Profil psihologic

Elena Gabriela Udrea

Autori: Laura Manea, Mirela Bout, Oana Cerghia,

Tiberiu Măndița

1|Page
Cuprins
Introducere ............................................................................................................................................. 3
Familia de provenienta, copilaria si adolescenta: ................................................................................... 4
Viata personala si statutul marital: ......................................................................................................... 6
Avere: ...................................................................................................................................................... 7
Stil de viata, caracter, temperament: ..................................................................................................... 8
Evolutie profesionala si evenimente marcante: ................................................................................... 11
Prim-ministru (1999) ......................................................................................................................... 13
Primul mandat (2000-2004) .............................................................................................................. 13
Al doilea mandat (2004-2008) .......................................................................................................... 14
Prim-ministru (2008-2012) ............................................................................................................... 14
Udrea conturată de mass media:.......................................................................................................... 14
Limbajul nonverbal si comportamentul in societate: ........................................................................... 18
Bibliografie: ........................................................................................................................................... 62

2|Page
Introducere

Despre Vladimir Putin s-au scris multe carti si chiar s-au investit sume mari pentru
analiza comportamentului acestui lider politic de catre specialistii de la Pentagon. “Aceste
studii nu sunt utilizate pentru a elabora o politică sau pentru a lua decizii”, a declarat
purtătorul de cuvânt al Pentagonului, contraamiralul John Kirby1.
Nascut la 7 octombrie 1952, Leningrad,URSS, astăzi Sankt Petersburg, Rusia) este un
om politic rus. În prezent ocupă pentru a treia oara funcția de președinte al Federației Ruse. A
devenit președinte interimar al Rusiei la data de 31 decembrie 1999, după ce
președintele Boris Elțîn își dăduse demisia, iar apoi a câștigat alegerile prezidențiale din anul
2000. În 2004, el a fost reales pentru un al doilea mandat, care a durat până în 7 mai 2008.
Din cauza limitei prevăzute de Constituție, Putin nu a mai putut candida pentru un al
treilea mandat prezidențial consecutiv în 2008, dar după victoria succesorului sprijinit de
el, Dmitri Medvedev în alegerile prezidențiale, Putin a fost numit de acesta prim-ministru al
Rusiei. Putin a ocupat această funcție în intervalul 8 mai 2008 – 4 martie 2012. În 2012 a
devenit pentru alți 6 ani președinte al Federației Ruse (în urma modificării Constituției).
Vladimir Putin a fost desemnat "Persoana Anului 2007" de către revista
americană Time pentru că a adus stabilitate și a acordat un nou statut țării sale.(sursa:
Reuters). Premiul este acordat pentru o "pricepere extraordinară de lider, pentru preluarea
unei țări care se afla în haos și căreia i-a adus stabilitate", a declarat la postul de
televiziune NBC Richard Stengel, redactorul șef al revistei Time.
Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce
'Verschlossene Auster' award
Medal of Merit of the National People's Army
Ordinul de Onoare
Confucius Peace Prize
Ordinul Insigna de Onoare
Omul Anului conform revistei Time
Semnătură

1
http://stiri.tvr.ro/pentagonul-a-studiat-limbajul-corporal-al-presedintelui-rus-vladimir-putin_41389.html

3|Page
Familia de provenienta, copilaria si adolescenta:

Putin cu mama sa, Maria Ivanovna, în iulie 1958

Putin ca adolescent
Vladimir Putin s-a născut la 7 octombrie 1952 în Leningrad, avându-i ca părinți pe
Vladimir Spiridonovici Putin (1911—1999) și pe Maria Ivanova Selomova (1911—1998).
Mama lui era muncitoare la o fabrică, iar tatăl său a servit ca militar în marina sovietică, într-
o unitate submarină în cursul anilor 1930. Ulterior Putin tatăl a lucrat pentru NKVD, într-un
grup de sabotaj în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Doi frați mai mari s-au născut
în mijlocul anilor 1930; unul dintre ei a murit la câteva luni după naștere, iar al doilea a
decedat de difterie în timpul asediului Leningradului. Bunicul patern, Spiridon Putin (1879—
1965), a fost bucătarul lui Vladimir Lenin și Iosif Stalin. În cartea autobiografică a lui
Putin, Ot Pervogo Litsa (română: La persoana întâi) , bazată pe interviurile pe care le-a
acordat, se vorbește despre începuturile umile, printre care cei dintâi ani ai vieții petrecuți
într-un apartament comun din Leningrad. La 1 septembrie 1960 Vladimir a început să învețe
la Școala elementară nr. 193 de pe strada Baskov, aflată vizavi de casă. Până în clasa a
cincea, era unul din puținii elevi, din clasa sa de 45 de copii, care nu fusese cooptat încă în
organizația locală de pioneri, aceasta din cauza comportamentului său indisciplinat.
În clasa a șasea a început să se dedice sportului, mai ales artelor marțiale sambo și judo,
dar în cursul vieții a practicat și tenisul, ski și pilotajul.În tinerețea sa, Putin a avut drept
modele de admirație personajele ofițerilor de inteligență, ce apăreau pe ecranele sovietice,
jucate de actori precum Viaceslav Tihonov și Gheorghi Jjionov.
Vladimir Putin a absolvit secția de drept internațional a Facultății de drept
a Universității de Stat din Leningrad în 1975 cu o teză despre politica SUA pe continentul
african. În timpul anilor de studenție, el a devenit membru alPartidului Comunist și a rămas
membru până la dizolvarea acestuia în decembrie 1991. De asemenea, la universitate l-a
întâlnit pe Anatoli Sobceak care a jucat mai târziu un rol important în cariera sa.

4|Page
 Vladimir Putin a trăit o traumă serioasă în copilărie și prim urmare, ajuns în funcția de
președinte al Rusiei încearcă să-și demonstreze puterea și că nu trebuie să te cerți cu el.
De această părere este psihoterapeutul Philip Jaffé, membru al Federației Psihologilor
din Elveția, expert în psihologie medico-legală, doctor în științe psihologice.
„Putin a avut o traumă în copilărie și unele emoții legate de acest fapt ar putea să apară
brusc acum la un alt nivel”, a declarat Philip Jaffé, în cadrul unui interviu pentru RFI,
comentând lacrimile lui Putin în timpul discursului său în piață, când a devenit iar președinte.
„Putin este omul, care este foarte atașat de simțul locului său în stat”, a adăugat
psihologul.
Comentând conflictul ruso-ucrainean și confruntarea Federației Ruse cu Occidentul,
Jaffé a declarat că acesta are tangență cu evenimentele din copilăria lui Putin.
„Am impresia că este foarte sensibil la traumele psihologice, la umilințe și iarăși, există
semne evidente că a avut așa ceva în copilărie. Toate aceste senzații trec prin el, prin istoria
sa personală și prin istoria Rusiei”, a menționat expertul.
„Orice atac, orice critică față de Rusia este luată la modul personal și cred că Vladimir
Putin simte că trebuie să acționeze cu forța, ca un macho, pentru a se proteja. Toate acestea
vin din copilărie, el
trebuie să demonstreze
că e mai bine să nu intri
cu el în ceartă”,
consideră psihologul.
„Dacă copiii l-ar
fi îmbrâncit, și-ar fi
arătat puterea fizică
într-un mod foarte
convingător, astfel
încât nimeni şi
niciodată să nu poată
să-l domine. Aceste caracteristici personale ale lui Putin au crescut în activitățile sale politice
în tot acest timp, anume din acest motiv a ajuns aproape la puterea absolută în Rusia”,
consideră Jaffé.
Faptul că Putin niciodată nu pierde, nici chiar în relaţia cu femeile, chiar și în timpul
demonstrațiilor pentru presă, expertul îl explică astfel: „Putin simbolizează (aproape la limita
tabloului caricatură) un mascul. El trebuie să fie văzut ca un mascul dominant”.
În opinia lui Jaffé, președintele Putin este un prizonier al imaginii sale, pe care încearcă
cu disperare să o proiecteze. Este vorba de fața sa cu care se simte confortabil.
„Însă, posibil să existe și un calcul serios – iar el este foarte deștept, această imagine pe
plan politic și geopolitic funcționează în felul următor: „Cu Putin și cu Rusia nu e de glumă.
Și eu admir acest curaj, de care dau dovadă”, reiterează psihoterapeutul.
Jaffé nu exclude faptul că Putin luptă cu sentimentul de inferioritate. „El trebuie să
demonstreze permanent că este puternic și că nu există nici un semn de vulnerabilitate a
capacității sale de apărare, doar aşa se simte confortabil. El se simte într-o oarecare măsură
neconfortabil și aceasta iarăși ne întoarce în copilăria lui, în care au existat traume și
supărări”, a declarat psihoterapeutul elveţian.

5|Page
 „Există o mulțime de dovezi că Putin – o persoană social neadaptată (incomodă) are
probleme cu dezvoltarea relațiilor, cu căutarea prietenilor și așa mai departe”, a mai spus
terapeutul.
„Această stângăcie se manifestă în moduri diferite. Fie să nu fii galant cu femeile, fie să
săruți copiii pe burtică, fie apare dorința de fi înconjurat de oameni mai mici ca tine”, a
adăugat Jaffé. Acesta a mai menționat de asemenea că quasi-dictatorii puternici sau dictatorii
cum ar fi Muammar Gaddafi sau Benito Mussolini, uneori „pierd simțul realității”, din cauza
căruia devin și mai iraționali, imprevizibili și periculoși, făcând lucruri ciudate.
„Există chiar și sindromul care descrie
întocmai acest întreg proces – Hubris syndrome –
un respect de sine exagerat ca urmare a faptului că
o perioadă lungă de timp omul a avut în mâini o
putere prea mare. Nu spun că Putin are sindromul
Hubris. Deși mulți, fără îndoială vor menționa că
politicianul Putin este un exemplu perfect al
acestui sindrom”, a punctat expertul.
„Unde stă Putin în spectru – liderul influent al statului sau un dictator bolnav psihic?
Mulți spun că Putin are simptomele unui dictator bolnav psihic, decât al unui lider influent.
Aceasta nu e ceea ce cred, deoarece Putin nu este Gaddafi, dar pericolul există permanent,
dacă puterea nu este controlată de Constituție, care garantează siguranță”, a spus Jaffé.
Potrivit lui, medicamentul eficient împotriva transformării unui lider politic într-un om
irațional și periculos reprezintă garanția că puterea este limitată în timp și la un moment dat el
va trebui să renunțe la ea.
„Puțini dintre liderii influenți, care au deținut puterea absolută, au putut să plece cu
demnitate din propria inițiativă”, a spus psihologul. Vorbind despre ruși, Jaffé a spus că
poporul Rusiei de-a lungul istoriei s-a supus unei puteri foarte influente și centralizate.
„Partidul Comunist a ținut în frâu poporul rus mulți ani, același lucru poate fi spus și
despre puterea țaristă. Nu știu, este nevoie de mai multe instituții de învățământ și
democratice, dar, fără îndoială, istoria se repetă și cel mai probabil, se poate întâmpla ceva
rău”, a mai spus expertul.

Viata personala si statutul marital:

Vladimir Putin a fost căsătorit cu Ludmila Putina, divorțat în 2013 (n. 1958),
din 1983 și are două fete: Ekaterina (n. 1985 în Dresda, Germania) și Maria (n. 1986 tot în
Dresda, Germania). Soția sa a studiat filologia la Universitatea din St. Petersburg. După
efectuarea studiior a lucrat ca stewardesă la Kaliningrad și apoi ca profesoară de limbi
străine, vorbind curent limbile germană, franceză și spaniolă. În casa familiei Putin se mai
află și un pudel alb, numit Tosca.
Vladimir Putin si Liudmila Putina au fost casatoriti aproape 30 de ani, iar pe 6 iunie
2013 au anuntat, in mod oficial, ca se despart. La acea vreme, liderul de la Kremlin declara ca
"va fi un divort civilizat", ca decizia a fost luata de comun acord si ca "nu se prea intalneau".

6|Page
 Viata privata a lui Vladmir Putin a fost mereu motiv de speculatii, astfel ca s-a zvonit
ca acesta ar avea de multa vreme o relatie cu fosta gimnasta olimpica Alina Kabaieva, actual
parlamentar.Asa-zisa relatie extraconjugala a lui Putin a fost mereu negata de liderul rus, iar o
publicatie a fost chiar inchisa din aceasta cauza.
În documentarul de televizuiune, amănuntele scandaloase despre viaţa personală a lui
Putin, cum ar fi că îşi bătea sistematic fosta soţie, pe Ludmila, mama gemenelor fostului
cuplu, s-au
aflat de la o secretară din birourile KGB din Dresda, care purta numele de cod
"Lehnchen" şi care se împrietenise cu soţia lui Putin.
Cu toate ca presedintele rus Vladimir Putin apare zilnic la stiri, nu se stie aproape nimic
despre cele doua fiice ale sale, Maria, in varsta de 27 de ani, si Ekaterina, care are 25 de ani.
Ca adulti, cele doua nu au fost fotografiate niciodata de presa din Rusia si se spune ca rusii nu
le-ar recunoaste pe femei daca ar da peste ele pe strada.
Fetele au fost intotdeauna bine pazite de Guvernul de la Moscova si au fost chiar retrase de la
scoala si li s-a predat acasa, odata ce tatal lor a intrat in lumina reflectoarelor, scrie Business
Insider.
Cu toate acestea, in blogosfera rusa se scrie mult despre ele. Mare parte din ceea ce se
stie despre cele doua fiice al lui Putin este doar zvon neconfirmat, dar sunt cateva aspecte
care au fost dezvaluite.
In primul rand, se pare ca sunt prietene cu fiica fostului prim-ministru Silvio
Berlusconi, Barbara, care vorbeste limba rusa. Potrivit unui articol aparut in 2002 in presa
din Rusia, fetele si-au petrecut vacanta impreuna, inotand in Sardinia.
In anul 2010, s-a zvonit ca Ekaterina, fiica mai mica, urma sa se marite cu prietenul cu
care avea o relatie de mai multi ani, fiul unui amiral sud-coreean. Insa zvonurile au fost
dezmintite de Kremlin, in luna aprilie, iar cand acestea au reaparut, tatal baiatului a negat inca
o data ca aceste informatii ar fi adevarate, potrivit Wall Street Journal. Se pare insa ca, totusi,
perechea s-a intalnit la un dans in Moscova si ca cei doi ar fi fost impreuna timp de un
deceniu.
In ceea ce o priveste pe fata cea mare, Maria, aceasta a fost "cuplata" de presa cu Jorrit
Faassen, un olandez care a ocupat pozitii importante la subsidiare ale Gazprom, compania de
gaz detinuta de statul rus.
In anul 2005, ziarul rus Pravda anunta ca cele doua fete au intrat la Universitatea Sankt
Petersburg. Maria ar fi studiat biologia si geologia, in timp ce Ekaterina ar fi optat pentru
studii orientale. Dar niciuna dintre fete nu a fost observata in campusul universitatii. In
anul 2012, New York Times a notat ca fiicele lui Vladimir si ale Ludmilei Putin merg la
facultate sub alte identitati, iar multi dintre colegii lor de cursuri nu le cunosc adevaratele
nume. Cu atat mai putin se cunoaste daca ele traiesc in Rusia sau in strainatate sau ce profesie
au.

Avere:

7|Page
 Potrivit unor surse neconfirmate, Putin ar putea avea 40 de miliarde de dolari în
active sau chiar 70 de miliarde de dolari, depășindu-l astfel pe Carlos Slim - care era
considerat în 2012 ca fiind cel mai bogat om din lume - cu 70 de miliarde de dolari.
Vladimir Putin a comparat, odinioara, conducerea Rusiei cu "o galera cu sclavi", dar
probabil ca cele patru iahturi pe care le are, precum si palatele, avioanele si obiectele de lux
pe care le aduna din postura de presedinte il conving sa nu renunte la "galera".
Boris Nemtov, lider al Opozitiei, a publicat un raport intitulat ironic "Viata unui sclav",
in care enumera toate bunurile care i-ar apartine lui Vladimir Putin, chiar daca acestea nu sunt
precizate in declaratia sa de avere.
Reuters comenteaza ca, in ciuda faptului ca Administratia prezidentiala de la Moscova
incearca sa-l prezinte pe Vladimir Putin ca pe un lider "cu gusturi modeste, cu dragoste
pentru sportul in aer liber", raportul lui Nemtov sustine ca Putin are la dispozitie 58 de
avioane sau elicoptere, 20 de case sau palate demne de tarii Rusiei, plus 11 ceasuri care
valoreaza, in parte, cel putin dublul salariului sau de presedinte.
Oficial, venitul lui Putin este un sfert din cel al presedintelui Statelor Unite. De multe
ori a dezmintit faptul ca averea sa ar fi fabuloasa, dar acest lucru nu-l impiedica sa ocupe un
loc permanent in topul celor mai bogati oameni din lume.
Nemtov sustine ca fostul agent KGB are la dispozitie, in avionul prezidential, o toaleta
care valoreaza 75.000 de dolari. Cele 11 ceasuri pe care le poarta cu diferite ocazii valoareaza
peste 700.000 de dolari, venitul anual declarat de seful statului fiind de numai 115.000 de
dolari. In plus, "flota prezidentiala" este compusa din 15 elicoptere, plus un Airbus, doua
avioane Dassault Falcon, un Ilyusin Il-96, a carui cabina a fost decorata cu obiecte in valoare
de 18 milioane de dolari.
Pentru un politician care, in 2008, si-a descris munca drept fiind "de sclav", iahtul de
53,7 metri lungime, cu piscina interioara, cascada artificiala, jacuzzi si crama personala pare
decorul perfect pentru relaxare.
Cand vine vorba despre imobile, exista locuri pe care nu le stie nimeni, dar sunt in
permanenta la dispozitia sefului statului. Nimeni nu a fotografiat, de exemplu, resedinta de la
lacul Valadai, in nord-vestul Rusiei, care se intinde pe 930 de hectare si are cinematograf,
pista de bowling si biserica prezidentiala. Si nici resedinta de langa Saratov, pe raul Volga, in
apropiere de Moscova, care are candelabre comandate in Germania, mobila adusa din Italia,
camera de biliard, sera, piscina si sauna, nu este prea cunoscuta de publicul larg.

Stil de viata, caracter, temperament:

Deşi pozează în om puternic, în realitate, lui Putin îi este frică de bătrâneţe, de boală şi
de moarte. În 2010 a făcut un lifting facial, mai dezvăluie documentarul german. serviciile
secrete germane au bănuit atunci că petele albăstrii pe care le avea Putin sub ochi când a mers
într-o vizită, în Ucraina, fuseseră cauzate de acea operaţie estetică. Purtătorul lui de cuvânt a
explicat atunci că acele pete fuseseră provocate de luminozitatea televizorului. Documentarul
mai dezvăluie că Putin nu este matinal. Se trezeşte târziu, iar cea mai mare parte din
activitatea sa se desfăşoară după-amiaza. La micul dejun mănâncă brânză. Apoi înoată în

8|Page
piscină şi încheie cu o şedinţă de băi calde şi reci. Judah mai dezvăluie că Putin este
înspăimântat de degradarea fizică şi că îi e frică de înaintarea în vârstă. Şi, nu în ultimul rînd,
deşi îi urăşte pe americani, în sala lui de fitness sunt numai aparate de fabricaţie americană.
Documentarul german de televiziune intitulat "Putin bărbatul", pătrunde în trecutul
preşedintelui rus Vladimir Putin, dezvăluind lucuri neştiute din viaţa actualului lider de la
Kremlin. Potrivit documentarului, biografia trecutului său scoate la iveală partea întunecată a
fostului spion KGB.
"Putin bărbatul" este un documentar realizat de televiziunea germană ZDF şi prezentat
săptămâna aceasta, care se bazează pe documente secrete nedezvăluite până acum, la care
realizatorii filmului au avut acces. Documentele care au stat la baza realizării filmului provin
de la servicii de spionaj străine, a căror identitate nu a fost dezvăluită, scrie The Telegraph.
Documentele respective
dezvăluie viaţa de familie a liderului
de la Kremlin, obiceiurile lui şi
unele dintre preferinţele sale. Sunt
detalii şi despre cariera sa de spion
al KGB, în anii '80, la Dresda, dar şi
despre ascensiunea lui ulterioară la
Kremlin.
Preşedintele se trezeşte târziu
şi ia micul dejun la amiază, relatează
Newsweek. Meniul e frugal, format
din perle de brânză, omletă, uneori
terci de ovăz şi suc natural.
Preparatele sunt întotdeauna proaspete, fiind aduse în mod regulat de la fermele patriarhului
Bisericii Ortodoxe ruse, Kirill. Putin îşi bea apoi cafeaua, în timp ce curtenii săi, oligarhi,
miniştri, guvernatori regionali, încep să se adune. Preşedintele îi lasă însă să aştepte cel puţin
două ore, timp în care înoată. Putin este o persoană solitară şi preţuieşte timpul pe care îl
petrece, singur, în apă. Curtenii glumesc într-un salon, aşteptând să fie primiţi, dar
Preşedintele nu se grăbeşte. Se spune că o aşteptare de trei, poate chiar patru ore, e
normală pentru un ministru. După repriza de înot, Putin merge în sala de forţă, unde
televizoarele sunt pornite pe
canalele de ştiri, şi preferă să
ridice greutăţi în loc să alerge pe
bandă sau să folosească bicicleta
medicinală. Uneori, după
antrenament, şeful de stat citeşte,
în principal lucrări istorice,
volume despre Ivan cel Groaznic,
Ecaterina a II-a, ori Petru cel
Mare. Cei care îl cunosc spun
însă că nu este un mare cititor.

9|Page
 Preşedintele alternează apoi băile
cu apă fierbinte cu cele cu apă rece şi
se pregăteşte de întâlniri. Alege doar
costume croite la comandă, în culori
conservatoare, la fel ca şi cravatele.
Jocul puterii începe cu verificarea
rapoartelor. Putin evită tehnologia
modernă, din motive de siguranţă.
Informaţiile îi sunt transmise
tipărite pe hârtie, nu pe calculator şi
foloseşte doar telefonul fix
securizat.Cele trei dosare cu care îşi
începe ziua sunt rapoartele FSB (serviciul federal de securitate, succesorul KGB-ului), SVR
(serviciul de informaţii externe) şi FSO (serviciul federal de protecţie). Preşedintele este
obsedat de informaţii, iar cel mai stufos dosar pe care îl citeşte nu conţine note din partea
serviciilor, ci decupaje din ziare, revista presei. Komsomolskaya Pravda şi Moskovsky
Komsomolets, ziare citite de milioane de ruşi, au prioritate, dar şi publicaţiile străine sunt
verificate cu atenţie. Ştirile negative nu îi sunt ascunse lui Putin, care vrea să vadă în cel
fel e perceput de Occident. Pentru a-l mulţumi însă, administraţia prezidenţială şi ministerul
de externe includ materiale în limba germană, în care şi-a păstrat fluenţa în urma carierei ca
spion KGB la Dresda, RDG.
Preşedintele îi urmăreşte pe cei care aşteaptă să-l întâlnească, cu ajutorul camerelor
video, în timp ce îşi citeşte rapoartele. Foloseşte rareori Internetul, dar, din când în când,
consilierii săi îi arată videoclipurile în care e satirizat ori criticat. Viaţa lui a devenit
ceremonială, împărţită în calupuri de 15 minute plănuite cu luni ori ani înainte. După
terminarea rapoartelor, Putin primeşte programul zilei într-un dosar pe care este imprimat
vulturul bicefal, stema Federaţiei Ruse. După ce aruncă o privire peste evenimentele
programate, se ridică şi le urmează întocmai, fără să arate vreo emoţie.
Multe dintre întâlniri sunt pur şi simplu formale şi nu au o importanţă strategică
deosebită. Preşedintele nu locuieşte la Moscova, pentru că nu suportă traficul, poluarea şi
aglomeraţia. Reşedinţa sa nu este la Kremlin ci la Novo-Ogarevo, la 24 de kilometri faţă de
capitală. Deşi drumul se închide traficului rutier atunci când Putin trebuie să ajungă la
Moscova, iar naveta durează doar 25 de minute, începând cu anul 2012, şeful de stat a redus
la minimum întâlnirile pe care le ţine în capitală.
La sfârşitul săptămânii se întâmplă ca Preşedintele să iasă din rutina zilnică, dar asta nu
înseamă că e mai puţin ocupat. În timpul liber îşi perfecţionează cunoştinţele de limba
engleză în compania unui profesor particular. Chiar dacă uneori se întâlneşte cu patriarhul
Kirill şi se spovedeşte, cei care îl cunosc spun că, deşi probabil nu este ateu, Putin nu e
tocmai un creştin practicant. Sporturile sale preferate sunt judo şi hocheiul pe gheaţă, iar, în
timpul liber, organizează partide la care sunt invitaţi cei privilegiaţi. Echipele sunt completate
cu jucători din rândul gărzilor de corp personale, pentru echipa preşedintelui, şi cele ale
premierului Medvedev, pentru formaţia adversă, deşi acesta din urmă nu obişnuieşte să asiste.
O parte importantă a programului său e ocupată de deplasări. Cele trei avioane care
transportă delegaţia prezidenţială părăsesc Moscova de cinci ori în fiecare lună.

