renaștere și manierism

b a r o c ș i r o c o c o
[grădina barocă italiană] [grădina barocă franceză]
romantism, clasicism și istorism

(1) [Fig. 1. Grădina renascentistă a lui Johann Schwind din Frankfurt, într-o gravură colorată de
Matthäus Merian cel Bătrân din Florilegium renovatum et auctum, 1641]

Dacă despre grădinile antichităţii clasice şi evului mediu multe pot fi spuse, dar nu multe pot fi
arătate, nu la fel se întâmplă cu grădinile renascentiste şi baroce despre care, deşi nu se păstrează în
starea lor originală, ne putem forma o idee acceptabilă pe baza unor desene vechi şi, uneori, din
încercări de a recrea arhitectura grădinii. (2) Astfel, grădinile renascentiste şi baroce, cărora li se
alătură grădinile peisagere ale Iluminismului şi epocilor clasicistă şi romantică, parcurgând
aproximativ perioada 1500-1850, reprezintă vârsta de aur în arta grădinilor europene. (3) După
1850, devine din ce în ce mai dificil de a clasifica marea diversitate a grădinilor europene, adică de a
stabili categorii distincte; periodizările din istoria artei nu mai sunt relevante pentru amenajarea
grădinilor, iar alte demersuri conceptuale, posibil de conturat, sunt potrivite doar unui număr limitat
de cazuri.
[Fig. 2. Packwood House, Warwickshire, grădină renascentistă engleză: exemplare înalte, modelate,
de tisă, așa-numiții „crainici”, conduc la un alt grup de arbori tunși, cunoscuți drept „mulțimea”]
[Fig. 3. Hamburg, parcul municipal (1908-1928): lacul din parc, cu o zonă separată pentru înotul în
aer liber; planetariul poate fi observat în planul îndepărtat]

R E N A Ş T E R E Ş I M A N I E R I S M

(4) Renaşterea italiană a transformat natura în elementul central al unei noi atitudini faţă de viaţă,
idealul vilei şi grădinii la ţară, privite ca refugiu, devenind popular din timpul lui Petrarca, în secolul
XIV: un spaţiu patriarhal, diferit de cadrul urban în care terenul era de obicei prea scump pentru
crearea de grădini utilitare sau de agrement, iar proprietăţile erau în genere prea mici. [Fig. 4.
Caprarola, Villa Farnese (sec. XVI), grădină lângă Casino del Piacere]

Grădina din afara oraşului a fost privită ca lucrare de artă încă din timpurile străvechi. (5) În 1485,
teoreticianul Leon Battista Alberti a fost primul care a sugerat o relaţie între arhitectură, grădină şi
artele frumoase, cărora le aparţineau sculpturile de grădină. (6) Grădina trebuia organizată după

1
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
modelul arhitectural cu ax central şi puncte de fugă în perspectivă. În limba italiană, legătura dintre
casa la ţară şi grădinile sale este încă exprimată prin cuvântul villa, folosit pentru a le desemna pe
ambele.
[Fig. 5. Frontispiciul lucrării L'architettura de Leon Battista Alberti, tipărită pentru prima dată la
Florența, în 1485]
[Fig. 6. Ilustrație din lucrarea Hypnerotomachia Poliphili de Francesco Colonna, 1499]

Cele dintâi creaţii renascentiste în arta grădinilor au apărut în secolul XV în zona Florenţei şi s-au
datorat principilor de Medici, prin vilele de la (7) Careggi şi (8) Fiesole.
[Fig. 7. Florența, Villa Medici din Careggi: în 1457, Michelozzo di Bartolomeo a fost însărcinat de către
Cosimo de Medici să construiască vila]
[Fig. 8. Fiesole, Villa Medici cu grădinile sale terasate]

La începutul secolului al XVI-lea, Bramante, prin (9) sistematizarea grădinii Belvedere din Vatican, şi
apoi Raffael, prin (10) proiectarea grădinilor vilei Madama de lângă Roma, au iniţiat principii
arhitecturale, urmate şi dezvoltate ulterior de numeroşi alţi arhitecţi.
[Fig. 9. Grădina Belvedere din Vatican: gravură de H. Van Schoel, 1579]
[Fig. 10. Roma, Villa Madama, planul lui Raffael pentru terasele vilei și grădinii]

