Prințesa și bobul de mazăre

Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o (H.C. Andersen)

prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată. Şi a cutreierat
toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a
găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă
erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte
ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit,
pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă
adevărată.
Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna
şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare.
Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi
regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă.
La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina
ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe
haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe
la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată.
– Bine, las că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-
a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate
saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă
de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de
saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de
puf.
Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum
a dormit.
– Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată
noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în
pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai
vânătăi! Groaznic!
Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată,
dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de
saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la
piele nu putea să fie decât numai o prinţesă!

Ploaia de stele
(Frații Grimm)

Era odată o fetiţă căreia îi muriseră mama şi tata şi

ea rămăsese aşa de săracă, încât nu mai avea nicio
cămăruţă unde să locuiască, nici un pat unde să
Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia
doarmă, în sfârşit, nimic altceva decât hainele de
hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de
pe ea şi bucăţica de pâine pe care unii trecători
mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile
miloşi i-o dădeau din când în când.
coroanei. Și se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă
n-o fi luat-o careva.
Ea era însă o fetiţă bună şi credincioasă. Şi, cum era
părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în
gând, pe câmp, la voia întâmplării. La un moment
dat se întâlni cu un om sărac care-i spuse:
– Dă-mi şi mie ceva de mâncare, sunt mort de
foame. Ea îi dădu ultima bucăţică de pâine ce-o avea
la ea, apoi zise: „Dumnezeu să te binecuvinteze”, şi
plecă mai departe.
În drum întâlni un copil care-i spuse:
– Mi-e tare frig la cap, dă-mi ceva să mă acopăr.
Fetiţa nu stătu mult pe gânduri, îsi luă căciuliţa de pe
cap şi i-o dădu. Şi iar apăru un copil gol-goluţ, tremurând de frig. Îi
dădu hăinuţa ei şi plecă mai departe. Ajunse într-o
pădure pe înserat; o femeie sărmană veni la ea şi
fetiţa îi dădu şi cămăşuţa pe care o mai avea,
gândind: „E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau şi
dezbrăcată”.
Şi, cum stătea ea aşa, deodată văzu deasupra capului
o ploaie de stele care, când cădeau pe pământ, se
prefăceau în monezi de aur. Din cer îi căzu la picioare
o tunică ţesută din fir de aur şi un inel preţios. Ea
îmbrăcă tunica, îşi puse inelul pe deget, apoi începu
să adune monedele de aur; deveni, astfel, foarte
bogată şi trăi apoi în belşug şi fericire toată viaţa.
Iepurele și airiciul Ariciul trecu pe acasă şi spuse neveste-sii:
– Am avut o neînţelegere cu iepurele şi vrem să ne luăm
la întrecere, ca să se vadă care dintre noi aleargă mai
repede.
– Se vede că ţi-ai ieşit din minţi! îi spuse aricioaica. Cum
o să te iei la întrecere cu iepurele? El e iute la picior, iar
labele tale sunt strâmbe şi parcă tocite.
– O fi el iute de picior, dar eu sunt mai iute la minte,
spuse ariciul. Iar tu să faci ce ţi-oi spune eu. Hai la
câmp!
Sosiră pe arătură; ariciul îi spuse nevesti-sii:
– Tu ascunde-te la capatul ăsta de brazdă, iar iepurele şi
cu mine vom porni din capătul celălalt; când iepurele îşi
va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de
plecare; iar când va sosi el la capătul dinspre tine, ieşi
de după brazdă şi spune-i:
Într-o zi, iepurele îl întâlni pe arici şi-i spuse:
– Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ţi-s
strâmbe şi se cam împleticesc.
Ariciul se supără:
– Degeaba râzi; picioarele mele strâmbe sunt mai iuţi
decât ale tale cele drepte. Să trec numai o clipă pe-
acasă şi-apoi să ne luăm la întrecere!

