Dinamica

pământurilor şi
inginerie geotehnică
seismică

Suport de curs
 CUPRINS

Nr. Denumirea capitolului

Introducere

I. Bazele mişcării vibratoarii

II. Propagarea undelor într-un mediu elastic, omogen, izotrop

Sinteză
III. Comportarea pământurilor sub solicitari dinamice. Determinarea în laborator şi
pe teren a proprietăŃilor dinamice ale pământurilor
Sinteză
IV. Calculul vibraŃiilor fundaŃiilor. Sistemul cu parametri discreŃi

V. Capacitatea portantă dinamică a fundaŃiilor de suprafata

VI. Elemente de inginerie geotehnică seismică. Elemente de seismologie

Sinteză
VII. Elemente de inginerie geotehnică seismică. Mişcarea seismică
Sinteză
VIII. Elemente de inginerie geotehnică seismică. VibraŃia stratelor orizontale de
pământ cu proprietăŃi liniar-elastice
IX. Elemente de inginerie geotehnica seismica. Elemente de proiectare seismică
legate de teren
Sinteză
X. Elemente de inginerie geotehnică seismică. Calculul seismic al lucrărilor de
susŃinere
Sinteză
XI. Elemente de inginerie geotehnică sesimică. Stabilitatea seismică a taluzurilor
Sinteză
XII. Lichefierea pământurilor
Sinteză
XIII. Elemente de inginerie geotehnică seismică în normele de proiectare
Sinteză

1. Doar undele de volum (body waves) pot circula printr-un solid omogen, infinit. Există două tipuri de
unde de volum: undele P şi undele S. Undele P sau unde de dilatare induc deformaŃii volumetrice şi
nu de forfecare în materialele prin care circulă. DirecŃia de mişcare a particulei produsă de undele P
este paralelă cu direcŃia în care circulă unda. Undele S, numite şi unde de forfecare, produc
deformaŃii de forfecare şi nu volumetrice. Trecerea unei unde S generează o mişcare particulei
perpendiculară pe direcŃia de circulaŃie a undei.

2. Undele de volum circulă la viteze care depind de rigiditatea şi densitatea materialului prin care
circulă. Întrucât materialele geologice sunt mai rigide în compresiune volumetrică decât în forfecare,
undele P circulă prin ele mai repede decât undele S.

3. InteracŃiunea undelor de volum înclinate cu suprafaŃa liberă de efort a pământului produce unde de
suprafaŃă. Mişcările produse de undele de suprafaŃă sunt concentrate într-o zonă puŃin adâncă în
apropiere de suprafaŃă.

4. Undele Rayleigh sunt cel mai important tip de unde de suprafaŃă, din punctul de vedere al ingineriei
seismice. Într-un semi-spaŃiu elastic omogen, undele Rayleigh vor circula puŃin mai lent decât
undele S şi vor produce mişcări ale particulei atât verticale cât şi orizontale, care descriu un traseu
eliptic.

5. Adâncimea până la care undele Rayleigh induc o mişcare seminificativă este invers proporŃională cu
frecvenŃa undei. Undele Rayleigh de frecvenŃă joasă pot produce mişcări ale particulei la adâncimi
mari, în timp ce mişcările produse de unde Rayleigh de frecvenŃă înaltă sunt confinate la adâncimi
reduse.

6. În timp ce vitezele undelor de volum cresc cu adâncimea, cum se întâmplă în general în scoarŃa
terestră, vitezele undei Rayleigh depind de frecvenŃă. Undele Rayleigh de frecvenŃă joasă care induc
mişcare în materialele mai adânci şi mai rigide, circulă mai repede decât undele Rayleigh de
frecvenŃă înaltă. Se spune că undele cu viteze dependente de frecvenŃă sunt dispersive.

7. Undele Love sunt unde de suprafaŃă care se formează în prezenŃa unui material de suprafaŃă moale.
Undele Love sunt dispersive, vitezele lor variază cu frecvenŃa între viteza undelor de forfecare a
stratului de suprafaŃă (la frecvenŃe înalte) şi viteza undei de forfecare a materialului aflat dedesubt (la
frecvenŃe joase).

8. Când o undă de volum loveşte o frontieră rigidă orientată perpendicular pe direcŃia ei de circulaŃie,
unda este reflectată perfect ca o undă identică, circulând în direcŃia opusă. CondiŃia de deplasare zero
la frontieră cere ca efortul la frontieră să fie de două ori efortul undei în afara frontierei. Când o undă
de volum loveşte o frontieră fără efort orientată perpendicular pe direcŃia ei de circulaŃie, unda este
reflectată ca o undă identică de polaritate opusă, circulând înapoi în aceiaşi direcŃie. CondiŃia de
efort zero la frontieră cere ca mişcarea particulelor la frontieră să fie de două ori mai mare decât
mişcarea particulei în afara frontierei.

9. Când o undă de volum loveşte o frontieră normală între două materiale diferite, o parte din energia
undei este reflectată şi o parte este reflectată şi o parte este transmisă prin frontieră. Acest raport de
independenŃă determină amplitudinile şi polarităŃile undelor reflectate şi transmise.
10. Undele de volum lovesc frontierele dintre diferite materiale la unghiuri diferite de 90o, parte din
energia undei este reflectată iar o parte este refractată când pătrunde prin frontieră. Dacă direcŃia de
mişcare a particulei este paralelă cu frontiera, undele reflectate şi cele refractate vor avea aceiaşi
formă ca şi undele incidente. Dacă nu, noi tipuri de unde pot fi create; de exemplu undele P înclinate
care lovesc o frontieră normală vor produce unde reflectate şi unde SV, ca şi unde refractate unde P
şi SV.

11. Când o undă înclinată circulă în sus prin strate orizontale care devin succesiv mai moi, porŃiunea din
undă care prin fiecare frontieră între strate va fi refractată din ce în ce mai aproape de o direcŃie
verticală.

12. Amplitudinea unei unde de efort descreşte pe măsură ce unda circulă prin scoarŃa terestră. Există
două mecanisme principale care produc atenuarea amplitudinii undei. Primul, amortizarea de
material, se datorează absorbŃiei de energie de către materiale prin care circulă unda. Cel de al
doilea, amortizarea de radiaŃie, rezultă din difuzarea energiei undei într-un volum mai mare de
material, pe măsură ce se îndepărtează de sursă.
Sinteză

1. Efectul cutremurului este puternic influenŃat de răspunsul dinamic al depozitelor de pământ.

Caracteristicele ciclice neliniare şi de rezistenŃă ale pământurilor controlează răspunsul lor dinamic
la cutremure.

2. Măsurarea proprietăŃilor dinamice ale pământului reprezintă o latură importantă a ingineriei

geotehnice seismice. Este disponibilă o diversitate de tehnici de laborator şi de teren, unele orientate
spre măsurarea comportării la deformaŃii mici, altele spre măsurarea comportării pământului la
deformaŃii mari.

3. Încercările de teren permit măsurarea in situ a proprietăŃilor pământului; efectele complexe ale
condiŃiilor de efort, chimice, termale şi structurale existente sunt deci reflectate în proprietăŃile
măsurate ale pământului. Multe încercări de teren măsoară răspunsul unor volume mari de pământ şi
induc deformaŃii ale pământului similare cu cele induse de cutremure. Deoarece condiŃiile in situ nu
pot fi controlate sau modificate cu uşurinŃă, încercările de teren nu permit măsurarea comportării
pământului sub alte stări de eforturi sau sub alte condiŃii.

4. Un număr de încercări de teren măsoară proprietăŃile pământului în domeniul deformaŃiilor mici, în

particular vitezele de propagare a undelor. Aceste încercări includ reflecŃia seismică, refracŃia
seismică, vibraŃiile în regim permanent, analiza spectrală a fundaŃiilor de suprafaŃă, încercarea
crosshole seismică, încercarea down hole (şi up hole) seismică şi încercările seismice cu con. Alte
încercări de teren, cum sunt penetrarea standard, penetrometrul cu con, dilatometrul şi presiometrul,
măsoară proprietăŃile pământului la nivele mai mari de deformaŃii.

5. Încercările de laborator permit controlul şi măsurarea eforturilor, deformaŃiilor şi presiunilor apei din
pori. În consecinŃă, ele pot deseori simula condiŃiile anticipate iniŃiale şi dinamice de eforturi mai
bine decât încercările de teren. Totuşi rezultatele încercărilor de laborator pot fi influenŃate de
tulburarea probei. Tulburarea probei are în particular un efect puternic asupra proprietăŃilor în
domeniul deformaŃiilor mici.

6. Câteva încercări de laborator măsoară proprităŃile în domeniul deformaŃiilor mici. Între acestea se
numără încercarea cu coloană rezonantă, încercarea ultrasonică pulsatorie şi încercarea cu elemente
piezometrice benders. Încercarea triaxială ciclică, încercarea de forfecare directă ciclică şi încercarea
de forfecare torsională ciclică pot fi folosite pentru a măsura proprietăŃile dinamice ale pământului la
nivele ridicate de deformaŃii.

7. ProprietăŃile dinamice ale pământurilor pot fi stabilite de asemenea pe baza rezultatelor încercărilor
pe modele. Încercările cu masa vibrantă pot accepta modele relativ mari, dar incapacitatea lor de a
produce eforturi gravitaŃionale mari pot face dificilă extrapolarea la condiŃiile prototipului.
Încercările în centrifugă pot satisface mult mai bine condiŃiile de similitudine decât încercările cu
masa vibrantă dar trebuie intreprinse pe modele relativ mici.
Sinteză

1. Pământul are o structură stratificată – scoarŃa superficială este urmată succesiv de manta , de miezul
extern şi de miezul intern. Temperatura fiecărui strat creşte cu adâncimea. Gradientul de temperatură
în manta face ca roca semi-topită să se mişte lent prin convecŃie.

2. ScoarŃa este spartă într-un număr de plăci mari şi de plăcuŃe mai mici. Eforturile de forfecare la
bazele plăcilor produse de mişcarea laterală a mantalei in convecŃie precum şi forŃele gravitaŃionale
fac ca plăcile să se mişte una faŃă de cealaltă.

3. Mişcarea relativă a plăcilor determină creşterea eforturilor pe marginile lor. La apariŃia mişcării,
energia de deformaŃie se acumulează în vecinătatea marginilor. Mai târziu această energie se
dispersează, fie lent şi continuu fie printr-o manieră de alunecare şi ciocnire care generează
cutremurele. Mărimea cutremurului depinde de cantitatea de energie eliberată.

4. Există trei tipuri diferite de margini de plăci iar carateristicile lor influenŃează cantitatea de energie
care se poate acumula în apropierea lor. Drept urmare, diferitele tipuri de margini au diferite
capacităŃi seismice: margini de zonă de subducŃie care pot produce cele mai mari cutremure, urmate
de margini de falie de transformare şi apoi de margini de rifturi în expansiune.

5. SuprafeŃele unde se produc mişcări relative se numesc falii. Pentru o locaŃie anumită, o falie se
admite a fi plană, cu o orientare descrisă printr-o direcŃie şi printr-un unghi de înclinare. Mişcarea
faliei se subdivide în componente de săritură pe înclinare (faliere normală şi inversă) şi componente
de alunecare (faliere laterală stânga şi laterală dreapta).

6. FuncŃia de eliberator de energie a cutremurului sugerează că este de aşteptat un timp de acumulare a

energiei de deformaŃie între cutremurele mari de pe aceiaşi locaŃie. Sugerează deasemenea că
seismele ar trebui cel mai probabil să apară în lungul porŃiunilor unei falii la care s-a observat o
activitate seismică mică.

7. Intensitatea cutremurului este o măsură calitativă a efectelor cutremurului la o locaŃie particulară.

Este legată de mărimea cutremurului dar este deasemenea influenŃată de alŃi factori. HărŃile
izoseismice pot fi utilizate pentru a descrie variaŃia în spaŃiu a intensităŃii unui cutremur dat. Întrucât
nu se cer măsurători cu instrumente, relatările istorice pot fi utilizate pentru a estima valorile
intensităŃii cutremurelor pre-instrumentale.

8. Magnitudinea cutremurului este o măsură cantitativă a mărimii cutremurului. Cele mai multe scări
de magnitudine se bazează pe măsurarea caracteristicilor mişcării terenului. Magnitudinea locală se
bazează pe amplitudinea înregistrării unui seismometru particular, magnitudinea de unde de
suprafaŃă pe amplitudinea undelor Rayleigh iar magnitudinea de unde de volum pe amplitudinea
undelor P. Întrucât aceste amplitudini tind să atingă valori limită, aceste scări de magnitudine pot să
nu reflecte cu acurateŃe mărimea cutremurelor foarte puternice. Magnitudinea de moment, care nu
este obŃinută din caracteristicile mişcării terenului, este capabil să descrie mărimea oricărui
cutremur.

9. Scările de magnitudine ale cutremurului sunt logaritmice, deci o schimbare cu o unitate a

magnitudinii corespunde cu creşterea de 10 ori a parametrului magnitudinii (caracteristică mişcării
terenului sau momentul seismic). Energia eliberată de un cutremur este corelată cu magnitudinea,
astfel încât o schimbare de o unitate a magnitudinii corespunde unei modificări de 32 ori a energiei.
Capitolul 7
Elemente de inginerie geotehnică seismică. Mişcarea seismică

1. Introducere

Pământul vibrează în mod continuu cu perioade care se înscriu de la milisecunde la zile şi

amplitudini de la nanometri la metri. Imensa majoritate a acestor vibraŃii sunt atât de slabe încât nu pot fi
simŃite sau chiar detectate fără echipamente speciale de măsură. Aceasta este ceea ce se numeşte
activitate microseismică, importantă pentru seismologie. Inginerii care lucrează în domeniul ingineriei
seismice sunt interesaŃi în primul rând în mişcarea puternică a terenului (strong ground motion) sau
mişcare seismică, acea mişcare în măsură să afecteze oamenii şi mediul acestora. Evaluarea efectelor
cutremurelor pe un amplasament dat face necesară existenŃa unor modalităŃi obiective, cantitative, de a
descrie mişcarea seismică.
Mişcările de teren produse de cutremure pot fi destul de complicate. Într-un punct dat, ele pot fi
descrise complet de trei componente de translaŃie şi trei componente de rotaŃie. În practică, se neglijează
de regulă componentele de rotaŃie. În mod curent se măsoară trei componente ortogonale ale mişcării de
translaŃie în istorie de timp (time history) al desfăşurării evenimentului seismic.
Pentru scopurile inginereşti nu este necesar să se reproducă fiecare „time history” pentru a se putea
descrie caracteristicile mişcării terenului având importanŃă şi pentru a identifica un număr de parametri
ai mişcării terenului care reflectă aceste caracteristici. Pentru scopuri inginereşti, sunt trei caracteristici
ale mişcării seismice având importanŃă primordială:
• Amplitudinea
• ConŃinutul de frecvenŃe
• Durata
Există o serie de parametri ai mişcării terenului, fiecare furnizând informaŃii asupra uneia sau multor
caracteristici.

2. Măsurarea mişcării seismice

Identificarea şi evaluarea parametrilor mişcării terenului necesită accesul la măsurătorile mişcărilor

seismice în cursul cutremurelor reale. Măsurători precise cantitative ale mişcării seismice sunt esenŃiale
atât pentru seismologie cât şi pentru inginerie seismică.

2.1 Seismografe

Primele măsurători precise ale unor mişcări seismice distructive s-au făcut în timpul unui cutremur
din 1933 la Long Beach California.
Seismografele servesc la măsurarea unor mişcări ale terenului relativ slabe sub forma unor
înregistrări numite seismograme.
Mişcările seismice sunt de regulă măsurate de accelerografe sub formă de accelerograme.
În figura 1 este dată schiŃa celui mai simplu tip de seismograf care reprezintă un sistem cu un grad de
libertate alcătuit cu o masă m un resort k şi un amortizor c. Un tambur rotativ legat de carcasa
seismografului este în contact cu o peniŃă. Masa e legată de carcasă, resortul şi amortizorul aşezate în
paralel, în timp ce carcasa este ferm fixată de teren. Întrucât resortul şi amortizorul nu sunt rigide,
mişcarea masei nu va fi identică cu cea a terenului în timpul unui cutremur. Mişcarea relativă a masei şi
a terenului atunci când pământul este zguduit va fi indicată de urma lăsată de incriptor pe tamburul
rotativ. O staŃie seimografică obişnuită are trei seismografe orientate spre a înregistra mişcarea în
direcŃie verticală şi în două direcŃii orizontale perpendiculare.

1
 Fig. 1

Seismografele pot fi proiectate pentru a măsura diferite caracterisitici ale mişcării seismice:
acceleraŃia, viteza, deplasarea.

2.2 Parametrii mişcării terenului

Parametrii mişcării terenului sunt esenŃiali pentru descrierea caracteristicilor importante ale mişcării
seismice într-o formă compactă, cantitativă. S-au propus mulŃi parametri care să caracterizeze
amplitudinea conŃinutul de frecvenŃă şi durata mişcării seismice. Unii parametri descriu doar una dintre
caracteristici, altele pot reflecta două sau trei. În orice caz, dată fiind complexitatea mişcării seismice,
identificarea unui singur parametru care să descrie cu precizie toată caracteristicile importante ale
mişcării seismice este considerată a fi imposibilă.

2.2.1 Parametrii de amplitudine

Modul cel mai comun pentru a descrie o mişcare seismică este prin raportarea la timp (time history).
Parametrii mişcării cum sunt acceleraŃia, viteza sau deplasarea, sunt reprezentaŃi prin evoluŃia lor în
timpul seismului. De obicei, doar unul dintre aceste mărimi este măsurată direct, în timp ce celelalte se
calculează în funcŃie de aceasta prin integrare şi/sau diferenŃiere.
În fig. 2, 3 şi 4 sunt date accelerogramele, inclusiv vitezele şi deplasările rezultate înregistrate în
staŃia seismică INCERC Bucureşti la cutremurul vrâncean din 4 martie 1977. Sunt reprezentate două
componente orizontale N-S (fig.2), E-V (fig.3) şi componenta verticală (fig.4).
Fig. 2
Fig. 3
 Fig. 4

Se constată frecvenŃe predominante diferite în diagramele „time history” pentru accelaraŃie, viteză şi
deplasare. AcceleraŃia arată o proporŃie importantă de frecvenŃe relativ înalte. Integrarea produce un
efect de netezire sau de filtrare. Drept urmare, viteza „time history” arată cu mult mai puŃine frecvenŃe
înalte decât acceleraŃia. În sfârşit, deplasarea - time history, obŃinută printr-o nouă integrare, este
dominată de mişcare cu relativ joasă frecvenŃă.