Principiile de amenajare ale grădinilor antice – simetria, organizarea arhitecturală a spaţiilor,

legătura dintre clădire şi grădină prin elemente decorative construite, prezenţa sculpturilor,
utilizarea vegetaţiei tunse - au fost adoptate şi recreate într-un stil original ce caracterizează
grădinile italiene renascentiste. (11) În aceste grădini, cu suprafeţe nu prea mari, delimitate de ziduri
şi arcade, clădirea principală (palatul, vila) participă la ordonarea generală a compoziţiei.
Sistematizarea terasată este subordonată unui ax principal de perspectivă în sensul descendent al
pantei. Axe secundare de perspectivă sunt dirijate în lungul aleilor rectilinii, către elemente ce
captează interesul, aducând totodată varietate decorului: statui şi fântâni constituindu-se, de cele
mai multe ori, în reprezentări alegorice ale unor mituri antice. Pavilioane şi case de plăcere sunt
dispuse, în mod obişnuit, în mijlocul sau la marginile grădinii. [Fig. 11. Villa dell' Ambrogiana, pictură
de Giusto Utens, c. 1600]

Numeroase grădini renascentiste italiene sunt amenajate în terase cu forme geometrice, susţinute
de ziduri ornamentate şi legate între ele prin trepte şi rampe, întrucât, încă din timpurile vechi, vilele
erau amplasate în climatul plăcut al dealurilor din Latium, Toscana şi Liguria.

2
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
Datorită verilor caniculare, sursele naturale de apă erau esenţiale în amenajarea grădinilor. Nu era
vorba doar de irigaţii, ci şi de jocuri fascinante de apă, iar în perioada manierismului erau agreate
fântânile cu şotii, care împroşcau trecătorii cu apă dacă păşeau pe o anumită dală din pavaj.

Un alt element caracteristic al grădinii renascentiste italiene era grota, un loc izolat şi misterios,
simbolizând trecerea spre lumea cealaltă.

Vegetaţia este tratată arhitectural, subordonată fiind compoziţiei geometrice: arbori dispuşi în
aliniament, ziduri verzi, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti modelaţi în forme geometrice. Sunt
preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparoşi, stejari meridionali şi arbuşti modelabili prin
tundere (tisă, buxus, mirt). Lauri, lămâi şi portocali plantaţi în vase, aduc o notă de culoare în aceste
grădini, în care florile par absente. Florile sunt concentrate într-o mică „grădină secretă”, în
vecinătatea vilei. În epocă, grădinile cu flori exclusiv ornamentale erau privite ca un lux deosebit,
chiar şi de către aristocraţi. Unele flori erau folosite pentru remedii, iar altele pentru parfumuri.

În ce priveşte abundenţa vegetaţiei, părerile sunt împărţite, majoritatea picturilor, gravurilor şi

desenelor după grădini renascentiste concentrându-se pe structura amenajării grădinii. Numeroase
grădini renascentiste aveau de asemenea zone cu livezi, cu răsaduri de legume şi iazuri cu peşte.

Grădinile acestei perioade nu s-au păstrat. Chiar şi în Italia, unde supravieţuiesc urme ale grădinilor
vilelor d'Este din Tivoli, Lante din Bagnaia, sau ale palatului Farnese din Caprarola, singurele
elemente originale păstrate sunt, de fapt, structuri arhitecturale: ziduri, scări, terase, fântâni, grote şi
sculpturi.

B A R O C Ş I R O C O C O

Grădina barocă italiană (12) a evoluat fără întreruperi stilistice majore din cea renascentistă.
Compoziţia cu caracter arhitectural, guvernată de echilibru şi simetrie, s-a păstrat dar se observă
atenuarea schematismului rigid, ortogonal, caracteristic secolului al XVI-lea prin integrarea de linii
ample, curbe. (13) Dimensiunile grădinilor s-au mărit, tinzând către transformarea în parcuri. Totuşi,
grădinile baroce italiene nu au ajuns la dimensiunile grandioase ale grădinilor din Versailles, care
dominau peisajul înconjurător. (14) Simetria lor faţă de ax nu s-a concentrat atât de strict asupra
unei clădiri centrale, iar alcătuirea lor era mai măruntă şi mai diversă. Pe când grădinile din Franţa
tindeau să se extindă spre orizont, deschizând perspective mult dincolo de limitele parcului, în Italia