10 | P a g e
 Agenţii serviciilor secrete ajung cu o lună înaintea preşedintelui şi verifică şi
asigură traseul şi cazarea. Pentru vizitele importante, ruşii rezervă până la două sute de
camere şi un lift exclusiv pentru Vladimir Putin. Lenjeria din cameră, produsele de
îngrijire şi alte lucruri care ar putea fi contaminate sunt înlăturate şi înlocuite cu produse
echivalente aduse din Rusia. La fel, bucătarii, personalul care se ocupă cu curăţenia, ospătarii
fac parte din anturajul preşedintelui. Putin nu acceptă produse culinare nici atunci când
acestea fac parte dintr-un obicei tradiţional şi, uneori, refuză să se atingă de felurile de
mâncare chiar şi la banchetele oficiale.
"Vladimir Putin nu vorbeşte. Nu simte nevoia să zâmbească. Nu bea", îşi aminteşte
un interpret. "Nu arată nicio emoţie, ca şi cum nimic nu l-ar atinge. Ştie însă că nu a reuşit
să conducă Rusia decât într-un mod feudal. În momentul în care strânsoarea pumnului
său va slăbi, totul se va nărui, el va ajunge la închisoare, iar Moscova va arde la fel ca şi
Kievul", continuă acesta. Unul dintre apropiaţii săi îşi aduce însă aminte că Preşedintele şi-a
întrebat cândva oaspeţii care sunt cei mai mari trădători ruşi. "Ţarul Nicolae al II-lea şi
Mihail Gorbaciov, care au renunţat la putere şi au lăsat-o în mâinile istericilor şi a
nebunilor", a venit răspunsul lui Putin. Cei prezenţi spun că Preşedintele a jurat să nu
facă această greşeală niciodată.

Evolutie profesionala si evenimente marcante:

După absolvirea universității,

Putin a fost recrutat de KGB, în
serviciul de contraspionaj. În 1976 a
terminat cursul de perfecționare al
KGB din Ohta,Leningrad. Apoi,
conform spuselor lui Iuri Felștinsky
și ale lui Vladimir Pribîlovski, a
servit la așa numita direcție nr. 5 a
KGB-ului, care combătea opoziția
politică. Ziarul Washington Post a
indicat faptul că el s-a ocupat o
vreme cu urmărirea unor cetățeni
străini aflați la Leningrad. A primit
ulterior oferta de a se transfera la
serviciul de inteligență aflat în sarcina primei direcții a KGB și a fost trimis pentru
antrenamente suplimentare vreme de un an la Școala Superioară Dzerjinski a KGB,
din Moscova iar apoi, prin mijlocul anilor 1980, la Institutul KGB Yuri Andropov din
Moscova (acum fiind Academia pentru Inteligență Externă).
Din 1985 până în 1990, KGB-ul l-a repartizat pe Putin la Dresda, pe atunci în
Republică Democrată Germană. După prăbușirea regimului comunist al Germaniei de Est și a
sistemului comunist din celelalte state satelite ale Uniunii Sovietice, Putin a fost rechemat în
Uniunea Sovietică, la Leningrad, iar în iunie 1991 a ocupat un post la facultatea de relații

11 | P a g e
internaționale a Universității din Leningrad, aflându-se în subordinea vice-rectorului Iuri
Molceanov. În această nouă calitate, Putin ar fi supravegheat colectivul studențesc și pe
recruți. A reluat legăturile cu Anatoli Sobceak, pe atunci primarul Leningradului. Sobceak
lucrase ca asistent universitar în timpul anilor studenției lui Putin și a fost unul din mentorii
acestuia. Putin a demisionat formal de la serviciile de securitate a statului la 20 august 1991.
În 1989, fosta Germanie Comunistă, RDG, declanşa protestele împotriva regimului
comunist, care ameninţau să distrugă Zidul Berlinului. Atunci, Putin s-a lăudat faţă de colegii
lui că este în stare să discute cu manifestanţii şi să îi liniştească. A pozast în mediator. dar, în
realitate, a ieşit în uşa sediului, în uniformă şi a spus mulţimii că oamenii lui au ordin să tragă
în demonstranţi. Această versiune a faptelor a fost povestită de Serghei Bezrukov, un fost
coleg al lui Putin.
În dosarele secrete s-a mai aflat că la viaţa lui Putin au existat cinci tentative de atentat,
inclusiv unul împiedicat de către autorităţile britanice, care reuşiseră să reţină un fost maior al
KGB pe un aeroport din Londra, de unde ar fi urmat să pornească în misiunea de lichidare a
lui Putin. Aceste dezvăluiri se potrivesc cu rapoarte publicate mai înainte, legate de un
complot, în 2003, pentru uciderea actualului lider de la Kremlin, în urma căîruia doi suspecţi
au fost arestaţi, la Londra.
Alte tentative de asasinare a lui Putin au mai fost la Moscova, Sankt Petersburg,
Teheran (Iran) şi Baku (Azerbaidjan), precum şi unul în 1999, când Putin fusese numit prim-
ministru în regimul preşedintelui Boris Elţîn. Acea tentativă ar fi fost provocata de lupta
aprigă pentru putere între FSB - succesorul KGB- controlat de Putin şi o agenţie rusă de
spionaj rivală.
Spion "dus cu pluta", beţiv, gras şi depresiv
În perioada cât a stat în Dresda, Putin este descris ca un om care luptase din răsputeri să
îşi depăşească condiţia şi să-şi îndeplinească visul de a deveni spion al KGB. Departe de
imaginea pe care o are astăzi şi pe care şi-a cultivat-o cu grijă de-a lungul timpului, Putin era
în acea vreme un băutor înrăit, potrivit documentarului. "Era depresiv, gras, leneş şi
dezamăgit", povesteşte Mahsa Gessen în documentarul
despre viaţa ascunsă a lui Putin.
În film este descris şi episodul când Putin a
pierdut un mănunchi de chei de la KGB şi a declanşat
atunci o operaţiune de căutăre frenetică, până când
cheile au fost găsite.
Dosarele secrete despre trecutul lui putin conţin şi
mărturia unei femei, "Domnişoara H", care a povestit
cum Putin a început să o pipăie la o petrecere şi cum
colegii lui îl condamnau pentru că obişnuia să bea până
nu mai ştia de el.
Începuturile carierei politice
Putin la Sabantuy în Kazan in iunie 2000
Presedintie (foto dreapta)
În mai 1990, Putin a fost numit consilier al
primarului Sankt Petersburg-ului în domeniul afacerilor

12 | P a g e
internaționale. La 28 iunie 1991 a fost numit șef al Comisiei pentru relații externe din cadrul
primăriei din Sankt Petersburg, însărcinat fiind cu promovarea relațiilor internaționale și a
investițiilor străine. Mai puțin de un an de la preluarea conducerii comisiei, Putin a fost
investigat de către o comisie a Consiliul Legislativ al orașului. În urma controlului făcut de
comisia Consiliului Legislativ s-a ajuns la concluzia că Putin ar fi cauzat pierderi de 93 de
milioane de dolari. Comisia a recomandat ca Putin să fie concediat, dar nu au existat
consecințe imediate. Putin a rămas șef al Comisiei pentru relații externe, până în 1996.
Din 1994 până în 1997, Putin a ocupat mai multe funcții politice în Sankt Petersburg .
În martie 1994 a devenit Vice-primarul orașului Sankt-Petersburg. De asemenea între 1995 -
iunie 1997 Putin a condus filiala locală a partidului de guvernământ din Sankt Petersburg . În
același timp el a fost șef al Consiliului Consultativ al ziarului Viedomosti din Sankt
Petersburg.

Prim-ministru (1999)

În august 1999 Vladimir Putin a fost numit de către Boris Elțin în funcția de prim-
ministru. În această calitate a ordonat reluarea ostilităților cu forțele separatiste Cecenia.După
demisia lui Boris Elțin, din decembrie
1999 a ocupat funcția de Președinte
interimar al Federației Ruse.

Călătoriile internaționale ale lui

Vladimir Putin în timpul preşedinţiei
sale: în Europa nu a fost în ţările
baltice
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York i-au dat prilejul să-și
justifice propria politică anti-teroristă, făcându-l aliat al puterilor occidentale în coaliția
împotriva terorismului internațional.
Vladimir Putin este apreciat pentru stabilitate și reducerea drastică a corupției, dar și
acuzat de o parte a opoziției de a fi inițiatorul metodelor de intimidare și aducere la tăcere a
adversarilor politici. El și-a exprimat nemulțumirea la Conferința de la Helsinki din
noiembrie 2006, că Rusia nu a fost consultată în ceea ce privește
admiterea României și Bulgariei în Uniunea Europeană. La presiunile
sale, Georgia și Ucraina nu au fost admise ca membre NATO la Summit-ul din 2008 de
la București.
În perioada celor două mandate succesive de președinte (2000-2008), Vladimir Putin a
redat Rusiei demnitatea și forța politică pe plan internațional. De asemenea, Rusia a cunoscut
o creștere economică fără precedent de la căderea Uniunii Sovietice, jucând un rol important
pe piața globală de capital.
Vladimir Putin este apreciat de majoritatea conaționalilor săi, lucru relevat și prin faptul
că succesorul propus și susținut de el la Președinția Rusiei, Dmitri Medvedev, a reușit să
câștige alegerile.

Primul mandat (2000-2004)

13 | P a g e
 La 31 decembrie 1999, Boris Elțîn se retrage din funcția de Președinte al Rusiei, Putin
devine președinte interimar, pentru ca, la
alegerile prezidențiale anticipate din 26
martie 2000, să fie ales cu o majoritate de
52,50% din voturile exprimate. Este reales în
martie 2004, având o majoritate comodă și
în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi
permite să guverneze într-un stil autoritar.

Al doilea mandat (2004-2008)

Este reales în martie 2004, având o

majoritate comodă și în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi permite să guverneze într-un stil
autoritar.
Al treilea mandat (2012-)
A fost reales ca președinte al Federației Ruse pentru un mandat de 6 ani în martie 2012.
Critică
Putin este acuzat de opoziția rusă că manipulează, minte și provoacă tensiuni în
Ucraina. Filmul documentar „Putin, omul care instigă la război”, realizat de Boris
Nemțov și Leonid Martâniuk, ar aduce argumente care ar demonstra implicarea Rusiei
în prăbușirea Boeing-ului din Ucraina din 2014.

Prim-ministru (2008-2012)

În urma expirării celor două mandate și în urma alegerilor lui Dmitri Medvedev ca
președinte al Rusiei, Putin a fost desemnat de Medvedev ca prim-ministru și validat de Duma
de Stat în această funcție în perioada 8 mai 2008 - 7 mai 2012.

Putin conturat de autori:

Pe 1 martie, cu doar 3 zile inainte de alegerile prezidentiale din Rusia, volumul Omul
fara chip, incredibila ascensiune a lui Putin de Masha Gessen va fi lansat oficial in 14 dintre
cele 17 tari care au cumparat pana in prezent drepturile de publicare. In SUA, Anglia,
Romania, Germania, Italia, Spania, Croatia, Olanda, Franta, Polonia, Suedia, Danemarca,
Norvegia si Finlanda aceasta carte va aparea simultan. Vladimir Putin, un obscur ofiter KGB,
avea sa fie propulsat in anul 2000 in fruntea Rusiei, intr-un moment de disperare, de camarila
lui Boris Eltin. Aparent lipsit de carisma si fara vreun program politic coerent, Putin se va
desprinde curand de tutela. Dovedind insa ca nu este omul de paie pe care si-l dorisera
promotorii sai, va incepe sa conduca tara cu mana de fier. Povestea lui Putin se impleteste cu
istoria contemporana a Rusiei si mai ales a unui oras emblematic pentru aceasta istorie: Sankt
Petersburg. Metropola rusa va fi martora, odata cu despartirea de trecutul sovietic, la
ascensiunea unui ofiter KGB ajuns viceprimar, apoi sef al FSB (urmasa a politiei secrete

14 | P a g e
 sovietice) si, in cele din urma, presedinte al
celei mai intinse tari din lume.
Volumul prezinta, zugravind contextul
istoric recent al Rusiei, o serie de cazuri si
evenimente relevante pentru ascensiunea
rapida a lui Putin. Jurnalista Masha Gessen
recurge, pentru a-si documenta volumul, la
numeroase interviuri, articole si reportaje, la
biografii oficiale sau nu, la carti de memorii,
emisiuni radio si tv, acte, contracte,
transcrieri de discutii, inregistrari video si
audio. Nu lipsesc nici studiile de caz: aflam,
printre multe altele, povestea Mariei Salie, o
disidenta din Sankt Petersburg obligata sa
fuga de furia lui Putin, a oligarhului
Berezovski, omul aflat in spatele ascensiunii
presedintelui, a primarului Sobceak, rapus
de un atac de cord suspect, a Anei
Politkovskaia, jurnalista antisistem
asasinata, ori istoria doborarii celui mai
bogat om din Rusia, fostul patron al companiei petroliere Iukos, Mihail Hodorkovski.
Aruncam o privire in culisele conflictului din Cecenia, ale atentatelor de la Mosc ova si
Beslan si al naufragiului submarinului Kursk, tot atatea momente negre pentru istoria recenta
a Rusiei.
Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate ca abia incepe...
Nascuta la 13 ianuarie 1967, Marsha Gessen, este jurnalista si autoare americana. S-a
nascut in Rusia, iar in 1981 s-a mutat in SUA impreuna cu familia. Se reintoarce la Moscova
– unde si locuieste la ora actuala – in 1991. Scrie atat in rusa, cat si in engleza si publica in
mod constant in The New Republic, New Statesman,
Granta si Slate. Masha Gessen este corespondentul rus
pentru publicatia US News & World Report.
Ot Pervogo Litsa (română: La prima persoană) este
o autobiografie a lui Putin carea a aparut in limba engleza
sub “First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by
Russia’s President” in 2011. Eu am citit-o in 2010 intr-o
verisiune “samizdat” fara sa cred un singur moment ca
ceea ce am citit nu este numai trecutul dar si prosibilul
viitorul acestei regiuni.
La prima persoană este bazată pe interviurile lui
Putin, si descrie începuturile umile, printre care primii ani
petrecuţi într-un apartament folosit în comun din Leningrad.
Născut in Balanţa, pe 7 octombrie 1952, “Volodik” sau
“Volodea” – cum îi spune familia, “Vovka”- cum îi spun

15 | P a g e
prietenii, “Vladimir Vladimirovici Putin”- cum i se spune oficial, a împlinit 61 de ani şi are o
poveste de viaţă care justifică pe deplin faptul că este…ceea ce este! Vladimir Vladimirovici
Putin s-a născut într-o familie săracă: tatăl, maistru şi invalid de război, mama administrator
şi bucătăreasă. Volodea a fost botezat în secret de către mama lui, împreună cu o vecină,
pentru a nu afla tatăl, care era membru de partid. Membrul cel mai interesant al familiei s-a
dovedit a fi bunicul, care îi supravieţuise lui Lenin şi Stalin, ca bucătar al lor: “A trăit chiar
mai mult decât Stalin”, spune Putin cu o mandrie adevarata.
Scrie Putin, citez:
“Viaţa mea e foarte simplă. Am terminat şcoala, am intrat la Universitate. Am
terminat Universitatea, am intrat în KGB. Am încheiat cu KGB-ul, din nou la Universitate.
De la Universitate, la Sobceak. De la Sobceak, la Moscova, la Departamentul Administrativ
al Kremlinului. După aceea, în aparatul preşedintelui. De acolo la FSB. După aceea, m-au
numit premier. În prezent, preşedinte în funcţiune. Asta-i tot!“.
Micului Putin nu prea i-a plăcut şcoala, i-a plăcut strada. Totuşi, a mers la şcoală când
avea aproape opt ani şi a început să-i placă atunci când s-a transformat într-un fel de…şef:
“Cât eram şef prin clasă îmi plăcea şcoala foarte mult. Dar a devenit clar că, pentru a
rămâne lider era nevoie de resurse suplimentare“. Pesemne, aceste învăţăminte ale copilăriei
i-au folosit, mai tărziu, în politică. Până în clasa a cincea, era unul din puţinii elevi, din clasa
sa de 45 de copii, care nu era încă membru al Organizaţiei tinerilor pioneri ai Uniunii
Sovietice, în mare parte datorită comportamentului său scandalos. În clasa a şasea a început
să ia sportul în considerare, sub formă de sambo şi judo. În tinereţea sa, Putin era dornic să
rivalizeze personajele ofiţerilor de informatii, ce apăreau pe ecranele sovietice.
La 16 ani (era în clasa a IX-a) s-a dus la KGB: dorea să se alature cat mai repede
posibil. KGB-ul l-a refuzatspunându-i să aştepte până va urma o facultate, preferabil de
Drept. În 1970, tânărul Putin se înscria la Universitatea din Leningrad (în prezent Sankt
Petersburg), oraşul natal, la drept internaţional. Foştii colegi spun despre el că era extrem de
serios, avea o minte strălucită şi era foarte rigid în modul de organizare a vieţii personale,
reuşind să decepţioneze
multe tinere care îi făceau
curte.
“Înrolat”, între timp, în
KGB, prima sa misiune
operaţională a fost modestă,
şi pentru îndeplinirea ei
“agentul-ucenic” nu trebuia
să plece din Leningrad. Putin
însă avea o idee fixă: dorea
să plece, cu orice preţ, în
străinătate. Până la realizarea
acestei idei, pleacă la
Moscova, pentru a se specializa la “şcoala de spionaj “a KGB”. Pe atunci, KGB-ul era condus
de faimosul Iuri Andropov
Putin învaţă artele marţiale şi să tragă la ţintă, dând dovadă de o abilitate deosebită in
ambele discipline. Concomitent cu antrenamentele, Putin se specializează şi în limbi străine,

16 | P a g e
în primul rând, în limba şi literatura germană. Este germanofil perfect si vorbeste o germana
excelenta. Cand a fost intrebat de rudele apropiate ce face, de fapt, la KGB , el şi-a dat
“definiţia”: “sunt expert în raporturile cu oamenii”. Viitoarei, foste soţii, Liudmila
(absolventă de filologie spaniolă şi fostă stewardesă pe curse interne), îi va spune că lucrează
la Miliţie!
În 1985, când Gorbaciov preia conducerea ţării, agentul Putin este trimis (împreună cu
soţia) “sub acoperire” la Leipzig, RDG, ca preşedinte al Asociaţiei de prietenie URSS-RDG.
Noua activitate îl ajută să facă spionaj industrial şi, datorită meritelor sale este înaintat, rapid,
la gradul de locotenent-colonel. Viaţă frumoasă în RDG: apartament de serviciu, maşină de
serviciu, o parte a salariului în mărci germane, o parte în dolari, bere (4 litri pe săptămână) şi
cremvurşti la discreţie! Adevarat vis pentru un cetatean sovietic.
Putin a făut unele greşeli în Germania, pentru că în 1990, înainte de reunificarea
Germaniei, este rechemat în ţară. În 1991, Asociaţia pe care o conducea va fi implicată într-
un scandal imobiliar. Cei care nu-l simpatizau pe Putin au presupus că acesta a jucat un rol
dublu. Nu se ştie dacă acuzaţia este adevărată, cert este că Putin a demisionat din KGB în
1991, mărturisindu-şi “amărăciunea provocată de prăbuşirea URSS”. După întoarcerea în
ţară, cu o parte a banilor cumpără un automobil “Volga”.
Se întoarce la Leningrad, unde, aproape şase ani (o perioadă a fost şi prorector al
Universităţii leningrădene), va fi cel mai apropiat colaborator al primarului reformist Anatoli
Sobceak (poreclit “Naşul”, deoarece ştia prea multe despre Putin), decedat subit cateva zile
inainte de alegerea lui Putin ca Presedintele Rusiei, oficial atac de cord, conform autopsiei
otravit cu mercur.

La primărie, Volodea, va aşeza pe peretele biroului tabloul lui Petru cel Mare (
“întâmplător” din perioada marilor reforme…) dar, un scandal îi va lua avântul: este acuzat
de implicare în exportul de metale neferoase, în schimbul unor produse alimentare (cele din
urmă nu au mai ajuns niciodată la Leningrad). Însă, cineva acolo sus îl iubeşte pe Putin, care
reuşeşte să scape “curat şi perfect uscat”.
În 1996, fostul agent secret este chemat la Moscova, perioada următoare dedicând-o
consolidării alianţei cu apropiaţii lui Elţin. Din acel moment, în calea carierei sale politice nu
mai exista nici un obstacol: în iulie 1998 este numit şeful FSB (succesorul KGB-ului), în
martie 1999 devine secretarul Consiliului de securitate al Kremlinului, iar în august 1999
Elţin îl scoate pe Putin, ca din joben, pentru funcţia de premier şi îl prezintă drept “omul
capabil să unească acele forţe care vor da naştere Rusiei Mari a secolului XXI”. Lovitură de
teatru: la 31 decembrie 1999, cu câteva ore înaintea sosirii noului mileniu, Elţin demisiona şi
îi înmâna lui Putin, în faţa camerelor TV, celebra servietă cu coduri ale arsenalului nuclear
rus, desemnându-l succesorul său (până la prezidenţialele din cursul anului 2000, la care a
ieşit victorios). Puteti citi mai multe intr-un articol publicat de mine in Politeia Veche la data
de 16 iunie 2010 – Cetăteanul Putin, prietenul Europei

17 | P a g e
Limbajul nonverbal si comportamentul in societate:

In opinia specialistei în limbajul trupului, Brenda Connors de la Pentagon, modul în

care merge Vladimir Putin arată “un bărbat care luptă pentru a avansa. Această instabilitate
este compensată printr-o nevoie acută de control intern, pe care o manifestă etalându-şi
forţa”.2

Ochii l-au ajutat sa-si construiasca legenda. Aproape fiecare dintre cei care l-au intalnit
personal pe Vladimir Putin a fost impresionat de ochii lui “glaciali, de un albastru-gri”. Dar
acestia sunt doar una dintre mastile pe care ofiterul KGB, aflat de 14 ani in fruntea Rusiei, a
invatat sa le foloseasca atat de bine.
Portretul mediatic al barbatului de otel nu este fidel personalitatii reale a lui Vladimir Putin.
Descris de ceilalti mari lideri politici ai lumii, presedintele Federatiei Ruse arata altfel in
culise.
Antrenamentul
“Testul KGB” – asa a ajuns sa fie cunoscuta in elita politica occidentala incercarea de a
sustine privirea lui Vladimir Putin fara sa fii tu cel care coboara primul ochii. Cel mai
deranjant pentru interlocutor este ca Putin clipeste foarte rar. Postura sa corporala, fie rigida,
fie studiat plictisita, este intotdeauna foarte controlata atunci cand de fata sunt fotografi sau
cameramani.
Madeleine Albright, primul inalt oficial american care s-a intalnit cu Putin dupa ce acesta a
devenit presedintele Rusiei, a remarcat ca, in timpul concertelor Putin “statea nemiscat si cu o
figura impietrita. Mi-a amintit de vorbele lui Lenin: nu pot asculta muzica prea des. Iti

2
Idem 1

18 | P a g e
afecteaza nervii si te face sa spui lucruri stupide si naive”.
Crescut intr-un cult pentru serviciul militar, Vladimir Putin a visat din copilarie sa lucreze
pentru KGB. Educatia si antrenamentul primit in cei 16 ani in care a activat in serviciul secret
al Uniunii Sovietice si-au pus amprenta pe felul in care presedintele Rusiei actioneaza astazi
si relationeaza cu partenerii sai de negocieri.
Seductia
Exploatarea unor aspecte din biografia personala a interlocutorului este un instrument de
seductie frecvent utilizat de Vladimir Putin. Tot intr-o intalnire cu Albright, Putin a folosit
istoria traumatizanta a familiei acesteia pentru a-si sustine abordarea in razboiul din Cecenia:
“evident constient de trecutul meu, mi-a spus ca Rusia actioneaza asa cum mi-as fi dorit sa
actioneze Europa impotriva nazistilor”.
In cazul lui Tony Blair, Putin a mizat pe exceptionalismul britanic atat de drag premierului
laburist: “Ne-a dus sa vedem o opera despre 1812 si infrangerea lui Napoleon in fata rusilor.
Era inaltator sa te bucuri cu rusii in vechea loja a tarului, in timp ce steagul francez era calcat
in picioare. Dupa acel moment Putin a devenit prietenul nostru; cel putin pentru o vreme”.
Lui Bush jr. i-a povestit despre crucea pe care i-o daruise Maria Ivanovna, mama lui, si care a
fost singurul obiect salvat intact dintr-un incendiu devastator al casei sale de vacanta.
Religiosul presedinte american a fost prada usoara astfel ca, dupa acea prima intalnire din
2001, a declarat ca l-a privit pe Putin in ochi „si am putut sa-i inteleg sufletul”.
Putin si Tony Blair in 2000 (sursa: The Telegraph)
De altfel,
in primii sai
ani la Kremlin,
Vladimir Putin
a fost primit cu
simpatie si
chiar sustinut
de o parte
dintre liderii
occidentali: in
primul rand de
Silvio
Berlusconi,
apoi de Tony Blair care a mers departe cu acest sprijin, sau de Jacques Chirac. Era o perioada
in care Putin “admira Statele Unite si dorea o relatie stransa cu americanii”.
Complexul
Mai tarziu insa, in relatiile personale dintre liderii americani si ofiterul de la Kremlin a aparut
si a crescut suspiciunea de o parte, si frustrarea de cealalta parte. Hillary Clinton, cea care a
avertizat in privinta intentiilor Rusiei de “resovietizare a regiunii”, obisnuia sa imite pentru
prieteni postura specifica lui Putin, cu picioarele departate si bine infipte in pamant, care
seamana cu cea a unui cowboy gata sa traga.
Tony Blair a intuit de timpuriu frustrarea crescanda a lui Putin. Dupa atacurile teroriste din 11
septembrie 2001, Blair a fost sunat de Vladimir Putin: “Presedintele rus, desi isi manifesta
sprijinul, voia sa afirme „V-am spus eu!”, referitor la extremismul islamic de dupa razboiul

