UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CURS

DE

LOGICĂ
 Arad
2005

CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
A. Definirea logicii
B. Principala preocupare a logicii
C. Forma logică
D. Principiile logice
1. Principiul identităţii
2. Principiul non-contradicţiei
3. Principiul terţului exclus
4. Principiul raţiunii suficiente
E. Corectitudinea logică
F. Importanţa elementelor de logică pentru cunoaştere, comunicare şi argumentare

II. LOGICA TERMENILOR

A. Termenii
1. Caracterizare generală
2. Raportul intensiune-extensiune
3. Clasificarea termenilor
4. Raporturi între termeni
B. Definiţia
1. Caracterizare generală
2. Tipuri de definiţie
3. Corectitudinea în definiţie
C. Clasificarea
1. Caracterizare generală
2. Tipuri de clasificare
3. Corectitudinea în clasificare

III. LOGICA PROPOZIŢIILOR

A. Propoziţii categorice simple
1. Definirea propoziţiilor categorice
2. Clasificarea propoziţiilor categorice
3. Raporturi între propoziţii categorice
4. Inferenţe imediate cu propoziţiile categorice
5. Diagramele Venn pentru propoziţiile categorice
6. Unele probleme privind traducerea propoziţiilor limbajului natural în
propoziţii categorice
B. Propoziţii compuse
1. Formarea propoziţiilor compuse
2. Tipuri de propoziţii compuse
3. Caracterizarea propoziţiilor compuse
4. Tautologii remarcabile

2
IV. SILOGISMUL
A. Silogismul cu propoziţii categorice simple
1. Caracterizare generală
2. Figuri şi moduri silogistice
3. Validitatea silogismelor
a. Metoda verificării prin legile silogismului
b. Metoda reducerii la moduri valide
c. Metoda diagramelor Venn
4. Rolul figurilor silogistice în argumentare
B. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului
1. Polisilogismul
2. Entimema
3. Epicherema

V. LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPUSE

A.Conectori propoziţionali şi funcţii de adevăr
B. Principalele funcţii de adevăr
1. Negaţia
2. Conjuncţia
3. Discjuncţia
4. Implicaţia
5. Echivalenţa
C. Caracterizarea funcţiilor compuse
1. Tautologii
2. Formule contingente
3. Formule inconsistente
D. Tautologii remarcabile şi inferenţe cu propoziţii compuse
1. Inferenţe ipotetice
2. Inferenţe disjunctive
3. Inferenţe ipotetico-disjunctive (dileme)
E. Determinarea validităţii în cazul inferenţelor cu propoziţii compuse

VI. ELEMENTE DE LOGICA PREDICATELOR

A. Predicatele ca funcţii logice. Limbajul logicii predicatelor
B. Valoarea de adevăr a formulelor predicative închise
1. Interpretarea formulelor predicative
2. Operaţii cu formule predicative
3. Relaţii între cuantori
C. Echivalenţa cuantorilor
1. Definirea cuantorilor prin conjunţie şi disjuncţie
2. Relaţiile de opoziţie dintre cuantori pe baza pătratului logic
3. Traducerea propoziţiilor categorice în limbajul logicii predicatelor

VII. ELEMENTE DE LOGICĂ INDUCTIVĂ

A. Caracterizarea generală a inducţiei
B. Tipuri de inferenţe nondeductive
C. Formele inducţiei
1. Inducţia completă
2. Inducţia amplificatoare
3. Inducţia prin simplă enumerare
4. Inducţia ştiinţifică

3
 D. Metode de cercetare inductive
1. Metoda concordanţei
2. Metoda diferenţei
3. Metoda variaţiilor concomitente
4. Metoda rămăşiţelor (reziduurilor)
E. Ipotezele şi verificarea lor
1. Metode de verificare a ipotezelor
2. Criterii de evaluare a ipitezelor