AcceleraŃia de vârf

Măsura cea mai des folosită a amplitudinii unei anumte mişcări a terenului este acceleraŃia orizontală
de vârf (peak horizontal acceleration PHA).
AcceleraŃiile orizontale au fost în mod curent folosite pentru a descrie mişcările seismice datorită
legăturilor naturale cu forŃele de inerŃie. ForŃele dinamice cele mai mari induse în anumite tipuri de
structuri, ca de exemplu structurile foarte rigide, sunt strâns corelate cu PHA. Deasemenea, PHA poate
fi corelată cu intensitatea cutremurului. Deşi această corelare nu este precisă, ea poate fi foarte utilă
pentru estimarea PHA atunci când se dispune doar de informaŃii asupra intensităŃii, ca în cazul
cutremurelor produse înainte de apariŃia instrumentelor de măsură.
AcceleraŃiilor verticale li s-a acordat o mai mică atenŃie în ingineria seismică decât acceleraŃiilor
orizontale, în principal deoarece limitele de siguranŃă faŃă de forŃele statice verticale induse gravitaŃional
în lucrările de construcŃii furnizează de obicei o rezistenŃă adecvată la forŃele dinamice produse în timpul
cutremurelor de acceleraŃiile verticale. Pentru scopuri practice, acceleraŃia verticală de vârf (peak
vertical acceleration PVA) se admite deseori a fi două treimi din PHA.
Mişcările seismice cu acceleraŃie de vârf mari sunt de obicei, dar nu întotdeauna, mai distructive
decât mişcările cu acceleraŃii de vârf mai joase. AcceleraŃia de vârf foarte mare care durează un timp
foarte scurt poate produce daune mici la multe tipuri de structuri. Se cunosc cutremure cu acceleraŃii de
vârf care au depăşit 0,5 g dar nu au produs daune mari construcŃiilor deoarece acceleraŃiile de vârf s-au
produs la frecvenŃe foarte înalte iar durata cutremurului nu a fost lungă. Deşi acceleraŃia de vârf este un
parametru foarte util, ea nu furnizează informaŃii asupra conŃinutului de frecvenŃe sau duratei mişcării,
de aceea ea trebuie completată cu alte informaŃii spe a caracteriza cu acurateŃe mişcarea seismică.

Viteza de vârf

Viteza orizontală de vârf (peak horizontal velocity PHV) este un alt parametru util pentru a
caracteriza amplidinea mişcării terenului. Întrucât viteza e mai puŃin sensibilă la componentele de înaltă
frecvenŃă ale mişcării terenului, PHV este mai potrivit decât PHA pentru a caracteriza cu acurateŃe
amplitudinea mişcării terenului la frecvenŃe intermediare. Pentru construcŃii sau facilităŃi care sunt
sensibile la încărcări în acest domeniu intermediar de frecvenŃe (de la clădiri înalte sau flexibile, poduri)
PHV poate furniza o indicaŃie mult mai precisă asupra potenŃialului de daune decât PHA.

Deplasarea de vârf

Deplasările de vârf sunt în general asociate cu componentele de joasă frecvenŃă ale mişcării
seismice, dar fiind mai greu de determinat cu precizie sunt mai puŃin utilizate ca măsură a mişcării
seismice decât acceleraŃia de vârf sau viteza de vârf.

2.2.2 Parametrii conŃinutului de frecvenŃe

Răspunsul dinamic al clădirilor, podurilor, taluzurilor, umpluturilor de pământ este foarte sensibil la
frecvenŃa cu care ele sunt încărcate. Cutremurele produc încărcări complexe cu componente ale mişcării
care acoperă un domeniu larg de frecvenŃe.
ConŃinutul de frecvenŃe descrie modul cu care este distribuită amplitudinea unei mişcări seismice
între diferitele frecvenŃe. Deoarece conŃinutul de frecvenŃe al unei mişcări seismice influenŃează
puternic efectele mişcării, caracterizarea acesteia nu poate fi completă fără luarea în considerare a
conŃinutului de frecvenŃe.

Spectrul mişcării seismice

Orice funcŃie periodică, adică orice funcŃie care se repetă exact la un interval constant, poate fi
exprimată utilizând o analiză Fourier drept suma unei serii de termeni armonici simpli având frecvenŃa,
amplitudinea şi faza diferite.
Folosind seriile Fourier, o funcŃie periodică x(t) poate fi exprimată:

∞
x (t ) = co + ∑ cn ⋅ sin( wn t + φn ) (1)
n =1

unde cn şi φn sunt amplitudinea şi respectiv unghiul de fază ale celei de a n – a serie Fourier.

Seriile Fourier furnizează o descriere completă a mişcării terenului întrucât mişcarea poate fi redată
prin transformare Fourier inversă.
 Spectre Fourier

O diagramă a amplitudinii Fourier în funcŃie de frecvenŃa (cn în funcŃie wn) este numită spectru
Fourier de amplitudine; o diagramă a unghiului de fază Fourier (φn în funcŃie de wn) este numită
spectru Fourier de fază. Spectrul Fourier de amplitudine al unei mişcări seismice arată modul în care
amplitudinea mişcării se distribuie prin raport cu frecvenŃa (sau perioada). Exprimă foarte clar conŃinutul
de frecvenŃă al mişcării.
Spectrul de amplitudine Fourier poate fi îngust sau larg. Un spectru îngust arată că mişcarea are o
frecvenŃă (sau perioadă) dominantă, care poate produce un „time history” lin, aproape sinusoidal. Un
spectru larg corespunde unei mişcări care conŃine o diversitate de frecvenŃe care produc un „time
history” mai (jagged), neregulat.
Când spectrele Fourier de amplitudine ale mişcărilor unui cutremur real sunt reprezentate la scară
logaritmică, formele lor caracteristice pot fi mai uşor vizualizate. În fig. 2 se reprezintă o formă
idealizată a unui spectru de amplitudine. După cum se constată, amplitudinile de acceleraŃie Fourier tind
să fie cele mai mari în cuprinsul unui domeniu intermediar de frecvenŃe limitate de frecvenŃe de colŃ fc în
zona inferioară şi frecvenŃa de tăiere (cut off frequency) fmax în zona superioară. Rezultă că cutremurele
mari produc mişcări de frecvenŃă redusă mai mari decât cutremurele mici.

Fig. 2

Spectre de răspuns

Spectrul de răspuns descrie răspunsul maxim al unui sistem cu un grad de libertate dinamică – 1GLD
(single degree of freedom SDOF) la o anumită mişcare ca input, ca funcŃie a frecvenŃei naturale (sau
perioadei naturale) şi caracteristica disipativă (de amortizare) ale sistemului.
Fig. 3 arată un sistem cu 1GLD cu comportare liniară, a cărui bază rigidă este supusă mişcării
seismice caracterizată prin variaŃia deplasărilor µ0 (t ) .

Fig. 3
 Spectrele de răspuns pot fi reprezentate individual la scară aritmetică sau pot fi combinate în
reprezentări tripartite.
În reprezentarea tripartită axa verticală este atribuită vitezei spectrale, axa orizontală frecvenŃei
naturale (sau perioadei) iar axe înclinate sunt pentru acceleraŃie şi deplasare.
În fig. 4 se arată o reprezentare tripartită pentru o mişcare armonică.
Formele răspunsurilor spectrale tipice arată că acceleraŃia spectrală de vârf precum şi valorile vitezei
şi deplasării sunt asociate cu diferite frecvenŃe (sau perioade). La frecvenŃe joase deplasarea medie
spectrală este aproape constantă în timp ce la frecvenŃe înalte acceleraŃia medie spectrală este destul de
constantă. Între acestea se situiază un domeniu al vitezei spectrale aproape constantă.
Ca urmare a acestei comportări, spectrele de răspuns sunt deseori împărŃite în porŃiuni controlate de
acceleraŃie (la frecvenŃe înalte), controlate de viteză (la frecvenŃe intermediare) şi controlate de deplasare
(la frecvenŃe joase).
Spectrele de răspuns elastice admit o comportare liniară forŃă-deplasare. Totuşi, la multe structuri
reale mişcările seismice pot induce o comportare inelastică. Pentru a Ńine cont de efectele comportării
inelastice poate fi utilizat un spectru de răspuns inelastic, care corespunde unei relaŃii neliniare forŃă-
deplasare.

Fig. 4
 Parametri spectrali

S-au propus un număr de parametri spectrali pentru a obŃine informaŃii importante din fiecare
spectru.

Perioada predominantă

Perioada predominantă, Tp, este perioada de vibraŃie corespunzând cu valoarea maximă a spectrului
Fourier de amplitudine. Pentru a se evita influenŃa nedorită a vârfurilor individuale ale spectrului de
amplitudine Fourier, perioada predominantă se obŃine adesea pe baza unui spectru netezit (smoothed). În
timp ce perioada predominantă furnizează unele informaŃii asupra conŃinutului de frecvenŃă, se poate
observa că mişcări cu conŃinuturi de frecvenŃă radical diferite pot avea aceiaşi perioadă predominantă.
În fig. 5 sunt date două spectre ipotetice Fourier de amplitudine cu aceiaşi perioadă predominantă
dar cu conŃinuturi de frecvenŃă foarte diferite. Curba de sus descrie o mişcare în banda lată iar curba de
jos în banda îngustă.

Fig.5

LăŃimea de bandă

Perioada predominantă poate fi utilizată pentru a localiza vârful spectrului Fourier de amplitudine,
dar nu furnizează informaŃii privind dispersiunea amplitudinilor spectrale în jurul perioadei
predominante. LăŃimea de bandă a spectrului Fourier de amplitudine este domeniul de frecvenŃă în
cuprinsul căruia este depăşit un anumit nivel al amplitudinii Fourier. LăŃimea de bandă este de regulă
măsurată la nivelul unde puterea spectrului este jumătate din valoarea ei maximă; aceasta corespunde
unui nivel de 1/√2 ori amplitudinea Fourier maximă. Forma neregulată a spectrului individual Fourier de
amplitudine face deseori dificilă evaluarea lăŃimii de bandă. Aceasta se determină mai uşor din spectrele
netezite.

vmax/amax

Întrucât vitezele de vârf şi acceleraŃiile de vârf sunt asociate de regulă cu mişcări de diferite
frecvenŃe, raportul vmax/amax trebuie corelat cu conŃinutul de frecvenŃă al mişcării. Pentru o mişcare
armonică simplă de perioadă T, de exemplu, vmax/amax = T/2π. Pentru mişcări seismice care includ multe
frecvenŃe, cantitatea 2π (vmax/amax) poate fi interpretată ca perioada de vibraŃie a unei unde armonice
echivalente, furnizând astfel o indicaŃie despre perioadele cele mai importante ale mişcării terenului.
Seed şi Idriss au sugerat următoarele valori medii reprezentative pentru diferite condiŃii ale unor
amplasamente la mai puŃin de 50 km de sursă.

CondiŃia amplasamentului vmax/amax

Rocă 55 cm/sec/g = 0,056 sec
Pământuri, <60m 112 cm/sec/g = 0,112 sec
Pământuri, >60m 135 cm/sec/g = 0,138 sec
 Perioadele corespunzătoare de unde echivalente aromonice pentru amplasamente cu roci, pământ
tare şi pământ tare în adâncime sunt 0,75 sec, 0,70 sec şi, respectiv 0,87 sec, indicând o deplasare către
perioade mai lungi (frecvenŃă mai joasă) ale mişcării în depozite de pământ mai slabe.

Durata

Durata mişcării seismice poate avea o puternică influenŃă asupra daunelor provocate de cutremure.
Multe procese fizice ca de pildă degradarea rigidităŃii şi rezistenŃei anumitor tipuri de structuri sau
creşterea presiunii apei din pori în nisipurile afânate, saturate, sunt sensibile la numărul de reveniri ale
încărcărilor sau eforturilor care se produc în cursul unui cutremur. O mişcare de scurtă durată poate să
nu producă destule reveniri ale încărcării pentru a produce degradări în structură, chiar dacă
amplitudinea mişcării este mare. Pe de altă parte, o mişcare de amplitudine moderată dar de durată lungă
poate produce suficiente reveniri ale încărcării încât să producă daune substanŃiale.
Durata unui cutremur puternic este legată de timpul necesar pentru eliberarea energiei de deformaŃie
acumulate prin ruperea în lungul faliei. Pe măsură ce lungimea sau suprafaŃa ruperii de falie creşte,
timpul necesar pentru rupere creşte. Drept urmare, durata mişcării puternice a terenului creşte odată cu
creşterea magnitudinii cutremurului. În timp ce această legătură s-a bazat pentru mulŃi ani pe dovezi
empirice, progrese în modelarea mecanismului la sursă au adus suport teoretic, indicând ce durată
trebuie să fie proporŃională cu rădăcina cubică a momentului seismic.
Momentul seismic al unui cutremur se determină cu relaŃia:

M0 = µ A ⋅ D

unde µ este rezistenŃa de rupere a materialului în lungul faliei, A este suprafaŃa de rupere iar D este
mărimea medie a lunecării.
Momentul seismic este numit astfel întrucât se exprimă în unităŃi de forŃă ori lungime; totuşi, este
mai degrabă o măsură a lucrului mecanic dezvoltat de un cutremur. El se corelează bine cu energia
eliberată în timpul cutremurului.
Accelerograma unui cutremur conŃine în general toate acceleraŃiile din momentul în care începe
cutremurul şi până când mişcarea revine la nivelul zgomotului de fond. În practica inginerească prezintă
interes doar porŃiunea de mişcare puternică a accelerogramei. S-au elaborat diferite metode pentru
evaluarea duratei mişcării puternice într-o accelerogramă. Durata între paranteze (bracketed duration)
este definită ca timpul între prima şi ultima depăşire a unui anumit prag al acceleraŃiei (de obicei 0.05 g).
O altă definire a duratei este intervalul de timp între punctele la care s-a înregistrat 5% şi 95% din
energia totală. Boore consideră durata ca fiind egală cu perioada de colŃ (corner period), care este
inversul frecvenŃei de colŃ.
Durata mişcării puternice a fost studiată pe baza interpretării accelerogramelor de diferite
magnitudini. Chang şi Krimtsky au estimat durate între paranteze pentru amplasamente cu rocă şi
pământ la distanŃe epicentrale scurte (sub 10 km) date în tabelul 1.

Tabelul 1. Durate tipice ale cutremurului la distanŃe epicentrale sub 10 km

Durata (sec)
Magnitudine
Amplasamente cu rocă Amplasamente cu pământ
5.0 4 8
5.5 6 12
6.0 8 16
6.5 11 23
7.0 16 32
7.5 22 45
8.0 31 62
8.5 43 86
 Durata a fost exprimată şi în termeni de cicluri echivalente ale mişcării terenului. O asemenea
metodă a fost elaborată în legătură cu un procedeu pentru evaluarea potenŃialului de lichefiere. Pentru a
reprezenta diagrama time history a efortului tangenŃial printr-o serie uniformă de cicluri armonice de
efort, s-a formulat conceptul de număr echivalent de cicluri semnificative. Numărul echivalent de cicluri
de efort uniform dat în Tab.2 s-a ales astfel încât să producă o creştere a presiunii în pori echivalentă cu
cea a unei relaŃii reale efort tangenŃial-timp la o amplitudine a amplitudinii efortului armonic egală cu
15% din efortul tangenŃial maxim real.

Tabelul 2. Numărul echivalent de cicluri de eforturi uniforme

Magnitudinea Numărul ciclurilor de efort
cutremurului semnificative
5¼ 2 -3
6 5
6¾ 10
7½ 15
8½ 26

Estimarea parametrilor mişcării seismice

Proiectarea structurilor şi facilităŃilor rezistente la cutremur necesită estimarea nivelului de zguduire

a terenului la cum vor fi supuse. Întrucât nivelul de zguduire este descris cel mai convenabil în termenii
parametrilor mişcării terenului, este nevoie ca aceşti parametri să fie estimaŃi. Pentru estimarea
parametrilor mişcării terenului se folosesc relaŃii predictive, care exprimă un anumit parametru al
mişcării terenului în funcŃie de cantităŃile care îl afectează în cea mai mare măsură.

Magnitudinea şi efectele de distanŃe

O mare parte din energia eliberată prin rupere în lungul unei falii ia forma unor unde de efort.
Întrucât cantitatea de energie eliberată într-un cutremur este puternic legată de magnitudinea acestuia,
caracteristicile undelor de efort vor fi deasemenea legate puternic de magnitudine. Fig. 6 ilustrează
influenŃa magnitudinii cutremurului asupra caracteristicilor mişcării terenului în timp. Fiecare cutremur
a avut în esenŃă aceiaşi sursă, iar fiecare accelerogramă a fost măsurată la aproximativ aceiaşi distanŃă de
la sursă. VariaŃiile în amplitudine, conŃinut de frecvenŃă şi durată în funcŃie de magnitudine sunt
evidente.

Fig.6
 Pe măsură ce undele de efort se îndepărtează de sursa cutremurului, ele se răspândesc şi sunt parŃial
absorbite de materialele prin care călătoresc. Drept rezultat, energia specifică (energia per unitatea de
volum) descreşte odată cu creşterea distanŃei de la sursă. Întrucât caracteristicile undelor de efort sunt
puternic corelate cu energia specifică, ele vor fi de asemenea puternic corelate cu distanŃa. DistanŃa
dintre sursa unui cutremur şi un anume amplasament poate fi înterpretată în diferite moduri. Fig. 7
ilustrează câteva din cele mai utilizate moduri de măsurare a distanŃei. R1 şi R2 sutn distanŃele
hipocentrice şi epicentrice, care sunt cel mai uşor de determinat după un cutremur. Totuşi, dacă
lungimea ruperii de falie este o fracŃiune semnificativă a distanŃei dintre falie şi amplasament, energia
poate fi eliberată mai aproape de amplasament, iar R1 şi R2 pot să nu mai reprezinte cu acurateŃe
„distanŃa efectivă”.

