Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea-rezumat

ACTUL I
Scena I
Decorul reprezintă „o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fer, sfârşindu-se cu o terasă
pusă pe tălpi de peatră”. Se vede „ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată de ziduri vechi”, în
spate, cu aspect de toamnă.Fiice de boieri morţi în războaiele conduse de Ştefan cel Mare (Irina, Reveca, Bălaşa,
Ilinca, Ileana, Oana), fete crescute la curtea domnească, ţes şi spun basme, se amuză pe seama lui Ţugulea, băiatul
culcerului Moghilă: mândru de sabia primită, copilul sta „ca un ţap logodit”, afirmă una dintre fete. Apoi
ţesătoarele cer Dochiei, o bătrână servitoare, „bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece”.
Scena II
Fără Ţugulea şi Dochia, plecaţi după cele solicitate, fetele îşi dau sfaturi cu privire la ţesut. „Priveşte
firea” – spune Reveca în legătură cu folosirea culorilor – „aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete,
dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic
murdar...”.
Oana, care făcea bandaje pentru piciorul bolnav al domnitorului, îşi exprimă îngrijorarea cu privire la
posibilitatea unui nou război. Irina şi Ilinca evocă moartea eroică a unor boieri moldoveni, inclusiv a taţilor lor, în
războaie. Iar Reveca rezumă: „În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi
una de biruinţi! El să trăiască [se referă la Ştefan] şi Moldovei i-e bine!”.
Scena III
Dochia şi Ţugulea aduc cele cerute, iar copilul se laudă cu ce oferă el fetelor („struguri moscaţi... parcă ar
fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca...”).
Scena IV
Intră Ştefan, însoţit de doamna Maria, care constată, în legătură cu Oana, că fata şi Ştefan seamănă „ca
două picături de apă”.
Scena V
Ştefan discută cu Maria, singuri fiind. Doamna îl roagă pe voievod să nu plece la război („Vremea o să se
strice... Ploi subţiri cari pătrund... frig... viscol. Rămâi, sfântul meu stăpân”). Iar Ştefan îşi justifică dorinţa de a
lupta pentru recucerirea Pocuţiei de la polonezi: „această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească,
ş-o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele noastre, şi Ştefan n-a murit încă”.
Scena VI
Sosesc boieri spre a da seamă în privinţa situaţiei interne, Ştefan, constatând din cuvintele lor că e „pace
de jur împrejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei.”.
Scena VII
După intrarea şi a altor boieri, Ştefan îşi exprimă dorinţa de a-l face domnitor pe Bogdan, fiul său, cel
„sfios ca o fecioară” – spune vodă, dar care nu este sfios când sabia sa „vâjâie şi luminează ca fulgerul...”, apoi îşi
prezintă intenţia în legătură cu Pocuţia: cu „5000 de oaste aleasă. Toţi călări” să facă „o plimbare prin toată Pocuţia
ş-o raită până la Haliciu, şi poate mai sus. Ş-apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea
vămilor şi cui nu”.
Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr discută între ei, constatând declinul fizic al
domnitorului, din care a rămas doar „umbra marelui Ştefan”, zice Ulea.
Ştefan vorbeşte bătrânului Hrăman despre sosirea oştenilor: „s-auz şi-i văz, îi văz şi-i auz... O! cum se
varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!...”.
ACTUL II
 Acelaşi decor, doar că „e vară şi arborii încărcaţi cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi”.
Scena I
Doamna Maria se află alături de câteva dintre fetele de boieri crescute la curtea domnească, alături de
Ţugulea Moghilă şi de Dochia. Doamna este îngrijorată de faptul că nu a primit nici o veste de la Ştefan, aflat pe
drumul de întoarcere, după ce anterior aflase că este „bine... sănătos... zdravăn... aşează ţara... întocmeşte Pocuţia...
va sosi... biruitor ca totdeauna”, afirmă ea. Şi îşi manifestă o dorinţă: „Să-l văz pe viteazul meu... să-i fac patul...
să-l culc”.
Copilul Ţugulea, indignat, le pârăşte doamnei pe fete, care au râs de el atunci când le-a spus că a „dat în
genunchi la măria-sa Bogdan şi la tătuca” pentru a fi luat şi el în expediţia din Pocuţia, în ciuda vârstei sale
fragede, şi că a fost refuzat.