19 | P a g e
sau din Cecenia, care atrasese critici dure din partea Vestului”.
Criticile Vestului au continuat in special in privinta „tendintelor nedemocratice si tarist-KGB-
iste” a presedintiei lui Putin. Frustrarea s-a transformat cu trecerea anilor, si cu avansarea
proiectului scutului vestic anti-racheta, intr-un adevarat complex de inferioritate: „Putin
devenise plin de resentimente si s-a plans ca a fost exclus de la masa celor mari si ca nu este
tratat cum trebuie de catre americani”.
In 2006, dupa o conferinta de presa, britanicii realizasera deja “cat de adanc este sentimentul
[lui Putin] ca Rusia a fost pur si simplu ignorata de Statele Unite si cat de serioasa este
hotararea lui ca americanii sa inteleaga la un moment dat ce greseala au facut”.
Abordarea lui Barack Obama, cel de-al treilea presedinte american care a incercat sa
normalizeze relatia cu presedintele rus, nu a ajutat deloc astfel ca, intr-un discurs, Vladimir
Putin a identificat limpede dusmanul: ”[Occidentalii] ne-au mintit de nenumarate ori, au luat
decizii pe la spatele nostru si ne-au pus in fata faptului implinit”.
Aroganta
Cu trecerea anilor si aparitia obisnuintei de a se afla in postul de comandant suprem,
inflexibilitatea inradacinata de antrenamentul KGB in Vladimir Putin a inceput sa dispara,
lasand loc
arogantei. „Era
modest si
cuminte prima
oara cand l-am
intalnit. Dar de
fiecare data
cand il vizitam
la vila lui, avea
tot mai multe
ajutoare pentru
caii sai si traia
intr-un lux tot
mai mare”,
povesteste
Jonathan
Powell, seful
de cabinet al
premierului
britanic.
Presedintele SUA, premierul britanic si Vladimir Putin (sursa: Reuters)

Nici mediul specific Kremlinului nu l-a ajutat pe Putin sa-si infraneze ego-ul: „mergeam cu
Vladimir pe frumoasele coridoare”, povesteste Tony Blair si, „intr-o situatie similara in
Marea Britanie, as fi fost salutat de oameni, m-as fi oprit sa-i salut si sa strang maini. Cu
Vladimir, am observat ca oamenii se dadeau un pas in spate cand se apropia; nu din teama, ci
cu veneratie si respect.”
In 2006, Angela Merkel a incercat sa-l convinga pe Putin, ulterior unei sedinte comune a

20 | P a g e
guvernelor Germaniei si Rusiei, ca ministrii trebuie tratati cu respect, nu cu dispret. Nu a
reusit. Astazi, cele mai importante decizii ale Kremlinului sunt luate intr-un cerc foarte
restrans format din Nikolai Patrushev, seful Consiliului de Securitate si ofiter KGB, Sergei
Ivanov, seful administratiei prezidentiale si ofiter KGB, Aleksander Bortnikov, seful FSB-
ului si ofiter KGB.
Stilul de negociere
Relatia dintre cancelarul Germaniei si Vladimir Putin este una speciala, dar nu mai
putin dificila. Merkel a fost olimpica internationala la rusa, in timp ce acoperirea lui Putin ca
ofiter KGB la Dresda a fost cea de traducator de germana. Fetele presedintelui rus au urmat la
Moscova scoala germana. Caderea zidului Berlinului a marcat inceputul dezmembrarii
Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului in descrierea lui Vladimir
Putin. Acelasi eveniment a insemnat libertatea pentru Angela Merkel si debutul carierei sale
politice.
Angela Merkel este singurul politician european pe care Vladimir Putin il respecta si, cu
toate acestea, stilul sau de negociere foloseste orice truc (NU ARE SCRUPULE)chiar si
atunci cand Merkel ii este partener. Putin, Merkel si catelul Koni (sursa: Reuters)
In 2007, in
timpul unei
vizite a
cancelarului
german la
resedinta lui
Putin de la
Marea
Neagra, Koni,
cainele urias
si negru al lui
Putin a fost
lasat sa intre
in camera de
discutii din
care
cameramanii
nu iesisera
inca. Serviciul
de protocol al nemtilor ii anuntase anterior pe rusi ca Angela Merkel se teme de caini. Nu a
contat. Acest stil este practicat de Putin inca de la inceputurile sale la Kremlin, pe rand
cazandu-i victima Tony Blair sau Madeleine Albright. Povesteste cea din urma: „Primele sale
comentarii in momentul in care am ajuns la Kremlin s-au concentrat asupra insignelor mele,
care infatisau doua baloane de aer cald. Am spus ca simbolizau modul in care cresteau
sperantele legate de Rusia. A zambit, apoi figura sa a devenit serioasa si s-a intors spre
camere spunand: <<Statele Unite duc o politica de presiuni asupra noastra in problema
cecena>>. Imediat ce presa a plecat, a zambit usor inca odata, spunandu-mi: am declarat asta

21 | P a g e
astfel incat criticii dumneavoastra de acasa sa nu va atace pentru ca nu sunteti ferma”.
Furia controlata
In ciuda atitudinii sale exterioare aparent austere (de exemplu, la evenimentele publice
Putin doar isi inmoaie buzele in paharele cu alcool), Vladimir Putin este un individ
temperamental. In 2007, in timpul unei intalniri cu unul dintre jurnalistii revistei Time, Putin
a avut o izbucnire de furie: „Toata lumea crede ca e ok sa te iei de rusi. Rusii sunt inca putin
salbatici sau tocmai s-au dat jos din copaci si probabil au nevoie de o tunsoare... sau sa isi
spele mizeria din barba”.
Un an mai tarziu, intr-o discutie despre razboiul din Georgia, Bush jr. i-a reprosat ca
trebuia sa se astepte ca presedintele georgian sa reactioneze, stiut fiind ca Saakashvili e un tip
temperamental. “Si eu sunt temperamental”, i-a replicat Putin lui Bush. Nu rare au fost
momentele cand, in intalnirile cu usile inchise, presedintele rus a fost presat de liderii
europeni pe tema libertatii cuvantului. De fiecare data reactia lui Putin a fost o replica
nervoasa. „Vorbeste mult, uneori fara oprire. Cateodata devine emotional si incearca sa te
intimideze cu un amestesc de furie autentica dar si calculata”.
Un ofiter bine antrenat, ranit in amorul propriu, izolat in coconul puterii pe care o
detine de 14 ani si dornic de revansa: acesta este omul care conduce Rusia in prezent.
„Imi displace Putin pentru ca nu-i plac oamenii. Ne dispretuieste. Ne percepe ca pe un
mijloc de a obtine si a pastra puterea personala”, scria in 2004 jurnalista rusa Anna
Politkovskaia. „Suntem nimeni, in timp ce el, pe care sansa l-a ridicat in varf, este astazi Tar
si Dumnezeu”.
* Nota: Toate informatiile si citatele din acest articol provin din autobiografiile lui Tony
Blair, Madeleine Albright, George W. Bush, Jonathan Powell, din biografia Angelei Merkel
(de Gerd Langguth) si din articolele semnate de Adi Ignatius (Politico) si Noah Barkin
(Reuters). http://www.timpul.md/uploads/modules/news/2013/09/47820/658x0_putin.jpg
În iunie 2005, Vladimir Putin a observat un inel cu diamant pe degetul lui Robert Kraft,
proprietarul echipei de fotbal american „New England Patriots”. Kraft era în vizită la Sankt
Petersberg în cadrul unei adunări a oamenilor de afaceri şi inelul avea o valoare de 25.000 de
dolari. Putin i-a cerut să-l scoată pentru a-l examina, apoi şi l-a pus pe deget şi a spus: „Aş
putea omorî pe cineva cu aşa ceva pe deget”. Apoi, după spusele martorilor, a pus inelul în
buzunar, şi-a chemat un bodygard şi a părăsit încăperea. La trei luni după incidentul legat de
inelul lui Robert Kraft, în timp ce vizita Muzeul Guggenheim din New York, lui Putin i-a fost
prezentat replica unui pistol automat Kalaşnikov din sticlă, care era plin cu vodcă. Conform
unui biograf, Maşa Gessen, Putin i-a făcut un semn uneia din gărzile sale, care surprinzător
pentru toţi cei prezenţi, pur şi simplu a luat obiectul dorit de şeful său. Calcă în picioare
regulile sociale Asemenea incidente, ne vorbesc din start despre o caracteristică importantă
personalităţii sale: Putin nu se simte subiect al regulilor ordinare sociale, ceea ce ne sugerează
că el nu are tradiţia de a respecta chiar şi reguli mai importante – spre exemplu cele stabilite
în cadrul Acordului de la Minsk. Pentru a fi oneşti până la capăt, Putin consideră că
Occidentul a încălcat acorduri cu mult mai mari, avute cu Rusia, privind integritatea
imperiului pe care el l-a servit în trecut. Imaginile cu soldaţi NATO care patrulează hotarele
Rusiei pe teritorii care cândva au aparţinut formal URSS este iritantă pentru el. În mod
similar, flirtul fostelor colonii, cum ar fi Georgia şi Ucraina, cu calitatea de membri NATO
este foarte enervant pentru el. Din perspectiva sa distorsionată, Putin crede că are dreptul de a
22 | P a g e
încălca reguli mai triviale privind proprietatea privată, pe care el o vede ca un concept al
Occidentului slab şi decadent. Dispreţul îi erodează empatia, ingredient esenţial în negocieri
Un al doilea aspect esenţial al personalităţii sale este dispreţul, În cadrul unei şedinţe comune
a guvernelor miniştri rus şi german în Siberia, în 2006, cancelarul german Angela Merkel l-a
dojenit pe Putin că ar trebui să-şi trateze miniştrii cu respect, nu cu dispreţ. Sfidarea este
emoţia rezervată pentru cei pe care îi privim ca inferiori, şi este foarte probabil că Putin
priveşte Occidentul - mai ales Europa de Vest - ca inferior în multe privinţe, şi mai ales din
punct de vedere militar. În acelaşi timp, dispreţul este o emoţie foarte problematică deoarece
ea erodează empatia. Empatia este un ingredient esenţial pentru negociere: compromisurile şi
încrederea apar atunci când oamenii încep să vadă lucrurile din diferite unghiuri de vedere.
Dar dispreţul exclude posibilitatea altor perspective şi obiectul dispreţului este privit anume
aşa – doar în calitate de obiect. Obiectele nu au puncte de vedere. Teama de pierdere a puterii
Există un al treilea factor care caracterizează psihologia lui Putin: frica. Un om mic, cu pielea
subţire, care a crescut în sărăcie în Leningrad este chinuit de amintiri despre foamete şi
moarte, el personal a fost martor la ceea ce pentru el a fost o altă catastrofă – colapsul Uniunii
Sovietice. Indubitabil, Putin suferă de emoţiile de tortură ale oricărui autocrat – frica de a
pierde puterea şi consecinţele unui asemenea scenariu. Şi această frică nu este abstractă. El a
trecut prin coşmarul unui agent KGB atunci când o mulţime de protestatari est-germani au
luat cu asalt sediul unde se afla el în Dresden în 1989. Ca rezultat, el poate uşor să-şi
imagineze un asemenea scenariu în ţara sa dacă va slăbi din controlul său de fier, susţine
psihologul. Prea multă putere pentru o perioadă prea lungă, i-au modificat felul în care
gândeşte până la situaţia în care ego-ul său şi ţara sa e aceeaşi, Oamenii se dedau unor acţiuni
mari şi uneori distrugătoare pentru ei înşişi pentru a-şi proteja ego-ul. De aceea atitudinea
umilitoare în relaţia cu Putin şi Rusia trebuie exclusă din limbajul diplomatic. Oamenii se
comportă mai puţin defensiv şi în concluzie, mai puţin distrugător cu ei înşişi, atunci când
ego-urile nu le sunt ameninţate şi punctele lor cheie sunt evidenţiate. Dar nu contează câtă
laudă va fi adusă Rusiei, dispreţul ei faţă de Occident nu va fi dizolvat. Prin eliminarea
umilinţei se poate doar reduce din posibilitatea unor acte dezastruoase de protecţie al ego-ului
din partea lui Putin. Unicul lucru care îl va face pe Putin să se oprească din încercările de a
salva diaspora vorbitoare de limbă rusă din ghearele Occidentului este fermitatea Europei şi a
SUA şi descurajarea Rusiei de a acţiona agresiv. Începutul utilizării limbajului dur, care va
aminti de Războiul Rece, va costa scump.
Cu ocazia aniversarii a 15 de „domnie autoritara” a lui Vladimir Putin in Rusia,
publicatia germana Zeit ne aminteste din nou despre versiunea alternativă a biografiei
sale, ascunsa de Kremlin si potrivit careia actualul președinte al Rusiei a crescut în
familia unor părinți adoptivi, în timp ce mama lui biologică încă trăiește în Georgia.
Martorul principal al publicației germane este un cecen, care apare în materialul sub
pseudonimul Rustam Daudov. Acum acesta locuieste in Europa de Vest. Site-ul ziarului pune
la dispoziție şi filmul interviului cu Vera Putina, locuitoare a satului georgian Metechi si care
declara ca este mama biologica a președintelui rus.
În 2000, în ajunul alegerilor, pe care Putin le-a câștigat cu o majoritate de voturi în
primul tur, Daudov spune ca urma sa transmita probele jurnalistului rus Artiom Borovik. Cu
toate acestea, pe 9 martie a aceluiași an, Borovik și omul de afaceri cecen Zia Bazhaev au
murit într-un acc

23 | P a g e
ident de avion. Aparatul zbura la Tbilisi. Întâlnirea nu a mai avut loc. Conform Zeit,
„tatăl jurnalistului Artiom Borovik a acuzat FSB-ul de accident. El crede că fiul său a fost
ucis în legătură cu o ancheta în curs de desfășurare la momentul respectiv.”
Ulterior, Daudov a sperat că grupul media din Turcia – Ihlas Holding va prelua si relata
pe larg subiectul, „și apoi, probabil, şi mass-media rusă îi va acorda atenție” – scrie ziarul.
Cu toate acestea, după publicarea într-unul din ziarele turcești și intervenția Ambasadei
Rusiei, filmul a fost anulat. Cauza ar fi „Blue Stream”, conducta care urma sa ajute Turcia in
rezolvarea problemelor din sectorul energetic.

Mai târziu, Daudov a fost în contact de un jurnalist italian -Antonio Russo. Acesta a sosit in
Georgia unde a obtinut filmul despre Vera Putina. În octombrie 2000, în dimineața de după
întâlnirea cu Daudov, de la care a obtinut inregistrarea video, Antonio Russo a fost găsit mort
la 35 km de la Tbilisi. Din camera hotelului sau au dispărut telefonul său celular, laptopul si
caseta video.

24 | P a g e
 Crimă nu a fost investigata până la sfârșit, doi dintre politistii georgieni care au
investigat cazul fiind fost ucisi si ei.
Redactia Zeit a trimis o adresa administrației prezidențiale la Kremlin, cerand un
comentariu cu privire la declarația Verei Putina. Primele cuvinte ale responsabilului la telefon
au fost: „Of, acesta este un subiect dificil”. Dupa care a spus că astfel de informații pot fi
comentate doar de secretarul de presă personal – Dmitri Peskov.
Când secretarul de presă a fost întrebat despre copilăria președintelui si posibila
legatura a statului rus cu moartea lui Bazhaev, Borovik și Rousso, purtătorul de cuvânt a tacut
câteva zile. Ulterior a transmis oficial ca singura informatie cunoscuta despre biografia lui
Vladimir Putin este publicata pe site-ul oficial al Kremlinului.
Cu toate acestea, exact la zece zile de la primirea cererii de la jurnalistii germani despre
copilaria lui Putin, o revista ruseasca publica o coloana semnata de președintele rus in care se
fac precizari detaliate despre părinții săi oficiali.
În februarie, jurnaliștii de la Zeit au vizitat-o pe femeia în vârstă de 88 de ani, Vera
Putina, din satul Metekhi. Rudele femeii au spus că „oameni din serviciile speciale” i-au
interzis să vorbească cu reporterii. De asemenea, rudele ei sunt convinse ca in urma cu cativa
ani, serviciile de securitate rusești, sub masca unor ofițeri de poliție georgieni și asistente
medicale i-au luat femeii probe de sânge, și apoi au dispărut din nou. Anterior, cum declara
Vera Putina, i-au fost confiscate toate fotografiile și dovezile că Vladimir Putin este fiul ei.
Singura fotografie reală, care
probabil il arata pe fiul Verei Putina la
varsta de trei ani, se afla în posesia lui
Rustam Daudov.
Antropologul Andrea Voigt a
comparat această imagine cu o
fotografie oficiala a președintelui rus
de la vârsta de 14 ani. Concluzia ei:
„există indicii că baietelul in varsta de
3 ani si cel de 14 ani nu sunt una și
aceeași persoană. Linia sprancenelor si
forma ochilor sunt diferite. Totuși,
probabilitatea ca baietelul de 3 ani sa
fie președintele rus nu poate fi exclusa
total, a spus expertul.
Ce sustine femeia presupusa a fi
mama biologica a lui Vladimir Putin?
Vera Putina relateaza că, în 1999, a
văzut la televizor chipul lui Vladimir si
l-a recunoscut drept fiul său. Potrivit ei,
„Vova” a locuit în Metekhi pana la zece ani, iar apoi a fost trimis la bunicii sai, care trăiau în
Rusia, în orașul Ocer din regiunea Perm.
Acest lucru este confirmat de inregistrarile școlii locale, în conformitate cu care, între
1959-1960, acolo a studiat Vladimir Putin, un etnic „georgian”.

25 | P a g e
Politica externa:
Introducere
Centrul Național pentru Controlul de Stat al Apărării de la Moscova a găzduit pe 13
ianuarie 2015 o reuniune/teleconferință a Ministrului Apărării și personalului de comandă al
Forțelor Armate din FR. În cadrul ședinței au fost discutate aspectele cheie ale obiectivelor și
strategiilor destinate pentru a face față provocărilor cu care Rusia s-ar putea confrunta în anul
2015. În cadrul acestei ședințe, ministrul Apărării, Gen. Sergey Shoigu a subliniat necesitatea
creșterii capacității forțelor armate naționale în toate direcțiile strategice și îmbunătățirea
calității formării trupelor. El a menționat, de asemenea, că planul de apărare strategică a
Federației Ruse pentru perioada 2016-2020 trebuie să fie elaborat în acord cu prevederile noii
doctrine militare a Rusiei – dată publicității de Kremlin la sfârșitul anului trecut (26
decembrie 2014) și la care ne vom referi mai pe larg în cele ce urmează.
De asemenea, în cadrul reuniunii menționate au fost abordate o multitudine de
probleme-cheie destinate să se armonizeze cu prevederile noii doctrine militare. A fost
analizat stadiul îndeplinirii sarcinilor trasate de comandamentul suprem al FR pentru 2014 și
au fost trecute în revistă obiectivele pentru continuarea reformei armatei în anul 2015; au fost
revăzute sursele de finanțare, stadiul de dotare a Forțelor Armate cu armament modern,
îmbunătățirea infrastructurii militare; comandanții din teritoriu au readus în discuție problema
asigurării de locuințe și securitate socială a militarilor, în ce măsură aceasta a putut fi
rezolvată în anul 2014 și care sunt obiectivele pentru anul în curs. Ministrul apărării și-a
anunțat subordonații că în 2015 va continua seria de inspecții inopinate a capacității de luptă
a trupelor, vor fi organizate un număr record de training-uri și exerciții militare – peste 4000
– ale forțelor ruse sau în colaborare cu partenerii din Organizația Tratatului de Securitate
Colectivă. De asemenea, este planificat a deveni operațional cel de-al 330-lea centru de
pregătire militară pentru forțele de infanterie, trupe aeropurtate și navale (în cadrul bazei
militare de la Ashuluk, Astrakhansky

26 | P a g e
a Oblasti), amenajarea unui nou cartier de locuințe pentru personalul militar al bazei rusești
201 din Tajikistan, crearea de centre de training pentru trupele din cadrul serviciilor special
ale armatei.
Contextul geopolitic al adoptării
Președintele Vladimir Putin și-a pus semnătura pe noua doctrină militară a Federației
Ruse în contextul crizei politice din Ucraina (metamorfozată – și cu ajutorul Rusiei – în
conflict armat prelungit în regiunea estică, ceea ce a determinat o deteriorare gravă a relațiilor
cu Statele Unite, Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), precum
și a schimbărilor survenite în cadrul relațiilor internaționale și a mediului internațional de
securitate. Cu toate acestea, doctrina păstrează caracteristica defensivă în ton și conținutul
său, în ciuda unor modificări/adăugiri la prevederile doctrinei militare din 2010, păstrând în
esență cele mai multe dintre elementele sale de bază.
Context global: Ultimul deceniu (cu o accelerare în cea de-a doua sa jumătate) a fost
caracterizat de o creștere a tensiunilor la nivel internațional, generată de redefinirea
intereselor economice ale marilor puteri în congruență cu interesele noilor puteri emergente.
Cursa pentru exploatarea principalelor categorii de resurse (în special cele energetice – petrol
și gaze) combinată cu unele erori strategice ale SUA s-a concretizat în crearea/re-crearea unor
falii geopolitice și a unui climat socio-economic și politic ce a pus capăt perioadei de
expansiune economică, integrare și parteneriat european care a început odată cu finalul
regimurilor comuniste din Estul Europei și căderea Zidului Berlinului în 1989.
Instabilitatea socială se instalează acolo unde sistemul politic se dovedește incapabil să
se adapteze la schimbări în acord cu așteptările populației. Instabilitatea și contagiunea
socială se potențează eficient una pe alta. Pe aceasta au mizat și organizatorii ”Primăverii
arabe”. Care a triumfat doar pentru a sfârși la fel de dramatic din lipsă de alternative viabile
de schimbare. În consecință, instabilitatea s-a propagat din nordul Africii până în Orientul
Mijlociu și a germinat semințele noului val de terorism islamic, mai radical, mai determinat și
mai feroce. Din acest tablou se disting două componente cu impact important asupra regiunii:
- conflictul din Siria – față de care opinia Moscovei s-a situat de la început la antipodul
celei a SUA, date fiind relațiile bilaterale ruso-siriene, dar și o posibilă dorință de revanșă
din partea Rusiei pentru a compensa votul din Consiliul de Securitate al ONU privind Libia,
ce a adus FR ascensiunea mult râvnită în WTO dar și sfârșitul regimului lui Gadaffi, un
vechi prieten și partener al Rusiei.
- ascensiunea Statului Islamic – ce a ruinat speranțele unui Iraq stabil după retragerea
trupelor NATO și a devenit principala amenințare de securitate nu doar pentru Orientul
Mijlociu și Apropiat ci și pentru Uniunea Europeană, dar și regiunea Caucazului aflată în
sfera de influență a Rusiei.
Schimbarea tot mai rapidă a contextului internațional este o consecință a
interdependențelor generate de globalizare, precum și un rezultat al unor profunde
transformări politice, economice, sociale și, mai presus de toate, tehnologice, fiecare din
acestea cu noile sale provocări. În condițiile în care tot mai multe state și economii emergente
devin actori regionali în cadrul unor alianțe cu vocație globală, efectul acestor modificări sunt
greu de cuantificat cu exactitate, deoarece sunt rezultatul unor factori încă insuficient înțeleși
și ca atare cu consecințe mai greu de prevăzut și contracarat.

