Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comportament
1. Fizic: materie, forma, anatomic, fizioneuropsiho functional,.
2. Psihic:
- nevoi; - dorinte; - asteptari; - emotii; - sentimente; - credinte.
- psihism: gandire, senzatie, perceptie, ( procese ) -> achizitii: inteligenta, motivatie, atentie (
constructe ) -> manifestare: interioara ( traire subiectiva) + exterioara ( comportament). Confl
ictul apare prin incongruenta dintre trairea interioara si comportamentul exterior.
Si de aici, ptr constientizare, harta interna versus harta externa.
Harta interna va cuprinde tot ceea ce clientul stie sau crede despre el, si bune si mai putin bun
e: ca e altruist, ca e bun organizator, ca e sarguincios, ca ii este frica de inaltime...cat mai mul
te, totul raportat doar la el, nu la ce ii spun altii despre el.
Dupa care se lucreaza doar in prezentul lui, pe depistarea NEVOILOR reale, de acum! Se ur
mareste piramida lui Maslow, ca etapizare, stiind ca se trece de la un nivel la celalalt doar pri
n atingerea completa a nivelului anterior. Si de aici aflarea in relatie cu cine sau cu ce isi poat
e hrani sau chiar isi hraneste nevoile. Si automat ajungi la ROLURILE ( mastile ) pe care le j
oaca in viata de zi cu zi si, la strategiile de adaptare ptr a-si implini nevoile. Aici, nu trebuie u
itate nevoileprincipale : de a fi iubit, de apartenenta, de securizare, nevoia identitara, de a da s
ens.
DORINTELE, in general, sunt aspiratii catre ceva sau cineva. Tot asa, se vor expune la incep
ut, dupa care se vor confrunta cu prezentul, sa se vada si sa constientizeze daca mai sunt sau n
u de actualitate -> scopul lor ar fi sa ajute la implinirea nevoilor.
ASTEPTARILE. In general se adreseaza exteriorului dar nu trebuie sa uitam ca ele apar, sau
au la baza realitatea interna care este SUBIECTIVA. Sunt expectatii ale clientului care au la b
aza, cu preponderenta, trecutul lui ( identificare sau contraidentificare cu persoanele principal
e din copilaria timpurie si mica, ca model-contra model si asezarea - metabolizarea vs nemeta
bolizarea - emotionala a experientei ). In lucrul cu asteptarile, am constatat ca foarte multi le
confunda cu nevoile, ca iarasi la fel de multi nu constientizeaza irealitatea lor. Si, atunci aici,
un pas mare inainte, il reprezinta identificarea realismului de la baza asteptarilor si, mai impo
rtant, daca sunt cu adevarat asteptarile lor sau le-au fost scrise de persoanele din trecut. Cumv
a aici are relevanta contactul cu bagajul existential din carca lor: ce contine, cine a bagat sau l
asat acolo, ce le-ar mai fi de folos din el ASTAZI, ce vor sa pastreze si ce vor sa debaraseze.
Si tot aici, la bagaj, ies la iveala CREDINTELE. Vreau sa evidentiez aspectul semantic si cel
interpretativ:a) cred in ceva mai presus de toate vs b) cred ca tata m-a abuzat vs c) cred ca bar
batul este stalpul casei. Constientizarea consta in nuantarea chiar etimologica a sensurilor lui
"cred" si, dupa developare, eu, ma indrept cumva cu clientul, spre baza sistemului lui de valor
i. Am constatat ca, de cele mai multe ori, clientii raman foarte surprinsi si devin destul de dez
amagiti cand realizeaza ca, sistemul lor de valori in mare parte, nu este propriu, nu a fost aleg
erea lor constienta, din propria experienta. Functie de cele 3 directii a, b si c si de problematic
a clientului , sunt maniere diferite de abordare ulterioara. Indiferent de abordare, eu nu trec pe
ste genul c, fara lista genului de credinte si validarea sau invalidarea lor de catre client, bazata
pe realitatea prezentului lui de AZI.
EMOTIILE vs SENTIMENTE. Am observat ca destul de multi dintre clienti, nu isi identifica
cu claritate o mare parte dintre emotii. Si atunci pornesc cu ei de la definitii. Emotia este dec
odificarea interna ca urmare a senzatiei in plin proces al experientei traite. Cu alte cuvinte,apr
oape permanent, traim cu ele. Din pacate, "n"factori ne conduc usor, usor spre rigidizarea cap
acitatii de a decodifica si interpreta senzatia. In lista cu emotiile, ii rog sa scrie toate emotiile
pe care le-au simtit, alegandu-si singuri din experientele proprii, una interpretata pozitiv si alt
a interpretata negativ, si de obicei, in relatie cu cine sau ce, traieste acele emotii. Urmeaza val
idarea sau invalidarea lor constienta prin semnificare sau resemnificare. Parte dintre clienti co
nfunda emotiile cu sentimentele. Si atunci este bine venita clarificarea. Sentimentul este o em
otie, sau un cumul de emotii, persistenta in timp, care castiga in profunzime si intensitate: tea
ma - frica, bucurie - fericire, suparare - furie, simpatie - prietenie, etc.
Cam asta cuprinde asa zisa harta interna. In maniera proprie si la libera lor alegere, eu ii rog s
a ii dea o forma pe un format A3. Unii coloreaza diferit componentele, altii le scriu, altii spati
aza, altii fragmenteaza, unii le imbina. Functie de problematica, le mai spun sa o mai aduca,
mai discutam pe tema ei, ce schimbari a mai facut, ce s-a mai transformat pe parcursul terapie
i, cu ce a mai completat, ce a eliminat cu totul. Cred ca la ceea ce vrei tu sa faci, este suficient
a constientizarea tuturor acestor componente, fara restructurare
Ma intorc la ROLURI. Ii rog sa-si defineasca ipostazele in care stiu ei, sau cred ei, ca se regas
esc astazi, sau in care sau regasit candva. In general urmaresc aspectul regasirii in lista asta, a
gen rolului, a rolului identitar: barbat - femeie. Si,,imediat daca in lista sunt si cele derivate de
aici si conforme cu realitatea de azi: fiu, frate, sot, tata, amant, bunic,nepot, cumnat ( fiica, so
ra,sotie, mama, amanta, bunica, nepoata, cumnata ). Asta ptr edificarea asumarii sau acceptari
i, cunoasterii sau recunoasterii nevoii identitare. Celalate roluri developeaza relatiile construit
e sau intretinute pe parcursul vietii, si functie de problematica clientului, se abordeaza mai pr
ofund. Tot pe lista rolurilor, asa cum ti-am spus, imi place sa aplic triunghiul nevrotic, tot ptr
constientizare, dar de data aceasta, a beneficiilor ascunse si , eu cred ca, de aici ies cu adevara
t nevoile reale ale clientului.