Scena II
Doamna Maria îl justifică pe Ştefan în legătură cu infidelităţile lui conjugale, ţinând cont de
particularităţile vieţii de războinic şi domnitor („Ce vrei, Irino... om de război... Trei luni acasă şi nouă
pretutindeni, numai acasă, nu.”).
Scena III
Mama Dochia aduce fetelor grâul fiert cerut de ele, despre care spune că l-a „spălat în zece ape, uscat,
frecat, dezghiocat”, adăugând la preparare „puţină miere şi scorţişoară”.
Scena IV
Soseşte clucerul Moghilă şi prezintă desfăşurarea bătăliei de lângă Halici, pentru Pocuţia: venind
polonezii, „când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două şi apucară unii într-o parte şi alţii
într-alta. Duşmanii se reped. El ... [Ştefan] face faţa dos şi dosul faţă, şi-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca
leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte şi alţii într-alta... Până să se oprească leşii,
înfierbântaţi de biruinţă, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din
coaste îi fulgeră ai domnului...”. Prinsă în capcană, armata poloneză este înfrântă, „şi curse sânge până la ţurloaiele
cailor”. Dar pe drumul de întoarcere, adaugă Moghilă, a căzut Voitiş, calul domnitorului, prinzând şi piciorul
bolnav al stăpânului său sub el.
Scena V
Ştefan revine şi e întâmpinat de doamna Maria, căreia îi relatează, în legătură cu Bogdan: „Io, Ştefan
voievod, m-am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei [Luca Arbore] ş-a biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu...”.
Întrebat de doamnă ce îl doare, voievodul afirmă că „nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Şi
toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun...”.
Scena VI
Paharnicul Ulea, vorbind cu stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr, în timp ce Oana asculta ascunsă, afirmă
că „În curând, scaunul Moldovei e văduv”. După care adaugă: „Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu
mai sufla nici un boier...”. Iar Stolnicul Drăgan pretinde ca domnitor nou să fie Ştefăniţă, nepot al lui Ştefan.
Scena VII
Rămasă sigură, Oana se declară uimită de cele auzite, apoi Petru Rareş, care i se alătură, îi arată iubirea
(„Într-una te-am visat, Oană... Şi te-am văzut într-una la război...”) şi îi cere să se căsătorească cu el, dar Oana
răspunde: „tu-mi eşti ca un frate”.
Scena VIII
După plecarea Oanei şi a lui Petru Rareş intră Ştefan, însoţit de doamna Maria şi de medicul veneţian
Ieronimo da Cesena. Bătrânul domnitor nu acceptă să îşi diminueze activitatea, conform sfaturilor medicului.
Scena IX
 Clucerul Moghilă prezintă domnitorului procesele judecate de Bogdan, iar Ştefan constată, în legătură cu
felul în care a judecat fiul său, faptul că acesta a arătat „dreptate faţă de oricine”, indiferent de starea sa socială.
Scena X
Ieşind clucerul Moghilă, intră doamna Maria şi Oana; Ştefan se mărturiseşte doamnei, în legătură cu
Oana: „Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi cum n-ar fi al meu, să fur mângâierile şi mângâiere să nu
am...”.
Scena XI
Rămânând numai cu Oana, Ştefan află de la aceasta despre intenţia lui Ulea, Drăgan şi Stavăr de a-l
sprijini în alegerea noului domn pe Ştefăniţă, împotriva lui Bogdan.
Scena XII
Oana pleacă şi soseşte Moghilă, căruia Ştefan îşi arată durerea de a muri „cu sufletul întreg, cu dragoste
pentru toată ţara, cu tot cuprinsul ei...”.
ACTUL III
Decorul înfăţişează „Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În
dreapta, lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor.”.
Scena I
Doctorul italian Ieronimo da Cesena, doctorul german Johan Klingensporn şi doctorul evreu Şmil se
sfătuiesc în legătură cu tratamentul pe care îl vor aplica domnitorului şi hotărăsc să îi ardă rana de la picior cu un
fier înroşit în foc.
Scena II
La cererea soţului ei, Maria, care se alăturase domnitorului şi medicilor, iese spre a-şi schimba hainele
cernite cu altele care îi amintesc acestuia de vremurile de demult.