Fig.7

R3 este distanŃa la zona cu cea mai mare eliberare de energie. Întrucât ruperea acestei zone este
probabil să producă amplitudinile de vârf ale mişcării terenului, ea reprezintă măsura cea mai bună
pentru distanŃa dintre relaŃiile predictive ale amplitudinii de vârf. Din nefericire, locaŃia acesteia este
greu de determinat după un cutremur şi aproape imposibil de prezis înainte de cutremur. R4 este distanŃa
cea mai apropiată de zona de rupere (fără a include sedimentele de deasupra rocii de bază) iar R5 este
cea mai apropiată distanŃă de proiecŃia de suprafaŃă a ruperii de falie. Atât R4 cât şi R5 au fost folosite pe
scară extinsă în relaŃiile predictive.

Stabilirea relaŃiilor predictive

RelaŃiile predictive exprimă de obicei parametrii mişcării terenului ca funcŃii de magnitudine,

distanŃa şi uneori alte variabile, ca de exemplu

Y = f(M, R, Pi )

unde Y este parametrul de interes al mişcării terenului, M este magnitudinea cutremurului, R este o
măsură a distanŃei de la sursă la amplasamentul considerat iar Pi sunt alŃi parametri (care pot fi folosiŃi
pentru a caracteriza sursa cutremurului, traseul de propagare a undei şi/sau condiŃiile locale ale
amplasamentului). RelaŃiile predictive se elaborează pe baza analizei prin regresie ale bazelor de date cu
înregistrări ale mişcării puternice.
Forma funcŃională a unei relaŃii predictive este aleasă de regulă astfel încât să reflecte cât mai
apropiat cu putinŃă mecanica procesului de mişcare a terenului. Aceasta minimalizează numărul de
coeficienŃi empirici şi dă o mai mare încredere în aplicarea relaŃiei predictive la condiŃii (magnitudini şi
distanŃe) care sunt slab reprezentate în baze de date. Formele curente ale relaŃiilor predictive se bazează
pe următoarele consideraŃii:
1. Valorile de vârf ale parametrilor mişcării puternice sunt distribuite aproximativ log-normal
(adică logaritmii parametrilor au aproximativ o distribuŃie normală). Ca urmare, regresia se
efectuiază de obicei asupra lui logaritm de Y decât asupra lui Y însuşi.
2. Magnitudinea cutremurului este de regulă definită ca logaritmul unui parametru de vârf al
mişcării. În consecinŃă, ln Y trebuie să fie aproximativ proporŃional cu M.
 3. Răspândirea undelor de efort pe măsură ce se îndepărtează de sursa unui cutremur face ca
amplitudinile undelor de masiv (unda p şi unda s) să descrească după 1/R iar amplitudinile undei
de suprafaŃă (în principal unda Ryleigh) să crească după 1 R .
4. Aria în cuprinsul căreia se produce ruperea de falie cresşte odată cu creşterea magnitudinii
cutremurului. Drept urmare, unele unde care se produc pe amplasament sosesc de la o distanŃă R,
iar altele sosesc de la o distanŃă mai mare. DistanŃa efectivă, deci, este mai mare decât R cu o
cantitate care creşte odată cu creşterea magnitudinii.
5. O parte din energia purtată de undele de efort este absorbită de materialele prin care circulă
(amortizarea de material). Această amortizare de material determină descreşterea exponenŃială cu
R a amplitudinii mişcării terenului.

Estimarea parametrilor de amplitudine

RelaŃiile predictive pentru parametrii care descresc odată cu creşterea distanŃei (cum sunt acceleraŃia
şi viteza de vârf) sunt adesea numite relaŃii de atenuare.

AcceleraŃia de vârf

Întrucât acceleraŃia de vârf este parametrul cel mai curent utilizat al mişcării terenului, s-au elaborat
multe relaŃii de atenuare pentru acceleraŃia de vârf. Toate sunt adecvate în condiŃii similare cu cele din
baza de date care a fost utilizată.
Campbell (1981) a utilizat baze de date pe plan mondial pentru a stabili o relaŃie de atenuare pentru
PHA (peak horizontal acceleration) pentru amplasamente în limitele a 50 km de ruperea de falie la
cutremure cu magnitudini între 5.0 şi 7.7:

ln PHA( q) = −4.141 + 0.868M − 1.09 ln [ R + 0.606exp(0.7 M ) ]σ lnPHA = 0.37

unde M este magnitudinea locală sau magnitudinea undei de suprafaŃă pentru magnitudine mai mică sau
mai mare decât 6, iar R este cea mai apropiată distanŃă de ruperea de falie în kilometri.

Viteza de vârf

Analiza prin regresie a datelor PHV a condus la relaŃii utile care descriu atenuarea acestui parametru.
Joyner şi Boore (1988) au propus următoarea relaŃie de atenuare pe baza înregistrărilor de mişcări:

log PHV ( cm / sec) = j1 + j2 ( M − 6) + ( M − 6) 2 + j4 log R + j5 R + j6

unde PHV poate fi aleasă drept componentă orientată aleator sau componenta orizontală mai mare,
R = r0 2 + j7 2 , r0 este cea mai scurtă distanŃă (în kilometri) de la amplasament la proiecŃia verticală a
ruperii de falie a cutremurului pe suprafaŃa pământului. CoeficienŃii j sunt daŃi în tabelul 4.

Tab. 4 CoeficienŃii pentru relaŃia de atenuare a lui

Joyner şi Boore pentru viteza orizontală de vârf
Componenta j1 j2 j3 j4 j5 j6 j7 σlog PHV
Aleatoare 2.09 0.49 0.0 -1.0 -0.0026 0.17 4.0 0.33
Mai mare 2.17 0.49 0.0 -1.0 -0.0026 0.17 4.0 0.33

Estimarea parametrilor conŃinutului de frecvenŃe

Cutremurele mari produc mişcări ale terenului mai mari şi cu perioade mai lungi decât cutremurele
mici. În consecinŃă, conŃinutul de frecvenŃe al mişcării terenului est corelat cu magnitudinea
cutremurului. Pe măsură ce undele seismice se îndepărtează de falie, componentele lor de frecvenŃe
înalte sunt scattered şi absorbite mai repede decât componentele de frecvenŃe joase. Ca urmare,
conŃinutul de frecvenŃe se schimbă şi cu distanŃa.

Perioada predominantă

Un aspect al modificării în conŃinutul de frecvenŃe cu distanŃa implică mutarea de la vârful spectrului

Fourier la frecvenŃele mai joase (sau perioadele mai mari). În consecinŃă, perioada predominantă creşte
odată cu creşterea distanŃei, după cum se arată în fig. 8.

Fig. 8

Spectrele de amplitudine Fourier

Ordonatele spectrului de amplitudine Fourier pot fi estimate empiric prin regresia ordonatelor
spectrale Fourier din datele unor mişcări puternice reale.
Amplitudinele Fourier pentru un eveniment la distanŃa R se exprimă:

 
  −π fR / Q ( f ) vs
 f2 1 e
A( f ) = CM 0
  f 
2 8  R
 f 
1−   1+
  fc  f max 

unde fc este frecvenŃa de colŃ (vezi fig.), fmax frecvenŃa cutoff, φ(f) este factorul de calitate dependent de
frecvenŃă (invers proporŃional cu coeficientul de amortizare al rocii) iar C este o constantă dată de

Rθψ FV
C=
4πϕ vs3
unde Rθψ = 0,55 Ńine seama de modul de radiaŃie, F = 2 Ńine seama de efectul de suprafaŃă liberă,
2
V= Ńine seama de împărŃirea energiei în două componente orizontale, ρ este densitatea rocii în
2
lungul suprafeŃei de rupere iar vs este viteza undei de forfecare a rocii.
Dacă fmax este admis constant pentru o regiune geografică dată, spectrele pentru diferite cutremure sunt
funcŃii de momentul seismic M0 şi de fc, care sunt corelate prin:

1
 ∆σ  3
f c = 4.9 × 106 vs  
 M0 
unde vs este în km/sec, M0 este în dyne-cm iar ∆σ este numit parametru de efort sau căderea de efort
(stress drop) în bari.
Fig. 9.a arată cum variază cu magnitudinea spectrele Fourier de amplitudine prezise de ec.(...). Se
observă influenŃa puternică a magnitudinii atât asupra amplitudinii cât şi asupra conŃinutului de
frecvenŃe al mişcării. Pe măsură ce magnitudinea creşte, lăŃimea de bandă creşte iar frecvenŃa de colŃ
descreşte, însemnând că se va produce mai multă mişcare de frecvenŃă joasă (perioadă lungă). Fig. 9.b
arată istoriile de timp ale acceleraŃiei generată de spectre obŃinute cu ec.(..) pentru evenimente cu
magnitudine 4 şi magnitudine 7. Parametrul de efort şi momentul seismic sunt în mod curent utilizate
pentru a specifica spectrul de sursă dat de expresia în paranteză în ec.(...). Expresia finală este
operatorul de traseu (travel path operator) care descrie atenuarea amplitudinilor Fourier pe măsură ce
energia se îndepărtează de amplasament. La ec.(...) poate fi adăugată, dacă e nevoie, o expresie care
descrie efectele răspunsului terenului (un operator de amplasament – site operator) pentru a Ńine seama
de efectele apropierii de suprafaŃă.
Fiind bazată pe mecanica ruperii de sursă şi pe propagarea undei, ecuaŃia (...) oferă avantaje
semnificative faŃă de metodele pur empirice pentru magnitudini şi distanŃe, pentru care datele
disponibile sunt puŃine sau chiar lipsesc

Fig. 9.a Fig. 9.b

Raportul vmax/amax

Ca măsură a conŃinutului în frecvenŃe al unei mişcări de teren, raportul vmax/amax este de asemenea
corelat cu magnitudinea şi cu distanŃa. McGuire (1978) a propus dependenŃele de magnitudine şi
distanŃă date în tabelul 5 care arată că, după cum e de aşteptat, raportul vmax/σmax creşte odată cu
creşterea magnitudinii şi a distanŃei sursă-amplasament.

Tab. 5 DependenŃa lui vmax/amax de magnitudine şi distanŃă*

CondiŃiile de DependenŃa de DependenŃa de
amplasament magnitudine distanŃă
0.40M
Rocă e R0.12
Pământ e0.15M R0.23

*Raportul vmax/amax este proporŃional cu acest relaŃii

Ordonatele spectrului de răspuns

ImportanŃa spectrelor de răspuns în ingineria seismică a condus la elaborarea unor metode pentru
prezicerea lor directă. Multă vreme formele tuturor spectrelor de răspuns au fost admise a fi identice
pentru o clasă dată de condiŃii de teren. Spectrele de proiectare s-au dezvoltat prin raportarea formelor
standard spectrale printr-un anumit parametru al mişcării terenului, de obicei PHA. Pe măsură ce au
devenit disponibile mai multe mişcări înregistrate, dependenŃa de magnitudine a formelor spectrale a
fost recunoscută în măsură tot mai mare. De ex. în fig. se arată spectrele de răspuns calcultate pe baza
accelerogramelor din fig. ... DiferenŃele în formele spectrale, la diferite magnitudini, în particular în
domeniul de perioade lungi, sunt evidente. Această dependenŃă a fost ulterior luată în considerare cel
puŃin aproximativ, prin folosirea PHA, PHV şi deplasarea de vârf.

Variabilitatea mişcărilor terenului

VariaŃia spaŃială a mişcărilor terenului se manifestă la scară regională. Mişcările terenului variază de
asemenea pe scară locală, iar aceasta variaŃie locală poate fi importantă pentru anumite tipuri de
structuri. Dimensiunea cea mai mare a majorităŃii structurilor este de obicei destul de mică astfel încât
mişcarea terenului la un capăt este virtual aceiaşi ca şi la celălalt capăt. Pentru structuri cum sunt
podurile şi conductele care se extind pe distanŃe considerabile, sub diferite părŃi ale structurii se pot
produce mişcări diferite ale terenului. În asemenea cazuri, variaŃia locală spaŃială sau incoerenŃa
(incoherence) mişcării terenului poate exercita o influenŃă importantă asupra răspunsului structurii.
IncoerenŃa spaŃială poate fi produsă de un număr de factori. Unul dintre aceştia este efectul numit
trecerea undei (wave – passage) în care undele neverticale ating la diferiŃi timpi diferite puncte ale
suprafeŃei terenului, producând o diferenŃă de timp între mişcările în aceste puncte (fig. a). O cauză a
incoerenŃei în câmpul apropiat este efectul de sursă extinsă (extended source effect), în care diferenŃele
în geometria relativă a sursei şi amplasamentelor produc diferite time-shifts şi, în consecinŃă, diferite
mişcări pe amplasamente (fig. b). În sfârşit, efectele rază-traseu (ray-path effects) produse de
împrăştierea undelor (reflecŃie, refracŃie ets.) datorată inomogenităŃilor în lungul traselui (fig. c) pot
produce incoerenŃă.
Sinteză

1. O descriere completă a mişcării terenului indusă de un cutremur puternic implică trei

componente de translaŃie şi trei componente de rotaŃie. În practică, se măsoară doar
componentele de translaŃie şi de regulă se măsoară pe direcŃii ortogonale.

2. Pentru măsurarea mişcării seismice puternice pot fi utilizate diferite instrumente. Fiecare are
propriul răspuns dinamic caracteristic care determină condiŃiile care i se potrivesc cel mai bine.
Instrumentele mai vechi achiziŃionează de obicei datele în formă analogică, în timp ce
instrumentele mai noi realizează deseori achiziŃia de date în formă digitală.

3. Datele brute ale mişcării pot include erori de la diverse surse, fiind necesare corecŃii pentru a
produce înregistrări precise ale mişcării seismice. O procesare a mişcării seismice este deseori
necesară pentru a minimaliza zgomotul de fond, a aduce corecŃii la răspunsul dinamic al
traductorului şi pentru erorile de măsurare.

4. Mişcările seismice puternice pot fi destul de complicate, iar descrierea lor completă implică un
volum mare de date. Pentru scopuri inginereşti, caracteristicile esenŃiale ale unei mişcări
seismice puternice pot fi descrise într-o formă mult mai compactă uitlizând parametrii mişcării
seismice.

5. Din punctul de vedere al ingineriei seismice, cele mai importante caracteristici ale unei mişcări
seismice puternice sunt amplitudinea, conŃinutul de frecvenŃe şi durata. Toate aceste
caracteristici pot influenŃa în mod semnificativ distrugerile produse de seism. În consecinŃă,
cunoaşterea doar a amplitudinii, conŃinutului în frecvenŃe şi duratei pot să nu fie suficiente pentru
a descrie cu acurateŃe potenŃialul distructiv al unei mişcări seismice puternice.

6. Se dispune de o varietate de parametri pentru a descrie mişcările seismice puternice. Unii dintre
aceşti parametri descriu amplitudinea mişcării seismice, altele descriu conŃinutul de frecvenŃe iar
altele descriu durata. AlŃi parametri reflectă două sau mai multe din aceste caracteristici
importante. De regulă este nevoie de mai mult decât un parametru pentru a caracteriza o mişcare
seismică puternică

7. Parametrii de amplitudine utilizaŃi în mod obişnuit includ acceleraŃia de vârf, viteza de vârf şi
deplasarea de vârf. AcceleraŃia de vârf furnizează o bună indicaŃie asupra componentei de înaltă
frecvenŃă a mişcării seismice. Viteza de vârf şi deplasarea de vârf descriu amplitudinile
componentelor de frecvenŃă intermediară şi respectiv joasă.

8. ConŃinutul în frecvenŃe al unei mişcări seismice puternice este în general descris prin utilizarea
diferitelor tipuri de spectre. Spectrele Fourier şi spectrele de putere reflectă influenŃa mişcării
seismice asupra straturilor cu diferite perioade naturale. Există o diversitate de parametri
spectrali care descriu conŃinutul unei mişcări seismice puternice.

9. Duratele mişcărilor seismice pot fi descrise în termeni absoluŃi sau relativi. Durata „bracketed”,
definită ca timpul între prima şi ultima depăşire a unui prag de acceleraŃie, este bazată pe o
măsură absolută a acceleraŃiei (acceleraŃia – prag). Măsurile duratei bazate pe nivelele mişcării
seismice relative pot defini durate foarte mari pentru mişcări seismice slabe. Pentru scopuri
inginereşti, durata „bracketed” este cea mai curent folosită.
10. Unii parametri reflectă amplitudinea, conŃinutul de frecvenŃă şi durata unei mişcări seismice
puternice. Cu toate că aceşti parametri, cum sunt acceleraŃia rms, intensitatea Ariei şi intensitatea
spectrului de răspuns, pot fi mai dificil de calculat decât parametrii mai curent utilizaŃi, ei
reflectă deseori mai exact potenŃialul mişcării de a produce daune.

11. Caracteristicile unei mişcări seismice pe un amplasament particular depind de magnitudinea

cutremurului şi de distanŃa dintre sursa cutremurului şi amplasamtent. În consecinŃă, parametrii
mişcării seismice variază de asemenea cu magnitudinea cutremurului şi cu distanŃa la sursă.

12. Date ale mişcării seismice măsurate au fost utilizate pentru a stabili relaŃii care să prezică valorile
parametrilor mişcării seismice ca funcŃii de magnitudinea cutremurului şi distanŃa la sursă.
RelaŃiile predictive sunt în general empirice; fiecare este obŃinută prin regresie pe baza unui set
specific de date. În consecinŃă, fiecare relaŃie predictivă este adecvată pentru condiŃiile care sunt
consistente cu condiŃiile din baza de date.

13. RelaŃiile predictive nu sunt precise; ele se exprimă în mod tipic ca valoarea medie a unui
parametru al mişcării seismice şi includ o măsură a distribuŃiei valorilor în jurul mediei. Abaterea
standard a parametrului (sau logaritmul natural al parametrului) este în mod uzual estimată
pentru stabilirea unei relaŃii predictive.

14. RelaŃiile predictive pentru variabile care descresc cu creşterea distanŃei de la sursă la
amplasament sunt în mod frecvent numite relaŃii de atenuare. În literatură s-au raportat multe
relaŃii de atenuare, iar cele utilizate cel mai frecvent sunt reîmprospătate la fiecare câŃiva ani.

15. Mişcările seismice variază pe scară atât locală cât şi regională. VariaŃiile locale pot produce
mişcări diferenŃiale ale reazemelor structurilor lungi cum sunt podurile şi conductele. Proiectarea
şi calculul unor asemenea structuri poate reclama considerarea variaŃilor locale.