– De când te aştept! N-o să te poată deosebi de
mine şi va crede că sunt eu.
Nevasta ariciului se ascunse după brazdă, iar ariciul
şi iepurele o luară la fugă din capătul celălalt.
Când iepurele îşi luă bine avânt, ariciul se întoarse la
locul de plecare şi se ascunse. Iepurele sosi în goană
mare la capătul celălalt al brazdei: şi, ce să vezi! –
nevasta ariciului aştepta acolo. Când îl zări pe iepure,
îi spuse:
– De când te aştept!
Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de arici şi se
gândi: „Mare minune! Cum de m-a întrecut?'
– Dacă-i aşa, spuse el, hai să mai alergăm o dată!
Iepurele o luă înapoi cât putu mai repede, ajunse la
celălalt capăt şi, ce să vezi! – ariciul era acolo.
– Ehei, frate, abia acum ai venit, eu sunt de mult aici.
„Ei minunăţie! – se gândi iepurele – doar am fugit
straşnic, cum de m-a-ntrecut?'
– Hai să mai alergăm o dată, acum nu mă mai
întreci.
– Hai!
Iepurele fugi de-i scăpărau călcâiele, însă degeaba!
Ariciul şedea în faţa lui şi-l aştepta. Şi aşa a tot fugit
iepurele, dintr-un capăt în altul, până i s-au sleit
puterile.
În cele din urmă, iepurele se dădu bătut şi spuse că de
acum înainte nu va mai înfrunta pe nimeni.
Lev Nicolaevici Tolstoi
Ursul păcălit de
vulpe (Ion Creangă)
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea
umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise
nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la
marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-
se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte,
îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul
şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte
venind un car tras de boi.
– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu.
Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul
drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna
boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat,
strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul
vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi,
văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da cum a murit
vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă caţaveică am
să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu!
Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-
o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra
peştelui. Apoi strigă la boi: „Hăis! Joian, cea!
Bourean”. Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să
meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să
ieie pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu
picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul
mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte
pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare
grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce
l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe
a mânca, că ta…re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa
ursul.
– Bună masa, cumătră! Ti!!! da ce mai de peşte ai!
Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!
– Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu
pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de
poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i
avea peşte să mănânci.
– Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se
prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da nu
ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă
ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci
peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea
pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te
mişti, până despre ziuă;

atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o
mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am
scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare
la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă
toată coada!
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de
îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc.
Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada
ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul,
nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o
dată din toată puterea.
Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr de
coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de
durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o
ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se
ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se
vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când
văzu pe urs că vine făr de coadă, începu a striga:
– Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost
prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi
mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura
scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă
înlăuntru.
Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi
prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de
cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea
striga: „Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de
copac…” Iar când anina cârligul de copac, ea striga:
„Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot
n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
 Fetița cu chibrituri (H.C. Andersen)
Într-o seară geroasă de iarnă, o fetiţă sărmană şedea
ghemuită la un colţ de stradă dintr-un mare oraş.
Ningea cu fulgi mari, vântul tăios spulbera
zăpada din loc în loc, iar biata fetiţă era îmbrăcată
doar într-o rochiţă peticită.
Oameni grăbiţi treceau nepăsători pe lângă
fetiţa cea tristă, care tremura de frig din toate
încheieturile. În buzunarul rochiţei ţinea nişte cutii de
chibrituri, cu care cutreierase toată ziua prin oraş,
nădăjduind să vândă vreuna. Din timp în timp, fetiţa
le striga trecătorilor grăbiţi:
— Chibrituri! Chibrituri de vânzare! Chibrituri...
Dar nimeni nu-i cumpăra nicio cutie şi nu-i dădea,
măcar de pomană, vreun bănuţ. Mânuţele îi
îngheţaseră, dar îi era frică să se întoarcă la ai săi...
Flacăra jucăuşă era o binecuvântare...
Nu vânduse nici măcar un băţ de chibrit şi nu putea
Îşi închipui că se află în faţa unui cămin, cu un
să ducă niciun bănuţ acasă, iar mama ei vitregă tare
foc mare şi vesel în vatră. Şi ce plăcută era căldura
s-ar mai fi mâniat. Găsi un locşor ferit de vânt şi,
aceea! Dar băţul de chibrit se stinse, iar flacăra
deodată, se gândi că de-ar fi aprins un băţ de chibrit,
pieri şi odată cu ea şi focul cel vesel din cămin. Se
s-ar fi încălzit olecuţă. Zis şi făcut! „Hârşti!"Aprinse
făcu şi mai frig, iar ninsoarea se opri. Privind spre
băţul de chibrit şi-şi făcu mâinile căuş în jurul lui.
cer, fetiţei i se păru că şi stelele se stinseseră.
Deodată, văzu o stea căzătoare şi îşi aminti vorbele
de odinioară ale bunicii, singura care o iubise cu
adevărat şi care acum nu mai era. Ea îi povestise că
atunci când cade o stea, un suflet se înalţă spre rai.
Fetiţa aprinse alt băţ de chibrit. Şi, în luminiţa
aceea minunată, i se păru că o vede pe bunicuţa ei
dragă.
— O, bunico! Te rog, ia-mă cu tine! şopti
fetiţa, cu lacrimile şiroindu-i pe obrăjorii ingheţaţi
de frig.
Rând pe rând aprinse toate celelalte beţe de chibrit
din cutie.
Cu un zâmbet drăgăstos, bunica întinse
braţele şi o cuprinse pe nepoată. Şi amândouă
zburară sus, sus de tot, acolo unde nu e nici frig,
nici foame, nici suferinţă... in rai!
 CUPRINS
1. Prințesa și bobul de mazăre…………………3
2. Ploaia de stele……………………………………..6
3. Iepurele și airiciul…………………………………9
4.
Ursul păcălit de vulpe……………………..…..12
5.
Fetița cu chibrituri……………………….……..17
 Redactor:

Eșanu Alexandrina

Copertă:
Eșanu Alexandrina

Editura
Eșanu Alexandrina,2022

©Eșanu Alexandrina,2022