieţelor competitive imperfecte cu agenţi interactivi

este maniera în care agenţii determină metodele de tranzacţionare, ceea ce
influenţează forma reţelelor de tranzacţii ce evoluează în timp. Un tip particular de
reţea este aşa numita „reţea mică”. Ea este o reţea conectată care are două
proprietăţi: (a) fiecare nod este legat de o mulţime relativ bine cunoscută de noduri
învecinate; (b) prezenţa unor conexiuni directe între anumite noduri face ca
lungimea medie a drumului minim dintre noduri să fie mică. Astfel de reţele au atât
conectivitate locală cât şi accesibilitate globală.
Astfel de reţele sunt foarte importante în schimburile comerciale inter-ţări
sau inter-agenţi. Wilhite utilizează un MBA pentru a studia consecinţele unor
bariere comerciale în astfel de reţele. El analizează patru tipuri de reţele: (i) reţele
comerciale complet conectate (fiecare agent poate face schimburi comerciale cu
orice alt agent); (ii) reţele comerciale local deconectate constând din grupuri
disjuncte de agenţi; (iii) reţele comerciale local conectate, constând din grupuri de
agenţi aflaţi în jurul unui cerc cu un agent suprapus fiecărui punct de intersecţie; şi
(iv) reţele comerciale mici construite din reţele comerciale local conectate ce
permit realizarea unor legături directe cu unul până la cinci membrii ai unui grup
comercial separat. Pentru fiecare tip de reţea, agenţii înzestraţi fiecare cu câte două
bunuri, caută metode de schimb, negociază preţuri şi apoi fac comerţ cu acei agenţi
care oferă cel mai bun preţ dar sunt şi accesibili. Rezultatul simulărilor efectuate a
fost că cea mai bună reţea comercială este a patra, cea mică, ce oferă cea mai mare
eficienţă fiecărui agent participant. El a descoperit că există anumite stimulente la
nivel micro pentru formarea reţelelor comerciale mici, deoarece comercianţii care
utilizează acest tip de reţea tind să facă mai bine comerţ decât ceilalţi.
O extensie naturală a acestor lucrări este cea privind modul în care aceste
forme iniţiale evoluează. Albin şi Foley, Kirman şi Tesfatsion ş.a. au demonstrat
emergenţa unei reţele comerciale formată dintr-o mulţime de cumpărători şi
vânzători ce determină partenerii lor comerciali în mod adaptiv, pe baza experienţei
trecute cu aceşti parteneri.
Mai recent, cercetările în domeniu au fost orientate către tipuri de pieţe
specifice. Tesfatsion a abordat piaţa forţei de muncă. Este studiată, în acest context,
relaţia dintre structura de piaţă, interacţiunea angajat-angajator, comportamentul
legat de alegerea locului de muncă şi rezultatele asupra bunăstării. Muncitorii şi
angajatorii formează între ei relaţii de interacţiune modelate cu jocuri de tipul
Dilema Prizonierului şi elaborează strategii de-a lungul timpului pe baza
câştigurilor asigurate de aceste strategii în interacţiunile anterioare. Simularea
acestui model a urmărit două lucruri: concentrarea slujbelor (număr de muncitori
raportaţi la număr de angajatori) şi capacitatea slujbelor (total slujbe potenţiale
225
raportate la totalul ofertei de muncă). A rezultat că dacă capacitatea slujbelor este

constantă atunci schimbările în concentrarea slujbelor au efecte semnificative
asupra nivelelor de putere pe piaţă atinse. Un alt rezultat a fost acela că efectele de
interacţiune sunt puternice, ele determinând adaptarea comportamentelor celor doi
agenţi de pe piaţă, muncitori şi angajatori.
5.4.5 Modelarea organizaţiilor
În cadrul unei economii, un grup de oameni este considerat o organizaţie

dacă grupul are un obiectiv sau un criteriu de performanţă care transcede
obiectivelor individuale din cadrul grupului. Pionierul studierii organizaţiilor ca
sisteme, Norbert Simon, laureat al Premiului Nobel, arată că organizaţiile sunt
capabile de o inteligenţă colectivă, deci ele se comportă ca un organism unitar ce se
adaptează la mediu, suferă mutaţii, imită alte organizaţii, etc. pentru a-şi asigura
supravieţuirea. Una dintre cele mai flexibile organizaţii este birocraţia.
Studiile lui Carley şi ale grupului său de la Carnegie Mellon University au
arătat că organizaţiile pot fi modelate ca sisteme multiagent şi au dus chiar apariţia
unui domeniu similar economiei bazate pe agenţi în cadrul teoriei organizaţiei.
Studiul firmelor ca organizaţii s-au orientat în două direcţii principale:
perfecţionarea organizării interne a firmei şi organizaţiile realizate de firme la
nivelul pieţelor.
Dawid ş.a. a considerat o mulţime de firme din cadrul unei industrii. La
începutul fiecărei perioade, fiecare firmă alege dacă să producă un produs existent
pe piaţă sau să introducă un nou produs. Cererea pentru fiecare tip de produs
dispare după o anumită perioadă de timp determinată stohastic, deci fiecare firmă
trebuie să se angajeze într-o activitate inovativă pentru a-şi susţine profitabilitatea.
Firmele diferă între ele în privinţa abilităţii de a imita produse existente şi
în abilitatea de a proiecta un nou produs datorită efectelor aleatoare şi a efectelor
„learning by doing” care schimbă structura organizaţională a fiecărei firme. Fiecare
firmă are o regulă de inovare determinată de decizia de a inova sau nu şi firmele
coevoluează (schimbă) aceste reguli în timp pe baza profitabilităţii anticipate.
Autorii au făcut experimente cu modelul obţinut pentru a vedea modul în
care, pentru a atinge o profitabilitate optimală, regula de inovare a unei firme ar
trebui adaptată atât structurii industriei ca un tot cât şi structurii organizaţionale a
unei firme individuale.
5.4.6 Proiectarea agenţilor computaţionali

pentru pieţe automatizate
Dezvoltarea pieţelor automatizate (bursa automată, e-comerţ, ş.a.) a dus la

creşterea preocupărilor pentru elaborarea unor agenţi specializaţi în această
direcţie.
De exemplu, contractele utilizate pe pieţe automatizate sunt contracte
licitate între agenţi. Aceşti agenţi sunt astfel proiectaţi încât să desfăşoare un proces
226
de negociere conform unei anumite metode de licitare. Agenţii negociatori sunt

penalizaţi în raport cu anumite obiective pe care nu le ating în cursul negocierii şi
au rutine de învăţare astfel încât ei devin tot mai performanţi pe măsură ce participă
la mai multe procese de negociere. Dezvoltarea explozivă a e-comerţului în ultima
perioadă a făcut ca preocuparea pentru agenţi mobili negociatori să devină
prioritară. Agenţii mobili se „mişcă” pe INTERNET căutând produsele dorite şi
negociază “peer-to-peer” sau multiplu pentru obţinerea acestora.
Se prevede că, în curând, tot mai multe gospodării îşi vor face achiziţiile
de produse în acest fel.
5.4.7 Experimente paralele cu agenţi reali şi virtuali
Experimentele economice cu subiecţi umani sunt destul de dificile şi

costisitoare. Totuşi, comportamentul uman este foarte important în anumite situaţii.
Având în vedere posibilul rol sinergetic al experimentelor paralele cu
subiecţi umani şi agenţi virtuali, comportamentul uman poate fi utilizat ca un ghid
pentru procesele încorporate agenţilor virtuali. Invers, comportamentul agenţilor
virtuali poate fi utilizat pentru a formula ipoteze privind cauzele de bază care
determină anumite comportamente observate la subiecţi umani. În cadrul eco-
nomiei, experimente de acest fel au făcut Miller şi Andreoni, Arifovic, Arthur ş.a.
Marimon ş.a. şi Duffy au efectuat, de pildă, un experiment paralel de acest
fel pentru a examina emergenţa posibilă a unui mediu de schimb general acceptat
(de exemplu banii). Agenţii de tip i doresc să consume bunul i dar produc bunul
i+1. În fiecare perioadă, agenţii sunt împerecheaţi în mod aleatoriu şi trebuie să
decidă dacă schimbă bunurile pe care le produc. Un agent poate accepta un bun fie
pentru că îl doreşte, fie pentru a-l stoca şi a-l utiliza mai târziu ca mijloc de schimb.
Bunurile au costuri de stocare diferite. Rezultatul urmărit este dacă agenţii converg
către a accepta un anumit bun ca monedă pe care ei sunt de acord să o folosească în
schimburile viitoare şi nu să o consume.
Regulile comportamentale utilizate în proiectarea agenţilor virtuali din
acest experiment au fost cele pe care le folosesc oamenii în schimburile lor
comerciale. Un agent virtual va selecta adaptiv între regulile sale admisibile
utilizând un algoritm de învăţare. Duffy arată că, treptat, agenţii virtuali capătă
caracteristicile de bază ale agenţilor umani.
5.4.8 Construirea de laboratoare de studiu cu agenţi

computaţionali
Ultima direcţie de aplicare este cea a utilizării agenţilor în laborator pentru

testarea teoriilor economice. Robert Lucas Jr., laureat al Premiului Nobel pentru
economie şi unul dintre cei mai marcanţi economişti ai zilelor noastre scria: „(O
teorie) nu este o colecţie de afirmaţii despre comportamentul economiei actuale ci
mai degrabă o mulţime explicită de instrucţiuni pentru construirea unui sistem
paralel sau analog – o economie mecanică, imitativă. Sarcina noastră este să scriem
227
un program care va accepta regulile politicii economice specifice ca „intrare” şi va

genera ca „ieşiri” statistici descriind caracteristicile de funcţionare ale seriilor
dinamice pe care le dorim, care sunt permise de rezultatele obţinute din aceste
politici”.
Realizarea de laboratoare computaţionale cu agenţi permite construirea în
cadrul acestora a unor economii virtuale, pieţe virtuale (artificiale), întreprinderi
virtuale, gospodării virtuale ş.a. pe care se pot testa diferite ipoteze şi situaţii pe
care le întâlnim în economiile reale. În astfel de laboratoare, prin interfeţe grafice
se pot face simulări şi testa senzitivitatea sistemelor la schimbările de parametrii, se
pot elabora şi încerca sisteme care ulterior vor fi puse în practică.
De exemplu, Mc Fadzean ş.a. dezvoltă un astfel de laborator computaţional
numit „Trade Network Game Lab”, care cuprinde cumpărători, vânzători şi dealeri
care încearcă să-şi găsească parteneri comerciali preferaţi, sunt angajaţi în
schimburi comerciale riscante modelate ca jocuri necooperative şi îşi dezvoltă
strategii comerciale în decursul timpului. Evoluţia reţelei comerciale este
vizualizată dinamic cu ajutorul animaţiei şi date privind performanţele fiecărui
agent sunt oferite în timp real.
*
* *
Aplicaţiile economice ale MBA sunt infinite şi ele ne vor ajuta să
cunoaştem şi să reglăm mai bine procesele economice reale. Pe măsura dezvoltării
acestui nou domeniu de cercetare, el va oferi mult mai multe posibilităţi
economiştilor ciberneticieni de a-şi pune în valoare cunoştinţele şi abilităţile de a
construi modele, de a le simula şi a le implementa în diferite contexte pe care le
oferă economia tot mai dinamică şi complexă a viitorului.
228
CAPITOLUL VI
SISTEME CIBERNETICE ŞI MECANISME
DE REGLARE LA NIVEL MACROECONOMIC
La nivelul macroeconomic, economia poate fi privită ca un sistem dinamic

complex compus dintr-o multitudine de subsisteme (gospodării, firme, pieţe,
instituţii publice, bănci, ş.a.) legate între ele prin conexiuni directe şi indirecte de
diferite tipuri (legături materiale, informaţionale, financiare, energetice, umane),
fiecare subsistem având o evoluţie şi obiective proprii care sunt însă condiţionate
de realizarea unui obiectiv general comun, şi anume bunăstarea socială.
În abordarea cibernetică a economiei la nivel macroeconomic trebuie să
pornim, în primul rând, de la cunoaşterea acestor sisteme şi a modului în care ele
interacţionează în procesul de realizare a obiectivelor proprii şi a celui general.
Astfel, gospodăriile, firmele, băncile comerciale, diferitele instituţii publice pe care
le-am analizat ca sisteme separate (individuale) la nivel microeconomic, formează
la nivel macroeconomic sectoare (sisteme) care au proprietăţi şi obiective
emergente, decurgând deci din funcţionarea simultană a multitudinii de sisteme de
acelaşi tip la nivel microeconomic. Putem vorbi, astfel, de următoarele sectoare
(sisteme) pe care le regăsim în structura generală a sistemului cibernetic al
economiei naţionale:
• sectorul gospodăriilor;
• sectorul firmelor (privat, productiv);
• sectorul public (guvernamental);
• sectorul extern;
• sectorul financiar.
Deci fiecare dintre aceste sectoare este alcătuit din mulţimea de sisteme
cibernetice individuale pe care le-am prezentat la nivel microeconomic dar ele nu
reprezintă pur şi simplu o sumă a acestor sisteme microeconomice. Proprietăţile lor
se obţin în primul rând prin agregarea caracteristicilor sistemelor de la nivel
microeconomic şi, în al doilea rând, prin emergenţa comportamentelor acestora
către un comportament general al sectorului (sistemului) corespunzător de la
nivelul macroeconomic.
229
6.1 Sectoarele (sistemele) cibernetice
Să prezentăm, mai întâi, sectoarele pe care le întâlnim la nivel

macroeconomic. Vom explicita comportamentul şi rolul fiecărui sector şi vom
evidenţia principalele interdependenţe pe care sectoarele le formează între ele sau
cu alte sisteme din mediu.
6.1.1 Sectorul (sistemul) gospodăriilor
Sectorul gospodăriilor la nivel macroeconomic poate fi privit ca fiind

alcătuit din totalitatea sistemelor cibernetice ale gospodăriilor individuale de la
nivel microeconomic. Dar sectorul gospodăriilor nu reprezintă suma algebrică a
gospodăriilor menţionate. Din comportamentele individuale ale gospodăriilor
rezultă un comportament agregat al sectorului la nivel macroeconomic, rezultat al
funcţionării şi al interdependenţelor dintre milioane de gospodării incluse în
economia naţională.
Într-o economie în care domină proprietatea privată, resursele (inclusiv
munca) sunt, în general, fie în proprietatea directă a indivizilor din cadrul
gospodăriilor, fie indirect prin intermediul acţiunilor pe care aceştia le deţin şi care
la conferă calitatea de proprietari ai firmelor. Deţinând în proprietate aceste
resurse, indivizii (gospodăriile) le oferă spre închiriere celorlalte sectoare, primind
în schimb venituri (salarii şi alte beneficii salariale, dobânzi, rente şi dividende).
Gospodăriile mai pot să primească venituri – numite transferuri sau plăţi
transferabile – ce nu sunt legate direct de calitatea lor (sau a indivizilor care fac
parte din ele) de proprietari ai resurselor din economie. Astfel de venituri sunt
ajutoarele sociale, pensiile, bursele ş.a.
Veniturile sectorului gospodăriilor, primite sub orice formă, împreună cu
eventualele împrumuturi de pe piaţa financiară (credite pentru consum) sunt
cheltuite de sectorul gospodăriilor pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii.
De asemenea, o parte a acestor venituri totale este utilizată de sector pentru
plata impozitelor şi taxelor (globale şi locale).
Acea parte a veniturilor totale ale sectorului gospodăriilor care nu este
utilizată nici pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi nici pentru plata impozitelor
şi taxelor reprezintă economiile. Gospodăriile sunt înclinate să economisească
dintr-o mulţime de motive. De exemplu, din venitul economisit ele îşi pot spori
consumul în perioada (sau perioadele) în care realizează venituri totale mai mici
(de pildă după pensionare), pot oferi copiilor educaţie sau îşi pot spori avuţia
acumulată (pot cumpăra case, maşini, bunuri de folosinţă îndelungată, acţiuni,
depozite ş.a.).
Venitul suplimentar adus gospodăriilor de economii este influenţat de
sectorul financiar prin rata dobânzii. Deoarece gospodăriile preferă, în general, să
consume mai mult acum decât mai târziu, venitul suplimentar adus de economiile
realizate de-a lungul timpului poate fi privit ca o compensaţie (plată) pentru
consumul amânat.
230
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic
Venitul economisit de sectorul gospodăriilor este canalizat, de regulă, către

sectorul financiar, o mică parte din aceste economii putând merge şi către alte
sectoare în mod nemijlocit. Din aceste venituri, cum vom vedea mai târziu, sectorul
financiar poate acorda împrumuturi (credite), inclusiv sectorului gospodăriilor.
În timp ce economisesc o parte din venitul realizat, gospodăriile adeseori
iau împrumuturi de la sectorul financiar pentru a cumpăra, de regulă, bunuri
şi servicii ale căror valoare poate să depăşească mărimea veniturilor curente
realizate (case, autoturisme, educaţie ş.a.). Desigur că gospodăriile pot împrumuta
bani şi când cumpără, de exemplu, cu cartea de credit, anumite bunuri de folosinţă
îndelungată, dar aceste credite sunt acordate pe termen scurt.
În sfârşit, sectorul gospodăriilor plăteşte către sectorul public taxe şi
impozite, aceasta fiind principala sursă de venituri pentru sectorul public
(guvernamental). Aceste taxe şi impozite se determină fie proporţional cu venitul
global al gospodăriilor, fie reprezintă sume fixe pentru bunurile aflate în
proprietatea gospodăriilor (case, terenuri, maşini). Schimbând rata taxelor
(denumită şi rata fiscalităţii) şi/sau baza la care aceasta este aplicată, sectorul
public poate afecta nivelul venitului disponibil al sectorului gospodăriilor (adică
venitul care rămâne acestui sector după ce se scad impozitele şi taxele).
Venitul disponibil este apoi utilizat de sectorul gospodăriilor pentru a
achiziţiona bunuri şi servicii destinate consumului şi pentru economisire.
Au fost, astfel, evidenţiate o serie de fluxuri materiale şi de fonduri prin
intermediul cărora sectorul gospodăriilor este interconectat cu celelalte sectoare ale
economiei naţionale. Aceste fluxuri pot fi sintetizate astfel (vom nota cu (m )
fluxurile materiale şi cu ( f ) fluxurile de fonduri):
• oferă resurse pentru sectorul firmelor (m) şi primesc în schimb de la
acest sector venituri reprezentând plata serviciilor factorilor (f);
• achiziţionează bunuri şi servicii produs de sectorul firmelor (f);
• primesc bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor (m);
• plătesc taxe şi impozite către sectorul public (f) în schimbul unor
bunuri şi servicii publice (m);
• îşi plasează economiile pe piaţa financiară (f) şi primesc în schimb
venituri din dobânzi (f);
• împrumută bani de pe piaţa financiară (f) şi plătesc din venitul
disponibil dobânzi către acesta (f).
Cu excepţia sectorului public (guvernamental), cu care sectorul
gospodăriilor are o conexiune directă, legăturile cu celelalte sectoare se realizează
prin intermediul pieţelor. Astfel, piaţa bunurilor şi serviciilor mijloceşte legătura cu
sectorul firmelor, dar şi cu sectorul public, iar piaţa financiară cu băncile şi
intermediarii financiari care alcătuiesc sectorul financiar al economiei.
Principalele fluxuri materiale şi de fonduri dintre sectorul gospodăriilor şi
celelalte sectoare se reprezintă ca în figura 6.1. Aici fluxurile materiale (de bunuri
şi servicii destinate consumului final, de bunuri şi servicii „publice”, de resurse
materiale şi muncă) sunt reprezentate prin linii continue în timp ce fluxurile
231
de fonduri (taxe şi impozite, plăţile bunurilor şi serviciilor, plăţile factorilor) sunt

reprezentate prin linii punctate.
serviciilor
(1)
(2) Sectorul
(4) Sectorul (3) public
gospodăriilor
(8)
(6)
Piaţa factorilor (5)

de producţie
Piaţa financiară
(7)
Figura nr. 6.1
(1) – cheltuieli pentru bunuri şi servicii;

(2) – bunuri şi servicii destinate consumului final;
(3) – impozite şi taxe;
(4) – bunuri şi servicii „publice” (apărare, educaţie, sănătate, ş.a.);
(5) – resurse oferite (inclusiv muncă);
(6) – plata serviciilor, factorilor de producţie;
(7) – economii (sau dobânzi plătite);
(8) – venituri din dobânzi (sau credite plătite).
232
6.1.2 Sectorul firmelor (privat, productiv)
Sectorul firmelor, denumit şi sectorul privat sau sectorul productiv al

economiei, este alcătuit din mulţimea firmelor din economie care aparţin
indivizilor (gospodăriilor) fie direct (le au în proprietate), fie indirect (deţin acţiuni
la firmele respective). Activitatea economică principală a sectorului firmelor o
constituie producţia de bunuri şi servicii, realizată prin consumul de bunuri capitale
şi de muncă. Bunurile şi serviciile destinate consumului sunt cele pe care firmele le
trimit pe piaţa bunurilor şi serviciilor pentru a putea fi achiziţionate şi apoi
consumate de sectorul gospodăriilor. Bunurile capitale includ maşini, instalaţii,
echipamente, mijloace de transport, ş.a., care nu sunt complet consumate în
producţie ci sunt utilizate în mai multe cicluri de fabricaţie pentru a realiza bunuri
şi servicii destinate consumului.
Firmele pot produce, pe lângă bunuri şi servicii destinate consumului
individual (distructiv), şi bunuri capitale destinate consumului productiv,
contribuind astfel la creşterea stocului total de resurse capitale din economie.
Ca producători, firmele din sectorul privat concurează unele cu altele şi cu
firmele din cadrul sectorului public pentru a obţine resurse (inclusiv muncă) de pe
piaţa factorilor de producţie. Pe această piaţă, sectorul firmelor achiziţionează (în
primul rând de la sectorul gospodăriilor) o cantitate limitată economic de resurse.
Costul achiziţionării acestor resurse reprezintă principala sursă de venituri pentru
oferta de resurse de producţie (inclusiv de muncă).
Utilizând resursele achiziţionate, sectorul firmelor le combină în anumite
proporţii (tehnologii) obţinând o anumită cantitate de bunuri şi/sau servicii. Astfel,
un teren arendat de la anumite gospodării, poate fi arat şi semănat, combinat cu
apă, îngrăşăminte, tractoare şi muncă după o anumită tehnologie şi, după o anumită
perioadă de timp, se obţine o cantitate de grâu. Similar, amestecând în anumite
proporţii minereu de fier, cocs, electricitate, furnale, mori de măcinat minereu şi
muncă se obţine o anumită producţie de oţel.
Serviciile pot fi privite, de asemenea, ca fiind activităţi similare producţiei
desfăşurate de firme. Repararea unui autoturism pe o linie de service auto necesită
piese de schimb, unelte şi scule specifice, un elevator, electricitate şi muncă.
În sectorul firmelor, perspectiva de a obţine un profit sau de a nu înregistra
pierderi reprezintă principalele stimulente ale activităţii de producţie desfăşurate.
Acesta este, în esenţă, procesul de achiziţionare a unor resurse relativ rare şi
costisitoare şi a le combina cu cea mai bună tehnologie (înţelegând aici atât maşini,
unelte, instalaţii etc. cât şi informaţii) pentru a produce la costurile cele mai scăzute
posibile produse şi servicii pentru a le vinde la preţuri competitive. Competiţia de
piaţă a firmelor pentru resurse şi a consumatorilor pentru produse şi servicii
asigură, în general, profitabilitatea sectorului firmelor.
Firmele se pot organiza în diferite structuri prevăzute de lege. Ele pot
forma corporaţii, parteneriate, holdinguri sau pot acţiona individual. Organizarea
firmelor este stimulată tot de nevoia de a obţine un profit cât mai mare sau de a
deveni profitabile.
233
Venitul net al firmelor (sau profitul după plata taxelor) este diferenţa
dintre veniturile obţinute prin vânzarea produselor şi serviciilor şi costurile
(cheltuielile) asociate cu producerea acestora. Venitul net este distribuit de firmă
sub formă de dividende către acţionari (proprietari) sau reţinut ca profit redistribuit,
acesta putând fi considerat ca un venit economisit de firme.
Profitul redistribuit constituie o sursă importantă de fonduri, firmele
utilizându-le pentru a finanţa cheltuielile pentru noi resurse capitale (investiţii) sau
pentru a le orienta către piaţa financiară, de unde obţin venituri reprezentând
dobânzi încasate.
Pe lângă profiturile reţinute, sectorul firmelor poate împrumuta de pe piaţa
financiară fonduri care să finanţeze cheltuielile firmelor.
Creditele luate de pe piaţa financiară reprezintă o sursă externă de finanţare
pentru sectorul firmelor.
Când sectorul firmelor se împrumută de pe piaţa financiară, firmele
concurează unele cu altele, ca şi cu alte sectoare din economie, pentru o cantitate
relativ limitată de fonduri ce a fost economisită de sectorul gospodăriilor, de alte
firme sau chiar de sectorul public şi îndreptată către piaţa financiară. Ca şi celelalte
sectoare, şi sectorul producţiei plăteşte din venitul său net o anumită parte pentru
cei care au economisit aceste fonduri şi pentru intermediarii financiari.
De asemenea, sectorul firmelor poate obţine venituri din dobânzile plătite
la fondurile economisite şi plasate pe piaţa financiară.
Sectorul firmelor poate obţine fonduri şi prin vânzarea de acţiuni (care
sunt de fapt certificate de proprietate) sau obligaţiuni către public.
Sectorul productiv poate să împrumute fonduri de la sectorul financiar
pentru perioade scurte de timp, atunci când fluxul de venituri obţinute din vânzarea
produselor şi serviciilor lor este, temporar, mai mic decât costurile de producţie sau
alte cheltuieli.
Aceste împrumuturi pe termen scurt sunt, de regulă, returnate atunci când
se obţine suficient venit din vânzarea outputului realizat către consumatori (din
sectorul gospodăriilor sau sectorul public).
Pe lângă aceste împrumuturi pe termen scurt, sectorul firmelor poate să
împrumute fonduri din sectorul financiar pentru o perioadă lungă de timp,
finanţând astfel programele de investiţii. Investiţiile din sectorul firmelor sunt
făcute pentru a creşte capacitatea de producţie deci şi pentru a realiza output în
cantităţi sporite. Creşterea outputului va produce un flux de venituri viitoare mai
mare, provenit din vânzarea produselor şi serviciilor. Acest venit aşteptat în viitor
mai mare reprezintă principala motivaţie pentru care sectorul firmelor face
investiţii.
Schimbările determinate de investiţii în sectorul firmelor reprezintă o
cauză importantă a expansiunii şi reducerii ciclice a nivelului general al activităţii
economice observate în producţie, venituri, utilizarea forţei de muncă şi preţuri.
Investiţiile din sectorul firmelor sunt afectate, la rândul lor, de o varietate de factori
incluzând starea curentă şi aşteptată a economiei, ratele dobânzilor, taxele şi
impozitele, etc. O recesiune economică despre care se aşteaptă să continue
234
o perioadă de timp poate determina sectorul firmelor să-şi reducă planurile de

investiţii în capital fizic. Împrumuturile pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje
necesare în producţia de bunuri şi servicii se reduc. Sectorul firmelor va avea nu
numai o capacitate de producţie neutilizată sau în exces, dar îi va fi din ce în ce mai
dificil să suporte costurile împrumuturilor anterioare dintr-un flux de venituri din
ce în ce mai redus.
Similar, creşterea ratelor dobânzii poate conduce sectorul către
reconsiderarea planurilor lor de investiţii, în special atunci când costurile
împrumuturilor depăşesc veniturile pe care se aşteptă să le obţină din propriile
investiţii.
O economie în recesiune, taxe şi impozite mari şi rate ale dobânzilor
crescătoare, în mod normal, reduc volumul investiţiilor realizate şi, în consecinţă,
şi capacitatea economiei de a creşte producţia de bunuri şi servicii. Fluxurile de
venituri care merg la proprietarii resurselor, economiile şi taxele plătite de sectorul
firmelor, de asemenea, se reduc.
Din contră, o economie în expansiune, împreună cu taxe şi impozite
moderate şi rate ale dobânzilor descrescătoare vor determina creşterea sectorului
firmelor, sporirea economiilor precum şi a taxelor şi impozitelor plătite de firme
către sectorul public.
Se pot, acum, sintetiza principalele fluxuri materiale (m) şi de fonduri (f)
care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare ale economiei
naţionale:
¾ în schimbul unor fluxuri de resurse rare şi costisitoare primite de la sectorul
gospodăriilor (m), sectorul firmelor plăteşte un flux de fonduri (f);
¾ utilizând resursele închiriate, sectorul firmelor produce un flux de output
(m) care este trimis, prin intermediul pieţei bunurilor şi serviciilor, către
sectorul gospodăriilor, sectorul public şi sectorul extern;
¾ prin vânzarea outputului realizat, sectorul firmelor primeşte un flux de
venituri (f) reprezentând venitul total din vânzarea produselor şi serviciilor
realizate;
¾ sectorul firmelor plăteşte impozite şi taxe sectorului public (f), primind în
schimb bunuri şi servicii “publice” (m) (apărare, administrare, acces la
infrastructură, ş.a.);
¾ sectorul firmelor economiseşte o parte din venitul net şi îl trimite către
piaţa financiară (f) de unde primeşte, în schimb, venituri provenind din
dobânzi (f);
¾ sectorul firmelor împrumută fonduri de pe piaţa financiară (f) pe care le
utilizează pentru investiţii, iar o parte din venitul net este utilizată pentru
plata costurilor împrumuturilor (f) către piaţa financiară;
¾ sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de venituri (f)
reprezentând plata bunurilor şi serviciilor exportate (m);
¾ sectorul firmelor plăteşte către sectorul extern un flux de venituri (f)
reprezentând plata pentru bunurile şi serviciile importate (m).
235
În figura 6.2 sunt reprezentate principalele fluxuri materiale şi financiare

care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare (sisteme) ale
economiei naţionale.
serviciilor
(2) Sectorul
(4) Sectorul (3)
(6) public
firmelor
(10)
(8)

de producţie
Sectorul
extern
(5)
Piaţa financiară
(9)
Figura nr. 6.2

(1) – flux de bunuri şi servicii;
(2) – flux de venituri totale din vânzarea outputului;
(3) – impozite şi taxe plătite;
(4) – bunuri şi servicii “publice”;
(5) – export net (bunuri exportate – bunuri importate);
(6) – flux de venituri (plăţi) din activitatea de export – import;
(7) – flux de plăţi ale serviciilor factorilor (inclusiv muncă);
(8) – factori de producţie închiriaţi;
(9) – flux de economii (plăţi ale dobânzilor);
(10) – flux de împrumuturi (venituri din dobânzi la economiile realizate).
236
6.1.3 Sectorul public (guvernamental)
Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea instituţiilor

centrale şi locale precum şi din întreprinderile (regii, societăţi naţionale ş.a.) aflate
în proprietatea statului care realizează bunuri şi servicii publice (apărare, educaţie,
sănătate, administraţie ş.a.) dar şi bunuri şi servicii destinate consumului celorlalte
sectoare ale economiei (autostrăzi, reţele de comunicaţii, şcoli ş.a.) şi care sunt
prea costisitoare pentru a putea fi realizate de sectorul firmelor.
Sectorul public cumpără de la sectorul productiv (privat) bunuri şi servicii
pe care le utilizează apoi pentru realizarea de bunuri publice. De exemplu, sectorul
public poate cumpăra de la firme articole de papetărie pentru administraţie, tancuri
şi maşini blindate pentru apărare, calculatoare pentru educaţie ş.a. Totuşi aceste
bunuri şi servicii, provenind din sectorul firmelor, sunt considerate, la nivelul
sectorului public, resurse ce sunt utilizate pentru a produce bunuri şi servicii
“publice”. Alteori, sectorul public poate el însuşi realiza bunuri şi servicii prin
intermediul întreprinderilor aflate în proprietatea statului, utilizând pentru acesta
resurse închiriate de pe piaţa factorilor de producţie (inclusiv muncă).
De exemplu, educaţia oferită de universităţile de stat, licee şi şcoli este un
bun public produs direct de sectorul public.
Pentru a produce şi achiziţiona bunuri şi servicii publice, sectorul public
utilizează veniturile provenite din impozite şi taxe plătite de către sectorul
gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul financiar. De asemenea, o parte din
venituri provin de la sectorul extern din taxele vamale.
Totalitatea cheltuielilor realizate de sectorul guvernamental (public) pentru
producerea şi achiziţia de bunuri şi servicii publice reprezintă cheltuielile
guvernamentale. O schimbare în cheltuielile guvernamentale afectează toate
fluxurile din economie. Dacă, de exemplu, sectorul public va creşte cererea sa de
bunuri şi servicii realizate de sectorul firmelor, va creşte volumul resurselor
utilizate, deci şi nivelul veniturilor obţinute de gospodării şi firme, cheltuielile
acestora şi economiile. Veniturile din taxe ale sectorului public pot să crească chiar
şi fără o schimbare în rata fiscalităţii, deci în rata impozitelor şi taxelor plătite de
sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor, şi aceasta datorită creşterii bazei de
taxare.
Ca şi reducerea taxelor, creşterea în cheltuielile guvernamentale va
stimula, în general, ritmul activităţii economice şi intensitatea fluxurilor asociate
acesteia. Similar, o încetinire sau o reducere a cheltuielilor guvernamentale (sau o
creştere a taxelor) va tinde să reducă sau să încetinească fluxurile economice.
O importantă funcţie fiscală a sectorului guvernamental este să stabilizeze
cheltuielile sectorului privat şi fluxurile de producţie care scad prea rapid sau cresc
prea lent, determinând o instabilitate a preţurilor şi şomaj. Sectorul public
contribuie la stabilitatea economiei iar nivelul cheltuielilor sale creşte. De exemplu,
dacă în economie se constată o încetinire a fluxurilor de producţie şi consum, o
creştere deliberată a cheltuielilor guvernamentale şi/sau o descreştere a ratei
fiscalităţii va tinde să stimuleze intensificarea fluxurilor economice.
237
Totuşi, când economia se extinde prea rapid, riscând să se creeze

dezechilibre între sectoare, o reducere deliberată sau o încetinire a creşterii
cheltuielilor guvernamentale şi/sau o creştere a taxelor va determina o încetinire a
fluxurilor economice.
Nu toate cheltuielile guvernamentale îndeplinesc rolul menţionat mai sus.
O parte a acestora, cum sunt cheltuielile de apărare, asigurările sociale şi plăţile
transferabile, dobânzile plătite de sectorul guvernamental la datoria publică ş.a.
tind să crească indiferent de ciclicitatea economiei. Acestor cheltuieli le revin o
parte importantă din bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale.
Cum am arătat deja, principala sursă de venituri a sectorului public este cea
a impozitelor şi taxelor plătite pe venit şi pe profit de sectorul gospodăriilor,
respectiv sectorul firmelor. Atât la nivel central, dar mai ales la nivel local, există
însă o mare varietate de alte impozite şi taxe care nu depind de venit şi profit. Ele
sunt denumite taxe în sumă fixă pentru a le deosebi de primele care sunt variabile
în raport cu mărimea venitului sau profitului din care se calculează (baza de
impozitare).
O taxă pusă pe un flux de venituri afectează mărimea economiilor realizate
în cadrul sectorului gospodăriilor şi sectorului firmelor. În consecinţă, ea va afecta
şi mărimea cheltuielilor de consum ale sectorului gospodăriilor, respectiv
cheltuielilor de investiţii ale sectorului firmelor.
De exemplu, o creştere a impozitului pe venitul personal (la nivelul
sectorului gospodăriilor) va tinde să reducă venitul disponibil şi, în consecinţă,
mărimea venitului alocat de sectorul gospodăriilor pentru consum şi pentru
economii.
Deoarece taxe mai mari descurajează cheltuielile de consum, pe piaţa
bunurilor şi serviciilor vor fi achiziţionate mai puţine bunuri şi servicii, iar sectorul
firmelor îşi va reduce producţia în mod corespunzător deoarece va rămâne cu
produsele neachiziţionate în stoc. O încetinire a producţiei în sectorul firmelor va
duce la descreşterea cererii de factori de producţie pe piaţa factorilor (inclusiv
pentru muncă). Va creşte şomajul şi va descreşte venitul provenit din plata utilizării
factorilor, reducând şi mai mult cererea totală de bunuri şi servicii.
Sectorul guvernamental funcţionează, de regulă, în condiţiile unui deficit
bugetar. În general, în cursul unei expansiuni economice, cheltuielile
guvernamentale tind să-şi încetinească ritmul de creştere, în timp ce veniturile
guvernamentale provenind din taxe cresc. Drept urmare, deficitul bugetar devine
mai mic sau surplusul bugetar (dacă economia ar fi avut un buget excedentar)
devine mai mare. Similar, în cursul unei recesiuni economice, deficitul bugetar
tinde să crească în timp ce taxele se reduc iar cheltuielile guvernamentale, inclusiv
cele pentru programele de combatere a recesiunii, cresc.
Pentru a acoperi deficitul bugetar, sectorul guvernamental utilizează
împrumuturile publice (pe piaţa financiară internă sau internaţională). Datoria
publică creşte când deficitul bugetar devine mare şi scade când acesta se reduce.
Sectorul guvernamental plăteşte dobânzi la datoria publică către sectoarele de la
care a făcut împrumutul public (sectorul gospodăriilor şi sectorul financiar).
238
Împrumuturile publice pe pieţele financiare externe sunt, de regulă, mai

costisitoare, sectorul public trebuind să plătească dobânzi şi rate ale împrumuturilor
externe care împovărează şi mai mult bugetul de stat.
Chiar şi în cazul existenţei deficitelor bugetare, sectorul guvernamental
poate economisi, formând o rezervă de stat. Această rezervă este compusă din
bunuri materiale de strictă necesitate (zahăr, ulei, petrol etc.), din aur şi din fonduri
în valute străine.
Conexiunile sectorului public pot fi deci sintetizate astfel:
• există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul
guvernamental şi sectorul gospodăriilor, respectiv cel al firmelor (m)
prin care bunuri şi servicii care nu sunt asigurate, de regulă, de către
sectorul privat sunt furnizate celor două sectoare;
• în schimbul acestor bunuri publice, sectorul gospodăriilor şi sectorul
firmelor trimit către sectorul public două fluxuri de impozite şi taxe
(f);
• un al treilea flux material este cel prin care sectorul public cumpără de
la sectorul firmelor bunuri şi servicii (f) în schimbul căruia primeşte un
flux de bunuri şi servicii (m);
• al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază resurse de
la sectorul gospodăriilor (m) în schimbul plăţii serviciilor acestora (f);
• al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută de pe piaţa
financiară bani pentru a acoperi deficitul bugetar (f) plătind , în
schimb, dobândă la datoria publică (f);
• un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul public care
sunt plasate pe piaţa financiară (f) primind în schimb venituri din
dobânzi (f).
În figura 6.3 sunt prezentate conexiunile principale dintre sectorul public şi
celelalte sectoare ale economiei naţionale.
6.1.4 Sectorul extern
Fluxurile comerciale (importuri şi exporturi) şi fluxurile financiare dintre

economia naţională şi restul lumii se efectuează prin intermediul sectorului extern.
Dacă într-o economie neglijăm acest sector, spunem că avem o economie
închisă, în caz contrar vorbim despre o economie deschisă.
239
serviciilor
(1) Sectorul
firmelor
(4)
(2) Sectorul (3)
(8) public
(6)

de producţie
Sectorul
Gospodăriilor
Piaţa financiară
(7)
Figura nr. 6.3
(1) – flux de bunuri şi servicii “publice”;

(2) – impozite şi taxe;
(3) – plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
(4) – bunuri şi servicii furnizate de sectorul firme;
(5) – plata serviciilor factorilor închiriaţi de la sectorul gospodăriilor;
(6) – factori de producţie închiriaţi de către sectorul public;
(7) – economii nete (diferenţa dintre fondurile economisite şi împrumuturile
făcute de sectorul public);
(8) – venituri provenite din dobânzi la economiile nete (dacă sunt negative
reprezintă plata dobânzilor la împrumuturile făcute).
240
Orice economie are nevoie de anumite bunuri şi servicii pe care sectorul

productiv intern nu le realizează sau le realizează în cantităţi insuficiente, deci
aceste bunuri şi servicii vor fi importate; în acelaşi timp, orice economie produce
un surplus de bunuri şi servicii pe care le vinde pe pieţe externe, deci le exportă. Se
observă că fluxurile respective intră şi ies în principal din sectorul firmelor, dar
import şi export poate face şi sectorul public.
Pentru importuri, cele două sectoare trebuie să plătească o parte din
veniturile lor în timp ce pentru export ele primesc venituri din exterior.
O dificultate o reprezintă însă moneda în care se fac aceste plăţi reciproce.
Diferitele economii au încă valute diferite, acest lucru îngreunând schimburile
comerciale (de exemplu, unul dintre motivele principale ale introducerii Euro în
ţările din Uniunea Europeană, cu excepţia a două dintre ele, este dat de facilităţile
pe care le creează la plata fluxurilor de export şi import).
Pentru a rezolva transformarea valutelor străine în valuta internă şi invers,
în cadrul sectorului financiar există intermediari valutari (bănci sau case de
schimb) care, pe piaţa financiară (mai precis pe componenta acesteia numită piaţa
valutară) realizează schimburi între diferitele valute.
Deci sectorul extern utilizează piaţa valutară doar pentru a realiza
transformările valutare necesare bunei desfăşurări a fluxurilor de exporturi şi
importuri.
În afară de aceste fluxuri comerciale, orice economie are intrări şi ieşiri de
fluxuri de capital. Acestea sunt formate, de regulă, de investiţiile străine făcute de
rezidenţii altor state în economia internă, respectiv investiţii ale cetăţenilor
rezidenţi ai statului respectiv în alte economii sau pe pieţe financiare internaţionale.
Şi aceste fluxuri de capital sunt transformate; cele de intrare în valuta internă iar
cele de ieşire într-o valută recunoscută internaţional sau valuta ţării în care el va
merge.
Valoarea unei valute interne în raport cu o valută străină reprezintă rata de
schimb, care constituie deci preţul pieţei valutare. Rata de schimb reflectă
intensitatea fluxurilor internaţionale de fonduri. De exemplu, oferta de valută
internă pe piaţa valutară va creşte în mod normal, dacă nivelul importurilor sau
intrările internaţionale de fonduri în ţara respectivă cresc. Invers, cererea de valută
va creşte în mod normal când nivelul exporturilor sau ieşirilor de fonduri către alte
ţări cresc.
Schimbările suferite de rata de schimb de pe piaţa valutară afectează
fluxurile materiale şi financiare din economia respectivă. Creşterea ratei de schimb
a unei valute străine va accelera exporturile şi va încetini importurile. Crescând
exporturile, cererea de factori de producţie a sectorului firmelor va creşte,
veniturile din plăţile factorilor vor spori în sectorul gospodăriilor, deci şi cererea
acestora de bunuri şi servicii.
241
Rezultă, deci, că principalele fluxuri dintre sectorul extern şi celelalte

sectoare ale economiei pot fi sintetizate astfel:
• două fluxuri materiale de export şi de import (m), dublate de două
fluxuri de fonduri în sens invers (f), reprezentând plăţile pentru export
şi, respectiv, import;
• două fluxuri de fonduri (f) reprezentând intrări şi ieşiri de capital
financiar.
Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern, aparţinând
economiei naţionale şi celelalte economii, pe care la vom denumi generic “restul
lumii”.
În figura 6.4 se reprezintă principalele conexiuni ale sectorului extern:
(4) Restul
lumii (6’)
(1)
SECTORUL
EXTERN
(5’)
Piaţa financiară (6)
(5) (2)
Figura nr. 6.4

(1) – export;
(2) – venituri din export;
(3) – import;
(4) – plăţile importurilor;
(5) şi (5’) – intrări de capital internaţional în valută străină) şi transformarea
lor în valută internă;
(6) şi (6’) – ieşiri de capitale financiar (în valută internă) şi transformarea lor
în valută străină.
242
6.1.5 Sectorul financiar
În general, toate sectoarele analizate până acum împrumută şi economisesc

fonduri. Important este, totuşi, faptul că aceste procese determină un echilibru:
dacă unele sectoare economisesc mai mult decât cheltuiesc se creează un excedent
de fonduri; acest excedent este utilizat pentru a acoperi deficitul de fonduri al altor
sectoare. Alte sectoare, care cheltuiesc mai mult decât economisesc, deci au un
deficit de fonduri, împrumută aceste fonduri de la cele care au excedent.
Sectorul financiar este cel care realizează transferul de fonduri de la
sectoarele care au un excedent de fonduri către cele care au deficit.
În acelaşi timp, sectorul financiar asigură plata dobânzilor cuvenite celor
care dau cu împrumut fonduri din veniturile primite de la cei care iau cu împrumut
fonduri.
Sectorul financiar este constituit din mulţimea băncilor de diferite tipuri şi
a celorlalţi intermediari financiari (societăţi de asigurări, fonduri de investiţii,
fonduri de pensii ş.a.) care există într-o economie. Acumularea anuală a
economiilor sectoarelor care au excedent de fonduri permite constituirea fondurilor
de investiţii utilizate de sectoarele care au deficit de fonduri pentru a dezvolta
activităţile productive.
De regulă, sectoarele care economisesc cel mai mult sunt cel al
gospodăriilor şi sectorul public. Sectorul gospodăriilor constituie cel mai important
sector ce creează un surplus de fonduri. Economiile realizate de acest sector merg
către celelalte sectoare şi aduc gospodăriilor un venit suplimentar datorită dobânzii
plătite de aceste sectoare. Formele de economisire cel mai frecvent utilizate sunt:
constituirea depozitelor bancare, cumpărarea de obligaţiuni ale firmelor şi
corporaţiilor , cumpărarea de poliţe de asigurare, contribuţii la fondul de pensii ş.a.
Sectoarele care iau cu împrumut fondurile cele mai mari sunt sectorul
public şi sectorul privat (al firmelor).
Transferul de fonduri între sectoare se face, de regulă, pe piaţa financiară.
Pe această piaţă, oferta de fonduri a celor care economisesc este egală cu cererea de
fonduri a celor care împrumută pentru un nivel dat al ratei dobânzilor. Dacă cererea
de fonduri este temporar mai mare decât oferta de fonduri, competiţia dintre
sectoare pentru a obţine fonduri dintr-o ofertă oarecum limitată va ridica preţul
fondurilor, deci ratele dobânzilor. Rate ale dobânzilor mai mari vor încuraja, în
general, noi economii, în timp ce va descuraja pe împrumutaţi până când cererea şi
oferta vor fi din nou echilibrate pentru un nou nivel al ratelor dobânzilor.
De exemplu, când economia este într-o expansiune rapidă, sectorul
gospodăriilor şi sectorul firmelor îşi extind cererile de credite deoarece cheltuielile
lor pentru bunuri şi servicii destinate consumului individual, respectiv de investiţii
vor creşte. Creşterea competiţiei pentru credite tinde să împingă în sus ratele
dobânzilor. Dacă sectorul public împrumută şi el fonduri pentru a-şi finanţa
deficitul bugetar, acest lucru va face şi el să crească presiunea asupra ratelor
dobânzilor pe piaţa financiară. După creşterea acestora, fluxul de cheltuieli şi
producţia vor tinde să scadă.
243
Un rol special în sectorul financiar îl au instituţiile financiare care acordă

credite, în particular băncile comerciale. Ele deţin fondurile celorlalte sectoare sub
formă de depozite bancare la vedere sau la termen, care sunt utilizate pentru a face
plăţi în achiziţiile de bunuri şi servicii, inclusiv pentru investiţii. Aceste depozite,
numite şi conturi de lichidităţi, includ aproape ¾ din oferta totală de bani din
economie. Nici o altă instituţie financiară nu formează un volum aşa de mare de
fonduri ca băncile comerciale. De asemenea, băncile creează noi depozite bancare
când dau credite pentru a finanţa cumpărările de bunuri şi servicii (credite pentru
consum) şi lucrările pentru investiţii (credite de investiţii). Posibilitatea băncilor de
a crea bani este limitată de volumul rezervelor pe care ele le constituie la o bancă
cu rol special în economie, denumită Banca Centrală. Aceasta are anumite funcţii
care îi permit să exercite controlul asupra fluxurilor financiare şi a pieţei monetare,
componentă a pieţei financiare. Acest lucru se realizează, în principal, prin
controlul asupra ofertei de bani şi a rezervelor băncilor comerciale. Modalităţile
prin care Banca Centrală influenţează aceste două elemente se numesc politici
monetare.
Rezerve
Sectorul Sectorul (5)

(6) (9)
firmelor gospodăriilor
(2) (1)
SECTORUL
(3) FINANCIAR (4)
Sectorul Sectorul
public extern
(10)
(7) Piaţa financiară (8)
Figura nr. 6.5

(1)-(4) – depozite;
(5)-(8) – credite;
(9) – rezerve ale băncilor la Banca Centrală;
(10) – oferta de credite.
244
Rezultă că sectorul financiar are, cu celelalte sectoare din cadrul economiei

naţionale, următoarele interdependenţe principale:
• trei fluxuri financiare reprezentând economiile realizate în sectorul
gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul public;
• alte trei fluxuri financiare reprezentând creditele acordate acestor trei
sectoare;
• două fluxuri reprezintă legătura financiară cu sectorul extern;
• un flux financiar de formare a rezervelor băncilor la Banca Centrală;
• un flux financiar de la sectorul financiar la piaţa financiară, constituind
oferta de credite.
În figura 6.5 se reprezintă principalele conexiuni dintre sectorul financiar şi
celelalte sectoare economice.
6.2 Pieţe la nivel macroeconomic
La nivelul economiei naţionale există trei tipuri de pieţe agregate:

i) Piaţa bunurilor şi serviciilor;
ii) Piaţa factorilor de producţie;
iii) Piaţa financiară.
Aceste pieţe se numesc agregate deoarece existenţa lor este doar generică,
obţinută doar prin agregarea mulţimilor de pieţe individuale care există în realitate
la nivel microeconomic. Prin agregarea pieţelor respective – deci a pieţelor
diferitelor bunuri şi servicii individuale, a pieţelor factorilor (inputurilor) de
producţie, respectiv a pieţelor financiare pentru diferitele active (credite, depozite,
acţiuni, obligaţiuni ş.a.) – se obţin pieţele de la nivelul macroeconomic care au o
structură şi comportament specifice, urmăresc obiective bine definite şi pot fi
interdependente între ele şi în conexiune cu procesele şi sistemele macroeconomice
prezentate anterior. Deci aceste pieţe pot fi considerate ele însele sisteme complexe
(cibernetice), acest lucru având avantajul că permit evidenţierea şi studiul anumitor
mecanisme de reglare şi ajustare a pieţelor respective. Cunoaşterea mecanismelor
respective, a efectelor acestora la nivelul fiecărei pieţe agregate dar şi asupra
celorlalte sisteme şi sectoare macroeconomice este în măsură să faciliteze
elaborarea unor modele de funcţionare a sectoarelor respective sau chiar a unor
scheme de funcţionare a întregii economii, prin combinarea sectoarelor şi pieţelor
aferente.
Pe oricare piaţă, inclusiv pe aceste pieţe agregate, se formează cererea şi
oferta. Raportul dintre cerere şi ofertă determină punerea în funcţiune a unui
mecanism, numit mecanismul de piaţă, care constituie un mijloc de reconciliere
între milioanele de decizii individuale ale agenţilor economici, atunci când aceste
decizii se confruntă cu o raritate a resurselor. Mecanismul de piaţă constituie
modalitatea cea mai eficientă de alocare a resurselor dintr-o economie. Indiferent
de natura acestor resurse – care în marea lor majoritate nu sunt suficiente pentru a
acoperi nevoile agenţilor economici – mecanismul de piaţă este cel care le alocă
245
acelor agenţi care au nevoie de ele şi, în acelaşi timp, le vor folosi cel mai eficient.
Vom prezenta, mai întâi, mecanismul de piaţă în mod generic, fără să specificăm
despre ce piaţă este vorba deoarece, de regulă, între mecanismele de piaţă există
similitudine, după care vom introduce principalele pieţe agregate şi vom arăta
anumite caracteristici particulare ale acestor mecanisme.
6.2.1 Mecanisme de piaţă (fundamentale)
• Noţiuni de bază
Înainte de a introduce principalele pieţe care funcţionează la nivel

macroeconomic, să explicităm mecanismele fundamentale de funcţionare ale
pieţelor, mecanisme care sunt în esenţă, asemănătoare, indiferent de natura pieţei.
Evident că, cu toate diferenţele care se mai pot pune în evidenţă între aceste
mecanisme de piaţă, ele constituie, împreună cu sectoarele prezentate anterior,
structura de bază cu ajutorul căreia se asigură reglarea intensităţii fluxurilor
materiale şi de fonduri dintre diferitele sectoare şi subsisteme ale economiei.
Deoarece scopul acestor structuri de reglare este alocarea de către agenţii
economici a resurselor rare, alocare ce se face în mod raţional, şi mecanismele
respective trebuie să aibă un caracter raţional. Importanţa lor constă în faptul că,
până la urmă, comportamentul raţional al tuturor agenţilor şi a sectoarelor în care
sunt aceştia concentraţi se raportează la funcţionarea mecanismelor alocative
respective, inducând în economie caracteristici generale cum ar fi: competiţia,
decizia pe baza liberei alegeri, profitabilitatea ş.a.
Elementul esenţial al oricărui mecanism de piaţă îl constituie preţul, sau,
mai precis, voinţa de a plăti. Resursele economice sunt alocate celor care sunt
dispuşi (şi capabili) să plătească un preţ mai mare. Într-o economie de piaţă,
competiţia ia, în general, forma unei intenţii de a achiziţiona avuţie, deoarece
avuţia creşte abilitatea unei persoane de a achiziţiona bunuri şi servicii pe baza
voinţei de a plăti. Avuţia şi venitul devin, astfel, măsuri importante a propriei
puteri şi poziţii pe piaţă.
Diferitele mecanisme de piaţă produc diferite tipuri de comportament
competitiv. Unul dintre cele mai simple astfel de mecanisme, utilizat de piaţă este
“aşteptarea la coadă”. Indivizii se aliniază într-o coadă pentru a cumpăra bunuri şi
servicii. Competiţia ia o formă diferită atunci când bunurile sunt distribuite pe baza
acestui mecanism. Indivizii care sunt cei mai capabili sau mai răbdători să stea la
coadă oricât de mult timp, vor obţine cele mai multe bunuri, în detrimentul celor
care nu sunt dispuşi să “plătească” cu un timp mai mare de stat la coadă.
Există, de asemenea, mecanisme de piaţă care au la bază criterii politice.
Liderii politici pot să accepte o distribuire a resurselor corectă, efectuată în
întregime de piaţă sau să impună pieţei să urmărească alte scopuri, de exemplu ca
aceasta să le aducă voturi.
O mulţime de reguli, unele dintre ele chiar arbitrare, sunt utilizate pentru a
crea aceste mecanisme de piaţă. Regulile reflectă întotdeauna puterea unui individ
246
sau unui grup sau anumite valori sociale (de la piaţa de monopol şi până la piaţa
concurenţială perfectă).
Deseori, combinaţii de mecanisme de alocare sunt utilizate în aceeaşi
economie. Accesul la educaţia superioară este bazat, în parte, pe voinţa de a plăti
dar şi pe performanţe şcolare anterioare obţinute de cei care concurează pe această
piaţă. Deci am putea avea un mecanism de aşteptare la coadă în care “preţul” plătit
este performanţa obţinută în liceu combinat cu un mecanism al cărui preţ este
voinţa (şi posibilitatea) de a plăti preţul studiilor universitare. Astfel de combinaţii
de mecanisme se întâlnesc frecvent pe toate tipurile de pieţe. Indivizii caută slujbe
noi pe baza performanţelor trecute (diploma de studii), a cunoştinţelor pe care le au
într-un domeniu şi chiar a înfăţişării, aspectului fizic. Angajatorii concurează pe
piaţa forţei de muncă între ei, plătind “preţul” acestei pieţe, adică salariul, în
funcţie de aceste criterii.
Acordarea de credite de către bănci se face pe baza unui mecanism care
combină preţul de piaţă (rata dobânzii, în acest caz) cu securitatea financiară
(prezentarea de garanţii). Potenţialii clienţi ai băncilor concurează pentru credite,
care sunt limitate ca volum total în orice economie, acceptând să plătească o
dobândă, prezentând garanţii colaterale cu ajutorul cărora creditele sunt asigurate
dar şi un flux de venituri care le permit să returneze creditele dorite.
Când analizăm o piaţă este important să ştim că, în spatele ei, se află
întotdeauna un mecanism de alocare de un anumit tip sau o combinaţie de astfel de
mecanisme. Faptul că piaţa nu funcţionează bine nu înseamnă înlocuirea
mecanismului respectiv cu altul, până când nu ne convingem că există un
mecanism capabil să producă rezultate mai bune.
Dar care ar fi criteriile care ne ajută să stabilim dacă un mecanism de piaţă
este mai bun decât altul? La nivel microeconomic, unde fiecare agent ia propria
decizie, acest lucru se rezolvă simplu prin intrarea sau ieşirea individului de pe
piaţă. Oamenii sunt liberi să efectueze tranzacţii, iar pentru a le efectua acestea
trebuie să fie profitabile.
Dar la nivelul macroeconomic, unde pe o piaţă sunt prezenţi milioane de
agenţi economici, acest lucru nu se mai rezolvă atât de simplu. La acest nivel,
sectorul public (guvernul) poate să stabilească anumite “reguli ale jocului” şi să-i
oblige pe agenţi să se comporte pe piaţă conform acestor reguli. Se ajunge, astfel,
la anumite caracteristici specifice ale pieţei care pot fi considerate mai bune sau
mai puţin bune sau raportându-le la un mecanism de piaţă ideal, care face alocarea
resurselor numai în funcţie de criterii economice. Acest mecanism îl vom denumi,
mecanismul cererii şi ofertei (evident că, la nivel macroeconomic, cererea şi
oferta sunt agregate). Să descriem cum funcţionează acest mecanism care, încă
odată trebuie spus, nu există în economie în stare pură dar, în funcţie de el, putem
să apreciem dacă o piaţă funcţionează mai bine sau mai puţin bine.
247
• Deciziile de consum: Cererea
Ca orice mecanism de piaţă, şi acesta are ca una dintre principalele sale

componente cererea. Pentru simplitate să ne raportăm la piaţa bunurilor şi
serviciilor, deşi lucrurile rămân, în esenţă, aceleaşi indiferent de tipul de piaţă. Pe
această piaţă, agenţii îşi satisfac cererile cumpărând bunuri şi servicii. Deciziile
acestora sunt agregate la nivelul sectoarelor (sistemelor) prezentate în paragraful
anterior, formând cererea agregată.
Venitul limitat de care dispune fiecare agent consumator şi, prin agregare,
întregul sector din care acesta face parte, îl obligă să facă alegeri. Alegând un bun
sau serviciu, un agent trebuie să dea în schimb un alt bun sau serviciu. Prin aceste
tranzacţii, agenţii consumatori încearcă să achiziţioneze bunuri şi servicii care le
aduc beneficii maxime. Acest lucru constituie premisa fundamentală a deciziilor
consumatorilor. Beneficiile aduse fiecărui agent consumator sunt măsurate prin
costurile de oportunitate ale bunurilor respective (utilitatea asociată consumului
acestora).
Deci un consumator nu acordă atenţie numai beneficiilor unui bun dar şi
utilităţii (satisfacţiei) pe care i-o aduce posesia (consumul) acestuia.
Evident că schimbările în preţul de piaţă al bunului respectiv schimbă
costul de oportunitate al consumului bunului de către agentul consumator. Când
preţul creşte, consumatorul trebuie să sacrifice alte bunuri pentru a obţine bunul
respectiv. Creşterea preţului face un bun mai puţin atractiv pentru consumator şi el
renunţă la unele bunuri pentru a cumpăra altele care îi aduc o utilitate mai mare.
Este de presupus că aşa se întâmplă cu toţi consumatorii, deci şi la nivelul pieţei
agregate. Se poate formula atunci următoarea lege (Walras): “Cantitatea totală de
bunuri cerută pe o piaţă este dependentă negativ de preţul de piaţă”.
Presupunând acum că agregăm curbele cererilor individuale de bunuri şi
servicii, se obţine pentru piaţa de la nivelul economiei naţionale o curbă a cererii
agregate (AD) care este descendentă datorită faptului că marea majoritate a
curbelor individuale de cerere sunt şi ele descendente. Curba cererii agregate AD
arată deci cantitatea maximă de bunuri pe care agenţii consumatori doresc să le
achiziţioneze pentru preţuri diferite la un moment de timp dat.
Curba cererii agregate poate fi reprezentată ca în figura 6.6. Se observă că
fiecare punct de pe această curbă corespunde unei perechi (cantitate, preţ) arătând,
deci, ce cantitate de produse şi servicii ar fi dispuşi să achiziţioneze toţi agenţii
consumatori din economie dacă pe piaţă ar fi preţul respectiv.
248
Preţ
AD
Cantitate
Figura nr. 6.6
Această curbă se modifică permanent sub acţiunea unor factori care

intervin pe piaţă, şi anume:
¾ venitul consumatorilor;
¾ preţurile de pe alte pieţe;
¾ gusturile şi preferinţele consumatorilor;
¾ aşteptările consumatorilor.
În legătură cu influenţele exercitate de aceşti factori se poate formula
următorul rezultat general:
Dacă toţi factorii care afectează cererea agregată cu excepţia preţului de
piaţă sunt menţinuţi constanţi, o schimbare în preţ schimbă cantitatea cerută,
determinând o deplasare de-a lungul curbei AD. O schimbare în oricare alt factor
afectând cererea agregată, cu excepţia preţului de piaţă, determină o deplasare a
curbei cererii agregate AD.
• Deciziile de producţie: Oferta
Sectoarele care au activitate de producţie, şi anume sectorul firmelor şi

sectorul public dar şi sectorul extern, prin componenta acestuia, import constituie,
la nivelul întregii economii, oferta agregată.
Agenţii producători acţionează în activitatea lor pe piaţă ca maximizatori ai
profiturilor, determinate prin diferenţa dintre venitul total obţinut din vânzarea
bunurilor şi serviciilor pe piaţă şi costurile totale de obţinere a acestor produse.
Producătorii încearcă să obţină aceste profituri cumpărând factori de producţie
(inputuri) şi utilizându-i pentru a produce, pe baza unei tehnologii, bunuri şi
servicii destinate vânzării pe piaţă. Costul de oportunitate al producătorilor este
compus din două elemente: (1) costul total al inputurilor utilizate în producţie; şi
(2) profiturile pierdute când producătorii aleg să nu producă alte produse şi servicii.
Agregând producţia obţinută de diferiţii producători din cadrul economiei
se obţine oferta agregată AS. Ea arată cantitatea de bunuri şi servicii pe care
249
producătorii dintr-o economie doresc să o ofere pe piaţă pentru diferite preţuri la un

moment de timp dat. Curba ofertei agregate AS este reprezentată în figura 6.7.
Preţ
AS
Cantitate
Figura nr. 6.7
Se observă că această curbă este ascendentă deoarece, în general,
producătorii din economie doresc să ofere mai multe produse dacă preţul acestora
este mai mare. De notat, totuşi, aceasta este o ipoteză pe termen scurt. Pe termen
lung, diferite teorii macroeconomice propun curbe ale ofertei verticale, frânte sau
crescătoare, în funcţie de potenţialul (capacitatea) maxim de producţie a
economiei.
Curba ofertei agregate, ca şi curba AD, nu rămâne mult timp nemodificată.
Factorii principali ce determină deplasarea curbei AS sunt:
¾ preţurile factorilor de producţie;
¾ tehnologia;
¾ preţul resurselor financiare.
În legătură cu influenţa acestora, putem da următorul rezultat general:
Dacă toţi factorii afectând oferta agregată, cu excepţia preţului de piaţă,
sunt menţinuţi constanţi, atunci o schimbare în preţul de piaţă schimbă cantitatea
oferită, determinând o deplasare de-a lungul curbei AS. O schimbare în oricare alt
factor, cu excepţia preţului de piaţă, determină o deplasare a curbei ofertei agregate
AS.
• Funcţionarea mecanismului de piaţă
Dacă punem, acum, împreună cererea agregată AD şi oferta agregată AS,

obţinem piaţa pe care cele două componente esenţiale se confruntă şi determină un
preţ de echilibru sau „de golire” a pieţei. Totuşi, atingerea unui preţ de echilibru
depinde de mecanismele de ajustare a pieţei (la echilibru). În figura 6.8 este
prezentată interacţiunea dintre piaţă şi mecanismul de piaţă.
Pe pieţele normale, deci pe acele pieţe pe care cererea şi oferta satisfac
Legea lui Walras, există un singur preţ de echilibru, căreia îi corespunde o cantitate
de echilibru (adică acea cantitate pentru care AD=AS). Orice altă combinaţie preţ
250
cantitate determină dezechilibrul pieţei. Mecanismul de ajustare a pieţei

la echilibru are rolul de a reface acest echilibru, deci să determine piaţa să revină la
echilibrul ei iniţial sau să ajungă la un nou echilibru.
Dezechilibrele pe piaţă apar datorită deplasărilor pe care le suferă curbele
AD şi AS sub influenţa diferiţilor factori care le afectează. În urma deplasării
oricărei curbe, apare un nou preţ de echilibru şi, corespunzător, o cantitate de
echilibru pe piaţa care ar trebui să o atingă într-un anumit timp, numit timp de
ajustare. Aici intervine mecanismul de piaţă care, prin anumite ajustări
(reglementări, legi, măsuri ş.a.) creează condiţiile ca piaţa să ajungă cât mai repede
la noul echilibru sau, în unele cazuri, să revină la echilibrul iniţial.
Sectorul C Piaţa O
gospodărie E Sectorul
F
R AD AS AS firmelor
E
E R
Sectorul R AD T
firmelor Sectorul
E A public
A
Sectorul Preţ Ajustare Sectorul
public A Cantitate A
financiar
G G
R R
Sectorul
E Mecanism E
financiar de ajustare
G G
A a pieţei A
Sectorul T T Sector
extern A A extern
(exporturi) (importuri)
Informaţii Informaţii
despre cererea despre oferta
agregată agregată
Figura nr. 6.8
Pot să apară în funcţionarea unei pieţe patru cazuri principale:

i) o creştere (descreştere) a cererii agregate care modifică echilibrul de
piaţă;
ii) o descreştere (creştere) a ofertei agregate care modifică echilibrul de
piaţă;
iii) o creştere (descreştere) simultană a cererii agregate şi ofertei agregate;
iv) o descreştere a ofertei agregate şi o creştere a cererii agregate.
Vom face în continuare, o analiză grafică a acestor cazuri, arătând modul
în care mecanismul de piaţă funcţionează pentru a ajusta din nou piaţa respectivă la
echilibru.
251
i) O creştere a cererii agregate AD care modifică echilibrul de piaţă

Preţ a) Echilibrul de piaţă iniţial.
AS0 Înainte de schimbarea cererii,
E0 piaţa este la echilibru la un
Pe0 preţ Pe0 şi o cantitate Qe0
AD0
Qe0 cantitate
Preţ b) Creşterea cererii.
AS0 Când unul dintre factorii care
influenţează cererea se
schimbă, determinând
E0 creşterea cererii AD se
P e0
deplasează spre dreapta la
AD1. Oricare ar fi preţul,
AD1 cantitatea cerută pe AD1 este
mai mare decât cantitatea
AD0 cerută pe AD0.
Qe0 cantitate
c) Dezechilibrul pieţei.
Creşterea cererii generează
AS0 un dezechilibru pentru preţul
Preţ
E1 iniţial Pe0.
Cantitatea cerută Qd
depăşeşte cantitatea oferită
E0 Qe0. Excesul de cerere îi va
face pe consumatori să ridice
AD1 preţul. Cantitatea oferită
creşte de-a lungul lui AS iar
AD0 cantitatea cerută creşte de-a
lungul curbei AD1.
Qe0 Qe1 cantitate
252
Preţ d) Noul echilibru de piaţă.

AS0Preţul creşte la Pe1, noul
E0 preţ de echilibru.
P e1 Cantitatea de echilibru
ii) O descreştere în ofertă care modifică echilibrul de piaţă este Qe1.
AD1 tranzacţionată
Creşterea cererii determi-
P e0 nată atât creşterea preţului
AD0 de echilibru cât şi a
cantităţii de echilibru.
Q e0 Qe1 cantitate
ii) O descreştere în ofertă care modifică echilibrul de piaţă

Preţ AS0 a)
AS1 b) Echilibrul
Descreştereade piaţă iniţial.
în ofertă.
AS0 Înainte de schimbarea
Când unul dintre factorii care
ofertei, piaţa este
influenţează la echilibru
oferta se
e
P e0 E 0 E 0
la un
schimbă, preţ P 0 şi o cantitate
determinând
Pe0 Qe0
descreşterea ofertei, curba
ofertei AS se deplasează către
AD stânga la AS1 este mai mică
AD00 decât cantitatea oferită de-a
lungul lui AS0.
Qe0Qe cantitate
cantitate
0
Preţ AS1 b) Descreşterea în ofertă.

AS0 Când unul dintre factorii
care influenţează oferta
se schimbă, determinând
E0 descreşterea ofertei,
P e0 curba ofertei AS se
AD0 deplasează către stânga la
AS1 este mai mică decât
cantitatea oferită de-a
Qe0 cantitate lungul lui AS0.
253
Preţ AS1 c) Dezechilibru de piaţă.

AS0 Descreşterea în oferta
determină un dezechilibru la
preţul iniţial Pe0. Cantitatea
cerută depăşeşte cantitatea
Pe0 oferită Qs. Deficitul de ofertă
E
îi face pe consumatori să urce
preţul. Cantitatea oferită
creşte de-a lungul lui AS1 şi
cantitatea cerută descreşte
de-a lungul lui AD.
Qs Qe0 cantitate
Preţ AS1 AS0 d) Noul echilibru de piaţă.

iii) Efectul unei creşteri
E simultane a cererii şi Preţul creşte
a ofertei la noul său nivel
agregate
P e1 de echilibru Pe1. Cantitatea de
echilibru tranzacţionată scade
P0e la Qe1. Descreşterea ofertei
creşte preţul de echilibru şi
AD0 descreşte cantitatea de
ES echilibru.
Qe1 Qe0 cantitate
iii) Efectul unei creşteri simultane a cererii şi a ofertei agregate
Preţ AS0 a) Creşterea în ofertă.

AS1 Curba ofertei se deplasează
e E0 de la AS0 la AS1, reducând
P0
preţul de echilibru de la Pe la
Ps şi crescând cantitatea de
echilibru de la Qe la Qs
Ps
AD0
cantitate
Qe0 Qs
254
Preţ b) Creşterea în cerere.

AS0
d Ed Curba cererii se deplasează
P
de la AD0 la AD1, crescând
P e0 preţul de echilibru de la Pe la
AD1
E0 Pd şi cantitatea de echilibru
de la Qe la Qd.
AD0
Qe0 Qs cantitate
Preţ AS0 c) Creşterea simultană a ce-

AS1 rerii şi ofertei.
Curba ofertei se deplasează
P e2 E2
E0 de la AS0 la AS1 şi curba
e
P0 E1 cererii de la AD0 la AD1.
Deoarece ambele curbe se
P e1 deplasează către dreapta,
cantitatea de echilibru va
AD1 creşte în mod cert
AD0
Qe0 Qe1 cantitate
iv) Efectul unei descreşteri în oferta agregată şi al unei creşteri în

cererea agregată
Preţ AS1 AS0 a) Descreşterea în ofertă.
Curba ofertei se deplasează
de la AS0 la AS1, crescând
PS preţul de echilibru de la Pe0
la Ps şi descrescând
P e0 cantitatea de echilibru de la
AD1 Qe0 la Qs
cantitate
cantitate QS Qe0
255
Preţ AS b) Creşterea în cerere.

Curba cererii se deplasează
Pd Ed de la AD0 la AD1, crescând
preţul de echilibru de la Pe0
P e0 AD1
E0 la Pd şi cantitatea de
echilibru de la Qe0 la Qd.
AD0
d
Qe0 Q cantitate
Preţ AS1 AS0 c) Descreşterea ofertei şi

creşterea cererii.
Curba ofertei se depla-
P e1 E1
sează de la AS0 la AS1 şi
curba cererii de la AD0
AD1
la AD1. Fiecare dintre
e
P0 E0 aceste schimbări împing
AD0 preţul mai sus.
s e
Q1 Q0 cantitate
Deci, preţul de echilibru creşte în mod cert de la P0e la P1e . Direcţia de

schimbare în cantitatea de echilibru depinde de cantitatea cu care oferta şi cererea
se modifică. Dacă oferta scade cu o cantitate mai mare decât creşterea cererii,
cantitatea de echilibru scade (cum se arată în figură). Dacă oferta scade cu o
cantitate mai mică decât creşterea cererii, cantitatea de echilibru va creşte (nu este
reprezentat).
6.2.2 Piaţa bunurilor şi serviciilor
La nivel microeconomic, după cum am văzut, există o mulţime de pieţe pe

care sunt tranzacţionate (schimbate) bunuri şi servicii de către agenţii consumatori
şi agenţii producători. Numărul unor astfel de pieţe este cu atât mai mare cu cât
economia este mai dezvoltată.
Pieţele individuale ale bunurilor şi serviciilor formează, la nivel
macroeconomic, o piaţă unică, cu un înalt nivel de agregare, a cărei existenţă este
totuşi virtuală, denumită piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceasta este deci o piaţă
generică pe care se tranzacţionează un singur bun omogen, realizat de către
sectorul firmelor (şi, în unele cazuri, de sectorul public) şi care este achiziţionat de
celelalte sectoare, în primul rând sectorul gospodăriilor (bunuri şi servicii destinate
256
consumului final), sectorul public, sectorul extern (bunuri destinate exporturilor) şi

chiar sectorul firmelor (bunuri capitale).
Bineînţeles că bunul omogen de pe piaţă este exprimat valoric, iar această
valoare este dată de suma valorilor tuturor bunurilor şi serviciilor tranzacţionate din
cadrul economiei la un moment de timp dat.
Ca orice piaţă din economie, şi piaţa bunurilor şi serviciilor este definită de
două componente: cererea agregată şi oferta agregată. Cererea agregată reprezintă
valoarea totală a bunurilor şi serviciilor pe care diferitele sectoare din economie au
intenţia să le achiziţioneze pentru diferite preţuri de piaţă de la un moment de timp
dat.
Cererea agregată este deci o mărime ipotetică, intenţională, care nu are un
corespondent real în produse şi servicii decât după materializarea ei prin achiziţiile
de bunuri şi servicii pe piaţă. Trebuie spus că cererea agregată este formată anterior
desfăşurării tranzacţiilor comerciale şi diferă de cumpărările efective de bunuri şi
servicii.
Cererea agregată mai poate fi structurată în cererea de bunuri finale ( care
este compusă din bunuri şi servicii destinate consumului final) şi cererea de bunuri
intermediare (bunuri şi servicii destinate consumului intermediar, productiv).
Cea de-a doua componentă esenţială a pieţei, oferta agregată, corespunde
bunurilor şi serviciilor produse de sectorul firmelor şi sectorul public, la care se
adaugă bunuri importate, care sunt oferite spre achiziţie pe piaţă pentru diferite
preţuri la un moment de timp dat. Oferta agregată se mai numeşte şi output, dacă
este exprimată valoric, venit total.
La un moment de timp dat, cererea agregată şi oferta agregată se întâlnesc pe
piaţa bunurilor şi serviciilor. Această ipoteză discretizează momentul de timp, deşi
cele două componente esenţiale se confruntă pe piaţă în mod continuu.
Confruntarea respectivă, la nivelul pieţei, determină o mărime relativă care
exprimă valoarea unei unităţi de produs achiziţionată de pe piaţă în condiţiile în
care cererea agregată şi oferta agregată sunt egale. Această mărime se mai numeşte
preţul pieţei (sau, prin extensie, preţul bunurilor şi serviciilor).
Cea mai favorabilă situaţie de pe piaţă este cea în care cererea agregată este
egală cu oferta agregată, deci preţul pieţei este exact preţul de echilibru.
Spunem că, pentru acest preţ piaţa se goleşte în sensul că toate bunurile
produse şi oferite pe piaţă sunt cele cerute şi achiziţionate de pe piaţă. În acest fel
sectoarele care formează cererea agregată îşi satisfac nevoile de consum la
momentul respectiv, iar sectoarele care îşi desfac producţia pe piaţă o văd
achiziţionată, neexistând pierderi datorită nevânzării acestora, stocării lor sau
deprecierii fizice şi morale.
257
6.2.3 Piaţa factorilor de producţie
Am văzut că diferitele sectoare producătoare au nevoie permanent de

factori de producţie (muncă, capital fizic, materii prime şi materiale, pământ
tehnologii ş.a.). Aceşti factori de producţie sunt deţinuţi în proprietate de sectorul
gospodăriilor şi sunt utilizaţi de sectorul firmelor şi sectorul public. Piaţa generică
pe care se oferă spre închiriere (vânzare) factorii se mai numeşte piaţa factorilor de
producţie sau a inputurilor.
Piaţa factorilor de producţie conţine mai multe componente (pieţe
specializate) printre care:
¾ piaţa forţei de muncă;
¾ piaţa capitalului fizic;
¾ piaţa materiilor prime şi materialelor;
¾ piaţa energiei;
¾ piaţa pământului ş.a.
Condiţia de bază este ca inputul tranzacţionat pe aceste pieţe să fie utilizat
direct în procesele de realizare a altor produse. Vom analiza separat piaţa pe care se
închiriază forţa de muncă şi celelalte pieţe pe care se tranzacţionează inputuri
materiale sau energetice.
A) Piaţa forţei de muncă
Pe piaţa forţei de muncă se tranzacţionează muncă (timp de muncă)

necesară în procesele de producţie (munca fiind, alături de capitalul fizic,
principalul ingredient al proceselor de producţie) care au loc în sectoarele
economiei naţionale. De muncă au nevoie toate sectoarele fără excepţie.
Cererea de muncă se obţine, deci, prin însumarea cerinţelor de muncă ale
sectoarelor: cererea de muncă pentru activitatea de producţie din sectoarele
firmelor şi public, cererea de muncă a sectorului financiar, cererea de muncă pentru
realizarea produselor destinate exportului şi, într-o mai mică măsură, cererea de
muncă în sectorul gospodăriilor.
Oferta de muncă, în schimb, vine doar de la sectorul gospodăriilor. Ea
poate fi dată sub forma numărului total al orelor de muncă per an pe care acest
sector este dispus să le presteze în celelalte sectoare economice. Volumul de om-
ore poate fi transformat în număr disponibil de angajaţi (forţă de muncă disponibilă
pentru angajare) pe o perioadă de timp, de regulă un an. Oferta de muncă depinde
de decizia de alocare a timpului total disponibil al gospodăriilor între timp de
muncă şi timp de odihnă. Ea este influenţată şi de rata de creştere a populaţiei care
determină intrarea şi ieşirea indivizilor pe şi de pe piaţă.
Cele două componente, cererea de muncă şi oferta de muncă formează un
preţ al pieţei muncii, numit rata salariului. Acest preţ este definit ca venitul ce
trebuie plătit de sectoarele care cer forţă de muncă sectorului gospodăriilor pentru
ca un individ din acest sector să accepte să presteze un număr standard de ore
de muncă. Rata salariului se poate exprima ca venitul câştigat de individul
258
respectiv pe o oră, pe lună sau pe an, în funcţie de perioada pe care o avem în

vedere.
Spre deosebire de alte pieţe din economie, pe care preţul creşte sau scade
liber în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta agregată, pe piaţa forţei de
muncă rata salariului poate avea o rigiditate în ceea ce priveşte scăderea sub un
anumit nivel, stabilit, de regulă, de guvern. Acest nivel minim este salariul minim
pe economie a cărui modificare se face periodic şi în urma unor negocieri dintre
guvern, patronat şi sindicat.
Stabilirea unui salariu minim pe economie are avantaje dar şi dezavantaje.
Angajaţii au, astfel, asigurat un nivel de viaţă minim acceptabil; dar dacă el este
stabilit la o valoare prea mare duce la apariţia în economie a unui şomaj
suplimentar, deoarece angajatorii vor concedia o parte din angajaţi dacă nu vor
putea să le asigure la toţi salariul minim pe economie.
Datorită acestei anomalii, piaţa forţei de muncă generează anumite
distorsiuni.
B) Pieţele inputurilor materiale
Celelalte inputuri din procesele de producţie sunt tranzacţionate pe pieţele

inputurilor respective. În funcţie de natura inputurilor putem vorbi, la nivelul
economiei, de piaţa materiilor prime şi materialelor, piaţa energiei, piaţa
pământului etc.
Produsele tranzacţionate sunt oarecum similare bunurilor şi serviciilor
destinate consumului, numai că, de data aceasta, consumul este productiv, aceste
inputuri intrând în componenţa altor produse care se consumă.
Cererea de inputuri este dată, atunci de sectoarele care au activitate de
producţie (sectorul firmelor, sectorul public, sectorul extern pentru inputurile care
se exportă) în timp ce oferta este formată, în principal, de sectorul gospodăriilor
(deoarece acesta se presupune că deţine în proprietate factorii de producţie), dar şi
de sectorul public (pentru resursele deţinute în proprietate publică) şi sectorul
extern (pentru importurile de factori de producţie).
Preţul pe piaţa inputurilor se formează în aceleaşi condiţii ca pe piaţa
bunurilor şi serviciilor.
Totuşi, acest preţ depinde, pe lângă cererea şi oferta de pe piaţă, şi de
raritatea resurselor tranzacţionate. Acest lucru poate duce, în unele perioade, la
creşteri de preţuri ale factorilor de producţie care au efecte multiple şi complexe
asupra celorlalte pieţe agregate (de exemplu creşterea preţului produselor petroliere
din anii 70).
259
6.2.4 Piaţa financiară
A treia piaţă importantă la nivelul economiei naţionale este piaţa

financiară. Ea asigură tranzacţionarea şi alocarea între sectoare a resurselor
financiare de care dispune o economie. Fluxurile financiare însoţesc întotdeauna
fluxurile materiale, fiind orientate însă în sens invers. Orice tranzacţie pe o piaţă,
alta decât cea financiară, presupune o plată între agenţi (sectoare). De exemplu,
cumpărarea unui bun de către sectorul gospodăriilor implică efectuarea unei plăţi
de la acest sector către sectorul firmelor.
Pentru ca aceste fluxuri financiare să se constituie şi să circule nestânjenit
în economie în economie este necesară o cantitate suficientă de bani (bancnote şi
monede) care să permită efectuarea plăţilor de diferite feluri care au loc în
economie într-o perioadă dată. Pe piaţa monetară, prima componentă a pieţei
financiare, se asigură banii necesari efectuării tranzacţiilor pe termen scurt.
Termenul scurt se referă aici la faptul că fluxurile monetare respective se întorc în
economie într-un termen relativ redus, adică după efectuarea plăţilor respective.
Cererea totală de bani pe piaţa monetară este constituită din cererile de
bani ale tuturor sectoarelor din cadrul economiei. Sectorul gospodăriilor are nevoie
de bani pentru cumpărarea de produse şi servicii destinate consumului final şi plăţii
taxelor şi impozitelor, sectorul firmelor are nevoie de bani pentru cumpărarea de
inputuri, plata salariilor şi a impozitelor şi taxelor; sectorul public are nevoie de
bani pentru producţia bunurilor publice şi plata salariilor bugetarilor precum şi
pentru transferurile către populaţie (pensii, ajutoare sociale, burse etc.).
Oferta de bani pe piaţa monetară este constituită exogen, în sensul că ea nu
rezultă prin agregarea ofertei de bani a diferitelor sectoare, ci se constituie prin
deciziile de politică economică ale Băncii Centrale care are funcţia principală de
reglare şi control a pieţei monetare.
Banca Centrală controlează, deci, masa monetară din economie, care
constituie, în ansamblu, oferta de bani pe piaţa monetară. Creşterea sau scăderea
ofertei de bani se realizează prin expansiunea sau restrângerea masei monetare din
economie. Pentru aceasta, Banca Centrală are la dispoziţie anumite instrumente de
politică monetară (vânzări pe piaţa deschisă, controlul creditului prin dobânda de
refinanţare ş.a.) prin intermediul cărora acţionează asupra bazei monetare şi asupra
masei monetare.
În urma confruntării dintre cererea de bani şi oferta de bani pe piaţa
monetară, rezultă un preţ de echilibru al acestei pieţe, numit rata dobânzii. Procesul
de formare a ratei dobânzii este deosebit de complex şi va fi abordat mai în detaliu
în capitolul 8.
Sectoarele producţiei din economie au nevoie, pe lângă fonduri pe termen
scurt pentru cheltuielile curente de producţie, şi de fonduri pe termen lung care le
permit să se dezvolte în raport cu criteriile de profitabilitate din economie. Aceste
fonduri pe termen lung sunt alocate de către cea de-a doua componentă a pieţei
financiare, denumită piaţa de capital.
260
Cererea agregată de capital este formată, în principal, de necesarul de

fonduri pentru investiţii al sectorului firmelor. De asemenea, cererea de fonduri
este compusă şi din investiţiile de dezvoltare din sectorul public, necesarul de
fonduri pentru investiţii ale sectorului firmelor ş.a.
Oferta de fonduri se constituie prin agregarea fondurilor disponibile
(economiilor) ale diferitelor sectoare. În primul rând, sunt cuprinse aici economiile
sectorului gospodăriilor şi, în mai mică măsură, economiile sectorului firmelor şi
ale sectorului public. Sectorul financiar contribuie şi el la constituirea ofertei de
fonduri în măsura în care intermediarii financiari (băncile, societăţile de investiţii
financiare, societăţile de asigurări ş.a.) acordă credite pentru investiţii din surse
proprii şi nu din cele atrase.
O intrare principală pe piaţa de capital o constituie fondurile de investiţii
externe, plasate de rezidenţii altor ţări sau de instituţiile financiare internaţionale pe
piaţa internă de capital.
Mecanismele alocative ale capitalului pe această piaţă sunt foarte diverse
astfel încât ea să fie cât mai atractivă pentru sectoarele care economisesc. Pot fi,
astfel, puse în evidenţă pieţe primare de capital, pieţe secundare de capital şi pieţe
ale instrumentelor derivate (derivativelor). Pe toate aceste pieţe se formează preţuri
de piaţă care, în general, reprezintă randamentul (profitul) adus de activul financiar
(produsul) vândut pe piaţă într-o perioadă dată de timp. Acest randament rezultă
din diferenţa dintre venitul total adus de posesia activului financiar (prin dividende,
dobânzi sau vânzare directă) şi preţul plătit iniţial de posesorul activului financiar
la cumpărarea lui pe piaţa de capital.
Deoarece veniturile totale se obţin într-o perioadă lungă de timp (peste un
an până la 30 de ani) sau chiar în perpetuitate, ele sunt actualizate cu o rată de
actualizare care transformă valoarea fondurilor ce se vor obţine în viitor în valoarea
lor actuală ţinând cont de rata inflaţiei. Când ia o decizie pe piaţa de capital, un
agent economic ţine seama de întregul venit actualizat pe care activul ce îl cumpără
sau vinde i-l va aduce în perioada de posesie. În capitolul 8 vom prezenta mai în
amănunt procesul de formare a preţului pe piaţa de capital.
Tot în cadrul pieţei financiare se include şi piaţa valutară care are funcţia
principală de a asigura transformarea valutei interne în valută străină şi invers.
Cererea totală pe piaţa valutară (cererea de valută internă) este formată de sectorul
extern care, pentru exporturile realizate, a încasat valută străină şi doreşte să o
transforme în valută internă. De asemenea, o altă componentă o constituie cererea
de valută internă a investitorilor străini care doresc să transforme fondurile lor de
investiţii, care sunt exprimate în valuta altor ţări, în valuta ţării în care realizează
investiţiile.
Oferta de valută internă este constituită, în primul rând, de sectorul extern
care, pentru a efectua plăţile externe, în schimbul importurilor realizate, are nevoie
de valuta străină pe care o obţine transformând fonduri în valută internă. O altă
componentă a ofertei de valută internă o constituie fondurile de investiţii ale
investitorilor interni pe care aceştia doresc să le plaseze pe pieţele de capital ale
altor ţări sau pe piaţa internaţională de capital. Pentru acesta este necesar ca aceste
261
fonduri de investiţii, exprimate în valută internă, să fie transformate în valutele

ţărilor respective sau în valute recunoscute pe pieţele internaţionale de capital.
În urma confruntării dintre cererea totală de valută şi oferta totală de valută
se formează preţul acestei pieţe, numit rata de schimb. Acest preţ este definit ca
numărul de unităţi de valută străină ce revin la o unitate de valută internă.
Rata de schimb are o influenţă determinantă asupra interdependenţelor
dintre economia naţională şi restul lumii. Ea influenţează, însă, şi o serie de
procese şi fenomene care se petrec în cadrul economiei naţionale, pe piaţa
monetară sau pe piaţa de capital. Vom analiza aceste procese în capitolul 9.
Sectoarele economiei naţionale şi pieţele descrise mai sus formează, prin
conexiunile ce se realizează între ele, adevărate mecanisme prin intermediul cărora
economia alocă resursele materiale şi financiare de care dispune.
6.3 Economii virtuale şi modele ale fluxurilor circulare
Am introdus mai sus diferite sectoare ale economiei naţionale precum şi

pieţe agregate care fac legătura dintre aceste sectoare. Conexiunile dintre sectoare
cu excepţia celor referitoare la impozite şi taxe nete, sunt mijlocite de pieţe, şi pot
fi două mari tipuri:
¾ conexiuni materiale;
¾ conexiuni financiare.
Conexiunile materiale sunt formate din fluxuri de produse, servicii,
resurse materiale, energie, forţă de muncă ş.a. care circulă între sectoarele
economiei naţionale. Ele au, deci, un conţinut material, se materializează în
schimbul de produse dintre sectoare şi sunt mijlocite, în principal, de către piaţa
bunurilor şi serviciilor şi piaţa factorilor de producţie.
Conexiunile financiare sunt fluxuri de încasări şi plăţi între sectoare în
schimbul produselor vândute, respectiv cumpărate. Ele sunt formate, în principal,
de fonduri în valută internă sau străină şi se formează între aceleaşi sectoare ca şi
conexiunile (fluxurile) materiale, dar cu o direcţie opusă acestora.
Rezultă, deci, că întreaga economie poate fi privită ca un sistem compus
din sectoare (subsisteme), pieţe şi fluxuri materiale şi financiare dintre acestea. O
astfel de viziune permite elaborarea unor modele macroeconomice care descriu o
astfel de structură a economiei. Aceste modele se numesc modele ale fluxurilor
circulare din economie şi constituie o categorie importantă de modele utilizate în
analiza şi reglarea economiei naţionale.
Modelele fluxurilor circulare se construiesc, în general, prin metoda “de la
simplu la complex”, deci mai întâi se consideră economiile simple care conţin
elementele esenţiale, după care se adaugă, succesiv, noi componente până când se
atinge o structură suficient de reprezentativă pentru interdependenţele şi procesele
care au loc în economie.
Economiile astfel construite, evident, nu există ca atare în realitate.
Formele mai simple obţinute permit, însă, evidenţierea unor proprietăţi
262
care ar fi greu de observat în cazul abordării economiei în toată complexitatea ei.

Aceste economii mai simple se mai numesc şi economii virtuale, iar modelele
asociate lor sunt tot modele ale fluxurilor circulare.
În funcţie de numărul de sectoare luate în considerare în realizarea
economiilor virtuale respective putem avea:
¾ economii cu două sectoare;
¾ economii cu trei sectoare;
¾ economii cu patru sectoare (deschise);
După adăugarea tuturor sectoarelor, pieţelor şi conexiunilor materiale şi
financiare din economie se poate obţine modelul general al fluxurilor circulare din
economie.
6.3.1 Economia cu două sectoare
Cea mai simplă economie ce se poate realiza şi care are sens economic este
economia cu două sectoare. Aceasta este constituită, cum îi arată şi numele, din
două sectoare de bază (sectorul firmelor şi sectorul gospodăriilor) care sunt
interconectate prin intermediul a două pieţe agregate: piaţa bunurilor şi serviciilor
şi piaţa factorilor de producţie. Între aceste subsisteme (sectoare şi pieţe) se creează
două feluri de fluxuri circulare: un flux de bunuri şi de factori (fluxuri materiale) şi
un flux de fonduri (fluxuri financiare) care are acelaşi circuit ca şi fluxul material
dar direcţie contrară. În figura 6.9 se reprezintă economia cu două sectoare în
forma sa cea mai simplă.
Să descriem, în continuare, cum funcţionează o astfel de economie.
Sectorul gospodăriilor oferă spre închiriere, pe piaţa factorilor de producţie, factorii
de producţie pe care îi deţine în proprietate (munca, materii prime şi materiale,
capital fizic etc.). Această ofertă este reprezentată de conexiunea notată în figură cu
(1). Factorii sunt închiriaţi de către sectorul firmelor, care îi utilizează apoi în
procesele de producţie pentru a obţine outputul / producţia final(ă). Această
producţie este oferită pe piaţa bunurilor şi serviciilor (3). De pe această piaţă,
sectorul gospodăriilor le cumpără pentru a le consuma (4). Astfel, s-a închis fluxul
(circuitul) material.
263
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
(3)
(6)
(7) (4)
Sectorul Sectorul
Piaţa factorilor
(2) de producţie (5)
(8) (1)
Figura nr. 6.9
În schimbul serviciilor factorilor pe care îi oferă pe piaţa factorilor de

producţie, sectorul gospodăriilor primeşte un venit (5) (venitul total sau venitul
naţional). Acest venit este utilizat de gospodării pentru a achiziţiona (plăti)
bunurile şi serviciile destinate consumului (6). Veniturile totale obţinute prin
vânzarea produselor şi serviciilor (produsul naţional brut) merg la sectorul
firmelor (7) care le utilizează mai departe pentru plata serviciilor factorilor de
producţie achiziţionaţi (închiriaţi) de pe piaţa factorilor de producţie (8). În acest
mod s-a închis şi fluxul (circuitul) financiar.
O astfel de reprezentare poate fi făcută, însă, în condiţii foarte restrictive.
Astfel de condiţii sunt:
(i) sectorul gospodăriilor cheltuieşte tot venitul obţinut prin închirierea
serviciilor factorilor pe care îi deţine în proprietate pentru bunuri şi servicii
destinate consumului (nu există economisire);
(ii) firmele vând tot outputul realizat direct consumatorilor, imediat ce îl produc
(nu există bunuri intermediare şi nici stocuri);
(iii) profitul firmelor este considerat ca o plată către gospodăriile care deţin în
proprietate firmele.
În economia cu două sectoare se poate pune în evidenţă o relaţie
fundamentală de echilibru, pe care o vom regăsi în continuare în orice economie
mai evoluată, şi anume:
Cheltuielile pentru produsul naţional = Venitul naţional
264
În reprezentarea grafică din figura 6.9 acest lucru implică egalitatea dintre
fondurile care circulă pe conexiunile (7) şi (5). Acest lucru înseamnă, în esenţă, că
veniturile totale realizate de firme prin vânzarea produselor şi serviciilor realizate
de ele pe piaţă sunt utilizate în întregime pentru plata serviciilor factorilor de
producţie închiriaţi de la sectorul gospodăriilor.
Relaţia de echilibru fundamental de mai sus implică, imediat, şi o a doua
relaţia de echilibru, şi anume:
Veniturile totale din închirierea factorilor = Cheltuielile de
consum ale gospodăriilor
Această relaţie de echilibru, care în figură corespunde egalităţii dintre
fluxurile financiare care circulă pe conexiunile (8) şi (6), arată că sectorul
gospodăriilor utilizează întreg venitul primit de la firme pentru plata bunurilor şi
serviciilor achiziţionate de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
O astfel de economie nu este, totuşi, viabilă mult timp deoarece, pe măsură
ce sectorul firmelor produce bunuri şi servicii, consumă factori de producţie care,
în cea mai mare parte nu sunt factori regenerabili, cu excepţia timpului de muncă.
Diminuarea continuă a cantităţii de factori duce la reducerea treptată a cantităţii de
bunuri şi servicii care poate fi realizată, deci şi la diminuarea consumului
gospodăriilor, acestea ne mai având de unde obţine venit, deoarece dispun de
cantităţi de factori de producţie care pot fi închiriaţi în cantităţi tot mai mici.
Rezultă din cele de mai sus că economia trebuie să conţină un mecanism
care să-i permită , dacă nu creşterea producţiei şi cantităţii disponibile de factori de
producţie, cel puţin menţinerea acestora la valori relativ constante. Acest lucru se
realizează prin intermediul pieţei financiare şi a fluxurilor pe care aceasta le atrage
de la cei care economisesc (în principal sectorul gospodăriilor) şi le direcţionează
către cei care au nevoie de fonduri de investiţii (sectorul firmelor).
În figura 6.10 se reprezintă economia cu două sectoare şi cu piaţă
financiară.
Am reprezentat în această figură, pentru simplitate, doar fluxurile
financiare. În plus faţă de reprezentarea anterioară, observăm că apare un flux de
economii de la sectorul gospodăriilor la piaţa financiară (9), apoi un flux de credite
pentru investiţii de la piaţa financiară la sectorul firmelor (10) şi, în sfârşit, un flux
de plăţi pentru bunurile şi serviciile destinate investiţiilor (11).
Rezultă deci că venitul total obţinut de gospodării prin închirierea
serviciilor factorilor este împărţit de către acestea în două părţi: fonduri destinate
cheltuielilor de consum şi fonduri economisite. Economiile sunt plasate pe piaţa
financiară (depozite, acţiuni, obligaţiuni ş.a.).
265
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
(11)
Piaţa
(10) financiară (9)
Sectorul Sectorul
Piaţa factorilor
de producţie
Figura nr. 6.10
Piaţa financiară alocă, prin mecanismul său propriu, aceste fonduri către
sectorul firmelor care le folosesc pentru a cumpăra bunuri de investiţii produse de
alte firme (maşini, instalaţii, materiale de construcţii ş.a.). Aceste noi capacităţi de
producţie, care sunt încorporate sectorului firmelor, sporesc volumul şi structura
produselor şi serviciilor pe care le pot realiza firmele, deci şi cererea de factori de
producţie pe piaţa factorilor.
În consecinţă, venitul total al sectorului gospodăriilor creşte şi acesta îşi va
spori, în continuare, cererea de bunuri de consum şi fondurile economisite. Oferta
de fonduri destinate creditelor de investiţii pe piaţa financiară creşte, deci
mecanismul de regenerare sau chiar de creştere a capacităţii de producţie a fost
parcurs complet.
Acestui mecanism de funcţionare a economiei cu două sectoare şi cu piaţă
financiară îi putem asocia un model simplu cu ajutorul căruia putem studia
procesele economice de bază care se desfăşoară la acest nivel.
Înainte de a introduce acest model, să facem o ipoteză asupra pieţei
bunurilor şi serviciilor, mai precis asupra ofertei agregate de pe această piaţă. Deşi
cererea agregată de pe această piaţă se comportă normal, respectând legea Walras,
oferta agregată AS are o formă mai complicată (de curbă frântă) ca în figura 6.11.
266
Observăm că, pentru un anumit preţ (numit şi preţ de piaţă minim), oferta este
orizontală ca, după aceea, curba ofertei să fie ascendentă până când, pentru o
anumită cantitate (numită output potenţial / maxim) ea să devină verticală.
Explicaţia acestui fapt ar fi aceea că producătorii nu sunt dispuşi să vândă
sub un anumit preţ (Pmin) şi nu pot produce peste o anumită cantitate (Qmax)
corespunzătoare utilizării la maximum a capacităţilor de producţie de care dispun.
Pentru segmentul orizontal al curbei AS, oferta agregată este perfect elastică. Pe
segmentul următor, creşterea ofertei este determinată de o creştere de preţuri. În
sfârşit, pe segmentul vertical, oferta agregată este perfect inelastică; orice creştere
de preţ nu va mai determina o creştere a ofertei agregate.
P
AS
Pmin
Qmax Q
Figura nr. 6.11
În modelul pe care îl vom introduce în continuare vom presupune, totuşi,

că oferta agregată este perfect elastică, acest nivel al ofertei agregate din economie
corespunzând producţiei pe care o realizează sectorul firmelor pentru cel mai mic
preţ pe care acest sector este dispus să îl accepte.
Modelul de bază este următorul:
D = C + I (6.1)
C = + cY ;
 C0 C0 > 0 ; 0 < c < 1 (6.2)
Y = D (6.3)

 • = α (D − Y ) ; α > 0 (6.4)
Y
unde D este cererea agregată, C – cheltuielile de consum ale gospodăriilor,
I – cheltuielile pentru investiţii, Y – outputul (PNB) sau venitul gospodăriilor.
Modelul permite determinarea valorilor de echilibru ale variabilelor D,C şi
Y, numite variabile endogene, în funcţie de variabila I, numită şi variabilă exogenă.
Modelul, deşi foarte simplu, permite reprezentarea modalităţilor de formare
267
a valorii de echilibru a venitului / outputului. Astfel, pentru o valoare dată a

investiţiei I, se determină venitul / outputul de echilibru Y astfel încât, pe piaţa
bunurilor şi serviciilor, cererea agregată D să fie egală cu oferta agregată Y.
Deoarece cererea agregată depinde, la rândul ei, de cheltuielile de consum C şi de
investiţii I, care depind, la rândul lor, de venit şi cea de-a doua este exogenă
sistemului, se spune, în acest caz că oferta este determinată de cerere. În acest
caz, tot ceea ce este cerut pe piaţă este imediat oferit (ofertă perfect elastică).
Această teorie asupra formării echilibrului pe piaţă defineşte un prim
mecanism de reglare a pieţelor, în sensul atingerii de către acestea a cantităţii /
outputului şi preţurilor de echilibru. Având introdus acest mecanism, putem explica
acum rolul relaţiei de dinamică (6.4) din model. Acesta descrie procesul de ajustare
a pieţei către echilibru. Ea arată că sectorul firmelor răspunde prin creşterea
•
outputului (deci Y > 0 ) ori de câte ori cererea agregată D depăşeşte oferta
agregată Y cu o rată care este proporţională cu cererea în exces. Similar, când
oferta agregată depăşeşte cererea agregată, firmele din economie răspund printr-o
•
creştere neanticipată în stocuri, reducând outputul şi deci venitul ( Y < 0 ) cu o rată
proporţională cu oferta în exces.
Parametrul α este pozitiv şi arată măsura în care outputul este ajustat
pentru o schimbare dată în cererea în exces. Cu cât α este mai mare cu atât mai
rapid este răspunsul outputului la o schimbare dată în cererea în exces.
Se observă că condiţia de echilibru (6.3) se obţine din (6.4), presupunând
staţionaritatea, deci la echilibru Y=0. Când cererea este egală cu oferta, ne există
stimulente pentru firme pentru a schimba producţia (deci Y=0) şi se obţine
echilibrul în economia cu două sectoare. Deci, în timp ce relaţiile (6.1) - (6.3)
descriu sistemul în starea sa de echilibru staţionar, ecuaţia (6.4) descrie ajustarea
sistemului către echilibru plecând dintr-o stare de dezechilibru.
Nivelul de echilibru al outputului / venitului Y se obţine uşor observând că:
D = C 0 + cY + I
şi, ţinând cont de condiţia D = Y, obţinem:
1
Y= (C 0 + I )
1− c
Pentru valori date ale parametrilor c şi C0, nivelul de echilibru al venitului
Y se obţine ca o funcţie de valorile date exogen ale funcţiei de investiţii I. Dacă
presupunem, de exemplu, că investiţia I urmează un proces stohastic şi Y va urma
un proces stohastic.
Acest model corespunde teoriei conform căreia fluctuaţiile în cerere sunt
determinate de schimbări în investiţii. Dacă investiţia se schimbă, se schimbă, de
asemenea, nivelul de echilibru al venitului. Notând schimbarea în investiţii cu ∆I,
avem imediat că:
1
∆Y = ∆I
1− c
268
Derivata:
∆Y 1
=
∆I 1 − c
este multiplicatorul keynesian binecunoscut, arătând cât de mult se schimbă venitul
la o schimbare mică în investiţii.
Multiplicatorul poate fi scris şi ca o funcţie care depinde de parametrul c:
k = k (c )
Ştiind că Y este k(c)I putem apoi determina uşor
C = C 0 + ck (c) I
care, după cum se observă, este complet determinată de valorile funcţiei exogene
de investiţii I, de parametrii C0 şi c şi de valoarea multiplicatorului k(c).
Relaţiile dintre variabilele şi parametrii modelului (6.1) – (6.4) pot fi
sintetizate în următorul tabel care permite evidenţierea legăturilor dintre variabile
şi parametri în starea de echilibru:
Tabelul 6.1
Variabile
Variabilele Parametri
exogene
endogene
I C0
Y k(c) k(c)
C ck(c) 1+ck(c)
Pornind de la acest tabel putem reprezenta grafic sistemul economiei cu
două sectoare ca în figura 6.12.
I
+ k(c) Y
C0
c
+ C
Figura nr. 6.12
269
Procesul de ajustare la echilibru, descris de ecuaţia (6.4) are, însă, un

caracter dinamic deoarece, după cum observăm, această relaţie se mai scrie:
dY
= α (C 0 + cY + I − Y ) = −α (1 − c )Y + α (C 0 + I ) .
dt
De aici obţinem:
dY
= −α (1 − c )Y + α (C 0 + I ) (6.5)
dt
care este o ecuaţie diferenţială neomogenă de ordinul întâi. Soluţia ecuaţiei
omogene
dY
+ α (1 − c )Y = 0
dt
este de forma:
Y = X 0 e−α (1−c )t
unde X0 este o constantă arbitrară ce depinde de condiţiile iniţiale. Pentru ca
această soluţie să fie stabilă observăm că este necesar ca:
− α (1 − c ) < 0
deci c<1, care este îndeplinită deoarece c este propensitatea marginală pentru
consum. Deoarece k (c ) = 1 (1 − c ) , condiţia de stabilitate poate fi formulată şi
raportându-ne şi la multiplicator care trebuie să fie pozitiv şi finit. Se observă
faptul că parametrul de ajustare α trebuie să fie pozitiv, aşa cum a fost specificat în
model, acest lucru însemnând că sectorul firmelor răspunde la o cerere în exces
crescând outputul şi la o ofertă în exces scăzând outputul.
O soluţie particulară a ecuaţiei de dinamică a procesului de ajustare se
obţine făcând Y = Y = ct . De aici, înlocuind în relaţia (6.5) avem:
Y (1 − c ) = C 0 + I
deci:
1
Y= (C 0 + I )
1− c
care, după cum se observă, este valoarea staţionară a outputului / venitului Y.
Să notăm această valoare cu Y*.
Atunci:
Y (t ) = X o e−α (1−c )t + Y *
şi, făcând t=0, avem:
X 0 = Y (0 ) − Y = Y 0 − Y
* *
astfel că soluţia ecuaţiei dinamice de ajustare la echilibru a economiei cu două

sectoare este:
( )
Y (t ) = Y 0 − Y * e−α (1−c )t + Y * (6.6)
270
Utilizând modelul şi această soluţie se poate face o analiză grafică a

comportamentului economiei cu două sectoare în jurul punctului de echilibru. În
figura 6.13 în partea de sus se reprezintă ecuaţiile de echilibru, iar în partea de jos
ecuaţia de ajustare la echilibru.
Pe axa verticală sunt măsurate cererea agregată şi componentele sale,
consumul şi investiţia (D, C şi I); pe axa orizontală este măsurat outputul/venitul Y,
deci oferta agregată. Linia de 45o, fiind locul punctelor care sunt echidistante faţă
de cele două axe, este o reprezentare a ecuaţiei de echilibru D = Y .
Funcţia de consum (6.2) este reprezentată prin dreapta X=X0+cY, având
panta c şi ordonata faţă de origine X0. Faptul că X0 > 0 şi că propensitatea pentru
consum este mai mică decât unitatea, implică faptul că, pentru nivele ale venitului
mai mici decât Y 1 , consumul depăşeşte venitul (consum în exces) şi deci
gospodăriile vor dezeconomi, în timp ce nivele ale venitului mai mari decât Y 1 în
care venitul depăşeşte consumul implică faptul că gospodăriile vor economisi.
271
D = C0 + cY + I2
E’
D
E
C
D = C0 + cY + I1
I
C = C0 + cY
I=I2
I = I1
450 Y
Ye Ye
’
•
Y+
Ye Y
0 ’
•
Ye Y = −α(1−c)Y +α(C0 + I2)
•
Y = − α (1− c )Y + α ( C 0 + I 1)
-
Figura nr. 6.13
272
Deoarece investiţia I este dată exogen, deci nu depinde de venitul Y,

funcţia sa poate fi reprezentată ca o dreaptă paralelă cu axa absciselor, I = I1.
Pentru a obţine funcţia de cerere agregată D se adună, pentru fiecare nivel
al venitului, consumul X cu investiţia I. Se obţine, astfel, o dreaptă cu ordonate la
origine (C 0 + I 1 ) şi de pantă c.
Ecuaţia de ajustare dinamică la echilibru este reprezentată în partea de jos
a figurii ca o dreaptă cu panta negativă − α (1 − c ) şi cu ordonata la origine
α + (C 0 + I 1 ) . Cu cât valorile lui α sunt mai mari cu atât mai rapid descendentă
este Y& şi, deci, mai rapid procesul de ajustare la echilibru.
Echilibrul este atins în punctul E în care cererea agregată este egală cu
oferta agregată. Acest punct corespunde pe axele absciselor venitului de echilibru
Y . Dacă Y 2 > Y se observă că oferta agregată este mai mare decât cererea
e e
agregată; deci apare un exces de ofertă.