16. Variabilitatea locală a mişcărilor seismice este exprimată în mod obişnuit în termeni de coerenŃă.
CoerenŃa a două mişcări seismice poate fi calculată – este o măsură a corelării amplitudinilor şi
unghiurilor de fază ale mişcărilor la diferite frecvenŃe. CoerenŃa a două mişcări seismice la
distanŃe apropiate este mai mare decât coerenŃa cea a două mişcări seismice aflate la distanŃă. De
asemenea coerenŃa componentelor la frecvenŃă joasă (lungime de undă lungă) ale unei perechi de
mişcări este mai mare decât cea a componentelor de frecvenŃă înaltă (lungimi de unde scurte).
Sinteză - 2

1. Date istorice de corelare între distrugerile produse de cutremure şi condiŃiile locale de

amplasament există de aproape 200 ani. Prevederi care să ia în considerare condiŃiile
locale de amplasament nu au apărut însă în codurile de proiectare decât la începutul
anilor 1970.

2. Dovezile asupra existenŃei efectelor condiŃiilor locale de amplasament sunt zdrobitoare.

Pe lângă dovezile teoretice, funcŃiile de amplificare calculate pe baza măsurării pe
aceiaşi locaŃie a mişcărilor la suprafaŃă şi la roca de bază, ca şi comparaŃiile
caracteristicilor mişcării de suprafaŃă de pe amplasamente apropiate cu condiŃii de teren
diferite, totul confirmă efectele importante ale condiŃiilor locale de amplasament asupra
mişcărilor seismice ale terenului.

3. Efectele geometrice pot influenŃa de asemenea mişcările terenului. Cu toate că

iregularităŃile topografice împrăştie undele seismice pentru a produce combinaŃii
complicate de amplificare şi de amplificare, mişcările la crestele „ridges” sunt de regulă
amplificate. Bazinele aluviale umplute cu sedimente moi pot, în funcŃie de formele lor,
să absoarbă undele de volum şi să producă unde de suprafaŃă. Mişcarea terenului într-un
bazin aluvial poate fi considerabil diferită faŃă de cea care ar fi prezisă de analizele uni-
dimensionale ale răspunsului terenului, în particular în apropierea de muchiile bazinului.

4. Proiectarea noilor structuri rezistente la cutremur şi evaluarea vulnerabilităŃii

structurilor existente implică prognoza răspunsului acestora la mişcările seismice de
proiectare ale terenului. Mişcările de proiectare ale terenului sunt obŃinute pe baza
parametrilor de proiectare stabiliŃi pentru un cutremur de calcul sau pe baza unei analize
de hazard seismic.

5. Parametrii de proiectare se pot stabili pe baza analizelor specifice de amplasament pe

baza codurilor de construcŃii. Pentru un amplasament tipic, parametrii bazaŃi pe
analizele de amplasament este probabil să fie mai precişi decât cei bazaŃi pe codurile de
construcŃii. De asemenea este probabil să conducă la o proiectare mai economică.

6. Codurile de construcŃii s-au dezvoltat treptat, pe măsura acumulării de noi cunoştinŃe.

Prevederile seismice din codurile de construcŃii au urmat aceiaşi tendinŃă, modificările
cele mai importante aparând după mari cutremure.

7. Codurile de construcŃii nu au intenŃia de a elimina total daunele produse de cutremure.

În schimb, ele au drept scop să conducă la proiecte care să reziste la mişcări seismice
mici fără daune, la mişcări seismice moderate fără daune structurale iar la mişcări
severe fără prăbuşiri.

8. Istoria în timp a mişcării terenului cu parametri – Ńintă specificaŃi se pot stabili prin
diferite procedee. Când Ńintele sunt parametrii de proiectare, aceste proceduri vor genera
mişcările de proiectare ale terenului. Proceduri bazate pe evaluarea mişcărilor terenului
înregistrate şi generarea de mişcări ale terenului artificiale sunt pe larg utilizate.
Sinteză

1. Se folosesc o varietate de sisteme pentru a susŃine pământul; în ultimii 20 ani au apărut şi s-au folosit
multe sisteme inovative. Pentru scopurile proiectării seismice, cele mai multe lucrări de susŃinere intră
într-una din următoarele categorii: ziduri de greutate, ziduri şi pereŃi cu console şi sprijinire. Fiecare
din aceste tipuri de lucrări rezistă în mod diferit presiunilor laterale ale pământului susŃinut.

2. Lucrările de susŃinere pot ceda în multe moduri. Zidurile de greutate pot ceda prin lunecare,
răsturnare sau pierderea stabilităŃii generale. Zidurile tip cornier pot ceda în aceleaşi moduri ca şi
zidurile de greutate, dar pot ceda de asemenea prin încovoiere. Sprijinirile pot ceda în aceleaşi moduri
ca şi zidurile tip cornier, dar şi prin cedarea unui element al sprijinirii sau prin rotire în jurul
legăturilor.

3. PerfomanŃa seismică a unei lucrări de susŃinere deprinde de presiunile totale (adică statice plus
dinamice) care acŃionează asupra lor în timpul unui cutrmur. În consecinŃă, nivelul presiunilor
dinamice necesare pentru a degrada lucrarea depinde de nivelul presiunilor statice care existau
înaintea cutremurului. Analiza comportării seismice a lucrării de susŃinere reclamă, deci, o analiză
iniŃială a comportării în condiŃii statice.

4. Răspunsul seismic al lucrărilor de susŃinere este un exemplu complex de interacŃiune teren-structură.

Din cauza acestei complexităŃi, metodele de calcul sunt de regulă bazate pe un număr de ipoteze
simplificatoare. Cu toate că metodele simplificate nu exprimă cu acurateŃe toate aspectele comportării
lucrare-teren, ele s-au dovedit a reprezenta o bază raŃională pentru proiectare.

5. Presiunea pământului asupra unei lucrări de susŃinere depinde de posibilitatea lucrării de a se deplasa
prin raport cu pământul. Presiunile dinamice acŃionând asupra unui zid care cedează se estimează de
obicei cu metoda pseudo-statică Mononobe-Okabe. Presiunile dinamice asupra unui zid care nu
cedează se estimează de obicei printr-un calcul elastic.

6. PrezenŃa apei pe oricare parte a unei lucrări de susŃinere influenŃează puternic comportarea seismică a
lucrării. Apa pe faŃa exterioară a peretului poate exercita presiuni dinamice, pe lângă cele statice,
asupra feŃei zidului. Apa din cuprinsul umpluturii poate influenŃa forŃele de inerŃie care acŃionează
asupra zidului şi poate dezvolta presiuni hidrodinamice sau presiuni în exces ale apei din pori.

7. Deplasările induse de seism asupra zidurilor de sprijin pot fi estimate prin metode analoage cu metoda
Newmark a blocului alunecător pentru deplasările taluzului. PerfecŃionări ale metodei permit luarea în
considerare a unor factori precum amplificarea umpluturii, rotirea zidului, blocajele cinematice şi
acceleraŃia verticală. Sunt disponibile, de asemenea, metode pentru estimarea probabilităŃilor
diferitelor nivele de deplasare.

8. Proiectarea seismică a zidurilor de sprijin se bazează în general pe presiunile seismice sau pe

deplasările admisibile. În prima abordare, calcule pseudostatice sau pesudodinamice se folosesc
pentru a estima presiunile pe zid induse de seism, iar zidul este calculat să reziste la aceste presiuni
fără a ceda sau fără a produce cedarea pământului din jur. Cea de a doua abordare implică calculul

1
 Calculul seismic al lucrărilor de susŃinere

zidului astfel încât deplasarea permanentă indusă de seism să nu depăşească o anumită deplasarea
admisibilă predeterminată.

9. Majoritatea cedărilor observate ale lucrărilor de susŃinere în timpul cutremurelor s-au produs la lucrări
mărginite de bazine de apă, multe dintre ele au implicat lichefierea umpluturii. Deplasările excesive
permanente ale pereŃilor ancoraŃi în bazine de apă au fost adesea asociate cu fişe necorespunzătoare
şi/sau cu capacităŃi insuficiente ale ancorajelor.

2
Capitolul. 11
Stabilitatea seismică a taluzurilor

1. Introducere

Alunecările de teren se produc în mod regulat pe glob ca parte a evoluŃiei continue a reliefului. Majoritatea
alunecărilor au loc în taluzuri naturale, dar ele pot avea loc din când în când şi în taluzurile create de om. În
fiecare punct, în timp, taluzurile se află în stări care se situează de la foarte stabile la stabile la limită. Când se
produce un cutremur, zguduirea terenului indusă de cutremur este deseori suficientă pentru a produce cedarea
taluzurilor care înainte de cutremur aveau o stabilitate precară sau moderată. Daunele care rezultă variază între
nesemnificative până la catastrofice, depinzând de caracteristicile geometrice şi de material ale taluzului.

Alunecările incluse de cutremure, care au fost semnalate în documente încă din 1789 B.C., au produs în
decursul istoriei distrugeri uriaşe. La multe cutremure, alunecărilor li s-au datorat mai multe distrugeri decât
tuturor celorlalte hazarduri seismice la un loc. La cutremurul din 1964 din Alaska, de pildă, s-a estimat că
56% din costul total al distrugerilor s-au datorat alunecărilor induse de cutremur (Youd, 1978, Wilson şi
Keefer, 1985). Kobayashi (1981) a stabilit că mai mult decât jumătate din toate decesele datorate cutremurelor
mari (M > 6.9) din Japonia între 1964 şi 1980 s-au datorat alunecărilor. Cutremurul din 1920 (M = 8.5) din
provincia Ningxia din China a produs sute de alunecări mari soldate cu peste 100,000 morŃi (Close,
McCornick, 1922).

Evaluarea stabilităŃii seismice a taluzurilor reprezintă una din cele mai importante activităŃi ale inginerului
specializat în ingineria geotehnică seismică.

2. Tipurile de alunecări induse de cutremure

Stabilitatea taluzurilor şi caracteristicile alunecărilor sunt influenŃate de numeroşi factori incluzând condiŃiile
geologice şi hidrologice, topografia, clima, eroziunea, modul de utilizare a teritoriului. S-au propus diferite
clasificări ale alunecărilor induse de cutremure, ca de exemplu cea din tab. 10.1 dată de Keefer (1984), pe
baza naturii terenului (pământ sau rocă), caracterul mişcării (fragmentată sau coerentă) precum şi viteza,
adâncimea (grosimea masei care alunecă), starea de umiditate.

Alunecările induse de cutremure pot fi clasificate în trei categorii principale: alunecări cu fragmentare şi
căderi, alunecări coerente; refulări laterale şi curgeri.

Alunecările cu fragmentare şi căderile includ căderi de roci, alunecări de roci, avalanşe de roci, căderi de
pământuri, alunecări de pământ cu fragmentare şi avalanşe de pământ. Materialele implicate în asemenea
alunecări sunt forfecate, rupte şi tulburate într-o ordine aproape întâmplătoare. Asemenea alunecări, întâlnite
de obicei în terenuri cu pante mari, pot produce mişcări extrem de rapide şi cu distrugeri devastatoare;
avalanşele de roci şi căderile de roci au fost în istorie între cauzele majore ale deceselor datorate alunecărilor
induse de cutremure.
Alunecările coerente, cum sunt prăbuşirile de roci şi pământuri, alunecările blocurilor de pământ şi de rocă,
curgerile lente de pământ, construite în general din câteva blocuri coerente se translatează sau rotesc pe
suprafaŃa de rupere mai adâncă în terenuri cu pante moderate şi mari. Majoritatea alunecărilor coerente au loc
la viteze mai reduse decât cele de la alunecările de fragmentare şi căderi.

Tab. 1 - Tipuri şi caracteristici ale alunecărilor induse de cutremur

Starea de
Ruperea umiditateb Adânci-
Denumire Tipul de mişcare Vitezac
internăa mead
D U PS S
Alunecări cu fragmentare şi căderi
Căderi de roci Rostogolire, cădere Mare sau
liberă foarte x x x x Extrem de rapidă Mică
mare
Alunecări de roci Lunecare de
translaŃie pe o Rapidă până la
Mare x x x x Mică
suprafaŃă de extrem de rapidă
forfecare în bază
Avalanşă de roci Complexa,
incluzând lunecarea
Foarte
şi/sau curgerea, ca x x x x Extrem de rapidă Mare
mare
un şuvoi de
fragmente de rocă
Căderi de pâmânt Rostogolire, cădere Mare sau
liberă foarte x x x x Extrem de rapidă Mică
mare
Pământ rupt Lunecare de
translaŃie pe
suprafaŃa de
Moderată până la
forfecare în bază Mare x x x x Mică
rapidă
sau pe o zonă de
slăbire în argilă
senzitivă
Avalanşe de pământ Lunecare de Foarte rapidă
Foarte
translaŃie cu x x x x până la extrem de Mică
mare
curgere în subsidiar rapidă
Alunecări coerente
Prăbuşiri de rocă Lunecare pe
suprafaŃă de Uşoară
forfecare de bază sau ? x x x Lentă la rapidă Mare
cu o componentă de moderată
rotaŃie
Lunecări de rocă în Lunecare de
Uşoară
blocuri translaŃie pe
sau ? x x x Lentă la rapidă Mare
suprafaŃa de
moderată
forfecare în bază

Ruperea Starea de Adânci-

Denumire Tipul de mişcare Vitezac
internăa umiditateb mead
 D U PS S
Alunecări coerente
Prăbuşiri de pământLunecare de
translaŃie pe
Uşoară
suprafaŃa de
sau ? x x x Lentă la rapidă Mare
forfecare în bază cu
moderată
componente de
rotaŃie
Lunecări de pământ Lunecare de
Uşoară
în blocuri translaŃie pe
sau ? x x x Lentă la rapidă Mare
suprafaŃa de
moderată
forfecare în bază
Lunecare de Uşoară
translaŃie pe Foarte lentă la În general
suprafaŃa de moderată cu mică,
Curgere de pământ x x
forfecare în bază cu variaŃii foarte ocazional
o curgere internă rapide mare
minoră
Refulări laterale şi curgeri
TranslaŃie pe zona În general
de bază a unui nisip moderată,
Refulări laterale de lichefiat sau a unui ocazional
x x Foarte rapidă Variabilă
pământ praf sau a unei uşoară,
argile slăbite, ocazional
sensitive mare
Curgeri rapide de Foarte Foarte rapidă la
Curgere ? ? ? x Mică
pământ mare extrem de rapidă
Complexă, În general
implicând în mare sau
general refulare foarte În general rapidă
Alunecări laterală şi/sau mare, la exterem de
x x Variabilă
subacvatice curgere; ocazional ocazional rapidă, ocazional
implicând prăbuşiri moderată lentă la moderată
şi/sau alunecare de sau
blocuri uşoară
a
Ruperea internă: „uşoară” înseamnă că alunecarea constă dintr-unul sau câteva blocuri coerente; „moderată”
înseamnă câteva blocuri coerente; „mare” înseamnă numeroase blocuri mici şi particule
individuale de pământ şi fragmente de rocă; „foarte mare” înseamnă o dezagregare aproape
completă în particule individuale de pământ şi mici fragmente de rocă.
b
Starea de umiditate: D – dry (uscat); U – umed dar nesaturat; PS – parŃial saturat; S – saturat
c
Viteza
0,6 m/an 1,5 m/an 1,5 m/luni 1,5 m/zi 0,3 m/... 0,6 m/sec
extrem de mică foarte mică mică măruntă rapidă foarte rapidă extrem de mică
d
Adâncimea: „mică” (shallow) înseamnă grosimi în general 2,3 m; „mare”, în general > 3 m

Refulările laterale şi curgerile implică în general pământuri lichefiabile, dar şi argilele sensitive pot produce
curgeri cu caracteristici foarte similare. Ca urmare a rezistenŃei reziduale reduse a acestor materiale,
alunecarea poate avea loc pe pante deosebit de line şi cu viteze foarte mari.
Diferitele tipuri de alunecări, induse de cutremur se produc cu diferite frecvenŃe. Căderile de roci, alunecările
de pământuri cu fragmentare şi alunecările de roci apar a fi cele mai răspândite tipuri de alunecări observate în
istoria cutremurelor (Tab.2). Alunecările subacvatice, curgerile lente de pământuri şi alunecările de roci în
blocuri, avalanşele de roci sunt mai puŃin răspândite, deşi aparenta raritate a alunecărilor subacvatice s-ar
putea datora dificultăŃii de a le observa.

Tab. 2 – FrecvenŃa relativă a alunecărilor induse de cutremure pe baza studiului a 40 cutremure cu magnitudini
între Ms = 5.2 la Mw = 9.5

FrecvenŃa Descrierea
Foarte mare frecvenŃă > 100000 în 40 Căderi de roci, alunecări de pământ cu
cutremure fragmentare, alunecări de roci
Refulări laterale de pământ, prăbuşiri de
FrecvenŃe între 10000 şi 100000 în 40
pământ alunecări de pământ în blocuri
cutremure
avalanşe de pământ
FrecvenŃă moderată între 1000 şi 10000 în Căderi de pământ, curgeri rapide de pământ,
40 cutremure prăbuşiri de roci
Alunecări subacvatice, curgeri lente ale
Neobişnuite pământului, alunecări de roci în blocuri,
avalanşe de roci

3. Calculul static al stabilităŃii taluzurilor

Taluzurile devin instabile când eforturile tangenŃiale necesare pentru asigurarea echilibrului ating sau
depăşesc rezistenŃa la forfecare disponibilă pe o anumită suprafaŃă potenŃială de cedare. La taluzurile la care
eforturile tangenŃiale necesare pentru a menŃine echilibrul sub încărcare statică gravitaŃională sunt mari,
eforturile adiŃionale dinamice necesare pentru a produce instabilitatea pot fi reduse. Deci stabilitatea seismică
a unui taluz este puternic influenŃată de stabilitatea sa statică. Cele mai utilizate metode de calcul al stabilităŃii
seismice se bazează pe calcululul de stabilitate statică.

În prezent, cele mai utilizate metode de calcul al stabilităŃii statice a taluzurilor sunt calculele de echilibru
limită (limit equilibrium analyses) şi calculele bazate pe efort-deformaŃie (stress-deformation analyses).