BIBLIOGRAFIE

4
 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

A. Definirea logicii

Aristotel este considerat părintele incontestabil al logicii. El a analizat principiile şi

regulile gândirii corecte, indiferent de conţinutul concret al gândurilor, dezvoltând o logică
formală. Scrierile lui logice au fost grupate de către Andronicus din Rhodos, dându-li-se
mai târziu numele de Organon. Acesta era alcătuit din şase mici tratate:
a) Categoriile, în care este cuprinsă teoria referitoare la termeni;
b) Despre interpretare, cuprinzând teoria propoziţiilor;
c) Analiticile prime, sau teoria generală a silogismului;
d) Analiticile secunde, sau teoria demonstraţiei, adică silogismul în care premisele sunt
propoziţii necesar adevărate;
e) Topicele, cuprinzând teoria raţionamentului dialectic şi probabil, adică silogismul
ale cărui premise sunt opinii general-acceptate;
f) Respingerile sofistice, referitoare la raţionamentul incorect sau paralogism.
Deşi este considerat întemeietor al ştiinţei logicii, Aristotel nu foloseşte în scrierile lui
cuvântul logică. Acest termen va fi introdus prin filieră latină (nu greacă), neputându-se
preciza însă cine l-a folosit prima dată. Până în secolul al III-lea, s-a folosit cuvântul
dialectică pentru a denumi preocupările din domeniul logicii.
Înţelesul iniţial al logicii, dat de Aristotel, este acela de ştiinţă a formelor gândirii
corecte (concepte, judecăţi şi raţionamente), cele formulate de el fiind acceptate şi în
prezent.
În timp, logica a evoluat, prin schimbarea metodelor de abordare, prin lărgirea
obiectului şi prin diversificarea preocupărilor, depăşind înţelesul dat domeniului de către
Aristotel. Vorbim azi de logici (nu de o logică), precum logica neformală, logica
matematică, logica simbolică, logica polivalentă, logica deontică, logica întrebărilor ş.a.
Folosirea termenului de logică presupune puţină atenţie, pentru că, în combinaţie cu
diferite cuvinte, ar putea deveni improprie. De exemplu, multe persoane consideră că
fiecare domeniu îşi are „logica" lui: logica zugrăvitului sau logica fotbalului. Asemenea
întrebuinţări se distanţează de sensul dat anterior – de ştiinţă a formelor – şi merg către
ideea că, în fiecare activitate, simplă sau mai puţin simplă, trebuie respectată o anumită
succesiune, o anumită ordine a momentelor ei. Atunci când succesiunea firească este
schimbată, spunem că „am pus carul înaintea boilor”. Folosirea termenului de „logică" nu
este indicată în asemenea cazuri, pentru că poate crea confuzii.
Înţeleasă, în fond, ca ştiinţă despre formele şi metodele generale ale gândirii abstracte
corecte, logica are variate definiţii care diferă de la un autor la altul. Iată doar câteva
definiţii date logicii de unii autori contemporani:

• „În sensul cel mai larg al cuvântului, logica este studiul principiilor raţionamentului
sau ale argumentării corecte... În sens mai restrâns însă, logica studiază principiile
inferenţei deductive sau metodele demonstraţiei" Anthony Flew, Dicţionar de filosofie şi
logică. Bucureşti: Editura Humanitas, 1996, p. 208].
• „Într-un sens strict, logica (numită şi logica formală) este studiul legilor formale ale
raţionării, legi apte să ne ducă de la propoziţii adevărate numai la propoziţii adevărate. Într-