Firmele nu pot să vândă întreaga producţie realizată şi există o creştere
anticipată a stocurilor. Firmele răspund prin reducerea outputului cu o rată iniţială
egală cu Y& 2 . Pe măsură ce outputul/venitul se reduce, atât cererea de consum cât şi
oferta vor descreşte. Totuşi, oferta va scădea mai rapid decât cererea şi deci
diferenţa dintre cerere şi ofertă se va reduce. Atât timp cât venitul rămâne mai mare
decât Y e , oferta depăşeşte cererea şi firmele continuă să-şi reducă outputul, dar cu
o rată din ce în ce mai mică, până când se ajunge la punctul E, în care cererea
agregată D este egală cu oferta agregată Y.
Similar se petrec lucrurile când cererea agregată depăşeşte oferta agregată,
de exemplu pentru nivelul venitului Y 1 < Y e . Firmele observă că are loc o
descreştere neanticipată a stocurilor de produse şi ,deci, răspund crescând outputul
cu o rată iniţială egală cu Y&1 pentru a-şi reface stocurile. Pe măsură ce outputul, şi
deci venitul, creşte, atât cererea de consum a gospodăriilor cât şi oferta firmelor
cresc. Totuşi, oferta creşte mai rapid decât cererea şi deci nivelul cererii în exces se
reduce. Atât timp cât venitul rămâne mai mic decât Y e , va exista cerere în exces şi
firmele răspund crescând outputul , desigur cu o rată din ce în ce mai redusă, până
când se atinge punctul de echilibru E.
În cazul unui şoc exogen, de exemplu creşterea investiţiilor de la I1 la I2,
curba cererii agregate D se deplasează în sus, ducând la apariţia unui nou punct de
echilibru E’, căruia îi corespunde un nivel al venitului Y e ' mai mare decât Y e .
Creşterea lui I determină, deci, creşterea cererii agregate D. Firmele vor răspunde
imediat crescând outputul Y şi, deci, venitul. Gospodăriile îşi vor spori şi ele
consumul, determinând o nouă creştere a cererii agregate. Acest proces se repetă
până când sistemul atinge noul punct de echilibru E’.
273
Reprezentarea acestui proces ca un efect de transmisie între variabilele

modelului explicitează procesul de multiplicare determinat de o creştere în
investiţii:
I ↑⇒ D ↑⇒Y ↑⇒C ↑
k(c)
Faptul că c < 1 asigură convergenţa procesului. La fiecare iteraţie, cererea
agregată D creşte doar cu o fracţie egală cu k(c) din creşterea lui X, ceea ce
determină, în timp, atenuarea creşterii până la dispariţia ei completă, deci
convergenţa.
6.3.2 Economia cu trei sectoare (cu sector guvernamental)
Următorul tip de economie pe care o vom introduce este economia cu trei

sectoare. La cele două sectoare care alcătuiau economia introdusă în paragraful
anterior, vom adăuga sectorul public (guvernamental). Acest sector, pentru a
funcţiona, are nevoie de venituri pe care le realizează colectând taxe şi impozite de
la celelalte sectoare. Deoarece s-a presupus că firmele aparţin sectorului
gospodăriilor, deşi fluxurile de impozite şi taxe se formează de la ambele sectoare
către sectorul guvernamental, pentru simplitate vom presupune că taxele merg doar
de la sectorul gospodăriilor la sectorul public. Evident că acest flux include şi
taxele plătite de firme, care se scad din veniturile pe care ele le aduc proprietarilor
lor, deci gospodăriile vor avea diminuate veniturile din închirierea factorilor exact
cu aceste taxe.
Sectorul public contribuie, totuşi, la creşterea veniturilor din sectorul
gospodăriilor prin transferuri (ajutoare sociale, ajutoare de şomaj, burse etc.), ce se
constituie din veniturile obţinute de guvern din taxe. Pe lângă aceste plăţi
transferabile pe care le face sectorul public, el face şi cheltuieli destinate producţiei
sau procurării de bunuri şi servicii. Aceste cheltuieli se numesc şi cheltuieli
guvernamentale.
Dacă cheltuielile totale efectuate de sectorul public (cheltuieli
guvernamentale plus plăţi transferabile) depăşesc veniturile obţinute de guvern din
taxe apare un deficit bugetar (necesarul de împrumut al sectorului public) pe care
acesta îl poate acoperi prin împrumuturi de fonduri de la sectorul gospodăriilor
afectate prin intermediul pieţei financiare.
Deficitele bugetare anuale acumulate determină mărimea datoriei publice
pentru care sectorul guvernamental plăteşte anual o dobândă care se distribuie, prin
intermediul pieţei financiară, către sectorul gospodăriilor, contribuind astfel la
creşterea veniturilor acestuia.
În figura 6.14 se reprezintă schema structurală de principiu a economiei cu
trei sectoare. Am reprezentat, aici, numai fluxurile financiare, presupunând că
acestea măsoară alocarea fluxurilor materiale cărora le corespund.
274
Conexiunile (5) – (11) sunt identice cu cele de la economia cu două

sectoare. Apar noi conexiuni:
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
(11) (6)
(7) (14)
(12)
Sectorul Sectorul Sectorul
firmelor public gospodăriilor
(13)
(10) (15) (5)
(16)
Piaţa
financiară
(9)
Piaţa factorilor
de producţie
(8)
Figura nr. 6.14
(12) – taxele plătite de sectorul gospodăriilor către sectorul public;

(13) – plăţile transferabile;
(14) – cheltuielile guvernamentale;
(15) – necesarul de împrumut al sectorului public;
(16) – dobânda plătită de guvern pentru datoria publică.
275
Putem reprezenta funcţionarea sistemului economiei cu trei sectoare cu

ajutorul următorului model matematic:
D =C + I +G (6.7)
C = C0 + cy Y D ; C0 > 0 ; 0 < c y < 1 (6.8)
Y = Y + TR − T (6.9)
D
T = T 0 + t y ⋅Y ; T 0 ≥ 0 ; 0 ≤ t y ≤ 1 (6.10)
psbr = G + TR-T (6.11)
D =Y (6.12)
Y& = αα (D − Y ) ; α > 0 (6.13)
I, G - date
Aici G reprezintă cererea guvernamentală de bunuri şi servicii, Y D -
venitul disponibil; T - taxele plătite de gospodării către guvern; TR - plăţile
transferabile de la guvern la gospodării; psbr - necesarul de împrumut al
sectorului public.
Toate celelalte variabile sunt cele întâlnite la modelul economiei cu două
sectoare.
În modelul (6.7) – (6.13), sectorul guvernamental colectează taxe, plăteşte
transferuri către gospodării şi cheltuieşte o parte din produsul omogen realizat de
sectorul firmelor. Oferta agregată este, de asemenea, perfect elastică, deci cererea
agregată va fi satisfăcută, indiferent de mărimea acesteia.
Ecuaţia (6.7) arată modul de constituire a cererii agregate D prin
însumarea cererii de consum C , cererii de investiţii I şi cererii pentru consumul
guvernamental G . Ecuaţia (6.8) diferă faţă de modelul cu două sectoare prin faptul
că nivelul cererii de consum C este determinat de mărimea venitului disponibil
D D
Y şi nu de Y . Venitul disponibil Y se obţine, conform relaţiei (6.9) prin
scăderea din veniturile totale Y la care se adaugă transferurile TR a taxelor plătite
de sectorul gospodăriilor, T .
Ecuaţia (6.10) arată modul în care se determină taxele T ca sumă între
taxele autonome T 0 şi o proporţie t y din venitul total. Aici t y se mai numeşte şi
rata fiscalităţii.
Ecuaţia (6.11) determină necesarul de împrumut al sectorului public,
psbr , ca diferenţă între cheltuielile guvernamentale totale ( G − TR ) şi veniturile
din taxe, T .
Ecuaţia (6.12) reprezintă condiţia de echilibru de pe piaţa bunurilor şi
serviciilor (cererea agregată să fie egală cu oferta agregată) iar relaţia de dinamică
(6.13) descrie evoluţia procesului de ajustare a venitului total Y către valoarea sa
de echilibru, determinată de echilibrul de piaţă amintit anterior.
Modelul descris mai sus are şase variabile endogene
( D, C, Y D , T, psbr şi Y ) şi trei variabile exogene ( G, I şi TR ). De asemenea,
constantele modelului sunt C 0 şi T 0 iar parametrii c y , t y şi α .
276
Rezolvarea modelului presupune determinarea nivelului de echilibru al

venitului Y e urmată de ajustarea dinamică a sistemului către echilibru.
Cele două etape întâlnite în realizarea modelului corespunde acţiunii unui
mecanism de reglare care, în esenţă, constă în următoarele: Firmele închiriază
servicii de muncă de la gospodării pentru a realiza outputul. Acest output este cerut
în vederea consumului de către gospodării, sectorul guvernamental şi pentru
investiţii de către sectorul firmelor. Singura componentă endogenă a cererii
agregate este consumul privat, care depinde de venitul real disponibil, deci venitul
după taxare la care se adaugă transferurile guvernamentale. Firmele produc
indiferent de mărimea cererii pentru preţurile date. Echilibrul are loc atunci când
cererea agregată este egală cu oferta agregată. Guvernul nu produce nimic. Acesta
taxează gospodăriile şi utilizează venitul astfel obţinut pentru a cumpăra outputul
produs de firme. Guvernul transferă, de asemenea, fonduri către sectorul privat
(gospodării) sub formă de ajutoare de şomaj, ajutoare sociale ş.a. Dacă economia
nu este la echilibru, firmele răspund crescând outputul când există o cerere în exces
şi reducând outputul când există o ofertă în exces.
Să rezolvăm, în continuare, modelul economiei cu trei sectoare. Pentru
aceasta, observăm că primele trei relaţii dau:
D = A + c y (1 − t y )Y (6.14)
unde
A = C 0 + I + G + c y ⋅ TR − c y ⋅T 0
reprezintă cererea autonomă. Înlocuind D în relaţia de echilibru (6.12), obţinem:
1
Y =
e
A, (6.15)
1 − c y (1 − t y )
relaţie care exprimă venitul de echilibru Y e ca funcţie de parametrii c y şi t y şi de
cererea autonomă A .
Dacă oricare dintre componentele lui A , cum ar fi G sau I sau T 0 se
modifică, atunci se modifică şi nivelul de echilibru al venitului. Schimbarea
respectivă este măsurată de multiplicatorul:
∂Y 1
k= = >0 (6.16)
∂A 1 − c y (1 − t y )
numit şi multiplicatorul cheltuielilor autonome. Valoarea acestuia este funcţie
crescătoare de c y şi funcţie descrescătoare de t y :
k = k (c y ; t y ) ; k c > 0 > k t (6.17)
unde k c şi k t sunt derivatele parţiale ale multiplicatorului k în raport cu c y şi
t y , respectiv. Deci, cu cât propensitatea marginală pentru consum este mai mare şi
rata fiscalităţii este mai mică, cu atât mai mare este valoarea multiplicatorului k .
Efectul asupra psbr este obţinut din relaţiile (6.10) şi (6.11):
psbr = G + TR − T 0 − t y Y (6.18)
277
Deci o creştere a lui G sau TR determină creşterea psbr , în timp ce o

creştere a taxelor autonome T 0 sau a ratei fiscalităţii t y reducere valoarea psbr .
A doua etapă în rezolvarea modelului, după determinarea valorilor de
echilibru ale variabilelor endogene, constă în determinarea traiectoriei de ajustare
către echilibru. Pentru aceasta, înlocuind D , dat de (6.14), în (6.13) obţinem:
[ ]
Y + α 1 − c y (1 − t y ) Y = αA (6.19)
care este o ecuaţie diferenţială neomogenă de ordinul întâi, a cărei soluţie este:
Y = Y − Y e e−α [1−c y (1−t y )]t + Y e
( 0 ) (6.20)
e
unde Y este valoarea de echilibru staţionar dată de (6.15).
Se observă imediat faptul că soluţia este stabilă dacă:
− α [1 − c y (1 − t y )] < 0
sau, echivalent:
1 − c y (1 − t y ) > 0 (6.21)
1
Cum 1 − c y (1 − t y ) = , sistemul este stabil dacă multiplicatorul k este pozitiv.
k
Soluţia (6.20) implică şi faptul că, dacă sistemul nu este la echilibru, el va reveni la
starea de echilibru cu o viteză proporţională cu valoarea inversei multiplicatorului.
Cu cât propensitatea pentru consum c y este mai mică şi rata fiscalităţii este mai
mare, cu atât viteza de ajustare la echilibru va fi mai mare. Această viteză poate fi
influenţată şi de alegerea parametrului α (numit şi timp de ajustare).
Soluţia modelului economiei cu trei sectoare poate fi reprezentată ca în
figura 6.15. În partea de sus a figurii avem ilustrat modelul de determinare a valorii
de echilibru Y e , iar în partea de jos procesul de ajustare a sistemului la echilibru.
Cererea agregată AD este reprezentată printr-o dreaptă având panta
( )
c y 1 − t y şi ordonata la origine A. Deoarece cy şi ty sunt subunitari, curba AD este
mai puţin înclinată decât linia de 45o care reprezintă relaţia de echilibru D=Y.
Curba AD arată nivelul cererii agregate în funcţie de venit. Când venitul
creşte, cererea agregată, de asemenea, va creşte. Aceasta deoarece gospodăriile
cheltuiesc mai mult pentru consum pe măsură ce venitul creşte. Faptul că curba AD
este mai puţin înclinată decât linia de 45o este o consecinţă directă a faptului că
pentru orice creştere dată a venitului factorilor, consumatorii cheltuiesc pentru
consum doar o fracţie din acel venit, restul de venit este alocat pentru taxe şi
economisire. Avem deci identitatea:
Y =C+S
D
unde S este economisirea. Această identitate spune că gospodăriile fie consumă, fie
economisesc venitul lor disponibil. Problema decizională a gospodăriilor ştim că
este alocarea venitului disponibil între consum şi economisire. Relaţia de mai sus
este rezultatul a milioane de decizii ale gospodăriilor din cadrul economiei.
278
D =Y AD
D1 = A1 + c y (1 − t y )Y
AD
∆G D = A + c y (1 − t y )Y
Y
Ye Y1
e
Y&
PSBR
∆G
psbr1 = − T 0 + G1 + TR − t y ⋅ Y
0 Y
Ye Y
e
1
psbr = − T 0 + G + TR − t y ⋅ Y
-
Figura nr. 6.15
Intersecţia dintre curba AD şi linia de 45o determină nivelul de echilibru al

venitului. În punctul E, cererea agregată D este egală cu oferta agregată Y. Dacă
venitul este mai mare ca Y e , deci avem exces de ofertă, firmele constată că ele nu
pot vinde tot outputul produs şi deci vor răspunde prin reducerea producţiei. Deci
economia se va deplasa către punctul de echilibru E. Cu cât curba AD este mai
puţin înclinată, cu atât mai mică va fi descreşterea cererii pentru o schimbare dată
în venit.
În figura 6.15, în partea de jos se reprezintă venitul Y pe axa absciselor şi
psbr pe axa ordonatelor. O valoare pozitivă a psbr presupune că bugetul este
deficitar şi invers. Ordonata la origine a curbei psbr este
− T 0 + G + TR şi panta este − t y . La nivelul de echilibru al venitului, este
echilibrat şi deci psbr=0.
279
Legăturile dintre variabilele endogene, variabilele exogene şi parametrii

modelului economiei cu trei sectoare sunt date în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Variabile Variabile exogene Parametri
endogene G TR I C0 T0
D ( ) ( ) ( )
1 + k c y 1 − t y k c 2y 1 − t y 1 + k c y 1 − t y 1 + k c y 1 − t y − c y (1 + k (1 + c y t y ))
( )
k (1 − t y ) k c y (1 − t y ) k (1 − t y ) k (1 − t y ) − (1 + k c y (1 − t y ))
D
Y
C k (c y − t y ) c y k (c y − t y ) k (c y − t y ) 1 + k (c y − t y ) − (1 + c y k (c y − t y ))
T k ty k cy t y k ty k ty 1− cy k
psbr 1− k ty 1 − cy t y k − k ty − k ty − (1 − c y t y k )
Y k cy k k k − (c y k )
În tabel sunt date relaţiile cu ajutorul cărora putem determina, în starea de

echilibru, cu cât se modifică o variabilă endogenă la o modificare de o unitate a
unei variabile exogene sau a unui parametru.
Acest lucru ne permite să studiem, mai departe, efectele pe care guvernul
(sectorul public) le poate introduce în sistemul economiei cu trei sectoare. Se
observă că acesta are patru modalităţi prin care poate să afecteze nivelul de
echilibru al venitului: prin schimbarea nivelului cheltuielilor guvernamentale, G,
prin modificarea taxelor autonome, T0, prin schimbarea plăţilor transferabile, TR, şi
prin modificarea ratei fiscalităţii, ty.
Aceste patru modalităţi mai sunt numite şi instrumente ale politicii fiscale.
Politica fiscală reprezintă principala cale prin care sectorul guvernamental poate să
influenţeze o economie.
În tabel mai apar ca variabile exogene, I şi ca parametri, C0 iar în cadrul
expresiilor făcând legătura dintre variabilele endogene şi cele exogene, c y . Totuşi,
aceste mărimi nu pot fi influenţate direct de către guvern deoarece investiţiile
depind de deciziile din sectorul privat iar C0 şi c y depind de comportamentul
gospodăriilor.
Guvernul poate însă să modifice direct variabilele instrumentale G, TR, T0
şi t y amintite mai sus.
El poate acţiona asupra unei singure variabile sau, simultan, asupra mai
multor variabile, alcătuind, în acest ultim caz, un mix politic. Modalitatea de
acţiune aleasă depinde de obiectivele guvernului. De exemplu, dacă acesta doreşte
să maximizeze efectul asupra venitului, cel mai eficient instrument îl reprezintă
cheltuielile guvernamentale, G. Dar dacă obiectivul guvernului este să stimuleze
economia în acelaşi timp cu reducerea ponderii sectorului public în cadrul acesteia
(măsurată de raportul G/Y), cea mai eficientă politică este reducerea ratei
fiscalităţii, t y . Eficienţa fiecărui instrument de politică fiscală este măsurată
280
de valoarea multiplicatorului corespunzător acestuia; cu cât această valoare este

mai mare cu atât eficienţa instrumentului respectiv este mai mare.
O politică fiscală aplicată de guvern poate fi expansionistă (uşoară) dacă
are loc o creştere a lui G sau TR, respectiv o descreştere a lui T0 sau t y , sau
contractivă (tare) dacă variabilele de mai sus au evoluţii inverse celor considerate
la politica expansionistă. Când mai multe instrumente politice sunt modificate în
acelaşi timp, efectul final se amplifică dacă ele determină modificări în aceeaşi
direcţie a venitului şi este incert dacă aceste modificări sunt de direcţii contrare.
În fiecare an, valoarea psbr se modifică ciclic. Schimbarea în psbr
măsoară, de fapt, importanţa schimbării ce are loc în cadrul instrumentelor politicii
fiscale. Valoarea psbr reprezintă, de fapt, una dintre mărimile de bază pe care le are
în vedere orice politică macroeconomică (alături de rata şomajului, rata inflaţiei,
rata de creştere a PIB şi balanţa de plăţi externe).
Să analizăm, în continuare, efectele induse în economia cu trei sectoare de
câteva dintre instrumentele politicii fiscale.
• Creşterea cheltuielilor guvernamentale, G
Evoluţia cheltuielilor guvernamentale G influenţează nivelul venitului de

echilibru, Y e . Acestea, când cresc, deplasează curba AD în sus iar curba psbr către
dreapta cu o mărime egală cu creşterea cheltuielilor guvernamentale, ∆G (vezi
figura 6.15).
Creşterea lui G determină, deci, creşterea cererii agregate D. Apare, astfel,
un dezechilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor, exprimat printr-o cerere în exces.
Firmele recunosc acest lucru prin diminuarea stocurilor lor de produse şi, în
consecinţă, cresc outputul. Creşterea outputului determină creşterea venitului
disponibil al gospodăriilor, Y D care provine din venituri suplimentare obţinute de
gospodării prin închirierea serviciilor factorilor utilizaţi în producţie de către firme.
Gospodăriile, având un venit disponibil mai mare, cresc cererea de consum C şi
aceasta determină o nouă creştere a cererii agregate D. Astfel, ciclul efectelor de
transmisie se închide. Putem reprezenta aceste efecte determinate în economie de o
creştere a cheltuielilor guvernamentale în modul următor:
G ↑ ⇒ D ↑ ⇒ Y ↑ ⇒ YD ↑ ⇒ C ↑
Deci, o creştere a cheltuielilor guvernamentale, G determină creşterea

cererii agregate, D care, printr-o creştere a venitului, Y, conduce la o creştere a
venitului disponibil, Y D care duce la creşterea consumului gospodăriilor C şi
acestea determină o nouă creştere a lui D. Acesta este efectul multiplicator.
Procesul multiplicator se repetă ciclic până când creşterea în cererea agregată
devine prea mică pentru a mai determina o creştere a venitului real disponibil.
281
Treptat, venitul real Y converge către o nouă valoare de echilibru, Y 1e , convergenţă

garantată de condiţia de stabilitate (6.21).
La noul nivel de echilibru, Y 1e , psbr va fi pozitiv, deci bugetul încă este
deficitar. Totuşi, creşterea în psbr, corespunzătoare noului nivel de echilibru al
venitului, nu este aşa de mare ca ∆G . Aceasta implică faptul că o creştere a
cheltuielilor guvernamentale este parţial autofinanţată. La nivelul de echilibru
iniţial, Y e , psbr creşte cu ∆G . Totuşi, pe măsură ce venitul creşte, veniturile din
taxe, T cresc şi ele, ceea ce duce la micşorarea mărimii lui psbr. Are loc astfel o
deplasare de la A la B de-a lungul curbei psbr1 . Gradul de autofinanţare a
deficitului bugetar depinde de rata fiscalităţii ty. Cu cât rata fiscalităţii este mai
mare, cu atât mai mari vor fi veniturile obţinute din taxe şi, deci, mai mic psbr în
punctul de echilibru. Din figura 6.15 se observă că un ty mare înseamnă o curba
psbr mai înclinată şi deci, pentru un anumit nivel al venitului, un psbr mai mic.
Cheltuielile guvernamentale G constituie un mijloc important de stimulare
a activităţii economice, impulsionând cererea agregată D. Aceasta va determina, ca
răspuns, o creştere a producţiei şi a outputului. Creşterea producţiei reduce
şomajul, deoarece un factor de producţie important este forţa de muncă. Firmele
vor angaja mai mulţi lucrători care vor realiza venituri mai mari, deci şi consumul
va creşte. Creşterea consumului stimulează din nou cererea agregată ş.a.m.d.
Utilizând coeficienţii multiplicator din tabelul 6.2 se pot face determinări
exacte privind influenţele pe care le exercită creşterea lui G. Astfel, presupunând
că are loc o creştere de o unitate a lui G, obţinem succesiv:
G Creşterea variabilei
1
↓
D 1 + k (c y − k t y )
↓
Y k [1 + k (c y − k t y )]
↓
D
(1 − t )k [1 + k (c
y y − k t y )]
Y
↓ c y (1 − t y )k [1 + k (c y − k t y )]
C
Evident că pentru o creştere mai mare de o unitate a lui G, creşterile

succesive ale variabilelor se multiplică cu mărimea creşterii respective.
De asemenea, fiecare unitate cu care creşte G determină o creştere a psbr
( )
cu 1 − kt y unităţi.
282
• Scăderea taxelor
O scădere a taxelor poate să fie determinată de reducerea taxelor

autonome, T0 şi/sau scăderea ratei fiscalităţii, ty. eficienţa fiecăruia dintre aceste
instrumente fiind determinată de valoarea multiplicatorului corespunzător:
(− c y ⋅ k ) în primul caz şi (− c y ⋅ kY ) în al doilea caz.
În figura 6.16 se reprezintă grafic efectul reducerii ratei fiscalităţii ty asupra
stării de echilibru.
Echilibrul iniţial se află în punctul E cu venitul corespunzător Y e şi
bugetul echilibrat ( psbr = 0 ).
Dacă guvernul decide reducerea ratei fiscalităţii de la t y la t 'y , acest lucru
are ca efect rotaţia curbei AD şi a curbei psbr în jurul punctelor ordonate la origine
ale fiecăreia, ele devenind AD1 şi, respectiv, psbr1. Noul echilibru se va restabili la
AD1 cu venitul de echilibru corespunzător Y1e > Y e .
D =Y
D
D1 = A + c y (1 − t y )Y
'
E’
D = A + c y (1 − t y )Y
E
e e
Y Y1
PSBR
+
A
B
e e
Y1 Y1 psbr1 = −T0 + G + TR − t 'y
psbr = −T0 + G + TR − t y
Figura nr. 6.16

283
Mecanismul care determină creşterea de venit în această situaţie este

următorul: reducerea taxelor implică o creştere a venitului disponibil Y D , care
duce la creşterea consumului C al gospodăriilor. Acest lucru duce la creşterea
cererii agregate D cu aceeaşi cantitate. Apare pe piaţă o cerere în exces la care
firmele răspund printr-o creştere a producţiei, deci a outputului. Ca urmare a
creşterii outputului şi veniturile gospodăriilor vor creşte, acest lucru ducând la o
nouă creştere a venitului real disponibil, Y D şi astfel ciclul determinat de
reducerea taxelor se reia. El continuă până când cererea în exces se reduce atât de
mult încât nu mai influenţează oferta agregată, deci economia ajunge la un nou
echilibru. Convergenţa este garantată deoarece guvernul reduce doar o fracţie din
t y , iar consumatorii cheltuiesc doar o fracţie c y din venitul disponibil suplimentar
pentru consum, restul fiind economisit.
Efectul de transmisie al reducerii taxelor poate fi reprezentat ca mai jos.
{T 0 ↓ sau t y ↓} ⇒ Y D ↑ ⇒ C ↑ ⇒ D ↑ ⇒ Y ↑
Se observă faptul că reducerea taxelor autonome ca şi reducerea ratei

fiscalităţii au aceleaşi implicaţii asupra variabilelor, dar efectele cantitative sunt
diferite.
6.3.3 Economia cu patru sectoare (economia deschisă)
Un ultim tip de economie pe care îl vom analiza este economia cu patru

sectoare. Aceasta încorporează, pe lângă cele trei sectoare anterior prezentate, şi
sectorul extern, deci acel sector al economiei care realizează “interfaţa” cu restul
economiilor naţionale. Fluxurile din cadrul acestui sector sunt materiale (importul
şi exportul de bunuri ) şi financiare (importul şi exportul de capital). Reprezentând
fluxurile materiale prin echivalentul lor valoric, deci în cazul importului, plăţile
importului şi în cazul exportului, venituri provenind din export , observăm că avem
două tipuri mari de fluxuri de fonduri.
¾ fluxuri de intrare, constituite din veniturile realizate prin export la care se
adaugă fluxurile reprezentând intrări de capital (investiţii străine, împrumuturi
externe, transferuri din străinătate ş.a.);
¾ fluxuri de ieşire, constituite din plăţile importurilor realizate, la care se
adaugă ieşirile de capital (investiţii în străinătate, returnarea datoriei externe,
transferuri în străinătate ş.a.).
Fluxurile de intrare merg o parte la firmele care au realizat exporturi iar
altă parte pe piaţa financiară, ele constituind deci fonduri care sunt alocate prin
mecanismul acestei pieţe agenţilor din economie. Fluxurile de ieşire se constituie la
nivelul firmelor, reprezentând plăţile bunurilor importate şi la nivelul pieţei
financiare care, prin mecanismele sale, returnează fondurile investite şi dobânzile
aferente investitorilor străini.
284
Economia cu patru sectoare se poate reprezenta, atunci, ca în figura 6.17.

Conexiunile (5) - (16) sunt identice cu cele de la economia cu trei sectoare. În plus,
apar conexiunile: (17) – venituri din exporturi; (18) – plata importurilor;
(19) – investiţii străine de capital şi (20) – investiţii de capital în străinătate.
Conexiunile (21), (22) şi (23) fac legătura dintre sistemul economiei
deschise şi restul lumii. Astfel, (21) reprezintă fluxul de venituri care intră în
economie ca urmare a exporturilor, pe care le vom nota cu EX. Conexiunea
(22) reprezintă fluxul de venituri care ies din economie ca urmare a exporturilor
realizate, ce vor fi notate în continuare cu IM. În sfârşit, conexiunea (23) reprezintă
fluxul net de fonduri străine pentru investiţii în economie, notat FFI. Acesta va
reprezenta diferenţa dintre fluxul de fonduri de intrare şi fluxul de fonduri de ieşire,
fondurile respective nefiind legate de fluxuri materiale de export sau import, deci
sunt intrări şi ieşiri de capital.
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
(6)
(11)
(7)
(14)
Sectorul (10) Sectorul

Sectorul
firmelor public
gospodăriilor
(16)
(17) (15)
Piaţa financiară (5)
(18) (9)
(19)
(23) Sectorul
extern
(20)
(21)
Piaţa factorilor
de producţie
(8)
(22)
Restul lumii
Figura nr. 6.17
285
Vom asocia acestei scheme de reprezentare a sistemului economiei

deschise următorul model matematic:
D = C + I + G + EX – IM (6.22)
C = C0 + cyYD ; C0 > 0 ; 0 < cy < 1 (6.23)
YD = Y + TR – T (6.24)
T = T0 + ty⋅Y ; T0 > 0 ; 0 < ty < 1 (6.25)
I = I0 + iy⋅Y + ir⋅r ; iy > 0 > ir (6.26)
EX = EX0+exe⋅e ; exe > 0 (6.27)
IM = IM0 + imy⋅Y + ime⋅e ; imy > 0 > ime (6.28)
FFI = FFI0 + fir⋅r (6.29)
M = M0 + my⋅Y + mr⋅r ; my > 0 > mr
D
(6.30)
M =M
S (6.31)
Y=D (6.32)
M =M
D (6.33)
EX + FFI – IM = 0 (6.34)
Y& = α (D − Y ) ; 0 < α < 1 (6.35)
r& = β (M D − M S ) ; 0 < β < 1 (6.36)
e& = γ (EX + FFI − IM ) ; 0 < γ < 1 (6.37)
Modelul obţinut este, după cum se observă, mai complex decât cele
anterioare. Să explicăm, mai întâi, semnificaţia acestor ecuaţii.
Relaţia (6.22) arată structura cererii agregate D în condiţiile economiei
deschise. Aceasta este compusă, pe lângă condiţiile C, I şi G, ca şi până acum, din
diferenţa dintre EX (exporturi) şi IM (importuri) care poate fi pozitivă sau negativă.
Dacă, de exemplu EX > IM acest lucru implică o cerere suplimentară care se
adaugă la D pentru a acoperi produsele ce se exportă.
Relaţiile (6.23), (6.24) şi (6.25) sunt similare celor de la modelul
economiei cu trei sectoare. În schimb, relaţia (6.26) care descrie comportamentul
investiţiilor interne, diferă de modelele anterioare în care investiţia era considerată
exogenă. Acum, I depinde pozitiv de nivelul venitului Y (prin intermediul
coeficientului senzitivităţii investiţiei la mărimea venitului, iy) şi negativ de
mărimea ratei dobânzii r (prin intermediul coeficientului senzitivităţii investiţiei la
mărimea ratei dobânzii, i r ). la aceşti termeni se adaugă I0 care reprezintă investiţia
autonomă.
Relaţia (6.27) arată modul de formare a fluxului de venituri din export.
Acesta este dependent pozitiv de rata de schimb reală e care este definită ca rata
nominală de schimb, E, înmulţită cu raportul dintre preţurile mondiale P* şi
preţurile interne P. Dacă presupunem că rata nominală de schimb E rămâne
constantă, atunci o creştere a ratei reale de schimb e se datorează creşterii relative a
preţurilor externe în raport cu preţurile interne. În aceste condiţii, produsele
exportate vor aduce un venit mai mare şi fluxul de export, EX va creşte. EX0
reprezintă exportul autonom.
286
Relaţia (6.28) descrie formarea fluxului de import, IM. Acesta depinde

pozitiv de nivelul venitului, Y (prin coeficientul de senzitivitate al importurilor la
mărimea venitului, imy) şi negativ rata de schimb reală, e (prin coeficientul de
senzitivitate al importurilor la mărimea ratei de schimb, ime). Acest aspect se
explică prin faptul că, pe de o parte, o creştere de venit Y în economie înseamnă
materii prime din import mai multe iar, pe de alta parte, o creştere a ratei de schimb
reale, e presupune, în condiţiile unei rate de schimb nominale fixate, E, o creştere a
preţurilor mondiale P* în raport cu preţurile interne P. Dar acest lucru presupune
plăţi mai mari pentru produsele importate. IM0 reprezintă importul autonom.
Relaţia (6.29) exprimă dependenţa fluxului de fonduri străine pentru
investiţii de rata internă a dobânzii, r.
Relaţiile (6.30) şi (6.31) descriu piaţa monetară. MD este cererea de bani
care se compun din cererea de bani autonomă, M0, cererea de bani pentru tranzacţii,
m y ⋅ Y şi cererea de bani speculativă, mr ⋅ r . Se observă faptul că o creştere a
venitului Y determină o creştere a cererii de bani MD (deoarece coeficientul de
senzitivitate mr > 0 ) în timp ce o creştere a ratei dobânzii r determină o scădere a
cererii de bani MD (datorită coeficientului de senzitivitate mr < 0 ).
Relaţiile (6.32), (6.33) şi (6.34) definesc echilibrul pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, pe piaţa banilor şi respectiv, a fluxurilor de intrare şi ieşire din
economie.
Relaţia (6.35) descrie procesul de ajustare la echilibru a pieţei bunurilor şi
serviciilor iar relaţia (6.36) procesul de ajustare la echilibru a pieţei monetare. În
sfârşit, relaţia (6.37) descrie procesul de ajustare a ratei de schimb reale e care, de
data aceasta, se realizează prin schimbarea mărimii ratei de schimb nominale, E.
Acest lucru are loc dacă avem o economie cu rată de schimb flexibilă deci putem
modifica, de la un moment de timp la altul, rata de schimb nominală. În condiţiile
economiilor deschise cu rată de schimb fixată (rigidă), E se menţine constant şi
relaţiile (6.30) şi (6.37) nu sunt introduse în model, economia funcţionând în aceste
condiţii, cu deficit sau excedent al balanţei de plăţi externe.
Vom analiza mai detaliat aceste aspecte în capitolul 9 al cursului.
Rezolvarea modelului presupune determinarea, mai întâi, a soluţiei de
echilibru staţionar prin utilizarea relaţiilor (6.22) – (6.37), după care se studiază
procesul de tranziţie între două stări staţionare utilizând relaţiile (6.35) – (6.37), ce
descriu dinamica variabilelor Y, r şi e. Pentru simplitate, vom introduce o variabilă
X, numită şi export net, dată de diferenţa dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire
din economie (EX − IM ) .
Atunci modelul în stare staţionară se scrie:
D=C+I+G+X
C = C0 + c y ⋅ Y D
Y D = Y + TR − T
T = T0 + t y ⋅ Y
287
&I = I0 + i y Y + i r ⋅ r
X = X0 + x e ⋅ e − i m y ⋅ Y
MD = M0 + m y Y − mr ⋅ r
MD = M
Y=D
M D = MS
X + FFI = 0
Mai sus X 0 = (EX 0 − IM0 ) este exportul net autonom iar x e = (e x e − i m e )
reprezintă senzitivitatea ratei de schimb reale la modificarea exportului net.
Se poate determina, acum, multiplicatorul modelului utilizând condiţia de
echilibru Y = D . Obţinem:
1
k=
1 − (1 − t y )c y + im y − i y (6.38)
deci putem scrie:
Y = k ⋅ A − k ⋅ ir ⋅ r + k xe ⋅ e (6.39)
unde A = C0 − c y ⋅ T 0 + G + X 0 + I 0 + c y ⋅ TR reprezintă cheltuielile autonome.
Din relaţiile referitoare la piaţa monetară deducem:
şi rezultă imediat:
M − M0 m y
r= − ⋅Y (6.40)
mr mr
Utilizând relaţia lui X şi condiţia de echilibru X + FFI = 0 , presupunând că
FFI este dat, obţinem:
− FFI = X 0 + x e ⋅ e − im y ⋅ Y
de unde avem:
im y FFI + X 0
e= ⋅Y − (6.41)
xe xe
Rezolvând relaţiile (6.39) – (6.41) determinăm Y, r şi e în starea staţionară.
Folosind valorile astfel determinate, calculăm în continuare variabilele endogene.
C, Y D , T, I . X şi M D sunt determinate de condiţiile de echilibru, deci
X = − FFI şi M D = M .
Aceste valori sunt, după cum am arătat, cele care definesc sistemul în
starea de echilibru staţionar.
Pentru a modifica starea staţionară putem schimba, în continuare, variabilele
instrumentale ale politicii fiscale (G , TR , T 0 sau t y ) . Apare acum şi posibilitatea
modificării stării staţionare printr-o politică monetară (de exemplu, modificarea
ofertei de bani MS) sau printr-o politică valutară (modificarea fluxului de fonduri
reprezentând investiţiile străine în economie, deci, FFI). Aceste două tipuri de
politici vor fi abordate mai amănunţit în capitolul 8, şi respectiv, capitolul 9.
288
CAPITOLUL VII
SISTEMUL CIBERNETIC AL ECONOMIEI REALE

(SCER)
Economia naţională are toate caracteristicile unui sistem cibernetic

deosebit de complex, sistem care a fost reprezentat până acum punând în evidenţă
principalele interdependenţe dintre sectoarele economice (sectorul firmelor,
sectorul gospodăriilor, sectorul public, sectorul financiar şi sectorul extern) şi
pieţele de diferite tipuri (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa factorilor de producţie
şi piaţa financiară). Dar o deficienţă a acestei modalităţi de reprezentare este aceea
că nu permite evidenţierea principalelor procese dinamice care au loc în cadrul
economiei: creşterea economică, ciclurile şi fluctuaţiile economice, procesele
monetare cum ar fi inflaţia sau stagflaţia, precum şi a influenţelor pe care factorii
endogeni şi exogeni le au asupra economiei sau a unor părţi ale acesteia.
De aceea, în continuare, vom aborda sistemul cibernetic al economiei
naţionale în raport cu principalele procese pe care le încorporează, şi anume:
procesele care determină şi sunt determinate de fluxurile materiale, cum ar fi
procesele de producţie, schimbul de produse şi de forţă de muncă, formarea
preţurilor acestor produse şi repartizarea veniturilor obţinute prin valorificarea
producţiei pe piaţă ş.a.., procese care determină ceea ce se numeşte economia
reală; procesele care determină şi sunt determinate de fluxurile de fonduri, cum ar
fi formarea masei monetare şi a ofertei de bani, constituirea resurselor financiare
necesare investiţiilor, procesele de schimb între valute de diferite tipuri ş.a., care
determină ceea ce se numeşte economia monetară.
Abordarea cibernetică a acestor două mari tipuri de sisteme economice
presupune structurarea lor mai întâi în subsisteme componente, având anumite
funcţii şi comportamente specifice, interconectarea acestor sisteme pentru a forma
sistemul economic respectiv care, apoi, este modelat şi analizat din perspectiva
mecanismelor de reglare pe care le formează pentru a controla anumite procese
endogene pe care le generează (echilibrul de piaţă, şomajul, creşterea economică
etc.) şi pentru a răspunde în mod adecvat la anumite şocuri şi perturbaţii externe.
Deci, în cazul ambelor sisteme cibernetice, cel al economiei reale şi cel al
economiei monetare, vom descrie mai întâi structura şi funcţionarea
subsistemelor componente, vom introduce apoi modelele principale cu ajutorul
cărora descriem procesele şi fenomenele care au loc la nivelul acestora, după
care vom prezenta mecanisme feedback de reglare şi control al acestor procese.
289
7.1 Structura şi funcţionarea SCER
Sistemul cibernetic al economiei reale (SCER) include totalitatea

subsistemelor din economie împreună cu interdependenţele dintre acestea care au
drept obiectiv principal realizarea produselor şi serviciilor destinate consumului
productiv şi neproductiv, deci acea parte materială (reală) a economiei constituită
din firme, ramuri, sectoare, pieţe ale bunurilor şi serviciilor, pieţe ale forţei de
muncă ş.a., împreună cu fluxurile materiale care se stabilesc între acestea. Evident
că o astfel de separare a economiei reale din contextul general al economiei este
destul de greu de realizat întrucât multe dintre activităţile economice reale şi
fluxurile dintre acestea sunt exprimate şi valoric pentru a permite agregarea şi
compararea lor.
Dar economia reală este întotdeauna dominantă, intensitatea cu care se
desfăşoară procesele şi fenomenele materiale determinând mai departe o anumită
intensitate şi dinamică a fluxurilor financiare şi monetare, deci se poate spune că
economia reală determină, în acest sens, economia monetară.
Pornind de aici, se poate stabili destul de uşor elementele care alcătuiesc
economia reală, se poate descrie structura şi funcţionarea acesteia, se poate analiza
comportamentul acestei părţi a economiei ca sistem cibernetic.
Structura SCER include cinci subsisteme cibernetice care realizează fiecare
o serie de funcţii în ansamblul economiei reale. Aceste subsisteme sunt
următoarele:
S1 – subsistemul de producţie (tehnologic);
S2 – subsistemul raporturilor dintre cererea şi oferta agregată de produse;
S3 – subsistemul pieţei forţei de muncă;
S4 – subsistemul profitabilităţii;
S5 – subsistemul formării şi repartizării venitului.
În figura 7.1 se prezintă aceste subsisteme şi principalele conexiuni dintre
ele. În continuare vom prezenta aceste subsisteme, insistând pe acele elemente ce le
conferă proprietăţi care explică trăsăturile esenţiale ale proceselor şi fenomenelor
care se petrece la nivelul SCER: creşterea economică, ciclicitatea şi fluctuaţiile,
şomajul şi utilizarea forţei de muncă etc.
290
SISTEMUL CIBERNETIC AL ECONOMIEI MONETARE
Cerere Oferta de Datoria Investiţii

de bani bani publică în active
financiare
Preţuri SUBSISTEMUL
FORMĂRII ŞI
REPARTIZĂRII
Cerere de bunuri de VENITULUI
consum şi investiţii Randamentul
Cererea Produs activităţii
naţional total financiare
Profitabilitatea
SUBSISTEMUL Oferta SUBSISTEMUL
DE PRODUCŢIE SUBSISTEMUL
RAPORTULUI DINTRE Costuri mat.
(TEHNOLOGIC) PROFITABILITĂŢII
CEREREA ŞI OFERTA de producţie
(S1) (S4)
AGREGATĂ
Cererea Oferta
Stocuri în de muncă Stocuri
de muncă
exces în exces
(deficit) SUBSISTEMUL
PIEŢEI FORŢEI Costuri totale cu (deficit)
DE MUNCĂ forţa de muncă
(S3) Salarii nominale 291
Preţuri
Figura nr. 7.1
7.1.1 Subsistemul de producţie (tehnologic) S1
Vom începe analiza cu sistemul de producţie al economie, acesta

constituind nucleul în jurul căruia se structurează celelalte subsisteme ale SCER.
De regulă, acest subsistem este reprezentat în cele mai multe modele economice
sub forma unei funcţii de producţie:
Y = F(K (t ), L(t ), t ) (7.1)
care stabileşte o dependenţă funcţională dintre outputul/venitul Y şi factorii de
producţie principali care concură la realizarea acestuia: capitalul fizic K(t), forţa de
muncă L(t), progresul tehnic reprezentat de t ş.a. Totuşi, funcţia de producţie nu
modelează procesul de producţie decât în condiţiile desfăşurării sale celei mai
eficiente, fiecare unitate de factor de producţie utilizată producând cea mai mare
cantitate de venit posibilă. O astfel de abordare evident că va descrie obţinerea unui
venit, dar a venitului maxim posibil, date fiind cantităţile de factori de producţie
disponibile.
De aceea, vom prefera să analizăm sistemul de producţie utilizând o
metodă mai analitică ce permite evidenţierea atât a diferitelor tipuri de factori de
producţie cât şi a diferitelor tipuri de produse care sunt realizate.
În economie există un număr mare de procese de producţie (tehnologii,
firme, ramuri, sectoare) pe care le vom nota cu a, b, c, d etc. Fiecare dintre aceste
procese, pentru a funcţiona la o scară unitară dată, adică pentru a realiza o unitate
de produs finit, utilizează o anumită cantitate de muncă şi produse intermediare
(materii prime, materiale, energie ş.a.) diferite. Procesele de producţie realizează
cantităţi de output, constând din diferite bunuri şi servicii, care pot fi utilizate mai
departe ca produse intermediare de către alte procese de producţie sau ca produs
final de către gospodării, sectorul public sau sectorul extern.
Astfel, procesul de producţie notat cu a, pentru a funcţiona la o scală
unitară (deci pentru a produce o unitate de produs), necesită inputuri constând din
L1a unităţi de muncă de tip 1, L2a unităţi de muncă de tip 2 etc., precum şi inputuri
formate din X1a unităţi de produs intermediar 1, X2a unităţi de produs intermediar 2
etc. Procesul de producţie a realizează Y1a unităţi de produs final 1, Y2a unităţi de
produs final 2 etc.
În anul t, diferitele procese de producţie din economie funcţionează la scale
diferite, S a (t ) , S b (t ) , etc. Aceste scale satisfac, evident, condiţia de închidere:
∑ Si (t ) = 1 (7.2)
i = a , b,...
ceea ce înseamnă că S i (t ) reprezintă ponderea procesului de producţie de tip i în
totalul producţiei naţionale.
292
Sistemul cibernetic al economiei reale
Putem atunci determina inputul de muncă de tip j, necesar în producţie în

anul t, cu relaţia:
L j (t ) = L ja Sa (t ) + L jb Sb (t ) + ... , j = 1,2,... (7.3)
Cantitatea totală de muncă utilizată în economie în anul t va fi dată de
suma:
∑ L j (t ) = L(t ) (7.4)
j=1, 2,...
Similar, inputul total de produs intermediar de tip k la nivelul anului t este
dat de:
X k (t ) = X ka Sa (t ) + X kb Sb (t ) + ... , k = 1,2,... (7.5)
iar inputul total de produs intermediar utilizat în sistemul de producţie în anul t va
fi dat de:
∑ X k (t ) = X(t ) (7.6)
k =1, 2,...
Outputul total de produs k la sfârşitul anului t, deci disponibil pentru
consum (intermediar şi final) în anul t+1, este dat de:
Y k (t ) = Y ka Sa (t ) + Y kb Sb (t ) + ... , k = 1,2,... (7.7)
iar outputul total al sistemului de producţie în anul t va fi:
Y(t ) = ∑ Y k (t ) (7.8)
k =1, 2,...
În figura 7.2 sunt reprezentate procesele de formare a inputurilor totale de
forţă de muncă L(t), respectiv produs intermediar X(t), şi a outputului total Y(t).
293
L1 L1aSa
L2 L2aSa
Sa
L3 L3aSa
L1 L1bSb L1
L2 L2bSb + L L
Sb
L3 L3bSb
+ L3
+
+
L1 L1cSc
L2 L2cSc
Sc
L3 L3cSc
a) Forţa de muncă utilizată
294
X1 X1aSa
X2 X2aSa
Sa
X3 X3aSa
X1 X1bSb X1
X2 X2bSb
+ X2 X
X3
Sb
X3bSb
+ X3 +
+
X1 X1cSc
X2 X2cSc
Sc
X3 X3cSc
b) Produsul intermediar utilizat
295
L1 T*
Y1a
L2
X1a Sa Y2a
X2a
L1 T*
Y1b Y1
L2
+ Y
X1b Sb Y2b +
X2b
+ Y2
L1 T*
Y1c
L2
X1c Sc Y2c
X2c
c) Produsul total realizat

Figura nr. 7.2
Orice sistem de producţie este influenţat în timp de progresul tehnic T*.

Efectul acestuia poate fi introdus în modul următor: o îmbunătăţire tehnologică (o
invenţie sau o inovaţie) permite introducerea sau utilizarea mai eficientă a unui
proces de producţie, deci aceeaşi cantitate de output se poate obţine utilizând
cantităţi de inputuri de forţă de muncă L şi/sau produse intermediare X mai mici.
Noile procese de producţie ce apar în economie pot fi introduse făcând
ipoteza că tehnic aceste procese există dar că intensitatea utilizării lor S=0.
Progresul tehnic T* schimbă această restricţie asupra scalei pe măsură ce procesele
respective sunt “inventate”. Datorită restricţiei (7.2), atunci când apare un nou
proces de producţie în economie, scalele tuturor celorlalte procese se schimbă,
unele dintre ele, cele mai moderne, care produc bunuri ce încorporează progres
tehnic, crescând ca pondere, în timp ce procesele de producţie care realizează
bunuri depăşite tehnic îşi reduc treptat ponderea până când sunt complet eliminate
din economie.
296
Diagrama subsistemului de producţie (tehnologic) este reprezentată în

figura 7.3.
Y1, Y2, …
(1)
(2) (3)
X1, X2, … Sa, Sb, … L1, L2, …
(4)
T*
Figura nr. 7.3
Se remarcă existenţa a patru conexiuni mai importante. Conexiunea (1)

arată faptul că scalele diferitelor procese de producţie din economie determină
outputul total din diferite produse şi servicii, Y 1 , Y 2 ,... . Conexiunea (2) arată
modul în care se obţin inputurile de produse intermediare X 1 , X 2 ,... necesare
proceselor de producţie, în timp ce conexiunea (3) exprimă modul de determinare a
inputurilor totale de muncă L1 , L 2 ,... de diferite tipuri necesare în producţie. În
sfârşit, conexiunea (4) arată influenţa exercitată asupra scalei (intensităţilor)
diferitelor procese de producţie S a , S b ,... de variabila progres tehnic T * ,
considerată exogenă (dată).
Conexiunile (1) - (4) se mai numesc şi relaţiile tehnologice ale
subsistemului de producţie S 1 . Deciziile de a produce mai mult sau mai puţin pot
fi interpretate ca decizii de creştere a scalei proceselor care realizează produse
intensive în raport cu outputul produselor ce vor fi realizate în cantităţi mai mari şi
a descreşte scala proceselor care realizează produse mai puţin intensive în ce
priveşte outputul produselor care se realizează în cantităţi din ce în ce mai reduse.
Deciziile de a produce output printr-o tehnologie avansată pot fi
interpretate ca decizii de creştere a scalei proceselor ce realizează produse care
încorporează progres tehnic în detrimentul produselor învechite tehnologic.
Deciziile de a produce noi produse se interpretează ca o creştere a scalei
proceselor ce realizează noi produse de la zero la o valoare pozitivă mai mică decât
unu.
În cadrul subsistemului S1, inputurile de la începutul fiecărei perioade
includ nu numai muncă şi materii prime; ele include capitalul fizic şi construcţiile
capitale care sunt considerate tot produse intermediare ce intră în producţie ca
factori ai acesteia.
297
Deci inputul de produse intermediare de diferite tipuri, X 1 , X 2 ,... ,

include, în fapt, stocul total de capital productiv care este utilizat de procesele de
producţie: materii prime, semifabricate, maşini, instalaţii, construcţii, pământ ş.a.,
care pot, pe parcursul unei perioade, de la t-1 la t, să constituie outputul unor
procese de producţie ca apoi, la începutul următoarei perioade, t, să constituie
inputuri ale proceselor de producţie din cadrul sistemului tehnologic.
Outputul de la sfârşitul perioadei, Y 1 , Y 2 ,... reprezintă, deci, atât bunuri şi
servicii disponibile pentru consumul final cât şi bunuri şi servicii destinate
consumului intermediar, care urmează să intre în continuare în procesul de
producţie sau să fie stocate pentru o utilizare ulterioară.
7.1.2 Subsistemul raportului cerere-ofertă de produse şi servicii

(S2)
Dinamica economiei reale este determinată, într-o măsură majoră, de

raportul care se stabileşte între cererea agregată şi oferta agregată de bunuri şi
servicii, raport care se formează pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Oferta agregată
este înţeleasă aici ca fiind oferta potenţială totală de produse şi servicii, în timp ce
cererea agregată este înţeleasă ca fiind cererea efectivă totală din aceleaşi produse
şi servicii.
Outputul total din diferitele produse şi servicii realizat în economie la un
moment de timp t este reprezentat de Y 1 (t ), Y 2 (t ),... . Vom nota cererea agregată
din aceleaşi produse şi servicii cu D1 (t ), D 2 (t ),... .
Dacă oferta agregată diferă de cererea agreagată cel puţin pentru un produs
k, deci Y k (t ) ≠ D k (t ) , acest lucru poate avea două consecinţe imediate: i)
schimbarea nivelului stocului de produs k; sau ii) dezechilibrul raportului cerere-
ofertă în cazul produsului k.
În situaţia i) stocul de produs k va creşte sau va scădea după cum oferta
este mai mare sau mai mică decât cererea. Totuşi, acest lucru se poate întâmpla în
limitele stocului de produs existent. Ştim că reglarea prin stocuri (cantităţi) este o
modalitate principală de ajustare a pieţelor către echilibru şi, în acest caz, stocul
acţionează conform principiilor mecanismului de reglare respectiv.
În situaţia ii), care intervine în cazul în care dezechilibrul dintre cerere şi
ofertă este prea mare pentru a putea fi acoperit de stocuri, apare un deficit de cerere
sau de ofertă sau, acelaşi lucru, un exces de ofertă sau de cerere. Pentru a
recunoaşte acest dezechilibru, în economie se creează un mecanism prin care
stocurile reale de produse sunt comparate cu stocurile dorite, adică acele stocuri
considerate suficiente pentru a acoperi dezechilibrele obişnuite, curente dintre
cererea agregată şi oferta agregată. În funcţie de diferenţa dintre stocul dorit şi
stocul existent pentru un anumit produs, pe piaţa bunurilor şi serviciilor
298
se recunoaşte existenţa unui excedent sau unui deficit de cerere. Excedentul de

cerere (care apare când diferenţa dintre stocul dorit şi stocul curent este pozitivă)
reprezintă un semnal pentru subsistemul de producţie care creşte intensitatea
proceselor de producţie ce realizează produsele cele mai cerute, aducând treptat
oferta la nivelul cererii.
Deficitul de cerere (care apare atunci când diferenţa dintre stocul dorit şi
stocul curent este negativă) reprezintă un semnal pentru sistemul de producţie care
reduce intensitatea proceselor ce realizează produse fără cerere sau cu cerere
redusă.
Acest mecanism de reglare determină, prin influenţa pe care o exercită
asupra intensităţii proceselor de producţie, o căutare permanentă a raportului de
echilibru dintre cererea agregată şi oferta agregată. El este reprezentat în figura 7.4.
G*k Ck
(6) (7)
(10)
Dk Jk
(5)
(8) (11)
(12)
Jk Jk − Jk
(9)
Xk Yk
(2) (1)
(13)
Sa , Sb ,... *
T
(4)
(S1)
Figura nr. 7.4
Conexiunile (1), (2) şi (4) au fost deja descriese când a fost prezentat
subsistemul S1.
Conexiunile (5), (6) şi (7) arată modul de formare a cererii agregate D:
D k (t ) = X k (t ) + C k (t ) + G*k (t ) ; k = 1,2,... (7.9)
299
Conexiunea (10) arată cum se constituie stocul dorit de produs k , J k :

J k = (1 + α k ) D k (t ) ; 0 < α < 1 ; k = 1,2,... (7.10)
deci stocul dorit reprezintă o fracţie α k care se adaugă la cererea agregată D k ,
pentru produsul k.
Conexiunile (11) şi (12) descriu modul de formare a deficitului de stoc
dorit, ( J k − J k ) , deci ca diferenţă dintre stocul dorit de produs k şi stocul real din
acelaşi produs, J k . Stocul real J k se determină cu ajutorul conexiunilor (8) şi (9),
făcând diferenţa deci dintre cererea şi oferta de produs k care se adaugă la stocul
real anterior:
J k (t ) = J k (t − 1) + (Y k − D k ) ; k = 1,2,... (7.11)
Conexiunea (13) arată influenţa pe care o exercită deficitul de stoc dorit
asupra intensităţii diferitelor procese care realizează produsul k, S a , S b ,... .
Deoarece relaţiile de determinare a acestor intensităţi include şi alţi termeni,
deocamdată aceasta nu va fi explicitată.
În reprezentarea din figura 7.4 se poate observa existenţa unei bucle
feedback corespunzătoare raportului de echilibru cerere-ofertă. Ajustarea la
echilibru determinată de această buclă are loc în direcţia eliminării decalajului
dintre cerere şi ofertă, deci a excesului sau deficitului de cerere prin creşterea,
respectiv diminuarea ofertei de bunuri şi servicii.
În figura 7.5 este reprezentată generic această buclă feedback
D J (J − J ) S Y
Figura nr. 7.5

Deci, dacă presupunem o creştere a cererii de bunuri şi servicii, D, aceasta
duce la o diminuare a stocurilor reale de bunuri de pe piaţă, J. În consecinţă,
deficitul de stoc dorit, (J − J ) creşte. Aceasta este un semnal pentru procesele de
producţie care realizează produsele a căror cerere a crescut pentru a spori producţia
modificând scalele pentru procesele respective. În consecinţă, outputul acestor
procese, Y va creşte şi stocurile reale de produse J se vor reface micşorând astfel
deficitul de stoc dorit ş.a.m.d.
Bucla feedback descrisă mai sus este însoţită şi de o altă buclă feedback
care determină efecte chiar şi asupra cererii agregate, D. Astfel, creşterea
intensităţii proceselor de producţie, S duce la creşterea cererii de produse
intermediare, X care constituie o componentă importantă a cererii agregate, D. În
consecinţă, orice creştere a cererii agregate determină noi creşteri ulterioare a
acesteia datorită efectului feedback indus de cererea de produse intermediare, X. O
astfel de buclă feedback este reprezentată în figura 7.6:
D → J → (J − J ) → S → X
Figura nr. 7.6
300
Cele două bucle feedback funcţionează interconectat, determinând

împreună unul dintre mecanismele de bază ale reglării SCER. Un astfel de
mecanism îl vom introduce în paragraful 7.3.
7.1.3 Subsistemul pieţei forţei de muncă (S3)
Subsistemul de producţie necesită, pe lângă produsele intermediare X k , şi

forţă de muncă de diferite tipuri, L k , k = 1,2,... .
Vom presupune că este cunoscută cantitatea totală de forţă de muncă
disponibilă în economie, notată N * . Aceasta, la început, poate fi privită
nediferenţiat. Totuşi, în economie există pieţe ale forţei de muncă diferite, dar
interconectate pe care se tranzacţionează muncă de diferite tipuri (ocupaţii). Fie
L k , k = 1,2,... numărul total de muncitori având ocupaţia k (cererea de muncă pe
piaţa k) şi N k , k = 1,2,... numărul total de muncitori având ocupaţia k, disponibili
pentru angajare (oferta de muncă pe piaţa k).
Pe piaţa forţei de muncă se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă,
această din urmă fiind alimentată permanent de forţa de muncă totală disponibilă în
economie N * (care nu trebuie confundată cu oferta de muncă N k ).
În figura 7.7 se reprezintă schema cibernetică a subsistemului pieţei forţei
de muncă.
N* S4
(5) (15)
Sa , Sb ,... (12) (14)
N* − N k W k ⋅ Lk
(6) (9) (13)

(4) Nk Wk
(S1) Lk
(8) (7)
(10) (11)
Nk − Lk
Figura nr. 7.7
Conexiunile (5) – (9) descriu formarea ofertei de muncă plecând de la N * ,

cantitatea totală de forţă de muncă disponibilă în economie, care este o mărime
dată exogen, ea depinzând de evoluţia populaţiei şi a sistemului naţional de
educaţie.
301
Din această mulţime se separă diferite categorii de ocupaţii, N k , ale

indivizilor ce încearcă să găsească o slujbă pe piaţa forţei de muncă (oferta de
muncă). Cei care nu reuşesc sau au depăşit vârsta maximă de angajare, revin în
cadrul N * . Dintre categoriile de muncitori disponibili având diferite calificări
(ocupaţii), N k , k = 1,2,... se recrutează, pe diferitele pieţe ale forţei de muncă
corespunzătoare ocupaţiilor respective, muncitorii angajaţi, L k , reprezentând
cererea de muncă, variabilă ce este furnizată de subsistemul de producţie S 1
(conexiunea 10). Ceilalţi muncitori, ( N k − L k ) , rămaşi neangajaţi constituie stocul
de şomeri ce se formează pe fiecare piaţă a forţei de muncă. Mărimea N k − L k
poate fi pozitivă sau negativă, primul caz corespunzând unei oferte de muncă în
exces iar al doilea caz corespunzând unei cereri de muncă în exces.
Stocul de şomeri existent pe o piaţă a forţei de muncă de tip k determină
mai departe, rata salariului nominal oferit categoriei respective de muncitori k, W k
(conexiunea (11)). Conform legilor funcţionării pieţelor (inclusiv a pieţei forţei de
muncă), cu cât stocul de şomeri este mai mare cu atât salariul (care este preţul
pieţei forţei de muncă) ar trebui să fie mai mic. Acest lucru, însă, este mai puţin
evident pe piaţa forţei de muncă unde scăderea salariului determinată de creşterea
numărului de şomeri (deci a ofertei de muncă) este limitată de existenţa anumitor
prevederi legale referitoare la salariul minim pe economie. Se spune că rata
salariului W este limitată inferior de o mărime W reprezentând rata salariului
minim garantat pe economie.
Mărimea câştigurilor salariale obţinute de muncitorii având diferite
ocupaţii (meserii) determină, prin conexiunea (12), orientarea forţei de muncă
( )
disponibile, N * − N k către acele ocupaţii care aduc venit salarial mai mare, deci
pentru care rata salariului nominal W k este mare. Dar acestea corespund tocmai
ocupaţiilor pentru care cererea de muncă Lk este mare, deci stocul de şomeri
( N k − Lk ) este mic. Deşi, în felul acesta, se acoperă cererea de muncă pentru
ocupaţiile necesare în subsistemul de producţie S 1 , creşte numărul de şomeri în
ocupaţiile care nu sunt cerute sau mai puţin cerute pe piaţa forţei de muncă.
Datorită acestor aspecte, piaţa forţei de muncă nu se goleşte complet
niciodată, existând permanent un anumit număr de şomeri. Acest număr de şomeri
care există pe piaţă chiar şi când cererea de muncă este complet satisfăcută
determină o rată de echilibru natural al şomajului (NAIRU).
În sfârşit, pornind de la forţa de muncă utilizată în subsistemul de
producţie, Lk şi de la rata salariului nominal, W k , se determină, prin intermediul
conexiunilor (13) şi (14), costul total al utilizării forţei de muncă de tip k. Prin
însumarea acestor costuri cu forţa de muncă în raport cu k se obţine costul total al
utilizării forţei de muncă angajate din economie, W ⋅ L care este transmis mai
departe, cu ajutorul conexiunii (15), către subsistemul profitabilităţii, S 4 .
302
În cadrul subsistemului pieţei forţei de muncă, S 3 se formează bucle

feedback determinante în ceea ce priveşte comportamentul dinamic al acestuia. O
astfel de buclă este cea care determină reglarea pieţei forţei de muncă de tip k în
raport cu cererea şi oferta de muncă (figura 7.8):
(N k − L k ) → W k → (N* − N k ) → N k
Figura nr. 7.8
Creşterea numărului de şomeri pe o anumită piaţă a forţei de muncă

determină o reducere a ratei salariului nominal W k (sau menţinerea sa la un nivel
W dat, dacă W k este apropiat de salariul minim garantat din economie).
Reducerea lui W k face ca din disponibilul de forţă de muncă din economie
(N N k ) tot mai puţin oameni să-şi aleagă ocupaţia (meseria) k, deci oferta de
*−
forţă de muncă N k se va reduce. Reducându-se N k , în timp, stocul de şomeri pe

piaţa forţei de muncă de tip k, (N k − L k ) va începe să scadă. Bucla feedback
analizată este negativă, ea având un rol esenţial în alocarea forţei de muncă
disponibilă către acele ocupaţii şi meserii pentru care există cerere de muncă pe
piaţă şi în descurajarea orientării forţei de muncă disponibile către ocupaţiile
(meseriile) care furnizează un număr mare de şomeri.
Evident că pentru a-şi îndeplini rolul său de reglare a cererii şi a ofertei de
muncă, această buclă feedback trebuie să ia în considerare rigiditatea salarială în
jos
a pieţei forţei de muncă, dar şi flexibilitatea mai redusă a forţei de muncă între
diferite meserii şi ocupaţii.
7.1.4 Subsistemul profitabilităţii
Până acum nu a fost luată în considerare influenţa pe care o exercită asupra

economiei reale raportul dintre preţurile nominale de vânzare a produselor pe toate
pieţele bunurilor şi serviciilor din economie şi costurile nominale ale inputurilor
(factorilor) ce au fost utilizate pentru obţinerea acestor produse.
Acest raport, unul dintre cele mai importante din economie, defineşte ceea
ce se numeşte profitabilitatea producţiei. Să definim profitabilitatea funcţionării
unui proces de producţie – să spunem procesul a – la o scală unitară la un moment
de timp t. Diferenţa dintre venitul realizat din vânzarea outputului procesului de
producţie a şi costurile factorilor de producţie implicaţi în obţinerea acestuia
constituie profitul brut asociat procesului de producţie a. Dacă Y1a este outputul
de produs 1, Y 2a - outputul de produs 2 ş.a.m.d. ale procesului de producţie a, P1 -
303
preţul de piaţă al produsului 1, P 2 - preţul de piaţă al produsului 2, X1a - inputul de

factor de producţie de tip 1, X 2a - inputul de factor de producţie de tip 2 etc. atunci
profitul brut obţinut în urma funcţionării procesului de producţie a o unitate de
timp (un an) este:
∏ a (t + 1) = P1 (t + 1) Y1a (t ) + P 2 (t + 1) Y 2a (t ) + ...
− [P1 (t ) X1a (t ) + P 2 (t ) X 2a (t ) + ...] (7.12)
− [W1 (t ) L1a (t ) + W 2 (t ) L 2a (t ) + ...]
Aici W1 (t ), W 2 (t ),... sunt ratele salariilor nominale ale muncitorilor de meseriile 1,
2,.., iar L1a (t ), L 2a (t ),... sunt cantităţile de forţă de muncă de tip 1, 2,…utilizate în
procesul de producţie a la momentul de timp t. Se observă faptul că relaţia
profitului brut ∏ a (t + 1) de mai sus determină mai întâi veniturile ce se obţin din
vânzarea outputului Y1a (t ), Y 2a (t ),... realizat de procesul de producţie a în anul t la
preţurile de piaţă ale anului t+1, P1 (t + 1), P 2 (t + 1),... . Acest lucru presupune că
produsele 1, 2,… sunt mai întâi realizate şi pe urmă stocate de-a lungul anului t şi
vândute apoi în anul t+1. Factorii de producţie X ka , k = 1,2,... se presupune însă că
sunt achiziţionaţi la preţurile de piaţă din anul t, la fel şi forţa de muncă utilizată în
cadrul procesului de producţie care este salarizată cu rate ale salariului nominal din
anul t.
Datorită decalajului natural existent între momentul realizării outputului şi
momentul obţinerii veniturilor din vânzarea produselor, firmele care încorporează
procesul de producţie a (luat ca exemplu) pot să nu dispună de suficiente fonduri
pentru a procura factorii de producţie necesari şi/sau a plăti forţa de muncă
utilizată. În acest caz, ele pot apela la credite bancare, a căror dobândă pe piaţa
creditelor să spunem că este i*p .
Atunci se poate determina profitul net asociat procesului de producţie a ca
fiind
∏a (t + 1) = P1 (t + 1)Y 1a (t ) + P 2 (t + 1)Y 2 a (t ) + ...
− (1 + i*p ){[P1 (t ) X 1a (t ) + P 2 (t ) X 2 a (t ) + ...] − (7.13)
− [W 1 (t ) L1a (t ) + W 2 (t ) L2 a (t ) + ...]}
Se observă că profitul net ∏a (t + 1) se diminuează, el incluzând deci şi
cheltuielile financiare ale firmelor dotate cu procesul de producţie a.
Se observă din relaţiile de mai sus că, dacă se cunosc coeficienţii unitari ai
inputului şi outputului procesului de producţie a, respectiv
,
X ka L ka , şi Y ka , cu k = 1, 2,... , atunci profitabilitatea brută şi netă depind de
raporturile dintre preţurile inputurilor (produsele intermediare şi muncă) şi preţul
outputului. În privinţa acestor relaţii se pot face următoarele observaţii:
(i) cu cât este mai scăzută rata salariului nominal, cu atât mai mare va fi
profitabilitatea unui proces de producţie, celelalte elemente rămânând constante;
304
(ii) dându-se ratele salariilor nominale, atunci, în medie, preţuri mai mari
înseamnă profitabilitate (brută şi netă) mai mare;
(iii) dacă un nivel mai înalt al preţurilor produselor determină o creştere a
profitabilităţii în general, un nivel înalt al preţului la un anumit produs poate
conduce la profitabilitate mare chiar şi pentru alte produse. Astfel, dacă produsul
respectiv este un produs intermediar, va creşte profitabilitatea acelor procese care îl
produc, dar va descreşte profitabilitatea proceselor care îl utilizează ca input de
producţie;
(iv) profitabilitatea depinde nu numai de nivelul, dar şi de rata de schimbare a
preţurilor. Cu cât această rată este mai mare, cu atât mai mare este profitabilitatea
ce se obţine în cadrul proceselor ce realizează produsul respectiv. Deoarece
inputurile procesului sunt achiziţionate la preţul P (t ) şi outputul vândut la preţul
P(t + 1) , creşterea lui P(t + 1) faţă de P(t ) sporeşte deci profitabilitatea brută.
Rata de schimbare a preţului determinată cu relaţia:
P(t + 1) − P(t )
π(t + 1) = ⋅ 100
P(t )
reprezintă rata inflaţiei preţurilor. Se observă de aici că rata inflaţiei preţurilor
constituie un factor important al determinării profitabilităţii brute, o rată mare a
inflaţiei avantajând firmele pentru care această rată de schimbare este mare.
Totuşi, în timp, o rată a inflaţiei preţurilor mare determină creşterea
costurilor factorilor de producţie (inflaţia costurilor) precum şi presiuni pentru
creşterea ratelor salariilor nominale (inflaţia salariilor). La aceste efecte adverse se
mai adaugă creşterea ratei dobânzii la creditele acordate firmelor, pe care băncile o
sporesc atunci când inflaţia preţurilor creşte (dobânda real pozitivă la aceste credite
se obţine scăzând din nivelul dobânzii nominale rata inflaţiei).
În figura 7.9 se reprezintă structura subsistemului cibernetic al
profitabilităţii în cazul procesului de producţie a.
Conexiunile (15) – (18) permit determinarea mărimii profitului brut al pro-
cesului de producţie a utilizând mărimile costurilor salariale nominale (15),
costurilor produselor intermediare (16), veniturilor aduse de vânzarea outputului
realizat de procesul a (17) şi, pentru fiecare dintre acestea, preţurile
corespunzătoare (18).
Conexiunile (19) şi (20) arată influenţa asupra profitului net pe care o are
profitul brut (19) corectat cu rata dobânzii (20).
Conexiunea (21) exprimă influenţa profitabilităţii nete asupra intensităţii
procesului de producţie a şi, prin intermediul acestuia, asupra altor procese de
producţie din economie. Trebuie arătat aici faptul că subsistemul profitabilităţii
acţionează ca un mecanism de selecţie al economiei. Procesele de producţie care
au o profitabilitate netă mare sunt favorizate de acest mecanism, în sensul că scala
lor creşte în raport cu a altor procese de producţie mai puţin profitabile sau
neprofitabile (cu profitabilitate netă negativă). Odată ce scala acestor procese
sporeşte, ele primesc, prin mecanismele alocative ale pieţei bunurilor şi serviciilor
305
şi ale pieţei forţei de muncă, mai multe inputuri de produse intermediare şi mai
multă muncă. Creşterea intrărilor de factori duce la creşterea outputului care se
obţine din cadrul procesului de producţie respectiv. Acest lucru continuă atât timp
cât profitabilitatea netă se menţine pozitivă, făcând ca, pe ansamblul economiei, să
fie dezvoltate procesele de producţie profitabile şi înlăturate acele procese de
producţie care realizează produse în pierdere. Acest mecanism de selecţie este
corelat cu mecanismul raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată prin
conexiunile (22), (24) şi cu mecanismul alocativ al pieţei forţei
de muncă prin conexiunea (25). Astfel, o profitabilitate netă mare determină, în
timp, reducerea preţurilor produselor realizate în cadrul proceselor de producţie
profitabile şi creşterea preţurilor la produsele realizate de procesele de producţie
mai puţin profitabile sau neprofitabile (22). Această schimbare a raportului relativ
dintre preţuri conduce la creşterea cererii pentru produsele cu preţuri mai mici (24),
( )
deci şi modificarea stocului dorit în exces, J k − J , principalul indicator al nivelului
cererii agregate din sistemul S2. Creşterea cererii agregate determină, în continuare,
sporirea vitezei de schimbare a preţurilor (23) care, după cum am arătat, are un rol
important în definirea profitabilităţii brute (18).
306
S5
(24)
Jk
(26)
(23)
J k − Jk P1, P 2 ,...
(22)
(S2 ) i*p
(18)
(20) (17)
(19)
Πa Πa
(21)
(15) (16)
(25)
Sa
(S 1 ) W1 ⋅ L1a + W 2 ⋅ L 2a + ...
Y ka X ka (S3)
Figura nr. 7.9
În sfârşit, conexiunea (26) face legătura cu următorul subsistem, cel al

formării şi repartizării venitului, S5 .
Se observă existenţa în cadrul subsistemului S4 a unei bucle feedback
principale, formată din conexiunile (18), (19) şi (22) (figura 7.10)
i*p
↓
∏→∏→P
Figura nr. 7.10
307
Aceasta este, evident, o buclă feedback negativă deoarece creşterea

profitabilităţii brute ∏ duce la creşterea profitabilităţii nete ∏ (corelat şi cu
modificarea ratei dobânzii i*p ), ceea ce duce, mai departe, la o scădere relativă a
preţurilor P. Modificarea preţurilor determină, însă, o scădere a profitabilităţii brute
∏ , deci bucla este negativă. Această buclă feedback constituie nucleul
mecanismului de reglare a profitabilităţii, pe care îl vom prezenta mai pe larg în
paragraful 7.3.
7.1.5 Subsistemul formării şi repartizării venitului (S5)
Ultimul subsistem al SCER este subsistemul formării şi repartizării

venitului, S 5 care are rolul important de a transforma outputul fizic realizat de
toate procesele de producţie din economie în venit naţional total şi a repartiza acest
venit către diferitele sectoare şi componente ale economiei (gospodării, firme,
sectorul public).
Repartizarea venitului, efectuată de subsistemul S5, este absolut necesară în
vederea asigurării continuităţii activităţilor economice. Astfel, gospodăriile primesc
o parte din venit din care îşi formează, în continuare, cheltuielile de consum,
plătesc taxe şi impozite şi fac economii. Firmele primesc un venit care exprimă
produsul naţional realizat, venit pe care îl utilizează pentru acoperirea costurilor de
producţie (inclusiv costul fondurilor fixe utilizate) şi îl pot investi pentru
dezvoltarea producţiei proceselor profitabile. Sectorul public primeşte o parte din
acest venit sub formă de impozite şi taxe, pe care apoi îl utilizează pentru cheltuieli
guvernamentale, transferuri şi plata datoriei publice.
Venitul naţional total, realizat în anul t şi care se va repartiza în anul t+1,
este dat de relaţia:
Y(t + 1) = [Y1 (t ) + J1 (t )]P1 (t + 1) + [Y 2 (t ) + J 2 (t )]P 2 (t + 1) + ...
− [X1 (t ) + J1 (t )]P1 (t ) − [X 2 (t ) + J 2 (t )]P 2 (t ) − ...
(7.14)
care mai poate fi scrisă ca şi:
Y(t + 1) = [Y1 (t ) − X1 (t )]P1 (t + 1) + [Y 2 (t ) − X 2 (t )]P 2 (t + 1) +
(7.15)
+ K1 (t )[P1 (t + 1) − P1 (t )] + K 2 (t )[P 2 (t + 1) − P 2 (t )] + ...
unde K1 (t ) = X1 (t ) + J1(t ) ; K 2 (t ) = X 2 (t ) + J 2 (t )... .
Din relaţiile de mai sus se observă că inputul de produs k va fi X k + J k ,
deci inputul de produse intermediare plus stocul de capital utilizat în cursul anului
t. La fel, outputul va fi Y k + J k , deci outputul obţinut din procesul productiv plus
stocul de capital real disponibil la sfârşitul anului t.
Prima relaţie de determinare a venitului naţional (7.14) corespunde
metodei valorii adăugate deoarece [Y k (t ) + J k (t )]P k (t + 1) reprezintă valoarea de
piaţă a cantităţii disponibile din produsul k la începutul perioadei t+1, în timp
308
ce [X k (t ) + J k (t )]P k (t ) reprezintă costul inputurilor (inclusiv a stocului real

disponibil) necesare pentru a realiza outputul Y k (t ) . Valoarea totală brută a
outputului realizat
în anul t, minus cheltuielile totale pentru inputurile de produse intermediare
necesare pentru realizarea outptului reprezintă venitul disponibil pentru plata
salariilor, dobânzilor, rentelor, inclusiv sporul de capital.
A doua relaţie de determinare a venitului naţional total (7.15) poate fi
interpretată ca fiind valoarea în preţuri curente a outputurilor nete din diferite
produse plus sporul de capital determinat de creşterea preţurilor. Ea se mai numeşte
şi metoda valorii nete deoarece se bazează pe evaluarea venitului net adus de
fiecare produs realizat în economie. Se observă, în acest sens, că venitul naţional
total va fi cu atât mai mare cu cât:
(i) outputul net din fiecare produs (Y k − X k ), k = 1,2,... este mai mare;
(ii) preţurile de vânzare ale produselor, P k , sunt mai mari;
(iii) preţurile cresc mai mult în perioada t+1 faţă de perioada t, deci sporul de
capital va fi mai mare;
(iv) dacă preţurile cresc, atunci stocul de capital pentru care se înregistrează
spor de capital este mai mare; dacă preţurile scad, atunci stocul de capital pentru
care se înregistrează spor de capital este mai mic.
În figura 7.10 sunt reprezentate principalele conexiuni care determină
structura subsistemului S5.
Conexiunile (26), (27) şi (28) definesc procesul de formare a venitului
naţional total Y. Astfel, conexiunea (26) exprimă influenţa mărimii inputurilor
intermediare K k = X k + J k , k = 1,2,... asupra venitului. Inputul K se obţine
însumând pentru fiecare tip de produs k, mărimea X k a inputurilor utilizate în
producţie (conexiunea (55)) şi mărimea J k a stocului existent din aceste inputuri
(conexiunea (54)). Conexiunea (27) reprezintă influenţa outputurilor nete
(Y k − X k ), k = 1,2,... obţinute în urma proceselor de producţie desfăşurate în
perioada standard (un an) asupra venitului total Y. Outputul net Y k − X k se obţine,
pentru fiecare produs k, scăzând din outputul total Y k (conexiunea (56)) consumul
de produs intermediar X k (conexiunea (57)).
Procesul de formare a venitului total Y, descris mai sus, este urmat de
procesul de repartizare (alocare) a venitului. Mai întâi, Y este structurat în venit
provenit din salarii şi venit provenit din deţinerea de proprietate Q. Evident că
venitul provenind din salarii va fi Y − Q .
Venitul provenind din proprietate, Q se obţine în modul următor:
Q(t ) = Y(t ) + V(t ) + W (t ) ⋅ L(t ) (7.16)
corespunzător conexiunilor (29), (30) şi (31). V(t ) reprezintă aici dobânda totală la
datoria publică şi este furnizat de sistemul cibernetic al economiei monetare
(SCEM). Ea corespunde dobânzilor totale plătite de guvern către populaţie pentru
datoria naţională (publică), inclusiv sporul de capital (aprecierea) acestei datorii.
309
Pornind de la mărimea veniturilor provenind din salarii şi a celui provenind

din proprietate, în continuare se determină venitul disponibil provenind din salarii,
Y w şi, respectiv, venitul disponibil provenind din proprietate, Y q . Astfel, venitul
disponibil provenind din salarii este dat, la momentul t, de relaţia:
Y w (t ) = W (t )L(t ) − t *w ⋅ W (t )L(t ) + H*w (t ) (7.17)
lucru arătat de conexiunile (32), (33), (34), (35) şi (36). Aici t *w reprezintă rata
impozitelor şi taxelor pe venitul salarial iar H*w este mărimea veniturilor
transferabile de la guvern către salariaţi (ajutoare sociale, de şomaj ş.a.).
310
SCEM
A H*q t *q
(52) (41) (40)
(51) (39) (38)
Z Yq t *q ⋅ Q
(50)
(49) (37)
(48)
P·C
(47)
(46)
H*w t *w
(45)
(53) C (36) (33) (31)
(35)
(44) Q
Yw t *w ⋅ W ⋅ L
(43) (34) (32) (30) (29)
*
G (59) (42) Y
(58) D (28) (27) (26)
(54) P
K=X+J J
(55) (S 2 ) (S4 )
WL
X
(57)
Y-X (58) *
Y N
( S 1) (S 4 )
Figura nr. 7.10
Similar, venitul disponibil provenind din deţinerea de proprietate este dat

de relaţia:
Y q (t ) = Q(t ) − t *q ⋅ Q(t ) + H*q (t ) (7.18)
311
care corespunde conexiunilor (37), (38), (39), (40), (41). Astfel, t *q reprezintă rata
impozitelor şi taxelor pe proprietate, iar H*q reprezintă plăţile transferabile de la
guvern către deţinătorii de proprietate.
Venitul disponibil provenind din salarii, Y w şi venitul disponibil
provenind din proprietate, Y q determină mai departe, mărimea consumului C şi
mărimea economisirii Z (conexiunile (44), (50) şi (46), (51), respectiv). Între
consum şi economisire există un raport invers proporţional, creşterea unuia
determinând descreşterea celeilalte. De asemenea, alocarea venitului disponibil
pentru consum depinde şi de nivelul preţurilor P. Aceste conexiuni sunt date de
(45), (47), (48) şi (49). Cu cât economisirea Z este mai mare cu atât avuţia totală A
creşte (conexiunea (52)) iar creşterea avuţiei A determină, mai departe, creşterea
consumului C (conexiunea (53)). Rezultă din cele de mai sus că după obţinerea
venitului total disponibil Y acesta este alocat pentru consum C şi economisire, Z,
această alocare determinând şi mărimea avuţiei formate A.
În sfârşit, consumul C determinat mai sus, intră în structura cererii agregate
D (conexiunea (42)) alături de cererea de produse intermediare (conexiunea (58)) şi
cererea pentru consum guvernamental (conexiunea (59)). Putem, deci, scrie:
D(t ) = C(t ) + K (t ) + G* (t ) (7.19)
În subsistemul formării şi alocării venitului total, S 5 bucla feedback cea
mai importantă este cea care determină alocarea venitului disponibil între consum
şi economisire (figura 7.11):
C → P⋅C → Z → A
Figura nr. 7.11
Ea este o buclă feedback negativă datorită raportului invers proporţional

care se stabileşte între C şi Z, corespunzând unuia dintre cele mai importante
procese de alocare de la nivelul economiei.
312
7.2 Modelarea sistemului economiei reale
Principalele procese şi fenomene care se petrec la nivelul SCER constituie

obiectul multor încercări de modelare, utilizându-se pentru aceasta diferite tipuri şi
categorii de modele. Există modele care se pot utiliza la nivelul unui anumit
subsistem (de exemplu, modele ale activităţii de producţie, modele ale pieţei forţei
de muncă, etc) dar şi modele agregate ce permit studierea proceselor şi
fenomenelor de ansamblu care se petrec al nivelul întregului SCER. Deoarece
unele dintre modelele subsistemelor SCER sunt asemănătoare cu cele studiate în
cadrul sistemelor cibernetice microeconomice, vom prezenta, în continuare, câteva
dintre modelele care se referă la procesele de la nivelul întregului sistem. Este
vorba de modele de echilibru ale cererii agregate şi ofertei agregate (Modelele
AD-AS), modele de creştere economică şi modele ale ciclurilor şi fluctuaţiilor
economice. Fiecare dintre aceste trei tipuri de modele se referă la SCER dar pe
orizonturi de timp diferite. Astfel, modelele AD-AS pot fi privite ca modele pe
termen scurt deoarece ele surprind condiţiile în care SCER poate să ajungă la
echilibru, acest echilibru fiind definit ca starea de echilibru simultan a pieţelor
încorporate acestui sistem (piaţa bunurilor şi serviciilor (inclusiv a acelor bunuri şi
servicii utilizate în producţie) şi piaţa forţei de muncă).
Modelele de creştere economică sunt modele pe termen mediu (5-10 ani), ele
definind condiţiile în care principalele variabile economice reale înregistrează o
evoluţie crescătoare.
În sfârşit, modelele ciclurilor economice privesc evoluţia economiei pe
termen lung şi foarte lung, orizontul lor de timp fiind de 10-60 ani sau chiar
secular.
Utilizarea simultană a acestor tipuri de modele în studiul SCER permite
evidenţierea corelaţiilor strânse dintre echilibru, creştere economică şi ciclicitate,
procese definitorii care determină dinamica sistemelor economice reale.
Să prezentăm, în continuare, aceste tipuri de modele utilizate în cadrul
SCER.
7.2.1 Modelarea formării echilibrului la nivelul SCER. Modelele AD-AS
Ştim că pe piaţa bunurilor şi serviciilor se confruntă cererea agragată şi

oferta agregată, determinând, în situaţia de echilibru, un anumit nivel al
outputului/venitului Y care este achiziţionat (tranzacţionat) pentru un anumit nivel
al preţurilor, P determinat prin mecanismul de piaţă. Reprezentarea procesului de
formare a celor două mărimi, Y şi P, pe piaţa bunurilor şi serviciilor poate fi făcută
utilizând un model
în care apar explicit atât curba cererii agregate (AD) cât şi curba ofertei agregate
(AS). Acestea poartă numele de modelul AD-AS.
Înainte de a introduce efectiv acest model, este necesar să definim un
concept important în modelarea economiei reale, şi anume outputul/venitul
potenţial, notat în continuare cu Y . Acesta reprezintă outputul/venitul pe care
313
economia l-ar putea produce dacă toate resursele sale productive ar fi complet
utilizate la niveluri normale de utilizare. De regulă, outputul/venitul potenţial
Y poate fi estimat pornind de la date statistice existente în economie: stocul de
mijloace fixe, randamentul acestora, forţa de muncă disponibilă, productivitatea
muncii, ş.a.
Decalajul outputului/venitului reprezintă diferenţa dintre outputul/venitul
potenţial şi outputul/venitul efectiv realizat, Y − Y . Când decalajul este pozitiv
atunci outputul/venitul curent este mai mic decât cel potenţial şi spunem, în acest
caz, că avem un decalaj al outputului de tip recesionist. Este clar că, în această
situaţie, economia nu utilizează complet resursele sale productive, apărând astfel o
pierdere de output/venit, caracteristică economiilor aflate în recesiune.
Dacă diferenţa este, însă, negativă, deci outputul/venitul curent depăşeşte
pe cel potenţial, vorbim despre un decalaj de tip inflaţionist. Economia utilizează
factorii săi de producţie peste capacitatea lor normală de utilizare. Treptat acest
lucru determină creşterea costurilor de producţie, ocuparea completă a forţei de
muncă, reducerea şomajului la nivelul NAIRU ş.a. Situaţia nu poate fi menţinută
mult timp datorită creşterii cheltuielilor de producţie, inclusiv a salariilor, ceea ce
duce la o creştere generală a preţurilor, deci la o inflaţie sporită.
O economie reală funcţionează de fapt trecând alternativ prin cele două
regimuri: decalaj inflaţionist, respectiv decalaj recesionist ea neputând rămâne
permanent sau mult timp într-unul dintre aceste regimuri.
Deşi nu poate funcţiona mult timp în condiţiile în care Y = Y , deci
outputul/venitul real este egal cu cel potenţial, economia reală are însă mecanisme
prin care, indiferent de regimul în care funcţionează, tinde către atingerea egalităţii
dintre Y şi Y .
Modelul AD-AS, atât în forma sa statistică cât şi dinamică, este bazat pe
această ipoteză şi descrie procesul prin care economia încearcă să atingă echilibrul
general.
7.2.1.1 Modelul AD-AS static
Vom presupune, în continuare, modelul IS-LM cunoscut (vezi capitolul 6).

După cum se ştie, modelul IS-LM determină un tip de echilibru, denumit şi
echilibru IS-LM, format din valorile outputului/venitului Y şi ratei dobânzii pentru
care piaţa bunurilor şi piaţa monetară sunt simultan la echilibru (deci cererea
agregată şi oferta agregată sunt egale pe prima piaţă, respectiv cererea de bani este
egală cu oferta de bani pe a doua piaţă).
314
A) Relaţia AD
Considerând, deci, modelul IS-LM dat, luăm expresia analitică a valorii de

echilibru a outputului/venitului din cadrul acestui model pe care o considerăm ca o
funcţie de preţuri:
f d M
Y= A+ ⋅ (7.20)
f (1 − c ) + de f (1 − c ) + de P
unde: A reprezintă cheltuielile autonome; M -oferta de bani; P-nivelul preţurilor
(variabilă); c,d,e,f fiind constante date (pozitive).
Rezolvând pentru P relaţia de mai sus, obţinem:
dM
P= (7.21)
hY − f A
unde h = f (1 − c) + de este mărimea inversă a multiplicatorului.
Se poate obţine o relaţie mai intuitivă considerând, în locul ofertei de bani
M
reale , logaritmul acestuia, deci
P
f d  M f
[
Y = A + ln  = A + ln M − ln P
h h  P  h
d
h
]
Notând în continuare:
m ≡ ln M
p = ln P
obţinem în final:
f h
p=m+ A− Y (7.22)
d d
care este o relaţie liniară simplă, numită şi curba AD.
Din analiza expresiei curbei AD dată de (7.22) pot fi desprinse imediat
următoarele concluzii:
a) Există o relaţie negativă între p şi Y, lucru dat de panta curbei AD, care
este negativă. Amintim că curba AD este obţinută din modelul IS-LM când există
un echilibru de tip IS-LM. Deci, presupunem că p creşte, aceasta va determina o
M
descreştere în oferta de bani reală . Grafic, acest lucru înseamnă o deplasare a
P
curbei LM către stânga, ducând la apariţia unui nou echilibru IS-LM, care
corespunde unui output mai mic şi unei rate a dobânzii mai mare. Creşterea
preţului este deci compensată de o descreştere a outputului/venitului Y pentru a
menţine echilibrul macroeconomic în modelul IS-LM.
b) O creştere a cheltuielilor autonome deplasează curba AD în sus;
c) O creştere a ofertei de bani deplasează curba AD în sus.
315
În figura 7.11 este reprezentată curba AD aşa cum este ea dată de relaţia (7.22).
h
f panta = −
m+ A d
d
(AD)
Y
0
Figura nr. 7.11
B) Relaţia AS
Mai sus a fost considerată acea parte din economie care determină cererea.
În modelul IS-LM se presupune că oferta (producţia) se ajustează necondiţionat la
cerere, deci că nu există limite ale resurselor necesare pentru a atinge un anumit
nivel al producţiei. Ştim însă că acest lucru nu este adevărat şi vom detalia partea
care determină oferta din economie.
Vom introduce o funcţie de producţie pentru economie ca un întreg,
definind mai întâi funcţia de producţie a unei firme reprezentative pe piaţă şi apoi
însumând funcţiile de producţie pentru toate firmele de pe piaţă.
n
F(K1, K 2 ,...., K n ; L1, L 2, ........, L n ) = ∑ f i(K i ; Li )
i =1
Totuşi, aceasta ridică anumite probleme de comparabilitate. Trebuie, de
aceea, să facem o ipoteză, şi anume că diferitele tehnologii pe care le deţin firmele
sunt interşanjabile şi să considerăm o funcţie de producţie agregată de forma:
n n
F(K , L ) ; K = ∑ K i ; L = ∑ Li
i =1 i =1
316
Mai precis, egalitatea dintre funcţia agregată F şi suma funcţiilor f i ar

putea avea loc doar dacă f i ar fi identice între ele şi cu economie de scală
constantă. În consecinţă, F ar avea şi ea economie de scală constantă.
În continuare, ideea este că pe termen lung, fiecare piaţă este la echilibru,
deoarece preţurile sunt flexibile şi deci resursele economiei sunt complet utilizate.
Acest concept corespunde tocmai outputului venitului potenţial, Y pe care l-am
introdus mai sus. El mai este numit şi nivelul natural al producţiei sau producţia
obţinută cu utilizarea completă a forţei de muncă.
( )
Putem atunci scrie că Y = F K, L , unde K şi L reprezintă capitalul,
respectiv munca utilizate la nivelele lor considerate normale.
Curba AS pe termen lung, obţinută în modul arătat mai sus, poate fi
reprezentată ca în figura 7.12.
p
AS
*
p
AD
Y
Y
Figura nr. 7.12
Se oservă că această curbă este verticală deoarece outputul potenţial Y

este o mărime constantă, care nu depinde de nivelul preţurilor p.
În metoda de determinare a lui Y (deci a curbei AS pe termen lung) dată
mai sus, o estimare corectă a outputului potenţial se obţine în condiţiile în care
nivelele normale (naturale) ale factorilor de producţie sunt cunoscute. Dacă în
privinţa stocului de capital K nu apar prea multe probleme, în ceea ce priveşte
nivelul natural al forţei de muncă utilizată, aceasta trebuie determinată utilizând
relaţii privind funcţionarea pieţei forţei de muncă
Vom introduce relaţia de structură:
N=L+U
unde N – forţa de muncă, L – lucrători angajaţi, U – şomeri.
317
Mărimea
U
u=
N
reprezintă rata şomajului, iar
N
rp = *
N
reprezintă rata de participare (la muncă). Aici N reprezintă populaţia aptă de
muncă.
Vom introduce, în continuare, conceptul de rată naturală (de echilibru) a
şomajului şi, utilizând această rată, nivelul de utilizare a forţei de muncă.
Introducem, mai întâi, f – rata de găsire a unei slujbe şi s – rata de plecare
dintr-o slujbă pe care le presupunem cunoscute (de exemplu prin observaţie
statistică). În situaţia de echilibru trebuie să avem:
f ⋅ U = sL
adică fluxul de lucrători concediaţi de către firme este egal cu fluxul de lucrători
angajaţi de către acestea.
Putem, acum, determina rata naturală (de echilibru) a şomajului, notată u ,
utilizând s şi f:
s
U U L s
u= = = f = .
N L+U L+ s L s+f
f
Se observă că u ≠ 0 deoarece s ≠ 0 . Acest lucru poate fi explicat prin
faptul că informaţia privind condiţiile de pe piaţa forţei de muncă nu este utilizată
instantaneu, fiind necesară o anumită perioadă de timp pentru a cunoaşte cererea şi
oferta de forţă de muncă. În consecinţă, chiar dacă unele firme au nevoie de forţă
de muncă, trece un anumit timp până când muncitorii află acest lucru. Rata naturală
(de echilibru) a şomajului reprezintă un nivel al ratei şomajului cuprins între 4-7%
(depinzând de condiţiile din fiecare economie).
Pornind de la u , se poate determina o rată naturală a angajării, l , definită
ca:
f
l =1− u =
s+f
şi atunci nivelul normal (natural) al angajării, L va fi dat de:
f
L = l⋅N = N
s⋅f
Rata curentă a şomajului, u poate fi mai mare sau chiar mai mică decât cea
naturală. Acest lucru este demonstrat în figura 7.13.
318
Salariul
Real
L =N
D S
w L L
*
w
* Munca
L
Şomaj datorat Şomaj

rigidităţii salariale fricţional
Figura nr. 7.13

Dacă salariul practicat în economie este mai mare decât nivelul w* , care
corespunde salariului de echilibru, atunci şomajul total va fi mai mare decât
şomajul fricţional (adică şomajul datorat faptului că muncitorii se află între două
slujbe). Aceasta se datorează faptului că firmele nu-şi pot permite ca, la salariul
respectiv, să angajeze mai mulţi muncitori. Dar, dacă w > w* destul de mult timp,
atunci oferta în exces de muncă va determina treptat scăderea salariului real w către
*
w .
Dacă salariul real este mai scăzut decât salariul de echilibru, w* , atunci
şomajul total este mai mic decât şomajul de fricţiune. Aceasta este situaţia în care
salariile sunt atât de scăzute încât firmele preferă să crească rata lor de angajare,
deci să utilizeze mai mulţi muncitori decât nivelul natural. Deci dacă w < w* ,
salariile vor tinde să crească datorită competiţiei dintre firme pe piaţa forţei de
muncă.
Deci, în ambele cazuri, economia are mecanisme de reglare prin care
salariul real tinde către nivelul său natural (de echilibru), NAIRU.
319
C) Curba AS pe termen scurt

Este clar că curba AS pe termen lung, introdusă mai sus, oferă o imagine
asupra performanţelor economiei atunci când toate pieţele sunt la echilibru. Totuşi,
ne putem aştepte ca preţul să nu se ajusteze şi el la nivelul său de echilibru, p* , ci
să aibă nevoie de un anumit timp pentru aceasta. Acest lucru creează posibilitatea
ca pe termen scurt, outputul realizat să difere de nivelul natural al acestuia
(outputul potenţial). În continuare, vom introduce două tipuri de modele AD-AS, în
care curba AS nu mai este verticală ci are o pantă pozitivă.
7.2.1.2 Modelul AD-AS cu preţuri rigide
Acest model porneşte de la ipoteza că un anumit număr de firme de pe
piaţă nu pot să-şi ajusteze preţurile la nivelul de echilibru. Considerăm că o firmă
generică i are o anumită putere de monopol pe piaţă.
Acest lucru înseamnă că firma are o poziţie intermediară între o firmă
monopolistă şi o firmă perfect competitivă: dacă ea creşte preţul, cererea
individuală faţă de produsele firmei va descreşte dar nu va ajunge la zero. Preţul
dorit de firmă depinde de două componente:
¾ nivelul agregat al preţurilor, p, interpretat ca o măsură a costurilor firmei.
Un p mai mare implică un preţ optimal mai mare pentru firmă;
¾ nivelul venitului agregat Y, deoarece acesta este o măsură a cererii pentru
produsele firmei. Deoarece costurile marginale cresc pe măsură ce nivelul cererii
este mai mare, cu atât mai mare va fi preţul optimal pe care firma îl doreşte.
Atunci putem scrie că preţul optimal al firmei i este dat de:
( )
p*i = p + β Y − Y ; β > 0 ; Y - dat
Acum, să presupunem că doar un procent 1− s dintre firme pot să-şi
stabilească preţul la nivelul său optimal. Restul de s firme din economie vor păstra
preţul fixat pe durata perioadei considerate ca şi cum ele nu ar schimba preţul, de
exemplu datorită faptului că au încheiat contracte cu beneficiarii pentru anul
respectiv.
Deci cele s firme îşi stabilesc preţurile lor în raport cu un preţ aşteptat, p e :
(
pi = pe + β Y e − Y e )
unde indicele superior e marchează o variabilă aşteptată.
Cu alte cuvinte, deoarece firmele ştiu că nu vor putea să schimbe preţurile
pentru o anumită perioadă de timp, ele fac o prognoză privind nivelul viitor al
variabilelor relevante şi determină preţurile conform acestei prognoze. În
particular, să presupunem că nivelul outputului curent aşteptat Y e este egal cu
nivelul outputului potenţial, Y e , deci:
Ye = Ye .
Acum, putem să determinăm nivelul general al preţurilor din economie, notat cu p.
320
Evident că:
[ (
p = s pi + (1 − s )p*i = s p e + (1 − s ) p + β Y − Y )]
Aceasta conduce la:
β (1 − s )
p = pe +
s
(Y − Y )
sau, notând f = β(1 − s ) / s , la
(
p = pe + f Y − Y ) (AS) (7.23)
care este forma curbei ofertei agregate pe termen scurt.

Curba AS are o pantă pozitivă în planul (Y-p) egală cu 1/f, numit şi
coeficientul ofertei agregate.
Se observă că, atunci când s = 0 , toate firmele pot să-şi stabilească un preţ
optimal pentru producţia realizată, deci curba ofertei devine perfect verticală la
nivelul outputului potenţial.
În condiţiile modelului AD-AS cu preţuri rigide, curba AS este similară
celei de pe pieţe normale (vezi figura 7.14).
p
AS
*
p
AD
*
Y
Y
Figura nr. 7.14
321
7.2.1.3 Modelul cu salarii rigide
O altă variantă a modelului AD-AS care permite explicarea formei

ascendente a curbei AS pe termen scurt este cel în care salariile sunt considerate
fixate (rigide).
Pentru aceasta, presupunem că rata salariului nominal este stabilită de piaţa
forţei de muncă pentru o anumită perioadă de timp după următoarea regulă:
W = w ⋅ pe
unde W – salariul nominal, w - salariul real ţintă, adică nivelul salariului real
pentru care nivelul producţiei (outputului) curente corespunde cu outputul potenţial
(rata naturală a outputului), p e - nivelul aşteptat al preţurilor.
După ce salariul nominal a fost stabilit pe piaţa forţei de muncă, firma
învaţă nivelul curent al preţului, p. Salariul real se determină ca:
W pe
=w⋅ .
p p
W
Se observă că dacă = w atunci producţia este egală cu rata sa naturală
p
(Y = Y ) . Dacă p < pe , salariul real curent este mai mic decât salariul ţintă, w , deci
firma va angaja mai mulţi muncitori decât în cazul ratei naturale. Dacă p > pe ,
salariul real curent este mai mare decât salariul ţintă, w deci firma va angaja mai
puţini muncitori decât în cazul ratei naturale.
În general, relaţia dintre output şi preţuri poate fi descrisă cu ajutorul unei
ecuaţii de forma:
( )
Y = Y + α p − pe ; α > 0 (7.24)
relaţie ce descrie destul de bine comportamentul ofertei agregate pe termen scurt.
7.2.1.4 Modelul AD-AS dinamic
A) Formularea modelului dinamic AD-AS
Pentru a obţine modelul AD-AS dinamic, vom face două ipoteze de bază
care vor permite deducerea ecuaţiilor acestuia.
Prima ipoteză este aceea că, în economie, preţurile p sunt flexibile şi,
deci, există inflaţie. Pe termen lung, rata inflaţiei curente π tinde către o valoare
constantă, în timp ce, pe termen scurt, există un raport invers proporţional între
inflaţia curentă π şi inflaţia aşteptată πe.
Pe baza acestei ipoteze, ecuaţia ofertei agregate, AS poate fi scrisă în
modul următor:
π t = πet + αf (Yt − Yt ) + (1 − α)St (7.25)
322
Aici π t = (p t − p t −1 ) / p t −1 reprezintă rata inflaţiei curente, π te - rata

anticipată a inflaţiei, Yt -outputul curent, Yt - outputul potenţial, St - şocul ofertei,
α şi f fiind parametri pozitivi.
Ecuaţia (7.25) explicitează factorii care influenţează rata inflaţiei. Un prim
factor este reprezentat de condiţiile pieţei, a căror influenţă este dată de
αf (Yt − Yt ) . Dacă Yt > Yt avem un decalaj inflaţionist, iar dacă Yt < Yt un
decalaj recesionist.
Al doilea factor îl reprezintă aşteptările agenţilor economici. Aceştia se
aşteaptă ca preţurile să crească, să scadă sau să rămână constante. În raport cu
aceste aşteptări, se determină o inflaţie aşteptată πet mai mare sau mai mică.
Există mai multe modalităţi de formare a aşteptărilor. Astfel, aşteptările
de extrapolare se formează prin extrapolarea comportamentelor trecute ale
agenţilor economici, variabilele economice implicate răspunzând lent la ce se
întâmplă în prezent cu inflaţia.
Aşteptările adaptive depind de eroarea de predicţie făcută asupra inflaţiei
curente. Evident că inflaţia anticipată πet este cu atât mai mare cu cât inflaţia
curentă πt este mai mare. În acest caz, există mai multe relaţii de legătură între
cele două rate, cum ar fi:
(i) πet = π t −1
(ii) πet = 0.5π t −1 + 0.5π t − 2
n n
(iii) πet = ∑ a i π t − i ; ∑ a i = 1
i =1 i =1
Al treilea factor de influenţă îl reprezintă şocurile aleatoare, introduse prin
termenul (1-α)St, unde St reprezintă mărimea şocului ofertei, iar (1-α) un factor de
corecţie. Pentru simplitate, vom presupune, în continuare că α=1 deci nu se ia în
considerare şocul ofertei.
A doua ipoteză, pe care o vom utiliza pentru a obţine curba cererii
agregate AD, este aceea că economia este deschisă, deci există un sector extern
(pentru explicitarea conceptului de economie deschisă vezi şi capitolul 9). În acest
caz, cererea agregată din anul t, Dt este dată de relaţia:
Dt = Ct + It + G t + X t − M t =
= C t + I t + G t + NX t
(7.26)
unde NXt este exportul net (contul curent), celelalte variabile sunt cu relaţiile
obişnuite.
Introducerea exportului net necesită luarea în considerare a pieţei valutare,
deci utilizarea ratei de schimb. Să notăm cu E t rata de schimb nominală, definită
323
ca raportul de schimb dintre două valute naţionale şi cu et rata de schimb reală.