27 | P a g e
 Context regional – Pe fondul unei Uniuni Europene slăbite economic de politicile de
austeritate care nu au avut efectul scontat, ba dimpotrivă au agravat discrepanțele economice
dintre state și au alimentat atitudinile eurosceptice, Estul Europei – în ciuda declarațiilor
încurajatoare de la Bruxelles – este văzut/perceput ca o importantă piață de desfacere și un
furnizor de mână de lucru ieftină, ce vine însă la pachet cu problemele asociate numărului
mare de emigranți. Un amalgam de îngrijorare crescândă cu privire la reducerea procentelor
de creștere economică și criticile tot mai fervente cu care se confruntă corporațiile
transnaționale acuzate de maximizarea profiturilor pe termen scurt în detrimentul beneficiilor
sociale pe termen lung.
De remarcat faptul că:
• aspirațiile europene ale unor țări precum Republica Moldova, Ucraina sau Georgia,
deși aplaudate și încurajate la nivel teoretic, sunt destul de complicat de pus în practică și sunt
un generator de disensiuni chiar în rândul liderilor Uniunii Europene – aspect ce nu poate
decât să bucure FR ce își dorește menținerea acestora în propria sferă de influență sau cel
puțin într-o zonă gri cu influență din ambele părți (privind pârghiile economice e ușor de
dedus cine ar fi în acest caz cel mai câștigat). Mai în condițiile în care vorbim de țări cu un
grad ridicat de corupție la nivelul instituțiilor guvernamentale.
• amplasarea elementelor scutului anti-rachetă în România și Polonia (ca parteneri
strategici ai NATO) a produs nemulțumirea deloc mimată a Kremlinului, care atenționa în
2012 prin vocea vice-premierului Dmitry Rogozin că NATO este la un pas de a trece de linia
roșie ce va provoca un răspuns ferm din partea Rusiei. Iar acest pas a fost făcut în momentul
debarcării președintelui Yanukovich. Răspunsul – anexarea Crimeei și alimentarea unui
conflict separatist pe termen lung.
• atacul speculativ de pe piața de capital care a dus la devalorizarea gravă a rublei a avut
un impact mult mai serios decât s-a constatat inițial, potențat și de sancțiunile impuse Rusiei
de Occident, perioada de recuperare necesară fiind de 1 – 1½ ani conform analiștilor
economici de la Moscova și reprezentanților Ministerului Economiei.
Elemente constitutive – repere și observații
Doctrina militară respectă prevederile Constituției Federației Ruse și ia în considerare
principalele dispoziții conținute în următoarele documente programatice: Conceptul de
dezvoltare socio-economică pe termen lung al Federației Ruse până în 2020, Strategia de
securitate națională a Federației Ruse până în 2020, precum și dispozițiile relevante ale
Concepției Politicii Externe a Federație Ruse, Doctrina maritimă a Federației Ruse pentru
perioada de până în 2020, Strategia de Dezvoltare a Zonei Arctice a Federației Ruse și alte
documente strategice de planificare pe termen mediu și lung.
Strategia militară a unui stat se conturează în funcție de obiectivele politice ale
guvernului, nivelul de dezvoltare al complexului militar-industrial și cel de modernizare a
armatei, precum și misiunile specifice atribuite forțelor armate. Strategia militară la rândul
său decide modul de gestionare a unui conflict (război) și rolul forțelor armate pentru
asigurarea apărării statului pe termen scurt, mediu și lung. Aceasta stabilește forma, tipul,
organizarea, precum și principiile teoretice de planificare a acțiunilor strategice ale forțelor
armate. Aceasta, de asemenea, oferă fundamentul analitic pentru studierea teoriilor din
domeniul aplicațiilor strategice, caracteristicile tipurilor de război, precum și capacitatea de a

28 | P a g e
evalua capacitatea unui stat de a duce un război împotriva potențialilor inamici. Strategia
militară reprezintă un cadru teoretic și un liant al unor componente din politica internă și
externă, legislație, economie, istorie, știință și forțele militare.
Modificarea Doctrinei militare a Federației Ruse s-a făcut în acord cu decizia
Consiliului de Securitate al FR din 5 iulie 2013. Versiunea finală a documentului a fost
aprobată în cadrul reuniunii Consiliului de Securitate al FR din 19 decembrie 2014.
Reprezintă noua doctrină o schimbare radicală a paradigmei de securitate a Rusiei ? Cel mai
probabil nu, fiind mai degrabă a adaptare din mers la evenimentele globale din ce în ce mai
dinamice și fluide. Dar să nu anticipăm.
Prima și cea mai importantă modificare a documentului, față de versiunea din 2010,
este – dincolo de asumarea existenței unui conflict de valori pe axa Est – Vest, un conflict
ideologic în care regăsim Rusia ca depozitar și promotor al valorilor creștine ale umanității
versus Occidentul decadent – specificarea clară a ideii conform căreia competiția globală
(aflată în creștere) pentru resurse, piețe de desfacere etc. poate fi o sursă de conflict militar.
De asemenea, doctrina din 2014 anunță că procesele de integrare economică, în unele regiuni,
produc tensiuni periculoase pentru securitate, cu trimitere desigur spre cele două Uniuni –
Europeană și Eurasiatică, dar și la conflictele din regiunea Asia-Pacific.
În plus, nu sunt omise amenințările de tip cyber-war, cu precădere cele ce ar putea avea
ca țintă infrastructurile critice ale Rusiei. Această viziune pare a fi una asemănătoare celei din
Războiul Rece, căci, avem aproape toate elementele componente: amenințări ideologice,
confruntarea blocurilor militar-politice, războiul informațional. De asemenea, în doctrina din
2014, un rol deosebit este oferit regiunii Arctice, unde Rusia se va întări militar, dar în același
timp va încerca să coopereze cu statele Consiliului Arctic pentru delimitarea frontierelor
maritime și implementarea unor măsuri de protecție a mediului înconjurător[9]. Bunăoară,
deja în ianuarie 2015 a fost formată prima brigadă tereastră arctică și urmează a fi formate
forțele aeriene arctice și forțe de apărare antiaeriană. În final, o noutate importantă în
cooperarea internațională este apariția BRICS-ului pe post de partener principal pentru
cooperare în domeniul securității și dispariția NATO din lista partenerilor de cooperare și
plasarea sa pe lista amenințărilor de securitate.
Sporirea capacităților militare ale NATO din ultimele două decenii și extinderea
Alianței spre frontierele ruse a fost încă de la început percepută ca una dintre principalele
amenințări externe la adresa securității statului rus, oficialii de la Moscova clamând aceasta în
mod constant, obiecții ce nu au depășind însă nivelul declarațiilor politice și diplomatice,
fiind considerate mai degrabă un mod de a pune presiune pe negocierile dintre Federația Rusă
și SUA/UE. Garanțiile cerute constant de Rusia referitor la instalarea elementelor scutului
anti-rachetă din România și Polonia s-au dovedit a fi o pretenție imposibil de satisfăcut de
către Administrația de la Washington și Congresul SUA. În aceste condiții și a degradării
constante a nivelului de încredere între cele două părți, putem spune că nu a constituit o
surpriză că extinderea NATO și întărirea capabilităților Alianței nord-atlantice în Europa au
fost incluse pe lista principalelor pericole pentru securitatea și apărarea rusă. În fond, merită
amintit că doctrina militară din 2010 fusese reformulată într-un context cu totul diferit de cel
actual, mai exact în timpul mandatului președintelui Dmitry Medvedev (2008 – 2012) după
mediatizata ”resetare” a relațiilor bilaterale Rusia – SUA.

29 | P a g e
 Alte amenințări externe enumerate în doctrina revizuită includ dezvoltarea și
implementarea sistemelor strategice de apărare antirachetă, vizând în mod direct scutul de
apărare al NATO din Europa și în mod special elementele scutului amplasate în Polonia și
România, punerea în aplicare a doctrinei “loviturilor preventive la nivel global“. Pentru
contracararea amenințărilor de securitate, Rusia are în vedere modernizarea flotei militare,
intenționează plasarea de armament în spațiu (un aspect care merită o atenție separată) și
reformarea forțelor aeriene, precum și implementarea unor sisteme de arme convenționale de
înaltă precizie, proiectate și realizate de compania rusă de profil. Doctrina revizuită are în
vedere și capacitățile nucleare a Rusiei, chiar dacă în esență prevederile privind utilizarea
loviturilor nucleare au rămas aceleași. Forța nucleară este destinată în principal a fi un
instrument de descurajare și prevenție, iar utilizarea sa este prevăzută doar după epuizarea
tuturor celorlalte căi de soluționare a conflictului (diplomatice, economice, atac convențional
etc.). Cu toate acestea, Rusia pare că a decis o serioasă înarmare pe zona menționată. ”În
perspectivă, pe termen mediu – până în 2021 – trebuie să investim în dotarea completă a
forțele strategice nucleare terestre cu armament modern”, a declarat Putin în cadrul unei
întâlniri la Moscova cu comandanții militari ai forțelor terestre, navale și aeriene. Potrivit
președintelui rus, în anul 2015 forțele nucleare strategice vor fi dotate cu mai mult de 50
ICBM.
De o atenție specială are parte regiunea Arctică a FR, aspect previzibil dacă avem în
vedere resursele energetice descoperite în ultimii ani în regiune (ca urmare a explorărilor
întreprinse de compania de stat Rosneft în colaborare cu gigantul american Exxon Mobile sau
cu omonima norvegiană Statoil Neft). În același timp, așa cum precizam anterior, documentul
subliniază că nucleul doctrinei militare a Rusiei rămâne unul defensiv.
Documentul revizuit ia în calcul măsurile de reformă ale armatei implementate în
special în ultimii 5 ani, dar se bazează mult pe planurile de reformare și modernizare ale
armatei până în 2020; nerespectarea (din varii cauze) a termenelor de concretizare a acestor
planuri pot determina ca noul document să fie unul ambițios, dar pur teoretic, fără
aplicabilitate practică, caz în care va fi necesară o nouă revizuire a doctrinei militare.
Puncte de vedere
”Doctrina militară a Rusiei în versiunea revizuită de
la sfârșitul anului 2014 nu a venit ca o surpriză pentru
profesioniștii din domeniul militar. ”În timp ce ne uităm
foarte atent către tendințele mediului internațional și către
estimările experților, iată, el [Vladimir Putin] a venit cu
doctrina lui. Din punctul meu de vedere, nu sunt lucruri
surprinzătoare. Dimpotrivă, cred că este un lucru bun
pentru noi, să înțelegem ceea ce el gândește prin
intermediul unui document oficial comparativ cu ghicitul
din interpretările date de experți a ieșirilor sale vocale și a
declarațiilor cu scop strict politic” a spus Admiral Haney
în cadrul unei conferințe (dedicate modalităților de descurajare strategică) desfășurată în
cadrul Consiliului Atlantic de la Washington DC.”
Directorul Centrului Carnegie din Moscova, Dmitri Trenin:

30 | P a g e
 ”În ciuda unei aprinse dezbateri publice, doctrina
militară rusă nu face nici o modificare radicală la
principiile de utilizare a armelor nucleare. Așa cum era
prevăzut și anterior, Rusia va recurge la represalii prin
utilizarea capacităților nucleare doar dacă este nevoită să
răspundă unui atac nuclear împotriva ei însăși și / sau a
aliaților săi; și se va merge, de asemenea, pe un răspuns
nuclear în cazul unui atac convențional doar dacă acesta
reprezintă o amenințare existențială pentru statul rus și aliații săi. Noua revizuire a doctrinei
militare a Rusiei stipulează clar că, chiar dacă Occidentul nu este oficial un adversar, acesta
este un concurent puternic, un rival important, și sursa celor mai multe riscuri și amenințări
militare. În aceste condiții, chiar dacă se confruntă cu o recesiune gravă, modernizarea
capacităților de apărare și a forței de pregătire rămân prioritatea numărul 1 a Rusiei”.
Statele Unite și aliații săi din NATO au repudiat oficial chiar conceptul de ”sfere de
influență”, susținând că este un element depășit care nu-și mai găsește loc în sistemul
internațional modern. Secretarul de Stat Condoleezza
Rice, în timpul mandatului președintelui George W. Bush,
a susținut aceasta în mod explicit, ca răspuns la
intervenția militară a Moscovei din 2008 în Georgia.
Declarația oficialului american disprețuia noțiunea
primatului rus de-a lungul perimetrului Federației Ruse
considerând-o drept o manifestare a “unor sfere arhaice
de influență”. Secretarul de stat John Kerry și-a exprimat
de-a lungul timpului puncte de vedere similare. În
noiembrie 2013, el a declarat chiar că “epoca aferentă
Doctrinei Monroe este încheiată“. După anexarea de către
Rusia a Crimeei și sprijinirea deloc subtilă de către Kremlin a forțelor separatiste din estul
Ucrainei, Kerry a afirmat că “nu se face ca în secolul 21 să te porți ca în secolul 19″ și să-ți
invadezi vecinii. Cred că atitudinea actuală a SUA este mai mult decât un pic ipocrită.
Contrar retoricii secretarului Kerry, noua doctrină militară a Rusiei vine să demonstreze că
Doctrina Monroe este foarte vie. Să ne amintim că Washingtonul a intervenit militar în anii
1980 (Grenada și Panama), sau chiar în anii 1990 (Haiti), state aflate în sfera sa tradițională
de influență din emisfera vestică. A blama Rusia pentru tacticile față de Kiev poate fi
discordant pentru observatorii occidentali informați, iar liderii americani trebuie să
recunoască faptul că Ucraina a avut mult timp o relevanță economică și strategică la
Moscova. Orice s-ar spune, guvernul rus a fost obligat să încerce să smulgă Ucraina de pe
orbita geopolitică a Occidentului. Adică exact ceea ce Washingtonul și aliații săi europeni au
făcut prin sprijinirea manifestanților de pe Maidan prin care a fost înlăturat un președinte
(corupt, pro-rus, obedient față de Kremlin, dar ales în mod legitim), récte președintele Viktor
Ianukovici”.

Observații

31 | P a g e
 ► Cu siguranță, comportamentul Rusiei față de vecinii săi poate fi catalogat abuziv,
dar dacă facem abstracție de conceptul ipocriziei funcționale, vom vedea că în esență
funcționează conform vechiului principiu conform căruia marile puteri au tendința ”să facă
legea” în sfera lor de influență. Mizând concomitent pe erorile Occidentului și pe copierea și
adaptarea strategiilor occidentale din ultimele decenii, Rusia își consolidează, de asemenea,
integrarea și cooperarea cu aliații și partenerii săi din Eurasia și din America Latină, chiar
dacă drept urmare a deciziilor și acțiunilor sale contactele politice și militare cu Occidentul
sunt retrogradate la niveluri similare Războiului Rece. Mai mult, face aceasta în mod oficial,
stipulat în doctrina sa de apărare, ceea ce poate fi receptat pozitiv de partenerii Rusiei din
zona asiatică.
► E interesant de observat că deși doctrina militară rusă specifică în mod clar cine
sunt partenerii strategici ai Rusiei, nu face referințe clare la partenerii strategici ai NATO. În
ce privește propriile alianțe, doctrina rusă menționează că membrii Organizației Tratatului de
Securitate Colectivă (OTSC) din Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și
Tadjikistan au fost de acord să își coordoneze politicile de apărare și au format în comun o
forță de reacție rapidă pentru diverse situații neprevăzute – în principal pentru intervenție în
Asia Centrală, cu trimitere spre riscurile și măsurile de combatere a filierelor de crimă
organizată care ies din Afganistan (un motiv lesne de coagulat interesul comun).
► Înainte de a clama o extindere agresivă a influenței rusești, ar trebui observat că
eforturile FR de a formaliza controlul asupra peninsulei Crimeea reprezintă mai degrabă un
refugiu ofensiv din partea Moscovei, un semnal dat partenerilor internaționali că Rusia este
decisă să facă uz de forța armată în apărarea intereselor sale strategice chiar și dincolo de
granițele sale. Intervenția militară recunoscută oficial prin care s-a anexat peninsula de la
Marea Neagră a fost atent limitat la coordonatele geografice convenabile din Crimeea (unde
Rusia are și baza de la Sevastopol ce găzduiește Comandamentul Flotei Mării Negre) și va
rămâne probabil așa cu excepția cazului în care Kievul va declanșa un atac militar masiv
pentru a contesta noul status quo.
► Teritoriul uriaș al Federației Ruse este o componentă care mereu a fost o sursă de
îngrijorare pentru stategii de securitate ai țării întinse pe două continente și șapte fuse orare.
În răspuns la întărirea flancului estic al NATO, Rusia pune la rândul său drept prioritate
sporirea capabilităților de apărare a flancului vestic și sudic.
► Rămân totuși neclare două aspecte aflate în raport clar de interconectare și
interdependență. Primul vizează în ce măsură Reforma armatei ruse se va desfășura în
continuare conform time-line-ului pentru a fi aptă să răspundă/corespundă dispozițiilor din
noua doctrină militară. Cel de-al doilea aspect – de care depinde într-un procent important
concretizarea celui dintâi – este dacă Rusia va găsi și finanțele necesare unor planuri atât de
ambițioase, unele dintre acestea fiind proiectate înainte de revizuirea noii doctrine militare,
dar și înainte de scăderea vertiginoasă a prețului la petrol, una din resursele principale de adus
bani la bugetul de stat al Federației Ruse. De altfel, președintele Vladimir Putin a subliniat la
întâlnirea (din 20 ianuarie 2015) cu membrii Comisiei pentru dezvoltarea complexului
militar-industrial că în mod cert Rusia nu poate concura bugetul destinat sectorului militar de
către SUA și că planurile programului de înarmare până în 2025 trebuie să fie realiste.

32 | P a g e
 De reținut că mai mult de jumătate din bugetul Ministerului rus al Apărării din 2015 va
fi investit în programul de înarmare. Acest lucru a fost anunțat chiar de ministrul adjunct al
Economiei, Tatyana Shevtsova, cu ocazia unor prelegeri susținute la Universitatea de Stat
din Sankt-Petersburg. ”În anul curent pentru a finanța programul de stat privind achizițiile
de armament vor fi alocate mai mult de jumătate din toate costurile Ministerului Apărării” –
a spus Shevtsova. Potrivit TASS, anterior vice-președintele Consiliului de administrație al
Comisiei pentru complexul militar-industrial, Oleg Bochkarev a spus că cheltuielile pentru
industria de apărare nu vor fi reduse, indiferent de situația economică din țară. Potrivit
acestuia, în 2015 bugetul de stat al apărării va crește cu mai mult de 20 la sută, comparativ cu
2014, iar până în 2017 va avea o creștere mai mare de 40 la sută.
Tu ai nevoie de mine, nu eu de tine
Obsedat de mărire, de putere şi de propria lui imagine, Putin a început să se comporte
cu ceilalţi ca şi cum ar fi fost stăpânul lumii. A uitat repede de protocolul şi de politeţe şi a
afişat un comportament nepoliticos, jignitor, chiar şi faţă de omologii lui din alte ţări.
Astfel, pe regina Marii Britanii a lasat-o o dată să îl aştepte o jumătate de oră, iar pe
Angela Merkel, vreo câteva ore bune. Iar pe miniştrii lui îi lăsa să îl aştepte cu orele înaintea
unei întâlniri. "Este un semn al puterii lui... Tu ai nevoie de mine, nu eu de tine, aşa că va
trebui să mă aştepţi", a interpretat un biograf al lui Putin, Ben Judah, acest fel de
comportament al preşedintelui rus.
La 31 decembrie 1999, Boris Elţîn se retrage din funcţia de Preşedinte al Rusiei, Putin
devine preşedinte interimar, pentru ca la alegerile prezidenţiale anticipate din 26 martie 2000,
să fie ales cu o majoritate de 52,50% din voturile exprimate. Este reales în martie 2004,
având o majoritate comodă şi în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi permite să guverneze
într-un stil autoritar. Printre primele masuri pe care le aproba, este anihilarea oligarhilor pe
care-i considera inamici personali si vinovati de situatia economica. Incepe sa re-
nationalizeze marile conglomerate energetice, sau sa le transfere acolitilor sai. Reuseste sa
stabilizeze economia Rusiei exploatand la maxim resursele energetice financiar si politic.

33 | P a g e
 Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York i-au dat prilejul să-şi
justifice propria politică in Caucaz, făcându-l aliat al puterilor occidentale în coaliţia
împotriva terorismului internaţional. Vladimir Putin este apreciat pentru stabilitate, dar şi
acuzat de o parte a opoziţiei de a fi iniţiatorul metodelor de intimidare şi aducere la tăcere a
adversarilor politici. Putin şi-a exprimat nemulţumirea la Conferinţa de la Helsinki din
noiembrie 2006, că Rusia nu a fost consultată în ceea ce priveşte admiterea României şi
Bulgariei în Uniunea Europeană. La presiunile sale, Georgia şi Ucraina nu au fost admise ca
membre NATO la Summit-ul din 2008 de la Bucureşti.
Politica externă a FR – vectori, principii, instrumente
Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare
de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Europeană – fiind de altfel şi cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca
ţintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat şi în principal China, Orientul Apropiat şi fostele state
ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată. Un instrument care s-a dovedit redutabil: resursele
şi politica energetică şi două principii de acţiune: unilateral şi multilateral. La nivel declarativ
oficialii Federaţiei Ruse susţin linia multilaterală în luarea deciziilor. De altfel în
conformitate cu Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie 2009 adresată
Consiliului privind noul acord UE – Rusia, principalul document care reglementează politica
internaţională a statului rus conţine prevederi clare în acest sens. Oficial “Rusia va continua
să insiste asupra începuturilor multilaterale în afacerile globale şi formării unei asemenea
arhitecturi a relaţiilor internationale, care să-şi aibă baza în recunoaşterea de către
comunitatea internaţională a principiilor indivizibilităţii securităţii în lumea modernă,
reflectându-i diversitatea acesteia”. Dar în acelaşi timp putem observa că utilizarea
multilateralismul în relaţiile diplomatice de către Federaţia Rusă este mai degrabă un
principiu opţional. De fiecare dată când interesul naţional al Rusiei va necesita aplicarea unor
metode de acţiune unilaterală, aceasta nu va ezita să utilizeze unilateralismul, lucru
demonstrat în cadrul conflictului ruso-georgian din luna august 2008. Exemple pot fi mai
multe (mai ales privind politica energetică şi relaţiile cu UE), acesta fiind doar cel mai
cunoscut. Deci, putem să observăm cum politica externă rusă oficial are ca principiu
multilateralismul, dar neoficial acţionează unilateral şi asta deoarece interesul naţional (în
viziunea conducătorilor săi) nu are (ne)voie să cunoască o limită dintre cele două principii
antagonice.
Pentru a înţelege principalele direcţii în care Federaţia Rusă a evoluat în plan extern
trebuie să ne racordăm la planul intern. De la reconstrucţia unei ţări aflate în colaps economic
până la reaşezarea sa la masa marilor decidenţi politici în calitate de putere (necontestată din
punct de vedere regional, dar cu aspiraţii certe de putere mondială), Kremlinul a mizat
continuu pe susţinerea populară generată de un anume tip de cultură tributară nostalgic
măreţiei imperiului de la Răsărit. Ideologia interesului naţional, care trebuie să fie realizat,
indiferent de relaţia cu partenerul sau rivalul, vom vedea că va reveni în forţă în actualul
mandat al lui Vladimir Putin. E bine de reţinut că atari concepte de tip democraţia suverană
şi verticala puterii au fost create în laboratoarele Kremlinului şi acceptate de comunitatea
internaţională tacit, aşa cum acum se acceptă falimentul controlat. Noul concept pe care

34 | P a g e
Rusia doreşte să-l implementeze este e-guvernarea. Vom vedea pe parcurs cum se va
structura «guvernarea deschisă» propusă de Medvedev şi echipa sa.

Relaţia Rusia – Statele Unite ale Americii

Chiar la începutul acestui an, când un spărgător de gheaţă al Pazei de Coastă a SUA a
escortat un tanc rusesc care transporta combustibil esenţial la Nome ( Alaska) observatorii
atenţi ai relaţiilor dintre SUA şi Rusia au recontabilizat multele motive pentru care este
necesară o continuă dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state. Din păcate, dincolo de
acordul START şi alte câteva oferte, resetarea SUA-Rusia, care a fost anunţată cu surle şi
trâmbiţe, în 2009, pare să fi coborât în obscuritatea chingilor birocratice. Totuşi analiştii
consideră că este esenţial ca Statele Unite să menţină o relaţie constructivă cu guvernul
federal rus, având mult mai mult de câştigat din dezvoltarea relaţiilor în plan central, cu
extindere la guvernelor regionale, organizaţiilor neguvernamentale şi la populaţiile indigene,
precum şi, în scopul de a aborda cooperarea nu numai în afacerile de securitate, dar, de
asemenea, în economie, comerţ, ştiinţă şi de conservare a mediului. Este unanim acceptat că
semnarea tratatului START2 a reprezentat o realizare majoră, dar aceasta nu a reuşit însă să
pună bazele unei relaţii durabile şi cu profunde schimbări în privinţa încrederii între cele două
state. Nu înseamnă că avem motive să preconizăm o nouă glaciaţiune în relaţia US – Rusia.
Dar, dacă ne amintim de schimburile de replici tăioase între Secretarul de Stat Hillary Clinton
şi Vladimir Putin pe subiectul fraudării alegerilor parlamentare şi al protestelor care au urmat
în decembrie 2011 sau al limbajului deloc diplomatic dintre reprezentanţii celor două state în
cadrul Consiliului de Securitate pe tema respingerii prin veto a unei rezoluţii pe Siria, atunci
avem motive să fim circumspecţi privind şansele unei resetări cu adevărat viabile. Mai mult,
reinstalatul la Kremlin, Vladimir Putin a cărei relaţie cu SUA nu a fost tocmai una comodă,
nu cred să fi uitat că Barack Obama şi echipa sa după instalarea la Casa Albă l-au considerat
pe Medvedev un interlocutor mai de dorit. Poate tocmai de aici şi semnalul dat de
preşedintele american în discuţia cu Medvedev la Summit-ul de la Seul. Sigur, Rusia are
nevoie de investiţii, de tehnologie, deci vor exista o serie de compromisuri care să-i faciliteze
aceste lucruri. Dar aceste compromisuri vor fi pragmatice şi limitate. E bine de amintit că
Rusia a făcut deja compromisuri în ultimii ani (în privinţa scutului anti-rachetă, a votat pentru
intervenţia din Libia, a suspendat un uriaş contract de vânzare de armament către Teheran),
compromisuri care nu i-au adus câştigul vizat – tratarea ca partener egal de către SUA. Apoi e
bine să ne amintim că deşi Rusia a aderat la OMC, SUA încă se mai gândeşte dacă va decide
eliminarea amendamentului Jackson Vanik.

Relaţia cu NATO

În cadrul relaţiei menţionate adăugăm în subsidiar un paragraf: cel al relaţiei cu

NATO. Una cu multe turbulenţe şi aparent din ce în ce mai tensionată datorită în principal
scutului antirachetă, precum şi unei posibile extinderi a Alianţei prin cooptarea şi celorlalte
ţări din Balcani rămase în afara NATO (chiar dacă impactul acestora în cadrul Alianţei va fi
nesemnificativ).

35 | P a g e
 Desigur, există un plan de colaborare privind alocarea unor baze ruseşti drept puncte de
tranzit pentru logistica şi trupele Alianţei spre Afganistan. Desigur există discuţii în cadrul
Consiliului Rusia – NATO şi proiecte comune (cum ar fi radarul de monitorizare a spaţiului
aerian din Polonia). Dar e suficient pentru a depăşi orgoliile şi neîncrederea ambelor părţi ?
Eu cred că nu. Ameninţările sunt de bună seamă aceleaşi, dar priorităţile sunt diferite, iar
rezultatele vizate neconvergente. În plus, autorităţile de la Moscova trebuie să ţină cont de o
anume adversitate a societăţii în privinţa NATO. (Recent formularea ambiguă a declaraţiei
ministrului Lavrov privind constituirea unui punct de tranzit la Ulianovsk a generat un uriaş
scandal mediatic şi pe reţelele de socializare, ruşii fiind şocaţi de posibilitatea unei baze
NATO pe teritoriul Rusiei. Sigur, ulterior lucrurile au fost explicate şi lămurite chiar de către
vice-premierul Rogozin, dar reacţia iniţială ar trebui să dea de gândit Kremlinului. Ulterior,
Lavrov a revenit şi-a a cerut trupelor Alianţei să nu părăsească Afghanistanul, semn că
Rusia e îngrijorată de problemele ce ar putea deriva de aici – radicalism islamic, trafic de
droguri, refugiaţi).