COMPORTAMENTELE, ca exprimare exterioara, vin sa completeze manierele de manifesta
re si raportare la relatiile in sine, la cei cu care relationeaza, si, prin actiune vs inactiune, la rel
atia cu sinele
Un exemplu:
" Nevoia mea in relatia cu tata a fost dintotdeauna sa -mi spuna ca ma iubeste. Imi doresc din
tot sufletul asta. De cate ori merg la el in vizita imi spun ca astazi o sa-mi spuna ca ma iubest
e. Ce ma nelinisteste insa este ca in ultimul timp aproape mereu ne certam. Imi imaginez ca a
re el ceva pe suflet, dar nu stiu ce. Si asta ma face sa ma simt neajutorat, nu reusesc sa ghices
c ce are. Cred ca din cauza asta, fara sa- mi dau seama, ridic tonul la el si incep sa gesticulez,
ma aprind, ce mai! Eu strig, el striga si gata! ies trantind usa cu furie, jurand ca nu mai trec pe
la el niciodata. Dar noroc ca-mi trece repede."
Deci, am un client in rolul de fiu, care imi expune o situatie stresanta pentru el. Nevoia lui est
e sa auda cuvintele din gura tatalui. " Dintotdeauna" imi spune ca e o nevoie veche, care nehr
anita, a acumulat in adult multa frustrare, poate chiar sentimente de respingere, de neapartene
nta, de unde si dorinta lui din tot sufletul. Are aceeasi asteptare la fiecare vizita. Dorinta care
nu s-a materializat, asteptare care nu s-a implinit. Emotie de neliniste aparuta ca urmare a unu
i proces repetitiv, cearta. Consideratie, presupunere nevalidata, care aduce sentimentul de nea
jutorare. Ca urmare apare agresivitatea verbala si comportamentul agresiv si totodata cel evita
nt, de plecare. Conflictul psihic poate fi la nivelul asteptarii nerealiste, a nevoii neactualizate?
Aspecte care se vor aborda. Plus maniera de abordare. Lucru care ma face sa-ti reamintesc ca
t de utila este aplicarea peste Roluri a analizei tranzactionale. Asa, si daca tot mi-am amintit a
sta, si ciclul cunoasterii sau spirala cunoasterii din Gestalt are utilitatea ei la developarea conf
lictului
In fine, nu stiu daca tot ce ti-am scris a cuprins toata discutia noastra anterioara, si mai ales da
ca este ceea ce asteptai de la mine. Imi imaginez ca de fapt ai fi vrut instrumente sau tehnici.
Cred ca vrei toate astea pentru autocunoastere sau dezvoltare personala, in grup.Nu stiu, joc d
e rol pe o poveste data, dansul elementelor, oricum poate mai spicuiesti din TEU - Iolanda Mi
trofan..
Hai, ca am scris aproape toata noaptea. Si sa-ti fie cu folos.
Boala apare ca o reprezentare a unei suferinţe, a unui conflict interior, a unei furii sau a unei
frustrări. Este urmarea acumulării de emoţii şi energii care provoacă blocaje, ce duc, la rândul
lor, la o disfuncţie.
Interviu cu Magda Luchian, psiholog clinician, psihoterapeut specializat în psihoterapii
integrative. Cadru didactic la Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, Magda Luchian ne-a împărtăşit din lunga
sa experienţă profesională, din cei aproximativ 40 de ani dedicaţi studiului şi, apoi, lucrului în speranţa
găsirii stării de bine a celor care i-au trecut pragul cabinetului de la Spitalul de Psihiatrie sau al celui
individual. A încercat şi a reuşit, în cele mai multe dintre cazuri, să regăsească alături de pacienţi
echilibrul de care aveau nevoie pentru a trăi o viaţă armonioasă.
- Aţi fost preşedintele Asociaţiei Române de Somatoterapie şi actualul preşedinte al Asociaţiei
de Psihoterapie Integrativă şi Psihologie Clinică. Ce este somatoterapia şi cum ne ajută ea?
- Somatoterapia este un termen introdus în teoria psihoterapiei de profesorul Richard Meyer din
Strasbourg, a cărui şcoală am şi urmat-o în perioada 1994-2000. Aceasta presupune introducerea
tehnicilor corporale în psihoterapie. Legislaţia generală a psihoterapiei nu dă voie terapeutului să
atingă pacientul. Dar sunt foarte multe tehnici corporale care sunt induse prin cuvânt. De exemplu,
însăşi relaxarea sau tehnicile de respiraţie sau orice sugestie dată prin cuvânt provoacă anumite
senzaţii în corp. Poate fi abordată tehnica comportamentală, în acest caz putând să sugerezi şi să dai
ca temă pacientului să meargă la o sală de sport, la masaj sau să facă anumite exerciţii corporale.
Terapia, pe care o reprezint acum ca preşedinte al Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă, a găsit un
termen mai potrivit, pe care şi profesorul Meyer îl foloseşte acum în cărţile sale - psihoterapia
holistică, integrând toate aspectele fiinţei umane. Vorbim despre o abordare deopotrivă a corpului,
mentalului, emoţiilor şi afectelor, comportamentului şi, foarte importantă pentru secolul nostru, a laturii
spirituale. Sunt foarte multe nevoi pe care oamenii trebuie să le conştientizeze, să şi le explice şi să le
exprime. „Vorbim despre o abordare deopotrivă a corpului, mentalului, emoţiilor şi afectelor,
comportamentului şi, foarte importantă pentru secolul nostru, a laturii spirituale”
- Spuneaţi de abordarea tuturor planurilor pentru atingerea propriei stări de bine, de armonie.
Concret, vorbim despre deja binecunoscuta gândire pozitivă?
- O persoană poate trăi o stare de bine atunci când sunt împlinite aceste nevoi. Vorbim, mai întâi,
despre cele ale corpului, rudimentare – nevoia de mâncare, de apă, de căldură sau răcoare –, deci
cele care asigură confortul corpului. Apoi, sunt nevoile care ţin de o fiziologie mai profundă,
presupunând o integritate a organelor, a funcţionării acestora. Pentru a se simţi bine, omul are nevoie
de o gândire pozitivă, termen care se vehiculează, într-adevăr, foarte mult în prezent. Dar ce
înseamnă aceasta, în fapt? Să repetăm mecanic nişte fraze pe care subconştientul nostru nu le
recunoaşte, nu le identifică? Eu sunt trist pentru că am o pierdere şi să spun că Sunt bine, sunt OK?
Sigur că în acest fel va fi mai puternică respingerea şi rezistenţa din partea subconştientului care nu
acceptă minciuni! Astfel, subconştientul vorbeşte prin corp, el se manifestă prin corp...