3
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
(15) terenul în pantă era folosit adesea pentru grădini terasate, cu axe rareori extinse dincolo de
zona închisă a grădinii. Datorită climatului, parterrele sub formă de peluze erau rare, predominând în
schimb copacii plantaţi, de cele mai multe ori, la intervale regulate, creând alei sau boschete. Mult
admirate şi luate drept model au fost grădinile baroce romane precum Villa Borghese sau Villa Doria
Pamphili; de asemenea, grădinile Aldobrandini din Frascati, Boboli ale palatului Pitti din Florenţa,
Gamberaia lângă Florenţa, Garzoni din Collodi, Isola Bella.
[Fig. 12. Florența, grădinile Boboli: Belvedere cu Palazzo Pitti, pictură de Giusto Utens, c. 1600]
[Fig. 13. Roma, Villa Montalto: gravură din lucrarea Li Giardini di Roma de G.B. Falda, 1683]
[Fig. 14. Collodi (Pistoia), Villa Garzoni, planul sitului în 1692]
[Fig. 15. Frascati, Villa Aldobrandini, fațada principală a vilei și marea curte de onoare cu rampe de
acces: gravură de Specchi]

Grădina barocă franceză este indisociabil legată de (16) amenajarea grădinilor palatului din
Versailles, aparţinând regelui Ludovic al XIV-lea (1638-1715) şi proiectate de André le Nôtre (1613-
1700). Acesta din urmă îşi formase reputaţia amenajând (17) grădinile castelului Vaux-le-Vicomte
unde, la fel ca la Versailles, spaţiozitatea, raţionalitatea şi claritatea traseelor au format criteriul
definitor al proiectării. (18) Monumentalitatea amenajării rezultă din tratarea arhitecturală a
compoziţiei, desfăşurată pe spaţii vaste. (19) Palatul reprezenta nucleul grădinii, dispus fiind pe axul
central de simetrie, ca reşedinţă a domnitorului absolut, căruia întreaga natură îi era subordonată.
Toate sistemele de axe pornesc de la acest nucleu, după trasee strict regulate. (20) Unitatea de
ansamblu este dată de ordonarea geometrică a părţilor componente faţă de o axă dominantă
centrală, ce susţine perspectiva principală pornind, de regulă, de la palat şi dezvoltându-se pe o
mare distanţă în profunzimea peisajului creat. Perspectivele secundare, perpendiculare pe cea
dominantă, devin axe de compoziţie subordonate. Terenul este modelat în terase largi, cu denivelări
mici, însoţite de elemente construite specifice - ziduri de sprijin, rampe, scări, balustrade - racordate
prin suprafeţe plane - orizontale şi înclinate - pe care sunt realizate compoziţii geometrice.
Perspectivele abil conduse şi încadrate urmează direcţiile dominante de modelare a reliefului,
întâlnind în zonele orizontale oglinzi întinse de apă, bazine şi canale. În organizarea generală,
simetria faţă de axe se realizează atât prin identitatea perfectă a elementelor care compun o
anumită scenă - de exemplu, marile parterre -, cât şi prin echilibrarea unor amenajări diferite, când
acestea nu sunt cuprinse în acelaşi câmp vizual - de exemplu, boschetele parcului (fr.: bosquet) -,
imprimând mai multă variaţie ansamblului.
[Fig. 16. Versailles, perspectivă aeriană asupra palatului și grădinii: pictură de Pierre Patel, 1668]
[Fig. 17. Castelul Vaux-le-Vicomte, Marea Cascadă, grădina și castelul: gravură de Aveline]

4
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
[Fig. 18. Maincy, castelul Vaux-le-Vicomte, vedere dinspre castel către peisajul vast al grădinii]
[Fig. 19. Vedere de ansamblu a castelului și pavilioanelor de la Marly: pictură de Pierre Denis Martin,
1724]
[Fig. 20. Versailles, grădinile palatului, fântâna Latona, 1668-86]

