Hotelul Parc

Hotelul Parc de astăzi a purtat numele proprietarilor său iniţiali, Emil şi Gyula Weislovich. Reconstruit în anii
1903 şi, într-o a doua etapă, in intervalul 1914-1915 pe temeliile aşa numitului Palat Bethlen, cele 30 de camere ale
hotelului erau gata să-şi primească oaspeţii într-un decor de un lux oriental fără egal în Oradea. Aşa cum este prezentat
în cartea sa „Memoria caselor” de către istoricul Liviu Borcea, Emil Weislovich a fost o figura excentrică, de un
pitoresc aparte, care, pe lângă darea de mână, avea şi umor. In plus, admiraţia sa pentru India, unde a şi fost în călătorie,
a adus la Oradea noi deschideri culturale. Vizita şi găzduirea lui Rabindranath Tagore la hotelul Weislovich din Oradea
a avut loc, probabil, pe fondul unei deschideri cosmopolite iniţiate şi de acest nonconformist şi năstruşnic personaj al
elitei orădene. Noul proiect a fost întocmit de Czoczek Alajos in ideea realizării unui hotel de lux cu terasă interioară.
Din punct de vedere stilistic, clădirea este cu adevărat eclectică, alăturând rigoarea neoclasică cu unduirea
graţioasă a celui mai tipic Art Nouveau dar şi cu decorativismul Art Deco-ului interbelic, prezent în curtea interioară.