Boala apare ca o reprezentare a unei suferinţe, a unui conflict interior, a unei furii sau a unei frustrări.
Este urmarea acumulării de emoţii şi energii care provoacă blocaje, ce duc, la rândul lor, la o
disfuncţie. Toate aceste planuri fiind împlinite cât mai aproape de ideal, persoana este una
armonioasă, echilibrată, fericită.
- Cancerul este una dintre bolile cu incidenţă din ce în ce mai mare. Care sunt emoţiile sau
trăirile ce determină această afecţiune?
- Se spune că această boală este o expresie a durerii, în special, şi a depresiei. Cancerul înseamnă,
în plan medical, o conglomerare de celule rele pentru corp. În continuare, depresia determină o oprire
a multor funcţii – gândirea este mai lentă, mişcările sunt uneori absente, emoţia este în permanenţă
de tristeţe, deci rămâne aceeaşi. Ca o exprimare metaforică, toate se opresc şi atunci aceste celule
rămân acolo, aglomerându-se. În schimb, un om armonios, dinamic, vesel, într-o stare bună, este în
continuă mişcare şi schimbare. Cercetătorii care studiază cancerul spun că celulele care generează
această boală există în corpul fiecăruia dintre noi, au loc dezvoltări ale lor, apoi sunt urmate de o
remisiune de la sine. Cui i se remediază această remisiune spontană? Tocmai schimbării psihicului, a
atitudinii persoanei faţă de viaţă. Este foarte important ca omul să accepte situaţia şi cauza, care ţine
de atitudinea proprie, de gândurile şi alegerile lui în viaţă. Boala nu este o pedeapsă, este o lecţie!
- Poate fi vorba despre o lecţie care vine din trecut, din copilărie?
- Asociem, de multe ori, o situaţie actuală cu o emoţie din copilărie pe care nu am consumat-o,
înţeles-o sau gestionat-o cum ar fi fost bine şi, astfel, prin rezonanţă, exagerăm starea emoţională din
acest moment faţă de ceva care poate nu ar merita. Sunt lucruri care ne afectează în copilărie –
anumite mesaje pe care le auzim, comportamente ale celor din jur, care ne provoacă frustrări,
făcându-ne să ne simţim vulnerabili într-un anumit domeniu. Orice situaţie, cuvânt sau gest din cursul
vieţii care amintesc de acele lucruri care ne-au făcut să ne simţim poate umiliţi, poate vulnerabili, ne
trezesc această amintire şi ne provoacă o reacţie exagerată. Apar conflicte într-o relaţie, de exemplu,
tocmai din această cauză. Trebuie doar să vedem ce avem de învăţat din starea acesta pe care o
avem, unde am procedat greşit ori unde am ales greşit, care emoţie ne provoacă acest lucru.
Conştientizând aceste fapte, putem lucra în paralel cu gândurile – încercând să schimbăm măcar
puţin unghiul din care privim situaţia, o persoană sau relaţia – şi emoţiile care însoţesc aceste
gânduri. Mintea conştientă încearcă să ascundă, să uite lucrurile neplăcute, tocmai pentru a proteja
Eul, iar atunci trebuie o incursiune mai profundă, o transă hipnotică, o regresie pentru a ajunge în acel
moment din viaţa persoanei când îi găseşti rana. Dar acest proces este unul foarte laborios, nu se
poate schimba instantaneu sau repetând nişte fraze.
- De peste 30 de ani sunteţi psiholog, cea mai mare parte aţi profesat la Spitalul de Psihiatrie
„Socola”, acestora adăugându-se cei din timpul studiilor universitare. Există cazuri care v-au
marcat evoluţia profesională sau care v-au rămas întipărite în minte?
- Sunt numeroase cazuri pe care nu aş putea să le uit vreodată. Sunt cele de început, în care cu toată
ştiinţa şi sfaturile celor din jur să nu te implici, o faci din dorinţa de a rezolva problema respectiva. A
fost şi un caz în care eu însămi am făcut o reacţie de respingere aproape depresivă, aş spune. A
venit un tânăr când abia se deschise cabinetul psihosomatic – era primul cabinet privat din Iaşi. Eram
şi cu alţi colegi, când a venit acest tânăr pe care îl cunoşteam de la o internare anterioară la Spitalul
de Psihiatrie. Era într-o stare de agitaţie psihomotorie, uşor hipomaniacal. Mi-am dat seama că nu
este o situaţie pe care să o stabilizăm doar prin psihoterapie şi i-am sugerat să se reinterneze. În
schimb, el refuza asta, nu se simţise în largul său la pavilionul unde fusese internat. Astfel, am vorbit
la spital să fie trimis într-un alt pavilion, dar pentru că el a mers abia a doua zi, se schimbase medicul
de gardă cu care vorbisem şi a intrat tot acolo. Totul s-a întâmplat într-o sâmbătă, iar când am mers
luni la raportul de gardă, am aflat că acest tânăr a murit asfixiat... Pe de altă parte, îmi aduc aminte de
o măicuţă, care fusese internată cu anumite reacţii depresive, suferinţe corporale pe care le acuza,
dar investigaţiile medicale arătau că e perfect sănătoasă. Am făcut terapii de grup şi de relaxare în
cadrul cărora discursul dă o stare de bine, de confort, de deschidere, iubire, emoţii pozitive,
compasiune faţă de cei din jur. La externare a venit la mine cu o cărticică de rugăciuni şi mi-a
spus Vă mulţumesc din suflet! Este prima oară când am înţeles cum trebuie să mă rog! M-a
impresionat foarte tare! Mi-am dat seama că de asta avea nevoie – împăcarea cu alegerea făcută de
a merge la mănăstire. Probabil exista un conflict între ceea ce aştepta ea şi ceea ce a găsit acolo...
Acum era luminoasă...
- Care sunt cele mai des întâlnite afecţiuni ale societăţii actuale?
- Sunt foarte multe cazuri de anxietate şi depresie, am auzit asta oriunde. Este explicabil, anxietatea
este o tulburare a situaţiei epocii noastre. Oamenii sunt stresaţi fie de presiunea serviciului, fie din
dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani îşi iau singuri mai mult decât pot duce. Astfel, apar aceste stări
anxioase – de frică şi nelinişte – care au o manifestare corporală, de obicei. Majoritatea ajung la
psiholog abia după ce au traversat numeroase cabinete medicale – cardiologie, boli interne,
neurologie, endocrine -, crezând că suferă de o boală. De cele mai multe ori, sunt persoane foarte
puternice care au învăţat toată viaţa să lupte, nu s-au plâns şi care nu acceptă că ar putea fi o
problemă cu ei în sensul psihologic. Dându-şi seama că prin liniştire şi schimbarea programului,
dispar simptomele somatice, încep să aibă încredere că problema, într-adevăr, este acolo.
