Unde Seismice

Cutremurul de Pamînt este unul din cele mai înspamântatoare si distrugatoare fenomene ale naturii de
pe Terra. Potentialul enorm de distrugere se datoreaza energiei cutremurului, care la un seism deosebit
de puternic este de zece-douazeci de mii de ori mai mare decât energia primei bombe atomice aruncate
peste Hiroshima.

Originea cutremurelor:

Distributia geografica neuniforma a seismelor pe suprafata Terrei îsi gaseste explicatia în teoria placilor
tectonice. Conform acesteia, învelisul extern rigid al Pamântului este format din cincisprezece placi
tectonice mobile, de 60-100 km grosime, pe unele dintre care se afla si continentele. Aceste placi
litosferice "plutesc" pe astenosfera, stratul de suprafata semitopit al mantalei Pamântului, si sub
actiunea curentilor de convectie din manta se deplaseaza extrem de lent, cu o viteza de pâna la 12 cm pe
an. Unele placi se împing reciproc, iar în anumite locuri o placa aluneca si coboara sub o alta placa,
penetrând la adâncimi cu temperaturi si presiuni înalte unde se topeste consumându-se. Altele se
îndeparteaza una de alta, spatiul dintre ele fiind completat cu magma solidificata, care ulterior formeaza
crusta noua. Unele blocuri imense de crusta terestra aluneca unul fata de altul.

La marginile dintre placi miscarea este frânata de forta de frecare dintre ele, astfel ca în aceste locuri se
acumuleaza tensiuni enorme. Atunci când rocile care întra în contact se rup sau aluneca brusc, se
produce o degajare sub forma de unde seismice a energiei acumulate, adica se produce cutremurul
propriu-zis. Intensitatea acestuia depinde de suprafata de rupere, de adâncimea la care se produce si de
natura rocilor.

Undele seismice:

Energia eliberata brusc de un cutremur se raspândeste în toate directiile, formand undele seismice.

Pe masura îndepartarii de locul perturbatiei initiale, energia se repartizeaza pe tot mai multe particule
− efectele seismului sunt tot mai mici la distante mai mari. Undele seismice sunt un "amestec" de unde
longitudinale si transversale.

Producerea undelor seismice:

Cand are loc o fisura sau deplasare brusca in scoarta pamantului, energia radiaza in exterior sub forma
unor unde seismice, la fel cum energia formata prin miscarea unei suprafete de apa radiaza sub forma
unui val. In fiecare cutremur, exista mai multe tipuri de unde seismice.

Undele interioare se deplaseaza in partea interioara a pamantului, iar undele superficiale se deplaseaza
la suprafata acestuia. Undele superficiale - uneori denumite unde lungi sau mai simplu, unde L - sunt
responsabile pentru cele mai multe pagube asociate cutremurelor, deoarece cauzeaza cele mai intense
vibratii. Undele superficiale se propaga din undele interioare care ajung la suprafata.

Se face distinctia intre doua tipuri principale de unde interioare:

1. Unde primare (longitudinale), denumite si unde P sau unde de comprimare, se propaga cu o viteza
de aproximativ 1 pana la 5 mile pe secunda (1.6 pana la 8 kilometri/secunda), depinzand de materialul
prin care se deplaseaza. Aceasta viteza este mai mare decat cea a altor unde, astfel incat undele P ajung
inaintea celorlalte la o anumita suprafata. Ele se pot deplasa prin substante solide, lichide si gazoase, si
astfel vor patrunde prin scoarta pamantului. Atunci cand se deplaseaza prin roca, undele pun in miscare
particule minuscule de roca, inainte si inapoi, indepartandu-le si apropiindu-le, pe directia pe care circula
unda. Aceste unde ajung de obicei la suprafata sub forma unei bufnituri bruste.

2. Unde secundare (transversale), denumite si unde S sau unde de taiere, ajung la suprafata putin in
urma undelor P. In timp ce aceste unde sunt in miscare, ele deplaseaza in afara particule de roca,
impingandu-le perpendicular cu calea undelor. Astfel rezulta prima perioada de ondulare asociata
cutremurelor. Spre deosebire de undele P, undele S nu se deplaseaza direct prin pamant. Ele circula doar
prin materiale solide, astfel incat sunt oprite de stratul lichid din interiorul pamantului.

Ambele feluri de unde interioare se deplaseaza de-a lungul Globului Pamantesc, si pot fi detectate pe
partea opusa punctului din care a plecat cutremurul. In mod constant se produc unde seismice foarte
slabe care se deplaseaza de-a lungul planetei.