3.1 Calculul de echilibru limită

Calculul de echilibru limită consideră echilibrul în termeni de forŃe şi/sau momente a unei mase de pământ
deasupra unei suprafeŃe potenŃiale de cedare. Pământul de deasupra suprafeŃei de cedare se admite a fi rigid,
cu alte cuvinte cedarea poatea avea loc doar pe suprafaŃa potenŃială de cedare. RezistenŃa la forfecare
disponibilă se consideră mobilizată la acelaşi nivel în toate punctele suprafeŃei potenŃiale de cedare. Ca
urmare, coeficientul de siguranŃă este constant în lungul întregii suprafeŃe de cedare. Întrucât pământul pe
suprafaŃa potenŃială de cedare este admisă a fi rigid – perfect plastic (fig.2), calculul de echilibru limită nu
furnizează informaŃii asupra deformaŃiilor taluzului.

Stabilitatea taluzului este exprimată de obicei printr-un coeficient de siguranŃă (factor of safety FS), definit de
regulă prin:

FS = rezistenŃa la forfecare disponibilă / rezistenŃa la forfecare necesară pentru menŃinerea echilibrului

Astfel, coeficientul de siguranŃă este un raport între capacitate (rezistenŃa la forfecare a pământului) şi cerere
(efortul tangenŃial indus pe suprafaŃa potenŃială de cedare). Coeficientul de siguranŃă poate fi, de asemenea,
privit drept factorul în care trebuie să fie împărŃită rezistenŃa pământului spre a duce taluzul la instabilitate.
Spre deosebire de ipotezele calculului de echilibru limită, rezistenŃa unui pământ într-un taluz real nu este
atinsă în acelaşi timp în toate punctele suprafeŃei de cedare, adică coeficientul de siguranŃă nu este constant.
Efortul tangenŃial τ

DeformaŃia tangenŃială γ

Fig. 1 RelaŃia efort – deformaŃie pentru materialul rigid-perfect plastic.

Nu se produce o deformaŃie de forfecare până când se atinge rezistenŃa materialului, după care materialul se
deformeză la efort tangenŃial constant

În figura 2 sunt arătate cele mai comune forme geometrice ale suprafeŃei de cedare: a) planară; b)
multiplanară; c) circulară; d) necirculară.

Fig. 2

Pentru fiecare din tipurile de suprafeŃe de cedare, există metode de calcul consacrate în literatura de
specialitate.

În teorie, orice taluz cu un coeficient de siguranŃă mai mare ca 1.0 ar trebui să fie stabil. În practică, totuşi,
nivelul de stabilitate este rareori considerat acceptabil atât timp cât coeficientul de siguranŃă nu este mai mare
ca 1.0. Criteriile pentru coeficienŃii de siguranŃă acceptabili au în vedere factori precum: (1) incertitudinea în
precizia cu care calculul stabilităŃii taluzului reprezintă adevăratul mecanism de cedare; (2) incertitudinea în
precizia cu care sunt cunoscute parametrii de input (rezistenŃa la forfecare, condiŃiile apei subterane,
geometria taluzului etc); probabilitatea şi durata de expunere la diferite tipuri de încărcări exterioare; (3)
consecinŃele potenŃiale ale cedării taluzului. Factorii minimi tipici ale coeficientului de siguranŃă utilizaŃi în
proiectarea taluzurilor sunt cca 1.5 pentru condiŃii normale de încărcare de lungă durată şi cca 1.3 pentru
taluzuri temporare sau condiŃii la terminarea construcŃiei la taluzurile permanente (când disiparea presiunii in
pori sporeşte în timp stabilitatea).

Când coeficientul minim de siguranŃă atinge valoarea 1.0, rezistenŃa la forfecare disponibilă este integral
mobilizată pe o anumită suprafaŃă potenŃială de cedare iar taluzul este pe punctul unei cedări incipiente. Orice
încărcare suplimentară va face ca taluzul să cedeze, adică să se deformeze până când atinge o formă în care
eforturile tangenŃiale necesare pentru echilibru sunt mai mici sau egale cu rezistenŃa la forfecare disponibilă a
pământului. Ipoteza de echilibru limită a unei comportări rigide-perfect plastice sugerează că deformaŃia
necesară se va produce de o manieră ductilă. Totuşi multe pământuri manifestă o comportare de tip casant. În
asemenea cazuri rezistenŃa la forfecare de vârf poate să nu fie mobilizată simultan în toate punctele suprafeŃei
de cedare, ca punctul A din fig. 3a, rezistenŃa la forfecare disponibilă va coborî de la rezistenŃa de vârf la
rezistenŃa reziduală. Când se întâmplă astfel, iar eforturile tangenŃiale aferente diferenŃei dintre rezistenŃa de
vârf şi rezistenŃa reziduală ale pământului în punctul A sunt transferate pământului din jur. Aceste eforturi
tangenŃiale redistribuite pot face să se atingă rezistenŃele de vârf în pământul din jur (fig. 3.b) şi să fie
depăşite, astfel reducând rezistenŃa rezistenŃelor la forfecare disponibile la valorile reziduale. Pe măsură ce
procesul de redistribuire a efortului continuă, zona de cedare poate creşte până când întregul taluz devine
instabil. Numeroase situaŃii de asemenea cedare progresivă au fost observate în pământuri cu comportare de
tip casant (strain-softening), chiar dacă coeficientul de echilibru limită (bazat pe rezistenŃa de vârf) este
simŃitor mai mare ca 1.0. łinând seama de limitările calculului de echilibru limită, stabilitatea taluzurilor cu
materiale care au comportare casantă poate fi calculată cum trebuie doar folosind rezistenŃele de forfecare
reziduale.

Fig. 3 Dezvoltarea cedării progresive în taluzul format din material cu comportare casantă (strain-softening)
a) depăşirea rezistenŃei de vârf în orice punct (A) reduce rezistenŃa din acel punct la valoarea reziduală;
b) redistribuirea rezistenŃelor la forefecare de la zona de cedare la zona înconjurătoare produce cedarea în zona
înconjurătoare (punctele B). Continuarea redistribuirii eforturilor poate conduce ulterior la cesarean întregului
taluz (punctele C şi mai departe)

Întrucât rezistenŃa la forfecare disponibilă depinde de condiŃiile de drenare a apei din pori, aceste condiŃii
trebuie considerate cu atenŃie când se aleg pentru calcul parametrii rezistenŃei la forfecare.

3.2 Calculul bazat pe relaŃia efort-deformaŃie

Calculele bazate pe considerarea relaŃie efort – deformaŃie a pământului sunt de regulă efectuate folosind
metoda elementelor finite. Aplicate la taluzuri, calculele efort – deformaŃie pot prezice mărimile şi distribuŃiile
eforturilor, deplasărilor şi presiunilor în pori în cursul şi după construcŃie. Comportarea efort – deformaŃie
neliniară, condiŃiile pe contur complexe, geometriile neregulate şi o multitudine de etape de execuŃie, toate
acestea pot fi luate în calculele cu elemente finite.
Pentru calculul static al stabilităŃii taluzului, calculele bazate pe relaŃiile efort – deformaŃie oferă avantajele de
a fi capabile să identifice cele mai probabile moduri de cedare prin prezicerea deformaŃiilor taluzului până la
(şi în unele cazuri dincolo de) punctul de cedare, de a localiza zonele de eforturi critice din taluz şi de a
anticipa efectele cedării taluzurilor. Aceste avantaje se obŃin cu preŃul unui timp sporit depus de inginer pentru
formularea problemei, caracterizarea proprietăŃilor materialului şi interpretarea rezultatelor precum şi cu un
cost sporit al calculului automat.

4. Calculul stabilităŃii seismice a taluzului

Diferitele metode pentru calculul stabilităŃii statice a taluzurilor au fost utilizate o perioadă îndelungată şi
calibrate prin raport cu multe cedări produse în realitate. Baza de date faŃă de care poate fi calibrate calculele
de stabilitate seismică este mult mai mică. Calculul seismic al stabilităŃii taluzurilor este în plus complicat prin
nevoia de a considera efectele (1) ale eforturilor dinamice induse de zguduirea seismică şi (2) de efectele
acestor eforturi asupra rezistenŃei şi relaŃiei efort – deformaŃie ale materialelor taluzului.

InstabilităŃile seismice ale taluzului pot fi grupate în două categorii pornind de la măsura în care aceste eforturi
sunt predominante într-un taluz dat.

În instabilităŃile inerŃiale, rezistenŃa la forfecare a pământului rămâne relativ constantă, iar deformaŃiile
taluzului sunt produse prin depăşirile temporare ale rezistenŃei de către eforturile dinamice seismice.

InstabilităŃile prin slăbire sunt cele în care cutremurul slăbeşte suficient de mult pământul astfel încât acesta
nu mai rămâne stabil sub eforturile induse de seism. Curgerea datorată lichefierii şi mobilitatea ciclică sunt
cauzele cele mai obişnuite ale instabilităŃii prin slăbire (weaking instability).

4.1 Calculul instabilităŃii inerŃiale

Mişcările seismice pot induce în taluzuri eforturi orizontale şi verticale dinamice importante. Aceste eforturi
produc eforturi normale şi tangenŃiale în lungul suprafeŃelor de cedare potenŃial din taluz. Când se suprapun
peste eforturile tangenŃiale statice preexistente, eforturile dinamice pot întrece rezistenŃa la forfecare
disponibilă a pământului, producând instabilitatea inerŃială a taluzului. S-au propus un număr de metode de
calcul al instabilităŃii inerŃiale. Acestea diferă în primul rând prin precizia cu care sunt reprezentate mişcarea
seismică şi răspunsul dinamic al taluzului.

Calculul pseudo static, ce urmează a fi prezentat, conduce la un coeficient de siguranŃă la cedarea taluzului
într-un mod foarte asemănător cu cel obŃinut în cazul cedării statice a taluzului prin abordarea echilibrului
limită. Alte metode încearcă să evalueze deplasările permanente ale taluzului produse de zguduirea seismică.

4.1.1 Calculul pseudostatic

Începând cu anii 20 ai secolului XX, stabilitatea seismică a construcŃiilor din pământ a fost analizată printr-o
abordare pseudostatică în care efectele cutremurului sunt reprezentate de acceleraŃiile constante orizontale
şi/sau verticale. Prima utilizare efectivă a abordării pseudostatice la calculul stabilităŃii seismice a taluzurilor îi
aparŃin lui Terzaghi.

În forma lor cea mai obişnuită, calculele pseudostatice reprezintă efectele zguduirii seismice prin acceleraŃii
pseudostatice care produc forŃe de inerŃie Fh şi Fv, aplicate în centrul de greutate al masei care alunecă (fig. 4).
Mărimile forŃelor pseudostatice sunt:

unde ah şi av sunt acceleraŃiile pseudostatice orizontale şi verticale, kh şi kv sunt coeficienŃi pseudostatici

adimensionali orizontali şi verticali, iar W este greutatea masei care alunecă. Mărimile acceleraŃiilor
pseudostatice trebuie corelate cu severitatea mişcării anticipate a terenului. Scriind echilibrul forŃelor care
acŃionează asupra masei potenŃiale care alunecă pe direcŃia paralelă cu suprafaŃa de cedare se obŃine:

FS = forŃa de rezistenŃă / forŃa de alunecare

unde c şi φ sunt parametrii Mohr – Coulomb de rezistenŃă care definesc rezistenŃa la forfecare pe planul de
cedare iar lab este lungimea planului de cedare.

Fig. 4

ForŃa orizontală pseudostatică reduce în mod clar coeficientul de siguranŃă alunecare. De regulă forŃa
pseudostatică verticală are o influenŃă mai mică asupra coeficientului de siguranŃă întrucât reduce (sau creşte,
depinzând de direcŃia ei) atât forŃa de alunecare cât şi forŃa de rezistenŃă, drept urmare efectele pseudostatice.
Abordarea pseudostatică poate fi utilizată spre a evalua coeficienŃii de siguranŃă pseudostatică pentru suprafeŃe
de cedare planare, circulare şi necirculare.

Alegerea coeficientului pseudostatic kh Rezultatele calculului pseudostatic depind în mod esenŃial de

valoarea coeficientului seismic kh. Alegerea unui coeficient pseudostatic adecvat reprezintă aspectul cel mai
important dar şi cel mai dificil al calculului pseudostatic de stabilitate. Coeficientul pseudostatic controlează
forŃa pseudostatică asupra masei care alunecă, astfel încât valoarea lui trebuie corelată cu o anume măsură a
amplitudinii forŃei inerŃiale indusă în materialul potenŃial instabil. Dacă materialul taluzului se consideră rigid,
forŃa inerŃială indusă într-o lunecare potenŃială va fi egală cu produsul dintre acceleraŃia orizontală efectivă şi
masa materialului instabil. ForŃa de inerŃie îşi va atinge valoarea maximă când acceleraŃia orizontală îşi atinge
valoarea mai mică. Recunoscând faptul că taluzurile reale nu sunt rigide iar accelaraŃiile de vârf există doar
pentru un timp foarte scurt, coeficienŃii pseudostatici utilizaŃi în practică corespund în general cu valori ale
acceleraŃiei mult sub amax. Terzaghi (1952) a sugerat iniŃial utilizarea de kh = 0,1 pentru cutremure severe, kh
= 0,2 pentru cutremure violente, distructive şi kh = 0,5 pentru cutremure catastrofice. Seed (1979) a făcut o
listă a criteriilor pseudostatice de proiectare pentru 14 baraje în 10 Ńări active seismice; 12 au cerut factori
minimi de siguranŃă între 1,0 şi 1,5, cu coeficienŃi pseudostatici de la 0,10 la 0,12. Marcuson (1981) a sugerat
că coeficienŃii pseudostatici corespunzători pentru baraje trebuie să corespundă la o treime până la jumătate
din acceleraŃia maximă, inclusiv efectele de amplificare şi dezamplificare, la care este supus barajul. See şi
Martin (1966) şi Dakoulas şi Gazetas (1986) au arătat că forŃa de inerŃie asupra unui taluz potenŃial instabil
într-un baraj de pământ depinde de răspunsul barajului iar coeficientul seismic mediu pentru o suprafaŃă de
cedare profundă este considerabil mai mic decât cel al unei suprafeŃe de cedare care nu se extinde mult sub
creastă. Seed (1979) a arătat, de asemenea, că deformaŃiile barajelor de pământ construite pe pământuri ductile
(definite ca fiind cele care nu generează presiuni mari în pori sau manifestă peste 15 % pierdere de rezistenŃă
la încărcarea ciclică) cu acceleraŃii de vârf sub 0,75 g vor fi acceptabil de mici pentru coeficienŃi pseudostatici
de siguranŃă de cel puŃin 1,15 pentru kh = 0,10 (M= 6,5) la kh = 0,15 (M= 8,25). Acest criteriu ar permite
utilizarea de acceleraŃii pseudostatice atât de mici precum 13 la 20 % din acceleraŃia de vârf. Hynes-Griffin şi
Franklin (1984) au utilizat metoda blocului alunecător a lui Newmark, ce va fi prezentată în paragraful
următor, la peste 350 accelerograme şi au conchis că barajele de pământ cu coeficienŃi pseudostatici de
siguranŃă mai mari decât 1,0 utilizând kh = 0,5 amax/g nu ar duce la deformaŃii „periculos de mari”.

Coeficientul pseudostatic trebuie bazat pe nivelul efectiv anticipat al acceleraŃiei în masa alunecătoare
(incluzând efectele de amplificare şi deamplificare) şi trebuie să corespundă ueni anumite fracŃiuni din
acceleraŃia de vârf anticipată. Deşi o judecată inginerească este necesară în toate cazurile, criteriile lui Hynes-
Griffin şi Franklin (1984) ar fi convenabile pentru cele mai multe taluzuri.

Limitele abordării pseudostatice. Reprezentarea efectelor complexe, variabile în timp, dinamice ale
zguduirii seismice printr-o singură acceleraŃie pseudostatică constantă şi unidirecŃională, este în mod evident
foarte grosieră. Încă de la început, limitările metodei pseudostatice au fost în mod deschis recunoscute.
Tezaghi a arătat că „acest concept aplicat efectelor cutremurului asupra taluzurilor este foarte inexact, spre a
spune doar atât” şi că un taluz putea fi instabil chiar dacă coeficientul de siguranŃă pseudostatic era mai mare
ca 1. Analizele detaliate ale unor alunecări induse de cutremure din trecut şi recente (Seed et al, 1969, 1975;
Marcuson et al, 1979) au ilustrat importante neajunsuri ale abordării pseudostatice. ExperienŃa a arătat cu
claritate, de exemplu, că analizele pseudostatice pot fi nesigure pentru pământurile în care se dezvoltă presiuni
mari în pori sau manifestă o degradare mai mare de 1,5% a rezistenŃei în urma zguduirii seismice. În tabelul 3
se arată că pentru un număr de baraje care au cedat în cursul cutremurelor calculele pseudostatice conduseseră
la coeficienŃi de siguranŃă cu mult peste 1. Aceste cazuri ilustrează incapacitatea metodei pseudostatice de a
evalua cu siguranŃă stabilitatea taluzurilor susceptibile de instabilitate de slăbire. Oricum, metoda
pseudostatică poate furniza cel puŃin o indicaŃie grosieră măcar asupra stabilităŃii relative, dacă nu absolute.

Tab. 3 – Rezultatele calculelor pseudostatice ale unor baraje de pământ care au cedat în cursul cutremurelor

Barajul kh FS Efectul cutremurului

 Sheffield Dam 0,10 1,2 Cedare totală
Lower San Fernando Dam 0,15 1,3 Cedarea taluzului amonte
Upper San Fernando Dam FaŃa aval, inclusiv creasta a alunecat în
0,15 ~ 2 ÷2,5
aval cu cca 6ft
Baraje la iazuri de decantare (Japonia) 0,20 ~1,3 Cedarea barajului cu scurgerea iazurilor

Abordarea pseudostatică prezintă câteva aspecte atrăgătoare. Calculul este relativ simplu şi direct,
similaritatea cu calculele de echilibru limită static efectuate în mod regulat de inginerii geotehnicieni face ca
metoda pseudostatică să fie uşor de înŃeles şi de aplicat. Produce un indicativ numeric al stabilităŃii
(coeficientul de stabilitate) analog celui obŃinut prin calculele statice. Trebuie admis, totuşi, că precizia
abordării pseudostatice este dictată de precizia cu care forŃele inerŃiale pseudostatice simple reprezintă forŃele
inerŃiale dinamice complexe care există în realitate într-un cutremur. Dificultatea în stabilirea coeficienŃilor
pseudostatici corespunzători şi în înterpretarea coeficienŃilor de siguranŃă pseudostatici, asociată cu elaborarea
unor metode de calcul mai realiste, au redus utilizarea metodei pseudostatice la calculul stabilităŃii seismice a
taluzurilor. Metodele bazate pe evaluarea deformaŃiei permanente a taluzului, cum sunt cele ce vor fi descrise
în continuare, sunt utilizate pe scară tot mai mare în calculele de stabilitate seismică a taluzurilor.

