Cuprins

CUPRINS

CAPITOLUL 1. SISTEME
1.1. NOŢIUNEA DE INFORMATICĂ
1.2. NOŢIUNEA DE INFORMAŢIE
1.3. NOŢIUNEA DE SISTEM
1.4. NOŢIUNEA DE SISTEM CIBERNETIC
1.5. NOŢIUNEA DE SISTEM INFORMAŢIONAL
1.6. NOŢIUNEA DE SISTEM INFORMATIC
CAPITOLUL 2. SISTEME DE CALCUL
2.1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA SISTEMELOR DE CALCUL
2.2. SCHEMA J. L. VON NEUMANN
2.3. CLASIFICAREA SISTEMELOR DE CALCUL
2.3. ARHITECTURA CALCULATOARELOR. HARDWARE
2.3.1. Unitatea centrală
2.3.2. Memoria internă
2.3.3. Echipamente periferice
CAPITOLUL 3 SISTEME DE OPERARE
3.1. CLASIFICAREA SISTEMELOR DE OPERARE
3.2. STRUCTURA GENERALĂ A UNUI SISTEM DE OPERARE
3.3. ORGANIZAREA DATELOR PE DISC
3.4. TIPURI DE SISTEME DE OPERARE
3.5. ELEMENTELE INTERFEŢEI WINDOWS
3.5.1. Ferestrele de dialog
3.5.2. Alte concepte WINDOWS
3.6. PROGRAME UTILITARE
3.6.1. Utilitarele pentru arhivarea documentelor
3.6.2. Aplicații portabile
3.6.3. Defragmentarea discurilor
CAPITOLUL 4 RETELE DE CALCULATOARE
4.1. DEFINIŢIE, CARACTERISTICI
4.2. TIPURI DE REŢELE
CAPITOLUL 5 RETEAUA INTERNET. SERVICII INTERNET
5.1. CE ESTE INTERNET-UL ŞI CUM A APĂRUT ?
5.2. ADRESE IP ŞI ADRESE INTERNET
5.3. SERVICII INTERNET
5.3.1. Posta electronica (e-mail)
5.3.2. Transferul de fisiere
5.4. WORLD WIDE WEB
5.4.1. Macrostructura World Wide Web-ului

CAPITOLUL 6 SOFTWARE PENTRU SISTEME INFORMATICE

 CAPITOLUL 1. SISTEME
Obiective:
 Noţiunea de informatică
 Conceptele de sistem, sistem cibernetic, sistem informaţional
 Conceptul de sistem informatic; caracteristici generale

1.1. Noţiunea de informatică

Noţiunea de informatică a fost creată prin asocierea a două cuvinte: informaţie şi automatică,
în limba franceză INFORmatique et autoMATIQUE. Din această asociere rezultă că
informatica se ocupă cu problemele corelate între ele ale informaţiei şi ale automaticii, sau cu
prelucrarea automată a informaţiilor sau a datelor.

Pornind de la acest concept prin noţiunea de informatică se desemnează două laturi ale
activităţii umane:
 O latură ştiinţifică, care priveşte informatica ca o ştiinţă în continuă formare şi
structurare, şi care are ca prim obiectiv studiul, elaborarea şi utilizarea sistemelor
informatice sau de prelucrare automată a datelor.
 O latură tehnică, care priveşte informatica ca pe o meserie, cu toate atributele unei
meserii, care constă în arta de a executa anumite operaţiuni specifice informaticii, în
vederea prelucrării automate a datelor.
În informatică, la fel ca în orice ştiinţă se operează cu noţiuni, concepte, mărimi primare şi
derivate. Aceste concepte, noţiuni sunt corelate prin legi pentru descrierea diferitelor
fenomene şi aplicaţii care îi sunt proprii. Determinarea şi definirea acestor concepte şi legi în
mod riguros şi clar, permite şi uşurează abordarea, înţelegerea şi însuşirea informaticii ca
ştiinţă şi ca meserie.

Informatica a apărut ca ştiinţă în al cincilea deceniu al secolului nostru, în strânsă legătură cu

apariţia şi dezvoltarea calculatoarelor electronice. Din acest motiv informatica a fost un timp
denumită „ştiinţa calculatoarelor".

1.2. Noţiunea de informaţie

Perfecţionarea acestor activităţi are ca premiză informaţia. În sens primar, termenul de
informaţie înseamnă o înştiinţare, în general „un mesaj despre anumite lucruri sau
evenimente care au avut, au, sau vor avea loc".

Prin informaţie se înţelege orice mesaj care măreşte gradul de cunoaştere al unei fiinţe
umane în raport cu mediul înconjurător (altfel spus, informaţia reprezintă cantitatea de
noutate adusă de un mesaj din lumea reală înconjurătoare). În activitatea de conducere
informaţia este „materia primă" cu care se lucrează în vederea luării deciziilor. Cu cât
informaţia este mai clară, mai concisă cu atât deciziile luate sunt mai corecte. Ea este cea
care stă la baza formulării deciziilor, a acţiunilor şi a îndeplinirii obligaţiilor. La baza
informaţiei stă noţiunea de dată. Prin dată se înţelege orice mesaj primit de un receptor, sub
o anumită formă. Nu orice dată poate fi o informaţie. Relaţia dintre date şi informaţii este
ilustrată în figura 1.1.

Fig. 1.1. – Relaţia dintre informaţii şi date

Informaţia reprezintă obiectul prelucrării şi totodată, principala categorie de resurse utilizate
în sistemele informaţionale, respectiv informatice, alături de celelalte categorii de resurse:
personalul de specialitate, echipamentele de prelucrare şi instrumentele de utilizare a
acestor echipamente (metode şi tehnici de analiză şi proiectare, limbaje de programare,
pachete standard de programe de aplicaţii, sisteme de operare, metode şi tehnici de
organizare şi prelucrare a informaţiei etc.).

Din considerente practice de analiză şi proiectare a sistemelor informatice, informaţiile se pot

clasifica după diverse criterii:

a) După forma de exprimare a fenomenelor pe care le reflectă, informaţia poate fi :

analogică, numerică, nenumerică.
 Informaţia analogică, caracterizează parametrii cu variaţie continuă din cadrul
proceselor tehnologice, cum ar fi : presiunea, temperatura, viteza, tensiunea electrică,
etc.
 Informaţia cantitativă, sau numerică, exprimă aspectul cantitativ al fenomenelor şi
se prezintă sub formă de cifre care se obţin prin măsurare, numărare, cântărire sau
calcul.
 Informaţia calitativă este cea mai răspândită şi se prezintă printr-o mare varietate de
forme, concepte, liste bibliografice, texte, rapoarte, etc. În funcţie de suportul
informaţional utilizat pentru transmiterea acesteia, informaţia poate fi : verbală, scrisă,
grafică, imagini, sub forma undelor radio sau magnetice, sub formă codificată
înregistrată pe benzi magnetice sau discuri magnetice.

b) După situarea în timp faţă de procesul sau fenomenul reprezentat informaţiile sunt: active,
pasive, previzionale.
 Informaţiile active reprezintă procese sau fenomene în curs de desfăşurare. Ele mai
pot fi numite dinamice sau operative.
 Informaţiile pasive se referă la procese şi fenomene care au avut loc. Ele sunt utile
pentru conducerea proceselor şi fenomenelor care se vor repeta.
 Informaţiile previzionale sunt cele cuprinse în planuri şi programe, caracterizând şi
comensurând procese şi fenomene ce se vor desfăşura în viitor. Ele oferă modelele
cantitative şi calitative ale activităţilor ce se vor desfăşura, au deci un caracter de
direcţionare.

c) După conţinut informaţiile sunt : elementare, complexe, sintetice.

 Informaţiile elementare sunt specifice sistemului operaţional în care se desfăşoară
nemijlocit activităţile economice şi definesc operaţii şi fenomene indivizibile.
  Informaţiile complexe sunt cele rezultate din agregarea informaţiilor elementare
pentru a caracteriza un proces sau fenomen (nivelul productivităţii muncii, valoarea
producţiei marfă, costul producţiei, etc.).
 Informaţiile sintetice se obţin, de regulă, prin adiţionarea informaţiilor elementare de
acelaşi tip.

d) După domeniul de activitate pe care îl deservesc. Potrivit acestui criteriu distingem :

informaţii tehnologice, tehnico-ştiinţifice şi economice.
 Informaţiile tehnologice sunt utilizate pentru conducerea şi dirijarea proceselor
tehnologice industriale.
 Informaţiile tehnico-ştiinţifice sunt utilizate în domeniul cercetării ştiinţifice şi
proiectării tehnologice.
 Informaţiile economice sunt instrumente de conducere nemijlocită a proceselor
social economice. Ele devin utile şi eficiente numai în cadrul schimbului permanent
de cunoştinţe între oameni situaţi pe diversele trepte ierarhice ale economiei.

1.3. Noţiunea de sistem

Conceptul de sistem apare în forma embrionară încă din filozofia antică greacă. Afirmând că
întregul este mai mult decât suma părţilor, Aristotel dă o primă definiţie noţiunii de sistem,
care se va dezvolta şi va evolua pentru a ajunge la forma actuală de abia la începutul
secolului XX.

Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente, structurat cu ajutorul relaţiilor, ale cărei
părţi se află într-o puternică interdependenţă şi independenţă faţă de mediul înconjurător,
atât elemente, cât şi relaţiile endogene (relaţiile dintre elementele sistemului) sau exogene
(relaţiile dintre elementele sistemului şi mediul înconjurător) având un caracter dinamic, iar
existenţa şi funcţionarea sa fiind subordonată unui scop.

Pentru a caracteriza noţiunea de sistem este necesar să se pună în evidenţă următoarele

cinci caracteristici (care reies din definiţia sistemului):
1. mulţimea de elemente;
2. relaţiile (endogene) între elemente sistemului;
3. relaţiile cu mediul înconjurător (exogene), intrările şi ieşirile în/şi din sistem;
4. caracterul variabil în timp al elementelor şi relaţiilor;
5. scopul, finalitatea sistemului.
Societatea comercială (firma) ca exemplu de sistem satisface în totalitate cele cinci laturi ale
definiţiei unui sistem:
1. mulţimea de elemente este alcătuită din: salariaţii, elementele materiale, clădiri, materii
prime, produse, mijloace financiare, informaţionale etc.;
2. , 3. şi 4. Relaţiile între aceste elemente, cât şi cu mediul înconjurător, au un caracter
dinamic, complex;
5. scopul este de a fabrica produse şi a presta servicii, obţinând beneficii.
În realitate aceste sisteme se regăsesc sub diferite forme: sisteme cibernetice, sisteme
informaţionale, sisteme informatice.

Elemente de informatică aplicată

Se poate rezuma că un sistem este un ansamblu de elemente; fiecare element al sistemului
poate fi un subsistem, care la rândul lui poate fi considerat sistem format din elemente.
Mulţimea relaţiilor între componentele unui sistem, precum şi a relaţiilor între componente şi
ansamblu formează structura sistemului. Modul în care elementele unui sistem sunt
dispuse între ele reprezintă structura statică a sistemului. Dacă legătura dintre aceste
elemente este de compoziţie, de apartenenţă, de utilizare, de vizibilitate a unui element
asupra altuia, se spune că există o relaţie statică între elemente; de asemenea există şi o
interfaţă, care reprezintă schimbul dinamic între două elemente (un flux de informaţii).
Mulţimea caracteristicilor unui sistem, la un moment dat, determină starea sistemului. Un
sistem îşi adaptează comportamentul la cerinţele mediului său. De capacitatea de adaptare
a sistemului şi de viteza de reacţie va depinde durata sa de supravieţuire. Reacţia sistemului
la un stimul trebuie să fie cât mai rapidă şi cât mai adecvată cu putinţă. [Vătui, 2000].

1.4. Noţiunea de sistem cibernetic

Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de „cutie
neagră” care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracţie de procesele sale interne.
Cutia neagră primeşte impulsuri din partea mediului înconjurător (intrările în sistem) şi după
ce preia aceste impulsuri, le transformă în acţiuni asupra mediului (ieşirile din sistem).

Fig. 1.2. – Legătura feed-back într-un sistem cibernetic

Acest sistem devine sistem cibernetic, atunci când apare fenomenul de reglare (numită
conexiune inversă sau feed-back), şi care poate fi caracterizat ca în figura 1.2.

Prin sistem cibernetic se înţelege deci un sistem având cel puţin o buclă de reglaj (feed-
back) prin care se aplică de la ieşirea sistemului un semnal la intrarea acestuia, unde un
mecanism de comparaţie permite ca rezultatul compunerii semnalului de ieşire cu cel de
intrare să fie transmis blocului de decizie.

Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme, iar – după cum se va vedea
– sistemele informaţionale şi informatice sunt sisteme cibernetice. Schema clasică a unui
sistem cibernetic cu o buclă de reglaj este arătată în figura următoare.

Fig. 1.3. – Legătura feed-back într-un sistem cibernetic

Un exemplu simplu ne poate arăta diferenţa între un sistem şi un sistem cibernetic: de pildă,
un autoturism este un sistem mecano-electric, dar nu este un sistem cibernetic, un
autoturism împreună cu conducătorul auto constituie un sistem cibernetic.
1.5. Noţiunea de sistem informaţional
Sistemul informaţional reprezintă ansamblul informaţiilor, surselor şi nivelurilor
consumatoare, canalelor de circulaţie, procedurilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor din
cadrul sistemului căruia îi este ataşat. Sistemul informaţional se mai poate defini drept
ansamblul de resurse, circuite şi procese informaţionale. Orice activitate specifică, sau
organism specific, are un sistem informaţional specific.
Orice sistem informaţional trebuie să asigure organismului căruia îi aparţine informaţii
complete, în cantităţi suficiente, corecte şi la nivelul de operativitate cerut de nivelele
consumatoare. Orice firmă are propriul său sistem informaţional, care ajută conducerea
firmei, prin informaţiile care le furnizează, să ia deciziile optime pentru conducerea acesteia.
Sistemul informaţional are un scop propriu şi anume acela de a deservi activitatea de
conducere cu informaţii de fundamentare a deciziilor şi are şi metode proprii de realizare a
scopului.
În cadrul sistemului informaţional economic se disting două subsisteme care se află în relaţii
de interdependenţă asigurând în acelaşi timp şi existenţa întregului sistem într-o stare de
echilibru (figura 1.4.). Cele două subsisteme sunt:
 sistemul conducător al procesului informaţional;
 procesul informaţional al sistemului economic.

Fig. 1.4. – Relaţiile dintre cele două subsisteme ale sistemului informaţional

În cadrul procesului informaţional au loc o serie de transformări prin intermediul cărora

datele despre sistemul condus (real) şi informaţiile primite din afară sunt transformate în
informaţii utile procesului de conducere a sistemului economic.

Sistemul conducător al procesului informaţional primeşte de la procesul informaţional

informaţii referitoare la comportamentul acestuia; de asemenea mai primeşte de la sistemul
conducător al organismului economic, cerinţe şi decizii privitoare la nevoile de informare ale
acestuia. Pe baza acestor cerinţe sistemul conducător al procesului informaţional întocmeşte
programe prin intermediul cărora procesul informaţional să poată furniza sistemului
conducător al organismului economic informaţiile cerute. De asemenea, se pot întocmi
programe privitoare la înlăturarea unor informaţii considerate inutile, îmbunătăţirea calităţii
informaţiei conform constatărilor în procesul utilizării lor, modificarea termenelor de livrare
etc.

Sistemul informaţional se află în relaţie de subordonare faţă de sistemul de conducere al

sistemului economic. Relaţia de subordonare este dată de faptul că sistemul informaţional
trebuie să producă acele informaţii care sunt utile (cerute) procesului de conducere al
sistemului economic. Aceasta se concretizează prin cerinţele şi deciziilor emise de acesta
faţă de sistemul informaţional.
1.6. Noţiunea de sistem informatic
Prin sistem informatic se înţelege ansamblul de componente hardware/software, proceduri
şi oameni reunite şi organizate pentru a prelucra date, în vederea îndeplinirii anumitor sarcini
şi realizării unor performanţe măsurabile prin criterii stabilite.

Din definiţia sistemului informatic rezultă că între acesta şi sistemul informaţional, căruia îi
este subordonat, există anumite raporturi, care în principal se referă la:
1. existenţa unui raport de compoziţie, sau apartenenţă prin care sistemul informatic este o
parte a sistemului informaţional;
2. orice sistem informatic există numai în cadrul unui sistem informaţional care-l cuprinde
şi-l subordoneazã funcţional, utilizându-l ca infrastructura sa tehnică;
3. sistemul informatic poartă amprenta organismului pe care îl reprezintă.

Fig.1.5. – Reprezentarea schematică a unui sistem informatic

Sistemul informatic se poate prezenta sub forma unei „cutii negre”, caracterizată de intrări,
ieşiri, reguli, proceduri, mijloace şi metode. Principalele obiective ale unui sistem informatic
sunt:
1. cunoaşterea stării sistemului;
2. cuantificarea rezultatelor sistemului;
3. creşterea operativităţii în activitatea managerială a sistemului;
4. utilizarea eficientă a resurselor sistemului.
Fiecare organism (societate, întreprindere, firmă) are de îndeplinit mai multe atribuţii pentru
a-şi atinge scopul pentru care a fost creat (pentru care, de fapt, funcţionează). Pentru ca un
sistem informatic să fie integrat unui organism el trebuie să fie ataşat în mod intim tuturor
funcţiunilor automatizabile din cadrul acestuia. Deci fiecărei funcţiuni a organismului, îi va
corespunde un subsistem informatic, care toate împreună vor alcătui sistemul informatic al
acestuia.

Partea sistemului informatic asociată unei funcţiuni se numeşte subsistem şi este

caracterizată de un ansamblu de operaţiuni similare care realizează obiectivele sistemului
pentru partea automatizată din funcţiunea respectivă.

Deoarece în cadrul oricărui ansamblu de operaţiuni se pot regrupa subansambluri de

operaţiuni de acelaşi tip, tot aşa în cadrul unui subsistem se pot decupa subsisteme,
denumite şi aplicaţii, tratate pe calculator ca lucrări independente. Aplicaţia, sau subsistemul,
stă în raport cu subsistemul cum stă partea faţă de întreg.
 Verificarea cunoştinţelor

1. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate ?

a. totalitatea datelor care intră în sistem trebuie să se regăsească în informaţiile de la
ieşirea din sistem;
b. calitatea informaţiilor de ieşire din sistem este în funcţie de calitatea informaţiilor la
intrare;
c. informaţia reprezintă elementul static al unui sistem informaţional.
2. Un sistem este caracterizat prin:
a. mulţimea de elemente şi relaţiilor endogene şi exogene;
b. caracterul variabil în timp al elementelor şi relaţiilor endogene;
c. caracterul variabil în timp al elementelor şi relaţiilor;
d. scopul, finalitatea sistemului;
3. Informaţia reprezintă:
a. o noţiune cu caracter abstract;
b. un mesaj despre anumite lucruri sau evenimente;
c. orice dată care poate fi supusă analizei;
d. materia primă în procesul luării deciziilor;
e. orice percepţie care limitează gradul de cunoaştere al unei fiinţe umane în raport cu
mediul înconjurător.
4. Prin sistem se înţelege:
a. un ansamblu de elemente structurat cu ajutorul relaţiilor, în care atât elementele cât
şi relaţiile endogene şi exogene au un caracter dinamic
b. un ansamblu de elemente având relaţii endogene, care există şi funcţionează pentru
realizarea unui scop
c. o mulţime de elemente având atât relaţii endogene cât şi relaţii exogene
d. un ansamblu structurat de elemente având relaţii exogene, subordonat unui scop
e. grupare de elemente legate între ele pentru realizarea unui scop comun
5. Sistemul cibernetic reprezintă:
a. orice sistem în care cantitatea de informaţie este finită, iar intrările şi ieşirile
informaţionale nu pot fi controlate sau observate;
b. un sistem în care schimbul de informaţii cu mediul este limitat;
c. un sistem izolat din punct de vedere informaţional, respectiv în care cantitatea de
informaţie este finită iar intrările şi ieşirile informaţionale sunt controlabile sau
observabile;
d. un sistem având cel puţin o buclă de reglaj prin care se aplică de la ieşirea
sistemului un semnal la intrarea acestuia;
e. orice sistem în care majoritatea elementelor care-l compun pot fi uşor controlate.
6. Sistemul informaţional este:
a. subsistem al sistemului informatic;
b. ansamblu de resurse, circuite şi procese informaţionale;
c. sistem care are cel puţin o buclă de reglaj;
 d. un ansamblu de elemente care din punct de vedere informaţional nu interacţionează
cu mediul înconjurător;
e. mulţimea informaţiilor, surselor şi nivelelor consumatoare, canalelor de circulaţie,
procedurilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor din cadrul sistemului.
7. Etapele procesului informaţional vizează:
a. descoperirea şi culegerea informaţiilor;
b. culegerea informaţiilor şi gruparea acestora pe clase de importanţă;
c. culegerea şi prelucrarea informaţiilor care circulă în interiorul şi între aceste etape
prin aşa numitul proces de transmitere a informaţiei;
d. prelucrarea şi selectarea datelor de intrare în sistem;
e. culegerea informaţiilor şi elaborarea unor modele de analiză în vederea obţinerii
unor soluţii decizionale.
 CAPITOLUL 2. SISTEME DE CALCUL
Obiective:
 Scurt istoric în evoluţia sistemelor de calcul
 Clasificarea sistemelor de calcul
 Arhitectura sistemelor de calcul: hardware şi software

2.1. Scurt istoric privind evoluţia sistemelor de calcul

Calculatorul (computer, ordinateur) poate fi definit în două moduri:
1. Maşină capabilă să efectueze automat operaţii aritmetice şi logice (cu scopuri ştiinţifice,
administrative, contabile etc.) cu ajutorul unor programe care definesc metodologia şi
modul de executare a acestora.
2. Sistem fizic care prelucrează datele introduse într-o formă prestabilită şi furnizează
rezultate fie într-o formă accesibilă utilizatorului, fie ca semnale destinate acţionării unor
echipamente (strunguri, maşini etc.).
Evoluţia calculatoarelor este strâns legată de progresele înregistrate de diferite tehnologii
(electronice, magnetice, electromecanice, electrono-optice). Cercetările efectuate pentru
realizarea de calculatoare cât mai performante au impulsionat aprofundarea unor noi
aspecte în cadrul acestor tehnologii.
Calculatoarele moderne reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de căutări ale unor
mijloace tehnice adecvate pentru mecanizarea şi automatizarea operaţiilor de calcul. În
evoluţia mijloacelor de tehnică de calcul se pot evidenţia mai multe etape.
a. etapa instrumentelor de calcul
b. etapa maşinilor mecanice de calcul
c. maşini electromecanice de calculat
d. maşinile electronice de calcul cu program memorat.