Scena III
Întrebat de doctorul Şmil dacă acceptă tratamentul propus, Ştefan primeşte: „Ardeţi stricăciunea după
acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! [...] Ardeţi degrab’ şi fără milă! [...] Să vedem dacă bătrâneţile
mele s-or mai aprinde de focul vostru.”.
Scena IV
După plecarea doctorilor, Rareş mărturiseşte lui Ştefan iubirea pentru Oana, dar drept răspuns este trimis
la Hârlău, ca să îi comunice vestea şi mamei lui, Răreşoaia. Şi domnitorul se căieşte în faţa doamnei, care sosise
între timp şi care află despre dragostea lui Rareş de la soţul ei: „Rău am făcut... I-am crescut în neştiinţă... Va afla
tot... Săracul Petru...”. Constatând apoi că „sângele Muşatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la
munte!...”.
Scena V
Stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr vorbesc despre domnia lui Ştefan, acuzându-l pe domnitor pentru că
a preferat să se sprijine pe răzeşi ori ţărani simpli, nu pe boieri. Totodată îşi comunică unul altuia veşti despre
semne îngrijorătoare („Luna s-a arătat c-un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioare de
ied”, zice Stavăr).
Scena VI
Sosesc câţiva boieri, chemaţi de domnitor, care îi laudă bunătatea, vitejia, generozitatea, simţul dreptăţii,
energia şi capacitatea de a îndura suferinţa fizică.
Scena VII
Clucerul Moghilă, cel trimis ca să îi cheme pe boieri, venind obosit anunţă că Ulea, solicitat de Domn,
refuzase să participe la întâlnirea cu boierii, sub motivul îmbolnăvirii.
 Scena VIII
După intrarea în sala tronului, Ştefan porunceşte să fie adus Ulea, pe care îl ameninţă apoi cu uciderea,
dacă i se va împotrivi. Le vorbeşte boierilor despre felul cum a înţeles să conducă ţara: „cum vru Moldova aşa
vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am dăspuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz,
şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l amintească cu toţii, şi
numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos...”. Evocă pe cei
care au luptat alături de el („Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la
Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la
Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti...”) şi dă sfat celor de faţă: „ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până
la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri
ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...”. Încheindu-şi discursul, domnitorul îşi aşează fiul, pe Bogdan,
pe tron şi îi pune coroana pe cap.
ACTUL IV
Evenimentele se petrec într-„O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele
acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup.”.
Scena I
Doamna Maria şi Oana vorbesc despre Ştefan, adormit, care, spune soţia sa, în somn vorbeşte despre
Ulea. Ştefan consideră că Ulea intenţionează să îl propulseze pe Ştefăniţă spre tron pentru a conduce în numele lui
Ştefăniţă, care era minor şi nu putea să aibe conducerea efectivă, Ulea urmând să devină epitrop al copilului-domn.
Scena II
Oana rămâne singură cu domnitorul şi, după ce acesta se preface că adoarme, vorbeşte despre
sentimentele pe care le are faţă de el: „Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, veşmintele
cu care se îmbracă, sabia de care nu se desparte...”. Iar Ştefan, în somnul său prefăcut, istoriseşte împrejurările
dragostei dintre el şi Răreşoaia, mama Oanei, dragoste din care s-a născut Oana; apoi, zice domnitorul, „La doi ani
o iau ş-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum ea e bună... o creşte ş-o îngrijeşte ca pe copilul ei...”. Auzind
adevărul despre originea sa, Oana se arată tatălui ei, care şi-a dat pe faţă pretextul vorbirii în somn, „fericită şi
nefericită... Fericită de vis, nefericită că suferi aşa de mult...”.
Scena III
Intră Rareş şi îi cere Oanei să îl iubească doar „Ca p-un frate bun” căci aflase între timp adevărul de la
mama lui, Răreşoaia – şi el şi Oana sunt copiii Răreşoaiei şi ai lui Ştefan. Ştefan îi înmânează lui Rareş o scrisoare
pentru a o duce „în Ţarigrad. Acolo s-o dai în mâna marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora – să nu uiţi pe Ştefănel al
răposatului Alexandru – că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să-l
aleagă şi mitropolitul Gheorghe să-l ungă”. După care constată: „Mi-a venit văleatul... O tărie mai am: să nu-mi
ascunz sfârşitul...”.