Metoda lui Newmark a blocului care alunecă

Metoda pseudostatică de calcul, ca toate metodel de echilibru limită, furnizează un indice de stabilitate
(coeficientul de siguranŃă) dar nici un fel de infomaŃii asupra deformaŃiilor asociate cu cedarea taluzului.
Întrucât exploatarea unui taluz după cutremur este controlată de deformaŃii, metodele care prezic deplasările
taluzului oferă o indicaŃie mai utilă asupra stabilităŃii seismice a taluzului. Deoarece acceleraŃiile induse de
cutremur variază în timp, coeficientul de siguranŃă pseudostatic va varia pe durata unui cutremur. Dacă forŃele
inerŃiale care acŃionează asupra unei mase potenŃiale de cedare devin suficient de mari astfel încât forŃele
active totale (statice plus dinamice) să depăşească forŃele de rezistenŃă disponibile, coeficientul de siguranŃă va
coborî sub 1.0. Newmark (1965) a luat în considerare comportarea unui taluz în asemenea condiŃii. Când
coeficientul de siguranŃă este mai mic ca 1.0, masa potenŃială de cedare nu mai este în echilibru, în consecinŃă
va fi accelerată de forŃa neechilibrată. SituaŃia este analoagă cu cea a blocului care stă pe un plan inclinat (fig.
5). Newmark a folosit această analogie pentru a elabora o metodă de prognozare a deplasărilor permanente ale
unui taluz supus la orice mişcare a terenului.

a b

Fig. 5 - Analogia dintre a) alunecarea de teren potenŃială şi b) blocul aşezat pe un plan înclinat
Fie blocul în echilibru stabil, static pe un plan înclinat (fig. 5b). În condiŃii statice, echilbrul blocului (în
direcŃia paralelă cu planul) cere ca faŃa rezistentă disponibilă, Rs, să depăşească forŃa activă, Ds (fig. 6a).
AdmiŃând că rezistenŃa blocului la lunecare se datorează exclusiv frecării (c =0):

Fig. 6 ForŃele care acŃionează asupra blocului aşezat pe un plan înclinat: a) condiŃii statice; b) condiŃii dinamice

unde φ este unghiul de frecare între bloc şi plan.

Fie acum efectul forŃelor inerŃiale transmise blocului de vibraŃiile orizontale ale planului înclinat, cu
acceleraŃia (pentru simplitate, efectele accelraŃiilor verticale se vor neglija). La un anumit timp,
acceleraŃia orizontală inerŃială, khW (fig. 6b). Când forŃele inerŃiale acŃionează spre baza taluzului, scriind
echilibrul forŃelor normale pe planul înclinat se obŃine:

Evident, coeficientul dinamic de siguranŃă descreşte pe măsură ce kh creşte şi, pentru blocul stabil static, va
exista o anumită valoare pozitivă a lui kh care va produce un coeficient de siguranŃă 1.0 (fig.7). Acest
coeficient, numit coeficient de cedare (yield coefficient), ky, corespunde acceleraŃiei de cedare, ay = ky g.
AcceleraŃia de cedare este acceleraŃia pseudostatică minimă necesară pentru a produce instabilitatea blocului.
Pentru blocul din fig. 6,

pentru alunecarea în josul taluzului. Pentru alunecarea spre partea de sus a taluzului (care poate avea loc
atunci când β şi φ sunt mici),
 Fig. 7 VariaŃia coeficientului de siguranŃă pseudostatic cu coeficientul pseudostatic pentru
blocul pe un plan înclinat cu 20º. La φ = 20º, blocul este pe punctul de a ceda (FS = 1) în condiŃii statice, astfel încât
coeficientul de cedare e zero. La φ = 30º şi φ = 40º, coeficienŃii de cedare sunt 0,17 şi respectiv 0,36

Când un bloc pe un plan înclinat este supus unei acceleraŃii care depăşeşte acceleraŃia de cedare, blocul se va
deplasa în lungul planului. Pentru a ilustra procedeul prin care deplasările permanente care rezultă pot fi
calculate, se consideră cazul în care un plan înclinat este supus unui singur puls rectangular de acceleraŃie de
amplitudine A şi distanŃă ∆ t. Dacă acceleraŃia de cedare este mai mică decât A (fig. 8a) acceleraŃia blocului
prin raport cu planul în perioada de la t0 la t0 + ∆ t este

unde ab(t) este acceleraŃia planului înclinat. Mişcarea relativă a blocului în cursul acestei perioade poate fi
obŃinută prin integrarea de două ori a acceleraŃiei relative, adică:
Fig. 8 VariaŃia vitezei relative şi deplasării relative între blocul care alunecă şi plan, datorată unui puls rectangular care
depăşeşte acceleraŃia de cedare între t = t0 şi t = t0 + ∆ t

La t = t0 + ∆ t, viteza relativă atinge valoarea sa maximă. La acel timp

După ce acceleraŃia bazei scade la zero (la t = t0 + ∆ t), blocul care alunecă este decelerat de forŃa de frecare
care acŃionează asupra bazei lui. Blocul va continua să lunece pe plan, dar cu o viteză din ce în ce mai mică,
care mai târziu va deveni zero. AcceleraŃia în cursul acestui timp se obŃine cu:

unde t1 este timpul la care viteza relativă devine zero (de observat că în cursul acestei perioade blocul e supus
la acceleraŃii negative sau deceleraŃii). Între t0 + ∆ t şi t1, viteza relativă va descreşte cu timpul, conform cu:

Facând viteza realtivă egală cu zero la t = t1, se obŃine

Apoi

După timpul t1, blocul şi planul inclinat se mişcă împreună. În cursul perioadei totale de timp între t = t0 şi
t = t1, mişcarea relativă a blocului este după cum se arată în fig. 8.
Între t0 şi t0 + ∆ t, viteza relativă creşte liniar iar deplasarea relativă după o curbă de ordinul 2. La t0 + ∆ t,
viteza relativă şi-a atins valoarea maximă, după care descreşte liniar. Deplasarea relativă continuă să crească
(dar cu o viteză descrescătoare) până la t = t1. De notat că deplasarea relativă totală depinde puternic atât de
mărime cât şi de lungimea timpului în cursul căreia este depăşită acceleraŃia de cedare. Aceasta sugerează că
deplasarea relativă produsă de o singură pulsaŃie a mişcării puternice a terenului trebuie corelată atât cu
amplitudinea cât şi cu conŃinutul de frecvenŃă al acelei pulsaŃii. O mişcare seismică poate totuşi depăşi de mai
multe ori acceleraŃia de cedare şi produce un număr de creşteri ale deplasării (fig. 9). Astfel, deplasarea totală
va fi influenŃată de durata mişcării puternice ca şi de amplitudinea şi conŃinutul de frecvenŃe. Într-adevăr,
utilizarea acestei metode la o varietate de forme simple de undă au arătat că deplasarea permanentă a unui
bloc care alunecă supus la mişcări periodice ale bazei de formă rectangulară, sinusoidală şi triunghiulară este
proporŃională cu pătratul perioadei mişcării bazei.

Fig. 9 - Dezvoltarea deplasărilor permanente ale taluzului sub mişcarea terenului la un cutremur real

InfluenŃa acceleraŃiei taluzului de cedare asupra deplasărilor taluzului. În mod evident, modelul cu
blocul care alunecă va avea o deplasare permanentă zero dacă acceleraŃiile induse de cutremur nu depăşesc
niciodată acceleraŃia de cedare ay/amax ≥ 0) după cum se arată în fig. 10a. Întrucât deplasarea permanentă se
obŃine prin integrarea de două ori a acceleraŃiei în exces, deplasările calculate pentru un taluz cu o acceleraŃie
de cedare relativ joasă (ay/amax mic) vor fi mai mici decât cele ale unui taluz cu o acceleraŃie de cedare mai
mare (fig. 10b,c). RelaŃia dintre deplasarea taluzului şi ay/amax a fost investigată de un număr de cercetători.
 Fig. 10 Deplasările permanente ale taluzului depind de relaŃia dintre acceleraŃia de cedare şi acceleraŃia maximă. (a)
Dacă acceleraŃia de cedare a unui taluz este mai mare decât acceleraŃia maximă a unei mişcări particulare a terenului, nu
se produce deplasarea. Pe măsură ce acceleraŃia de cedare descreşte, ca în (b) şi (c) deplasările taluzului cresc rapid.

Folosind soluŃia cu pulsaŃia rectangulară prezentată într-un paragraf anterior, Newmark a corelat deplasarea
taluzului sub o pulsaŃie cu viteza de vârf a bazei, vmax, prin

Analiza mai multor mişcări seismice normalizate la accelaraŃii de vârf de 0,5g şi viteze de vârf de 76cm/sec au
sugerat că numărul efectiv de pulsaŃii într-o mişcare seismică poate fi aproximat prn A/ay. Newmark a stabilit
că o limită superioară rezonabilă pentru deplasarea permanentă produsă de aceste mişcări seismice s-a putut
exprima:

unde ay/amax ≥ 0,17.

Sarma (1975) şi Yegian (1988) au găsit soluŃii sub formă închisă pentru deplasările permanente produse de
mişcări periodice de input simple (triunghiulară, sinusoidală şi rectangulară) (fig.13). Studii ale deplasărilor
permanente prezise prin metoda blocului care alunecă pentru mişcări ale unor cutremure reale au evidenŃiat
forme care sunt similare cu undele sinusoidale şi triunghiulare la valori ay/amax mai mari decât cca 0,5.
Ambraseys şi Menu (1988) au stabilit că forma la valori mai mici ale lui era influenŃată după cum se luau sau
nu în considerare mişcările în susul taluzului, în cazul în care ele nu erau, deplasările permanente (în cm)
produse de mişcările reale ale terenului erau:
 Fig. 11 VariaŃia deplasării permanente normalizate cu raportul între
acceleraŃia de cedare şi acceleraŃia maximă, pentru forma simplă ale undei.

pentru 0,1≤ ay/amax ≤ 0.9, 6,6 ≤ Ms ≤ 7,3, iar ay calculat folosind rezistenŃa reziduală a pământului. Pentru a
permite luarea în considerare în mod explicit a măsurărilor conŃinutului de frecvenŃe şi duratei, Yegian et al
(1991) au folosit baza de date a lui Franklin şi Chang (1977) pentru a stabili următoarea expresie a deplasării
medii permanente normalizate:

unde Neq este numărul echivalent de cicluri iar T este perioada predominantă a mişcării de input. Considerând
doar acestă sursă de incertitudine (adică neglijând incertitudinea în privinŃa lui amax, ay, Neq şi T)
probabilităŃile de se depăşi diferitele deplasări pot fi determinate (fig. 12).

Fig. 12 Contururi de egală probabilitate de depăşire a deplasării permanente normalizate

Recunoaşterea limitărilor acceleraŃiei de vârf ca singur descriptor al mişcării terenului a condus la utilizarea
altor parametri ai mişcării terenului pentru prognoza deplasării taluzului. Deplasările blocului care alunecă au
fost corelate cu intensitatea Arias.

unde u este în cm, Ia în m/sec, ay în g, folosite pentru a prezice limitele ariei alunecării induse de cutremur.

Două aspecte ale stabilităŃii seismice a taluzului sunt clar ilustrate de studiile descrie în paragrafele anterioare.
În primul rând, deplasările taluzului induse de cutremur sunt foarte sensibile la valoarea acceleraŃiei de cedare.
În consecinŃă, diferenŃe mici în acceleraŃie de cedare pot produce variaŃii mari în deplasarea prezisă a
taluzului. În al doilea rând, marea variabilitate în distribuŃiile amplitudinilor de pulsaŃie între diferite mişcări
ale terenului produce o mare variabilitate în deplasări. Chiar şi mişcările de teren cu amplitudinii, frecvenŃe şi
durate similare pot aduce deplasări prezise ale taluzului semnificativ diferite.

Mişcările de input. Precizia unui calcul cu metode blocului care alunecă depinde de acurateŃea mişcării de
input aplicată asupra planului înclinat. După cum s-a propus iniŃial, metoda blocului care alunecă presupune
că masa de cedare potenŃială este rigidă, în care caz mişcarea de input corespunzătoare va fi mişcarea
terenului la nivelul suprafeŃei de cedare. Taluzurile reale, totuşi, sunt adaptabile, ele se deformează în cursul
zguduirii seismice. Răspunsul lor dinamic depinde de geometria şi rigiditatea lor şi de amplitudinea şi
conŃinutul de frecvenŃe al mişcării terenului de dedesubt. La taluzurile compuse din pământuri foarte tari
şi/sau taluzuri supuse unei mişcări de joasă frecvenŃă (o combinaŃie care produce lungimi mari de undă),
deplasarea laterală în cuprinsul masei de cedare potenŃiale va fi aproape în fază (fig.13a) iar ipoteza blocului
rigid va fi măcar aproximativ satisfăcută.

Deplasările laterale ale maselor potenŃiale de cedare în pământuri mai moi (şi/sau taluzuri supuse la mişcare
de frecvenŃă mai mare) pot fi, totuşi, defazate (fig.13b). Când acest lucru se întâmplă, forŃele de inerŃie în
diferite puncte ale masei potenŃiale de cedare pot acŃiona în direcŃii opuse iar forŃa de inerŃie rezultantă poate
fi mult mai mică decât cea implicată în ipoteza blocului rigid.

Fig. 13. InfluenŃa frecvenŃei asupra mişcării induse în taluzuri. Lungimi mare de undă asociate cu mişcarea de frecvenŃă
joasă (a) face ca pământul de deasupra suprafeŃei de cedare să se mişte în esenŃă în fază. La mişcarea de frecvenŃă înaltă
(b), părŃi ale pământului de deasupra suprafeŃei de cedare se pot mişca în direcŃii opuse

Efectele răspunsului taluzului asupra forŃei de inerŃie care acŃionează asupra unei mase potenŃiale de cedare
pot fi determinate utilizând calcule bazate pe relaŃii efort – deformaŃie. Prin utilizarea metodei elementului
finit (fig. 14a), componentele orizontale ale eforturilor dinamice acŃionând asupra unei suprafeŃe potenŃiale de
cedare (fig.14b) se integrează pe suprafaŃa de cedare pentru a produce forŃa rezultantă variabilă în timp care
acŃionează pe suprafaŃa de cedare potenŃială. Această forŃă rezultantă poate apoi să fie de masa de pământ de
deasupra suprafeŃei potenŃiale de cedare pentru a produce acceleraŃia medie a masei potenŃiale de cedare. Deşi
procedeul a fost elaborat iniŃial pentru baraje, conceptul de bază poate fi aplicat la orice tip de taluz. Istoria în
timp (time history) a acceleraŃiei medii care poate fi de amplitudine mai mare sau mai mică decât în „time
history” a acceleraŃiei bazei (depinzând de mişcările de input şi de caracteristicile de amplificare ale
taluzului), furnizează cea mai realistică mişcare input pentru un calcul cu metoda blocului care alunecă a
masei potenŃială de cedare.

Fig. 14 Evaluare acceleraŃiei medii pentru un taluz într-un terasament. Analiza cu elemente poate prezice variaŃia în
timp a eforturilor tangenŃiale şi normale pe planul potenŃial de cedare. Integrarea componentelor orizontale ale
eforturilor pe suprafaŃa potenŃială de cedare c dă forŃa orizontală rezultantă care acŃionează asupra pământului potenŃial
instabil. „Time history” al acceleraŃiei medii s-a obŃinut împărŃind forŃa rezultantă la masa pământului potenŃial instabil.

AlŃi factori care influenŃează deplasarea taluzului. Metoda standard a blocului care alunecă se bazează pe
ipoteza unei comportări efort-deformaŃie de tip rigid-perfect plastic pe o suprafaŃă de cedare planară.
CondiŃiile pentru taluzurile naturale pot varia în mai multe feluri faŃă de aceste ipoteze.

RezistenŃa la forfecare a unor pământuri depinde de viteză. Întrucât eforturile tangenŃiale induse de cutremur
sunt aplicate cu diferite viteze, rezistenŃa la forfecare (şi deci acceleraŃia de cedare) poate varia în timp în
cursul unui cutremur. Luarea în considerare a rezistenŃei care depinde de viteză într-un calcul bazat pe blocul
care alunecă este complicată de diferenŃele dintre vitezele de deformare în teren şi în încercările de laborator
utilizate pentru măsurarea rezistenŃei.

În teren, pământurile se comportă rareori ca materiale perfect plastice. În schimb, ele evidenŃiază de regulă o
comportare de tip „strain-hardening” sau „strain-softening” (fig.15) după cedare. În consecinŃă, deplasarea
permanentă a unui taluz în materilele „strain-hardening” vor fi mai mici decât cele prezise de o analiză
convenŃional cu blcoul care alunecă, inversul va fi adevărat pentru pământurile cu comportare „strain-
softening”.