2.2. Schema J. L. von Neumann

Conform principiilor lui J. L. von Neumann un calculator trebuie să aibă:
1. un singur procesor central;
2. singură legătură între procesorul central şi memorie;
3. programul este stocat (memorat) în memorie;
4. procesorul central aduce, decodifică şi execută instrucţiunile memorate ale programului
secvenţial.
După elaborarea structurii logice de bază a calculatorului cu program memorat, au fost
stabilite entităţile funcţionale care concurau la realizarea acestuia, şi anume:
1. Un mediu de intrare care să permită introducerea de instrucţiuni şi operanzi într-un
număr nelimitat.
2. O memorie din care se citesc operanzii sau instrucţiunile şi în care se pot introduce
rezultate, în ordinea dorită.
 3. O secţiune de calcul, capabilă să efectueze operaţii aritmetice sau logice asupra
operanzilor citiţi din memorie.
4. Un mediu de ieşire, prin intermediul căruia se pot trimite către utilizatori rezultatele
obţinute într-un număr nelimitat.
5. O unitate de comandă care să fie capabilă să interpreteze instrucţiunile citite din
memorie, şi care să poată selecta ordinea de desfăşurare a operaţiilor, în funcţie de
rezultatele obţinute pe parcurs.
Majoritatea calculatoarelor construite până în prezent au la bază aceste principii, purtând
astfel şi numele de calculatoare de tip von Neumann.

Fig. 2.1. – Schema J. L. von Neumann

Schema calculatorului numeric J. L. von Neumann este prezentată în figura 2.1., unde
elementele sunt:
 UI reprezintă dispozitivele periferice de intrare şi au rolul de a prelua informaţia din
mediul extern şi de a-o transfmite memoriei şi unităţii centrale de prelucrare .
 Memoria este componenta care stochează informaţiile pe carculator şi comunică cu
celelalte componente prin intermediul magistralelor.
 UAL reprezintă unitatea aritmetico-logică prelucrează datele cerute prin intrucţiuni.
Această unitate realizează toate operaţiile matematice, de tipul: aritmetice, logice, de
comparare etc.
 UC reprezintă unitatea de control ce comandă, coordonează şi controlează întreaga
activitate de prelucrare care are loc la nivelul componentelor calculatorului.
 UE reprezintă dispozitivele periferice de ieşire, care au rolul de a prelua datele din
calculator şi a le transmite mediului extern.
Începând din acest moment evoluţia calculatoarelor a avut o curbă ascendentă, atât în ceea
ce priveşte puterea de calcul, cât şi miniaturizarea lor, ajungându-se în zilele noastre la
calculatoare de puteri de calcul incredibil de mari.

2.3. Clasificarea sistemelor de calcul

Clasificarea sistemelor de calcul se poate face după mai multe criterii, şi anume: din punct
de vedere al funcţiilor pe care le îndeplineşte, al structurii, al performanţelor, al generaţiei
căreia îi aparţine, al familiei de calculatoare etc.
O primă clasificare a calculatoarelor poate fi făcută după familia de calculatoare căreia îi
aparţine:
1. Mainframe-uri.
2. Minicalculatoare.
3. Microcalculatoare.
Mainframe-urile, sunt calculatoare mari şi foarte scumpe, specifice anilor 1960 – 1970.
Aceste calculatoare prezintă următoarele avantaje:
 Procesează date la viteze superioare, astfel încât pot rezolva sarcinile complexe mult
mai rapid.
 Drive-urile pot stoca mult mai multe date şi manipula fişiere mai mari decât o pot face
sistemele mai mici.
 Sistemele de operare permit utilizarea simultană a acestora de către mai mulţi utilizatori,
prin intermediul utilizării tehnicii multiprogramării (utilizatorii sunt conectaţi la calculator
prin unităţi de tastatură şi ecran, numite terminale şi unităţi vizuale de afişare, VDU –
Visual Display Units).
Minicalculatoarele: sunt calculatoare cu viteze de 103 – 105 operaţii / secundă, cu o lungime
a cuvântului mică (8, 12, 16 biţi). În general sunt calculatoare ieftine şi sunt recomandate
pentru companiile mai mici. Un asemenea calculator este mai mic decât un mainframe,
capacitatea de stocare este mai mică şi nu permite atât de mulţi utilizatori simultan ca un
mainframe. Primul minicalculator cu adevărat popular a fost PDP 8, lansat în 1965.
Microcalculatoarele: sunt calculatoare de birou, foarte răspândite în ultimul deceniu,
datorită gradului lor de accesibilitate dar şi preţului relativ scăzut. Datorită faptului că acestea
sunt destinate unui singur utilizator; se mai numesc şi calculatoare personale (personal
computer – PC). Printre cele mai cunoscute şi răspândite microcalculatoare se numără IBM
PS/2, Apple MacIntosh, Hewlett Packard, Vectra etc.

Primul microcalculator a fost construit în 1973 (Franţa, la Oresay, produs de societatea R2E
condusă de Andre Truong Trong Thi), s-a numit Micral şi avea un microprocesor Intel 8080,
produs de către firma Intel în aprilie 1974 (primul microprocesor 8008 a apărut în anul 1972).

O categorie aparte de calculatoare o reprezintă supercalculatoarele; acestea au fost

dezvoltate pentru aplicaţii specializate care necesită un număr imens de calcule matematice,
dar ele mai sunt utilizate în cercetări nucleare, exploraţii petroliere etc. Acestea pot executa
peste 1 bilion de operaţii pe secundă, sunt cele mai rapide şi puternice calculatoare.
Supercalculatoarele lucrează pe 64 biţi, memoria se măsoară în GB, capacitatea de stocare
este imensă şi se pot primi intrări de la peste 10.000 staţii de lucru. Diferenţa principală între
un supercalculator şi un mainframe este aceea că un supercalcultor foloseşte toate resursele
pentru executarea unui anumit număr de programe într-un timp cât mai scurt, în timp ce un
mainframe utilizează aceste resurse pentru a executa mai multe programe în mos
concurenţial.

O altă clasificare a calculatoarelor poate fi făcută după generaţia căreia îi aparţine. O

anumită generaţie de calculatoare este delimitată de tehnologia utilizată, performanţele
obţinute, concepţia în structura hardware şi software [Dodescu].

Astfel având în vedere tehnologiile utilizate în construcţia calculatoarelor, începând cu anul

1946, se pot evidenţia cinci generaţii de calculatoare. Datorită faptului că funcţia de
prelucrare a datelor este strâns legată de cea de transmisie a acestora, o altă caracteristică
a fiecărei generaţii de calculatoare se referă la tehnologiile de telecomunicaţii utilizate. Dintre
caracteristicile de bază ale celor cinci generaţii de calculatoare amintim:
 Prima generaţie de calculatoare, caracteristică anilor 1945 – 1958. Pentru efectuarea
operaţiilor era utilizat limbajul maşină şi puteau rezolva numai un singur task la un
moment dat. Intrările aveau la bază cartela perforată şi banda de hărtie, şi ieşirile erau
obţinute la imprimantă.
 A doua generaţie de calculatoare – a apărut la începutul anilor 1960 (perioada 1958 –
1966). Tuburile electronice au fost înlocuite de tranzistori (tranzistorul a fost inventat în
1947 în laboratoarele Bell); calculatoarele erau mai mici, ieftine, fiabile, consumau mai
puţină electricitate şi erau mai rapide de câteva sute de ori, decât cele din prima
generaţie.
 A treia generaţie de calculatoare – specifică perioadei 1966-1971, şi-a făcut debutul
odată cu apariţia chip-urilor. Tranzistorii sunt înlocuiţi cu circuitele integrate (primul
circuit integrat a fost dezvoltat în 1950). În loc de cartele perforate şi imprimante,
utilizatorii interacţionează cu calculatoarele prin intermediul tastaturi şi monitoarelor şi
interfeţe cu un sistem de operare, care permit execuţia mai multor aplicaţii diferite în
acelaşi moment de timp.
 A patra generaţie de calculatoare a debutat în anii 1970 – 1971 şi a început odată cu
folosirea microprocesorului în construcţia acestora. Aceste calculatoare sunt puternice,
ele pot fi legate între ele, formând o reţea de calculatoare.
 A cincea generaţie de calculatoare, reprezentată de calculatoarele utilizate în prezent
(încă în curs de proiectare), este caracterizată de capacitatea recunoaşterii imaginilor, a
sunetelor şi altor capacităţi de inteligenţă artificială.
După calculele pe care le pot efectua calculatoarele se împart în trei grupe:
 Calculatoare analogice care sunt utilizate pentru studiul sistemelor complicate ce nu
permit încercări directe şi al căror studiu duce la calcule laborioase. Se mai numesc şi
maşini de calcul cu acţionare continuă deoarece operează asupra unei cantităţi de
informaţii ce variază continuu, acest lucru realizându-se cu ajutorul elementelor de
calcul.
 Calculatoare numerice sunt dispozitivele şi echipamentele care prelucrează automat
informaţia codificată sub formă de valori numerice. Operează cu cele două cifre ale
sistemului binar pe care le manipulează cu viteze fantastice.
 Calculatoarele hibride sunt dispozitivele de calcul care combină operaţiile
calculatoarelor numerice cu cele ale calculatoarelor analogice.
Cele trei clasificări nu sunt singurele posibile, calculatoarele mai pot fi clasificate şi în funcţie
de:
 Modul de utilizare (de buzunar, de birou, staţii de lucru).
 Regimul de lucru (individuale, legate în reţea de microcalculatoare, terminale).
 Lungimea cuvântului pe care îl prelucrează (8, 16, 34, 64 biţi).

2.3. Arhitectura calculatoarelor. Hardware

Prin sistem de calcul se înţelege acel sistem care permite realizarea anumitor activităţi,
având la bază prelucrarea informaţiei, alcătuit din două subsisteme principale: hardware şi
software. Execuţia activităţilor defineşte funcţiile sistemului, iar modul în care aceste funcţii
sunt îndeplinite determină performanţele sistemului.
Hardware – este o componentă materială, fizică şi reprezintă ansamblul de componente şi
dispozitive care constituie calculatorul; mai putem spune că reprezintă totalitate circuitelor,
dispozitivelor şi echipamentelor unui sistem de calcul.

Fig. 2.2. – Interacţiunea conceptuală a componentelor hardware

Software – reprezintă totalitatea programelor cu care este echipat un sistem de calcul,
formând componenta nematerială a acestuia.

Partea hardware a unui calculator este alcătuită mai multe subsisteme:

 Periferice de intrare.
 Periferice de ieşire.
 Unitatea centrală.
 Memoria (internă şi externă).
 Circuitele.
Între cele cinci subsisteme hardware există anumite legături, reprezentate schematic în
figura 2.2.
2.3.1. Unitatea centrală
Unitatea centrală este componenta principală care conduce şi controlează întregul proces în
cadrul sistemului. În cazul PC – urilor, rolul unităţii centrale este deţinut de microprocesor,
care reprezintă componenta principală a calculatorului, susţinând procesarea datelor şi
controlând memoria, intrarea şi ieşirea datelor. Microprocesorul controlează operaţiile
fiecărui subsistem şi le coordonează într-o unitate funcţională, fiind conectat la celelalte
componente printr-o serie de magistrale (bus-uri). Procesorul este construit dintr-un singur
chip de dimensiuni ceva mai mari care conţine un circuit integrat complex, ce îi permite să
prelucreze informaţii prin executarea unor operaţii logice şi matematice diverse. El este
compus din două părţi importante: unitatea de execuţie (EU – Execution Unit) şi unitatea de
interfaţă a bus – ului (BIU – Bus Interface Unit).

Prima realizează efectiv operaţiile, iar cea de-a doua are funcţia de transfer a datelor de la şi
înspre microprocesor. Microprocesorul îndeplineşte, de fapt, funcţiile unităţii centrale sau
unităţii de control, şi anume, execută operaţii aritmetico-logice, decodifică instrucţiuni
speciale, transmite altor chipuri din sistem semnale de control. Comunicarea unităţii centrale
cu restul sistemului (monitor, tastatură, imprimantă etc.), se realizează prin intermediul unor
porturi.
În interiorul calculatorului datele circulă sub formă de semnale (impulsuri). Pentru a memora
şi transmite informaţiile prin intermediul acestor semnale, calculatoarele folosesc sistemul
binar de reprezentare a informaţiilor. Cea mai mică informaţie care poate fi reprezentată
voate lua valorile 0 sau 1 şi poartă denumirea de bit (binary digit – cifră binară). Deci toate
datele sunt reprezentate în calculator numai prin valorile 0 şi 1. Deoarece datele care sunt
memorate şi citite în/din calculator au nevoie de mai mulţi biţi, aceştia se folosesc în mod
grupat. Astfel o succesiune de 8 biţi se mai numeşte byte (sau octet), acesta reprezentând
de fapt unitatea de măsură a capacităţii de memorie. Un byte poate reprezenta în calculator
numai un caracter (1,3, A sau a).
1 1 1 0 0 0 1 0
Fig. 2.3. – Reprezentarea unui bit
Deci unitatea de bază a capacităţii de memorie este byte - ul (notată cu B), care este o
succesiune de 8 biţi (b). Celelalte unităţi de măsură sunt:
 1 KB (kilobyte) = 1024 B
 1 MB (megabyte) = 1024 KB
 1 GB (gigabyte) = 1024 MB
 1 TB (terabyte) = 1024 GB
 1 PB (petabyte) = 1024 TB
Operaţiile pe care le execută microprocesorul se fac prin intermediul unor zone de memorie
ale microprocesorului, numite registre. Registrele microprocesoarelor 8086 au o capacitate
de 2 bytes. Informaţia cuprinsă în aceşti 2 bytes alăturaţi poartă numele de cuvânt.
Microprocesoarele pe care se bazau primele calculatoare personale (8086 sau 8088)
foloseau reprezentarea datelor pe 2 bytes, dar pentru transmiterea lor, 1 byte. De aceea,
aceste calculatoare se mai numesc calculatoare pe 8/16 biţi. Următorul PC s-a realizat cu
microprocesor 80286 (ele se numeau în general AT-uri – Advanced Technology) şi
reprezentarea datelor în cadrul registrelor, cât şi transmiterea lor se executa pe 2 bytes. Se
spune că aceste calculatoare sunt pe 16 biţi. Următoarele tipuri de calculatoare (80386,
80486) utilizează o reprezentare a datelor pe 4 bytes (2 cuvinte), de aceea se mai numesc
calculatoare pe 32 biţi (4x8 = 32). Din 1993, când firma Intel a lansat microprocesorul
Pentium reprezentarea datelor s-a făcut pe 64 biţi (4 cuvinte).

Diferenţierea microprocesoarelor se face în funcţie de cantitatea de memorie ce poate fi citită

la un moment dat, numărul de instrucţiuni executabile, precum şi viteza de execuţie a
operaţiilor.
2.3.2. Memoria internă
Microprocesorul are capacitatea de a memora atât datele ce urmează a fi prelucrate cât şi
rezultatele intermediare. Deci, rolul său este acela de a prelucra şi transmite informaţiile şi
rezultatele şi, numai pentru îndeplinirea acestui scop, prezintă şi funcţia de a memora datele.
Capacitatea de a memora datele este mică, neputând, de exemplu, stoca programe. De
aceea, un calculator necesită o memorie care să stocheze date şi programe.

Memoria internă este o componentă de bază a oricărui sistem de calcul, fiind de fapt o zonă
de stocare a informaţiilor în interiorul calculatorului, locul unde programele şi datele sunt
păstrate, în formă binară, pe toată durata de prelucrare a acestora. Împreună cu
microprocesorul participă la efectuarea operaţiilor stabilite de programul în execuţie.
Caracteristica semnificativă a memoriei, comparativ cu stocarea pe discuri, dischete etc.,
constă în aceea că unitatea centrală poate accesa datele cu o viteză foarte mare, astfel încât
pauzele cauzate de transferul datelor în memorie şi din memorie sunt minimizate. Încărcarea
unui fişier de pe disc reprezintă, de fapt, copierea sa în zona de memorie. Memoria internă
prezintă anumite caracteristici:
1. Capacitatea (dimensiunea) este strâns legată de microprocesorul utilizat. Unitatea de
măsură este KB (kilobytes), MB sau GB. Performanţele unui calculator cresc atunci
când capacitatea memoriei interne este ridicată.
2. Timpul de acces reprezintă intervalul de timp dintre momentul în care s-a emis o cerere
de acces, pentru scriere sau citire, şi momentul în care începe efectiv operaţia
respectivă. Unitatea de măsură este ms (microsecunde) sau ns (nanosecunde). Cu cât
timpul de acces este mai mic, cu atât memorari,a este mai rapidă. Vitezele de
memorare mai sunt măsurate şi în MHz. De exemplu, o memorie RAM la 100 MHz este
echivalentă cu 8 ns, iar la 133 MHz cu 12 ns.
3. Modul de organizare şi adresare. Din acest punct de vedere memoria internă este
structurată în celule binare, locaţii, zone, partiţii, în funcţie de caracteristicile tehnice ale
acesteia. Astfel: bit-ul este unitatea de reprezentare a informaţiei în memoria internă;
celula binară reprezintă circuitul electronic capabil să memoreze informaţii de un bit;
octetul reprezintă o succesiune de 8 biţi care pot fi adresaţi individual după adresa
fiecăruia în parte; locaţiile de memorie reprezintă zone de memorie care au asociate o
adresă unică, iar conţinutul poate fi scris sau citit într-un singur ciclu de memorie.
Locaţiile de memorie sunt numerotate crescător, de la 0 până la limita superioară ce
indică ultima locaţie. Aceste numere crescătoare ale locaţiilor de memorie se numesc
adrese de memorie şi ele reprezintă o informaţie care facilitează identificarea locului
unde se află locaţia de memorie care se doreşte a fi accesată. În mod normal, memoria
internă este privită ca o succesiune de locaţii cu dimensiunea de 1 octet, conţinutul
locaţiei fiind tratat ca o entitate de informaţie. Zona de memorie reprezintă o succesiune
de mai multe locaţii. Un cuvânt de memorie poate să însemne o informaţie de 2, 4 sau 8
octeţi. Dimensiunea cuvântului de memorie este strâns legată de elementele
constructive ale calculatorului şi reprezintă unitatea elementară pentru memorarea şi
accesarea instrucţiunilor, operanzilor, adreselor.
4. Ciclul de memorie reprezintă intervalul de timp în care este realizată citirea sau
scrierea unei unităţi de informaţie din/în memorie. Unitatea de măsură este ms sau ns,
şi mai poate fi definit drept intervalul de timp dintre două operaţii succesive.
5. Costul de fabricaţie este un criteriu economic privind performanţele unui calculator,
depinzând de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt tehnologia de
fabricaţie şi firma producătoare.
După criteriul accesului şi al modului de funcţionare memoria internă a calculatorului este de
două tipuri:
 RAM – Random Access Memory.
 ROM – Read Only Memory.
Prima unitate de memorie utilizată de un calculator a fost tamburul magnetic de IBM 650, în
1954.