(21) În apropierea palatului, spaţiile sunt degajate, accentuând caracterul dominant al arhitecturii şi
permiţând o bună vizibilitate asupra grădinilor ornamentale cu flori, buxus şi oglinzi de apă,
desfăşurate aici. Spaţiile degajate fac trecerea totodată spre parcul propriu-zis, alcătuit din mari
volume vegetale geometrizate. Vegetaţia înaltă este supusă concepţiei arhitecturale a parcului,
dispunerea regulată a plantaţiilor arborescente subliniind monumentalitatea compoziţiei. Arbori
izolaţi şi pâlcuri sunt geometrizate prin tundere. În grădinile cu boschete, acestea înconjoară zone
împădurite, formând alei şi ziduri de gard viu. Acestea ecranează vederea asupra sistematizărilor
interioare secundare şi lasă cale liberă perspectivei principale şi celor secundare. [Fig. 21. Maincy,
castelul Vaux-le-Vicomte: parterre broderie, una dintre principalele caracteristici ale grădinii baroce]

În grădinile baroce, oranjeriile şi structurile arhitecturale mici sunt dispuse simetric şi subordonat
faţă de castelul dominant. O alternativă o oferă refugiile situate departe de casă, după modelul
Trianon-ului de la Versailles, scenă a plăcerilor oferind un adăpost faţă de eticheta curţii.

Toate fântânile, sculpturile şi băncile sunt subordonate unui program iconologic slujind glorificării
regelui. Fastul vieţii de curte în perioada barocă a avut drept cadru nu doar palatele somptuoase, ci
şi grădinile şi parcurile acestora, care au devenit locul de desfăşurare a serbărilor grandioase, menite
să impresioneze, reflectând măreţia şi puterea monarhului şi nobilimii franceze.

În amenajarea grădinilor din perioada de început a barocului apare parterre-ul cu broderie de buxus,
înlocuind desenele geometrice regulate folosite până atunci de maeştrii italieni. Această inovaţie,
datorată familiei Mollet şi introdusă în secolul XVII în noile amenajări, devine ulterior caracteristică
ornamentaţiei parterre-lor.

Totodată, tratatele din această perioadă despre arta amenajării grădinilor, formarea de artişti
specializaţi, realizările incipiente, toate acestea pregătesc epoca de strălucire a şcolii franceze,
culminând cu creaţiile lui André Le Nôtre.

5
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
Figură proeminentă a epocii, Le Nôtre a dus la apogeu grădina franceză, printr-o mare abilitate de a
modela spaţiile şi de a pune în scenă perspectivele. Principiile compoziţionale ale lui Le Nôtre
reflectă:
. stabilirea unor proporţii mari ale ansamblului şi ale perspectivei dominante;
. ordonarea arhitecturală a grădinii, în care este cuprinsă atât modelarea terenului cât şi mari
volume vegetale constituite din mase de arbori;
. realizarea unităţii de ansamblu prin diversitatea şi nu prin identitatea părţilor componente;
. introducerea de mari suprafeţe plane de apă (bazine, canale) pentru reflectarea luminii.
Dintre parcurile monumentale create de Le Nôtre se numără Vaux-le-Vicomte, Versailles, Chantilly,
Saint-Cloud, Sceaux, precum şi resistematizările grădinilor Tuileries, Fontainbleau, Saint-Germain-en
Laye etc., amenajări care, cu unele modificări inerente trecerii timpului, şi-au păstrat frumuseţea
până în prezent.

R O M A N T I S M , C L A S I C I S M Ş I I S T O R I S M

(22) Pe la 1720, în Anglia s-a manifestat o revoltă radicală împotriva grădinii franceze, revoltă
articulată iniţial la nivel teoretic şi literar, urmărind totodată obiective politice şi estetice.
Implementarea practică a cerinţelor s-a petrecut gradat. (23) Criticii, printre care şi reprezentanţi ai
aristocraţiei făcând parte din partidul liberal, au văzut în grădina geometrică un simbol al monarhiei
absolute, pe care o detestau, şi o agresare a naturii - se făceau asemănări între creşterea dirijată prin
tundere a copacilor şi opresiunea politică.
[Fig. 22. Versailles, vedere asupra Bazinului lui Apollo și asupra Marelui Canal: pictură, Pierre-Denis
Martin, 1713]
[Fig. 23. Salignac, Manoire d'Eyrignac, aleea carpenilor]