- Dacă ar veni un tânăr care vrea să urmeze Facultatea de Psihologie şi ar avea un sfat de la
dumneavoastră, spre ce oraş sau ţară l-aţi îndrepta?
- În primul rând, pentru că avem Facultate de Psihologie aici, au l-aş sfătui să rămână la Iaşi, nu are
rost meargă în altă parte. Dar, pe parcursul programului de studiu, este foarte bine să cunoască şi
cealaltă parte din Europa şi din lume. Orice experienţă de genul acesta este foarte importantă pentru
un viitor psiholog. Informaţii se găsesc peste tot, dar experienţa pe care un tânăr o poate observa sau
o trăieşte este cea care formează un psiholog. Însă, în primul rând, l-aş întreba de ce vrea să facă
psihologia! Nu poţi fi un psiholog şi, mai ales, un psihoterapeut bun dacă nu te cunoşti foarte bine şi
până nu realizezi propria dezvoltare personală. Eu le spun întotdeauna cursanţilor că acestea sunt
cele mai importante, pentru că 90% din eficienţa unei psihoterapii (este dovedit ştiinţific) se datorează
personalităţii şi persoanei terapeutului. Asta nu înseamnă că trebuie să fie un ales sau un artist, dar
trebuie să fie o persoană responsabilă care să se cunoască şi să ştie ce poate şi nu poate face, când
e nevoie să spună Până aici, de acum trebuie să mergi la un alt coleg.
Preluat din editia online a Ziarului Evenimentul.
TERAPIA PIERDERII
Autor Cristian Petrescu
Psihoterapeutul Cristian Petrescu vorbeşte despre terapia pierderii: acesta explică ce sunt traumele
emoţionale şi ce urme pot lăsa ele în comportamentul nostru. De fiecare dată când ne confruntăm cu
o pierdere este important să nu pierdem şi lecţia oferită de viaţă.
Cristian Petrescu şi-a început parcursul în carieră ca orice student de rând ieşean, după ce a absolvit
cursurile Facultăţii de Psihologie a considerat că vrea să ştie mai mult despre conflicte, despre cum
pot fi acestea explicate şi aplanate şi a urmat un master în această problematică. Nu s-a oprit aici, a
dorit să ştie mai mult şi despre psihoterapia sistemului familial şi a urmat un curs în Norvegia la
Trondheim. Lucrează ca psiholog clinician de mai bine de 20 de ani, iar în ultimii 15 ani a ajutat prin
psihoterapie nenumărate persoane.
- Ce este psihoterapia?
- Psihoterapia se ocupă cu gestionarea situaţiilor din viaţa unui om care produc disconfort şi care nu
au legătură cu corpul fizic. De acesta din urmă se ocupă medicul, dacă avem un disconfort biologic
ne vom duce la medic, dacă avem un disconfort psihologic nu ne vom duce la medic pentru că nu s-a
inventat o pastilă care să-mi răspundă la întrebările mele despre viaţă şi atunci e nevoie de un
demers psihoterapeutic.
- Cum vine psihoterapia în sprijinul oamenilor?
- Psihoterapia vine pentru a debloca persoanele din situaţii de disconfort, psihoterapia oferă anumite
soluţii, nu înseamnă că deţine panaceul universal şi orice lucru ţi se întâmpla vino la psihoterapeut că
el le va rezolva, din contră psihoterapia este o situaţie de colaborare între specialist şi persoana care
are o nevoie, în care efortul de fapt nu revine psihoterapeutului, mulţi cred că merg la psihoterapeut şi
el o să facă ceva să se rezolve tot, eu am să stau cuminte pe scaun şi el o să facă tot. Nu! Nu e asa,
e nevoie de colaborare.
-Să vorbim despre pierdere, cum aţi defini pierderea?
- Există multe moduri de a defini pierderea eu însumi a-şi defini-o ca un proces firesc al vieţii noastre,
orice zi nouă e un câştig, orice zi trecută e o pierdere, nu putem să întoarcem timpul. Odată ce trece
copilăria, intrăm într-o altă etapă a vieţii, am pierdut deja inocenţa, odată ce înaintăm începem să
avem o mulţime de alegeri şi orice alegeri facem de fapt am pierdut celălalt mod de a fi, fiecare
alegere a noastră se traduce printr-o pierdere, însă acestea sunt pierderi conştiente, controlate.
Pierderea care produce un proces negativ este pierderea neaşteptată, pierderea care nu era pusă în
niciun fel de plan în traseului vieţii noastre, în acest caz vorbim despre o pierdere traumatică.
- Există mai multe tipuri de pierderi?
- O da! Sunt mai multe tipuri de pierderi. Trebuie în primul rând să vorbesc despre pierderea care
este relaţionată cu identitatea persoanei, adică pierderile care au legătură cu cine sunt eu, care au
legătură cu planurile pe care mi le-am făcut, cu ce vreau să devin. Pierderile cu privire la modul de
trai (avorturi spontane, accidentele de orice tip) sunt pierderi ca schimbă total stilul de viaţă al unei
persoane. Dacă vorbim de exemplu despre incendiu de la Bucureşti, care a avut loc la clubul
Colectiv, acolo avem o pierdere cu impact traumatic de tip existenţial. Acel eveniment schimbă viaţa
celor rămaşi, a supravieţuitorilor, rudelor acestora. Există pierderi de identitate sau de statut, aici
putem vorbi despre retrogradări, despre abuzuri, divorţuri, emigrări, separări. Există pierderi de
funcţionare care apar în urma unor boli şi există şi cazuri în care se combină o serie de pierderi şi
atunci vom vorbi de traumă cumulativă.
- Dacă tot aţi amintit, cum se explică impactul atât de mare pe care l-a avut incendiul de la
Colectiv asupra populaţiei?
- S-a făcut o analiză a unor tragedii de către experţii în psihologia socială. S-a făcut o paralelă între
ceea ce s-a întâmplat cu Turnurile Gemene şi atentatele cu bombă de la metroul londonez. Experţii
au concluzionat că impactul atentatelor cu bombă a fost mai mare, argumentul cel mai important adus
în sprijinul acestei concluzii constă în gradul în care privitorul, se recunoaşte şi el că ar fi putut fi acolo
victimă. În cazul Turnurilor Gemene, sediu al marilor oameni de afaceri, a existat un şoc, erau nişte
simboluri ale Americii, dar omul de rând, omul obişnuit, nu rezona cu posibilitatea de a avea un birou
în clădirea respectivă pe când în metroul londonez orice om, orice cetăţean foloseşte metroul, în
Londra chiar şi primul ministru merge cu metroul. Pe această explicaţie vine şi tragedia de la clubul
Colectiv, adică există în toate straturile de vârstă oameni care se recunosc în posibila pierdere,
oameni de toate pregătirile profesionale, şi atunci această mare reprezentativitate a oamenilor care
se regăsesc în situaţia respectivă duce la asemenea reacţii.