Fig. 15 Comportarea efort-deformaŃie de tip rigid-perfect plastic, rigid-strain hardening şi rigid-strain softening
Modificarea calculelor de tip bloc care alunecă pentru luarea în considerare a rezistenŃei dependente de
deplasare este destul de simplă. Multe taluzuri cedează prin mecanisme care diferă de mecanismele de cedare
planare admise în calculele cu blocul care alunecă (vezi fig.2). Neglijând efectele rezistenŃei dependentă de
viteza şi dependentă de timp, stabilitatea unui bloc pe un plan va fi aceiaşi atât înainte cât şi după o pulsaŃie de
deplasare, deoarece geometria blocului prin raport cu planul este neschimbată. Totuşi, mişcarea unui taluz pe
o suprafaŃă neplanară tinde să aplatizeze taluzul, reducând astfel forŃele active. Drept urmare acceleraŃia de
cedare ar trebui să crească datorită schimbărilor în geometria pământului instabil. Cu toate acestea, pentru
majoritatea taluzurilor acest efect nu devine important până când nu se produc deplasări mari.
Sinteză

1. Istoric vorbind, alunecările de teren induse de cutremure s-au numărat printre cele mai
distrugătoare hazarduri seismice. Caracteristicile lor sunt influenŃate de condiŃiile geologice,
hidrologice, topografice, climatice, erozive şi de utilizare a terenului. Alunecările pot fi
clasificate pe baza tipului de material, tipului de mişcare, gradul de rupere internă, umiditate,
viteză şi adâncime. Alunecările de teren induse de cutremure sunt de obicei împărŃite în trei
categorii principale: alunecări disruptive şi prăbuşiri, alunecări coerente, expulzări laterale şi
curgeri.

2. Analiza datelor istorice permite estimarea magnitudinii minime a cutremurului necesară pentru a
produce diferite tipuri de alunecări şi a distanŃei maxime la care sunt de aşteptat alunecări de
teren la cutremurele de diferite magnitudini.

3. Un calcul de stabilitate a taluzului este doar o parte a evaluării corespunzătoare a stabilităŃii

taluzului. Înainte de calcul, trebuie obŃinute informaŃii detaliate asupra caracteristicilor
geologice, hidrologice, topografice, geometrice şi ale materialului. AcurateŃea calcului va fi atât
de bună precum acurateŃea acestor informaŃii.

4. eforturile tangenŃiale dinamice produse de şocul seismic reprezintă o sursă de încărcare şi pot de
asemenea influenŃa rezistenŃa şi comportarea efort-deformaŃie a materialelor taluzului.
InstabilităŃile de natură seismică ale taluzurilor pot fi grupate în două categorii, avându-se în
vedere care din aceste efecte este predominant într-un taluz dat. InstabilităŃile inerŃiale sunt cele
în care rezistenŃa la forfecare a pământului rămâne în esenŃă constantă iar deformaŃiile taluzului
sunt produse de depăşirea temporară a acesteia sub eforturile dinamice din seism. InstabilităŃile
de slăbire se produc atunci când seismul slăbeşte suficient de mult pământul încât acesta nu
poate rămâne stabil sub eforturile induse de seism.

5. InstabilităŃile inerŃiale sunt cel mai adesea calculate cu metodele pseudo-statică, a blocului cu
alunecare sau bazate pe relaŃii efort-deformaŃie. Metoda Makdisi-Seed, bazată pe rezultatele
calculelor cu blocul alunecător, este deasemenea utilizată frecvent.

6. Calculele pseudo-statice reprezintă efectele unui cutremur prin aplicarea unor acceleraŃii
orizontale şi/sau verticale unei mase de pământ potenŃial. ForŃele inerŃiale induse de aceste
acceleraŃii pseudostatice sporesc forŃele active şi pot diminua forŃele de rezistenŃă acŃionând
asupra pământului. Calculele pseudo-statice nu sunt adecvate pentru pământuri în care se
dezvoltă presiuni în pori mari sau care manifestă mai mult de 15% degradare a rezistenŃei
datorită şocului seismic. Stabilitatea este exprimată în termenii unui pseudo-static coeficient de
siguranŃă calculat prin procedee de echilibru limită. SelecŃia unei acceleraŃii pseudo-statice
adecvate trebuie făcută cu multă grijă; de obicei se folosesc valori considerabil mai mici decât
acceleraŃia de vârf a masei alunecătoare.

7. AcceleraŃia pseudo-statică necesară pentru a duce un taluz la punctul ruperii iniŃiale este
cunoscută sub numele de acceleraŃie de curgere. Dacă acceleraŃiile induse de seism într-un taluz
depăşesc pe moment acceleraŃia de curgere, pământul instabil va accelera pe moment prin raport
cu materialul de dedesubt. Calcule cu metoda blocurilor alunecătoare pot fi utilizate pentru a
calcula mărimea deformaŃiei care se produce. Deplasarea totală depinde de cât de mult este
depăşită acceleraŃia de curgere (o funcŃie de amplitudine a mişcării terenului), de timpul în care
s-a depăşit acceleraŃia de curgere (o funcŃie de conŃinutul de frecvenŃe al mişcării seismice) şi de
numărul arătând de câte ori este depăşită acceleraŃia de curgere (o funcŃie de durata mişcării
seismice). łinând seama de natura foarte variabilă a caracteristicilor mişcării terenului,
deplasările calculate pot fi foarte variabile.
Sinteză

1. Termenul lichefiere (liquefaction) s-a utilizat pentru a descrie un număr de fenomene legate între ele dar
diferite, observate în pământuri afânate, saturate. Pentru problemele inginereşti, aceste fenomene pot fi
împărŃite în trei grupe principale: lichefierea de curgere, mobilitatea ciclică şi lichefierea la nivelul
terenului.
2. Lichefierea de curgere (flow liquefaction) se poate produce atunci când efortul tangenŃial static într-un
depozit de pământ lichefiabil este mai mare decât rezistenŃa în regim permanent. Poate genera alunecări
de curgere cu caracter devastator, în timpul sau după un cutremur. Lichefierea de curgere poate avea loc
doar în pământuri afânate.
3. Mobilitatea ciclică poate avea loc atunci când efortul tangenŃial static este mai mic decât rezistenŃa în
regim permanent iar efortul tangenŃial ciclic este destul de mare astfel încât rezistenŃa în regim
permanent este pe moment depăşită. DeformaŃiile produse prin mobilitatea ciclică se dezvoltă treptat dar
pot deveni importante la sfârşitul unui cutremur puternic şi/sau de lungă durată. Mobilitatea ciclică se
poate produce în pământuri atât afânate cât şi îndesate, dar deformaŃia descreşte sensibil la creşterea
densităŃii.
4. Lichefierea la nivelul terenului (level-ground liquefaction) se poate produce atunci când încărcarea
ciclică este suficientă pentru a genera presiuni în pori în exces, chiar atunci când eforturile statice
lipsesc. ApariŃia ei se manifestă în general prin oscilarea terenului, tasări după cutremur şi/sau
„fierberea” nisipului. Deplasările laterale permanente datorate lichefierii la nivelul terenului sunt de
regulă mici. Lihefierea la nivelul terenului se poate produce în pământuri afânate şi îndesate.
5. Pentru evaluarea hazardului de lichefiere trebuie considerate probleme cum sunt susceptibilitatea,
iniŃierea şi efectele lichefierii. Pentru ca un amplasament să fie considerat liber de hazardul lichefierii,
pământurile trebuie să fie nesusceptibile la lichefiere, încărcarea anticipată trebuie să fie insuficientă
pentru iniŃierea lichefierii sau efectele lichefierii trebuie să fie tolerabile.
6. Susceptibilitatea la lichefiere poate fi judecată pe baza unor consideraŃii de natură istorică, geologică, de
compoziŃie şi stare. Criteriile geologice, de compoziŃie şi de stare trebuie îndeplinite pentru ca un
pământ să fie susceptibil de lichefiere; dacă oricare din aceste criterii nu se îndeplineşte, pământul nu e
susceptibil de lichefiere.
7. Susceptibilitatea la lichefiere este diferită pentru diferite fenomene de lichefiere. Un pământ care este
susceptibil pentru mobilitatea ciclică sau la nivelul terenului poate să nu fie susceptibil la lichefierea de
curgere. Susceptibilitatea la diferite fenomene de lichefiere depinde esenŃial de starea pământului
(condiŃiile de efort şi de densitate) în momentul cutremurului.
8. În condiŃii de încărcare date, orice nisip va atinge o combinaŃie unică între presiunea de confinare
efectivă, rezistenŃa la forfecare şi densitatea la deformaŃii mari.CombinaŃia poate fi descrisă grafic printr-
o linie de regim permanent. PoziŃia liniei de regim permanent este în modul cel mai puternic influenŃată
de granulozitate şi caracteristicile de formă ale particulelor. Comportarea unui nisip este puternic
asociată cu poziŃia prin raport cu linia de stare permanentă.
9. Lichefierea de curgere este iniŃiată atunci cănd raportul eforturilor principale efective atinge o valoare
critică în condiŃii nedrenate, controlate de eforturi. Starea de eforturi la iniŃierea lichefierea de curgere
poate fi descrisă grafic în spaŃiul drumului de efort de spaŃiul lichefierii de curgere. Odată ce drumul de
efort efectiv al unui element de pământ atinge suprafaŃa lichefierii de curgere, deformaŃii suplimentare
vor induce noi presiuni ale porilor în exces iar rezistenŃa de forfecare disponibilă va coborî la rezistenŃa
în regim permanent.
10. Deoarece starea unui nisip afânat în echilibru sub efortul de forfecare iniŃial mare este mai apropiată de
suprafaŃa lichefierii de curgere decât cea a unui pământ similar supus unui efort iniŃial de forfecare mai
redus, este necesară o presiune în pori în exces mai mică pentru a iniŃia lichefierea de curgere.
Lichefierea de curgere poate fi declanşată de mici tulburări nedrenate în pământurile supuse unor
eforturi de forfecare iniŃiale mari. Asemenea pământuri pot reprezenta un hazard înalt de lichefiere.
11. Mobilitatea ciclică poate produce presiuni în exces ale porilor mari, dar mişcarea unidirecŃională va face
ca pământul să se dilate. RezistenŃa la forfecare sporită produsă de dilatare va opri mişcarea pământului,
astfel încât se pot dezvolta alunecări de curgere.
12. ExistenŃa de „fierberi” de nisip este deseori considerată ca o dovadă a lichefierii la nivelul terenului.
ApariŃia unei „fierberi” a nisipului depinde, totuşi, de factori precum încărcarea, grosimea şi porozitatea
stratului lichefiat şi caracteristicile pământurilor de deasupra. Întrucât lichefierea la nivelul terenului a
unui strat subŃire şi/sau prăfos în adâncime poate să nu se exprime la suprafaŃa terenului, absenŃa
„fierberii” nisipului nu indică necesarmente că nu s-a produs lichefierea la nivelul terenului.
13. Abordarea efortului ciclic pentru evaluarea potenŃialului de lichefiere caracterizează atât încărcarea din
cutremur cât şi rezistenŃa la lichefiere a pământului în termeni de eforturi ciclice. O mişcare seismică
temporară este convertită într-o serie echivalentă de cicluri uniforme de eforturi de forfecare. Numărul
de cicluri echivalente, în funcŃie de durata mişcării, este corelat cu magnitudinea cutremurului.
RezistenŃa la lichefiere este obŃinută pe baza încercărilor de laborator sau de teren. În laborator se
folosesc de regulă încercări ciclice de triaxial sau de forfecare simplă; rezistenŃa la lichefiere se exprimă
în termenii numărului de cicluri cerut pentru a produce ruperea unui pământ de o densitate dată supus
unui anumit nivel de efort ciclic de forfecare. RezistenŃa la lichefiere bazată pe efortul ciclic este, totuşi,
influenŃată de factori precum textura pământului, istoria de eforturi şi deformaŃii şi vârsta care pot fi
distruse prin recoltarea probei şi sunt dificil de reprodus în laborator. Procedurile cu încercări in-situ
caracterizează rezistenŃa la lichefiere în termenii parametrilor de încercări in-situ asociaŃi cu pământurile
care s-au lichefiat în cutremure anterioare; cel mai adesea se foloseşte rezistenŃa SPT, dar şi alŃi
parametri in-situ, incluzând rezistenŃa CPT şi viteza undei de forfecare câştigă în recunoaştere.
Abordarea pe baza efortului ciclic permite estimarea unui factor de siguranŃă faŃă de lichefiere.
14. În abordarea bazată pe deformaŃia ciclică, încărcarea din seism şi rezistenŃa la lichefiere sunt
caracterizate prin deformaŃiile ciclice. Întrucât factorii care influenŃează eforturile de forfecare ciclică
necesare pentru a iniŃia lichefierea au un efect similar asupra modulului de forfecare, deformaŃie ciclică
(raportul dintre efortul de forfecare ciclică şi modulul de forfecare) este mai puŃin sensibil la aceştia.
Modulul de forfecare este un parametru important al rezistenŃei la lichefiere în abordarea bazată pe
deformaŃia ciclică. Lichefierea este de aşteptat pe amplasamente unde amplitudinea deformaŃiilor ciclice
induse pentru un anumit număr de cicluri de un cutremur este mai mare decât amplitudinea deformaŃiei
ciclice necesară pentru a iniŃia lichefierea în acelaşi număr de cicluri. Abordarea bazată pe deformaŃia
ciclică nu furnizează un coeficient de siguranŃă faŃă de lichefiere.
15. S-au elaborat şi alte abordări pentru evaluarea potenŃialulu de lichefiere. Energia disipată a fost utilizată
ca o măsură a rezistenŃei la lichefiere; compararea ei cu conŃinutul în energie al mişcării terenului
permite evaluarea potenŃialului de lichefiere. Analizele răspunsului terenului în eforturi efective, cu
modele de efort-deformaŃie ciclice sau modele constitutive avansate, pot fi utilizate pentru a prezice
generarea de presiuni în pori în exces şi redistribuirea acesteia atât în timpul cât şi după şocul seismic.
Abordări probabilistice, bazate atât pe rezultatele încercărilor de laborator cât şi pe observaŃii ale
comportării în teren, permit estimarea probabilităŃii de lichefiere.
16. Efectele lichefierii sunt diferite pentru diferitele fenomene de lichefiere. Cu toate că lichefierea de
curgere este capabilă să producă efectele cele mai specteculoase, mobilitatea ciclică şi lichefierea la
nivelul terenului pot produce de asemenea daune considerabile.
17. Lichefierea poate să altereze în mod dramatic conŃinutul în amplitudine şi frecvenŃă al mişcărilor de
suprafaŃă ale terenului. Întrucât dezvoltarea presiunii în pori în exces face ca un strat de pământ
lichefiabil să slăbească, deplasările de suprafaŃă ale terenului pot creşte chiar şi atunci când acceleraŃiile
suprafeŃei terenului descresc. OscilaŃiile terenului pot produce mişcări permanente haotice ale blocurilor
fracturate ale pământului din suprafaŃă.
18. Tasări ale suprafeŃei terenului pot apare în timpul şi/sau după un seism, ca urmare a densificării
nisipurilor uscate sau saturate. Tasările nisipului uscat se produc aproape imediat, dar tasările nisipurilor
saturate pot să nu se producă decât mult după ce şocul seismic s-a încheiat. Magnitudinea tasărilor post-
seism depinde de densitatea nisipului şi de amplitudinea şi durata şocului.
19. Atunci când eforturile de forfecare induse de seism depăşesc rezistenŃa la forfecare a pământului
lichefiat, se poate produce cedarea. RezistenŃa la forfecare a pământului lichefiat poate fi evaluată prin
recoltarea îngrijită de probe netulburate şi încercări în laborator sau prin compararea cu parametri in-situ
şi cu rezsitenŃele obŃinute prin calcul invers pornind de la cazuri de lichefieri produse. Toate abordările
disponibile produc estimări ale rezistenŃei cu o considerabilă incertitudine.
20. Cedările prin lichefiere de curgere se produc atunci când eforturile statice de forfecare depăşesc
rezistenŃa la forfecare a unui pământ lichefiat. SituaŃia poate surveni în timpul şi/sau după un seism.
Efectele afânării pământului prin curgerea apei din pori asupra rezistenŃei la forfecare trebuie
recunoscute şi avute în considerare la evaluarea unei posibile cedări prin curgere.
21. Cedările prin deformaŃii, cum sunt expansiunea laterală, se dezvoltă gradat în cursul perioadei şocului
seismic. Pentru şocurile de nivel ridicat şi/sau de durată lungă, cedările prin deformaŃii pot produce
deplasări mari şi importante daune. Au fost elaborate proceduri pentru a estima deplasările produse de
cedările prin deformaŃii.
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 3

ANEX√

COD DE PROIECTARE SEISMIC√ — PARTEA I

Prevederi de proiectare pentru cl„diri, indicativ P 100-1/2006
4 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 5
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 19
20 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 23
24 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 25
26 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 27
28 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 29
30 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 31
32 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 191
192 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 193
194 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 195
196 MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006
MONITORUL OFICIAL AL ROM¬NIEI, PARTEA I, Nr. 803 bis/25.IX.2006 197
 2 CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CONDIŢII DE ÎNDEPLINIRE

2.1 Cerinţe fundamentale

C 2.1(1) P100-1: 2006 este primul cod de proiectare românesc, care poate fi
considerat ca aparţinând noii generaţii de coduri de proiectare seismică, bazate
pe stabilirea explicită a performanţei seismice aşteptate.
Experienţa cutremurelor de la Northridge (1994) şi Kobe (1995) au evidenţiat
insuficienţa vechilor coduri de proiectare care considerau răspunsul seismic al
structurilor pentru o singură stare limită.
Bazele proiectării seismice moderne au fost puse în special de seria de
documente FEMA (Federal Emergency Management Agency) care au fost
elaborate în deceniul trecut, declarat ca deceniu de luptă împotriva dezastrelor.
Ideile proiectării bazată pe performanţe au fost preluate în marea majoritate a
ţărilor cu inginerie seismică avansată (Japonia, Noua Zeelanda), precum şi de
ţările EU, prin intermediul Eurocodurilor.
Proiectarea bazată pe performanţe implică mai multe obiective de performanţă,
respectiv mai multe niveluri ale performanţei seismice a construcţiilor
(structurale şi nestructurale), fiecare din acestea asociat unui anumit nivel de
hazard seismic, definit de un cutremur cu un anumt interval mediu de recurenţă.
Performanţa seismică a clădirilor se poate descrie calitativ în termeni de
siguranţa oferită ocupanţilor clădirii, pe durata şi după evenimentul seismic,
costul şi fezabilitatea unor lucrări de consolidare, durata pe care se întrerupe
total sau parţial funcţiunea construcţiei, impactul economic, architectural sau
social asupra comunităţii etc.
Aceste caracteristici de performanţă sunt direct legate de întinderea
degradărilor pe care le suportă clădirea.
Codul FEMA, cel care a iniţiat mutaţia conceptuală în proiectarea seismică,
prevede 4 obiective de performanţă de bază, aşa cum se arată în fig. C.2.1.