Între aceste două mărimi există relaţia:
p*t
et = E t (7.27)
pt
unde p*t reprezintă indicele preţurilor bunurilor naţionale în străinătate iar
pt indicele preţurilor bunurilor naţionale pe plan intern.
Dacă et creşte atunci competitivitatea produselor interne pe piaţa externă
creşte iar dacă et scade, atunci competitivitatea produselor interne pe piaţa externă
scade.
Ecuaţia (7.27) se mai scrie:
p* p* (1 + π*t) p* E 1 + π*t
e t = E t t = E t t −1 = E t −1 t −1 t = (7.28)
pt p t −1 (1 + π t ) p t −1 E t −1 1 + π t
(1 + ε t )(1 + π*t)
= e t −1
1 + πt
E t − E t −1
unde ε t = reprezintă rata de modificare a ratei de schimb nominale,
E t −1
iar π*t reprezintă rata inflaţiei externe. Vom presupune, pentru simplitate, că π*t
este constantă, deci:
π*t = π* (7.29)
Rata de schimb reală exprimă efectul contului curent asupra cererii
agregate. Între rata de schimb reală, e şi exportul net, NX există un raport invers
proporţional. Cu cât rata de schimb reală este mai mare, cu atât exportul net este
mai mic şi invers (figura7.15).
324
NX(e)
NX
Figura nr. 7.15
Pentru a determina ecuaţia cererii agregate AD vom utiliza ecuaţiile

modelului pieţei bunurilor şi serviciilor:

( )
D t = C t YtD + I t (rt ) + G t + NX t (e t ) (7.30)
YtD = Yt − Tt (7.31)

T = T0 + ~t Yt , T0 > 0;
~
0 < t <1 (7.32)

D
C t = C 0 + cYt , C 0 > 0; 0 < c <1 (7.33)

I t = I 0 + I r rt , I 0 > 0; Ir < 0 (7.34)

 NX t = N 0 + N e e t , N 0 > 0; N λ < 0 (7.35)

(7.36)
D t = Yt
Înlocuind ecuaţiile (7.30)-(7.35) în (7.36) obţinem:
1 Ne Ir
Yt = ~ A+ ~ et + ~ rt
1 − c(1 − t ) 1 − c(1 − t ) 1 − c(1 − t ) (7.37)
unde A=C0+I0+N0+Gt-cI0 reprezintă cheltuielile autonome.

1
Notând cu k = ~ > 0 multiplicatorul, obţinem ecuaţia cererii
1 − c(1 − t )
agregate, AD de forma:
Yt = k (A + N e e t + I r rt ) (7.38)
325
Ecuaţia (7.25) a ofertei agregate, AS şi ecuaţia (7.38) a cererii agregate,

AD descriu, în cadrul modelului AD-AS, funcţionarea pieţei bunurilor şi
serviciilor. Să descriem, în continuare, funcţionarea pieţei financiare. Pentru
aceasta, vom introduce rata reală a dobânzii (Condiţia Fisher):
rt = i t − πet (7.39)
unde it este rata nominală a dobânzii iar π te este rata inflaţiei aşteptate.
Oferta reală de bani este dată de ecuaţia:
M M
mst = t =   (7.40)
pt  p t
unde Mt este masa monetară în anul t iar pt nivelul preţurilor în acelaşi an t.
Cererea reală de bani se scrie:
m d t = M y Yt + M i i t , M y > 0; M i < 0 (7.41)
unde M y este coeficientul de senzitivitate a cererii de bani la mărimea outputului
iar Mi coeficientul de senzitivitate a cererii de bani la mărimea ratei nominale a
dobânzii.
Condiţia de echilibru a pieţei financiare este:
mst = mid (7.42)
Înlocuind în (7.42) relaţiile (7.40) şi (7.41) obţinem:
Mt
= M y Yt + M ii t (7.43)
pt
care descrie funcţionarea la echilibru a pieţei financiare. De regulă, se presupune că
valoarea de echilibru pe termen lung a ratei reale a dobânzii, r este zero, deci rata
reală a dobânzii rt→ r când t→∞.
Notând cu µt rata de creştere a masei monetare, avem:
M M
  =   (1 + µ t − π t ) (7.44)
 p  t  p  t −1
care este ecuaţia de dinamică a ofertei de bani reală.
Ecuaţiile (7.28) şi (7.44) reprezintă relaţiile de dinamică ale modelului AD-
AS.
Să rescriem acum în întregime modelul dinamic AD-AS şi să arătăm
modalitatea de rezolvare a acestuia.
326
π t = αf (Yt − Y ) + πet + (1 − α)St (7.45)


 e n n
π t = i∑ =1
αi πt −i , ∑ αi = 1
i =1
(7.46)

Yt = k ( A + N ee t + I r rt ) (7.47)
 (7.48)
rt = i t − πet
 (7.49)
m dt = M y Yt + M ii t

 M   M 
  =   (1 + µ t − π t ) = mst (7.50)
  p  t  p  t −1
 *
e = e (1 + ε t )(1 + π ) (7.51)
 t t −1
1 + πt

 M (7.52)
m dt =   = mst
  p t
În cadrul modelului dinamic AD-AS se pot pune în evidenţă trei sectoare:
sectorul economiei reale, descris de ecuaţiile (7.45)-(7.47) şi care are drept
variabile endogene Yt, πt şi πet, sectorul economiei monetare, descris de ecuaţiile
(7.48), (7.49) şi (7.52), având drept variabile endogene mdt şi rt şi un bloc al
ecuaţiilor de dinamică descris de ecuaţiile (7.50) şi (7.51) care furnizează
modelului variabilele endogene et şi (M p t ) .
Variabilele exogene sunt Y , St, it, µt, εt şi π*, celelalte elemente ale
modelului fiind constante şi parametri. Legăturile care se stabilesc între cele trei
sectoare ale modelului AD-AS se reprezintă în figura 7.16.
327
A St et+1
λt+1
_
Y Sectorul real
Yt πt πlt
πt εt
Ecuatii de
rt dinamica
eλt+1 _)
(M
t+1
p t+1
πlt
Sectorul monetar
Yt mtd µt
m d
t rt
it _)
(M
p t+1
Figura nr. 7.16
B) Soluţia pe termen scurt a modelului dinamic AD-AS

Vom analiza, mai întâi, comportamentul modelului dinamic AD-AS în
starea staţionară şi pe termen scurt, deci în perioada în care economia se deplasează
între două echilibre succesive. Această analiză o vom întreprinde în două situaţii
diferite şi anume: (1) când rata de schimb nominală Et este fixată (rigidă) deci între
cele două puncte de echilibru ea nu se modifică; şi (2) când rata de schimb
nominală Et este flexibilă deci aceasta nu se modifică în trecerea de la un echilibru
la altul.
328
a) Rata de schimb fixată (rigidă)
Vom presupune, mai întâi, că E t = E , deci rata de schimb nominală este

păstrată la un nivel constant dat. Evident că rata de modificare a acestei ratei de
schimb este egală cu zero: deci εt=0.
Vom presupune, de asemenea, că rata nominală a dobânzii interne, it este
egală cu rata externă a dobânzii, i* , care se presupune cunoscută, deci:
i = i = i* (7.53)
t
Inflaţia aşteptată este şi ea egală cu rata inflaţiei externe:
πet = π = π* (7.54)
În acest caz, rata reală a dobânzii, rt va fi egală cu rata externă a dobânzii,
*
r care şi ea se presupune că este cunoscută, deci:
rt = i t − πet = i − π = i* − π* = r = r* (7.55)
În starea staţionară a modelului, cele două ecuaţii de dinamică nu
acţionează. Variabilele endogene vor fi Y, M/p şi π care definesc echilibrul
instantaneu (momentan) al sistemului economic.
Modelul AD-AS dat de (7.45)-(7.52) se rescrie în acest caz:
π = α f ( Y − Y ) + π

Y = k ( A + N e e + I r r ) (I)

M
 p = M y Y + M ii

i = i e = r + πe

În cazul staţionar, oferta de bani reală ms = M p este constantă, deci µ=0.
Se spune că, în acest caz, nu există o politică monetară independentă.
Dacă se presupune o perfectă mobilitate a capitalului (deci curba
balanţei de plăţi externe este orizontală), echilibrul balanţei de plăţi externe se
obţine dacă nivelul ratei interne a dobânzii, i este egal cu nivelul ratei externe a
dobânzii, i* . Orice creştere a ratei interne a dobânzii va atrage intrări de capital
străin, Banca Centrală fiind nevoită să cumpere valută străină şi să vândă valută
naţională- lucru care va determina deplasarea economiei către un nou punct de
echilibru.
În cazul unei perfecte mobilităţi a capitalului, reacţia fluxurilor de capital
poate fi atât de rapidă încât Banca Centrală va fi nevoită să inverseze politica
iniţială de contracţie a masei monetare imediat ce şi-a atins acest scop. La fel se va
întâmpla şi când se urmăreşte creşterea masei monetare, deci are loc reducerea ratei
interne a dobânzii, i în raport cu rata externă, i* , procesul desfăşurându-se acum în
sens invers.
329
În concluzie, în condiţiile ratei de schimb fixe şi a unei perfecte mobilităţi

a capitalului, o ţară nu-şi poate permite să urmeze o politică monetară independentă
deoarece rata dobânzii practicată în interior nu poate să difere mult timp de cea
practicată pe pieţele internaţionale de capital.
Orice încercare de aplicare a unei politici monetare independente duce la
scurgeri de capital şi la necesitatea de a interveni până când rata nominală dobânzii
i revine la valori apropiate de cele practicate pe piaţa internaţională.
În aceste condiţii, modelul AD-AS dinamic se reduce doar la curba cererii
agregate AD şi la curba ofertei agregate AS:
Yt = k (A + N ee t + I r r ) (AD)

π t = f (Yt − Y ) + π (AS)
Variabilele de stare (endogene), sunt, deci, date de relaţiile funcţionale:

Y = Y (G, e) (G fiind componentă a cheltuielilor autonome A)

π = π( π)
care ne arată posibilităţile pe care le avem pentru a studia influenţa exercitată de
una dintre variabilele de control G, e sau π din paranteză asupra variabilelor
endogene.
Rezolvând acest model obţinem o soluţie de echilibru care, în general,
există.
Evoluţia economiei între două stări de echilibru staţionar este descrisă de
ecuaţiile de dinamică:
 1 + π*
e t = e t −1 (7.56)
 1 + πt
 (7.57)
 M   M 
=
 p   p  (1 + µ t − π t )
  t   t −1
Prima ecuaţie, după cum se ştie, arată modul în care se modifică rata de
M
schimb reală e iar cea de-a doua modul în care se modifică oferta de bani reală,
p
între cele două echilibre.
Pentru a realiza controlul sistemului economic, este importantă definirea
modalităţilor în care această evoluţie poate fi influenţată, deci a modului în care se
pot alege variabilele de control cu ajutorul cărora cresc sau scad valorile
variabilelor de stare.
Deoarece staţionaritatea nu implică constanţa valorilor variabilelor de
stare, pentru a surprinde evoluţia sistemului între două momente de timp t-1 şi t
vom transforma ecuaţiile modelului (I) în ecuaţii cu diferenţe finite.
330
Presupunem că, la momentul t-1, economia se află la echilibru pe termen

lung, căruia îi corespund outputul potenţial Y , rata reală a dobânzii de echilibru pe
termen lung r şi rata de schimb de echilibru e .
Astfel, curba AD liniarizată în jurul echilibrului pe termen lung se poate
scrie:
Yt − Y = k (G t − G t −1 ) + kN e (e t − e ) + k (rt − r ) (7.58)
Curba ofertei de bani are forma liniarizată:
M M M
  −   =   (µ t − π t ) = M y (Yt − Y ) + M i (i t − i ) (7.59)
  t   t −1  p  t −1
p p
Ecuaţia AS liniarizată la momentul t se scrie:
π t − π t −1 = αf (Yt − Y ) (7.60)
unde am ţinut cont de faptul că πt = π* . Înlocuind (7.53), (7.54) şi (7.55) în (7.58)
şi (7.60) obţinem:
(Yt − Y ) = k (G t − G t −1 ) + kN e (e t − e ) (7.61)

 M   M  M (7.62)
  −   =   (µ t − π t ) = M y ( Yt − Y )
p p
  t   t −1   t −1 p
Ecuaţia (7.61) descrie dinamica outputului Yt în jurul outputului potenţial
Y , iar ecuaţia (7.62) permite determinarea ratei de creştere a masei monetare reale,
dându-se inflaţia, outputul real în anul t, outputul potenţial şi masa monetară reală a
perioadei precedente.
Ecuaţiile (7.41)-(7.43) formează un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite:
 1 + π*
(Yt − Y ) = k (G t − G t −1 ) + kN e (e t −1 − e)
 1 + πt (II)


 M   M   M 
  −   =   (µ t − π t ) = M y (Yt − Y )
  t   t −1  p  t −1
p p

π t − π t −1 = αf (Yt − Y )


care descrie dinamica sistemului economic între două puncte de echilibru
staţionare.
Se observă că cererea agregată- dată de prima ecuaţie a sistemului (II) -
depinde direct proporţional de creşterea cheltuielilor guvernamentale (Gt-Gt-1)
precum şi de inflaţia curentă πt. O creştere a ratei curente a inflaţiei πt conduce la o
sporire
a valorii reale a bunurilor şi serviciilor interne, care devin mai scumpe. În acest
caz, cererea agregată scade, deoarece curba AD are panta descendentă.
331
Celelalte două relaţii din sistemul (II) descriu dinamica masei monetare reale
M
  , respectiv a ratei inflaţiei curente, πt în raport cu variaţia decalajului
 p t
outputului real faţă de outputul de echilibru (Yt − Y ) .
Utilizând sistemul (II) se poate determina, de exemplu, influenţa
determinată de creşterea cheltuielilor guvernamentale G. Pentru aceasta, vom
rescrie sistemul (II) astfel:
∆Y = k∆G + kN e ∆e
 (III)
 M
∆  = M y ∆Y
  p
∆π = αf∆Y

Matricial, sistemul (III) se mai poate scrie:
 ∆Y 
1 0 0    k∆G + kN e ∆e
   M   
- M y 1 0  ∆ p  =  0 
- αf 0 1     
  ∆π   0
 
Vom presupune, acum, că ∆G≠0, în timp ce toate celelalte variabile din
cadrul vectorului termenilor liberi le considerăm egale cu zero (∆λ=0).
Atunci obţinem:
∆Y 
1 0 0    k∆G  (IV)
    M   
- M y 1 0  ∆  =  0 
    p  
- αf 0 1 ∆π 0 
 
 
Utilizând (IV) putem deduce efectul cheltuielilor guvernamentale asupra
outputului, ofertei de bani reale şi, respectiv, inflaţiei curente.
Notăm:
M
∆  
∆Y  M  p ∆π
YG = ;   =   ; π G =
∆G  p  G ∆G ∆G
332
Din (IV) obţinem:

∆Y = k∆G
de unde:
∆Y 1
YG = =k= ~ >0
∆G 1 − c (1 − t ) (7.63)
M
∆   (7.64)
M p
  =   = kM y > 0
 p G ∆G
şi
∆π αf
πG = = α fk = ~ >0
∆G 1 − c (1 − t ) (7.65)
Deci, dacă cheltuielile guvernamentale G cresc cu o unitate monetară,
1
atunci outputul Y va creşte cu YG = ~ unităţi monetare, masa monetară
1 − c(1 − t )
M  
va creşte cu  M  = kM y unităţi monetare iar rata inflaţiei curente π va
p  p G
αf
creşte cu π G = ~ unităţi monetare.
1 − c (1 − t )
Efectul de transmisie dat de o creştere a cheltuielilor guvernamentale G
poate fi descris astfel:
− sectorul real :
 D
Y ↑⇒ C ↑⇒ D ↑⇒ Y ↑

− sectorul monetar :
G↑⇒D↑⇒Y↑⇒  M 
  ↑⇒ i ↑⇒ r ↑⇒ I ↓⇒ D ↓⇒ Y ↓
 p 
− sectorul preturi - inflatie :

(Y-Y ) ↑⇒ π ↑

Deci creşterea cheltuielior guvernamentale are ca efect o creştere a inflaţiei
curente, a ofertei reale de bani şi a outputului, precum şi o creştere a valorii reale a
bunurilor interne, dată de o inflaţie mai mare la o rată de schimb constantă.
Trebuie arătat că creşterea venitului naţional corespunzătoare sectorului
real este mai mare decât scăderea venitului corespunzătoare sectorului monetar.
Aceste efecte se reprezintă în figura 7.17.
333
p
SRAS1 SRAS0
E
p
E
p
AD1
p
E
AD0
π
SRPC0
SRPC1
π
Y
Y Y1
Figura nr. 7.17

Se observă faptul că, prin creşterea cheltuielilor guvernamentale G, curba
AD se deplasează spre dreapta sus, astfel că economia va tinde către un alt
echilibru pe termen lung E1, caracterizat de un venit Y1 mai mare la un preţ mai
mare p1 , în comparaţie cu echilibrul iniţial. Se creează, astfel, un decalaj
inflaţionist, deoarece preţurile cresc ca urmare a creşterii cererii agregate, dată de
creşterea cheltuielilor guvernamentale.
334
Efectele directe ale decalajului inflaţionist se exercită asupra creşterii

preţurilor şi creşterii venitului. Dar venitul, în starea de echilibru iniţial, se află la
nivelul potenţial la care firmele produceau outputul normal determinat de
capacitatea de producţie normală şi cu utilizarea normală a forţei de muncă.
Datorită faptului că, acum, firmele produc peste outputul potenţial Y fără
să crească productivitatea muncii, ele vor fi nevoite să utilizeze factori de producţie
în cantităţi mai mari, astfel că cererea de factori de producţie va creşte, creştere
evident însoţită de o creştere a preţurilor factorilor utilizaţi. Aceasta va deplasa
curba SRAS către stânga sus, deplasare ce va continua până când se va ajunge să se
realizeze din nou un output curent la nivelul Y .
Deci, decalajul inflaţionist Y t − Y este eliminat treptat printr-o creştere de
P −P
preţuri, p t , ceea ce determină creşterea ratei inflaţiei de la π1 = 1 0 la
P0
P − P0
π2 = 2 , deplasând curba Phillips (SRPC) spre stânga sus.
P0
b) Rata de schimb flexibilă
În cazul ratei de schimb nominale E t flexibile, ecuaţiile modelului AD-AS

dinamic se rescriu:
 1 1 Ir
λ = kN Y − N A − N r
 e e e
(V)
 1  M  Mr

Y =  − i
 M y  p  M y

π = α f ( Y − Y ) + π

Rata de schimb reală e este acum determinată endogen din condiţia de

echilibru de pe piaţa bunurilor şi serviciilor (curba AD) şi este obţinută din ecuaţia
(7.38). De asemenea, outputul/venitul Y este endogen determinat de condiţia de
echilibru de pe piaţa financiară (curba LM) şi este obţinut din ecuaţia (7.43).
Pentru o rată de schimb care nu se aşteaptă să rămână mult timp constantă,
rata nominală a dobânzii interne it urmează condiţia de paritate:
i t = i* + ε t (7.66)
unde i* este rata nominală a dobânzii externe iar εt rata de modificare a ratei de
schimb nominale, E t .
335
Dar, în cazul staţionar, rata de schimb reală e este constantă, ea fiind egală
cu cea din modelul anului precedent. Punând atunci condiţia e t = e t −1 , obţinem:
(1+ εt )(1+ π*)
=1
1+ πt
de unde avem:
πt − π * (7.67)
εt =
1+ π*
care arată că rata de modificare a ratei de schimb nominale, ε t este proporţională
cu diferenţa dintre inflaţia aşteptată, πt şi inflaţia externă, π * . Vom aproxima pe
εt cu πt − π * . Atunci, din (7.66) obţinem:
i t = i * + πt − π * (7.68)
şi înlocuind (7.68) în relaţia (7.55), unde luăm πet = πt , avem:

rt = i t − πt = i * + πt − π * − πt = i * − π* = r * (7.69)
Relaţia (7.69) arată faptul că rata internă a dobânzii reale este egală cu rata
externă a acesteia. Această situaţie corespunde unei perfecte mobilităţi a
capitalului, deci unei balanţe de plăţi externe echilibrate. Numai că, în acest caz, nu
vor exista fluxuri masive de intrări sau ieşiri de capital.
În cazul unor economii cu rata de schimb flexibilă, economia se adaptează
astfel încât cererea şi oferta de valută străină să fie echilibrată. Deci Banca Centrală
nu trebuie să intervină pe piaţa valutară, lucru ce impune ca soldul balanţei de plăţi
externe să fie zero. Aceasta înseamnă că orice excedent al contului curent trebuie
compensat prin ieşiri de capital iar orice deficit al contului curent trebuie
compensat prin intrări de capital. Deci, echilibrul dintre contul curent şi contul
de capital se asigură prin modificarea permanentă a ratei de schimb.
Dacă rata internă a dobânzii, rt creşte peste valoarea ratei externe a
dobânzii, r* vor avea loc intrări masive de capital care vor duce la o reevaluare
(creşterea valorii) a valutei naţionale însoţită de scăderea competitivităţii şi, deci, şi
a cererii externe pentru produsele interne.
Dacă rata dobânzii, rt scade sub valoarea ratei dobânzii practicate pe piaţa
internaţională de capital, r*, vor avea loc ieşiri masive de capital care vor duce
la o devalorizare (scăderea valorii) a valutei naţionale, la creşterea
corespunzătoare a competitivităţii şi, în consecinţă, a cererii externe pentru
produsele interne.
336
Pornind de la modelul sub forma (V) putem stabili următoarele dependenţe

funcţionale între variabilele de stare şi celelalte variabile (de control) din sistemul
economic:
λ = λ ( G , k )
 (VI)
 M 
 Y = Y  , i 
  p 
π = π( π )

Aceste dependenţe funcţionale ne arată posibilităţile pe care le avem pentru
a influenţa una dintre variabilele de stare.
Rezolvând sistemul de ecuaţii (VI) obţinem o soluţie de echilibru (Y,π,e)
care, în general, există. Evoluţia între două stări de echilibru staţionar este descrisă
de ecuaţiile de dinamică ale modelului:
 (1 + ε t )(1 + π * )
 e t = e t −1
 1 + πt

  M  M
  p  =  p  (1 + µ t − π t )
   t   t −1
Pentru a putea descrie evoluţia economiei între două momente de timp t-1
şi t, vom transforma modelul (VI) într-un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite.
Vom presupune, deci, că la momentul t-1, economia se află la echilibrul pe
termen lung caracterizat de outputul potenţial, Y , de rata reală a dobânzii pe
termen lung, r , care este egală, cum am arătat, cu rata reală a dobânzii externe, r*
şi de rata de schimb reală, e .
Ecuaţiile modelului (VI), liniarizate în jurul punctului de echilibru pe
termen lung, se scriu:
 1 1
 e t − e = kN ( Y t − Y ) − N ( G t − G t − 1 )
 e e
 1  M   M   M i (VII)
Y t − Y ) =    −  p   − M ( i t − i )
 M y  p t   t − 1  y
π − π = π − π + α f ( Y − Y )
 t t −1 t t −1 t

337
Ţinând cont şi de egalitatea rt = r = r * , obţinem în final:

 1 1
 e t − e = kN ( Y t − Y ) − N ( G t − G t − 1 )
 e e
 (VII)
 1  M  M   Mi
 Yt − Y ) =    −  p   − M ( i t − i )
 M 
y  p t   t − 1  y

 π t − π t −1 = π t − π t −1 + α f ( Y t − Y )

A doua relaţie din sistemul (VII) se mai scrie, ţinând cont de relaţiile (VI)
şi (7.68):
M
  (µ t − π t ) − M r ( πt − π* )
 p  t −1 (7.70)
Yt − Y =
My
Deci, pentru o inflaţie de trend, π t dată şi o rată de creştere a masei

monetare, µt dată, o creştere a ratei curente a inflaţiei πt conduce la o reducere a
cererii de bunuri şi servicii datorită reducerii lichidităţilor reale. Acesta este
motivul pentru care curba AD se deplasează în jos la o creştere a inflaţiei, deci a
preţurilor.
• Politica fiscală
Să considerăm, în continuare, o creştere a cheltuielilor guvernamentale

G. În paragraful anterior, dedicat studiului comportamentului economiei în
condiţiile unei mobilităţi perfecte a capitalului, am arătat că o astfel de măsură este
foarte eficientă în determinarea creşterii echilibrate a venitului.
Să vedem, în continuare, ce se întâmplă în cazul economiilor cu rate de
schimb flexibile.
Să rescriem sistemul (VII) în modul următor:
 1 1
 ∆ e = kN ( ∆ Y ) − N ∆ G
 e e

 1   M  Mi
∆Y =  ∆    − (∆ i)
 M y   p  M y

∆π = ∆ π + α f (∆Y )

338
Matriceal, acest sistem are forma următoare:

 1 
 1   − ∆G 
1 - kN 0 ∆e   Ne

 e   
0 1 1  M  Mi 
0  ∆Y  =  ∆  − ∆i 
     M y  p  M y 
0 - αf 1 ∆π   
   ∆π 
   
Pentru a putea studia efectele creşterii cheltuielilor guvernamentale G

asupra variabilelor care definesc starea staţionară a economiei, în sistemul matricial
de mai sus vom considera ∆G≠0, în timp ce toate celelalte variabile care formează
M
vectorul termenilor liberi le luăm egale cu zero, deci ∆  = ∆i = ∆π = 0 . Se
 p
obţine atunci:
 1   1 
1 - kN 0 ∆e   − N ∆G 
 e    e 
0 1 0  ∆Y  =  0 
    
0 - αf 1 ∆π   0 
   
   
de unde avem imediat:
 1 1
∆e − kN ∆Y = − N ∆G
 e e
(7.71)

∆Y = 0

− αf∆Y + ∆π = 0

Rezolvând acest sistem în necunoscutele ∆e, ∆Y şi ∆π, obţinem:

 ∆e 1
 ∆G = − N > 0
 e
 ∆Y
 =0
 ∆G
 ∆π
 =0
 ∆G
339
Rezultă deci că o creştere a cheltuielilor guvernamentale este ineficientă în

condiţiile unor economii cu rate de schimb flexibile. Orice schimbare în această
variabilă de control este absorbită în întregime de rata de schimb reală.
Ecuaţia (7.70) arată faptul că cererea internă nu se poate schimba dacă
oferta de bani reală nu se schimbă. Dar creşterea cheltuielilor guvernamentale nu
afectează oferta de bani reală, deci este ineficientă în ce priveşte influenţarea
cererii de bunuri şi servicii.
O creştere a lui G conduce, deci, doar la o creştere a ratei de schimb reale,
altfel spus la o depreciere reală. Dacă are loc o scădere a lui G atunci rata de
schimb revine la valoarea iniţială.
În consecinţă, creşterea ratei de schimb reale va determina reducerea
exporturilor nete. În cazul unei perfecte mobilităţi a capitalului, şocurile reale în
cerere nu vor afecta venitul de echilibru, ci vor determina o creştere a ratei de
schimb care echilibrează, din nou, economia prin creşterea importurilor şi
reducerea exporturilor.
• Politica monetară
Considerăm, acum, o modificare în altă variabilă de control din economie,

de exemplu o creştere a masei monetare reale. Pentru a obţine efectele pe care le
are creşterea masei monetare asupra ratei de schimb reale, asupra venitului naţional
M
şi asupra inflaţiei curente, în (VII) vom considera ∆  ≠ 0 , în timp ce toate
 p
celelalte
mărimi le considerăm constante, deci ∆G=∆i=∆π=0. Atunci sistemul (VII) devine:
 1 
1 - kN 0 ∆e   0 
 e    
 1  M  
0 1 0  ∆Y  =  ∆ 
   M y  p 
0 - αf 1 ∆π  
   0 
 
 
Rezolvând acest sistem, obţinem:
 1
∆e − kN ∆Y = 0
 e
 1 M (7.72)

∆Y = ∆ 
 M y  p 

− αf∆Y + ∆π = 0

340
Din a doua relaţie avem:

∆Y 1
Ym = = >0
 M  My

∆  
p
Deci, dacă oferta de bani reală creşte cu o unitate monetară, atunci venitul
naţional va creşte cu Ym unităţi monetare.
Înlocuind a doua relaţie în prima obţinem:
1 1 M
∆λ − ∆  = 0
kN e M y  p 
deci avem:
∆e 1
em = = <0
 M  kN e M y
∆ 
 p
O creştere a ofertei de bani reală cu o unitate monetară determină deci o
scădere a ratei de schimb reale cu em unităţi monetare.
În sfârşit, înlocuind pe ∆Y dat de a doua relaţie în cea de-a treia relaţie, se
obţine:
1 M
− αf ∆  + ∆π = 0
M y  p 
De aici avem:
∆π 1
πm = = αf >0
M My
∆ 
 p
Dacă masa monetară reală creşte cu o unitate monetară atunci rata inflaţiei
curente creşte cu πm unităţi monetare.
Aşadar, o creştere a masei monetare reale are ca efect o creştere a
outputului şi a ratei curente a inflaţiei precum şi o reducere a ratei de schimb reale,
deci o revalorizare a valutei naţionale. Aceasta, micşorează competitivitatea
produselor interne, reduce exporturile şi sporeşte importurile.
341
Efectul de transmisie al unei astfel de politici monetare este următorul:

− pentru sec torul real
 D
Y ↑⇒ C ↑⇒ D ↑⇒ Y ↑

− pentru sec torul monetar
 d
M m ↑⇒ i ↑⇒ r ↑⇒ I ↓⇒ D ↓⇒ Y ↓
  ↑⇒ i ↓⇒ r ↓⇒ I ↑⇒ D ↑⇒ Y ↑⇒ 
 p − pentru sectorul extern

e ↓⇒ NX ↑⇒ D ↑⇒ Y ↑

− pentru sec torul preturi - inflatie
(Y - Y) ↑⇒ π ↑

Aceste efecte mai pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul figurii 7.18. Ca

urmare a unei creşteri a masei monetare, curba AD se deplasează către dreapta sus.
Se deschide, astfel, un decalaj inflaţionist, outputul curent Y1 fiind mai mare decât
outputul potenţial Y . Corespunzător acestui decalaj, preţurile vor creşte, creindu-
se, astfel, condiţii pentru declanşarea procesului inflaţionist.
Nivelul preţului corespunzător lui Y1 va fi:
p1 = p 0 (1 + π1 )
342
p
SRAS0
p1
AD1
p0
AD0
Y Y1 Y
π
SRPC
π1
π0
Y Y1 Y
Figura nr. 7.18
C) Soluţia pe termen lung a modelului AD-AS
Să caracterizăm, în continuare, echilibrul pe termen lung către care

converge economia în condiţiile modelului AD-AS dinamic.
343
Vom considera ecuaţiile de dinamică ale modelului:

 (1 + ε t )(1 + π* )
e t = e t −1
 1 + πt

 M   M 
 p  =  p  (1 + µ t − π t )
  t   t −1
Ipoteza creşterii nule implică faptul că economia, aflată la echilibru pe
termen lung, este staţionară şi stabilizată, deci toate variabilele reale sunt constante.
Punem, mai întâi, condiţia ca rata de schimb reală să fie constantă, deci
e t = e t −1 .
Atunci obţinem din prima ecuaţie de dinamică:
(1 + ε t )(1 + π* )
=1
1 + πt
relaţie care este aproximată de condiţia:
ε t ≅ πt − π*
Aceasta arată faptul că rata de schimb reală, e t poate fi considerată
constantă dacă rata de modificare a ratei de schimb nominale, εt este egală cu
diferenţiala inflaţiei.
În mod analog, punând condiţia ca masa monetară reală să fie constantă,
din (7.44) obţinem:
M M
  =  
 p  t  p  t −1
deoarece în acest caz µ t = π t .
Ţinând cont de (7.69) putem scrie:
µ t = πt = i t
care poartă numele de proprietatea de supraneutralitate, conform căreia toate
variabilele reale nu sunt afectate de rata de creştere a valutei naţionale şi toate
variabilele nominale cresc cu rata µ, cu excepţia ratei de schimb nominale. Pentru o
rată de schimb nominală fixată, E t = E , utilizând această proprietate, sistemul
344
de ecuaţii care defineşte starea de echilibru pe termen lung va avea următoarea

formă:

Y = k ( A + N e e + I r r )


π = π + αf ( Y − Y ) (7.73)

M = M Y + M i
y i
 p
Primele două ecuaţii definesc echilibrul AD-AS pe termen lung, în timp ce

a treia ecuaţie permite determinarea masei monetare reale corespunzătoare
echilibrului pe termen lung.
O a treia ipoteză pe care o facem este aceea că economia produce exact
outputul potenţial Y , deci Y= Y . Această ipoteză atrage imediat faptul că πt = πt ,
deci la echilibrul pe termen lung inflaţia curentă este egală cu inflaţia aşteptată.
Deci, după o perioadă de timp suficient de lungă, inflaţia aşteptată va reuşi să se
ajusteze la inflaţia curentă.
În figura 7.19 reprezentăm grafic echilibrul AD-AS pe termen lung.
În cazul în care rata de schimb nominală este flexibilă, utilizând
ipotezele de mai sus, sistemul de ecuaţii care definesc starea de echilibru pe termen
lung va fi de forma:
 1  M  Mi
Y =  − i
 M y  p  M y
 (7.74)
π = π + αf ( Y − Y )

e = 1 Y − 1 A − I r r
 kN e Ne Ne

Primele două ecuaţii definesc echilibrul AD-AS pe termen lung, în timp ce
ecuaţia a treia permite determinarea ratei de schimb reale corespunzătoare
echilibrului pe termen lung.
345
p AS
e
p
AD
Ye = Y Y
π
SRPC
πe
Ye = Y Y
Figura nr. 7.19
346
D) Analiza stabilităţii modelului dinamic AD-AS
Pentru a analiza stabilitatea modelului AD-AS, vom considera ecuaţiile

de dinamică:
 (1 + ε t )(1 + π* )
e t = e t −1
 1 + πt (7.75)

 M   M 
 p  =  p  (1 + µ t − π t )
  t   t −1
care constituie un sistem de două ecuaţii cu diferenţe finite în două necunoscute e
şi M p .
Rezolvând cele două ecuaţii obţinem:
  * 
t
e t =  (1 + ε t )(1 + π )  λ 0
  1 + πt  (7.76)

 M   M  t
  =   (1 + µ t − π t )
 p  t  p  0
Vom avea următoarele două situaţii:

 (1 + ε t )(1 + π*)
 <1
a) Dacă  1 + πt

(1 + µ t − π t ) < 1
atunci sistemul este stabil, cu o dinamică monotonă convergentă către traiectoria de
echilibru.
 (1 + ε t )(1 + π*)
 >1
b) Dacă  1 + πt

(1 + µ t − π t ) > 1
atunci se înregistrează o creştere a ratei de schimb reale cu ritmul:
(1 + ε t )(1 + π* )
re = 1 −
1 + πt
şi o creştere a ofertei reale de bani cu ritmul:
rm = (π t − µ t )
În acest caz, sistemul este instabil, iar evoluţia variabilelor e şi (M p ) este
crescătoare către ∞ sau oscilantă explozivă.
347
7.2.2 Modelarea creşterii economice. Modelul Solow-Swan
Poate nici una dintre problemele economice nu a preocupat atât de mult pe

economişti, matematicieni şi pe oamenii politici ca problema creşterii economice.
Aceasta se datorează, credem, impactului major pe care îl are creşterea economică
asupra întregii populaţii dintr-o ţară, ceea ce a făcut ca atingerea sau menţinerea
unui ritm de creştere susţinut să constituie un obiectiv major al politicii
macroeconomice din orice ţară.
Conceptul de creştere economică pe termen lung a fost introdus de Solow
(1956) şi Swan (1956) într-un model macroeconomic devenit clasic, introducând în
modelele de creştere realizate de economiştii clasici (Ramsey şi Haveelmmo) o
relaţie care exprimă creşterea populaţiei şi o condiţie privind utilizarea mai
eficientă a forţei de muncă. Consecinţa directă a fost că rata de creştere pe termen
lung a acestor modele devine dependentă de factori demografici, cum ar fi rata de
creştere a populaţiei, structura forţei de muncă, creşterea productivităţii acesteia
(schimbarea tehnologică), toţi aceşti factori fiind, până la modelul Solow - Swan,
consideraţi exogeni. Deci, doar politicile puteau contribui la creşterea pe termen
lung, deşi creşterea populaţiei şi programele de perfecţionare a calificării era clar
că determinau creşterea eficienţei forţei de muncă.
Din acel moment, teoria creşterii economice a evoluat rapid sub forma a
doua generaţii distincte de modele. Prima generaţie este inspirată de modelul
neoclasic Solow - Swan care, până în anii 60 ai secolului trecut, a dominat
literatura în acest domeniu. Aceste modele aveau asociate surse exogene de
creştere pe termen lung, ceea ce a făcut să fie denumite şi modele de creştere
exogene. Interesul pentru astfel de modele a început să descrească în jurul anului
1970, când economiştii şi-au îndreptat atenţia către alte lucruri cu o semnificaţie
imediată mai importantă, cum ar fi inflaţia, şomajul şi şocurile petroliere, astfel că
modelele de creştere exogenă au căzut în desuetudine, fiind înlocuite cu modele
macroeconomice sau macroeconometrice.
Începând, însă, cu o lucrare a lui Romer (1986) interesul pentru teoria
creşterii economice a reizbucnit, dând naştere celei de-a doua generaţii de modele
de creştere economică. În cadrul acestor modele se remarcă îmbunătăţiri
substanţiale, cum ar fi: (i) o încercare de a explica aspecte legate de date care nu
erau discutate în modelul neoclasic; (ii) o explicaţie mai satisfăcătoare a
diferenţelor dintre ratele de creştere economică ale diferitelor ţări; (iii) o atenţie
centrală acordată acumulării de cunoştinţe; şi (iv) un rol mai mare acordat
instrumentelor de politica macroeconomică în explicarea procesului de creştere.
Aceste noi modele încearcă să explice rata de creştere pe termen lung ca pe
un rezultat al comportamentului agenţilor raţionali din economie ce-şi optimizează
comportamentele, reflectând caracteristicile structurale ale economiei, cum ar fi
tehnologia şi preferinţele (înclinaţiile) către consum şi acumulare, ca şi al politicii
macroeconomice. Din aceste motive sunt cunoscute sub numele de modele de
creştere endogenă.
348
Vom prezenta, la început, modelul neoclasic Solow - Swan, care constituie

modelul de bază pe care s-a structurat întreaga teorie actuală privind creşterea
economică, după care vom introduce modele de creştere endogenă, mai adecvate în
reprezentarea procesului de creştere din economiile reale.
7.2.2.1 Modelul de creştere Solow-Swan
• Structura de bază
Ipotezele de bază pe care le face acest model sunt următoarele :

¾ Gospodăriile deţin în proprietate factorii de producţie şi activele din
economie, inclusiv firmele, şi aleg fracţia din venit pe care o consumă şi o
economisesc. Fiecare gospodărie determină câţi copii are, deci forţa de muncă şi
cât de mult lucrează ;
¾ Firmele atrag inputurile, deci activele şi forţa de muncă şi le utilizează
pentru a produce bunuri pe care le vând gospodăriilor şi altor firme. Ele au acces la
o tehnologie care poate evolua în timp şi care le ajută să transforme inputurile în
output;
¾ Există pieţe pe care firmele vând gospodăriilor sau altor firme produse şi
pe care gospodăriilor vând inputuri firmelor. Cantităţile cerute şi vândute pe aceste
pieţe determină preţurile relative ale inputurilor şi bunurilor realizate.
Pentru simplitate, în modelele de creştere se exclud pieţele şi firmele,
apărând un agent compozit, producător-consumator, care nu deţine în proprietate
inputurile dar conduce tehnologia ce transformă inputurile în outputuri, pe care tot
el le consumă productiv sau neproductiv.
Există, două tipuri de inputuri, capitalul fizic, K(t) şi munca, L(t).
Tehnologia de transformare a acestor inputuri în outputuri este descrisă de o funcţie
de producţie:
Y (t ) = F [K (t ), L(t ), t ] (7.77)
unde Y(t) este fluxul de output produs la momentul t. Funcţia de producţie depinde,
pe lângă inputuri, şi de timp, ceea ce reflectă efectele progresului tehnic: aceeaşi
cantitate de capital şi de muncă pot să determine outputuri diferite pentru valori ale
lui t diferite (şi suficient de îndepărtate una de alta).
Vom presupune o tehnologie de producţie unisectorială, în care outputul
este omogen şi poate fi consumat, C(t) sau investit, I(t), pentru a crea noi unităţi de
capital fizic, K(t).
Vom presupune, de asemenea, că deocamdată economia este închisă, deci
gospodăriile nu pot cumpăra bunuri şi active interne din exterior. Într-o economie
închisă, outputul este egal cu venitul şi cantitatea investită este egală cu
economisirea.
349
Fie s (⋅) fracţia din output care este economisită, numită şi rata
economisirii, astfel că 1 − s (⋅) este fracţia de output consumată. În modelul
Solow-Swan se presupune că rata economisirii este constantă, deşi s(⋅) este o
funcţie complicată depinzând de preferinţele de consum ale gospodăriilor, starea
economiei, nivelul avuţiei şi rata dobânzii.
Presupunem, de asemenea, că capitalul se depreciază cu o rată constantă,
δ > 0 ; altfel spus, la fiecare moment de timp, o funcţie constantă din stocul de
capital este consumată şi, deci, nu mai poate fi utilizată pentru producţie.
Creşterea netă a stocului de capital fizic într-un moment de timp dat este
egală cu investiţia brută mai puţin deprecierea:
K& = I − δK = s ⋅ F ( K , L ,t ) − δK (7.78)
Ecuaţia (7.78) determină dinamica lui K pentru o tehnologie şi un nivel al
forţei de muncă date. Mai întâi, vom neglija progresul tehnic, după aceea vom
relaxa această restricţie. Acest lucru face ca F (⋅) să fie independentă de timp.
Forţa de muncă L se schimbă în timp datorită creşterii populaţiei,
schimbărilor în ratele de participare şi modificărilor în timpul lucrat de un muncitor
mediu. Creşterea populaţiei depinde de fertilitate, mortalitate şi migraţie. Pentru
simplitate, totuşi, vom considera că populaţia creşte cu o rată constantă, exogenă
η = L& / L ≥ 0 şi că muncitorul mediu lucrează cu o intensitate dată. Dacă
normalizăm numărul populaţiei de la momentul de timp 0 la 1 şi presupunem că
intensitatea muncii per capita este, de asemenea, 1, atunci populaţia şi forţa de
muncă la momentul t sunt egale cu
L(t) = eη ; L( 0 ) = 1 (7.79)
Dacă L(t) este dat de (7.79) şi progresul tehnic este absent, atunci ecuaţiile
(7.77) şi (7.78) determină traiectoriile temporale ale capitalului, K şi outputului, Y.
Aceste traiectorii depind, însă, în mod esenţial, de proprietăţile funcţiei de
producţie F (⋅) . De fapt, deosebiri aproape minore în F (⋅) generează teorii radical
diferite privind creşterea economică.
Să considerăm, de aceea, funcţia de producţie fără progres tehnic:
Y = F ( K , L) (7.80)
350
Spunem că funcţia de producţie este neoclasică dacă îndeplineşte

următoarele trei proprietăţi:
i) Pentru toţi K > 0 şi L > 0 , F (⋅) este crescătoare în raport cu fiecare
factor şi îndeplineşte condiţia de diminuare a produsului marginal, deci:
∂F 2
∂ F
> 0, <0 (7.81a)
∂K ∂ K2
∂F 2
∂ F
> 0, <0
∂L ∂ L2
ii) F (⋅) este o funcţie cu economie de scală constantă (omogenă de gradul
întâi):
F (λK , λL) = λF ( K , L), ∀λ > 0 (7.82b)
iii) Produsul marginal al capitalului (sau muncii) tinde către zero când
capitalul (sau munca) tind către infinit:
lim (F K ) = lim (F L ) = ∞
K →0 L →0 (7.83c)
lim (FK ) = lim (FL ) = 0
K →∞ L →∞
Aceste proprietăţi se numesc şi condiţiile lui Inada, după numele celui

care le-a introdus în 1963.
Condiţia de economie de scală constantă permite scrierea funcţiei de
producţie sub forma:
K 
Y = F(K , L) = LF ,1 = L ⋅ f (k )
L 
K Y
unde k ≡ reprezintă raportul capital/muncă. Dacă notăm y ≡ outputul per
L L
capita şi f(k) este definită ca fiind egală cu F(k,1), atunci:
y = f (k ) (7.82)
Utilizând expresia Y = L ⋅ f ( k ) putem diferenţia în raport cu K, menţinând
L constant şi apoi în raport cu L, menţinând K constant, şi obţinem astfel produsul
marginal al inputurilor (factorilor):
∂Y
FK = = f ′(k )
∂K (7.83)
∂Y
FL = = f (k ) − kf ′(k )
∂L
351
Condiţiile lui Inada implică imediat:

lim f ′(k ) = ∞
k →0
(7.84)
lim f ′(k ) = 0
k →∞
Se poate arăta, utilizând proprietăţile (7.81) că fiecare input este esenţial

pentru producţie, deci:
F (0, L) = F ( K ,0) = f (0) = 0 (7.85)
Proprietăţile (7.81) implică, de asemenea, faptul că outputul poate creşte
până la infinit şi la fel, fiecare input utilizat în producţie poate fi obţinut într-o
cantitate nelimitată.
• Ecuaţia fundamentală de dinamică a modelului Solow-Swan
Să analizăm, în continuare, comportamentul dinamic al economiei în

condiţiile de mai sus.
Schimbarea în stocul de capital K de-a lungul timpului este dată de relaţia
(7.78). Dacă împărţim ambii membri ai ecuaţiei cu L, atunci
K&
= s ⋅ f (k ) − δk
L (7.79)
Partea dreaptă conţine doar variabile per capita în timp ce în partea stângă
&
K
avem variabile nominale. Dar poate fi scris ca funcţie de k utilizând relaţia:
L
K
d  &
L K
k& =   = − ηk
dt L
⋅
unde η = L .
L
&
K
Dacă scoatem = k& + ηk şi înlocuim în relaţia (7.79) obţinem:
L
k& = sf (k ) − (η + δ )k (7.80)
care reprezintă ecuaţia de dinamică fundamentală a modelului Solow-Swan. Ea
este o ecuaţie diferenţială neliniară în variabila k.
Termenul (η + δ ) din partea dreaptă a ecuaţiei (7.80) reprezintă rata de
K
depreciere efectivă a raportului capital/muncă, k ≡ . Dacă rata economisirii, s, ar
L
fi zero, atunci k s-ar micşora treptat datorită, pe de o parte, deprecierii lui K cu o
rată δ şi, pe de altă parte, datorită creşterii lui L cu o rată η .
352
În figura 7.20 se reprezintă componentele ecuaţiei de dinamică a lui k.
k& (η + δ )k f (k )
s ⋅ f (k )
c
k (0) k * k
Figura nr. 7.20
Curba superioară este funcţia de producţie f(k). Termenul s ⋅ f (k ) ce apare

în expresia (7.80) are aceeaşi formă ca f(k) cu excepţia înmulţirii cu un număr
pozitiv subunitar s. Ambele curbe pornesc din origine, deoarece f (0) = 0 şi sunt
crescătoare, deoarece f ' (k ) > 0 şi concave, deoarece f ' ' (k ) > 0 .
Condiţiile lui Inada implică faptul că s ⋅ f (k ) este verticală la k = 0 şi
devine orizontală când k tinde către infinit.
Celălalt termen (η + δ )k apare în figură ca linie dreaptă trecând prin
origine şi având panta pozitivă egală cu η + δ .
Considerând o economie în care stocul de capital iniţial este k( 0 ) , se
observă că investiţia brută per capita este egală cu distanţa de la k( 0 ) la curba
sf(k) . Consumul per capita este egal, atunci, cu diferenţa pe verticală dintre curba
f(k) şi curba sf(k) în k(0).
353
• Soluţia staţionară
Starea staţionară a modelului Solow-Swan este definită ca fiind situaţia

în care diferitele variabile din model cresc cu o rată constantă. Este evident că
starea staţionară corespunde lui k& = 0 în ecuaţia de dinamică (7.80), deci
intersecţiei dintre curba sf(k) şi linia (η + δ )k .
Valoarea lui k corespunzătoare stării staţionare o vom nota cu k * care,
evident, satisface condiţia:
sf (k *) = (η + δ ) k * (7.81)
Deoarece k este constant în starea staţionară, y şi c sunt, de asemenea,
constante, având valorile:
*
y = f (k *) (7.82)
şi
c* = (1 − s)f ( k*) (7.83)
Deci, în starea staţionară, cantităţile per capita nu cresc. Totuşi, variabilele
nominale K, Y şi C cresc în această stare cu o rată egală cu rata de creştere a
populaţiei, η .
Schimbările în nivelul tehnologiei (reprezentate în modelul Solow – Swan
de deplasarea funcţiei de producţie, f (⋅) ), în rata economisirii, s, în rata de
creştere a populaţiei, η , în rata de depreciere, δ , au efecte asupra nivelului per
capita al diferitelor variabile în starea staţionară. De exemplu, după cum se poate
observa din figura 7.21, o creştere proporţională a funcţiei de producţie sau o
creştere în s deplasează curba s ⋅ f (k ) în sus şi determină o creştere în k * . O
creştere a lui η sau δ deplasează linia (η + δ )k în sus şi conduce la o descreştere
a lui k * .
354
k
* f 1 (k )
f (k )
s ⋅ f 1 (k )
s ⋅ f (k )
k
* *
k k1
Figura nr. 7.21
Este important de observat că aceste schimbări nu afectează rata de

creştere a populaţiei iar rata de depreciere nu afectează ratele de creştere staţionare
ale outputului per capita, y, capitalului per capita, k şi consumului per capita, c,
toate acestea rămânând egale cu zero. Din această cauză, modelul în stare
staţionară nu oferă o explicaţie a determinanţilor creşterii economice pe termen
lung.
Acest lucru poate fi realizat introducând regula de aur a acumulării de
capital.
• Regula de aur a acumulării
Pentru o funcţie de producţie dată f (k ) şi valori date η şi δ , există o

unică valoare staţionară k * > 0 pentru fiecare valoare a ratei acumulării, s. Notăm
această relaţie între k * şi s cu k * (s ) , cu d k * ds > 0 .
Nivelul staţionar al consumului per capita este:
c = (1 − s ) f [k (s )] (7.84)
* *
( )
Din ecuaţia (7.69) ştim că sf k = (η + δ ) k deci, c poate fi rescris ca:
* * *
c (s ) = f [k (s )] − (η + δ ) k (s ) (7.85)
* * *
355
În figura 7.22 este reprezentată relaţia dintre c* şi s aşa cum rezultă din
ecuaţia (7.85).
*
c
c~
~
s s
Figura nr. 7.22
Cantitatea c* este crescătoare în raport cu s pentru valori mici ale lui s şi

des-crescătoare în raport cu s pentru valori mari ale lui s. Cantitatea c* atinge un
maximum pentru un anumit s care se determină punând condiţia ca dc* ds = 0 .
Această este echivalentă însă cu:
d k* d k*
f ' (k * (s )) − (η + δ ) =0
ds ds
Deoarece d k* ds > 0 rezultă că condiţia de maxim de ordinul întâi de mai sus se
scrie
~
()
f ' k =η +δ (7.86)
~
unde am notat cu k valoarea înzestrării tehnice din economie care asigură
consumul maxim. Rata economisirii corespunzătoare acestui punct este notată cu
~
s şi nivelul corespunzător al consumului, ~
c este dat de:
~
c~ = f (k * ) − (η + δ )k (7.87)
356
Condiţia (7.87) este numită şi regula de aur a acumulării de capital şi a

fost descoperită de Phelps (1966). În termeni economici, ea poate fi formulată
astfel: “dacă asigurăm aceeaşi cantitate pentru consum membrilor societăţii
din generaţia curentă şi cea viitoare, deci dacă nu lăsăm mai puţin generaţiei
viitoare decât consumăm noi, atunci cantitatea maximă de consum per capita
este ~c ”.
În figura 7.23 se dă şi o interpretare grafică regulii de aur. Se consideră,
astfel, trei rate ale economisirii, s1, ~
s şi s2, cu s1 < ~s < s 2 . Consumul per capita
este, în fiecare situaţie, egal cu distanţa pe verticală dintre funcţia de producţie
f (k ) şi curbele s ⋅ f (k ) , corespunzătoare fiecărei rate a economisirii. Pentru
fiecare s, valoarea staţionară k* corespunde intersecţiei dintre curba s ⋅ f (k ) şi
(η + δ)k .
~
Consumul staţionar per capita c* este maximizat când k* = k deoarece
tangenta la funcţia de producţie în acest punct este paralelă cu dreapta (η + δ )k .
~
Rata economisirii care determină egalitatea k* = k este, deci, cea care face ca
~
curba s ⋅ f (k ) să intersecteze dreapta (η + δ )k la valoarea lui k . Deoarece
~ ~
s1 < s < s 2 , se vede din figură că şi k 1 < k < k 2 .
* *
(η + δ )k
panta = η + δ f (k )
*
c2 s 2 ⋅ f (k )
c~ Creşterea iniţială
a lui c s f (k )
~
s1 f (k )
* ~ * k
k1 k k2
Regiune ineficientă dinamic
Figura nr. 7.23
357
Un rezultat remarcabil ce poate fi dedus din cele de mai sus este că unele
rate ale economisirii sunt mai bune decât altele. Din relaţiile de mai sus nu se
poate, însă, selecta cea mai bună rată a economisirii deoarece aceasta necesită
introducerea unei funcţii obiectiv. Totuşi, se poate argumenta, pe baza celor
prezentate în figură, că o rată a economisirii s care depăşeşte ~ s este ineficientă
deoarece cantităţi din ce în ce mai mari de consum per capita vor fi obţinute prin
reducerea ratei economisirii.
Dacă considerăm, astfel, cazul unei economii descrise de rata economisirii
~
s2 din figura 7.22, pentru care s 2 > ~ s , avem că k * > k 2 şi c*2 > ~ c . Să ne
imaginăm că, începând cu starea staţionară, rata economisirii se reduce permanent
către ~s . Din figură se observă că consumul per capita c - dat de distanţa pe
verticală dintre f (k ) şi ~
s f (k ) - iniţial creşte cu o cantitate discretă. Apoi nivelul
lui c scade monoton în cursul tranziţiei către noua valoare staţionară, ~ c.
~
Deoarece c 2 < c , tragem concluzia că c depăşeşte valoarea sa precedentă,
*
*
c2 pentru toate valorile luate în perioada de tranziţie ca şi în noua stare staţionară.
Deci, când s > ~ s , economia se spune că supraeconomiseşte, în sensul că
consumul per capita la orice moment de timp ar putea creşte reducând rata
economisirii. O economie care supraeconomiseşte se numeşte şi dinamic
ineficientă deoarece traiectoria consumului per capita se află sub traiectoriile
alternative posibile la orice moment de timp.
Dacă s > ~ s , ca în cazul ratei s1 din figura 7.22, cantitatea staţionară a
consumului per capita poate să crească atunci când rata economisirii s creşte.
Această creştere a ratei economisirii va readuce, totuşi, c în perioada curentă şi
într-o anumită parte a perioadei de tranziţie. Rezultatul va fi deci privit ca fiind bun
sau rău, depinzând de modul în care gospodăriile apreciază consumul curent în
raport cu traiectoria consumului viitor. Acest lucru necesită introducerea unor
ipoteze suplimentare asupra modului în care agenţii privesc viitorul.
• Dinamica tranziţională
Ratele de creştere pe termen lung în modelul Solow-Swan sunt determinate

de elemente exogene. Din această cauză, mai interesant este să studiem implicaţiile
dinamicii tranziţionale. Această tranziţie arată cum un venit per capita din
economie converge către starea sa staţionară şi către veniturile per capita din alte
economii.
358
Pentru aceasta vom considera ecuaţia de dinamică a înzestrării tehnice a

muncii, pe care o împărţim în ambii membri la k:
k& sf (k )
γk ≡ = − (η + δ ) (7.88)
k k
γ k reprezintă rata de creştere a lui k.
Să amintim faptul că, la orice moment de timp t, rata de creştere a
variabilei nominale este egală cu rata de creştere a variabilei per capita plus rata de
creştere a populaţiei, η. Deci:
γ K = γ k +η (7.89)
Ecuaţia (7.87), introdusă mai sus, spune că γ k este egală cu diferenţa
dintre doi termeni, s ⋅ f (k ) k şi (η + δ ) , pe care îi reprezentăm în figura 7.24.
η +δ
sf (k )
k
* k
k
Figura nr. 7.24
Primul termen este o curbă descendentă, cu asimptota la infinit când

k → 0 şi care se apropie de 0 când k → ∞ .
Al doilea termen este o linie orizontală la η + δ . Distanţa verticală dintre
curbă şi linie este egală cu rata de creştere a capitalului per capita iar punctul de
intersecţie corespunde stării staţionare. Deoarece η + δ > 0 şi s ⋅ f (k ) k scade
monoton de la infinit la zero, curba şi dreapta au un singur punct de intersecţie.
Deci (cu excepţia soluţiei banale k* = 0 ), raportul capital/muncă staţionar k* > 0
există şi este unic.
359
Din figură se observă că la stânga stării staţionare, curba s ⋅ f (k ) k se află

deasupra liniei η + δ . Deci rata de creştere a lui k este pozitivă şi k creşte în timp.
Pe măsură ce k creşte, γ k scade şi se apropie de zero când k se apropie de k* . Deci,
economia tinde asimptotic către o stare staţionară în care k şi deci şi y şi c, nu se
modifică.
Cauza acestui proces constă în legea randamentului descrescător aplicată
capitalului: când k este relativ mic, investiţia brută per unitatea de capital,
s ⋅ f (k ) k este relativ mare. Prin ipoteză, gospodăriile economisesc şi investesc o
fracţie constantă, s, din venitul lor. Capitalul per capita, k se depreciază efectiv cu o
k&
rată constantă η + δ . În consecinţă, rata de creştere γ k ≡
va fi relativ mare.
k
Analog, se demonstrează că dacă economia începe cu k (0) > k* , atunci
rata de creştere a lui k este negativă şi k scade în timp.
Deci sistemul este global stabil; pentru orice valoare iniţială k (0) > 0 ,
economia converge către o stare unică, k * > 0 .
Putem, de asemenea, studia comportamentul outputului de-a lungul
tranziţiei. Rata de creştere a outputului per capita este dată de relaţia:
f ' (k ) ⋅ k&  f ' (k ) 
γy≡ yy =
&
= k ⋅ γ
f (k )  f (k )  k (7.90)
Expresia din parantezele drepte reprezintă, economic, contribuţia
capitalului, deci partea de venit realizată de capital din totalul venitului produs în
economie. k ⋅ f ' (k ) este proporţia per capita câştigată de un proprietar de capital şi
k ⋅ f ' (k ) f (k ) este proporţia acestui venit în venitul total per capita.
Ecuaţia (7.90) arată că relaţia dintre γ y şi γ k depinde de comportamentul
contribuţiei capitalului. Dacă notăm:
f ' (k )
Sh(k ) = k ⋅
f (k )
şi înlocuim ecuaţia (7.88) în (7.90) obţinem
γ y = sf ' (k ) − (η − δ ) ⋅ Sh (k )
Diferenţiind în funcţie de k şi grupând termenii obţinem:
∂ γy  f ' ' (k ) ⋅ k  (η + δ) f ' (k ) ⋅ [1 − Sh(k )]
=  γ −
∂k  f (k )  k
f (k )
Deoarece 0 < Sh(k ) < 1 , ultimul termen este negativ. Dacă γ k ≥ 0 atunci
∂γ y
şi primul termen din partea dreaptă este nepozitiv, şi de aici, < 0 . Deci, γ y
∂k
360
scade când k creşte (şi deci şi y creşte) în regiunea în care γ k ≥ 0 . Dar aceasta este
regiunea în care k ≤ k* .
∂γ y
( )
Dacă γ k < 0 k < k * , atunci semnul lui
∂k
este ambiguu pentru o
formă generală a funcţiei de producţie, f (k ) .

Totuşi, dacă economia este aproape de starea sa staţionară, atunci mărimea
∂γ y
lui γ k va fi mai mică şi < 0 va avea sigur loc chiar dacă k < k * .
∂k
În modelul Solow-Swan, care presupune o rată a economisirii constantă,
nivelul consumului per capita, c = (1 − s ) y . Deci γ c = γ y are loc în orice moment
de timp. Consumul va avea, deci, aceeaşi dinamică temporală ca şi outputul.
7.2.2.2 Modelul Solow-Swan cu progres tehnic
Până acum s-a presupus că nivelul tehnic este costant în timp. Totuşi, în
absenţa tehnologiei, legea randamentului descrescător va face imposibilă
menţinerea creşterii economice pentru mult timp, chiar şi prin acumularea unei
cantităţi de capital per capita tot mai mari. Din această cauză, este necesară
introducerea ca al treilea factor de producţie, a progresului tehnic. Acest lucru
poate fi realizat în diferite moduri. Inovaţiile pot permite producătorilor să obţină
aceeaşi cantitate de output cu mai puţin capital sau mai puţină muncă. Aceste
cazuri se numesc progres tehnic cu economisire de capital, respectiv progres tehnic
cu economisire a muncii.
Introducerea progresului tehnic în modelele de creştere depinde de ipoteza
făcută asupra modelului în care acţionează inovaţiile. Astfel, progresul tehnic se
numeşte neutru în sens Hicks dacă
Y = F (K , L, t ) = T (t )F (K , L ) ,
unde T (t ) este un indicator al stării tehnologiei şi T (t ) ≥ 0 .
Harrod introduce un tip de progres tehnic afectând forţa de muncă, numit şi
progres tehnic în sens Harrod:
Y = F (K , A(t )L )
unde A(t ) este un indicator al tehnologiei iar A& (t ) ≥ 0 . Un astfel de progres tehnic
duce la obţinerea unui output mai mare utilizând un input de forţă de muncă mai
mic.
În sfârşit, Solow defineşte progresul neutru de forma:
Y = F [B(t ) ⋅ K , L]
unde B(t ) este un indicator al tehnologiei, şi B& (t ) ≥ 0 . Acest tip de progres tehnic
permite obţinerea aceleiaşi producţii cu o cantitate mai mică de input de capital.
361
Fiecare dintre aceste tipuri de progres tehnic determină anumite modificări

în modelul Solow-Swan care, dacă încorporează o funcţie de producţie de acest tip
se mai numeşte şi model Solow-Swan cu progres tehnic.
Să vedem ce modificări se produc în model dacă avem o funcţie de
producţie cu progres tehnic neutru în sens Harrod. Presupunem, deci, că funcţia
de producţie este de forma:
Y = F (K , A(t )L )
unde A(t ) creşte cu o rată constantă x, deci A& (t ) = x .
Ecuaţia de dinamică a stocului de capital se scrie atunci:
K& = sF (K , AL ) − δK
Împărţind la L obţinem ecuaţia de dinamică a înzestrării tehnice a muncii:
k& = sF (k , A) − (η + δ )k
Împărţind această relaţie în ambrii termeni cu k avem:
γ k = sF [k , A(t )] k − (η + δ )
În această relaţie, γ k este egală cu diferenţa dintre doi termeni: produsul dintre rata
economisirii s şi producţia medie a capitalului, respectiv (η + δ ) .
Faţă de modelul Solow – Swan fără progres tehnic, observăm că producţia
medie a capitalului, F [k , A(t )] k , creşte în timp deoarece A(t ) creşte cu o rată x.
Grafic, acest lucru înseamnă că curba s ⋅ F (⋅) k se va deplasa şi ea continuu către
dreapta şi deci, nivelul lui k ce corespunde intersecţiei dintre această curbă şi linia
η + δ se va deplasa tot către dreapta (figura 7.25).
k
sF (⋅)
k
s F 1 (⋅)
k
η +δ
γk
γ '
k γ ''
k
Figura nr. 7.25
362
Să determinăm acum rata de creştere a lui k în starea staţionară. Prin

definiţie, rata de creştere în starea staţionară, γ k este constantă. Deoarece s, η + δ
*
sunt, de asemenea, constante, ecuaţia ratei de creştere γ k implică şi faptul că

F [k , A(t )] k este constant în starea staţionară. Dar
F [k , A(t )] k = F [1, A(t ) k ]
De aici, se observă că F [1, A(t ) k ] rămâne constant doar dacă A(t ) şi k cresc
amândouă cu aceeaşi rată x. În consecinţă, γ k = x .
*
Outputul per capita este dat de

y = F [k , A(t )] = kF [1, A(t ) k ]
Deoarece k şi A(t ) cresc în starea staţionară cu rata k, rata de creştere a
lui y în starea staţionară este şi ea egală cu x. Mai mult, deoarece
c = (1 − s ) y
şi rata de creştere a lui c în starea staţionară va fi egală cu x.
Pentru a analiza dinamica tranziţională a modelului cu progres tehnic
este mai convenabil să rescriem sistemul în funcţie de variabilele care rămân
constante în starea staţionară. Deoarece, după cum am arătat, k şi A(t ) cresc în
starea staţionară cu aceeaşi rată x, vom introduce rata:
K
kˆ ≡ k A(t ) =
L ⋅ A(t )
Mărimea L ⋅ A(t ) = Lˆ se mai numeşte şi cantitatea efectivă de muncă şi
reprezintă cantitatea de muncă fizică, L, înmulţită cu eficienţa muncii, A(t ) .
Variabila k̂ reprezintă atunci cantitatea de capital per unitatea de muncă
efectivă.
Cantitatea de output per unitatea de muncă efectivă, yˆ = Y [L ⋅ A(t )] este
dată de:
( ) ()
yˆ = F kˆ,1 ≡ f kˆ
Deci, putem rescrie funcţia de producţie în formă intensivă dacă înlocuim y
şi k cu ŷ şi k̂ . Procedând exact ca la modelul fără progres tehnic, dar utilizând
faptul că A(t ) creşte cu o rată x, obţinem ecuaţia de dinamică pentru k̂ :
()
γ kˆ = s f kˆ kˆ − ( x + η + δ )
Termenul x + η + δ exprimă rata de depreciere efectivă a lui kˆ = K Lˆ .
Dacă rata economisirii s ar fi zero atunci k̂ s-ar deprecia datorită, pe de o parte,
deprecierii lui K cu o rată δ şi, pe de altă parte, datorită creşterii lui L̂ cu rata
x +η .
363
Deoarece, în starea staţionară, k̂ creşte cu o rată egală cu zero, atunci

valoarea staţionară a lui k̂ satisface condiţia:
( )
sf kˆ = ( x + η + δ ) kˆ
* *
Dinamica tranziţională a lui k̂ este similară calitativ cu cea a lui k din

()
modelul fără progres tehnic. În figura 7.26 este reprezentată curba sf kˆ kˆ şi linia
x +η + δ
364
x +η + δ
()
sf kˆ
kˆ
k̂
*
k̂
Figura nr. 7.26
Şi în cazul acesta economia este global stabilă deoarece pentru orice

kˆ(0 ) > 0 , k̂ (t ) converge către o valoare unică k̂ .
*
7.2.2.3 Modele de creştere economică endogene (de tip AK)
Pe la mijlocul anilor 80, Paul Romer a supus la o analiză critică modelele

de creştere neoclasice, arătând că ele nu explică suficient de clar creşterea
productivităţii pe termen lung. De aceea, el a introdus o clasă de modele în care
factorii determinanţi ai creşterii sunt endogeni, deci încorporaţi în model. Din
această cauză, aceste modele de creştere s-au numit endogene. Există astăzi, după o
dezvoltare de aproape 20 de ani, diferite modele cu ipoteze foarte diversificate
privind cauzele creşterii productivităţii. Unul dintre cele mai simple modele de
acest tip este modelul AK, în care rata economisirii s este presupusă constantă şi
dată exogen, iar nivelul tehnologiei este fixat. Deşi modelul este destul de simplu,
el pune în evidenţă o serie de caracteristici care determină endogenizarea creşterii
economice.
Proprietatea cea mai importantă a acestui model, ca, de fapt, a tuturor
modelelor de creştere endogenă, este absenţa randamentului descrescător al
capitalului.
Funcţia de producţie din modelul AK este de forma:
Y = AK
unde A este o constantă pozitivă care reflectă nivelul tehnologiei. Forma acestei
funcţii dă şi numele clasei de modele.
365
Absenţa totală a randamentului descrescător poate părea nerealistă, dar

ideea devine mai plauzibilă dacă considerăm că K include şi capitalul uman.
Outputul per capita este:
y = Ak
iar randamentul mediu şi marginal al capitalului sunt constante şi egale cu nivelul
A > 0.
Dacă înlocuim f (k ) k = A în condiţia γ k = sf (k ) k − (η + δ ) obţinem:
γ k = sA − (η + δ )
Am revenit aici la cazul x = 0 (deci progres tehnic zero) deoarece vrem să
arătăm că creşterea per capita poate să apară pe termen lung chiar fără schimbarea
exogenă a tehnologiei.
În figura 7.27 este reprezentată relaţia de mai sus.
sA
γk >0
η +δ
k
Figura nr. 7.27
Deci γ k este distanţa pe verticală dintre cele două curbe orizontale, sA şi

η + δ . S-a reprezentat cazul sA > (η + δ ) , astfel că γ k > 0 . Deoarece cele două
linii sunt paralele, γ k este constantă; în particular, este independentă de k. Cu alte
cuvinte, k întotdeauna va creşte cu o rată staţionară γ k = sA − (η + δ ) .
*
Deoarece y = Ak , rata de creştere a outputului γ k = γ k . În plus, deoarece

*
c = (1 − s ) y şi rata de creştere a lui c este egală cu γ *k .

Deci, toate variabilele per capita din model cresc cu aceeaşi rată:
γ = γ * = sA − (η + δ )
366
Se observă, astfel, că economia cu tehnologia AK poate înregistra o

creştere a capitalului pe termen lung fără progres tehnic. Mai mult, rata de creştere
per capita, γ depinde de parametrii de comportament ai modelului, şi anume rata
economisirii, s şi rata de creştere a populaţiei, η. Aici, o rată a economisirii mai
mare determină o rată mai înaltă a ratei de creştere per capita, γ . Similar, dacă
*
nivelul tehnologiei A creşte, atunci rata de creştere pe termen lung γ este mai
*
mare. Schimbările în ratele de depreciere, δ şi de creştere a populaţiei, η au, de

asemenea, efecte permanente asupra ratei de creştere per capita.
7.2.2.4 Modelul lui Romer al motorului creşterii economice
Dar cum acţionează progresul tehnic asupra creşterii economice? Modelul

AK nu dă un răspuns concludent. Ideea următorului model, dat de Romer, este că
progresul tehnic rezultă din goana după profit a inventatorilor şi firmelor, deci din
chiar funcţionarea economiei.
Modelul lui Romer endogenizează progresul tehnic, introducând un sector
al cercetării şi dezvoltării în care inventatorii interesaţi de profit încearcă să
promoveze noi idei pentru a obţine acest profit prin noile lor invenţii. Acest model
explică de ce ţările dezvoltate au o creştere susţinută. Progresul tehnic are loc mai
ales în aceste ţări deoarece ele concentrează cea mai mare parte dintre inventatori şi
îşi pot permite să plătească cele mai mari profituri descoperitorilor noilor idei.
Ca şi în modelul Solow – Swan, şi modelul Romer are două componente
fundamentale: o ecuaţie descriind funcţia de producţie şi un sistem din două ecuaţii
descriind modul în care inputurile producţiei se schimbă în timp.
Funcţia de producţie agregată este de forma:
Y = K α (A L y )
1−α
unde α ∈ (0,1) iar L y reprezintă munca alocată sectorului producţiei.

Pentru un nivel dat al tehnologiei, A, această funcţie de producţie are
randamente constante în raport cu K şi L y . Dar, dacă considerăm că ideile ( A)
reprezintă tot un factor de producţie, atunci producţia creşte fără ca tehnologia A să
evolueze (deci tehnologia are un randament crescător).
Pentru a arăta acest lucru, scriem
F (tK , tA, t L y ) = (tα K α )(t1−α A1−α ) ⋅ (t1−α L1y−α ) = t 2 −α F (K , A, L y )
Dar, deoarece α ∈ (0,1) avem că:
t
2 −α
F (K , A, L y ) > tF (K , A, L y )
care arată că outputul creşte datorită simplei prezenţe a lui A ca factor de producţie.
367
Ecuaţiile ce descriu evoluţia acumulării de capital şi a forţei de muncă sunt

similare celor din modelul Solow-Swan:
K& = sY − δK
L&
=η
L
Dar ecuaţia cheie a modelului lui Romer este cea care descrie evoluţia
progresului tehnic. În modelele neoclasice, A creştea cu o rată constantă dată
exogen. În modelul lui Romer, evoluţia lui A este endogenizată. A(t ) reprezintă
stocul de idei care a fost realizat până în momentul t. În consecinţă, A& ar
reprezenta numărul de noi idei ce apar în fiecare moment de timp t.
Într-o formă simplificată, acest număr este dat de:
A& = τ L A
unde L A reprezintă numărul de persoane care sunt angajate în căutarea de noi idei
(cercetători ştiiţifici) iar τ este rata cu care sunt descoperite noile idei.
În consecinţă, forţa de muncă utilizată în economie este:
L = LY + L A .
Pe de altă parte, τ este dat de
τ = AΦ , Φ < 1
deci rata de apariţie a noilor idei depinde de ideile deja descoperite.
Productivitatea medie a cercetării ştiinţifice depinde de numărul de
persoane incluse în acest sector. Aceasta înseamnă că producţia de noi idei poate fi
descrisă de LλA , λ ∈ [0,1] , cu λ reprezentând un factor de intensificare a
eforturilor de cercetare.
Ţinând cont de aceste lucruri, evoluţia stocului de noi cunoştinţe ştiinţifice
poate fi descrisă de relaţia:
A& = ρ LλA ⋅ AΦ
Dacă o fracţie constantă din populaţie este utilizată în producţia de idei
ştiinţifice, acest model ajunge la aceleaşi concluzii ca şi modelul neoclasic:
γy =γk =γA
Dar care este rata de creştere a progresului tehnic în acest model? Pentru
aceasta determinăm:
A& λ
= ρ L1−AΦ
A A
Pe termen lung, A& A = γ A = ct . Acest lucru este posibil numai dacă în
relaţia de mai sus numărătorul şi numitorul cresc cu aceeaşi viteză, deci:
& A&
0 = λ L A − (1 − Φ )
LA A
368
& L&
În plus, pe termen lung, ştim că L A = = η , ceea ce conduce la:
LA L
A& λη
γA= =
A 1− Φ
Deci rata de creştere pe termen lung a economiei este determinată de
parametrii funcţiei producţiei de idei şi de rata de creştere a populaţiei.
În particular, dacă
λ = 1, Φ = 0 ⇒ τ = ρ , A& = ρ L A
Dacă L A este constant, totalul ideilor noi create în fiecare perioadă este constant şi
partea noilor idei din stoc se diminuează în timp. În consecinţă, A& A = 0 .
Creşterea susţinută nu există decât dacă numărul de idei noi create în
fiecare perioadă este crescător. Acest lucru este posibil doar dacă populaţia afectată
cercetării este crescătoare sau dacă populaţia totală creşte:
γ y = γ A =η .
Acest rezultat este similar modelului Solow-Swan cu progres tehnic, dar
mecanismul care produce acest rezultat este diferit căci el presupune crearea
endogenă de noi idei: o populaţi mai mare generează mai multe idei şi cum
utilizarea noilor idei este generală, toată lumea profită.
Din modelul de mai sus pot fi deduse şi alte câteva concluzii:
1) Modelul sugerează că dacă creşterea populaţiei se opreşte, creşterea
economică se opreşte şi ea. Mai mult, dacă efortul de cercetare rămâne constant,
acest lucru ar trebui de asemenea să conducă la o creştere nulă. Un efort de
cercetare ştiinţifică constant nu poate susţine creşterea proporţională a stocului de
cunoştinţe necesare creşterii economice pe termen lung;
2) Un caz particular este în contradicţie cu rezultatul de mai sus şi acesta
corespunde funcţiei de producţie a ideilor din modelul iniţial al lui Romer (1990) în
care: λ = 1 şi Φ = 1 .
În acest caz:
A&
A& = ρ L A ⋅ A ⇒ = ρ L A ,
A
ceea ce spune că creşterea este posibilă chiar cu un efort constant de cercetare când
productivitatea cercetării τ = ρA este crescătoare în timp, chiar dacă numărul de
cercetători este constant. Chiar dacă este extrem de tentantă, această idee a lui
Romer este în contradicţie cu faptele căci ratele de creştere ale economiilor
occidentale nu au mai sporit considerabil în ultimul secol, în ciuda unei creşteri
foarte puternice a efortului de cercetare şi dezvoltare. Acest rezultat empiric
implică Φ < 1 , cum s-a presupus mai sus.
3) În toate cazurile, politicile economice nu pot influenţa ratele de creştere ale
unei astfel de economii căci nici o variabilă din model nu poate fi influenţată de
politici macroeconomice, în ciuda faptului că progresul tehnic a fost endogenizat.
369
7.2.3 Modelarea ciclurilor şi fluctuaţiilor economice
Ciclurile economice au constituit, pentru mulţi economişti, o preocupare

majoră, studiul acestor cicluri constituind astăzi un domeniu ştiinţific distinct al
macroeconomiei. Observate pe cale experimentală încă din secolul al XIX-lea,
ciclurile constau în esenţă din creşteri urmate de descreşteri ale principalilor
indicatori economici, în special a venitului naţional, PIB, investiţiilor, consumului
ş.a.
Treptat, au fost elaborate teorii ale ciclurilor economice în care sunt
încorporate atât explicaţii teoretice cât şi modele cu ajutorul cărora sunt explicate
apariţia şi derularea ciclurilor economice.
Schumpeter, creatorul şcolii economice austriece, a clasificat ciclurile
economice în raport cu lungimea acestora în:
• ciclurile sezoniere (fluctuaţii) care au o durată de până la un an;
• cicluri Kitchin, cu o durată de aproximativ 3 ani;
• cicluri Uglar, cu o durată cuprinsă între 9 – 10 ani;
• cicluri Kuznets, cu durata de 15 – 20 ani; şi
• cicluri Kondratiev (seculare), cu o durată de 48 – 60 ani.
Tot Schumpeter a definit patru faze principale ale unui ciclu economic:
boom – recesiune – depresiune – relansare. În figura 7.28 este reprezentat un ciclu
economic cu fazele sale principale.
PNB
Boom
Relansare
Recesiune
Depresiune
t
Figura nr. 7.28
370
Un boom reprezintă acea stare a economiei în care toţi indicatorii

economici principali au cele mai înalte valori; recesiunea corespunde unui declin
notabil al activităţii economice reflectat în valori descrescătoare ale indicatorilor;
depresiunea este perioada în care toate activităţile economice se află la cel mai
scăzut nivel; iar relansarea se manifestă prin reluarea creşterii nivelului
activităţilor economice caracterizată de valori în creştere ale principalilor
indicatori. Faza de boom împreună cu recesiunea care urmează acestuia poartă
numele de contracţie iar depresiunea împreună cu faza de relansare ulterioară
acesteia se mai numeşte şi expansiune. Deci economia este supusă alternativ unei
faze de contracţie urmată de o fază de expansiune ş.a.m.d.
Datele experimentale privind diferitele economii dezvoltate au arătat că
ciclicitatea este un proces emergent, ea regăsindu-se în fiecare ţară şi în oricare
dintre perioade. S-a apreciat, de pildă, că în prezent economia mondială se află la
sfârşitul celui de-al patrulea ciclu secular (Kondratiev) ce a început în 1950 şi va
dura până în 2010. Între anii 2008 şi 2010 acest ciclu secular va atinge un vârf, deci
va intra într-o fază de boom.
Multe dintre modelele elaborate de diferitele teorii referitoare la cauzele
ciclurilor economice sunt deosebit de cunoscute (Samuelson, Goodwin, Kaldor,
Hincks, Pasinetti ş.a) aşa că nu ne vom mai referi la ele.
Ultimele cercetări în acest domeniu, ce au determinat apariţia unei teorii a
ciclurilor economice reale, încercă să pună de acord explicaţiile privind apariţia
acestor cicluri cu teoriile privind creşterea economică endogenă (Romer).
Teoria ciclurilor economice reale, dezvoltată în ultimul deceniu al
secolului XX, încearcă să stabilească o legătură între creştere şi ciclicitate într-o
economie care funcţionează atât la echilibru cât şi departe de echilibru. În acest
scop, s-au propus trei metode principale de studiere a interacţiunii dintre creştere şi
cicluri: a) o primă metodă constă în introducerea în cadrul modelelor de creştere
economică a ciclurilor sub forma unor şocuri şi perturbaţii stohastice, prin
intermediul cărora ciclurile sunt generate în mod continuu; b) a doua metodă constă
în studierea implicaţiilor pe care le au procesele şi sistemele de la nivel
microeconomic în apariţia ciclurilor economice de la nivel macroeconomic; şi c) a
treia metodă analizează posibilitatea apariţiei în economie a unor stări de echilibru
multiplu şi descrie ciclul ca fiind determinat de trecerile succesive ale economiei
prin aceste stări.
În continuare, vom introduce câteva exemple de modele, reprezentative
pentru teoria ciclurilor economice reale.
371
7.2.3.1 Modele de creştere economică cu cicluri stohastice
Primele încercări de a explica ciclurilor economice pe baza şocurilor

stohastice le-au făcut Frisch (1933) şi Slutsky (1937). Primul considera inovaţiile
tehnice ca fiind perturbaţii exogene pentru nivelul disponibil al progresului tehnic,
în timp ce al doilea arăta modul în care suma componentelor aleatore generează
cicluri similare celor determinate de fluctuaţiile observate empiric.
În aceeaşi perioadă, Schumpeter (1939) afirma că sursa creşterii economice
dintr-o ţară o constituie continua introducere a noi inovaţii şi şocurile determinate
de acestea în productivitatea muncii. Inovaţiile erau considerate de Schumpeter ca
fiind endogene, spre deosebire de Frisch care le vedea ca fiind factori exogeni ai
economiei şi creşterii acesteia.
Concepţia privind endogenizarea inovaţiilor a fost sursa principală de
inspiraţie a teoriei actuale a ciclurilor economice reale, care consideră ciclul ca un
fenomen determinat în mod esenţial de şocurile pe care le înregistrează economia
reală iar creşterea pe termen lung ca suma cumulativă a acestor şocuri.
Modelul standard al acestei teorii a ciclurilor economice reale, care derivă
din lucrările lui Kydland şi Prescotl (1982) este, în esenţă un model de creştere
neoclasic în care progresul tehnic exogen este modelat ca un proces stohastic.
Scopul este, ca, prin simulare, să se obţină cu acest model serii de date similare
celor observate în realitate. Concluzia acestui model este că ciclul economic este,
în esenţă, un fenomen real şi că utilizând cadrul neoclasic de modelare putem
explica apariţia componentei ciclice a creşterii. Totuşi, această concluzie a fost,
mai târziu, respinsă de modele în care progresul tehnic este endogenizat (Stadler
(1990), Aghion şi Saint-Paul (1998)).
• Modelul de bază
Se consideră economia ca fiind compusă dintr-un agent reprezentativ cu
durată de viaţă infinită care îşi maximizează suma actualizată a utilităţii sale
instantanee.
Vom considera că utilitatea este dată de o funcţia logaritmică de forma:
U = ln ct + φV (lt )
unde ct este consumul per capita şi lt este timpul de odihnă per capita.
Producţia este caracterizată de o piaţă a bunurilor şi serviciilor competitivă
pe care sunt active firme care produc un singur produs omogen conform unei
tehnologii descrisă de o funcţie de producţie de tip Cobb – Douglas cu economie de
scală constantă:
Yt = ( At zt ht )1−α k αt
unde: Yt - reprezintă outputul per capita;
At - progresul tehnologic pe termen lung;
zt - productivitatea ciclică pe termen scurt, ht = L – lt fiind orele lucrate; şi kt
– înzestrarea cu capital per capita.
372
Se presupune că productivitatea este descrisă de un proces stohastic de

forma:
z t = z t −1 exp(γ + ε t )
unde γ > 0 este o constantă dată şi ε t ~ N (0,τ ε2 ) [deci un proces aleator normal
distribuit, de medie zero şi dispersie finită, τ ε2 ).
Din ipoteza privind pieţele competitive rezultă că factorii de producţie sunt
remuneraţi conform productivităţilor lor marginale, deci:
t = α [( At zt ht )1−α k αt −1] − δ
reprezintă renta (chiria) capitalului utilizat, cu δ fiind factorul (rata) de depreciere
a acestuia, şi
wt = (1 − α ) [At1−α z t1−α ht−α k tα ]
fiind rata salariului.
Problema care trebuie rezolvată în economie poate fi scrisă atunci ca
 ∞
 max W = E0 ∑ β {ln ct + φ V (lt ) }
t
∞
{ct , l t }t =0 t =0

 în condiţiile :

( 1 −α α
k t +1 = At z t ht )
k t − ct + (1 − δ ) k t
k (0) = k
 0
Deoarece zt urmează o traiectorie aleatoare, în general nu există o soluţie
deterministă a acestei probleme decât în cazul particular în care
α = δ = 1 şi V (lt ) = ln lt .
• Rezolvarea modelului
Procedura de rezolvare a problemei de optim de mai sus constă în

determinarea echilibrului staţionar (care corespunde locului geometric către care
economia converge dacă nu ar fi supusă şocurilor aleatoare ale productivităţii, zt )
şi în aproximarea problemei de optim în jurul stării staţionare.
Pentru a determina echilibrul staţionar este obişnuit să se normalizare
fiecare variabilă în raport cu rata sa de creştere pe termen lung. Făcând acest lucru,
obţinem următoarele variabile normalizate:
kt c y z
kˆt = ; cˆt = t ; yˆ t = t ; zˆt = t
At −1 z t −1 At z t At z t zt −1
373
Soluţia problemei de optim este dată atunci de următorul sistem de ecuaţii

cu diferenţe:
ht +1 = qh ktnh mh
ˆ
kt +1 = qk kˆtnk zˆtmk
unde coeficienţii qi , ni şi mi , cu i = h, k sunt funcţii neliniare de parametrii iniţiali
ai modelului.
Adăugând la sistemul de ecuaţii de mai sus, procesul stohastic ce descrie
evoluţia productivităţii zt obţinem o descriere completă a dinamicii modelului. O
dificultate a rezolvării este aceea că parametrii qi , ni şi mi trebuie determinaţi prin
simulări numerice.
Rezolvarea acestui model a arătat că soluţia de echilibru staţionar este
stabilă, în ciuda faptului că ea conţine şi o componentă aleatoare dată de ẑ t .
7.2.3.2 Model al ciclurilor economice reale cu

“learning – by – doing”
Modelele neoclasice de creştere economică introduc progresul tehnic în

mod exogen, fapt ce a fost criticat, acest lucru împiedicând corelaţia dintre efectele
progresului tehnic şi rezultatele creşterii economice. Endogenizarea progresului
tehnic se poate efectua în mai multe modalităţi. De exemplu, se poate introduce în
model a ecuaţie care descrie evoluţia unui proces legat de progresul tehnic ca atare,
de exemplu a productivităţii muncii sau a creşterii randamentului capitalului. O altă
posibilitate este aceea de considera progresul tehnic de tip Schumpeterian, caz în
care se introduce în model o relaţie de legătură dintre productivitate şi rata de
creştere a outputului.
În continuare, vom introduce un model al lui Stadler (1990) care consideră
că economia creşte datorită procesului de “learning – by – doing”. Acest lucru
presupune că ciclurile economice sunt generate de şocuri ale productivităţii
similare celor din modelul cu cicluri stohastice prezentat anterior.
• Modelul
Stadler consideră o firmă reprezentativă care rezolvă următoarea problemă:

 ∞   w   
V = max  ∑ β t  yt −  t  ht  
{ht }t∞=0  t =0   pt   
unde 0 < β < 1 este un factor de actualizare, wt este rata salariului nominal
(monetar), pt este nivelul preţurilor iar ht este cantitatea de muncă angajată de
firmă.
374
Se presupune că firma are funcţia de producţie de forma:
yt = z tx ht1−α aηt , 0 < α < 1, x > 0,η > 0

unde zt este şocul productivităţii şi at este cantitatea de cunoştinţe per capita
acumulate în cadrul firmei. at este acumulat atât datorită componentei exogene
(cunoştinţe acumulate în economie) cât şi componentei interne (cunoştinţe
acumulate în cadrul producţiei firmei):
1− δ
at = at −1 a ytλ−1
unde λ , δ a > 0.
Şocul productivităţii urmează un proces stohastic similar celui din modelul

anterior, dar fără componenta deterministă:
z t = z t −1 exp(ε t ), ε t ~ N (0, σ ε2 )
În ipoteza acumulării exogene a cunoştinţelor, problema de optimizare de
mai sus devine o problemă de optimizare statică.
Deci curba cererii de muncă a firmei este dată de condiţia de ordinul întâi a
problemei de minimizare a profitului la momentul t, şi anume:
 x η 1 / α
(1 − α ) z t at
htd =  
 wt / pt 
Oferta de muncă se presupune că este
φ2
w 
hts = exp(φ1 )  t  , φ1 , φ 2 > 0
 pt 
Stadler presupune apoi că nici consumatorul şi nici firma nu cunosc nivelul
preţurilor la momentul t când se negociază pe piaţa muncii pentru a stabili salariul
de la începutul perioadei următoare. Deci, ei formulează alegerile lor pe baza
aşteptărilor privind nivelul preţurilor la momentul t, având la dispoziţie fiecare
mulţimile lor informaţionale (care include şi nivelul productivităţii, z t −1 ).
375
În cazul ipotezelor enunţate mai sus, se obţine următoarea expresie a

logaritmului ofertei agregate, ~
s
y t a firmei:
yt = f 0 + f 1 ~
~ s
z t −1 + f 3 a~t + f 4 ( ~
zt + f 2 ~ pt − ~
pte )
cu simbolul “~” reprezentând logaritmul variabilei iar f 0 , f 1 , f 2 , f 3 şi f 4 fiind
daţi de expresiile:
f 0 = (1 − α ) [φ 2 log(1 − α ) + φ1 ] / (1 + α φ 2 )
f 1 = x /α
f 2 = −(1 − α ) x / α (1 + α φ 2 )
f 3 = (1 − α ) φ 2 η (1 + α φ 2 )
f 4 = (1 − α ) / α
Astfel spus, oferta agregată a firmei depinde de şocurile productivităţii,
z t , cunoaşterea acumulată, a~t şi de diferenţa dintre preţul curent şi preţul aşteptat,
~
(~p −~
t pe ) .
t
În model, cererea agregată de produse este dată de:
mt
ytd =
pt
unde mt este masa monetară per capita. mt se presupune că este neobservabilă la
începutul perioadei t, dar că urmează un proces stohastic:
mt = mt −1 exp (γ m + ξ t ), ξ t ~ N (0, σ ξ2 )
unde γ m > 0 este trendul în oferta de bani.
Punând condiţia de echilibru dintre oferta agregată, ~

yts şi cererea
agregată, ~
ytd (logaritmată şi ea), obţinem:
~ ξ − f 1ε t
pt − ~
pte = t
1+ f4
376
Înlocuind ( ~ pte ) în relaţia lui ~

pt − ~ yts , obţinem outputul (logaritmic) de
echilibru:
~ z t −1 + q 2 a~t + q3ξ t + q 4ε t
yt = q0 + q1 ~
unde:
q0 = [φ 2 log(1 − α ) + φ1 ] / (1 + αφ 2 )
q1 = x (1 + φ 2 ) / (1 + φ 2 )
q 2 = η (1 + φ 2 ) / (1 + αφ 2 )
q3 = 1 − α
q 4 = x.
Din expresia outputului de echilibru obţinută mai sus, se constată că
dinamica acestuia este dependentă de şocuri monetare şi reale ( ξ şi, respectiv, ε ),
z şi de stocul de cunoştinţe acumulate, a~ .
de şocurile productivităţii, ~
Înlocuind în expresia lui ~ yt soluţiile ecuaţiilor lui zt şi, respectiv at , date
în model obţinem:
y t = q0 + q1 ∑ ε i + q2 {(1 − δ a + λq2 ) t a~0 +
t −1
~
i =1

+ λ ∑ (1 − δ a + λq2 ) t − j  q0 + q1 ∑ ε i + q3ξ j + q4ε j   + q3ξ t + q4ε t
t j −1
j =0 
 i =1 

care exprimă evoluţia outputului în raport cu factorii de influenţă explicitaţi în
model.
Din relaţia de mai sus se poate calcula acum nivelul aşteptat al outputului
(logaritmic) pe termen lung:
 δa 
E0 [ ~
yt ] = q0   + q 2  a~0 + λq0 
 ⋅ (1 − δ a + λq 2 ) t
δ − λ   λq 2 − δ a
 a q2   
Existenţa unei creşteri pozitive pe termen lung a outputului depinde de
valoarea (1 − δ a + λq 2 ) . Dacă 1 − δ a + λq 2 > 1 atunci rata de creştere a
outputului este crescătoare tot timpul; altfel, rata de creştere pe termen lung este
zero şi nivelul outputului (logaritmic) converge către q0δ 0 / (δ a − λq 2 ) .
În cazul unei creşteri pozitive pe termen lung, deci 1 − δ a + λq 2 > 1 , atât
şocurile monetare cât şi cele reale au efecte pe termen lung. Totuşi, ele acţionează
prin două canale diferite.
Şocurile monetare afectează outputul prin intermediul stocului de
cunoştinţe acumulate, în timp ce şocurile reale lucrează atât direct asupra
outputului, cât şi indirect prin stocul de cunoştinţe acumulate.
377
Dacă presupunem că η = 0 , deci stocul de cunoştinţe acumulate nu este

reluat în producţie, acest lucru implică q 2 = 0 (deci rata de creştere pe termen
lung este zero). În acest caz, obţinem:
t −1
~
yt = q0 + q1 ∑ ε i + q3ξ t + q 4ε t
i =1
Observăm de aici că şocurile reale au efecte pe termen lung, în în timp ce
şocurile monetare ξ au doar efecte pe o singură perioadă.
Acest caz corespunde modelului standard al ciclurilor economice reale în
care s-a presupus că procesul stohastic al productivităţii are un trend pozitiv.
În sfârşit, ar trebui notat că şocurile monetare singure pot avea şi ele efecte
pe termen lung în absenţa şocurilor reale. Astfel, dacă x = 0, deci q1 = q 4 = 0 ,
din expresia generală a lui ~
yt obţinem:
~  t

y t = q0 1 + λ ∑ (1 − δ a + λq2 ) t − j  + q2 (1 − δ a + λq2 ) t a~0
 j = 0 
t
+ λq3 ∑ (1 − δ a + λq2 ) t − jξ j + q3ξ t
j =0
şi, deoarece 1 − δ a + λq 2 > 1 , şocurile monetare ξ au efecte pe termen lung iar

~
yt are o rădăcină unitară.
7.2.3.3 Modele de creştere endogene cu cicluri deterministe
Odată cu apariţia modelelor de creştere endogenă de tip Romer, un mare

număr de contribuţii au avut ca obiect studiul dinamicii modelelor de acest tip într-
un context determinist. Prezentăm, în continuare, un astfel de model de creştere
endogenă cu un singur sector, în cadrul căruia sunt puse în evidenţă cicluri
economice persistente.
Modelul, dat de Greiner şi Semmler (1996) porneşte de la ipoteza că o
unitate de investiţie are efecte diferite asupra apariţiei capitalului fizic, şi, respectiv,
acumulării de cunoştinţe. Acest lucru implică două variabile separate care descriu
aceste efecte.
Posibilităţile de producţie din economie sunt date în modelul sub forma
unei funcţii de producţie:
Y
= bAα 1−α , b > 0, α ∈ (0,1)
k
L
unde A reprezintă stocul de cunoştinţe, K este stocul de capital fizic, L este forţa de
K
muncă iar k = . Pentru simplitate, se alege b = 1.
L
378
Presupunând că L creşte exponenţial în timp cu o rată constantă egală cu

s > 0, ecuaţia de evoluţie a lui k este următoarea:
k& = i − (δ − n)k
unde δ = 0 este rata de depreciere i =I / L, unde I este investiţia brută.
În ce priveşte stocul de cunoştinţe, A, acesta se presupune că se
acumulează printr-un proces de tip “learning – by – doing” de tip Arrow:
t
A(t ) = ρ ∫ exp[ ρ ( s − t )] i ( s) ds
−∞
cu ρ > 0 sau, acelaşi lucru:
A& = ρ (i − A) = ρ ( Aα k 1−α − c − A)
unde ρ > 0 reprezintă ponderea acordarea celor mai recente nivele ale investiţiei
brute în formarea cunoştinţelor, iar c este consumul per capita.
Modelul se limitează la formularea unei probleme de optim în care se ia în
considerare în mod explicit evoluţia cunoştinţelor. Normalizând relaţiile pentru
L(0) = 1 , această problemă de optim se scrie:
∞
max ∫0 exp[ −( β − n ) t ] u ( c(t )) dt , β > 0
c
în condiţiile:
k& = Aα k 1−α − c − (δ + n)k

unde β este un factor de actualizare pozitiv.
Punând condiţiile de ordinul întâi Hamiltonianului acestei probleme,
obţinem sistemul diferenţial:
u ′(c) − λ = 0 ⇒ u ′(c) = λ
α
A
λ& = λ (δ + β ) − λ (1 − α ) 
k
379
Din acest sistem se obţine:

α
 u ′′(c) c  c& c&  A
 u ′(c)  c = −σ = (δ + β ) − (1 − α )  
  c k
care, introdusă în ecuaţia de dinamică a lui k şi în condiţiile necesare de optim,
conduce la sistemul de ecuaţii ce descrie dinamica economiei:
 c& (1 − α )  A α δ + β
 =   −
c σ k σ
& α
k  A  c
 =   −   − (δ + 1)
k  k  k
 A& A α −1
c
 = ρ   − ρ   − ρ
 A k  A
Ordinul de mărime al acestui sistem poate fi redus printr-o schimbare de
variabile k A = k / A şi c A = c / A .
Deci:
 k& A −α cA
 = kA − − (δ + n ) − ρ k 1A−α + ρ (1 + c A )
kA kA

 c& A = (1 − α ) k −α − (δ + n ) − ρ k 1−α + ρ (1 + c )
 c A σ A
σ A A
O traiectorie de creştere echilibrată pentru sistemul iniţial se obţine din

sistemul redus care se rezolvă în condiţiile k& A / k A = c& A / c A = 0 astfel că
A& / A = k& / k = c& / c.
După cum arată autorii modelului, în cazul creşterii per capita pozitive:
(i) dacă δ + n ≥ (δ + β ) / σ , există o singură stare staţionară (c *A , k *A ) care
se arată că este un punct-şa stabil şi pentru care:
k * 1− α − ρ k *A 2 − α − (δ + n ) k *A + ρ k *A (1 − α)
c*A = A − (ρ k *A − 1) +
1 − ρ k *A σ
 ( δ + β)   ( δ + β) 
+ k *A  ρ − + ρ k *A1+ α ⋅ − (δ + n ) + =0
 σ  
 σ 
(ii) dacă δ + n < (δ + β ) / σ , există două stări staţionare,( c *A1 , k *A1 ) şi
( c *A2 , k *A2 ) cu k *A1 < k *A2 , astfel încât traiectoria asociată celui de-al punct poate
fi orice cu excepţia unei traiectorii punct-şa.
380
Din punctul de vedere al ciclurilor economice, interesează cel de-al doilea

caz, în care traiectoria este fie stabilă, fie instabilă.
Dar ştim că stabilitatea completă necesită ca Jacobianul sistemului
liniarizat în ( c *A2 , k *A2 ) să aibă urma, fr J 2* < 0 şi determinantul, det J& 2* > 0 .
Dar
− α k * −α − (1 − α ) ρ k *1−α + c *1−α + c *A / k *A ρ k *A2 − 1
A2 A2 A2
J2 =  
* 2 2
 * * −α −1 
− [α (1 − α ) / σ ] c A2 k A2 − (1 − α ) ρ c *A2 k *A−α ρ c *A2 
2
şi
c *A
fr J 2* = −α k *A-α − (1 − α ) ρ k *A1−α + 2 + ρ c *A2 < 0
2 2
k *A2
 c *A 
det J 2* = − α k *A−α − (1 − α ) ρ k *A1−α + 2  ρ c *A2 + ( ρ k *A2 − 1)


2 2 k *A2 
α (1 − α ) c * ⋅ k * −α −1 + (1 − α ) ρ c * ⋅ k * −α  > 0
 σ A2 A2 A2 A2 
De aici se observă că, de exemplu, dacă ρ variază, atunci poate exista o

valoare ρ pentru care fr J 2* ( ρ ) = 0 şi det J 2* ( ρ ) > 0 . Când se întâmplă acest
lucru, dinamica sistemului suferă o schimbare calitativă, cunoscută ca bifurcaţia
Hopf: modelul nu atinge rata de creştere staţionară, dar se înregistrează fluctuaţii
persistente în jurul acesteia. În raport cu parametrii modelului, o astfel de
schimbare structurală se poate atinge dacă:
α k *A−α + (1 − α ) ρ k *A1−α
fr J *A2 = 0 ⇒ c *A2 = 2 2
(ρ + k *A−1 )
2
α k *A−α + (1 − α ) ρ k *A1−α α (1 − α ) (1 − ρ k *A2

det J *A2 > 0 ⇒ c *A2 = 2 2
⇒ ⇒
( ρ + k *A−1 ) ρ σ k *A2
2
⇒ (1 − α − σ ) α ρ 2 k *A2 + ρ σ k *A2 (1 − α ) + α (1 − α ) < 0