Memoria cu acces aleator, sau memoria RAM, este o zonă de stocare temporară unde
sunt păstrate programele şi datele încărcate de pe disc sau introduse de la tastatură sau de
la un alt periferic de intrare. Aceasta este memoria la dispoziţia utilizatorului, numită din
acest motiv şi memoria de bază (lucru) care este la dispoziţia programelor. Termenul de
„acces aleator" semnifică faptul că datele pot fi extrase din memorie în orice ordine. Acest tip
de memorie mai este numită şi RWM Read – Write Memory. Memoria RAM este volatilă,
deci în momentul în care calculatorul este închis (deconectat, decuplat de la sursa de
alimentare), orice informaţie stocată este pierdută. De aici rezultă că înainte de a deconecta
calculatorul, trebuie să se salveze pe hard-disc sau pe un alt periferic de stocare (dischetă,
CD etc.) fişierele care au rezultat în urma prelucrării.
Memoria ROM, reprezintă o memorie de stocare permanentă, utilizată pentru memorarea
programelor care permit boot-area (încăcarea, lansarea) calculatorului şi executarea unor
diagnostice. Memoria se numeşte read only deoarece nu este posibilă inscripţionarea de noi
date sau programe (este formată din circuite al căror conţinut este programat la fabricaţie şi
nu poate fi schimbat de utilizator). Acest tip de memorie este utilizat din două motive
întemeiate: performanţă (informaţiile stocate în această memorie sunt disponibile în
permanenţă indiferent de starea calculatorului on sau off, din acest motiv de mai numeşte şi
memorie non-volatilă) şi securitate (datorită faptului că datele conţinute nu pot fi modificate
uşor – accidental sau intenţionat – constituie o măsură de securitate).
Una din caracteristicile de bază ale memoriei ROM este aceea că datele stocate nu pot fi
şterse. Cu toate acestea există tehnici speciale de ştergere selectivă şi reprogramare care
permit modificarea conţinutului memoriei ROM (din acest motiv ele mai sunt denumite şi „în
special memorii read-only”).
Din punct de vedere funcţional, memoriile ROM diferă de cele RAM atât prin faptul că cele
ROM sunt în mod uzual mai lente, cât şi prin faptul că, în permanenţă, conţinutul rămâne
acelaşi.
2.3.3. Echipamente periferice
Un echipament periferic este un dispozitiv, care se află în afara unităţii centrale, dar este
controlat de aceasta şi face să crească performanţele unui calculator. Echipamentele
periferice reprezintă ansamblul de componente ce pot fi conectate cu unitatea centrală
pentru a se putea obţine o configuraţie dorită de utilizator şi sunt folosite pentru introducerea
datelor, extragerea rezultatelor, asigură o interfaţă cu utilizatorul. Funcţiile mai importante ale
echipamentelor periferice sunt:
 Introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului.
 Reprezentarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă calculatorului.
 Asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru funcţionarea
corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru.
 Asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea programului prin
comenzi transmise de utilizator.
Echipamentele periferice sunt grupate în următoarele categorii:
1. Periferice de intrare.
2. Periferice de stocare.
3. Periferice de ieşire.
4. Periferice de comunicaţii.
Periferice de intrare: tastatura, mouse-ul, microfonul, scanner-ul, camera video, joystick,
unităţi de disc etc.

Dintre primele periferice de intrare se amintesc cartela perforată şi banda de hârtie.

Tastatura (keyboard) reprezintă principalul periferic pentru introducerea datelor

(informaţiilor) în calculator. Ea operează prin convertirea acţionării de taste în semnale
electronice sub formă de cifre binare. O tastatură are de obicei 101 taste, care sunt împărţite
după funcţionalitatea lor în mai multe categorii: taste alfanumerice – ocupă partea centrală a
tastaturii, iar apăsarea unei taste pe care se află o literă determină apariţia pe ecran a
caracterului mic corespunzător; taste cu scopuri speciale – determină efectuarea unei
anumite acţiuni fără a mai tasta comanda respectivă; taste funcţionale – conţin 10 sau 12
taste situate în partea superioară, având pe ele litera F urmată de numărul tastei 1÷12,
apăsarea unei taste determină efectuarea unor operaţii specifice de la program la program;
taste numerice şi direcţionale – cu ajutorul lor se introduc de la tastatură cifre, se poate
efectua deplasarea în sus, în jos, la dreapta sau la stânga în interiorul unui text.

Mouse-ul este un periferic de intrare, înzestrat cu o bilă de gumă sau metal care se mişcă
pe suprafaţa mesei. Declanşarea unei anumite acţiuni se face prin poziţionarea cursorului în
zona corespunzătoare şi apăsarea unuia dintre butoanele aflate pe partea posterioară
(dreapta/stânga). Specificarea butonului care trebuie apăsat este indicat în manualul de
prezentare a fiecărui produs. Deplasarea mouse-lui pe suprafaţa de lucru are ca efect
deplasarea unui indicator numit cursor. Când se va da un clic stânga se realizează
selectarea unui obiect şi un dublu clic stâng generează lansarea unei aplicaţii. Butonul din
dreapta al mouse-lui are ca efect, prin apăsarea acestuia, apariţia unui meniu de context al
cărui conţinut va depinde de elementul selectat. Există astăzi, mai multe categorii de mouse-
uri: mouse cu două butoane, cu două butoane şi un scoll, mouse-uri optice şi mouse-uri fără
fir (care înglobează senzor optic, comunicarea dintre mouse şi receiver este rapidă şi fără
interferenţe din partea altor dispozitive). Progresul tehnologic al transmisiei în infraroşu a
permis realizarea de dispozitive mouse fără fir, aşa numitele „wireless mouse”.

Scanner-ul este un periferic care poate capta imagini, grafice, diagrame sau fotografii aflate
pe hârtie astfel încât acestea pot fi introduse în calculator în vederea încorporării în
documente sau cărţi. Punct cu punct scanner-ul poate reproduce fotografii, desene şi chiar
colaje. Ideea care stă la baza scanner-elor este elementară: acesta detectează diferenţele
de strălucire a unei imagini folosind o matrice de senzori. Scanner-ele se clasifică în:
 Scannere cu tambur (drum scanners).
 Scanner-ul cu pat (flatbed scanner).
 Scanner-ul manual (hand scanner).
 Scanner video.
Tableta grafică are un mod de utilizare similar cu mouse-ul, însă este mult mai precisă. Se
compune dintr-o suprafaţă plată denumită planşetă şi un digitizor, conectat la calculator.
Digitizorul este asemănător mouse-ului şi este numit „puck”.

Periferice de stocare: sunt echipamente periferice pe care se pot înregistra date, pentru a
putea fi utilizate ulterior; cum ar fi: banda magnetică, discul flexibil, discul dur, discul
compact, hârtia etc.

Unităţile de disc flexibil (floppy disk sau dischete). Dischetele pentru PC – uri au diametrul
de 5,25 inch (notat cu 5.25'') sau 3,5 inch (notat cu 3.5''), iar capacitatea de înmagazinare a
informaţiei nu depinde de mărimea dischetei.

Un disc pentru a putea fi folosit trebuie mai întâi formatat. Prin procesul de formatare se
structurează suprafaţa suportului magnetic, pe care se doreşte să se salveze datele, într-un
mod care poate fi recunoscut de sistemul de operare, şi care constă în: împărţirea discului în
sectoare uniforme, crearea tabelelor necesare gestionării suprafeţei (FAT), detectarea şi
izolarea sectoarelor defecte din punct de vedere fizic. Operaţia de formatare distruge toate
informaţiile de pe unitatea respectivă, şi este indicat a fi efectuată atunci când sunt
semnalate erori la citire sau scriere.
Pentru a preîntâmpina o eventuală distrugere a informaţiilor de pe dischetă, există mijloace
de protejare atât la nivel fizic (hardware), cât şi la nivel logic (software).

Unităţile de disc dur (hard-disc) sunt denumite astfel deoarece, spre deosebire de discurile
flexibile, reprezintă o construcţie rigidă şi sunt mai grele; poate fi asemănat cu o dischetă de
mare capacitate, integrată într-o unitate încapsulată. Prima dată când au fost scrise şi citite
primele cuvinte stocate cu succes pe hard-disc a fost 10 februarie 1954.
Avantajele unităţilor de disc dur faţă de discurile flexibile: pot stoca mai multe date; pot
accesa datele mult mai rapid. Dintre caracteristicile cele mai importante ale discurilor dure:
 Rata de transfer, reprezintă cantitatea de date transferată într-o secundă.
 Timpul de acces, se referă la timpul de accesare a informaţiilor.
 Capacitatea, se referă la volumul maxim de date care poate fi stocat pe hard-disc.
Din punct de vedere fizic, hard-discul este închis într-o unitate care conţine o stivă de discuri
de metal, numite platane. Fiecare faţă a fiecărui platan este acoperită cu un strat subţire de
material metalic. Capetele magnetice sunt utilizate pentru scrierea şi citirea datelor de pe
disc. Fiecare suprafaţă de platan are asociat un cap magnetic, astfel încât datele să poată fi
scrise pe o singură suprafaţă.

Fiecare platan este divizat într-o serie de cercuri concentrice, numite piste, iar fiecare pistă
este divizată în sectoare, în mod asemănător cu dischetele. Fiecare sector poate stoca 512
bytes de date. Numărul de sectoare/pistă diferă de la hard-disc la hard-disc. Numărul de
piste pe platan este acelaşi cu numărul poziţiilor capului de citire/scriere. Toate pistele cu
acelaşi număr alcătuiesc un cilindru. Fiecare hard-disc prezintă o anumită combinaţie de
capete, cilindri şi sectoare. Principalii producători de hard-discuri: Western Digital, Quantum,
Seagate, IBM Corporation, Fujitsu.

Unităţile de compact disc (CD-ROM – Compact Disk – Read Only Memory), realizează
doar citirea discurilor compacte, unităţile CD-ROM sunt periferice de intrare a informaţiilor.
Printre principalele avantaje ale folosirii acestor discuri compacte: capacitatea mare de
stocare a datelor, este  640 MB; sunt mult mai sigure.

Periferice de ieşire : monitoare, imprimante, unităţi de disc. Monitoarele (display-uri) permit

vizualizarea datelor introduse de la tastatură sau rezultate în urma execuţiei unor comenzi
sau programe. Principala caracteristică a unui monitor este rezoluţia (claritatea), determinată
de numărul de pixeli (picture elements – punct grafic elementar) de pe ecran. Persistenţa
este un alt parametru, şi este determinată în funcţie de durata de timp în care ecranul
continuă să lucească după ce fascicolul de electroni a trecut. Rata de împrospătare,
reprezintă frecvenţa cu care o imagine este desenată pe ecran. Frecvenţa de
reîmprospătare, se mai numeşte şi frecvenţa baleiajului vertical şi corespunde numărului de
trecere pe ecran ale fasciculului de electroni într-o secundă, iar unitatea de măsură este
hertz-ul. Cu cât această frecvenţă este mai mare, cu atât stabilitatea imaginii este mai bună.
Paleta este numărul de culori distincte care pot fi afişate pe placa grafică.
Tipuri de monitoare: MDA, CGA, EGA sunt monitoare digitale; VGA – monitoare analogice.
Dacă semnalele digitale prezintă niveluri care indică prezenţa sau absenţa unui bit,
semnalele analogice pot prezenta orice valoare între una minimă şi una maximă.
Dimensiunea unui monitor standard este de 14'', 15'', 17'', 21'' (1 inch = 2,54 cm). Toate
monitoarele trebuie să respecte unul din standardele: MPR şi MPR II (standard de calitate a
ecranelor, introdus de autorităţile suedeze în 1990 şi care priveşte emisia radiaţiei prin tubul
catodic), iar monitoarele care respectă aceste standarde mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de Low Emission. Constructiv ecranele pot fi CRT (Cathodic Ray Tub) sau LCD
(Liquid Crystal Display).

Imprimanta este un echipament periferic de ieşire care este ataşat unui calculator, cu scopul
de a tipări documente, grafice etc. Deoarece este un dispozitiv cu ajutorul căruia se pot
obţine rezultate, imprimanta este un echipament de extragere a rezultatelor. Există o
multitudine de tipuri de imprimante, fiecare având anumite performanţe cum ar fi: viteza de
tipărire (pagini/minut), viteza la listare text, viteza la listare grafică, memorie (KB), dotare,
ergonomie etc. Aceste caracteristici fac ca o anumită imprimantă să prezinte atât avantaje
cât şi dezavantaje, din acest motiv atunci când se alege tipul de imprimantă este bine să se
ţină seama de tipul de lucrări care vor fi executate pe ea.
În funcţie de modalitatea de imprimare, imprimantele se clasifică în:
 Imprimantele matriceale (9, 18 sau 24 de ace) realizează imprimarea cu ajutorul unor
ace din material preţios, acţionate de electromagneţi. Aceste ace acţionează peste o
bandă tuşată asupra hârtiei.
  Imprimantele cu jet de cerneală, funcţionează prin pulverizarea fină a unor picături de
cerneală pe hârtia de imprimat.
 Imprimantele laser folosesc raza laser sau mici diode luminiscente care încarcă
electrostatic un tambur de imprimare, corespunzător caracterului ce urmează a fi
imprimat.
Dintre caracteristicile de bază, care stau la baza evaluării Imprimantelor, atunci când se
analizează performanţele acestora, se aminteşte:
 Rezoluţia imprimantei, reprezintă densitatea punctelor imprimate pe centimetru pătrat, şi
este cel mai important criteriu privind calitatea imprimării. Se măsoară în puncte per inch
– dpi (dots per inch).
 Viteza de imprimare: la imprimantele matriceale viteza de imprimare se măsoară în
numărul de caractere imprimate pe secundă – cps; la imprimantele cu jet de cerneală şi
laser, se măsoară în număr de pagini pe minut – ppm.
Imprimanta de buzunar. Tehnologia imprimantelor este revoluţionată în 2003 de o
ingenioasă imprimantă portabilă „PrintBrush” de dimensiunea unui mouse obişnuit. Folosind
o tehnologie numită „imprimare prin mişcări aleatorii”, aparatul generează text sau imagini
alb-negru pe măsură ce utilizatorul „perie” cu el o foaie de hârtie. „PrintBrush” descarcă din
calculator printr-o interfaţă grafică Bluetooth documentele sau fotografiile care trebuie
tipărite.

Verificarea cunoştinţelor

1. Clasificarea calculatoarelor în mainfram-uri, minicalculatoare şi microcalculatoare a fost

făcută după criteriul ce vizează:
a. modul de utilizare;
b. lungimea cuvântului pe care îl prelucrează;
c. regimul de lucru;
d. familia de calculatoare căreia îi aparţine;
e. generaţia de calculatoare.
2. Sistemul de calcul reprezintă:
a. un subsistem al sistemului informatic destinat prelucrării datelor, alcătuit din trei
subsisteme;
b. un sistem care prelucrează informaţia, alcătuit din două subsisteme principale;
c. parte componentă a sistemului informaţional care verifică datele despre sistemul
condus.
3. Cele cinci subsisteme funcţionale care alcătuiesc partea hardware a unui calculator
sunt:
a. periferice, unitatea centrală, memoria internă, memoria externă, circuitele;
b. perifericele de intrare, perifericele de ieşire, unitatea centrală, memoria internă,
circuitele;
c. perifericele de intrare, perifericele de ieşire, unitatea centrală, memoria, circuitele;
d. partea hardware este alcătuită numai din patru subsisteme funcţionale.
4. În cazul PC – urilor, rolul unităţii centrale este deţinut de:
a. unitatea de execuţie;
b. unitatea de interfaţă a bus-ului;
c. unitatea de disc;
d. microprocesor;
e. nici unul din elementele prezentate.
5. Unitatea de măsură a capacităţii de memorie este byte-ul (B) sau octetul, care este o
succesiune de 8 biţi. Celelalte unităţi de măsură ale capacităţii de memorie sunt:
a. puteri ale lui 10 (ex.:1 KB = 10 3 B; 1 MB = 10 6 B);
b. puteri ale lui 8 (ex.: 1 KB = 8 10 B; 1 MB = 8 20 B);
c. puteri ale lui 2 (ex.: 1 KB = 1024 B; 1MB = 1024 KB).
6. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:
a. RAM – memorie care poate fi numai scrisă;
b. ROM – memorie cu acces aleator;
c. RAM – memorie volatilă;
d. ROM – memorie non-volatilă, nu poate fi scrisă de utilizator;
e. atât RAM cât şi ROM sunt memorii volatile, care pot fi numai citite.
7. Câte tipuri de periferice există:
a. două tipuri: periferice de intrare şi periferice de ieşire;
b. trei tipuri: periferice de intrare, periferice de ieşire şi periferice de stocare;
c. trei tipuri: periferice de intrare, periferice de ieşire şi periferice de comunicaţii;
d. patru tipuri: periferice de intrare, periferice de ieşire, periferice de stocare şi
periferice de comunicaţii;
e. nu există decât un singur tip de periferice.
 CAPITOLUL 3 SISTEME DE OPERARE
Obiective:
 Sisteme de operare: definiţie, clasificări.
 Structura istemelor de operare.
 Funcţiile sistemelor de operare.

3.1. Clasificarea sistemelor de operare

În capitolul precedent s-a menţionat faptul că un sistem de calcul este compus din două părţi
componente: hardware şi software. Software-ul este la rândul lui alcătuit din: sisteme de
operare, programe utilitare şi programe utilizator. Componenta cea mai importantă a
software-ului o reprezintă sistemul de operare.

Sistemul de operare este un program principal, permanent stocat în memorie, lansat în

execuţie la pornirea calculatorului care îndeplineşte funcţii de coordonare şi control asupra
resurselor fizice ale calculatorului şi care intermediază dialogul om-calculator. Sistemul de
operare asigură în principal următoarele funcţii:
 gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
 gestiunea datelor aflate pe suporturi de memorie externe;
 controlează încărcarea în memorie, lansarea în execuţie şi terminarea programelor
utilizator.
O proprietate importantă a unui sistem de operare este capacitatea sa de a se adapta rapid
la modificările tehnologice, rămânând în acelaşi timp compatibil cu hardware-ul anterior.

Sistemele de operare pot fi clasificate după mai multe criterii, dar acestea nu sunt rigide,
aceste tipuri de sisteme putând coexista. Dintre criteriile mai importante care stau la baza
clasificării sistemelor de operare se enumeră:
1. După configuraţiile hard pe care le deservesc există următoarele sisteme de operare:
a. Sisteme de operare pentru mainframe-uri care se evidenţiază prin faptul că permit
conectarea unui număr mare de periferice, sunt puternice, şi permit atât lucrul serial
cât şi interactiv.
b. Sisteme de operare pentru minicalculatoare permit partajarea resurselor pentru lucrul
interactiv multiutilizator şi planificarea unităţii centrale pentru servirea tuturor
utilizatorilor deoarece folosesc cu prioritate tehnicile time-sharing şi
multiprogramarea.
c. Sisteme de operare pentru microcalculatoare sunt uşor de exploatat, sunt ieftine şi
sunt cele mai utilizate la ora actuală. Aceste sisteme de operare pot fi instalate atât
pe calculatoare individuale cât şi pe calculatore care fac parte dintr-o reţea de
calculatoare.
2. După gradul de partajare a resurselor:
a. Sisteme de operare monoutilizator sunt cele care permit executarea la un moment
dat, a unui singur program care rămâne activ în memoria calculatorului de la
 lansarea sa în execuţie şi până la terminarea acestuia. Sunt cele mai simple sisteme
(exemplu: sistemul de operare MS-DOS).
b. Sisteme de operare multiutilizator lucrează în multiprogramare folosind şi tehnici de
gestiune şi protecţie a utilizatorilor, ceea ce face ca acestea să aibă în vedere
partajarea memoriei, a perifericelor şi a altor tipuri de resurse, între utilizatorii
conectaţi (exemplu: sistemul de operare Windows).
3. După tipurile de interacţiuni permise:
a. Sistemele de operare seriale sunt cele în care utilizatorul nu poate interveni în
execuţia programelor după ce acesta a fost preluat de sistemul de calcul. Tehnica
utilizată de aceste sisteme de operare se numeşte tehnica batch-processing, care
permite execuţia programelor pe loturi care sunt în prealabil pregătite. Exploatarea
sistemului era realizată indirect prin intermediul unei componente a sistemului de
operare numită monitor sau supervizor, şi care avea rolul de a asigura planificarea
lucrărilor (numite job-uri) fără intervenţia utilizatorului. Ele pot fi atât sisteme de
operare monoutilizator cât şi multiutilizator.
b. Sistemele de operare interactive sunt acele sisteme în care utilizatorul poate
interveni pe parcursul execuţiei programului.
c. Sisteme de operare în timp real permit deservirea, în timp prestabilit, a fiecărei
operaţii cerute de utilizator. Aceste sisteme de operare oferă un timp de răspuns
rapid acelor utilizatori ale căror programe sunt executate complet într-o singură
cuantă de timp.
4. După organizarea internă a programelor ce compun sistemul de operare:
a. Sistemele de operare monolitice conţin o colecţie de proceduri, fiecare putând fi
apelată de o cerere utilizator.
b. Sistemele de operare cu nucleu de interfaţă hard specific acestor sisteme este
existenţa unei colecţii de rutine numită nucleu. Rolul acestui nucleu este de a
coordona, toate cererile de prelucrare ale utilizatorilor, componentele nucleului
executându-se în mod concurent.
c. Sisteme de operare cu maşini virtuale sunt cele care deservesc mai multe procese.
În acest caz, pe acelaşi calculator pot coexista simultan mai multe sisteme de
operare.