Undele superficiale sunt asemanatoare valurilor aparute intr-o suprafata de apa - ele misca suprafata
pamantului in sus si in jos. Acest fapt cauzeaza de obicei cele mai mari pagube deoarece miscarea undei
zguduie temeliile edificiilor create de om. Undele L sunt cele mai lente dintre toate, astfel ca cea mai
intensa zguduire se produce la sfarsitul cutremurului.

Analiza originii cutremurului:

In timp ce viteza exacta a undelor P si S variaza in functie de compozitia materialului prin care se
deplaseaza, raportul dintre vitezele celor doua unde va ramane relativ constant in orice cutremur.
Undele P se deplaseaza in general de 1,7 ori mai rapid decat undele S.

Folosind acest raport, seismologii pot calcula distanta dintre orice punct de pe suprafata pamantului si
epicentrul cutremurului, mai exact punctul unde vibratiile isi au originea. Seismologii reusesc acest lucru
prin intermediul seismografului - un aparat care inregistreaza undele. Pentru a afla distanta dintre
seismograf si epicentru, seismologii trebuie sa cunoasca de asemenea si momentul in care au ajuns
vibratiile. Pe baza acestor informatii, ei pur si simplu noteaza cat timp a trecut intre aparitia celor doua
unde iar dupa aceea verifica un tabel care le arata distanta pe care undele au parcurs-o, bazandu-se pe
intarzierea undelor.

Adunandu-se aceste informatii din trei sau mai multe puncte, se poate localiza epicentrul, prin procesul
numit trilateratie. Acest proces consta in desenarea unei sfere imaginare in jurul locatiei fiecarui
seismograf, cu punctul de masurare drept centru si raza egala cu distanta masurata (notata cu X) de la
acel punct pana la epicentru. Aria cercului reprezinta toate punctele aflate la X mile departare de
seismograf. Atunci epicentrul trebuie sa se afle undeva pe aceasta sfera. Daca sunt desenate doua sfere,
pe baza informatiilor provenind de la doua seismografe diferite, se va obtine un cerc bidimensional in
punctul de concurenta al sferelor. Deoarece epicentrul trebuie sa se gaseasca in aria ambelor sfere, toate
punctele epicentrale posibile sunt localizate pe cercul format prin intersectarea acestor doua sfere. O a
treia sfera va intersecta doar de doua ori acest cerc, stabilind drept posibile doar doua puncte de
epicentru. Si deoarece centrul fiecarei sfere se afla pe suprafata pamantului, iar unul dintre aceste
puncte posibile se va gasi in aer, ramane o singura locatie logica pentru epicentru.

Energia eliberata în focarul unui cutremur se propaga în toate directiile prin unde seismice de volum si
de suprafata. Din undele seismice de volum fac parte undele longitudinale P si transversale S. Cele mai
rapide sunt undele P care strabat zonele lichide si solide din interiorul Pamântului. Miscarea particulelor
se produce în acelasi mod ca si în undele sonore, adica prin comprimari si dilatari succesive ale mediului
pe directia propagarii undei. În rocile tari se propaga undele S, în care particulele mediului se deplaseaza
perpendicular pe directia de propagare a undei. Viteza undelor P este de 1,73 ori mai mare decât a
undelor S, ambele fiind dependente de densitatea rocilor prin care se propaga.

Pe suprafata libera a Pamântului se propaga undele Love si Reyleigh, care se formeaza prin reflexia
repetata a undelor de volum în straturile geologice superficiale. Undele de suprafata au viteza mai mica
si la un cutremur puternic fac de câteva ori înconjurul Pamântului. Acest fapt permite statiilor seismice sa
înregistreze cutremure care se produc chiar si pe partea opusa a Globului. Diferenta dintre momentele
de sosire la o statie seismica a undelor S si P serveste la determinarea distantei epicentrale. Desi undele
seismice provoaca numeroase distrugeri si pierderi de vieti omenesti, anume ele au oferit informatii
pretioase despre structura interna a Pamântului.

Intensitatea cutremurelor:

Intensitatea cutremurelor este reprezentata in diferite scale. Cele mai des utilizate sunt:

-scala Richter, care exprima logaritmic energia eliberata la o anumita distanta epicentrala, este o scala
logaritmica ce se exprima in numere zecimale cuprinse intre 1-9

-scala Mercalli modificata, care descrie intensitatea cutremurului prin observarea efectelor sale in
epicentru.