(24) Amenajarea ideală a unei grădini naturale era reprezentată de un peisaj variat şi uşor unduitor,
din care liniile şi unghiurile drepte lipseau. (25) Aleile urmau să şerpuiască prin parc după linii
sinuoase, considerate drept cele mai frumoase. (26) Peluzele urmau să alterneze cu pâlcuri rare de
copaci, lăsaţi să crească natural, şi cu structuri decorative ocazionale, aşa încât (27) priveliştile în
schimbare să poată provoca emoţii diferite. Pâraie şerpuitoare şi lacuri cu ţărmuri inegale şi forme
libere au luat locul fântânilor şi cascadelor cu forme controlate. Grădinile cu parterre broderie au fost
înlocuite cu peluze uniforme întinzându-se până în dreptul casei. Pentru a evita întreruperea
perspectivei spre zona înconjurătoare, zidul de împrejmuire al parcului a fost îngropat într-un şanţ

6
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
larg, cunoscut sub denumirea de ha-ha. Scopul era de a crea o natură în veşminte rafinate, fapt
influenţat şi de pictura peisageră.
[Fig. 24. Hagley Hall, Worcestershire, parc peisager cu ruină falsă, c. 1747]
[Fig. 25. Audley End House, Essex, plan de Lancelot Brown, c. 1762]
[Fig. 26. Heveningham, Suffolk, plan de Lancelot Brown, 1781]
[Fig. 27. Sheffield Park, East Sussex, vegetație crescând pe țărmurile eleșteului Ten Foot]

Stilul se propagă și în Europa continentală. În anii 1760, regele Ludovic al XV-lea dispunea
amenajarea zonei Trianon-ului de la Versailles conform noţiunilor romantismului pastoral, iar în
Europa Centrală, (28) primul exemplu este cel de la Wörlitz, datând din 1770. Grădina barocă
ajunsese la sfârşitul evoluţiei sale. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea grădina engleză devenise tot
mai populară, iar grădinarii englezi erau mereu solicitaţi; ceea ce se dorea acum era imaginea naturii
primitive, accentuată prin elemente pitoreşti precum stânci, cascade, vegetaţie abundentă pe ţărmul
apelor şi mici temple clasice. [Fig. 28. Wörlitz, grădina peisageră, 1770: lacul și grota Amalia]

Jean-Jacques Rousseau a jucat un rol decisiv în propagarea acestui nou tip de grădină. În 1761 a fost
publicat pentru prima dată romanul său epistolar La Nouvelle Héloïse, ou lettres de deux amans,
habitans d'une petite ville au pied des Alpes, în care contura o nouă filosofie de viaţă bazată pe
contactul strâns cu natura, cu grădina în care omul ar putea găsi drumul înapoi spre originile propriei
sale identităţi, spre naturaleţe. De aceea în grădină nu e loc pentru simetrie sau ordine. Fiindcă
"natura nu plantează nimic în linie dreaptă", creşterea naturală a vegetaţiei şi caracterul natural al
peisajului urmau să fie încurajate.

O temă aparte în amenajarea grădinilor epocii o constituie grădina botanică, respectiv parcul
dendrologic. Dacă cele mai vechi grădini botanice europene au fost înfiinţate în oraşe universitare ca
Padova (1545), Bologna (1567) şi Oxford (1621), încă din perioada barocă nobilii şi negustorii bogaţi
au dezvoltat un interes pronunţat pentru plantele exotice, apreciate ca obiecte de lux şi ca dovadă a
legăturilor cu ţinuturile îndepărtate, deci a puterii, prestigiului şi averii. Portocalul, ananasul,
arborele de cacao, laleaua sau camelia au devenit obiecte ale unui adevărat cult. Parcuri regale au
stat la originea unora dintre cele mai renumite grădini botanice din lume, precum Jardin des Plantes
din Paris şi Kew Gardens din Londra. Ludovic al XV-lea al Franţei şi George al III-lea al Angliei aveau
reputaţia de a fi botanişti amatori entuziaşti, interesaţi în mod deosebit de plantele din coloniile lor.
În perioada Iluminismului, botanica a devenit, pe deplin, ştiinţa la modă. Nomenclatura binomială,
valabilă şi în prezent, a botanistului suedez Carl von Linné, s-a dovedit o modalitate bună de

7
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
clasificare a plantelor cunoscute şi a celor nou descoperite, corespunzând spiritului perioadei, de
clasificare a tuturor fenomenelor într-un mod sistematic şi enciclopedic. De la începuturile sale,
grădina peisageră engleză a introdus în amenajare specii foioase de peste hotare, din America de
Nord şi Asia, admirate pentru forma lor şi culorile frunzişului pe timp de toamnă.