3.2. Structura generala a unui sistem de operare

Majoritatea sistemelor de calcul, pentru a răspunde rolului de interfaţă între utilizator şi
partea hardware a sistemului de calcul, sunt alcătuite din:
1. Nucleul sistemului de operare este cel care asigură gestionarea resurselor sistemului
în timpul exploatării. El este format din următoarele componente:
 Monitorul este componenta de bază, fiind rezident în memoria internă.
 Programele de comandă şi control sunt folosite pentru creşterea eficienţei exploatării
resurselor sistemelor de operare asigurând automatizarea acestora şi micşorarea
timpului de răspuns. Aceste programe sunt utilizate pentru efectuarea unor lucrări
complexe care ulterior să poată fi exploatate prin comenzi simple.
 Programele pentru operaţiunile cu echipamente periferice şi sisteme de
teleprelucrare asigură efectuarea operaţiilor de intrare/ieşire, protecţia fişierelor şi a
programelor, protecţia întreruperilor, tratarea întreruperilor.
 Programele de serviciu sunt acele programe care permit utilizatorului să folosească
resursele fizice şi logice ale sistemului pentru efectuarea aplicaţiilor. Dintre cele mai
 cunoscute programe din această categorie enumerăm: bibliotecarul, editorul de
legături, generatorul sistemului de operare, programe de serviciu speciale.
2. Programe translatoare (traducătoare) au rolul de a transforma instrucţiunile
programelor sursă în coduri executabile de calculator. Din această categorie fac parte:
 Asambloarele – care au rolul de a traduce programele sursă scrise în limbaje de
asamblare, în programe obiect executabile, fiind specifice unui anumit sistem de
calcul.
 Macroasambloarele – care permit utilizatorului să folosească în activitatea de
programare a macroinstrucţiunilor pentru generarea, în programele sursă, a unor
secvenţe de instrucţiuni elementare.
 Compilatoarele – sunt specifice sistemelor care utilizează limbaje de programare de
nivel înalt, asigurând traducerea programelor sursă, în programe obiect. Se cunosc
două tipuri de compilatoare, dacă ar fi să realizăm o clasificare, după modul în care
se prezintă rezultatul compilării:
 compilatoare care generează programe obiect executabile şi care în urma
compilării sunt încărcate în memoria internă şi executate.
 compilatoare care generează programe obiect care nu pot fi executate imediat
deoarece sunt incomplete, urmând să fie completate într-o etapa ulterioară.
 Interpretere/interpretoare sunt cele care analizează şi execută pas cu pas
instrucţiunile programului sursă. Ele sunt utilizate pentru lucrul în regim convenţional
având un timp ridicat de execuţie.
3. Programe utilitare au o serie de funcţii care se pot clasifica în:
 utilitare pentru dezvoltare de programe care asigură editarea şi punerea la punct a
programelor de aplicaţii.
 utilitare pentru manevrarea fişierelor care asigură întreţinerea fişierelor de date prin
sortarea, interclasarea, conversia şi manevrarea articolelor.
 utilitare pentru prelucrarea textelor care permit editarea textelor, crearea şi
actualizarea de programe, de fişiere de date, de fişiere de comenzi şi de orice alte
texte.
 utilitare pentru alte operaţii şi aplicaţii care sunt specifice domeniilor particulare de
aplicaţii (economie, medicină, cercetare ştiinţifică etc.).
4. Sisteme pentru lucru cu colecţii de date sunt cele care diferă de la un sistem la altul
atât conceptual cât şi prin comenzi de apelare, fiind orientate pe calculator. Aceste
sisteme au rolul de a crea şi exploata bazele de date. Cele mai cunoscute sunt:
 FoxPro , dBase, Paradox pentru microcalculatoare.
 Oracle, Argus, Socrate, Leda pentru minicalculatoare.
 Socrate, IMS pentru calculatoare cu capacitate medie / mare.
5. Alte programe, nu sunt componente propriu-zise ale sistemului de operare dar sunt
exploatate sub controlul acestuia.

3.3. Organizarea datelor pe disc

Informaţiile sunt organizate pe disc sub formă de fişiere, şi directoare (MS-DOS) sau foldere
(Windows). Prin fişier se înţelege o colecţie de informaţii grupate sub acelaşi nume, şi care
au aceleaşi proprietăţi. Astfel un fişier poate fi un program executabil, un text, o imagine, un
grup de comenzi etc.

Din punct de vedere fizic un fişier nu este obligatoriu să ocupe un spaţiu contiguu. Pentru ca
gestiunea spaţiului pe disc să se realizeze în mod corect, pe fiecare disc există o tabelă FAT
(File Allocation Table), care conţine informaţii despre spaţiul liber şi cel ocupat şi care este
actualizată la fiecare operaţie de ştergere sau de creare de fişiere pe disc.

Un fişier este identificat prin numele său, urmat eventual de un punct (.) şi de extensia
fişierului. Deci, atunci când se doreşte să se efectueze referirea la un anumit fişier va trebui
să se furnizeze următoarele informaţii:
<nume><.extensie>

Exemplu:
PERSONAL • DAT
Nume Punct Extensia
fişier Separator fişierului
Atât numele cât şi extensia fişierului trebuie să respecte nişte reguli, care sunt diferite pentru
sistemul de operare MS-DOS şi Windows.
Caracteristici MS-DOS WINDOWS
Nume fişier 1-8 caractere 1-255 caractere
Extensie fişier 1-3 caractere 1-3 caractere
Tipul caracterelor Litere, cifre, şi În general se pot utiliza
ce pot fi utilizate caracterul special toate tipurile de caractere,
pentru nume şi underscore (_). dar este indicat, pentru
extensie compatibilitate a se folosi
caracterele de la MS-
DOS.
Reguli Un nume de fişier nu
poate să înceapă cu
o cifră şi nu poate
conţine spaţiu.
O facilitate oferită de sistemul de operare în manipularea numelui fişierelor o constituie
caracterele de substituţie * şi ? (caractere pentru nume de fişier global), care permit
specificarea mai multor fişiere într-o singură comandă.

Caracterul „?" într-un nume sau extensie de fişier indică faptul că orice caracter poate
ocupa acea poziţie.
Caracterul „  ”. Prezenţa caracterului  într-un nume sau extensie de fişier indică faptul că
orice caracter poate ocupa acea poziţie şi tot restul poziţiilor în numele sau extensia de fişier.

Pentru a putea fi mai uşor de găsit mai multe fişiere de acelaşi tip, sau care aparţin unui
anumit program, acestea sunt grupate în directoare, respectiv foldere. Deci putem considera
directorul (folder-ul) ca pe un fişier special, care conţine la rândul său mai multe fişiere
grupate, sau nu, în funcţie de anumite criterii.

La fel ca numele unui fişier, şi numele unui director (folder) trebuie să respecte nişte reguli,
care sunt aceleaşi ca la numele de fişier.

Fiecare director poate conţine la rândul său atât subdirectoare, cât şi fişiere. Primul director
se numeşte director rădăcină sau root. Se poate spune că organizarea informaţiilor în
directoare este arborescentă, deoarece fiecare director are la origine un alt director, sau
directorul rădăcină.
Fişierele se pot împărţi în două categorii: executabile şi neexecutabile. Fişierele executabile
determină executarea unor activităţi de către sistemul de operare, extensia lor poate fi .EXE
sau .COM, iar cele cu extensie .BAT sunt constituite din fişiere de comenzi proprii sistemului
de operare. Fişierele neexecutabile: fişiere text; fişierele cu extensia .SYS sau .DRV,
cunoscute sub numele de driver-e şi care conţin instrucţiuni despre modul în care sistemul
de operare trebuie să controleze diferite componente hardware; surse de programare scrise
în diferite limbaje (.PAS, .PRG etc.) etc.

3.4. Tipuri de sisteme de operare

 Primul sistem de operare pentru microcalculatoare a fost CP/M (Control Program for
Microcomputers). Odată cu perfecţionarea componentei hardware s-a impus şi
necesitatea dezvoltării unui software adecvat. În 1981, a apărut prima versiune a
sistemului de operare DOS (Disk Operating System), un sistem de operare pe 16 biţi.
Există desigur şi alte sisteme de operare: UNIX, XENIX, LINUX, SOLARIS, WINDOWS,
NOVELL etc.

Pentru a putea utiliza un anumit sistem de operare, acesta trebuie să fie mai întâi instalat pe
calculatorul respectiv. Scopul instalării unui sistem de operare, constă în configurarea
acestuia, adică în selectarea acelor componente care să-l facă executabil pe hardware-ul
existent.

Sistemul de operare era livrat de obicei pe una sau mai multe dischete, care conţin atât
părţile invariabile, cât şi variante pentru diferitele configurări hardware (tipuri de monitoare,
calculatoare, imprimante, plăci de sunet ş.a.)
Atunci când se porneşte calculatorul, se execută o serie de operaţii de verificare a
funcţionării componentelor hardware obligatorii: memorie, monitor, tastatură, precum şi a
celorlalte dispozitive conectate, după care urmează citirea informaţiilor necesare funcţionării
sistemului de operare. Sistemul încearcă să citească aceste informaţii de pe discheta aflată
în unitatea de floppy disk (de obicei A:), iar dacă aceasta nu există, de pe hard-disk sau de
pe unitatea de CD. Acest proces poartă numele de iniţializare, iar terminarea lui este
marcată de apariţia pe ecranul monitorului a unui şir de caractere, numit prompter, urmat
apoi de interfaţa grafică corespunzătoare.

Odată terminată această operaţie de iniţializare, sistemul de calcul poate fi utilizat pentru
prelucrarea datelor.
Există două tipuri de porniri ale unui sistem de calcul: pornirea la rece este cea care are loc
în momentul conectării sistemului la reţeaua electrică, şi pornirea la cald, care are loc atunci
când sunt acţionate concomitent tastele CTRL+ALT+DEL. Diferenţa principală dintre cele
două tipuri de porniri ale sistemului de calcul este aceea că în cazul pornirii la cald nu se mai
fac testele elementelor hardware şi nici ale memoriei.

Cele mai populare medii de operare pe microcalculatoare sunt:

 Windows, realizat de firma Microsoft, disponibil pentru toate calculatoarele compatibile
IBM şi foarte asemănător cu Presentation Manager (PM), folosit de gama de
microcalculatoare PS/2.
  Mediul de dezvoltare Apple Macintosh şi aproape identicul GEM (Graphics Environment
Manager), produs de Digital Research.
 Geo Works Ensemble realizat de firma Geo Works.
Deoarece în momentul de faţă mediul Windows este cel mai utilizat se va prezenta în
continuare elementele de bază ale acestui mediu de operare.

Multitasking-ul reprezintă o modalitate de lucru oferită de un sistem de operare, prin care

un calculator poate executa mai multe task-uri în acelaşi timp. Un task este o aplicaţie sau
program care este executat la un moment dat. În vederea implementării facilităţii de
multitasking, un task este divizat în mai multe fire de execuţie (numite threads) şi firele mai
multor task-uri aparent pot fi executate simultan.
Sistemul de operare Windows foloseşte o interfaţă grafică cu utilizatorul, GUI (Grafical User
Interface). Interfaţa grafică utilizată de Windows este specifică atât acestuia cât şi tuturor
aplicaţiilor ce sunt realizate pentru a se executa în acest mediu de operare. Interfaţa grafică
cu utilizatorul reprezintă modul în care utilizatorul interacţionează cu programul care îl
foloseşte: modul de afişare a informaţiilor pe ecran, modul de introducere a datelor şi de
apelare a funcţiilor program etc.

Interfaţa normală între utilizator şi calculator este alcătuită pentru un calculator personal
dintr-o tastatură şi ecran, ea constituind o interfaţă de tip text. Interfeţele de tip GUI permit
utilizatorilor să înveţe foarte repede elementele sistemului. Nivelul de îndemnare în
realizarea unei operaţii constituie principala deosebire între GUI şi interfeţele de tip text. O
altă deosebire între aceste interfeţe este modul de acces. În sistemele care utilizează o
interfaţă grafică de tip text, aplicaţiile sunt accesate prin tastatură, şi apoi utilizând tastele de
direcţie se permite deplasarea în direcţia dorită. Într-un sistem bazat pe GUI utilizatorul
foloseşte un mouse sau un alt dispozitiv de tip pointer.

DDE (Dynamic Data Exchange) – permite utilizarea unui schimb dinamic de date care
realizează un transfer al datelor dintr-o aplicaţie Windows în alta. OLE (Object Linking and
Embedding) care permite inserarea unui obiect creat printr-un anumit program în interiorul
altui obiect creat printr-un program diferit; legătura între cele două obiecte fiind gestionată de
sistemul de operare. OLE, care este o variantă a conceptului de DDE, permite deci ca datele
modificate într-o aplicaţie sursă să fie automat actualizate în cealaltă aplicaţie. Un obiect
reprezintă un set de date cu un anumit format. Aplicaţia prin intermediul căreia a fost creat
fişierul unde s-a inserat un obiect se numeşte client. Dar obiectul respectiv are de regulă un
alt format decât cel al fişierului în care a fost inserat şi nu poate fi manipulat decât de o
aplicaţie specifică; aplicaţia apelată de client în vederea manipulării obiectului inserat se
numeşte server. Astfel, utilizatorul poate introduce o imagine grafică (o diagramă) care a fost
creată sub un program specializat – de exemplu Paint, într-un document editat sub un
procesor de text – de exemplu Word. În acest caz clientul este aplicaţia Word, iar server-ul
este aplicaţia Paint.

3.5. Elementele interfetei Windows

Interfaţa grafică cu utilizatorul se bazează în bună parte pe intuiţie, majoritatea comenzilor
sau a programelor ce se pot lansa în execuţie fiind reprezentate prin pictograme (icons) –
mici desene sugestive pe care, poziţionând cursorul mouse-ului sau al altui dispozitiv de
pointare şi apăsând rapid de două ori consecutiv (dublu clic), este determinată execuţia
comenzilor respective.

În afara pictogramelor, interfaţa Windows dispune şi de alte forme grafice: butoane, casete
de dialog, bare de navigare. Butoanele conţin fie variante de opţiuni ce pot fi date la un
moment dat (Ok, Cancel, Switch To etc), fie unele semne grafice, acţionarea lor fiind
determinată de un singur clic. Barele de navigare se află pe laturile unei ferestre şi permit
defilarea conţinutului fişierului afişat în fereastră în direcţia în care este deplasată bara
respectivă (sus-jos, dreapta-stânga).

Numele sistemului (Windows) este sugestiv, el indicând una dintre principalele sale
caracteristici – lucrul cu ferestre. O fereastră este o porţiune din ecran de formă
dreptunghiulară care poate conţine o anumită aplicaţie în lucru, un fişier, o serie de opţiuni
din care utilizatorul poate să le selecteze pe cele care corespund nevoilor lui etc.

Orice fereastră Windows, indiferent de conţinutul ei, are o structură standard bine definită:
 butonul meniului de control, care se află în partea stângă sus a ferestrei, pe bara de
titlu;
 bara (linia) de titlu, care conţine, de obicei, numele ferestrei şi care, în aplicaţii, indică
numele fişierului folosit. În cazul ferestrelor inactive linia de titlu este albă, în timp ce linia
de titlu a ferestrelor active este colorată sau mai intensă;
 butonul de minimizare, care se află în partea dreaptă sus a ferestrei (şi anume cel din
stânga) a barei de titlu. Acţionarea acestuia determină punerea în aşteptare a ferestrei
respective, în timp ce utilizatorul poate lucra în altă fereastră;
 butonul de maximizare/minimizare, care se află în partea dreaptă sus (la mijloc) a barei
de titlu; dacă fereastra este la dimensiunea ei maximă acţionarea acestui buton va
determina aducerea ei la dimensiunea minimă şi invers;
 butonul de închidere, care se află în dreapta sus (are un X) a barei de titlu;
 bara de meniuri se află sub bara de titlu şi conţine meniurile care pot fi folosite în
aplicaţiile utilizatorului;
 barele de defilare, care ajută utilizatorul să se deplaseze în interiorul ferestrei.
Dimensiunile unei ferestre pot fi modificate după dorinţă prin aşezarea cursorului mouse-ului
pe mijlocul uneia din laturi şi apoi mutarea acestuia, ţinând tot timpul butonul mouse-ului
apăsat (drag = tragere).

Zona mărginită de bara de meniuri şi de marginile stângă, dreaptă şi inferioară se numeşte

zona de lucru. Alte noţiuni comune mediilor Windows sunt:
 Meniuri – un meniu este o listă de comenzi disponibile într-o fereastră de aplicaţie.
Numele meniurilor apare în bara de meniuri.
 Fereastră de dialog – este o fereastră care apare temporar în vederea solicitării sau
oferirii unor informaţii. Multe dialoguri au opţiuni care trebuie selectate înainte ca
Windows să execute o comandă.
 Clipboard – este o zonă de memorie folosită pentru stocarea temporară a informaţiilor
ce urmează a fi transferate. Se poate copia informaţii în Clipboard şi apoi acestea pot fi
transferate (inserate) în alte documente sau aplicaţii. Clipboard - ul acţionează invizibil.
Ferestrele Windows se împart şi ele în mai multe categorii:
 ferestre de aplicaţii, care conţin aplicaţia lansată în execuţie;
  ferestrele de dialog, sunt destinate dialogului dintre utilizator şi un anumit program, în
scopul confirmării sau renunţării la acţiunea corespunzătoare aplicaţiei.
3.5.1. Ferestrele de dialog
Într-o fereastră de dialog pot apare mai multe tipuri de elemente:
1. butoane de comandă (command buttons);
2. zone de text (text boxes);
3. zone de liste (list boxes);
4. casete cu liste derulante (drop-down list boxes);
5. casete de verificare (check boxes);
6. casete de opţiuni (option boxes).
1. Butoane de comandă
Se numesc butoane de comandă deoarece selectarea unui buton de acest tip, care se
regăsesc într-o fereastră, determină execuţia imediată a unei acţiuni. Aceste butoane au
nume cât mai sugestive, cum ar fi: Cancel, Remove, Add, Help etc. De obicei aceste
butoane sunt aranjate în partea de jos sau în partea dreaptă a unei ferestre de dialog.

Butoanele al căror text este urmat de (…), prin selectare afişează o altă fereastră de dialog.

Butoanele care la un anumit moment nu pot fi selectate vor avea textul scris cu culoarea gri.
Butonul de comandă marcat ca buton curent este înconjurat de o bordură neagră. Selectarea
unui buton se face prin clic pe butonul stânga al mouse-ului sau prin apăsarea tastei
<Enter>, după ce s-a marcat butonul dorit ca buton curent. În cazul în care o literă din textul
butonului este subliniată, selecţia butonului se poate face mai rapid apăsând combinaţia de
taste Alt + litera subliniată. Aceste combinaţii de taste se mai numesc şi shortcut-uri, fiind o
cale mai rapidă pentru execuţia unor comenzi.
2. Zone de text
Zonele de text sunt porţiuni ale ferestrelor de dialog în care utilizatorul poate introduce
comanda pe care doreşte să o execute. De exemplu, fereastra de dialog RUN are o zonă de
text în care utilizatorul va introduce numele programului (eventual şi calea până la el) care se
va executa. Dacă zona de text este vidă, se va afişa un cursor la începutul zonei. Dacă în
zona de text există deja un text, acesta este selectat, el putând fi înlocuit cu un text dorit de
utilizator. Acest text poate fi introdus de la tastatură sau selectat cu mouse-ul.
3. Zone de liste
O zonă de liste cuprinde o listă de opţiuni. În cazul în care această listă este prea lungă,
pentru a putea fi afişată în întregime în zona de liste se vor afişa bare de defilare care permit
defilarea în interiorul listei.