- Cât de des vă confruntaţi cu această situaţie, cât de des aveţi de vindecat pierderi?
- Din punctul meu de vedere aş putea spune că orice adresare către cabinetul de psihoterapie are
legătură cu pierderea, ori am pierdut ceva şi consider că e iremediabil, mă deranjează foarte mult şi
dezvolt un blocaj adică rămân la elementul din trecut care a perturbat mersul firesc al vieţii, fie există
o ipoteza a pierderii unor lucruri din viitor. Există o pierdere de tip logic, un lucru pe care îl aveam şi l-
am pierdut şi o pierdere de tip psihologic adică doar ipoteza pierderii unor lucruri. Chiar dacă oamenii
nu formulează în felul acesta eu văd ca şi proces implicit al celor care se adresează psihoterapiei şi o
discuţie despre pierdere şi despre ipotezele unei pierderi. - Este mai predispusă o categorie de
persoane pierderilor? Există anumite persoane mai vulnerabile în faţa pierderilor? - Nu!
Vulnerabilitatea este aceeaşi numai că există factori favorizanţi, factori de risc şi factori de echilibru.
Există persoane a căror viaţă are o expunere la factorii de risc mai mare şi persoane a căror viaţă nu
implică aceşti factori de risc. Doar prin prisma acestui fapt putem discuta de diferenţe în faţa
pierderilor.
- Este diferit conceptul de pierdere de la o persoană la alta?
- Există persoane care în funcţie de vulnerabilitatea preexistentă au diverse reacţii în faţa pierderilor.
Aici ar trebui să discutăm un pic şi despre toleranţa la frustrare. Există două tipuri de reacţii, reacţii
adaptative şi reacţii dezadaptative. Ca un predictor putem spune că cei care au reacţii dezadaptative
la frustrare vor face ca pentru ei o simplă pierdere să aibă un impact traumatic, iar cei care au o
reacţie adaptativă la frustrare vor gestiona mult mai bine pierderea.
- Pot lăsa pierderile experimentate în trecut urme în comportamentul adulţilor?
- Cu siguranţă, după cum am spus şi asta este lucrul pe care îl discut foarte des în cabinet cu
pacienţii, pot acţiona din convingere sau pot acţiona din cunoaştere. Cei mai mulţi oameni, din păcate
acţionează din convingere care este limitată doar la experienţa lor de viaţă, pe când în cazul
cunoaşterii aceasta este validată ştiinţific. Da! Orice traumă va avea o expresie comportamentală la
cei care au trăit-o pentru că registrul de convingeri se schimbă odată cu trăirea acelui eveniment.
Există nişte etape descrise când trăim o pierdere şi o traumă: negarea, furia, acceptarea şi strategia.
Pierdem ceva, dar nu pierdem lecţia, asta este foarte important.
- Care este primul pas pentru a depăşi o pierdere?
- Primul pas pentru a depăşi o pierdere este înţelegerea şi analiza reală a evenimentului, situaţiei în
care ne aflăm şi înţelegerea faptului că există părţi afectate, există părţi care nu vor mai fi niciodată
recuperate şi există părţi neatinse, părţi sănătoase. Există partea afectată, dar care se poate vindeca,
partea pierdută total şi părţi care sunt neatinse şi acolo există resurse pe care trebuie să le utilizăm
pentru a gestiona ceea ce trăim noi, pierderea în sine. Uneori oamenii sunt orbiţi de durerea imediată
pierderii şi nu reuşesc să se concentreze corect şi să vadă aceste trei părţi. Rolul psihoterapeutului
acesta este să îi ajute să facă distincţia între toate rolurile vieţii unei persoane.
- Care sunt etapele depăşirii unei pierderi?
- Important este să acceptăm şi să ajungem la strategie. Să punem la cale o strategie care să
activeze mecanismele rezilienţei, rezilienţa este capacitatea de a funcţiona normal în ciuda faptului că
am experimentat un eveniment traumatic. Se lucrează la stima de sine, se lucrează la păstrarea sau
crearea unei reţele sociale, pentru că este foarte important să nu fim singuri când trecem printr-o
astfel de perioadă.
- Există şi cazuri în care anumite persoane îşi impun o izolare, consideră ca doar prin resurse
proprii pot depăşi evenimentul, ce e de făcut?
- O să facem diferenţa între solitudine şi izolare. Izolarea este ceva negativ iar solitudinea înseamnă
decizia persoanei de a avea un răgaz, o pauză, un moment de respiro, este o alegere care trebuie să
fie luată în cunoştinţă de cauză. Solitudinea este o alegere conştientă şi poate fi benefică în anumite
cazuri.
Ce v-a atras spre psihoterapie?
În România sunt 3 profesii psi- psiholog, psihiatru şi psihoterapeut, eu am două profesii, prima cea de
psiholog se obţine odată cu absolvirea facultăţii, iar dacă doreşti să devii psihoterapeut trebuie să
urmezi cursuri post universitare care durează 4 ani sub egida colegiului psihologilor. Psihologia clinică
înseamnă măsurarea unor componente ale psihicului (gândirea, atenţia, memoria, inteligenţa) toate
astea sunt componente ale psihicului, ele pot fi măsurate. Pentru a învăţa cum să reacţionăm sau
cum să gestionăm anumite lucruri din viaţa noastră care ne produc disconfort e nevoie de
psihoterapie. Cam aceasta ar fi cauza pentru care m-am simţit atras de psihoterapie, dorinţa de a
ajuta oamenii şi de a şti eu însumi cum să gestionez anumite momente dificile, neprevăzute.
Articol preluat din Ziarul Evenimentul
Termenul „integrativ" are mai multe sensuri in Psihoterapia Integrativa. El se raporteaza la procesul de integrare
a personalitatii care consta in tratarea aspectelor ignorate sau nerezolvate ale Sinelui si integrarea lor intr-o
personalitate coerenta. Aceasta permite diminuarea mecanismelor de aparare care impiedica spontanietatea si
flexibilitatea in rezolvarea problemelor si in relatia cu ceilalti.
Prin integrare persoana poate face fata in orice moment, intr-o maniera deschisa si fara protectia unei opinii,
unei pozitii, unei atitudini sau unei asteptari preconcepute.
Psihoterapia Integrativa se refera, de asemeni, la armonizarea sistemelor afective, cognitive, comportamentale si
fiziologice ale persoanei fiind in acelasi timp constienta de aspectele sociale si transpersonale ale sistemelor care
o inconjoara. Aceste aspecte sunt utilizate intr-o perspectiva a dezvoltarii fiintei umane in care fiecare etapa de
viata ofera sarcini, nevoi, crize si ocazii pentru a invata lucruri noi.