Stilul peisager englez de amenajare a grădinilor a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea dar, deja
din a doua jumătate a secolului, în perioada istoristă, şi alte principii de amenajare s-au manifestat în
paralel cu acesta. Interesul puternic pentru botanică şi înmulţirea sistematică a noilor specii a
determinat apariţia unui sortiment uriaş de plante care nu-şi aveau locul în grădina peisageră
engleză tradiţională. Pentru a le expune pe toate acestea într-un mod atractiv, au început să fie
amenajate grădini tematice, de trandafiri, erbacee sau alpine, în care florile erau plantate în masă.
Totodată, a fost revizuită atitudinea de respingere categorică a grădinii geometrice, structurată după
principii arhitecturale. Aşa cum Renaşterea şi barocul au fost redescoperite în arhitectură, principiile
lor despre amenajarea grădinilor au găsit o nouă acceptare, care a condus într-un final la coexistenţa
formelor geometrice şi peisagere, cunoscută drept stil mixt. Parcul peisager urma să includă zone
geometrice, amplasate în preajma acceselor şi a casei, în compartimente clar delimitate, formând
covoare colorate de flori. Primii reprezentanţi ai stilului mixt au fost, în Anglia, sir Charles Barry şi sir
Joseph Paxton, iar în Germania, prinţul Hermann von Pückler-Muskau şi Peter Joseph Lenné.

În parcul peisager în stil englez casa îşi pierde poziţia dominantă, iar clădirile de parc, tot mai
numeroase, câştigă independenţă. Ca elemente care reţin privirile, ele contribuie la îmbogăţirea
vizuală a parcului, iar ca purtătoare simbolice de înţelesuri, ele semnalează un punct de vedere
asupra lumii aparţinând persoanei iluministe care le-a construit. În timp ce în Anglia ele erau numite,
într-un mod auto-ironic, "follie" adică nebunii, germanii le-au dat nume ca "temple ale prieteniei"
sau "case filosofice". Pluralismul stilurilor în secolul XVIII a făcut posibilă dispunerea de piramide şi
obeliscuri egiptene alături de temple greceşti şi romane, case de ceai şi pagode chinezeşti, moschei
şi băi turceşti. Prin ele se urmărea exprimarea respectului faţă de culturile idealizate ale trecutului şi
locurilor îndepărtate. Castelele şi ruinele gotice trebuiau să demonstreze conştiinţa tradiţiei şi să
facă referinţă la cultura istoristă a timpului. Imitaţiile de ferme, mori şi lăptării erau expresii ale unei
noi căutări a vieţii simple de la ţară. Mausoleul familiei în stil clasicist sau neogotic este tipic pentru
arhitectura de parc în secolul XIX.

Dacă până aici a fost vorba de grădini private, secolul XIX aduce și parcul public care, de acum încolo
va acapara atenția și va fi bază de testare a noilor concepții spațiale de amenajare.

8
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2
studiu individual PDF (A4 landscape) (fotografii și/sau reprezentări grafice + scurtă descriere) sau
studiu individual DESEN (A4) (desene de plan și perspective + însemnări scrise punctuale)
• ilustrați un bosquet, ca parte dintr-o grădină barocă (planul grădinii cu localizarea bosquet-ului,
imagini ale bosquet-ului în care să fie descifrabilă organizarea lui, însemnări succinte).

studiu AMPLASAMENT (PDF A4 landscape) (fotografii și/sau reprezentări grafice + scurtă descriere)
• identificați și prezentați un amplasament posibil pentru proiectul de specialitate peisagistică din
semestrul 2. Amplasamentul trebuie să se afle în intravilanul Clujului și să aibă o suprafață
cuprinsă între 3-20 ha (corespunzătoare pentru o grădină urbană). Adecvarea amplasamentului
pentru studiu trebuie argumentată.

termen înscriere studii individuale: vineri, 18 octombrie, ora 23.00: as.andreeamilea@yahoo.com

cel mult UN STUDIU / SĂPTĂMÂNĂ: un studiu individual poate fi inițiat doar în săptămâna
următoare cursului în care a fost lansat

9
PEISAGISTICĂ
C3: stiluri istorice de amenajare peisagistică 2