DESPRE CIOARĂ ŞI PĂUN

În parcul unui palat, o cioară neagră stătea pe o creangă de portocal. Jos, pe peluză, un
păun se plimba mândru. Cioara i-a cârâit: „Cum poate cineva să permită unei păsări aşa de
ciudate să intre în parcul lui. Se plimbă atât de arogant de parcă ar fi sultanul însuşi. Şi asta o
pasăre care are picioare atât de albastre. N-aş purta niciodată o culoare ca asta. Şi are o coadă
după ea ca o vulpe”.
Cioara s-a oprit şi a aşteptat în linişte răspunsul. Păunul nu a spus nimic o vreme, apoi
i-a răspuns cu un zâmbet melancolic: ”Eu nu cred că descrierea ta corespunde realităţii.
Lucrurile rele pe care le-ai spus despre mine rămân de neînţeles. Spui că sunt arogant pentru că
îmi ţin capul sus şi astfel penele de pe umeri mi se înfoaie şi arată ca o bărbie dublă. În
realitate, sunt oricum altfel decât arogant. Ştiu că am un aspect urât şi pentru că picioarele mele
sunt zbârcite şi arată ca pielea tăbăcită. Aceasta mă supără atât de mult încât îmi ţin capul
ridicat tocmai ca să nu-mi văd urâţeniile de picioare. Tu nu-mi vezi decât părţile urâte. Tu
închizi ochii în faţa părţilor mele bune şi a frumuseţii mele. N-ai observat că ceea ce spui tu că
e urât e exact ceea ce oamenii admiră la mine”