Psihoterapia Integrativa uneste informatii care vin din teoriile psihodinamice, terapia centrata pe client, terapia
cognitiv-comportamentala, terapia familiala, Gestalt, teoria reichiana, psihologia Sinelui si Analiza
Tranzactionala, intr-o perspectiva dinamica a sistemelor. Fiecare teorie ofera o explicatie partiala a
comportamentului si poate fi integrata celorlalte aspecte ale abordarii terapeutului.
Interventiile terapeutice in Psihoterapia Integrativa se bazeaza pe cunoasterea procesului dezvoltarii umane
normale si teoriile cu privire la apararile de protectie in cazul tulburarilor care intervin.
Integrarea psihoterapeutului este capacitatea de a asimila si armoniza aceste concepte si abordari diferite intr-o
maniera compatibila cu personalitatea sa, atunci cand se angajeaza in spatiul intersubiectiv, cu fiecare client.
Ce facem cand, la serviciu, totul pare urgent?
Trebuie deosebite urgentele de prioritati. Iti faci programul de dimineata pe ziua respectiva si esti
linistit. Daca apar telefoane, e-mailuri cu tot felul de urgente, trebuie sa analizezi care sunt prioritatile
tale, fiindca, de multe ori, urgentele sunt ale altora. Daca urgentele intra in domeniul prioritar, atunci le
includem in program.
Ce poate influenta starea de stres?
Alimentatia este foarte importanta. La fel, sportul, care pune sangele in miscare, ajuta la relaxarea
musculara, elibereaza hormonii fericirii. Toate emotiile negative adunate sunt ca o oala sub presiune
si pot conduce la agresivitate. E necesar sa mai dam drumul la presiune, prin sport, iesire in natura.
Altfel, apar izbucniri patologice.
Tehnologia moderna de comunicare amplifica stresul?
Telefonul mobil ne tine legati de situatia stresanta. Poate afecta relatia de cuplu. De aceea, in
concediu, cel mai bine este sa inchizi telefonul, sa te rupi total de serviciu. Altfel, ramai in contact,
mentii aceeasi turatie si nu te poti relaxa.
Este necesara o filosofie de viata ca sa faci fata stresului?
Sa fii tu insuti, in primul rand. Primele trebuie implinite nevoile fiziologice – hrana, adapost, somn –
apoi vine implinirea nevoii de apartenenta la un grup si securizare; nevoia de iubire, care este
permanenta si traverseaza toate celelalte nevoi. Apoi sunt nevoile mai elevate, cum este cea
spirituala, care, in ultimul timp este foarte acuta, dar foarte putin constientizata. Oamenii vin sa
reclame un anumit sentiment de insatisfactie, de nemultumire, izvorat din lipsa sensului in viata.
Fiecare are nevoie de o anumita perceptie a menirii sale. Educatia spirituala e important sa fie facuta
cu mentori adevarati, competenti. Sunt o multime de carti traduse, imprastiate in oras care
promoveaza diverse credinte si oamenii foarte repede le adopta din nevoia de a crede. E bine sa
citesti cat mai mult, sa te informezi despre toate si sa vezi ce ti se potriveste tie. Trebuie sa ai curajul
sa accepti ceea ce ti se potriveste tie. Un indiciu ca esti pe drumul tau e insasi starea ta; linistea ta,
cand te simti in armonie cu tine. Atunci e bine ceea ce faci. Cu cat esti un mai fin observator al tau, cu
cat te cunosti mai bine, cu atat vei sti mai bine cand esti pe drumul tau sau cand incerci sa fortezi o
usa care este inchisa.
Cele mai frecvente nemultumiri ale parintilor sunt acelea ca nu sunt ascultati de catre copilul lor
si ca intampina dificultati in crearea unei relatii mai bune cu copilul lor. Inainte de a discuta
despre ce strategii aplicam in situatia in care copilul trebuie sa faca ceva ce ii solicitam dar nu
vrea, va invit sa ne indreptam atentia spre asteptarile pe care le avem de la ei.
“Ce iti doresti de fapt de la copilul tau?”, “Care este comportamentul pe care il doresti schimbat?”
Doresti sa fii ascultat in legatura cu toate solicitarile tale ? Iti doresti un copil caruia sa ii spui sa
fie cuminte si imediat sa faca ceea ce ii ceri ? Inainte de a cere copilului obedienta, poate ar
trebui sa te intrebi daca asteptarile tale sunt realiste.
Un copil nu este un bun ascultator, pentru ca el este un bun imitator. Asa ca poate noi, ca parinti,
in aceasta etapa din viata lor ar trebui sa spunem mai putin, si sa facem mai mult. Mai mult decat
atat: un copil 100 % docil se va transforma intr-un adult 100 % docil care va invata inca de la o
varsta frageda ca a-i asculta pe ceilalti si a le obtine acceptarea este o modalitate de a-si implini
nevoile emotionale.
Pe de alta parte este bine de stiut, cu cat avem mai grija sa umplem “rezervorul emotional” al
copiilor nostri cu atentie, afectiune, aprobare, apreciere cu atat un copil se va simti mai iubit, mai
in siguranta si cu atat este mai probabil ca el sa fie cooperant si sa se supuna mai repede
regulilor si solicitarilor noastre.
Si uneori, putin timp petrecut cu copilul pentru ceea ce aparent este un capriciu, poate salva 2
ore de intreruperi, intrebari si in final certuri… IUBIREA este fundamentul, baza pe care putem sa
venim si sa avem diferite solicitari.
Ce facem totusi in acele momente in care copilul totusi nu vrea sa ne asculte? Raspunsul pe
care il dau parintilor este urmatorul: Sa ne alegem cu grija bataliile pe care le ducem cu copii.
Chiar este relevant sa ii impunem cu ce tricou se imbraca? Sau ca insista ca vrea sosetele cu
Mickey Mouse (si doar cu ele se incalta)? Sau ca vreau caciula cu Spiderman si nimic altceva nu
il multumeste?
Nu, nu putem avea putem avea asteptarea ca un copil sa ne asculte de fiecare data. Ar fi o
asteptare nerealista si ar pune mult prea presiune atat pe noi ca parinti insa si pe umerii (inca)
fragili ai copiilor nostri. Il putem lasa sa aleaga daca sambata dimineata vrea sa mearga in parc
cu bicicleta si nu la Gradina Zoologica atat timp cat obiectivul meu ca parinte este atins: vom iesi
impreuna la aer curat, vom petrece timp de calitate impreuna, va socializa cu copii de varsta lui.
Si iata cum putem stabili in mod sanatos o regula!