Relaţia Rusia – Uniunea Europeană

Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în 2003, prevede transformarea treptată

a relaţiilor comerciale şi de cooperare tradiţionale, în vederea obţinerii unui grad de integrare
mai ridicat între UE şi ţările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor ţări relaţii
comerciale preferenţiale, o participare pe piaţa internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea
(de exemplu în sectoarele energiei, transportului şi telecomunicaţiilor), posibilitatea de a
participa la anumite programe ale UE şi o asistenţă financiară şi tehnică substanţială. Deşi
Rusia nu se încadrează aici, putem uşor constata că multe din obiectivele menţionate în
planurile de acţiune ale ţărilor partenere se regăsesc şi în proiectul Parteneriatului Strategic
pentru Modernizare între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Mai mult, Rusia a
demonstrat că are pârghii suficiente pentru a-şi menţine influenţa în vecinătatea sa apropiată
şi noua vecinătate a Europei, iar existenţa în arealul său de influenţă a unor ţări care să
împărtăşească valorile fundamentale şi obiectivele UE, ţări aflate în relaţii de cooperare
întărită cu ţările membre, presupunând inclusiv un nivel ridicat de integrare economică şi
politică, nu poate fi decât benefică pentru economia rusă. Din păcate, aceleaşi pârghii de
influenţă au demolat politica de vecinătate în Ucraina şi Belarus.
Preşedintele Medvedev amintea la Forumul de la Sankt Petersburg că Rusia are nevoie
acută de tehnologia europeană, de diversificare economică şi de noi standarde care să fie
competitive pe o piaţă comună. În mod teoretic, piaţa liberă se autoreglează în funcţie de
cerere şi ofertă. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Când vorbim de un spaţiu
economic comun ruso-european, considerăm că Rusia va fi obligată să se modernizeze dacă
va dori să fie cu adevărat competitivă. În mod normal, acelaşi lucru ar trebui să funcţioneze şi
pe pieţele ţărilor din noua vecinătate. Ucraina şi Belarus sunt două exemple de îngropare a
politicii de vecinătate în favoarea propriilor interese. (Referitor la sancţiunile aplicate
Belarusului de către UE în cazul celor doi “terorişti” executaţi la Minsk, vice-premierul
Rogozin a declarat că Moscova nu va comenta decizia colegilor noştri (“nashi coleghi”). Iar
editorialistul Konstantin von Egert remarca faptul că orice măsură care va îndepărta

36 | P a g e
Belarus de Europa, o va face şi mai dependentă de Rusia,aspect valabil de altfel şi pentru
celelalte ţări din arealul menţionat.

Relaţia Rusia – Vecinătatea Apropiată

Federaţia Rusă a încercat, prin semnarea unor acorduri economice (Acordul privind
Uniunea Economică / 24 septembrie 1993, Acordul privind crearea zonei de comerţ liber /
15.04.1994, Comunitatea Economică Eurasiatică – EurAsEc / octombrie 2000, Spaţiul
Economic Comun / 2003) şi tratate de securitate colectivă (Tratatul de Securitate Colectivă a
Comunităţii Statelor Independente / 15 mai 1992 ce va deveni apoi, Organizaţia Tratatului
de Securitate Colectivă (OTSC) / 7 octombrie 2002) demararea în acest spaţiu a unor procese
integraţioniste, cu caracter preponderent economic şi militar. Însă aceste iniţiative au căpătat
un caracter parţial, nereuşind să fie finalizate, niciodată nu au fost abandonate. Desigur,
vorbim în special de miza resurselor acelor state asupra cărora Rusia doreşte să deţină
controlul. Dar ar fi prea simplist să judecăm lucrurile numai din această perspectivă. Rusia îşi
continuă diversitatea încercărilor de coagulare a acestui spaţiu, dovadă fiind interpretările,
uneori negative, date acestor încercări – văzute în unele capitale ca fiind instrumente
instituţionale dezvoltate de Moscova pentru a putea să-şi impună şi să-şi menţină controlul
asupra „vecinătăţii apropiate”, dar şi de apariţia unor forme de organizare considerate de
Moscova ca fiind concurente intereselor sale cum a fost cazul GU(U)AM, percepută ca
promotoare a intereselor occidentale în spaţiul post-sovietic şi alternativă la CSI. Federaţia
Rusă, în calitate de moştenitoare politică a fostei Uniuni Sovietice, şi-a manifestat intenţiile
de a fi înlocuitoarea ei în peisajul geopolitic al lumii (şi aşa a şi fost percepută în Occident),
perpetuând, uneori din inerţie, direcţiile cardinale ale geopoliticii sovietice – acel imperialism
de după Imperiu – bazat pe crearea unei zone-tampon în jurul Federaţiei Ruse, influenţarea
vecinătăţii apropiate prin exercitarea puterii militare, menţinerea bazelor militare,
aprovizionarea cu materii prime, controlul asupra grupurilor etnice şi primatul culturii ruse
– de care ne vorbeşte Stanislav Secrieru. Ce aş dori să punctez: în realitate, fiecare din aceste
intenţii a întâmpinat serioase probleme, uneori chiar fără intervenţia politicului. Ultimele
două (de exemplu) au fost minate de doi factori: 1. creşterea influenţei Islamului; 2. internetul
şi atotputernica limbă engleză. Tinerii din Asia Centrală vor să studieze în Europa sau măcar
în Turcia. Cei din Ucraina vizează mai degrabă să studieze în Polonia, nu la Moscova. Chiar
recent, unul din directorii proiectului Skolkovo (absolvent de Harvard) remarca faptul că e
absolut ruşinos că nu există nici o universitate rusească în topul primelor 100 din lume. Sigur,
Rusia are pârghii de ţinere sub control a situaţiei, dar asta reclamă enorm de multă energie.
Ori Rusia are nevoie de energie pentru a se vitaliza în principal în interior, în acest moment.
O secundă de neatenţie în contextul actual poate înseamna un tratat semnat de ţările din
Vecinătatea Apropiată cu orice altă ţară (China sau din UE) care ar putea contribui la ieşirea
satelitului de pe orbita rusească. Fără a deveni ea însăşi atractivă, Rusia se poate confrunta pe
viitor cu situaţia în care vecinătatea apropiată va deveni în mod cert străinătatea apropiată sau
vecinătatea îndepărtată de propria sa neputinţă.

Relaţia Rusia – Orientul Mijlociu

37 | P a g e
 Rusia a avut mult timp mai degrabă o politică reactivă în cadrul
Cvartetului pentru Orientul Mijlociu, grupare compusă din Naţiunile Unite,Uniunea
Europeană, Statele Unite ale Americii şi Rusia. De ani de zile, rolul Rusiei în Orientul
Mijlociu a fost vizualizat în primul rând, prin analiza relaţiilor
sale cu Iran, Irak şi, mai recent, Siria. (Desigur, Rusia are o bază militară în Siria, iar relația
Kremlinului cu regimul Bashar Al-Assad e una specială, deci veto dat de Rusia în cadrul
Consiliului de Securitate era previzibil. Iar interesele sale în Iran sunt foarte cunoscute. Dar
nu este prima dată când Rusia susține o non-implicare externă în zona respectivă. Să ne
amintim că în cadrul G8 din 2006 – Sankt Petersburg pe agendă s-a aflat și criza dintre
Liban și Israel. Atunci, Rusia a susținut cu voce tare că orice implicare militară de partea
unuia sau a altuia va duce la agravarea situației și la escaladarea conflictului. Mai mult,
Rusia a acuzat Israelul că a exagerat grav prin uciderea de civili şi
distrugereainfrastructurii civile din Liban. Nuanţele dintre criticii de intervenţie israeliene
au fost minore,președintele rus (de atunci) Vladimir Putin a descris reacţia Israelului ca
fiind”dezechilibrată”, în timp ce preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso,
a numit-o “disproporţionată”).
Simplificând: politica Kremlinului în regiune este marcată de pragmatism, cinism şi
calcule economice, ocazional, amestecată cu o nuanţă de anti-americanism. Factorii de
decizie ruşi recunosc că Orientul Mijlociu nu este un domeniu principal de îngrijorare, chiar
dacă acesta este tot mai turbulent, principala problemă fiind un nivel rezonabil a influenţei pe
care Rusia o poate exercita în zonă. De fapt, politica lui Putin a evitat constant de a avea ceva
ideologic, nici măcar ca posibil substrat. Ruşii au învăţat din experienţa SUA, care de-a
lungul timpului a dezvoltat relaţii cu majoritatea statelor arabe şi cu Israel, şi au fost, astfel, în
avantaj atunci când au contribuit la soluţionarealitigiilor
şi la valorificarea oportunităţilor economice. Oficialii ruşi evită orice fel
de principiu ideologic care prin extensie le-ar putea dăuna implicit la ei acasă.Voi încheia
acest scurt excurs citându-l pe ministrul rus de Externe, Serghei
Lavrov: “Politica Rusiei este nici pro-arabă, nici pro-Israel, nici pro-Iran,
eaurmăreşte doar asigurarea intereselor naţionale ruse, precum şi menţinerea
legăturilor strânse de prietenie care pot asigura un cadru stabil cooperării şi relatiilor
bilaterale.”

Relaţia Rusia – China / Asia de Est (Japonia, Coreea de Nord şi Sud)

Relaţia Federaţiei Ruse cu China s-a constituit întotdeauna pe două paliere distincte:
colaborare economică şi competiţie geopolitică. Desigur, creşterea bugetului pentru
cheltuielile de înarmare a Chinei trebuie să fi produs oarecare frământări la Moscova. Dar
asta nu va schimba nimic radical în relaţiile celor două state în următoarea perioadă.
În privinţa Japoniei, remarcăm o bună relaţie economică. Vom vedea întotdeauna în
cadrul Davos-ului rusesc prezenţa multor nume grele din elita economică a Japoniei. Mai
mult, potrivit unor surse diplomatice, Rosatom – gigantul în producerea energiei nucleare
(aflat sub controlul statului rus) va deschide o reprezentanţă la Tokyo în această lună – luna
aprilie 2012. Însă în ce priveşte diferendul Insulelor Kurile (mai ales cu un Rogozin în linia
a-2-a din guvern – amintesc că prin noiembrie 2011 acesta a scris pe pagina sa de Facebook

38 | P a g e
că nu înţelege ce atâta discutie în jurul subiectului. Kurilele sunt teritoriu rusesc. Punct.)
Şansele de a se ajunge la un acord în următoarea perioadă sunt excluse.
Abordarea celor două Corei este diferită. Schimburile cu Sudul nu depăşesc o cifră
modică de 5 miliarde de dolari, în timp ce investiţiile în Nord sunt uriaşe, de unde şi
încercarea şi demersurile de a evita orice conflict aici.

Relaţia Rusia – America Latină

Deşi nu a ţinut niciodată prima pagină a ziarelor, Rusia şi-a reconstruit asiduu relaţia cu
ţările din America Latină. Iar graţie vice-prim-ministrului Igor Secin, Rusia nu doar că se
bucură de sprijinul vocal al dictatorilor latino-americani (respectiv Chavez, Morales şi
Castro), dar a semnat importante contracte comerciale în domeniul resurselor naturale.
Alegerile parlamentare 2011; Snow Revolution
Să ne reamintim: alegerile parlamentare s-au desfăşurat pe un fond negativ de percepţie
a nominalizării lui Putin ca si candidat la preşedinţie – 5 septembrie, Congresul Partidului
Rusia Unită; zece zile mai târziu devenea public scandalul implicării Kremlinului în
componenţa delegaţilor la Congresul Partidului Cauza Dreaptă; Mikhail Prokhorov a părăsit
partidul cu tam-tam, aducând pentru prima dată acuze publice la adresa unui înalt funcţionar
de la Kremlin – păpuşarul şef VYS. Dacă acestor aspecte mai adăugăm recunoaşterea publică
a înţelegerii dintre Medvedev şi Putin în privinţa mandatului celui dintâi, e uşor de înţeles de
ce populaţia a ajuns la un astfel de nivel de dezaprobare.
Privind lucrurile detaşat, vom vedea că populaţia Rusiei, ca de altfel de oriunde în
lume, este mai puţin interesată de procentajele algoritmului politic şi este mai degrabă
preocupată de măsurile economice, sociale, cu impact imediat asupra modului şi nivelului său
de trai. Rezultatul alegerilor parlamentare (şi prezidenţiale recente) a demonstrat că ruşii nu-i
iubesc cu mult mai mult pe comuniştii lui Ziuganov sau liberal-democraţii lui Jirinovski,
decât la alegerile anterioare, dar este profund nemulţumită de corupţia endemică la toate
nivelurile administraţiei publice, ale justiţiei şi organelor de ordine. Şi nu în ultimul rând e un
semn că cetăţenii Federaţiei Ruse au obosit de atâta stabilitate: aceleaşi feţe, aceleaşi idei,
aceleaşi probleme nerezolvate. Sigur, Rusia Unită are capacitatea şi pârghiile necesare pentru
a face şi desface alianţe după bunul plac, chiar dacă actuala majoritate parlamentară fragilă
ar putea să-i dea ceva de furcă. E greu, dacă nu imposibil, să exişti şi să rezişti în peisajul
politic de la Moscova, fără acordul Kremlinului. Însă, dincolo de strategii
parlamentare, principala forţă politică a primit un semnal că va trebui să se concentreze şi pe
problemele cetăţenilor de rând. Iar asta este ceva prioritar. Oricât de atractivă ar fi, pentru
urmaşii imperiului lui Petru cel Mare, doctrina naţionalistă – prezentă, omniprezentă aş zice,
în ideologia fiecăruia dintre cele patru partide, ce au obţinut procentele de acces în
Dumă, scăderea nivelului de trai, datorată crizei economice şi gestionării ineficiente a
acesteia a dus la acumularea de tensiuni uriaşe la nivelul societăţii. Nu poţi invoca la
nesfârşit măreţia Rusiei, cu ochii spre trecut. E un sentiment frumos, dar acesta nu ţine de
foame, nu plăteşte facturi, nu oferă asistenţă medicală şi nu îmbunătăţeşte de la sine climatul
de afaceri care să genereze venituri la buget şi locuri de muncă.
Alegerile prezidenţiale 2012

39 | P a g e
 Strategia/Planul Putin avea ca principale obiective în politica externă:
• Reîntoarcerea la sine şi la Europa, atât prin instituţionalizarea relaţiilor cu UE şi cu
NATO, prin intermediul instrumentelor economice şi militare
• Rusia să devină o super-putere energetică
• Îmbunătăţirea relaţiilor cu statele din CSI şi din Asia Centrală
Ne place sau nu, ele au fost în mare parte îndeplinite. De altfel, vice-premierul ideolog,
Vladislav Surkov, remarca în cadrul unui recent interviu că el a fost parte/martor al
transferului de putere de la Elţîn la Putin, al stabilizării Rusiei pe timpul lui Putin şi al
liberalizării pe timpul lui Medvedev. Toate aceste echipe au lucrat excelent. Desigur, doar că
dacă în plan extern chiar se pot vedea rezultate, în politica internă (pe care tocmai domnia sa
a gândit-o) operaţia a reuşit, dar pacientul nu poate respira fără aparatele ce-l ţin conectat la
exportul de resurse energetice.
Revenind la recentele alegeri prezidenţiale, putem observa că a fost probabil cea mai
vocală şi în acelaşi timp ciudată campanie electorală. Vladimir Putin însuşi a recunoscut că a
fost pregătit pentru o campanie electorală atât de zgomotoasă, în care a profitat din plin de
inabilitatea adversarilor politici, pe care i-a lăsat să se umple de sânge în arenă, el limitându-
se să scrie editoriale în care a explicat propria viziune, a îndemnat la dialog social, a vorbit
despre relaţiile interetnice din Rusia, problemele economice, democraţie, situaţia
demografică, apărare şi care au fost publicate în timpul campaniei electorale în principalele
publicaţii din Rusia. Directorul Institutului de Politică Aplicată, Olga Krâştanovskaia, aprecia
că în aceste articole a existat diagnosticul exact al societăţii şi problemele reale, mulţimea
paşilor prevăzuţi pentru dezvoltarea sistemelor economic şi politic, însă a lipsit un lucru –
concluziile. Sau mai exact ceea ce ar fi trebuit să clarifice ce înseamnă noile principii şi
priorităţi la care face trimitere Vladimir Putin în fragmentul citat la începutul acestui material.
Evoluţii în politica externă şi internă a Rusiei
Putem anticipa că politica externă a Federaţiei Ruse, aşa cum a fost ea conceptualizată
şi practicată în ultimul deceniu, va continua să-şi exercite influenţele asupra foştilor sateliţi ai
URSS (*cu precădere asupra celor din Asia Centrală) fără integrarea lor teritorială şi va
încerca limitarea influenţei Occidentului în zonele cheie ale Eurasiei – direct sau prin
interpuşi statali sau instituţionali (Organizaţia de la Shanghai, Uniunea Economică
Eurasiatică, BRICS). Putem observa că poziţia Rusiei privind o lume multipolară va deveni
un lait-motiv, iar conceptual Eurasia va ocupa un loc din ce în ce mai important în definirea
identităţii ruse şi a interesului naţional. Iar în cadrul construcţiei Uniunii Eurasiatice, probabil
deloc întâmplător a fost numit secretar executiv Alexander Dughin.

Relaţia România – Rusia

Ministrul român de externe, Cristian Diaconescu, a vorbit la instalarea în funcţie despre

refacerea legăturii cu Rusia. Într-un interviu publicat de hotnews.ro, Cristian Diaconescu
declara: “Avem în vedere relaţia cu Rusia şi avem şi soluţii. În ceea ce priveşte relaţia
economică la nivel privat, lucrurile merg normal“. Ce înseamnă normalitate în viziunea
şefului diplomaţiei de la Bucureşti ne explică tot domnia sa: “Relaţia economică la nivel
interstatal arată un deficit major în defavoarea României pentru că importăm gaze şi materii
prime“. În ceea ce priveşte planul abordării bilaterale a problemelor de securitate regională
40 | P a g e
sau stabilitate în jurul Mării Negre, ministrul Diaconescu admite că “aici într-adevăr agenda
nu este suficient de completă. Sunt anumite paliere pe care trebuie acţionat foarte repede.
Marea majoritate ţin însă de acest plan al cooperării şi al dialogului bilateral pe teme de
securitate. Suntem un stat cu mai multe responsabilităţi în planul securităţii regionale“.
Oarecum ironic, aş remarca faptul că mai mult ca sigur, oficialii de la Kremlin au avut în
vedere acest aspect când au decis numirea vice-premierului Rogozin ca trimis special pe
Transnistria spre surprinderea autorităţilor de la Bucureşti şi Chişinău. Acestui aspect trebuie
să îi adăugăm o schimbare de ştafetă la Ambasada Rusiei la Bucureşti (unde domnul Oleg
Malghinov l-a înlocuit pe Alexander Churilin). “Rusia în mod categoric are un rol de jucat.
Evident că interesele sale se circumscriu anumitor priorităţi. Este clar că aceste teme nu pot
să lipsească din plan bilateral, nu cred că au fost suficient fundamentate” a mai precizat
ministrul Diaconescu în cadrul aceluiaşi interviu. Ar fi interesant de ştiut şi care sunt
priorităţile României (în afara repunerii pe tapet dosarului tezaurului românesc de la
Moscova, dosar de altfel devenit controversat şi trecut în background pe timpul anterioarei
experienţe a domnului Diaconescu la conducerea ministerului de externe).

Relaţia Rusia – SUA:

Politica de “resetare” lansată în 2009, după ce Obama a venit la putere, a fost

prezentată, în teorie, ca o premisă de depăşire a mentalităţii Războiului Rece. Acum Obama
nu mai pare atât de sigur. Iar priorităţile sale de campanie sunt cu totul altele. Iar dacă o
păstrare la Casa Albă a lui Obama este şi nu este dătătoare de speranţe, prin venirea unui
reprezentant din tabăra republicanilor (prin natura ei o ferventă susţinătoare a supremaţiei
americane) lucrurile par cu atât mai mult cu neputinţă. Scandalul (chiar dacă arondat
campaniei electorale din Statele Unite) care a urmat dezvăluirii discuţiei dintre Obama şi
Medvedev şi acuzele grave aduse de Mitt Romney este mai mult decât relevant asupra tipului
de mentalitate aferent.

Relaţia Rusia – UE:

Rusia va continua demersurile de consolidare ca putere regională (deci nu e exclus să

mai existe conflicte în zona sa de influenţă). Tactica Kremlinului este divide et impera, iar
europenii participă de fapt atunci când fac mai degrabă să predomine interesele lor naţionale
în materie de energie, în ciuda intereselor comunitare, sau când răspund în dezordine
ameninţărilor militare reale sau presupuse ale Moscovei. “Rusia este o parte inalienabilă şi
organică a Europei şi a civilizaţiei europene. Concetăţenii noştrii se consideră europeni […].
Acesta este motivul pentru care Rusia propune crearea unui spaţiu economic şi umanitar
comun, de la Atlantic la Pacific – într-o comunitate numită Uniunea Europei”.
În loc de concluzii: Rusia nu se va dezarma ‘în mod unilateral’, pe plan nuclear,
ne spune Vladimir Putin (articolul dedicat politicii internaţionale este ultimul din seria
celor şapte texte electorale semnate de Putin),explicând că este vorba de o ‘obligaţie faţă de
omenire’ în scopul de a menţine echilibrul de forţe şi de a evita conflicte majore. „Obiectivul
nostru naţional şi obligaţia noastră faţă de omenire este de a păstra un echilibru al forţelor
strategice şi al capacităţii lor”. Potrivit premierului rus, acest lucru „este foarte important

41 | P a g e
deoarece, după Al Doilea Război Mondial, acest echilibru (…) a asigurat absenţa
conflictelor mondiale”. Mai mult, Vladimir Putin a promis în acelaşi articol publicat o
reînarmare ‘fără precedent’ a Rusiei, pe care o consideră indispensabilă din cauza politicii
SUA şi a NATO (să nu-i tentăm cumva pe alţii prin slăbiciunea noastră, a opinat ironic
premierul rus).
Cu siguranţă vom vedea un discurs mult mai dur. Compromisurile se vor face doar în
schimbul unui câştig cert. Lipsa unui acord pe relaţia Rusia-NATO ar putea pune în discuţie
prevederile Tratatului Start 2.
Analiza

R.Moldova și Federaţia Rusă: Parteneriat strategic versus Parteneriat realist, previzibil

şi viabil
Federaţia Rusă este unul dintre cei mai importanţi, influenţi şi omniprezenţi parteneri
economici şi politici ai R.Moldova. În ciuda acestui fapt, în ultimii 20 de ani, relaţiile moldo-
ruse au avut o evoluţie sinusoidală, marcată de incertitudine şi incoerenţă.
Nota: Prezenta analizã a fost elaboratã în cadrul proiectului Asociaþiei pentru Politicã
Externã „Valorificarea experienþei regionale în vederea dezvoltãrii unor relaþii previzibile
ºi viabile cu Federaþia Rusã”. Proiectul a fost implementat în parteneriat cu Black Sea Trust
for Regional Cooperation, German Marshall Fund. Unul din scopurile majore ale proiectului
a fost identificarea premizelor, obstacolelor ºi opþiunilor pentru construirea unui parteneriat
moldo-rus realist, credibil ºi benefic pentru ambele pãrþi.
Moscova şi Chişinăul au viziuni parţial sau total diferite asupra unui şir întreg de subiecte de
politică internă şi externă, precum condamnarea separatismului, statutul regiunii
transnistrene, retragerea muniţiilor şi trupelor ruse staţionate pe teritoriul R.Moldova,
transformarea misiunii de pacificare ruse, statutul limbii ruse, interpretarea evenimentelor
istorice din perioada sovietică, perspectivele integraţioniste ale CSI, parteneriatul cu Alianţa
Nord Atlantică, cooperarea în cadrul GUAM, opţiunea pentru integrarea europeană etc. Lipsa
unui numitor comun la aceste şi alte subiecte afectează încrederea reciprocă, iar acest fapt are
un impact negativ asupra construirii unui parteneriat durabil cu Federaţia Rusă. Refuzul ex-
preşedintelui Vladimir Voronin de a semna, în toamna anului 2003, Memorandumul Kozak a
coborât la cel mai jos nivel gradul de încredere între Moscova şi Chişinău.
În consecinţă, relaţiile moldo-ruse au intrat într-o perioadă glacială de cinci ani, iar
efectele acestei perioade încă se mai resimt. Nemulţumirea Moscovei a atins apogeul în
perioada 2005-2006, când au fost boicotate produsele agricole şi vinurile moldoveneşti, iar
negocierile politice în formatul 5+2 au fost trecute pe linie moartă până în 2011. În 2009,
preluarea guvernării la Chişinău de către Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) a deschis
o nouă fereastră de oportunitate pentru relansarea relaţiilor moldo-ruse pe o platformă
pragmatică. Guvernul AIE şi-a propus să dezvolte parteneriate strategice cu principalii săi
parteneri regionali şi internaţionali: UE, SUA, România, Ucraina şi, desigur, Federaţia Rusă.
În perioada 2009-2012, noile autorităţi moldoveneşti au reuşit să iniţieze un dialog regulat cu
autorităţile ruse în cadrul Comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperare
economică, precum şi la nivel de ministere, guverne şi legislative.
Cu toate acestea, R.Moldova şi Federaţia Rusă sunt departe de instituţionalizarea unui
astfel de aranjament. În plus, nici una, nici alta nu au o viziune conturată asupra acestuia. De