5
un sens mai larg, logica este studiul formelor de raţionare apte să ne ducă de la propoziţii
adevărate numai la propoziţii adevărate sau de la propoziţii adevărate la propoziţii probabil
adevărate" [Gheorghe Enescu, Tratat de logică. Bucureşti: Editura LIDER, 1997, p. 7].
• „Gândirea care respectă legile logice, adică legile operaţiilor logice, este corectă,
validă. Iar gândirea corectă se bucură de proprietatea remarcabilă de a transmite adevărul
din propoziţie în propoziţie... Din acest punct de vedere se poate spune că logica este
teoria derivării cunoştintelor sau teoria inferenţei valide" [Petre Botezatu, Introducere în
logică. Iaşi: Editura Polirom, 1997, p. 22)].
• „Ştiinţa logicii cercetează formele, conexiunile dintre forme, operaţiile cu forme în
care sunt cunoştinţele noastre, indiferent în ce limbă ar fi adresate şi gândite" [45, p. 21].
• „Să ne mulţumim, pentru moment, cu o definiţie aproximativă şi provizorie şi să
zicem că logica este studiul raţionamentelor sau inferenţelor, considerate din punctul de
vedere al validitătii lor" [Robert Blanché, Introduction à la logique contemporaine. Paris:
Librairie Armand Colin, 1957, p. 9].
• „Logica studiază propoziţiile şi relaţiile dintre ele cu scopul constituirii de
argumentări inferenţiale, ţinând seama de forma lor şi făcând abstracţie de conţinut"
[Teodor Dima, Logică şi argumentare. Iaşi: Institutul European, 2000, p. 11].

Dacă vom consulta şi alte surse bibliografice, vom constata că există multiple şi
variate definiţii ale logicii. În fond, logica este ştiinţa despre gândire, sub aspectul ei
formal, despre corectitudinea gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor),
indiferent de conţinutul concret şi de procesele psihofiziologice ce însoţesc gândirea. Este
clar că nu poate exista o definiţie unitară ce ar îngloba toate aspectele logicii ca ştiinţă.
Din cele expuse mai sus, observăm că logicienii nu au ajuns deocamdată la un
consensus în definirea disciplinei lor. Putem constata că, pe de o parte, logicienii nu au
ajuns să stabilească o unică definiţie a logicii care să fie unanim recunoscută, dar şi că, pe
de altă parte, logica, disciplină complexă, ramificată, cu multiple aplicaţii în ştiinţă şi
practică, nu poate dispune de o astfel de definiţie care ar putea cuprinde întregul ei sistem
conceptual.
Se poate, totuşi, conchide că, dincolo de diversitatea de opinii despre logică şi de
definiţii date acestei discipline de-a lungul timpului, există anumite legi, reguli de a căror
respectare depinde corectitudinea gândirii.

B. Principala preocupare a logicii

Pentru a avea cât de cât şanse de reuşită în ceea ce facem, trebuie să ştim ce valoare au
ideile (gândurile) noastre despre proprietăţile sau cauzele diferitelor obiecte, pcntru că
altfel n-ar fi deloc exclus să săvârşim greşeli, uneori ireparabile. Fără a şti mai mult decât
ceva cu totul vag şi absolut nesigur despre drumul pe care ar trebui s-o apucăm, despre
vreme, împrejurimi sau semne turistice etc., angajarea noastră în căutarea unei cabane
montane aflată la o mare distanţă de locul de pornire, într-o zonă puţin circulală, ar fi
aproape sigur sortită eşecului şi, pe deasupra, n-ar fi deloc exclus să fim victima unui
accident; în schimb, având suficiente cunoştinţe despre cele menţionate, ca şi despre altele
legate de cazul în discuţie, şansele noastre de reuşită ar fi considerabil sporite. Iată de ce
spunem că numai bazându-ne pe idei adevărate avem posibilitatea reală de a obţine ceea ce
dorim, iar în situaţia în care ştim că ideile noastre despre însuşirile şi cauzele diferitelor
obiecte nu sunt sigur adevărate, avem măcar posibilitatea de a evita erorile, riscul de a
suferi accidente etc.
Cum putem fi însă siguri de valoarea ideilor noastre despre însuşirile sau cauzele
diferitelor obiecte, evenimente, situaţii etc. implicate în acţiunile noastre? Pentru a