Vestea buna este ca parintii care nu au exagerat cu un stil autoritar, si care lasa libertatea de
alegere copilului in legatura cu micile actiuni din viata lui, se vor bucura de un copil care ajunge
sa fie ascultator intr-o masura mai mare decat copii parintilor care au exagerat cu solicitarea
obedientei.
Poate nu e usor sa alocam intotdeauna timp pentru dezbateri si parlamentari cu copilul, si e si
firesc sa fie asa.
Efectul este extraordinar mai ales pe termen lung: vom educa un copil autonom, care va putea
lua decizii singur, care nu va avea nevoie intotdeauna de aprobarea celorlalti si mai ales va
ajunge un adult matur emotional si care va avea incredere in sine.
Si in final, nu asta ne dorim ca parinti?
xista momente cand oricat de mult i-ai explica copilului tau, el nu doreste in ruptul capului sa te
asculte. Indiferent ca trebuie sa plecati in parc si trage de timp, sau ca trebuie sa se imbrace, fie
ca nu doreste sa se spele pe maine sau pe dinti. Oricat de mult ne-am impune autoritatea sunt
situatii in care copii nu ne vor asculta.
Ce e de facut?
1. Folosim strategia cea mai putin autoritara, adica ii spunem copilului pe un ton cat se poate
de bland si de rabdator solicitarea noastra. Mesajul catre copil trebuie transmis scurt, clar si sa
nu aiba mai mult de 5- 6 cuvinte. “Dragul meu, este timpul sa mergem acasa”. Este foarte
important tonul folosit – acesta trebuie sa fie cat mai bland si dragastos, ca si cum i-am oferi
copilului nostru un dar. Si da, in acel moment ii facem un dar prin simplul fapt ca ii transmitem o
regula. In dezvoltarea si maturziarea lui emotionala copilul are nevoie si de limite. Limitele il fac
sa se simta in siguranta.
Evident ca sunt situatii cand ne vom confrunta cu rezistente – fie ele directe sau indirecte.
Rezistenta directa se manifesta sub forma unei crize de furie (trantit pe jos, plansete, proteste
s.a.) In aceasta situatie nu aveti ce sa faceti decat sa va mentineti calmul si sa ramaneti langa
copil pana in momentul in care furtuna trece. In acele momente nici el nu stie si nu poate sa
controleze situatia. Ideal ar fi sa nu il luati in brate insa sa ramaneti langa el pana se termina
episodul. Ii transmitem astfel mesajul indirect: “te respect pe tine si emotiile tale, pe care le
accept. Raman langa tine. Te astept si nu voi ceda insistentelor tale”.
Rezistenta indirecta apare atunci cand vorbiti cu copilul, il rugati ceva iar el ignora ceea ce
spuneti, ca si cum nu v-ar auzi. Impulsul natural si probabil solutiile incercate de atatia parinti
constau in a insista si repeta mesajul.
Cum ar fi daca am incerca altceva? Daca am merge langa el, l-am bate usor pe umar pentru a-i
atrage atentia, ne-am cobori la nivelul lui, am stabili contactul vizual, si i-am spune cu o voce
calda „Dragul meu, te rog sa strangi jucariile.” Dupa care va retrageti.
Ii oferiti spatiu, ii dati posibilitatea sa isi castige autonomia si stima de sine.
Aceasta metoda cere multa stapanire de sine, calm si rabdare. Pe de alta parte efectul nu este
intotdeauna scontat. Copilul nu face intotdeauna ceea ce ii solicitam si cu atat mai putin imediat
(mai ales in cazul copiilor mici).
Poate fi nevoie sa repetam solicitarea. Este important sa constientizam ca mai sunt si zile
proaste si ca nu este realist sa avem asteptarea ca copilul sa ni se supuna intotdeauna.
2. Fiti sinceri cu copilul. Copiii nu au nevoie de cuvintele noastre pentru a intelege de fapt ce
anume se intampla.
Ati observat vreodata copii in jurul varstei de 1,5 – 2 ani care se joaca impreuna, vorbesc “in
limba lor” si se inteleg de minune ? Copii au capacitatea fantastica de a comunica si de a
intelege limbajul nonverbal. Drept urmare, daca ceea ce ii cereti nu este prea distractiv – spuneti-
I lucrul acesta. Daca doriti sa taca din gura pentru ca va doare capul si sunteti obositi spuneti
exact asa.
Nu incercati sa il faceti mai atractiv daca nu este cazul, nu inventati justificari marete. Va vor
mirosi!
Puneti-va in locul lui, vedeti situatia prin ochii lui si identificati emotia pe care copilul o simte si
verbalizati. “Stiu ca este frustrant sa nu te poti juca cu bicicleta copilului, probabil esti suparat.
Dar…”.
3. Explicati motivele
Aceasta metoda nu garanteaza ascultarea si supunerea dar acceptarea este mult mai probabila.
Acest lucru este valabil si pentru noi adultii, atunci cand cineva ne impune ceva fara a intelege
care este motivul.
4. Transformati totul in joc, sau mai bine zis alaturati-va copilului in lumea lui prin joc. Aici doar
imaginatia poate pune limite. Va puteti intrece care ajunge primul seara la baie sau cine strange
primul jucariile.
Puteti transforma “lupta cu pistolul”, spunanadu-i ca pistolul impusca cu gloante pline cu iubire si
ca daca va impusca va trebui sa il fugariti prin casa ca sa il pupati si gadilati. Garantat rasete si
chicoteli.
Atunci cand ne lovim de “Nu vreau” categoric putem schimba regulile din mers spunandu-i “Daca
nu vrei sa te imbraci pot sa accept asta. Dar sa nu cumva sa incepi sa te imbraci cand eu nu
sunt in camera, ca acum nu te mai las eu” Care credeti ca va fi reactia? Reteta sigura pentru
copii cu varste intre 4 – 5 ani.
Periuta de dinti poate deveni un avion care zboara si trebuie sa aterizeze pe o pista speciala…
Pentru copii mai mari puteti sa inventati jocuri cu cronometru, cat timp ii ia sa termine o sarcina.
Adultii nu trebuie sa se supuna acelorasi reguli ca si copii insa majoritatea ar trebuie sa fie
valabile si pentru noi. Daca le cerem sa faca ordine atunci cand au terminat o activitate sau sa
stinga alumina, daca le spunem sa nu intrerupa o discutie, sa nu injure, sa nu foloseasca un ton
insultator, atunci si n i ar trebui sa respectam aceste reguli.
5. Sa oferim posibilitatea de a face alegeri. In limitele ce trebuie duse la indeplinire, intrebati-i
cum vor sa procedeze, unde, cand, cum, cu cine.