42 | P a g e
altfel, nici Chişinăul, nici Moscova nu au făcut mari eforturi în acest sens. Analizând
priorităţile regionale ale Federaţiei Ruse, stipulate în Concepţia de Politică Externă şi în
Strategia Securităţii Naţionale, putem deduce că, în accepţiunea Moscovei, un eventual
parteneriat strategic moldo-rus ar trebui să contribuie la:
1. dezvoltarea cooperării bilaterale şi multilaterale în cadrul CSI;
2. valorificarea potenţialului CSI de organizaţie regională, forum al dialogului politic
multilateral şi mecanism de cooperare multidimensională;
3. promovarea formelor moderne de integrare economică în spaţiul CSI;
4. interacţiunea între statele membre ale CSI în domeniul umanitar, protejând şi dezvoltând
moştenirea culturală comună;
5. aprofundarea cooperării cu statele CSI în vederea asigurării securităţii colective;
6. afirmarea Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă ca instrument cheie pentru
menţinerea stabilităţii şi asigurarea securităţii spaţiul CSI;
7. susţinerea compatrioţilor ruşi în statele CSI;
8. soluţionarea conflictelor din spaţiul CSI, respectând rolul Rusiei de mediator şi pacificator.
Care sunt şansele unui astfel de parteneriat strategic în actualul context? Pentru a fi în
măsură să răspundem argumentat la aceasta întrebare, e necesar să analizăm echidistant
premisele şi obstacolele în calea acestuia. În cazul în care răspunsul ar fi negativ, evident, ar
urma să ne întrebăm care sunt opţiunile realiste pentru dezvoltarea unor relaţii de cooperare –
previzibile şi viabile – cu Federaţia Rusă.
Premizele parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă
Ideea dezvoltării unui parteneriat strategic cu Federaţia Rusă nu este nouă, ea a apărut odată
cu afirmarea Republicii Moldova ca stat independent. Deşi a fost promovată, într-un fel sau
altul, de mai toate guvernările de la Chişinău, ea nu a fost niciodată conceptualizată şi a
rămas la nivelul discursului politic. La începutul anilor 2000, Partidul Comuniştilor din
Republica Moldova (PCRM) a preluat guvernarea, promiţând moldovenilor aderarea ţării la
Uniunea Rusia-Belarus. Această promisiune, care a fost foarte curând dată uitării, a fost unica
şi cea mai avansată încercare de conceptualizare a unei relaţii strategice cu Moscova.
În toamna lui 2009 ideea este preluată de primul Guvern al Alianţei pentru Integrare
Europeană (AIE) şi inclusă în programul de activitatea ca obiectiv de politică externă. Teza
se regăseşte şi în programul de activitate al celui de al doilea Guvern AIE, întitulat
„Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare”, pentru perioada 2011-2014.
Conform acestuia din urmă, „Guvernul Republicii Moldova va continua consolidarea
relaţiilor de bună vecinătate şi de parteneriat strategic cu Uniunea Europeană, România,
Ucraina, SUA şi Federaţia Rusă”. Cu toate acestea, conţinutul unui eventual parteneriat
strategic cu Federaţia Rusă rămâne în continuare vag formulat, nu sunt definite obiectivele
strategice şi nici principiile sale directorii. De asemenea, nu este clar cum un astfel de
parteneriat s-ar înscrie în politica de integrare europeană a Republicii Moldova, proclamată
ca obiectiv strategic primordial de guvernarea AIE. În ciuda acestor din urmă deficienţe,
există, totuşi, o serie de premize care pot facilita dezvoltarea unui parteneriat strategic cu
Federaţia Rusă, în particular:
1. Relaţiile moldo-ruse au la bază un amplu cadru juridic. Cadrul juridic al relaţiilor
bilaterale moldo-ruse este constituit din 162 de documente, care vizează cooperarea bilaterală
în toate domeniile de interes comun. Documentul juridic definitoriu este Tratatul de prietenie

43 | P a g e
şi cooperare semnat la Moscova la 19 noiembrie 2001. În noiembrie 2011, respectivul Tratat
a fost prelungit pentru încă 10 ani.
2. Rusia este un partener economic strategic. Peste 28% din exporturile moldoveneşti
sunt asimilate de piaţa rusă. În acelaşi timp, ponderea importurilor din Federaţia Rusă
reprezintă peste 15%. În Republica Moldova sunt înregistrate 344 companii cu capital rusesc.
La data de 1 ianuarie 2011, suma totală a investiţiilor ruse în economia moldovenească era de
181,8 milioane USD, iar circa 7,7% din investiţiile străine directe sunt din Federaţia Rusă. Nu
este exclus, însă, că o bună parte a investiţiilor străine directe provenite din Cipru sunt
realizate de companii şi investitori ruşi. Prin urmare, suma totală a investiţiilor ruse în
economia moldovenească ar putea fi, în realitate, mult mai mare. De asemenea, cel puţin 300
mii de cetăţeni moldoveni muncesc temporar sau permanent în Federaţia Rusă, iar cifra
transferurilor expediate de aceştia acasă în 2011 a fost de aproximativ 800 milioane USD, din
suma totală a remitenţelor de 1,4 miliarde USD .
3. Dependenţa energetică de Rusia. R.Moldova este dependentă integral de importurile
de gaze naturale din Rusia. Gazpromul dispune de 50% din acţiunile companiei Moldova-
Gaz, care deţine monopolul exclusiv la importul de gaze naturale din Federaţia Rusă. Restul
acţiunilor sunt împărţite între R.Moldova, cu 35,33%, şi regiunea sa transnistreană, cu
13,44%. De altfel, regiunea separatistă transnistreană datorează Gazpromului aproape 3
miliarde USD, în timp ce acţiunile sale la Moldova-Gaz valorează aproximativ 15 milioane
USD. Partea rusă consideră, însă, că datoriile regiunii separatiste transnistrene pentru gaze
naturale revin oficial R.Moldova, chiar dacă aceasta nu-şi poate exercita controlul
constituţional asupra regiunii din stânga Nistrului. Federaţia Rusă şi-a consolidat prezenţa
economică în regiunea transnistreană, investitorii ruşi preluând controlul asupra celor mai
importante întreprinderi industriale, precum Combinatul metalurgic de la Râbniţa, deţinută de
corporaţia rusă Metalloinvest, Centrala hidroelectrică moldovenească de la Cuciurgan, care
aparţine Inter RAO EES, Fabrica de ciment de la Râbniţa, cumpărată tot de Inter RAO EES,
Uzina de maşini şi construcţii (Mashinostroitelny Zavod) de la Bender, preluată de corporaţia
rusă Salyut, Fabrica de pompe de la Râbniţa şi Uzina Moldavkabeli de la Bender. Eventuala
reintegrare a regiunii transnistrene va transforma Federaţia Rusă în cel mai important şi
influent investitor şi deţinător de proprietăţi strategice pe teritoriul R.Moldova.
4. Rusia este un partener cheie pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii interne şi
externe a R.Moldova. Moscova joacă un rol determinant în soluţionarea definitivă a
problemei transnistrene, care reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa suveranităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării noastre. Pe lângă crescânda sa influenţă economică, Rusia
exercită o importantă influenţă politică asupra administraţiei de la Tiraspol, reprezentanţii
căreia sunt în mare parte cetăţeni ai Federaţiei Ruse. În acelaşi timp, în regiunea
transnistreană staţionează un contingent militar de aproximativ 1500 de soldaţi ruşi, dintre
care circa 1000 sunt însărcinaţi cu paza celor 20 mii de tone de armament rusesc rămas în
regiune de la fosta Armată a 14-ea a defunctei URSS, iar aproximativ 500 de militari fac
parte din misiunea de pacificare din Zona de Securitate de pe Nistru. Mai mult decât atât,
Rusia are statut de mediator în formatul 5+2 al negocierilor pentru soluţionarea problemei
transnistrene şi se consideră garant al viitoarei reglementări politice.
5. Statutul de neutralitate permanentă a R.Moldova. Guvernarea AIE consideră că
menţinerea statutului de neutralitate a R.Moldova, în paralel cu europenizarea ei, va crea

44 | P a g e
premise favorabile pentru soluţionarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării. Poziţia
AIE coincide, în principiu, cu cea a Federaţiei Ruse, care se opune extinderii Alianţei Nord-
Atlantice în spaţiul CSI şi consideră că statutul de neutralitate a R.Moldova este o condiţie
esenţială pentru soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean.
6. Influenţa „soft power” a Rusiei în R.Moldova. Federaţia Rusă are la dispoziţia sa un
set apreciabil de instrumente de proiectare a influenţei sale în/asupra R.Moldova. Spaţiul
mediatic moldovenesc este în mare parte dominat de mass media rusească. Aproximativ 98%
dintre moldoveni sunt creştini ortodocşi, iar majoritatea lor se află sub jurisdicţia ecleziastică
a Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova. Peste 20% dintre cetăţenii R.Moldova sunt
vorbitori de limbă rusă – ucrainenii (8,4%), ruşii (5,8), găgăuzii (4,4%) şi bulgarii (1,9%).
Conform Barometrului de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, 60,5% dintre cetăţeni
doresc ca Federaţia Rusă să fie principalul partener strategic al Republicii Moldova, iar
45,6% dintre moldoveni ar opta pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea vamală
Rusia-Belarus-Kazahstan.
7. R.Moldova este membru al Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi are statut de
observator în cadrul Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE). Pentru Moscova spaţiul CSI
este zona „intereselor sale privilegiate”. După alegerile prezidenţiale din 4 martie 2012,
Vladimir Putin, noul preşedinte ales al Rusiei, a declarat că ţările din CSI vor fi prioritatea
absolută a politicii externe ruse. Pentru R.Moldova, însă, CSI reprezintă, în primul rând, o
vitală piaţă de desfacere pentru produsele sale agricole. În 2011, volumul exporturilor
moldoveneşti pe piaţa CSI a constituit 41%, iar importurile au fost de 33%. Având în vedere
importanţa acestor schimburi comerciale, R.Moldova a semnat în 2011 noul Acord de Liber
Schimb al CSI. Totodată, CSI este perceput de Chişinău ca fiind un forum util pentru dialogul
politic la nivel înalt între statele ex-sovietice şi o platformă complementară pentru
dezvoltarea cooperării bilaterale cu statele cheie, mai ales cu Federaţia Rusă. Începând cu mai
2002, R.Moldova participă în calitate de observator la reuniunile Comunităţii Economice
Eurasiatice (CEE). Obiectivele primordiale ale CEE sunt crearea Uniunii Vamale şi a
Spaţiului Economic Unic în cadrul CSI.
Obstacolele parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă
În paralel cu premizele enumerate, există o serie de obstacole de natură internă şi externă care
fac în prezent foarte dificilă, dacă nu aproape imposibilă, construirea unui parteneriat
strategic între R.Moldova şi Rusia. În special, vom menţiona următoarele impedimente:
1. Lipsa unei viziuni conceptualizate asupra parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă.
Chişinăul nu are în prezent o înţelegere clară, bine structurată asupra unui eventual
parteneriat strategic moldo-rus. Deşi inclus în programul de guvernare ca fiind un obiectiv
major de politică externă, acesta este mai degrabă o figură de stil, de reverenţă tradiţională
către Rusia a discursului politic de la Chişinău. Nimeni nu a încercat să dea substanţă acestei
idei. Nu există niciun document de politică externă sau de securitate naţională care ar fi
conceptualizat sau, cel puţin, ar fi dat un conţinut coerent şi credibil ideii de parteneriat
strategic cu Rusia. Nu avem răspunsuri la o serie de întrebări care ne-ar ajuta să înţelegem
mai bine raţiunea de a fi, locul şi contribuţia acestui parteneriat în actuala paradigmă de
dezvoltare internă şi externă a R.Moldova. În particular, nu ştim care ar fi obiectivele
strategice, principiile de interacţiune şi mecanismele sale de acţiune. Însă, mai întâi de toate,
este imperativ să formulăm realist miza şi rolul unui astfel de parteneriat moldo-rus în

45 | P a g e
contextul politicii de integrare europeană a R.Moldova. Fără a avea răspunsuri la aceste
întrebări, orice discuţii despre un eventual parteneriat strategic cu Federaţia Rusă sunt
exerciţii verbale fără finalitate practică.
2. Politica de integrare europeană a R.Moldova. Integrarea europeană este obiectivul
fundamental al politicii interne şi externe a R.Moldova, consfinţit în programul de activitate
al Guvernului şi în Strategia Naţională de Securitate. În viziunea Chişinăului, integrarea
europeană reprezintă cea mai eficientă modalitate de a realiza modernizarea politică,
economică şi socială a ţării. Urmând această cale, R.Moldova intenţionează să devină
eligibilă pentru aderarea la UE. Între timp, datorită Parteneriatului Estic, ţara noastră este pe
calea asocierii politice şi integrării economice cu UE. Asocierea politică va aduce cu sine un
grad şi un ritm mult mai înalt de consultări şi coordonare politică, pe subiecte de politică
internă, regională şi internaţională. De asemenea, va iniţia o cooperare mult mai intensă şi
avansată în domeniul politicii comune de securitate şi apărare. Integrare economică va
însemna înglobarea graduală a R.Moldova în piaţa comună a UE. Crearea Zonei de Comerţ
Liber Aprofundat şi Cuprinzător va fi primul pas semnificativ în această direcţie. Acest fapt
va dicta ţării noastre armonizarea progresivă a legislaţiei sale economice cu Acquis
Communautaire al UE.
Asocierea politică şi integrarea economică cu UE va distanţa şi mai mult R.Moldova de
formele de integrare politico-economică eurasiatice promovate de Federaţia Rusă în spaţiul
CSI: Uniunea Vamala Rusia-Belaru-Kazahstan, Comunitatea Economică Eurasiatică sau
viitoarea Uniune Eurasia. Or, acest lucru contravine „intereselor privilegiate” ale Moscovei în
spaţiul CSI enunţate de preşedintele rus în exerciţiu, Dimitrii Medvedev, în august 2008,
după războiul ruso-georgian. Mai mult decât atât, vrem sau nu vrem, este o provocare la
adresa statutului de putere regională a Rusiei.
3. Integrarea R.Moldova în Comunitatea Energetică Europeană. Comunitatea
Energetică Europeană cuprinde statele membre ale UE şi cele din Europa de Sud-Est, scopul
ei fiind crearea unei pieţe comune a electricităţii şi gazelor între UE şi alte state. Aceasta şi-a
început activitatea la 1 iulie 2006. R.Moldova a devenit membru cu drepturi depline în cadrul
Comunităţii Energetice în mai 2010. Aderarea la Comunitatea Energetică Europeană
presupune integrarea treptată a liniilor electrice şi conductelor de gaze naturale moldoveneşti
cu cele din UE. De asemenea, regulamentele Comisiei Europene şi standardele UE în
domeniul energetic devin obligatorii pentru producătorii, exportatorii, importatorii şi
distribuitorii de energie electrică şi gaze naturale din R.Moldova. Acest lucru nu coincide cu
interesele Rusiei şi, în particular, ale Gazpromului în R.Moldova. Actualele negocieri asupra
noului acord de livrare a gazelor naturale, iniţiate de Guvernul de la Chişinău cu Gazprom,
sunt o dovadă clară în acest sens. Negocierile au fost practic suspendate din cauza lipsei de
compromis asupra noului preţ şi asupra modalităţilor de calculare a acestuia. Gazpromul ar fi
dispus, însă, să reducă preţul la gazele naturale livrate R.Moldova, solicitând, în schimb,
renunţarea la implementarea Pachetului III legislativ energetic, adoptat de Comisia
Europeană şi asumat de R.Moldova în octombrie 2011.
Pachetul III energetic este compus dintr-un set de directive şi regulamente ale Comisiei
Europene, care presupune formarea unei pieţe unice de gaze naturale şi energie electrică în
UE pe baza divizării companiilor de furnizare şi distribuţie. Noile reguli ale Comisiei
Europene nemulţumesc autorităţile ruse şi, mai ales, Gazpromul, care consideră că va fi

46 | P a g e
defavorizat în drepturile patrimoniale şi interesele sale comerciale. În realitate, Rusia este
nemulţumită de faptul că Pachetul III energetic atentează la statutul de monopolist al
Gazpromului în domeniul producerii, tranzitării şi livrării de gaze naturale în Europa, inclusiv
în R.Moldova. Autorităţile moldovene s-au angajat să implementeze Pachetul III energetic
până în 2015, scopul principal fiind asigurarea securităţii energetice a ţării prin diversificarea
surselor de energie şi asigurarea unui cost mai mic pentru utilizatorii finali.
4. Parteneriatul strategic pentru integrare europeană cu România. La 27 aprilie 2010,
R.Moldova şi România au iniţiat parteneriatul strategic pentru integrarea europeană a
R.Moldova, semnând în acest sens o Declaraţie comună la nivel de şefi de stat. La 3 martie
2012, în cadrul primei şedinţe comune a Guvernelor R.Moldova şi României de la Iaşi, a fost
semnat Planul de acţiuni pentru aplicarea Declaraţiei comune privind instituirea
parteneriatului strategic între ambele state. Planul include acţiuni şi proiecte în domenii
precum integrarea europeană, cooperarea politică şi instituţională, cooperarea economică,
cooperarea culturală, educaţională şi pe domeniul tineretului şi sportului. Astfel, parteneriatul
strategic între Chişinău şi Bucureşti a obţinut un conţinut concret, care se înscrie în
paradigma modernizării şi europenizării R.Moldova. Semnând acest document, părţile s-au
angajat să aprofundeze colaborarea bilaterală, în perspectiva aderării R.Moldova la UE.
Acest angajament prevede, în particular, consolidarea dialogului în domeniul politicii
externe, oferirea de sprijin pe parcursul negocierii şi implementării Acordului de Asociere,
inclusiv a Zonei de Liber Schimb Cuprinzătoare şi Aprofundate între R.Moldova şi UE,
oferirea de asistenţă pentru întărirea capacităţilor administrative şi instituţionale ale
R.Moldova, intensificarea colaborării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, aprofundarea
dialogului cu privire la aspectele legate de integrarea europeană prin crearea unei comisii
mixte axate pe această dimensiune, promovarea contactelor bilaterale la toate nivelele
administraţiei centrale şi locale, dezvoltarea colaborării pentru asigurarea securităţii
energetice, în special prin interconectarea sistemelor naţionale de transport a gazelor naturale
şi energiei electrice. De asemenea, ambele state vor sprijini procesul integrării lor culturale în
scopul consolidării spaţiului cultural şi spiritual dintre R.Moldova şi România.
Implementarea respectivului Plan de acţiuni va contribui la întărirea securităţii economice şi
energetice a R.Moldova, prin ancorarea ei în spaţiul politic, economic, infrastructural, social
şi cultural al UE, inclusiv al României. Bineînţeles, acest lucru va însemna neutralizarea
impactului politic al influenţei economice şi energetice de care se bucură în prezent Federaţia
Rusă în ţara noastră. În acelaşi timp, obiectivele parteneriatului strategic dintre Chişinău şi
Bucureşti sunt în coliziune directă cu eforturile Moscovei de a dezvolta propriul potenţial
regional şi subregional de integrare şi coordonare pe teritoriul statelor membre ale CSI.
5. Conflictul transnistrean şi staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul R.Moldova.
Lipsa de progrese tangibile în soluţionarea conflictului transnistrean şi stoparea retragerii
totale a trupelor şi muniţiilor ruse aflate pe teritoriul R.Moldova alimentează suspiciunile
clasei politice şi a unei bune parţi a societăţii moldovene cu privire la adevăratele intenţii ale
Federaţii Ruse în raport cu ţara noastră. Începând cu 2006, 136 mii de pensionari de pe malul
stâng al Nistrului primesc din partea Federaţiei Ruse un adaos de 15 dolari la pensia de bază.
În perioada 2007-2011, volumul total al asistenţei umanitare acordate de Rusia pentru
achitarea pensiilor a fost de circa 75 milioane dolari SUA.

47 | P a g e
 De asemenea, Moscova practic ignoră imensele datorii, de aproape 3 miliarde USD, pe
care administraţia transnistreană le-a acumulat la consumul de gaze naturale importate din
Federaţia Rusă. Oficial, însă, aceste datorii sunt considerate ale R.Moldova, deşi aceasta nu
controlează regiunea transnistreană. Totodată, există şi alte forme de subvenţionare
economică şi asistenţă tehnică, de exemplu pentru structurile de forţă transnistrene, care sunt
mai greu de contabilizat. În paralel, Moscova menţine pe teritoriul regiunii transnistrene circa
20 mii tone de muniţii şi aproximativ 1000 de soldaţi însărcinaţi cu paza lor. Aceste trupe
urmau să fie retrase necondiţionat şi complet de pe teritoriul R.Moldova în 2002, în
conformitate cu Tratatul adaptat cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa
(FACE) şi Declaraţia Summitului OSCE de la Istanbul din 1999. În 2007, Rusia şi-a
suspendat participarea sa la Tratatul FACE adaptat şi acum condiţionează retragerea
completă a muniţiilor şi trupelor sale din R.Moldova de soluţionarea politică a conflictului
transnistrean. Această poziţie nu coincide, însă, cu cea a autorităţilor de la Chişinău, care se
pronunţă pentru retragerea completă şi necondiţionată a muniţiilor şi trupelor ruse.
6. Parteneriatul GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi R.Moldova). Asocierea
R.Moldova la Grupul GUAM a fost determinată, mai întâi de toate, de considerente politice,
în particular, de necesitatea ca poziţia Chişinăului să fie auzită şi luată în calcul la masa
negocierilor privind versiunea adaptată a Tratatului FACE, precum şi de imperativul
contrabalansării influenţei Federaţiei Ruse în procesul de soluţionare a problemei
transnistrene. Calculele economice au jucat un rol secundar în constituirea GUAM şi, mai
ales, în adeziunea R.Moldova la acest for regional. Crearea GUAM s-a întemeiat, în primul
rând, pe un pachet de interese strategice comune, şi anume: respectarea de către Rusia a
angajamentelor sale de reducere a forţelor armate convenţionale în Europa, asumate prin
Tratatul FACE; coordonarea poziţiilor statelor membre cu privire la soluţionarea conflictelor
îngheţate în cadrul organizaţiilor internaţionale (Consiliul Europei, Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)); asigurarea
securităţii lor energetice şi economice, prin dezvoltarea unor coridoare alternative de
transport ce ar lega Europa de Caucaz şi Asia Centrală, ocolind Federaţia Rusă etc. În 2006,
iniţiativa GUAM a fost instituţionalizată în Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare
Economică, iar aprofundarea integrării europene în vederea creării unui spaţiu comun de
democraţie, securitate, cooperare economică şi umanitară devine una dintre priorităţile
fundamentale ale noi structuri regionale. Pentru autorităţile de la Chişinău, GUAM-ul este o
platformă complementară pentru eforturile sale pe dimensiunea integrării europene, accentul
fiind pus pe intensificarea relaţiilor economice şi comerciale, dezvoltarea infrastructurilor
energetice şi de transport şi combaterea crimei organizate. Punând accentul pe cooperarea
economică, Chişinăul doreşte să evite antagonizarea Moscovei, care continuă să privească
GUAM ca pe o organizaţie ce desconsideră „interesele sale privilegiate” în spaţiul CSI.
7. Lipsa de interes a Federaţiei Ruse pentru un parteneriat strategic cu R.Moldova.
Atâta timp cât R.Moldova este angajată pe calea integrării politice şi economice cu UE,
stabilirea unui parteneriat strategic moldo-rus nu constituie o prioritate pentru Rusia. Politica
pro-europeană a Chişinăului vine în contradicţie cu planurile Moscovei de a construi propria
sferă de influenţă în spaţiul post-sovietic având ca nucleu de gravitaţie Rusia. În viziunea
societăţii şi a clasei politice ruse, în noua lume multipolară, ambiţiile Rusiei de putere
regională cu proiecţie globală a influenţei sale vor depinde de afirmarea Moscovei ca lider

48 | P a g e
incontestabil al spaţiului CSI, care este, tot mai des, redefinit de politicienii ruşi – geopolitic,
geo-economic şi geo-cultural – ca reprezentând lumea eurasiatică. Rusia doreşte să devină
unicul interlocutor al lumii eurasiatice cu Occidentul, întruchipat de SUA, UE şi NATO.
Însă, pentru a-şi vedea împlinit acest deziderat geostrategic, Moscova are nevoie de
recunoaşterea de către principalii săi parteneri internaţionali, în particular SUA şi UE, a
statului său de lider al organizaţiilor regionale de integrare politică şi economică din spaţiul
CSI şi, inclusiv, de respectarea sferei sale de „interese privilegiate”. Politica de integrare
europeană a Chişinăului nu se înscrie în matriţa geostrategică a Moscovei. Dimpotrivă, ea
este percepută de Rusia ca reprezentând intenţiile Occidentului de a-şi extinde zona de
influenţă în spaţiul post-sovietic, subminând metodic statutul său de putere regională prin
erodarea graduală a principalelor sale platforme de proiectare a puterii politice, economice şi
militare în regiune. În cazul R.Moldova, aceste platforme sunt dependenţa energetică,
dependenţa comercial-economică, conflictul transnistrean, staţionarea ilegală a trupelor ruse
pe teritoriul ţării.
Anume din aceste considerente, Moscova nu este deloc încântată de participarea
R.Moldova în cadrul Parteneriatului Estic al UE. Deşi, în ultimul timp, diplomaţii şi
politicienii ruşi sunt mai puţin tranşanţi faţă de această iniţiativă regională, neîncrederea
Rusiei faţă de ea a rămas neschimbată. Parteneriatul Estic a deschis R.Moldova calea spre
integrarea economică, integrarea energetică, integrarea infrastructurală şi asocierea politică
cu UE, care vor avea ca efect neutralizarea treptată a pârghiilor de influenţă rusă în domeniul
energetic, comercial şi politic. Or, acest lucru nu este şi nu va fi înghiţit uşor de strategii ruşi.
Opţiunile R.Moldova: concluzii şi propuneri
În ciuda premiselor reale care există pentru construirea unui parteneriat strategic moldo-rus,
acesta are şanse minime de izbândă. Modernizarea şi europenizarea R.Moldova după modelul
politicii de extindere a UE în Europa Centrală contravine viziunii Moscovei asupra proceselor
integraţioniste în regiunea post-sovietică, de fapt ele se exclud reciproc. În aceste condiţii,
intenţia declarată a Chişinăului de a construi un parteneriat strategic cu Moscova nu este nici
credibilă, nici fezabilă. Care sunt, atunci, opţiunile reale ale R.Moldova pentru dezvoltarea
unor relaţii previzibile şi durabile cu Federaţia Rusă?
Spaţiul de manevră de care dispune R.Moldova în raport cu Federaţia Rusă este extrem
de limitat. Pe lângă obstacolele structurale menţionate în prezenta analiză, există, de
asemenea, o serie de factori externi care vor modela în următorii ani opţiunile Chişinăului
faţă de politica Moscovei în regiune.
În primul rând, Rusia este prin excelenţă o putere conservatoare care optează mai
degrabă pentru păstrarea status quo-ului regional, decât pentru asumarea unor riscuri cu
rezultate incerte pentru ea. Din acest punct de vedere, revenirea lui Putin la Kremlin nu va
aduce mari schimbări în politica Moscovei faţă de R.Moldova şi regiunea din care face parte.
Mai curând, Putin va continua politica predecesorului său îndreptată spre afirmarea Rusiei ca
putere regională cu impact global, dându-i un nou impuls.
În al doilea rând, este evident pentru toată lumea că Parteneriatul pentru modernizare
dintre UE şi Rusia a eşuat înainte de a începe. Cauzele acestui fiasco ţin nu atât de criza
datoriilor în care s-a pomenit UE, ci, mai ales, de aşteptările diferite ale Moscovei şi
Bruxellesului de la acest parteneriat. În timp ce Moscova îşi dorea să aducă în economia rusă
mai multe investiţii şi tehnologii europene fără alte obligaţii, Bruxellesul a sperat că noul