2
381
Existenţa unei bifurcaţii Hopf necesită, de asemenea, ca:

d
tr J 2* ( ρ ) ρ = ρ ≠ 0
dρ
Simulările numerice cu acest model au arătat că el poate genera cicluri
limită care, în plus, sunt stabile.
Concluzia generală este că acest model poate genera cicluri persistente ale
variabilelor reprezentând rate de creştere per capita, de exemplu outputul per
capita, mai precis cicluri de creştere persistente.
7.3 Mecanisme feedback de reglare ale SCER
Am arătat până acum că, în cadrul fiecărui subsistem al sistemului

economiei reale, există cel puţin o buclă feedback cu ajutorul căreia subsistemul
respectiv îşi ajustează comportamentul la obiectivele şi scopurile urmărite de întreg
SCER. La nivelul întregului sistem, aceste bucle feedback sunt interconectate,
ducând la formarea mecanismelor feedback de reglare ale SCER.
În figura 7.29 se reprezintă cele cinci subsisteme împreună cu pricipalele
conexiuni dintre acestea. Ele formează mecanisme feedback de reglare, acestea
fiind bucle feedback interconectate care asigură reglarea şi controlul unuia sau mai
multor subsisteme din cadrul economiei reale. Pot fi astfel identificate patru
mecanisme feedback principale:
a) mecanismul feedback al reglării raportului dintre cererea şi oferta de
produse şi servicii;
b) mecanismul feedback al reglării cererii şi ofertei de forţă de muncă;
c) mecanismul feedback al profitabilităţii; şi
d) mecanismul feedback al alocării venitului disponibil.
În cadrul fiecărui mecanism feedback se exercită influenţa a două forţe
principale: prima este cea a mediului extern, format din celelalte subsisteme
ale economiei reale şi economiei monetare , dar şi sisteme complementare
sistemului economic (de exemplu: sistemul tehnologic, sistemul demografic,
sistemul ecologic ş.a.); a două forţa este reprezentată de acţiunea deliberată a
guvernului care poate influenţa dinamica economiei reale prin intermediul unor
variabile de control cum ar fi G*, H* etc.
Elaborarea unor programe de aplicare a politicilor guvernamentale prin
care se influenţează economia reală necesită cunoaşterea mecanismelor care
afectează economia, a factorilor interni şi externi care o influenţează pe orizontul
de timp considerat precum şi a procedurilor prin care se obţine un program de
aplicare a politicilor guvernamentale.
Acest program are o serie de componente, dintre care cele mai importante
sunt următoarele:
(1) Guvernul trebuie să dispună de o anumită concepţie economică asupra
relaţiilor tehnologice şi comportamentale din cadrul economiei, pentru a putea
stabili modul în care variabilele de control afectează dinamica acesteia;
382
C S5 W-L
P
N*
D
J −J
S2 S4
P
P
W
J −J Y P
N-L
S3
S1
L
Figura nr. 7.29
(2) Guvernul trebuie să deţină informaţii referitoare la starea curentă a

economiei, deci să cunoască valorile actualele ale principalelor indicatori
macroeconomici, a căror evoluţie va fi influenţată prin aplicarea variabilelor şi
mecanismelor de reglare şi control de care dispune;
(3) Guvernul trebuie să elaboreze anumite estimaţii asupra apariţiei şi
evoluţiei probabile a unor evenimente din mediul înconjurător care pot afecta
cursul viitor al economiei, evenimente pe care nu le poate controla şi care nu pot fi,
evident, influenţate de agenţii economici;
(4) În condiţiile în care se dau (1), (2) şi (3), guvernului va trebui să determine
cum va evolua în continuare economia. Pentru aceasta, el dispune de anumite
criterii sau chiar de o funcţie de bunăstare socială cu ajutorul cărora poate estima
propriile sale preferenţe în ceea ce priveşte diferitele variante posibile de evoluţie
viitoare a economiei.
383
(5) De regulă, programul guvernamental acoperă doar un orizont limitat de

timp (de exemplu, perioada în care are mandat din partea alegătorilor), la sfârşitul
căreia guvernul îşi propune să atingă anumite “ţinte”.
(6) Guvernul trebuie să facă o alegere între instrumentele de control de care
dispune.
(7) Guvernul trebuie să urmăreasă o anumită strategie privind utilizarea
optimă a instrumentelor de control pe care le-a ales pentru a maximiza
aşteptările sale privind bunăstarea socială în condiţiile date de relaţiile tehnologice
şi comportamentale care caracterizează economia, ale condiţiilor iniţiale şi ale
diferitelor evoluţii posibile şi probabile ale evenimentelor din mediul extern.
Aplicarea unui astfel de program necesită însă cunoaşterea aprofundată a
structurii şi efectelor pe care le au în economia reală mecanismele de reglare
amintite.
7.3.1 Mecanismul feedback al reglării raportului cerere/ofertă

de produse şi servicii
În cadrul sistemului cibernetic al economiei reale, mecanismul feedback al

raportului dintre cererea şi oferta de produse şi servicii se formează, în principal,
prin contribuţia unor variabile şi bucle feedback ce aparţin subsistemelor S1 (de
producţie), S2 (al raportului cerere/ofertă), S4 (al profitabilităţii) şi S5 (al formării şi
distribuirii venitului)
În figura 7.30 se reprezintă schematic acest mecanism feedback, format în
esenţă din două bucle feedback principale, (I) şi (II). Bucla feedback (I) corespunde
formării ofertei agregate de produse în timp ce bucla (II) este bucla de formării
cererii agregate de produse.
În cadrul primei bucle variabila principală influenţată (rezultativă) este
oferta agregată de produse şi servicii, Y , iar în a doua buclă variabila pricipală
influenţată o reprezintă cererea agregată de produse şi servicii, D.
384
S1 S4
I
II
S2 S5
Figura nr. 7.30
Cele două bucle sunt interconectate prin intermediul subsistemelor S2 şi S4,

astfel încât funcţionarea lor este puternic dependentă una de alta.
Reprezentarea detaliată a mecanismului feedbck al reglării raportului
cerere/ofertă este dată în figura 7.31
În cadrul buclei (I) oferta agregată Y depinde ca mărime de scalele la care
se desfăşoară diferitele procese de producţie, Sa, Sb,… Acesta, la rândul lor, sunt
influenţate de profitabilităţile nete asociate proceselor respective ca şi de progresul
tehnic T*. Profitabilităţile nete π a , π b ,... sunt dependente de indicele preţurilor P
precum şi de rata dobânzii i*.
Preţul P se formează în funcţie de excedentul de stoc dorit ( J − J ) care,
evident, depinde de stocul real de produse, J. Acest stoc este dependent, însă, de
mărimea ofertei agregate, Y ,realizată în anul curent şi în anii anteriori, dar şi de
mărimea cererii agregate, D.
Efectul de transmisie asociat acestei bucle este atunci:
S ↑⇒ Y ↑⇒ ( J − J ) ↓⇒ P ↓⇒ π ↓⇒ S ↓
deci bucla feedback I este negativă.
385
i*
π a , π b ,...
T* SaSb... Y J
(J − J ) P
X
G* D J
Figura nr. 7.31
Bucla feedback (II) este cea care acţionează asupra cererii agregate D,
compusă din cererea pentru consumul intermediar, X, cererea pentru consumul
final, C şi cererea pentru consumul guvernamental, G* (variabilă de control).
Mărimea cererii agregate D, astfel structurată, determină atât mărimea stocului
dorit, J cât şi a celui real de produse, J, deci şi excedentul de stoc dorit faţă de cel
real, ( J − J ) . Mai departe, acesta determină preţul P care, la rândul său,
influenţează cererea de consum final, C. Aceasta intră în componenta cererii
agregate, D care, după cum se observă în figura 7.31, este influenţată şi de mărimea
consumului intermediar X, determinat, la rândul lui, de scala (intensitatea) la care
se desfăşoară diferitele procese de producţie, S a , S b ,... .
Efectul de transmisie asociat buclei feedback (II) este următorul:
D ↑⇒ J ↑⇒ ( J − J ) ↑⇒ P ↑⇒ C ↓⇒ D ↓
Rezultă că şi cea de-a doua buclă feedback este negativă.
Pornind de la mecanismele de transmisie asociate buclelor feedback
precum şi de la tipurile de efecte care se exercită între variabile, putem scrie
386
următorul model general al mecanismului feedback a reglării raportului

cerere/ofertă de produse şi servicii:
S a (t + 1) = f a (π a (t );π b (t ),...) + T *
S b (t + 1) = f b (π b (t ); π b (t ),...) + T *
……………………………………………….
Ya (t + 1) = S a ( X a (t ), La (t ), t )
Yb (t + 1) = S b ( X b (t ), Lb (t ), t )
……………………………………………….
Y (t ) = Ya (t ) + Yb (t ) + ....
π a (t + 1) = P(t + 1)Ya (t ) − (1 + i (t ) )P(t ) X a (t ) − W (t ) La (t )
*
π b (t + 1) = P (t + 1)Yb (t ) − (1 + i (t ) )P(t ) X b (t ) − W (t ) Lb (t )
*
J (t + 1) = J (t ) − [Y (T − 1) − D(t )]
J (t ) = αD(t ) 0 <α <1
P (t + 1) = P(t ) + β (J (t ) − J (t ) ) ; β >0
X (t ) = X a (t ) + X b (t ) + .........
C (t ) = C 0 + γP(t ) ;γ <0
D (t ) = C (t ) + X (t ) + G * (t )
7.3.2 Mecanismul feedback al reglării raportului cerere/ofertă

de forţă de muncă
Acest mecanism determină echilibrul între cererea şi oferta de muncă pe

piaţa forţei de muncă. El este alcătuit din variabile incluse în subsistemele S1, S3 şi
S4. Pricipalele interacţiuni dintre aceste subsisteme care definesc mecanismul
feedback al reglării pieţei forţei de muncă sunt reprezentate în figura 7.32.
387
S4
S3
S2
Figura nr. 7.32
În figura 7.33 este reprezentată structura analitică a acestui mecanism.
π a , π b ,...
T* Sa,Sb... W
(N–L) N N*
La, Lb …. L
Figura nr.7.33
Intensitatea (scala) Sa, Sb,…. cu care se desfăşoară diferitele procese de

producţie determină cererea de muncă pentru fiecare proces de producţie La,
Lb….Însumând cererea de muncă la nivelul fiecărui proces a, b,…. obţinem cererea
totală de muncă de pe piaţa forţei de muncă, L. Aceasta se confruntă cu oferta
de muncă, N şi determină stocul de şomeri (N-L). Oferta de muncă N este o
variabilă dependentă de populaţia totală aptă de muncă N*, dată exogen.
Pe piaţa forţei de muncă, raportul dintre oferta de muncă şi cererea de
muncă, exprimat de stocul de şomeri ( N – L), poate duce la un deficit de forţă de
muncă, dacă N<L sau la un exces de forţă de muncă, dacă N > L . În raport cu
mărimea acestui deficit, respectiv exces de forţă de muncă se determină rata
salariului W, de exemplu prin negocieri salariale. Astfel, dacă există un excedent
de forţă de muncă, tendinţa este ca rata salariului W să scadă (sau să crească mai
încet sau deloc) în timp ce, dacă există un deficit de forţă de muncă, tendinţa ratei
salariului W este să crească (în orice caz să nu scadă).
388
Trebuie, totuşi, amintit faptul că piaţa forţei de muncă, spre deosebire de

alte pieţe din economie, are o anumită rigiditate, în sensul că, odată atins un nivel
al ratei salariului W, aceasta va înregistra mai greu scăderi sub acest nivel decât
creşteri peste nivelul respectiv. Distorsiunea respectivă este datorată, în principal,
rolului sindicatelor pe această piaţă, dar şi intervenţiei guvernului care poate stabili,
aşa cum se întâmplă în multe ţări, un salariu minim pe economie care reprezintă
limita de jos a fluctuaţiilor pe care le poate înregistra rata salariului.
Mai departe, rata brută a salariului W determină profitabilitatea netă a
diferitelor procese de producţie π a , π b ,... ; evident procesele care utilizează
muncitori având salarii mari fiind mai puţin profitabile. Acestea vor fi treptat
înlocuite
de procesele de producţie cele mai profitabile, a căror intensitate (scală) Sa , Sb …
se va extinde.
Mecanismului feedback expus mai sus îi putem asocia următorul efect de
transmisie:
S a , S b ... ↑⇒ La , Lb ... ↑⇒ L ↑⇒ ( N − L) ↓⇒ W ↑⇒ π a , π b ,... ↓⇒ S a , S b ... ↓
Rezultă deci că mecanismul respectiv este alcătuit dintr-o buclă feedback
de polaritate negativă. Datorită acestei polarităţi stocul de şomeri, deci, în ultimă
instanţă, rata şomajului U (determinată ca raport între numărul total de şomeri (N -
L) şi forţa de muncă totală disponibilă din economie N*) are tendinţa de a oscila de
la o perioadă de timp la alta.
Aceste oscilaţii reflectă încercarea pieţei forţei de muncă de a ajunge la
echilibrul dintre cererea de muncă şi oferta de muncă. Acest echilibru este, însă,
greu de obţinut datorită rigidităţii în jos a ratei salariului W care, fiind “preţul” de
pe această piaţă, are rolul de a asigura reglarea la echilibrul de piaţă. Din această
cauză, pe piaţa forţei de muncă nu putem obţine un echilibru care să fie asociat
“golirii” pieţei, ca în cazul celorlalte pieţe din economie. Rămâne întotdeauna un
număr de şomeri care nu sunt complet absorbiţi de procesele de producţie, chiar
dacă cererea de muncă ar fi mai mare decât oferta de muncă. Numărul de şomeri
(sau rata şomajului) existent în economie atunci când cererea de muncă este egală
cu oferta de muncă se numeşte şomaj de echilibru (sau rata naturală de echilibru a
şomajului – NAIRU).
389
Modelul generic asociat mecanismului feedback al reglării pieţei forţei de

muncă este următorul:
S a (t + 1) = f a (π a (t );π b (t ),...) + T *
S b (t + 1) = f b (π b (t ); π b (t ),...) + T *
………………………………………
f a (t ) =
π a (t )
πa ( t ) + π b (t ) + ......
f b (t ) =
π b (t )
π a (t ) + π b (t ) + ......
……………………………..
La (t ) = S a (t ) ⋅ L(t − 1)
Lb (t ) = S b (t ) ⋅ L (t − 1)
……………………….
L(t ) = L(t ) + Lb (t ) + .....
W (t + 1) = W (t ) − δ [N (t ) − L(t )]
N (t ) = θN * (t ); 0 <θ <1
X a (t ) = S a (t ) ⋅ X (t − 1)
X b (t ) = S b (t ) ⋅ X (t − 1)
………………………..
X (t ) = X a (t ) + X b (t ) + .....
( )
q a' ( t + 1) = P ( t + 1)Y a ( t ) − 1 + i * ( t ) ⋅ P ( t ) X a ( t ) − W ( t ) ⋅ L a ( t )
'
b ( *
)
q (t + 1) = P (t + 1)Y a (t ) − 1 + i (t ) ⋅ P (t ) X b (t ) − W (t ) ⋅ L b (t )
……………………….
În acest model, P(t) este furnizat de mecanismul feedback al profitabilităţii
iar Ya (t ), Yb (t ),... de mecanismul feedback al raportului cerere-ofertă.
Intensităţile Sa , Sb , …. depind, pentru perioada următoare, de funcţiile de
alegere fa(t), fb(t),… care au rolul de a asigura creşterea intensităţii proceselor de
producţie profitabile şi reducerea intensităţii proceselor de producţie neprofitabile.
Astfel, dacă,de exemplu, profitabilitatea procesului a devine mai mare decât cea a
procesului b, deci π a (t ) > π b (t ) , atunci, evident, avem f a (t ) > f b (t ) şi
intensitatea procesului a, Sa(t+1) creşte, în timp ce intensitatea procesului b, Sb(t+1)
se reduce, păstrându-se în acelaşi timp restricţia ca suma lor să fie 1.
390
7.3.3 Mecanismul feedback al reglării profitabilităţii
Mecanismul cibernetic de reglare a profitabilităţii are rolul de a selecta, din

mulţimea proceselor de producţie care se desfăşoară concomitent în economie,
acele procese care determină un profit cât mai mare. Acestea vor fi, în continuare,
favorizate în raport cu procesele de producţie neprofitabile sau mai puţin
profitabile, alocându-li-se mai multe resurse constând din produse intermediare, X
şi forţă de muncă, L, astfel încât profitabilitatea generală a economiei naţionale va
creşte.
Mecanismul feedback al profitabilităţii este alcătuit din variabile aparţinând
subsistemelor S1 , S2 şi S4. În figura 7.34 se reprezintă interdependenţele principale
care se stabilesc între aceste subsisteme pentru a alcătui mecanismul feedback
amintit.
S2
S4
S1
Figura nr. 7.34
Structura analitică a mecanismului profitabilităţii este prezentată în figura

7.35.
Profitabilitatea netă a diferitelor procese de producţie la un moment de
timp dat, π a , π b ,... depinde de preţul produselor, P precum şi de rata dobânzii, i*,
considerată dată. Un alt factor de influenţă asupra profitabilităţii îl constituie
cheltuielile salariale, WL pe care le considerăm, de asemenea, date, ele fiind o
mărime rezultativă a mecanismului de reglare a pieţei forţei de muncă.
391
J (J − J ) P
Ya , Yb ... π a , π b ,...
i*
Sa,Sb,... WL
T*
Figura nr. 7.35
Aceste elemente, fiind diferite de la un proces de producţie la altul, vor

determina ca unele procese de producţie să fie mai profitabile, în timp ce altele vor
fi mai puţin profitabile sau chiar neprofitabile. Drept urmare, în perioada
următoare, intensitatea (scala) proceselor celor mai profitabile va creşte în timp ce
a celor mai puţin profitabile sau neprofitabile va scădea.
Ca urmare a sporului de intensitate înregistrat de procesele de producţie
profitabile, outputul realizat de acestea va creşte, ceea ce va determina, în
continuare, creşterea stocurilor reale din aceste produse. Excedentul de stoc dorit,
(J − J )
la aceste produse se va reduce, ceea ce face ca preţul de piaţă al produselor
realizate de procesele profitabile să înceapă să se reducă. Reducerea lui P la
produsele realizate de procesele de producţie profitabile duce însă la descreşterea
profitabilităţii proceselor respective.
Efectul de transmisie asociat mecanismului feedback al profitabilităţii
poate fi atunci reprezentat în modul următor:
π a , π b ... ↑⇒ S a , S b ... ↑⇒ Ya , Yb ,... ↑⇒ J ↑⇒ ( J − J ) ↓⇒ P ↓⇒ π a , π b ... ↓
392
Polaritatea buclei feedback asociată acestui mecanism este, evident, negativă,

ceea ce induce în sistemul economic oscilaţii în dinamica profitabilităţii. Aceste
oscilaţii sunt însă suprapuse pe o tendinţa generală de creştere dacă procesele
de producţie respective sunt noi, moderne sau de descreştere dacă procesele de
producţie sunt vechi, depăşite moral sau mari consumatoare de resurse.
Modelul generic asociat mecanismului feedback al profitabilităţii este
următorul:
π a (t + 1) = P (t + 1)Ya (t ) − (1 + i )P(t ) X a (t ) − W (t ) La (t )
*
π b (t + 1) = P (t + 1)Yb (t ) − (1 + i )P(t ) X b (t ) − W (t ) Lb (t )
*
……………………………………………..
S a (t + 1) = f a (π a (t );π b (t ),...) + T *
S b (t + 1) = f b (π b (t ); π a (t ),...) + T *
……………………………………………….
Y (t ) = Ya (t ) S + Yb + ...
 J (t ) 
J (t + 1) = J (t ) −  Y (t ) − ; α >0
 α 
P (t + 1) = P(t ) + β (J (t ) − J (t ) )
7.3.4 Mecanismul feedback de alocare a venitului disponibil
Al patrulea mecanism feedback din cadrul economiei reale este cel de

alocare a venitului disponibil. Acesta permite reluarea ciclurilor de produţie de la
nivelul întregii economii în aşa fel încât să fie sporită profitabilitatea generală, în
condiţiile asigurării echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe piaţa forţei de
muncă.
Venitul disponibil, ce urmează a fi alocat diferitelor procese de producţie
sau destinat consumului neproductiv se obţine ca suma dintre valoarea adăugată
obţinută în fiecare proces de producţie a, b, ... şi plăţile transferabile efectuate de
către guvern către populaţie (dacă acest termen este negativ, el reprezintă taxele
nete plătite de către populaţie guvernului).
În structura mecanismului feedback al alocării venitului se regăsesc, cu
excepţia subsistemului S3, toate subsistemele sistemului economiei reale. În figura
7.36 este reprezentată această structură generală. Se observă existenţa a două bucle
feedback principale: bucla feedback (I) care corespunde procesului de formare a
venitului disponibil şi bucla feedback (II) care corespunde procesului de distribuire
a venitului disponibil.
393
S2 S5
II
S1 I S4
Figura nr. 7.36
Structura analitică a mecanismului feedback de alocare a resurselor

disponibile este reprezentată în figura 7.37.
Se observă că din outputul brut Y se obţine, în subsistemul S1, outputul
net Y − X , care este apoi trasformat, prin vânzarea pe piaţa bunurilor şi serviciilor
la preţul P, în venit disponibil Y d , desigur după adăugare (deducerea)
transferurilor (taxelor nete), H*.
394
G* D J I C
Yd
(J − J )
J P
II
X (Y − X ) Y
Figura nr. 7.37
Venitul disponibil este transformat în cerere de consum, C care, împreună

cu cererea de produse intermediare (bunuri de investiţii), X şi cererea pentru
consumul guvernamental, G* (dată exogen) determină cererea agregată, D.
În raport cu aceasta se calculează excedentul de stoc dorit, ( J − J ) care
influenţează nivelul preţurilor P. Stocul real de produse intermediare, X formează
stocul de capital, K existent în economie în perioada respectivă. Mărimea lui K
determină şi ea venitul disponibil, Yd, putând creşte sau diminua mărimea acestuia
după cum preţurile la bunurile de capital cresc sau scad. Efectul de transmisie
asociat celor două bucle feedback din cadrul mecanismului alocării resurselor
disponibile este următorul:
 J ↑⇒ ( J − J ) ↑⇒ P ↑⇒ Y d ↑
Y d ↑⇒ C ↑⇒ D ↑⇒ 
 J ↓⇒ K ↓⇒ Y d ↓
Se observă faptul că una dintre buclele feedback este pozitivă în timp ce a
doua este negativă. Aceasta face ca pe lângă creşterea venitului disponibil, indusă
de bucla de formare a venitului să apară şi oscilaţii determinate de scăderi ale
venitului disponibil, induse de bucla de alocare a venitului disponibil.
395
Modelul generic ce descrie funcţionarea acestui mecanism feedback este

următorul:
[ ]
Y d (t + 1) = H * (t + 1) + P (t + 1) Y (t ) − X (t ) + K (t )[P (t + 1) − P (t ) ]
C (t ) = C 0 + cY (t − 1) + γP (t );
d
0 < c < 1; γ < 0
D (t ) = C (t ) + X (t ) + G * (t )
J (t ) = αD(t ); α >0
J (t + 1) = J (t ) − (Y (t − 1) − D(t ))
K (t ) = J (t ) + X (t )
X (t ) = X a (t ) + X b (t ) + ...
[ ]
P (t + 1) = P (t ) + β J (t ) − J (t ) ; β >0
X a (t ), X b (t ),...; Y t − date
7.4 Modelul general al sistemului cibernetic al economiei reale
În cadrul sistemului cibernetic al economiei reale, cele patru mecanisme

feedback de mai sus sunt interdependente, ele funcţionând simultan pentru
realizarea obiectivelor proprii. Din aceste interacţiuni rezultă, în final, trăsăturile
funcţionale ale întregului sistem al economiei reale.
În figura 7.38 sunt reprezentate principalele interacţiuni dintre cele patru
mecanisme feedback. Pentru fiecare mecanism în parte se reprezintă variabilele de
stare precum şi variabilele de comandă marcate cu un (*).
Între mecanisme există interdependenţe marcate cu săgeţi pe care se indică
variabila transmisă de la un mecanism la altul.
396
T* C i* H*
Mecanismul Mecanismul Mecanismul
raportului J-J profitabilităţii P de alocare
cerere-ofertă a resurselor
Xa ,Xb,... Y
G* Yd
Sa ,Sb ,... Ya ,Yb,...
π a , π b ,..
K
J-J P X C
W
Mecanismul
reglării pieţei
forţei de
N*
N-L
Figura nr.7.38
Vom scrie în continuare ecuaţiile modelului cibernetic general al

sistemului economiei reale:
S a (t + 1) = f a [π a (t ); π b (t ),...] + T
*
S b (t + 1) = f b [π b (t ); π a (t ),...] + T
*
...
∑S
k = a ,b ,...
k (t ) = 1
La (t ) = S a (t ) ⋅ L(t − 1)
Lb (t ) = S b (t ) ⋅ L(t − 1)
...
X a (t ) = S a (t ) ⋅ X (t − 1)
X b (t ) = S b (t ) ⋅ X (t − 1)
...
Y a (t ) = Fa ( X a (t ), La (t ), t )
Y b (t ) = Fb ( X b (t ), Lb (t ), t )
...
397
Y (t ) = Y a (t ) + Y b (t ) + ...
X (t ) = X a (t ) + X b (t ) + ...
L(t ) = La (t ) + Lb (t ) + ...
[
J (t + 1) = J (t ) + Y (t ) − D(t ) ]
J (t ) = αD(t ); 0 <α <1
K (t ) = J (t ) + X (t )
D (t ) = C (t ) + X (t ) + G * (t )
T * , G * − date
W (t + 1) = W (t ) − δ [N (t ) − L(t )]
N (t ) = θN * (t ); 0 <θ <1
N (t ) − dat
*
q a′ (t + 1) = P (t + 1)Ya (t ) − (1 + i * ) P (t ) X a (t ) − W (t ) La (t )
q b′ (t + 1) = P (t + 1)Yb (t ) − (1 + i * ) P (t ) X b (t ) − W (t ) Lb (t )
...
[
P (t + 1) = P (t ) − β J (t ) − J (t ) ; ] β >0
i * (t ) − dat
[ ]
Y d (t + 1) = H * (t + 1) + P(t + 1) Y (t ) − X (t ) + K (t )[P (t + 1) − P(t )]
C (t ) = C 0 + cY d (t ) + γP (t ); 0 < c < 1; γ < 0
C 0 − dat
H * − dat
Matematic, modelul sistemului cibernetic al economiei reale constituie un

sistem de ecuaţii cu diferenţe finite de ordinul întâi, neliniar si neomogen.
Neliniaritatea este introdusă prin funcţiile de alegere fa( · ), fb( · ), ... precum şi prin
funcţiile de producţie Fa( · ), Fb( · ), ... care intervin în ecuaţiile de dinamică ale
intensităţilor (scalelor) proceselor de producţie a,b,...
Rezolvarea modelului se poate face utilizând fie o metodă directă prin
introducerea ecuaţiilor la un sistem dinamic matriceal, fie printr-o metodă de
simulare cum ar fi, de exemplu, dinamica sistemelor.
Avantajul acestei ultime metode constă în faptul că permite obţinerea unui
număr mare de soluţii care reprezintă traiectorii de evoluţie ale sistemului
economiei reale, în condiţiile în care se pot face diferite ipoteze privind valorile
iniţiale ale variabilelor de stare precum şi diferite valori ale variabilelor de
comandă G*, H*, i*, T*, N*.
398
CAPITOLUL VIII
SISTEMUL CIBERNETIC AL ECONOMIEI MONETARE
(SCEM)
Alături de sistemul cibernetic al economiei reale, sistemul cibernetic al
economiei monetare reprezintă un sistem de bază al economiei naţionale,
concentrând fluxurile monetare (de fonduri) care se stabilesc între diferitele părţi
componente (sectoare) ale economiei şi între aceasta şi alte economii naţionale.
Interesul pentru economia monetară şi fenomenele monetare care însoţesc
procesele reale ce se desfăşoară în economie a luat o amploare deosebită începând
cu anul 1970, când Milton Friedman a scris două articole devenite celebre: „O
schemă teoretică a analizei monetare” şi, respectiv „Teoria monetară a venitului
nominal”. Ele sunt considerate ca fiind adevăratele acte de naştere a unui nou
curent de gândire macroeconomică, denumit „monetarism”, care pune accentul pe
studiul principalelor fenomene monetare în corelaţie cu procesele care se petrec în
economia reală.
Stimulaţi de dezbaterea cu monetariştii, economiştii denumiţi „keynesieni”
au început să se preocupe de fenomenele monetare, bineînţeles în cadrul tezelor
teoretice ale acestui curent de gândire. A rezultat, astfel, o dezbatere teoretică
deosebit de aprinsă legată de rolul pe care îl au în economie fenomenele monetare,
mai ales inflaţia.
Afirmaţia lui Friedman conform căreia „inflaţia este în primul rând şi
înainte de toate un fenomen monetar” nu a putut fi nici confirmată pe deplin, dar
nici infirmată, rămânând până astăzi un subiect de discuţie. Fenomenele legate de
fluxurile de bani din economie şi de circulaţia acestora sunt deosebit de complexe,
necesitând şi în viitor eforturi deosebite pentru a înţelege pe deplin cauzele inflaţiei
şi stagflaţiei, formarea cererii de bani sau rolul politicilor monetare în economie.
În continuare, vom prezenta câteva dintre sistemele, modelele şi
mecanismele de reglare implicate în funcţionarea SCEM.
399
8.1 Structura şi funcţionarea SCEM
Sistemul cibernetic al economiei monetare cuprinde, deci, totalitatea

subsistemelor şi fluxurilor dintre acestea prin intermediul cărora se realizează
tranzacţiile cu bani şi active financiare dintr-o economie. Aşadar, „produsele”
principale ale economiei monetare sunt banii şi activele financiare (bonuri de
tezaur, obligaţiuni, acţiuni, certificate, contracte la termen ş.a.m.d.), tranzacţiile cu
acestea efectuându-se prin intermediul a două mari tipuri de pieţe: piaţa monetară
şi piaţa de capital.
Pe piaţa monetară se formează cererea şi oferta de bani (banii fiind
consideraţi ca fiind active financiare pe termen scurt). Preţul pieţei monetare este
reprezentat de rata dobânzii. Pe piaţa de capital se formează cererea şi oferta de
active financiare (sau valori mobiliare) care pot fi considerate ca active pe termen
lung. Preţul pieţei de capital îl reprezintă venitul actualizat al activelor financiare.
El reprezintă venitul aşteptat al acestor active, actualizat cu un factor de depreciere
al valorii lor în timp.
Piaţa monetară şi piaţa de capital formează împreună o piaţă generică
denumită piaţa financiară. Piaţa financiară mai poate cuprinde piaţa valutară
(despre care vom vorbi în capitolul următor al cursului), piaţa aurului şi metalelor
preţioase, piaţa datoriilor ş.a.
Toate aceste pieţe au în comun faptul că antrenează procesele care implică
transferuri de fonduri financiare între subsistemele SCER. Procesele respective pot
fi analizate şi din perspectiva fluxurilor materiale care le implică, dar este mult mai
comod ca ele să fie exprimate ca fluxuri de fonduri datorită omogenităţii acestora.
Se pot, astfel, defini trei mari tipuri de astfel de procese determinate de cele două
pieţe: piaţa monetară şi piaţa de capital. Primul proces priveşte raporturile
guvernului (sectorului public) cu piaţa monetară şi se referă la acoperirea
deficitului bugetar şi formarea datoriei naţionale (publice). Al doilea proces
priveşte raporturile care se formează între diferiţi agenţi economici în timpul
tranzacţionării activelor financiare pe care aceştia le deţin în proprietate (acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur ş.a.). În sfârşit, al treilea proces se referă la
acoperirea cu bani a tranzacţiilor care au loc între agenţii producători şi agenţii
consumatori pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceste trei procese determină volumul
şi structura activelor monetare şi financiare de pe cele două pieţe, intensitatea
fluxurilor de fonduri între diferitele sectoare şi subsisteme ale economiei, evoluţia
în timp a volumului activelor respective.
Subsistemul cibernetic al economiei monetare (SCEM) poate fi structurat
din această perspectivă, în două subsisteme cibernetice: subsistemul pieţei
monetare şi subsistemul pieţei de capital.
Vom prezenta, în continuare, aceste subsisteme şi procesele ce le
determină în cadrul economiei monetare.
400
Sistemul cibernetic al economiei monetare
8.1.1 Subsistemul cibernetic al pieţei monetare (S6)
Piaţa monetară constituie, după cum s-a arătat mai sus, o piaţă de bază a
economiei monetare, pe care se desfăşoară tranzacţii cu bani şi active monetare pe
termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an). Subsistemul pieţei monetare (S6)
se referă, deci, la totalitatea agenţilor economici care determină formarea cererii şi
ofertei de bani şi active monetare pe termen scurt (credite sub un an, depozite la
termen sub un an etc.) şi are, în principal, două funcţii:
a) asigurarea cu cantitatea necesară de bani a cheltuielilor guvernamentale şi
acoperirea deficitului bugetar, aceasta însemnând transmiterea de la economia
monetară la economia reală a fluxurilor monetare necesare efectuării tranzacţiilor
implicate de realizarea diferitelor lucrări de interes public, proiecte, obiective de
investiţii, asigurarea cantităţii de bani necesară plăţii salariilor diferitelor categorii
de angajaţi în instituţii de stat, precum şi a altor cheltuieli prevăzute în bugetul de
stat;
b) transferul către piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa forţei de muncă şi piaţa
de capital a cantităţilor de bani necesare pentru efectuarea tranzacţiilor comerciale,
plăţii salariilor angajaţilor din sectorul privat, efectuării de tranzacţii cu active
financiare şi a celorlalte tipuri de tranzacţii (cu excepţia tranzacţiilor monetare)
care se efectuează în economie.
Se observă, deci, că piaţa monetară acţionează în vederea transmiterii
banilor acolo unde este nevoie de ei pentru a asigura realizarea diferitelor tipuri de
tranzacţii din economie (cu bunuri şi servicii, cu forţă de muncă, cu active
financiare şi reale etc.). Acest proces care se desfăşoară la nivelul subsistemului
pieţei monetare şi afectează, practic, toate celelalte subsisteme din economie
poartă numele de proces de transmisie monetară. El începe prin efectuarea de
tranzacţii pe piaţa monetară, pe care se vând şi se cumpără bani şi alte active
monetare (credite, depozite bancare ş.a.) la un „preţ” care este funcţie de cererea şi
de oferta monetară. „Preţul” pieţei monetare îl reprezintă, de fapt, diferite rate ale
dobânzii (la creditele acordate, la depozitele primite etc.)
Există, pe piaţa monetară, o diversitate de active monetare care se
tranzacţionează. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:
(1) Banii, pentru care nu se plăteşte dobândă. Ei iau forma bancnotelor şi
monedelor (valută naţională) precum şi a depozitelor la vedere.
Depozitele la vedere, D sunt, de regulă, păstrate la bănci dar şi la alte
instituţii financiare cum ar fi case de economii, case de ajutor reciproc ş.a. Unele
depozite la vedere plătesc dobândă, dar aceasta este mai mică decât dobânda
curentă de pe piaţa monetară. Suma dintre baza monetară M 0 (valuta naţională +
rezervele) şi depozitele la vedere formează agregatul monetar M 1 . Aceşti bani
cuprinşi în M 1 servesc, în primul rând, ca mijloc de plată în tranzacţiile de pe
pieţele economiei reale.
(2) Bonurile de tezaur şi obligaţiunile guvernamentale sunt active monetare
emise de guvern în schimbul banilor luaţi de acesta cu împrumut de la sectorul
privat, bănci comerciale sau Banca Centrală. Ele reflectă, deci, datoria
401
guvernamentală pe termen scurt, respectiv, pe termen lung. Deţinerea acestor

active monetare aduce posesorilor lor o dobândă i*sg (t ) , respectiv, i*lg (t ) plătită de
guvern pentru datoria contractată. Bonurile de tezaur sunt emise pe termene mai
mici sau egale cu un an, de aceea se spune că ele reprezintă datoria guvernamentală
pe termen scurt. Obligaţiunile guvernamentale sunt emise pentru perioade mai mari
de un an, unele chiar în perpetuitate (nu sunt răscumpărabile), de aceea ele
reprezintă datoria guvernamentală pe termen lung. Putem nota cantitatea de bonuri
de tezaur existentă pe piaţă în anul t cu F sg (t ) , divizând valoarea totală a acestora
în unităţi monetare şi considerând că o unitate monetară reprezintă un bon de
tezaur. La fel, pentru obligaţiunile guvernamentale, putem nota numărul lor cu
F lg (t ) , procedând în acelaşi mod ca la bonurile de tezaur. Dacă, de exemplu,
unitatea monetară este 1 milion de lei atunci datoria guvernamentală va fi dată de
suma F sg + F lg înmulţită cu un milion de lei, iar dobânda primită la datoria
guvernamentală va fi i*sg (t ) F sg + i*lg (t ) F lg înmulţită cu un milion de lei.
Notând cu F g cantitatea totală de astfel de active guvernamentale, evident
avem F g = F sg + F lg .
(3) Rezervele, R e reprezintă depozitele pe care băncile comerciale le deţin la
Banca Centrală. Prin legea bancară, orice bancă comercială trebuie să deschidă la
Banca Centrală un depozit în care să menţină permanent un anumit procent din
capitalul său social. Mărimea acestor rezerve este determinată de rata rezervelor
obligatorii pe care Banca Centrală o poate modifica în scopul realizării anumitor
politici monetare.
(4) Creditele acordate sectorului privat sunt împrumuturi pe care băncile
comerciale le acordă firmelor şi gospodăriilor pentru îndeplinirea anumitor nevoi
ale acestora. Băncile atrag depozite de la gospodării şi firme care sunt de acord să
primească pentru aceasta o dobândă i*p (t ) . Prin aceasta, băncile îndeplinesc rolul
lor de intermediari financiari în economie. Depozitele bancare reprezintă o parte a
ofertei de bani de pe piaţa monetară. Volumul creditelor din economie se poate
nota cu F p (t ) , iar dobânda adusă de acestea este i*p (t ) F p (t ) . Dacă presupunem
că Banca Centrală controlează oferta de bani, atunci ea trebuie să determine
mărimea bazei monetare, M 0 şi a depozitelor la vedere (D) pe care gospodăriile şi
firmele le deţin la băncile comerciale. Nu vom face, acum, distincţie între diferite
agregate monetare, definite în raport cu tipurile de depozite care le încorporează. În
schimb, vom nota cu M oferta de bani, care este dată de:
M = M0 + D
Deoarece D reprezintă depozite în bănci, să vedem cum poate Banca
Centrală să afecteze mărimea acestora. Pentru aceasta, vom reprezenta în tabelul
8.1 balanţa activelor monetare deţinute de patru sectoare ale economiei: sectorul
privat nefinanciar (incluzând gospodăriile şi firmele), băncile comerciale, Banca
Centrală şi sectorul guvernamental (public). În balanţă apar activele şi pasivele
402
deţinute de aceste sectoare. Activele reprezintă active monetare deţinute în

proprietate de sectorul respectiv, în timp ce pasivele sunt proprietatea altor sectoare
doar utilizate de sectorul respectiv.
Banca Centrală controlează oferta de bani prin vânzarea/cumpărarea
obligaţiunilor şi bonurilor de tezaur F g către /de la băncile comerciale şi sectorul
privat. Aceste tranzacţii pe piaţa monetară cu obligaţiuni şi bonuri de tezaur în
numele guvernului se numesc operaţiuni pe piaţa deschisă. Pentru a vedea cum
se efectuează aceste operaţiuni pe piaţa deschisă să considerăm baza monetară M 0 ,
care este compusă din banii în circulaţie (bancnote şi monede) plus rezervele
păstrate la Banca Centrală:
M 0 = C u + Re
Tabelul 4.1
Sectorul privat Bănci Banca
Guvernul
nefinanciar comerciale Centrală
Active Pasive Active Pasive Active Pasive Active Pasive
Baza Baza
monetară monetară
(M 0 ) (M 0 )
Depozite
(D )
Obligaţiuni Obligaţiuni Obligaţiuni Obligaţiuni
şi bonuri şi bonuri şi bonuri şi bonuri
de tezaur de tezaur de tezaur de tezaur
(F g ) (F g ) (F g ) (F g )
Rezerve Depozite Rezerve
(R e ) (D ) (R e )
Credite Credite
(F p ) (F p )
Banca Centrală nu încearcă să exercite un control separat asupra fiecăreia
dintre aceste două componente, ci controlează suma lor. Astfel, ea lasă băncile
comerciale să decidă cât de mare este baza monetară în circulaţie (C u ) şi cât de
mari sunt rezervele (R e ) . Orice bancă poate să retragă bani din contul său de
rezerve dacă doreşte sau să depună în acest cont de rezerve bani.
Utilizând operaţiunile pe piaţa deschisă, Banca Centrală poate creşte sau
reduce baza monetară (deci banii în circulaţie şi rezervele). O extindere a bazei
monetare înseamnă o cumpărare de către Banca Centrală de obligaţiuni
guvernamentale de la băncile comerciale. Când o bancă vinde o obligaţiune
guvernamentală către Banca Centrală, banca primeşte în contul său de rezerve o
sumă de bani. Deoarece activele şi pasivele din balanţa Băncii Centrale trebuiau să
rămână egale după o astfel de operaţie, cumpărarea unei obligaţiuni
guvernamentale trebuie să conducă la o creştere a banilor în circulaţie
403
şi rezervelor, deci a bazei monetare M 0 . Atunci când o bancă comercială transferă

fonduri la o altă bancă nu se întâmplă nimic cu baza monetară – rezervele primei
bănci scad şi a celeilalte bănci cresc exact cu suma transferată. În schimb,
cumpărarea unei obligaţiuni sau bon de tezaur de către Banca Centrală duce la
creşterea bazei monetare M 0 . Similar, o vânzare de obligaţiuni guvernamentale
duce la scăderea bazei monetare.
Există o relaţie directă între baza monetară M 0 şi oferta de bani M, relaţie
prin care Banca Centrală controlează cantitatea de bani existentă pe piaţă. Aceasta
relaţie este determinată de doi factori:
(a) necesarul de rezerve obligatorii: Băncile comerciale sunt obligate să
păstreze o anumită parte a depozitelor D la Banca Centrală. Această parte este dată
de rata rezervelor obligatorii r d . Atunci rezervele Re sunt date de relaţia:
Re = r d ⋅ D
(b) cererea de bani în circulaţie: Mulţi oameni doresc să deţină o anumită parte
din bani sub formă de bancnote sau monede. Dacă notăm cu r c cantitatea de astfel
de bani pe care oamenii doresc să o deţină, atunci avem:
Cu = rc ⋅ D
Putem, acum, determina o relaţie între baza monetară M 0 şi oferta de bani
M. Prin definiţie, oferta de bani este dată de:
M = C u + D = r c ⋅ D + D = (1 + r c )D
Baza monetară M 0 este:
M 0 = C u + Re = Rc ⋅ D + r d ⋅ D = (Rc + r d )D
Împărţind M la M 0 obţinem
1 + Rc
M = M0
r d + Rc
Mărimea:
1 + Rc
m=
r d + Rc
se numeşte multiplicatorul bazei monetare. Deoarece 0 < r d , Rc < 1, m > 1 ,
acest lucru arată că o creştere a bazei monetare M 0 , să spunem de un miliard lei
determină creşterea ofertei de bani M cu m miliarde lei.
Dacă r d poate fi menţinut de Banca Centrală relativ stabil, în schimb Rc
se schimbă permanent, el depinzând de preferinţa pentru lichiditate a indivizilor.
Acest lucru face ca multiplicatorul bazei monetare, m să se modifice în timp, ceea
ce duce la complicaţii destul de mari în ce priveşte controlul ofertei de bani.
Specific pieţei monetare este faptul că oferta de bani nu ajunge direct pe
celelalte pieţe (a bunurilor şi serviciilor, a muncii ş.a.) ci se formează prin
intermediul creditelor. De aceea, acea piaţă, componentă a pieţei monetare, pe care
se cer şi se oferă credite sectorului privat nefinanciar se numeşte piaţa creditelor.
404
Băncile comerciale oferă, pe această piaţă, credite F p la o dobândă i*p

gospodăriilor şi firmelor care au nevoie de aceste credite pentru consum sau pentru
investiţii.
Banca Centrală nu intervine direct pe piaţa creditelor, dar o poate controla
crescând sau reducând baza monetară M 0 ceea ce face ca creditele să devină mai
ieftine, respectiv mai scumpe (adică rata dobânzii la creditele acordate de bănci, i*p
să scadă, respectiv să crească).
Băncile comerciale care, temporar, nu au surse suficiente pentru acordarea
creditelor sau pentru alte plăţi, pot obţine fonduri necesare pe piaţa interbancară.
Oferta de fonduri pe această piaţă este formată de Banca Centrală, iar cererea de
băncile comerciale. Rata dobânzii pe această piaţă, numită dobândă de refinanţare,
este stabilită de Banca Centrală, care o poate creşte sau scădea făcând astfel
fondurile obţinute de băncile comerciale mai scumpe sau mai ieftine. În acest mod
şi creditele oferite pe piaţa creditelor vor avea rate ale dobânzii mai mari sau mai
mici. Relaţiile dintre cele două pieţe componente ale pieţei monetare sunt
reprezentate în figura 8.1.
Cea de-a doua componentă fundamentală a pieţei monetare este cererea de
bani, M D . Factorii determinanţi ai cererii de bani sunt diverşi. Astfel gospodăriile
şi firmele au nevoie de bani pentru consumul individual, respectiv productiv,
pentru investiţii în locuinţe sau investiţii în capital, pentru a realiza economii etc.
Deciziile acestora privind banii necesari pentru realizarea acestor obiective depind
de venituri, avuţie, volumul tranzacţiilor realizate precum şi de preţurile relative ale
diferitelor bunuri şi servicii aflate pe piaţă. Din aceste cauze, deciziile monetare
sunt greu de separat de deciziile economice adoptate de diferitele categorii de
agenţi economici în SCER.
Prin agregarea cererii de bani a diferiţilor agenţi, la nivel macroeconomic
se obţine cererea de bani care reprezintă partea cea mai importantă a cererii de
instrumente şi servicii financiare. Aceasta din urmă mai cuprinde, pe lângă
componenta principală amintită, cererea de cărţi de credit, cecuri de călătorie,
transferuri de bani electronici etc.
Teoria economică keynesiană distinge între trei motive principale pentru
care indivizii cer bani: un motiv tranzacţional (banii sunt necesari pentru a cumpăra
diferite bunuri şi servicii), un motiv precauţional (banii sunt necesari pentru a face
plăţi previzibile: taxe, impozite, ş.a.) şi un motiv speculativ (banii sunt necesari
pentru a cumpăra active financiare (acţiuni, obligaţiuni ş.a.) care pot aduce în
viitor un venit suplimentar). Deşi, ulterior, o astfel de teorie a fost dezvoltată şi
adâncită de Tobin, aceste trei motive rămân, totuşi, determinante în formarea
cererii de bani.
405
Banca (6)
Centrală
(1)
Piaţa
interbancară (2) Bănci (5)
comerciale
(3)
Piaţa
creditelor
(4)
Sectorul
privat
nefinanciar
Figura nr. 8.1
(1) Oferta de fonduri de refinanţare;

(2) Fonduri împrumutabile;
(3) Oferta de credite;
(4) Credite obţinute;
(5) Rambursare credite + dobândă;
(6) Rambursare fonduri + dobânda de refinanţare.
Existenţa acestor trei tipuri de cerere de bani complică, însă, destul de mult
discuţiile despre determinanţii cererii de bani, deoarece fiecare dintre aceste tipuri
este, la rândul său, influenţată de factori destul de diferiţi. Sintetizând, însă, aceşti
factori sunt următorii:
(1) Cererea de bani depinde negativ de costul deţinerii banilor (valută
naţională + depozite la vedere). În cazul valutei, costul este chiar rata nominală a
dobânzii. În cazul depozitelor, costul este diferenţa dintre rata dobânzii pe piaţă şi
rata dobânzii la depozite, mai puţin deducerile efectuate de bănci din comisioanele
406
serviciilor bancare obţinute în urma deţinerii unor depozite mai mari. Vom nota
acest cost cu R0 ;
(2) Cererea de bani este legată pozitiv de nivelul preţurilor, p;
(3) Cererea de bani este legată pozitiv de venitul (outputul) real, Y.
MD
Atunci, se poate introduce o relaţie exprimând cererea reală de bani
p
de forma:
MD
mD = = m y ⋅ y + mr ⋅ r + m p
p
unde y este venitul/outputul real, r – rata reală a dobânzii, iar m p – cererea de bani
precauţională. m y şi mr sunt parametri de senzitivitate a cererii reale de bani
(numită şi cerere de balanţe monetare reale) la variaţia lui y, respectiv r.
Se observă, în această relaţie, că rata reală a dobânzii este notată cu r, în
timp ce mai sus s-a utilizat i* . Legătura dintre cele două notaţii este aceea că i* se
obţine din r adăugând inflaţia anticipată, πe , deci:
i* = r + π e
(condiţia Fisher).
De exemplu, i*p , rata nominală a dobânzii la creditele acordate sectorului
privat, aceasta trebuie să ia în considerare nu numai rata dobânzii de echilibru pe
piaţa financiară (dată de valoarea lui r când cererea de balanţe monetare reale este
egală cu oferta de bani) dar şi evoluţia viitoare a inflaţiei, dată de rata anticipată a
acesteia, π e .
Deci rata reală a dobânzii, r exprimă dobânda (preţul) banilor
tranzacţionaţi pe piaţa monetară. Rata de echilibru a dobânzii se obţine punând
condiţia ca:
MD
MS =
p
sau, altfel opus, când oferta de bani M S = M este egală cu cererea de balanţe
MD
monetare reale, :
p
M = mD
care reprezintă condiţia de echilibru a pieţei monetare.
Deoarece oferta de bani, fiind dată, poate fi considerată constantă, cele
două curbe pot fi reprezentate ca în figura 8.2.
407
r
MS
r
mD
M M
Figura nr. 8.2
Se observă de aici că o creştere a ofertei de bani, M duce la descreşterea

ratei dobânzii, r, ceea ce face să se reducă şi dobânda la creditele acordate de bănci,
i p în condiţiile în care rata aşteptată a inflaţiei, π rămâne constantă. Modalitatea
* e
de acţiune a Băncii Centrale asupra ofertei de bani (presupunând că doar aceasta

controlează oferta de bani) se numeşte politică monetară. Există trei instrumente
principale de politică monetară:
(a) Operaţiunile pe piaţa deschisă prin care Banca Centrală cumpără şi vinde
obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de tezaur. Când Banca Centrală cumpără
obligaţiuni de la o bancă comercială, ea poate plăti pentru acestea creditând contul
de rezerve pe care banca respectivă îl deţine la Banca Centrală, rezerve care sunt
parte a bazei monetare. Acest lucru va determina creşterea rezervei băncii
comerciale, pe care ea o poate utiliza pentru a da mai multe credite. Oferta de bani
creşte. Alternativ, dacă Banca Centrală plăteşte pentru obligaţiuni direct utilizând
bani lichizi, rezultatul va fi acelaşi. Cumpărarea de obligaţiuni guvernamentale şi
bonuri de tezaur pe piaţa deschisă se numeşte o politică monetară expansionistă. Pe
de altă parte, vânzarea de obligaţiuni şi bonuri de tezaur se numeşte politică
monetară restrictivă.
(b) Schimbarea necesarului de rezerve obligatorii, prin care se modifică
rata rezervelor obligatorii, r d . O creştere a lui r d reduce valoarea
multiplicatorului monetar m, deci descreşte oferta de bani din economie. Efectul
este similar politicii monetare restrictive. Din contră, o descreştere a ratei
rezervelor obligatorii duce la creşterea multiplicatorului monetar m, deci constituie
o politică monetară expansionistă.
(c) Schimbarea ratei dobânzii interbancare. Cu cât această rată este mai
redusă, rezervele împrumutate băncilor de către Banca Centrală sunt mai ieftine şi,
deci, mai multe bănci se vor împrumuta pentru a da apoi credite. De aici o reducere
a ratei dobânzii interbancare duce la creşterea bazei monetare şi constituie
408
o politică monetară expansionistă. Din contră, o creştere a ratei dobânzii

interbancare constituie o politică monetară restrictivă.
Am arătat mai sus că una dintre principalele funcţii exercitate de sistemul
economiei monetare este acoperirea deficitului bugetar, B şi plata datoriei
publice. Datoria publică se constituie prin acumularea deficitelor bugetare anuale
şi ea atrage plata unei dobânzi către creditorii statului (bănci, gospodării sau
creditori externi).
În figura 8.3 este reprezentat mecanismul prin care subsistemul economiei
monetare acoperă deficitul bugetar.
Deficitul bugetar B este dat de diferenţa dintre veniturile guvernamentale
obţinute prin impozite şi taxe, T (conexiunea (2)) şi cheltuielile guvernamentale
pentru bunuri şi servicii, P ⋅ G * (conexiunea (1)) la care se adaugă subsidiile
guvernamentale, H (conexiunea (3)) şi dobânda plătită la datoria publică, V
(conexiunea (4)). H şi T de mai sus se formează în cadrul sistemului cibernetic al
economiei reale, mai precis în subsistemul S 5 , al formării şi distribuirii venitului.
Prin conexiunile (20) şi (21) aceste mărimi, dependente de transferurile către
salariaţi, H *w , transferurile către proprietari , H *q precum şi de rata impozitelor şi
taxelor pe venit, t *w şi, respectiv, rata impozitelor pe proprietate, t *q , sunt apoi
transferate către sistemul cibernetic al economiei monetare.
Un deficit anual B pozitiv se adaugă la datoria publică S P (conexiunea
(5)) în timp ce un deficit anual B negativ reduce volumul datoriei publice. Mărimea
datoriei publice S P influenţează pozitiv masa monetară M (conexiunea (6)). Dacă
întreaga datorie publică ar fi transformată în bani, masa monetară din economie ar
depăşi cu mult nevoile curente pentru tranzacţii comerciale, speculative şi de
siguranţă. Din această cauză, Guvernul utilizează, pentru a se împrumuta,
obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de tezaur, F g (conexiunea (8)) având o
valoare echivalentă cu datoria publică şi care aduce dobândă posesorilor lor (bănci
comerciale, gospodării etc.). Rata dobânzii la aceste active, i*g determină, prin
conexiunea (5), mărimea dobânzii plătite la datoria publică, V. Rezultă din cele de
mai sus că cu cât F g este mai mare, cu atât M se reduce, deci conexiunea (13)
exprimă raportul invers proporţional dintre M şi F g . Dar creşterea stocului de
obligaţiuni de stat F g determină reducerea lui i*g prin conexiunea (7).
409
(14)
(5) (15)
SP P·G*
(1)
(6)
(12) (4)
M V B
(13)
(8) (9) (3) (2)
H T
Fg i*g
(21) (22)
(7)
H *q t*q
Fp i*p (20)
(10)
H *w t*w
(11)
(19)
C Q
(16) (17) (S5)
G* J Π P
(S2) (S4)
Figura nr. 8.3
În schimb, creditele acordate sectorului privat, F p determină creşterea

masei monetare în circulaţie, M (conexiunea (12)). Totuşi, o cantitate mare de bani,
M existentă pe piaţa monetară, face ca rata dobânzii la creditele acordate sectorului
privat al economiei, i*p să se reducă (conexiunea (10)), ducând, mai departe, la
creşterea volumului creditelor acordate, F p (conexiunea (11)).
Rata dobânzii pe piaţa creditelor, i*p are, însă, şi alte influenţe, de data
aceasta direct asupra unor variabile din cadrul sistemului cibernetic al economiei
410
reale. Astfel, o creştere a lui i*p reduce cererea de consum, C, gospodăriile

preferând să economisească (conexiunea (18)). La fel, i*p mare reduce
profitabilitatea netă în sectorul firmelor, Π (conexiunea (17)) precum şi producţia
stocată, J (conexiunea (16)), deoarece costurile de stocare se măresc.
O altă conexiune a SCEM cu SCER, care trebuie evidenţiată este creşterea
veniturilor din proprietate, Q datorită influenţei pe care o are dobânda la datoria
publică, V plătită către populaţie.
SCER, la rândul său, influenţează SCEM prin conexiunea (14),
reprezentând cererea de consum guvernamental, G* şi, respectiv, conexiunea (15),
reprezentând mărimea preţurilor, p.
În cadrul structurii sistemului pieţei monetare pot fi puse în evidenţă
anumite bucle feedback ce îi determină comportamentul. În figura 8.4 este
reprezentată bucla feedback a acoperirii deficitului bugetar, principala buclă
feedback a acestui subsistem:
SP B
M Fg *
ig V
Figura nr. 8.4
Creşterea deficitului bugetar, B determină, prin acumulările anuale ale

acestuia, creşterea datoriei publice, S P . Dar aceasta necesită, pe piaţă, o masă
monetară, M mai mare. Creşterea necesarului de masă monetară determină
creşterea vânzărilor de obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de tezaur de către
guvern. Astfel, stocul de active F g creşte. În consecinţă, dobânda la aceste active,
* *
i g va scădea. Reducerea lui i g duce la scăderea dobânzii plătite pentru datoria
publică, V. Dar aceasta duce la reducerea deficitului bugetar B.
Bucla feedback a acoperirii deficitului bugetar este, deci, negativă, ea
având rolul de a stabiliza mărimea deficitului bugetar şi de a corela masa monetară
cu nivelul datoriei publice.
O altă funcţie importantă a subsistemului pieţei monetare o constituie
asigurarea masei monetare necesare efectuării diferitelor tranzacţii care se
desfăşoară pe pieţele din economia reală (tranzacţiile comerciale) dar şi pe piaţa de
capital (tranzacţiile speculative). În acest proces este implicat un mecanism
feedback mai complicat denumit mecanismul transmisiei monetare, despre care
vom vorbi mai târziu.
Buna funcţionare a pieţei monetare este o condiţie de bază a funcţionării în
condiţii optime a întregii economii reale. Din această cauză, funcţionarea pieţei
monetare este supervizată şi reglementată de Banca Centrală, autoritate monetară
care are, de regulă, autonomie funcţională faţă de Guvern. Între Guvern
411
şi Banca Centrală poate apare o anumită coordonare, astfel încât politicile monetare
promovate de Banca Centrală pentru a controla procesele şi fenomenele monetare
(de exemplu, menţinerea sub control a ratei inflaţiei) să concorde cu politica
economică a Guvernului orientată mai mult către măsuri fiscale, măsuri antişomaj
sau de stabilizare a creşterii economice.
Întrucât între obiectivele din economia reală urmărite de Guvern şi
obiectivele din economia monetară urmărite de Banca Centrală pot să apară
contradicţii, de gradul de autonomie funcţională dintre cele două instituţii depinde
succesul sau insuccesul aplicării politicilor macroeconomice monetare sau fiscale.
La aceste probleme ne vom referi în paragraful 8.3.
8.1.2 Subsistemul pieţei de capital (S7)
Cel de-al doilea subsistem important al SCEM îl constituie subsistemul

pieţei de capital. Aceasta are ca principal element piaţa de capital, dar şi
instituţiile care reglementează şi supraveghează funcţionarea acesteia, împreună cu
principalele interdependenţe cu celelalte pieţe şi subsisteme din cadrul economiei
naţionale.
Piaţa de capital constituie un concept generic ce desemnează mulţimea
pieţelor din economie care au rolul de a atrage de la agenţii economici, numiţi şi
investitori, fonduri disponibile şi a le aloca agenţilor economici care au nevoie de
aceste fonduri în scopuri investiţionale. Aceste scopuri constau, în principal, din
realizarea unor capacităţi de producţie noi, modernizarea celor existente,
cumpărarea de maşini, utilaje, instalaţii, realizarea de lucrări de infrastructură şi
altele care duc, în final, la o creştere a potenţialului productiv al agenţilor
respectivi. Deoarece, de regulă, astfel de lucrări se desfăşoară pe o perioadă de
timp mai îndelungată, piaţa de capital se mai numeşte şi piaţă financiară pe termen
lung, împrumuturile de pe această piaţă rambursându-se pe perioade de peste un an,
uneori niciodată.
În schimbul fondurilor de investiţii oferite, investitorii primesc, pe
perioada convenită, venituri provenind din dividende, dobânzi etc. Deoarece aceste
venituri sunt primite de la investitori de-a lungul mai multor ani, chiar în
perpetuitate, atât timp cât deţin în proprietate valorile mobiliare respective, iar
acestea nu au ajuns la termenul de maturitate (termenul la care valoarea mobiliară
expiră iar posesorul ei primeşte, eventual, înapoi suma plătită la achiziţionarea ei),
dobânzile primite trebuie permanent actualizate, ţinând seama de deprecierea
treptată a banilor. Acest lucru face ca veniturile încasate de investitori să fie
exprimate ca valori actualizate, fiind deci ajustate în funcţie de rata inflaţiei pe
perioada de deţinere a valorilor mobiliare respective.
Din această cauză, modalitatea de formare a preţurilor pe piaţa de capital
diferă întrucâtva de formarea preţurilor pe celelalte tipuri de pieţe, deoarece preţul
de echilibru al acestei pieţe este determinat nu numai de cererea şi oferta de active
ci şi de deprecierea în timp a banilor.
412
Cererea de active financiare pe piaţa de capital se formează sub acţiunea

a două grupuri de factori principali:
1) cererea structurală, determinată de nevoile permanente de investiţii ale
sectoarelor economice productive, în special sectorul firmelor, dar şi sectorul
guvernamental sau sectorul extern. Caracteristic acestui tip de cerere este faptul că
deşi ea înregistrează o creştere permanentă, nu prezintă variaţii mari de la o
perioadă la alta, ea fiind obţinută prin cumularea cererilor de finanţare pentru
investiţii ale agenţilor economici care au o creştere relativ constantă;
2) cererea conjuncturală, determinată de factorii care pot avea o acţiune
marcantă de creştere sau scădere a cererii de capital. De exemplu deficitul balanţei
de plăţi externe, rata mare a inflaţiei, majorarea preţurilor la resursele materiale şi
energetice, modificări bruşte în rata dobânzii bancare ş.a. pot deveni factori
perturbatori cu acţiune imprevizibilă asupra formării cererii de capital.
Oferta de active financiare, cealaltă componentă a pieţei de capital, este
determinată, în principal, de:
1) capitalurile disponibile temporar la agenţii economici productivi;
2) resursele de finanţare disponibile ale instituţiilor de finanţare (bănci
comerciale, societăţi de investiţii, fonduri mutuale, societăţi de asigurări ş.a.);
3) disponibilităţile băneşti (economiile) gospodăriilor.
Cererea şi oferta de active financiare se întâlnesc pe piaţa de capital. Spre
deosebire de alte pieţe din economie, piaţa de capital are o serie de trăsături
specifice care fac ca preţul activelor să difere de valoarea de piaţă a acestora.
Astfel, preţul (valoarea) de emisiune este preţul de vânzare al activului financiar în
momentul emiterii acestuia. De regulă, acest preţ este egal cu valoarea nominală pe
care societatea emitentă a activului financiar respectiv trebuie să o ramburseze la
expirarea termenului pentru care a fost emis activul (la maturitate).
Valoarea (preţul) de piaţă reprezintă preţul la care activul este tranzacţionat
în mod curent pe piaţa de capital. Ea rezultă din confruntarea cererii şi ofertei de
active pe piaţă şi ţinând cont de venitul actualizat pe care îl poate aduce activul
respectiv pe durata existenţei sale. Formarea preţului de piaţă al activelor financiare
constituie încă o problemă incomplet rezolvată teoretic, deşi practic se propun
diferite modalităţi cu ajutorul cărora se speră să se obţină o prognoză cât mai
apropiată de realitate în ce priveşte evoluţia acestui preţ.
În continuare, vom analiza modul de formare a preţurilor de piaţă ale
activelor financiare. Vom presupune că este vorba despre o acţiune a unei companii
care este tranzacţionată pe piaţa de capital. Când un investitor de pe această piaţă ia
decizia de a cumpăra acţiunea, acesta are în minte o rată a venitului dorit de la
această acţiune. Acest venit dorit poate fi obţinut de investitor pe două căi: prima
este cea a venitului adus direct de posesia acţiunii (de exemplu, dividendele
asociate acesteia) iar a doua este venitul determinat de sporul de capital pe care îl
va înregistra acţiunea respectivă dacă ar fi vândută ulterior pe piaţa de capital. Dacă
pe piaţă o acţiune este considerată ca generând un venit mai mare decât cel dorit,
atunci ea va fi cumpărată; dacă se consideră că este improbabil ca acţiunea să
aducă un venit cel puţin la nivelul ratei dorite, aceasta nu va fi cumpărată.
413
Rata dorită a venitului (randamentul) acţiunii se va forma sub influenţa

unui număr important de factori. Cât de riscant este să deţii acţiunea? Ce rată a
venitului s-ar obţine dacă s-ar face o altă investiţie? Cât de uşor poate fi vândută
acţiunea? Acestea sunt doar câteva întrebări pe care investitorii şi le pot pune
atunci când îşi stabilesc rata dorită a venitului asociată unei acţiuni.
Pentru simplitate, să presupunem că acţiunea respectivă, numită XYZ, se
tranzacţionează pe o piaţă lichidă şi eficientă. Piaţa lichidă presupune că ea poate fi
vândută şi cumpărată instantaneu, existând întotdeauna suficienţi bani pe piaţă
pentru a achiziţiona acţiuni. Dacă piaţa de capital este eficientă, rata dorită a
venitului este egală exact cu rata aşteptată a venitului, deci acea rată pe care
investitorii se aşteaptă să o obţină din posesia acţiunii.
Dacă acţiunea XYZ este deţinută pentru un an, investitorul se aşteaptă să
obţină, după cum am spus, două tipuri de venituri. Mai întâi, dacă compania XYZ
plăteşte dividende, el va obţine un anumit venit din aceste dividende. În al doilea
rând, la sfârşitul anului, preţul pe piaţă al acţiunii XYZ aproape sigur va fi diferit
de preţul de la începutul anului. Schimbarea de preţ generează un spor de capital
sau o pierdere de capital care afectează, de asemenea, venitul.
De exemplu, un investitor tipic (reprezentativ) care deţine o acţiune XYZ
doreşte să obţină, la sfârşitul anului viitor, un venit de 15% dar, având în vedere
preţul de piaţă actual, el se aşteaptă să obţină un venit de 18%. În aceste condiţii,
acţiunea va fi păstrată în continuare de investitor şi va rămâne în posesia sa atât
timp cât venitul aşteptat de acesta este mai mare decât venitul dorit.
Totuşi, pe măsură ce investitorul respectiv sau alţi investitori cumpără tot
mai multe acţiuni XYZ, preţul de piaţă curent al acesteia va tinde să crească.
Presupunând că aşteptările privind preţul de piaţă al perioadei următoare nu se
modifică, atunci vor descreşte aşteptările privind sporul de capital pe care îl va
înregistra acţiunea. Cu alte cuvinte, venitul aşteptat per acţiune va descreşte.
Eventual, preţul de piaţă curent va creşte până când venitul aşteptat şi rata dorită a
venitului devin egale (de exemplu, cu 15%). În acest moment, investitorul nu va
mai cumpăra acţiuni XYZ şi preţul de piaţă al acestora îşi va opri creşterea. Dar
venitul aşteptat poate, în continuare, să descrească până când ajunge, să spunem la
12%, venitul dorit al investitorului rămânând tot 15%. În acest caz, investitorul va
începe să vândă din acţiunile XYZ deţinute. Acest lucru va determina ca preţul de
piaţă curent al acţiunii XYZ să tindă să scadă. Pe măsură ce preţul de piaţă al
acţiunii scade, investitorul îşi creşte aşteptările sale privind viitorul spor de capital.
Aceasta conduce la o rată aşteptată a venitului mai mare, până când, eventual,
preţul de piaţă al acţiunii scade la un nivel la care rata venitului aşteptat devine
egală cu rata venitului dorit.
Să arătăm, în continuare, mai exact cum se formează preţul de piaţă al
acţiunilor. Am văzut mai sus că rata aşteptată a venitului investitorului din
deţinerea unei acţiuni este egală cu venitul din dividendele încasate plus sporul de
capital aşteptat de investitor (toate calculate ca procente din preţul de piaţă iniţial al
acţiunii).
414
Pentru simplitate, vom presupune că rata dorită a venitului investitorului

~
rămâne constantă de la o perioadă la alta şi egală cu i . Să notăm preţul de piaţă
iniţial al acţiunii cu P(0) iar preţul de piaţă aşteptat al acţiunii după o perioadă
(să spunem un an) cu P(1) .
Valoarea aşteptată a dividendelor plătite în cursul anului respectiv o vom
nota cu D(1) . Atunci vom avea:
Rata dorit ă Venitul aşteptat Sporul aşteptat
= +
a venitulu i din divide nde de capital
sau, scris cu notaţiile introduse anterior:
~ D(1) P(1) − P(0 ) (8.1)
i = +
P(0 ) P(0)
~
În figura 8.5 se reprezintă relaţia dintre P(0) , P(1) , D(1) şi i .
P(0)
D(1) + P (1) − P(0 )
P(0 )
~
i
Figura nr. 8.5
Pe axa absciselor se reprezintă venitul aşteptat al investitorilor din
deţinerea unei acţiuni iar pe axa ordonatelor preţul curent de tranzacţionare al
~
acţiunilor. Pentru valoarea dorită i şi preţul de piaţă iniţial P(0 ) se obţine un
punct care se află pe dreapta descendentă reprezentată în figură.
Este evident că în relaţia (8.1) partea stângă reprezintă venitul aşteptat.
Pentru o mulţime dată de preţuri aşteptate anul viitor, P(1) şi de dividende
ce trebuie plătite, D(1) , cu cât mai mare va fi preţul curent iniţial, P(0 ) cu atât mai
scăzut va fi venitul aşteptat (deoarece P(0 ) apare în relaţie cu semnul minus).
Păstrând deci constante aşteptările viitoare, un preţ curent P(0 ) mai mare înseamnă
sporuri de capital mai scăzute şi dividende mai reduse. Deci, există o relaţie
415
negativă între rata aşteptată a venitului şi preţul curent, ceea ce face ca dreapta din
figură să fie descendentă.
~
Rata dorită a venitului, i nu depinde de preţul curent P(0) , astfel că ea
~
poate fi reprezentată ca o dreaptă verticală de abscisă i . Echilibrul pieţei este dat
de egalitatea dintre rata aşteptată a venitului, reprezentată de dreapta descendentă,
şi rata dorită a venitului, reprezentată prin dreapta verticală. Ele sunt egale când
cele două drepte se intersectează. Proiecţia punctului de intersecţie pe axa
ordonatelor dă tocmai preţul curent al acţiunii, P(0) pentru aşteptările date privind
preţul acţiunii în perioada următoare, P(1) şi pentru aşteptările date privind
~
dividendele ce vor fi plătite, D(1) în condiţiile ratei dorite a venitului, i .
Orice factor care determină modificarea aşteptărilor privind sporul de
capital, dividendelor sau ratei dorite a venitului va afecta preţul curent al acţiunii pe
piaţa de capital. De exemplu, dacă investitorul îşi schimbă aşteptările sale
privind preţul acţiunii în perioada următoare, P(1) , aceasta va duce la
deplasarea către dreapta a dreptei venitului aşteptat, ceea ce în condiţiile păstrării
~
constante a venitului dorit, i va determina o creştere a preţului curent (vezi figura
8.6).
P′(0 )
D(1) + P′(1) − P(0 )
P(0 )
P(0)
D(1) + P (1) − P(0 )

P(0 )
~
i
Figura nr. 8.6
Investitorii vor cumpăra acţiuni în prezent aşteptându-se ca preţul acestora

în perioada următoare să crească. Aceasta duce însă la un preţ mai mare în
perioada curentă (de la P(0) la P′(0 ) ), aceasta crescând eventual până când venitul
aşteptat al acţiunii devine din nou egal cu rata dorită a venitului.
În concluzie, aşteptările investitorilor privind creşterea preţurilor viitoare
ale acţiunilor (de la P(1) la P′(1) ) determină creşterea preţurilor curente ale
acestora (de la P(0) la P′(0 ) ).
416
Să analizăm, acum, implicaţiile unor noutăţi care cresc aşteptările

investitorilor privind dividendele ce vor fi plătite în perioada următoare – deci D(1)
creşte. Dacă acest lucru nu schimbă aşteptările investitorilor privind preţul
perioadei următoare, preţul curent P(0) ar trebui să crească. Modificarea lui D de
la D(1) la D′(1) creşte mărimea pantei dreptei venitului aşteptat, astfel că aceasta
se va deplasa în sus, la fel ca în cazul anterior. Drept urmare, şi preţul curent creşte
de la P(0) la P′(0) . Aşteptând creşterea dividendelor, investitorii vor continua să
dorească să deţină acţiunea respectivă, deoarece ea oferă o rată a venitului egală cu
~
i . Presupunând că preţul perioadei următoare nu se modifică, această creştere a
dividendelor va conduce la o rată a venitului aşteptat în exces faţă de rata venitului
~
dorit, i . Drept urmare, investitorii vor cumpăra mai multe acţiuni, ceea ce va face
ca preţul curent, P(0) să crească. Eventual, acest preţ creşte până ce venitul
aşteptat devine egal cu venitul dorit.
În concluzie, noutăţile favorabile ce apar pe piaţă, noutăţi care se referă la
profitul firmelor şi dividendele mai mari în viitor, conduc la o creştere a preţurilor
curente ale acţiunilor.
Să analizăm, în continuare, şi cazul în care investitorul îşi modifică rata
~
dorită a venitului, i . Putem presupune, de exemplu, că Banca Centrală creşte rata
dobânzii la depozite, astfel încât investitorii pot acum să obţină un venit mai mare
din investiţii relativ sigure în depozite bancare. Din nou, vom presupune, pentru
simplitate, că această creştere a ratei dobânzii este de aşteptat să fie temporară şi
doar pentru un an. Pare atunci rezonabil ca investitorii să se aştepte ca preţul
acţiunii să nu se modifice la sfârşitul anului, deci P(1) să rămână constant. De
asemenea, vom presupune că dividendele aşteptate la sfârşitul anului, D(1) rămân
şi ele constante. Atunci, o creştere a ratei dobânzii va determina şi o creştere a
~ ~
venitului dorit de investitori, de la i la i ′ .
În consecinţă, preţul curent al acţiunii, P(0) va trebui să scadă pentru a se
realiza un nou echilibru între venitul dorit şi venitul aşteptat, după cum se observă
în figura 8.7.
417
P(0)
D(1) + P (1) − P(0 )

P′(0 )
P(0 )
~ ~′
i i
Figura nr. 8.7
Deci, creşterea ratei dobânzii la depozitele bancare a făcut să crească rata

~ ~
dorită a venitului de la i la i ′ . Deoarece acum această rată dorită este mai mare
decât rata aşteptată a venitului, investitorul nu va dori să deţină mult timp acţiunea
şi o va vinde. Aceasta va face ca, la nivelul întregii pieţe, preţul curent al acţiunii să
scadă până când, eventual, aşteptarea privind sporul de capital (datorită scăderii lui
P(0) ) şi a dividendelor mai mari (datorită reducerii lui P(0) în raportul
D(1) P(0 ) ) face ca venitul aşteptat al acţiunii să ajungă la un nivel egal cu noua
rata dorită a venitului investitorului. În acel moment piaţa ajunge la un nou
echilibru, caracterizat însă de un preţ curent al acţiunii, P′(0 ) mai mic decât cel
iniţial.
În concluzie, când rata dobânzii pe piaţa depozitelor bancare creşte, sau
când datele economice sugerează că se va produce o astfel de creştere, atunci, toate
celelalte variabile rămânând neschimbate, preţul curent al acţiunii va trebui să
scadă.
Cele trei cazuri analizate mai sus arată faptul că preţul pe piaţa de capital
se formează în mod diferit de preţurile celorlalte pieţei. Acesta nu mai este
rezultatul raportului de echilibru dintre cerere şi ofertă ci depinde de valorile
anticipate ale unor variabile fundamentale. Un astfel de mecanism ce ia în
considerare variabile aşteptate (previzionate) se numeşte mecanism anticipator
(forward-looking mechanism).
Astfel de mecanisme se întâlnesc în cazul tuturor tipurilor de active
financiare tranzacţionate pe pieţele de capital. Valoarea acestora în prezent
(valoarea actualizată) depinde de fluxul de dividende ce vor fi plătite în viitor
precum şi de preţul de piaţă al activului la sfârşitul perioadei considerate. Să arătăm
acest lucru utilizând relaţia fundamentală (8.1).
La echilibru ştim că avem:
~
i P(0) = D(1) + P (1) − P (0 ) ,
418
relaţie care mai poate fi scrisă şi ca:

( ~
)
1 + i P(0 ) = D(1) + P (1)
sau:
D(1) + P (1)
P (0 ) = ~ (8.2)
1+ i
Relaţia (8.2) spune că preţul curent al acţiunii este egal cu aşteptările
privind dividendele plus preţul acţiunii din perioada următoare, înmulţite cu un
1
factor de actualizare, ~.
1+ i
Pe baza aceluiaşi raţionament, putem presupune că şi preţul în perioada
următoare, P(1) se obţine în acelaşi mod, deci:
P(2) + D(2 )
P(1) = ~ (8.3)
1+ i
Înlocuind P(1) dat de (8.3) în (8.2) obţinem:
P(2) + D(2 )
+ D(1)
1+ i
~ P(2 ) D(2) D(1)
P(0 ) = ~ = + + ~
1+ i ( 1+ i
~
) (2
)
~
1+ i
2 1+ i
Procedând în continuare la fel, obţinem după N paşi:
P(N ) D( N ) D(2) D(1)
P(0 ) = ~N + ~ N + ... + ~ 2 + 1 + ~i
(
1+ i) ( )
1+ i ( 1+ i ) ( ) (8.4)
Se observă, deci, că preţul curent P(0) depinde de suma actualizată a

dividendelor viitoare la care se adaugă preţul final aşteptat actualizat. Totuşi,
P(N )
pentru un N suficient de mare, termenul ~ N → 0 , deci el poate fi neglijat.
(1+ i )
În concluzie, se poate spune că preţul curent al unei acţiuni depinde de
valoarea aşteptată actualizată a fluxului de dividende viitoare. Acest lucru implică
faptul că preţul curent al unui activ financiar poate să se modifice ca răspuns la
orice schimbare ce apare în aşteptările investitorilor privind dividendele ce le vor
obţine în viitor (de exemplu apariţia de noi produse sau invenţii, schimbări în
reglementările privind mediul economic, creşterea taxelor impuse firmelor ş.a.).
De asemenea, preţul curent al activelor financiare se modifică sub influenţa
factorilor care îi determină pe investitori să-şi modifice rata dorită a venitului la un
moment de timp dat (de exemplu, schimbări în rata dobânzii, schimbări în modul în
care investitorii percep riscul ş.a.).
Orice factor care determină ca aşteptările privind dividendele ce vor fi
plătite în viitor să se modifice, de exemplu să crească, va determina ca preţul curent
al activului financiar să crească în prezent; orice factor care determină pe
investitori să dorească o rată a venitului mai mare în viitor va face ca preţul
activelor financiare să scadă acum. Altfel spus, preţul curent al activelor financiare
este volatil şi dependent de zvonuri şi informaţii.
419
Afirmaţia că preţul curent al unui activ financiar este dependent de

valoarea actualizată a fluxului de dividende viitoare este logică, dar parţial
adevărată. De exemplu, unele companii nu plătesc dividende şi totuşi preţul curent
al acţiunilor lor este mai mare. Este cazul acţiunilor Microsoft în anii ’90 care nu
au plătit de loc dividende şi totuşi aveau un preţ per acţiune mare. Şi mai curios,
multe companii noi, legate de Internet, au valori de piaţă foarte mari deşi ele nu au
făcut profit din care să poată fi plătite dividende.
Totuşi, modelul dezvoltat mai sus care explică funcţionarea pieţei de
capital nu este inconsistent cu aceste situaţii. El afirmă că aşteptările privind
dividendele ce vor fi plătite la un anumit punct în viitor generează preţul curent.
Acest punct poate fi peste 10, 20 sau 30 de ani şi atât timp cât acest flux se aşteaptă
să fie mare, şi preţul curent al activelor financiare pe piaţa de capital va fi mare.
Companiile recent înfiinţate au un flux de dividende necunoscut. Dar acest
lucru nu este valabil pentru companiile care există pe piaţă de mai mult timp. În
aceste cazuri, putem, eventual, determina nu numai fluxul de dividende viitoare dar
şi creşterea acestora în perioada următoare.
Astfel, să presupunem că dividendele cresc cu o rată constantă anuală, g.
Atunci avem:
D(2 ) = (1 + g )D(1)
D(3) = (1 + g )D(2) = (1 + g )2 D(1)
D(4 ) = (1 + g )D(3) = (1 + g )3 D(1)...
Înlocuind în (8.3) avem:
D(1)  1 + g (1 + g )2 (1 + g )N 
P(0 ) = ~ ⋅ 1 + ~ + + ... + ~N
(8.4)
1 + i  1 + i (
1+ i
~2
) ( )
1 + i 
1+ g
În paranteza dreaptă avem o progresie geometrică de raţie ~ . Dacă
1+ i
~
~ 1+ i
g < i atunci suma acestei progresii geometrice este finită şi egală cu ~ .
i −g
Înlocuind în (8.4) obţinem:
D(1)
P(0) = ~
i −g
sau, rearanjând:
D(1) ~
=i −g
P(0 ) (8.5)
Relaţia (8.5) spune că raportul dintre dividendele ce urmează să fie plătite
şi preţul curent al activului financiar este egal cu diferenţa dintre rata dorită a
~
venitului, i şi rata de creştere a dividendelor, g. Deoarece D(1) poate fi destul de
precis estimat sau înlocuit, eventual, cu un indice de piaţă calculat, această relaţie
420
ne permite să apreciem dacă preţul curent al activului, P(0) este supraevaluat sau
~
subevaluat în raport cu venitul dorit de investitor, i .
Modelele explicitate mai sus se referă, totuşi, la un singur activ.
Investitorii, de regulă, deţin mai multe active financiare care pot fi diferite: acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.; această mulţime de active reprezintă ceea ce se
numeşte portofoliu de active. Deciziile pe care le ia un investitor depind, în aceste
condiţii, nu numai de factorii fundamentali menţionaţi (dividende şi preţuri
viitoare, rata dorită a venitului ş.a.), dar şi de celelalte active care le alcătuiesc
portofoliul respectiv.
Structura portofoliului de active deţinut de un investitor poate cuprinde, pe
lângă activele financiare deţinute, şi active reale (case, maşini, pământ ş.a.).
Valoarea acestora depinde de preţurile ce se formează pe pieţele corespunzătoare
activelor reale (piaţa imobiliară, piaţa pământului ş.a.). Cu toate acestea, ele au o
influenţă determinantă în funcţionarea subsistemelor pieţei de capital.
8.1.3 Descrierea funcţionării S.C.E.M.
Am văzut mai sus că subsistemul economiei monetare poate fi structurat în

două subsisteme principale: subsistemul pieţei monetare (S 6 ) şi subsistemul pieţei
de capital (S 7 ) (facem abstracţie, deocamdată de subsistemul pieţei valutare care
va fi tratat în capitolul 9). În cadrul funcţionării SCEM, cele două subsisteme intră
în interacţiuni reciproce care sunt influenţate şi de funcţionarea şi de conexiunile cu
sistemul cibernetic al economiei reale.
În figura 8.8 sunt reprezentate aceste interacţiuni dintre subsisteme ca şi
dintre SCEM şi SCER.
Subsistemul pieţei monetare (S 6 ) este coordonat de Banca Centrală, care
prin conexiunile (3) şi (4) supraveghează şi reglementează funcţionarea pieţei
monetare. În funcţie de cantitatea de masă monetară de pe această piaţă şi de
( )
politica pe care a definit-o Banca Centrală, aceasta poate spori ∆M + sau reduce
(∆M ) masa monetară tranzacţionată pe piaţă monetară.
−
Masa monetară, M tranzacţionată este transmisă prin conexiunile (6) către

SCER, unde ea este utilizată pentru tranzacţii comerciale, inclusiv plăţi anticipate,
respectiv (5) către piaţa de capital unde este utilizată pentru tranzacţii speculative.
Fluxul de fonduri M t , împreună cu fluxul M s dau masa monetară în circulaţie, M.
421
Banca (2)
CNVM
Centrală
(9)
(3)
(12) (4) (10)

∆M + ∆M −
Piaţa monetară Piaţa de capital
(1) Sistemul
M S (5) S Cibernetic
al
(11)
Economiei
Fg
Reale
(8) (13)
(7) (6)
Fp
Mt
Figura nr. 8.8

Un alt flux de fonduri de la subsistemul pieţei monetare către SCER este
cel al creditelor acordate sectorului privat, F p , care sunt transmise prin
conexiunea (7). Deoarece creditele acordate pot fi considerate egale cu depozitele
existente în băncile comerciale sau la ceilalţi intermediari financiari care acordă
împrumuturi, suma dintre masa monetară în circulaţie şi volumul creditelor
acordate reprezintă agregatul M1 asupra căruia acţionează Banca Centrală prin
intermediul politicilor monetare.
Depozitele D, din care se constituie fluxul de credite F p se formează din
economiile gospodăriilor, firmelor şi sectorului public din cadrul SCER care sunt
transmise către piaţa monetară prin intermediul conexiunii (12).
Creşterea sau scăderea ofertei de bani de pe piaţa monetară mai este
determinată şi de vânzarea sau cumpărarea pe piaţa de capital a obligaţiunilor
guvernamentale şi bonurilor de tezaur. Acest proces este reprezentat prin
conexiunea dublă (8). În cazul în care se doreşte creşterea ofertei de bani pe piaţa
monetară, Banca Centrală poate cumpăra obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de
tezaur, ceea ce aduce pe piaţa monetară o cantitate mai mare de bani. Dacă se
doreşte reducerea ofertei de bani, atunci Banca Centrală vinde pe piaţa de capital
obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de tezaur. Astfel de operaţii de vânzare /
cumpărare se numesc operaţiuni pe piaţa deschisă.
Subsistemul pieţei de capital (S 7 ) este supravegheat şi reglementat de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) prin intermediul conexiunilor
(9) şi (10). Pe această piaţă sunt tranzacţionate active financiare (valori mobiliare)
422
foarte diverse: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, opţiuni, futures, alte

derivative. Cererea de active financiare se face în limita economiilor sectoarelor
din cadrul SCER (gospodării, firme, sectorul public) care sunt reprezentate de
conexiunea (11).
În urma tranzacţiilor efectuate se constituie fonduri de investiţii, I care
intră în sectorul real al economiei prin conexiunea (13). Acestea sunt constituite fie
din fondurile ce vor fi utilizate de acest sector pentru investiţii directe în cadrul
firmelor sau al sectorului public fie din veniturile care se constituie la nivelul
gospodăriilor datorită plasamentelor pe piaţa de capital.
Se observă că cele două subsisteme, al pieţei monetare şi al pieţei de
capital, sunt strâns interdependente, influenţându-se reciproc. Funcţionarea
eficientă a întregului sistem al economiei monetare depinde de echilibrele care se
stabilesc între fluxurile de fonduri care intră şi ies de pe cele două pieţe.
8.2 Modelarea sistemului cibernetic al economiei monetare
8.2.1 Modelul monetarist al lui Friedman
Vom prezenta, mai întâi, modelul static lui Friedman care constituie cadrul
general pe care s-au structurat, în continuare, diferite modele introduse pentru a
studia fie anumite fenomene monetare (inflaţie, stagflaţie ş.a.) fie funcţionarea
întregului sistem al economiei monetare.
Modelul lui Friedman include două blocuri: un bloc al economiei reale şi
un bloc al economiei monetare. Astfel, economia reală este descrisă de relaţiile:
C Y
 = c ; 0 < c <1 (8.6)
p p
 I
 = A + ir ⋅ r ; ir < 0 (8.7)
 p
Y C I
 = + (8.8)
 p p p
Deci avem o funcţie de consum (8.6), o funcţie a investiţiilor (8.7) şi o
condiţie de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor (8.8). Variabilele utilizate sunt
reale: C p este consumul real; I p - investiţia reală şi Y p - venitul real.
Sectorul economiei monetare este descris de relaţiile:
M D Y
 p = m y p + mr ⋅r ; m y > 0 ; mr < 0 (8.9)

 S
M = M
 S (8.10)
M = M
D
 (8.11)

423
Relaţia (8.9) exprimă cererea reală de bani ca sumă a două componente:

Y
cererea tranzacţională, m y şi cererea speculativă, m r ⋅ r . Cererea tranzacţională
p
este proporţională cu mărimea venitului real, în timp ce cea speculativă depinde
invers proporţional de nivelul ratei dobânzii. Aici m y reprezintă parametrul de
senzitivitate al cererii reale de bani la mărimea venitului real, în timp ce m r
reprezintă senzitivitatea cererii reale de bani la nivelul ratei dobânzii. Relaţia (8.10)
arată că oferta de bani M S este dată exogen de nivelul M , în timp ce relaţia (8.11)
exprimă condiţia de echilibru pe piaţa monetară.
Modelul (8.6) – (8.11) conţine şase ecuaţii dar are şapte variabile: C, I, Y,
D,
M M S , p, r, deci este nedeterminat. Această problemă a fost rezolvată, de
regulă, înainte de Friedman prin introducerea unei ecuaţii suplimentare care
permite determinarea venitului real:
Y (8.12)
=Y
p
unde Y este dat exogen. De exemplu, Y reprezintă nivelul de echilibru al
venitului real sau nivelul de ocupare deplină (outputul potenţial) care poate fi
determinat prin modelele de echilibru general calculabil.
În condiţiile ecuaţiei (8.12) se obţine modelul IS-LM:
 A 1− c Y (IS)
r = − i + i ⋅ p
 r r

r = − m y ⋅ Y + 1 ⋅ M (LM)
 mr p mr p
Din relaţiile IS-LM de mai sus se obţin uşor rata de echilibru a dobânzii:
A 1− c Y
r* = − + ⋅ ,
ir ir p
respectiv nivelul preţurilor de echilibru:
M
p* =
m y ⋅ Y + m r ⋅ r*
Problema aici este că în timp ce rata de echilibru a dobânzii se determină în
sectorul real al economiei (utilizând curba IS), nivelul de echilibru al preţurilor
se determină de sectorul monetar al economiei (utilizând curba LM). Apare astfel,
o dihotomie în determinarea preţurilor, denumită dihotomia clasică: preţurile
relative, cum este rata dobânzii, sunt determinate de raportul dintre cererea
agregată şi oferta agregată, în timp ce nivelul preţurilor este determinat de relaţia
dintre cererea de bani şi oferta de bani. Şcoala keynesiană a rezolvat problema
dihotomiei făcând ipoteza că nivelul preţurilor este dat din afara sistemului
(exogen). Din această cauză modelul IS-LM nu include nivelul preţurilor.
424
Soluţia lui Friedman la problema de mai sus este introducerea unei noi
relaţii care să exprime rata dobânzii:
r t = r te + πte (8.13)
unde r te este rata aşteptată a dobânzii iar πte este rata aşteptată a inflaţiei.
Dar, dacă notăm cu y te rata aşteptată de creştere a venitului nominal Y
e
 Y& 
(deci y te =   iar cu x te - rata aşteptată de creştere a venitului real Y& p , atunci:
Y 
y e = x te + πte (8.14)
t
De aici πte = y te − x te şi, înlocuind în ecuaţia (8.13) obţinem:
( e
) ( ) e
r t = r te + y t − x te = r te − x te + y t (8.15)
Friedman face ipoteza că diferenţele dintre rata aşteptată a dobânzii r et şi
rata aşteptată de creştere a venitului real, x te este constantă, deci:
r te − x te = k 0
De aici avem:
r t = k 0 + yt
e (8.16)
deci rata dobânzii reprezintă suma dintre o constantă k 0 şi rata de creştere a
venitului nominal, Y.
În continuare, blocul economiei monetare este modificat după cum
urmează:
M D = Y t ⋅ (r t ) ; m′ < 0 (8.17)

M S = M t (8.18)
 D (8.19)
M = M
S
 (8.20)
r t = k 0 + y te
Se observă acum că funcţia cererii de bani depinde de m(r t ) care este rata
de creştere a cererii de bani şi este invers proporţională cu rata dobânzii r t .
Oferta de bani M S este dată tot exogen la nivelul M t . Pe piaţa monetară
condiţia de echilibru obişnuită se menţine. La modelul economiei monetare s-a
adăugat, deci, relaţia (8.20), care este (8.16).
Din ecuaţiile blocului economiei monetare obţinem imediat:
Mt (8.21)
Yt =
m(r t )
1
sau, notând cu V t = viteza de circulaţie a banilor:
m(r t )
Y t = M t ⋅V t (8.22)
425
Cunoscând (8.20) şi (8.21) putem determina, la orice moment de timp t,

venitul nominal Y t .
Friedman ezită să aplice ecuaţia de determinare a ratei dobânzii şi sectorul
economiei reale pentru că acest lucru ar implica o rată reală a dobânzii constantă
(mai exact o diferenţă constantă între rata reală a dobânzii şi rata reală de creştere
economică). Cum cererea de bani este influenţată , în principal, de rata inflaţiei şi
de mărimea venitului real, ipoteza unei rate reale a dobânzii constante nu
denaturează funcţionarea sistemului economiei monetare. În sectorul real însă, o
asemenea ipoteză ar exclude o determinantă economică centrală a
comportamentului economiilor şi investiţiilor, deci a sectoarelor gospodăriilor şi
firmelor. De aceea, Friedman şi-a limitat analiza la formularea unei teorii monetare
asupra formării venitului nominal, lăsând nerezolvată problema alocării acestuia
între economii şi investiţii.
În continuare, să introducem o variantă dinamică a modelului monetar al
lui Friedman.
8.2.2 Modelul monetar dinamic al lui Friedman
Friedman, după cum am spus, a dat şi o variantă dinamică a modelului său,

dinamizând ecuaţia (8.22). Diferenţiind această relaţie, pe care o presupunem în
continuare de tip continuu, obţinem:
dY = dM ⋅ V + M ⋅ dV (8.23)
sau, împărţind la Y:
dY 1 1
= ⋅ dM ⋅ V + ⋅ M ⋅ dV
Y Y Y
Folosind V = Y M obţinem:
dY 1 dVdr dM
= +
Y V dr M
Diferenţiind şi ecuaţia ratei dobânzii (8.20), avem:
dr = d y e (8.24)
Notând:
1 dV (8.25)
⋅ =µ
V dr
care reprezintă variaţia relativă a vitezei de circulaţie a banilor, avem:
dY dM (8.26)
= µ d ey +
Y M
Se poate considera că variaţia ratei aşteptate de creştere a venitului
e
nominal, y este proporţională cu abaterea acestuia de la rata de creştere a
venitului, y, deci:
( )
d ye = β y − ye (8.27)
426
e
Înlocuind dy în relaţia de mai sus obţinem:
dY
Y
(
= µβ y − y e + )
dM
M
(8.28)
e
dY  dY 
unde y = şi y e =   .
Y  Y 
e
Înlocuind y şi y în (8.28) avem:
dY  dY  dY e  dM dY  dY 
e
dM
= µβ −   + = µβ − µβ   +
Y Y
 Y    M Y  Y  M
De aici obţinem:
e
(1 − µβ) dY = −µβ  dY  + dM
Y  Y  M
Îl scoatem pe dY Y :
dY µβ  dY e 1 dM 1 − µβ − 1  dY e 1 dM
=−   + =   +
Y 1 − µβ  Y  1 − µβ M 1 − µβ  Y  1 − µβ M
sau
1  dM  dY  
e
dY  dY e
=  +  −  
Y  Y  1 − µβ  M  Y  
e
Înlocuind înapoi y şi y şi ţinând cont de influenţa timpului, obţinem:
y t = y te + (
1
1 − µβ
e
mt − y t) (8.29)
unde mt reprezintă ritmul de creştere a masei monetare.