De exemplu, pagina Background a ferestrei Display Properties, prezintă o listă cu numele

fişierelor de tip .BMP/.JPEG care pot fi utilizate ca background pentru ecran. Selectarea unui
element din această zonă de liste se face executând clic pe butonul stâng al mouse-ului pe
elementul respectiv sau prin apăsarea tastei Enter având cursorul de selecţie pe elementul
dorit.
Uneori se pot selecta mai multe elemente consecutive: se selectează primul element, se ţine
apăsată tasta Shift iar apoi se glisează cursorul mouse-ului până la ultimul element de
selectat.

Elemente de informatică aplicată 35

4. Casetă cu listă derulantă
O casetă cu listă derulantă arată la început ca un dreptunghi care are în interior o opţiune
selectată, iar în dreapta un buton care conţine o săgeată cu vârful în jos. Selectarea acestui
buton-săgeată va determina apariţia unei liste de opţiuni. De exemplu, lista derulantă din
pagina Screen Saver a ferestrei de dialog Display Properties, înainte de acţionarea
butonului de derulare va arăta ca în figura următoare:
5. Casete de opţiuni
Casetele de opţiuni conţin grupate la un loc mai multe butoane care se exclud reciproc, deci
la un moment dat numai unul din aceste butoane poate fi selectat. În general aceste butoane
se mai numesc butoane radio şi au forma unui cerculeţ; ele însoţesc de obicei un text (sunt
poziţionate la stânga acestuia) care arată acţiunea căruia îi este ataşat butonul şi atunci
când sunt selectate au un punct înscris în cerc. Butoanele sub formă de dreptunghiuri nu se
exclud reciproc, deci la un moment dat putem avea selectate mai multe butoane de acest fel.

De exemplu, pagina View a fereastrei Folder Option prezintă o zonă de liste care cuprinde
mai multe butoane radio, din care la un moment dat nu se poate selecta decât unul din
acestea.
6. Casete de verificare
Casetele de verificare conţin la rândul lor mai multe dreptunghiuri care apar în stânga
opţiunilor cărora le corespund. Marcarea casetei înseamnă că această opţiune este
selectată. Aceste opţiuni nu se exclud, la un moment dat putând fi selectate oricâte. Opţiunile
care nu pot fi selectate au caseta umplută cu gri.
3.5.2. Alte concepte WINDOWS
Începând cu Windows 95 se permite realizarea unor acţiuni care nu erau posibile sub
Windows 3.11 sau Windows 3.1.; de asemenea permite funcţionarea diferitelor programe
fără a mai fi nevoie de MS-DOS şi de asemenea permite folosirea de nume de fişiere foarte
lungi (maxim 255 de caractere), foloseşte butonul din dreapta, ca şi pe cel din stânga al
mouse-ului.

Interfaţa Windows 95 este mult mai plăcută decât a lui Windows 3.x. Este o abordare nouă,
globală, a modului de lucru cu calculatorul, o gândire cu concepte noi. Fiecare versiune a
sistemului de operare aduce îmbunătăţiri în ceea ce priveşte utilizarea mai uşoară a
anumitor taskuri, performanţe mai ridicate ale sistemului, prin înglobarea de noi facilităţi
pentru întreţinerea sistemului de calcul, precum şi noi programe care să execute mult mai
uşor anumite sarcini.

În continuare se vor prezenta cele mai importante din concepte introduse de mediul de
operare Windows.
Desktop
Numit şi „biroul” mediului de operare Windows, el este un spaţiu de lucru foarte asemănător
unui birou real. Sistemele de operare din familia Windows permite memorarea de obiecte –
cataloage (denumite foldere), documente, chiar fragmente de text, direct pe desktop.
Windows memorează amplasamentul acestora, iar atunci când se reporneşte calculatorul,
toate aceste obiecte se vor regăsi exact acolo unde au fost amplasate ele înainte de
închiderea sistemului de calcul.
Iconuri
În primele versiuni ale mediului Windows-ului iconurile reprezentau fie programe minimizate
(pe desktop), fie documente şi aplicaţii nedeschise. Începând cu sistemul de operare
Windows 95 Program Manager nu mai este, aplicaţiile nu se mai minimizează pe desktop, iar
iconurile sunt mult mai strâns legate de fişiere, foldere şi alte obiecte pe care le reprezintă. În
Windows 95, când se şterge un icon, se şterge chiar fişierul ataşat lui. De exemplu, dacă se
trage de un icon pentru a-l aduce pe desktop se va observa că obiectul s-a mutat în folderul
Desktop. Eticheta iconului este aceeaşi cu numele fişierului, astfel că ambele pot avea până
la maximum 255 de caractere.
Pointeri (shortcut)
Deoarece iconurile sunt strâns ataşate fişierelor pe care le reprezintă, sunt cam incomod de
folosit. De aceea este nevoie de un tip special de icon numit shortcut – care de fapt sunt
nişte pointeri (trimiteri la un anumit fişier de tip .EXE). Apăsând de două ori pe butonul stâng
al mouse-ului, atunci când ne poziţionăm pe un pointer se va deschide fişierul, programul
sau folderul asociat lui. Ştergerea unui shortcut înseamnă doar ştergerea unui mic fişier
pointer. Sistemele de operare din familia Windows deosebeşte iconurile de tip shortcut de
cele obişnuite printr-o săgeată plasată în colţul din stânga jos imagnii ataşate.
Bara de programe (Task Bar)
Bara de programe este o bandă mică, poziţionată, de obicei, jos pe desktop (ea se poate
muta oriunde sau există opţiunea de a o ascunde). De obicei conţine butoane pentru toate
aplicaţiile şi folderele deschise, deci care sunt în curs de execuţie. Atunci când este acţionat
butonul de minimizare din partea dreapta sus a unei ferestre, aceasta se poziţionează în
bara de programe, pentru a lăsa liber spaţiul de pe desktop unei alte ferestre cu care
utilizatorul doreşte să lucreze la un moment dat (se presupune, de exemplu, că în timp ce
programul minimizat listează un document, utilizatorul doreşte să scrie în continuare în alt
document).

Ferestrele deschise pot fi aşezate în cascade, minimizate, puse unele lângă altele, prin clicul
din dreapta pe zonele albe ale barei de lucru.
Butonul de Start
Prin acţionarea acestui buton se deschide un meniu, de unde se poate alege opţiunea dorită.
Conţine toate grupurile de programe structurate ierarhic. Dacă opţiunea are în partea
dreaptă o săgeată înseamnă că prin selectarea acesteia se va deschide un nou meniu din
care se poate alege un anumit element. Astfel meniul Documents păstrează cele mai recente
fişiere editate şi oferă posibilitatea deschiderii lor cu un singur clic al butonului stânga al
mouse-ului; meniul Settings cuprinde toate instrumentele de configurare ale sistemului;
meniul Programs conţine o listă organizată a programelor existente la un moment dat pe
calculator; comanda globală Find permite căutarea de fişiere, foldere, calculatoare etc.;
comanda Run dă posibilitatea execuţiei unei anumite comenzi etc.
Explorer
Explorer este un program care oferă utilizatorului o serie de facilităţi cum ar fi: o vedere de
ansamblu a calculatorului local şi a celor din reţea, afişând două ferestre: cea din stânga –
arborele folderelor şi cea din dreapta – fişierele conţinute de folderele din stânga. El conţine,
pe lângă desktop, discurile hard, conexiunile de reţea. Oferă posibilitatea organizării
fişierelor: copierea, ştergerea, tipărirea sau vizualizarea acestora.
My Computer
My Computer nu afişează arborele expandat şi fişierele conţinute, aşa cum face Explorer, în
schimb poate face un lucru pe care Explorer nu îl poate face: clic pe dreapta pe iconul My
computer şi avem toate căsuţele de dialog. De aici se poare verifica orice aspect referitor la
configurare hardware şi driverele prezente.
My Network Places
În primele veresiuni ale sistemului de operare Windows se regăseşte sub numele de
Network Neighborhood (vecinul din reţea). Este un icon desktop. Acţionarea acestuia oferă o
vedere de ansamblu a reţelei, aproape identică cu cea oferită de Explorer (de unde poate fi
acţionat).
Recycle Bin
Numit şi coşul de gunoi, este singurul icon din desktop al cărui nume nu se poate schimba.
Nici nu trebuie schimbat deoarece conţinutul lui se poate recicla, adică, dacă s-a şters din
greşeală un fişier, cu numai câteva click-uri de mouse acesta se poate recupera din Recycle
Bin şi restaura în locaţia lui originală.
Acestea sunt principalele componente de bază ale lui sistemelor de operare din familia
Windows.

Pentru a putea lansa în execuţie un program pentru care nu există creat un shortcut pe
desktop, se va folosi butonul Start. După cum s-a mai menţionat unele din aceste elemente
sunt însoţite de mici săgeţi. Aceasta înseamnă că, plasând cursorul mouse-ului pe unul
dintre acestea se va obţine un nou submeniu ş.a.m.d. până când se va ajunge la programul
care se doreşte, şi dând clic pe el, acesta se va lansa în execuţie.

În momentul în care un program este în execuţie, în bara de program (Task bar) va fi plasată
pictograma ataşată lui. În acest mod se va putea şti ce programe sunt lansate, chiar dacă o
fereastră este acoperită de o alta.

Atunci când se doreşte închiderea calculatorului se va alege comanda Shut Down… sau
butonul Power de pe tastatură (dacă acesta există).

3.6. Programe utilitare

3.6.1. Utilitarele pentru arhivarea documentelor
WinZip si WinRar. Prin arhivare se întelege, în general, realizarea unui fişier - arhiva - prin
comprimarea fişierului/fişierelor ales(e). Există mai multe programe de arhivare, cel mai des
utilizate fiind WinZip si WinRar (Win Ace Archiver, Power Archiver, ARJ32). Modul de lucru
este foarte asemănător la ambele programe, diferenţele constând în mici facilităţi pe care le
oferă unul sau altul dintre acestea. Programul WinZip.

Programul WinRar. WinRAR este un utilitar de compresie deosebit de eficient care conţine
multe funcţii adiţionale integrate, care îl ajută pe utilizator să organizeze arhivele
comprimate. Operatiunile de întretinere ale arhivei: adăugare - Add, căutare - Find şi
ştergere - Delete reprezintă activitatea de “actualizare” a arhivei.

WinRAR suportă majoritatea formatelor raspândite de compresie (RAR, ZIP, CAB, ARJ,
LZH, ACE, TAR, GZip, UUE, ISO, BZIP2, Z si 7-Zip).
WinRAR permite împărţirea arhivelor în volume separate, facând posibilă salvarea lor pe mai
multe discuri. WinRAR permite, de asemenea, realizarea unei securităţi deosebite prin
criptare cu parole (chei) de 128 de biţi şi tehnologia de autentificare pe bază de semnătură.
Este posibil, de asemenea, realizarea de arhive comprimate cu extensia .exe care se pot
autoextrage. Pentru alegerea acestei opţiuni este disponibil butonul de comanda SFX.
Pentru asigurarea datelor există posibilitatea de compresie cu inserarea unor biţi pentru
detectarea şi corectarea erorilor la momentul dezahivării. Deşi dimensiunea arhivei creşte cu
foarte puţin, apare în schimb avantajul includerii unei protecţii la erorile suportului pe care
este înregistrată arhiva. Opţiunea de reparare Repair se bazează pe introducerea acestor biţi
de detecţie şi corecţie a erorilor pe baza unor algoritmi matematici.
3.6.2. Aplicații portabile
Sunt acele aplicații ce se pot rula direct de pe medii de stocare externe (de ex un stick USB),
aplicația rulând direct de stick și ne-instaland nimic pe sistemul gazdă. În fapt nu se
instalează, doar se copiază și atât, fără informații scrise în regiștri sau shortcut-uri. Teoretic,
aplicațiile de acest tip nu ar trebui să lase urme pe sistemul gazdă.
Există și aplicații cu dublă portabilitate, adică pot rula atât de pe dispozitive portabile și sunt
și cross platform.

Avantaje:
1. Pot fi copiate oriunde, duse pe orice sistem (compatibil), și vor rula normal;
2. Se reduce încărcarea regiștrilor cu informații, păstrându-se o viteză sporită a sistemului în
timp;
3. Setările sunt păstrate pe dispozitivul portabil.

Dezavantaje:
1. Lipsa Shortcut-urilor din Start Menu sau Desktop, şi uneori asocierea anevoiasa a
fișierelor;
2. Versiunea portabilă a aplicațiilor apare în general puțin mai târziu decât versiunea cu
installer;
3. Unele mai au mici bug-uri.

Există câteva resurse online cu aplicații de acest tip:

 Portable Apps
 Wikipedia – Lista cu aplicatii portabile
 Softpedia – Portable Software
 The Portable Freeware Collection

Suite de aplicaţii portabile:

 Portable Apps Suite
 Lupo Pen Suite
 Wininizio.

3.6.3. Defragmentarea discurilor

Ca urmare a operaţiilor de adăugare, ştergere şi copiere este posibil ca spaţiul ocupat de un
fişier să devină necontiguu. Unităţile de alocare (clustere) ale fişierelor se pot afla la adrese
fizice dispersate pe suprafaţa discului.
În acest caz se spune că fişierele sunt fragmentate. Fragmentarea are drept rezultat
reducerea performanţelor de acces la fişiere, deoarece o bună parte din timp se foloseşte
pentru deplasarea capetelor şi nu pentru operaţiile efective de citire şi scriere.
Programul de defragmentare reorganizează fişierele stocate pe hard-disc astfel încât ele să
aibă unităţile de alocare dispuse în mod contiguu. Procesul de defragmentare constă în
identificarea spaţiului liber pe disc, mutarea tuturor fragmentelor astfel încât să se obţină un
fişier contiguu şi apoi relocarea fişierului.
Operaţia de defragmentare a unui disc-hard se execută întodeauna când se constată o
reducere a vitezei sistemului de calcul. Programul Disk Defragmenter se poate lansa atât din
Administrative Tools, cât şi prin opţiunea System Tools din fereastra Accessories.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care este componenta cea mai importantă a unui software:

a. programe utilitare;
b. programe utilizator;
c. programe utilitare şi programe utilizator;
d. sistemul de operare;
e. programe utilitare, sistem de operare şi programe utilizator.
2. Care din următoarele funcţii sunt asigurate de sistemul de operare atunci când este
lansat în execuţie:
a. gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
b. gestiunea datelor aflate pe suportul de memorie externă;
c. controlează încărcarea în memorie, lansarea în execuţie şi terminarea programelor
utilizator;
d. nici una.
3. Care din următoarele extensii sunt caracteristice fişierelor executabile:
a. .EXE;
b. .BAT;
c. .SYS;
d. .PRG;
e. .COM.
4. Formatarea discurilor constă în:
a. mărirea suprafeţei utile a discurilor;
b. împărţirea discului în sectoare uniforme;
c. operaţia se execută ori de câte ori este folosit discul;
d. crearea tabelelor FAT;
e. detectarea şi izolarea sectoarelor defecte din punct de vedere fizic.
5. Care din enunţurile de mai jos constituie avantaje ale mediului de operare WINDOWS?
a. aplicaţiile pot utiliza maxim 640 KB de memorie;
 b. datele pot fi copiate dintr-o aplicaţie Windows în alta, iar orice modificare a datelor
din documentul sursă este actualizată automat în documentul destinaţie;
c. rulează mai multe aplicaţii în acelaşi timp;
d. toate aplicaţiile sunt deschise într-o singură fereastră;
e. nici unul.
6. Ce elemente fac parte din structura standard a unei ferestre?
a. bara de programe;
b. căsuţa meniului de control, bara de titlu, bara de meniuri;
c. Clipboard-ul;
d. butonul de minimizare, maximizare/restaurare;
e. Desktop-ul.
7. Dimensiunile ferestrelor în mediul de operare WINDOWS:
a. pot fi modificate după dorinţă;
b. nu pot fi modificate (sunt standard);
c. pot fi modificate în limitele spaţiului rămas liber pe ecran.
8. Care dintre elementele prezentate pot să apară într-o fereastră de dialog?
a. barele de navigare;
b. zone de liste;
c. casete cu liste derulante;
d. butoanele de comandă;
e. butonul Start.
9. Care este deosebirea dintre un icon obişnuit şi un shortcut?
a. ştergerea unui shortcut determină ştergerea fişierului asociat lui;
b. atunci când se şterge un shortcut nu se şterge decât un fişier pointer spre deosebire
de un icon când se şterge fişierul său;
c. o săgeată plasată în colţul din stânga jos;
d. nu există nici o deosebire.

Elemente de informatică aplicată 41

 CAPITOLUL 4 RETELE DE CALCULATOARE
Obiective:
 Definiţia şi caracteriticile unei reţele de calculatoare.
 Clasificarea reţelelor de calculatoare

4.1. Definitie, caracteristici

Prin mediu de teleprelucrare se înţelege ansamblul de mijloace hardware şi software care
permite prelucrarea la distanţă a informaţiei. Practic orice sistem care comunica cu alte
sisteme prin cel puţin o linie de comunicaţie reprezinta un mediu de teleprelucrare.
Teleprelucrarea datelor este un procedeu de prelucrare automată a informaţiei a cărui
caracteristică principală este utilizarea unui calculator cu performanţe ridicate, denumit
generic calculator principal, sau server, de către mai mulţi utilizatori, situaţi în locuri diferite şi
la distanţă faţă de calculatorul principal, transmisia informaţiei făcându-se prin sisteme de
telecomunicaţie.

Reţelele de calculatoare au apărut din necesitatea partajării datelor, şi a resurselor

hardware, existente într-o organizaţie, între mai mulţi utilizatori. În fiecare organizaţie existau
un număr oarecare de calculatoare, fiecare lucrând independent. Cu timpul aceste
calculatoare, pentru a putea fi utilizate într-un mod mai eficient, au fost conectate împreună
prin intermediul unor dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare.

O reţea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare interconectate prin

intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de
către un număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi
aplicaţii de bază) şi informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare
conectate.[Pilat&al, 1995]

Printre avantajele lucrului într-o reţea de calculatoare amintim:

 împărţirea resurselor existente;
 creşterea fiabilităţii prin accesul la mai multe echipamente de stocare alternative;
 reducerea costurilor prin partajarea datelor şi perifericelor folosite;
 scalabilitatea: creşterea performanţelor sistemului prin adăugarea de noi componente
hardware;
 obţinerea rapidă a datelor;
 furnizează un mediu de comunicare etc.
O altă noţiune strâns legată de o reţea de calculatoare este lucrul în reţea care reprezintă
conceptul de conectare a unor calculatoare care partajează resurse. Deci, resursele utilizate
în comun de către o reţea de calculatoare pot fi:
 resurse fizice (imprimante, scanner-e etc.);
 resurse logice (software şi aplicaţii de bază: orice program: Word, un program de
gestiune a stocurilor etc.);
 resurse informaţionale (baze de date).
4.2. Tipuri de retele
În funcţie de criteriul de clasificare care se are în vedere există mai multe tipuri de reţele de
calculatoare. Criteriile cele mai des utilizate în clasificarea reţelelor sunt:
 După tehnologia de transmisie:
 reţele cu difuzare (broadcast);
 reţele punct-la-punct.
 După scara la care operează reţeaua (distanţa):
 reţele locale LAN – Local Area Network;
 reţele metropolitane MAN – Metropolitan Area Network;
 reţele de arie întinsă WAN – Widw Area Network;
 Internet-ul.
 După topologie:
 reţele tip magistrală (bus);
 reţele tip stea (star);
 reţele tip inel (ring);
 reţele combinate.
 După tipul sistemului de operare utilizat:
 reţele peer-to-peer;
 reţele bazate pe server.
 După modul de realizare a legăturilor între nodurile reţelei:
 reţele cu comutare de circuite;
 reţele cu comutare de mesaje;
 reţele cu comutare de pachete.
În continuare vor fi enumerate principalele caracteristici ale fiecărui tip de reţea.

Reţele cu difuzare (broadcast) sunt acele reţele care au un singur canal de comunicaţie
care este partajat (accesibil) de toate calculatoarele din reţea. Mesajul (numit pachet) poate
fi adresat unui singur calculator, tuturor calculatoarelor din reţea (acest mod de operare se
numeşte difuzare) sau la un subset de calculatoare (acest mod de operare se numeşte
trimitere multiplă). Această tehnologie de transmisie este caracteristică reţelelor de tip LAN.