Instrumentarea seismica:

Pentru înregistrarea cutremurelor s-au construit seismografe speciale, care înregistreaza direct
acceleratia, viteza sau deplasarea terenului pe trei directii: Nord-Sud, Est-Vest si pe verticala.
Seismografele moderne genereaza semnale electrice, care se amplifica de mii sau chiar milioane de ori si
se înregistreaza pe hârtie sensibila, banda magnetica sau suport digital. În urma prelucrarii acestor
înregistrari care se numesc seismograme, se determina parametrii cutremurelor: timpul producerii,
momentele de sosire a undelor, coordonatele geografice ale epicentrului, adâncimea focarului,
magnitudinea etc.

Monitorizarea seismica globala este realizata de o retea de statii seismice, în care intra si retelele
nationale ale multor tari. Informatia despre producerea unui cutremur este transmisa la centrele
mondiale: Centrul Euromediteranean, Franta; Centrul International Seismic din Newbury, Anglia; Centrul
Informational al CSI din Obninsk, Rusia.

Pentru fiecare zona seismica sunt alcatuite cataloage ce cuprind informatii despre cutremurele
produse, inclusiv cele care au avut loc cu mult înainte de existenta instrumentelor de înregistrare. Cel
mai vechi catalog este cel chinezesc (3000 ani) si japonez (1600 ani). Cataloagele cutremurelor pentru
zona noastra au fost elaborate de seismologii români C. Radu, L. Constantinescu si V. Mârza si contin date
începând cu anul 984.

Aceste cataloage sunt utilizate în studiul relatiilor dintre seismicitate si geologia planetei, la alcatuirea
hartilor seismice, la evaluarea hazardului seismic pe teritoriul unor tari, la evaluarea riscului seismic al
constructiilor etc.

Magnitudinea si intensitatea:

Puterea unui cutremur este caracterizata prin magnitudinea sau intensitatea acestuia exprimata în
grade. Deoarece puterea cutremurului variaza într-un interval foarte larg, Charles Richter a introdus, în
1931, scara logaritmica a magnitudinilor care-i poarta numele si care e bazata pe masurarea amplitudinii
maxime a undelor seismice înregistrate. Cresterea magnitudinii cu o unitate corespunde cresterii
amplitudinii undei de 10 ori. Din punct de vedere matematic, scara magnitudinilor nu are o limita
superioara, însa practic limita ei superioara e determinata de rezistenta rocilor. Cele mai puternice
cutremure care s-au produs în epoca masurarilor instrumentale sînt cele de pe continentul american:
cutremurul din Chile, 1960 (magnitudinea 9,5) si din Alasca, 1964 (M = 9,2).

Majorarea magnitudinii cu o unitate corespunde cresterii de 31 ori a energiei seismice. Astfel, energia
cutremurului din Vrancea din 10 noiembrie 1940 (M = 7,4) a fost de aproape 1000 ori mai mare decât
energia seismului produs la 28 aprilie 1999 (M = 5,4), cel mai important din ultimii ani si care s-a resimtit
destul de bine si în Republica Moldova.

Energia seismica ce se degaja în focarul cutremurului difera de energia seismului de la suprafata

Pamântului. Spre deosebire de magnitudine, intensitatea seismului, exprimata si ea în grade, are la baza
gradul de actiune a oscilatiilor subterane asupra diferitelor constructii si obiecte, asupra oamenilor. De
fapt, pentru oameni pericolul îl reprezinta nu însesi oscilatiile seismice, ci urmarile acestora: avarierea
cladirilor, gazoductelor si liniilor electrice, deformarea suprafetei terestre, alunecarile de teren etc.

Seismicitatea în România:

România este o tara seismica, anual producându-se cca. 500 de cutremure, dintre care în ultimele
doua secole 50 au avut magnitudinea de peste 5 grade pe scara Richter. Teritoriul României este afectat
în proportie de peste 50% de seisme puternice sau moderate. În raport cu Japonia însa, cantitatea de
energie seismica eliberata anual este de 400 de ori mai mica. Studiul seismicitatii a dus la conturarea mai
multor regiuni epicentrale: vrânceana, fagaraseana, banateana etc. Dintre acestea, cutremurele
vrâncene sunt singurele de tip intermediar (cu adâncimi situate sub 170 km). Ele elibereaza periodic cea
mai mare cantitate de energie, provoaca cele mai mari distrugeri si se resimt pe areale ce se extind pâna
la Moscova si Marea Egee.