Un “Nu vreau” categoric poate apare de multe ori atunci cand copilul nu vrea de exemplu sa se
spele pe maini. Ii putem spune: “Stiu ca cee ce faci este mai distractiv decat sa vii sa te speli pe
maini, dar e important sa te speli pe maini ca sa nu te imbolnavesti. Daca nu ai mainile curate,
poate ca gura ta se va bucura de ce mananca, dar burtica va fi tare suparata (va puteti
schimonosi aici imitand caraghios o burtica care protesteaza). Vrei sa te speli pe maini in
bucatarie sau in baie?”.
Sunt situatii in care copii fac lucruri cu adevarat inaceptabile, si atunci trebuie sa constrangem
comportamentul copilului insa ramanand calmi, si trebuie sa o facem in asa fel incat sa nu
prejudiciem relatia cu copilul.
6. Poate cea mai importanta strategie de a obtine cooperarea copilului este implicarea copilului
in rezolvarea problemei.Intrebati-l care este solutia pe care o vede el? Veti fi surpinsi de
rezultat!
a fim sinceri, fiecare parinte isi doreste copilul echilibrat emotional, care sa stie sa isi gestioneze
emotiile, care sa dovedeasca a avea abilitati sociale bine dezvoltate, care este empatic, care stie
sa ofere ajutorul, care nu critica, care… face numai lucruri bune. Viata reala este insa, altceva !
Nu chiar pe dos, dar aproape…Inainte de a „cerceta” copilul si a vedea care ii sunt punctele forte
si care cele slabe, sa ne uitam in ograda parintilor. Sunt ei, oare, cumulul tuturor acestor calitati
pe care si le doresc la copiii lor?
Copilul invata, in primul rand, din mediul familial. Comportamente, emotii, reactii, stari de fapt,
gestionare de conflicte, toate acestea (si nu numai) le vede la parintii sai sau la persoanele cu
care interactioneaza cel mai mult. In ziua de azi, cand, in unele cazuri, prezenta parintilor in viata
de zi cu zi a copilului este pentru scurt timp, o bona, bunica sau matusa preia rolul de a-i forma
copilului parti de personalitate . Nu de putine ori auzim in jurul nostru parinti plangandu-se ca „ce
bine se intelege copilul meu cu bona, eu nu reusesc sa ma inteleg cu el”.
Rolul de parinte a devenit unul dintre cele mai dificile pe care un adult si-l poate asuma.
Multitudinea de responsabilitati, de decizii ce trebuie luate, de cautari a „celei mai bune solutii”,
de confruntare cu propriile emotii fac ca relatia parinte-copil sa fie din ce in ce mai frustranta si
mai aglomerata. Parintii nu mai stiu incotro sa o apuce.
In familia de origine copilul invata (sau ar trebui…) despre emotii. Daca parintii sunt constienti de
emotiile lor, de cum ii afecteaza, de cum reactioneaza la acestea , atunci copilul are toate
sansele sa isi dezvolte o inalta inteligenta emotionala. Copilul va sti, la randul sau, cum sa isi
recunoasca si foloseasca emotiile .
Pentru a-i pregati pentru viitor e nevoie ca noi, parintii, sa ii ajutam sa isi construiasca increderea
in propriile puteri, sa-si dezvolte o imagine de sine pozitiva, simtul responsabilitatii,
autodisciplina, aptitudini sociale si emotionale. Ne dorim toate aceste lucruri pentru ei, dar cum
ajung sa le obtina? In primul rand, prin exemplul personal al familiei in care cresc. „Comporta-te
cu copiii tai, asa cum ti-ai dori sa se comporte altii cu ei” – e indemnul cartilor de parenting. Intr-
adevar , sa ne uitam in propria noastra oglinda mai intai sa vedem ce descoperim. Imperfectiuni?
Posibil… dar nu imposibil de retusat.
Ca modele pentru copiii nostri (cel putin din acest motiv!), avem nevoie, in primul rand, sa fim
constienti de propriile noastre sentimente, sa le identificam corect („ma simt rau” poate fi tradus
in multe feluri: „ma simt obosit”, „ma simt nervos”, „ma simt trist”) si sa le exprimam cat mai
specific posibil. Acest lucru ne va ajuta sa fim cat mai autentici in relatiile cu ceilalti.
Deasemenea, sa ne dam seama de sentimentele celorlalti, de felul in care se simt la un anume
moment dat, poate fi un atu intr-o relatie.
Parintii empatici, care inteleg si perspectiva celuilalt, sunt un bun exemplu pentru copiii lor, in
special atunci cand se nasc conflicte intre frati. Parintele observa perspectivele diferite ale fratilor
si ii poate face sa-si inteleaga fiecare emotiile, domolind astfel cearta. In acest mod, copiii vor
invata ca intr-un conflict e in regula sa asculti si perspectiva celuilalt, vor invata cum sa fie
empatici. A intelege punctul de vedere al celorlalti ne ofera acces la gandurile lor, la cum privesc
o situatie si la ceea ce au de gand sa faca legat de acea situatie.
Parintii cu inteligenta emotionala ii invata pe copiii lor autocontrolul, ii invata sa faca fata
impulsurilor emotionale si comportamentale. Indiferent daca situatia este negativa sau pozitiva,
parintii cu EQ ridicat incearca sa isi echilibreze reactia emotionala. Momentele de furie sau de
impulsivitate sunt printre cele mai intalnite in viata de zi cu zi asa incat in loc sa raspundem cu
tipete si cuvinte jignitoare ( ceea ce va duce la si mai multa reactivitate din partea celuilalt !)
putem incerca stapanirea de sine. Cu siguranta, nu ne va reusi de la prima incercare, insa merita
sa continuam sa exersam. Este foarte important sa ne tinem in frau impulsurile
comportamentale. Nu ne ajuta la nimic sa ripostam pe un ton ridicat, nu ne va calma conflictul ba
chiar, din perspectiva copilului, acesta va intelege ca aceasta este normalitatea.
Acestea sunt doar cateva dintre strategiile pentru a le dezvolta copiilor nostri inteligenta
emotionala, tip de inteligenta ce nu are nimic in comun cu inteligenta cognitiva (IQ). Nu exista un
raport direct intre cele doua tipuri de inteligenta, ba, din contra…
Timpul de calitate petrecut impreuna cu copilul, fara televizor, telefon, laptop, ascultand punctele
sale de vedere, modul in care ar solutiona el/ea o anumita problema, stabilirea regulilor
impreuna, modul in care isi exprima furia si alte sentimente negative, cata rabdare are in
indeplinirea sarcinilor – toate acestea fac parte din „bagajul emotional” al relatiei-parinte copil. Il
ajuta pe copil sa isi construiasca increderea in sine iar pe parinte il face mai constient de
abilitatile copilului sau.
Depinde de parinte cat de mult doreste sa incarce acest „bagaj emotional” al copilului insa,
parcursul vietii e lung si necesita „incarcatura” consistenta si de valoare.