Reţele punct la punct sunt acele reţele care dispun de numeroase conexiuni între perechi
de calculatoare individuale. Pentru a ajunge de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie,
un pachet s-ar putea să treacă prin unul sau mai multe calculatoare intermediare. În funcţie
de anumiţi parametri, caracteristici etc. sunt posibile trasee multiple, de diferite lungimi etc.

În general reţelele mai mici (reţele de tip LAN) utilizează difuzarea pentru transmiterea
datelor, în timp ce reţelele mari (Internet-ul) sunt de obicei punct-la-punct.

Reţele LAN – Local Area Network – sunt în general reţele private localizate într-o singură
cameră, clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri.

Caracteristicile de bază ale acestor reţele sunt:

 mărimea: reţelele LAN au în general dimensiuni mici, iar timpul de transmisie este limitat
şi cunoscut dinainte;
  tehnologia de transmisie constă dintr-un singur cablu la care sunt conectate toate
calculatoarele (de aici vine numele de difuzare);

Fig. 5.1. – Două reţele LAN: magistrală şi inel

 topologia: LAN - urile pot utiliza diferite topologii: magistrală, inel, etc. În figura 5.1. sunt
reprezentate două astfel de reţele: cu topologie magistrală şi inel;
 protocoalele utilizate sunt: transmitere cu jeton (token-passing) sau înţelegerea coliziunii
(collision sensing).
Reţele MAN – Metropolitan Area Network – reprezintă o extensie a reţelelor LAN şi
utilizează în mod normal tehnologii similare cu acestea. Aceste reţele pot fi atât private cât şi
publice. O reţea MAN conţine numai un cablu sau două, fără să conţină elemente de
comutare care dirijează pachetele pe una dintre cele câteva posibile linii de ieşire. Un aspect
important al acestui tip de reţea este prezenţa unui mediu de difuzare la care sunt ataşate
toate calculatoarele. Aceste reţele funcţionează, în general, la nivel de oraş.

Reţele WAN – Wide Area Network – sunt acele reţele care acoperă o arie geografică
întinsă – deseori o ţară sau un continent întreg. Într-o astfel de reţea calculatoarele poartă
numele generic de gazde (în literatura de specialitate se mai utilizează şi următorii termeni:
host sau sistem final). Gazdele sunt conectate între ele prin intermediul unei subreţele de
comunicaţie, numită pe scurt subreţea. Sarcina principală a subreţelei este să transmită
mesajele de la o gazdă la altă gazdă.

Subreţeaua este formată din:

 linii de transmisie, numite circuite, canale sau trunchiuri, care au rolul de a
transporta biţii între calculatoare;
 elemente de comutare, sunt calculatoare specializate, folosite pentru a conecta două
sau mai multe linii de transmisie. Nu există o terminologie standard pentru denumirea
acestor elemente de comutare; astfel putem întâlni diferiţi termeni pentru desemnarea
acestora ca: noduri de comutare a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de
date. Termenul generic pentru aceste calculatoare de comutare este router. Fiecare
calculator este în general conectat (face parte) la un LAN în care există un ruter, prin
intermediul căruia se face legătura între două reţele diferite.
Reţeaua conţine numeroase cabluri sau linii telefonice, fiecare din ele legând două ruter-e.
Dacă două ruter-e, care nu sunt legate între ele, doresc să comunice, atunci ele sunt nevoite
să apeleze la un ruter intermediar.

Subreţeaua este de tip punct-la-punct (se mai utilizează şi următorii termeni: subreţea
memorează-şi-retransmite sau subreţea cu comutare de pachete), deoarece principiul de
funcţionare este următorul: când un pachet este transmis de la un ruter la altul prin
intermediul unui alt ruter, acesta este reţinut acolo până când linia cerută devine disponibilă
şi numai după aceasta este transmis mai departe.

Fig. 5.2. – Alcătuirea unei subreţele

Analizând figura 5.2. putem spune că subreţeaua se referă la colecţia de ruter-e şi linii de
comunicaţie aflate în proprietatea operatorului de reţea. De exemplu, sistemul telefonic
constă din centrale telefonice de comutare, care sunt conectate între ele prin linii de mare
viteză şi sunt legate la domiciliile abonaţilor şi birouri prin linii de viteză scăzută. Aceste linii şi
echipamente, deţinute şi întreţinute de către compania telefonică, formează subreţeaua
sistemului telefonic. Telefoanele propriu-zise (în reţea gazde, sau sisteme) nu sunt o parte a
subreţelei

Combinaţia dintre o subreţea şi gazdele sale formează o reţea. În cazul unui LAN, reţeaua
este formată din cabluri şi calculatoare; aici nu există cu adevărat o subreţea.

O problemă importantă în proiectarea unei reţele WAN este alegerea topologiei şi anume
modul de interconectare a ruter-elor.

O inter-reţea se formează atunci când se conectează între ele reţele diferite. De exemplu
legarea unui LAN şi a unui WAN, sau legarea a două LAN-uri formează o inter-reţea.

Internet-ul este cea mai mare reţea de calculatoare la nivel mondial, fiind denumită şi
reţeaua reţelelor, şi poate fi definită ca fiind un imens domeniu care conţine milioane şi
milioane de informaţii. Toate aceste informaţii sunt plasate pe pagini Web, care sunt stocate
pe server-ele diferitelor reţele.

La instalarea şi configurarea unei reţele, problema principală care se pune este alegerea
topologiei optime şi a componentelor adecvate pentru realizarea ei. Când se proiectează
topologia unei reţele, alegerea ei va fi determinată de mărimea, arhitectura, costul, şi
administrarea reţelei.
Prin topologie se înţelege dispunerea fizică în teren a calculatoarelor, cablurilor, switch-
urilor, ruter-elor, şi altor componente ale unei reţele, deci se referă la configuraţia spaţială a
reţelei, la modul de interconectare şi ordinea existentă între componentele reţelei. Acest
termen se poate referi şi la sublinierea arhitecturii de reţea, precum Ethernet sau Token
Ring. Cuvântul „topologie” vine de la „topos”, care în limba greacă înseamnă „loc”.

Notă Termenul de „topologie” se poate referi fie la o topologie fizică a reţelei, care este
actualul nivel fizic sau tipul cablării, sau la propria topologie logică, care reprezintă calea pe
care semnalele sunt transmise de-a lungul reţelei. Această diferenţă este cel mai mult
evidenţiată în reţelele Token Ring, în care cablarea este aranjată fizic într-o stea, dar al cărui
semnal este transmis într-un cerc de la un calculator la următorul calculator. Termenul
„topologie” fără altă descriere este utilizat cu înţelesul de nivel fizic.

Din punct de vedere topologic, o reţea de calculatoare este descrisă ca un graf format dintr-o
serie de noduri (calculatoarele) interconectate între ele prin arce (cablurile).
Atunci când se alege topologia unei reţele un criteriu foarte important care se are în vedere
este cel al performanţei reţelei. De asemenea, topologia unei reţele implică o serie de
condiţii: tipul cablului utilizat (coaxial, torsadat, fibră optică), traseul cablului etc. Topologia
unei reţele poate determina şi modul de comunicare a calculatoarelor în reţea. Topologii
diferite implică metode de comunicaţie diferite, iar toate aceste aspecte au o mare influenţă
în reţea.

În domeniul reţelelor locale sunt posibile mai multe topologii, dar topologiile de bază
existente sunt:
 magistrală: calculatoarele sunt conectate în mod linear. Un exemplu de astfel de
topologie este forma 10Base2 a Ethernet-ului;
 inel: calculatoarele sunt conectate într-un inel. Exemple: FDDI (Fiber Distributed Data
Interface) (inel fizic şi logic), şi Token Ring (inel logic şi stea fizică);
 stea: calculatoarele sunt conectate la un singur concentrator care este un hub
(Ethernet) sau un MAU (Multistation Access Unit) (topologia fizică Token Ring);
 arborescentă: există mai multe topologii de tip stea conectate împreună într-o topologie
magistrală;
 plasă: calculatoarele sunt conectate într-un model complex. Această topologie este în
mod normal utilizată numai în reţele de arie întinsă (WAN-uri) în care reţele diferite sunt
conectate utilizând ruter-e.
Topologia magistrală (bus sau liniară) – este cea mai simplă şi mai uzuală metodă de
conectare a calculatoarelor în reţea. Fiecare calculator este legat la un cablu coaxial comun.
Acesta este închis la cele două capete cu rezistenţe numite terminatori. Toate calculatoarele
conectate au drepturi egale în ceea ce priveşte accesul la reţea şi pot comunica între ele
după dorinţă, fără ca un calculator principal să reglementeze fluxul de date între
calculatoarele din reţea. În această topologie pachetele de date sunt transmise simultan
tuturor calculatoarelor interconectate, dar pachetul este preluat şi interpretat doar de
calculatorul căruia îi este adresat; circulaţia pachetelor se face în ambele sensuri, fiecare
calculator putând să transmită şi să recepţioneze. Cea mai cunoscută topologie magistrală
este Ethernet.

Printre cele mai importante caracteristici ale acestui tip de topologie amintim:
  constă dintr-un singur cablu, numit trunchi care conectează toate calculatoarele din
reţea pe o singură linie;
 comunicaţia pe magistrală presupune înţelegerea următoarelor concepte:
 transmisia semnalului: la un moment dat numai un singur calculator poate transmite
mesaje;
 reflectarea semnalului;
 terminatorul, utilizat pentru a opri reflectarea semnalului;
 este o topologie pasivă, adică calculatoarele nu acţionează pentru transmiterea datelor
de la un calculator la altul;
 dacă un calculator se defectează, el nu afectează restul reţelei, cu condiţia ca placa de
reţea a calculatorului respectiv să nu fie defectă;

Fig. 5.3. – Topologia magistrală

 reprezintă o conexiune multipunct - informaţiile emise de un calculator sunt recepţionate
de toate celelalte calculatoare aflate în reţea;
 prezintă facilităţi de reconfigurare (toate calculatoarele conectate au drepturi egale);
 costul redus al suportului şi al dispozitivelor de cuplare.
Cele mai cunoscute topologii magistrală, care au fost utilizate în urmă cu câţiva ani sunt:
10Base-2 (ThinNet) şi 10Base-5 (ThickNet).

Fig. 5.4. – Prelungirea unei reţele prin intermediul unui repetor

Topologia stea (star) atunci când se utilizează această topologie toate calculatoarele sunt
conectate la un nod central care joacă un rol particular în funcţionarea reţelei. Orice
comunicaţie între două calculatoare se va face prin intermediul nodului central, care se
comportă ca un comutator faţă de ansamblul reţelei. Printre caracteristicile mai importante
ale acestei topologii amintim:
 calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu (se utilizează în mod normal cablu
de tip UTP (Unshielded Twisted Pair) la o componentă centrală numită concentrator
(HUB – Host Unit Broadcast sau Switch);
 calculatoarele nu pot comunica direct între ele ci numai prin intermediul
concentratorului;
 aceste reţele oferă resurse şi administraţie centralizate;
 reţelele mari necesită o lungime de cablu mare;
  dacă nodul central (hub-ul) se defectează, întreaga reţea devine inoperabilă (cade
întreaga reţea);
 dacă un calculator sau cablul care îl conectează la hub se defectează, numai
calculatorul respectiv este în imposibilitatea de a transmite sau recepţiona date în reţea;
Topologia inel (ring) într-o astfel de configuraţie toate calculatoarele sunt legate succesiv
între ele, două câte două, ultimul calculator fiind conectat cu primul. Cea mai cunoscută
topologie inel este Token Ring de la IBM. În cadrul acestei topologii fiecare calculator
recepţionează datele de la predecesorul său, le verifică şi le transmite amplificat către
calculatorul următor. Pentru a implementa reţea cu o astfel de topologie se utilizează
tehnologii precum: FDDI, SONET sau Token Ring.

Fig. 5.5. – Topologia stea

Dintre caracteristicile mai importante ale acestei topologii enumerăm:
 conectează calculatoarele printr-un cablul în formă de buclă (nu există capete libere);
 este o topologie activă – este acea topologie în care calculatoarele regenerează
semnalul şi transferă datele în reţea, fiecare calculator funcţionează ca un repetor,
amplificând semnalul şi transmiţându-l mai departe, iar dacă îi este destinat îl copiază;
 mesajul (numit jeton) transmis de către calculatorul sursă este retras din buclă de către
acelaşi calculator atunci când îi va reveni după parcurgerea buclei;

Fig. 5.6. – Topologia inel

 defectarea unui calculator afectează întreaga reţea;
 transmiterea datelor se face prin metoda jetonului (token passing).
Topologia arborescentă (magistrală-stea): reţelele care utilizează acest tip de topologie
au în structura lor mai multe reţele cu topologie stea, conectate între ele prin intermediul unor
trunchiuri liniare de tip magistrală. Această topologie este mai uşor de extins decât o
topologie magistrală (care este limitată la un număr mic de calculatoare) sau stea (limitată de
numărul de porturi ale concentratorului). Dacă un calculator se defectează, acest lucru nu va
afecta buna funcţionare a reţelei, dar dacă se defectează un concentrator (hub), toate
calculatoarele conectate la el vor fi incapabile să mai comunice cu restul reţelei (figura 5.7.).

Fig. 5.7. – Topologia arborescentă magistrală – stea

Topologia inel-stea (ierarhică stea): este asemănătoare topologiei magistrală – stea.
Deosebirea constă în modul de conectare a concentratoarelor: în topologia magistrală - stea
ele sunt conectate prin trunchiuri lineare de magistrală, iar în topologia inel – stea sunt
conectate printr-un concentrator principal (figura 5.8.).

Fig. 5.8. – Topologia inel-stea

Reţelele peer-to-peer (de la egal la egal) sunt acele reţele în care partajarea resurselor nu
este făcută de către un singur calculator; toate calculatoarele existente în reţea au acces la
toate resursele reţelei. Printre caracteristicile întrunite de aceste reţele amintim:
 numărul maxim de calculatoare care pot fi conectate la un singur grup de lucru
(workgroup) este de 10;
 acest tip de reţea implică costuri mici, şi de aceea sunt des utilizate de către firmele
mici;
 se utilizează atunci când zona este restrânsă, securitatea datelor nu este o problemă,
organizaţia nu are o creştere în viitorul apropiat;
 toate calculatoarele sunt egale între ele; fiecare calculator din reţea este şi client şi
server, neexistând un administrator responsabil pentru întreaga reţea.

Reţele bazate pe server sunt acele reţele care au în componenţa lor un server specializat:
de fişiere; de tipărire; de aplicaţii; de poştă; de fax; de comunicaţii. Printre avantajele reţelelor
bazate pe server amintim: partajarea resurselor; securitate; salvarea de siguranţă a datelor;
redundanţă; număr de utilizatori.

Într-o reţea combinată există două tipuri de sisteme de operare pentru a oferi ceea ce mulţi
utilizatori consideră a fi o reţea completă.

Din cele descrise până acum reiese faptul că toate reţelele au anumite componente, funcţii şi
caracteristici comune, precum:
 server-ele sunt acele calculatoare care oferă resurse partajate pentru toţi utilizatorii
reţelei;
 clienţi sunt acele calculatoare care accesează resursele partajate în reţea de un server;
  mediu de comunicaţie, reprezintă modul în care sunt conectate calculatoarele în reţea
(tipul cablului utilizat, a modemului);
 date partajate, reprezintă fişierele puse la dispoziţie de serverele de reţea;
 resurse: fişiere, imprimante şi alte componente care pot fi folosite de utilizatorii reţelei.
Alţi termeni frecvent utilizaţi sunt:
 subreţea, termenul este potrivit în contextul unei reţele larg răspândite geografic, şi se
referă la colecţia de ruter-e şi linii de comunicaţie aflate în proprietatea operatorului de
reţea;
 reţea, reprezintă combinaţia dintre o subreţea şi gazdele sale (host - uri). În cazul unui
LAN, reţeaua este formată din cablu şi gazde;
 inter-reţea (internetwork), ea se formează atunci când se conectează între ele reţele de
tipuri diferite. Legarea unui LAN şi a unui WAN, sau legarea a două LAN - uri formează
o inter – reţea.
Capitolul 5. Reţele de calculatoare

Verificarea cunoştinţelor

1. Prin teleprelucrarea datelor se înţelege prelucrarea automată a informaţiei de către:

a. mai mulţi utilizatori, situaţi în locuri diferite şi la distanţă faţă de calculatorul principal,
transmisia informaţiei făcându-se prin sisteme de telecomunicaţie;
b. un grup restrâns de utilizatori, transmisia informaţiei făcându-se prin sisteme de
telecomunicaţie.
2. Funcţiile teleprelucrării sunt:
a. prelucrarea şi transmisia informaţiei la distanţă;
b. colectarea şi controlul informaţiilor transmise;
c. introducerea şi transmisia informaţiilor.
3. Noţiunea de lucru în reţea reprezintă conceptul de conectare a unor calculatoare care
partajează:
a. resurse;
b. aplicaţii şi periferice;
c. baze de date şi resurse hardware.
4. Criteriile după care se clasifică o reţea sunt:
a. tehnologia de transmisie, distanţă, topologie, sistemul de operare;
b. distanţă, generaţia de calculatoare, topologie, sistemul de operare utilizat;
c. topologie, sistemul de operare utilizat.
5. Reţelele punct la punct sunt acele reţele care:
a. dispun de numeroase conexiuni între perechi de calculatoare individuale;
b. dispun de o singură conexiune între perechi de calculatoare individuale;
c. se întind pe o distanţă mare;
d. se întind pe o distanţă mică.
6. O arhitectură de reţea este alcătuită din:
a mai multe niveluri şi protocoale;
b mai multe straturi şi o singură familie de protocoale;
c un singur nivel şi o stivă de protocoale.
7. Noţiunea de interfaţă se referă la:
a operaţiile care le oferă nivelul inferior celui superior;
b serviciile primitive pe care le oferă nivelul inferior celui superior;
c serviciile pe care le oferă nivelul inferior celui superior.
 CAPITOLUL 5
REŢEAUA INTERNET. SERVICII INTERNET
Obiective:
 Internet, intranet, extranet.
 Clasificarea adreselor utilizate în reţeaua Internet
 Servicii de bază Internet

5.1. Ce este Internet-ul şi cum a apărut ?

Anii de apariţie ai Internet – ului trebuie căutaţi la mijlocul anilor 1960, când în cadrul
Departamentului de Apărare al SUA, s-a hotărât crearea unei reţele de comandă şi control
care să poată supravieţui unui război nuclear.

Prima reţea de calculatoare care a luat naştere în 1965 s-a numit ARPANET, şi era o reţea
militară. Această reţea a fost destinată, de la bun început, conectării unui număr relativ
ridicat de sisteme avansate pentru prelucrarea datelor. Iniţial , reţeaua ARPA era compusă
din două părţi: o reţea de sisteme pentru prelucrarea datelor, numite HOST şi o subreţea de
comunicaţii conţinând calculatoare de noduri pentru comutarea pachetelor, cunoscute sub
numele de IMP (Interface Message Processors – procesoare ale mesajelor de interfaţă).

În anul 1980 ARPANET asigura conexiuni între mai mult de 400 de calculatoare din centre
universitate, militare, sau guvernamentale.

Pe la mijlocul anilor 1980, lumea a început să vadă colecţia de reţele ca fiind un Internet
(Interconnection of networks). Ar trebui amintit că începând din anul 1981 în componenţa
calculatoarelor se utilizează primele modemuri.

Internet-ul a avut în evoluţia sa o creştere exponenţială: astfel în anul 1990 al cuprindea

3.000 de reţele şi peste 20.000 de reţele de calculatoare din 150 de ţări, în anul 1992 a fost
ataşată gazda cu numărul 1.000.000. În 1995 existau mai multe coloane vertebrale, sute de
reţele de nivel mediu (regionale), zeci de mii de reţele LAN, milioane de gazde şi zeci de mii
de utilizatori. Mărimea Internet-ului se dublează aproximativ în fiecare an.

Sintetizând cele spuse până acum putem spune că Internet-ul este o reţea globală compusă
din mii de reţele mai mici de calculatoare şi milioane de calculatoare comerciale,
educaţionale, guvernamentale şi personale, toate legate între ele prin intermediul
protocolului standard TCP/IP. Internet-ul poate fi privit ca un oraş electronic cu biblioteci,
birouri de afaceri, galerii de artă, magazine şi multe altele, toate virtuale, fiind baza de
comunicaţie (arhitectura) utilizată pentru programarea în Web.