Scena IV
Soseşte pietrarul, cu desenul pentru piatra de mormânt a voievodului, care cere să fie redusă dimensiunea
literelor: „N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul.”.
Scena V
Venind soţia sa, Ştefan îi mărturiseşte că se simte „Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit,
celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru...”.
Scena VI
Hatmanului Arbore şi postelnicului Toader, care se adaugă celor de faţă, Ştefan le adresează un
avertisment („Luaţi seamă la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr...”) însoţit de o poruncă referitoare la alegerea noului
domn: „Vârâţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele”.
Scena VII
 Intră doctorii, cu faşe pentru fixarea capului celui ce urmează să i se ardă rana cu fierul înroşit în foc.
Scena VIII
Domnitorul refuză să fie legat în timpul operaţiei, privind spre icoana ce îl înfăţişează pe Isus Cristos –
„Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus şi-a zis «Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce
fac!» Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine?”. În timpul operaţiei spune Tatăl nostru apoi
pretextează o istorisire, pentru a-şi putea striga durerea: „Petru Aron... la Răuşeni... întinse cursă fratelui său, tatăl
meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise: Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă
... O! O! O! O!”.
Scena IX
În trecere prin cameră, paharnicul Ulea constată că bătrânul domnitor e „ca şi mort” şi se îndeamnă „la
lucru”. Doctorul Şmil avertizează asupra morţii domnitorului în cazul în care acesta s-ar mişca. Însă Ştefan aude
cum cei strânşi afară pentru alegerea noului domn îl aclamă pe Ştefăniţă, după care îşi ia sabia şi iese pe câmpul
din afara cetăţii, unde are loc alegerea, pentru a face „să se împlinească legea”. Doamna Maria remarcă: „A!... se
duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor!...”.
Scena X
Revenit, Ştefan relatează pedepsirea celui vinovat („Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte de
a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiecare ostaş e o fiară!”) şi îşi comentează gestul: „Se cutremura Moldova
şi-o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia!”. După care moare, ultimele
cuvinte fiind „Frig... frig... [...] Mai bine... [...] Mă... voi... odihni... [...] O... o... o... Moldova...”.
Tag-uri:Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea-rezumat,Apus de soare de Barbu Stefanescu
Delavrancea-rezumat, apus de soare personajul principal
1. Data naşterii: 15 ianuarie 1850

În arhiva bisericii Uspenia din Botoşani, ziua de "15 ghenarie 1850" este
înregistrată drept ziua în care s-a născut Eminescu. Deoarece este o dată
oficială, s-a crezut că aceasta este şi cea reală. Există însă multe alte surse care
arată că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849.
În primul rând, Eminescu însuşi, atunci când a oferit o fotografie a sa societăţii
Junimea, a notat pe verso ca dată de naştere 20 decembrie 1849. "Nu e de
presupus că Eminescu, când a notat pe acea fotografie pentru albumul Junimii,
nu îşi ştia data de naştere", spune criticul literar Iulian Costache, lector doctor
la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
Naşterea lui Eminescu, notată pe o Biblie
În plus, pe o Biblie care a aparţinut familiei Eminovici, tatăl poetului a notat cu
mâna lui datele de naştere ale copiilor. "Biblia respectivă s-a pierdut între timp,
dar există mărturii privind existenţa acelui înscris pe Biblia respectivă: 20
decembrie", continuă criticul.
Un alt argument este că Titu Maiorescu a plănuit să scoată prima ediţie din
poeziile lui Eminescu în decembrie 1883, tocmai pentru a-i face cadou de ziua
lui acest prim volum. Deşi cartea a apărut pe copertă cu anul 1884, ea a ieşit de
sub tipar în decembrie 1883: "Maiorescu i-a grăbit pe tipografi să aibă volumul
în mână în decembrie, pe 20, ca să i-l dea cadou de ziua lui", explică istoricul
literar.
"Întrebarea care se pune este de ce, dacă este ştiut acest lucru, nu se
corectează? Răspunsul este foarte simplu: ar fi extrem de dificil să mergi cu
dalta şi cu ciocanul pe la toate statuile din lume ca să corectezi data respectivă.
Ediţiile din urmă nu se mai pot corecta", apreciază Costache.