Relaţia (8.29) se mai numeşte şi ecuaţia de dinamică pe termen scurt a
venitului nominal.
Analiza acestei relaţii relevă o serie de elemente caracteristice ale
modelului.
Astfel, condiţia de stabilitate a ecuaţiei (8.29) este:
1
0< <1
1 − µβ
De aici obţinem imediat că:
µβ < 0
Deoarece µ reprezintă un parametru pozitiv (variaţia vitezei de circulaţie
a banilor) rezultă că
β>0
Dar ne amintim că acest parametru reprezenta coeficientul de ajustare a
valorilor aşteptate ale venitului nominal la valorile observate. Pornind de la acest
427
lucru, putem face următoarea analiză a ecuaţiei fundamentale:

a) Dacă economia se află într-o stare de echilibru pe termen lung (echilibru
staţionar) cantitatea de bani creşte în acelaşi ritm ca şi venitul nominal aşteptat
care, la rândul său, creşte cu un ritm egal cu rata de creştere a venitului nominal
efectiv. Deci, în această stare de echilibru, toate cele trei rate de creştere sunt egale:
y te = y t = mt
b) Dacă rata de creştere a ofertei de bani, dată exogen de Banca Centrală,
depăşeşte rata aşteptată de creştere a venitului nominal, atunci rata efectivă de
creştere a venitului nominal va depăşi şi ea rata aşteptată de creştere a venitului
nominal aşteptată:
y t > y te
c) În schimb, dacă rata de creştere a ofertei de bani este mai mică decât rata
de creştere a venitului nominal, atunci rata de creştere a venitului nominal efectiv
va rămâne în urma ratei aşteptate de creştere a venitului nominal:
y t < y te
În fiecare caz, însă, o modificare neanticipată (neaşteptată) a ratei de
creştere a ofertei de bani determină apariţia unei diferenţe între ratele efectivă şi
anticipată de creştere a venitului nominal, diferenţă egală cu mărimea
multiplicatorului monetar din ecuaţia (8.29), 1 (1 − µβ) .
Din model se mai poate obţine o altă ecuaţie importantă în studiul
economiei monetare. Astfel, dacă scădem din ambii termeni ai relaţiei (8.29) ritmul
de creştere al masei monetare, m t şi ţinem cont de faptul că Y (t ) = M (t )V (t )
(relaţia (8.22)), care se mai poate scrie:
dV dY dM
= − = y t − mt ,
V Y M
atunci,
y t − mt = y te + [ 1
1 − µβ
] e
[
mt − y t − m t =
µβ
1 − µβ
] e
mt − y t
de unde avem:
dV
V
= [ µβ
1 − µβ
] e
mt − y t
Notând dV V = vt obţinem ecuaţia de dinamică a ratei vitezei de circulaţia

a banilor:
vt =
µβ
1 − µβ
[ e
mt − y t ] (8.30)
ecuaţie care exprimă, deci, variaţia relativă a vitezei de circulaţie a banilor, v t , în
funcţie de mărimea diferenţei dintre rata de creştere a masei monetare mt , şi rata
aşteptată de creştere a venitului nominal, y te .
428
Se observă că, în condiţiile echilibrului pe termen lung, deci când

m t → y t , v t va tinde către zero, deci V (t ) va rămâne constantă.
e
În fază de avânt a unui ciclu economic, deci când mt > y te , viteza de

circulaţie a banilor creşte, deci vt > 0 . În faza de recesiune, când mt < y te , viteza de
circulaţie a banilor scade, deoarece vt < 0 .
O concluzie principală care se desprinde din modelul dinamic al lui
Friedman este aceea că o modificare neanticipată (neaşteptată) a ratei de creştere a
ofertei de bani (masei monetare) produce o abatere a ratei de creştere a venitului
nominal de la rata anticipată de creştere a acestuia. Acest lucru este explicat de
monetarişti prin acţiunea mecanismului de transmisie monetară (vezi paragraful
8.3).
8.2.3 Modelul monetarist dinamic al lui J. Vanderkamp
Acest model monetarist include trei componente de bază: ecuaţia cantităţii

de bani, curba lui Phillips şi legea lui Okun. Caracterul monetarist al modelului
este dat de faptul că rata expansiunii monetare influenţează rata inflaţiei iar, prin
intermediul curbei lui Phillips, se face legătura dintre blocul economiei monetare şi
cel al economiei reale.
În acest model, un impuls monetar (deci o creştere neanticipată a ofertei de
bani) generează o creştere a ratei reale de creştere a venitului peste rata anticipată,
ceea ce duce la diminuarea ratei şomajului (legea lui Okun). La rândul său, rata
diminuată a şomajului determină o creştere a ratei inflaţiei (curba lui Phillips).
Această creştere este egală exact cu diferenţa dintre rata de expansiune monetară şi
rata creşterii venitului real ponderată cu elasticitatea cererii de bani în funcţie de
venit.
Modelul lui Vanderkamp constă din trei ecuaţii:
mt = xt − πt

e
( ) e
πt = πt − b ⋅ ut − u ; b > 0 (8.31)

( )
ut − ut −1 = − a ⋅ xt − xte ; a > 0
Prima ecuaţie reprezintă ecuaţia monetaristă a cantităţii de bani. Aici mt
este rata expansiunii monetare (a creşterii cantităţii de bani), xt reprezintă rata de
creştere a venitului real, iar πt rata inflaţiei.
A doua ecuaţie reprezintă o versiune liniarizată a curbei lui Phillips. Rata
inflaţiei, πt este legată direct proporţional de rata anticipată a inflaţiei, πte şi invers
proporţional de diferenţa dintre rata şomajului, ut şi rata naturală (de echilibru) a
şomajului, ue .
În sfârşit, ultima ecuaţie reprezintă legea lui Okun, conform căreia
creşterea ratei de creştere a şomajului este invers proporţională cu decalajul dintre
rata creşterii venitului real, xt şi rata anticipată a creşterii acestuia, xte.
429
Modelul are ca variabile endogene rata creşterii venitului real xt, rata
inflaţiei π t şi rata şomajului ut. Vanderkamp a dat acestui model o soluţie grafică
prezentată în continuare (figura 8.9).
π
II I
x = xe
FF 1 R0
A FF 0 A’
πA ue
x xA xe uA u
O
xe x = xe
A xA A’’
III x IV
OK
Figura nr. 8.9
În cadranul I al graficului, funcţia R0 reprezintă o curbă Phillips liniară în

care aşteptările inflaţioniste πe = 0 . Intersecţia curbei Phillips cu axa Ou determină
rata naturală (de echilibru) a şomajului, ue.
În cadranul II se reprezintă grafic ecuaţia cantităţii de bani. Dreptele FF0 şi
FF1 corespund la două valori diferite ale ratei de creştere a ofertei de bani, m0
respectiv m1. Fiecare punct aflat pe dreptele FF exprimă, deci, o combinaţie
posibilă (π, x ) corespunzătoare unei rate de creştere echilibrată a venitului real.
Cadranul IV conţine o reprezentare grafică a legii lui Okun. Dreapta OK
reprezintă curba lui Okun în starea iniţială. Ea arată ratele şomajului care
corespund unor rate alternative ale creşterii reale. Cum curba lui Okun este o
ecuaţie cu diferenţe de ordinul întâi, ea se deplasează către stânga atunci când rata
şomajului scade în urma unei creşteri neaşteptate a ratei de creştere a venitului real
(vezi în figura 8.9 distanţa x A x e ).
430
Cadranul III transferă valorile lui x din cadranul III în cadranul IV. În
starea staţionară, sistemul economic este caracterizat de următoarele relaţii:
 xt = xt −1 = x e

 e (8.32)
 πt = πt = 0
 e
ut = ut −1 = u
În acest caz, rata constantă de creştere a ofertei de bani m0 (aparţinând
dreptei FF0) este utilizată complet pentru finanţarea creşterii economice reale, xe.
Rata şomajului corespunde ratei naturale ue aflată, cum am arătat, la intersecţia
dintre curba R0 şi abscisa Ou.
Să presupunem că oferta de bani înregistrează o accelerare, deci rata de
creştere a ofertei de bani sporeşte de la m0 la m1. Să analizăm ce se întâmplă în
acest caz pe termen scurt cu sistemul economic, “termenul scurt” desemnând aici
faptul că în cursul proceselor de ajustare care se declanşează nu are loc nici o
modificare în rata aşteptărilor inflaţioniste ( π e rămâne tot timpul egal cu 0).
În figura 8.9, creşterea lui m0 la nivelul m1 deplasează curba FF din
cadranul II de la poziţia FF0 la poziţia FF1. Primul efect este o sporire a ratei de
creştere a venitului real de la xe la xA (mai mare decât xe corespunzător stării
staţionare, o reducere a ratei şomajului la uA şi o creştere a ratei inflaţiei la π A .
Această nouă stare este reprezentată în figură prin punctele A, A’ şi A”.
Analizând mai amănunţit această nouă stare, observăm că acceleraţia
monetară (creşterea ratei de creştere a ofertei de bani de la m0 la m1), concretizată
în deplasarea dreptei FF0 la FF1 a produs o accelerare neanticipată a ratei de
creştere reală (a cheltuielilor reale) de mărime (x A − x e ) . Această creştere este
transferată în cadranul IV, dând de-a lungul curbei OK a lui Okun, punctul A’
corespunzător unei rate a şomajului uA<ue.
În cadranul I rata mai redusă a şomajului duce, prin intermediul curbei lui
Phillips, la o rată pozitivă a inflaţiei, π A .
În cadranul al doilea, punctul A de pe dreapta FF1 arată divizarea ratei de
creştere a venitului nominal x1 într-o componentă reală xA şi una inflaţionistă
x1 – xA= π a .
Să dăm, în continuare, o formă matematică mai precisă acestor efecte pe
termen scurt. Se observă că modelul poate fi rescris în următoarea formă:
( )
 xt − x e + πt = mt − x e

 e e (8.33)
 πt + b ⋅ ut = π + b ⋅ u

( ) e
 a ⋅ xt − x + ut = ut −1
431
sau, sub formă matricială:

mt − x e 
1 1 0  xt − x  1 0 0 0 
e

(8.34)
       πe 
 0 1 b  ×  π t  = 0 1 b 0  ×  
       ue 
a 0 1  ut  0 0 0 1  
 ut −1 
mt − x e 
 xt − x e   1 − 1 b  1 0 0 0  
   e  (8.35)
    π
 πt  = 1  ab 1 − b  × 0 1 b 0 ×  
  1 + ab      ue 
 ut   − a a 1   0 0 0 1   
   ut −1 
De aici obţinem sistemul de ecuaţii liniare cu diferenţe:
 e 1
( e
) e
(b
 xt = x + 1 + ab ⋅ mt − x − π + 1 + ab ⋅ ut −1 − u ) e

πt = π +
e
1
ab
+
(
ab
)
⋅ mt − x e − πe −
1
(
+
b
ab
)
⋅ ut −1 − u e (8.36)


t (
1 + ab
t )
 u = u e − a ⋅ m − x e − πe − b ⋅ u − u e (
1 + ab
)
t −1
e
Iniţial, să presupunem că ut-1=u , ceea ce face ca ultimii termeni din partea
dreaptă a ecuaţiilor (8.36) să fie zero. În aceste condiţii, o acceleraţie monetară
(deci o creştere a ritmului de creştere a masei monetare peste x e + πe ) va
determina, simultan, o creştere a lui xt şi π t şi o diminuare a lui ut. Rata şomajului
scade sub rata sa naturală (de echilibru), deci ut -1 = u A < u e , altfel spus în cadranul
IV, curba lui Okun se deplasează spre stânga, corespunzător noii distanţe de pe
( )
ordonată u = u A = − a ⋅ x − x e (vezi figura 8.10).
432
π
II I
x = xe
R1
R0
FF 1
G’ G
G FF 0 C’ 1
C B’
B
xA e u
O uG uC u B u A u
x A x B xC xG = x e
G
G xC G’’ G
C xB C’’
B B’’
xA
A
OK 4 OK 3 OK 2 OK G
III IV
x
Figura nr. 8.10
În urma noii poziţii a curbei lui Okun, noua reprezentare a sistemului

economic este dreptunghiul (B, B’, B”, B ). În această etapă, noua stare a
economiei se caracterizează printr-o diminuare a diferenţialei de creştere până la
(x B − x e ) şi printr-o rată sporită a inflaţiei π B (corespunzătoare punctului B’ din
cadranul al doilea). Deoarece creşterea ofertei de bani rămâne constantă, inflaţia
sporită determină o diminuare a ratei de creştere a venitului real până la valoarea xB
(punctul B din cadranul I) şi, în consecinţă, o rată mai scăzută a şomajului,
(
u B = − a ⋅ xB − x e . )
Să presupunem acum că curba lui Okun se deplasează din nou către
stânga în poziţia OK2, noua reprezentare a sistemului economic fiind dreptunghiul
(C, C’, C”, C ), completat cu curba corespunzătoare a lui Okun, OK2, unde
termenul constant al curbei este dat de rata şomajului uB.
Deplasarea de la A’ la G’ de-a lungul curbei lui Phillips se realizează în
condiţiile unei rate crescătoare a inflaţiei şi a uneia descrescătoare a şomajului.
Deplasarea corespondentă de la A la G pe dreapta FF1 arată că variaţia
componentelor ratei nominale de creştere a venitului se face în favoarea ratei
inflaţiei. Dinamica proceselor de ajustare este determinată de deplasarea curbei
433
lui Okun. Atât timp cât această curbă se deplasează către stânga nu se poate ajunge
la un echilibru deoarece se modifică atât rata inflaţiei cât şi rata şomajului.
Curba lui Okun va continua să se deplaseze atât timp cât diferenţa (x t − x e )
este pozitivă, (adică distanţele x A x e ,L , xC x e sunt nenule) sau, altfel spus, atât timp
cât ritmul de creştere a venitului real manifestă o accelerare neaşteptată. Vom
analiza acum procesele din figura 8.10. Din primul cadran putem determina ritmul
de creştere a venitului nominal ( xG , πG ) . Deoarece acum xG − x e = 0 nu mai avem
o accelerare neaşteptată a ritmului de creştere a venitului. În cadranul IV, G” se
află la intersecţia curbei lui Okun, OKG cu dreapta x = x e astfel încât, în acest
punct, legea lui Okun nu mai acţionează şi curba lui Okun rămâne stabilă. Punctul
G” reprezintă un punct de echilibru pentru piaţa forţei de muncă iar rata
corespunzătoare şomajului uG nu se modifică.
Atunci echilibrul pe termen scurt se caracterizează prin următoarele relaţii:
 mt = x e − πG


( e
πG = b ⋅ u − ut) (8.37)

ut = uG
Dacă aşteptările inflaţioniste nu sunt revizuite, atunci curba lui Phillips
rămâne stabilă şi predomină un echilibru pe termen scurt. Acest echilibru este
caracterizat de o rată mai ridicată a inflaţiei, π , o rată mai redusă a şomajului, u,
dar aceeaşi rată stabilă de creştere reală, xe ca şi înaintea impulsului monetar.
Creşterea ratei de creştere a ofertei de bani (sporirea cheltuielilor
nominale) determină, deci, o accelerare temporară a creşterii economice reale care
induce o creştere a ratei inflaţiei şi o diminuare a salariilor reale. În noua stare de
echilibru predomină o rată mai înaltă a inflaţiei şi acelaşi ritm al creşterii reale,
precum şi un nivel mai ridicat al ocupării forţei de muncă şi o valoare crescută a
venitului real. Acest echilibru pe termen scurt poate persista numai până în
momentul în care aşteptările inflaţioniste (în special cele reflectate de salariile
nominale) sunt ajustate la rata efectivă a inflaţiei.
În mod normal, însă, aceste aşteptări inflaţioniste nu rămân constante pe
termen lung, ele modificându-se în funcţie de experienţa agenţilor economici în
legătură cu inflaţia.
Putem presupune, de exemplu, că procesul de ajustare a aşteptărilor este
descris de ecuaţia aşteptărilor adaptive:
( )
πte − πte−1 = θ ⋅ πt −1 − πte−1 , 0 < θ < 1 (8.38)
adică rata aşteptată a inflaţiei variază proporţional cu eroarea de previziune
πt −1 − πte−1 .
Pe termen lung, rata aşteptată a inflaţiei nu poate rămâne zero dacă rata
efectivă a inflaţiei depăşeşte valoarea zero. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, ar fi
contrazisă ipoteza comportamentului raţional al agenţilor economici. Conform
434
ecuaţiei de mai sus, rata aşteptată a inflaţiei πte va începe să crească până când
π e = πG .
În graficul din figura 8.10, acest proces de ajustare a aşteptărilor
inflaţioniste implică o deplasare a curbei lui Phillips de la R0 la R1. În această nouă
stare stabilă, nu vor mai apare surprize şi valorile efective ale variabilelor
sistemului vor corespunde întocmai valorilor lor anticipate. Starea economiei este
descrisă, deci, de relaţiile:
x = xe
 (8.39)
 e
π
 G = m − x
 e
u = u
Deosebirea dintre echilibrul pe termen lung caracterizat de dreptunghiul
(G, G1, G2, G ) şi echilibrul pe termen scurt (G, G’, G”, G ) constă în faptul că, în
primul caz, diferenţa de creştere neanticipată (x – xe) cât şi efectul real asupra
pieţei muncii au dispărut.
Ca urmare a deplasării în sus şi spre dreapta a curbei lui Phillips, deplasare
cauzată de o rată anticipată a inflaţiei mai mare, rata şomajului creşte din nou până
când, în punctul G2, rata naturală a şomajului ue este din nou atinsă. Deplasarea
curbei lui Phillips antrenează şi o deplasare a curbei lui Okun, pe care o vom studia
mai în detaliu în continuare. La echilibrul pe termen lung, rata inflaţiei este
complet anticipată şi este, ca şi în cazul echilibrului pe termen scurt, egală cu
diferenţa dintre rata de expansiune a ofertei de bani mt şi ritmul aşteptat xe al
creşterii venitului real.
Această analiză arată că un impuls monetar (definit ca o deplasare de la
FF0 la FF1) determină o accelerare neaşteptată a creşterii economice care dispare în
cursul procesului de ajustare pe termen scurt, prin deplasările ecuaţiei lui Okun.
În timpul procesului de ajustare pe termen lung, care duce la deplasări ale
curbelor lui Phillips şi Okun, rata şomajului creşte din nou până la nivelul celei
naturale.
Spre deosebire de procesul de ajustare pe termen scurt, analizat mai sus,
procesul de ajustare pe termen lung implică o deplasare a curbei lui Phillips
datorată unei variaţii a ratei anticipate a inflaţiei, π e . Trăsăturile generale ale
acestui proces sunt următoarele:
a) Poziţia curbei lui Phillips depinde de rata decalată a inflaţiei aşteptate, π e−1
( )
şi de eroarea de previziune π −1 − πe . Dacă are loc o accelerare neanticipată a ratei
inflaţiei, curba lui Phillips se deplasează ascendent în caz că π −1 − πe > 0 şi
descendent când π−1 − πe < 0 ;
b) Poziţia curbei corespunzătoare a lui Okun este dată de rata decalată a
şomajului, u −1 . Dacă rata şomajului creşte, deci u-1 > u-2, curba lui Okun
435
se deplasează către dreapta; în caz contrar, deci u-1 < u- 2 ea se deplasează către
stânga;
c) În situaţia în care curbele lui Phillips şi Okun pentru o anumită perioadă
sunt determinate de valorile perioadei anterioare, rata creşterii reale, x (mai precis
g = x − x e ) şi curba lui Okun determină atunci rata corespunzătoare şomajului.
Introducând în expresia curbei lui Phillips rata şomajului, obţinem rata efectivă a
inflaţiei. Traiectoriile de evoluţie ale variabilelor endogene πt ,πte şi gt = xt − x e
sunt determinate de rezolvarea sistemului de ecuaţii cu diferenţe finite la care se
adaugă o ipoteză privind formarea aşteptărilor inflaţioniste, de exemplu:
πte = d1 ⋅ πt −1 + d 2 ⋅ πte−1 ; α1 ,α 2 ≥ 0 ; α1 + α 2 = 1 (8.40)
În plus, trebuie specificate aşteptările privind rata şomajului, respectiv rata
de creştere, ue şi xe, care rămân constante pe orizontul de timp considerat.
Valorile iniţiale sunt date de echilibrul pe termen scurt, căruia îi corespund
anumite valori numerice pentru πG = π0 ,xG = x e şi uG = u0 .
În aceste condiţii, sistemul compus din ecuaţiile modelului la care se
adaugă condiţiile iniţiale poate fi rezolvat generând traiectoriile de evoluţie ale
variabilelor endogene amintite. Se poate arăta uşor că procesul de ajustare este
stabil (deci oscilaţiile sunt amortizate) dacă:
1 (8.41)
<1
1 + ab
în timp ce aşteptările inflaţioniste sunt convergente către cele date de rata reală a
inflaţiei dacă 0 < θ < 1 . Evoluţia oscilantă a variabilelor endogene este determinată
de condiţia:
4θ (8.42)
ab <
(1 − θ) 2
caz în care sistemul de ecuaţii cu diferenţe are rădăcini complexe.
8.2.4 Modelul monetarist dinamic cu aşteptări raţionale (Frisch, 1982)
Vom introduce, dezvoltând modelul lui Vanderkamp, un model dinamic cu

aşteptări raţionale datorat lui Frisch. Modelul este alcătuit din următoarele ecuaţii:
 mt = πt + x e + gt + ε1t
 (8.43)

 tπ = π e
t − (
b ⋅ u t )
− u e
+ ε 2
t
 2 e 3
ut = u − a ⋅ g t + ε t

Aici, gt = xt – xe exprimă abaterea ratei reale de creştere a venitului de la
valoarea de echilibru, iar ε it , i=1,2,3 sunt variabile aleatoare independente între ele
şi faţă de celelalte variabile ale modelului având media zero ( E ε it = 0 ) ( )
436
()
şi dispersia constantă ( var εit = ct . ), celelalte notaţii fiind similare cu cele utilizate
în modelul lui Vanderkamp.
Se remarcă faptul că în relaţia a doua, reprezentând legea lui Okun,
termenul ut-1 este înlocuit cu ue, ceea ce presupune că o accelerare a creşterii reale
poate împinge rata şomajului sub valoarea sa naturală de echilibru ue, în timp ce, în
modelul lui Vanderkamp, rata şomajului cobora sub nivelul său din perioada
anterioară.
În modelul prezentat mai sus variabilele endogene sunt πt , rata curentă a
inflaţiei, gt, abaterea creşterii reale faţă de trend şi ut, rata şomajului. Variabilele
exogene sunt mt, rata de creştere a ofertei de bani, π te , rata aşteptată a inflaţiei, ue,
rata naturală (de echilibru) a şomajului, ε it (i=1,2,3), variabilele aleatoare şi xe, rata
creşterii reale în condiţii de echilibru.
Pentru a determina sistemul de ecuaţii cu diferenţe finite, modelul va fi
scris sub forma:
( )
 g t + πt = mt − x e + ε1t

 e e 2 (8.44)
πt + b ⋅ ut = πt + b ⋅ u + εt
 e 3
 a ⋅ g t + ut = u + εt
care mai poate fi scris matricial:
1 1 0  g t   mt − x + εt 
e 1
     e 
(8.45)
 0 1 b  ×  πt  =  π t + b ⋅ u + ε t 
e 2
     
a 0 1  ut   u + εt 
e 3

De aici:
−1
 g t  1 1 0  mt − x e + ε1t 
     
 πt  =  0 1 b  ×  πt + b ⋅ u + ε t  =
e e 2
     
 ut  a 0 1  u e + ε3t  (8.46)
 
 1 − 1 b   mt − x + εt 
e 1
1    
 ab 1 − b  × πt + b ⋅ u + εt 
e e 3
=
1 + ab    
− a a 1   u e + εt3 
 
437
şi, efectuând înmulţirile, obţinem:

 1
( e e
) 1 3
(
 gt = 1 + ab mt − x − πt + 1 + ab b ⋅ εt − εt − εt
1 2
)

 e
 πt = πt +
1
ab
+ ab
(
mt − x e − πte +
1
)
+
1
ab
(
εt2 − ab ⋅ ε1t − b ⋅ εt3 ) (8.47)

 e
ut = u −
 1 +
a
ab
(
mt − x e − πte +
1
)
+
1
ab
(
a ⋅ ε1t + a ⋅ εt2 + ε3t)
Vom nota termenii aleatori ai ecuaţiilor din (8.47) cu ω1t ,ωt2 ,ω3t , deci:
 1 1
( 3 1
ωt = 1 + ab b ⋅ εt − εt − εt
2
)

 2
ωt =
1 +
1
ab
(εt2 − ab ⋅ ε1t − b ⋅ ε3t ) (8.48)

 3
ωt =

1
1 + ab
(
a ⋅ ε1t + a ⋅ εt2 + ε3t)
Modelul cu aşteptări raţionale se rescrie atunci:
 1
( e
 gt = 1 + ab mt − x − πt + ωt )e 1

 e
 πt = πt +
1
ab
+ ab
( )
mt − x e − πte + ωt2
(8.49)

 e
ut = u −
 1 +
a
ab
( )
mt − x e − πte + ω3t
Se poate observa acum că variabilele endogene gt, π t şi ut sunt influenţate

atât de diferenţa ( mt − x e − πte ) cât şi de termenii aleatori ω1t ,ωt2 ,ω3t .
Modelul (8.49) trebuie completat cu o ipoteză privind generarea ratei de
creştere a ofertei de bani, mt. În modelul cu aşteptări raţionale acest lucru se face
prin introducerea unei reguli de politică monetară, de exemplu o regulă feedback
liniară de forma:
mt = µ 0 + µ1 ⋅ gt −1 + µ 2 ⋅ πt −1 + εt (8.50)
Deci mt depinde de o componentă autonomă µ 0 , de abaterea ratei de
creştere a venitului real de la rata sa naturală de creştere, gt, de rata inflaţiei πt ,
ambele decalate cu o perioadă, precum şi de o variabilă aleatoare εt de medie zero
şi dispersie constantă. Primii trei termeni din partea dreaptă a ecuaţiei formează
partea sistematică a regulii de politică monetară, în timp ce termenul aleator εt
reprezintă aspectul nesistematic al acestei reguli.
438
Friedman consideră µ1 = µ 2 = 0 , deci recomandă o regulă monetară pasivă

mt = µ 0 . Alţi monetarişti recomandă alegerea lui µ1 şi µ 2 ca valori negative, fiind
deci adepţii unei politici monetare anticiclice.
O ipoteză esenţială a teoriei aşteptărilor raţionale este că agenţii economici
cunosc componenta sistematică a ratei de creştere a ofertei de bani şi ţin cont de ea.
Dacă notăm cu Ω t −1 informaţia totală existentă la nivelul agenţilor economici,
atunci aşteptările acestora în legătură cu mt pot fi scrise:
E (mt / Ωt −1 ) = µ 0 + µ1 ⋅ g t −1 + µ 2 ⋅ πt −1 (8.51)
Ecuaţia regulii politice (8.50) poate fi atunci rescrisă sub forma:
mt = E (mt / Ωt −1 ) + εt (8.52)
Ecuaţia (8.52) arată că rata de creştere a ofertei de bani conţine o
componentă sistematică E (mt / Ωt −1 ) şi o componentă aleatoare ε t care nu poate
fi prevăzută.
Să arătăm, în continuare, cum se formează aşteptările raţionale din cadrul
componentei sistematice. Începem cu aşteptările inflaţioniste. Ţinând seama de
( )
faptul că E εit = 0,i = 1,2,3 şi aplicând operatorul de aşteptare ecuaţiei ratei inflaţiei
obţinem:
E (πt / Ωt −1 ) = πte = πte + [ ab
1 + ab
]
E (mt / Ωt −1 ) − x e − πte (8.53)
De aici rezultă:
πte = E (mt / Ωt −1 ) − x e (8.54)
care exprimă inflaţia anticipată raţional π te luând în considerare toate variabilele
endogene şi exogene precum şi interdependenţele dintre ele. Rata inflaţiei
anticipată raţional reprezintă, deci, diferenţa dintre componenta sistematică a ratei
de creştere a ofertei de bani şi tendinţa ratei reale de creştere economică, xe. O
creştere a ratei aşteptate de expansiune a ofertei de bani generează imediat o
creştere a ratei aşteptate a inflaţiei.
Dacă înlocuim, acum, ecuaţia ratei anticipate a inflaţiei (8.54) în ecuaţia
ratei inflaţiei obţinem:
[ ]
π t = E(m t / Ω t −1 ) − x e +
ab
1 + ab
[m t − E(m t / Ω t −1 )] + ε 2t (8.55)
Rata curentă a inflaţiei π t este alcătuită din două componente: rata
anticipată a inflaţiei (primul termen din partea dreaptă) şi o componentă
nesistematică a ofertei de bani, determinată ca diferenţa dintre rata efectivă a
ofertei de bani mt şi rata anticipată a acesteia E (mt / Ωt −1 ). Din ecuaţia (8.55)
rezultă imediat:
ab
πt − πte = [mt − E (mt / Ωt −1 )] + εt2 (8.56)
1 + ab
439
Această ecuaţie arată faptul că diferenţa dintre rata curentă a inflaţiei şi rata
anticipată a acesteia este dependentă de eroarea de previziune a ofertei de bani,
ab
termenul de proporţionalitate fiind , la care se adaugă şi o componentă
1 + ab
aleatoare ε t2 . În continuare, să determinăm influenţa aşteptărilor raţionale asupra
sectorului economiei reale. Pentru aceasta, vom înlocui ecuaţia care dă inflaţia
anticipată în celelalte două ecuaţii ale modelului obţinând:
 a
ut = u − 1 + ab [mt − E (mt / Ωt −1 )] + εt
e 3
 (8.57)
 g = 1 [m − E (m / Ω )] + ε1

t t t t −1 t
1 + ab
Ecuaţiile astfel obţinute dau valorile ratei şomajului ut şi ratei de creştere a
venitului real gt. Se poate observa că amândouă aceste rate sunt influenţate de
eroarea de previziune a ofertei de bani mt − E (mt / Ωt −1 ) > 0 care va determina,
prin intermediul unei abateri πt − πte > 0 , coborârea lui ut sub ue şi creşterea lui gt.
Dar aceste efecte reale sunt influenţate şi de o componentă nesistematică
ε it şi de aceea nu pot fi folosite în mod practic într-o politică economică. Deci,
sectorul real al economiei este independent de politica monetară anticipată. În
cadrul modelului, rata aşteptată a inflaţiei reflectă perfect orice schimbare a
componentei sistematice a creşterii ofertei de bani, ceea ce sporeşte rata curentă a
inflaţiei, fără a avea, însă, repercusiuni asupra sectorului real. O astfel de concluzie
poartă numele de “teza ineficienţei politice” şi asupra sa au fost purtate polemici
prelungite între monetarişti şi keynesieni.
8.2.5 Modelul neliniar al stagflaţiei
S-a afirmat adesea că apariţia în anii ’70 a stagflaţiei (stagnare + inflaţie)

în ţările cu economie dezvoltată reprezintă un fenomen în întregime nou - care, în
plus, nu poate fi explicat satisfăcător prin metodele macrodinamice keynesiene ale
acelui timp. Într-un anumit sens, aceasta este desigur corect. Dar este tot atât de
adevărat că o simplă referire la mecanismul armatei de rezervă al lui Marx - care
nu este atât de străin de gândirea neoclasică - este suficientă pentru a oferi o
explicaţie posibilă pentru această apariţie.
Rata naturală a şomajului (NUR) a devenit punctul central în analiza
stagflaţiei (Frisch, 1983). Rate scăzute ale şomajului, sub NUR (determinate de
politici fiscale sau monetare excesive), cresc presiunea inflaţionistă şi pot fi
interpretate drept cauze ale stagflaţiei.
În lucrarea sa privind teoria modernă a inflaţiei, H. Frisch(1983) prezintă
un model de creştere monetarist destul de simplu, dar complet care permite o
analiză concludentă a interdependenţelor dintre rata de creştere a masei monetare,
rata de creştere a venitului real, rata inflaţiei şi rata şomajului. Acest model pleacă
440
de la o curbă Phillips, a ratei inflaţiei preţurilor care este combinată cu legea lui
Okun a consecinţelor şomajului asupra creşterii outputului şi cu teoria cantităţii
de bani ca o limitare a creşterii şi inflaţiei pentru a obţine relaţii de dinamică
economică în diferite ipoteze privind aşteptările inflaţioniste.
În continuare se va arăta, prin intermediul unor modificări simple ale
acestui model monetarist, cum poate fi el utilizat pentru o analiză dinamică corectă
a stagflaţiei.
Vom porni, în continuare, de la o versiune neliniară a modelului monetarist
al lui Frisch (prezentat anterior) pentru a arăta ce este propoziţia NUR (NAIRU) şi
alte afirmaţii monetariste standard bazate pe conceptul de rată naturală a şomajului.
Semnificaţia acestei rate şi a propoziţiei denumite după ea vor fi examinate
critic în continuare, arătându-se faptul că, în special, cunoscuta curbă Phillips ridică
destule probleme în analiza macroeconomică dinamică.
Versiunea generalizată a modelului monetarist al lui Frisch cuprinde
următoarele ecuaţii:
ρ = π+ g (8.58)
e
π = η ⋅ π + f (U − U ) (8.59)
U& = h( g − g ) (8.60)
π& e = k( π - πe ) (8.61)
Funcţiile f, h, k din model satisfac f(0)=k(0)=h(0)=0 şi f’<0 , h’<0 , k’>0. η
este un parametru dat.
Mai sus, π şi πe sunt inflaţia curentă şi, respectiv, inflaţia aşteptată. U şi
U reprezintă rata curentă şi rata naturală (de echilibru) a şomajului, aceasta din
urmă considerată ca exogenă. Ratele ρ şi g sunt, în ordine, rata de creştere a
ofertei de bani, respectiv a outputului real ( g reprezintă trendul ratei de creştere a
outputului şi se poate interpreta ca fiind rata de creştere potenţială a acestuia).
Variabilele endogene sunt determinate de model sunt π, πe , g şi U. Să
interpretăm fiecare ecuaţie în parte.
Ecuaţia (8.58) este relaţia simplă, cunoscută din teoria cantităţii de bani,
între rata de creştere a ofertei de bani, ρ pe de o parte şi rata inflaţiei, π şi rata de
creştere a venitului real, g pe de altă parte. Această relaţie nu ridică probleme
deosebite, ea fiind utilizată ca o metodă simplă de introducere a unui prag monetar
care acţionează asupra creşterii outputului nominal şi, deci, asupra sumei dintre
rata de creştere a outputului real, g şi a inflaţiei, π.
Ecuaţia (8.59) reprezintă o versiune generalizată a curbei Phillips a ratei
inflaţiei, formulată pe baza unei rate “naturale” date a şomajului U . Parametrul η
cu care este ajustată rata aşteptată a inflaţiei, πe diferă de 1, aşa cum presupune
teoria monetaristă. Această ecuaţie arată (pentru η=1) o corelaţie strict pozitivă
între erorile anticipate în rata inflaţiei şi abaterea ratei curente a şomajului de la
NUR. Această corelaţie devine mai puţin strictă când η diferă de unitate.
441
Ecuaţia (8.60) este legea lui Okun, care descrie dependenţa dintre rata de
modificare a ratei şomajului, U& şi diferenţa (g − g ) dintre rata curentă şi cea
naturală de creştere a outputului. g poate fi considerat egal cu suma dintre
creşterea productivităţii muncii, m şi creşterea populaţiei n, deci g = m + n .
Curba Phillips (8.59) şi legea lui Okun (8.60) limitează impulsurile
monetare exogene din creştere şi inflaţie.
Ecuaţia (8.61) reprezintă ipoteza standard asupra schimbării adaptive în
aşteptările inflaţioniste.
Din ecuaţiile (8.58)-(8.61) obţinem imediat următorul sistem neliniar
autonom de ecuaţii diferenţiale în U şi πe :
U& = h( ρ − η ⋅ πe − f ( U − U ) − g ) (8.62)
 e (8.63)
π& = k(f(U - U ) - (1 - η )πe )
Punând condiţia ca U& = π& e = 0 obţinem soluţia staţionară:
π 0 = π e0 = ρ − g (8.64)
U 0 = U + f −1(( 1 − η ) π e0 ) (8.65)
unde s-a presupus că (1 − η) πe0 aparţine domeniului de definiţie al funcţiei f −1 .

Pentru simplitate, nu s-au mai specificat condiţiile general acceptate, de exemplu
că 0≤U<1.
În starea staţionară, economia creşte cu un trend dat g şi cu o inflaţie
constantă π0 = ρ − g . Această rată, π0 se numeşte “prag inflaţionist”, deci rate ale
inflaţiei π mai mari sunt în mod necesar legate de rate de creştere a outputului g
mai mici decât rata naturală, g , aşa cum afirmă teoria cantităţii de bani în forma sa
strictă (Rowthorn, 1980). Rezultă că diferenţa dintre rata “naturală” a şomajului U
şi rata şomajului în starea staţionară, U0 are acelaşi semn ca şi pragul inflaţionist π0
dacă η<1 are loc, ceea ce constituie o balanţă pe termen lung între şomajul în starea
staţionară şi inflaţia staţionară (dacă η=1 aceasta este zero şi balanţa nu există).
Evoluţia dinamică a economiei către starea staţionară poate fi uşor
analizată făcând apel la teorema lui Olech. Conform acestei teoreme, sistemul de
ecuaţii diferenţiale (8.62) şi (8.63) este global asimptotic stabil dacă pentru
Jacobianul J al acestuia :
 J11 J 12   - h' f' - ηh' 
J =   =
 

 (8.66)
 J 21 J 22   k' f' - (1 - η )k' 
sunt adevărate relaţiile:
TrJ = J11 + J 22 < 0
DetJ = J11 ⋅ J 22 − J12 ⋅ J 21 > 0
şi J11J22≠0 sau J12J21≠0.
442
Aceste condiţii sunt evident îndeplinite dacă η≤1, ipoteză făcută atunci
când s-a introdus modelul (8.58)-(8.61).
Utilizând izoclinele U& = 0, π& e = 0 , deci curbele:
U = U + f −1( π0 − ηπe )
sau, în cazul liniar:
U =U +
1
f
(η πe − ρ − g )
şi
U = U + f −1(( 1 − η )π e )
sau, în cazul liniar:
η −1 e
U =U + π
f
obţinem următoarea diagramă de fază pentru cazul global stabil şi η ≤ 1 (vezi figura 8.11):
U
(ni − 1 f )
U& = 0
-
+
U0
-
ni f + π& e = 0
0 π e0 = ρ ⋅ g πe
Figura nr. 8.11
443
Izoclinele U& = 0 , π& = 0 determină patru cadrane, deci patru tipuri posibile
de dinamică în spaţiul fazelor ( πe ,U). Figura 8.11 pare că sugerează un
comportament ciclic al variabilelor πe şi U. Totuşi, analiza valorilor proprii ale lui
(8.66) demonstrează faptul că comportamentul ciclic (valori proprii complexe) va
apare doar în anumite condiţii, de exemplu când h’f’<4k’ (pentru η=1), deci când
mecanismul operează suficient de puternic. O astfel de dinamică ciclică implică
faptul că πe şi U nu pot oscila în fază, situaţie care poate să aibă loc pentru
variabilele π = ηπe + f ( U − U ) ca şi pentru U.
Zona din figura 8.11 aflată sub curbele U& = 0, π& e = 0 reprezintă domeniul
potenţial pentru o sincronizare de fază a oscilaţiilor ratei inflaţiei şi şomajului deci
corespunde stagflaţiei, care apare, de fapt, în partea din dreapta a acestei regiuni.
Acest domeniu este cu atât mai mare, cu cât mai senzitivă este rata inflaţiei la
variaţiile ratei curente a şomajului (deci pentru valori ale lui η foarte mici).
Figura 8.11 mai arată că există un echilibru pe termen lung între inflaţie şi
şomaj în cazul η<1, deoarece valoarea de echilibru pe termen lung a lui U0 va fi
mai scăzută decât U dacă π0>0; ea va fi cu atât mai mică cu cât este ales mai mare
parametrul ρ . Monetariştii nu cred totuşi că această situaţie este o descriere
corectă a comportamentului economic pe termen lung. De aceea, ei presupun, în
general, că η=1 şi aşa vom considera în continuare şi noi.
Pe lângă reprezentarea de mai sus a diagramei de fază, o altă reprezentare
în spaţiul ( πe ,U) este aceea în care se localizează domeniul “stagflaţiei”. Pentru a
obţine această reprezentare să presupunem pentru simplitate că modelul
(8.58)-(8.61) conţine doar funcţii liniare, deci funcţiile f, h şi k vor fi înlocuite de
parametrii convenabil aleşi -f, -h şi k. Este atunci evident că modelul conduce la
următorul sistem de ecuaţii diferenţiale:
π& e = − fh&( g − ρ + π ) + kf ( U − U )

U& = h( g − ρ + π )
Aceste ecuaţii diferenţiale trebuie să implice aceleaşi proprietăţi de
stabilitate ca şi reprezentarea în diagrama de fază a mărimilor πe , U.
444
U U& = 0
RELANSARE STAGNARE
π& e = 0
INFLAŢIE STAGFLAŢIE
0 q−g πe
Figura nr. 8.12
Se observă uşor (vezi figura 8.12) că aria stagflaţiei poate fi mărită prin
descreşterea valorii parametrului h sau creşterea parametrului k. Încă odată se poate
observa că stagflaţia este cauzată de o valoare scăzută “nenaturală” a şomajului
care dă naştere la o rată crescătoare a inflaţiei şi deci la aşteptări inflaţioniste
crescătoare. Cum aşteptările privind inflaţia ajung să depăşească inflaţia curentă,
rata şomajului va începe să crească din nou de la cel mai scăzut nivel pe care l-a
atins. Aceasta inhibă alte creşteri în rata inflaţiei până când această rată începe să
scadă din nou. Ea trebuie să devină egală cu rata aşteptată a inflaţiei încă
crescătoare exact atunci când nivelul “normal” al şomajului U este din nou atins.
După ce acest punct este depăşit, totuşi, rata curentă a inflaţiei trebuie să înceapă să
scadă, deoarece acesta este singurul mod în care un mecanism adaptiv al
aşteptărilor poate să concorde cu rata curentă a inflaţiei. Din acest punct în
continuare intrăm în regiunea în care domină stagnarea care, la rândul său se
termină când rata “naturală” a inflaţiei π = ρ − g = π0 este depăşită.
8.3 Mecanismele feedback ale sistemului economiei monetare
În cadrul sistemului economiei monetare se formează două mecanisme

feedback esenţiale pentru funcţionarea acestei economii ca şi a întregii economii
naţionale. Aceste două mecanisme sunt mecanismul feedback de finanţare a
deficitului bugetar şi mecanismul feedback de transmisie monetară.
445
8.3.1 Mecanismul feedback de finanţare a deficitului bugetar

Să descriem, în continuare, mecanismul finanţare al deficitului bugetar.
La începutul anului t+1, autoritatea monetară (Banca Centrală): (1) poate
creşte oferta de bani M(t) la M(t+1); (2) poate creşte valoarea bonurilor de tezaur
de la Fsg(t) la Fsg(t+1); (3) poate creşte valoarea obligaţiunilor guvernamentale
aflate în posesia sectorului privat de la Flg(t) la Flg(t+1); şi (4) poate reduce
cantitatea de bani împrumutată sectorului privat de la Fp(t) la Fp(t+1).
Suma acestor patru elemente trebuie să fie egală cu deficitul bugetar de la
începutul anului t+1, deci:
B = ∆M + ∆Fsg + ∆Flg − ∆Fp (8.67)
unde s-a notat cu ∆M=M(t+1)-M(t) şi, similar, pentru celelalte elemente.

Al treilea element, ∆Flg, poate fi însă scris:
∆Flg = Flg ( t + 1 ) − Flg ( t ) =
{ *
= Flg ( t + 1 )ilg *
( t + 1 ) − Flg ( t )ilg (t ) }i *
1
+ 1)
+
(8.68)
lg ( t
 1 1 
*
+ Flg ( t )ilg (t )⋅  * − * 
 ilg ( t + 1 ) ilg ( t ) 
Primul termen din partea stângă a relaţiei (8.68) reprezintă creşterea
numărului de obligaţiuni guvernamentale în cursul anului t înmulţită cu preţul unei
obligaţiuni la începutul anului t+1. Deci acest termen exprimă cantitatea de bani
obţinută prin emisiunea de noi obligaţiuni care poate fi utilizată pentru a finanţa
cheltuielile guvernamentale.
Al doilea termen din partea stângă a relaţiei (8.68) reprezintă creşterea
între începutul anului t şi începutul anului t+1 a valorii obligaţiunilor
guvernamentale deja existente pe piaţă la începutul anului t. El măsoară, deci,
sporul de capital datorat deţinerii în proprietate a obligaţiunilor guvernamentale.
Acest venit provenind din sporul de capital se include în venitul provenit din
proprietate al sectorului privat (notat cu Q în subsistemul S5) şi în dobânda totală la
datoria publică (notată cu V în acelaşi sistem).
Deficitul bugetar brut B va include şi această apreciere a capitalului
încorporată în obligaţiunile guvernamentale existente pe piaţă. Atunci dobânda la
datoria publică plus sporul de capital plătibile la începutul anului t+1 la
obligaţiunile guvernamentale existente la începutul anului t sunt date de relaţia:
 1 1 
Flg ( t )i* lg ( t ) + Flg ( t )i* lg  * − * =
 i lg ( t + 1 ) i lg ( t ) 
 i* lg ( t ) − i* lg ( t + 1 ) 
= Flg ( t )i* lg ( t ) +  (8.69)
 i* lg ( t + 1 ) 
~
= Flg ( t ) ilg ( t )
446
~
unde s-a notat cu ilg ( t ) venitul obligaţiunilor guvernamentale, inclusiv dobânda şi
sporul de capital aferente acestora.
Deficitul bugetar brut sau creşterea valorii datoriei naţionale nete provine
în principal din:
a) creşterea cheltuielilor guvernamentale de bunuri şi servicii;
b) plata de către guvern a dobânzilor către sectorul privat plus aprecierea
valorii datoriei existente;
c) creşterea cheltuielilor transferabile către salariaţi si deţinătorii de
proprietate;
d) scăderea taxelor şi impozitelor pe venit şi pe proprietate, plătite de salariaţi
şi deţinătorii de proprietate către guvern.
Să construim, în continuare, un model care stabileşte legătura dintre
deficitul bugetar anual B şi determinanţii acestuia.
Pentru aceasta, vom folosi relaţia care arată că proprietatea (avuţia) totală
deţinută de sectorul privat este egală cu suma diferitelor forme de proprietate pe
care acestea le deţine, deci:
A(t) = M(t) + F(t) + Ar(t) (8.70)
unde A(t) este avuţia totală a sectorului privat în anul t, M(t) reprezintă avuţia
deţinută sub formă de bani, F(t) – avuţia deţinută sub formă de active financiare iar
Ar(t) – avuţia deţinută sub formă de active reale.
Dar creşterea avuţiei A în anul a faţă de anul t se poate scrie:
A( t + 1 ) − A( t ) = Yw ( t + 1 ) + Yq ( t + 1 ) − P( t + 1 ) ⋅ C( t + 1 ) (8.71)
unde YW este venitul disponibil provenind din salarii, Yq – venitul disponibil

provenind din deţinerea de proprietate iar P(t+1)C(t+1) sunt cheltuielile totale de
consum în sectorul privat.
Ştim însă că:
Yw ( t + 1 ) = W ( t ) ⋅ L( t ) ⋅ ( 1 − t*w ) + H *w ( t + 1 ) (8.72)
deci venitul disponibil provenind din salarii se obţine scăzând din venitul total brut
provenind din salarii W ( t ) ⋅ L( t ) , impozitul pe salarii, t*w ⋅ W ( t ) ⋅ L( t ) şi adunând
plăţile transferabile către salariaţi, H *w ( t + 1 ).
Yq ( t + 1 ) = Q( t + 1 )( 1 − t*q ) + H *q ( t + 1 ) (8.73)
Deci venitul disponibil provenind din proprietate se obţine scăzând din

venitul total din proprietate, Q(t+1) impozitul pe proprietate, t*q ⋅ Q( t + 1 ) şi
adunând plăţile transferabile către proprietari, H *q ( t + 1 ).
Dar venitul din proprietate Q(t+1) se obţine din relaţia:
Q(t+1) = Y(t+1) – W(t)L(t) + V(t+1) (8.74)
447
care arată că acest venit este egal cu venitul naţional total Y(t+1) mai puţin
veniturile totale salariale, W(t)L(t) plus venitul provenit din plata dobânzilor la
datoria publică, V(t+1).
Înlocuind (8.72)-(8.74) în (8.71) avem:
A( t + 1 ) − A( t ) = V ( t + 1 ) + H *w ( t + 1 ) + H *q ( t + 1 ) − t*w ⋅ W ( t )L( t ) −
(8.75)
− t*q Q( t + 1 ) + Y ( t + 1 ) − P( t + 1 )C( t + 1 )
Dar ştim că venitul naţional total, Y(t+1) se obţine cu relaţia:

Y ( t + 1 ) = [Y1( t ) + J1( t )]P1( t + 1 ) + [Y2 ( t ) + J 2 ( t )]P2 ( t + 1 ) + ... −
− [X 1( t ) + J1( t )]P1( t + 1 ) − [ X 2 ( t ) + J 2 ( t )]P2 ( t + 1 ) + .... (8.76)
unde:
Y1( t ) = C1( t + 1 ) + G1* ( t + 1 ) + X 1( t + 1 ) + J1( t + 1 ) − J1( t )
(8.77)
Y2 ( t ) = C2 ( t + 1 ) + G*2 ( t + 1 ) + X 2 ( t + 1 ) + J 2 ( t + 1 ) − J 2 ( t )
Relaţiile (8.77) exprimă faptul că outputul din fiecare produs 1,2,…
existent la începutul anului t+1 se distribuie pentru consum guvernamental, consum
intermediar şi creşterea stocurilor.
Pe de altă parte, cheltuielile pentru consumul final în anul t+1 sunt date de
relaţia:
P( t + 1 )C( t + 1 ) = P1( t + 1 ) ⋅ C1( t + 1 ) + P2 ( t + 1 ) ⋅ C2 ( t + 1 ) (8.78)
Înlocuind relaţiile (8.77) în (8.76) şi apoi (8.76) şi (8.78) în (8.75) avem:

A( t + 1 ) − A( t ) = B( t + 1 ) + Ar ( t + 1 ) − Ar ( t ) (8.79)
unde s-a notat cu:
B( t + 1 ) = V ( t + 1 ) + H *w ( t + 1 ) + H *q ( t + 1 ) + P1( t + 1 )G1* ( t + 1 ) +
(8.80)
+ P2 ( t + 1 )G*2 ( t + 1 ) + ... + t*wW ( t )L( t ) − t*q Q( t + 1 )
şi cu:
Ar ( t + 1 ) = P1( t + 1 )[ X 1( t + 1 ) + J1( t + 1 )] +
+ P2 ( t + 1 )[X 2 ( t + 1 ) + J 2 ( t + 1 )] + ... (8.81)
Relaţia (8.80) reprezintă ecuaţia deficitului bugetar şi ea arată că acesta se

exprimă ca diferenţa dintre cheltuielile bugetare (cu plata dobânzilor la datoria
publică, V(t+1), cu transferurile, H w ( t + 1 ) + H q ( t + 1 ) şi cu cheltuielile
guvernamentale de bunuri şi servicii, P1( t + 1 ) ⋅ G1* ( t + 1 ) + P2 ( t + 1 ) ⋅ G*2 ( t + 1 ) + .......)
448
şi veniturile bugetare provenind din impozitele şi taxele pe venit, t*wW ( t ) ⋅ L( t ) şi

pe proprietate, t*q Q( t + 1 ) .
Dar deficitul bugetar la începutul anului t+1, B(t+1) corespunde creşterii
datoriei publice, deci:
R(t+1) - R(t) = B(t+1) (8.82)
unde R reprezintă datoria publică totală netă a guvernului către sectorul privat al
economiei. Dar ştim că această datorie publică este alcătuită din masa monetară,
M(t) şi activele financiare, F(t) deţinute de populaţie, deci:
R(t) = M(t) + F(t) (8.83)
Înlocuind în (8.82) avem că:
R(t+1) – R(t) = B(t+1) = [ M(t+1) – M(t) ] + [ F(t+1) – F(t)] (8.84)
Cei doi termeni din parantezele drepte aflaţi în partea dreaptă a relaţiei
(8.85) arată cele două modalităţi posibile de acoperire a deficitului bugetar şi
anume creşterea masei monetare:
M*(t+1) = M(t+1) – M(t),
respectiv emiterea de noi obligaţiuni guvernamentale:
F*(t+1) = F(t+1) + F(t).
Mărimile M*(t) şi F*(t) pot fi considerate ca parametri de control ai
subsistemului pieţei monetare, respectiv subsistemului pieţei de capital.
Modalitatea mai concretă de introducere a respectivelor mărimi de control, care
apare în modelele de tip monetar, este cea de a considera că M*(t) şi F*(t) sunt
variabile exogene, în această calitate fiind stabilite prin deciziile autorităţii
monetare (Băncii Centrale şi/sau guvernului). Cu toate acestea, o endogenizare a
uneia dintre aceste două mărimi rezolvă problema dificilă a determinării în fiecare
an a cantităţii de bani ce trebuie să fie introdusă în economie, respectiv a numărului
de obligaţiuni guvernamentale ce urmează să fie emise pentru a acoperi, în acest
fel, deficitul bugetar al anului respectiv.
Evident că în economie mai este necesară o cantitate de bani pentru a
acoperi volumul mai mare al tranzacţiilor de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, de pe
piaţa de capital şi de pe celelalte pieţe pe care aceste tranzacţii au loc. În acest caz
intră în funcţiune mecanismul de transmisie monetară.
8.3.2 Mecanismul feedback al transmisiei monetare
Este evident că oferta de bani afectează cererea şi oferta agregată de bunuri

şi servicii. Legătura dintre sistemul economiei monetare şi sistemul economiei
reale, deci dintre oferta de bani şi cererea de bunuri şi servicii este efectuată de
mecanismul de transmisie monetară. Acest mecanism include toate canalele prin
intermediul cărora banii afectează tranzacţiile cu bunuri şi servicii. Dar în acest
mecanism există şi o serie de legături inverse prin care sistemul economiei reale
transmite informaţii către sistemul economiei monetare, informaţii prin intermediul
449
cărora acesta din urmă determină cantitatea de bani necesară efectuării tranzacţiilor
cu bunuri şi servicii, inclusiv bunuri de capital.
Mecanismul de transmisie monetară este, de multe ori, analizat doar din
perspectiva rolului său în realizarea politicilor monetare, ceea ce reprezintă
o abordare incompletă. În economie, fluxurile de bani se formează şi în mod
obiectiv, fără intervenţia autorităţii monetare, aceasta fiind de fapt şi o condiţie de
bază a funcţionării economiei reale. De aceea, acest mecanism de transmisie are şi
o funcţionare automată, independentă de influenţele care se transmit prin
intermediul politicilor monetare. Funcţionarea mecanismului ca atare trebuie
înţeleasă în strânsă interdependenţă cu funcţionare diferitelor componente ale
economiei reale, privite atât separat cât şi împreună.
Pentru a explicita acest lucru să analizăm modul în care banii circulă în
economie.
Dacă facem apel la modelul fluxului circular pentru o economiei cu patru
sectoare (gospodării, firme, sector guvernamental şi sector extern), fiecare dintre
aceste sectoare poate să atragă mai mulţi bani printr-un influx de fonduri doar dacă
se reduce cantitatea de bani utilizată de celelalte sectoare din economie. De
exemplu, dacă sectorul guvernamental creşte cheltuielile pentru bunuri şi servicii,
el trebuie să le finanţeze fie printr-o creştere a veniturilor provenind din taxe, fie
printr-un împrumut pe piaţa monetară. Dar o creştere a impozitelor şi taxelor
reduce venitul disponibil al gospodăriilor, producând în continuare un efect de
reducere a cheltuielilor pentru bunuri de consum. O creştere a împrumuturilor
guvernamentale reduce fondurile ce ar putea fi utilizate de către firme pentru a
finanţa investiţiilor. Deci, în ambele cazuri, creşterea cheltuielilor guvernamentale,
care se face printr-un influx de bani în acest sector, generează un efect de reducere
parţială sau totală a fluxului de bani care intră în sistemul gospodăriilor sau în
sistemul firmelor.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte sectoare. Astfel, o creştere a
cheltuielilor de consum ale gospodăriilor necesită fie o reducere a economisirii
acestora, fie o creştere a ofertei de muncă către firme care să determine creşterea
veniturilor provenind din salarii deci ieşiri de fonduri din sectorul firmelor.
Aşadar fiecare sector este confruntat cu nevoia de a-şi finanţa propriile
cheltuieli în detrimentul altor sectoare. Acest lucru asigură la nivelul întregului
sistem economic o anumită stabilitate: cheltuielile din cadrul fiecărui sector nu pot
creşte fără limite datorită faptului că aceste cheltuieli trebuie finanţate iar
mijloacele de finanţare sunt limitate.
Satisfacerea continuă a acestei restricţii necesită, după cum am mai arătat,
existenţa, pe lângă canalele de transmisie către subsistemele economiei reale a
cantităţilor de monedă necesare efectuării tranzacţiilor, şi a unor canale
informaţionale inverse care să permită corelarea dintre cantităţile de bani
respective.
De regulă, există patru canale principale prin care se injectează monedă în
economie: canalul ratei dobânzii, canalul avuţiei, canalul creditelor disponibile
şi canalul aşteptărilor inflaţioniste, fiecare dintre aceste canale putând însă
450
să se ramifice în mai multe direcţii. Fiecare canal are o legătură informaţională

inversă care determină cantitatea de bani care va fi injectată pe respectivul canal în
sectoarele economiei reale.
Evident că cel mai important canal este cel al ratei dobânzii, aceasta fiind
şi principalul instrument prin care este influenţată cererea de bani pe piaţa
monetară. O schimbare în nivelul ratei dobânzii schimbă costul banilor
împrumutaţi şi costul de oportunitate al cheltuirii acestora pentru procurarea de
bunuri şi servicii sau pentru economisire. Evident că diferitele categorii de
cheltuieli sunt senzitive în mod diferit la schimbările care au loc în rata dobânzii.
Se pare că cele mai senzitive sunt construcţiile rezidenţiale, deci cheltuielile
efectuate pentru construirea de noi case şi apartamente în timp ce mult mai puţin
senzitive sunt cheltuielile pentru bunurile de consum şi serviciile de subzistenţă
(pâine, carne, lapte, întreţinerea apartamentului).
În figura 8.13 se reprezintă schema de principiu a influenţei acestui canal
al ratei dobânzii. Săgeţile continue reprezintă fluxuri monetare in timp ce săgeţile
întrerupte fluxuri informaţionale.
În figură se reprezintă prin variabila exogenă M* posibilitatea autorităţii
monetare de a influenţa mărimea cantităţii de bani de pe piaţă. Prin intermediul lui
M* ca şi a ratei dobânzii la creditele acordate sectorului privat, ip* se pot introduce
în economie politici monetare cu ajutorul cărora se influenţează în mod indirect
cererea agregată, deci şi volumul tranzacţiilor de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Astfel, dacă M* creşte atunci se modifică cantitatea de bani M de pe piaţa
monetară ceea ce duce la scăderea ratei dobânzii, ip*. Pe canalul ratei dobânzii,
format din conexiunile (1), (2) şi (3), această schimbare determină în subsistemul
S2 creşterea cererii de bunuri şi servicii destinate sectorului guvernamental
(construcţii rezidenţiale, bunuri de folosinţă îndelungată), în subsistemul S4
determină creşterea cererii de bunuri de investiţii în cadrul firmelor care sunt
profitabile, iar în subsistemul S5 creşte cererea de bunuri de consum şi servicii
alimentare şi nealimentare, construcţii, bunuri de folosinţă îndelungată destinate
consumului gospodăriilor ş.a.
Aceste schimbări în cererea agregată determină modificarea ofertei
agregate corespunzătoare, ceea ce înseamnă, în cadrul sistemului economiei reale,
creşterea intensităţii activităţii de producţie, utilizarea unui volum mai mare de
resurse de muncă şi de capital. Dar creşterea volumului producţiei şi a resurselor
necesare acesteia face ca şi cantitatea de bani necesară efectuării diferitelor
tranzacţii să crească. Astfel, pe canalul ratei dobânzii se injectează în economie, în
primul rând în sectorul firmelor, dar şi în cel guvernamental şi al gospodăriilor,
cantităţi de bani care sunt supuse restricţiei privind existenţa unei limite superioare
a acestei cantităţi ce poate fi transferată în economia reală. Prin canalele
informaţionale, autoritatea monetară determină în ce măsură această limită este
respectată şi dacă alocarea banilor pe diferite sectoare răspunde unor scopuri deja
stabilite (de exemplu, menţinerea inflaţiei în anumite limite).
Fiecare canal de transmisie acţionează într-o manieră specifică asupra unei
părţi sau a întregii economii reale, efectele obţinute fiind concordante
451
sau contradictorii, din suprapunerea acestora rezultând, în final, o anumită

distribuire a cantităţii de bani existentă în economie la un moment de timp dat.
Economie monetară
PG*
M*
i p* M R B
(1) (2) (3)
S2 S4 S5
Economie reală
Figura nr. 8.13
8.4 Rolul Băncii Centrale în reglarea economiei monetare.

Legătura SCEM cu SCER
Banca Centrală constituie în economia monetară ceea ce Guvernul

constituie în economia reală. Ea aplică politicile monetare pentru a atinge anumite
obiective generale stabilite la nivelul întregii economii (exprimate prin nivelurile
dorite ale outputului şi ratei de creştere economică, ale ratei şomajului şi deficitului
balanţei de plăţi), dar şi obiective monetare (o rata ţintă a inflaţiei, rate de creştere
date ale agregatelor monetare ş.a.) care, însă, pot fi considerate ca fiind
subordonate obiectivelor generale amintite. Din aceasta cauză, obiectivele Băncii
Centrale mai poartă numele de obiective intermediare , iar strategia Băncii Centrale
de atingere a acestor obiective de regulă se subordonează obiectivelor economice
generale.
452
Pentru a înţelege mai bine motivul pentru care, în cadrul SCEM, se

formează scopuri sau obiective intermediare în loc sa se acţioneze direct, nemijlocit
asupra obiectivelor finale, trebuie să pornim de la faptul că politicile monetare de
care este răspunzătoare, în general, Banca Centrala, acţionează în condiţii
de informaţie incompletă, deci de incertitudine privind starea si comportamentul
sistemului economic. In timp ce rata de creştere economică sau rata şomajului pot
fi observate pe perioade mari de timp, existând observaţii statistice referitoare la
aceşti indicatori de zeci şi chiar sute de ani, variabilele descriind sistemul
economiei monetare, cum ar fi ratele dobânzii, nivelele agregatelor monetare,
rezervele bancare ş.a., sunt disponibile la perioade de timp mult mai mici (zile,
săptămâni, luni), ele prezentând, însă, o mare variabilitate, ceea ce nu permite să
facem previziuni prea exacte privind evoluţia lor pe termen lung. Acţionând asupra
unor obiective şi scopuri intermediare, Banca Centrală are avantajul de a avea la
dispoziţie o informaţie mai promptă, mai exactă pe termen scurt, dar care, pe
termen lung, poate să se dovedească inadecvată obiectivelor economice de ordin
general.
Mecanismul de baza prin care Banca Centrală acţionează pentru atingerea
obiectivelor monetare constă, în esenţă, în următoarele: la începutul fiecărui
interval de timp, de regula trimestru, ea stabileşte rata de creştere a masei
monetare, care va fi păstrata relativ constantă in intervalul respectiv. Mărimea
acestei ratei este stabilită in concordanţă cu scopurile general urmărite ale
economiei (creşterea economică, reducerea şomajului şi inflaţiei, echilibrul balanţei
de plăţi externe, reducerea deficitului bugetar ş.a.) şi este stabilită pe baza datelor
privind comportamentul (răspunsul) economiei pentru diferite rate posibile de
creştere a masei monetare.
După luarea acestei decizii, Banca Centrală va aplica o politică monetară
ca şi cum scopul creşterii (sau scăderii) masei monetare cu rata respectivă ar
reprezenta un scop final. Deciziile rezultând din politica monetară aplicată vor
căuta să menţină (sau să atingă) acest scop.
La începutul perioadei de timp, scopul intermediar referitor la rata de
creştere a masei monetare este revizuit şi ajustat pe baza noilor date şi prognoze,
precum şi a rezultatelor obţinute în perioada anterioară. Această modalitate,
denumită mecanismul scopurilor monetare intermediare, prezintă o serie de
avantaje, dar şi dezavantaje.
Printre avantaje pot fi enumerate următoarele: mai întâi, creşterea masei
monetare într-un astfel de mecanism poate fi strict controlată şi orientată, astfel
încât să ducă la reducerea sau menţinerea ratei inflaţiei la un nivel moderat. Apoi,
creşterea masei monetare este mult mai stabilă, evitându-se fluctuaţiile excesive ale
acesteia care ar avea efecte perturbatoare asupra economiei reale. În sfârşit, un
ultim avantaj al metodei este că influenţează în mod favorabil aşteptările agenţilor
şi sporeşte credibilitatea politicii monetare, factori importanţi în atingerea
obiectivelor politicilor economice generale.
Cu toate acestea, s-a demonstrat ca o astfel de modalitate de aplicare a
politicilor monetare nu reprezintă o strategie optimală, ea conducând la ineficienţa
453
în aplicarea acestor politici, fapt ce a făcut ca unele state să renunţe la o astfel de

modalitate (Australia şi Canada, de exemplu).
Să arătam, în continuare, în ce constă această ineficienţă, demonstrată de
B. Friedman, şi cum poate fi ea minimizată.
Mai întâi, vom construi cazul în care strategia monetară a scopurilor
intermediare ar putea fi optimală şi vom arăta, apoi, că atingerea acestui caz nu este
posibilă.
Pentru simplitate, vom presupune că Banca Centrală are un singur obiectiv
final, şi anume aducerea nivelului venitului/outputului real Y cât mai aproape de un
nivel dorit, notat cu Y*. De asemenea, vom presupune că, în perioada dată de timp,
să spunem trimestru, pe baza datelor existente şi a prognozelor efectuate, Banca
Centrală ajunge la concluzia că masa monetară necesară trebuie să fie egală cu M*.
În figura 8.14 este reprezentat, utilizând modelul IS-LM, cazul optimal în
ipotezele de mai sus.
r
LM(M*)
r0
IS0
Y
Y*
Figura nr. 8.14
Curba LM este verticală, deci ea este total inelastică la modificări în rata

dobânzii. Deci cererea de bani va depinde doar de mărimea venitului, Y. Pe termen
scurt nu vor fi deplasări ale acestei curbe, deci nu vor avea loc schimbări în cererea
de bani pentru un nivel dat al venitului.
În ceea ce priveşte oferta de bani, Banca Centrală efectuează schimbări în
mărimea acesteia, ca rezultat al comportamentului impus sistemului economiei
monetare. Deci, dacă Banca Centrală constată atingerea nivelului masei monetare
M*, curba LM va rămâne perfect stabilă la LM(M*), ca în figura 8.14. Acest lucru
arată atingerea scopului intermediar, prin intermediul căruia se realizează şi scopul
final, adică atingerea nivelului venitului real dorit, Y*.
Să vedem dacă acest lucru este posibil. Vom presupune că Banca Centrală
nu poate să prevadă cu certitudine poziţia curbei IS. Să considerăm ca poziţia
preferată ar fi IS0. Economia reală, a cărei cerere de factori de producţie pe piaţa
bunurilor şi serviciilor determină poziţia curbei IS, ar putea fi mai slabă decât a
prevăzut Banca Centrală şi atunci poziţia curbei IS ar fi IS1, deci la stânga lui IS0.
454
Alternativ economia reală ar putea fi mai puternică decât a prevăzut Banca

Centrală, deci curba IS ar putea fi IS2, la dreapta lui IS0.
r
LM(M*)
r2
r1
r0
IS2
IS1
IS0
Y
Y*
Figura nr. 8.15
Având drept obiectiv masa monetară, Banca Centrală se asigură că curba

LM rămâne fixată în poziţia LM(M*) şi, în consecinţa, venitul real va rămâne Y*,
indiferent de poziţia curbei IS.
Se observă, din figura 8.15 totuşi, că menţinerea sau atingerea scopului
intermediar „masa monetara M*” garantează atingerea scopului final „venit real
Y*” în condiţiile în care, însă, perturbaţiile neprevăzute care deplasează curba IS în
poziţiile IS1 sau IS2 determină volatilitatea ratei dobânzii. Aceasta ar putea fi r1 sau
r2, în loc de r0 cât a prevăzut Banca Centrală. Dacă aceasta ar avea şi un alt scop
intermediar privind menţinerea ratei dobânzii la un nivel dorit, să spunem r0, atunci
acest scop nu ar putea fi atins prin menţinerea masei monetare la nivelul M*. Acest
lucru determină, evident creşterea costurilor asociate politicii monetare.
O altă situaţie posibilă este cea în care atingerea scopului intermediar, deci
„masa monetară egală cu M*”, nu conduce şi la atingerea scopului final, deci
„nivelul venitului real egal cu Y*”. Astfel, în figura 8.16 se presupune că, curba
LM are o poziţie stabilă (deci cererea de bani e prefect determinată), dar nu este şi
inelastică la variaţiile ratei dobânzii ca în cazul anterior. Evident că acum curba
LM nu va mai fi verticală.
455
r
LM(M*)
IS0
Y
Y*
Figura nr. 8.16
Se observă, în acest caz, că Banca Centrală, chiar dacă îşi atinge scopul
intermediar (masa monetară egală cu M*) îşi va atinge şi scopul final (nivelul
venitului real egal cu Y*) doar dacă curba IS se află în poziţia prevăzută, să
spunem IS0, astfel încât Y să fie chiar Y*. Acest lucru este posibil, însă, numai
dacă Banca Centrală a prevăzut exact activitatea economiei reale.
Dacă economia reală are o activitate mai redusă decât cea prevăzută atunci
curba IS se va afla în poziţia IS1, aflată la stânga lui IS0 iar venitul real
corespunzător va fi Y1, mai mic decât cel dorit, adică Y*.
Dacă economia reală are o activitate mai intensă decât cea prevăzută
atunci curba IS se va afla în poziţia IS2, aflată la dreapta lui IS0 iar venitul real
corespunzător va fi Y2, mai mare decât cel dorit, adică Y*. În ambele situaţii,
scopul final ( deci atingerea nivelului dorit al venitului real, Y*) nu va fi atins, deşi
Banca Centrală îşi realizează scopul său intermediar (Figura 8.17).
456
r
LM(M*)
IS0
Y
Y*
Figura nr. 8.17
O a treia situaţie posibilă este cea în care curba LM nu este perfect stabila,
deşi masa monetară rămâne la nivelul M*. Curba LM este influenţată şi de alţi
factori din economie ce o pot deplasa, deşi curba IS rămâne stabilă la IS0.
În acest caz , chiar dacă Banca Centrală îşi atinge scopul intermediar de a
menţine masa monetară la nivelul dorit, M*, ea îşi va atinge şi scopul final de
realizare a nivelului dorit a venitului real Y* doar în cazul în care anticipaţiile sale
privind cererea de bani din economia reală sunt corecte, deci numai în cazul în care
curba LM se afla exact în poziţia LM0(M*) ca în figura 8.18.
LM1(M*)
r LM0(M*)
LM2(M*)
IS0
Y
Y1 Y* Y2
Figura nr. 8.18
457
Dacă apare, însă, o perturbaţie neprevăzută ce determină creşterea cererii

de bani peste nivelul prevăzut, curba LM se va deplasa în poziţia LM1(M*) căreia îi
corespunde un nivel al venitului real, Y1 mai mic decât cel dorit, Y*. Alternativ,
dacă apare o perturbaţie neprevăzută ce duce curba LM în poziţia LM2(M*),
nivelul corespunzător al venitului real va fi Y2, care este mai mare decât venitul
dorit, Y*. În ambele situaţii, atingerea scopului intermediar nu garantează şi
atingerea scopului final.
Pe lângă cele descrise mai sus, mai exista încă un motiv principal ce
determină ineficienţa atingerii obiectivului final prin intermediul acţiunii asupra
unor obiective intermediare.
Modelul IS-LM, utilizat mai sus, descrie doar raportul de echilibru dintre
venitul real Y si rata dobânzii r, fără a lua în considerare influenţa nivelului
preţurilor, p. Dar , după cum ştim, schimbări în preţurile p determină deplasări ale
curbei LM. Astfel, o creştere a lui p va reduce valoarea reală a masei monetare
pentru un nivel dat al masei monetare nominale M, deplasând curba LM către
stânga. Reducerea nivelului preturilor P va creşte valoarea reală a masei monetare,
deplasând curba LM către dreapta. În consecinţă, cu cât nivelul preţurilor p variază
mai mult, cu atât cererea şi oferta agregate de pe piaţa bunurilor şi serviciilor vor fi
mai afectate, deci şi poziţia curbei LM se va modifica. Menţinerea unui nivel
constant al masei monetare M (scopul intermediar) nu va fi suficientă pentru a
menţine constanta poziţia curbei LM, chiar dacă nu apar perturbaţii neprevăzute în
cererea de bani. Drept urmare, atingerea scopului intermediar nu garantează şi
atingerea scopului final.
În figura 8.19 se reprezintă acest efect al variaţiei nivelului preţurilor p
asupra atingerii scopului final (menţinerea lui Y la nivelul Y*).
Astfel, un şoc în oferta agregată care determină o deplasare a curbei AS de
la AS0 la AS1, care duce la o creştere a preţurilor de la p 0 la p1 .
Dacă masa monetară este menţinută la nivelul M* (scopul intermediar),
cererea agregată nu se va deplasa, deci curba AD rămâne în poziţia sa iniţială.
În consecinţă, venitul real Y va scădea sub nivelul dorit Y* (scopul final) la care
economia se presupune că se afla înainte de apariţia şocului în oferta agregată.
Curba LM se va deplasa, atunci, către stânga în poziţia LM1(M*) datorită creşterii
nivelului preţurilor p. Scopul final nu poate fi atins chiar dacă scopul intermediar a
fost atins.
Cele de mai sus arată, deci, faptul că metoda scopului intermediar utilizată
de Banca Centrală este ineficientă, această ineficienţă fiind determinată de doi
factori.
Primul factor este acela că singura informaţie curentă disponibilă pentru a
adopta deciziile de politică monetară o constituie observaţiile imperfecte privind
evoluţia masei monetare.
458
AS1
AS0
p1
p0
AD(M*)
LM1(M*)
r
LM0(M*)
IS0
Y
Y1 Y*
Figura nr. 8.19
Al doilea factor îl constituie faptul că Banca Centrală utilizează această

informaţie într-un mod particular, sporind sau reducând rata de creştere a masei
monetare ca şi cum acesta ar constitui scopul final al politicii monetare.
Aceşti doi factori ce determină ineficienţa acţiunii Băncii Centrale, indică
şi direcţiile în care se poate acţiona în vederea reducerii acestei ineficienţe. Prima
direcţie o constituie utilizarea tuturor informaţiilor relevante disponibile. Dacă
informaţiile utilizate ar fi complete atunci previziunile privind evoluţia cererii şi
ofertei agregate vor fi perfecte şi, în consecinţă, masa monetară va corespunde
exact cererii de bani.
Un astfel de proces necesită observaţii detaliate asupra agregatelor
monetare, cât şi a altor variabile din economia reală, ceea ce creşte mult costurile
politicilor monetare. Chiar şi în cazul în care există informaţie exactă disponibilă,
Banca Centrală nu va putea determina cea mai bună politică monetară fără o teorie
459
privind utilizarea optimală a acestei informaţii. Ceea ce se poate face este să se

înveţe pe parcursul aplicării politicilor monetare, deci să se constate experimental
cum răspunde economia la diferite schimbări în nivelul agregatelor monetare.
O a doua direcţie ar fi să se renunţe la scopul intermediar sub forma
controlului masei monetare şi să se fixeze, pentru politica monetară, un scop
final, de exemplu atingerea şi menţinerea unui nivel dat al venitului real Y*. O
astfel de direcţie implică, însă, o modificare de strategie în conducerea de către
Banca Centrală a politicilor monetare.
460
CAPITOLUL IX
SISTEMUL CIBERNETIC AL ECONOMIEI DESCHISE
Multe din bunurile şi serviciile care sunt consumate într-o anumită ţară
provin din alte ţări. Schimbul liber de produse şi servicii între tot mai multe ţări
constituie astăzi un proces înscris ferm în tendinţa de globalizare şi mondializare a
economiei. Comerţul cu alte ţări permite unei anumite economii dintr-o ţară să se
specializeze în a produce mai ieftin şi mai bine, oferind la export acele produse
pentru care are avantaj comparativ în schimbul altora mai puţin avantajoase sau
chiar imposibil de produs în interior.
Intensificarea permanentă a schimburilor internaţionale de produse şi
servicii a făcut ca economiile naţionale să devină tot mai interdependente. Datorită
acestui fapt, activitatea şi rezultatele economice dintr-o ţară au o influenţă mai
mare sau mai mică asupra altor ţări. Deciziile de politică economică internă trebuie
să ţină seama în măsură tot mai mare de relaţiile economice, comerciale şi
financiare cu alte ţări, de modul în care aceste relaţii determină activitatea
economică dintr-o zonă geografică sau din ţara respectivă.
Pentru a putea studia influenţele exercitate de aceste legături externe
trebuie să abordăm economia naţională ca sistem deschis. Acest lucru se face, în
principal, incluzând şi sectorul extern printre sectoarele economiei şi introducând o
nouă piaţă ce realizează conexiunea dintre sectorul extern şi restul lumii (celelalte
economii cu care economia naţională are legături economice şi comerciale) şi
anume piaţa valutară.
9.1 Structura şi funcţionarea sistemului cibernetic al economiei

deschise
Economia deschisă reprezintă sistemul cibernetic cel mai complet şi

complicat pe care îl întâlnim la nivelul unei economii naţionale. Aceasta ia în
considerare interdependenţele materiale şi financiare dintre economia respectivă şi
celelalte economii naţionale sau organisme cu caracter internaţional. Toate aceste
sisteme aflate în afara limitelor economiei naţionale le vom denumi restul lumii.
Între economia naţională şi restul lumii se stabilesc interdependenţe
comerciale (import şi export) şi interdependenţe financiare (investiţii străine şi
investiţii în străinătate). Pentru ca aceste fluxuri de intrare şi de ieşire să devină
compatibile cu fluxurile materiale şi de fonduri din economia internă, respectiv din
restul lumii, economia deschisă îşi creează un subsistem propriu, denumit sistemul
cibernetic al pieţei valutare (S 8 ) . Acesta are rolul principal de a transforma
valuta internă în valute străine şi invers, realizând deci o adevărată interfaţă
461
a economiei naţionale cu restul lumii. Componentele de bază ale pieţei valutare,

cererea şi oferta de valută internă, determină la echilibru, rata de schimb care
constituie deci preţul acestei pieţe. Între rata de schimb pe de o parte şi celelalte
componente ale economiei naţionale pe de altă parte există influenţe reciproce,
astfel încât dinamica ratei de schimb într-o economie reflectă destul de bine
evoluţia economiei în ansamblul ei.
În continuare vom analiza elementele componente ale sistemului
economiei deschise şi funcţionarea acesteia în conexiune cu restul lumii şi cu
celelalte sisteme ale economiei naţionale.
9.1.1 Subsisteme componente ale economiilor deschise
Structura economiilor deschise include componentele de bază ale

economiilor închise considerate până acum (componentele şi subsistemele
economiilor reale şi monetare) la care se adaugă un sector extern, adică acel sector
al economiei care realizează schimburile de produse şi servicii cu „restul lumii”.
Evident că acest sector extern nu este concentrat într-un anumit spaţiu al
economiei, ci este răspândit în întreaga economie, incluzând procesele de producţie
care contribuie la realizarea produselor şi serviciilor exportate şi procesele de
producţie care utilizează produse intermediare importate. Fluxurile de produse şi
servicii realizate într-o economie care sunt apoi trimise către pieţe ale bunurilor şi
serviciilor din alte ţări se numesc fluxuri de export sau, mai pe scurt, exporturi, în
timp ce fluxurile de produse realizate în economiile altor ţări şi care sunt
tranzacţionate pe piaţa bunurilor şi serviciilor dintr-o anumită ţară se numesc
fluxuri de import sau, pe scurt, importuri.
Fluxurile de import şi export sunt fluxuri materiale, ele fiind, în principal,
formate din bunuri şi servicii. Conform dualităţii fluxurilor despre care am mai
vorbit, ele sunt însoţite de fluxuri financiare care se deplasează în sens invers şi
reprezintă încasări ale produselor exportate, respectiv plăţi pentru produsele
importate. Altfel spus, exportul corespunde unei intrări de fonduri în economie, în
timp ce importul corespunde unei ieşiri de fonduri din economie.
Acestor fluxuri de intrare, respectiv de ieşire din economie li se adaugă
intrări şi ieşiri de fonduri reprezentând investiţii de capital. Astfel, investitori din
alte ţări pot investi sume în economia unei anumite ţări, după cum investitorii dintr-
o ţară pot investi în economiile altor ţări. De regulă, aceste fluxuri de capital se
adaugă fluxurilor de fonduri care au aceeaşi direcţie cu ele; deci intrările de capital
se adaugă intrărilor reprezentând încasările din export, iar ieşirile de capital se
adaugă fluxurilor reprezentând plăţile pentru importuri.
462
Sistemul cibernetic al economiei deschise
Instrumentul cu ajutorul căruia se evidenţiază aceste intrări şi ieşiri este

balanţa de plăţi externe. Ea are următoarea structură principială:
Specificaţie Semnul cu care intră

Export +
Import -
BALANŢA COMERCIALĂ
Transferuri nete +/-
BALANŢA CONTULUI CURENT
Creşterea activelor interne în străinătate -
Creşterea activelor străine în interior +
BALANŢA CONTULUI DE CAPITAL
Discrepanţe statistice +/-
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE 0
Balanţa de plăţi externe ar trebui să fie întotdeauna echilibrată (egală cu

zero) deoarece reprezintă o restricţie bugetară. Soldul balanţei de plăţi reprezintă
diferenţa dintre surse (intrări) şi utilizări (ieşiri). Nu întotdeauna restricţia bugetară
de mai sus este respectată. Astfel soldul balanţei de plăţi poate fi pozitiv şi spunem
că balanţa de plăţi este excedentară sau negativ, caz în care balanţa de plăţi se
spune că este deficitară. Balanţa de plăţi este echilibrată când soldul ei este egal cu
zero, deci când intrările de fonduri sunt egale cu ieşirile de fonduri din economie.
Rezultă că soldul balanţei de plăţi (BP) este suma soldului contului curent
(CC) şi a soldului contului de capital (CK). Când balanţa de plăţi a unei ţări este
excedentară (BP>0) atunci celelalte ţări cumpără (importă) din acea ţară mai mult
decât vând (exportă). Când balanţa de plăţi a unei ţări este deficitară (BP<0) atunci
celelalte ţări vând (exportă) către acea ţară mai mult decât cumpără (importă).
Pentru a putea comensura fluxurile de export şi import trebuie să
introducem variabilele esenţiale care măsoară interacţiunile economice dintre state.
Ştim că într-o economie considerată închisă, outputul de bunuri şi servicii este
utilizat în întregime în interior, fiind repartizat pentru consum, investiţii şi
cheltuieli guvernamentale. În economia deschisă, însă, o parte a acestui output este
utilizată în interior, iar altă parte este exportată către alte ţări. De asemenea, fiecare
dintre componentele cererii agregate de mai sus poate fi împărţită în două: o parte
care provine din producţia internă şi altă parte care provine din import. Deci avem:
C = Cd + C f
I = Id + I f
G = Gd + G f
unde indicii superiori arată provenienţa bunurilor: d din interior şi f din import.
Dacă notăm cu X exportul atunci putem scrie:
Y = (C − C f ) + (I − I f ) + (G − G f ) + X
= C + I + G + X − (C f + I f + G f )
(9.1)
463
Putem nota cu IM importul, indiferent de modul în care produsele

importate sunt apoi utilizate, deci
IM = C f + I f + G f
şi atunci relaţia (9.1) se mai poate scrie:
Y = C + I + G + X − IM (9.2)
Vom defini exportul net NX prin diferenţa X-IM şi atunci relaţia (9.2)
devine:
Y = C + I + G + NX (9.3)
Mărimea (C+I+G) se mai numeşte şi absorbţie internă, deci
outputul/venitul Y se compune din absorbţia internă şi exportul net.
Y poate fi măsurat utilizând, de regulă, doi indicatori:
¾ Produsul Naţional Brut (PNB) care reprezintă venitul total obţinut de
rezidenţii unei ţări. El include venitul obţinut de rezidenţi în străinătate, dar nu
include venitul obţinut în ţara respectivă de cetăţenii altor ţări;
¾ Produsul Intern Brut (PIB) care este venitul total obţinut într-o ţară,
incluzând venitul obţinut de nerezidenţi în ţara respectivă, dar nu include venitul
obţinut de rezidenţii ţării în alte ţări.
În relaţie (9.3), dacă alegem ca Y să fie PNB atunci venitul obţinut de
rezidenţi în străinătate este inclus în Y şi deci va fi inclus în NX. În schimb, dacă
alegem ca Y să fie PIB, atunci venitul obţinut de rezidenţi în străinătate nu va fi
parte a lui Y, deci el nu va fi inclus în NX.
În economiile deschise, piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa financiară sunt
strâns interdependente.
Astfel, dacă scriem relaţia (9.3) sub forma:
Y − C − G = I + NX
observăm că partea stângă a acestei relaţii reprezintă economia totală realizată
într-o ţară care reprezintă suma dintre economia sectorului gospodării Y − C − T
şi economia sectorului public T N − G . Aici T N reprezintă impozite şi taxe nete,
calculate ca diferenţa dintre impozitele şi taxele brute T şi plăţile transferabile TR.
Dacă notăm cu S economiile totale, atunci
S = I + NX
de unde obţinem:
(I − S ) + NX =0 (9.4)
Identitatea (9.4) exprimă relaţia dintre fluxul internaţional de capital (I-S)
şi fluxul internaţional de bunuri şi servicii NX. (I − S ) mai este denumit şi contul
de capital, arătând diferenţele care apar între investiţiile interne I şi economiile
interne S. De exemplu, investiţiile pot depăşi economiile interne, deci I > S
deoarece o parte din proiectele de investiţii sunt finanţate de investitori străini.
Altfel spus, contul de capital reprezintă capitalul intrat în ţară pentru a finanţa
investiţii interne. Deşi aceste fluxuri de capital pot să provină de la investitori din
diferite ţări sau de la organisme financiare internaţionale, se consideră că toate
intrările de capital dintr-o ţară provin de la piaţa financiară internaţională.
464
NX, cea de-a doua componentă a relaţiei (9.4), reprezintă contul curent. El
exprimă venitul pe care o economie îl realizează în urma schimburilor
internaţionale de bunuri şi servicii, adăugându-se la acestea şi venitul realizat prin
transferuri nete.
Raportul dintre contul de capital şi contul curent exprimat de (9.4) arată că
cele două componente sunt părţi ale aceluiaşi întreg. Astfel, dacă economiile
depăşesc investiţiile, deci S > I , acea parte a economiilor care nu este investită în
ţară este utilizată pentru investiţii pe piaţa financiară internaţională. Evident că
contul de capital va avea un sold negativ. Pentru echilibrul balanţei de plăţi, NX
trebuie să fie pozitiv, deci exportul depăşeşte importul. În consecinţă, soldul
contului curent va fi pozitiv.
Dacă însă, investiţiile interne depăşesc economiile, deci I > S , această
depăşire trebuie finanţată prin intrări de pe piaţa financiară internaţională. Contul
de capital va avea, atunci, un sold pozitiv. Echilibrul balanţei de plăţi cere ca
NX < 0 , deci contul curent va avea un sold negativ.
Acest raport invers între cele două conturi, contul curent şi contul de
capital, constituie una dintre relaţiile fundamentale utilizate în reglarea economiilor
deschise. Obiectivul principal este obţinerea echilibrului balanţei de plăţi, lucru
care se poate realiza acţionând prin intermediul unor politici macroeconomice
(comercial, valutar ş.a.) asupra fluxurilor care determină soldul celor două conturi,
astfel încât, în timp, ele să tindă simultan către un echilibru.
9.1.2 Piaţa valutară şi rolul ei în economia deschisă
Mişcarea fluxurilor financiare între diferite economii ridică problema

comparabilităţii valorice dintre aceste fluxuri deoarece ele sunt exprimate în
monedele (valutele) diferitelor ţări care participă la schimburile internaţionale.
Această problemă este rezolvată prin existenţa, în fiecare economie, a unui
subsistem specific ce are rolul de a realiza transformarea valorilor fluxurilor dintr-o
valută străină într-o valută naţională. Acesta este subsistemul pieţei valutare (pieţei
FOREX).
Pe piaţa valutară dintr-o anumită ţară se formează, ca pe orice piaţă,
cererea de valută internă şi, respectiv, oferta de valută internă. Preţul, determinat de
raportul dintre cererea şi oferta de valută internă, se numeşte rata de schimb şi
este definit ca numărul de unităţi dintr-o valută străină care se plăteşte pentru o
unitate de valută internă.
Cererea de valută internă este dată de cererile de valută ale tuturor
străinilor (nerezidenţilor) care au nevoie, pentru activităţile lor pe teritoriul ţării
respective, de valuta acelei ţări. Oferta de valută internă este dată de ofertele de
valută ale tuturor rezidenţilor ţării respective care vor să obţină, prin aceasta
valutele altor ţări.
465
9.1.2.1 Cererea de valută internă
Există, în principal, două motive pentru care un nerezident (cetăţean străin)

doreşte să obţină valută internă. Primul motiv ar fi că el doreşte să cumpere bunuri
şi servicii pe piaţa ţării respective. Al doilea motiv este acela că el doreşte să facă
investiţii directe sau de capital în economia acelei ţări.
Cantitatea totală de valută internă cerută de nerezidenţi la un moment de
timp dat reprezintă cererea de valută internă. Evident că ea depinde de preţul pe
piaţa valutară al valutei interne, deci de numărul de unităţi de valută străină plătite
pentru o unitate de valută internă. Evident că cu cât acest număr este mai mare, cu
atât cantitatea de valută internă cerută va fi mai mare.
Dacă reprezentăm cererea de valută internă pentru diferite rate de schimb
obţinem curba cererii de valută internă (figura 9.1).
v.s.
e=
v.i.
D
V
Figura nr. 9.1
Această curbă a cererii de valută internă se deplasează sub acţiunea a trei

factori determinanţi:
(1) Dacă nivelul real al venitului din alte ţări creşte, atunci cheltuielile de
consum din acele ţări vor spori. În consecinţă, cetăţenii acelor ţări vor cumpăra mai
multe bunuri şi servicii, unele provenind şi din economia ţării respective (economia
internă). Deci importurile ţărilor respective din economia internă vor creşte. Pentru
plata acestor importuri, nerezidenţii au nevoie de valuta internă, deci cererea de
valută internă va creşte.
(2) Dacă nivelul preţurilor din alte ţări creşte mai repede decât nivelul
preţurilor din economia internă, produsele realizate de economia internă devin
pentru nerezidenţi relativ mai ieftine decât cele străine. Aceştia vor începe să
substituie în consumul lor produsele şi serviciile mai ieftine realizate în economia
internă. În consecinţă, vor creşte importurile de produse şi servicii din economia
internă. Pentru plata acestor importuri este necesară mai multă valută internă şi
cererea de astfel de valută va creşte.
466
(3) Dacă raportul relativ dintre rata reală a dobânzii interne şi rata reală a
dobânzii externe creşte, acest lucru arată că investiţiile pe piaţa internă de capital
sunt mai profitabile decât investiţiile pe pieţe externe de capital. Investitorii străini
vor prefera să cumpere active financiare pe piaţa internă de capital. Deoarece preţul
acestor active este dat în valută internă, investitorii străini vor dori să cumpere mai
multă valută internă pe piaţa valutară, deci cererea de valută internă va creşte.
O cerere mai mare de valută internă deplasează curba cererii de valută
către dreapta, făcând ca pentru acelaşi nivel al ratei de schimb, cantitatea de valută
internă cerută să fie mai mare (figura 9.2).
e
D D
V0 V1
e0
V0
D
V1
D V
Figura nr. 9.2
9.1.2.2 Oferta de valută internă
Valuta internă este oferită pe piaţa valutară atunci când rezidenţii unei ţări
doresc să cumpere valută străină pentru a o utiliza în diferite scopuri. Două sunt
motivele principale pentru care rezidenţii unei ţări doresc valutele altor ţări. Primul
motiv este acela că doresc să cumpere produse şi servicii din alte ţări pe care
trebuie să le plătească în valutele ţărilor respective. Al doilea motiv este că au
intenţia să investească direct sau să cumpere active de pe pieţele financiare ale altor
ţări, lucru posibil doar dacă dispun de valutele ţărilor respective.
Cantitatea totală de valută internă oferită de rezidenţii unei ţări pe piaţa
valutară la un moment de timp dat reprezintă oferta de valută internă. Evident că
şi oferta de valută internă depinde de preţul pieţei valutare, deci de rata de schimb.
Cu cât numărul de unităţi de valută străină obţinute pentru o unitate de valută
internă este mai mare, cu atât oferta de valută internă va fi mai mare. Dacă
reprezentăm cantităţile de valută internă oferite pentru diferite rate de schimb,
obţinem curba ofertei de valută internă, reprezentată în figura 9.3.
467
S
V
Figura nr. 9.3
Curba ofertei de valută internă se deplasează sub acţiunea unor factori

determinanţi asemănători cu cei care influenţează cererea de valută internă. Astfel:
(1) O creştere a nivelului real al venitului intern duce la creşterea cheltuielilor
de consum interne. Consumatorii cumpără mai multe produse şi servicii, printre
care unele sunt produse în alte ţări (importate). Cum, pentru a importa aceste
produse este nevoie de valută internă care se schimbă în valută străină, va creşte
oferta de valută internă.
(2) Dacă nivelul intern al preţurilor creşte mai repede decât nivelul preţurilor
din alte ţări, produsele străine devin relativ mai ieftine decât cele interne, deci mai
atractive pentru consumatorii interni. Aceştia vor cumpăra mai multe produse
provenind din import. Pentru achiziţionarea acestor produse este nevoie de o
cantitate mai mare de valută străină, care se obţine printr-o ofertă mai mare de
valută internă.
(3) Dacă rata reală a dobânzii pe piaţa financiară internă scade în raport cu rata
reală a dobânzii pe pieţele financiare internaţionale, investitorii interni vor fi mai
atraşi de investiţii directe în alte ţări sau în active cumpărate de pe pieţe financiare
străine. Pentru a obţine valutele ţărilor unde doresc să investească, ei vor spori
oferta de valută internă pe piaţa valutară internă.
În figura 9.4 se reprezintă deplasarea curbei ofertei de valută internă sub
acţiunea factorilor explicaţi mai sus.
468
S S
e0 V0 V1
S
V0 V1
S V
Figura nr. 9.4
9.1.2.3 Determinarea ratei de schimb de echilibru
Pe piaţa valutară, interacţiunea dintre cererea de valută internă, V D şi

oferta de valută internă, V S determină rata de schimb nominală de echilibru, e* . În
figura 9.5 se reprezintă procesul de determinare a lui e* pe piaţa valutară.
S
V
*
E
e
D
V
V
Figura nr. 9.5
469
În punctul de intersecţie al celor două curbe, E, cererea şi oferta de valută

internă sunt egale, deci piaţa se goleşte, întreaga cantitate de valută internă cerută
fiind satisfăcută de oferta de valută internă.
Prin deplasarea lor sub acţiunea factorilor care le determină, curbele cererii
şi ofertei de valută internă determină modificarea nivelului ratei de schimb. Astfel,
o creştere a cererii de valută internă determină o creştere a nivelului ratei de
schimb, în timp ce o creştere a ofertei de valută internă determină o scădere a
nivelului ratei de schimb.
Denumirea acestei creşteri, respectiv scăderi depinde de raportul care
există pe piaţa valutară între valuta internă şi cea străină. Dacă acest raport este
menţinut constant o perioadă de timp atunci creşterea ratei de schimb se numeşte
reevaluare, iar scăderea ratei de schimb se numeşte devalorizare. În cazul în care
raportul dintre valuta internă şi cea străină fluctuează în mod liber, sub acţiunea
doar a factorilor determinanţi ai cererii şi ofertei de valută internă, atunci creşterea
ratei de schimb se numeşte apreciere, iar descreşterea ratei de schimb se numeşte
depreciere.
Pe o piaţă valutară lăsată să fluctueze în mod liber, rata de schimb
nominală are o evoluţie fluctuantă pentru a determina echilibrul dintre cererea de
valută internă şi oferta de valută internă. O astfel de fluctuaţie continuă a ratei de
schimb are consecinţe economice deosebit de importante asupra intensităţii
fluxurilor materiale şi financiare dintre diferite state.
Rata de schimb determinată pe baza raportului dintre cererea şi oferta de
valută internă pe piaţa valutară se mai numeşte şi rata de schimb de echilibru pe
termen scurt, deoarece ea se modifică foarte frecvent ca urmare a deplasărilor care
au loc în poziţiile celor două curbe de pe piaţă sub acţiunea factorilor determinanţi
explicitaţi mai sus.
Pe lângă această rată de schimb pe termen scurt, se mai poate determina şi
o rată de schimb care reflectă condiţiile economice dintr-o ţară în raport cu restul
lumii, materializate în raporturile dintre diferitele valute naţionale. Aceasta
denumită şi rata de schimb de echilibru pe termen lung, se modifică la perioade
mai mari de timp, fiind deci mult mai stabilă. Ea poate fi determinată făcând apel la
diferite condiţii privind legătura dintre ratele de schimb şi nivelul preţurilor interne
şi externe.
Dar înainte de a prezenta acest raport foarte important, vom face câteva
precizări privind tipurile de pieţe valutare şi operaţii pe aceste pieţe întâlnite mai
frecvent în practică.
Astfel, o piaţă valutară spot este acea piaţă pe care valutele sunt
tranzacţionate pentru nevoi curente. Preţul pe această piaţă se mai numeşte rata de
schimb spot. De exemplu, la 30 mai 2002, rata de schimb spot între USD şi ROL
este egală cu 34.000 ROL/$. Acest lucru înseamnă că 1 USD poate fi schimbat
contra 34.000 ROL. Acest schimb poate avea loc instantaneu doar pe 30 mai 2002.
Dacă rata spot ROL/$ creşte, 1 $ devine mai scump dacă este cumpărat cu ROL. Se
spune, în acest caz, că USD se apreciază în raport cu ROL. Echivalent, ROL se
depreciază faţă de USD.
470
În practica tranzacţiilor cu valută (de exemplu, cele efectuate de băncile

comerciale) există rate spot diferite pentru tranzacţiile de vânzare şi pentru
tranzacţiile de cumpărare. Rata de schimb utilizată la vânzarea unei valute se
numeşte rată de vânzare, în timp ce rata de schimb utilizată la cumpărarea unei
valute se numeşte rată de cumpărare. Diferenţa dintre rata de cumpărare şi rata de
vânzare se numeşte ecart.
Ratele de schimb tind să fie legate între ele. Deoarece ratele de schimb
sunt cotate pe perechi, de exemplu ROL-USD, ROL-EURO etc., dacă considerăm
că două rate de schimb sunt date, atunci putem calcula o a treia rată de schimb,
numită încrucişată.
O piaţă de schimb valutar forward este aceea piaţă pe care valutele sunt
tranzacţionate pentru nevoi viitoare. Preţul pe această piaţă se numeşte rată de
schimb forward. De exemplu, la 30 mai 2002, rata forward între ROL şi USD este
de 35.000 ROL/$. Dacă un investitor cumpără pe această piaţă 1.000 $ printr-un
contract forward pe trei luni, el are obligaţia de a plăti 35.000.000 ROL în
schimbul a 1.000 $ la 1 august 2002, indiferent cât va fi rata spot la acea dată.
Schimbul valutar efectiv are loc peste trei luni, chiar dacă contractul este semnat
acum.
Când preţul forward al unei valute este mai mare decât preţul spot actual,
se spune că valuta este vândută cu premiu. Dacă preţul forward este mai mic decât
preţul spot actual, valuta este vândută cu discount.
9.1.3 Ratele de schimb şi nivelul preţurilor:

Paritatea Puterii de Cumpărare (PPP)
Fie ei , j rata de schimb spot între ţara i şi ţara j. Mai precis ei , j este
determinată ca raportul dintre valuta i şi valuta j. Presupunem că Pi este preţul
unui bun în ţara i şi P j este preţul aceluiaşi bun în ţara j. Dacă un rezident din ţara
i are Pi unităţi de valută i şi le utilizează pentru a cumpăra bunul respectiv în ţara
i, el va obţine exact o unitate din bunul respectiv. Dacă, în loc de aceasta, el
i
P
schimbă cantitatea de valută i în valută j, el va obţine i, j
unităţi de valută j.
e
i
P
Această sumă în valută j (valuta ţării j) poate fi utilizată pentru a cumpăra i , j j
e P
unităţi din produsul respectiv în ţara j. Trebuie deci să avem:
P
i
(9.5)
1= i,j j
e P
Aşadar
P =e P
i i,j j (9.6)
471
Această ecuaţie este numită legea unui singur preţ. Ea spune că, în
absenţa costului de transport, preţul aceluiaşi produs trebuie să fie acelaşi pe toate
pieţele, când le transformăm în aceeaşi valută.
Dacă avem mai mult decât un bun, atunci Pi şi P j reprezintă nivelurile
generale ale preţurilor în ţările i şi, respectiv, j. În consecinţă, nivelul preţului în
ţara i este acelaşi ca şi nivelul preţului în ţara j, când ele sunt comparate utilizând
rata de schimb, deci puterea de cumpărare a rezidenţilor din ţara i este aceeaşi cu a
celor din ţara j. Această formulare este denumită paritatea puterii de cumpărare
absolute.
Logaritmând relaţia (9.6) obţinem
ln Pi = ln ei , j + ln P j (9.7)
Apoi, diferenţiind (9.7) în raport cu timpul t obţinem:
i i, j j
P& = e& + P&
i i, j j
P e P
(9.8)
π i = eˆi , j + π j
π i − π j = eˆi , j
unde eˆ i , j este rata de depreciere a valutei i în raport cu valuta j, sau echivalent, rata
de apreciere a valutei j în raport cu valuta i. Ecuaţia (9.8) spune că diferenţiala ratei
inflaţiei dintre ţările i şi j este egală cu rata de depreciere a valutei i în raport cu
valuta j. Deci, o diferenţă în descreştere a puterii de cumpărare dintre două ţări
(dată de nivelele preţurilor mai mari) este egală cu rata de depreciere a valutei din
ţara cu cea mai mare inflaţie. Valuta unei ţări cu o inflaţie mai mare tinde să se
deprecieze în raport cu valuta unei ţări cu o inflaţie redusă.
Această relaţie este numită paritatea puterii de cumpărare relativă.
Deoarece la momentul t nu cunoaştem cu certitudine nivelul viitor al preţului şi
viitoarea rată de schimb spot, ecuaţia (9.8) poate fi scrisă şi sub forma aşteptărilor
ca
π e,i − π e, j = ê
e
unde indicele superior e reprezintă aşteptarea privind variabilele (am eliminat

indicii i şi j de la ei , j pentru a simplifica notaţia).
Se observă că condiţia PPP are loc dacă coşul de bunuri din ambele ţări
este acelaşi, dacă nu sunt bunuri necomercializabile în coş şi dacă nu există
impedimente în tranzacţiile efectuate (costuri de transport, bariere tarifare şi
netarifare). Aceste condiţii foarte rar se realizează în lumea reală, determinând ca,
empiric, PPP să nu poată fi verificată. Totuşi, există teste empirice care arată că
PPP tinde să aibă loc pe termen lung. Deoarece rata de schimb implicată de PPP
este considerată ca rata de schimb de echilibru pe termen lung, dacă o valută are o
valoare mai mare decât cea previzionată de PPP, spunem că valuta este
supraevaluată. Dacă ea are o valoare mai scăzută de PPP, spunem că valuta este
subevaluată.
472
Rata de schimb reală este definită ca preţul relativ al bunului în cele două
ţări. Dacă notăm cu ei , j rata de schimb reală dintre ţara i şi ţara j, avem:
P
i
(9.9)
e =
i, j
i,j j
e ⋅P
Totuşi, PPP spune că Pi / ei , j ⋅ P j = 1 . În consecinţă, condiţia PPP
absolute spune că rata de schimb reală ei , j = 1 ; dacă rata de schimb reală este egală
cu unu, atunci condiţia PPP relative între două ţări este unu, deci avem aceeaşi
putere de cumpărare.
9.1.4 Rata de schimb şi rata dobânzii: Paritatea Ratei Dobânzii (PRD)
În timp ce PPP consideră că nu se aplică principiul arbitrajului pe piaţa

bunurilor, paritatea ratei dobânzii aplică acest principiu la piaţa financiară. Fie Ri
rata nominală a dobânzii plătită pe piaţa financiară a ţării j pentru acelaşi tip de
activ liber de risc (de ex. obligaţiuni guvernamentale).
Un investitor are două alternative de investiţie. Mai întâi, el poate investi o
unitate pe piaţa financiară a ţării i în perioada t şi obţine (1 + Ri ) în perioada t+1.
1
Cealaltă alternativă este să transforme 1 unitate de i – valută în i, j
unităţi de
et
j – valută în perioada t , apoi să investească această cantitate în active pe piaţa
financiară a ţării j.
1
În perioada t+1 el va obţine i, j
(1 + R ), care poate fi convertit înapoi în i
j
et
valută obţinând
i, j
et +1 (
i. j
1 + R j)
et
unităţi de i – valută.
În absenţa arbitrajului, ratele aşteptate ale venitului în ambele cazuri
trebuie să fie egale. Deci,
e
et +1 (
1 + Ri = 1 + R j) (9.10)
et
unde ete+1 este rata de schimb aşteptată. Această relaţie defineşte paritatea ratei
dobânzii neacoperite.
Deoarece există o incertitudine privind rata de schimb spot la momentul
t+1, riscul nu este acoperit şi de aici numele de paritatea ratei dobânzii neacoperite.
De notat că
et +1 ≈ et + e&t
t e (9.11)
e
unde e& este deprecierea aşteptată a valutei i în raport cu valuta j.
t
473
Apoi, relaţia (9.10) poate fi rescrisă ca

et + e&t (
e
1 + Ri = 1 + R j ) = (1 + eˆte )(1 + R j ) = 1 + eˆte + R j + eˆte ⋅ R j
et
e
e&t
unde eˆte = este rata aşteptată de depreciere a valutei i în raport cu valuta j.
et
Deoarece eˆte ⋅ R j ≅ 0 , obţinem:
R ≈ eˆt + R
i e j
De aici avem
R − R ≅ êt
i j e (9.12)
( )
Diferenţiala ratei dobânzii Ri − R j este egală, deci, cu rata aşteptată de
depreciere a valutei investită în activul financiar care dă cel mai mare venit. Ar
trebui să existe un câştig dintr-o apreciere a valutei pentru o ţară care are o rată a
venitului mai mică la investiţii pentru a compensa venitul său mai scăzut.
Presupunem că ecuaţia (9.12) nu are loc. Mai precis, presupunând că partea stângă
a acestei relaţii este mai mare decât partea dreaptă, oamenii vor dori să investească
în activul financiar din ţara i. Consecinţele sunt acelea că preţul activului din ţara i
va creşte, deci rata dobânzii Ri se va reduce. În acelaşi timp, nimeni nu doreşte să
investească în activul din ţara j, deci rata dobânzii R j va creşte pentru a atrage
investiţii. Mai mult, o cerere curentă mare pentru valuta ţării i face rata de schimb
mai mică pe piaţa spot curentă în timp ce cererea viitoare mare pentru valuta ţării j.
Acestea vor induce o rată de depreciere aşteptată mai mare pentru valuta ţării i.
Partea stângă va fi mai mică în timp ce partea dreaptă va fi mai mare. În final, ele
devin egale la echilibru.
Totuşi, ştim că oamenii pot să se protejeze împotriva riscului ratei de
schimb utilizând contractele forward. În acest caz, ecuaţia (9.10) se schimbă în
1 + Ri =
F t ,t +1
(1 + R j ) (9.13)
et
unde F t ,t +1 este rata de schimb forward pentru un contract care este încheiat la data
t dar valutele vor fi tranzacţionate la data t+1. În consecinţă, avem
R −R ≈ f (9.14)
i j
F t ,t +1 − et
unde f = este rata de discount forward a valutei i, deci premiul forward
et
al valutei j (vom presupune că f ⋅ R j ≈ 0 ). Deoarece întregul risc al ratei de
schimb este eliminat prin contractul forward, ecuaţiile (9.13) şi (9.14) sunt
denumite condiţiile de paritate a ratei dobânzii acoperite.
Deoarece pieţele financiare au mai puţine fricţiuni decât pieţele bunurilor,
paritatea ratei dobânzii tinde să aibă loc chiar pe termen scurt. De asemenea, este
474
de notat că pentru ţările care adoptă un regim al ratei de schimb fixate, eˆte = f = 0 .
Ca rezultat, ratele nominale ale dobânzii în acest caz sunt egale: Ri = R j .
9.1.5 Paritatea ratei de schimb reale
Condiţia PPP (9.8) şi paritatea ratei dobânzii (9.12) puse împreună

implică:
R −π = R −π
i e ,i j e, j
r =r
i j
Deci, ratele reale ale dobânzii în ambele ţări trebuie să fie aceleaşi la
echilibrul pe termen lung. De notat că această condiţie are loc doar când condiţiile
PPP şi a parităţii ratei dobânzii au loc.
9.1.6 Regimuri ale ratei de schimb. Funcţionarea sistemului

economiei deschise
Până acum am studiat relaţiile dintre nivelele preţurilor, ratele dobânzii şi

ratele de schimb. Totuşi, aceste relaţii singure nu oferă o descriere completă a
modului în care rata de schimb este determinată.
Într-o economie închisă, relaţia dintre cantitatea de bani din economia M şi
nivelul preţului P nu este afectată de condiţia PPP. Dar într-o economie deschisă,
trebuie să ţinem seama de această condiţie. Condiţia PPP absolută spune că
P = e P , care dă o condiţie suplimentară pe care nivelul preţului P pentru ţara
i i, j j i
i trebuie să o satisfacă, fără să fie luată în considerare cantitatea de bani în valută

internă. Acum să investigăm relaţia dintre bani şi preţurile interne într-o economie
deschisă. Mai întâi vom considera cazul regimului ratelor de schimb fixate şi apoi
cazul regimului ratelor de schimb flexibile (sau flotante), care sunt două dintre cele
mai importante regimuri privind ratele de schimb. Există însă şi alte regimuri care
se află oarecum între cele două regimuri de mai sus, cum ar fi de exemplu regimul
ratei de schimb flotante dirijate.
9.1.6.1 Regimul ratei de schimb fixate
În cadrul regimului ratei de schimb fixate, rata de schimb este stabilită la

un anumit nivel. Deoarece Banca Centrală nu poate obliga oamenii să cumpere şi
să vândă valuta la un preţ fixat prin lege, ceea ce poate face aceasta este să
cumpere (vândă) o valută ca răspuns la dorinţa oamenilor de a vinde (cumpăra)
acea valută. Cu alte cuvinte, Banca Centrală absoarbe cererea în exces sau oferta în
exces de valută pentru a menţine preţul valutei străine (deci rata de schimb)
constant.
Utilizând regimul ratei de schimb fixate nu înseamnă că rata de schimb nu
se poate modifica. Guvernul poate schimba rata de schimb din timp în timp.
475
Acest lucru este denumit devalorizare sau reevaluare. Valuta este devalorizată (sau
reevaluată) dacă noua sa valoare fixată este mai scăzută (mai mare) decât valoarea
sa precedentă.
O consecinţă majoră a utilizării regimului ratei de schimb fixate este că
ţara pierde controlul asupra propriei sale politici monetare. Cantitatea de bani din
economie nu poate fi privită ca un element liber de alegere când o ţară adoptă un
regim al ratei de schimb fixate. Cantitatea internă de bani va fi deci dependentă de
rata de schimb fixată.
Într-adevăr, considerând o ţară (notată cu i) care îşi fixează rata de schimb
în raport cu o altă ţară (marcată acum cu *), din teoria cantităţii de bani avem
M i vi = P y i
i
unde vi este viteza de rotaţie a banilor iar y i este outputul/venitul.