Din punct de vedere sistemic, Internet-ul este un sistem distribuit client/server.

  un intranet care permite accesul controlat prin autentificarea participanţilor.
Care este legătura dintre intranet, extranet şi comerţul electronic ? Răspunsul cuprinde trei
părţi:
 intranet-ul, extranet-ul, şi comerţul electronic au în comun utilizarea protocoalelor
Internet pentru a conecta utilizatorii societăţii;
 intranet-urile sunt mult mai uşor de localizat şi pot prin urmare transfera datele mai rapid
decât cele mai multe extranet-urile distribuite;
 controlul pe care administratorii reţelei îl poate exercita asupra utilizatorilor este diferit
pentru cele trei tehnologii. Într-un intranet, administratorii pot stabili o tactică şi un acces
riguros pentru un grup de utilizatori. De exemplu, se poate specifica că sistemul de
operare pentru utilizatori să fie Windows 2000 Professional, iar Microsoft Internet
Explorer, drept browser-ul standard. Într-un extranet de tip business-to-business, fiecare
arhitect de sistem al societăţilor participante trebuie să colaboreze pentru a asigura o
interfaţă comună. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru e-commerce, în care partenerii
de afaceri pot fi compleţi necunoscuţi. Astfel aplicaţiile e-commerce suportă adesea un
nivel al securităţii şi integrităţii tranzacţionale (de exemplu, nerepudierea comenzilor)
care nu este prezent în aplicaţiile intranet sau extranet.

5.2. Adrese IP si adrese Internet

Pentru a putea fi identificate în cadrul reţelei, calculatoarele conectate la Internet, numite
host-uri, noduri, sisteme sau server-e trebuie să poată fi identificate printr-o adresă. În scurta
istorie a Internet-ului s-au folosit mai multe sisteme de adresare şi mai multe modalităţi de
specificare a acestora. În continuare vom prezenta sistemul care este utilizat în prezent.
Specificarea unei adrese se poate face în două moduri:
 specificare numerică, prin şiruri de numere, utilizată pentru adrese IP;
 specificare de domenii, prin nume sau succesiuni de nume, utilizată pentru adrese
Internet.
Adresa IP este un număr întreg pozitiv, reprezentat pe 32 de biţi (patru octeţi), reprezentând
adresa de reţea a calculatorului; vor exista deci 232 astfel de adrese IP. Structura generală a
unei astfel de adrese este formată din trei părţi:
 prima parte a adresei IP indică clasa (tipul adresei);
 a doua parte care identifică reţeaua la care este conectat calculatorul (adresa reţelei);
 a treia parte care identifică conexiunea prin care calculatorul se leagă la reţea (adresa
plăcii de reţea a calculatorului conectat).
A doua modalitate de adresare este utilizarea adreselor prin specificarea de domenii,
cunoscute drept adrese Internet. Adresa IP este utilizată la nivelul programelor de
comunicaţie în reţea şi este mai greu de manevrat de utilizatori. Sistemul de adresare prin
intermediul adreselor Internet este conceput astfel încât să permită utilizatorului o scriere mai
comodă, mai sugestivă şi mai elastică a adresei gazdelor decât cele cu adrese IP, unde în
loc de numere se utilizează şiruri de caractere ASCII. La nivelul utilizatorului, identificarea
calculatoarelor se face printr-un nume de calculator gazdă, iar corespondenţa între
specificarea de subdomenii şi adresele IP revine protocolului de aplicaţie DNS (Domain
Name System – Sistemul Numelor de Domenii).
Un nume de calculator gazdă este constituit din maxim cinci nume de domenii separate de
caracterul punct, ce va reprezenta legătura cu nivelul superior, domeniul din stânga fiind de
nivel inferior, iar domeniul cel mai din dreapta având nivelul cel mai înalt.
De exemplu,
nume5.nume4.nume3.nume2.nume1
reprezintă următorul drum în arborele administrat de protocolul DNS:
nume1
nume2

nume3
nume4

nume5

Nume1 este considerat domeniul principal, iar celelalte sunt subdomenii. Structura ierarhică
generată de domenii şi subdomenii este definită în funcţie de diferite unităţi de organizare
sau de diverse domenii de activitate.

O adresă Internet are o structură relativ simplă, dar ordinea cuvintelor în adresă este
esenţială. Între cuvintele şi separatorii care compun adresa nu trebuie să apară spaţii.
Principalul separator între cuvinte este caracterul "." (punct). O adresă Internet poate avea
una dintre următoarele trei forme:
1. nume_utilizator@domeniu1.domeniu2. … domeniun;
2. nume_utilizator@nume_host.domeniu1.domeniu2. … domeniun;
3. nume_host.domeniu1.domeniu2. … domeniun;
unde:
 nume_utilizator indică numele utilizatorului de pe calculatorul nume_host (pentru tipul 2
de adresare) sau din domeniul domeniu1. Numele utilizatorului nume_utilizator se scrie
înaintea caracterului @. Primele două tipuri de adrese sunt echivalente, în sensul că
nume_host poate înlocui domeniile pe care le gestionează el. Aceste două tipuri de
adrese sunt utilizate în principal la comunicaţiile prin serviciul de poştă electronică sau
în discuţiile interactive. Adresele de forma a treia sunt utilizare pentru a indica gazde din
cadrul unei reţele.
 succesiunea domeniu1.domeniu2. … domeniun indică nivelurile de organizare, de la
stânga spre dreapta. Astfel adresa de host:
ns.fsea.ugal.ro
care înseamnă calculatorul cu numele ns, conectat la reţeaua subdomeniului fsea din
subdomeniul ugal al domeniului ro.
Conceptual, Internet-ul este împărţit în câteva sute de domenii de nivel superior, fiecare
domeniu cuprinzând mai multe sisteme gazdă. La rândul lui, fiecare domeniu este subdivizat
în subdomenii şi acestea la rândul lor partiţionate, ş.a.m.d.

Adresele Internet sunt cele folosite de utilizatori, dar reţeaua înţelege numai adrese IP
(adrese binare), deci apare necesitatea unui mecanism care să convertească şirurile ASCII
în adrese de reţea. Corespondenţa dintre adresele Internet şi adresele IP (adresele
numerice recunoscute de calculatoare), după cum am mai spus, o face protocolul DNS.
Acest protocol converteşte adresa Internet în adresa IP corespunzătoare calculatorului
destinatar. Mecanismul DNS presupune că în reţeaua Internet există numeroase
calculatoare speciale, numite servere de nume, (NS – Name Server). Fiecare NS conţine
două tipuri speciale de informaţii:
 tabele de corespondenţă între adresele Internet şi adresele IP ale unui grup de
calculatoare gazdă aflate în vecinătatea lui;
 adresele IP şi Internet ale câtorva severe de nume vecine lui.
Fiecare domeniu trebuie să aibă desemnat cel puţin un NS care să-i asigure corespondenţa
adresă IP – adresă Internet pentru subdomeniile proprii. Este posibil, dacă domeniul este
mare, ca aceste corespondenţe să fie distribuite pe mai multe NS ale domeniului respectiv.

Atunci când se execută operaţia de recunoaştere a calculatorului destinaţie, se pot întâlni

mai multe situaţii:
1. Server-ul local cunoaşte adresa destinatarului deoarece este în baza de date a lui.
Acest lucru este în general valabil pentru calculatoarele din acelaşi domeniu.
2. Server-ul local al reţelei cunoaşte adresa destinatarului deoarece ea a fost solicitată
recent de către un utilizator din reţea. În general server - ele păstrează pentru o
perioadă de timp adresele solicitate, în scopul optimizării mecanismului de căutare.
3. Server-ul local nu cunoaşte adresa cerută, dar ştie cum să o afle. El contactează un
server rădăcină, care ştie adresele serverelor de nume (server DNS) pentru zona celui
mai înalt nivel (de exemplu ro).
Conform conectărilor în reţeaua Internet, un calculator gazdă este subordonat din punct de
vedere al comunicaţiilor altui calculator gazdă care subordonează la rândul său alte
calculatoare gazdă. Numele unui calculator gazdă reprezintă modul de localizare în structura
generală de interconectarea calculatoarelor în reţeaua Internet.

Un tip de adrese care extind adresele Internet sunt adresele de specificare a adreselor de
Web, care vor fi explicate în capitolul dedicat aplicaţiei WWW.

5.3. Servicii Internet

Amploarea luată de Internet, precum şi creşterea popularităţii acestuia în rândurile
utilizatorilor, fie că sunt persoane fizice sau societăţi, a dus la apariţia unor aplicaţii scrise
special pentru manipularea informaţiilor puse la dispoziţie de această mare reţea de
calculatoare. Nu se ştie cât de mult se vor dezvolta aceste aplicaţii, până unde se va ajunge.
Sugestivă cred că este următoarea afirmaţie făcută de Todd Mafin: „Economia pe Internet
este un fenomen pe mai departe, dar Web-ul lipsit de hotare va fi la fel de mare ca şi lumea
însăşi. Oamenii cred că în viaţa noastră au avut loc deja multe schimbări. Ei bine, asta nu e
nimic comparabil cu ceea ce urmează.”

Tradiţional, Internet-ul a avut patru aplicaţii principale, şi anume:

 poşta electronică (e-mail) – reprezintă facilitatea prin care se poate trimite şi primi
mesaje de la orice utilizator al reţelei Internet;
 newsgroups (grup de ştiri) – este un serviciu de informaţii, prin intermediul căruia se
poate participa la discuţiile din grupurile de ştiri existente pe calculatorul conectat;
 Telnet – conectarea la distanţă la un calculator din reţea;
 FTP – permite transferarea de fişiere pe/ de pe un calculator aflat în reţea;
  Web-ul – cea mai populară aplicaţie a Internet-ului, prin intermediul căreia utilizatorii au
acces la o varietate de informaţii din toate sferele de activitate, cu ajutorul unui program
de navigare numit browser.
5.3.1. Posta electronica (e-mail)
Milioane de oameni sunt conectaţi într-un fel sau altul la reţeaua Internet şi pot trimite mesaje
prin intermediul poştei electronice către aproape orice utilizator din reţea. Uneori singurul
motiv pentru care cineva se conectează la Internet este sistemul de poştă electronică, care
permite utilizatorilor o comunicare rapidă, uşoară şi eficientă cu ceilalţi utilizatori conectaţi la
sistemul Internet.

Sistemul de poştă electronică nu este chiar atât de simplu cum pare la prima vedere, dar
programele care permit conectarea la acest serviciu sunt foarte diverse, şi implicit fiecare
utilizator îşi alege acel produs software pe care îl consideră cel mai apropiat intereselor şi
pregătirii sale.

Pe scurt, poşta electronică, sau e-mail (electronic mail), reprezintă un instrument puternic şi
complex, care permite unui utilizator să trimită orice document creat pe un calculator către
oricine are o adresă e-mail. Mesajele e-mail pot conţine text, grafică, alte fişiere ataşate,
secvenţe audio sau video; deci putem spune că prin intermediul poştei electronice poate fi
transmis orice fişier de tip text sau binar.

Sistemul de poştă electronică poate fi utilizat şi pentru a transmite acelaşi mesaj mai multor
persoane în acelaşi timp (de exemplu, o felicitare cu ocazia diverselor sărbători se poate
scrie o singură dată şi apoi să fie transmisă tuturor prietenilor).

În general pentru a putea transmite un mesaj prin intermediul poştei electronice este nevoie
de un calculator; un modem care să conecteze calculatorul la reţeaua telefonică; un program
software care va permite utilizarea acestui serviciu de Internet; un acces la Internet, oferit de
un provider sau de un serviciu online, şi o adresă de e-mail. Mesajul care se doreşte a fi
transmis este preluat în reţeaua Internet de către un server şi apoi livrat calculatorului
menţionat în adresa de e-mail. Presupunem că avem calculatorul, modemul, şi serviciile
oferite de un provider. Cum este alcătuită o adresă de e-mail ? Adresa e-mail a unui utilizator
cu acces la serviciile poştei electronice oferite de reţeaua Internet este o adresă Internet,
care are o formă destul de simplă şi anume (a mai fost descrisă şi la adresele Internet):
nume_utilizator@host.domeniu
 nume_utilizator este numele (login name) declarat de utilizator atunci când i se atribuie
accesul la serviciile de e-mail (asociat cu o parolă);
 host este numele calculatorului gazdă cu rol de server de nivel inferior;
 domeniu este drumul (calea) în arborele unui domeniu principal.
Ultimele două componente identifică nodul destinaţie.

Adresele de poştă electronică pot fi utilizate şi pentru a transmite mesaje către un utilizator
care nu este conectat la Internet ci la altă reţea care are acest serviciu, prin interconectare.

Când formatele e-mail diferă (caz întâlnit în situaţia când se utilizează produse
incompatibile), pentru translatarea datelor într-un format apropiat utilizat de destinatar se
utilizează porţile (gateways). Şi în cazul serviciului de e-mail se utilizează diferite protocoale
pentru trimiterea si receptionarea mesajelor
5.3.2. Transferul de fisiere
Această aplicaţie Internet este cunoscută sub numele de FTP (File Transfer Protocol).
Serviciul FTP a fost unul din primele servicii dezvoltate pentru Internet. Prin intermediul său
se pot transfera fişiere de pe un calculator pe un alt calculator, care se află la distanţă unul
faţă de celălalt. Condiţia este ca cele două calculatoare să fie conectate la reţeaua Internet.

Protocolul pe care se bazează, numit FTP, permite căutarea prin listele de fişiere disponibile
în diferite servere aflate la distanţă şi în final primirea informaţiilor dorite. Calculatorul de la
care se face conectarea se numeşte „gazdă locală”, sau „local host”, iar calculatorul la care
se doreşte conectarea se numeşte „gazdă la distanţă”, sau „remote host”.

Există două tipuri de transferuri de fişiere:

 download, caz în care se preia informaţia de pe server (remote host) şi se aduce pe
calculatorul personal (local host);
 upload, caz în care se depune o informaţie pe calculatorul server.
Pentru ca un utilizator să se poată conecta la un calculator din Internet folosind serviciul
FTP, trebuie ca acel calculator aflat la distanţă să aibă instalat un server de FTP. Pentru a
executa aceste tipuri de transferuri trebuie ca utilizatorul să aibă dreptul de citire, respectiv
scriere, pe serverul respectiv. În mod normal pentru a avea acces la un server FTP, trebuie
să ca utilizatorul să aibă un cont (nume de utilizator şi o parolă) pe acel calculator aflat la
distanţă. În general administratorii sistemelor la care ne conectăm permite prin intermediul
unui cont special, numit anonymous, accesul la anumite fişiere cu acces liber.

5.4. World Wide Web

Web-ul (World Wide Web sau WWW – pânza de păianjen mondială) este unul dintre cele
mai interesante servicii oferite de reţeaua Internet, fiind instrumentul care a revoluţionat
accesul la Internet. Web-ul este un serviciu care se bazează pe tehnologiile Internet, el
permite utilizatorului unui calculator să acceseze informaţii aflate pe un alt calculator din
reţea, fiind un sistem cu o arhitectură client / server.

Apărut în 1989 la CERN (Conseil Europeen pour la Recherche Nucleaire – Centrul European
de Fizica Particulelor), din necesitatea de a permite cercetătorilor din întreaga lume să
colaboreze utilizând colecţii de rapoarte, planuri, desene, fotografii şi alte tipuri de
documente aflate într-o continuă modificare, serviciul Web-ul a făcut din reţeaua Internet o
reţea accesibilă tuturor celor care sunt conectaţi la ea.

Robert Cailliau şi Tim Berners Lee au numit programul care permitea navigarea prin Web şi
culegerea informaţiilor browser (interfaţa între utilizatorul WWW şi reţea), iar numele noului
sistem s-a numit World Wide Web. Primul browser creat de Tim Berners Lee s-a numit
WorldWideWeb, iar mai târziu l-a redenumit Nexus.

Tim Berners-Lee şi echipa sa au dezvoltat primele versiuni pentru cele patru componente
cheie necesare serviciului Web, şi anume:
 protocolul HTTP;
 limbajul de descriere a hipertextului HTML;
 server-ul de Web;
 browser-ul.

Ceea ce a rezultat este actualul Web: o bază de date hypertext, la nivel mondial, care poate
furniza pe lângă text şi sunet şi imagini în toate formatele (GIF, TIF, JPEG etc.).
Prima utilizare publică a Web-ului a avut loc în ianuarie 1992, la Geneva, Elveţia, unde
cercetătorii au avut acces la date Web din site-ul Web al CERN, încurajând crearea de
servere web. Cercetătorii au avut acces la aceste date prin intermediul browser-ului.

O întrebare firească pe care şi-o poate pune fiecare ar fi: Web-ul este o reţea de calculatoare
la fel ca Internet-ul ? Răspunsul este NU. Internet-ul furnizează suportul de comunicaţie
pentru Web. Folosirea termenului de Web se referă la totalitatea colecţiilor de site-uri şi
informaţii (milioane de documente legate între ele, care se găsesc pe calculatoare răspândite
în întreaga lume) ce pot fi accesate prin protocolul HTTP în momentul în care utilizatorul este
conectat la Internet. Web-ul este cel mai mare rezervor de informaţie electronică din lume.

Pentru a putea naviga pe Web, este nevoie de: un calculator, modem, o legătură telefonică
(în cazul în care calculatorul respectiv nu face parte în mod direct din Web), un furnizor de
servicii Internet şi un program special, numit şi program de navigare (browser), prin
intermediul căruia utilizatorul cere şi obţine informaţiile dorite.

De asemenea, se ştie că un furnizor de servicii Internet este o societate care are unul sau
mai multe calculatoare conectate la Internet. Utilizând modemul, calculatorul se poate
conecta la modemul serverului furnizorului de servicii Internet. După conectarea la
calculatorul furnizorului, programul browser va permite accesul la Web.

De obicei, furnizorul de servicii Internet solicită o taxă lunară pentru furnizarea accesului la
Internet. Acesta poate să ceară şi o taxă iniţială de instalare şi poate limita timpul de
conectare lunar. De aceea este bine să alegem furnizorul care ne poate oferi serviciile de
care avem nevoie, şi nu pe care ni le poate oferi un furnizor.

Browser-ul este un program care permite vizualizarea, examinarea şi comunicarea cu

documente Web, fiind de fapt interfaţa între utilizatorul Web reţea. Browser-ul Web
interacţionează cu server-ul Web printr-o relaţie de tip client/server. În general browser-ul, în
calitate de client, cere serverului să-i trimită anumite documente, pe care le afişează apoi
într-o fereastră pe ecranul calculatorului. Browser-ul permite vizualizarea datelor trimise de
serverul de Web. Primele browser-e, apărute la începutul anilor 1990 nu aveau multe funcţii
şi erau relativ simple. Odată cu creşterea utilizării Web-ului, a crescut şi gradul de utilizare a
imaginilor grafice în cadrul documentelor. Datorită includerii elementelor de grafică, browser-
ele au devenit astăzi tot mai complexe.

Am spus că prin intermediul unui browser se pot vizualiza diferite documente Web. Aceste
documente Web sunt realizate în marea lor majoritate cu ajutorul unui limbaj, numit HTML
(HyperText Markup Language – limbaj de marcare hipertext), care permite utilizatorilor să
producă pagini care includ text, grafică şi indicatori către alte pagini de Web. HTML nu este
un limbaj de programare, ci mai degrabă un set de reguli utilizate pentru formarea unui
document Web. Atunci când se creează un document hipertext utilizând HTML, trebuie
respectat un set de reguli. În general orice program de navigare are o opţiune View | Source,
care permite afişarea paginii curente în format HTML în loc de forma interpretată. Utilizând
HTML se pot afişa pagini de Web statice, care includ tabele şi poze.

Definiţie: Orice aplicaţie în care solicitantul acţiunii este un sistem de calcul (sau un proces)
şi executantul acţiunii este un alt sistem de calcul (sau un alt proces) este o aplicaţie
client/server.

Fig. 6.1. – Model client/server

Modelul tipic client/server împarte aplicaţia de reţea în două părţi: partea de client şi partea
de server. Prin definiţie, partea de client a unei legături de reţea cere informaţii sau servicii
de la partea de server. Partea de server a conexiunii răspunde cererilor clientului. Cu alte
cuvinte, în modelul de programare client/server, o aplicaţie Web realizează două funcţii
separate şi bine definite: cererea de informaţii şi răspunsul la cererile de informaţii.
Programul care cere informaţii funcţionează ca un program client, ca un browser.

Tipurile de arhitecturi client/server pe care se bazează serviciul Web sunt de mai multe tipuri:
 pe două niveluri (two tiers);
 pe trei niveluri (three tiers);
 pe mai multe niveluri (n tiers).