Operaţional (OP) Ocupanţa imediată (OI) Siguranţa vieţii (SV) Prevenirea prăbuşirii
Toate funcţiunile sunt Clădirea rămâne sigură Structura rămâne (PP)
operaţionale pentru ocupanţi. stabilă şi păstrează Construcţia rămâne în
Degradări insignifiante Reparaţii necesare rezerve de rezistenţă. picioare, susţinând
minore Stabilitatea elementelor încărcarea
nestructurale este gravitaţională.
controlată Orice alte degradări şi
pagube sunt
acceptabile.

Performanţă mai Performanţă mai

înaltă, pagube joasă, pagube
mai mici mai mari

IMR = 72 ani 225 ani 475 ani 2475 ani

Figura C2.1

Deşi proiectarea seismică cu 4 obiective de performanţă din codul FEMA este

atrăgătoare şi justificată din punct de vedere principial, aplicarea acesteia
întâmpină dificultăţi practice importante, în special datorită volumului mare al
operatiilor implicate şi dificultăţii stabilirii unor criterii de proiectare concrete,
suficient de simple, asociate celor 4 stări limită.

C2-1
Din aceste motive, codul European EN 1998-1 are în vedere numai două
cerinţe de performanţă: cerinţa de siguranţă a vieţii (SV) şi cerinţa de limitare a
degradărilor (LD). Ultima dintre acestea nu se suprapune peste nici una dintre
obiectivele de performanţă din codul FEMA, fiind mai apropiată de SV şi fiind
mai semnificativă pentru comportarea structurii decât OI.
Această abordare a fost adoptată şi în P100-1: 2006, cu diferenţa că nivelul de
hazard este semnificativ mai mic decât în norma europeană, potrivit
posibilităţilor economice ale ţării noastre.
Astfel, valorile IMR adoptate în P100-1: 2006 pentru SV şi respectiv LD sunt
numai 100 ani şi 30 ani, faţă de 475 ani şi 100 ani în EN.

C2.1(2) Pentru simplificare, diferenţierea asigurării unor construcţii de

importanţe diferite sau a unor construcţii pe care proprietarii doresc să le
asigure mai mult decât prevăd la minimum normele (vezi 2.2.4), se face nu prin
considerarea explicită a unor cutremure mai rare şi mai puternice, ci, indirect,
prin amplificarea parametrilor acţiunii seismice prin factorii de importanţă.

C2.2.1.2 Cele două categorii de exigenţe sunt satisfăcute dacă sunt satisfăcute
condiţiile de verificare stabilite pentru cele două stări limită asociate: SLU şi
SLS.
Verificările la starea limită ultimă implică verificarea rezistenţei, stabilităţii şi
deplasării laterale pentru cutremurul de proiectare pe amplasament,
corespunzător obiectivului de performanţă de siguranţa vieţii. Această stare
limită are în vedere condiţii limită admise pentru elementele structurale, dar şi
condiţia de evitare a prăbuşirii elementelor nestructurale şi echipamentelor cu
posibil risc pentru viaţa şi integritatea corporală a oamenilor.
Verificarea la starea limită de serviciu are în vedere protecţia elementelor
nestructurale şi echipamentelor pentru cutremure relativ frecvente.

2.2 Condiţii pentru controlul îndeplinirii cerinţelor

2.2.4 Măsuri suplimentare
C2.2.4 Prevederile de la acest paragraf sunt preluate integral din P100/1992.
Acestea prezintă sintetic măsurile de corectă amplasare şi conformare
structurală, precum şi condiţiile esenţiale ale proiectării mecanismului structural
de disipare a energiei seismice.
În cazul unor construcţii complexe sau al căror răspuns seismic prezintă
incertitudini sunt recomandabile studii suplimentare, teoretice sau
experimentale, peste cele minime impuse în textul de bază al codului.

Bibliografie:

ATC (1996). Seismic evaluation and retrofit of concrete buildings. Report ATC
40, Redwood City, CA.

CEN (2004). EN 1998-1-1: Design of structures for earthquake resistance / Part

1: General rules, seismic actions and rules for buildings, Bruxelles, 250 pp.

FEMA (1997a). NEHRP guidelines for the seismic rehabilitation of buildings,

FEMA 273. Washington, D.C.: Federal Emergency Management Agency.

C2-2
3 ACŢIUNEA SEISMICĂ

Reprezentarea acţiunii seismice pentru proiectare

Pentru proiectarea construcţiilor la acţiunea seismică, nivelul de hazard seismic indicat

în codul P100-1: 2006 este un nivel minim pentru proiectare. Valoarea de vârf a
acceleraţiei orizontale a miscarii terenului ag numita acceleraţia terenului pentru
proiectare corespunde unui interval mediu de recurenţă al evenimentului seismic
(respectiv a magnitudinii acestuia) IMR = 100 ani (ceea ce corespunde unui eveniment
seismic a carui magnitudine are o probabilitate de depasire de 64% în 50 de ani).
Pentru proiectarea construcţiilor teritoriul tarii este împărţit în mai multe zone de hazard
seismic, caracterizate de o valoare a acceleratiei terenului pentru proiectare ag
constanta în interiorul fiecarei zone.
Harta de zonare a acceleratiei terenului pentru proiectare ag din P100-1: 2006 se
utilizeaza pentru proiectarea la starea limita ultima.

Pentru zonele unde hazardul seismic este dominat de sursa subcrustala Vrancea
(Moldova, Campia Romana, Dobrogea), harta de zonare a acceleratiei terenului pentru
proiectare se bazeaza pe o analiza de hazard seismic în care a fost utilizat catalogul
cutremurelor Vrancene din Secolul 20 (cel mai sever secol din cele 10 secole pentru
care se dispune de catalog) si un set de 80 de accelerograme înregistrate în 1977,
1986 si 1990 în conditii ce pot fi apreciate ca fiind de câmp liber. Distribuţia
accelerogramelor pe evenimente si pe retele seismice este prezentata în Tabelul 1.

Tabelul 1. Distributia accelerogramelor utilizate în analiza de hazard seismic

Reteaua seismica Romania Republica Moldova Bulgaria Total
Seismul INCERC1) INFP2) GEOTEC3) IGG4)
4 Martie 1977 1 - - - - 1
30 Aug. 1986 24 8 3 2 - 37
30 Mai 1990 23 10 2 2 5 42
Total 48 18 5 4 5 80
1)
INCERC, Institutul National de cercetare-Dezvoltare în Constructii si Economia Constructiilor,
Bucuresti
2)
INFP, Institutul National pentru Fizica Pamantului , Bucuresti-Magurele
3)
GEOTEC, Institutul de Studii Geotehnice si Geologice, Bucuresti
4)
IGG, Institutul de Geofizica si Geologie, Chisinau

Catalogul de cutremure Vrancene ce a stat la baza analizei de recurenta a

magnitudinilor a utilizat un model de recurenta ce tine seama de magnitudinea moment
minima (pragul inferior de interes) Mw,min = 6.3 si de magnitudinea moment maxima
credibila (posibila) pentru sursa subcrustala Vrancea.

Setul de 80 accelerograme ce a stat la baza analizei de atenuare a acceleratiei maxime

a terenului pentru seismele subcrustale Vrancene a furnizat acceleratia maxima dintre
cele doua componente orizontale inregistrate în fiecare statie. Relatia de atenuare
include un termen care tine seama în mod explicit de influenta adancimii evenimentelor
seismice din sursa Vrancea. S-a utilizat un model de atenuare de tip Joyner-Boore, iar
coeficientii relatiei de atenuare s-au determinat prin multiregresie. Modelul obtinut este
asemanator cu modele elaborate în SUA si Japonia pentru surse subcrustale. Valorile

C3 - 1
ag din harta de zonare sunt valori ale acceleratiei la suprafata terenului de tip media
plus o abatere standard.
Pentru constructia hartii de zonare în celelalte regiuni din tara au fost analizate datele
macroseismice istorice. Pentru zone largi din teritoriul Romaniei inca nu sunt disponibile
inregistrari seismice care sa permita o zonare pe baze instrumentale. Chiar si în cazul
zonei Banat datele instrumentale existente sunt insuficiente ca numar, domeniu de
magnitudini si dispozitie geografica.

Harta de zonare a acceleratiei terenului pentru proiectare ag din P100-1: 2006 este o
harta de tranzitie catre o harta de zonare avand un interval mediu de recurenta
IMR=475 ani (10% probabilitate de depasire în 50 de ani). Acest nivel de hazard este
cel recomandat atat de Eurocode 8 cat si de codurile de proiectare din SUA.

Spectrul de raspuns elastic Se(T) pentru acceleratii absolute în amplasament este

obtinut prin produsul dintre spectrul de raspuns elastic normalizat β(T) si acceleratia
terenului pentru proiectare ag.

Formele spectrelor normalizate β(T) au fost obtinute pe baza analizei statistice a

spectrelor elastice de raspuns calculate din seturile de accelerograme generate de
sursa Vrancea în 1997, 1986 si 1990 si grupate pe clase de compozitie spectrala (de
frecvente). Pentru zona Banat s-au utilizat inregistrari ale seismelor din sursele de
suprafata din zona. Formele spectrelor normalizate sunt definite în formatul Eurocode 8
prin perioade de control (colt) ale spectrelor de raspuns (TB, TC si TD) si prin
amplificarea dinamica maxima β0.

Valorile perioadelor de control (colt) ale spectrelor de raspuns au fost calculate utilizand
definitiile si relatiile din Anexa A, paragraful A.1 din P100-1: 2006.

Condiţiile locale de teren în amplasamentul constructiei sunt descrise prin valorile

perioadei de control (colţ) TC a spectrului de răspuns elastic în amplasament. Aceste
valori caracterizează sintetic compoziţia de frecvenţe a mişcărilor seismice.

Analiza valorilor perioadei de control (colt) TC în statiile seismice cu inregistrari din

Romania, combinata cu elemente de ordin general privind geologia Romaniei a condus
la harta de zonare a teritoriului în termeni perioada de control (colt) TC din P100-1:
2006.

Perioada de control (colţ) TC este utilizata ca principalul descriptor al condiţiilor locale de

teren si al continutului de frecvente al miscarilor seismice. Aceasta abordare este o
alternativa la sistemul folosit de generatia actuala de reglementari internationale care
utilizeaza o clasificare a conditiilor locale de teren în functie de caracteristicile geofizice
ale terenului din amplasament pe minim 30m de la suprafata terenului. Aceste
caracteristici sunt definite calitativ prin statigrafie si cantitativ prin proprietati ale stratelor
de teren din amplasament, dintre care cea mai importanta este viteza medie ponderata a
undelor de forfecare. în Anexa A, paragraful A.3 din P100-1: 2006 sunt prezentate
(simplificat) principalele clase de teren din Eurocodul 8 si vitezele medii ponderate ale
undelor de forfecare corespunzatoare acestora.

Atunci cand este necesar, spectrul de răspuns elastic pentru deplasari pentru
componentele orizontale ale mişcării terenului, SDe(T) se obtine prin transformarea

C3 - 2
directa a spectrului de raspuns elastic pentru acceleratie Se(T). Aceste transformari sunt
conservative.

Pentru componenta verticala a miscarii terenului sunt prezentate în P100-1: 2006 forme
spectrale βv(T), se utilizeaza perioade de control (colţ) obtinute în mod simplificat astfel:
TBv = 0,1TCv, TCv = 0,45TC, TDv = TD. Factorul de amplificare dinamică maximă a
acceleratiei verticale a terenului de catre structuri este β0v = 3,0, iar valoarea de vârf a
acceleraţiei componentei verticală este considerata simplificat avg = 0,7 ag.

Toate spectrele de raspuns elastic pentru componentele orizontale si pentru

componenta verticala ale miscarii terenului si valorile asociate acestora indicate în
P100-1: 2006 sunt pentru fracţiunea din amortizarea critica ξ = 0,05.

In P100-1: 2006 nu s-a introdus în mod explicit o modificare a ordonatelor spectrelor de

raspuns în functie de fractiunea din amortizarea critica (de exemplu pentru ξ = 0,02,
ξ=0,10, etc.) pentru a permite calibrarea factorilor de comportare q acceptati de practica
americana în care efectul amortizarii nu este explicit considerat.

Harta de zonare a acceleratiei terenului pentru proiectare ag si harta de a zonare a

perioadei de control (colţ) sunt dependente de baza de date disponibile utilizata în
analize. De aceea aceste harti trebuie considerate ca fiind evolutive, în functie de
nivelul cunoasterii seismice instrumentale din Romania atat privind geologia superficiala
cat si accelerogramele inregistrate la viitoare cutremure, în cat mai multe alte
amplasamente, astfel incat hartile si formele spectrale sa poata fi imbunatatite pe paza
evidentelor instrumentale.

Descrieri alternative ale acţiunii seismice

In calculul dinamic al structurilor se utilizeaza accelerograme, acestea putand fi de mai

multe tipuri: artificiale, inregistrate si simulate.

Accelerogramele artificiale sunt generate pe baza spectrului de raspuns elastic pentru

acceleratii absolute ce trebuie utilizat în amplasamentul în cauza, conform prevederilor
în paragraful 3.1 din P100-1: 2006. cerintele minimale, dar obligatorii ce trebuiesc
respectate în generarea acestui tip de accelerograme sunt indicate în paragraful 3.3.1
din P100-1: 2006.

Accelerogramele inregistrate (paragraful 3.3.2 din P100-1: 2006) trebuie sa fie

compatibile cu conditiile seismice caracteristice amplasamentului (tip de sursa seismica,
mecanism de rupere, pozitie fata de focar, conditii locale de teren, etc.), în primul rand
valoarea acceleratiei terenului pentru proiectare ag în amplasament, etc.

Comentariu final

Tendinta la nivel mondial este aceea de crestere a nivelului de sigurata al constructiilor

noi, speciale ca regim de inaltime, conformatie arhitecturala, dimensiuni urbane,
importanta pentru proprietar sau pentru societate, aceasta crestere efectuandu-se în
principal prin luarea în considerare a unui nivel superior actualului nivel de hazard al
actiunii seismice de proiectare.

C3 - 3
 SR EN 1998-5:2004/NA:2007

I. Parametrii determinaŃi la nivel naŃional pentru utilizarea standardului

SR EN 1998-5:2004

SecŃiunea 1 GeneralităŃi

1.1. Domeniu de aplicare

(4) NOTA 1 – Anexa informativă A prezintă informaŃii relative la coeficienŃii de amplificare

topografică

Anexa A (informativă) îşi pastrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

(4) NOTA 2 – Anexa informativă C prezintă informaŃii asupra rigidităŃii statice a piloŃilor.

Anexa C (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

(4) NOTA 3 – Anexa informativă D prezintă informaŃii relative la interacŃiunea dinamică

teren – structură.

Anexa D (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului SR
EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

(4) NOTA 4 – Anexa informativă F prezintă informaŃii despre capacitatea portantă seismică a
fundaŃiilor de suprafaŃă

Anexa F (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului SR
EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

5
 SR EN 1998-5:2004/NA:2007

SecŃiunea 3 ProprietăŃile terenului

3.1. Parametri de rezistenŃă

(3) NOTĂ – Valorile atribuite la γ cu , γ τ cy , γ qu si γϕ ' pentru a fi utilizate într-o Ńară dată figurează

în anexa naŃională a acelei Ńări. Valorile recomandate sunt: γ cu = 1,4, γ τ cy =1,25, γ qu =1,4 şi
γΦ ' =1,25.

CoeficienŃii parŃiali ( γ M ) relativ la parametri de rezistenŃă ai pământului ( γ M ) utilizează valorile

indicate în tabelul 3.1 (RO).

Tabelul 3.1 (RO) – Valori ale coeficienŃilor parŃiali pentru parametri pământului ( γ M )

Parametri CoeficienŃi parŃiali ( γ M )

Simbol
pământului Simbol Valoare
a)
Coeziunea pământului cu γ cu 1,4
a)
RezistenŃa la forfecare a pământului τ cy ,u γ τ cy 1,25
RezistenŃa la compresiune monoaxială qu γ qu 1,4
Unghi de frecare interioară în termeni de γ Φ'
eforturi efective
b) tgΦ ' 1,25
a)
NOTA – aceşti coeficienŃi se aplică în condiŃii nedrenate ale pământului;
b)
acest coeficient se aplică la tan γ Φ '

6
 SR EN 1998-5:2004/NA:2007

SecŃiunea 4 PrescripŃii referitoare la alegerea amplasamentului şi a terenurilor

de fundare

4.1. Alegerea amplasamentului

4.1.4. Pământuri potenŃial lichefiabile

(11)P NOTĂ – Valoarea atribuită lui λ pentru a fi folosită într-o Ńară poate figurează în anexa sa
naŃională. Valoarea recomandată este λ=0,8, ceea ce implică un coeficient de siguranŃă de 1,25.

Pe teritoriul României se utilizează valoarea recomandată λ=0,8.

7
 SR EN 1998-5:2004/NA:2007

SecŃiunea 5 Sisteme de fundare

5.2. Reguli în faza de concepŃie şi de dimensionare

(2)P c) NOTĂ – Valoarea atribuită lui p pentru a fi utilizată într-o Ńară anume figurează în anexa
sa naŃională. Valoarea recomandată este p=0.65.

Pe teritoriul României se utilizează valoarea recomandată p=0,65.

8
 SR EN 1998-5:2004/NA:2007

II. CondiŃiile de utilizare a anexelor standardului SR EN 1998-5:2004

Anexa A – CoeficienŃii de amplificare topografică

Anexa A (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

Anexa B – Diagrame empirice pentru calculul simplificat al lichefierii

Anexa B (normativă) îşi păstrează caracterul normativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

Anexa C – Rigiditatea statică la capul pilotilor

Anexa C (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

Anexa D – InteracŃiunea dinamică teren – structură – Efecte generale şi semnificaŃii

Anexa D (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

Anexa E – Calculul simplificat pentru structurile de susŃinere

Anexa E (normativă) îşi păstrează caracterul normativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului
SR EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.

Anexa F – Capacitatea portantă în condiŃii seismice a fundaŃiilor de suprafaŃă

Anexa F (informativă) îşi păstrează caracterul informativ în ceea ce priveşte utilizarea standardului SR
EN 1998-5: 2004 şi a anexei naŃionale.