Condiţia PPP spune că
i
P
e = *
i ,*
P
Deci ei ,* =
M i vi ⋅ 1
yi P*
de unde
e ⋅ yi ⋅ P
i ,* *
Mi = (9.15)
vi
Deoarece toate variabilele din partea dreapta a relaţiei (9.15) sunt în afara
controlului Băncii Centrale, aceasta nu poate aplica politica monetară (Strict
vorbind, Banca Centrală poate avea un anumit control asupra ofertei de bani
denumit sterilizare, control care are, însă, anumite limite. Vom discuta mai târziu
acest aspect).
9.1.6.2 Regimul ratei de schimb flexibile (sau flotante)
În cazul regimului ratei de schimb flotante, rata de schimb este perfect

determinată de cererea şi oferta de valută pe piaţa valutară competitivă. Condiţia
PPP spune că Pi = ei ,* P* şi acum ei ,* este liber să fluctueze, fiind determinat de
piaţă (guvernul nu are nici o putere să controleze rata de schimb). Deci Pi nu este
mult timp dependent de P* , ca în cazul unui regim al ratei de schimb fixate.
Autoritatea monetară poate acum să determine independent oferta de bani internă,
i * i ,*
M i , care va afecta P şi, luând P ca dat, deci va afecta e prin condiţia PPP.
Rata de schimb ei ,* este deci determinată de alegerile autorităţii monetare privind
* i
M i , dându-se valorile lui yi , P şi R (rata nominală a dobânzii, care la rândul ei
este afectată de politica monetară).
476
De notat că, chiar în cazul regimului ratei de schimb flotante, în care

fiecare ţară poate să promoveze o politică monetară independentă, o rată de schimb
flexibilă nu izolează ţara economic de restul lumii. Condiţia PPP are încă loc, dar
acum rata de schimb este liberă să fluctueze şi guvernul nu pierde controlul asupra
politicii sale monetare.
9.1.6.3 Regimul ratei de schimb flotante controlate
În acest caz, rata de schimb este mai întâi determinată de cererea şi oferta
de valută pe piaţa valutară competitivă, dar Banca Centrală poate interveni pe piaţă
pentru a preveni o apreciere sau depreciere prea mare a valutei.
9.1.6.4 Descrierea funcţionării SCED
Subsistemul pieţei valutare (S8 ) constituie subsistemul cu un rol central în

cadrul sistemului cibernetic al economiei deschise. Prin intermediul acestui
subsistem fluxurile de intrări de fonduri provenind din încasările de la export şi
investiţii străine sunt transformate din valuta străină în valuta internă, după cum
fluxurile de ieşire de fonduri, reprezentând plăţi ale importurilor efectuate şi
investiţii pe pieţele financiare internaţionale sunt transformate din valută internă în
valută străină.
Pentru a-şi realiza aceste funcţii, subsistemul pieţei valutare are o serie de
conexiuni cu celelalte subsisteme cât şi cu restul lumii, care sunt reprezentate în
figura 9.6.
Astfel, fluxul material de bunuri şi servicii reprezentând exportul
economiei către restul lumii, este urmat de un flux de fonduri care intră în
economie, mai precis pe piaţa valutară, marcat cu (1). Acesta este exprimat în
valută străină (euro, dolari ş.a.), fiind transformat pe piaţa valutară în valută internă
şi transmis apoi către firmele care au realizat exportul prin conexiunea (2).
Pe de altă parte, firmele din cadrul economiei care au făcut importuri le
plătesc prin conexiunea (3) care intră în subsistemul pieţei valutare întrucât fluxul
de fonduri reprezentând plata importurilor este exprimat în valută internă. După ce,
pe piaţa valutară, valuta internă este transformată în valută străină, se constituie un
flux de ieşire din economie către restul lumii, notat cu (4).
Împrumuturile externe făcute de economie, notate cu (5), sunt transmise
subsistemului pieţei monetare prin conexiunea (6) după ce, la fel, sunt transformate
din valută străină (în care se face împrumutul extern) în valută internă. Subsistemul
pieţei monetare, care utilizează aceste împrumuturi, la scadenţa lor, le transformă
pe piaţa valutară din nou din valută internă (conexiunea (7)) în valută străină şi le
trimite către restul lumii (conexiunea (8)).
În sfârşit, investiţiile internaţionale intră în economie prin conexiunea (9)
care le transferă mai întâi pe piaţa valutară unde sunt transformate din valută
străină în valută internă. Fluxul de fonduri de investiţii prin conexiunea (10),
ajunge pe piaţa de capital, unde acestea sunt utilizate pentru cumpărarea de active
477
financiare. Dividendele plătite de aceste active care sunt exprimate în valută

internă, ajung din nou pe piaţa valutară prin conexiunea (11) de unde, după
transformarea lor în valută străină sunt trimise către restul lumii prin conexiunea
(12).
(2)
Sistemul
economiei
reale
(SCER)
(3)
(1) Subsistemul (9)

pieţei valutare
(5) (S 8 ) (11)
(7)
Subsistemul Subsistemul
pieţei pieţei
(6)
monetare de capital
(S6) (S7)
(8) (12)
RESTUL LUMII (4)
Figura nr. 9.6
O investiţie în afara ţării poate fi privită ca o parcurgere în sens invers a

acestor conexiuni corespunzătoare investiţiilor externe în economie. Astfel, mai
întâi, fluxul de investiţii este transmis prin conexiunea (11) de pe piaţa de capital în
subsistemul pieţei valutare pentru a fi transformat din valuta internă în valuta
străină. Apoi, prin conexiunea (12) acest flux de investiţii este trimis către restul
lumii. În urma fructificării investiţiilor respective, fluxul de dividende, exprimat
478
în valută străină, intră în subsistemul pieţei valutare prin conexiunea (9). După
transformarea sa în valută internă, acest flux este transmis investitorilor din cadrul
subsistemului pieţei de capital prin conexiunea (10).
Subsistemul pieţei valutare (S8) cuprinde, pe lângă piaţa valutară propriu-
zisă şi instituţiile care reglementează şi controlează această piaţă, în principal
Banca Centrală. În funcţie de regimul ratei de schimb în care funcţionează
economia deschisă respectivă, Banca Centrală poate acea un rol mai important sau
mai puţin important în funcţionarea pieţei valutare.
Astfel, dacă economia funcţionează în regimul ratelor de schimb rigide
(fixate), Banca Centrală asigură, prin mijloace specifice, menţinerea ratei de
schimb la o valoare fixată o perioadă de timp dată. Acest lucru se face prin
intervenţia directă a Băncii Centrale pe piaţa valutară, aceasta vânzând şi
cumpărând valută străină atunci când apare tendinţa reevaluării, respectiv a
deprecierii valutei interne în raport cu valuta străină. Din această cauză se
înregistrează fluctuaţii în mărimea rezervelor de valută străină deţinute de Banca
Centrală, dar scade riscul ratei de schimb în tranzacţiile comerciale şi financiare
internaţionale.
În figura 9.7 se reprezintă relaţia dintre Banca Centrală şi piaţa valutară în
acest caz.
Dacă economia funcţionează în regimul ratelor de schimb flexibile,
intervenţia Băncii centrale pe piaţa valutară este mult mai slabă, aceasta exercitând
în principal un rol de supraveghere. Rezervele valutare ale Băncii Centrale nu sunt
afectate, aceasta urmărind doar evoluţia ratei de schimb care este dată de raportul
dintre cererea şi oferta de valută ce se formează pe piaţa valutară (figura 9.8)
Între aceste două regimuri, există şi un regim de funcţionare cu rată de
schimb dirijată. În acest caz, Banca Centrală stabileşte un interval (bandă) în care
rata de schimb poate să ia valori. Atât timp cât rata de schimb se menţine în banda
respectivă, definită de o limită inferioară şi o limită superioară a ratei de schimb,
Banca Centrală nu intervine. Ea cumpără, respectiv vinde valută atunci când rata de
schimb coboară sub limita inferioară a benzii, respectiv urcă peste limita superioară
a benzii (numită şi zonă-ţintă valutară).
479
Cumpărări de
Banca valută străină
Centrală
rata de
schimb
fixată
Piaţa
valutară
Vânzări de
valută străină
Figura nr. 9.7
Banca
Centrală
rata de schimb
flexibilă
Piaţa valutară
Figura nr. 9.8
480
9.2 Modele ale Noii Macroeconomii Deschise
9.2.1 Ce este Noua Macroeconomie Deschisă (NMD)
NMD denumeşte o clasă de teorii privind economiile deschise care a fost

dezvoltată, practic, începând cu anul 1995 şi care doreşte să introducă o nouă
metodologie de analiză a economiilor deschise. Factorul unificator al acestei
direcţii de cercetare este introducerea rigidităţilor nominale şi a imperfecţiunilor
pieţelor într-un model de echilibru general dinamic cu microfundaţii bine
specificate.
Competiţia imperfectă – atât pe piaţa bunurilor cât şi pe cea a factorilor –
este un ingredient cheie în noile modele. Un motiv este acela că, spre deosebire de
competiţia perfectă, puterea de monopol permite analiza explicită a deciziilor de
preţ. În al doilea rând, preţurile de echilibru stabilite peste costul marginal
raţionalizează outputul determinat de cererea pe termen scurt, deoarece firmele nu
mai pierd bani pe producţie adiţională. În al treilea rând, puterea de monopol
înseamnă că producţia de echilibru scade sub optimul social, ceea ce reprezintă o
distorsiune care poate fi potenţial corectată de intervenţia unei politici monetare
activiste.
Această metodă oferă câteva puncte de atracţie. Introducerea explicită a
utilităţii în problema de optimizare aduce o mai mare claritate şi rigoare analitică.
Mai mult, ea permite o analiză a bunăstării, precum şi a politicilor credibile care o
asigură.
Introducerea rigidităţilor nominale şi imperfecţiunilor pieţelor modifică
mecanismul de transmitere al şocurilor şi conferă o mai mare putere politicii
monetare. În acest mod, prin faptul că se arată decidentului politic care ar fi
deciziile adecvate, se oferă analizei politice un standard superior de evaluare
comparativ cu modelul Mundell-Fleming care oferea doar o vagă orientare privind
politicile şi rolul lor în economiile deschise.
Obstfeld şi Rogoff (1995) sunt recunoscuţi ca fiind cei care au lansat
această nouă direcţie de cercetare. Un precursor important a constituit-o lucrarea
lui Svensson şi van Wijnbergen (1989) care constituie un adevărat manifest pentru
modele cu preţuri rigide care au microfundamente solide şi sunt încadrate ferm
într-un orizont intertemporal. Totuşi, aceşti autori au modelat outputul intern şi
extern într-un cadru stohastic, iar literatura ulterioară a acordat o atenţie mult mai
mare endogenităţii outputului.
În final, ar trebui notat că programul de cercetare al NMD este foarte mult
legat de dezvoltările macroeconomiei economiilor închise. Există, într-un anumit
sens, o convergenţă spre un cadru comun de modelare care integrează competiţia
imperfectă şi rigidităţile nominale în modelele de echilibru dinamic general.
Această nouă direcţie a fost denumită „neomonetarism” de către Kimball (1995) şi
„noua sinteză neoclasică” de Goodfriend şi King (1997).
În continuare vom trece în revistă câteva dintre modelele mai importante
elaborate de Noua Macroeconomie a Economiilor Deschise.
481
9.2.2 Modelul REDUX
Cel mai cunoscut şi studiat model în cadrul NMD este modelul Redux dat
de Obstfeld şi Rogoff (1995). Acest model face anumite predicţii economice care
sunt contrare celor din modelul Mundell-Fleming. Studiat mult în literatură,
modelul Redux s-a dovedit oarecum fragil, fiind ulterior dezvoltat de Betts şi
Devereux sub forma modelului pricing-to-market (PTM).
9.2.2.1 Formularea modelului Redux
a) Modelele agenţilor economici
Se presupune că suntem într-un mediu determinist în care agenţii

economici fac anticipaţii perfecte. Există 2 ţări, fiecare ţară fiind populată de un
continuu de agenţi consumatori-producători. Nu există capital fizic. Fiecare
gospodărie produce un bun distinct şi diferenţiat utilizând doar munca sa iar
producţia fiecărei gospodării este complet specializată. Gospodăriile sunt aranjate
pe intervalul unitate [0,1] cu o fracţie n trăind în ţara de origine şi o fracţie 1-n
trăind în străinătate. Vom indexa agenţii din ţara de origine cu z unde 0 < z < n şi
agenţii trăind în străinătate cu z* , unde n < z* < 1 . Când ne vom referi la ambele
categorii de agenţi vom utiliza indicele u, unde 0 < u < 1 .
• Preferinţe. Gospodăriile sunt reprezentate prin utilitatea consumului,
timpului liber şi balanţelor monetare reale de lichidităţi. Un output mai mare
înseamnă venituri mai mari, ceea ce este bine, dar înseamnă şi timp liber mai puţin,
ceea ce este rău. Banii sunt introduşi prin funcţia de utilitate în care agenţii
evaluează balanţele lor monetare reale în moneda proprie ţării lor. Banii nu au o
valoare intrinsecă, ci permit introducerea unei utilităţi indirecte deoarece un nivel
mai mare al balanţelor monetare reale presupune că gospodăriile au funcţii de
utilitate identice. Vom introduce în continuare o gospodărie reprezentativă.
• Agentul reprezentativ (gospodăria)
Fie ct ( z ) consumul agentului reprezentativ intern de bunul intern z, şi
( )
*
ct z consumul de bun extern. Oamenii au aceleaşi preferinţe pentru întreaga
varietate de bunuri şi coşul de bunuri de consum al agentului reprezentativ are o
elasticitate de substituţie constantă (CES) care se poate agrega în raport cu întreaga
varietate de bunuri:
θ
θ −1
1  θ −1
C t =  ∫0 ct (u ) θ du 
  (9.16)
θ
θ −1
n 
( )
θ −1 θ −1
=  ∫0 ct ( z ) θ dz + ∫n ct z *
1
θ dz * 
 
unde θ > 1 este elasticitatea de substituţie între varietatea de bunuri.
482
Fie y t outputul la momentul t, M t masa monetară per capita şi Pt

indicele preţurilor. Utilitatea gospodăriei reprezentative interne este dată atunci de:
1−ε
 ∞ γ q 2 
 M t+ j 
β ln C t + j + yt + j ( z )
 
j
Ut = ∑  P  −
(9.17)
j =0  1− ε 2  t+ j 
unde β este un factor de actualizare ales subiectiv, C t + j este indexul CES dat de
(9.16) şi M t Pt sunt balanţele monetare reale. Costul odihnei pierdute datorită
muncii pentru a produce bunuri este reprezentat de termenul (− q 2 ) y t ( z ) .
2
Fie pt ( z ) preţul intern al bunului z, E t rata de schimb nominală şi pt ( z )

*
preţul în valută străină al bunului z. O ipoteză importantă este aceea că preţurile

sunt transformate în valuta producătorului. Rezultă deci că pentru fiecare bun u,
0 < u < 1 , avem
p (u ) = E p (u ) (9.18)
*
t t t
Această ipoteză presupune că există o trecere completă prin fluctuaţiile
ratei de schimb nominale. Deci, o depreciere de x% a valutei interne este preluată
complet printr-o creştere cu x% a preţului exprimat în valuta internă a bunului
importat.
Deoarece utilitatea consumului este o transformare monotonă a indexului
CES, putem face anumite determinări ale variabilelor utilizând această
transformare.
Astfel, indicele corect al preţurilor interne este:
[ ]
1
Pt = ∫0 pt (u )
1−θ
1 1−θ
(9.19)
[ ]
1
[
= ∫0n pt (z )1−θ dz + ∫n1 E t p*t (z*) ]
1−θ
dz
* 1−θ
Apoi, cererea gospodăriei pentru bunul intern z şi pentru bunul străin z*

sunt:
 pt ( z ) 
−θ
ct ( z ) =   Ct (9.20)
 Pt 
 E t pt (z * )
−θ
ct (z ) = 
*
 Ct (9.21)
 Pt 
Analog, utilitatea gospodăriei din străinătate este:
1−ε
 γ  M *t + j  q 2 *
y (z )
∞
U = ∑ β ln C t + j +
* * j
  − (9.22)
t
 1− ε  P*  2 t+ j 
j =0
 t + j  
483
cu consumul şi indicele preţurilor:

θ
θ −1
n * θ
*
C =  ∫0 ct ( z )θ −1 dz + ∫n ct (z ) θ dz 
θ −1
* 1 * * (9.23)
t
 
1
 n p ( z ) 1−θ  1−θ (9.24)
Pt
*
=  
∫0 
t

 dz + p (
∫n t z )
1 * * 1−θ
dz 
*
  S t  
şi cererile individuale pentru bunurile z şi z* :
 pt (z ) 
−θ
ct
*
( z ) =  *
*
Ct
 E t Pt 
 pt z * 
( ) ( ) −θ
c z =
* * *
t  Ct
 Pt 
Fiecare bun este egal de important atât pentru gospodăria internă cât şi
pentru cea străină. Rezultă de aici că elasticitatea cererii 1 θ pe toate pieţele
bunurilor în ţară şi străinătate este identică. Fiecare producător are tehnologie
identică de producţie. La echilibru, toţi producătorii interni au aceleaşi convingeri
şi la fel, toţi producătorii străini au convingeri identice, în sensul că ei produc
acelaşi nivel al outputului şi fac schimbări la aceleaşi preţuri.
Deci vom avea pentru oricare doi producători interni, 0 < z < z ' < n :
y t ( z ) = y t (z ' )
p t ( z ) = p t (z ' )
şi pentru oricare doi producători străini, n < z* < z* < 1 :
'
( ) ( )
y t z * = y t z*
'
p (z ) = p (z )
t
*
t
*'
Rezultă că nivelele intern şi extern al preţurilor, (9.19) şi (9.24) se reduce

la:
[ ]
1
Pt = n pt ( z )
1−θ
( ( ))
+ (1 − n ) E t p*t z *
1−θ 1−θ
(9.25)
1
  p ( z ) 1−θ  1−θ (9.26)
*
Pt =  n

t

 + (1 − n ) p (
t zt
)
* * 1−θ

  S t  
şi că condiţia PPP are loc pentru indicele preţului CES:
Pt = E t Pt (9.27)
*
484
b) Pieţele financiare internaţionale
Piaţa de capital mondială este complet integrată. Există o obligaţiune

internaţională tranzacţionată într-o perioadă în care este evaluată în funcţie de r t ,
rata reală a dobânzii plătită de obligaţiune între t şi t+1. Obligaţiunea este
disponibilă cu o ofertă netă zero, deci doar obligaţiuni emise în străinătate sunt
deţinute de rezidenţii interni.
Rata nominală brută a dobânzii este dată de ecuaţia Fisher:
1 + it = Pt +1 (1 + r t ) (9.28)
Pt
şi este legată de rata nominală a dobânzii externe prin condiţia de paritate a
dobânzii neacoperite:
1 + it = E t +1 (1 + i*t ) (9.29)
Et
Dacă Bt este stocul de obligaţiuni deţinute de un agent intern şi B*t stocul
deţinut de agentul extern, atunci din condiţia o ofertă netă egală cu zero:
0 = n Bt + (1 − n ) B*t
rezultă:
n
Bt = −
*
Bt (9.30)
1− n
c) Guvernul
Pentru 0 < n < 1 , fie g t (u ) consumul guvernamental de bun u. Consumul

guvernamental intern şi extern de bunuri sunt date de:
θ
θ −1 θ −1
1 
G t =  ∫0 g t (u ) θ  (9.31)
 
θ
 1 * θ −1  θ −1
G t =  ∫0 g t (u ) θ  (9.32)
*
 
Rezultă că cererea guvernamentală internă de bunuri individuală este dată
înlocuind ct cu g t în (9.20) şi C t cu G t în (9.21). Un raţionament identic
permite obţinerea cererii guvernamentale externe de bunuri.
Guvernele nu au datorii. Ele îşi finanţează consumul fie prin crearea de
bani (drept de senioraj) fie prin taxele T t şi T *t . Valori negative ale lui T t şi T *t
sunt transferuri de la guverne la rezidenţi. Restricţiile bugetare ale guvernului
intern, respectiv extern sunt:
M t − M t −1
Gt = T t + (9.33)
Pt
485
M t − M t −1
* *
Gt = T t +
* *
* (9.34)
Pt
d) Cererea agregată
Fie consumul mediu privat şi guvernamental dat sub forma unor medii
ponderate ale consumurilor interne şi externe:
C t = n C t + (1 − n ) C t
w *
G t = n G t + (1 − n ) G t
w *
Atunci C tw + G tw este cererea agregată mondială. Cererea totală pentru un

bun intern sau extern este dată de:
 p (z )
−θ
yt (z ) =  t 
d
(C w
t + G tw ) (9.35)
 Pt 
y (z ) =  t * 
*d ( ) (
 p* z * 
−θ
w
+ G tw ) (9.36)
t C t
 Pt 
e) Restricţii bugetare
Avuţia pe care agentul intern o va avea în perioada următoare,

(Pt ⋅ Bt + M t ) este obţinută din avuţia acumulată în perioada curentă,
([1 + r t −1] Pt ⋅ Bt −1 + M t −1) , plus venitul curent, ( pt ( z ) yt (z )) mai puţin consumul şi
taxele (Pt (C t + T t )) . Avuţia agentului extern este determinată similar. Restricţiile
de buget pentru agenţii intern şi extern sunt atunci:
Pt ⋅ Bt + M t = (1 + r t −1) Pt ⋅ Bt −1 + M t −1 + pt ( z ) yt ( z ) − Pt C t − Pt T t (9.37)
şi respectiv:
Pt ⋅ Bt + M t = (1 + r t −1) Pt Bt −1 + M t −1 + pt (z t ) ⋅ yt (z t ) − Pt C t − Pt T t (9.38)
* * * * * * * * * * * * * *
Putem simplifica aceste restricţii eliminând p (z ) şi p z* . Deoarece

*
( )
outputul este determinat de cerere, rearanjând (9.35) obţinem:
[ ]
θ −1 1
pt ( z ) yt ( z ) = Pt yt ( z ) θ C tw + G tw θ
şi înlocuim rezultatul în (9.37). Facem acelaşi lucru cu restricţia de buget a
gospodăriei reprezentative externe utilizând restricţia de ofertă netă zero pentru
obligaţiuni (9.30) pentru a-l elimina pe B* şi obţinem:
M t − M t −1
[ ]
θ −1 1
C t = (1 + r t −1) Bt −1 − Bt − − T t + y t ( z ) θ C tw + G tw θ (9.39)
Pt
486
− n Bt −1 n Bt M *t − M *t −1
[ ]
θ −1 1
C t = (1 + r t −1)
*
1− n
+
1− n
− *
− T
*
t + y (
* *
t z ) θ w +
C t Gtw θ
(9.40)
Pt
f) Ecuaţiile Euler
C t , M t şi Bt sunt variabile decizionale pentru agentul reprezentativ intern

*
şi C , M*t şi B*t variabile decizionale pentru agentul reprezentativ extern.
t
În cazul gospodăriei interne, înlocuim restricţia de buget (9.37) în funcţia
de utilitate (9.17) pentru a transforma problema de optimizare cu restricţii într-una
fără restricţii.
Facem acelaşi lucru pentru gospodăria reprezentativă externă.
Ecuaţiile asociate cu decizia de a obţine obligaţiuni sunt condiţiile de
optimalitate intertemporală obişnuite:
C t +1 = β (1 + r t )C t (9.41)
C t +1 = β (1 + r t ) Ct (9.42)
* *
Ecuaţiile Euler asociate cu deţinerea de balanţe monetare reale optimale

sunt funcţiile cererii de bani:
1
M t =  γ (1+ i t )  ε (9.43)
 Ct
Pt  i t 
1
M =  γ (1+ i t ) * ε
* *
t (9.44)
*  * Ct 
P t  it 
1
unde este elasticitatea cererii de bani.
ε
Ecuaţiile Euler pentru “oferta de muncă” optimală sunt:
[y t (z )] θ − 1 −1 w
θ +1
[ ]
1
θ =  C t C t + G
w θ
t (9.45)
 ρθ 
[ ] θ − 1 *−1 w
θ +1
[ ]
1
y t (z * ) θ =  +
* w θ
C
 t C t G t (9.46)
 ρθ 
Aceste vor fi utilizate pentru a obţine restricţiile bugetare consolidate ale
agenţilor şi guvernului combinând (9.37) şi (9.31) pentru agentul intern şi (9.32) şi
(9.39) pentru extern:
pt ( z ) y t (z )
C t = (1 + r t −1) Bt −1 − Bt + − Gt (9.47)
Pt
487
p t (z * ) y t ( z * ) *
* *
n n
C = −(1 + r t −1) + +
*
t Bt −1 Bt - Gt (9.48)
1− n 1− n Pt
*
9.2.2.2 Analiza soluţiei în starea staţionară
Considerăm starea în care economia converge ca urmare a unui şoc. Vom

nota valorile staţionare făcând abstracţie de indicele timp. Vom restrânge analiza la
starea staţionară cu inflaţie nulă.
Atunci restricţiile bugetare guvernamentale (9.31) şi (9.32) sunt G = T şi
G = T . Din (9.41) rata dobânzii reale în stare staţionară este
* *
1− β
r=
β
Din (9.47) şi (9.48), restricţiile de buget consolidate sunt:
p(z ) ⋅ y (z )
C = rB + −G (9.49)
P
nB p (z*) y (z*)
* *
C = −r + − G*
*
(9.50)
1− n P
*
i) Starea staţionară 0 (iniţială)
Am descris până acum starea staţionară către care economia converge după
un şoc. Ea este denumită stare staţionară de echilibru. Să formulăm acum starea
staţionară din care economia pleacă, numită şi stare staţionară iniţială sau stare 0.
Se consideră că ţara nu are datorie internaţională şi nici cheltuieli
guvernamentale. Variabilele în această stare vor avea indicele inferior “0”.
Deci B 0 = G 0 = G*0 = 0 .
Din restricţia bugetară a agentului reprezentativ intern (9.49) avem:
p0 (z ) y0 ( z )
C0 =
P0
Deoarece nu există datorie internaţională, comerţul internaţional trebuie să
fie echilibrat, ceea ce înseamnă că consumul este egal cu venitul, deci C 0 = y 0 ( z ) .
Din (9.49) mai rezultă şi că p0 ( z ) = P0 . Analog pentru economia externă avem:
C 0 = y0 (z ) p0 (z*) = P*0 . Din condiţia PPP,
* *
P0 = E 0 ⋅ P0 , deci şi
* *
şi
p0 ( z ) = E 0 p0 (z*0 ) . Deci, preţul în dolari al bunului z este egal cu preţul în dolari
*
al bunului extern z* (legea unui singur preţ) în starea staţionară 0.

Rezultă de aici că cererea mondială iniţială este dată de:
C 0 = n C 0 + (1 − n )C 0 = n y 0 (z ) + (1 − n ) y 0 (z ) (9.51)
w * * *
488
Înlocuind această expresie în deciziile de ofertă de muncă (9.45) şi (9.46)

obţinem:
 θ − 1
[ ]
2θ +1
y0 (z ) θ =   n y 0 ( z ) + (1 − n ) y*0 (z*)
 ρθ 
θ − 1
[ ]
2θ +1
( )
y 0 z * θ = 
*
ρθ
 n y 0 (z ) + (1 − n ) y*0 (z*)
 
Împreună, aceste relaţii ne spun că în starea staţionară 0 outputul intern şi
extern sunt egale cu consumul, deci:
12
θ − 1 
y 0 ( z ) = y (z ) = 
* *
 = C 0 = C *0 = C 0w (9.52)
 ρθ 
0
Ratele dobânzii nominală şi reală în starea staţionară 0 sunt egalizate şi

egale cu (1 + i 0 ) i 0 = 1 (1 − β ) .
Din (9.43) şi (9.44), cererea de bani în starea staţionară 0 este:
M 0 = M 0 =  γ y0 (z )
1ε
*
  (9.53)
P0 P0  1 − β 
În sfârşit, din (9.53) şi condiţia PPP rezultă că rata de schimb nominală în
starea staţionară 0 este:
M0
E0 = *
M0
ii) Aproximarea log-liniară în jurul stării staţionare 0
Vom determina acum abaterea logaritmică aproximativă de la starea

staţionară. Pentru variabilele de abatere vom introduce notaţia „tilda”, adică „ˆ”
deasupra variabilelor, deci:
Xˆ t = ( X t − X 0 ) X 0 ≅ ln( X t X 0 )
în cazul variabilei generice X t .
Restricţiile de buget consolidate (9.47) şi (9.48) cu Bt −1 = B0 = 0 devin
pt ( z )
Ct = y t ( z ) − Bt − G t (9.54)
Pt
p t (z * ) * *  n B t 
*
Ct =
*
y t (z ) +   − G*t (9.55)
Pt
*
 1 − n 
Înmulţind (9.54) cu n şi (9.55) cu 1-n şi adunându-le, obţinem restricţia de
buget consolidată mondială
 pt ( z )   p*t (z )  * *
C = n
w
t  yt ( z ) + (1 − n ) *  yt (z ) − G tw (9.56)
 Pt   Pt 
489
Log-linearizând (9.56) în jurul stării staţionare 0 obţinem

w
[ ( ) ( ) ]
Cˆ t = n[ pˆ t ( z ) + yˆ t (z ) − Pˆ t ] + (1 − n ) pˆ t z + yˆ t z − Pˆ t − gˆ t
* * * * w (9.57)
w
unde gˆ t ≡ G tw G 0w . Acest lucru se obţine uşor observând că dezvoltarea primului
termen din (9.56) în jurul stării staţionare 0 este:
∆n( p t (z ) P t ) y t (z ) = n ( y 0 (z ) P 0 ) ⋅ ( p t ( z ) − p 0 (z )) + n( p 0 ( z ) P 0 )( y t (z ) − y 0 (z )) −
[ ]
− n ( p 0 (z ) y 0 ( z )) P 02 (P t − P 0 )
Împărţim apoi la C = y 0 ( z ) şi ţinem cont că P0 = p 0 ( z ) , obţinem
w
0
n[ pˆ t (z ) − Pˆ t + yˆ t ( z )]. Celălalt termen se tratează la fel.

Facem acelaşi lucru pentru condiţia PPP, (9.27) şi nivelele preţurilor intern
şi extern, (9.25) şi (9.26) şi obţinem
ˆ = ˆ − ˆ* (9.58)
E t Pt Pt
(
Pˆ t = n pˆ t ( z ) + (1 − n ) Eˆ t + pˆ t z
* *
( )) (9.59)
P̂ t = n( pˆ t (s ) − Eˆ t ) + (1 − n ) pˆ t (z )
* * (9.60)
Log-liniarizăm funcţiile de cerere mondială (9.35) şi (9.36) şi avem:
yˆ t (z ) = θ [Pˆ t − pˆ t (z )] + Cˆ t + gˆ t (9.61)
w w
*
[ * *
]
yˆ t (z*) = θ Pˆ t − pˆ t (z*) + Cˆ t + gˆ t
* w (9.62)
Log-liniarizăm „regulile ofertei de muncă” (9.45) şi (9.46):
(1 + θ ) yˆ t (z ) = −θ Cˆ t + Cˆ tw + gˆ tw (9.63)
(1 + θ ) yˆ *t (z*) = −θ Cˆ *t + Cˆ tw + gˆ tw (9.64)
Log-liniarizăm ecuaţiile Euler ale consumului (9.41) - (9.42)
Cˆ t +1 = Cˆ t + (1 − β ) rˆt (9.65)
Ĉt +1 = Cˆ t + (1 − β ) rˆt
* * * (9.66)
şi, în final, log-liniarizăm funcţiile cererii de bani (9.43) şi (9.44)
1  Pˆ t +1 − Pˆ t 
Mˆ t − Pˆ t = Cˆ t − β  rˆt +  (9.67)
ε  1 − β 
1 *  * Pˆ *t +1 − Pˆ *t 
*
− ˆ
M̂ t Pt
*
= Cˆ − β  rˆt +  (9.68)
ε  t  1 − β 

Acestea valori log-liniare permit studierea evoluţiei celor două economii pe
termen lung.
490
iii) Răspunsul (soluţia) pe termen lung

Economia pleacă din starea staţionară 0. Vom determina noua stare
staţionară a economiei care se obţine aplicând un şoc permanent monetar sau al
cheltuielilor guvernamentale.
Pentru orice variabilă X, fie Xˆ ≡ ln( X X a ) , unde X̂ este noua valoare în
stare staţionară. Deoarece ecuaţiile log-liniariazite (9.57) – (9.64) au loc pentru un t
arbitrar, ele au loc în orice stare staţionară şi deci din (9.57), (9.61), (9.62), (9.63)
şi (9.64) obţinem:
C [ ] [ ( ) ( ) ]
ˆ w = n pˆ (z ) + yˆ ( z ) − Pˆ + (1 − n ) pˆ * z * + yˆ * z * − Pˆ * (9.69)
[ ]
ŷ(z ) = θ Pˆ − pˆ (z ) + Cˆ + gˆ w
w (9.70)
[ ]
ŷ * (z * ) = θ Pˆ * − pˆ * (z * ) + Cˆ + gˆ w
w (9.71)
(1 + θ ) yˆ (z ) = −θCˆ + Cˆ w + gˆ w (9.72)
( )
(1 + θ ) yˆ * z * = −θCˆ * + Cˆ w + gˆ w (9.73)
*
unde gˆ = G C 0w şi gˆ = G* C 0w .
Log-liniarizând restricţiile de buget staţionare (9.49) şi (9.50) şi punând
bˆ = B C 0w , obţinem:
Cˆ = rbˆ + pˆ ( z ) + yˆ (z ) − Pˆ − gˆ (9.74)
 n  ˆ
rb + pˆ (z*) + yˆ (z*) − Pˆ − gˆ
* * * *
Ĉ = −
*
(9.75)
1− n 
Împreună, (9.69)–(9.78) formează un sistem de 7 ecuaţii cu 7 necunoscute
(yˆ , yˆ , (pˆ (z ) − Pˆ ), (pˆ (z ) − Pˆ ), Cˆ , Cˆ , Cˆ ). Nu este prea uşor de rezolvat un
* * * * * w
astfel de sistem. Se poate, totuşi, utilizează un pachet de programe cum ar fi

Matlab.
Soluţia sa pentru schimbări în starea staţionară este:
Cˆ =
1
2θ
[
(1 + θ )rbˆ + (1 − n ) gˆ * − (1 − n + θ )gˆ ] (9.79)
1  n(1 + θ )r ˆ 
b + ngˆ − (n + θ ) gˆ *
*
Cˆ =  − (9.80)
2θ  (1 − n ) 
w
w gˆ
Cˆ = − (9.81)
2
1  gˆ w 
yˆ (z ) =  − θCˆ  (9.82)
1+θ 2 
491
 gˆ w 
( )
yˆ * z * =
1
1+θ
 − θCˆ 
*
(9.83)
2 
pˆ ( z ) − Pˆ =
1
2θ
[ ( )
(1 − n ) gˆ * − gˆ + rbˆ ] (9.84)
pˆ * (z * ) − Pˆ * =
1
(1 − n )2θ
[ (1 − n )(gˆ − gˆ * ) + rbˆ ] (9.85)
Din (9.79) şi (9.80) se observă că o stare staţionară transferă avuţia în
cantitate B de la ţara străină la economia internă, crescând consumul staţionar
intern şi scăzându-l pe cel extern. Transferul de avuţie reduce efortul de muncă
staţionar intern (9.82) şi creşte acest efort de muncă extern (9.83). Din (9.84)
rezultă că acest lucru se petrece împreună cu pˆ ( z ) − Pˆ > 0 astfel că preţul relativ
este mai mare în economia cu avuţia mai mare. Cauza redistribuirii avuţiei nu este
totuşi specificată. Ea poate fi indusă fie de şocul cheltuielilor guvernamentale, fie
de şocurile monetare.
Dacă şocul începe cu o creştere a consumului guvernamental intern, ∆G
este cheltuit pentru bunuri interne şi externe care au un efect direct asupra
outputului intern şi extern. Intern, totuşi, consumul guvernamental mai mare
determină creşterea poverii taxelor interne şi acest lucru conduce la o reducere a
consumului în starea staţionară.
Preţul relativ al exportului în funcţie de importuri este denumit „termen
comercial” (terms of trade). Pentru a obţine schimbarea stării staţionare în termeni
comerciali, scădem (9.85) din (9.84), adunăm E t în ambii membri şi observăm că
( )
condiţia de stare staţionară implică Pˆ − Eˆ + Pˆ = 0 ceea ce face ca:
*
( ( )) 1
(
pˆ ( z ) − Eˆ + pˆ * z * = yˆ * − yˆ =
θ
1 ˆ
1+θ
)
C − Cˆ
*
( ) (9.86)
Din (9.67) şi (9.68) rezultă că schimbările nivelurilor preţurilor în starea
staţionară sunt:
1
Pˆ = Mˆ − Cˆ (9.87)
ε
* * 1 *
Pˆ = Mˆ − Cˆ (9.88)
ε
Din condiţia PPP şi din (9.88), răspunsul pe termen lung al ratei de schimb
este
1
Eˆ = Mˆ − Mˆ * − Cˆ − Cˆ
ε
(
*
) (9.89)
492
9.2.2.3 Ajustarea pe termen scurt în condiţiile preţurilor rigide
Presupunem că există o rigiditate nominală de o perioadă în care preţurile

( )
nominale pt ( z ) şi pt z* sunt stabilite cu o perioadă în avans exprimate în valuta
*
producătorului. Această ipoteză este ad hoc şi nu rezultatul unei probleme de

optimizare formulată explicit. Preţurile nu pot fi schimbate între perioade dar sunt
complet ajustabile după o perioadă. Rezultă că dinamica modelului este complet
descrisă în trei perioade. La t-1, economia se află în starea staţionară 0. La t,
economia suferă un şoc şi variabila X răspunde pe termen scurt prin Xˆ t . La t+1,
suntem într-o nouă stare staţionară şi ajustarea pe termen lung este
Xˆ t +1 = X ≅ ln ( X X 0 ) . Variabilele obţinute la t+1 sunt, în modelul liniarizat,
ˆ
noile valori în starea staţionară şi valorile de la momentul t sunt abaterile pe termen
scurt.
Din (9.59) şi (9.60), ajustările nivelului preţurilor sunt
Pˆ t = (1 − n ) Eˆ t (9.90)
* (9.91)
Pˆ t = −n Eˆ t
Pe termen scurt, outputul este determinat de cerere prin (9.61) şi (9.62)).
Înlocuind (9.90) în (9.61) şi (9.91) în (9.62) şi ţinând cont că preţurile bunurilor
( )
individuale sunt fixe pˆ t ( z ) = pˆ t z* = 0 , avem:
*
yˆ ( z ) = θ (1 − n ) ˆ + ˆ + gˆ (9.92)
w w
t Et Ct
yˆ (z ) = −θ (n ) Eˆ t + Cˆ t + gˆ (9.93)
* * w w
t
Ecuaţiile rămase care caracterizează ajustările pe termen scurt sunt
(9.65) – (9.68), care pot fi rescrise:
Cˆ = Cˆ t + (1 − β ) rˆt
(9.94)
Cˆ * = Cˆ t + (1 − β ) rˆt
*
(9.95)
1  Pˆ − Pˆ t 
Mˆ t − Pˆ t = Cˆ t − β  rˆt + 

(9.96)
ε   1 − β 
1 *  P − Pˆ *t 
ˆ *
*
− *
=  − β  + 
 r t 1 − β 
ˆ
M t Ptˆ ˆ
C ˆ (9.97)
ε  t  
Utilizând restricţiile de buget consolidat (9.54) – (9.55) şi răspunsul
nivelului preţurilor (9.90) şi (9.91), răspunsul contului curent la aceste ajustări este
bˆt = yˆ t (z ) − (1 − n ) Eˆ t − Cˆ t − gˆ t (9.98)
−n
bˆt = yˆ t (z ) + n Eˆ t − Cˆ t − gˆ t =
* * * * *
bˆ (9.99)
1− n t
493
Nu am specificat sursa şocurilor survenite, care pot di fie şocuri monetare,

fie şocuri ale cheltuielilor guvernamentale. Deoarece rolul rigidităţilor nominale
este clar ilustrat în cazul şocurilor monetare, vom specializa în continuare modelul
doar pe astfel de şocuri şi vom analiza un şoc monetar neanticipat şi permanent.
Analiza şocurilor provenind din cheltuielile guvernamentale este tratat la
problemele de la sfârşitul capitolului.
9.2.2.4 Şocurile monetare
Facem G t = 0 pentru toţi t în ecuaţiile precedente şi scădem (9.95) din

(9.94), (9.97) din (9.96) şi utilizăm condiţia PPP pentru a obţine sistemul de ecuaţii
Cˆ − ˆ = ˆ − ˆ (9.100)
* *
C Ct Ct
*
Mˆ t − Mˆ t − E t =
1
ε
(Cˆ − Cˆ ) −
t
*
t
β
ε (1 − β )
(Eˆ − Eˆ ) t (9.101)
Înlocuind Ê din (9.89) în (9.101) obţinem

( ) ε1 (Cˆ − Cˆ )
*
Eˆ t = Mˆ t − Mˆ t − t
*
t (9.102)
Comparând (9.102) cu (9.89) şi utilizând (9.100) observăm că rata de
schimb suferă un salt imediat la valoarea sa pe termen lung:
Eˆ = ˆ Et
(9.103)
Chiar dacă preţurile bunurilor sunt rigide, nu există supraevaluarea în
modelul Redux (cum există în modelul Dornbush).
*
Ecuaţia (9.102) nu este o soluţia deoarece ea depinde de Cˆ t − Cˆ t care este
endogen. Pentru a obţine o soluţie, mai întâi observăm că în (9.100) putem rezolva
*
pentru a obţine Cˆ t − Cˆ t . În al doilea rând, activele deţinute trebuie să se ajusteze
imediat la noile lor valori staţionare, bˆt = bˆ , deoarece prin rigiditatea preţurilor pe
o perioadă, toate variabilele trebuie să ajungă la noile lor valori staţionare la
momentul t+1. Existenţa oricărui dezechilibru al contului curent la momentul t+1
poate să se datorească doar serviciului datoriei în starea staţionară – nu
schimbărilor în deţinerea de active. Rezultă că stocul de obligaţiuni determinat la
momentul t care este luat în considerare la momentul t+1 este, de asemenea, la
valoarea sa staţionară, atât în economia internă cât şi în cea externă. Astfel, pentru
a obţine soluţia, începem scăzând (9.80) din (9.79) şi obţinem:
Cˆ − Cˆ =
* (1 + θ ) rbˆ
(9.104)
2θ 1 − n
( )
Dar bˆ (1 − n ) = yˆ t ( z ) − yˆ t (z *) − Eˆ t − Cˆ t − Cˆ t , care rezultă scăzând
* *
(9.99) din (9.98) şi observând că bˆ = bˆt . În plus, yˆ t ( z ) − yˆ t (z*) = θ Eˆ t care

*
494
se obţine scăzând (9.62) din (9.61), utilizând condiţia PPP şi observând că

pˆ t ( z ) − pˆ t = 0 .
*
Avem putem rescrie (9.104) ca
Cˆ − Cˆ =
* (θ 2
− 1)r
Eˆ t (9.105)
r (1 + θ ) + 2θ
şi rezolvăm (9.102) şi (9.105) pentru a obţine:
ε [r (1 + θ ) + 2θ ]
Eˆ t =
r [θ − 1] + ε [r (1 + θ ) + 2θ ] t
2
*
Mˆ − Mˆ t( ) (9.106)
ε [r [θ 2 − 1]]
ˆ − ˆ
Ct Ct
*
= *
Mˆ − Mˆ t
r (θ 2 − 1) + ε [r (1 + θ ) + 2θ ] t
( ) (9.107)
Din (9.104) şi (9.107), soluţia pentru contul curent este:
2θε (1 − n )(θ − 1)
bˆ = 2
(
*
Mˆ − Mˆ t
r (θ − 1) + ε [r (1 + θ ) + 2θ ] t
) (9.108)
Relaţiile (9.100), (9.107) şi (9.108) împreună determină termenii
comerciali staţionari
εr (θ − 1)
pˆ ( z ) − pˆ * (z*) − Eˆ =
r (θ − 1) + ε [r (1 + θ ) + 2θ ]
2
(Mˆ t − Mˆ t )
*
(9.109)
Putem acum observa că moneda nu este neutră deoarece în (9.109) şocul
monetar generează o schimbare pe termen lung în termenii comerciali. Un şoc
monetar intern generează un şoc al contului curent intern (în (9.108)) şi
îmbunătăţeşte poziţia avuţiei interne şi deci termenii comerciali. Agentul intern se
bucură de mai mult timp liber în noua stare staţionară.
Din (9.100) rezultă că rata de schimb nominală înregistrează o volatilitate
mai redusă decât oferta de bani. Ea este, de asemenea, mai puţin volatilă în
condiţiile preţurilor rigide decât ale preţurilor flexibile deoarece dacă preţurile ar fi
perfect flexibile, banii (moneda) ar fi neutrali şi efectul unei expansiuni monetare
*
asupra ratei de schimb ar fi Eˆ t = Mˆ t − Mˆ t .
Termenii comerciali pe termen scurt scad la Eˆ t deoarece
pˆ t ( z ) = pˆ (z*) = 0 . Deoarece nu există alte schimbări în rata de schimb, rezultă
*
t
din (9.109) şi (9.107) că creşterea pe termen scurt în termenii comerciali depăşeşte
creşterea pe termen lung. Revenirea parţială înseamnă că există o supraevaluare în
termeni comerciali.
Pentru a determina efectul şocurilor monetare permanente asupra ratei
reale a dobânzii, utilizăm ecuaţiile Euler ale consumului (9.65) şi (9.66) şi obţinem
ˆ w = −(1 − β ) rˆ
Ct t
(9.110)
w
Pentru a obţine pe Cˆ t , utilizăm (9.90) – (9.91) pentru a înlocui nivelul
preţurilor pe termen scurt şi (9.87) – (9.88) pentru a înlocui schimbările în nivelul
495
preţurilor pe termen lung din funcţiile cererii de bani log-linearizate (9.67)-(9.68)

β  β 
Cˆ t + Cˆ −  ε + [Mˆ − (1 − n ) Eˆ t ] = β rˆt
ε (1 − β )  1 − β  t
*
Cˆ t +
β
ε (1 − β )
* 
Cˆ −  ε +
β  *
[ ]
 Mˆ + n Eˆ t = β rˆt
1 − β  t

Înmulţim prima ecuaţie cu n, pe a doua cu (1-n) şi le adunăm, ţinând cont
din (9.81) că C w = 0 . Aceasta conduce la

β rˆt = Cˆ tw −  ε +
β
[ ]
 w
 ˆ .
(1 − β )  M t

Acum rezolvăm pentru rata reală a dobânzii obţinând efectul de lichiditate:
 β  w
rˆt = − ε +  ˆ
 (1 − β )  M t
O expansiune monetară internă reduce rata reală a dobânzii şi creşte
consumul mediu mondial. Din funcţiile cererii mondiale (9.61) şi (9.62) rezultă că
outputul intern creşte în mod similar după o expansiune monetară internă. Şocul
monetar sporeşte consumul intern. O parte din noile cheltuieli se fac pentru bunuri
interne care determină creşterea outputului intern.
*
Altă parte este cheltuită pentru bunuri externe dar, deoarece pt z * = 0 , ( )
creşterea sporită pentru bunuri externe generează o apreciere reală pentru ţara
străină şi conduce la un efect de comutare a cheltuielilor de la bunurile străine.
Drept rezultat, este posibil (dar improbabil datorită valorilor nerezonabile ale
parametrilor) ca outputul extern să scadă. Deoarece rata reală a dobânzii scade în
ţara străină, consumul extern are un şoc identic cu consumul din ţara internă.
Consumul extern al perioadei curente trebuie să scadă sub outputul străin.
Străinii fac datorii pentru a finanţa consumul în exces şi ajung la un deficit de cont
curent.
Există un transfer de avuţie către ţara internă. Serviciul datoriei creşte iar
agentul economic străin lucrează mai greu şi consumă mai puţin în noua stare
staţionară. Pentru a determina mai exact dacă expansiunea monetară este un lucru
bun sau rău se poate face o analiză a bunăstării urmând şocului.
9.2.2.5 Analiza bunăstării
Pentru a simplifica scrierea vom face abstracţie de variabilele z si z* .

Începând cu gospodăria reprezentativă internă, vom împărţi utilitatea în trei
componente reprezentând consumul, odihna şi balanţele reale de lichidităţi,
U t = U t + U t + U t , unde
c y m
U t = ∑ β ln(C t + j )
∞
c j
j =0
(9.111)
496
ρ ∞
∑ β yt + j
j 2
Ut = −
y
2 j =0
(9.112)
1−ε
γ  M t+ j 
∞
U =
m
∑ β  
j
(9.113)
1 − ε j = 0  Pt + j 
t
Este uşor de observat că expansiunea monetară duce la creşterea lui U tm ,

deci ne putem concentra analiza doar asupra lui U tc şi U tj .
Înainte de producerea şocului, U tc−1 = ln (C 0 ) + (β (1 − β )) ln (C 0 ) . După
şoc, U tc = ln (C t ) + (β (1 − β )) ln (C ) . Schimbarea în utilitate dată de schimbarea
consumului este
β
∆ U tc = Cˆ t + Cˆ (9.114)
1− β
Pentru a determina efectul şocului asupra utilităţii timpului liber în starea
q 2 β 2
staţionară 0 avem U ty−1 = −  y0 + y . Imediat după şocul monetar,
2 1 − β 0 
q 2 β 2
U t = −  yt +
y
y . Utilizând aproximaţia de ordinul întâi
2 1 − β 
y t = y 0 + 2 y 0 ( y t − y 0 ) , rezultă că
2 2
∆ U ty = −
ρ

2
2
( 0
yt − yt + )
β
1− β
2
(2 
y − y0  . )

Împărţind prin y 0 obţinem
 β 2 
∆ U ty = − ρ  y 02 yˆ t + y yˆ
1 − β 0 
(9.115)

12
θ −1
Acum, utilizând faptul că C 0 = y 0 = C =   , avem
w
o
 ρθ 
 (θ − 1)  β  ˆ θ −1 
∆ U tc + ∆ U ty = Cˆ t −   yˆ t + C− yˆ
1 − β  θ 
(9.116)
 θ 
Analog, în ţara străină
* * *  (θ − 1)  * β  ˆ * θ −1 * 
∆ U tc + ∆ U ty = Cˆ −   yˆ t + C − θ yˆ  (9.117)
 θ  1− β
497
Pentru a evalua (9.117), mai întâi observăm că yˆ t = θ (1 − n ) Eˆ t + Cˆ t , care

w
*
rezultă din (9.92). Din (9.106) şi (9.107) rezultă că Cˆ t = b Eˆ t + Cˆ t unde
[( ) ]
b = r θ 2 − 1 r (1 + θ ) + 2θ . Eliminăm consumul extern utilizând:
(1 − n )r (θ − 1) ˆ + ˆ w
2
Cˆ t = Et Ct (9.118)
r (1 + θ ) + 2θ
Acum, înlocuind (9.118) şi (9.110) în (9.94), obţinem efectul pe termen
lung asupra consumului
r (1 − n )(θ 2 − 1)
Cˆ = ˆ
[r (1 + θ ) + 2θ ] E t (9.119)
Înlocuind Ĉ în (9.82) avem efectul pe termen lung asupra outputului

intern
− rθ (1 − θ )(θ − 1)
yˆ = Eˆ t
r (1 + θ ) + 2θ (9.120)
Acum înlocuim aceste rezultate înapoi în (9.116) avem:
∆ U tc + ∆ U ty =
(1 − n )r (θ 2 − 1) ˆ + ˆ w −  θ − 1  ⋅ [θ (1 − n ) ˆ + ˆ w]
E Ct   Et Ct
r (1 + θ ) + 2θ t  θ 
β  r (1 − n )(θ 2 − 1)
+ Eˆ
1 − β  r (1 + θ ) + 2θ  t (9.121)
 β  θ − 1  rθ (1 − n )(θ − 1)
+    Eˆ t
 1 − β  θ  r (1 + θ ) + 2θ
Dând factor comun Eˆ t se observă că coeficientul său este 0. Înlocuind
1− β
r= obţinem:
β
ˆ w − (1 − β ) rˆt  β + ε (1 − β )  w
∆ U tc + ∆ U ty = C t ≡ =  Mˆ t > 0 (9.122)
θ θ  θ 
unde prima egalitate se obţine utilizând (9.110) şi a doua egalitate utilizând
(9.111).
* *
Datorită simetriei existentă în model, valorile variabilelor străine Ĉ , Cˆ t ,
* *
ŷ , yˆ t sunt date de aceleaşi formule obţinute în cazul economiei interne, cu
* *
excepţia faptului că (1-n) este înlocuit cu –n. Rezultă că efectul lui ∆ U tc + ∆ U ty
este identic cu (9.122).
Una din predicţiile certe ale modelului Redux este că rata de schimb nu are
efect asupra bunăstării. Tot ceea ce determină şocul monetar este efectul de
lichiditate. Termenii comerciali tradiţionali şi efectele asupra contului curent
498
care formează de regulă centrul analizei transmisiei internaţionale sunt de

importanţă secundară în Redux. Motivul este că în prezenţa preţurilor nominale
rigide, şocurile monetare generează o depreciere surpriză şi scade preţurile
străinilor. Producătorii interni produc şi vând mai mult output dar ei, de asemenea,
trebuie să muncească mai mult ceea ce înseamnă mai puţină odihnă. Aceste două
efecte se compensează unul pe celălalt.
Expansiunea monetară este transmisă în străinătate, ceea ce creşte
componentele odihnă şi consum ale bunăstării cu cantităţi egale în ambele ţări.
Datorită distorsiunii dată de monopol, firmele stabilesc preţul sub costul marginal,
ceea ce conduce la un nivel al outputului mai mic decât nivelul social optimal.
Expansiunea monetară generează output mai mare pe termen scurt care deplasează
ambele economii mai aproape de frontiera eficientă. Efectele de comutare a
cheltuielilor determinate de fluctuaţiile ratei de schimb identificate în modelul
Mundell-Fleming sunt importante în modelul Redux.
Este posibil, dar improbabil datorită valorilor excepţionale ale
parametrilor, ca expansiunea monetară internă să poată scădea bunăstarea externă
prin efectele sale asupra balanţelor monetare reale străine.
9.2.2.6 Concluziile modelului Redux
¾ Legea unui singur preţ are loc pentru toate bunurile şi, drept consecinţă,
este îndeplinită şi condiţia PPP;
¾ Un şoc monetar intern creşte consumul intern şi extern;
¾ Outputul intern creşte şi este probabil ca outputul străin să crească dar cu o
cantitate mai mică;
¾ Atât gospodăriile interne cât şi cele externe au efecte de bunăstare pozitive
identice din schimbările în consum şi odihnă;
¾ Expansiunea monetară deplasează producţia mai aproape de nivelul de
eficienţă, care este distorsionat la echilibru de competiţia imperfectă;
¾ Nu există supraevaluare a ratei de schimb;
¾ Rata de schimb nominală sare imediat la valoarea sa pe termen lung;
¾ Rata de schimb înregistrează, de asemenea, o volatilitate mai redusă decât
oferta de bani.
9.2.3 Segmentarea pieţei şi modelul „Pricing to Market” (PTM)
În modelul Redux întotdeauna se presupune că are loc legea unui singur

preţ. Engel (1998) ş.a. au arătat, totuşi, că diferenţele internaţionale dintre preţurile
utilizate în schimburile comerciale sunt cauzele fluctuaţiilor înregistrate în ratele de
schimb. În continuarea acestei concluzii, confirmată prin studii empirice, un număr
de autori au introdus segmentarea pieţei internaţionale în modelul de bază.
Segmentarea înseamnă că cel puţin unele firme au posibilitatea de a
schimba preţurile aceluiaşi bun pe piaţa internă şi pe cea externă. În al doilea rând,
se presupune că preţurile sunt rigide în fiecare ţară în funcţie de valuta locală.
499
Cu utilităţi CES identice între ţări, chiar aceste firme vor alege optimal preţurile în
valută locală şi străină care au valoare constantă peste costul marginal şi deci legea
unui singur preţ va fi satisfăcută ex ante. În eventualitatea unui şoc, totuşi,
preţurile, care sunt rigide în valuta locală a fiecărei ţări, măsoară ce mişcări ale
ratei de schimb au fost determinate de abaterile ex-post de la legea unui singur preţ.
Modelul PTM în combinaţie cu preţurile rigide în valuta locală, permite
deci ratei reale de schimb să fluctueze şi decuplează nivelele interne şi externe ale
preţului.
9.2.3.1 Modelul PTM
Betts şi Devereux (1998) modifică modelul Redux presupunând că o

fracţie s de firme pot stabili preţuri diferite pe pieţele internă şi externă. Altă
modificare apare în portofoliul de active disponibile pentru agenţi. Activul
financiar comercializat internaţional este o obligaţiune nominală evaluată în
“dolari”. Modelul este formulat într-un mediu determinist.
Cele două ţări sunt considerate una “SUA” şi cealaltă “Europa”, aceasta
din urmă fiind ţara străină.
a) Pieţele bunurilor
O firmă din SUA, z, vinde xt ( z ) unităţi de output pe piaţa internă şi

exportă vt (z ) în ţara străină. Outputul total al firmei din SUA este
yt (z ) = xt (z ) + vt (z ) . Preţul în dolari per unitate pentru vânzările în SUA este
stabilit la pt ( z ) şi preţul în euro per unitate al exporturilor este stabilit la qt* (z ) .
( )
O firmă europeană z * vinde xt* z * unităţi de output în Europa la un preţ
în euro per unitate p (z ) şi exportă v (z ) pe piaţa SUA la un preţ în dolari per
*
t
* *
t
*
unitate de produs de q (z ) . Outputul total al firmei europene este

t
*
y (z ) = x (z ) + v (z ) .
*
t
* *
t
* *
t
*
b) Pieţele de capital (activelor financiare)
Activul tranzacţionat pe piaţa internaţională este o obligaţiune nominală pe

o perioadă, exprimată în dolari. Disponibilitatea limitată a activului determină
limite potenţiale privind gradul de împărţire a riscului internaţional care poate fi
atins. Deoarece încălcări ale legii unui singur preţ pot să apară şi aici, se poate
încălca condiţia PPP. Rezultă că ratele reale ale dobânzii pot să difere între ţări.
Deoarece optimalitatea intertemporală necesită ca agenţii să stabilească creşterea
utilităţii marginale (consumul în cazul utilităţii logaritmice) astfel încât aceasta să
fie proporţională cu rata reală a dobânzii, inegalitatea internaţională dintre ratele
500
reale ale dobânzilor implică faptul că consumul intern şi extern nu vor fi perfect
corelate.
Obligaţiunea este vândută cu discount şi are o valoare nominală de un
dolar. Fie Bt valoarea în dolari a obligaţiunilor deţinute de gospodăriile interne şi
Bt* valoarea în dolari a obligaţiunilor deţinute de gospodăriile străine.
Obligaţiunile disponibile au o ofertă netă egală cu zero: nBt + (1 − n )Bt* = 0 .
Preţul în dolari al obligaţiunii este:
1
δt = .
(1 + it )
Rata nominală a dobânzii externe este dată de condiţia parităţii neacoperite
a dobânzii:
(1 + i ) = (1 + i ) SS
*
t t
t 
 .
 t +1 
c) Gospodăriile
Trebuie să distingem, în cazul gospodăriilor, între volumul orelor lucrate,

care este alegerea gospodăriei, şi outputul care este ales de firmă.
Funcţia de utilitate este asemănătoare celei din modelul Redux, cu excepţia
faptului că orele lucrate ht ( z ) apar explicit în locul outputului y t ( z ) :
1−ε
 ∞ γ  M t+ j  ρ 
U t = ∑ β ln Ct + j + j 
 P


− 2
h
t+ j (z ) (9.123)
j =0  1− ε  t+ j  2 
 
Indicii preţurilor asociaţi gospodăriilor interne şi externe sunt:
[ ]
1
Pt = ∫ pt ( z )
n
0
1−θ 1
dz + ∫ qt z
n
( ) * 1−θ
t dz * 1−θ
(9.124)
şi respectiv:
[ ]
1
Pt = ∫ q ( z ) dz + ∫ p z
* n *
0 t
1−θ
dz
1
n
*
t ( )
* 1−θ * 1−θ
(9.125)
W t reprezintă salariul nominal competitiv în interior. Gospodăria obţine
venit din vânzarea muncii către firma z, Wt ⋅ ht ( z ) . Gospodăria z, de asemenea,
deţine în proprietate firma z de la care ea obţine profitul, π t ( z ) . Avuţia nominală
deţinută în perioada următoare (M t + δ t Bt ) constă deci din balanţele monetare de
lichidităţi şi obligaţiuni. Această avuţie este rezultatul avuţiei deţinute în perioada
curentă, (M t −1 + Bt −1 ) plus venitul curent, Wt ⋅ ht ( z ) + π t ( z ) mai puţin consumul
şi taxele, (Pt ⋅ C t + Pt ⋅ Tt ) .
501
Restricţiile bugetare interne şi externe sunt date de:

M t + δ t ⋅ Bt = Wt ⋅ ht ( z ) + π t ( z ) + M t −1 + Bt −1 − Pt ⋅ C t − Pt ⋅ Tt (9.126)
*
B
M t* + δ t* ⋅ Bt* = Wt * ⋅ ht* ( z ) + π t* ( z ) + M t*−1 + − Pt* ⋅ C *t − Pt* ⋅ T t* (9.127)
t −1
Et
Gospodăriile iau preţurile şi profitul firmelor ca date şi aleg Bt, Mt şi ht.

Pentru a obţine ecuaţiile Euler implicate în optimizarea gospodăriilor,
transformăm problema gospodăriei într-o problemă de optimizare dinamică fără
restricţii rescriind restricţia bugetară (9.126) în funcţie de consum şi înlocuind-o în
funcţia de utilitate (9.123). La fel se face pentru gospodăriile externe. Condiţiile de
optim de ordinul întâi pot fi aranjate în felul următor:
δ t ⋅ Pt +1 ⋅ Ct +1 = β ⋅ Pt ⋅ Ct (9.128)
 Et +1 
δ t ⋅ P * ⋅ C *   = β ⋅ Pt* ⋅ C t* (9.129)
t +1 t +1
E
 t 
1
M t  γ ⋅ Ct  ε (9.130)
= 
Pt 1 + δ t 
1
 ε
Mt *  γ ⋅Ct 
*
(9.131)
=  
Pt*  Et +1 
1 + δ t E 
 t 
1 W
ht (z ) = ⋅ t
(9.132)
ρ Pt ⋅ C t
1 W t*
h *t ( z ) = ⋅ (9.133)
ρ P* ⋅ C * t t
Cererea gospodăriei interne pentru bunul intern z şi pentru bunul străin z*

sunt date de:
 p (z )
−θ
ct ( z ) =  t  ⋅ Ct (9.134)
 Pt 
 q (z * ) 
−θ
c t (z ) =  t
*
 ⋅ Ct (9.135)
 Pt 
502
Cererea gospodăriei externe pentru bunurile interne z şi pentru bunurile

externe z* sunt:
 q* ( z ) 
−θ
c t (z ) =  t * 
*
⋅ C *t (9.136)
 Pt 
 p*t (z * )
−θ
c t (z ) = 
* *
*  ⋅ C *t (9.137)
 Pt 
d) Firmele
Firmele utilizează doar muncă. Nu există capital în model. Tehnologiile de

producţie interne şi externe sunt identice şi dependente liniar de orele de muncă:
y t ( z ) = ht (z )
y *t ( z ) = h *t (z )
Profiturile firmelor interne şi externe sunt:
π t (z ) = pt (z ) ⋅ xt ( z ) + Et qt* ( z ) ⋅ vt ( z ) − Wt ⋅ ht ( z ) (9.138)
qt (z * ) * *
π * (z * ) = p * (z * ) ⋅ x * (z * ) + ⋅ v t (z ) − W t* ⋅ h *t (z * ) (9.139)
t t t
Et
Firma internă z stabileşte preţurile la începutul perioadei înainte de
determinarea stocurilor perioadei t. Firma competitivă monopolistă maximizează
profiturile alegând outputul astfel încât venitul marginal să fie egal cu costul
marginal. Dându-se funcţiile de cerere (9.134) - (9.137), regula pentru stabilirea
preţului de vânzare pe piaţa internă este să se adauge o mărime constantă la preţuri
peste costuri, pt ( z ) = [θ (θ − 1)] ⋅ Wt . Firma z stabileşte la fel preţurile în euro al
exporturilor, qt* (z ) . Înainte ca şocurile monetare şi fiscale ale perioadei t să fie
evidente, firma observă rata de schimb nominală Et şi stabileşte preţul în euro pe
baza legii unui singur preţ, Et ⋅ qt* ( z ) = pt ( z ) . Acesta este optimal în funcţie de
informaţia disponibilă la momentul în care preţurile sunt stabilite, deoarece
elasticitatea cererii pe piaţa internă şi cea pe piaţa externă sunt identice. Deşi firma
are puterea să stabilească preţuri diferite pe piaţa internă şi pe cea externă, ea alege
să nu facă acest lucru.
Odată ce pt ( z ) şi qt* ( z ) sunt stabilite, ele rămân fixate pentru perioada
următoare. Firma străină stabileşte preţurile pe baza aceleiaşi metodologii.
Deoarece elasticitatea cererii pentru toate pieţele bunurilor este aceeaşi şi
toate firmele au tehnologii de producţie identice, stabilirea preţului este identică
între firmele interne şi externe:
θ
pt ( z ) = Et ⋅ qt* ( z ) = ⋅ Wt (9.140)
θ −1
503
( )
p *t z * =
( )
qt z *
=
θ
⋅W * (9.141)
Et θ −1 t
Utilizând (9.140) şi (9.141), relaţiile indicilor preţurilor (9.124) şi (9.125)
pot fi simplificate:
[ ]
1
Pt = npt ( z ) + (1 − n ) ⋅ qt (z * )
1−θ 1−θ 1−θ
(9.142)
= [nq ( z ) ]
1
+ (1 − n ) ⋅ p t (z )
* 1−θ 1−θ
* * 1−θ *
Pt t (9.143)
Outputul este exact cererea determinată pe termen scurt şi poate fi deci
vândut pe piaţa internă sau făcut disponibil pentru export. Restricţiile suplimentare
asupra outputului, vânzărilor pe piaţa internă şi vânzărilor pe piaţa externă sunt:
y t ( z ) = xt ( z ) + vt ( z ) (9.144)
−θ
 p (z )
xt (z ) =  t  n ⋅ C t (9.145)
 Pt 
 p (z ) 
−θ
vt ( z ) =  t  (1 − n ) ⋅ C * (9.146)
 Et ⋅ Pt 
t
Relaţiile analoge pentru extern sunt:

y *t (z * ) = x *t (z * ) + v *t (z * ) (9.147)
 p *t z * ( ) −θ
xt z = 
*
( )
*
*  (1 − n ) ⋅ C * (9.148)
 Pt
t

 Et ⋅ p *t z *  ( ) −θ
vt z = 
*
( )
*
Pt
 (1 − n ) ⋅ Ct (9.149)
 
e) Guvernul
Cheltuielile guvernamentale sunt finanţate de taxe şi dreptul de senioraj:

Pt ⋅ Gt = Pt ⋅ Tt + M t − M t −1 (9.150)
Pt* ⋅ G t* = Pt* ⋅ T t* + M *t − M *t −1 (9.151)
Pentru a caracteriza corect echilibrul, este necesar să scriem restricţiile

bugetare individuale şi guvernamentale. Înlocuind profiturile (9.138)-(9.139)
504
şi restricţiile bugetare guvernamentale (9.150)-(9.151) în restricţiile bugetare ale

gospodăriilor (9.126)-(9.127) şi utilizând restricţia de ofertă netă zero
n
Bt* = − Bt , obţinem:
1− n
Pt ⋅ Ct + Pt ⋅ Gt + δ t ⋅ β t = pt (z ) ⋅ xt (z ) + S t ⋅ qt* ( z ) ⋅ vt (z ) + β t −1 (9.152)
Pt* ⋅ C *t + Pt* ⋅ G t* −
n δ t ⋅ βt
⋅ ( ) ( ) ( ) ( )
q z* * *
= p *t z * ⋅ x *t z * + t ⋅ vt z −
n β t −1
1 − n Et Et 1 − n Et (9.153)
Echilibrul este caracterizat de ecuaţiile Euler (9.128)-(9.133), restricţiile

bugetare consolidate (9.152) şi (9.153) cu B0 = G0 = G0* = 0 şi ecuaţiile
outputului (9.144)-(9.149).
În continuare, vom considera doar şocuri monetare. Pentru simplitate, vom
lua Gt = Gt* = 0 pentru orice t.
9.2.3.2 Rezolvarea modelului PTM
Vom folosi aceeaşi tehnică de rezolvare ca în cazul modelului Redux. Mai

întâi se va rezolva modelul în starea staţionară zero cu datorie internaţională zero şi
cu cheltuieli guvernamentale egale cu zero şi apoi se va lua o aproximare log-
liniară în jurul stării staţionare considerate ca referinţă.
1) Soluţia în starea staţionară (starea 0)
Starea staţionară în MPM este identică cu cea de la modelul REDUX.

Facem G0 = G0* = B0 = 0 . Preţurile în dolari ale bunurilor z şi z* vândute
( )
pe piaţa internă sunt identice, p 0 ( z ) = q 0 z * . Din relaţiile (9.124) şi (9.125)
rezultă că legea unui singur preţ are loc:
( ) ( )
p 0 (z ) = q 0 z * = E 0 ⋅ q *0 ( z ) = E 0 ⋅ p *0 z * .
De asemenea, avem îndeplinită condiţia PPP:
P0 = E 0 ⋅ P0* (9.154)
Orele de muncă, outputul şi consumul în starea staţionară sunt:
1
θ − 1  2
h0 (z ) = y 0 (z ) = h0* (z * ) = y 0* (z * ) = C0 = C0* =  
(9.155)
 ρθ 
Din funcţiile de cerere de bani rezultă că rata de schimb este:
M0
E0 = (9.156)
M 0*
505
2) Liniarizarea în jurul stării staţionare
Dezvoltarea în jurul valorii stării staţionare zero se face utilizând

logaritmul expresiilor (9.130) şi (9.131). Astfel, logaritmând (9.130) obţinem:
1
[
Mˆ t − Pˆt = Cˆ t − (ln(1 − δ t ) − ln (1 − δ 0 )) .
ε
]
Dar:
δ0 δt −δ0  −β ˆ
∆(ln (1 − δ t )) ≈ −   = δt ,
1−δ0  δ0  1− β
de unde:
1 β
Mˆ t − Pˆt = Cˆ t + δˆt
ε ε (1 − β ) (9.157)
La fel, din (9.131) obţinem:
1
Mˆ t* − Pˆt* = Cˆ *t +
ε ε (1 − β )
β
[δˆ + Eˆ
t t +1 − Eˆ t ] (9.158)
Log-liniarizând restricţiile bugetare consolidate (9.152) şi (9.153) cu
B0 = G0 = G0* = 0 obţinem:
ˆ ˆ [ ˆ ˆ ˆ* ˆ ˆ ˆ ]ˆ (9.159)
]
Ct = n ⋅ pt (z ) + xt (z ) − Pt + (1 − n) ⋅ qt (z ) + Et + vt ( z ) − Pt − β ⋅ bt [
Ĉ*t = (1 − n) ⋅ [p̂ (z ) + x̂ (z )− P̂ ]+ n ⋅ [q̂ (z )− Ê + v̂ (z ) − P̂ +]
* * * * *
t
*
t
* * *
t t t t t (9.160)
n
+ β⋅ ⋅ b̂t
1− n
Log-liniarizând (9.144)-(9.149) conduce la:
yˆ t ( z ) = nxˆ t (z ) + (1 − n )vˆt ( z ) (9.161)
yˆ *t ( z ) = (1 − n )xˆ *t z * + nvˆ *t z * ( ) ( ) (9.162)
[
xˆ t (z ) = θ Pˆt − pˆ t (z ) + Cˆ t ] (9.163)
t [
vˆ ( z ) = θ Eˆ + Pˆ * − pˆ ( z ) + Cˆ *
t t t ] t
(9.164)
( ) [
xˆ *t z * = θ Pˆt * − pˆ *t z * + Cˆ *t ( )] (9.165)
t ( ) [
vˆ z * = θ Pˆ * − Eˆ − pˆ * z * + Cˆ *
t t ( )] t t
(9.166)
Log-liniarizând regulile ofertei de muncă (9.132) şi (9.133) şi utilizând
regulile (9.140) - (9.141) pentru a elimina salariul obţinem:
yˆ (z ) = pˆ ( z ) − Pˆ − Cˆ
t t t
(9.167)
t
* *
( )
yˆ t ( z ) = pˆ t z − Pˆt* − Cˆ *t * (9.168)
506
Log-liniarizând ecuaţiile Euler intertemporale (9.128) şi (9.129) obţinem:

Pˆ + Cˆ = δˆ + Cˆ + Pˆ
t t t t +1 t +1
(9.169)
Pˆt * + Cˆ t* = δˆt + Cˆ t*+1 + Pˆt*+1 + Eˆ t +1 − Eˆ t (9.170)
3) Răspunsul (soluţia) pe termen lung
Expresiile log-liniarizate au loc pentru un t arbitrar ca şi în noua stare

staţionară. Din condiţia de optimalitate intertemporală (9.128), δ = β în noua
stare staţionară ceea ce implică δˆ = 0 . Se observă că rata de schimb nominală este
constantă în noua stare staţionară, rezultând din (9.157) şi (9.158):
1
Mˆ − Pˆ = ⋅ Cˆ (9.171)
ε
1
Mˆ * − Pˆ * = ⋅ Cˆ * (9.172)
ε
Din legea preţului unic pˆ ( z ) = qˆ * ( z ) + E , (9.159) şi (9.160) devin:
Cˆ = pˆ (z ) + yˆ ( z ) − Pˆ − β ⋅ bˆ (9.173)
 nβ  ˆ
( ) ( )
Cˆ = pˆ * z * + yˆ * z * − Pˆ * +   ⋅b (9.174)
1 − n 
Luând o medie ponderată a restricţiilor de buget log-liniarizat (9.173) şi
(9.174) obţinem:
[ ] [ ( ) ( )]
Cˆ w = n ⋅ pˆ ( z ) − Pˆ + yˆ ( z ) + (1 − n ) ⋅ pˆ * z * − Pˆ * + yˆ * z * (9.175)
Amintim că cererea mondială de bunuri interne este:
 p( z ) 
−θ
y (z ) =  ⋅Cw
 P 
şi cererea mondială de bunuri străine este:
 p * (z * )
−θ
y (z ) = 
* *
*  ⋅Cw .
 P 
Schimbarea în cererea staţionară este:
[
yˆ (z ) = −θ pˆ (z ) − Pˆ + Cˆ w ] (9.176)
( ) [ ( )
yˆ * z * = −θ pˆ * z * − Pˆ * + Cˆ w ] (9.177)
Din (9.167) şi (9.168), schimbările optimale în oferta de muncă optimală
sunt date de:
yˆ (z ) = pˆ ( z ) − Pˆ − Cˆ (9.178)
yˆ * (z * ) = pˆ * (z * ) − Pˆ * − Cˆ * (9.179)
507
Ecuaţiile (9.173) - (9.179) formează un sistem de 6 ecuaţii cu

( ( ) ( ( ) ))
6 necunoscute Cˆ , Cˆ * , yˆ ( z ), yˆ * z * , ( pˆ ( z ) − P ), pˆ * z * − P * , care, rezolvat, dă:
β (1 + θ ) ˆ
Cˆ = − ⋅b (9.180)
2θ
β (1 + θ )  n  ˆ
Cˆ * = ⋅ ⋅b (9.181)
2θ 1− n 
β ˆ
yˆ (z ) = ⋅b (9.182)
2
β  n  ˆ
yˆ * (z * ) = − ⋅ ⋅b (9.183)
2 1− n 
β ˆ
pˆ ( z ) − P = − ⋅b (9.184)
2θ
β  n  ˆ
pˆ * (z * ) − P * =  ⋅b (9.185)
2θ  1 − n 
Din (9.180) şi (9.181), consumul mediu mondial nu este afectat, Cˆ = 0 ,
w
dar schimbarea în starea staţionară în consumul relativ este:

β (1 + θ ) ˆ
Cˆ − Cˆ * = − ⋅b
2θ (1 − n ) (9.186)
Din funcţiile cererii de bani rezultă că schimbarea în starea staţionară în
rata nominală de schimb este:
1
[
Eˆ = Mˆ − Mˆ * − ⋅ Cˆ − Cˆ *
ε
] (9.187)
9.2.3.3 Ajustarea la şocurile monetare în condiţiile preţurilor rigide
Considerăm un şoc monetar permanent şi neanticipat la momentul t, unde

Mˆ t = Mˆ şi Mˆ t* = Mˆ * . Ca şi în modelul Redux, noua stare staţionară este atinsă
la t+1, astfel încât Eˆ = Eˆ , Pˆ = Pˆ şi Pˆ * = Pˆ * .
t +1 t +1 t +1
Dându-se t, bunurilor li se fixează preţurile nominale cu o perioadă înainte.
Din (9.25) şi (9.26) rezultă că nivelele generale ale preţurilor sunt de asemenea,
predeterminate, Pˆt = Pˆt * = 0 . Versiunile pe termen scurt ale lui (9.157) şi (9.158)
sunt:
1 β
Mˆ = Cˆ t + ⋅ δˆt
ε ε (1 − β ) (9.188)
1
Mˆ * = Cˆ t* +
ε
β
ε (1 − β )
[
⋅ δˆt + Eˆ − Eˆ t ] (9.189)
508
Scăzând (9.189) din (9.188) obţinem:

1
(
Mˆ t − Mˆ t* = ⋅ Cˆ t − Cˆ t* −
ε
) β
ε (1 − β )
(
⋅ Eˆ − Eˆ t ) (9.190)
Din (9.169) şi (9.170) avem:
Cˆ t = Eˆ t + Cˆ + Pˆ (9.191)
Cˆ t* = δ t + Cˆ * + Pˆ * + Eˆ − Eˆ t (9.192)
La t+1, condiţia PPP este restaurată, Pˆ = Pˆ * + Eˆ . Scăzând (9.192) din

(9.191) obţinem:
Cˆ − Cˆ * = Cˆ − Cˆ * − Eˆ
t t t
(9.193)
Şocul monetar generează pe termen scurt o încălcare a PPP şi deci o
divergenţă internaţională pe termen scurt asupra ratelor dobânzii reale.
Incompletitudinea pieţei financiare internaţionale rezultă din împărţirea imperfectă
a riscului internaţional. Mişcările interne şi externe în consum nu sunt deci perfect
corelate.
Pentru a determina rata de schimb luăm Ê din (9.187) şi o înlocuim în
(9.190) obţinând:
 β  ˆ
( ˆ* 1 ˆ ˆ* ) β
( ˆ ˆ* β
) ˆ
1 + ε (1 − β ) M t − M t = ε Ct − Ct + ε 2 (1 − β ) ⋅ C − C + ε (1 − β ) ⋅ Et ( )
 
Utilizând (9.193) pentru a elimina Cˆ − Cˆ * , avem:
β + ε (1 − β ) ˆ
Eˆ t =
ε (ε − 1)
[(
ε M t − Mˆ t* − Cˆ t − Cˆ t* ) (
(9.194) )]
Aceasta nu este o soluţie deoarece Cˆ − Cˆ * este exogen. Pentru a obţine t t
soluţia, deducem din restricţiile bugetare consolidate (9.159) şi (9.160):
[
Cˆ t = nxˆ t (z ) + (1 − n ) ⋅ Eˆ t + vˆt ( z ) − β ⋅ bˆt ] (9.195)
[
Cˆ *t = (1 − n )xˆ *t (z * ) + n ⋅ vˆ *t (z * ) − Eˆ t + β ⋅
n ˆ
1− n
]
⋅ bt
(9.196)
şi din (9.163)-(9.166) avem:

( )
xˆ t ( z ) = Cˆ t ; xˆ *t z * = Cˆ *t ; vˆt (z ) = Cˆ t* ; vˆt z * = Cˆ t ( ) (9.197)
Scăzând (9.196) din (9.195) şi utilizând relaţiile din (9.197), obţinem:
ˆ ( ˆ*
Eˆ t = C t − Ct +
β
) ˆ
2(1 − n )
2
⋅ bt
(9.198)
Înlocuim schimbarea staţionară în consumul relativ (9.181) în (9.193) şi

avem:
2θ (1 − n ) ˆ
bˆ = −
β (1 + θ )
[
⋅ Ct − Cˆ t* − Eˆ t ] (9.199)
509
şi introducând (9.199) în (9.198) avem:

Cˆ t − Cˆ t* − Eˆ t =
2θ
1+θ
[ ]
⋅ Cˆ t − Cˆ t* − Eˆ t .
Rezultă că C t − C t* − Eˆ t = 0 . Analizând (9.199), ar trebui ca bˆ = 0 , astfel

ˆ ˆ
că nu există efecte de cont curent din şocurile monetare. Din (9.180) şi (9.181) se
observă că Cˆ = Cˆ * = 0 şi din (9.171) şi (9.172) rezultă că Pˆ = Mˆ şi Pˆ * = Mˆ * .
Banii sunt deci neutrali pe termen lung.
Acum înlocuim Eˆ t = Cˆ t − Cˆ t* înapoi în (9.194) şi obţinem soluţia pentru
rata de schimb:
t [
Eˆ = [ε ⋅ (1 − β ) + β ] ⋅ Mˆ − Mˆ *
t t ] (9.200)
Rata de schimb depăşeşte valoarea sa pe termen lung şi capătă mai multă
1
valabilitate dacă elasticitatea consumului cererii de bani <1. Preţurile relative nu
ε
( )
sunt afectate de schimbarea în rata de schimb, pˆ t ( z ) − qˆ t z * = 0 . Un şoc monetar
intern creşte cheltuielile interne, o parte din acestea fiind cheltuite pentru bunuri
străine. Valuta internă se depreciază, Eˆ t > 0 ca răspuns la deciziile prin care
firmele străine repatriază câştigurile lor crescute din export. Deoarece preţurile
bunurilor sunt fixate nu există un efect de comutare a cheltuielilor. Totuşi, ajustarea
ratei de schimb nu are efect asupra venitului relativ. Deprecierea creşte câştigurile
în dolari din perioada curentă ale firmelor din SUA şi reduce câştigurile în euro
(reale) din perioada curentă ale firmelor europene. Această redistribuire a venitului
determină consumul intern să crească în raport cu consumul străin.
Schimbarea pe termen scurt în rata de schimb reală este:
Pˆt − Pˆt* − Eˆ t = − Eˆ t
care este perfect corelată cu ajustarea pe termen lung în rata de schimb nominală.
Dacă rt este rata dobânzii reale în interior, atunci:
Pt
(1 + rt ) =
Pt +1 ⋅ δ t
( ) (
Deoarece Pˆt = 0 , rezultă că rˆt = − Pˆ + δˆt = − δˆt + Mˆ ) şi (9.191) -
(9.192) poate fi rezolvat dând:
δˆt = (1 − β ) ⋅ (ε − 1) ⋅ Mˆ (9.201)
care este pozitivă în ipoteza că ε >0.
Rezultă că:
rˆt = [ε ⋅ (β − 1) − β ] ⋅ Mˆ (9.202)
este negativ dacă ε >1. Acum fie rt* rata dobânzii reale în exterior.
510
Atunci,
Pt* Et
(1 + r ) = P
t
*
t +1 ⋅ E t +1 ⋅ δ t
*
şi:
[
rˆt = Eˆ t − Pˆ Eˆ + δˆts .
*+
]
Dar ştim că Pˆ * = Mˆ * = 0 , Eˆ = Mˆ , astfel că: rˆt* = rˆt + Eˆ t . Rezultă din
(9.200) şi (9.202) că r̂t* = 0 . Extinderea ofertei de bani interne nu are efect asupra
ratei dobânzii reale externe.
Deoarece δˆt + Eˆ − Eˆ t = 0 , rezultă din (9.188) că Cˆ t = [ε (1 − β ) + β ] + M
ˆ >0
şi din (9.189) că Cˆ t* = 0. În PTM nu există deci transmisia internaţională a
şocurilor monetare asupra consumului. Consumul intern şi extern sunt, deci, puţin
corelate. Din (9.197) outputul are un grad înalt de corelare,
yˆ t = xˆ t = Cˆ t = yˆ t* = vˆt* . Şocul monetar creşte consumul şi outputul interne. În
economia externă are loc o creştere a outputului, mai puţin timp liber pentru
gospodării dar consumul nu se schimbă. Ca rezultat, bunăstarea externă ar trebui să
scadă. Şocurile monetare sunt transmise internaţional pozitiv în raport cu outputul,
dar negativ în raport cu bunăstarea.
9.2.4 Modele monetare ale zonelor-ţintă valutare
În anumite economii deschise mici, Banca Centrală are ca obiectiv

menţinerea ratei de schimb nominale între anumite limite ce definesc ceea ce se
numeşte zona-ţintă. Introducerea acestei zone-ţintă reduce interdicţia puternic
întâlnită în cazul economiilor care funcţionează în cadrul regimului cu rată de
schimb fixată, permiţând o anumită flexibilitate a ratei de schimb în jurul unei
parităţi centrale, care se încadrează, însă, între limitele definite de zona-ţintă. În
principiu, un astfel de aranjament reduce intervenţiile Băncii Centrale pentru a
menţine rata de schimb nominală la valoarea fixată, aceasta putând deci creşte sau
scădea în limitele date de zonele-ţintă.
Analiza zonei-ţintă a fost utilizată mai ales în cazul ţărilor europene
cuprinse în Sistemul Monetar European care, în cursul anilor 80 a permis fluctuaţii
ale ratelor de schimb ale ţărilor participante cuprinse între 2,25% şi 15% faţă de o
paritate centrală (şarpele monetar). Aranjamentul a fost anulat prin trecerea,
începând cu anul 1999 la introducerea monedei unice europene (EURO), trecere ce
s-a finalizat la începutul anului 2002. Totuşi, este posibil ca astfel de aranjamente
să fie aplicabile ratelor de schimb ale ţărilor din afara Uniunii Europene, sau ratei
de schimb a euro cu dolarul american, yenul japonez ş.a.
Analiza zonei-ţintă utilizează un model monetar al unei economii deschise
funcţionând într-un mediu stohastic continuu în timp. În continuare, toate
variabilele, cu excepţia ratelor dobânzii vor fi în expresie logaritmică.
511
9.2.4.1 Modelul monetar continuu
Vom da, mai întâi, o versiune deterministă a modelului după care vom
introduce modelul stohastic. Notaţiile sunt cele obişnuite.
Condiţiile de echilibru ale pieţei monetare interne şi respectiv
internaţionale sunt:
m(t ) − p(t ) = Φy (t ) − αi (t ) (9.203)
m* (t ) − p * (t ) = Φy * (t ) − αi * (t ) (9.204)
Echilibrul pe piaţa activelor internaţionale este dat de condiţia parităţii ratei
dobânzii neacoperite:
i(t ) − i * (t ) = e * (t ) (9.205)
Modelul este completat cu condiţia PPP de echilibru pe piaţa valutară:
e(t ) + p * (t ) = p(t ) (9.206)
Din relaţiile (9.203) – (9.206) obţinem:
e(t ) = f (t ) + αe&(t ) (9.207)
[ ]
unde f (t ) ≡ m(t ) − m * (t ) − Φ y (t ) − y * (t ) reprezintă variabila „fundamentală” a
modelului monetar.
Relaţia (9.207) este o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi ce mai poate fi
scrisă:
e(t ) − f (t )
e&(t ) − = (9.208)
α α
şi care are soluţia
1 1 t α ∞ −s α
e(t ) = (t − s ) α
f (s )ds = f (s )ds
∞
∫t e e ∫t e (9.209)
α 2
Pentru a transforma modelul monetar determinist într-unul stohastic
considerăm că relaţia (9.205) este de forma:
i(t ) − i * (t ) = E t (e&(t ))
celelalte relaţii ale modelului rămânând aceleaşi. Aici E t este operatorul de
aşteptare.
Ecuaţia (9.208) devine atunci:
e(t ) − f (t )
E t [e&(t )] − = (9.260)
α α
care este o ecuaţie diferenţială stohastică de ordinul întâi.
Soluţia acestei ecuaţii este de forma:
1
e(t ) = E t [ f (s )]ds
∞ (t − s ) α
∫t e
α
512
Pentru a determina e(t ) este necesar să specificăm procesul stohastic care

descrie evoluţia variabilei fundamentale f (t ) . Vom presupune că acesta este un
proces de difuzie de forma:
df (t ) = ηdt + σdz (t )
unde η şi σ sunt constante iar dz (t ) = u dt este procesul Wiener standard (vezi
Anexa C de la capitolul 8). Rezultă atunci că:
f (s ) − f (t ) = df (τ )dτ = ηdr + σdz (r ) = η (s − t ) + σu (s − t ) (9.261)
s s s
∫t ∫t ∫t
Considerând în (9.261) că variabilele sunt condiţionate de informaţia disponibilă la
momentul t, obţinem prin aplicarea operatorului de aşteptare Et :
E t [ f (s )] = f (t ) + η (s − t ) (9.262)
{ }
deoarece E t σu (s − t ) = 0 , acesta fiind un proces Wiener.
Înlocuim (9.262) în (9.260) şi obţinem:
1 t −s
e(t ) = ∫t∞ e α [ f (t ) + η(s − t )]ds =
α
(9.263)
1
[ ]
= et α ( f − ηt )∫t∞ e − s α ds + η et α ⋅ ∫t∞ se − s α ds =
α
= αη + f (t )
Acest lucru s-a obţinut uşor observând că:
∞
∫t e
−s /α
ds = α e− t α
şi
∞ −s / α t 
∫t se ds = α 2 e−t α  + 1
 α 
Soluţia (9.263) arată faptul că rata de schimb e(t ) evoluează în timp în
raport cu mărimea fundamentală f (t ) care, fiind dată de un proces de difuzie, are
o evoluţie aleatoare. Să reţinem, deci, ecuaţia lui e(t ) de forma:
e(t ) = f (t ) + αη (9.264)
şi să analizăm condiţiile în care Banca Centrală poate menţine acest proces într-o
zonă-ţintă e < e < e .
9.2.4.2 Intervenţia marginală infinitezimală
Pentru menţinerea ratei de schimb e în zona-ţintă definită de cele două

limite e şi e , autoritatea monetară intervine ori de câte ori rata de schimb atinge
una dintre aceste limite într-un mod care evită ca rata să iasă definitiv din zonă.
Pentru eficienţă, autoritatea monetară efectuează o intervenţie nesterilizată, adică
ajustează direct mărimea fundamentală f (t ) . Atât timp cât rata de schimb se află
513
în zona-ţintă, autoritatea monetară (în speţă Banca Centrală) nu face nimic şi

permite variabilei fundamentale f (t ) să urmeze procesul de difuzie conform
relaţiei df (t ) = ηdt + σdz (t ) . Dar, în momentul în care rata de schimb atinge una
dintre limite, Banca Centrală intervine prin schimbarea tipului de proces stohastic
pe care îl urmează f (t ) .
Vom presupune că rata de schimb este funcţie invariantă temporal de
variabila fundamentală, deci:
e(t ) = G[ f (t )] (9.265)
Funcţia G[⋅] are proprietăţile specificate de lema lui Ito (vezi Anexa A).
putem, deci, scrie că:
2
σ
de(t ) = dG[ f (t )] = G′[ f (t )]⋅ df (t ) + G′′[ f (t )]d =
2
(9.266)
σ2
= G′[ f (t )][ηdt + σdz (t )] + G′′[ f (t )]
2
deoarece df (t ) = ηdt + σdz (t ) .
Utilizând operatorul de aşteptare E t avem:
σ 2
E t [de(t )] = G ′[ f (t )]ηdt + G ′′[ f (t )]dt
2
Împărţim această expresie la dt:
σ 2 G ′′[ f (t )]
E t [e&(t )] = ηG ′[ f (t )] + (9.267)
2
Înlocuim acum (9.265) şi (9.267) în relaţia (9.260) şi obţinem o ecuaţie
diferenţială de ordinul doi în G:
2η 2 2
G ′′[ f (t )] + G ′[ f (t )]ηdt − G ′[ f (t )] = − f (t ) (9.268)
σ 2
ασ 2
ασ2
Soluţia generală a ecuaţiei (9.268) este de forma:
G[ f (t )] = ηα + f (t ) + A eλ 1 f (t ) + B eλ 2 f (t ) (9.269)
unde:
−η η2 2
λ1 = + + >0
σ2 σ ασ2
4
−η η2 2
λ2 = − + < 0.
σ2 σ ασ2
4
514
Determinarea constantelor A şi B necesită informaţie suplimentară. Acest

lucru rezultă observând că între f (t ) şi e(t ) există o relaţie bijectivă, ceea ce
înseamnă că mărimilor e şi e ale funcţiei e(t ) le corespund valorile fundamentale
[ f , f ] ale lui f (t ) .
Deci când e(t ) îşi atinge limita superioară e , Banca Centrală intervine
pentru a preveni ca e(t ) să treacă dincolo de aceasta. Doar intervenţii infinitezimal
de mici sunt necesare.
În cursul unei astfel de intervenţii, de = 0 şi, din (9.269) avem:
[]
G ′ f = 1 + λ A eλ 1 f + λ B eλ 2 f
1 2
(9.270)
Similar, atunci când e(t ) îşi atinge limita inferioară e , de = 0 şi
[]
G ′ f = 1 + λ1 A eλ 1 f + λ 2 B eλ 2 f (9.271)
Din (9.270) şi (9.271) determinăm A şi B:
eλ 2 − eλ 2
f f
A= <0
[ ]
λ1 e(λ1 f +λ 2 f ) − e(λ1 f +λ 2 f )
eλ 1 − eλ 1
f f
B= >0
[
λ 2 e(λ 1 f +λ 2 f ) − e(λ 1 f +λ 2 f )]
Semnele lui A şi B se determină utilizând faptul că λ1 > 0 şi λ 2 < 0 , astfel
încât eλ 1( f − f ) > eλ 2 ( f − f ) . De aici rezultă că termenul din paranteza dreaptă de la
numitor este pozitiv.
Soluţia se simplifică dacă facem anumite ipoteze de simetrie. Astfel, să
presupunem că nu avem deplasare a variabilei fundamentale, deci η = 0 . Acest
lucru implică λ1 = − λ 2 = λ > 0 . Apoi, centrăm regiunea de admisibilitate a
variabilei fundamentale f (t ) în jurul lui zero, astfel că f = − f şi B = − A > 0 .
Soluţia (9.269) devine atunci:
G[ f (t )] = f (t ) + B[e− λf (t ) − eλf (t )]
unde
2
λ=
ασ2
λf
e − e− λ f
B=
[
λ e2 λ f − e− 2 λ f ]
În reprezentarea grafică din figura 9.17 se arată relaţia dintre rata de
schimb e(t ) şi variabila fundamentală f (t ) în condiţiile intervenţiei marginale
infinitezimale. Soluţia fără intervenţie, e(t ) = f (t ) , în caz A = B = 0 constituie
punctul de reper şi este dată de linia de 45o . Se observă că G[ f (t )] este o curbă
515
în “S” care se află sub linia e(t ) = f (t ) pentru valori pozitive ale lui f (t ) şi
deasupra liniei e(t ) = f (t ) pentru valori negative ale lui f (t ) .
e f=e
f 0
f
f
Figura nr. 9.17
Din relaţia (9.260) se observă că E (e& ) < 0 atunci când f > 0 şi invers.
Acest lucru înseamnă că participanţii la piaţa valutară se aşteaptă ca rata de schimb
să descrească atunci când ea are o valoare superioară parităţii centrale şi să crească
atunci când ea are o valoare inferioară parităţii centrale. Aşa se explică de ce rata
de schimb este mai puţin volatilă dacă are o evoluţie dirijată decât dacă este lăsată
să fluctueze liber. Întrucât participanţii la piaţă se aşteaptă ca autoritatea monetară
să intervină atunci când rata de schimb se apropie de o anumită limită (superioară
sau inferioară), aşteptările lor privind viitoarea intervenţie temperează mişcările
curente ale ratei de schimb. Acest lucru poartă numele de efectul Lunii de miere
(Honeymoon).
9.2.4.3 Intervenţia directă a Băncii Centrale
O altă modalitate de intervenţie a Băncii Centrale asupra ratei de schimb

este cea discretă. Acum autoritatea monetară intervine plasând variabila
fundamentală înapoi la mijlocul zonei-ţintă după ce una dintre limite a fost atinsă.
Deoarece lăţimea zonei este β = f − f , rezultă că această intervenţie duce
β
variabila fundamentală la valoarea f = f − . O astfel de intervenţie produce un
2
salt discret în valoarea lui f, fapt ce face ca Banca Centrală să piardă o parte
516
din rezerva sa internaţională de valută străină când este atins f şi să câştige

rezerve când f este atins.
~ ~
Notând A = A eλ 1 f şi B = B eλ 2 f , soluţia (9.269) poate fi scrisă ca
funcţie explicită de limitele f şi f
( ) ~ ~
G f f , f = f + αη + A eλ 1( f − f ) + B eλ 2( f − f )
Punem din nou condiţiile de simetrie η = 0 şi f = − f . Rezultă că
2
λ1 = − λ 2 = λ = >0
ασ2
şi
~ ~
B = −A > 0
Utilizând aceste lucruri putem scrie
( ) ~
[
G f f , f = f + B e− λ ( f − f ) − e− λ ( f − f ) ] (9.272)
~
Pentru a determina constanta B vom considera că, la momentul iniţial t 0 ,
rata de schimb e(t ) corespunde unei variabile fundamentale f (t ) aflată la limita
sa superioară, deci:
( )
e(t 0 ) = G f f , f = f + B [e−λβ − 1]
~ (9.273)
Participanţii la piaţă ştiu că la momentul următor Banca Centrală va face

f = 0 . Rezultă că:
(
E t 0 e(t 0 + dt ) = e(t 0 + dt ) = G 0 f , f = 0 )
Pentru a menţine echilibrul cu piaţa de capital internaţională, condiţia
parităţii dobânzii neacoperite trebuie să aibă loc şi la t 0 . Deprecierea aşteptată a
ratei de schimb la momentul t 0 trebuie să fie finită, ceea ce înseamnă că nu pot
apărea salturi în traiectoria temporală a ratei de schimb. Deci
lim e(t 0 + ∆t ) = e(t 0 )
∆t → 0
ceea ce implică imediat că
e(t 0 ) = e(t 0 + dt ) = 0
Normalizând expresia (9.273), punem e(t 0 ) = 0 şi obţinem imediat:
~ −β
B= .
2[e−λβ − 1]
( ) ( )
Dar, deoarece e(t 0 + dt ) = G 0 f , f = 0 şi e(t 0 ) = G 0 f , f = 0 , există
cel puţin două valori ale lui f care dau aceeaşi valoare a lui e, fapt ce ar însemna
517
că funcţia G nu mai este bijectivă. De fapt, funcţia G îşi atinge extremele e şi e

înainte ca f să atingă f şi f , ea având forma reprezentată în figura 9.18.
e
f
f
f
e
Figura nr. 9.18
Pe măsură ce f (t ) se apropie de f , devine din ce în ce mai probabil ca

Banca Centrală să intervină, aducând rata de schimb la paritatea sa centrală. Acest
lucru este încorporat în aşteptările participanţilor la piaţă. Când f este suficient de
apropiat de f , efectul aşteptărilor devine dominant, astfel că mişcarea ulterioară a
lui f către f determină o scădere a ratei de schimb. Pentru o variaţie dată a lui
[ ]
f (t ) între f , f , rata de schimb în condiţiile intervenţiilor discrete înregistrează o
volatilitate mai redusă decât în condiţiile intervenţiilor infinitezimale.
9.2.4.4 Colapsul zonei-ţintă valutare
Zona-ţintă poate fi menţinută un timp nedefinit în condiţiile intervenţiilor

infinitezimale deoarece rezervele internaţionale ale Băncii Centrale, IR sunt
afectate foarte puţin. Totuşi, dacă avem un regim funcţionând în condiţiile
intervenţiilor discrete, poate să apară un eventual colaps. Banca Centrală are un
volum finit de rezerve internaţionale care poate fi, eventual, epuizat.
Problema cu care se confruntă, în acest caz, Banca Centrală poate fi
formulată în modul următor. Presupunem că, iniţial, aceasta deţine rezerve valutare
de IR dolari. Ea pierde un dolar ori de câte ori este atins f şi câştigă un dolar ori
de câte ori este atins f . După intervenţie, f este plasat la mijlocul intervalului
[ f , f ] unde rămâne conform ecuaţiei de difuzie df (t ) = σdz(t ) până când o altă
intervenţie este necesară.
518
Fie L evenimentul că Banca Centrală eventual pierde toate rezervele, G

evenimentul că ea câştigă 1 dolar printr-o intervenţie particulară şi G c evenimentul
că ea pierde un dolar printr-o intervenţie particulară. În prima etapă, probabilitatea
1 1
ca f să atingă f este egală cu . Deci P (G c ) = . În consecinţă, şi
2 2
1
P(G ) = 1 − P (G c ) = .
2
Rezultă că înainte de terminarea primei etape, probabilitatea ca rezervele
de valută ale Băncii Centrale să ajungă la zero este:
P r (L ) =
1
2
1
2
(
P r (L G ) + P r L G
c
) (9.274)
Această relaţie este adevărată după prima etapă şi după orice etapă atât
timp cât Banca Centrală are cel puţin un dolar în rezervele sale valutare.
Fie p j probabilitatea condiţionată ca rezervele să devină eventual zero
dacă nivelul actual al rezervelor este de j dolari. Pentru orice j ≥ 1 putem exprima
relaţia (9.274) ca o ecuaţie cu diferenţe:
1 1
pj = p j +1 + p j −1 (9.275)
2 2
cu p0 = 1 . Într-adevăr, dacă p 0 = 1 atunci rezervele au fost epuizate. Dacă j = 1 ,
1
există o probabilitate de ca rezervele să fie epuizate la următoarea intervenţie şi
2
1
o probabilitate de ca Banca Centrală să câştige 1 dolar şi să continue să
2
intervină, moment în care va fi o probabilitate de p 2 ca rezervele să fie epuizate.
1 1
Deci, pentru j = 1 , p1 = p 0 + p 2 . Continuând în acest fel ajungem la relaţia
2 2
(9.275).
Soluţia acesteia se obţine uşor prin iteraţii succesive:
p 2 = 2 p1 − 1
p3 = 3 p1 − 2
M
p k = k p1 − (k − 1)
sau, în general, pentru k ≥ 2
pk = 1 − k (1 − p1) (9.276)
519
Deoarece p k este o probabilitate, ea nu poate depăşi 1. Atunci, din (9.276)

obţinem:
pk 1
p1 = 1 + − → 1, când k → ∞
k k
Din (9.276) rezultă atunci că, după un număr suficient de mare de
intervenţii pe piaţa valutară, p k = 1 deci Banca Centrală îşi va epuiza rezervele de
valută internaţională.
9.3 Mecanisme cibernetice de reglare în economiile deschise
Reglarea cibernetică a economiei deschise depinde într-o măsură

covârşitoare de modul în care se stabileşte rata de schimb în economia respectivă.
Există, după cum ştim două mari tipuri de astfel de economii:
(a) economii deschise cu rate de schimb fixate (rigide);
(b) economii deschise cu rate de schimb flexibile (ajustabile).
În primul caz, rata de schimb nominală E este menţinută o perioadă destul
de lungă fixă (constantă) în timp ce, în al doilea caz, rata de schimb nominală
fluctuează, ajustându-se permanent la noile puncte de echilibru dintre cererea şi
oferta de valută internă. Modalităţile de reglare în cele două cazuri sunt foarte
diferite, iar efectele pe care le exercită politicile macroeconomice fiscală şi
monetară diferă ca eficienţă atunci când sunt aplicate într-un caz sau altul.
9.3.1 Balanţa de plăţi externe, BP
În paragraful 9.1 am introdus exportul net NX definit ca diferenţă între

export, X şi import, IM. Tot atunci am arătat că soldul balanţei de plăţi, BP se
obţine însumând soldul contului curent, CC (care, în esenţă, exprimă diferenţa
dintre export şi import) şi soldul contului de capital, CK (ce reprezintă diferenţa
dintre investiţii interne I şi economiile interne S).
În continuare, vom reuni cele două relaţii fundamentale, relaţia lui NX şi
relaţia lui BP într-un singur model care permite, apoi, analiza proceselor de reglare
în economii deschise.
Vom considera, mai întâi, că exportul X este dependent de venitul restului
lumii, Y * şi de raportul relativ dintre preţurile interne P şi preţurile externe P* ,
deci:
P
X = Y * − βE *
, β > 0.
P
Este clar că cu cât venitul Y * este mai mare, economiile respective vor
înregistra un consum mai mare, deci şi consumul de bunuri şi servicii din alte ţări
va creşte. Deci exportul economiei interne va creşte. În schimb, dacă rata de
schimb E şi/sau raportul relativ al preţurilor bunurilor interne şi bunurilor externe
520
P * creşte, bunurile şi serviciile interne devin relativ mai scumpe faţă de bunurile
P
şi serviciile străine şi, ca urmare, exportul va descreşte.
Importul este dat de relaţia:
P
I&M = mY + α ⋅ E * ; α > 0 (9.277)
P
În această relaţie m reprezintă propensitatea pentru importuri, 0 < m < 1
arătând cu cât creşte importul la o creştere de o unitate a venitului Y . Factorul
P
E ⋅ * exprimă influenţa ratei de schimb care, dacă creşte (datorită creşterii lui E
P
şi/sau creşterii raportului relativ dintre preţurile interne P şi preţurile externe P* )
face importul mai ieftin (importatorii obţin pe piaţa valutară mai multe unităţi de
valută străină pentru o unitate de valută internă schimbată şi/sau bunurile interne
devin mai scumpe în raport cu bunurile străine deci acestea din urmă vor fi
preferate de cumpărători pe piaţă).
Atunci NX va fi dat de:
P P
NX = X − IM = Y * − β E * − mY − αE * =
P P
(9.278)
= (Y * − mY ) − (α + β )E
P
P*
Se observă din această relaţie că dacă venitul (outputul) intern Y creşte,
ceilalţi factori rămânând constanţi, atunci importurile M cresc ceea ce face ca
soldul contului curent CC să se deterioreze (CC<0) dacă presupunem că, iniţial,
BP=0.
Acest lucru înseamnă că importurile costă mai mult decât veniturile aduse
de export. Reciproc, dacă Y se reduce, soldul contului curent CC se îmbunătăţeşte
(importul costă mai puţin).
La fel, atunci când preţurile externe P* cresc, produsele importate devin
relativ mai ieftine decât cele de pe piaţa internă. Drept urmare, importul M creşte şi
soldul contului curent se deteriorează (CC<0). Evident că toţi ceilalţi factori din
relaţia (9.278) sunt presupuşi constanţi.
Dacă preţurile interne P se reduc, atunci produsele de pe piaţa internă
devin relativ mai ieftine decât cele de pe piaţa externă. Importul scade şi soldul
contului curent CC se îmbunătăţeşte (CC>0).
Pe lângă relaţia (9.278), modelele economiilor deschise încorporează şi o
relaţie care exprimă dinamica fluxurilor de capital interne şi internaţionale în raport
cu rata dobânzii pe piaţa internă, respectiv pe piaţa internaţională de capital. În
această privinţă, avem următorul rezultat. Dacă rata de schimb se menţine relativ
constantă, atunci fluxul net de capital (diferenţa dintre intrările de capital şi ieşirile
de capital) este determinat de raportul dintre rata reală internă a dobânzii r şi rata
reală externă a dobânzii, r * . Ceilalţi factori fiind constanţi, când r creşte investiţiile
521
pe piaţa internă de capital devin mai atractive pentru investitorii străini şi, în
consecinţă, soldul contului de capital (intrări de capital minus ieşiri de capital) se
îmbunătăţeşte (CK > 0 ).
Invers, dacă rata reală a dobânzii interne, r scade în raport cu rata externă a
dobânzii, r * , atunci investiţiile pe piaţa de capital internaţională devin mai
atractive decât cele pe piaţa de capital internă şi soldul contului de capital CK se
deteriorează (CK<0).
Ştim că balanţa de plăţi externe, BP are soldul dat de suma soldurilor
contului curent şi, respectiv, contului de capital:
BP = CC + CK .
Ea poate fi atunci reprezentată într-un sistem IS-LM ca o curbă ce are panta
pozitivă deoarece menţinerea echilibrului BP (deci BP=0) la o creştere a lui Y (care
face CC<0) necesită o creştere a lui r (care face CK>0). Punctele (Y, r) aflate pe
curba BP reprezintă, deci acele perechi de valori ale lui Y şi r care determină ca
BP=0. Punctele (Y, r) aflate deasupra curbei BP determină un excedent al balanţei
de plăţi (BP>0), în timp ce punctele (Y,r) aflate sub curba BP corespund unui
deficit al balanţei de plăţi (BP<0).
În figura 9.19 se prezintă curbele IS, LM şi BP.
Echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi serviciilor (curba IS), pe piaţa
monetară (curba LM) şi al balanţei de plăţi externe (curba BP) se realizează în
punctul de intersecţie A, comun celor trei curbe.
Curba BP exprimă, deci, condiţiile de echilibru dintre fluxurile materiale
(export şi import) şi financiare (investiţii străine, respectiv investiţii în străinătate).
Ea are panta dependentă de propensitatea marginală pentru import, m şi de
senzitivitatea fluxului de capital la mărimea ratei dobânzii interne. Dacă ceilalţi
factori se menţin constanţi, cu cât propensitatea m este mai mică (mare) şi
senzitivitatea fluxului de capital în raport cu rata dobânzii pe piaţa internă este mai
mare (mică) cu atât curba BP este mai înclinată (plată). Avem, în acest sens, două
cazuri extreme.
522
LM
BP
A
r0
IS
Y0 Y
Figura nr. 9.19
Primul caz ar fi acela în care curba BP este orizontală (deci panta curbei
este egală cu zero). Pentru aceasta este necesar ca senzitivitatea fluxului de capital
în raport cu rata dobânzii să fie infinită. Spunem, în acest caz, că avem o economie
cu mobilitate perfectă a capitalului.
Al doilea caz este cel în care panta curbei BP este egală cu infinit, deci
curba BP este verticală. Pentru aceasta, este necesar ca senzitivitatea fluxului de
capital în raport cu rata dobânzii să fie apropiată de zero. Acest caz corespunde
unei imobilităţi perfecte a capitalului.
Obiectivul reglării economiei deschise este acela de a aduce economia
respectivă în punctul de echilibru A. Mecanismele de reglare ce pot fi aplicate
depind atât de regimul ratelor de schimb (rigide sau flexibile) cât şi de restricţiile
legate de mobilitatea capitalului.
Să introducem, în continuare, aceste mecanisme în raport cu tipul de rate
de schimb existent în economie.
9.3.2 Reglarea economiei cu rate de schimb rigide (fixate)
În aceste economii deschise ratele de schimb sunt menţinute relativ

constante. Din această cauză, rata de schimb nu poate fi utilizată ca un instrument
de reglare, rămânând doar posibilitatea utilizării instrumentelor fiscale (cheltuielile
guvernamentale, rata fiscalităţii etc.) sau monetare (oferta de bani) pentru a putea
realiza echilibrul macroeconomic general.
Să examinăm, mai întâi, cazul utilizării unor instrumente de politică
fiscală, să spunem cheltuielile guvernamentale. Acestea determină, după cum ştim,
deplasări ale curbei IS. În funcţie de efectele acestor politici asupra venitului Y
523
putem avea politici fiscale expansioniste, care duc la creşterea lui Y, respectiv
politici fiscale restrictive, care determină reducerea venitului Y.
Pentru a fixa ideile, să considerăm cazul politicilor fiscale expansioniste,
de exemplu o creştere a nivelului cheltuielilor guvernamentale. În acest caz, ştim că
deplasarea curbei IS se va face către dreapta şi în sus. Această deplasare se poate
face în două situaţii: o situaţie în care curba LM are panta mai mare decât curba BP
(figura 9.20a) şi o altă situaţie în care curba BP are panta mai mare decât curba LM
(figura 9.20b).
BP
r LM r
B LM
r1 A BP r1 B
r0
r0 A
IS1 IS1
IS0 IS0
Y0 Y1 Y Y0 Y1 Y
a) b)
Figura nr. 9.20
Deplasarea curbei IS spre dreapta, din poziţia IS 0 în noua poziţie IS 1 , ca

urmare a creşterii cheltuielilor guvernamentale, determină o creştere a ratei interne
a dobânzii de la r 0 la r 1 , deci o îmbunătăţire a soldului contului de capital
(CK>0), dar şi o creştere a venitului de la Y 0 la Y 1 , ceea ce înseamnă o
deteriorare a soldului contului curent (CC<0). Rezultatul net al acestor efecte, deci
soldul balanţei de plăţi BP, depinde de pantele curbei LM şi BP. Astfel, dacă noul
punct de intersecţie, B dintre curbele IS şi LM se află în semiplanul superior curbei
BP (ca în figura 9.20a), atunci vom avea un excedent al soldului BP (deci BP>0),
iar dacă acest punct se află în semiplanul inferior curbei PB (ca în figura 9.20b),
atunci vom avea un deficit al soldului BP (deci BP<0).
Rezultă de aici că reglarea economiei deschise utilizând instrumente ale
politicii fiscale are rezultate incerte, acestea depinzând de pantele relative ale
curbelor LM şi BP, care sunt greu de controlat în practică. De aceea, politicile
fiscale nu sunt recomandate în proiectarea modalităţilor de reglare a
economiilor deschise cu rate de schimb rigide.
Să analizăm, în continuare, efectele politicilor monetare în astfel de
economii. Acestea presupun utilizarea unor instrumente cum ar fi operaţiile pe
piaţa deschisă, modificarea ratei dobânzii de refinanţare sau a necesarului
524
de rezerve obligatorii, prin care Banca Centrală creşte sau reduce oferta de bani pe
piaţa monetară.
În primul caz vorbim despre o politică monetară expansionistă iar în al
doilea caz despre o politică monetară restrictivă.
Să analizăm ce se întâmplă într-o economie deschisă cu rată de schimb
fixată dacă este iniţiată o politică monetară expansionistă.
Aceasta presupune deplasarea curbei LM către dreapta jos ca în figura
9.21.
r LM0 LM1
A BP
r0
r1 C
IS
Y0 Y1 Y
Figura nr. 9.21
Noul punct de intersecţie al curbelor IS şi LM 1 (punctul C în figură)

corespunde unei scăderi a ratei interne a dobânzii de la r 0 la r 1 , ceea ce determină
o deteriorare a soldului contului de capital, (deci CK<0). Rezultă, deci, că
indiferent de raportul relativ al pantelor curbelor LM şi BP, politica monetară
expansionistă determină un deficit al soldului balanţei de plăţi BP.
În schimb, o politică monetară restrictivă, care determină deplasarea curbei
LM către stânga sus, ca în figura 9.22, va determina un excedent al soldului
balanţei de plăţi externe BP.
525
r LM1 LM0
C BP
r1
r0 A
IS0
Y1 Y0 Y
Figura nr. 9.22
Să analizăm, în continuare, mai în amănunt, ce se întâmplă în cazul

aplicării politicilor monetare pentru reglarea unor economii deschise care
funcţionează în regimul ratelor de schimb rigide. Ştim că în economie, baza
monetară M 0 constă din valuta naţională aflată în circulaţie, Cu, la care se adaugă
rezervele intermediarilor financiari păstrate la Banca Centrală, R. Aceste elemente
constituie pasivele balanţei Băncii Centrale. Elementele de activ ale lui M 0 sunt
create atunci când Banca Centrală achiziţionează valută străină şi aur, care
constituie rezerva internaţională, IR, precum şi când acordă credite interne
celorlalte bănci sau guvernului, DC. Creditele interne DC sunt deci împrumuturi
ale Băncii Centrale pentru care aceasta primeşte dobânda de refinanţare sau
obligaţiuni guvernamentale (dacă este împrumutat guvernul).
În esenţă, activele sunt egale cu pasivele, deci:
M 0 = Cr
12 +3
R=14+
IR 2DC
43
pasive active
Se observă că dacă Banca Centrală promovează o politică monetară

expansionistă, presupunând IR constant, atunci creditul intern DC va creşte. De
exemplu, dacă Banca Centrală cumpără obligaţiuni guvernamentale cu ajutorul
unei operaţiuni pe piaţa deschisă, aceasta va determina creşterea creditului intern
DC în partea de active a balanţei Băncii Centrale. În partea de pasive, valuta
internă aflată în circulaţie, Cr şi/sau rezervele, R trebuie să crească cu aceeaşi
valoare.
Dar, din capitolul 8, ştim că oferta de bani M şi masa monetară M 0 sunt
legate prin relaţia:
M = m M 0 = m(Cr + R )
unde m este multiplicatorul monetar. Din relaţia de balanţă dintre active şi pasive,
avem că:
M = m(IR + DC )
526
Să presupunem că, în economie, funcţia cererii de bani este de forma:

M = Φ ( y, R ) = ky
D
deci că cererea de bani M D depinde doar de venitul real y şi nu depinde de rata

nominală a dobânzii, R.
Condiţia de echilibru pe piaţa monetară este:
M
= MD
P
de unde:
P = M MD.
Din condiţia legea unui singur preţ (9.6) ştim însă că:
P M
e= = .
M ⋅P
* D *
P
Logaritmând, obţinem:
ln e = ln M − ln M D − ln P*
Diferenţiind această relaţie în timp avem:
e& M& M& D P& *
= − −
e M M D P*
Dar
M& mIR& + mDC&
=
M M
iar
D
M& = y& .
D
M y
Să notăm, în continuare, pentru variabilele de tip ritm, X& X = Xˆ . Atunci:
mIR& + mDC&
eˆ = − yˆ − πˆ *
M
unde πˆ * = P& * P * este rata inflaţiei externe.
Deoarece ne aflăm într-o economie cu rata de schimb fixată, deci eˆ = 0
avem că:
mIR& mDC&
=− + ŷ + ˆπ* (9.279)
M M
Vom presupune că nivelul outputului şi nivelul preţurilor externe sunt date,
deci yˆ şi πˆ * sunt constante. Să vedem ce se întâmplă dacă Banca Centrală duce o
politică monetară expansionistă prin, să spunem, cumpărarea de obligaţiuni
guvernamentale pe piaţa deschisă.
Deoarece am presupus că outputul rămâne constant, cererea de bani M D
este şi ea constantă. Deci va apare o ofertă de bani în exces. Oamenii nu vor
527
mai dori să deţină valută internă. Ei vor transforma, atunci, valuta internă în valută
străină pe piaţa valutară. Deoarece rata de schimb este fixată, Banca Centrală va
trebui să satisfacă această cerere în exces de valută străină utilizând rezervele sale
internaţionale pentru a cumpăra valută internă. În final, la un nou echilibru,
rezervele internaţionale ale Băncii Centrale vor descreşte cu aceeaşi cantitate cu
care a crescut creditul intern. Se observă, atunci, că baza monetară va descreşte la
acelaşi nivel ca cel dinaintea aplicării politicii monetare expansioniste. Acest lucru
contrastează cu ceea ce am afirmat anterior privind posibilitatea aplicării politicilor
monetare în economii deschise cu rate de schimb fixate. Dar trebuie amintit faptul
că outputul este considerat constant, ceea ce face ca efectul acestuia asupra ofertei
de bani să fie neglijat. Analiza de mai sus priveşte doar efectele pe piaţa valutară.
Totuşi, dacă Banca Centrală nu doreşte ca baza monetară M 0 să
descrească la nivelul anterior celui aplicării politicii monetare expansioniste, ea va
trebui să utilizeze din nou operaţiile pe piaţa deschisă. Această activitate prin care
Banca Centrală încearcă să izoleze cantitatea de valută internă de schimbările care
au loc în baza monetară se numeşte sterilizare. De notat, totuşi, că Banca Centrală
are resurse limitate (de exemplu, obligaţiunile guvernamentale) care pot fi utilizate
în operaţiunile pe piaţa deschisă, deci nu poate face mereu sterilizarea.
Dacă rezervele internaţionale IR ale Băncii Centrale ating un nivel prea
scăzut, ea nu mai poate vinde valută străină la acelaşi nivel al ratei de schimb. În
consecinţă, va avea loc o devalorizare a valutei naţionale, ceea ce înseamnă că mai
multă valută internă este utilizată pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de valută
străină. Totuşi, existând această posibilitate de devalorizare, economiile cu regim al
ratei de schimb rigide sunt vulnerabile la atacuri speculative şi crize valutare.
Avantajul principal al unui astfel de regim constă în absenţa riscului ratei
de schimb, deoarece aceasta este fixată.
Astfel, se reduc costurile tranzacţionale legate de hedgingul împotriva
riscului ratei de schimb şi sunt favorizate comerţul internaţional şi investiţiile
străine în economie.
9.3.3 Reglarea economiei cu rată de schimb flexibilă
Până acum am presupus că rata de schimb E este fixată, deci ea nu este

implicată în procesele de reglare pentru ajustarea economiei la un nou echilibru. În
continuare, vom considera o economie care funcţionează în regimul ratelor de
schimb flexibile, ceea ce face ca efectele politicilor monetare şi fiscale să se
schimbe radical, aceste efecte putând fi chiar amplificate sau moderate prin
utilizarea ca instrument de reglare a ratei de schimb.
Ca şi mai sus, vom analiza mai întâi efectul politicilor fiscale şi apoi pe
acela al politicilor monetare.
În cazul politicilor fiscale expansioniste aplicate economiilor cu rate de
schimb flexibile, efectul depinde, ca şi în cazul economiilor cu rate de schimb
rigide, de pantele curbelor LM şi BP. În figura 9.23 sunt prezentate cele două
cazuri posibile, unul în care panta curbei BP este mai mare decât cea a curbei LM
528
(figura 9.23 a) şi celălalt în care panta curbei BP este mai mică decât cea a curbei
LM (figura 9.23 b).
r r LM
BP0
BP1 A
B BP1
LM
E A E
r0 r0
BP0
IS2
IS1
IS1
IS0 IS0 IS2
Y0 Y1 Y Y0 Y2 Y1 Y
a) b)
Figura nr. 9.23
Economia este, iniţial, în punctul de echilibru A, aflat la intersecţia celor

trei curbe IS, LM şi BP. Acestui punct îi corespunde un nivel al venitului Y 0 şi o
rată internă a dobânzii r 0 .
Politica fiscală expansionistă determină deplasarea curbei IS din poziţia
IS 0 în poziţia IS 1 . Noul punct de intersecţie al curbelor IS şi LM este B, care se
află în semiplanul inferior curbei BP. Drept urmare, pe piaţa valutară va apare un
deficit de valută străină sau, acelaşi lucru, o ofertă în exces de valută internă.
Aceasta se datorează faptului că importatorii au nevoie de mai multă valută străină
pentru a plăti importurile sporite determinate de creşterea outputului de la Y 0 la
Y 1 şi, deci, deprecierii soldului contului curent (CC>0).
Oferta în exces de valută internă deplasează curba ofertei de valută a pieţei
valutare către dreapta jos, determinând o depreciere a ratei de schimb E. Această
depreciere determină o nouă deplasare a curbei IS, de la IS 1 la IS 2 (datorită
creşterii cheltuielilor guvernamentale care include şi importuri plătite acum cu o
cantitate mai mare de valută internă), dar şi o deplasare a curbei BP, de la BP 0 la
BP1 (datorită acţiunii simultane pe care o exercită deteriorarea contului curent, CC
şi îmbunătăţirea contului de capital, CK). Aceste deplasări vor continua până când
cele două curbe, IS şi BP se intersectează într-un punct C aflat pe curba LM (vezi
figura 9.23a). Punctul C este un nou echilibru macroeconomic general pentru
economia deschisă deoarece piaţa bunurilor este la echilibru (B se află pe curba IS),
piaţa financiară este la echilibru (C se află pe curba LM) iar balanţa de plăţi externe
este echilibrată (C se află pe curba BP).
529
În concluzie, dacă panta curbei BP este mai mare decât cea a curbei LM,
atunci o depreciere a ratei de schimb E amplifică efectul unei politici financiare
expansioniste, determinând o creştere a nivelului acestuia peste nivelul ce s-ar
obţine fără această depreciere.
Se poate arăta uşor, utilizând figura 9.23b că, dimpotrivă, atunci când
panta curbei LM este mai mare decât panta curbei BP, politica fiscală expansionistă
este mai puţin eficientă, conducând la o atenuare a nivelului outputului Y, în
condiţiile unei aprecieri a ratei de schimb E.
Să analizăm, în continuare, efectul unei politici monetare expansioniste.
Să luăm cazul unei economii cu mobilitate imperfectă a fluxurilor de capital (figura
9.24).
Economia se află, iniţial, într-un punct de echilibru general A, determinat
de intersecţia celor trei curbe IS, LM şi BP. O politică monetară expansionistă va
deplasa curba LM de la LM 0 la LM 1 . Pe piaţa valutară apare o ofertă în exces de
valută internă, ceea ce conduce la o depreciere a ratei de schimb E. Drept urmare,
atât curba IS cât şi curba BP se vor deplasa către dreapta până când se atinge un
nou echilibru macroeconomic general pe curba IS de exemplu în punctul B.
Rezultă, deci, că efectul politicii monetare expansioniste este amplificat
printr-o depreciere a ratei de schimb E, conducând la un nivel mai înalt al venitului
Y, care creşte de la Y 0 la Y 1 .
r LM0
LM1
BP
A
r0
B
r1
IS Y
Y0 Y1
Figura nr. 9.24
530
Să considerăm şi cazul unei economii deschise cu mobilitate perfectă a

capitalului, deci în care curba BP este orizontală (figura 9.25).
LM0
LM1
r
A B
r0 = r
*
BP
IS1
IS0 Y
Y0 Y1
Figura nr. 9.25
O politică monetară expansionistă deplasează curba LM de la LM 0 la

LM 1 , ceea ce va determina o depreciere a ratei interne a dobânzii r în raport cu
rata internaţională r * . Aceasta va duce la un flux de capital spre pieţele financiare
internaţionale, deci va creşte oferta de valută internă deoarece, pentru investiţiile pe
pieţele internaţionale de capital este necesară valuta străină.
Rata de schimb E, în aceste condiţii, se va deprecia, ducând la o deplasare
a curbei IS, de la IS 0 la IS 1 unde se stabileşte un nou echilibru macroeconomic
general în punctul B. Rata internă a dobânzii r devine din nou egală cu rata
internaţională a dobânzii, r * .
În acest caz, politica monetară expansionistă are o eficienţă maximă,
ducând la cea mai mare creştere a venitului Y, determinată de creşterea ofertei de
bani.
În cazul economiilor deschise cu rate de schimb flexibile, rata de schimb
este complet determinată de piaţa valutară. Banca Centrală nu intervine pe această
piaţă pentru a cumpăra sau vinde valuta străină. Deci schimbările în rezerva
internaţională, IR sunt nule. Atunci IR=0. Din ecuaţia (9.279) avem:
eˆ =
( )
m DC&
− yˆ − πˆ * =
M&
− yˆ − πˆ * (9.280)
M M
Dacă nivelul outputului şi al preţurilor externe sunt considerate constante,
atunci o politică monetară expansionistă a Băncii Centrale ( DC& > 0 ) va determina
o creştere a ofertei de bani întrucât cererea de bani este constantă în condiţiile
outputului menţinut constant. Oferta în exces de valută internă face banii mai
ieftini pe piaţa valutară, deci rata de schimb E se va deprecia.
531
Principalul avantaj al economiilor cu regim al ratei de schimb flexibile este

că posibilitatea atacurilor speculative şi a devalorizărilor este înlăturată. Pe de altă
parte, rata de schimb pe piaţa valutară poate fi foarte volatilă. Riscul ratei de
schimb creşte, ceea ce măreşte costurile tranzacţionale şi face mai costisitoare
schimburile comerciale internaţionale şi investiţiile pe piaţa financiară
internaţională.
532
CAPITOLUL X
APLICAŢII ALE ALGORITMILOR GENETICI

ÎN MODELAREA SISTEMELOR CIBERNETICE
10.1 Noţiuni generale despre algoritmii genetici (AG)
Algoritmii genetici sunt algoritmi de optimizare stohastică având la bază

mecanisme evoluţioniste şi genetice. Filosofia lor este foarte simplă. Se porneşte de
la o populaţie de soluţii potenţiale (cromozomi) alese arbitrar. Se evaluează
performanţa (fitness-ul) fiecăruia. Pe baza acestor performanţe se obţine o nouă
populaţie de soluţii potenţiale utilizând operatori de evoluţie simpli: selecţia,
încrucişarea şi mutaţia. Se repetă acest ciclu până când se găseşte o soluţie
satisfăcătoare.
AG au fost descoperiţi de John Holland (1975). Dar abia o carte a lui
Goldberg, apărută în 1989 le-a adus popularitatea actuală. Datorită marii lor
simplităţi şi eficienţei calculatorii AG au astăzi numeroase aplicaţii economice,
financiare, tehnice, sociale ş.a.
AG fac parte din clasa de metode de modelare evoluţioniste. Pe lângă
aceştia, clasa respectivă mai include programarea genetică, o modificare a
algoritmilor genetici pentru a evolua ca programe de calculator, strategiile de
evoluţie ce reprezintă o formă de algoritmi evoluţionişti care utilizează
reprezentarea non-cromozomială şi se axează mai mult pe studierea operatorului de
mutaţie, programarea evoluţionistă care nu are restricţii în reprezentarea soluţiei
ş.a. Totuşi, limitele între aceste metode sunt foarte greu de definit şi, treptat, s-a
impus conceptul de algoritmi genetici pentru a denumi o clasă de metode ce derivă
din concepţia iniţială a lui Holland.
10.1.1 Ce sunt algoritmii genetici
Să dăm, în continuare, o definiţie mai exactă pentru AG. Un AG se

defineşte prin următoarele concepte:
¾ individ/cromozom/lanţ/secvenţă/string: o soluţie potenţială a problemei;
¾ populaţie: o mulţime de indivizi sau de puncte în spaţiul de căutare;
¾ mediu: spaţiul de căutare;
¾ funcţia de fitness: funcţia pozitivă care trebuie maximizată.
Un string (cromozom, individ) A de lungime l ( A) este un şir:
A = {a1 , a 2 ,..., a l}
533
cu ai ∈ V = {0,1} pentru orice i ∈ [1,l ] . Deci un string este un şir de biţi în alfabetul
binar, numit şi lanţ binar. În cazul unui alfabet non-binar, cum ar fi cel zecimal,
şirul A nu conţine decât un punct, A = {a} , cu a ∈ ℜ .
Fitnessul unui string (şir, secvenţă, cromozom, individ) este o valoare
pozitivă, f ( A) , unde f este denumită funcţie de fitness. Fitnessul (eficacitatea) nu
trebuie confundat cu valoarea optimă. Numai întâmplător cele două valori coincid.
Deoarece fitnessul este o funcţie având valori pozitive reale, în cazul codificării
binare a AG se poate utiliza o funcţie de decodificare d, definită ca:
d : {0,1}l → ℜ
care permite trecerea de la un string binar la o valoare reală.
Funcţia de fitness este deci aleasă astfel încât să transforme această valoare
reală furnizată de d într-o valoare pozitivă, deci:
( )
f : d {0,1}l → ℜ+ .
Scopul principal al unui AG este deci de a găsi stringul care maximizează
funcţia de fitness f.
Evident că funcţiile d şi f depind de problema particulară care trebuie
rezolvată, aceasta fiind şi principala dificultate în aplicarea AG.
Fazele AG sunt următoarele:
i) Iniţializarea: O populaţie iniţială de N cromozomi este determinată aleator
(utilizând, de exemplu, metode obişnuite de generare a numerelor întâmplătoare);
ii) Evaluarea: Fiecare individ (cromozom) din cadrul populaţiei este
decodificat şi apoi evaluat cu funcţia de fitness;
iii) Selecţia: Crearea unei noi populaţii de N cromozomi utilizând o metodă de
selecţie adecvată;
iv) Reproducerea: Posibilitatea de încrucişare şi mutaţie în cadrul noii
populaţii;
v) Revenirea la faza de evaluare până la oprirea algoritmului. Condiţia de
oprire este legată, în general, de atingerea unei valori a funcţiei de fitness care este
cea mai mare comparativ cu celelalte şi care nu mai creşte în continuare.
10.1.2 Codificarea şi generarea populaţiei iniţiale
Există în cadrul AG trei tipuri principale de codificare: binară,

intermediară şi zecimală. Se poate trece uşor de la un tip de codificare la altul
utilizând relaţii de transformare obişnuite. În anumite lucrări se face o paralelă cu
biologia, vorbindu-se despre genotip (masculin şi feminin) care reprezintă
codificarea în alfabetul binar a unui individ şi fenotip (denumirea pentru valoarea
reală corespunzătoare din spaţiul de căutare).
Cea mai simplă transformare (funcţia de decodificare d) a unui string binar
A într-un număr întreg x se face cu relaţia următoare:
l
x = d ( A) = ∑ a i ⋅ 2l −i −1
i =1
534
Aplicaţii ale algoritmilor genetici în modelarea sistemelor cibernetice
unde { }
ai ∈ A = 0,1 . Astfel, un cromozom A = {1,01,1} are valoarea reală
x = 1⋅ 2 3 + 0 ⋅ 2 + 1 ⋅ 1 + 1 ⋅ 0 = 11 .
2 2 2
Evident că funcţia de decodificare d poate fi modificată în raport cu
problema ce trebuie rezolvată. Astfel, pentru a maximiza o funcţie:
f : [0 ,1] → [0 ,1]
putem utiliza o relaţie de transformare de forma:
l
x = d ( A) = ∑ a i ⋅ 2−i −1
i =1
Pentru a asigura precizia dorită (de exemplu de cinci cifre exacte după
 
virgulă) se ia l = 16 astfel că d 1,..,1,..,1 = 0.999992 ≅ 1 .
 123 
 16 
O altă posibilitate de a-l alege pe d este ca
l a ⋅ 2l − i −1
x = d ( A) = ∑ i l +1 .
i =1 2
  131071
Pentru l = 16 obţinem 217 − 1 = 131071 şi d 11 ,..,2
1,..,
1 
3  = 131071 = 1 .

 16 
  2
Precizia dorită este asigurată deoarece d  0{
,..,010 = = 0,0000152589.
  131071
 14 
Această ultimă relaţie de decodificare poate fi generalizată pentru orice tip
de funcţie f. Astfel, dacă dorim să maximizăm o funcţie f în raport cu o variabilă
reală x iar D = {x min , x max} , unde D ⊂ ℜ este spaţiul de căutare admisibil, x min şi
x max fiind limita inferioară, respectiv limita superioară a lui D, fie
l ⋅ d = x max − x min , lungimea intervalului D. Trebuie să împărţim, atunci, acest
interval în ni = l ⋅ d * 10 prec subintervale egale pentru a obţine precizia (prec)
dorită. De exemplu, dacă D = [− 1,2] atunci l ⋅ d = 3 şi dacă prec = 6 atunci v-a
trebui să împărţim intervalul de căutare D în ni = 3 ⋅ 106 = 3.000.000 subintervale.
Pentru un s întreg natural astfel încât 2s > ni , transformarea unui string
binar A = {a1 ,..., a5} într-un număr real x se poate face atunci în doi paşi:
1) conversia bazelor (trecerea din baza 2 în baza 10)
s
x ′ = ∑ 2i −1 ;
i =1
2) căutarea unui număr real corespunzător:
x max − xmin
x = x min + x ′ .
2 −1
s
535
Cei doi paşi pot fi comprimaţi scriind direct relaţia de transformare

(decodificare):
s 2i −1 l ⋅ d
x = x min + ∑ s
i =1 2 − 1
În cazul anterior, în care prec = 6 , s trebuie luat 22 deoarece
2 =2.097.152< 3.000.000< 222 = 4.194.304 .
21
Deci numărul de biţi dintr-un string binar depinde de precizia cu care

dorim să facem calculele.
După determinarea relaţiilor de transformare utilizate, se generează aleator
un număr de N indivizi (stringuri) în spaţiul de admisibilitate al indivizilor. În cazul
codificării binare (stringuri binare), după ce se determină dimensiunea l a lanţului
se efectuează pentru cromozomul i = [1,l ] generarea de biţi {0,1} cu
echiprobabilitate (0 sau 1 pot să apară în cromozomul respectiv cu aceeaşi
probabilitate).
10.1.3 Operatori genetici
Operatorii genetici joacă cel mai important rol în cadrul AG. Există trei
tipuri principale de operatori:
• operatorul de selecţie;
• operatorul de încrucişare;
• operatorul de mutaţie.
A) Operatorul de selecţie (numit uneori şi operatorul de reproducere)

este cel mai important operator genetic deoarece permite indivizilor dintr-o
populaţie să supravieţuiască, să se reproducă sau să moară. Ca regulă generală,
probabilitatea de supravieţuire a unui individ este legată direct de eficienţa relativă
a acestuia în cadrul populaţiei respective.
Există mai multe metode de reproducere (selecţie). Metoda cea mai
cunoscută este, desigur, cea a loteriei întâmplătoare (aleatoare). Conform acestei
metode, fiecare individ (cromozom) va fi duplicat în noua populaţie, proporţional
cu valoarea sa de adaptare. Se efectuează, de câteva ori, extrageri cu revenire din
cadrul mulţimii de indivizi ai populaţiei respective. În cazul codificării binare, se
determină pentru fiecare individ (cromozom) extras, ci , fitnessul acestuia,
f (d (ci )) . Atunci probabilitatea ca cromozomul ci să fie reintrodus în noua
populaţie, a cărei mărime este N, va fi:
f (d (c i ))
p is = N , ∀i = 1, N
∑ f (d (cj ))
j =1
Indivizii (cromozomii) care determină o valoare a funcţiei de fitness mare
s
au o probabilitate de selecţie p mare, deci şanse mai mari de a fi selecţionaţi
536
(de a se reproduce). Un astfel de tip de selecţie se mai numeşte şi selecţie

proporţională şi este foarte uşor de efectuat. Inconvenientul major în utilizarea unei
astfel de metode constă în faptul că un individ care nu este cel mai bun din
populaţia respectivă poate ajunge totuşi să domine selecţia. Se înregistrează astfel o
pierdere de diversitate prin dominaţia unui individ, denumit şi superindivid sau
dictator. Un alt inconvenient este şi performanţa slabă a metodei către sfârşitul
selecţiei, când mulţimea indivizilor devine mai omogenă. În acest caz, majoritatea
cromozomilor are un fitness ridicat, dar nu optimal sau apropiat de cel optimal. În
procesul de selecţie, acest grup poate ajunge să domine populaţia, astfel încât AG
nu va mai evolua şi optimul nu va mai putea fi găsit. Acest fenomen se numeşte
„convergenţă prematură” şi este una dintre problemele care apar cel mai frecvent la
utilizarea AG.
O soluţie a acestei probleme nu constă neapărat din utilizarea unei alte
metode de selecţie, ci din introducerea unei funcţii de fitness modificată. Astfel,
putem utiliza o schimbare de scală pentru a creşte ecartul (diferenţa) relativ dintre
valorile de fitness ale indivizilor.
Există şi alte metode de selecţie, de exemplu selecţia de tip turneu, în care
se extrag de fiecare dată câte doi indivizi din populaţie şi se reproduce (selectează)
cel mai bun dintre cei doi în noua populaţie. Se repetă această procedură până când
noua populaţie este completă (deci ajunge la acelaşi număr de indivizi N ca şi
populaţia iniţială). Totodată, se urmăreşte ca în faza de selecţie să nu se creeze noi
indivizi în populaţie. Acesta este rolul următorului operator genetic.
B) Operatorul de încrucişare permite crearea unui nou individ
(cromozom) şi includerea sa în populaţia nou generată. Acest lucru se face printr-o
procedură foarte simplă care permite schimbul de informaţie între indivizi
(cromozomi). Astfel, doi indivizi, formând o pereche, sunt extraşi din cadrul
populaţiei rezultată prin selecţie (reproducere). Apoi se determină aleator unul sau
mai multe puncte de încrucişare (o cifră între 1 şi l − 1 ). În sfârşit, cu o
probabilitate p c ca încrucişarea să aibă loc în acel punct, segmentelor finale (în
cazul unui singur punct de încrucişare) ale celor doi părinţi, cum se numesc
indivizii extraşi, se schimbă între ele, ducând astfel la apariţia a doi noi indivizi
(cromozomi).
Trebuie spus că un individ selecţionat pentru reproducere nu suferă
neapărat şi o operaţie de încrucişare. Acest lucru nu are loc decât cu o anumită
probabilitate, p c . Cu cât p c este mai mare, cu atât populaţia va suferi schimbări
mai mari.
Acţiunea conjugată a celor doi operatori, de selecţie şi de încrucişare, este
insuficientă însă pentru a asigura reuşita unui AG. Acest lucru se întâmplă
deoarece, în cazul codificării binare, anumite informaţii (de exemplu caractere ale
alfabetului) pot să dispară din populaţie. De exemplu, dacă nici un individ din
populaţia iniţială nu conţine 1 în ultima poziţie a stringului binar şi totuşi acest 1
face parte din stringul optimal ce trebuie determinat, orice operaţie posibilă de
încrucişare nu permite să apară 1, care este iniţial necunoscut.
537
În codificarea reală (zecimală), o astfel de situaţie se poate atinge dacă

iniţial populaţia este cuprinsă, de exemplu, între 0 şi 40, în timp ce valoarea
optimală este 50. Orice combinaţie posibilă de cifre între 0 şi 40 nu permite
atingerea unei cifre de 50.
C) Operatorul de mutaţie modifică aleator, cu o anumită probabilitate
m
p , valoarea unei componente a individului. În cazul unei codificări binare,
fiecare bit ai ∈ {0,1} din cadrul stringului este înlocuit cu probabilitatea p m de
opusul său a'i = 1 − ai .
Aşa cum sunt posibile mai multe locuri de încrucişare, pot fi alese, în cazul
unui string binar, mai multe poziţii în care pot apărea mutaţii. Operatorul de
mutaţie conferă AG o anumită proprietate de ergodicitate (de exemplu toate
punctele din spaţiul de căutare a soluţiilor pot fi atinse utilizând mutaţia).
Prin aplicarea operatorului de mutaţie se conferă AG un caracter dual: pe
de o parte se poate efectua o căutare locală în orice zonă a spaţiului de căutare a
soluţiei (căutarea pe orizontală) şi, în acelaşi timp, se poate avansa, la fiecare
mutaţie, cu o treaptă în procesul de căutare (căutarea în adâncime).
10.1.4 Parametrii
Operatorii introduşi mai sus se aplică unei populaţii care are iniţial anumite
caracteristici (parametri) ce conferă zestrea genetică a populaţiei respective. Aceşti
parametri joacă, deseori, un rol esenţial în reuşita AG. Principalii parametri sunt:
mărimea (dimensiunea) populaţiei, N; lungimea stringului asociat fiecărui individ
(cromozom), l şi probabilităţile de încrucişare şi, respectiv, mutaţie, p c şi p m .
Dacă mărimea (dimensiunea) populaţiei, N este foarte mare atunci timpul
de calcul necesar AG creşte foarte mult, iar dacă N este prea mic, atunci AG poate
converge rapid către un individ (cromozom) care nu reprezintă soluţia optimală. Ca
o regulă empirică, N se alege egal cu l 3 .
Probabilităţile p s , p c şi p m se aleg în funcţie de forma funcţiei de fitness.
Alegerea este, în general, euristică. Cu cât aceste probabilităţi sunt mai mari, cu
atât populaţia suferă schimbări mai importante. Pentru p c valorile general admise
sunt între 0,5 şi 0,9. Dacă se alege un p c prea mic atunci există riscul ca
încrucişări să nu aibă loc, ceea ce duce la modificarea foarte lentă a populaţiei şi,
deci, la creşterea timpului de calcul necesar AG.
În ceea ce priveşte probabilitatea de mutaţie, p m aceasta se alege între
0,01 şi 0,05. O probabilitate de mutaţie prea ridicată riscă să conducă la
determinarea unei politici suboptimale.
De multe ori, AG sunt realizaţi în aşa fel încât o parte a sa determină
individul optimal iar o altă parte stabileşte valorile optime ale parametrilor. Aceste
două operaţii pot fi efectuate simultan sau secvenţial, evident cu creşterea
538
corespunzătoare a timpului de calcul. Astfel de algoritmi se mai numesc şi

meta-AG.
10.1.5 Funcţia de fitness
O ultimă componentă importantă a AG este funcţia de fitness. Alegerea

acesteia depinde de problema care trebuie rezolvată şi de spaţiul de căutare a
soluţiilor care este specificat.
Spaţiul de căutare S este, în general, constituit din două subspaţii disjuncte:
spaţiul soluţiilor admisibile, F şi spaţiul soluţiilor neadmisibile, U. La orice
moment al aplicării sale, un AG poate determina soluţii neadmisibile, deci soluţii
care nu satisfac cel puţin o restricţie a problemei.
Pentru a rezolva această problemă se pot utiliza funcţii de fitness cu
coeficienţi de penalizare. Eficacitatea unei soluţii neadmisibile se reduce, în acest
caz, automat, eliminându-se astfel posibilitatea ajungerii la o soluţie neadmisibilă.
Totuşi, alegerea unei funcţii de fitness cu penalizări este destul de dificilă, trebuind
să se răspundă la întrebări cum ar fi: cum pot fi comparate două soluţii
neadmisibile?; orice soluţie admisibilă este de preferat unei soluţii neadmisibile? ;
trebuie neapărat eliminate soluţiile neadmisibile din populaţie? ; se poate, printr-o
funcţie de reparare, să schimbăm o soluţie neadmisibilă într-una admisibilă? ş.a.
Toate aceste întrebări se pun deoarece o soluţie neadmisibilă poate fi mai
apropiată de soluţia optimală decât numeroase alte soluţii admisibile. Multe dintre
aceste întrebări nu au primit încă un răspuns cert.
10.2 Modele ale sistemelor macroeconomice utilizând algoritmii

genetici
AG nu reprezintă decât unul, este drept foarte la modă astăzi, dintre

instrumentele noi care au început să fie utilizate în ultima perioadă în modelarea
macroeconomică. Se mai pot aminti aici sistemele de clasificare, programarea
genetică, modele-bazate-pe-agenţi, jocurile evoluţioniste ş.a. Caracteristicile
tuturor aceste metode este efortul de a surprinde procesele dinamice interne ale
sistemelor macroeconomice modelate şi nu numai răspunsul acestora la şocuri şi
perturbaţii externe. Dintre aceste procese dinamice interne poate cel mai interesant
este cel de adaptare continuă a sistemului macroeconomic modelat la mediu.
În mediul macroeconomic am văzut că se includ diferite sisteme compuse
din subsisteme şi agenţi eterogeni, iar deciziile adoptate de acestea afectează atât
sistemele ca atare, dar şi alte subsisteme şi procese din mediu. Această
interdependenţă generală, neglijată de multe ori în modelarea macroeconomică din
cauză lipsei de instrumente şi metode apte de a o surprinde, poate fi totuşi abordată
cu suficientă rigoare făcând apel la noi metode de modelare, ca cele descrise în
acest capitol.
539
Pentru a ilustra o astfel de tendinţă, vom prezenta în continuare câteva

dintre cele mai recente modele macroeconomice care au fost reformulate şi studiate
utilizând AG.
10.2.1 Modelul pânzei de păianjen (cobweb) (Arifovic, 1994)
Unul dintre primele modele elaborate în această direcţie a fost modelul

pânzei de păianjen (cobweb), foarte cunoscut şi studiat în dinamica economică.
Arifovic utilizează acest model pentru a studia procesul de adaptare al deciziilor de
producţie ale firmelor la cererea şi oferta de pe o piaţă.
Datorită faptului că modelul în forma sa clasică a fost foarte mult studiat,
apare avantajul imediat al comparării rezultatelor obţinute aplicând AG cu cele
rezultate anterior.
În model se consideră n firme active pe o piaţă competitivă, tranzacţionând
un singur bun perisabil (nestocabil). Datorită întârzierii în producţie, cantităţile din
bunul respectiv oferite de firme pe piaţă depind de nivelul aşteptat al preţului.
Costul producţiei destinate vânzării în cadrul firmei i la momentul t este
dat de relaţia:
1 2
C i ,t = x ⋅ q i ,t + y q i ,t , x > 0 , y > 0 , (10.1)
2
unde qi ,t este cantitatea produsă pentru vânzarea la momentul t, iar x şi y sunt
parametri.
Profitul firmei i la momentul t este atunci:
Π i ,t = p t ⋅ q i ,t − C i ,t (10.2)
unde pt reprezintă preţul bunului respectiv la momentul t.
Cantitatea optimă ce poate fi produsă de firma i la momentul t se obţine din
condiţia de ordinul întâi:
∂ Π i ,t
=0 (10.3)
∂ q i ,t
de unde avem:
q i ,t =
y
(
1 e
p i ,t − x ) (10.4)
unde p ie,t reprezintă preţul aşteptat de firma i la momentul t.

Cererea de produs pe piaţa respectivă este dată de o funcţie inversă a
cererii:
n
p t = A − B ∑ q i ,t
i =1 (10.5)
unde A şi B sunt parametri pozitivi daţi.
Când piaţa ajunge la echilibru, deci p ie,t = p te = p t , cantitatea cerută şi
oferită pe piaţă, q i ,t = q* şi preţul pt = p* sunt, în acest caz, constante.
540
Dacă firmele au aşteptări perfecte (naive) privind preţul (deci preţul

perioadei următoare se aşteaptă sa fie egal cu cel al perioadei curente), modelul are
o soluţie care converge către un preţ şi o cantitate stabile şi unice atunci când
B y < 1 şi diverge când B y > 1 .
Pentru aplicarea AG la acest model s-a considerat că regulile de decizie ale
firmelor sunt reprezentate prin stringuri binare. O firmă i, i = 1,n ia o decizie
privind producţia sa la momentul t utilizând un string binar de lungime finită l,
scris în alfabetul {0,1} . Un string binar este mai întâi decodificat şi transformat într-
un număr întreg pozitiv şi apoi normalizat pentru a obţine o cantitate
q i ,t ∈ [0 , q max ] , unde q max este cantitatea maximă pe care o firmă o poate produce.
Cantitatea q i ,t reprezintă decizia de producţie a firmei i la momentul t.
Odată ce cantităţile q i ,t ce le vor produce firmele sunt determinate, se
poate determina preţul de golire a pieţei p t utilizând relaţia (10.5) Acest preţ este
utilizat apoi pentru a determina profitul firmelor la momentul t, utilizând relaţia
(10.2). O anumită valoare a profitului firmei i reprezintă fitnessul µi ,t al firmei i în
urma aplicării deciziei respective.
Populaţia de reguli de decizie este apoi actualizată pentru a crea o nouă
populaţie ce va fi utilizată la momentul t+1. Există două variante ale acestui model.
Prima utilizează doar operaţiile de selecţie, încrucişare şi mutaţie. A doua variantă
utilizează doar o nouă operaţie genetică, pe lângă cele trei menţionate anterior, şi
anume operaţia de alegere.
Această operaţie testează noii indivizi (cromozomi) înainte ca ei să devină
membri ai noii populaţii. Se calculează un fitness potenţial pornind de la preţul
ultimei perioade pentru fiecare individ. Apoi, doi părinţi şi doi indivizi noi apăruţi
sunt ordonaţi pe baza valorii funcţiei de fitness calculate, de la cea mai mare
valoare la cea mai mică valoare, primii doi indivizi fiind acceptaţi ca membri ai
noii populaţii de reguli decizionale.
În cazul unei egalităţi a valorii fitnessului între un părinte şi un urmaş, se
alege ca un urmaş să devină membru al noii populaţii.
Prin aplicarea operaţiilor genetice pe membrii unei populaţii de reguli de
decizie la momentul t, rezultă o nouă populaţie de reguli care va fi utilizată la
momentul t + 1 . Populaţia de la momentul iniţial, t = 0 este generată aleator şi
operaţiile genetice se aplică iterativ până la un moment T.
Procesul iterativ de mai sus poate fi interpretat economic în modul
următor. Reproducerea lucrează ca o imitaţie a indivizilor de succes. Stringurile
binare ale acestor indivizi (firme) au valori ale fitnessului mari şi sunt copiate de
alte firme. Stringurile cu valori ale fitnessului mai mici, care reprezintă decizii
de a produce mai puţin şi cu un profit scăzut, găsesc puţini imitatori (sau deloc) în
următoarea generaţie.
Încrucişarea şi mutaţia sunt utilizate pentru a genera noi idei privind modul
de a produce mai mult şi de a oferi spre vânzare pe piaţă produsul, recombinând
experienţele decizionale existente şi generând altele noi. Dacă se include şi operaţia
541
de alegere, interpretarea de mai sus se modifică în sensul că, în fiecare perioadă,

firmele generează noi decizii de producţie utilizând operatorii genetici. Se compară
valorile fitnessului acestor noi potenţiali membri ai populaţiei de reguli decizionale
cu vechea populaţie, în condiţiile de piaţă observate în perioada anterioară. Dacă
noile idei apărute sunt mai bune decât cele anterioare atunci ele sunt implementate
în cadrul firmelor. Utilizarea AG în aceste condiţii determină firmele individuale să
înveţe în timp să adopte decizii care duc la creşterea profiturilor. Acestea nu sunt,
eventual maximizate în cazul tuturor firmelor, dar ele adoptă decizii de producţie
care le conduc treptat către un profit mai mare.
Simulările efectuate au arătat că pentru valori diferite ale parametrilor
(număr diferit de firme, valori diferite ale coeficienţilor a, b, A şi B ş.a.) se obţin
atât soluţii stabile cât şi instabile.
Arifovic a dezvoltat un AG cu o populaţie multiplă, în care fiecare firmă
este înzestrată cu o întreagă populaţie de stringuri. Putem considera că această
populaţie reprezintă reguli de decizie admisibile din cadrul cărora fiecare firmă
alege, la un moment de timp dat, o decizie privind cel mai bun comportament într-
un mediu dat. În fiecare moment de timp, doar un string este selectat, acesta
determinând în continuare comportamentul agentului (firmei).
Probabilitatea de alegere a unui anumit string este proporţională cu
performanţele sale în condiţii predefinite. Deşi o firmă alege doar un string dintr-o
întreagă mulţime, se evaluează ex post toate deciziile alternative. Deci, în contextul
modelului prezentat anterior, la fiecare moment de timp t, o firmă alege un string
binar dintr-o mulţime şi utilizează apoi acest string pentru a-şi actualiza decizia de
producţie. Odată ce preţul de golire a pieţei este calculat, firma utilizează acel preţ
pentru a determina profiturile pe care fiecare string din mulţimea sa de reguli
decizionale le-ar aduce pentru nivelul preţului respectiv. Aceste profituri determină
valorile fitness ale stringului binar respectiv. Odată valorile fitness calculate, se
aplică operatorii genetici în cadrul fiecărei populaţii de stringuri binare, asociate
firmelor individuale.
Se observă că, prin această modificare a modelului, se obţine un cadru
general mai variat, ceea ce duce la idei mai diversificate privind deciziile
referitoare la cantitatea de produs ce va fi oferită pe piaţă. Chiar dacă acest cadru
devine mai complex, efortul de calcul este identic cu cel anterior, unde se aplica
AG unei singure populaţii de reguli de decizie.
Aplicarea operaţiei de alegerea asigură convergenţa către echilibru a
soluţiei modelului. Când apare convergenţa, toate stringurile binare, din toate
populaţiile de reguli de decizie asociate firmelor, se decodifică în cantităţi. Fără
această operaţie de alegere, simulările ar conduce la fluctuaţii mari care nu se reduc
în timp. Astfel, s-a arătat că în modelul de învăţare individuală a firmelor, acestea
trebuie să utilizeze operaţii mai sofisticate (de exemplu operaţia de alegere) pentru
a se realiza convergenţa către un echilibru. Acest echilibru poate fi însă stabil sau
instabil, depinzând de valorile pe care le iau constantele date ale modelului.
542
10.2.2 Economii cu generaţii suprapuse şi alegerea echilibrului

economic
O aplicaţie interesantă a AG este cea de determinare a echilibrului în

diferite tipuri de economii care au puncte de echilibru multiple: de exemplu
economiile cu generaţii suprapuse, economiile cu creştere şi economiile monetare.
În cele ce urmează vom prezenta un model al unei economii cu generaţii
suprapuse care, în anumite condiţii, posedă echilibre staţionare multiple. Aceste
puncte de echilibru staţionar au diferite proprietăţi de stabilitate, depinzând de
natura aşteptărilor încorporate în model: aşteptări raţionale sau aşteptări adaptive.
Vom considera, pentru început, o economie care constă din două generaţii
suprapuse de agenţi, deci în care trăiesc două generaţii: generaţia tânără şi
generaţia bătrână. Fiecare generaţie are un număr egal de agenţi, N. Vom nota cele
două generaţii cu t şi t + 1 . Fiecare agent din generaţia t trăieşte doar două
perioade consecutive, t şi t + 1 în timp ce agenţii din generaţia t + 1 trăiesc doar o
singură perioadă, t + 1 .
Un agent din generaţia t consumă ct (t ) în prima perioadă (la tinereţe) şi
ct +1 (t ) în a doua perioadă (la bătrâneţe). Agenţii au preferinţe identice şi înzestrări
cu bunuri diferite. Agentul tânăr este înzestrat cu w1 unităţi dintr-un bun de
consum perisabil iar agentul bătrân cu w2 unităţi din acelaşi bun de consum
(w1 > w2 ) .
Cantitatea de bani oferită în economie la momentul t este M (t ) .
Fiecare agent din generaţia tânără are de rezolvat următoarea problemă de
optim:
max ct (t ) ⋅ ct +1 (t )
în condiţiile:
m(t )
c t (t ) ≤ w1 −
p(t )
m(t )
c t +1 (t ) ≤ w2 +
p(t + 1)
( )
unde m t reprezintă balanţele monetare nominale pe care un agent le
economiseşte în prima perioadă şi le cheltuieşte în a doua perioadă a vieţii sale, iar
p(t ) este nivelul nominal al preţului bunului de consum în perioada t.
Balanţele monetare nominale se obţin împărţind oferta de bani la numărul
de agenţi din economie la momentul t.
Dinamica preţului nominal p(t ) în condiţiile ipotezei privind anticipaţiile
perfecte (naive) este descrisă de o relaţie de forma:
S (t )
p(t ) = p(t − 1)
S (t − 1)
543
unde S (t ) este economisirea totală a agenţilor de generaţie t. Se consideră p(0) şi

S (0) date. Se observă că preţurile cresc cu o rată egală cu cea de creştere a
economisirii de la o perioadă la alta.
Dacă în economie se aplică o politică monetară cu o ofertă constantă de
bani, deci:
M (t ) = M , ∀t
atunci ecuaţia de dinamică a preţurilor are un punct de echilibru paretian staţionar
unic, dat de
p(t ) = p*
unde
2M
p* =
(w − w2)N .
1
Acest punct de echilibru este instabil în condiţiile anticipaţiilor perfecte şi

este atins ori de câte ori preţul p(t ) devine egal cu p* .
Există, de asemenea, un continuum de echilibre monetare indexate după
( )
nivelul iniţial al preţurilor p(0 ) = p 0 în intervalul p* ,∞ . În acest continuum,
*
toate echilibrele monetare cu un preţ iniţial p 0 > p converg către un punct de
echilibru staţionar în care banii nu au valoare.
O altă politică monetară posibilă este cea cu un deficit bugetar constant de
mărime G, finanţat prin tipărire de bani. Valoarea lui G este dată de
M (t ) − M (t − 1)
G=
p(t )
presupunând că se cunoaşte cantitatea de bani existentă în economie în perioada
iniţială, M (0) . În condiţiile unei astfel de politici, soluţia modelului conţine două
puncte de echilibru staţionar: un punct π 1* corespunzător unei inflaţii reduse şi un
punct π *2 corespunzător unei inflaţii ridicate.
Punctul π 1* este de tip Pareto superior. Punctul π *2 este echilibru stabil, el
fiind un atractor pentru traiectoria de echilibru în condiţiile ipotezei aşteptărilor
 w1 
raţionale, traiectorie care pleacă dintr-un punct iniţial π0 ∈  π*1 , 2  . π 0 este egală
 w 
chiar cu π 1* , economia atinge un echilibru staţionar cu inflaţie scăzută. Condiţia de
stabilitate implică, de asemenea, că o creşte a deficitului bugetar G determină o
descreştere a ratei inflaţiei într-un echilibru staţionar stabil.
Pentru aplicarea AG la modelul de mai sus, se consideră două populaţii de
stringuri binare la fiecare moment de timp t. Una reprezintă setul de reguli pentru
membrii tineri ai generaţiei t şi cealaltă setul de reguli pentru membrii bătrâni ai
generaţiei t+1. Fiecare populaţie este actualizată în perioade de timp alternative,
după ce membrii săi au trecut printr-un ciclu de viaţă de două perioade.
544
Stringurile binare se referă la valorile consumului agenţilor în prima

perioadă. Un membru i, i ∈ {1,..., N } al generaţiei t ia o decizie privind consumul în
prima perioadă (tânără) la momentul t, notat c1i ,t , utilizând un string binar.
Economiile agentului i din generaţia t sunt date de
s i ,t = w1 − c1i ,t
Secvenţa de evenimente care are loc la momentul t este următoarea:
Valorile consumului din prima perioadă (tânără) sunt obţinute prin
decodificarea şi normalizarea stringurilor binare asociate indivizilor din populaţie
şi apoi se determină, pentru fiecare agent i, economiile individuale si ,t .
Apoi, se determină valoarea economiei agregate S (t ) însumând
economiile individuale ale agenţilor din generaţia tânără:
N
S (t ) = ∑ s i (t )
i =1
Preţul bunului de consum la momentul t, p(t ) se obţine atunci din relaţia :
M
p(t ) =
S (t )
în cazul politicii monetare cu ofertă constantă de bani, sau
S (t − 1) p(t − 1)
p(t ) =
S (t ) − G
pentru S (t − 1) > G , în cazul politicilor monetare cu deficit bugetar constant, G.
Se determină apoi consumul în a doua perioadă (bătrână) a agentului i,
i ∈ {1,..., N } al generaţiei t-1:
s i (t − 1) p(t − 1)
c i ,t (t − 1) = + w2
p(t )
În final, sunt calculate valorile funcţiei fitness ale membrilor generaţiei
t − 1 . Funcţia fitness pentru un string i din generaţia t − 1 este dată de valoarea
utilităţii consumului agentului i la momentul t + 1 (a doua perioadă a vieţii):
µi ,t −1 = U [c i ,t −1 (t − 1),c i ,t −1 (t )] = c i ,t −1 (t − 1) ⋅ c i ,t −1 (t ) .
Populaţia de reguli de generaţie t + 1 este apoi obţinută din populaţia de
reguli de generaţie t utilizând operatorii genetici de reproducere, încrucişare,
mutaţie şi alegere. Odată ce noua generaţie t + 1 de populaţie este creată, întregul
ciclu se repetă. Populaţia de reguli a generaţiei t+1 reprezintă agenţii tineri, în timp
ce membrii generaţiei t devin acum agenţii bătrâni.
Populaţiile de generaţii 0 şi 1 ani sunt generate aleator. Sistemul are la
început N ⋅ h unităţi monetare distribuite iniţial generaţiei 1 (bătrâne).
Simulările în cazul economiei cu ofertă monetară constantă converg către
un echilibru staţionar în care banii au valoare. Acest echilibru este, de asemenea,
un punct de convergenţă în cazul economiilor cu aşteptări adaptive care utilizează o
medie a nivelurilor preţurilor trecute pentru prognoza preţului.
545
În economiile cu valoare pozitivă constantă a deficitului bugetar, AG

converge către punctul de echilibru staţionar corespunzător unei rate a inflaţiei
scăzute.
10.2.3 Economii cu generaţii suprapuse şi creştere economică
O altă aplicaţie a AG este în modelele de creştere economică obţinute

plecând de la modele cu generaţii suprapuse.
Astfel, considerăm o economie cu un număr de agenţi N constant, născuţi
în fiecare perioadă t. Agenţii trăiesc două perioade, una tânără şi una bătrână şi sunt
fiecare înzestraţi cu câte o unitate de timp la fiecare moment t. Toţi agenţii din
economie au aceeaşi funcţie de utilitate:
U = ln c i ,t (t ) + ln c i ,t (t + 1)
Există un singur bun perisabil ce este utilizat atât pentru consum cât şi ca
input pentru producţie. Outptul per unitatea de muncă este dat de o funcţie de
producţie neoclasică:
f (k (t )) = k (t )α , α ∈ (0 ,1)
k (t ) fiind înzestrarea tehnică a muncii.
Rata randamentului capitalului fizic şi rata salariului sunt date de:
r (t ) = αk t α −1
şi respectiv
w(t ) = (1 − α )k (t )α
Un agent tânăr i din generaţia t ia o decizie de a cheltui o fracţie de timp
τi ,t ∈ [0 ,1] pentru instruire. Fiecare agent tânăr moşteneşte un nivel de eficienţă x(t )
disponibil în economie la momentul t. Nivelul x(t ) se obţine ca medie a unităţilor
de eficienţă (capitalul uman acumulat) ale agenţilor de generaţie t − 1 :
1 N
x(t ) = ∑ x j ,t −1 (t ) ,
N j =1
unde x j ,t −1 (t ) reprezintă numărul de unităţi eficienţă ale agentului j de generaţie
t − 1 la momentul t.
Agenţii tineri pot combina această înzestrare moştenită, x(t ) cu decizia de
instruire τi ,t (t ) pentru a obţine xi ,t (t + 1) unităţi efective de muncă atunci când
devin bătrâni, utilizând pentru aceasta o metodă de instruire, notată h(τi ,t (t ), x(t )) .
O trăsătură esenţială a modelului este aceea că venitul obţinut prin instruire
depinde pozitiv de nivelul x(t ) . Deci xi ,t (t + 1) este dat de relaţia:
x i ,t (t + 1) = h(τi ,t (t ), x(t ))x(t ) = 1 + γ (x(t )) τi ,t (t ) ,
546
unde γ (⋅) reprezintă randamentul capitolului uman şi este dat de o funcţie sigmoidă
de forma:
λ λ
γ (x(t )) = − ( ) −
1+ e x t 2
Funcţia γ (x(t )) este strict crescătoare în raport cu x(t ) , γ (0) = 0 şi
λ
lim γ ( x(t )) = = ˆγ
x (t )→∞ 2
Parametrul λ controlează aşadar venitul obţinut prin instruire de agenţi.
Ecuaţia de acumulare a eficienţei x(t ) în urma procesului de instruire se
poate scrie:
x(t + 1) = x(t )[1 + γ (x(t ))τ(t )]
1 N
unde τ(t ) = ∑ τi ,t (t ) reprezintă media timpului de instruire al agenţilor de
N i =1
generaţie t.
Pe lângă decizia privind alocarea timpului de instruire, agenţii iau de
asemenea, o decizie privind fracţia Φi ,t din timpul disponibil pe care o
economisesc (timpul liber). Această economie de timp este atunci egală cu:
s i ,t (t ) = Φ i ,t (t )w(t )[1 − τi ,t (t )]x(t )
Decizia privind timpul liber influenţează acumularea de capital fizic în
economie în decursul timpului.
Modelul are două variabile de stare, una corespunzătoare venitului scăzut
(cursa sărăciei) şi a doua corespunzătoare venitului ridicat (creşterii maxime).
Prima variabilă este echivalentă cu starea de creştere staţionară din modelul de
creştere neoclasică fără acumulare de capital uman şi fără progres tehnic. În starea
staţionară, τ = 0 pentru toţi agenţii i, i ∈ {1,..., N } şi toţi t, ceea ce face ca şi
capitalul uman să rămână la nivelul său iniţial, deci eficienţa x(t ) rămâne constantă
pentru toţi t.
Cealaltă variabilă corespunde stării de creştere staţionare în care τ > 0
pentru toţi i şi toţi t. Deci x(t ) va creşte cu o rată constantă astfel încât, pentru t
suficient de mare, γ (t ) → ˆγ .
Starea staţionară corespunzătoare venitului redus (cursa sărăciei) este local
stabilă în condiţiile dinamicii cu aşteptări raţionale, în timp ce starea staţionară
corespunzătoare venitului mare (creşterii maxime) este un punct-şa stabil.
Pentru aplicarea AG, decizie agentului i, i ∈ {1,..., N } privind fracţia de
timp pe care o cheltuieşte pentru instruire, τi ,t ∈ [0 ,1] în decizia privind fracţia de
timp pe care o economiseşte, Φ i ,t ∈ [0 ,1] sunt reprezentate de aceleaşi string binar
de lungime l, unde l 2 biţi sunt utilizaţi pentru a codifica prima decizie iar ceilalţi
biţi pentru a codifica cea de-a doua decizie.
547
Valorile fitness ale regulilor de decizie sunt egale cu valorile funcţiei de

utilitate înregistrate la sfârşitul celei de-a doua perioade de viaţă. Populaţia de
reguli de decizie este actualizată utilizând operatorii genetici de reproducere,
încrucişare şi mutaţie.
La fiecare moment de timp t există două populaţii de astfel de reguli, una
asociată agenţilor tineri iar cealaltă asociată agenţilor bătrâni.
Indiferent de condiţiile iniţiale date, o astfel de economie va evolua, în
urma simulării, către o starea staţionară corespunzătoare creşterii maxime, care
reprezintă echilibrul global al unei astfel de economii. Odată ce o astfel de stare
este atinsă (ceea ce se întâmplă cu probabilitatea egală cu unu), economia rămâne
în această stare pentru totdeauna.
Nivelul iniţial ales pentru x(t ) reprezintă variabila esenţială în ceea ce
priveşte timpul necesar ajungerii la o astfel de stare. Cu cât nivelul iniţial al lui x(t )
este ales mai scăzut, cu atât mai mare este timpul necesar ca economia să iasă din
cursa sărăciei.
Iniţial, AG atinge destul de repede starea staţionară corespunzătoare unui
venit scăzut. În acest punct, multe dintre regulile decizionale prescriu să nu se
investească timp în instruire deoarece investiţia în capitalul uman aduce un venit
scăzut şi determină o valoare redusă a funcţiei de fitness.
Totuşi, datorită efectului de mutaţie, există întotdeauna o mică fracţie de
reguli care duc la valori pozitive ale timpului dedicat instruirii, τ i ,t . Aceste reguli
pot dispărea din populaţie datorită presiunii selecţiei. Totuşi, treptat, ele contribuie
la creşterea lui x(t ) . În timp, pe măsură ce x(t ) creşte, el atinge un prag începând
de la care venitul din capitalul uman devine mare şi valorile fitness ale regulilor
decizionale care investesc în instruire încep să crească. Odată ce se întâmplă acest
lucru, presiunea selecţiei scade deoarece regulile de decizie care determină
investiţiile pozitive în timpul dedicat instruirii aduc acum valori fitness mai mari
decât cele care îi fac pe agenţi să investească timp zero în instruire.
În acest punct, AG conduce rapid economia către o stare staţionară
corespunzătoare unui venit mare, în care τ i,t iau valori pozitive pentru toţi agenţii i
şi toate momentele de timp t. Faza de tranziţie este relativ scurtă şi, odată ce
economia a ajuns în această stare staţionară, cum am arătat, ea rămâne aici veşnic.
Deoarece data exactă a comutării depinde de secvenţa specifică de mutaţii
care conduce la acumularea de capital, economii care au condiţii iniţiale identice
pot avea perioade de dezvoltare diferite. În general, rate mai mari ale regulilor de
decizie ale economiilor care au investit în instruire determină perioade medii de
realizare a comutării mai scăzute.
Astfel de modele, deşi arată că există stări staţionare diferite, ceea ce
explică diferenţele de dezvoltare dintre economii, nu arată şi cum se poate face
trecerea de la o economie aflată în cursa sărăciei la economia cu creştere maximă şi
nici cât rămâne economia în prima stare. Totuşi, aceste modele surprind două
aspecte importante ale procesului de dezvoltare. Primul este că pentru niveluri
iniţiale scăzute ale capitalului uman per capita, care caracterizează economiile
548
subdezvoltate, populaţia de agenţi parcurge mai multe generaţii în vecinătatea stării

staţionare corespunzătoare cursei sărăciei înainte ca, eventual, să înceapă să
evolueze pe o traiectorie care conduce către o stare staţionară corespunzătoare unui
venit ridicat. Acest lucru explică de ce ţări care în prezent sunt dezvoltate au avut
un nivel staţionar de dezvoltare iniţială de sute de ani.
Al doilea aspect este că economii cu condiţii iniţiale identice pot să
înregistreze perioade de trecere între cele două stări de durate diferite. Acest lucru
este important deoarece date diferite de comutare implică niveluri diferite de venit
per capita, în starea staţionară corespunzătoare venitului înalt. Acest lucru ar
explica şi diferenţele mari ce se manifestă între nivelurile venitului per capita în
ţările dezvoltate.
10.3 Alte aplicaţii ale algoritmilor genetici în modelarea cibernetică
Încă de la apariţia lor, algoritmi genetici au trezit un interes deosebit

cercetătorilor din domeniul economiei şi finanţelor care au văzut in această metodă
o noua posibilitate de a aborda marile teme cu care se confrunta aceste domenii.
Vom separa aplicaţiile algoritmilor genetici în două clase distincte:
• Mijloc de rezolvare a problemelor de optimizare şi previziune;
• Metoda de modelare a proceselor evolutive din economie
10.3.1 Rezolvarea problemelor de optimizare şi previziune
În această clasă se includ aplicaţii ale AG in trei domenii:

i) rezolvarea numerică a problemelor de optim;
ii) econometrie;
iii) finanţe
i) AG, spre deosebire de metodele clasice de rezolvare a problemelor de

optim (de exemplu metodele de gradient) nu se bazează pe o metodă analitică, ci pe
una iterativă şi euristică. Pentru aceasta, este necesară puţină informaţie pentru
utilizator: spaţiul de căutare a soluţiilor posibile şi un criteriu de performanţă.
Foarte repede s-a văzut potenţialul de utilizare a AG ca mijloc de rezolvare
numerică. Există, după 1990, o serie întreagă de lucrări care compară eficienţă
algoritmilor cu a altor metode de rezolvare numerică, analitică sau aleatoare (Zhu
ş.a. (1997), Baluja (1995), Michalwicz ş.a.(1992))
Complexitatea problemelor din economie nu a încetat să crească, ceea ce a
făcut pe economişti să încerce rezolvarea lor utilizând AG. Astfel, Dorsey si Mayes
(1995) au arătat posibilitatea AG de a rezolva numeric anumite probleme de
optimizare dificile presupunând nediferenţiabilitatea, discontinuitatea ş.a. Acest
studiu a fost continuat de Ostermark (1999) care a propus o versiune „hibriodă” a
AG pentru a ameliora, printre altele, şi rezultatele lui Dorsey si Mayer. Acest AG
549
hibrid se caracterizează prin:

(a) adăugarea unei metode clasice de tip Newton dacă problema este
diferenţiabilă, ceea ce permite ameliorarea eficacităţii operatorilor de creştere şi
mutaţie;
(b) o evoluţie dinamică a spaţiului de căutare, ceea ce ar trebui să permită
accelerarea convergenţei către soluţia optimală; şi
(c) o mai bună luare în considerare a restricţiilor dintre variabile, ceea ce ar
trebui să permită reducerea dimensiunii spaţiului de căutare.
Autorul trage concluzia asupra eficienţei AG hibrid, subliniind că
problemele testate nu au fost, totuşi, de o talie prea importantă.
Beaumont şi Bradshaw (1995) propun un AG pentru rezolvarea
problemelor neliniare cum ar fi cele determinate de modelele de creştere
economică. Pentru a evita convergenţa prea rapidă către un minim local, autorii
dezvoltă o versiune „distribuită paralel” a AG, împărţind virtual populaţia iniţială a
AG în diferite subpopulaţii lucrând în paralel. Totul are loc ca şi când mai mulţi
AG ar căuta soluţia optimală în acelaşi timp, apoi schimbă rezultatele între ei.
Rezolvând un model de creştere optimală deterministă cu orizont infinit şi
apoi finit, autorii compară eficienţa AG propus cu o metoda mai tradiţională –
metoda proiecţiei, numită şi metoda lui Galerkin – pentru a regăsi funcţii de
recurenţă care rezolvă ecuaţiile lui Euler corespunzătoare modelului. Concluzia
trasă este că viteza de rezolvare cu AG este mai lentă şi rezultatele nu sunt aşa de
precise, dar că rezolvarea prin AG este mai simplu de pus în practică. Cel puţin din
acest punct de vedere, AG paralel distribuit se pare că este superior metodei lui
Galerkin.
Tot în acest cadru al rezolvării modelelor de creştere economică, dar de
data asta stohastice, Duffy şi McNollis compară două metode de aproximare a unei
funcţii depinzând de un parametru: prima utilizează reţele neuronale combinate cu
un AG hibrid, în timp ce a doua, mai tradiţională, utilizează o dezvoltare
polinomială optimizată printr-o metodă de gradient. Rezultatele obţinute sunt
suficient de precise ca autorii să tragă concluzia că un astfel de AG este, cel puţin
în privinţa performanţelor calculatorii, comparabil cu metoda de gradient.
În teoria jocurilor diferenţiale, aplicaţiile principale ale AG au vizat analiza
numerică a echilibrelor de tip Nash şi Stackelberg. Astfel, Ozylolirim (1997) şi
Alkelmar şi Ozylolirim (1998) au rezolvat un joc diferenţial al comerţului
internaţional Nord-Sud cu poluare. Ei se bazau pe faptul că într-un joc diferenţial
cu n jucători, un echilibru Nash în buclă deschisă se poate obţine ca o soluţie
comună a n probleme de control optimal. Utilizând un număr de n AG paraleli ei
au rezolvat această problemă, algoritmul utliizat dând rezultate bune. În aceeaşi
logică a căutării unei soluţii optimale, Vallée şi Basar (1999) au arătat că utilizarea
AG poate să permită utilizarea strategiilor de tip Stackelberg în buclă închisă în
jocuri diferenţiale.
În sfârşit, câteva concluzii privind eficienţa AG ca mijloc de rezolvare
numerică a problemelor de optim. Trebuie spus că AG au o limitare serioasă: daca
AG converg către o soluţie optimală, nimic nu permite să spunem, când această
550
soluţie este necunoscută, că rezultatul ar fi o soluţie optimală perfectă. În plus, AG

pot să rămână mult timp aproape de soluţia optimală fără să o atingă. Din această
cauza, numeroşi AG, numiţi hibrizi, combină algoritmi genetici cu metode
tradiţionale de gradient.
ii) Un mare potenţial au dovedit AG în aplicaţiile lor econometrice. În

acest domeniu, utilizarea AG a fost făcută în diferite direcţii:
• căutarea unei forme funcţionale a modelului econometric;
• determinarea valorilor coeficienţilor de regresie ş.a.
Astfel, Pan ş.a. (1995) au utilizat AG pentru a găsi parametri optimali de
regresie neliniară. Eficienţa AG comparativ cu alte metode de rezolvare numerică
cu ajutorul mai multor modele neliniare. Autorii arată ca AG sunt tot atât de
performanţi, dar cer mai puţine informaţii analitice.
În altă ordine de idei, Boni ş.a. (1998) utilizează AG pentru a determina
forma econometrică cea mai bine adaptata pentru modelarea seriilor temporale. La
el, populaţia de cromozomi defineşte tipul de model (AR, ARMA sau ARIMA) şi
valorile coeficienţilor asociaţi. Dacă AG furnizează o estimaţie corectă a seriilor
temporale, autorii gândesc că utilizarea acestor algoritmi poate fi la fel de benefică
pentru a iniţializa corect procedurile clasice. În acelaşi domeniu al previziunii
seriilor temporale, Sliman ş.a. (1998) utilizează un AG hibrid, numit GHOSP care
încorporează o cercetare de tip gradient în cadrul buclei principale a AG.
Algoritmul trebuie să caute coeficienţii structurali optimali ai acestui model de
previziune stohastică. AG este utilizat pentru previziunea cu un model simplu (de
tip sinus) şi cu modele mai complicate (cum ar fi evoluţia obligaţiunilor ).
Weiss (1999) şi Weiss şi Hirsh (1998, 1999, 2000) utilizează , într-o optică
apropiată de data mining, AG pentru a prevede evenimente rare. Previziunea unor
astfel de evenimente este de o importanţă ridicată pentru anumite activităţi:
previziunea utilizării frauduloase a cărţilor de credit plecând de la o istorie a
achiziţionării lor, previziunea comportamentelor neobişnuite pe o piaţă financiară,
previziunea defectării sau eşecului în funcţionarea echipamentelor telefonice sau
electronice pornind de la o serie de alarme etc. Pentru a realiza o astfel de
previziune, autorii au pus la punct un sistem de învăţare bazat pe AG numit
Timeweaver. Plecând de la o serie de date, algoritmul caută şi construieşte reguli
de previziune permiţând să se afle dacă un eveniment rar este susceptibil să apară
într-un viitor apropiat.
Fără îndoială, o direcţie de cercetare în curs care are un mare viitor este cea
bazată pe utilizarea AG fără restricţii, numiţi şi programare genetică, pentru a
determina formele funcţionale reproducând cel mai bine o serie de date. Astfel , în
loc să caute coeficienţi ai unui model dat (posibil liniar) pentru a reproduce o serie
empirică, Koza (1991) caută forma funcţională (potenţial neliniară) şi coeficienţii
ei optimali. Plecând de la date masei monetare, M, producţiei, Q, vitezei de
circulaţie a banilor, V şi de la preţurile P, el regăseşte relaţia cantitativă din teoria
banilor P=M·V/Q. Koza consideră acest rezultat semnificativ. În continuarea
aceleiaşi logici, Sapiro (1997a, 1997b) şi Beenstock şi Sapiro (1999) utilizează AG
551
pentru a studia formele funcţionale neliniare care reproduc cel mai bine o serie
de date. Sapiro (1997b) arată deci că AG sunt capabili să găsească forme
funcţionale, „soluţii” ce dau rezultate bune, dar acestea nu sunt totuşi de o înaltă
pertinenţă economică. Rămâne deci tot utilizatorul care să se orienteze către una
sau alta dintre formele funcţionale propuse de teoriile economice.
iii) Finanţe
Aplicaţiile în domeniul finanţelor sunt foarte bine dezvoltate în ultimii ani
(vezi Pereira (2000) pentru o trecere în revistă) şi încep iar să pătrundă în tratate de
finanţe. Motivul unei astfel de dezvoltări, cum arată Pereira (2000) este evident:
”AG reprezintă o metodă validă pentru multe probleme practice din finanţe care
pot fi complexe şi deci necesită utilizarea unor tehnici de optimizare robuste şi
eficiente. Astfel de aplicaţii ale AG la probleme complexe pe pieţele financiare
includ: prognoza veniturilor, optimizarea portofoliului, descoperirea regulilor de
tranzacţionare şi optimizarea metodelor de tranzacţionare.
Eddelbutlel (1992,1996) utilizează în cadrul managementului portofoliilor
AG pentru a determina portofoliul de active care reproduce cel mai bine indicele
DAX (definit ca soluţie optimală de atins). Astfel, presupunând că un portofoliu
este compus din 30 de acţiuni de indice DAX, AG utilizat trebuie sa genereze
ponderile relative ale acestor acţiuni în indici (fiecare cromozom fiind un vector de
ponderi posibile). Altă posibilitate, AG trebuie să reconstituie evoluţia indicelui
DAX cu ajutorul unei submulţimi de acţiuni care sunt alese din mulţimea totală.
Aici fiecare cromozom defineşte o submulţime de acţiuni reţinute în portofoliu.
În aceeaşi idee, Loraschi ş.a.(1995,1996) utilizează AG pentru a determina
un portofoliu optimal. AG trebuie să găsească ponderile acţiunilor în portofoliul
care minimizează un anumit nivel de risc, fiind dat de un nivel aşteptat al
randamentului sperat. Autorii trag concluzia asupra eficienţei metodei, în special în
ce priveşte posibilitatea existenţei echilibrelor multiple.
Mahfoud şi Mani(1996) studiază utilizarea AG ca mijloc de previziune a
performanţelor viitoare ale acţiunilor individuale. Pentru aceasta, AG utilizat
trebuie să caute regulile optimale de previziune a evoluţiei viitoare a cursului unei
acţiuni în funcţie de evoluţia sa trecută. Pentru experienţa trecută, autorii utilizează
o baza de date cu mai mult de 1600 de acţiuni. La fiecare sfârşit de săptămână,
o previziune a evoluţiei cursului (sus / jos) ca şi mărimea acestei evoluţii este
efectuată pentru trei săptămâni în viitor. După 12 săptămâni, previziunile sunt
comparate cu realitatea. Eficienţa AG este comparată cu un model de previziune
utilizând reţele neuronale. Deşi AG dă rezultate bune, autorii arată că totuşi un
model de previziune mixtă ameliorează rezultatele, dând un câştig relativ de 20%
în raport cu AG singur şi de 50% în raport cu reţelele neuronale singure.
O altă utilizare a AG apropiată de precedenta constă în descoperirea
regulilor optimale de tranzacţionare de piaţa de capital (Allen si Karjalainen (1998)
pentru indicele S & P 500) sau pe piaţa bunurilor şi serviciilor (Neely ş.a (1997)).
Rezultatele sunt, de asemenea, împărţite. Dacă primii doi autori trag concluzia
552
unui slab câştig prin aplicarea regulilor descoperite, Neely ş.a (1997) arată că
regulile descoperite aduc o oportunitate de câştig.
În sfârşit, într-o altă optică, Varreto (1998) utilizează AG pentru a
prevedea riscul de faliment în Italia. Autorul compară AG cu o metoda statistică
tradiţională utilizată în acest domeniu: analiza liniară discriminant. Acest studiu a
continuat un alt studiu al aceluiaşi autor care compară analiza discriminant cu
metodele reţelelor neuronale. Aici, AG sunt utilizaţi în două direcţii distincte:
crearea de funcţii optimale şi crearea de reguli optimale. Arătând, totuşi, o
superioritate relativă a metodei statistice, autorul afirmă că rezultatele AG se obţin
mai rapid şi cu mai puţine restricţii.
10.3.2 Metoda de modelare a proceselor evolutive din economie
AG reprezintă în fond un algoritm de explorare a unui spaţiu al strategiilor.

Dar explorarea determină o diminuare importantă a dinamicii economice imediat
ce se depăşeşte cadrul anticipaţiilor raţionale. Problema adaptării anticipaţiilor şi
deciziilor agenţilor la evoluţia mediului lor înconjurător se pune atunci cu acuitate.
Datorită mecanismelor exploratorii simple şi facil de implementat pe care
le posedă, AG pot fi utilizaţi pentru a reprezenta acest proces adaptiv. Ei constituie
atunci o soluţie foarte interesantă a unei probleme fundamentale a modelelor
economice cu agenţi având raţionalitate limitată: reprezentarea modalităţilor de
învăţare a agenţilor. Aceasta reprezentare ţine cont de o dimensiune importantă a
activităţii economice: eterogenitatea procesului de învăţare şi a anticipaţiilor
agenţilor. O mulţime de lucrări diverse au făcut apel la AG atât în ceea ce priveşte
primul punct cât şi cel de-al doilea, în macroeconomie cât şi microeconomie.
În continuare vom da câteva exemple reprezentative privind utilizarea AG
în dinamica economică. Vom începe prin modelele macroeconomice, unde AG
sunt, în principal, utilizaţi pentru a reprezenta învăţarea socială. Acelaşi tip de
utilizare se face în cadrul teoriei jocurilor şi a dinamicii (ajustării) pieţei. Modelele
financiare şi ale economiei inovaţiei subliniază interesul utilizatorilor de AG
pentru a reprezenta procesul de învăţare individual.
10.3.2.1 Dinamica macroeconomică
O dimensiune empirică importantă a dinamicii economice este ajustarea

anticipaţiilor agenţilor şi comportamentul acestora. Natura autoreferenţială a
modelelor cu anticipaţii raţionale a făcut să apară o problemă suplimentară:
multiplicitatea echilibrelor.
Trebuie adeseori testat dacă echilibrele raţionale sunt robuste în raport cu
tatonările agenţilor şi înţeles rolul pe care aceste tatonări îl joacă în selectarea
echilibrelor când acestea sunt multiple. AG au fost utilizaţi în mai multe lucrări
pentru a reprezenta procesele de învăţare ale agenţilor care sunt la originea acestui
tip de tatonare (Sargent (1993)).
553
Arifovic (1995) utilizează AG în cadrul unui model cu generaţii suprapuse

cu agenţi care trăiesc două perioade şi cu două tipuri de politici monetare: oferta de
bani constantă sau finanţarea constantă a deficitului cu dreptul de senioraj.
În modelul iniţial cu previziune perfectă, prima politică conduce la un echilibru
staţionar unic în care moneda are valoare şi există un continuum de echilibre. În
primul caz, moneda are valoare dar acest echilibru nu este stabil. Continuum
converge către un echilibru în care moneda nu are valoare. A doua politică conduce
la două echilibre staţionare: unul cu o inflaţie slabă şi altul cu o inflaţie ridicată.
Primul este Pareto superior, dar al doilea este stabil. Într-o versiune cu AG,
Arifovic introduce două populaţii de cromozomi: una pentru generaţia tânăra şi una
pentru generaţia în vârsta. Populaţiile sunt actualizate de o maniera alternată, după
ce fiecare membru al populaţiei a parcurs viaţa sa în două perioade. Cromozomii
reprezintă consumatorii în fiecare perioadă a fiecărei generaţii. Populaţia din
generaţia t+1 este generaţia plecând de la cea din t-1 utilizând operatorii genetici
obişnuiţi.
Simulările cu oferta monetara constantă converg către echilibrul staţionar
în care moneda are valoare. Acest lucru reproduce, deci, rezultatele experimentale
ale lui Lim ş.a. (1994). Simulările cu economie cu deficit pozitiv converg cu
inflaţie slabă. Mai mult, aceasta convergenţă are loc chiar pentru condiţiile iniţiale
pentru care învăţarea funcţiei rădăcină pătrată a lui Marcet şi Sargent (1989)
diverge.
Într-o metodă similară, Bullarod şi Dufy (1998) implementează AG pentru
a reprezenta anticipaţii inflaţioniste ale agenţilor pentru un model cu deficit pozitiv.
Aceasta metodă converge, de asemenea, către echilibrul cu o inflaţie slabă. Aceste
rezultate corespund mai bine rezultatelor experimentale obţinute (Marimon şi
Sunder (1993), Arifovic (1995)). Vallée (2000) utilizează AG pentru a studia
ajustările într-un model de tip joc repetat consacrat credibilităţii politicii monetare
a guvernului. Este vorba de reprezentarea unui joc inflaţie-şomaj a lui
Barro-Gordon unde strategia guvernului (urmărit) corespunde ratei inflaţiei
anunţate şi realizate, în timp ce strategia agenţilor privaţi (urmăritori) taxelor
inflaţiei anticipate. Populaţia de agenţi privaţi este de dimensiune N şi un AG cu n
cromozomi este utilizat pentru a reprezenta rata inflaţiei anticipată de fiecare agent
(cromozomul i prezintă anticipaţia agentului i).
După anunţul guvernului, evoluţia AG corespunde învăţării de către agenţi
a funcţiei de reacţie a guvernului în funcţie de evoluţia inflaţiei realizate.
10.3.2.2 Teoria jocurilor
În domeniul teoriei jocurilor exemplu cel mai cunoscut de utilizare a AG

pentru rezolvarea unei probleme standard este lucrarea lui Axelrod asupra
emergenţei cooperării în dilema prizonierului. Axelrod (1987) utilizează un AG
pentru a face să evolueze o populaţie de strategii care joacă contra tuturor celorlalte
strategii din populaţie ca în dilema prizonierului repetată pentru doi jucători. În
această metodă, fiecare cromozom reprezintă istoria recentă a alegerilor
554
şi observaţiilor fiecărui jucător. Performanţa (sau fitnessul) fiecărei strategii este

atunci evaluată în acest joc. Mediul fiecărei strategii este format din populaţia
celorlalte strategii. Cum această populaţie evoluează în timp, mediul fiecărei
strategii, de asemenea, evoluează. Axelrod arată că fiecare evoluţie produce
strategii al căror fitness mediu este la fel de bun ca şi câştigul mediu al strategiei
câştigătoare din jocul dilemei prizonierului cu doi jucători.
Mai recent, Yao şi Dawid (2000) au extins aceasta procedură în cadrul
dilemei prizonierului repetată la N jucători. Ei au arătat că emergenţa cooperării
devine mai dificilă atunci când N creşte. Aceasta permite studiul unui joc foarte
complicat şi ameliorează cunoaşterea noastră privind cooperarea între agenţii
economici.
Într-o metodă diferită, Dawid (1999) studiază învăţarea într-un joc
evoluţionist. El completează mecanismele de învăţare utilizate în mod curent cu
învăţarea cu un AG. Fiecare cromozom corespunde unei strategii mixte şi populaţia
de strategii evoluează datorită AG. El arată că, în general, învăţarea genetică atinge
echilibrul Nash în jocurile evoluţioniste. Există probleme de convergenţă în jocuri
cu o structură de câştiguri particulară dacă, de exemplu, strategiile care au un
fitness ridicat la începutul jocului nu fac parte din nici o traiectorie de echilibru, dar
acest lucru este un caz extrem de particular, care este, de asemenea, sursa de
probleme în activitatea economică. Aceste rezultate subliniază robusteţea
echilibrului Nash chiar dacă presupunem că agenţii au o informaţie redusă sau o
raţionalitate limitată.
10.3.2.3 Dinamica pieţelor cu agenţi inteligenţi

Ca şi în macroeconomie, AG pot fi utilizaţi pentru a studia dinamica
pieţelor cu agenţi care utilizează strategii adaptive inteligente. Într-o metodă mai
mult standard, aceasta permite verificarea emergenţei şi robusteţii echilibrelor. Este
chiar posibil să studiem dinamica în afara pieţelor.
Arifovic (1994) a studiat dinamica unui model Cobweb cu n firme
competitive producând un bun omogen perisabil. Existenţa întârzierilor în
producţie implică faptul că cantităţile produse depind de anticipaţiile preţului.
Modelul posedă un echilibru cu anticipaţii raţionale unic. Arifovic confruntă
două tipuri de AG cu datele obţinute în experienţele cu acest model în ipoteze
diferite privind învăţarea (anticipaţii ale cobwebului, medii simple ale preţurilor
observate şi abateri pătrate). Într-o primă metodă, un singur AG este utilizat pentru
a reprezenta strategiile firmelor. În acest caz suntem în cazul unei învăţări sociale
în care fiecare cromozom îi corespunde cantităţilor produse de o firmă. Într-o a
doua metodă, fiecare firmă posedă propriul său AG şi, deci, suntem într-un cadru în
care evoluţia AG reprezintă învăţarea fiecărei firme şi există o coevoluţie între
aceste procese. Rezultatele obţinute demonstrează că, în cele două cazuri de
utilizare, AG dau o dinamică mai conformă cu experimentele decât celelalte
ipoteze, mai ales când AG sunt elitişti, în convergenţa către echilibru cu anticipaţii
raţionale chiar şi în cazul instabil, în fluctuaţiile în jurul echilibrului precum
şi o variabilitate mai mare a preţului în cazul instabil. Elitismul apare ca o ipoteză
555
necesară pentru convergenţa în cazul populaţiilor multiple. Învăţarea individuală

este deci mai exigentă în ceea ce priveşte sofisticarea agenţilor.
Vriend (2000) se interesează mai direct de diferentele dintre utilizarea unui
AG pentru a reprezenta o învăţare socială sau individuală în cadrul unui oligopol
de tip Cournout omogen în care firmele trebuie sa înveţe cantităţile optimale ce
urmează să le producă. Utilizările AG sunt confruntate cu acest cadru. În primul
caz, un AG unic reprezintă învăţarea la nivelul populaţiei de firme (învăţarea
socială), în al doilea, fiecare firmă posedă propriul său AG: fiecare firmă posedă
mai multe reguli de decizie în propriul său AG dacă o singură regulă este efectiv
utilizată în fiecare perioadă de fiecare firmă (învăţare individuală). Rezultatele
simulării fac să apară o diferenţă fundamentală între aceste două cazuri: în cazul
învăţării individuale modelul converge către echilibrul Cournot, în timp ce în cazul
învăţării sociale convergenţa se face către echilibrul concurenţial. Este deci necesar
să înţelegem bine interacţiunea dintre dinamica învăţării şi dinamica forţelor
economice de pe piaţă. Vriend deduce că pentru orice algoritm de învăţare este
necesar un mecanism de selecţie care este monoton în raport cu câştigurile ce face
în mod necesar să apară o diferenţă fundamentală între aplicarea sa la nivel
individual şi la nivel social.
10.3.2.4 Pieţe financiare artificiale
Arthur, Holland, LeBaron, Palmer şi Taylor (1997) propun utilizarea unui

AG pentru modelarea unei pieţe financiare artificiale. Piaţa conţine agenţi
eterogeni ale căror anticipaţii se adaptează continuu la piaţă şi pe care aceste
anticipaţii o creează într-o modalitate agregată. Construcţia recursivă a
anticipaţiilor îi conduc pe autori să reţină o metodă inductivă de anticipare. Ei
presupun că fiecare agent posedă la fiecare moment de timp o mulţime de modele
liniare de previziune care corespund diferitelor ipoteze privind direcţia în care va
evolua piaţa şi utilizează aceste modele pentru a învăţa cea mai bună adaptare la
situaţia curentă. Agenţii învaţă atunci care sunt ipotezele cele mai bune şi
inventează noi ipoteze din timp în timp datorită unui AG. Mulţimea de modele ale
fiecărui agent este deci destul de apropiată de un sistem clasificator de tip Holland.
Simulările fac să apară două tipuri de regimuri care sunt opuse în viziunea privind
pieţele financiare: când agenţii îşi actualizează rar anticipaţiile lor, piaţa converge
către un echilibru cu anticipaţii raţionale caracterizând o piaţă eficientă (IPE). Când
agenţii explorează intensiv ipoteze alternative, piaţa se autoorganizează într-un
regim mai complex sau intră într-o perioadă de instabilitate şi bule speculative apar
într-o manieră asemănătoare datelor provenind de pe pieţe reale.
Într-o modalitate diferită, Schulenberg şi Ross (2000) studiază performanţa
agenţilor artificiali faţă de date provenind de pe o piaţă financiară reală. Agenţii
sunt astfel antrenaţi asupra datelor unui nou an şi ei utilizează apoi regulile
dezvoltate în timpul acestei perioade pentru a genera tranzacţiile în timpul celui
de-al doilea an. Simulările arată că agenţii artificiali dezvoltă o mare diversitate
de strategii inovative care le asigură performanţe superioare celei luată ca bază:
cumpără şi păstrează.
556
ANEXA A
A.1 Funcţiile de producţie de tip putere (Cobb-Douglas)
Funcţiile de producţie de tip putere cu N resurse au forma generală:

N
y = a∏ xiα i = a x1α1 x α2 2 ... x αNN
i =1
unde y este volumul outputului, x i – resursa i, a şi α i , i = 1, N - parametri

pozitivi. De regulă 0 < α i < 1 , i = 1, N .
Relaţia de mai sus poate fi liniarizată prin logaritmare :
N
ln y = ln a + ∑ α i ln xi
i =1
Se arată uşor că acest tip de funcţie de producţie îndeplineşte proprietăţile
funcţiilor de producţie.
Eficienţa diferenţială a resursei i este în acest caz :
∂y αi
= a α i x αi −1 ∏ x j j =
α
ei = y
∂xi j ≠i αj
( )
Pentru x j > 0 j = 1, N este evident că ∂y / ∂x > 0 ; în plus, deoarece
0< αj<1, când xi → 0 , e i → ∞, iar când x i → ∞ , e i → 0 (în condiţiile menţinerii
constante a volumului celorlalte resurse).
Elasticitatea producţiei în raport cu resursa i este:
∂y ∂xi ∂ (ln y )
εi = : = =αi , i = 1, N
y xi ∂ (ln xi )
Deci puterile αi reprezintă tocmai elasticităţile producţiei în raport cu
inputurile corespunzătoare.
Elasticitatea producţiei va fi atunci:
N N
ε = ∑ ε i = ∑α i
i =1 i =1
Norma diferenţială de substituire a resursei i cu resursa j are forma :
∂y / ∂x j α j xi
γ ij = − =− ⋅
∂y / ∂xi α i xj
deci este o funcţie liniară de raportul xi x j . În consecinţă, izoclinele acestei funcţii
de producţie sunt plane trecând prin origine, ceea ce înseamnă că o creştere
557
proporţională a consumului resurselor i şi j lasă nemodificată norma lor de

substituire γ i j.
Să determinăm, în continuare, elasticitatea normei diferenţiale de
substituire a resurselor σij :
d (ln( xi / x j )) d (ln( α i / α j ) + ln( − γ ij ))
σij = = =1
d (ln( − γ ij )) d (ln( − γ ij ))
Faptul că σ i j = 1 , ∀ i, j = 1, N constituie una dintre proprietăţile cele mai
importante ale funcţiilor de producţie Cobb-Douglas. Ea arată că substituibilitatea
unei resurse cu o altă resursă este independentă de deciziile manageriale.
Izocuantele funcţiilor de producţie Cobb-Douglas se obţin fixând un
anumit nivel al producţiei y0 şi rezolvând apoi ecuaţia:
a x1α1 x2α 2 ... x Nα N = y0
De exemplu, dacă i = 1,2 avem:
a x1α1 x2α 2 = y0
şi de aici:
1
 y  α2
x2 (x1 ) =  0α 
 a x1 1 
Deoarece 0 < α i < 1, i =1,2 obţinem imediat:

1
 y  α2
lim x2 ( x1 ) = lim  0α  = 0
x1 → ∞
 a x1 
1
deci izocuanta este asimptotă la axa Ox. Analog, obţinem că pentru x2 → ∞ ,

izocuanta este asimptotă la axa Ox2. Aceasta arată faptul că o cantitate de producţie
dată se poate obţine în condiţiile existenţei unui volum oricât de mic din una dintre
resurse dacă există o cantitate suficient de mare din cealaltă resursă. O astfel de
proprietate nu corespunde condiţiilor reale din firmele modelate, fapt pentru care
au fost introduse funcţii de producţie cu elasticitatea substituirii resurselor
constantă dar diferită de 1.
558
Anexa A
A.2 Funcţii de producţie cu elasticitatea de substituire constantă

(CES)
Funcţiile de producţie de tip CES au forma generală:

δ
−
N  ρ
y = b ∑ βi xi−ρ 
 i =1 
unde parametrii b, δ, ρ şi βi, i = 1, N sunt pozitivi. O formă echivalentă a acestei
funcţii de producţie este:
δ N
ln y = ln b − ln ∑ βi xi−ρ
ρ i =1
În cazul a două inputuri avem:
( )
1
−
y = b β1 x1−ρ + β2 x2−ρ ρ (ρ = 1)
sau
( )
1
~y = b β ~ −ρ − ~ ~y = y / x
1x + β2 ρ , x = x1 / x2 si 2
În figura A.1 se reprezintă funcţia ~ y . Se observă că ~ y =0 pentru ~

x =0 şi
~y este monoton crescătoare ( y ' > 0 ) şi concavă ( y ' ' < 0) . De asemenea,
~ ~ ~
y este
omogenă.
~
y
b β 2−1 ρ
~
x
1
Figura A.1
Pentru a analiza substituibilitatea acestei funcţii, să construim o izocuantă.
Din identitatea
( )
1
−
y0 = b β1 x1−ρ + β2 x2− ρ ρ
obţinem:
−ρ
 y0 
  = β1 x1−ρ + β2 x2−ρ
 b 
559
şi
1
−
  −ρ −  ρ
1
1  y  
x2 (x1 ) =    0  − β1x1 ρ 
 β2   b  
  
În figura A.2 se reprezintă grafic această izocuantă.
Pentru x1 → ∞ se observă că izocuanta are asimptota orizontală
1
y 
x2 =  0 β2ρ .
 b 
Aceasta semnifică faptul că pentru o creştere nelimitată a cantităţii dintr-o
resursă x1 , pentru a obţine producţia y0 este necesar ca resursa x2 să existe cel puţin
1
y 
în cantitatea  0 β1ρ . Analog, pentru x2 → ∞, izocuanta Q(y0) admite asimptota
 b 
1
y 
verticală x1 =  0 β1ρ , interpretarea economică fiind aceeaşi ca mai înainte.
 b 
x2
Q(y0)
y0 1/ ρ
β2
b
x1
y0 1/ ρ
β1
b
Figura A.2
Rezultă, deci, că în cazul funcţiilor de producţie CES, nu mai avem

substituibilitate completă a resurselor.
Să considerăm funcţia de producţie în forma sa generală şi să calculăm
principalii ei indicatori.
Astfel, eficienţa diferenţială (marginală) a resursei i este:
−( 1+ ρ )
∂y δ βi x i
ei = = N y( x ) > 0
∂xi ∑ βj x j
−ρ
j =1
560
Anexa A
Se observă că ei descreşte odată cu creşterea volumului acesteia, pentru

cantităţi constante utilizate din celelalte resurse.
Elasticitatea producţiei în raport cu resursa i are forma:
∂y ∂x x ∂y xi δ βi x −i ρ
ei = : = i = ei = N
y x y ∂xi y ∑ βj x j
−ρ
j =1
Aşadar, spre deosebire de funcţiile de producţie Cobb-Douglas, εi nu mai
are o valoare constantă, deci raportul dintre eficienţa diferenţială a unei resurse şi
eficienţa ei medie se modifică. Pentru cantităţi constante din celelalte resurse,
scăderea cantităţii utilizate din resursa i conduce la creşterea elasticităţii producţiei
în raport cu această resursă către zero. Deci raportul dintre eficienţa diferenţială a
resurselor şi eficienţa lor medie scade odată cu creşterea volumului de resurse
utilizat.
Elasticitatea producţiei este:
N N δ β x −ρ
ε = ∑ εi = ∑ N i i = δ
i =1 i =1 −ρ
∑ β jxj
j =1
Deci ε, care este constantă, nu depinde de raportul dintre resurse, ca în
cazul funcţiilor de producţie Cobb-Douglas.
Norma de substituire a resurselor are forma:
1+ ρ
∂y / ∂x jβj  x 
γi j = =−  i 
∂y / ∂xi βi  x j 
Deci γ ij depinde de raportul xi / xj dintre resurse; în plus, ca şi în cazul
funcţiilor de producţie Cobb-Douglas, izoclinele sunt plane, iar la o creştere
proporţională a volumului de resurse utilizate, norma de substituire a resurselor nu
se modifică.
Elasticitatea normei de substituire se determină observând mai întâi că:
( ) (
ln( − γ i j ) = ln β j / β i + ( 1 + ρ ) ln x i / x j)
de unde avem:
σi j =
( ( )) = 1
d ln xi / x j
d (ln(− γ i j )) 1 + ρ
Aşadar, elasticitatea normei de substituire este constantă şi depinde de
parametrul ρ. Dacă
ρ → 0, funcţia de producţie CES se transformă în funcţie Cobb-Douglas.
561
A.3 Funcţii de producţie cu proporţii constante
Forma generală a acestor funcţii este următoarea:

 x x x 
y = b min  10 , 20 ,... , N0 
 x1 x2 x N 
0 0 0
unde b, x1 , x2 , … , xN sunt parametri pozitivi. Diferenţa fundamentală faţă de
celelalte tipuri de funcţii de producţie constă în existenţa unei structuri raţionale
unice a resurselor, dată de vectorul x0 = (x10, x20 , … , xN0).
Dacă vectorul resurselor x satisface relaţia x = t x0, unde t este un scalar
nenegativ, atunci resursele sunt utilizate raţional, iar producţia obţinută este dată de
y = tb. Orice abatere de la această structură raţională conduce la utilizarea
neraţională a unor resurse. Într-adevăr, fie structura vectorului consumului
de resurse care se abate de la cea raţională, dată de:
x = t x0 + x1, unde vectorul x1 = (x11, x21 , … , xN1) are cel puţin un element nul
(fie, de exemplu, xN1 = 0).
Atunci:
 t x 0 + x1 t x 0 + x1   x1 x1 
y = b min 1 0 1 ,... , N 0 N  = b mint + 10 ,... ,t + N0  = b t
 x1 xN   x1 xN 
deci producţia obţinută are aceeaşi mărime ca şi pentru vectorul consumului
raţional de resurse x = t x0. Resursele descrise de vectorul x1 sunt consumate fără
nici un spor de producţie, ele neputând înlocui absenţa resursei N.
Atfel, substituibilitatea unei resurse aflată în cantitate insuficientă nu este
posibilă, nu doar în cazul în care lipseşte complet, ca în cazul funcţiilor Cobb-
Douglas şi CES, dar şi în condiţiile în care lipseşte o anumită cantitate de resursă.
Aceasta conduce la conceptul de resursă limitată, deci acea resursă pentru care se
atinge minimul funcţiei de producţie cu proporţii constante.
Creşterea cantităţii din resursa limitată determină creşterea producţiei, în
timp ce creşterea consumului din celelalte resurse, numite excedentare, nu
conduce la creşterea producţiei; mai mult, este chiar posibilă o anumită scădere a
intensităţii utilizării lor fără ca volumul producţiei realizate să fie afectat.
Dacă este îndeplinită condiţia x = t x0, toate resursele sunt limitate.
Să considerăm, în continuare, o funcţie de producţie cu proporţii constante
având două inputuri şi vectorul x0 = (1,1). Atunci:
y = b min{x1 , x2}
Pentru x1 > x2 ⇒ y = b x2, deci:
∂y ∂y
= 0 si =b
∂x1 ∂x2
Pentru x1 < x2 avem y = b x1, deci:
∂y ∂y
= b si =0
∂x1 ∂x2
562
Anexa A
De aici rezultă că, pentru x1 > x2:

∂y ∂x ∂y ∂x x
ε1 = : 1 = 0 ; ε 2 = : 2 = 2 b =1
y x1 y x2 y
iar pentru x1 < x2, ε1 = 1 şi ε2 = 0.
Valorile obţinute pentru elasticitatea producţiei în raport cu resursele au
următorul sens: pentru resursa limitată eficienţa diferenţială şi cea medie sunt
egale; pentru cealaltă resursă, din egalitatea eficienţei diferenţiale cu zero, rezultă
că elasticitatea producţiei în raport cu acea resursă este zero.
Elasticitatea producţiei pentru funcţia de producţie cu proporţii constante
este:
ε = ε 1 + ε2 = 1
deci funcţia este caracterizată de randament constant la modificarea de scală a
producţiei.
Norma de substituire a factorilor γ pentru x1 > x2 este egală cu -∞, iar
pentru x1<x2 este egală cu 0.
Să determinăm izocuantele acestei funcţii. Ecuaţia lor este de forma:

y0 = b min{x1 , x2}
De aici rezultă că pentru obţinerea unei producţii y0 este suficient să se
utilizeze resurse de volum x1 = y0 / b şi x2 = y0 / b. Creşterea cantităţii utilizate
dintr-una dintre resurse fără modificarea corespunzătoare a cantităţii din cealaltă
resursă conduce la obţinerea aceluiaşi volum al producţiei.
În figura A.3 sunt reprezentate aceste izocuante. Punctele aflate pe raza
OA, în care este îndeplinită condiţia x1 = x2, corespund producţiei maxime.
x2 A
x1
O
Figura A.3
563
Modelele cu funcţii de producţie ale sistemelor tehnologice ale firmelor

sunt foarte răspândite, acestea exprimând însă condiţiile cele mai favorabile în care
s-ar putea să se desfăşoare producţia. O altă posibilitate de modelare este cea
bazată pe analiza activităţii, aceasta însă fiind mai puţin utilizată cu toate
că permite o flexibilitate mai mare în combinarea factorilor care participa la
procesul de producţie.
564
ANEXA B
B.1 Metode directe de rezolvare a problemelor de optimizare

dinamică
La început vom prezenta Principiul Maximului al lui Pontreaghin, una

dintre metodele directe de optimizare dinamică cele mai cunoscute.
Vom formula acest principiu pentru diferite tipuri de probleme de
optimizare întâlnite în economie.
După aceea vom introduce metoda Programării Dinamice a lui Bellman.
B.1.1 Formularea problemei
Pentru a fixa ideile vom folosi un model dinamic de firmă dat de