Fig. 6.2. – Arhitectura client/server pe două niveluri

Arhitectura client / server pe două niveluri împarte aplicaţia în două: clientul şi serverul.
Clientul este responsabil în primul rând cu prezentarea datelor către client, iar serverul este
responsabil în primul rând de furnizarea serviciilor de date către client.

Arhitectura client/server pe trei niveluri a apărut datorită creşterii complexităţii aplicaţiilor care
puteau fi desfăşurate pentru terţi sau mii de utilizatori.

Elemente de informatică aplicată 62

Deci, pentru specificarea unui URL se va utiliza trei componente:
 protocolul (identificator de serviciu, ce reprezintă protocolul serviciului care a creat
resursa ce trebuie accesată şi are forma xxx://, unde xxx poate fi ftp, http etc);
 adresa DNS a calculatorului (de forma alfa. Beta. Gama);
 un nume local, care indică în mod unic pagina (este numele fişierului care conţine
pagina), din georgescu resursa ce reprezintă calea urmată de numele fişierului
solicitata. Dacă numele fişierului lipseşte, se returnează implicit cel declarat ca
homepage pentru site-ul respectiv.
sau
protocol://nume_DNS/nume_local
adică protocolul utilizat, numele DNS al calculatorului pe care este memorat fişierul şi un
nume local, care indică în mod unic pagina.

Deci, adresa Internet specificată în figura de mai sus este:

http://www.bumerang.ro/obiectiv1.html
Acest URL are cele trei componente:
 protocolul, http;
 numele DNS al serverului, www.bumerang.ro;
 numele fişierului, obiectiv1.html.
În modul de specificare al adreselor Web se pot utiliza notaţii care reprezintă prescurtări
standard. De exemplu ~user/ poate să fie pus în corespondenţă cu directorul WWW al
utilizatorului user, folosind convenţia că o referinţă la directorul respectiv implică un anumit
fişier, de exemplu welcome.html.

Printre protocoalele cele mai utilizate enumerăm:

 http, care este protocolul nativ pentru Web, deci indică faptul că pagina respectivă se
găseşte pe un server HTTP (numit şi server Web); exemplu:
http://www.bumerang.ro/obiectiv1.html;
 ftp, este un protocol utilizat pentru accesul la fişiere prin FTP, protocolul Internet de
transfer de fişiere; deci fişierul este stocat pe un server FTP. Numeroase servere de
FTP din toată lumea permit ca de oriunde din Internet să se facă o conectare şi să se
aducă orice fişier plasat pe un server FTP. Web-ul nu aduce schimbări, dar face ca
obţinerea de fişiere să se facă mai uşor, deoarece FTP-ul nu are o interfaţă prietenoasă;
 file, este un protocol care permite accesul la un fişier local ca la o pagină Web. Aceasta
este similară utilizării protocolului FTP, dar nu implică existenţa unui server. Este util
pentru testarea paginilor pe propriul calculator;
 telnet, este utilizat pentru stabilirea unei conexiuni pe un calculator aflat la distanţă. Se
utilizează la fel ca şi programul Telnet;
 gopher, este utilizat pentru sistemul Gopher, care a fost proiectat pentru universitatea
Minnesota. Este o metodă de regăsire a informaţiei, similară conceptual cu cea utilizată
de Web, dar care acceptă numai text şi imagini.
Deci URL-urile au fost proiectate nu numai pentru a permite utilizatorilor să navigheze prin
Web, dar şi pentru a utiliza FTP, Telnet, e-mail, etc., ceea ce fac inutile interfeţele
specializate pentru aceste protocoale integrând astfel într-un singur program, navigatorul în
Web, aproape toate tipurile de acces în Internet.
Cum funcţionează serviciul WWW ?
Atunci când un utilizator doreşte să caute informaţii pe Internet, apelând la serviciul de Web ,
se spune că el se conectează la un site. Prin site se înţelege un ansamblu de pagini Web,
între care există create legături, astfel încât, pornind de la o primă pagină a cărei adresă
reprezintă adresa site-ului, este posibilă navigarea prin toate paginile acestuia.

Atunci când utilizatorul se conectează la un site Web au loc următoarele operaţii:

1. browser-ul stabileşte o conexiune TCP/IP către server. Protocolul la nivel de aplicaţie
utilizat este specificat printr-un număr, denumit număr de port. Fiecare protocol va avea
un număr de port specific. De exemplu, protocolul HTTP are asociat portul 80;
2. browser-ul emite o cerere HTTP către server, cerere care este constituită din:
a. o linie de cerere (request-line) formată dintr-o comandă HTTP, urmată de un URL şi
de versiunea protocolului utilizat;
b. un antet (request-header) care conţine informaţii despre cerere şi despre clientul
care execută cererea;
c. corpul cererii;
3. server-ul Web recepţionează cererea, o interpretează şi emite un răspuns către
browser. Răspunsul este constituit din:
a. un cod de stare, care descrie modul de finalizare a cererii şi o scurtă descriere a
codului. Codurile sunt formate din trei cifre, şi au următoarele semnificaţii: - codurile
care încep cu 1 sunt coduri de informare, - codurile care încep cu 2 sunt coduri de
succes, - codurile care încep cu 3 sunt coduri de redirectare, - codurile care încep cu
4 sunt coduri de eroare client, iar codurile care încep cu 5 sunt coduri de eroare
server;
b. un antet (response-header) ce conţine informaţii despre resursa solicitată, eventual
alte declaraţii necesare pentru livrarea răspunsului;
c. un corp, format din datele transferate.
Această succesiune de operaţii poartă numele de tranzacţie.

Regăsirea informaţiilor pe Web

Cu toate că pe Web se află o cantitate foarte mare de informaţii, găsirea unei anumite
informaţii nu este foarte simplă. Pentru a facilita găsirea paginilor care pot fi utile, o serie de
cercetători au scris programe pentru a realiza indexarea Web-ului în diferite moduri. Unele
dintre soluţii au devenit atât de populare, încât s-au transformat în soluţii comerciale.

Pentru a găsi în această imensitate de informaţii, care este Web-ul, ceea ce dorim trebuie să
apelăm la instrumente de căutare. Cel mai vechi instrument de căutare a fost catalogul.
Catalogul reprezintă o colecţie de adrese, grupate pe categorii. Fiecare adresă este însoţită
de o scurtă descriere a conţinutului şi eventual de o notă de apreciere.

Cel mai utilizat instrument de căutare este motorul de căutare (search engines). Acestea
sunt nişte programe denumite uneori şi Spiders, Crawlers, Worms, Robots, sau Knowbots,
iar dintre cele mai cunoscute enumerăm: AltaVista, Hotbot, Yahoo, Infoseek, Lycos, Excite,
Webcrawler, etc. Aceste programe vizitează pagini Web, analizează textul şi cuvintele cheie
şi le stochează în baza de date a motorului de căutare. Când un utilizator transmite o cerere
de căutare, motorul de căutare consultă baza de date proprie şi extrage adrese care conţin
cuvintele specificate de utilizator, creând un catalog. Catalogul va fi transmis spre vizualizare
pagină cu pagină către browser-ul care a transmis cererea de căutare.
Avantajul acestor motoare de căutare constă în viteza cu care avem acces la informaţiile
dorite şi de numărul mare de adrese furnizate. Dezavantajul constă în faptul că analiza
textului realizată de roboţi nu este atât de exactă ca analiza oamenilor.

Alt instrument de căutare este meta-motorul de căutare, cum ar fi MetaCrawler, Highwaz61

etc.). acestea sunt servicii care nu au motoare de căutare şi baze de date proprii, ci caută
informaţiile solicitate de utilizatori cu ajutorul mai multor motoare de căutare, centralizează
rezultatele obţinute, elimină adresele duplicate, apoi le ordonează pe categorii. Deoarece
utilizează mai multe motoare de căutare, şansele de succes sunt mai mari, dar rezultatele se
obţin mult mai lent.

Mecanismele de căutare sunt foarte diverse, astfel putem avea la dispoziţie unul din
următoarele sisteme de căutare:
 arborescentă – în acest caz se utilizează subiectul căutării (domeniul). Căutarea începe
cu specificarea domeniului general, şi apoi din aproape în aproape se ajunge la
domeniul căutat;
 mecanism de căutare – în acest caz este accesată o bază de date prin utilizarea unui
cuvânt cheie (keyword search);
 combinaţie între arborescent şi mecanism de căutare – este o metodă combinată
(directory / search engine), care utilizează ambele metode descrise mai sus;
 multi - mecanism (multi engine) – sunt accesate baze de date prin intermediul mai
multor mecanisme de căutare în paralel.
Deşi Web-ul este imens, dacă îl reducem la esenţă, este un graf imens având pagini în
noduri şi hiper-legături ca arce. Ceea ce face dificilă indexarea Web-ului este cantitatea
imensă de informaţie care trebuie gestionată şi faptul că această informaţie este în continuă
schimbare.

Verificarea cunoştinţelor

1. Specificarea unei adrese pentru navigarea pe Internet se poate face prin următoarele
moduri:
a. specificare numerică
b. reprezentare internă;
c. reprezentare externă;
d. specificare de domenii.
2. Unei adrese Internet îi corespunde:
a. o singură adresă IP;
b. mai multe adrese IP;
c. ambele.
3. Numărul de domenii pentru adresele Internet sunt:
a. fixe;
b. depinde de sistemul de organizare adoptat;
c. nu este fixat apriori.
 4. Browser-ul interacţionează cu server-ul Web printr-o reţea client/server, în calitate de:
a. client;
b. server.
5. Când este utilizat termenul de hypertext în legătură cu Web-ul, acesta se referă la:
a. o secţiune a unui document HTML;
b. un text care identifică o legătură la o altă informaţie Web;
c. o porţiune de text.
6. URL-ul reprezintă:
a. adresa uniformă pentru localizarea resurselor;
b. adresa Internet a unui document Web;
c. o adresa Internet oarecare.

7. Prin „server HTTP" se înţelege:

a. o aplicaţie software ce rulează pe un server;
b. un calculator cu rol de server;
c. o aplicaţie ce rulează pe un server şi asigură transferul de informaţii între server şi
browser.
8. Care este protocolul nativ al Web-lui:
a. TCP / IP;
b. HTTP;
c. FTP.

Elemente de informatică aplicată 68

 SOFTWARE PENTRU SISTEME
INFORMATICE

Sistemele informatice depind în mod esenţial de resursele

software care ajută utilizatorii să lucreze cu echipamentul hardware
şi să acceseze reţelele de calculatoare. Astfel software-ul asigură
introducerea, prelucrare, ieşirea, datelor precum şi controlul
sistemelor informatice.

9.1 Categorii de software

Software-ul se clasifică în două mari categorii de programe:

A - software de aplicaţii
B - software de sistem

A – software-ul de aplicaţii este reprezentat de programele care

acţionează direct asupra unui domeniu de utilizare particular
pentru a asigura procesarea informaţiilor necesare
utilizatorilor finali.
B – software-ul de sistem sunt programele care gestionează şi
manipulează resursele şi activităţile unui computer fiind o
interfaţă între computer şi software-ul de aplicaţii.
Tendinţe în dezvoltarea software

1. Dezvoltarea de aplicaţii, pachete integrate ieftine şi care

se pot utiliza în mai multe domenii
2. Pachete soft care utilizează resursele de reţea, permit
conlucrarea la aceleaşi documente
3. Integrarea software-ului cu Internetul
4. Programe uşor de utilizat ce folosesc tehnologii
obiectuale orientate grafic, inteligenţa artificială în
scopul de a utiliza limbajul natural pentru a uşura
programarea
5. Dezvoltarea de experţi-asistenţi în cadrul sistemelor
expert ce înglobează inteligenţa artificială

A - software de aplicaţii

Acest tip de programe se găsesc într-o multitudine de

variante, versiuni, platforme de lucru, producători şi preţ. Software-
ul de aplicaţii are o zonă determinată de utilizare (de ex. domeniul
economic) iar în cadrul ei, zona poate fi şi mai specifică (de ex.
calcul tabelar)*.
O clasificare a acestora pentru domeniul economic poate fi
următoarea:

1. Programe de procesate de text;

2. Programe de calcul tabelar;
3. Programe de management al bazelor de date;
4. Programe de prezentări şi grafică
5. Programe de lucru în Internet şi poştă
electronică

*
Majoritatea categoriilor de soft sunt tratate in extenso la capitolele de lecturi –
n.a.
 În prezent se remarcă folosirea cu precădere de pachete
integrate (suite) pentru activităţile de birou care au un rol
important în creşterea productivităţii. Acestea cuprind:
procesor de texte, calcul tabelar, baze de date, programe de
prezentare şi de lucru pe Internet. Cele mai importante
aplicaţii de acest tip sunt: MS Office, Corel Word Perfect
Office, Lotus Smart Suite şi Sun Star Office.

Avantajele acestor grupuri de aplicaţii sunt:

- determină creşterea productivităţii, facilitează comunicaţia

în interiorul organizaţiei, permit lucrul în reţea şi integrează
aplicaţiile Internet
- includ toate tipurile de programe necesare activităţii de
birou
- costul achiziţiei unui pachet integrat este mai mic decât al
aplicaţiilor cumpărate individual
- toate aplicaţiile din pachet arată aproape identic ceea ce le
face mai uşor de învăţat şi de lucrat
- au facilităţi importante de transfer al informaţiilor dintr-o
aplicaţie în alta.

Dezavantaje:

- multe din facilităţile oferite de aceste programe nu sunt

folosite de utilizatori
- au nevoie de resurse mari pentru a funcţiona corespunzător
(spaţiu pe disc, memorie)
- pot afecta viteza de lucru şi puterea sistemului

Tot în această categorie producătorii de soft au dezvoltat o

categorie de pachete integrate de nivel mediu care au preluat o
serie din caracteristicile celor de mai sus. Acestea combină
funcţiile mai multor tipuri de programe în unul singur. Cele mai
cunoscute sunt: MS Works, Lotus Works, Claris Works. Ca
avantaje ar putea fi resursele modeste pe care le utilizează şi costul
sub 100 US $, iar dezavantajul este că nu au performanţele
programelor individuale.

Programe de lucru pe Internet

Între cele mai importante softuri utilizate în prezent, aflate

într-o dezvoltare permanentă se află web browser –ele. Netscape
Navigator, Internet Explorer sau Opera sunt cele mai răspândite
programe care lucrează în Internet şi oferă accesul la resursele
acestuia. Domeniile de utilizare a lor sunt:
o navigare în Internet
o căutare de informaţii
o poştă electronică
o transferul de fişiere
o grupuri de discuţi
o alte aplicaţii (chat, video-chat, fax)

Poşta electronică (e-mail) a schimbat modul de lucru al

oamenilor şi posibilităţile de comunicare. Acest sistem permite
transmisia şi recepţia de mesaje în formă electronică (digitală) prin
Internet sau alte reţele. Facilităţile sale sunt:
- transmitere/primirea de mesaje de la/către unul sau mai
mulţi utilizatori, folosirea de mailing list
- confidenţialitate şi securitate
- posibilitatea răspunsului automat
- crearea de liste de subscripţie
- acces la cutia poştală din mai multe locuri
- transfer de fişiere (text sau multimedia)
- filtrarea şi sortarea mesajelor primite
- utilizarea de agenţi inteligenţi
 Procesarea de text şi DTP (desk top publishing)

Programele de procesat text permit crearea modificarea şi

tipărirea de documente aflate în formă digitală. Avantaje utilizării
lor:
- capacitatea de a edita broşuri, manuale etc.
- utilizarea şi convertirea de documente din/în formatul
HTML pentru Internet
- corectarea textului, gramaticii şi traducere
Programele DTP sunt programe mai specializate în
producerea de cărţi, manuale, broşuri şi care oferă mai multe
facilităţi în acest domeniu (grile, formatări, stiluri).

Programe de calcul tabelar

Sunt programe utilizate pentru analize de business,

planificare şi modelare. Acestea oferă un mod electronic de
înlocuire a tabelelor de hârtie, creionului şi a calculatorului de
buzunar. Programele se prezintă sub forma unui tabel cu un număr
foarte mare de rânduri şi coloane, permit combinarea acestora,
calcule, grafice, analize what-if etc. Totodată permit accesarea şi
interogarea bazelor de date de pe Internet pentru al le prelucra.

Programe de baze de date

Programe de baze de date oferă posibilităţi de a construi şi

gestiona baze de date atât la nivel local cât şi pe Internet. În esenţă
putem spune că aceste programe controlează, întreţin şi gestionează
informaţiile dintr-o organizaţie. Avantaje:
- organizaţiile pot integra datele
- asigură posibilitatea pentru alte soft-uri pentru a accesa
aceleaşi date
 - simplifică accesul la date şi permit interogări folosind un
limbaj specific ( query language)

Programe de prezentare

Programele de prezentare sunt utilizate pentru a converti

diverse informaţii în elemente grafice. Aceste programe oferă
capacităţi multimedia (utilizarea de fotografii, animaţii, sunete şi
secvenţe video) dar şi posibilităţi de a face prezentări pentru
Internet. Avantaje:
- asigură o comunicare simplă şi sugestivă
- construiesc prezentări eficiente
- oferă posibilităţi de interactivitate

Programele PIM ( Personal Information Manager)

Programele PIM sunt foarte utilizate în prezent pentru

creşterea eficienţei lucrului la nivel individual şi a cooperării.
Acestea sunt folosite pentru a stoca, organiza şi regăsi date
numerice şi text. Domenii de utilizare:
- agendă electronică
- urmărirea de proiecte
- acces la Internet
- facilităţi de e-mail

B - software de sistem

Software de sistem sunt programe care desfăşoară activităţi

diverse ce ţin de gestionarea hardware şi software. În această
categorie se includ:
1. sisteme de operare – care asigură interfaţa dintre
calculator şi softul de aplicaţii. Ex: MS DOS,
Windows, Linux, Mac OS, OS2 etc.
 2. programe de reţea – care asigură comunicaţia dintre
calculatoare. Ex: Windows NT, 2000 sau Novell
3. programe utilitare – ce efectuează diverse activităţi
precum: diagnoza utilizării sistemului şi resurselor,
protecţia antivirus, arhivarea documentelor,
optimizarea sistemului, etc.
O definiţie a sistemelor de operare ar fi că acestea sunt o
parte esenţială de soft pentru a asigura lucrul pe un computer.
Totodată, el asigură şi alte facilităţi ca vizualizarea de fişiere,
ştergere, copieri de fişiere. Mai are rolul de a înmagazina şi regăsi
datele pe disc, organizează intrările de date de la tastatură, trimite
datele către imprimantă şi verifică dacă tipărirea decurge normal,
controlează monitorul. Există diverse sisteme de operare, diferite
între ele în funcţie de arhitectura calculatorului, codurile maşină,
instrucţiuni etc.
Scopul unui sistem de operare este de a face comenzile
maşinii „transparente” utilizatorului. Acelaşi sistem de operare
poate fi implementat pe o varietate largă de maşini, cu viteze şi
capacităţi diferite. Cele mai multe softuri sunt făcute ca lucrul cu
ele să fie intermediat de sistemul de operare. Datorită faptului că
sistemul de operare este acelaşi, programele pot rula pe diverse
tipuri de computer fără sau cu mici modificări. Acest element de
portabilitate a ajutat ca softul să se diversifice.

9.2 Procesoarele de texte

A da o definiţie exactă unui procesor de texte este o

activitate hazardată, sortită eşecului, datorită complexităţii şi
diferenţelor specifice între atât de diversele pachete numite
procesoare de texte. Cert este că un procesor de texte este un
pachet de programe ce lucrează asupra unui text în vederea
imprimării acestuia, chiar dacă textul va fi transmis prin fax sau
poştă electronică, va fi stocat în fişiere text, ce vor reprezenta surse
ale unui program sau documentaţii on-line etc. Evoluând de la
minieditoare de texte, cu performanţe scăzute, ca Edit pentru MS-
Dos, Write pentru Windows şi ajungând până la procesoare
profesionale ca Word for Windows, AmiPro, JustWrite,
procesoarele de texte realizează acum toate operaţiile necesare
pentru editare, machetare, formatare, vizualizare, tipărire,
verificare şi multe alte operaţii ce dau unui text un aspect foarte
plăcut şi atractiv. Răspândirea interfeţelor grafice, de tipul
WYSIWYG (What You See Is What You Get – ceea ce vezi (pe
ecran) este ceea ce vei avea (la imprimantă)), au dus la apropierea
din ce în ce mai mare a tipografului, tehnoredactorului, secretarei şi
nu în ultimul rând, al oricărui om ce vrea să scrie un text, de
calculator prin procesorul de texte şi îndepărtarea sa de maşina de
scris clasică.