49 | P a g e
parteneriat vă încuraja transformările democratice şi reformele structurale indispensabile
pentru atragerea investiţiilor şi tehnologiilor europene.
În al treilea rând, după rolul jucat de UE în susţinerea „primăverii arabe” în statele din
Magreb (Tunisia, Egipt şi Libia), Moscova nu mai priveşte Bruxellesul ca pe un actor neutru,
cu interese doar economice şi normative. Această schimbare de optică va impune inevitabil
Moscova să-şi reevalueze atitudinea faţă de politicile UE în spaţiul post-sovietic. Graba
Rusiei de a instituţionaliza în următorii trei ani Uniunea Eurasiatică, enunţată de Putin în
octombrie 2011, este un prim semn că acest exerciţiu a început.
În al patrulea rând, criza Zonei Euro a schimbat priorităţile UE. Astfel, în următorii 10
ani, ea va fi preocupată, mai presus de orice, de consolidarea sa internă şi relansarea
economică, iar extinderea spre Est va rămâne suspendată în aşteptarea unor timpuri mai bune.
Pentru Rusia, slăbiciunile UE sunt o bună oportunitate de a profita de ele pentru a pune în
aplicare propriul proiect de integrare, mai întâi economică, apoi politică, a spaţiului post-
sovietic, ca alternativă la proiectul UE. Tratatul de constituire a Uniunii Eurasiatice ar urma
să fie semnat la 1 ianuarie 2015, acest lucru a fost declarat de preşedintele Dimitri Medvedev,
în cadrul reuniunii Consiliului Interstatal al Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE) de la
Moscova, din 19 martie 2012 . În acelaşi context, el a accentuat că statele care vor face parte
din viitoarea Uniune vor beneficia în mod firesc de privilegii, iar cele care vor opta să stea în
afara ei vor avea desigur probleme .
În al cincilea rând, resetarea relaţiilor ruso-americane nu a reuşit să producă un numitor
comun asupra scutului antirachetă american în Europa. Atât pentru Rusia, cât şi pentru SUA
scutul antirachetă a devenit o chestiune de principiu. În ciuda asigurărilor multiple date de
SUA şi aliaţii săi europeni că scutul antirachetă nu este îndreptat împotriva ei, Rusia continuă
să perceapă respectivul scut ca pe o ameninţare eminentă la adresa propriei securităţi. Având
în vedere că unele elemente ale viitorului scut antirachetă vor fi instalate în România,
eventuala escaladare a tensiunilor ruso-americane în jurul acestui subiect ar putea afecta şi
R.Moldova.
În al şaselea rând, Vladimir Putin este convins că Occidentul înţelege doar limbajul
forţei şi al negocierilor dure. Războiul cu Georgia din 2008 a stopat extinderea Alianţei Nord
Atlantice în spaţiul ex-sovietic, iar noul Acord START a deblocat calea Rusiei spre aderarea
la Organizaţia Mondială a Comerţului, după 20 de ani. Prim urmare, probabilitatea că
Moscova va fi tentată să aplice măsuri dure faţă de acele state care îi subminează interesele
strategice în regiune nu poate fi neglijată. Numirea lui Dmitri Rogozin, viceprim-ministru
responsabil de complexul industrial de apărare, în funcţia de reprezentant special al
preşedintelui Federaţiei Ruse pentru Transnistria şi co-preşedinte al Comisiei
interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperare economică , se înscrie perfect în această
logică de acţiune.
Având în vedere respectivii factori şi tendinţele externe, ignorarea sau, mai rău,
înfruntarea deschisă a Moscovei sunt opţiuni contraindicate şi perdante. Rusia nu va ezita să
aplice instrumentele coercitive faţă de R.Moldova, iar consecinţele vor fi dezastruoase pentru
stabilitatea internă a ţării noastre şi pentru relaţiile cu principalii săi parteneri, în special cu
UE. Judecând după experienţa Georgiei, putem presupune că nici UE, nici SUA nu vor fi
încântate de tensionarea relaţiilor noastre cu Moscova.

50 | P a g e
 În acelaşi timp, un parteneriat strategic cu Rusia este, în prezent, o himeră. În ultimii
trei ani, formularea ideii de parteneriat strategic moldo-rus a avut ca efect detensionarea şi,
ulterior, normalizarea parţială a dialogului dintre Chişinău şi Moscova. Însă acest lucru nu
este suficient, ideea este lipsită de conţinut credibil. Desigur, politicienii noştri pot cocheta în
continuare cu proiectul unui parteneriat strategic moldo-rus, dar este puţin probabil că
politicienii ruşi se vor lăsa seduşi de farmecul colegilor lor moldoveni. Nici participările
exemplare ale oficialilor noştri la reuniunile CSI şi ale Comunităţii Economice Eurasiatice în
calitate de observatori nu-i vor face pe strategii de la Kremlin să uite de orientarea pro-
europeană a Chişinăului şi să fie mai puţin consecvenţi în promovarea intereselor ruse în ţara
noastră. De fapt, numirea lui Dmitri Rogozin în funcţiile de reprezentant special al
preşedintelui Federaţiei Ruse pentru Transnistria şi co-preşedinte al Comisiei
interguvernamentale moldo-ruse pentru cooperarea economică ar trebui să fie un duş rece
pentru factorii de decizie de la Chişinău.
Pentru dezvoltarea unor relaţii stabile moldo-ruse se impune, totuşi, elaborarea unei
politici realiste, previzibile şi credibile în raport cu Rusia, care ar facilita atingerea
obiectivelor noastre strategice de modernizare şi europenizare, dezvoltând, concomitent,
parteneriate punctuale/utilitare cu Moscova pe domenii de interes comun: energie, comerţ,
cooperare cultural-umanitară, soluţionarea conflictului transnistrean. O astfel de politică ar
urma să ofere Rusiei un rol pro-activ şi, mai ales, constructiv, în actuala paradigmă de
dezvoltare a R.Moldova, în parteneriat cu UE.
Desigur, o astfel de politică pare incredibilă, dar care este alternativa? Alternativa este
una singură – confruntarea inevitabilă pe teritoriul R.Moldova a celor două proiecte
integraţioniste: Uniunea Europeană şi Uniunea Eurasiatică, cu consecinţe imprevizibile
pentru noi. Una din aceste consecinţe ar putea fi chiar acceptarea regiunii transnistrene în
Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan sau/şi Uniunea Eurasiatică, lucru uşor de realizat,
mai ales în cazul în care Chişinăul va fi forţat să recunoască principiul egalităţii de drept cu
Tiraspolul.
De fapt, această confruntare a şi început. Preludiul ei este anunţul făcut de Vladimir
Putin cu privire la crearea Uniunii Eurasiatice. Chiar dacă proiectul este, deocamdată, vag
formulat, iar pentru unii experţi este puţin credibil, semnificaţia sa simbolică nu ar trebui
neglijată. Anunţul este, fără îndoială, un semnal transmis nu doar statelor din spaţiul CSI
despre intenţiile Rusiei, dar, mai ales, Uniunii Europene cu privire la limitele extinderii sale
spre Est. De aceea, nu putem exclude că Rusia va fi, de acum încolo, mult mai incisivă în
apărarea sferei sale de „interes privilegiat” în Ucraina şi R.Moldova, iar presiunile interne şi
externe exercitate asupra ambelor state vor creşte. Din acest punct de vedere, declaraţiile lui
Dimitri Medvedev din 19 martie 2012 sunt doar nişte avertizări prieteneşti adresate Kievului
şi Chişinăului.
Dacă va fi urmat acest scenariu, atunci acţiunile Moscovei de a convinge Chişinăul să
se implice în procesele integraţioniste din spaţiul CSI se vor multiplica. De asemenea, vor
deveni mai evidente eforturile Rusiei de a nu permite alterarea status quo-ului în R.Moldova.
Menţinerea status quo-ului este garanţia influenţei ruse în ţara noastră. Fiind perfect
conştientă de acest fapt, Moscova se va folosi de negocierile asupra noului acord de livrare a
gazelor naturale pentru a determina autorităţile de la Chişinău să tergiverseze implementarea
Pachetului III energetic aprobat de Comisia Europeană, care va avea ca efect fragmentarea

51 | P a g e
monopolului Gazprom asupra infrastructurii de gaze naturale a R.Moldova. În domeniul
economic, Moscova va încuraja crearea unei alternative reale, la nivelul opiniei publice,
pentru integrarea economică cu UE, prin promovarea ideii de aderarea a R.Moldova la
Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan şi viitoarea Uniune Eurasiatică , iar şantajele
energetice şi comerciale vor atârna deasupra Chişinăului ca „Sabia lui Damocles”.
În domeniul politic, nimic ieşit din comun nu se va întâmpla, dialogul oficial va
continua, problemele, însă, vor rămâne aceleaşi, iar starea de incertitudine va plana şi mai
departe asupra relaţiilor moldo-ruse. Soluţionarea problemei transnistrene nu se va mişca din
loc atâta timp cât Rusia nu va obţine de la R.Moldova recunoaşterea egalităţii de drept a
regiunii transnistrene. În consecinţă, Moscova va face totul pentru a menţine actuala stare de
fapt, susţinând politic şi material regimul separatist şi mimând în paralel acţiuni de încurajare
şi facilitare a dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol. De asemenea, Rusia se va opune
vehement încercărilor de transformare a actualei misiunii de pacificare în una civilă cu
mandat internaţional şi va continua să susţină financiar administraţia de la Tiraspol, pentru a
preîntâmpina colapsul economic şi politic al acesteia. De altfel, la 16 martie 2012, Consiliul
de Securitate al Federaţiei Ruse a şi hotărât deja să aloce regiunii transnistrene un pachet de
asistenţă de urgenţă în valoare de 150 milioane USD. Acordarea acestei asistenţe în paralel cu
numirea naţionalistului şi anti-occidentalului Dimitri Rogozin în calitate de reprezentant
special al preşedintelui rus pentru Transnistria are un singur scop – consolidarea controlului
politic şi militar al Rusiei şi stoparea penetrării influenţei occidentale în regiunea
transnistreană.
În contextul actual şi, mai ales, în lipsa unui consens la nivelul societăţii şi al clasei
politice moldoveneşti cu privire la esenţa parteneriatului moldo-rus, este extrem de dificil de
elaborat o politică realistă, previzibilă şi credibilă în raport cu Rusia. Conform Barometrului
de Opinie Publică (BOP) din noiembrie 2011, 60,5% dintre cetăţeni doresc ca Federaţia Rusă
să fie principalul partener strategic al R.Moldova, în timp ce 47% doresc aderarea ţării la UE,
iar 45% ar prefera Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Clasa politică moldovenească
este la fel de dezbinată şi dezorientată ca şi societatea. Consensul Alianţei pentru Integrare
Europeană (AIE), de guvernare, în raport cu Rusia este fragil şi ameninţat în permanenţă de
viziunile diferite ale celor trei partide constituante cu privire la identitatea populaţiei
majoritare, la evenimentele istorice ce au marcat destinul R.Moldova în ultimii 200 de ani, (în
special perioada sovietică), caracterul relaţiilor R.Moldova cu Alianţa Nord Atlantică, natura
şi intensitatea parteneriatului dintre Chişinău şi Bucureşti, cooperarea R.Moldova în cadrul
CSI şi Comunităţii Economice Eurasiatice etc. În acelaşi timp, consensul lipseşte cu
desăvârşire la acest capitol între guvernare, reprezentată de AIE (Partidul Liberal, Partidul
Democrat şi Partidul Liberal Democrat) şi Opoziţie, reprezentată, în special, de Partidul
Comuniştilor (PCRM) şi Partidul Social Democrat (PSDM). În prezent, PCRM şi PSDM
pledează pentru crearea unui spaţiu vamal şi economic comun cu Rusia, prin aderarea
R.Moldova la Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan şi Uniunea Eurasiatică propusă de
Vladimir Putin, ceea ce este în contradicţie absolută cu obiectivul strategic de integrare
europeană promovat de AIE.
În ultimii 10 ani, interesele Rusiei în R.Moldova au devenit mult mai specifice şi
identificabile: neaderarea la Alianţa Nord Atlantică; păstrarea neutralităţii permanente;
menţinerea prezenţei militare în stânga Nistrului; controlul total asupra tranzitului spre

52 | P a g e
Europa a gazelor naturale; controlul, cel puţin majoritar, asupra conductelor interne de gaze
naturale; federalizarea R.Moldova prin recunoaşterea egalităţii de drept a regiunii
transnistrene; protejarea investiţiilor ruse în sectoarele cheie, inclusiv în regiunea
transnistreană; respectarea şi dezvoltarea identităţii lingvistice şi culturale ruse; oficializarea
aderării la Zona de Comerţ Liber a CSI; participarea la procesele integraţioniste din spaţiul
CSI etc. Majoritatea acestor interese sunt inacceptabile pentru R.Moldova, acestea însă
reflectă, ne place sau nu ne place, principalele preocupări ale Moscovei în regiune: protejarea
propriilor interese strategice în materie de securitate europeană şi menţinerea influenţei sale
dominante la periferia vestică a spaţiul post-sovietic.
Extinderea spaţiului UE spre Est, chiar şi în forma uşoară a Parteneriatului Estic, este o
provocare directă la adresa intereselor Moscovei în R.Moldova şi subminează atractivitatea
proiectelor sale integraţioniste în regiune. Este lesne de presupus că Rusia, condusă de
preşedintele Putin, nu va accepta şi nu va tolera desconsiderarea/diminuarea statutului său de
putere regională. R.Moldova nu este, însă, pregătită pentru a face faţă eventualelor presiuni
crescânde ale Rusiei. În ciuda progreselor înregistrate pe direcţia asocierii politice şi
integrării economice cu UE, integrarea europeană a R.Moldova nu a atins, încă, punctul
ireversibilităţii. În varianta optimistă, Acordul de Asociere ar urma să între în vigoare în
următorii 3-4 ani, iar Zona de Comerţ Liber Cuprinzător şi Aprofundat, care va atrage după
sine integrarea economică cu UE, ar urma să devină o realitate în următorii 10-15 ani. De
altfel, în aceeaşi situaţie se află şi Ucraina. Cu alte cuvinte, următoarea decadă va fi decisivă
pentru succesul paradigmei de modernizare a R.Moldova prin integrarea sa cu UE. Fără
îndoială, Moscova este conştientă de aceste realităţi. Mai mult decât atât, ea va încerca să
profite de acestea în următorii 2-4 ani, pentru a promova propriile planuri de integrare
economică în regiune, iar problema transnistreană, preţul la gazele naturale importate şi
accesul pe piaţa rusă a mărfurilor moldoveneşti vor fi vârful de lance al „contra-ofensivei”
sale anti-europene în ţara noastră.
R.Moldova nu este pregătită, nici politic, nici economic, să facă faţă unei astfel de
„contra-ofensive anti-europene”, mai rău, ea nu are o politică credibilă de angajare a Rusiei,
cu o viziune pe termen lung. Actualmente scopul suprem al politicii Chişinăului faţă de Rusia
este prevenirea mâniei Moscovei şi/sau minimalizarea efectelor negative, politice şi
economice, asupra R.Moldova, atunci când această mânie s-ar dezlănţui. Avem de a face cu
un comportament intuitiv, conjunctural şi reactiv, fără gândire strategică, fără gândire
creativă, care, de altfel, este inhibată de eterna şi ereditara frică a politicienilor moldoveni de
a nu provoca supărarea Kremlinului, precum şi de dorinţa lor de a exploata bunăvoinţa
Moscovei în concurenţa politică internă. O astfel de „politică” este fatalistă şi sortită eşecului.
E de ajuns să aruncăm o privire retrospectivă asupra celor 20 de ani de relaţii diplomatice cu
Federaţia Rusă pentru a înţelege acest lucru.
Fără o viziune strategică realistă pe termen lung, politica Chişinăului faţă de Rusia este
lipsită de credibilitate în ochii Moscovei. Pe măsură ce parteneriatul strategic R.Moldova-UE
prinde contur politico-juridic prin Acordul de Asociere, reactualizarea şi redefinirea
parteneriatului moldo-rus devine un imperativ. În caz contrar, riscăm alienarea Moscovei şi
sabotarea de către aceasta a agendei noastre de europenizare şi reîntregire a ţării. Actuala
politică de liniştire (appeasement) a Rusiei nu e viabilă şi va intra, mai devreme sau mai
târziu, în impas. Prin urmare, Chişinăul are nevoie stringentă de o politică ce ar formula o

53 | P a g e
viziune realistă pentru următorii 15-20 de ani, cu obiective şi principii de parteneriat care ar
oferi Moscovei mize economice, politice şi de securitate credibile, convingând-o să renunţe la
păstrarea status quo-ului şi să susţină actuala paradigmă de dezvoltare a R.Moldova.
Bineînţeles, respectivele obiective şi principii ar trebui să se bucure de un consens larg din
partea societăţii şi a clasei politice moldoveneşti, în special a principalelor partide politice.
Această din urmă condiţie este crucială pentru angajarea pozitivă a Moscovei. Lipsa unei
astfel de viziuni face Chişinăul vulnerabil în faţa eventualelor presiuni/insistenţe ale
Moscovei, care nu va întârzia să impună politicienilor moldoveni propriile reguli de angajare.
Nu este exclus că, în curând, Dimitri Rogozin, noul emisar al Kremlinului pentru
„Transnistria”, va aduce la cunoştinţă Chişinăului aceste reguli.

Noul concept de politică externă a Rusiei

Rusia este pregătită pentru co cooperare pe picior de egalitate cu partenerii săi

occidentali, dar are nevoie de garanţii de securitate din partea Statelor Unite în ceea ce
priveşte scutul american antirachetă din Europa, militând în acelaşi timp pentru soluţionarea
conflictului transnistrean prin determinarea unui statut special pentru Transnistria, dar care să
respecte integritatea teritorială a Republicii Moldova, potrivit noului concept de politică
externă a Moscovei, scrie site-ul Russia Today.
Deşi noul concept aprobat de preşedintele Vladimir Putin pe 12 februarie este mai puţin
dur decât anticipau unii experţi, el trasează linii clare privind modul în care Rusia îşi va
construi relaţia cu restul comunităţii internaţionale.
De exemplu, în ceea ce priveşte relaţia cu NATO, pe care mulţi dintre ruşi o consideră
o alianţă care ar fi trebuit să fie aruncată la groapa gunoiului a istoriei alături de Pactul de la
Varşovia, Rusia va coopera cu blocul militar în baza legislaţiei internaţionale.
"Rusia îşi va clădi relaţia cu NATO direct proporţional cu disponibilitatea Alianţei
pentru un parteneriat pe picior de egalitate şi a respectării stricte a principiilor şi normelor
legislaţiei internaţionale" se arată în nou concept.
Textul mai atrage atenţia partenerilor occidentali ai Rusiei asupra obligaţiei asumate la
Consiliul Rusia-NATO că "nu pot asigura securitatea unei părţi în dauna securităţii
celeilalte".
Eforturile comune de asigurare a păcii, securităţii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic
trebuie să se bazeze pe principile încrederii mutuale, a transparenţei şi a predictibilităţii.
Noul concept mai face apel la "unificarea strategică a obiectivelor" alături de toate
ţările din spaţiul euro-atlantic, inclusiv din NATO, pentru o mai bună protecţie împotriva
ameninţărilor comune, precum terorismul internaţional, proliferare armelor de distrugere în
masă, pirateriei maritime, traficului de droguri, calamităţilor naturale şi celor provocate de
mâna omului.
În acelaşi timp, Rusia vrea garanţii legale în privinţa scutului american antirachetă care
reprezintă în acest moment principalul obstacol în calea relaţiilor dintre fostele rivale ale
Războiului Rece. Moscova vrea în primul rând asigurări că sistemul mondial antirachetă al
SUA nu vizează capacităţile ruse de disuasiune, în caz contrar Washingtonul riscând o nouă
cursă a înarmării.

54 | P a g e
 În contextul a ceea ce Moscova vede o atitudine tot mai beligerantă a Washingtonului
în privinţa treburilor interne ale altor ţări, Rusia se aşteaptă la o cooperare în baza
prevederilor Cartei ONU şi principiului neimplicării în afacerile interne ale altor state. De
altfel, în şedinţa cu oficialii ruşi din domeniul securităţii, Vladimir Putin a şi avertizat că
Rusia nu va tolera presiuni externe, aluzie la partidele politice sau organizaţiile ale societăţii
civile suspectate că ar primi finanţare din exterior.
În privinţa Afganistanului, Rusia atrage atenţia că tranziţia ce va urma retragerii
trupelor americane şi forţelor ISAF va prezenta numeroase riscuri de securitate la adresa
Rusiei şi ţărilor CSI. În chestiunea Iranului, Moscova va pleda în continuare pentru o
soluţionare a dosarului nuclear prin mijloace diplomatice, se mai arată în noul concept.
Statutl special pentru Tiraspol
Rusia va continua să joace un rol activ în soluţionarea politică şi diplomatică a
conflictelor din ţările membre ale Comunităţii Statelor Independente (CSI) – se mai arată în
conceptul de politică externă a Rusiei. Astfel, Rusia se va implica în identificarea unor soluţii
pentru conflictul transnistrean bazându-se pe respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi
a neutralităţii Republicii Moldova, în vederea “determinării unui statut special pentru
Transnistria", potrivit site-ului moldovenesc Infoprut.
De asemenea, Rusia şi-a propus drept sarcină prioritară formarea Uniunii Economice
Eurasiatice, dezvoltarea cooperării bilaterale şi multilaterale cu statele din CSI şi consolidarea
Comunităţii pe baza aprofundării cooperării regionale dintre membrii săi, “care au o
moştenire istorică comună". Moscova va stabili relaţii de prietenie cu fiecare din statele CSI
pe baza egalităţii, avantajului şi respectului reciproc, luând în considerare interesele fiecărei
părţi şi promovând intensificarea proceselor de integrare în CSI.
Prezent la un eveniment cu ocazia Zilei Diplomatului, liderul de la Moscova a vorbit
despre importanta muncii Ministerului de Externe, ambasadelor Rusiei, consulatelor si altor
birouri diplomatice, potrivit Reuters.
UE a pregatit noi sanctiuni pentru Rusia. Kremlinul, replica acida: Nimeni nu-i da
ultimatumuri lui Putin
"Va garantez ca Federatia Rusa, indiferent cat de multa presiune se va pune pe noi, isi
va continua politica externa independenta, pentru a sprijini interesele fundamentale ale
cetatenilor nostri, in acord cu stabilitatea si securitatea globala", le-a spus Putin diplomatilor
prezenti la eveniment.
Comentariile liderului de la Kremlin vin pe fondul negocierilor intense din ultimele zile, intre
Rusia, Franta, Germania si Ucraina, pentru atingerea unui acord privind ...citeste mai departe
despre "Putin: Rusia isi va continua politica externa independenta, in ciuda provocarilor”.
La începutul anului 2013 pe site-ul oficial al Ministerului rus de Externe a fost publicat
un document important menit să indice priorităţile de politică externă: „Concepţia politicii
externe a Federaţiei Ruse” („Концепция внешней политики Российской Федерации” –
n.r.).
Dincolo de limbajul oficial utilizat, documentul poate fi citit prin prisma Proiectului
Eurasiatic. Un capitol aparte, ce merită a fi analizat în detaliu, se referă la „Priorităţile
regionale” ale Rusiei. De reţinut este că această Concepţie a fost elaborată în spiritul doctrinei
eurasiatice unde Rusia, prin integrarea spaţiului ex-sovietic, ar deveni un vector de atracţie
într-o „lume multipolară”.