Parcursă cu privirea, fatada principală, cea dinspre strada Republicii, oferă caracteristicile stilului clasic
provincial: sobru, fără decoraţii excesive, cu o plastică arhitectonică discretă. Ca şi la palatul Banffy din Cluj, (actualul
Muzeu de Artă), singurul accent plastic al fatadei era cel al porţii mari, centrale, boltită amplu, surmontată de un balcon
elegant. Poarta centrală a dispărut în cursul primei etape a modernizării, parterul fiind amenajat ca o succesiune de
spaţii comerciale. Plastica reţinută, cu aerul retro al bosajelor aplatizate, prezentă mai ales la ancadramentele
rectangulare, a fost îmbogăţită în a doua etapă a modernizării sale, cea de după 1915, cu o atică continuă, asemeni unui
parapet netraforat ritmat de pilaştri scunzi, asemănător aşa-numitei atice poloneze. Atica primeşte un relief accentuat
deasupra balconului central. Acest element decorativ axial schimbă ritmul egal al faţadei, şi este susţinut şi de
accelerarea ritmului modilioanelor ce susţin cornişa.
Faţada dinspre actuala strada Aurel Lazăr este la fel de sobru tratată ca şi faţada principală, punând în valoare
două elegante balcoane sprijinite pe console amplu arcuite. Feroneria acestor balcoane, ca şi cea a balconului faţadei
principale, este lucrată ca o dantelarie, cu acea atenţie pentru detaliile manufacturate specifică pentru secolul XIX.
Arcuirile delicate ale desenului feroneriei amintesc, ca un ecou, de spiritul rococo-ului.
O discretă, dar semnificativă poartă de serviciu a mai rămas din vechiul parter, încununată de un mic, dar
valoros vitraliu original cu motive vegetale, specifice spiritului Art Nouveau. Din păcate, aceste expresive elemenete de
arhitectură eclectică, încărcate de farmecul epocii, sunt într-un stadiu avansat de degradare. Dar operaţiunile de
restaurare au demarat la faţada principală, astfel încât venerabilei clădiri i se va restitui eleganţa de odinioară. Din
pacate, decoraţia gangului de intrare în curtea interioară şi o parte din decoraţia parietala originală 1900 au suferit un
proces ireversibil de malpraxis, de pseudorestaurare care aduce prejudicii grave autenticitaţii ansamblului arhitectural.
Această curte interioară prezintă un interes patrimonial deosebit. O schimbare în raport cu expresia generaşlă a
edificiului este prezentă la faţada ce delimitează careul curţii interioare. Aici sunt modificate decoraţiile
ancadramentelor ferestrelor în spiritul curbiliniu, organic, al artei 1900. Nu mai regăsim nimic din austeritatea faţadei
principale. Celui ce petrece momente de relaxare pe terasa interioară i se dezvăluie un adevărat spectacol arhitectural de
un exotism unic în felul său: păsări, salamandre, crocodili, bufniţe fabuloase, lilieci şi lalele gigantice cu tulpini
organice, crescute parcă în jungla – tot acest spectacol al unei imaginaţii decorative debordante este lucrat în forme
ample, monumentale, ce trimit spre decorativismul sintetic al anilor 20, în tehnica unui pseudo mozaic în piatră
naturală, un fel de bosaj mărunt, „a la rustica” şi a unui insolit mozaic din sticlă pe fond colorat. Decoraţia poate fi pusă
in legaturaă cu spiritul şi tehnica decorativă folosită de Antoni Gaudi la Parcul Guell din Barcelona, ansamblu aflat sub
protectie UNESCO. In schimb, ansamblul din Oradea arată ca o fundătura sordidă, ce a devenit depozit de gunoaie şi
cimitir de maşini.
In corpul scund ce delimitează la est patrulaterul curţii interioare, în cartuşul de sub ferestre, încadrate de
lalelele grimpante, robuste asemeni unor plante carnivore, se mai poate vedea o decoratţie sofisticată, abstractă,
aparţinând limbajului rafinat al Artei Deco. Este un exemplu unic de eleganţă , martor stingher, ignorat, dar valoros, al
unei perioade ce a lasat puţine urme în arhitectura central europeană. Dar această curte interioară, ce şi astăzi îşi
păstrează un farmec romantic unic în Oradea, mai oferă un spectacol deosebit: amplul balcon de fier forjat. Desenul
feroneriei urmează spiritul curbiliniu al Artei 1900, cu flori şi vrejuri invoalte, punctate, central, de mascheroane
stilizate. De fapt, acest spirit al unei grădini închise, iniţiatice, ne trimite spre acel tărâm al visării, al basmului, al
evadării din timpul şi spaţiul unui prezent nu foarte atrăgător.
Dar sa revenim la clădirea principală: în interiorul hotelului pătrundem pe o poartă îngustă, dar care mai
păstreză poate cea mai frumoasă şi reprezentativă feronerie in stilul pur curbiliniu al Art Nouveau- ului. Sunt foarte
elegante unduirile acvatice ale liniei meandrice ce se arcuieşte pe traseele aşa- numitei „lovituri de bici” („coup de
fouet”). In interior, atmosfera este cea a anilor 20 interbelici. Peste tot este prezent spiritul eclectic al începutului de
secol, când artiştii şi arhitecţii oscilau între farmecul debordantului stil organic şi austeritatea geometrică a stilului
geometric. Ambele erau stiluri internaţionale, ambele aveau o motivaţie proprie spirituală, ambele exprimau,
complementar, spiritul european grefat de drama primului Război mondial. In acest spaţiu de primire, una dintre cele
mai frumoase uşi interioare ce pot fi văzute în spatiul public orădean este cea care marchează pragul spre holul central
şi recepţie. Un purism geometric specific Artei Deco face o trecere spectaculoasă spre noul spirit al perioadei
interbelice. Caroiajul riguros, dar elegant, al feroneriei, este din aceeaşi familie elegantă a formelor ovoidale ce
traforează lemnăria uşilor.
Surprinzător este şi mobilierul decorativ interior. Un apartament de la etaj oferă un adevărat spectacol al noilor
geometrii ce caracterizau tendinţele cele mai moderniste ale deceniului ce a urmat Primului Război mondial. Aici e
locul cel mai spectaculos care ne îndreptăţeşte să vorbim despre acest hotel ca despre o „Cutie Magică”, ce ascunde în
interior frumuseţi plastice de o modernitate si acurateţe stilistică nebănuite.

Dar să revenim la holul principal de acces la etaj, decorat in cel mai autentic spirit Art Nouveau. O friză îngustă
în stucatură unduieşte asemenea unui curs de izvor, sugerând pătrunderea într-un mediu acvatic, specific viziunii Artei
1900: unde subtil arcuite, nuferi, broscuţe, fluturi, ghirlande vegetale, – o întreagă lume de basm patronată de nimfele
apei ne insoţeşte pe tot traseul casei scărilor. Lumina este filtrată de vitralii ample, cu o decoraţie 1900 cu inflexiuni
stilistice în stil „Empire”. Ancadramentul ferestrelor este subliniat de un traseu curbiliniu, specific Art Nouveau.
Dacă acestă clădire a hotelului „Parc” va fi pusă în valoare cu adevărat, atât ea cit şi perspectiva asupra ei, atunci vom
avea din nou in Oradea o clădire cu o valoare patrimoniala de excepţie, un punct de atracţie pe harta turismului cultural
european.