Jorgenson:
z
max ∫ e − it [ Q( K ( t ), L( t )) − wL( t ) − cI ( t )] dt (1)
I ,L 0
în condiţiile:
.
K ( t ) = I ( t ) − aK ( t ) , 0<a<1 (2)
Aici, K (t ) reprezintă capitalul firmei iar L(t ) forţa de muncă utilizată de
firmă la momentul t ; Q (K (t ) , L(t )) este valoarea producţiei obţinută de firmă dacă
utilizează factorii K (t ) şi L(t ) ; w este rata salariului iar c costul capitalului; I (t )
este valoarea investiţiilor firmei la momentul t .
Relaţia (1) exprimă deci valoarea actualizată a profitului brut al firmei care
trebuie maximizată pe orizontul [0 , z ] . Relaţia (2) este ecuaţia de dinamică a
capitalului, a fiind rata de depreciere a acestuia.
Pentru descrierea mai precisă a problemei, trebuie adăugate următoarele
restricţii de natură economică:
I min ≤ I ( t ) ≤ I max (3)
K(t) ≥ 0 (4)
K ( 0 ) = K0 (5)
Să exprimăm problema de mai sus utilizând limbajul teoriei controlului
optimal.
Sistemul controlat este firma. Starea sistemului este măsurată de variabila
de stare K(t). Valoarea variabilei de stare este controlată (direct sau indirect) de
variabilele de control I(t) şi L(t).
Dându-se valoarea variabilei de stare K şi a variabilei de control I, ecuaţia
de stare (2) determină rata instantanee de schimbare a variabilei de stare.
Astfel, pe baza valorii iniţiale K(0), dată de condiţia iniţială (5) şi a valorilor lui I
565
pe întreaga perioadă de plan, limitate inferior şi superior, putem integra în timp (2)
pentru a obţine traiectoria de stare a firmei.
Firma doreşte determinarea unui plan de investiţii şi de utilizare a forţei de
muncă care maximizează funcţia obiectiv (1). Aceste planuri trebuie să corespundă
legilor de mişcare ale firmei aşa cum sunt ele descrise de (2) şi (5), restricţiilor de
stare (4) şi restricţiilor de control (3). Orice plan îndeplinind aceste condiţii
reprezintă o soluţie admisibilă.
Să introducem în continuare condiţiile de optimalitate din Principiul
Maximului.
B.1.2 Principiul Maximului (Pontreaghin) pentru problema

standard
La orice moment de timp t, firma are o stare specifică determinată de

performanţa sa trecută, reprezentată de vectorul de stare x(t). Acest vector poate
consta, de exemplu, din numărul de acţiuni, stocul de bunuri capitale, numărul de
angajaţi etc. Pornind de la această stare, firma ia decizii reprezentate de variabila de
control u(t), ce constau, de exemplu, în investiţii, dividende plătite etc. Aceste
variabile de control au un impact asupra nivelului de performanţă al firmei (profit,
vânzări, angajări ş.a.). Acest nivel de performanţă este măsurat în funcţie de o rată
per unitatea de timp, F(x(t),u(t),t) şi o evaluare a stării finale a firmei, S(z(x),z).
Presupunem că firma maximizează acest nivel de performanţă pe perioada de plan
[0,z], deci:
max
~
V ( x0 ,u~,0) = ∫0z e −it F ( x( t ),u( t ),t )dt + e −iz S ( x( z ), z ) (6)
u
în care:
x(t): vectorul variabilelor de stare n-dimensional;
x( 0 ) = x0 : starea iniţială (dată exogen);
u(t): vectorul variabilelor de control m-dimensional;
u~ : întreaga traiectorie a variabilelor de control pe perioada de
plan (strategia sau politica firmei);
t: timpul, 0 ≤ t ≤ z ;
S(t(z),z): valoarea finală a firmei (la sfârşitul perioadei de plan).
Pe lângă aceasta, variabilele de control relevante influenţează rata de
schimbare a stării. Această rată depinde, de asemenea, de starea actuală x(t) şi de
timp :
•
x( t ) = f i ( x( t ),u( t ),t ) , i = 1,n (7)
Deocamdată, vom presupune că starea curentă nu impune restricţii asupra
posibilităţilor de decizie ale firmei.
Acum, problema este să se aleagă o strategie de decizie u~ (deci politica
firmei în cursul perioadei de plan) care maximizează rezultatul V, presupunând
că firma este iniţial în starea x 0 . Complexitatea acestei probleme este dată de
566
Anexa B
faptul că există două efecte diferite ale strategiei decizionale u~ : un efect imediat
asupra rezultatelor, prin intermediul lui F şi un efect indirect, exercitat prin
intermediul impactului asupra stării firmei şi deci asupra rezultatelor viitoare.
Principiul Maximului rezolvă această problemă reducând optimizarea pe întregul
interval de plan la probleme de optimizare pe intervale de timp succesive scurte.
Mai precis, trebuie să studiem problema pentru un interval de timp arbitrar
de scurt din cadrul orizontului de plan, să spunem [t,t+∆t]. Nivelul de performanţă
care poate fi atins de firmă la momentul t poate fi atunci scris ca:
V ( x( t ),u ,t ) = F ( x( t ),u( t ),t )∆t + ∫tz+ ∆t e −i( τ −t ) F ( x( t ),u( t ),t )dt +
(8)
+ e −i( z −t )S ( x( z ), z )
Prima parte din membrul drept al relaţiei reprezintă efectul imediat, iar a
doua parte este aceeaşi funcţie ca în (6) dar începând de la t+∆t.
Vom studia acum problema decizională a firmei în intervalul [t,t+∆t]
presupunând că firma va acţiona într-un mod optimal după acea perioadă. Astfel,
vom introduce simbolul V*, reprezentând performanţa firmei dacă ea urmează cea
mai bună politică decizională. Deci, la momentul t putem scrie :
V * ( x( t ),t ) = max~
V ( x( t ),u~ ,t ) (9)
u
Presupunem că firma realizează cea mai bună politică decizională începând
cu t+∆t. Indicatorul de performanţă (8) poate fi scris ca :
W ( x( t ),u( t ),t ) = F (x( t ),u( t ),t )∆t + e −i∆tV * ( x( t + ∆t ),t + ∆t ) (10)
Acum, definiţia lui (9) implică faptul că politica optimală a firmei pe
intervalul [t,t+∆t] (deci alegerea lui u(t), t∈[t,t+∆t]) satisface relaţia:
V * ( x( t ),t ) = max W ( x( t ),u( t ),t ) = max{ F ( x( t ),u( t ),t )∆t +
u( t ) u( t )
(11)
− i∆t
+ e V * ( x( t + ∆t ),t + ∆t )
Presupunând că V* este de două ori diferenţiabilă şi continuă, putem scrie:
∂ • ∂
V * ( x( t + ∆t ),t + ∆t ) = V * ( x( t ),t ) + V * ( x( t ),t ) x( t ) + V * ( x( t ),t )∆t (12)
∂t ∂t
Înlocuim (12) în (11), apoi înlocuim e −i∆t ≅ 1 − i∆t în (12) şi împărţim
ambii membri cu ∆t. În final, facem ∆t→0. Aceasta conduce la :
∂ • ∂
max{ F ( x( t ),u( t ),t ) − iV * ( x( t ),t ) + V * ( x( t ),t ) x( t ) + V * ( x( t ),t )∆t } (13)
u( t ) ∂t ∂t
Această ecuaţie este adevărată pentru toţi t. Astfel, problema de optimizare
dinamică a fost redusă la un număr infinit de probleme de optimizare statice.
Pentru a obţine din (13) condiţiile de optimalitate ale Principiul Maximului, vom
introduce mai întâi funcţiile λ i ( t ) care arată contribuţia marginală a variabilei
de stare xi ( t ) la nivelul de performanţă în condiţiile politicii optimale.
Pe scurt, λ i ( t ) arată valoarea marginală a variabilei de stare xi ( t ) atunci când
567
xi ( t ) este optimal. Fie x*(t) vectorul variabilelor de stare optimale şi λ(t) vectorul
(linie) al valorilor λ i ( t ) la momentul t. Deci:
∂
λ( t ) = V * ( x * ( t ),t ) (14)
∂t
Pentru valoarea optimală a lui x la momentul t, x*(t), (13) se transformă
(utilizând (7) şi (14)) în:
max{ F ( x * ( t ),u( t ),t ) − iV * ( x( t ),t ) +
u( t )
(15)
n ∂
+ ∑ λ i ( t ) f i ( x * ( t ),u( t ),t ) + V * ( x( t ),t )} = 0
i =1 ∂t
Acum introducem o funcţie:
n
H ( x( t ),u( t ),λ( t ),t ) = F ( x * ( t ),u( t ),t ) + ∑ λi ( t ) f i ( x * ( t ),u( t ),t ) (16)
i =1
∂
Deoarece V * ( x( t ),t ) şi V*(x(t),t) nu depind de u(t), valoarea
∂t
optimală a variabilei de control care rezultă din (15) este aceeaşi ca cea care rezultă
din:
max H ( x * ( t ),u( t ),λ( t ),t ) ∀t ∈ [ 0 , z ] (17)
u( t )
Pentru a înţelege sensul lui (17) trebuie să ne întoarcem la (10) şi să
observăm că u(t) influenţează valoarea nivelului de performanţă V*(x(t),t) în două
moduri. Primul mod de influenţare este cel instantaneu, al influenţei directe a
aplicării lui u în V*. Această contribuţie este dată de:
F(x(t),u(t),t)∆t. (18)
Al doilea mod în care V* va fi influenţat este unul indirect şi este
determinat de schimbarea variabile de stare în cursul intervalului [t,t+∆t], ∆x.
Modificarea în V* datorită aplicării contribuţiei ∆X este dată de:
∂
V * ( x( t + ∆t ),t + ∆t )∆x , (19)
∂x
în care:
•
∆x = ∆t x( t ) = ∆tf ( x * ( t ),u( t ),t ) .
Adunând (18) şi (19) rezultă influenţa totală asupra nivelului de
performanţă a aplicării controlului u(t) în cursul unui interval de timp [t,t+∆t]:
n
{ F ( x( t ),u( t ),t ) + ∑ λ i ( t ) fi ( x * ( t ),u( t ),t )}∆t = H ( x * ( t ),u( t ),λ( t ),t )∆t (20)
i =1
Din (20) rezultă clar că valoarea funcţiei H reprezintă o aproximaţie a
performanţei în cursul unei perioade mici de timp. Funcţia H se numeşte funcţie
Hamiltonian după numele matematicianului şi fizicianului irlandez W.R.Hamilton
(1806-1865).
568
Anexa B
Valoarea marginală a variabilei de stare, notată λ i ( t ) , care arată

contribuţia marginală la nivelul de performanţă a stării xi ( t ) , se numeşte variabilă
de costare.
A doua condiţie de optimalitate poate fi obţinută din (15).
Pentru aceasta să observăm că, dacă notăm soluţia lui (15) cu u* (t ) ,atunci:
∂
H ( x * ( t ),u * ( t ),λ( t ),t ) + V * ( x * ( t ),t ) − iV * ( x * ( t ),t ) = 0 (21)
∂t
Apoi observăm că (15) poate fi, de asemenea, obţinută pentru orice valoare
x(t) apropiată de x*(t). Dar, pentru un astfel de x(t), soluţia corespunzătoare a lui
(15) va fi, în general, diferită de u*(t), ceea ce implică:
∂
H ( x( t ),u * ( t ),λ( t ),t ) + V * ( x( t ),t ) − i ⋅ V * ( x * ( t ),t ) < 0 (22)
∂t
Relaţiile (21) şi (22) împreună arată faptul că x*(t) maximizează:
∂
H ( x( t ),u * ( t ),λ( t ),t ) + V * ( x( t ),t ) − iV * ( x * ( t ),t ) (23)
∂t
Aceasta poate fi scrisă ca:
∂ ∂
{ H ( x( t ),u * ( t ),λ( t ),t ) + V * ( x * ( t ),t ) − iV * ( x * ( t ),t )} = 0 (24)
∂x ∂t
Diferenţiind expresia în funcţie de x, obţinem ecuaţia Euler-Lagrange:
• ∂H ∂F n ∂f
− λ j = −iλ j + = + ∑ λi i , j = 1,n (25)
∂x j ∂x j i =1 ∂x j
Această ecuaţie arată că, în cazul politicii optimale a firmei, valoarea
marginală a stării descreşte cu o rată proporţională egală cu contribuţia sa directă
la nivelul de performanţă plus întreaga sa contribuţie la creşterea stării. Cu alte
cuvinte, starea pierde valoare sau se depreciază pe măsură ce timpul se scurge, cu o
rată cu care contribuţia sa potenţială la nivelul de performanţă devine contribuţie
trecută.
A treia condiţie de optimalitate ce va fi dedusă priveşte contribuţia
marginală a stării la sfârşitul perioadei de plan, λ(z)
∂ ∂
λ( z ) = V * ( x( z ), z ) = { ∫0z F ( x( t ),u( t ),t )dt +S ( x( z ), z )} ⇒
∂x ∂x
(26)
∂
⇒ λ( z ) = S ( x( z ), z )
∂x
Această condiţie se numeşte condiţia de transversalitate. Ea arată că
valoarea marginală a variabilei de stare la sfârşitul perioadei de plan este egală cu
valoarea marginală actualizată a nivelului de performanţă. Aceasta este singura
contribuţie pe care starea o poate avea la sfârşitul perioadei de plan, t = z.
569
Luând valoarea finală a lui λ i ( z ) din (26) şi integrând (25), se deduce o

altă expresie pentru λ i ( z ) :
∂H ∂
λ i ( t ) = ∫tz e − i( τ − t ) dτ + e − i ( z − t ) S ( x( z ), z ),i = 1, n (27)
∂xi ∂xi
Deci, în soluţia optimală, valoarea marginală a unei variabile de stare (bun,
capital, acţiune etc.) este egală cu valoarea actuală a tuturor contribuţiilor sale
marginale viitoare la nivelul de performanţă, inclusiv valoarea finală marginală.
Cum s-a arătat mai sus, problema de optimizare dinamică este transformată
într-un număr infinit de probleme de optimizare statice care, după cum se observă,
nu sunt independente: ele sunt cuplate prin relaţiile (25) şi (26).
Să rezumăm cele de mai sus aplicând principiul maximului unei probleme
standard de forma:
max V ( x0 ,u ,0 ) = ∫0z e −it F ( x( t ),u( t ),t )dt + e −iz S ( x( z ), z ) (28)
u
•
x( t ) = f i ( x( t ), z( t ),t ),i = 1,n (29)
xi ( 0 ) = xi 0 ,i = 1,n (30)
în care:
t: timpul, 0≤t≤z;
z: orizontul de plan (dat);
u(t): vectorul variabilelor de control, m-dimensional, continuu pe
porţiuni, u (t ) ∈ U ⊂ R m ;
u~ : traiectoria variabilelor de control pe perioada de plan;
x(t): vectorul variabilelor de stare n-dimensional;
xi 0 : starea iniţială dată exogen a firmei;
F(·): funcţia de performanţă instantanee, continuă şi diferenţiabilă în
(x,u(t));
f i (·): rata de schimbare a variabilelor de stare x, continuă şi
diferenţiabilă în (x,u(t));
S(·): valoarea finală a firmei, continuă şi diferenţiabilă în (x,z(t)).
Vom formula principiul maximului pentru problema standard sub forma a
trei teoreme care definesc condiţiile necesare, suficiente şi de unicitate ale soluţiei
optimale.
Teorema 1 (necesitatea)
Definim Hamiltonianul problemei (28) - (30):
n
H ( x( t ),u( t ),λ( t ),t ) = F ( x * ( t ),u( t ),t ) + ∑ λ i ( t ) f i ( x * ( t ),u( t ),t ) (31)
i =1
Atunci, pentru a obţine o soluţie optimală (x*(t),u*(t)) a acestei probleme
este necesar să existe o funcţie vectorială continuă şi diferenţabilă
λ( t ) = ( λ1( t ),..,λ n ( t )) astfel încât:
570
Anexa B
H optimal = X ( x * ( t ),u * ( t ),λ( t ),t ) = max{ H ( x * ( t ),u( t ),λ( t ),t )} (32)

u( t )
şi, cu excepţia punctelor de discontinuitate ale lui u*(t), ca:
• ∂H
λ( t ) = iλ i ( t ) − ( x * ( t ),u * ( t ),λ( t ),t ),i = 1, n (33)
∂xi
∂
λi ( z ) = S ( x * ( z ), z ),i = 1, n (34)
∂xi
Condiţiile de mai sus sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru o soluţie
optimală.
Teorema 2 (suficienţa)
Presupunem că (x*(t),u*(t)) este o soluţie admisibilă pentru problema (28)-
(30), satisfăcând condiţiile din teorema 1. Atunci această soluţie este optimală:
• Dacă Hoptimal dat de (32) este concav în x, x∈R; sau
• Dacă Hamiltonianul definit de (31) este în acelaşi timp concav în x şi u
pentru toţi (x,u)∈U şi U este o mulţime convexă.
În final, să dăm teorema de unicitate.
Teorema 3 (unicitatea)
Fie (x*(t),u*(t)) o soluţie optimală a problemei (28)-(30) satisfăcând
teorema de suficienţă 2. Dacă H optimal este strict concav în x, atunci orice altă
soluţie optimală ( x( t ), u( t )) ≠ ( x * ( t ), u * ( t )) satisface x( t ) = x * ( t ) .
B.1.3 Problema cu restricţii mixte asupra variabilelor de control
Până acum am considerat doar implicit că variabilele de control u j ( t )

aparţin unei mulţimi U m-dimensionale date, de exemplu spaţiul euclidian sau
orice submulţime a acestuia. În continuare, vom specifica mai precis această
mulţime şi vom studia consecinţele condiţiilor de optimalitate asupra acesteia. De
fapt, vom introduce ipoteza că deciziile firmei sunt limitate în termeni absoluţi sau
de starea curentă a firmei.
De exemplu, nivelul producţiei este nenegativ şi poate fi limitat de
cantitatea disponibilă de capital, iar datoria ce poate fi luată de la bancă este
limitată de numărul de acţiuni:
Q≥0, unde Q=Q(K(t),L(t),t) (35)
rX(t)-Y(t) ≥ 0
în care: variabilele de stare sunt K (cantitatea de capital), X (numărul de acţiuni),
variabilele de control sunt L (forţa de muncă), Y (cantitatea de datorii); r( raportul
datorie maximă / acţiuni), Q (funcţia de producţie), t (timpul).
Mai general:
g k ( x( t ),u( t ),t ) ≥ 0 , r = 1, s (36)
571
în care funcţiile g k presupunem că sunt continue şi diferenţiabile în (x,u(t)). De

asemenea, vom presupune că fiecare funcţie g k conţine cel puţin o variabilă de
control u j ( t ) ca argument.
Pentru a studia impactul unui astfel de tip de restricţie asupra politicii
optimale a firmei, vom relua problema decizională prezentată la (9)-(13), în care
vom înlocui definiţia din (9) a nivelului de performanţă al celei mai bune politici,
V*, cu:
V * ( x( t ),t ) = max
~
V ( x( t ),u~ ,t )
u
pentru toţi u cu valori u(t) care satisfac:
g k (( x ,u ),t ) ≥ 0 k = 1, s (37)
Descrierea politicii din (17) se schimbă acum în:
max H ( x * ( t ),u( t ),λ( t ),t ) ∀t ∈ [ 0 , z ]
u( t )
în condiţiile:
g r ( x * ( t ),u( t ),t ) ≥ 0 (38)
Se observă din (38) că x*(t) are o valoare fixată şi λ(t) este un vector dat
dacă t este fixat. Deci, politicile admisibile u(t) sunt limitate de starea actuală a
firmei. Problema de optimizare este deci transformată într-un număr infinit de
probleme de optimizare statice cu restricţii.
Soluţiile unor astfel de probleme puse împreună constituie traiectoria
optimală pe întreaga perioadă de plan şi se obţin prin metoda multiplicatorilor
Lagrange. Pentru fiecare restricţie se introduce un multiplicator Lagrange µ k ( t ) ,
reprezentând “preţul umbră” al acesteia. Deci, multiplicatorul Lagrange măsoară
impactul unei relaxări marginale a restricţiei corespunzătoare asupra creşterii
instantanee a nivelului de performanţă la momentul t, H(x*(t),u*(t),t). Preţul umbră
va fi zero dacă restricţia relevantă nu este activă când se atinge soluţia optimală,
deoarece relaxarea unei astfel de restricţii nu va determina o mai bună performanţă:
µ k ( t )g k ( x * ( t ),u * ( t ),t ) = 0 (39)
Preţurile umbră pot fi doar nenegative deoarece relaxarea restricţiilor nu
poate conduce la o scădere a nivelului de performanţă maximă:
µk ( t ) ≥ 0 . (40)
În situaţia optimală, contribuţia marginală a variabilei de control egalează

costurile ei marginale. Aceste costuri marginale sunt date de modificările
restricţiilor relevante necesare pentru a realiza o creştere marginală a variabilei de
control, ponderată cu preţurile umbră relevante:
∂ S ∂
H ( x * ( t ),u * ( t ),t ) = − ∑ µ k ( t ) g r ( x * ( t ),u * ( t ),t ) (41)
∂u j k =1 ∂u j
572
Anexa B
Restricţiile asupra variabilelor de control au, de asemenea, un impact

asupra traiectoriilor de stare optimale, deci şi asupra valorilor marginale ale
variabilelor de stare, denumite, după cum ştim, costări. Din (25) ştim că pentru a
obţine soluţia optimală, rata de depreciere a valorii marginale a stării este luată
egală cu contribuţia acesteia la nivelul de performanţă. Această contribuţie constă
din două părţi, o creştere instantanee a nivelului de performanţă şi o creştere a
stării, multiplicată cu variabilele de costare λ(t), reprezentând viitoarele contribuţii
la nivelul de performanţă. Acum trebuie să adăugăm un al treilea termen. Deoarece
schimbările în variabile determină schimbări în domeniul comenzilor admisibile,
datorită ipotezei din (36) că limitele depind de starea actuală a firmei, în soluţia
optimală putem introduce aceste schimbări cu ajutorul preţurilor umbră definite
mai sus, µ r ( t ) .
Astfel, din (25) avem:
• ∂H ∂F S ∂
− λ j = −iλ j + = + ∑ µk ( t ) g k , j = 1,n (42)
∂x j ∂x j k =1 ∂x j
în care:
g k = g k ( x * ( t ),u * ( t ),t )
Cum s-a mai arătat, relaţiile (39)–(42) sunt bazate pe metoda
multiplicatorilor Lagrange utilizată în problemele de optimizare cu restricţii.
Putem simplifica notaţiile din (41) şi (42) introducând funcţia Lagrangean:
S
L( x ,u ,λ ,µ ,t ) = H ( x( t ), z( t ),t ) + ∑ µ k ( t )g r ( x( t ),u( t ),t ) (43)
k =1
Relaţiile (41) şi (42) pot fi, acum, rescrise ca
• ∂L
− λ i ( t ) = −iλ i ( t ) , i = 1, n (44)
∂xi
∂L
= 0 , j = 1, m (45)
∂u j
Integrând (44) şi utilizând condiţia de transversalitate (26), obţinem o nouă
formă a lui (27):
∂L ∂
λ i ( t ) = ∫tz dt + S ( x( z ), z ),i = 1,n (46)
∂xi ∂xi
Pentru a obţine soluţia optimală, valoarea marginală a variabilei de stare

este luată egală cu contribuţia sa marginală viitoare totală la nivelul de performanţă
plus contribuţia la lărgirea (sau restrângerea) posibilităţilor decizionale ale firmei.
Din (39) şi (43) putem observa că valoarea Lagrangeanului este egală cu
valoarea Hamiltonianului. Dar diferenţa apare cum începem să studiem influenţa
variabilelor de control şi de stare prin derivatele parţiale relevante. Se observă, în
acest caz, că derivatele Lagrangeanului exprimă impactul schimbărilor limitelor
domeniului de control asupra performanţei optimale instantanee H.
573
Până acum, am ignorat condiţia de regularitate cunoscută din optimizarea

statică cu restricţii: condiţiile necesare se aplică doar dacă soluţia optimală (x*,u*)
este un punct regulat. Pentru problema de control optimal acest lucru este asigurat
dacă soluţia optimală (x*,u*) satisface următoarea condiţie de regularitate:
Matricea:
 ∂g1 
 ∂u g1 ⋅ ⋅ ⋅ 0 
 
 ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ 
  (47)
 ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ 
 ∂g S 
 ∂u 0 ⋅ ⋅ ⋅ g S

are rangul egal cu numărul liniilor.
Sensul unei astfel de condiţii constă în faptul că toate restricţiile active (la
un anumit moment de timp) sunt liniar independente.
Să rezumăm, în continuare, cele expuse mai sus, prezentând următoarea
problemă şi teoreme:
 z
max U ( x 0 ,u ,0 ) = ∫ e − it F ( x( t ),u( t ),t )dt + e − iz S ( x( z ), z ) (48)
u 0

in conditiile :

•
 x( t ) = f i ( x( t ),u( t ),t ),i = 1, n (49)

 g k ( x( t ),u( t ),t ) ≥ 0, k = 1, s (50)

 xi ( 0 ) = xi 0 ,i = 1, n (51)


Aici gk este o funcţie continuă şi diferenţiabilă în (x,u).
Fie Hamiltonianul
n
H ( x( t ),u( t ), λ( t ),t ) = F ( x * ( t ),u( t ),t ) + ∑ λ i ( t ) f i ( x * ( t ),u( t ),t ) (52)
i =1
S
L( x ,u ,λ ,µ ,t ) = H ( x( t ),u( t ),λ( t ),t ) + ∑ µ k ( t )g k ( x( t ),u( t ),t ) (53)
i =1
Atunci (x*,u*), satisfăcând condiţia de regularitate, este o soluţie optimală
dacă există funcţiile λ( t ) = ( λ1( t ),K ,λ n ( t )) şi µ( t ) = ( µ1( t ),K ,µ S ( t )) ≥ 0 în
•
care λ este continuă iar λ şi µ sunt continue pe porţiuni, astfel încât:
574
Anexa B
H optimal = H ( x * ( t ),u * ( t ),λ( t ),t ) = max{ H ( x * ( t ),λ( t ),t )},∀t ∈ [ 0, z ] (54)

u( t )
şi, cu excepţia punctelor de discontinuitate ale lui u*(t), ca:
• ∂L
λ i (t ) = iλ i − ( x * (t ), u * (t ), λ (t ), t ), i = 1, n (55)
∂x i
∂
L( x * (t ), u * (t ), λ (t ), µ (t ), t ) = 0, j = 1, m (56)
∂u j
µ k (t ) ⋅ g k ( x * (t ), u * (t ), t ) = 0, k = 1, s (57)
∂
λi ( z) = S ( x * ( z ), z ), i = 1, n (58)
∂x i
Condiţiile de mai sus sunt condiţiile necesare de optim.
Pentru a da teorema de suficienţă este necesar să definim mai întâi
conceptul de cvasiconcavitate:
Definiţie:
O funcţie f:Rn→R este cvasiconcavă pe domeniul convex D dacă pentru
toţi x,y ∈ D şi pentru toţi α ∈ [0,1] :
f ( αx + ( 1 − α ) y ) ≥ min{ f ( x ), f ( y )} (59)
Presupunem că (x*(t),u*(t)) este o soluţie admisibilă a problemei (48)-(51)
satisfăcând condiţiile din teorema 4 (inclusiv condiţia de punct regulat). Atunci
această soluţie este optimală dacă H optimal , definit de (54), este concavă în (x,u),
S(x,t) este concavă în x şi g r ( x ,u ,t ) cvasiconcavă în (x,u).
Fie (x*(t),u*(t)) o soluţie admisibilă a problemei (48)-(51) satisfăcând
condiţiile din teorema 5. Dacă Hoptimal este strict concavă în x, atunci orice soluţie
optimală ( x ,u ) ≠ ( x*,u*) satisface x( t ) = x * ( t ) .
B.1.4 Problema cu restricţii de stare pure
Vom considera, în continuare, probleme de control optimal care conţin

restricţii depinzând numai de variabila de stare, aşa numite restricţii de stare pure.
Astfel, considerăm problema:
z
max V ( x0 ,u ,0 ) = ∫ e − it F ( x( t ),u( t ),t )dt + e − iz S ( x( z ), z ) (60)
u 0
în condiţiile:
575
•
x( t ) = f i ( x( t ).u( t ),t ),i = 1, n (61)
hl ( x( t ),t ) ≥ 0,l = 1, q (62)
xi ( 0 ) = xi 0 ,i = 1,n (63)
Această problemă se rezolvă asemănător cu cea anterioară introducând

multiplicatorii dinamici Lagrange ν(t) şi scriind condiţiile de optimalitate în formă
obişnuită.
Astfel, Hamiltonianul problemei (60)-(63) se scrie:
n
H ( x( t ),u( t ),λ( t ),t ) = F ( x * ( t ),u( t ),t ) + ∑ λ i ( t ) f i ( x * ( t ),u( t ),t ) (64)
i =1
iar Lagrangeanul este:
S
L( x ,u ,λ ,µ ,t ) = H + ∑ ν k ( t )hk ( x( t ),t ) (65)
r =1
Atunci condiţiile necesare pentru o soluţie optimală sunt:
• ∂L
λ i ( t ) = iλ i ( t ) − ,i = 1, n (66)
∂xi
∂
L = 0 , j = 1,m (67)
∂u j
ν k hk = 0, k = 1,q (68)
ν k ≥ 0, k = 1, q (69)
∂
λi ( z ) = S ( x( z ), z ),i = 1, n (70)
∂xi
Interpretarea multiplicatorilor dinamici Lagrange în condiţiile (66)-(70)
este aceeaşi ca în paragraful anterior. Deci, extinderea problemei prin introducerea
restricţiilor de stare pure pare că nu dă naştere la noi dificultăţi.
Dar, în general, nu se va putea determina o soluţie din condiţiile necesare
cu variabile de costare continue. Deoarece variabilele de control nu mai apar în
restricţiile (62), sistemul este mai puţin “controlabil”. Dacă astfel de restricţii devin
active, variabilele de costare pot foarte bine să fie discontinue. Astfel, condiţiile
necesare (66)-(70) sunt prea restrictive. Cu alte cuvinte, se impun condiţiile
suplimentare pentru cazul în care λ sunt discontinue, să spunem la un moment dat
de timp τ:
q ∂
λ i ( τ− ) − λ i ( τ+ ) = ∑ ηl hl (71)
l =1 ∂xi
ηl ( τ )hl ( x * ( τ ), τ ) = 0 (72)
ηl ( τ ) ≥ 0 (73)
•
Condiţia (66) are loc acum în momentele de timp când λ există şi (67) se
aplică doar când u este continuă. La prima vedere pare ciudat că valoarea
576
Anexa B
marginală a unei stări poate fi discontinuă într-o problemă deterministă, în care

toate efectele viitoare ale unei unităţi suplimentare (marginale) a unei variabile de
stare sunt cunoscute la t = 0.
Din fericire, în multe probleme de optimizare dinamică, variabilele sunt
continue, chiar dacă există restricţii de stare pure. O teoremă foarte utilă care poate
fi aplicată pentru a demonstra continuitatea variabilelor de costare, aplicabilă doar
în cazul în care restricţiile (62) sunt de ordinul întâi, este aşa numita teoremă
privind salturile variabilelor de costare.
Pentru a da această teoremă, mai întâi să să presupunem că soluţia optimală
(x*,u*) satisface următoarea condiţie de regularitate:
Matricea de forma:
 ∂g1 
 g1 . . . 0 0 . . . 0 
 ∂ u 
 . . . . .
 
 . . . . .
 
 . . . . .
 ∂g s 
 0 . . . gs 0 . . . 0 
 ∂u  (74)
 ∂ dh1 0 . . . 0 h . . . 0 
 ∂u dt 1 
 . . . . .
 
 . . . . .
 
 . . . . .
 
 ∂ dhq 0 . . . 0 0 . . . h 
 q
 ∂u dt 
are rangul egal cu numărul de linii.
Acum formulăm următoarea teoremă.
Teorema 7
Definim o margine a restricţiei hi ca un interval în care hi este egal cu
zero. Presupunem că (α, β) este un astfel de interval, α fiind denumit punct de
intrare şi β fiind denumit punct de ieşire.
Atunci:
a) Dacă variabilele de control sunt continue într-un punct de intrare sau de
ieşire ale unuia sau mai multor margini hi şi condiţia de regularitate (74) este
satisfăcută, atunci parametrii de salt corespunzători sunt egali cu zero şi deci λ este
continuă.
b) Dacă intrarea sau ieşirea din una sau mai multe limite hi apar într-un
mod netangenţial, atunci parametrul de salt corespunzător ηi este egal cu zero şi
deci λ este continuă (Figura B.1).
577
h1
t
t
a) Intrare şi ieşire tangenţială b) Intrare şi ieşire netangenţială
Figura B.1
În continuare, vom rezuma condiţiile necesare, suficiente şi de unicitate ale
unei probleme de control optimal cu restricţii de stare pure şi cu restricţii mixte,
deci de forma:
 max V ( x , u~ , 0 ) = z e − it F ( x ( t ), u ( t ), t ) dt + e − iz S ( x ( z ), (75)
 ii 0 ∫
o
• (76)
 x i ( t ) = f ( x ( t ), u ( t ), t ), i = 1, n
 i
 (77)
 g k ( h ( t ), u ( t ), t ) ≥ 0 , k = 1, n
 (78)
 h l ( x ( t ), t ) ≥ 0 , l = 1, q

 x j ( 0 ) = x j 0 , j = 1, n (79)


xi: continue;
uj: continue pe porţiuni;
F(·), fi(·), gk(·), hl(·) şi S(·): continue şi diferenţiabile de argumentele lor;
t : timpul , 0≤t≤z;
z : orizontul de plan dat;
u~ : traiectoria de control pe întregul orizont de plan;
xj0: starea iniţială fixată exogen a firmei.
Teorema 8
Fie Hamiltonianul:
n
H ( x( t ),u( t ),λ( t ),t ) = F ( x( t ),u( t ),t ) + ∑ λ i ( t ) f j ( x( t ),u( t ),t ) (80)
i =1
578
Anexa B
1 2
L( x ,u ,λ ,µ ,t ) = H + ∑ µ k ( t )qk ( x( t ),u( t ),t ) + ∑ ν k ( t )hk ( x( t ),t ) (81)
k =1 k =1
Atunci (x*(t),u*(t)) satisfăcând condiţia (47) este optimală dacă există
funcţiile λ(t)=(λ1(t),…., λn(t)), µ(t)=(µ1(t),….,µs(t)) şi ν(t)= (ν1(t)…. ν2(t)), în care
λ este continuă şi µ şi ν sunt continue pe porţiuni şi o constantă γ∈Rq, astfel încât,
pentru toate momentele de timp în care u şi λ sunt continue, avem:
Hoptimal =H(x*(t),u*(t),λ(t),t)= max{H(x*(t),u(t),λ(t),t)}, ∀ t, 0≤t≤z (82)
u(t)
• ∂L
λ i ( t ) = iλ( i ( t ) − ( x * ( t ),u * ( t ),λ( t ),t ),i = 1, n (83)
∂xi
∂
L( x * ( t ),u * ( t ),λ( t ),µ( t ),ν( t ),t ) = 0 , j = 1,m (84)
∂u j
µ k ( t ) g k ( x * ( t ),u * ( t ),t ) = 0; k = 1, s (85)
ν l ( t )hl ( x * ( t ),t ) = 0; l = 1, q (86)
ν l ( t ) ≥ 0 ,µ k ( t ) ≥ 0 (87)
∂ q ∂
λi ( z ) = S ( x * ( z ), z ) + ∑ γ j h j ( x * ( t ),t ),i = 1,n (88)
∂xi j =1 ∂xi
γ j h j ( x * ( z ), z ) = 0, j = 1, q (89)
Mai mult, în punctele τ în care λi sunt discontinue, avem:
q ∂
λi ( τ− ) − λi ( τ+ ) = ∑ η j h j ( x * ( τ ),τ ),i = 1,n (90)
j =1 ∂xi
η j ( τ )h j ( x * ( τ ), τ ) = 0 , j = 1, q (91)
η j( τ ) ≥ 0 (92)
Presupunem că (x*(t),u*(t)) este o soluţie admisibilă a problemei
(75)–(79) satisfăcând condiţiile din teorema 8. Atunci această soluţie este optimală
dacă Hoptimal, definit în (82) este concav în (x,u), S(x,t) concavă în x, gk(x,u,t),
cvasi-concavă în (x,u) şi hl(x,t) cvasi-concavă în x.
Fie (x*(t),u*(t)) o soluţie admisibilă a problemei (75) –(79) satisfăcând
condiţiile necesare de optim din teorema 8. Dacă Hoptimal este strict concavă în x,
atunci orice altă soluţie optimală ( x ,u ) ≠ ( x*,u*) satisface x( t ) = x * ( t ) .
579
B.1.5 Problema de optimizare dinamică cu orizont infinit
În problemele cu orizont infinit, prima întrebare care se pune este dacă

funcţia obiectiv are o valoare finită pentru toate soluţiile admisibile. Pentru
modelele considerate anterior, răspunsul la această întrebare este afirmativ.
Să considerăm, mai întâi, condiţiile necesare de optim pentru probleme
identice cu problemele (60) - (63), respectiv (75) - (79) cu excepţia cazului că acum
orizontul de plan se presupune infinit.
O soluţie optimală a problemei (60)- (63), respectiv a problemei (75)- (79)
cu orizont infinit, trebuie să satisfacă toate condiţiile teoremei 4 (respectiv teoremei
8) cu excepţia condiţiilor de transversalitate (58), respectiv (88).
Deci, în general, nu avem condiţii de transversalitate în problemele cu
orizont infinit:
 ∞
− it
max = ∫ e F ( x ,u , v )dt (93)
u ,v o

•
 x i ( t ) = f ( x ,u , v ) (94)



 x( 0 ) = x0 (95)
Problema include o variabilă de stare şi două variabile de control. Nu
există restricţii (sau, dacă ele ar exista, nu sunt niciodată active). Se observă că
această problemă este un caz special al problemei (60) – (63), astfel că teorema 11
este aplicabilă.
∧ ∧ ∧ ∧
Apoi, presupunem că există un vector de constante ( x ,λ ,u ,v ) astfel încât
∧ ∧ ∧ ∧
( x( t ),λ( t ),u( t ),v( t )) = ( x ,λ ,u , v ) satisface condiţiile necesare de optim (55) şi
(56) precum şi (94). Aceasta este o situaţie care apare frecvent în modelele
sistemelor autonome.
Întrebarea acum este: soluţia optimală tinde către acest punct staţionar
∧ ∧ ∧ ∧
( x ,λ ,u ,v ) când t tinde către infinit? Răspunsul la aceasta întrebare necesită
introducerea unor concepte noi. Astfel, definim matricea Jacobian:
 • •
∂x ∂x
•  
J =  ∂x• ∂λ•  (96)
 ∂λ ∂λ 
 
 ∂x ∂λ 
580
Anexa B
Dacă determinantul acestei matrice este negativ, punctul staţionar

∧ ∧ ∧ ∧ ∧ ∧ ∧ ∧
( x ,λ ,u ,v ) se numeşte punct-şa. Dacă ( x ,λ ,u ,v ) este un punct-şa, există, de
asemenea, în planul (x,λ) o mulţime de puncte cu următoarea proprietate: dacă un
punct din această mulţime este o condiţie iniţială a sistemului de ecuaţii
diferenţiabile (55) şi (94), soluţia acestui sistem este o curbă care sfârşeşte în
∧ ∧ ∧ ∧
punctul-şa ( x ,λ ,u ,v ) . Această mulţime este numită “traiectorie stabilă”. Cu alte
cuvinte, pentru fiecare punct de pe traiectoria stabilă, soluţia sistemului de ecuaţii
diferenţiabile începând cu acel punct este o parte a traiectoriei stabile.
Putem formula acum o teoremă care arată că, pentru o valoare iniţială dată
a variabilei de stare x(0), se poate alege λ(0) astfel încât (x(0),λ(0)) este pe
“traiectoria stabilă” şi că “traiectoria stabilă” este traiectorie optimală.
Pentru a calcula determinantul lui J observăm că (56) presupune:
Fu + λfu = 0, Fv + λf v = 0, (97)
Acum, teorema funcţiilor implicite ne permite să scriem u şi v ca funcţii de
x şi λ : (u,v)=(u(x,λ),v(x,λ)). După aceea, regula lui Cramer ne dă :
∂u 1 H xu H uv ∂u 1 fu H uv
=− ; =− (98)
∂x ∆ H xv H vv ∂λ ∆ f v H vv
∂v 1 H uu H xu ∂v 1 H uu fu
=− ; =− (99)
∂x ∆ H uv H xv ∂λ ∆ H uv fv
unde:
H uu H uv
∆= (100)
H uv H vv
Elementele matricei Jacobian se pot acum calcula cu relaţiile:
•
∂x ∂u ∂v
= f x + fu + fv (101)
∂x ∂x ∂x
•
∂x ∂u ∂v
= fu + fv (102)
∂λ ∂λ ∂λ
•
∂λ ∂u ∂v
= − H xx − H xu − H xv (103)
∂x ∂x ∂x
•
∂λ ∂u ∂v
= ( i − f x ) − H xu − H xv (104)
∂λ ∂λ ∂λ
Pentru a avea o valoare negativă a determinantului matricei Jacobian,
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
Fx > 0, Fu < 0, Fv > 0 (105)
Fxx ≤ 0, Fuu ≤ 0, Fvv ≤ 0 , Fxu ≤ 0, Fxv ≥ 0 , Fuv ≥ 0 (106)
581
f x < 0, fu > 0, fv < 0 (107)

f xx ≤ 0, fuu ≤ 0 , f vv ≤ 0 , f xu ≤ 0 , f xv ≥ 0 , fuv ≥ 0 (108)
Mai mult, este necesar ca funcţia Hamiltonian să fie strict concavă de (u,v),
ceea ce implică:
2
H uu < 0, H vv < 0, H uu H vv > H uv (109)
În aceste condiţii se observă uşor că (101) este negativă şi (102) şi (104)
sunt pozitive. Pentru ca matricea Jacobian să aibă un determinant negativ, (103)
trebuie să fie pozitiv. Utilizând (98) în (101) se poate arăta că:
•
∂λ 1
= − det( D 2 H ) (110)
∂x ∆
unde:
 H xx H xu H xv 
 
D H =  H xu H uu H uv 
2
 
H 
 xv H uv H vv 
Acum se poate formula:
Teorema 12
Fie condiţiile (105)-(109) satisfăcute. Dacă det( D 2 H ) ≤ 0 ori de câte ori
H u + H v = 0 , atunci sistemul de ecuaţii diferenţiale (55) şi (94) are cel mult un
punct staţionar. Dacă un astfel de punct există, el este punct-şa. Traiectoria stabilă
este monoton descrescătoare în planul (x,λ) şi reprezintă soluţia optimală a
problemei (93)-(95).
Această teoremă poate fi extinsă şi pentru probleme cu mai mult de două
variabile de control, dar condiţiile asemănătoare lui (105)-(109) sunt mult mai
complexe. În final, vom da condiţiile suficiente de optim pentru problema cu
orizont infinit.
Fie (x*,u*) o soluţie admisibilă a problemei (93)-(95) cu orizont infinit,
satisfăcând condiţia (47). Să presupunem că există funcţiile vectoriale λ,µ,ν astfel
încât condiţiile (82)-(87) sunt satisfăcute. Fie, de asemenea, H optimal concav în x, g
cvasiconcavă în (x,u) şi h cvasiconcavă în x. Dacă pentru fiecare x admisibil:
lim e −it λ( t )[ x( t ) − x * ( t )] ≥ 0 (111)
t →∞
atunci (x*,u*) este o soluţie optimală.
582
Anexa B
B.2 Programarea dinamică (Bellman)
Aproape concomitent cu elaboratea principiului maximului, R. Bellman a

pus bazele programării dinamice destinată optimizării sistemelor dinamice discrete
sau care pot fi discretizate. În condiţiile în care problemele de optimizare dinamică
din economie sunt de dimensiuni mari necesitând utilizarea calculatorului pentru a
putea fi rezolvate, programarea dinamică se dovede extrem de utilă deşi şi ea, ca şi
principiul maximului, prezintă anumite limitări în ceea ce priveşte posibilităţile de
aplicare. Cele două metode directe de optimizare dinamică s-au dezvoltat separat
dar de la început s-a demonstrat echivalenţa soluţiilor obţinute prin aplicarea lor.
B.2.1 Principiul de optimalitate al lui Bellman
Programarea dinamică utilizează o proprietate fundamentală a traiectoriilor

optimale, şi anume proprietatea cunoscută sub numele de principiul de
optimalitate al lui Bellman.
Astfel, dacă considerăm o traiectorie optimală x*(t), t∈[t0,t1] între punctele
x0 şi x1 (vezi figura B.2) şi alegem arbitrar momentele de timp t2,t3 ∈[t0,t1] , t2 < t3
cu x2=x*(t2) şi x3=x*(t3), atunci principiul de optimalitate afirmă că, în anumite
condiţii, traiectoria x*(t), t∈[t2,t3] este, de asemenea, optimală între punctele x2 şi
x3 .
x2 x3
x0
t0 t2 t3 t1 t
Figura B.2
Această proprietate se bazează pe următorul raţionament: Dacă ar exista o
traiectorie oprimală ~ x (t ) , t∈[t2,t3], diferită de x*(t), t∈[t2,t3] (linia punctată din
figura 2), atunci, dacă x̂(t ) , t∈[t0,t1], definită de:
583
 x * (t ), pentru t0 ≤ t < t2

x̂(t ) = ~x (t ), pentru t2 ≤ t ≤ t3 (1)

 x * (t ), pentru t3 < t ≤ t1
este o traiectorie între x0 şi x1, ea este mai bună decât x*(t), t∈[t0,t1] şi optimalitatea
lui x*(t) este contrazisă.
O formulare echivalentă a principiului de optimalitate al lui Bellman este
următoarea: O traiectorie optimală este compusă din subtraiectorii optimale.
B.2.2 Abordarea secvenţială a problemelor de optimizare dinamică
O astfel de formulare conduce imediat la ideea de a rezolva problemele de

optimizare dinamică, deci de determinare a traiectoriilor optimale în mod
secvenţial. Astfel, să presupunem că trecerea sistemului dinamic dintr-o stare în
alta poate avea loc numai în urma adoptării unei decizii (comenzi) u(t). Fie Ut(x)
mulţimea deciziilor care pot fi adoptate la momentul de timp t dacă sistemul se află
în starea x. Vom presupune, pentru simplitate, că t∈N, deci deciziile sunt adoptate
la momentele de timp discrete 1,2,…,n,… numite şi paşii sau etapele procesului
decizional secvenţial. Numărul de paşi (finit sau infinit) defineşte orizontul
procesului secvenţial decizional.
Dacă sistemul dinamic se află, iniţial, într-o stare x0, atunci, la momentul
t = 1, se adoptă decizia u1∈U1(x0) care are ca efect trecerea sistemului într-o altă
stare x1∈X.
În general, la momentul t, 1 ≤ t ≤ n se adoptă decizia ut∈Ut(xt-1) şi sistemul
trece din starea xt-1 în starea xt∈X.
Deci evoluţia unui sistem dinamic pentru un orizont de T etape poate fi
descrisă cu relaţiile de recurenţă:
 xt = ft (xt −1 ,ut )
 1≤ t ≤ T (2)
ut ∈ U t ( xt −1 )
Funcţiile f t (⋅,⋅) care descriu evoluţia sistemului sunt determinate de
structura internă şi dinamica acestuia.
Să introducem o funcţională It (xt , ut) asociată etapei t, 1 ≤ t ≤ T care
exprimă un indicator de performanţă a sistemului în etapa respectivă (de exemplu
profitul obţinut în acea etapă sau costul parcurgerii ei). Evident că performanţa
sistemului pe întregul orizont de timp [0,T] este o funcţie de indicatorii
It (xt , ut), 1 ≤ t ≤ T, deci:
T
J T (I1 (x1 ,u1 ), I 2 (x2 ,u2 ),..., IT ( xT ,uT )) = ∑ I t (xt ,ut ) (3)
t =1
Vom denumi JT funcţionala de performanţă a procesului decizional
secvenţial. Este clar că pentru un orizont finit de T etape, o politică decizională este
584
Anexa B
complet determinată de deciziile (comenzile) u t, 1 ≤ t ≤ T adoptate în toate cele T

etape. Dacă orizontul este infinit, atunci:
∞
J ∞ (I1 (x1 ,u1 ), I 2 (x2 ,u2 ),..., I t (xt ,ut ),...) = ∑ I t (xt ,ut ) (4)
t =1
deci o politică decizională este un vector u = (u1, u2, …, ut,…) cu o infinitate de
componente definite în mod analog cu (2).
Pentru orice i şi j, 1≤ i ≤ T, numim subpolitică decizională de la i la j
vectorul uij = (ui, ui+1,…, uj ); o subpolitică u1T de la 1 la T este, evident, o
politică decizională.
Se observă că dacă se dă starea iniţială x0∈X şi o politică decizională
u = (u1,…, uT ), cu ut∈Ut (xt-1), 0 ≤ t ≤ T, atunci relaţiile (2) determină în mod unic
traiectoria de stare a sistemului. Într-adevăr, putem scrie succesiv:
 x1 = f1 ( x0 ,u1 ) = ~f1 ( x0 ,u1 )

(
 x2 = f 2 ~f1 ( x0 ,u1 ),u2 = ~ ) f 2 (x0 ,u1 ,u2 )
(5)

................................................................................

(~
) ~
 xT = fT fT −1 ( x0 ,u1 ,...,uT −1 ),uT = fT ( x0 ,u1 ,...,uT )
Se observă, de asemenea, că domeniile comenzilor (deciziilor) admisibile

Ut (x t-1), 1 ≤ t ≤ T sunt complet determinate dacă se dau starea iniţială x0 şi o
politică decizională u = (u1,…, uT ). Într-adevăr , putem scrie:
~
U1 (x0 ) = U1 (x0 )

( ~
)
U 2 (x1 ) = U~2 f1 ( x0 ,u1 ) = U~2 (x0 ,u1 )
(6)

..........................................................................................
 ~ ~
( ) ~
U T (xT −1 ) = U T fT −1 (x0 ,u1 ,...,uT −1 ) = U T (x0 ,u1 ,...,uT −1 )
Mai mult, se poate arăta uşor că pentru o stare iniţială x0 dată şi pentru o
~
subpolitică decizională u1t = (u1,…, ut) fixată, domeniul U t +1 (xt ) = U t (x0 ,u1 ,...,ut )
al deciziilor admisibile în etapa t+1 este, de asemenea, complet determinat.
În sfârşit, funcţionala de performanţă (3) poate fi scrisă sub forma:
~
JT (I1 ( x1 ,u1 ), I 2 ( x2 ,u2 ),..., IT (xT ,uT )) = JT ( x0 ,u1 ,...,uT ) (7)
Într-adevăr:
 I1 ( x1 ,u1 ) = I1 ~

( ) ~
f1 (x0 ,u1 ),u1 = I1 (x0 ,u1 )
 I 2 ( x2 ,u2 ) = I 2 ~ ( ) ~
f 2 (x0 ,u1 ,u2 ),u2 = I 2 ( x0 ,u1 ,u2 )
(8)

......................................................................................

(
~
) ~
 IT (xT ,uT ) = IT fT ( x0 ,u1 ,...,uT ),uT = IT (x0 ,u1 ,...,uT )
585
Înlocuim acum I t(x t,u t), 1 ≤ t ≤ T daţi de relaţiile (8) în funcţionala (3) şi
obţinem:
J T (I1 (x1 ,u1 ), I 2 ( x2 ,u2 ),..., IT (xT ,uT )) =
(9)
(
~ ~ ~
) ~
= J T I1 ( x0 ,u1 ), I 2 (x0 ,u1 ,u2 ),..., IT (x0 ,u1 ,...,uT ) = J T (x0 ,u1 ,...,uT )
Din relaţia (9) rezultă acum, imediat, că pentru o stare iniţială x0 dată şi
pentru o politică decizională u = (u1,…, uT) fixată, valoarea funcţionalei obiectiv a
procesului decizional este complet determinată. Evident că printre aceste politici
decizionale pot exista şi politici pentru care funcţionala obiectiv (3) îşi atinge
valoarea sa optimă (maximă sau minimă). Astfel de politici se vor numi politici
optimale.
B.2.3 Determinarea soluţiei optimale
Vom nota cu u*t , t∈[0,T] o decizie optimală. Este evident că ea depinde de

starea iniţială a sistemului x0 şi de deciziile adoptate până la momentul t-1.
Principiul de optimalitate cere ca toate aceste decizii adoptate anterior să fie şi ele
optimale, deci:
( )
u*t = u*t x0 ,u1* ,u*2 ,...,u*t−1 , 1 ≤ t ≤ T (10)
Să notăm cu x*t , 0 ≤ t ≤ T stările prin care trece sistemul atunci când este
( )
utilizată o politică optimală u* = u1* ( x0 ),...,uT* (x0 ) . Traiectoria optimală a
sistemului este definită de relaţiile de recurenţă:
( )
x*t = f t* x*t−1 ,u*t , 1 ≤ t ≤ T (11)
Se poate observa faptul că desfăşurarea procesului decizional secvenţial
este privită ca începând dintr-o stare iniţială dată x0 = x*0 şi terminând cu o stare
finală xT. Se spune, în acest caz, că procesul decizional respectiv este prospectiv.
În opoziţie cu procesul decizional de tip prospectiv este procesul
decizional retrospectiv, care începe cu o stare finală dată xT = xT* şi se termină în
starea iniţială x0. În acest caz, aplicarea unei decizii uT ∈ UT (x t) are ca efect
transferarea sistemului din starea xT într-o altă stare xT-1. În general, adoptarea unei
decizii ut ∈ Ut(xt) la momentul t, 1 ≤ t ≤ T are ca efect trecerea sistemului din starea
xt într-o nouă stare x t-1.
Evoluţia retrospectivă a sistemului dinamic se poate descrie atunci cu
ajutorul relaţiilor de recurenţă de forma:
 xt −1 = gt ( xt ,ut ) , 1 ≤ t ≤ T
 (12)
ut ∈ U t (xt )
Se poate arăta uşor că pentru o stare finală dată xT şi pentru o politică
u = (u1,…, uT ) fixată, evoluţia retrospectivă a sistemului este complet determinată.
Într-adevăr, putem scrie:
586
Anexa B
 xT −1 = gT ( xT ,uT ) = g~T ( xT ,uT )


 xT − 2 = gT −1 ( gT ( xT ,uT ),uT −1 ) = gT −1 ( xT ,uT ,uT −1 )
~ ~
 (13)
..............................................................................
 x = g ( g~ ( x ,u ,...,u ),u ) = g~ (x ,u ,...,u )
 0 1 2 T T 2 1 1 T T 1
Se observă, de asemenea, că mulţimile deciziilor admisibile Ut(xt), 1 ≤ t ≤
≤ T sunt complet determinate de starea finală xT dată şi de o politică u = (u1,…,uT)
fixată.
Într-adevăr, putem scrie succesiv:
~
U T (xT ) = U T ( xT )
 ~
U T −1 (xT −1 ) = U T −1 (g~T −1 (xT ,uT )) = U T −1 (xT ,uT )
 (14)
..................................................................................
 ~
U1 ( x1 ) = U1 ( g~2 ( xT ,uT ,...,u2 ),u1 ) = U1 (xT ,uT ,...,u1 )
Funcţionala obiectiv a procesului decizional retrospectiv se scrie:
J T (I1 (x1 ,u1 ),..., IT (xT ,uT )) = ΦT (xT ,uT ,...,u1 ) (15)
Într-adevăr, dacă notăm:

 IT ( xT ,uT ) = w ~ (x ,u )
T T T

 IT −1 (xT −1 ,uT −1 ) = IT −1 (gT (xT ,uT ),uT −1 ) = wT −1 (xT ,uT ,uT −1 )
~ ~
 (16)
..............................................................................................
 I ( x ,u ) = I (g~ (x ,u ,...,u ),u ) = w ~ ( x ,u ,...,u )
1 1 1 1 2 T T 2 1 1 T T 1
şi înlocuim fiecare I t(x t,u t) în (15), obţinem:
J T (I1 (x1 ,u1 ),..., IT ( xT ,uT )) = J T (w ~ (x ,u ,...,u ),..., w
1 T T 1
~ (x ,u )) =
T T T
(17)
= ΦT ( xT ,uT ,...,u1 )
Deci, pentru o stare finală xT dată şi pentru o politică u = (u1,…, uT ) fixată,
valoarea funcţionalei obiectiv este complet determinată.
Trebuie rezolvată, atunci, problema: Dintre politicile admisibile u = (u1,…,
,uT ) care determină sistemul să evolueze dintr-o stare finală xT dată într-o stare
iniţială x0, să se aleagă acea politică pentru care funcţionala obiectiv îşi atinge
optimul (maximul sau minimul).
Este evident că decizia optimală la momentul t este dată de relaţia:
( )
u*t = u*t xT* , 1 ≤ t ≤ T, xT = xT* (18)
( )
iar traiectoria optimală x*0 ,..., xT* este definită de relaţiile de recurenţă :
( )
x*t−1 = gt x*t ,u*t , 1 ≤ t ≤ T (19)
587
B.2.4 Algoritmul retrospectiv şi ecuaţia Bellman
Să descriem, în continuare, un algoritm de rezolvare a problemelor de

programare dinamică. Vom utiliza pentru aceasta procesul decisional retrospectiv
al cărui model matematic este de forma:
T
max ∑ I t (xt ,ut )
ut ∈U t ( xt ) t =1
în condiţiile: (20)
xt −1 = gt (xt ,ut ) , t ∈ [1,T ]
xT = xT* - dat
Dacă considerăm starea finală xT şi numărul de etape T drept parametri,
evident că valoarea funcţionalei de performanţă depinde de aceşti parametri.
Vom introduce funcţiile ST (xT) care verifică următoarea relaţie de
recurenţă:
ST ( xT ) = max (IT ( xT ,uT ) + ST −1 ( xT −1 )) =
uT ∈U T ( xT )
(21)
= max (IT ( xT ,uT ) + ST −1 ( gT ( xT ,uT )))
uT ∈U T ( xT )
Într-adevăr, este evident că:

 T 
ST (xT ) = max  IT (xT ,uT ) + max ∑ I t ( xt ,ut ) (22)
uT ∈U T ( xT ) uT ∈U T ( xT −1 ) t =1 
unde primul maxim se determină în condiţiile:
xT −1 = gT (xT ,uT ) (23)
în timp ce al doilea maxim cu restricţiile:
x t −1 = g t ( x t , u t ) , 1 ≤ t ≤ T-1 (24)
Deoarece al doilea maxim din relaţia (22), determinat cu restricţia (24),
este evident egal cu ST-1(xT-1), putem scrie:
ST (xT ) = max (IT (xT ,uT ) + ST −1 (xT −1 )) (25)
uT ∈U T ( xT )
unde maximul este determinat cu o singură restricţie (23).
Relaţia de recurenţă (22) rezultă acum uşor din (20) şi (25). Într-adevăr, se
observă că pentru T = 1 din (25) avem:
S1 (x1 ) = max (I1 (x1 ,u1 ) + S0 (x0 )) (26)
u1∈U1 ( x1 )
unde luăm S0(x0) = 0.
Atunci trebuie să rezolvăm problema:
max I1 ( x1 ,u1 )
u1∈U1 ( x1 )
x0 = g ( x1 ,u1 )
Soluţia acesteia, notată S1(x1), este utilizată în problema pentru T = 2:
588
Anexa B
S 2 ( x2 ) = max (I 2 (x2 ,u2 ) + S1 (x1 )) (28)

u 2 ∈U 2 ( x 2 )
În general, avem:
St ( xt ) = max (I t ( xt ,ut ) + St −1 ( xt −1 ,ut −1 )) (29)
ut ∈U t ( xt )
unde S0(x0) = 0 iar S t-1(x t-1,u t-1) este soluţia problemei:
t −1
max ∑ I k (xk ,uk )
u k ∈U k ( x k ) k =1
xk −1 = g k (xk ,uk ) , k = 1,2 ,...,t
Pentru t = T obţinem:
S T ( xT ) = max (I T ( x T , u T ) + S T −1 ( xT −1 , u T −1 )) (31)
uT ∈U T ( xT )
unde S T-1(x T-1,u T-1) este soluţia problemei:
T −1
max ∑ I t ( xt , u t )
uT −1∈U T −1 ( xT −1 ) t =1
xt = gt ( xt +1 ,ut +1 )
Bellman a arătat că rezolvarea acestui şir de probleme este echivalentă cu
rezolvarea iterativă a unui număr de T ecuaţii cu diferenţe finite de tipul (29).
Ecuaţia (29) se numeşte ecuaţia diferenţială Bellman sau ecuaţia de
recurenţă a programării dinamice.
Metoda de rezolvare prospectivă poate fi acum uşor introdusă considerând
drept parametri daţi orizontul de timp T şi starea iniţială x0.
Între principiul maximului şi programarea dinamică există o anumită
echivalenţă, în sensul că soluţiile obţinute prin fiecare dintre cele două metode sunt
identice dacă ele se aplică aceleiaşi probleme.
589
ANEXA C
Noţiuni financiare
C.1 Modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model)
( )
Fie W avuţia iniţială a unui investitor şi xi i ∈ 1, N suma investită în
activul riscant i. Vectorul x = ( x1 ,..., x N ) reprezintă deci un portofoliu de active
riscante deţinute de investitorul respectiv.
 N 
Restul avuţiei sale W − ∑ xi  acesta o investeşte într-un activ liber de risc
 i =1 
(obligaţiuni guvernamentale) având randamentul (venitul) R0 cunoscut.
Randamentele (veniturile) aleatoare R ~ ale activelor riscante au media şi,
i
respectiv, covarianţa date de:
E (R
~ )=
i R 0 + ρi , i = 1, N
( )
cov R~ i , R~ j = v ij , i , j = 1, N
La sfârşitul perioadei, avuţia investitorului va fi:
~  N  N 
W = W − ∑ x i  R 0 + ∑ x i R~ i 
 i =1  i =1 
~
Media şi dispersia variabilei aleatoare W sunt date de:
~
[ ] N
µ = E W = W R 0 + ∑ xi ρi (1)
i =1
[ ]
~ N N 
σ2 = var W =  ∑ ∑ vij xi x j  (2)
 i =1 j =1 
Investitorul va alege un portofoliu de active astfel încât să maximizeze
funcţia de utilitate U(µ,σ2) (unde ∂U / ∂µ > 0 , ∂U / ∂ σ2 < 0 ) , în condiţiile (1) şi (2).
Condiţiile de optim de ordinul întâi ale acestei probleme se scriu
∂U ∂µ ∂U ∂ σ2
⋅ + ⋅ =0
∂µ ∂x ∂ σ2 ∂ xi
sau (3)
∂U ∂U N
⋅ ρi + 2 2 ∑ vij x j = 0 , i = 1, N
∂µ ∂ σ j =1
590
Fie ρ = (ρ1 ,...,ρn ) vectorul veniturilor (randamentelor) aşteptate în exces şi

V = (v ij )i , j =1,N matricea de varianţă-covarianţă a activelor riscante, presupusă a fi
inversabilă (nesingulară).
Atunci condiţiile de ordinul întâi (3) se poate scrie într-o formă matriceală:
∂U  ∂U 
λ=− 2  , sau
∂µ  ∂ σ2  (4)
−1
x = λV ρ
Deoarece V şi ρ sunt independente de investitor iar λ este un coeficient ce
se poate determina, rezultă că este optim ca toţi investitorii să aleagă portofolii
riscante coliniare.
C.2 Opţiuni call
O opţiune call dă dreptul deţinătorului său să cumpere un activ pentru un

preţ dat, denumit preţ de exerciţiu, la sau înainte de o dată de expirare specificată.
De exemplu o opţiune call de Iulie asupra acţiunilor IBM cu un preţ de exerciţiu de
70$ permite deţinătorului acesteia să cumpere acţiuni IBM la un preţ de 70$ în
orice moment de timp înainte şi inclusiv la data expirării opţiunii (Iulie).
Deţinătorul unei opţiuni call nu este necesar să-şi exercite opţiunea. El îşi
va exercita opţiunea doar dacă valoarea de piaţă a activului, la data scadenţei,
depăşeşte preţul de exerciţiu. Când preţul de piaţă depăşeşte preţul de exerciţiu,
deţinătorul opţiunii poate fie să vândă opţiunea, fie să ţi-o exercite la preţul de
exerciţiu, obţinând un profit. Altfel, opţiunea rămâne neexercitată. Dacă ea nu este
exercitată înainte de expirarea datei contractului, o opţiune call expiră pur şi simplu
şi nu mai are valoare.
Preţul de cumpărare a opţiunii se numeşte premiu. El reprezintă
compensaţia pe care cumpărătorul unei opţiuni call trebuie să o plătească pentru
posibilitatea de a-şi exercita opţiunea dacă exercitarea acesteia devine profitabilă
până la data expirării. Vânzătorul opţiunii call, care se numeşte subscriitor,
primeşte deci premiul ca o plată a acceptării riscului să-şi vândă activul subscris la
o dată mai îndepărtată în schimbul unui preţ de piaţă mai scăzut al acestuia. Dacă o
opţiune call este lăsată să expire fără să fie exercitată deoarece preţul de exerciţiu
rămâne mai mare decât preţul de piaţă al activului, atunci subscriitorul opţiunii call
obţine un profit egal cu premiul încasat la vânzarea opţiunii.
Valoarea opţiunii call la data expirării este atunci:
S T − X dacă S T > X
Venitul deţinatorului de optiuni call = 
 0 dacă S T ≤ X
unde ST este valoarea acţiunii la expirare şi X este preţul de exerciţiu.
591
Anexa C
Această relaţie accentuează asupra proprietăţii opţiunii call de a genera un

venit negativ. Deci o opţiune call este exercitată doar dacă ST > X. Dacă ST ≤ X
opţiunea nu se exercită şi expiră la termenul stabilit.
Pierderea deţinătorului opţiunii call este, în acest caz, egală cu preţul iniţial
plătit pentru dreptul de a cumpăra activul la preţul de exerciţiu. Mai general,
profitul deţinătorului opţiunii call este valoarea opţiunii la expirare, minus premiul
plătit iniţial subscriitorului opţiunii. Deci deţinătorul opţiunii call înregistrează un
profit cu atât mai mare cu cât preţul de piaţă al activului devine mai mare.
Invers, subscriitorul activului înregistrează pierderi dacă preţul acestuia
devine mare. El va fi obligat, la exercitarea opţiunii call, să vândă activul care are
preţul de piaţă ST, cu un preţ de exerciţiu X:
−( S T − X ) dacăaST > X
Venitul subscriitorului optiunii call = 
 0 dacăaST ≤ X
Riscul său de pierdere este acoperit de venitul obţinut din premiul opţiunii.
C.3 Proces Weiner
Un proces stohastic ξ(t) cu mulţimea de parametri T ∈ [0,∞ ) care satisface

condiţia iniţială ξ(0) = 0 şi este cu creşteri independente pe T se numeşte proces
Wiener cu parametrii m şi σ dacă creşterile sale ξ(t ) − ξ(s ) pe orice interval
[s ,t ] ⊂ [0,∞ ) urmează repartiţii normale cu media m(t − s ) şi dispersia σ2 (t − s ) .
Un proces Wiener cu parametrii m=0 şi σ=1 se numeşte proces Brownian.
Dacă ξ(t ) este un proces Wiener cu parametrii m şi σ, se observă că
ξ(t ) − m(t )
ξ* (t ) = este un proces Brownian.
σ
Procesele Browniene au fost descoperite de botanistul englez R. Brown în
1828 când a observat că grăunţele fine de polen aflate în suspensie într-un pahar cu
apă au mişcări haotice, schimbându-şi continuu direcţia de deplasare. În 1900
L. Bachelier determină legile statistice care descriu această mişcare în cazul
unidimensional, iar A. Einstein dă o explicaţie ştiinţifică proceselor Browniene,
considerând că acestă mişcare haotică a paticulelor aflate în suspensie se datoreşte
ciocnirii cu moleculele de apă, care se află într-o continuă mişcare.
În 1923 N. Weiner, creatorul de mai târziu al ciberneticii, dă o descriere
riguroasă a acestor procese, generalizându-le în cazul multidimensional.
Procesul Weiner este un proces aleator cu creşteri staţionare: ξ(t ) − ξ(s ) nu
depinde de t şi s ci doar de t-s. Media procesului M(t)=mt iar dispersia procesului
D 2 (t ) = σ 2 t .
592
Funcţia de corelaţie R(s ,t ) = M [ξ(s ) ⋅ ξ(t )] − Mξ(s ) ⋅ Mξ(t ) = σ 2 s dacă

0 ≤ s < t şi σ2t dacă 0 ≤ t < s.
Densitatea de repartiţie normală de parametrii mt şi σ2t este
2
1 ( v − mt )
ϕ(v ,t ) = e − 2 σ2 t .
2πt ⋅ σ
593
ANEXA D
Procese de difuziune şi lema lui Ito
Fie x(t ) un proces determinist care creşte cu o rată constantă η , deci:

dx(t ) = ηdt
şi G[x(t ),t ] o funcţie continuă şi diferenţiabilă de x(t ) . Diferenţiala totală a lui G
este dată de:
∂G ∂G
dG = dx(t ) + dt
∂x ∂t
Dacă x(t ) este, însă, un proces stohastic această relaţie nu este adevărată.
Să presupunem, de exemplu, că x(t ) este un proces de difuziune a cărei rată de
creştere se abate aleatoriu de la η :
dx(t ) = ηdt + σdz (t ) ,
ηdt fiind schimbarea aşteptată în x, condiţionată de informaţia disponibilă la
momentul t iar σdz (t ) un termen de eroare cu σ un factor de scală. z (t ) se
numeşte proces Wiener sau mişcare Browniană şi are legea de mişcare dată de:
z (t ) = u t
unde u este o variabilă aleatoare normal distribuită de medie 0 şi varianţă 1
(Scriem, în acest caz, că u ~ N (0 ,1) ).
Schimbările infinitezimale în z (t ) pot fi descrise de
dz (t ) = z (t + dt ) − z (t ) = u t + dt t + dt − u t t = u~ dt
unde u t + dt t + dt ~ N (0 ,t + dt ) şi u t t ~ N (0,t ) determină noua variabilă

aleatoare u~ ~ N (0,1) . Într-adevăr, deoarece:
[ ]
E u t + dt t + dt − u t t = 0 şi
[ ]
Var u t + dt t + dt − u t t = t * dt − t = dt ,
u t + dt t + dt defineşte o nouă variabilă aleatoare u dt , unde u ~ N (0 ,1) .

~ ~
594
Pentru două momente discrete de timp, t şi t+1 avem:

x(t + 1) − x(t ) = ∫tt +1 dx(s ) = η∫tt +1 ds + σ ∫tt +1 dz (s ) = η + σu~
1424 3
z (t +1)− z (t )
Dacă x(t ) urmează un proces de difuziune atunci diferenţiala totală a

funcţiei G[x(t ),t ] va fi:
∂G ∂G σ2 ∂ 2 G
dG = dx(t ) + dt + dt
∂x ∂x 2 ∂ x2
Această relaţie este cunoscută ca lema (formula) lui Ito. Nu vom da o
demonstraţie riguroasă a acesteia.
595
BIBLIOGRAFIE
A
Abe, N., Warmuth, M.K. (1990) - On the Computaţional Complexity of
Approximating Distributions by Probabilistic Automata, in: Fulk, M.A.
and Case, J.(eds.), Proceedings of the Third Annual Workshop on
Computaţional Learning Theory, Morgan Kaufmann, Los Altos/Palo
Alto/San Francisco, pp.52-66
Abe, N., Warmuth, M.K. (1992) - On the Computaţional Complexity of
Approximating Distributions by Probabilistic Automata, in: Special Issue
on Computational Learning Theory, Machine Learning, 9(2/3)
Aberer, K.,Codenotti, B. (1992) - Towards o Compexity Theory for Aproximation,
International Computer Science Institute (ICSI), Berkeley,CA, TR-92-012
Abiteboul, S., Vardi, M.Y.,Vianu, V. (1997)- Fixpoint logics, relational machines,
and computational complexity, Journal of the ACM, 44(1), pp.30-56
Abraham, R. (1994) – Chaos, Gaia, Eros: A Chaos Pioneer Universes the Tree
Great Streams of History, Harper, San Francisco
Abraham, R., Keith, A., Foebbe, M., Mayer-Kress, G. (1991) – Double Cusp
Models, Public Opinion and Internaţional Security, Internaţional Journal of
Bifurcations and Chaos, 1(2), pp. 417-430
Abraham, R., Shaw, Ch. (1983 – 1989) – Dynamics: The geometry of Behaviour,
four volumes, Ariel Press, Santa Cruz, CA
Abraham, R., Shaw,Ch. (1990) – Dynamics: The Geometry of Behaviour,
Addison-Weley, Redwood City, CA
Ackoff, R. (1978) – The art of problem Solving, Wiley, New York
Ackoff, R. (1981) – Creating the corporate future, Wiley, new York
Ackoff, R., Emery, F.E. (1972) – On Purposeful Systems, Aldine Atherton,
Chicago
Adams, J.L. (1974) – Conceptual Blockbusting: A Guide to Better Ideas, Norton
Adams, R. (1988) - The 8th Day: Social Evolution as Self Organization of Energy,
University of Texas Press, Austin
Adams,J.A. (1989) – Human Factors Engineering, MacMillan, New York
Aghion, P., Howitt, P. (1992) - A Model of Growth Through Creative Destruction,
in: Econometrica, 51, pp. 325-351
Aghion, P., Howitt, P. (1998) - Endogenous Growth Theory, Cambridge, MA, The
M.I.T. Press, 1998
Alander, J.T. (2001) - An indexed bibliography of genetic algorithms in
economics, Technical Report, Report Series No. 94-1-ECO, Department of
Information Technology and production Economics, University of Vaasa,
http://www.uwasa.fi/
Albers, J. (1975) – Interaction of Color, revised edition, Yale University Press,
New Haven, CT
Albert, A. (ed.) (1995) – Chaos and Society, IOS Press, Amsterdam
596
Alemdar, N., Ozyildirim,S. (1998) - A genetic game of trade, growth and

externalities, in: Journal of Economic Dynamics and Control, 22(6), pp.
811-832
Alexander,C., Ishikawa, S.,Jacobson, M.S., Fiksdahl-King,I. Angel,S. (1977) – A
Pattern Language- Towns, buildings, construction, Oxford University
Press, New York
Allemang, D.,Tanner, M.C., Bylander, T., Josephson, J. (1987) - Computational
Complexity of Hypothesis Assembly, in: Proceeding of the 10th
International Joint Conference on Artificial Intelligence, Morgan
Kaufmann, Los Altos/Palo Alto/San Francisco, pp.1112-1119
Allen, J. (1995) - Natural Language Understanding, Benjamin Cummings
Allen, P.M., McGlade, J.M. (1989) – Optimality, Adequacy and the Evolution of
Complexity, in: Christiansen, P. and Parmentier, R. (eds.), Structure,
Coherence and Chaos in Dynamical Systems, Manchester University Press,
Manchester, pp. 3-21
Allen, T.F.H., Starr, T.B. (1982) – Hierarchy: Perspectives for Ecological
Complexity, Chicago University Press, Chicago
Alliot, J., Schiex,T. (1994) - Intelligence artificielle et informatique theoretique,
Cepadues-Editions, Paris
Allport, G. (1968) – The open system in personality theory, in: Buckley, W. (ed.),
Modern systems research for the behavioural sciences, Aldine Press,
Chicago, pp. 343-350
Alur, R., Henzinger, T.A.(1990) - Real-time Logics: Complexity and
Expressiveness, in: Proceedings, Fifth Annual IEEE Symposium on Logic
in Computer Science, IEEE Computer Society Press, Philadelphia,
Pennsylvania, pp. 390-401
Ammons, J.C., Govindaraj, T., Mitchell, C.M. (1988a) – Decision Models for
aiding firms control, IEEE Transactions on Systems, Man, and
Cybernetics, SMC-18(5)
Ammons, J.C., Govindaraj, T., Mitchell,C.M. (1988b) – A supervisory control
paradigm for real time control of flexible manufacturing systems, Annals
of Operations Research, 15, 313-335
Anderson, J. – Neuro-Computing 2, MIT Press
Anderson, J.R. (1986) – Rules of the Mind, Lawrance Erlbaum
Anderson, J.R. (1990) – The Adaptive Character of Thought, Lawrance Erlbaum
Anderson, P.W.,Arrow, J.K.,Pines, D. (eds.) (1988) - The Economy as an Evolving
Complex System, Addison-Wesley, New York
Anderson,J., Rosenfeld,E. (1988) – Neuro-Computing, MIT Press
Anderson,J.R. (1983) – The Architecture of Cognition, Harvard University Press
Angyal, A. (1969) - A Logic of Systems, in: Emery, F.E. (ed.), Systems Theory,
Volume 1, Harmondsworth, Penguin, pp. 17-29
Angyal, A. (1969) - A Logic of Systems, in: Emery, F.E.(ed.), Systems Theory,
volume I, Harmonsdsworth: Penguin, pp. 17-29
597
Bibliografie
Angyal, A. (1981) - Personality as a Hierarchy System, in: Emery,F.E.(ed.),

Systems Thinking, volume 2, Harmondsworth: Penguin, pp.125-139
Angyal, A. (1981) - Personality as a Hierarchy System, in: Emery, F.E. (ed.),
Systems Thinking, Volume 2, Harmondsworth, Penguin, pp. 125-139
Anon,(ed.) (1992a) – Proceedings of the 36th Annual Meeting of the Human
Factors Society, Part 1 of 2, Atlanta, GA, USA, volume 1, Human Factors
Society
Anon., (1992b) (ed.) – Proceedings of the 36th Annual Meeting of the Human
Factors Society, Part 2 of 2, volume 2, Atlanta, GA, USA, Human Factors
Society
Anthony, M., Shave-Taylor, J. (1993) – Bounds on the Complexity of Testing and
Loading Neurons, in: Kappen, B. and Gielen, S. (eds.) ICANN 93,
Springer, Berlin/Heidelberg/New York/Tokio, pp. 756-759
Arbib, M. (1986) – Construction of Reality, Cambridge University Press
Arbib, M. (1987) – Brains Machines and Mathematics, Springer Verlag, Berlin
Arbib, M. (1989) – Metaphorical Brain 2, Wiley, New York
Arbib, M. (1995) – The Handbook of Brain Theory and Neural Networks, MIT
Press
Arbib,M.(1972) - Metaphorical Brain, Wiley, New York
Arifovic, J. (1994) - Genetic algorithms learning and the cobweb model, in: Journal
of Economic Dynamics and Control, 18, pp. 3-28
Arifovic, J. (1995) - Genetic algorithms and inflationary economies, in: Journal of
Monetary Economics, 36, pp. 219-243
Arifovic, J. (1996) - The behavior of the exchange rate in the genetic algorithm and
experimental economies, in: Journal of Political Economy, 104(3), pp.
510-541
Arifovic, J. (19980 - Stability of equilibria under genetic-algorithm adaptation: an
analysis, in: Macroeconomic Dynamics, 2, pp. 1-22
Arifovic, J. (2001) - Evolutionary dynamics of curency substitution, in: Journal of
Economic Dynamics and Control, 25(3-4), pp. 395-417
Arifovic, J., Bullard, J., Duffy, J. (1997) - The transition from stagnation to growth:
An adaptive learning approach, in: Journal of Economic Growth, 2, pp.
185-209
Arnaut, L.Y., Greenstein, J.S. (1986) – Optimizing the Touch tablet: The effects of
control-displey gain and method of cursor control, in: Human factors,
28(6), 717-726
Arnold, V.I. (1986) – Catastrophe Theory, second edition, Springer Verlag, Berlin
Arnopoulos, P. (1993) – Sociophysics: Chaos and Cosmos in Nature and Culture,
Nova Science, New York
Arthur, W.B.(1990) - Positive Feedbacks in the Economy, in: Scientific American,
february 1990, pp. 92-99
Arthur, W.B.(1994) - Bounded Rationality and Inductive Behavior (the El Farol
Problem), in: American Economic Reviw, 84, pp. 406-411, 1994
598
Arthur, W.B.(1994) - Increasing Returns and Path Dependence in the Economy,

University of Michigann Press, Ann Arbor, 1994
Ashby, W. R. (1945) - The Physical Origin of Adaptation by Trial and Error,
Journal of General Psychology, 32, pp. 13-25
Ashby, W. R. (1945) - The Physical Origin of Adaptation by Trial and Error, in:
Journal of General Psychology, 32, pp. 13-25
Ashby, W. R. (1956) - An Introduction to Cybernetics, Chapman and Hall, London
Ashby, W. R. (1960) - Design for a Brain, second edition, Chapman and Hall,
London
Ashby, W.R., Conant, R. (eds.) (1991) - Mechanisms of Intelligence: Ross Ashby's
Writings on Cybernetics, Intersystems Publications, Seaside, California,
1981
Atteson, K. (1991) – Descriptive Complexity Approaches to Inductive Inference: A
Critical Review, Department of Computer and Information Science,
University of Pennsylvenia, Philadelphia, MS-CIS-91-73, GRASP LAB
277
Auer, P., Long, P.M., Maass, W., Woeginger, G.J. (1995) – On the Complexity of
Function Learning,in: Machine Learning, 18, pp.187 -230
Augros, R., Stanciu, G. (1987) – The New Biology. Discovering the Wisdom in
Nature, New Science Library, Boulder
Aulin, A.(1982) - The Cybernetic Laws of Social Progress, Pergamon Press,
Oxford, 1982
Axelrod, R. (1984) - The Evolution of Cooperation, Basic Books, New York
Axelrod, R.M. (1997) – The Complexity of Cooperation: Agent-Based Models of
Competition and Collaboration, Princeton University Press, Princeton, NJ
Axtell, R. (2000) - Why Agents? On the Varied Motivations for Agent Computing
in the Social Sciences, Working Paper no. 17, Centre on Social and
Economic Dynamics http://www.brook.edu/es/dynamics
B
Baaz, M., Leitsch, A. (1992) – Complexity of Resolution Proofs and Function
Introduction, Journal of Pure and Applied Logic, 57
Back, P., Chen, K.(1991) - Self-organized Criticality, in: Scientific American,
January, 1991, pp. 46-53
Back, P., Tang, C., Weisenfeld, K.( 1988) - Self-Organized Criticality, in: Phisycal
Review A, 38, pp. 364-374
Backus, D., Kehoe, P., Kehoe, T. (1992) - In Search of Scale Effects in Trade and
Growth, in: Journal of Economic Theory, 58, pp. 377-409
Baeckstroem, C., Nebel, B. (1992) – On the Computational Complexity of
Planning and Story Understanding, in: Neumann, B. (ed.), Proc. Of 10th
European Conference on Artificial Intelligence (ECAI92), Wiley,
chicester/London/New York, pp. 349-353
599
Bibliografie
Baeckstroem, C., Nebel, B. (1993) – Complexity Results for SAS+ Planing, in:
Bajcsy, R. (ed.), Proceedings of the 13th International Joint Conference on
Artificial Intelligence, Morgan Kaufmann, Los Altos/Palo Alto/ San
Francisco, pp. 1430-1435
Bailey, N.T.J. (1984) – Some Issues in the Cybernetics of Disease Control, in:
Trappl,R. (ed.) , Cybernetics and Systems Research 2, North-Holland,
Amsterdam/New York, pp. 499-504
Balakrishnan, S.V. (1998) – Effect of Task Complexity on Search Strategies for the
Motorola Lexicus Continuous Speech Recognition System, in: Proceedings
of the 5th International Conference on Spoken language Processing
(ICSLP’98), Sydney, Australia
Baluja, S. (1995) - An empirical comparaison of seven iterative and evolutionary
function optimization heuristics, working paper
Barro, R.J., Sala-I-Martin, X.(1995) - Economic Growth, NY, McGraw-Hill
Barto, A.G., Singh, S.P. (1990) – On the Computational Economics of
Reinforcement Learning, in: Touretzky, D.S.,et al.(eds), Connectionist
Models, Morgan Kaufmann, Los Altos/Palo Alto/San Francisco, pp. 35-44
Bauer, R. (1994) - Genetic algorithm and investment strategies, John Wiley and
Sons
Beaumont, P., Bradshaw, P. (1995) - A distributed parallel genetic algorithm for
solving optimal growth models, in: Computational Economics, 8(3), pp.
159-180
Beenstock, M., Szpiro, G. (1999) - Specification search in non-linear time series
models using the genetic algorithm, working paper
Beer,St. (1994) – Decision and Control. The Meaning of Operational Research and
Management Cybernetics, Wiley, New York
Bekjarov, E., Athanassov, A. (1990) – Organizational Cybernetics and Large Scale
Social Reforms in the Context of Ongoing Developments, in: Trappl,R.
(ed.) – Cybernetics and Systems ’90, World Scientific Publishing,
Singapore/London, pp. 1065 -1072
Bellman, R. (1967) – Introduction to the Mathemetical Theory of Control
Processes, vol.1, Academic Press, San Diego,CA
Benhabib, J. (ed.) (1992) - Cycles and Chaos in Economic Equilibrium,
Princeton,NJ, Princeton University Press,1992
Berry, M.V., Percival, I.C., Weiss, N.O. (eds.) (1987) - Dynamical Chaos, London,
The Royal Society, 1987
Bertalanffy, L. von (1973) – General System Theory, Academic Press, New York
Bogdanski, C. (1986) – Physical Cybernetics; its Elementary Laws, in: Trappl, R.
(ed.), Cybernetics and Systems’86, Reidel, Dordecht/Boston, pp. 11-18
Bone, R., Thillier, R., Yvon, F., Asselin, J. (1998) - Optimization by genetic
algorithm of stochastic linear models of time series, in: Aurifeiile, J.-M.,
Deissenberg, C. (eds.) , "Bio-Mimetic approaches in Management Science,
Kluweer, pp. 153-162
600
Boulding, K.E.(1978) - Ecodynamics: a new theory of societal evolution, Sage,

London
Brock, W.A., Hsich, D.a., LeBaron,B. (1991) - Nonlinear Dynamics, Chaos and
Instability: Statistical Theory and Economic Evidence, Cambridge,MA,
The M.I.T. Press, 1991
Buckley, W. (ed.) (1968) - Modern Systems Research for the Behavioral Scientist,
Chicago, IL, Aldine Publishing
Buckley, W. (ed.) (1968) – Modern Systems Research for the Behavioural
Scientist, Aldine Publishing, Chicago
Bullard, J., Duffy, J. (1997) - A model of learning and emulation with artificial
adaptive agents, in: Journal of Economic Dynamics and Control, 22, pp.
179-207
Burcier, P. de (1996) – Using A-Life to Study Bee Life: The Economics of Central
Place Foraging, in: Maes, P. et al. (eds.), From Animals to Animats 4, MIT
Press, Branford Books, Cambridge/London
C
Casdagli, M., Eubank, St. (eds.) (1992) - Nonlinear Modelling and Forecasting,
Redwood City, CA, Addison-Wesley, 1992
Casti, J. (1979) - Connectivity, Complexity, and Catastrophe in Large-Scale
Systems, Wiley, New York
Casti, J.L. (1979) - C0nnectivity, Complexity, and Catastrophe in Large-Scale
Systems, Chicester, John Wiley and Sons,1979
Casti, J.L.(1994) - Complexification: explaining o paradoxal world through the
science of surprise, Harper and Collins, 1994
Cătoiu, I., Teodorescu, N. (1997) - Comportamentul consumatorului, Editura
Economică, Bucureşti
Checkland, P. (1981) - Systems Thinking, Systems Practice , Chichester, Wiley
and Sons
Checkland, P., Scholes, J. (1990) - Soft Systems Methodology, Chicester, Wiley,
New York
Checkland, P., Scholes, J. (1993) - Soft Systems Methodology in Action,
Chichester, Wiley and Sons
Chiriţă, Nora, Scarlat, E. (1998) - Dinamica economică, Editura Etape, Sibiu
Chow, G.C. (1975) - The Theory of the Firm, Wiley, New York
Clark, A. (1997) - Being There: Putting Brain, Body, and World Togheter Again,
MIT Press
Crutchfield, J., Farmer, J.D., Packard, N., Shaw, R.(1986) - Chaos, in: Scientific
American, 255(6), December, 1986, pp. 46-57
601
Bibliografie
D
Davis, L. (1987) - Genetic Algorithms and Simulated Annealing, Morgan
Kaufmann, Los Altos, CA
Dawid, H. (1996) - Adaptive Learning by Genetic Algorithms: Analitical Results
and Applications to Economic Models, Springer-Verlag, Berlin, 1996
Dawid, H. (1999) - On the convergence of genetic learning in a double auction
market, working paper, University of Vienna
Day, R.H. (1994) - Complex Economic Dynamics, vol. 1: An Introduction to
Dynamical Systems and Market Mechanisms, Cambridge, MA, The M.I.T.
Press
Dooley, K., Corman, S. (1999) - Agent-based Genetic and Emergent
Computational Models of Complex Systems,
www.eas.asu.edu/~kdooley/pubs/
E
Eden, C.L. (1989) - Using Cognitive Mapping for Strategic Options Development
and Analysis (SODA), in: Rosenhead, J. (ed.), Rational Analysis for a
Problematic World, Chichester, Wiley
Ellickson, B. (1993) - Competitive equilibrium: Theory and Application,
Cambridge University Press
Emery, F.E., Trist, E.L. (1973) - Towards a Social Ecology: Contextual
Appreciations of the Future in the Present, London, Plenum Publishing
Company Limited
Espejo, R., Harnden, R. (1989) - The Viable Systems Model: Interpretations and
Applications of Stafford Beer's Viable Systems Model, Chichester, Wiley
F
Farmer, J.D. (2000) - Market force, ecology and evolution, in: Journal of Economic
Behaviour and organization, Springer, Berlin
Farmer, J.D. (2000) - Toward Agent-based Models for Investment,
www.santafe.edu/~jdf/
Fiaschi, D., Sordi, S. (1999) - Real business cycle models, endogenous growth
models and cyclical growth: a critical survey, working paper
Flood, R. L., Robinson, R.L.(1988) - Analogy and Metaphor and Systems and
Cybernetics Methodology, Cybernetics and Systems, 19/6, 1988, pp.501-
520
Flood, R.L., Carson, E.R. (1988) - Dealing with Complexity: An Introduction to
the Theory and Application of Systems Science , New York, NY, Plenum
Press
602
Foerster, H. von (1960) - On self-organising systems and their environment. Self-

Organising Systems, M.C. Yovits and S. Cameron (eds.), pergamon Press,
London
Foerster, H. von (1996) - Cybernetics of Cybernetics (2nd edition), Future Systems,
Mineapolis, 1996
Foerster, H. von, Zopf, G. (eds.) (1962) - Principles of Self-Organization,
Pergamon, New York, 1962
Francois, C. (ed.) (1997) - International Encyclopedia of Systems and Cybernetics,
Saur, Munich, Germany, 1997
G
Garrison, R.W. (1989) - The Austrian Theory of the Business Cycle in the Light of
Modern Macroeconomics, in: Review of Austrian Economics, 3, pp. 3-29
Gell-Mann, M.(1994) - The Quark and the Jaguar: Adventures in the Simple and
the Complex, W.H. Freeman, San Francisco, 1994
Geyer, F. (wed.) - Sociocybernetics: Complexity, Dynamics, and Emergence in
Social Science, MCB University Press, Bradford, West Yorkshire, UK,
1997
Gigh, J.P. (1978) - Applied General System Theory, Harper & Row, New York
Gilbert, N., Terna, P. (1999) - How to build and use agent-based models in social
science, working paper, http://web.econ.unito.it/deposito
Gleick, J.(1987) - Chaos: Making a New Science, Penguin Books, New York
Goldberg, D. (1989) - Genetic Algorithm in Search, Optimization and Machine
Learning, Addison-Wesley, 1989
Goldstein, J. (2001) - Scientific & Mathematical Roots of Complexity Science,
working paper, www.plexusinstitute.com/edgeware/archive/think
Goodwin, R.M. (1990) - Chaotic Economic Dynamics, Oxford, Clarendon Press,
1990
Groessing, G. - Quantum Cybernetics, Springer, Berlin/Heidelberg/New York,
2000
H
Haaolland, J.H., Holyoak, K.J., Thagard, P.R. (1989) - Induction, processes of
Inference, Learning, and Discovery, cambridge, MA, MIT Press
Hall, A.D. (1989) - Metasystems Methodology, Oxford, Pergamon
Heims, S. (1991) - The Cybernetic Group, MIT Press, Cambridge MA, 1991
Heylighen, F. - Principles of Systems and Cybernetics: An Evolutionary
Perspective, in: Trappl, R. (ed.), Cybernetics and Systems '92, World
Scientific Publishing, Singapore/London, pp.3-10, 1992
Heylighen, F. (ed.) (1997) - The Evolution of Complexity, Kluwer Academic,
Dordrecht, 1997
603
Bibliografie
Heylighen, F., Joslyn, C. (2001) - Cybernetics and Second Order Cybernetics, in:
Meyers, R.A.(ed.) , Encyclopedia of Physical Science and Technology,
vol.4 (3rd ed.), Academic Press, New York, pp. 155-170
Heylighen, F., Rosseel, E., Demeyere, F. (eds.) (1990) - Self-Steering and
Cognition in Complex Systems: Towards a New Cybernetics, New York,
NY, Gordon and Breach
Hilten, O. von, Kort, P.M., Loon, P.J. (1996) - Dynamic Policy of the Firm. An
Optimal Control Approach, Springer, Berlin, 1996
Hjalmarson, L., Marin, D., Scarlat, E., Tigănescu, E. (1995) - Microeconomie. O
abordare cantitativă, Editura Omnia, Braşov
Holland, J.H. (1975) - Adaptation in Natural and Artifficial Systems, University of
Michigan Press
Holland, J.H. (1999) - Emergence: from chaos to order, Reading, Mass.: Addison-
Wesley, 1999
Holland, J.H.(1992) - Adaptation in Natural and Artificial Systems: An
Introduction Analysis with Applications to Biology, Control and Artificial
Intelligence, MIT Press, Cambridge, MA
Holland, J.H.(1996) - Hidden Order: How adaptation builds complexity, Addison-
Wesley, 1996
J
Jantsch, E.(1979) - The Self-Organizing Universe: Scientific and Human
Implications of the Emerging Paradigm of Evolution, Oxford, Pergamon
Press, 1979
Jefferies, P., Johnson, N.F. (2002) - Designing agent-based market models,
Complexity Digest, 30, www.phil.pku.edu.cn/resguide/comdig
Jong, K.D. (1985) - Genetic algorithms: a 10 year perspective, in: IEEE, ed.,
"Proceedings of the First International Conference on Genetic Algorithms",
pp.169-177
K
Kalman, R.E., Falb, P.L., Arbib, M.A. (1987) - Teoria sistemelor dinamice, Editura
Tehnică, Bucureşti
Kampnan, C., Sterman, J.D. (19980 - Feedback complexity, bounded rationality,
and market dynamics, preprint
Katz, D., Khan, K.L. (1969) - Common Characteristics of Open Systems, in:
Emery, F.E. (ed.), Systems Thinking, Harmondworth, penguin
Kauffman, S.A.(1991) - Antichaos and Adaptation, in: Scientific American, August
1991, pp. 78-84
Kauffman, S.A.(1993) - The Origins of Order: Self-Organization and Selection in
Evolution, Oxford University Press, New York, 1993
604
Kauffman, S.A.(1995) - At Home in the Universe: The Search for Laws of Self-
Organization and Complexity, Oxford University Press, Oxford, 1995
Klir, G. (1985) - The Architecture of Systems Problem Solving, New York, NY,
Plenum Press
Klir, G. (1991) - Facets of Systems Science , New York, NY, Plenum Press
Kosorukoff, A., Goldberg, D.E. (2001) - Genetic algorithms for social innovation
and creativity, IlliGAL Report No. 2001005
Koutsouyanis, A. (1991) - Modern Microeconomics, Macmillan, London
Koza, J. (1991) - A genetic approach to econometric modeling, in: Bourgine, P.,
Walliser, B. (eds.) , Economics and Cognitive Science, Pergamon Press,
pp. 57-75
Koza, J. (1992) - Genetic Programming, MIT Press
Krishnakumar, K., Goldberg, D. (1992) - Control system optimization using
genetic algorithm in: Journal of Guidance, Control, and Dynamics, 15(3),
pp. 735-740
Kydland, F., Prescott, E. (1982) - Time to build and agregate fluctuations, in:
Econometrica, 50(6), pp. 1345-1370
L
Lancaster, K. (1968) - Mathematical Economics, Macmillan, London
Langton, C.G.(1990) - Computation at the Edge of Chaos: phase transitions and
emergent computation, in: Physica D, 42, 1-3, pp. 12-37,1990
Langton, C.G., Taylor, C., Fatrmer, J.D., Rasmussen, S. (eds.) (1992) - Arti9ficial
Life II: proceedings of the Second Artificial Life Workshop, Addison-
Wesley, Redwood City CA, 1992
Langton,C.G.(ed.) (1989) - Artificial Life: The proceedings of an Interdisciplinary
Workshop on the Synthesis and Simulation of Living Systems, Adison-
Wesley, Redwood City CA, 1989
Lasdon, L.S. (1975) - Teoria optimizării sistemelor mari, Editura Tehnică,
Bucureşti
LeBaron, B. (1998) - Agent based computational finance: Suggested reading and
early research, Technical report, Graduate School of International
Economics and Finance, Brandeis University
Lewis, P.J. (1984) - Information-Systems Development: Systems Thinking in the
Field of Information Systems, London, Pitman
Lewis, P.J. (1991) - The Decision Making Basis for Information Systems: The
Contribution of Vickers' of Appreciation to a Soft Systems Perspective, in:
European Journal of Information Systems, 1(1), pp. 33-43
Lewis, P.J. (1992) - Rich Picture Building in the Soft Systems Methodology, in:
European Journal of Information Systems, 1(5), pp. 351-360
Lewis, P.J. (1993) - Linking Soft Systems methodology with Data- Focused
Information Systems Development, in: Journal of Information Systems,
3(3), pp. 169-186
605
Bibliografie
Lewis, P.J. (1994) - Identifying Cognitive Categories: The Basis for Interpretative
Data Analysis Within Soft Systems Methodology, in: International Journal
of Information management, 13(5), pp. 373-386
Lewis, P.J. (1995) - Information Systems Development: Systems Thinking in the
Field of Information Systems, London, Pitman
Lofgren, L. (1977) - Complexity of Description of Systems: A Foundational Study,
in: International Journal of General Systems, 3, pp. 197-214
Lucas, R.E. (1988) - On the Mechanics of Economic Development, in: Journal of
Monetary Economics, 22, pp. 3-42
M
Mandelbrot, B.B. (1983) - The Fractal Geometry of Nature, Freeman, New York,
1983
Mankiw, N.G., Romer,D., Weil,D. (1992) - A Contribution to the Empirics of
Economic Growth, in: Qurterly Journal of Economics, 107, pp. 407-438
Maruyama, M. (1963) - The Second Cybernetics: Deviation-Amplifying Mutual
Causal Processes, in: American Sci3entist 51, No.2, pp. 164-179, 1963
Mateos, R., Olmedo, E., Sancho, M., Valderas, J.M. (2002) - From linearity to
complexity: Towards a new economies, Complexity International, Draft
manuscript, www.csu.edu.au/ci/
Mattana, P., Venturi, B. (1999) - Existence and stability on periodic solutions in the
dynamics of edogenous growth, in: Revista Internationale di Scienze
Economiche e Sociali, 46(2), pp. 259-284
Maturana, H.r., Varela, F.J. (1992) - The Tree of Knowledge: The Biological Roots
of Understanding (rev. ed.), Shambhala, Boston, 1992
McCallum, B.T. (1988) - Postwar developments in Business Cycle Theory: A
moderately classical perspective, in: Journal of Money, Credit, and
Banking, 20(3), pp.459-476
Melnichenko, O.M. (2000) - Theories of Change as an Intellectual Technology:
Toward a Third Order Cybernetics, in: Trappl, R. (ed.), Cybernetics and
Systems 2002, Austrian Society for Cybernetic Studies, vol. 1-2, pp. 504-
507, 2002
Melnikov, G.P. - Systemology and Linguistic Aspects of Cybernetics, Gordon and
Breach, London/New York, 1988
Mesarovic, M.D. (1968) - Systems Theory and Biology, Berlin, Springer Verlag
Mesarovic, M.D., Takahara, Y. (1988) - Abstract Systems Theory, Berlin, Springer
verlag
Michalewicz, Z. (1992) - Genetic Algorithms + Data Structures = Evolution
programs, Springer-Verlag
Monod,J. (1972) - Chance and Necesity, Collins, London, 1972
Mulligan, C.B., Sala-I-Martin,X. (1993) - Transitional Dynamics in Two-Sector
Models of Endogenous Growth, in: Quarterly Journal of Economics, 108,
pp. 739-775
606
Murata, Y. (1977) - Mathematics for Stability and Optimization of Economic

Systems, Academic Press, New York
N
Nelson, R.R., Winter, S. (1982) - An Evolutionary Theory of Economic Change,
The Belknap Press of Harvard University, London
Nelson, R.R., Winter, S.G. (1982) - An Evolutionary Theory of Economic Change,
Harvard University Press, Cambridge, Mass.
Nicolis, G., Prigogine, I.(1977) - Self- Organization in Non-Equilibrium Systems,
Wiley, New York, 1977
Nicolis, G., Prigogine, I.(1989) - Exploring Complexity, Freeman, New York, 1989
O
Obstfeld, M. (1982) - Agregate Spending and the Terms of Trade: In There a
Laursen-Metzler Effect?, in: Quarterly Journal of Economics, 97, pp. 251-
270
Obstfeld, M. (1994) - Risk-Taking, Global Diversification and Growth, in:
American Economic Review, 84, pp.1310-1329
O'Hara, M. (1995) - Market Microstructure Theory, Blackwell, Oxford
Ortigueira, S., Santos, M.S. (1997) - On the Seppe of Convergence in Endogenous
Growth Models, in: American Economic Review, 87, pp. 383-399
Ozyildirim, S. (1997) - Computing open-loop noncooperative solution in discrete
dynamic games, in: Evolutionary Economics, 7(1), pp. 23-40Ostermark, R.
(1999) - Solving irregular econometric and mathematical optimization
problems with a genetic hybrid algorithm, in: Computational Economics,
13, pp. 103-115
P
Pan, Z., Chen, Y., Khang, L., Zhang, Y. (1995) - Parameter estimation by genetic
algorithms for nonlinear regresion, in: Proceedings of International
Conference on Optimization Techniques and Applicatuions, World
Scientific, pp. 946-953
Parunak, H. Van Dyke (1997) - From Chaos to Commerce: Practical Issues and
Research Opportunities in the Nonlinear Dynamics of Decentralized
Manufacturing Systems, working paper
Parunak, H. Van Dyke, Savit, R., Riolo, R.L. (1998) - Agent-Based Modeling vs.
Equation-Based Modeling: A Case Study and Users Guide, in: Proceedings
of Multi-agent systems and Agent-based Simulation (MABS'98), pp. 10-
25, Springer, LNAI 1534, 1998
Penescu, C. (1975) - Sisteme. Concepte, caracterizări, sisteme liniare, Editura
tehnică, Bucureşti
607
Bibliografie
Pereira, R. (2000) - Genetic algorithm optimization for finance and investment,

Technical report, La Trobe University
Petterro, P.F. (1998) - Technological Change and Population Growth, in: Journal of
Economic Growth, 3, pp. 283-311
Poggio, T., Lo, A.W., LeBaron, B., Chan, N.T. (1999) - Agent-Based Models of
Financial Markets: A Comparaison with Experimental Markets,
www.ebusiness.mit.edu
Prigogine, I.(1980) - From Being to Becoming: Time and complexity in the
physical sciences, Freeman, San Francisco, 1980
Prigogine, I., Stengers, I.(1984) - Order out of Chaos, Bantam Books, New York,
1984
R
Rapaport, A. (1984) - General Systems Theory: Essential Concepts and
Applications, Cambridge, Abacus Press
Rav, Y. (2002) - Perspectives on the History of the Cybernetics Movement: The
Path to Current Research through the Contributions of Norbert Wiener,
Warren McCulloch, and John von Neumann, in: Cybernetics and Systems,
33(8), 779, 2002
Rebelo, P. (1992) - Growth in Open Economies, in: Metzler,A.H., Plosser, C.I.
(eds.) Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy, vol. 36,
Amsterdam, North-Holland, 1992
Resnik, M. (1997) - Tutles, Termites, and Traffic Jam, Cambridge: MIT Press
Romer, P.M. (1989) - Capital Accumulation in the Theory of Long-Run Growth,
in: Barro, R.J. (ed.) - Modern Business Cycle Theory, Cambridge, MA,
Harvard University Press
Romer, P.M. (1990) - The Origins of Endogenous Growth, in: Journal of Economic
perspective, 8, 1994, pp. 3-22
Rosen, R. (1985) - Anticipatory Systems: Philosophical, Mathematical and
Methodological Foundations, Oxford, Pergamon Press
Ruggiero, M. (1997) - Cybernetic Trading Strategies, John Wiley and Sons
S
Sage, T.J. (1968) - Optimum Systems Control, Prentice Hall, New York
Sandholm, T., Ygge, F. (2001) - Constructing Speculative Demand Functions in
Equilibrium Markets, preprint
Sandquist, G.M. (1985) - An Introduction to Systems Science, Englewood Cliffs,
NJ, Prentice Hall
Sargent, T. (1993) - Bounded Ratinality in Macroeconomics, Oxford University
Press
Scarlat, E. (1994) - Dinamica sistemelor, Editura ASE, Bucureşti
608
Scarlat, E., Chiriţă, Nora (1997) - Bazele ciberneticii economice, Editura

Economică, Bucureşti
Scarlat, E., Chiriţă, Nora (1998) - Sisteme cibernetice ale economiei de piaţă,
Editura Economică, Bucureşti
Scarlat, E., Chiriţă, Nora (1999) - Analiza şi modelarea sistemelor cibernetico-
economice, Editura Etape, Bucureşti
Scarlat, E., Chiriţă, Nora (1999) - Politici macroeconomice. Teorie şi practică,
Editura Economică, Bucureşti
Scarlat, E., Chiriţă, Nora (2001) - Macroeconomie dinamică, Editura Economică,
Bucureşti
Scholl, H.J. (2001) - Agent-Based and System Dynamics Modeling: A Call for
Cross Study and Joint Research, presented at 34th Hawaiian International
Conference on System Science, Maui, HI, 2001
Schulenberg, S., Ross, P. (2000) - An adaptive agent based economic model, in:
Lanzi, P.L., Stolzmann, W., Wilson, S.W. (eds.) - Learning classifier
systems. From foundations to applications, vol. 1813 of Lecture notes in
artificial intelligence, Springer, Berlin, pp. 263-282
Segerstorm, P. (1998) - Endogenous Growth Without Scale Effects, in: American
Economic Review, 88, pp. 1290-1311
Silverberg, G. (1997) - Evolutionary Modeling in Economics: Recent History and
Immediate Prospects, Workshop "Evolutionary Economics as a Scientific
Research Programme, Stockholm
Simon, H. (1970) – The Sciences of the Artificial, Cambridge, Mass.: MIT Press,
1970
Singh, M.G. (ed.) (1988) - Systems and Control Encyclopedia, Oxford, Pergamon
Press
Singh, M.G., Titli, A. (1978) - Systems: Decomposition, Optimization and Control,
Pergammon Press
Snow, B.A. (1990) - Education in the Systems Science: An Annotated Guide to
Education and Research Opportunities in the Sciences of Complexity,
Berkely, CA, The Elmwood Institute
Solow, R.M. (1956) - A Contribution to the Theory of Economic Growth, in:
Quarterly Journal of Economics, 70, pp. 65-94
Solow, R.M. (1994) - Perspectives on Growth Theory, in: Journal of Economic
Perspectives, 8, pp. 45-54
Sommerhoff, G. (1969) - The Abstract Characteristics of Open Systems, in: Emery,
F.E. (ed.) , Systems Thinking, Harmondsworth, Penguin
Spircu, Liliana, Scarlat, E., Oprescu, Gh., Chiriţă, Nora (2002) - Bazele ciberneticii
economice I, Editura Economică, Bucureşti
Stacey, R.D. (1992) - Managing the Unknowable: Strategic Boundaries Between
Order and Chaos in Organizations, Jossey-Bass Publishers, San
Francisco,CA, 1992
Stadler, G. (1990) - Business cycle models with endogenous technology, in:
American Economic Review, 80(4), pp. 763-778
609
Bibliografie
Stigliz, J. (1993) - Endogenous growth and cycles, NBER Working Paper, no. 4286
Swan, T.W. (1956) - Economic Growth and Capital Accumulation, in: Economic
record, 32, pp. 334-361
Swan, T.W. (1960) - Economic Control in a Dependent Economy, in: Economic
Record, 36, pp. 51-66
Szpiro, G. (1997a) - Forecasting chaotic time series with genetic algorithma, in:
Physical Review E 55, pp. 2557-2568
Szpiro, G. (1997b) - A search for hidden relationships: data mining with genetic
algorithms, in: Computational Economics, 10, pp. 267-277
T
Takayama, A. (1985) - Mathematical Economics, 2nd edition, Cambridge
University Press, Cambridge, Mass.
Thom, R. (1975) - Structural Stability and Morphogenesis, Benjamin, Reading
MA, 1975
Trappl, R. - Cybernetics: Theory and Applications, Hemisphere, Washington, DC
and Springer, Berlin, 1983
Turnowski, St. (1997) - International Macroeconomic Dynamics, Cambridge, MA,
MIT Press
Turnowski, St. (2000) - Growth in a Open Economy: Some Recent Developments,
Working Paper, University of Washington, Seattle WA, 2000
Turnowsky, St. (1999) - Knife-Edge Conditions and the Macrodynamics of Small
Open Economies, working paper, university of Washington, Seatlle, WA,
october 1999
U
Umpelby, S.A. - Four Models from Cybernetics to Guide our Understanding of
Cyberspace, in: Trappl, R. (ed.), Cybernetics and Systems'96,
Oesterreichische Studiengesellschaft fuer Kibernetik, Wien, 2 vols., pp.
868-870, 1996
Umpelby, S.A. - The Cybernetics of Conceptual Systems, in: Cybernetics and
Systems, 28(8), 1998
Umpelby, S.A. - The Science of Cybernetics and the Cybernetics of Science, in:
Cybernetics and Systems, 21/1, pp. 109-122, 1990
Umpelby, S.A. (2001) - What Comes after Second Order Cybernetics?
Forthcoming in: Cybernetics and Human Knowing
Umpleby, S.A., Dent, E.(1999) - The Origins and Purposes of Several Traditions in
Systems Theory and Cybernetics, Cybernetics and Systems, 30(2), 79,
1999
Uzawa, H. (1961) - On a Two-Sector Model of Economic Growth, in: Review of
Economic Studies, 29, pp. 40-47
610
V
Valle, R. - The Many Roots of Cybernetics, in: Trappl, R. (ed.), Cybernetics and
Systems 2002, Austrian Society for Cybernetic Studies, vol. 1-2, pp. 906-
908, 2002
Vallee, T. (2000) - Heterogenous inflation learning: communication versus
experiments, Working paper presete a la conference: "Complex behavior in
economics: modeling, computing, and mastering complexity, Aix en
Provence, Marseille, France, 4-6 mai, 2000
Vallee, T., Başar, T. ( 1998) - Incentive Stackelberg solutions and the genetic
algorithm, in: Proceedings of the 8th International Symposium on Dynamic
Games and Applications, Château Vaalsbroek, Maastricht, The
Netherlands, July 5-8, 1998, pp. 633-639
Vallee, T., Yildizoglu, M. (2001) - Presentation des algorithmes genetiques et de
leurs applicatuions en economie, working paper, Universite de Nantes, 7
septembre 2001
Varela, F.(1979) - Principles of Biological Autonomy, North Holland, New York,
1979
Varian, H.R. (1992) - Microeconomic Analysis, W.W. Norton, New York
Vijjver, G. van de (ed.) (1992) - New Perspectives on Cybernetics, Kluwer,
Dordrecht/Boston/London, 1992
Von Bertalanffy, L. (1973) - Theorie generale des systemes, Dunod, Paris
Vriend, N. (2000) - An illustration of the esential difference between individual
and social learning, and its consequences for computational analysis, in:
Journal of Economic Dynamics and Control, 24, pp. 1-19
W
Waldrop, M.M. (1992) - Complexity: the emerging science at the edge of order and
chaos, New York: Simon & Schuster, 1992
Walker, D.A. (1996) - Walras's market models, Cambridge University Press,
Cambridge, Mass.
Weinberg, G.M. (1988) - Rethinking Systems Analysis and Decision , New York,
NY, Dorset House
Weiss, G. (1999) - Timeweaver: a genetic algorithm for identifying predictive
patterns in sequences of events, in: Proceedings of the Genetic and
Evolutionary Computation Conference (GECCO-99), Morgan Kaufmann,
pp. 718-725
Weiss, G., Hirsch, H. (1998) - Learning to predict rare events sequences, in:
proceedings of the Fourth International Conference on Knowledge
Discovery and Data Mining (KDD-98), AAAI Press, pp. 359-363
White, M. (2000) - A Research Agenda for Agent-Based Finance Models,
www.geocities.com/wallstreet/7891
611
Bibliografie
Wilson, B. (1984) - Systems: Concepts, Methodologies and Applications,

Chichester, Wiley and Sons
Winburn, W.R. - Cybernetics, Teleology, and Science, in: Cybernetics and
Systems, 22/5, pp. 553-582, 1991
Wolfram, D. (1994) - Cellular Automata and Complexity, Collected Papers,
Addison-Wesley, Reading MA, 1994
Z
Zadeh, L.A., Polak, E. (1976) - Teoria sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti
Zeleny, M. (ed.) (1981) - Autopoiesis: A Theory of Living Organization, North
Holland, New York, 1981
Zhang, W.B. (1991) - Synergetic Economics: Time and Change in Nonlinear
Economics, Springer Series in Synergetics, vol. 53, Berlin, Springer
Verlag, 1991
Zhu, X., Huang, Y., Doyle, J. (1997) - Genetic algorithms and simulated annealing
for robustness analysis, in: Proceedings of the American Control
Conference, Albuquerque, New Mexico, 1997, pp. 3756-3760
612

Cibernetica Sistemelor Economice PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cibernetica Sistemelor Economice PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

1. Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic ..... 15

2. Sistemul cibernetic al consumatorului - gospodăriei ................................... 49

3. Sistemul cibernetic al producătorului – firmei ............................................. 87

4. Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale ........................................................ 191

5. Modelarea bazată pe agenţi. MBA şi utilizarea ei în domeniul economic 215

6. Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic ... 229

7. Sistemul cibernetic al economiei reale – SCER ............................................. 289

8. Sistemul cibernetic al economiei monetare – SCEM .................................... 399

9. Sistemul cibernetic al economiei deschise ..................................................... 461

10. Aplicaţii ale algoritmilor genetici în modelarea sistemelor cibernetice 533

Anexa A - Funcţii de producţie ............................................................................. 557

Anexa B ........................................................................................................................ 565

Anexa C - Noţiuni financiare .................................................................................. 590

Anexa D - Procese de difuziune şi lema lui Ito .................................................. 594

Bibliografie ................................................................................................................. 596

Cibernetica trece, la acest început de secol şi mileniu, printr-o serie de

generală a sistemelor, structurate într-o nouă ştiinţă, deja denumită “cibernetica de

Obiectul de studiu al ciberneticii ar fi deci sistemele adaptive complexe

SISTEME CIBERNETICE ŞI MECANISME

Conceptul de sistem cibernetic şi analiza sistemelor sunt aplicate în

1.1 Sisteme cibernetice şi pieţe la nivel microeconomic

Analiza cibernetică a activităţilor care se desfăşoară la nivel

le numim: firme, gospodării, pieţe, instituţii publice, bănci, societăţi de asigurări,

1.1.1 Definiţii de bază

În economie s-au dat multe definiţii sistemelor economice şi proceselor în

cum sunt “…forţele pieţei sau mecanisme de piaţă se referă la ansamblul de

1.1.2 Comportamentul agenţilor pe piaţă

După ce am introdus câteva noţiuni de baza, să descriem în continuare

A. Comportamentul agenţilor (sistemelor microeconomice)

Produsele şi serviciile pe o piaţă pot fi de natură fizică (alune, cafea, carne

Figura nr. 1.1

După ce vom da o descriere formală a pieţei de echilibru, vom aborda

din bunul k (numerar).

g. Fiecare consumator i are, de asemenea, o înzestrare iniţială cu bunuri

Pentru a realiza uniformitate cu cazul consumatorului, definim cererea în

2) fiecare consumator i consumă un coş de bunuri şi servicii astfel încât nu

3) fiecare producător j utilizează vectorul de producţie admisibil care îi

satisface legea lui Walras, p ⋅ z ( p ) ≡ 0, atunci există p ∈ S k −1 care este un

comportamentul (decizia de cerere/ofertă) doar pentru a-şi maximiza utilitatea

Să presupunem, astfel, că pe piaţă există n agenţi şi în plus, pe lângă

• Cazul A: Consumatorul speculator

O soluţie a problemei de optim următoare dă cea mai mare utilitate pe care

Soluţia se poate obţine presupunând că echilibrul este unic şi că există un

• Cazul B: Producător speculator

Scopul producătorului autointeresat este să determine un vector de

Această soluţie se poate obţine presupunând că echilibrul de piaţă este unic

B. Comportamentul agenţilor pe pieţe cu informaţie completă

determina ca algoritmul să nu fie convergent chiar dacă z s ( p ) satisface (1.12). În

1) Cazul unei pieţe cu două mărfuri

δ z1 ( p1 ) δ p1 ≤ 0 (deci cererea în exces pe o piaţă fără agenţi speculatori nu

trebuie să mai crească odată cu creşterea preţului), vedem că dacă:

Licitaţia Bertrand poate fi aproximată de:

2) Pieţe cu mărfuri substituibile multiple

Raţionamentul anterior poate fi uşor extins la o piaţă cu mai mult de două

Mulţi algoritmi de ajustare a preţurilor garantează determinarea unui preţ

Acum, agentul speculator poate dirija piaţa către preţul p* care îi

În general, o piaţă poate avea echilibre multiple şi agentul speculator ar

preţului către care el vrea ca piaţa să conveargă.

C. Comportamentul agenţilor pe pieţe cu informaţie incompletă

În continuare, să arătăm ce impact au incertitudinea şi informaţia

• Convergenţa către echilibrul de piaţă

Independent de modul în care este aleasă funcţia z sg , rezultatele posibile