55 | P a g e
 „Multipolaritatea” a devenit cheia eurasianismului – trebuie să existe mai mulţi pivoţi
geopolitici aflaţi într-o relaţie a „balanţei de putere”. Într-un interviu acordat revistei
„Dialogue of the Seas” continuatorul ideii eurasianiste specifica: „Din această perspectivă
eurasiatică vine iniţiativa integrării spaţiului post-sovietic – Rusia nu poate reuşi de una
singură să devină un vector al lumii multipolare”. Conform termenilor din Concepţie, spaţiul
CSI dispune de un „potenţial ridicat de integrare în diverse domenii”. Totuşi, se pare că acest
proiect este irealizabil. În primul rând, orice schimbare trebuie să depăşească faza sovietică,
iar revenirea la o entitate asemănătoare URSS va determina statele din CSI să privească
reticent orice imixtiune sau diminuare a propriei suveranităţi câştigate greu la începutul anilor
1990. Nici elitele politice şi economice din Belarus şi Kazahstan nu sunt pregătite să renunţe
la propria independenţa în favoarea unui centru moştenitor al fostului spaţiu sovietic. Pe de
altă parte, o Uniune Eurasiatică creată ca o „confederaţie” cu o contribuţie inegală din partea
membrilor, dar cu drepturi egale pentru toţi, nu ar prea conveni Rusiei a cărei economie,
pondere demografică, putere politică şi militară este mult deasupra potenţialilor membri ai
„uniunii”. Un exemplu ilustrativ îl reprezintă cazul Belarus – deşi aflat într-un „spaţiu
economic comun” cu Rusia, Minskul poate beneficia de granturi (3 miliarde de dolari) din
partea Moscovei doar în baza respectării unor condiţii (Rusia este interesată în achiziţionarea
unor companii beloruse, cum ar fi întreprinderea Beltranshaz care controlează reţeaua de
gazoducte Gazprom ce tranzitează teritoriul belorus spre UE). Aşadar, relaţia din spaţiul CSI
gravitează mai mult spre pragmatism decât civilizaţionism, iar Mosocva nu va ezita să-şi
proiecteze propriile interese în zonă. Printre sarcinile prioritare asumate de Ministerul rus de
Externe se numără materializarea unei Uniuni Economice Eurasiatice (ЕврАзЭС) care să
devină un „hub” economic între Europa şi regiunea Asia-Pacific. Momentan proiectul
eurasiatic pivotează mai mult spre Orientul Îndepărtat – cea mai dinamică regiune pe
dimensiunea economică, sporind în acelaşi timp atenţia spre sud (Asia Centrală), de unde s-ar
putea materializa o zonă potenţială de conflict (Afganistan). Să nu uităm că orice uniune
economică este imposibilă fără o uniune politică. Dat fiind faptul că momentan orice uniune
politică a spaţiului ex-sovietic este imposibilă, nici Uniunea Economică Eurasiatică şi
Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan nu sunt viabile – acestea devenind mai mult
sloganuri politice. Integrarea Ucrainei în Uniunea Economică Eurasiatică şi Uniunea Vamală
se confruntă cu probleme serioase, or elita politică de la Kiev şi majoritatea cetăţenilor
înţeleg că integrarea economică cu Rusia ar putea duce la subminarea proiectului naţional
ucrainean. Din acelaşi motiv, crearea unei monede unice devine problematică. Experienţa
relaţiei monetare Rusia-Belarus este emblematică. Moneda unică, cu un singur centru de
emitere – Moscova – ar submina domeniul financiar al partenerilor unionali, şi în consecinţă
independenţa economică şi politică a acestora. Ceea ce va încerca regimul Putin este
transformarea treptată a rublei ruseşti într-o monedă de rezervă regională. Primul pas pentru
întărirea rublei ruseşti l-a constituit politica de „deoffshorizare a economiei ruse”
(„деофшоризация российской экономики”). Preşedintele rus V. Putin a semnat deja un
decret prin care funcţionarii sunt obligaţi să renunţi la conturile bancare străine. Totodată
guvernul rus a pregătit un amendament la legislaţie prin care deţinătorii obiectivelor
strategice din Rusia sunt obligaţi să dezvăluie beneficiarul de bază.
Natura relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi statele independente, care au apărut în urma
colapsului URSS, se va schimba. Desigur că, proximitatea geografică, iar în unele cazuri

56 | P a g e
comuniunea etnică şi culturală, legăturile istorice stabilite în perioada Imperiului Ţarist şi
Uniunii Sovietice, vor conferi acestor relaţii o dinamică aparte. Cu toate acestea, cei
„douăzeci de ani” de exitenţă separată dintre Federaţia Rusă şi celelalte „republici unionale”
îşi vor spune cuvântul, în contextul în care s-au format deja generaţii care nu pot percepe
Moscova ca pe un centru politic. Prin urmare, cele mai multe dintre ţările, care în prezent
sunt percepute de Rusia ca fiind aflate în „străinătatea apropiată” („Ближнее зарубежье”)
vor evada spre „străinătate” („зарубежье”), aşa cum s-a întâmplat în cazul statelor baltice
(Estonia, Letonia şi Lituania). Deja „străinătatea apropiată” este divizată în regiuni cu
dinamică diferită: Europa de Est (Balarus, Ucraina, Republica Moldova), Caucazul de Sud
(Georgia, Armenia, Azerbaidjan) şi Asia Centrală (Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan,
Kârgâstan, Tadjikistan). Totodată, să nu uităm că printre statele din „vecinătatea apropiată”
sunt state care nu au frontieră comună cu Federaţia Rusă (Republica Moldova, Turkmenistan,
Uzbekistan, Kârgâstan), în timp ce unele state, deşi se învecinează cu Federaţia Rusă, nu fac
parte din această zonă (Finlanda, Norvegia, Polonia, Mongolia, China, Coreea de Nord).
Desigur că unele state din CSI, în special Belarus şi Ucraina (regiunile din est şi sud), vor fi
percepute de către populaţia din Rusia mult mai apropiate decât Polonia sau Slovacia
(integrate în UE). Aşadar, „reorientarea” Ucrainei în direcţia Moscovei este puţin probabilă,
iar Bruxelles-ul, Berlinul şi Washington-ul îşi vor uni eforturile pentru a nu permite o astfel
de „reorientare” a Kievului Pe de altă parte, percepţia statelor din Caucazul de Sud şi Asia
Centrală se va schimba într-o direcţie centrifugă – aceste state devenind astfel situate „în
afara spaţiului post-sovietic”.
Domeniul „soft power-ului” în cazul Rusiei reprezintă platforma cea mai convenabilă
pentru punerea în aplicare a Concepţiei. O atenţie deosebită va fi acordată „sprijinirii
compatrioţilor care locuiesc în statele membre CSI prin măsurile convenite de comun acord
pentru protejarea educaţională, lingvistică şi socială, a drepturilor omului şi al muncii,
precum şi altor drepturi şi libertăţi”. Printre direcţiile asumate în acest domeniu de regimul
Putin se numără: creşterea până în 2020 a nivelului de prestigiu al universităţilor din
Federaţia Rusă; dezvoltarea mass-media de limba rusă (în special în zona ciberspaţiului) ca
instrument important de diseminare a „noilor idei” pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice;
creşterea influenţei Bisericii Ortodoxe Ruse în spaţiul canonic; dezvoltarea şi diseminarea
unei ramuri a Islamului moderat şi atractiv atât pentru cetăţenii ruşi de religie musulmană, cât
şi pentru musulmanii din Asia Centrală şi Caucazul de Nord.
Moscova consideră că unicul sistem de securitate în spaţiul ex-sovietic îl constituie
Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). Viitorul acestei organizaţii nu ţine de
faptul dacă va include noi membri (ceea ce este puţin probabil), sau va pierde (cazul
Uzbekistan), ci de capacitatea Rusiei de „a transforma OTSC într-o organizaţie internaţională
capabilă de răspuns în faţa ameninţărilor şi provocărilor actuale, în condiţiile influenţei tot
mai mari a diverşilor factori globali şi regionali în zonele OTSC şi cele adiacente”. În viitorul
apropiat, acest spaţiu va include pe lângă Rusia, Kazahstan şi Belarus: „avanpostul” din
Caucazul de Sud (Armenia) şi „prima linie” din Asia Centrală (Kârgâstan şi Tadjikistan).
Abhazia şi Osetia de Sud fac parte dintr-o altă arhitectură, fiind deja integrate pe deplin în
sistemul de securitate al Federaţiei Ruse. Odată cu retragerea Uzbekistanului din OTSC în
2012, s-a produs o delimitare mai exactă a spaţiului de securitate comun, determinând
Moscova să construiască relaţii bazate pe principiul egalităţii penrtru a-şi asigura securitatea

57 | P a g e
în zona sa sensibilă din sud. Pentru aceasta, aliaţii Rusiei trebuie să fie pregătiţi să se
încadreze în acţiuni multilaterale în domeniul securităţii. În următorii ani misiunea de bază a
OTSC va fi asigurarea securităţii în Asia Centrală în condiţiile retragerii trupelor NATO din
Afganistan, precum şi escaladării tensiunilor cu Iranul, conflictului dintre şiiţi şi suniţi şi
instabilităţii create în urma revoluţiilor islamice din 2011.
Proiectul integrării în Uniunea Economică Eurasiatică a Republicii Moldova ar putea
avea succes doar în cazul „reorientării” eurasiatice a Ucrainei. Chişinăul, probabil, îşi va
menţine vectorul pro-european, iar statutul regimului de la Tiraspol nu face din Transnistria–
o enclavă de dimensiuni relativ mici situată pe malul stâng al Nistrului – un partener de
integrare independent pentru Rusia. Perpetuarea conflictului transnistrian menţine
Transnistriei statutul de „beneficiar al ajutorului financiar al Rusiei” stabilit de către Duma
rusă. Dacă acest conflict va fi soluţionat conform prevederilor din Concepţie: „Rusia va
continua să joace un rol activ în soluţionarea politică şi diplomatică a conflictelor din CSI, în
special, se va implica în găsirea unor soluţii pentru conflictul transnistrean în baza respectării
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi neutralităţii Republicii Moldova în atribuirea unui statut
special Transnistriei”, Rusia speră să câştige credibilitate în faţa partenerilor europeni
(Germania), consolidându-şi în acelaşi timp poziţia economică în Republica Moldova, chiar
dacă elita politică de la Chişinău va fi orientată spre integrare în UE. În viziunea autorităţilor
moldoveneşti, integrarea europeană şi beneficiile pe care le-ar oferi agenţilor economici şi
cetăţenilor din stânga Nistrului, a devenit principala strategie de soluţionare a conflictului
transnistrean. Acest plan este puţin realizabil mai ales dacă luăm în calcul atitudinea
intransigentă a noii echipe lui Evghenii Şevciuk faţă de ideea reintegrării. Or păstrarea
status quo-ului actual (sprijinul economico-militar din partea Federaţiei Ruse) îi asigură
perpetuarea regimului, în schimb reintegrarea cu Republica Moldova, chiar şi în baza
obţinerii unui statut special, reprezintă o ameninţare la adresa statutului său. Momentan la
Tiraspol nu există nici un politician, nici un partid sau mişcare politică să promoveze ideea
integrării europene. Aspiraţiile din regiune vin mai mult în întâmpinarea Uniunii economice
eurasiatice sau Uniunii Vamale, decât înspre UE. Plus că pentru Tiraspol „integrarea
europeană” nu este atât de vitală ca pentru Chişinău (comerţul exterior al regiunii
transnistrene cu statele membre ale UE plus Croaţia a constituit 483 408 173 de dolari sau
26,8% din volumul total.[5] Chir dacă Chişinăul va reuşi semnarea Acordului de Asociere şi
liberalizarea regimului de vize cu UE, autorităţile de la Tiraspol nu vor fi tentate să intre în
câmpul constituţional al Republicii Moldova pentru a putea circula liber în UE, în contextul
în care se poartă negocieri între Moscova şi Bruxelles pe facilitarea procesului de obţinere a
vizelor (în Transnistria sunt deja 180 000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse).
Celelalte două „republici secesioniste – Abhazia şi Osetia de Sud – au un statut cu totul
aparte. Fiind recunoscute de către Moscova şi alte „state şi regiuni partenere” (Venezuela,
Unitatea Teritorial Administrativă Găgăuzia, Krajna sărbească, Transnistria, Nagorno-
Karabach etc.) aceste „republici” au fost integrate în spaţiul economic al Federaţiei Ruse, însă
statutul lor internaţional va rămâne deocamdată incert pănă Moscova nu ajunge la un acord
definitiv cu Tbilisi. Momentan Suhumi şi Ţhinval au obţinut, cu ajutorul militar al Rusiei,
independenţa doar faţă de Georgia.

58 | P a g e
Politica interna

Dupa cateva postari legate de China si India am hotarat sa scriu si cateva articole
dedicate Rusiei, vecinul nostru din nord si noul mare prieten al Uniunii Europene, uniune din
care facem si noi parte.
Rusia este cel mai mare exportator de energie din lume datorită rezervelor uriaşe de
petrol şi gaze naturale de care dispune. Rusia a înregistrat în ultimii ani o creştere economică
puternică, de 5,6% în 2008, 8,1% în 2007 (cea mai mare din ultimii 8 ani) şi 7,7% în 2006.
Anul 2009, a adus o scădere a PIBului de 8,7%. Această scădere este cel mai abrupt declin de
la prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991, datorat în special ieftinirii hidrocarburilor, ce
reprezintă 60% din exporturile ţării. 2010 este anul in care Rusia preconizeaza iesirea din
criza. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special
petrol, gaze naturale, metale şi cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând
ţara vulnerabila la variaţia preţurilor pe piaţa mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult
cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce
demonstrează întărire pieţei interne.
Până acum, Rusia a beneficiat de creşterea preţurilor la petrol şi gaze naturale şi a fost
capabilă să-şi plătească cea mai mare parte a uriaşei datorii externe vechi. Redistribuirea
echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelate sectoare este totuşi o
mare problemă.
Arestarea miliardarului Mihail Hodorkovski sub acuzaţiile de fraudă şi corupţie, în
legătură marea privatizare organizate în timpul mandatului preşedintelui Boris Elţîn, a făcut
ca numeroşi investitori să se teamă pentru stabilitatea economiei Rusiei. Cea mai mare parte a
uriaşelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziţionării industriilor statului la preţuri foarte
scăzute sau de concesiuni avantajoase primite din partea guvernului. Alte ţări şi-au exprimat
îngrijorarea în legătură cu aplicarea selectivă a legii împotriva anumitor oameni de afaceri,
deşi acţiunile guvernamentale au fost primite pozitiv de marea masă a ruşilor sărăciţi.
În perioada celor doua mandate succesive de preşedinte (2000-2008), Vladimir Putin a
redat Rusiei parte din asa zisa “demnitate” şi forta politică pe plan inernaţional. Vladimir
Putin este apreciat de majoritatea cetatenilor rusi, lucru relevat si prin faptul ca succesorul său
desemnat la Presedinţia Rusiei, Dmitri Medvedev, a câştigat alegerile fara nici o problema.
Vladimir Putin a fost desemnat „Persoana Anului 2007” de către prestigioasa revistă
Time. Premiul a fost acordat pentru o „pricepre extraordinară de lider, pentru preluarea unei
ţări care se afla în haos şi căreia i-a adus stabilitate”, a declarat la postul de televiziune NBC
Richard Stengel, redactorul şef al revistei Time. După victoria succesorului sprijinit de el,
Dmitri Medvedev, în alegerile prezidenţiale din 2008, Putin a fost numit de acesta prim-
ministru al Rusiei. Putin ocupă această funcţie începând din 8 mai 2008, fiind mai departe
ceea ce a fost intotdeuna, cel mai puternic om al Rusiei.

59 | P a g e
 "În iulie 1998, Elţîn l-a numit pe Putin la conducerea FSB. Era o funcţie pe care
preşedintele de atunci ar fi acordat-o doar omului în care ar fi avut cea mai mare încredere", a
scris Newsweek.
În august 1999, preşedintele Boris Elţîn l-a numit prim-ministru pe Vladimir Putin. O
lună mai târziu, popularitatea lui Putin era de 2 la sută. El era al cincilea premier din ultimii
doi ani şi nimeni nu-l credea pe Elţîn când acesta susţinea că Putin va fi succesorul său.
Toată lumea se aştepta ca Evgheni Primakov să fie următorul preşedinte rus, deoarece
avea o carieră impresionantă în spate şi era prietenul tuturor "de la Madeleine Albright la
Saddam Hussein".
Însă, spre surprinderea tuturor, Elţîn şi-a anunţat demisia şi l-a numit succesor pe
Vladimir Putin, în 1999. Mulţi cred că Elţîn a procedat astfel pentru a se apăra pe el. Războiul
din Cecenia se intensifica, iar popularitatea preşedintele scădea vertiginos.
Una din primele decizii ale lui Putin în noua funcţie a fost să-i acorde "imunitate
deplină lui Elţîn în faţa oricăror investigaţii pentru activităţi ilegale, protejarea documentelor
private ale acestuia, a reşedinţelor şi bunurilor deţinute în faţa unor posibile confiscări".
În primul său interviu
televizat ca preşedinte al Rusiei,
Putin a promis libertatea presei,
libertatea de exprimare, dreptul
la proprietate privată.
"Vreau să avertizez că
orice încălcare a legilor ţării, a
constituţiei vor fi pedepsite.
Libertatea de exprimare.
Libertatea mass-media. Dreptul
la proprietate. Aceste principii
fundamentale ale unei societăţi
civilizate vor fi apărate de statul
rus", a declarat Putin în interviul
televizat din 1999.
Recunoscând faptul că oligarhii din era Elţîn sunt mai puternici decât el, preşedintele
Rusiei a ajuns la o înţelegere cu aceştia.
"În iulie 2000, Putin le-a spus oligarhilor că nu va interveni în afacerile lor atât timp cât
aceştia nu se vor implica în politică, respectiv atât timp cât nu-l vor critica pe preşedinte",
potrivit Consiliului Relaţiilor Străine.
O figură emblematică a oligarhilor ruşi a fost Boris Berezovski, fostă eminenţă gri a
Kremlinului în timpul lui Boris Elţîn. După o perioadă în care Berezovski l-a susţinut pe
Putin, el a căzut în dizgraţie în momentul în care a început să-l critice pe preşedintele rus.
Berezovski a obţinut statutul de refugiat politic în Marea Britanie în 2003, iar în martie 2013
a fost găsit mort în reşedinţa sa din Ascot, un oraş situat la aproximativ 60 de kilometri sud-
vest de Londra. În urma autopsiei s-a stabilit că probabila cauză a morţii este spânzurarea,
însă apropiaţi ai lui Berezovski au susţinut că suspectează că a fost vorba despre un asasinat.
În următorii ani, Putin şi-a câştigat renumele de "om de acţiune", prin modul cum a
gestionat al Doilea Război Cecen şi criza ostaticilor luaţi într-un teatru din Moscova, în 2002.

60 | P a g e
Preşedintele Rusiei a refuzat să negocieze cu cei 40 de militari ceceni, iar în urma acţiunii
poliţiei după trei zile de asediu 129 din cei 912 ostatici au murit.
Populaţia a continuat să-l susţină pe Putin cu un procent de 83 la sută.
În 2004, Putin a fost reales pentru un al doilea mandat. El şi-a concentrat atenţia asupra
problemelor interne, însă a devenit din ce în ce mai criticat pentru cenzurarea presei locale.
Jurnalista Anna Politkovskaia, unul dintre puţinii jurnalişti ruşi care au denunţat
corupţia şi abuzurile din timpul şi de după războiul din Cecenia, a fost ucisă în holul clădirii
din Moscova în care locuia, la 7 octombrie 2006, chiar în ziua în care Vladimir Putin
sărbătorea împlinirea a 54 de ani. Ea lucra pentru publicaţia Novaia Gazeta.
Organizatorul şi executantul asasinării jurnalistei Anna Politovskaia au fost condamnaţi
în iunie 2014 la închisoare pe viaţă de un tribunal din Moscova, însă ancheta nu a reuşit
identificarea unor eventuale persoane care să fi comandat asasinatul.
Asasinarea jurnalistei a fost urmată de alte crime.
În noiembrie 2006, Aleksandr Litvinenko, un transfug din serviciile secrete ruse (FSB)
care colabora cu serviciul britanic de informaţii externe MI6, a murit la Londra, la vârsta de
43 de ani, după ce a fost otrăvit cu poloniu-210, o substanţă radioactivă extrem de toxică şi
aproape nedectabilă. El a fost prima victimă a unui "asasinat radioactiv".
În toată această perioadă, popularitatea lui
Putin a crescut, ţara bucurându-se de creştere
economică.
Însă a venit anul 2008, când s-a declanşat
o criză economică globală. În acel an, Dmitri
Medvedev a fost ales preşedinte al Rusiei, după
ce fusese premier, iar el l-a numit prim-ministru
chiar pe Vladimir Putin.
Criza financiară a arătat cât de dependentă era economia rusă de petrol şi gaze, precum
şi modul de interconectare existent între industrie şi strategia politică a ţării, potrivit
Institutului Brookings.
Mergând mai departe, în 2012, Vladimir Putin a candidat din nou pentru funcţia de
preşedinte al Rusiei, pe care a câştigat-o cu un procent de 63 la sută. El a fost ales de această
dată pentru un mandat de şase ani, în loc de patru.
Doi ani mai târziu, Vladimir Putin şi-a atras oprobriul tuturor după ce a decis
anexarea Crimeei, în urma unei crize declanşate de îndepărtarea de la putere a preşedintelui
Ucrainei, Viktor Ianukovici.
În plus, Occidentul îl acuză pe Putin că susţine mişcarea separatiştilor pro-ruşi în estul
Ucrainei, care a condus deja la uciderea a peste 5.000 de persoane într-un interval de un an de
la declanşarea conflictului.
"Nimeni nu ştie care va fi următoarea mişcare a lui Vladimir Putin, însă ţinând cont de
faptul că acesta ia în calcul un al patrulea mandat, s-ar putea să-i urmărim acţiunile până cel
puţin în anul 2024", încheie site-ulbusinessinsider.com.

61 | P a g e
Bibliografie:

1. http://www.paginaderusia.ro/masculul-alpha-plangacios-un-celebru-psiholog-face-
profilul-lui-putin/
2. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16901880-cum-lucreaza-vladimir-putin-profilul-
psihologic-unui-fost-ofiter-kgb.htm
3. http://www.timpul.md/articol/dictator-agresor-nas-al-mafiei--de-ce-trebuie-sa-l-oprim-
pe-putin-84387.html
4. http://filme-carti.ro/carti/omul-fara-chip-incredibila-ascensiune-a-lui-putin-de-masha-
gessen-21949/
5. http://adevarul.ro/international/rusia/adevarata-fata-vladimir-putin-iv-descrie-fosta-
nevasta-liudmila-putina-1_5320de5f0d133766a8d95e44/index.html
6. http://stelapopa.unimedia.md/2013/02/05/omul-fara-chip-incredibila-ascensiune-a-lui-
vladimir-putin/
7. https://denisapatrascu.wordpress.com/2009/12/04/labirintul-lui-putin-steve-levine/
8. http://stiri.tvr.ro/pentagonul-a-studiat-limbajul-corporal-al-presedintelui-rus-vladimir-
putin_41389.html
9. http://www.obiectiv.info/presa-germana-despre-putin-lenes-si-betiv-care-este-cea-mai-
mare-teama-a-liderului-de-la-kremlin_66861.html
10. http://www.paginaderusia.ro/masculul-alpha-plangacios-un-celebru-psiholog-face-
profilul-lui-putin/
11. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16901880-cum-lucreaza-vladimir-putin-profilul-
psihologic-unui-fost-ofiter-kgb.htm
12. http://www.timpul.md/articol/dictator-agresor-nas-al-mafiei--de-ce-trebuie-sa-l-oprim-
pe-putin-84387.html
13. http://filme-carti.ro/carti/omul-fara-chip-incredibila-ascensiune-a-lui-putin-de-masha-
gessen-21949/
14. http://adevarul.ro/international/rusia/adevarata-fata-vladimir-putin-iv-descrie-fosta-
nevasta-liudmila-putina-1_5320de5f0d133766a8d95e44/index.html
15. http://stelapopa.unimedia.md/2013/02/05/omul-fara-chip-incredibila-ascensiune-a-lui-
vladimir-putin/
16. https://denisapatrascu.wordpress.com/2009/12/04/labirintul-lui-putin-steve-levine/
17. http://stiri.tvr.ro/pentagonul-a-studiat-limbajul-corporal-al-presedintelui-rus-vladimir-
putin_41389.html
18. http://www.obiectiv.info/presa-germana-despre-putin-lenes-si-betiv-care-este-cea-mai-
mare-teama-a-liderului-de-la-kremlin_66861.html
19. http://stat.mil.ru/index.htm
20. http://news.kremlin.ru/media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf
21. http://blogs.ft.com/brusselsblog/files/2015/01/Russia.pdf
22. http://en.wikipedia.org/wiki/Russia%E2%80%93United_States_relations#.22Reset.22_o
f_relations_under_Barack_Obama_and_Dmitry_Medvedev
23. https://gabrielaionita.wordpress.com/2015/01/15/russia-will-hold-about-4000-various-
combat-training-missions-in-2015/

62 | P a g e
 24. http://www.eurasiareview.com/28102013-nato-russia-cooperation-lights-shadows-
business-marriage-oped/
25. http://www.timpul.md/articol/r-moldova-i-federatia-rusa-parteneriat-strategic-versus-
parteneriat-realist-previzibil-si-viabil-32858.html
26. http://news.kremlin.ru/media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf
27. http://eng.kremlin.ru/news/6395
28. http://en.wikipedia.org/wiki/Collective_Security_Treaty_Organization
29. http://sputniknews.com/military/20141219/1016042570.html
30. http://constitution.ru/official/index.htm
31. http://stat.mil.ru/index.htm
32. http://powerpolitics.ro/rusia-proiecte-ambitioase-pentru-modernizarea-flotei-militare/
33. http://russianforces.org/missiles/
34. http://www.navy.mil/navydata/bios/navybio.asp?bioID=317
35. http://carnegie.ru/2014/12/22/russia-s-breakout-from-post-cold-war-system-drivers-of-
putin-s-course/hxsm
36. http://vpk-news.ru/news/23546
37. businessinsider.com
38. http://geopolitics.ro/putin-si-politica-externa-a-rusiei
39. Ziare.com

63 | P a g e