6
răspunde cât mai clar la această întrebare, sunt necesare câteva precizări. Mai întâi, să
reţinem că ideile de acest fel vor fi numite propoziţii cognitive, pentru a le deosebi de
acelea care, în loc de cunoştinţe, redau întrebări, ordine (porunci, sau, altfel spus,
comenzi), reguli (instructiuni), dorinţe ş.a. (Prin „propoziţie”, în logică înţelegem o idee,
un gând sau o judecată, ceea ce nu trebuie confundat cu accepţiunea lingvistică, adică
învelişul rostit sau scris în care se exprimă şi care diferă de la o limbă la alta şi chiar în
cadrul aceleiaşi limbi datorită existenţei sinonimelor.) În al doilea rând, să reţinem că doar
propoziţiile cognitive au valoare de adevăr, ceea ce înseamnă că sunt singurele propoziţii
ce pot fi apreciate (evaluate, preţuite) ca fiind sau adevărate, sau false, sau nesigure
(incerte, adică, nici sigur adevărate şi nici sigur false), unde adevărul, falsul şi nesigurul
vor fi numite valori de adevăr (proprii propoziţiilor cognitive). De exemplu, propoziţia:

(1) Metalele sunt bune conducătoare de electricitate

este adevărată, propoziţia:

(2) Insectele sunt patrupede

este falsă, iar propoziţia:

(3) Numărul stelelor din galaxia noastră este par

este nesigură. La acestea să mai adăugăm că, pentru o maximă simplificare, în cele ce
urmează vom nota adevărul cu 1, falsul cu 0, iar nesigurul cu ? (Folosirea de cifre pentru a
indica valorile de adevăr nu înseamnă că ar fi vorba de o abordare algebrică sau aritmetică
a problemelor de logică: pe lângă nevoia de simplificare, această simbolizare se explică
prin uşurinţa de a opera cu cifre în loc de alte semne.)
În al treilea rând, pentru a arăta cum putem stabili valoarea de adevăr ce revine, într-un
anumit moment, unei propoziţii cognitive oarecare – să o notăm cu p (de la cuvântul
„propoziţie”) – vom deosebi două situaţii diferite:

(a) Multe propoziţii cognitive redau proprietăţi (însuşiri) a căror prezenţă sau absenţă
la anumite obiecte poate fi direct detectată prin simpla observare a obiectelor în cauză, cum
ar fi cazul cu propoziţia:

(4) Tabla are o formă dreptunghiulară.

Valoarea de adevăr a unor asemenea propoziţii poate fi uşor stabilită prin simpla
inspectare a obiectelor despre care este vorba într-o propoziţie de acest fel. În cazul nostru,
privim tabla şi dacă observăm că ea are forma menţionată, vom susţine că propoziţia (4)
este adevărată (are valoarea 1), iar dacă observăm că tabla are altă formă decât cea
dreptunghiulară, susţinem că propoziţia (4) este falsă (are valoarea 0).

(b) Multe alte propoziţii cognitive – de fapt, cele mai importante pentru viaţa
oamenilor şi pentru progresul umanităţii – ne relatează că anumite proprietăţi aparţin unei
infinităţi de obiecte, cum face şi propoziţia (1) de mai sus, sau propoziţia:

(5) În orice triunghi isoscel, mediana bazei este bisectoarea unghiului de la vârf.

7
 Valoarea de adevăr a unor astfel de propoziţii, ca şi a celor care redau cauzele ce fac ca
anumite obiecte să fie aşa cum sunt, sau ca anumite evenimente să se petreacă într-un
anume fel, de exemplu propoziţia:

(6) Datorită legii gravitaţiei, o piatră aruncată pe orizontală va descrie o parabolă,

nu poate fi stabilită direct, printr-o simplă observare (ca în cazul anterior), deoarece este
imposibil să inspectăm, unul câte unul, o infinitate de obiecte.
Valoarea de adevăr a propoziţiilor cognitive de acest fel poate fi stabilită numai pe
calea unui efort teoretic, la nivelul gândirii raţionale – deseori numită „gândire logică” sau
„gândire abstractă” – adică pornind de la alte propoziţii cognitive de acelaşi fel, dar al
căror adevăr a fost deja stabilit (recunoscut) şi pe care le supunem unui fel aparte de
prelucrare mentală, pentru a dovedi pe baza lor valoarea de adevăr proprie unei propoziţii
cognitive de tipul propoziţiilor (5) şi (6) de aici. De pildă, pentru a dovedi că propoziţia (5)
este adevărată, se recurge la o demonstraţie.
După cum vom vedea, pentru a putea spune că propoziţia cognitivă al cărei adevăr este
stabilit printr-un asemenea efort teoretic (de justificare, de demonstrare) este sigur
adevărată, nu este deloc suficient ca propoziţiile de la care plecăm în justificarea ei să fie
ele însele sigur adevărate. Este totodată necesar (obligatoriu) ca toate operaţiile şi
schemele ideale (numite „ideale" doar pentru că sunt proprii gândirii noastre) la care s-a
apelat în efortul teoretic de justificare (demonstrare) a propoziţiei date să satisfacă anumite
condiţii, să întrunească anumite proprietăţi. Încălcarea acestor condiţii, nerespectarea
acestor proprietăţi are ca efect imediat şi necesar pierderea oricărui control asupra
adevărului ideilor cu care operăm pe plan mental, ceea ce înseamnă că, deşi în demersul
nostru teoretic de justificare a unei anumite propoziţii pornim exclusiv de la propoziţii
sigur adevărate, justificarea în cauză nu reuşeşte, oricât de mare ne-ar fi străduinţa, să
probeze că şi propoziţia dată spre justificare este sigur adevărată; cu alte cuvinte, într-o
astfel de situaţie nu este deloc exclus să plecăm de la propoziţii adevărate şi să ajungem în
final la propoziţii false.
Studiul acestor condiţii şi proprietăţi de a căror respectare depinde siguranţa
adevărului (în sensul menţionat), precum şi studiul felului în care le putem respecta şi
descoperi eventuale nerespectări ale lor, reprezintă principalul conţinut al logicii, cea mai
importantă dintre preocupările sale.

C. Forma logică

Schemele ideale, ale căror proprietăţi trebuie neapărat respectate pentru a nu pierde de
sub control siguranţa adevărului, sunt proprii gândirii umane în toate manifestările ei.
Numite forme logice, ele pot fi imaginate asemenea unor tipare sau matriţe, ca un fel de
schelet intern al oricărui gând ce s-a ivit în mintea noastră şi care face ca acelui gând să-i
fie proprie o anumită structură, o anumită organizare internă.
Fie drept exemplu propoziţiile de la (1) la (6) din paragraful anterior. Ca enunţuri, deci
analizate din punct de vedere gramatical (ca forme de limbaj), ele au o trăsătură comună:
toate, fără excepţie, sunt propoziţii declarative afirmative; în rest, ele diferă una de alta
destul de mult, întrucât în construcţia lor întâlnim „părţi de vorbire” diferite. În acelaşi
timp, aceste propoziţii diferă una de alta şi din perspectiva gândului (adică, sub aspectul
conţinutului gândit) exprimat (comunicat): de exemplu, dacă (1) şi (6) exprimă cunoştinţe
distincte de fizică, (2) exprimă o cunoştinţă de biologie, (3) o cunoştinţă de astronomie, iar
(5) una de geometrie. Din punct de vedere logic însă, între aceste şase propoziţii nu există

8
absolut nici o deosebire, deoarece, deşi diferite, gândurile (informaţiile) exprimate de ele
au, totuşi, exact aceeaşi structură (organizare) internă, sunt clădite pe exact aceeaşi formă
logică.
Comună acestor şase propoziţii, de fapt comună oricărui gând exprimat de o propoziţie
declarativă afirmativă, această formă logică este rezultatul aplicării unei operaţii logice
elementare – afirmaţia – la alte două forme logice mai simple, numite noţiuni, cărora le
revin însă roluri distincte. Astfel, prima dintre ele corespunde obiectului gândirii, cu alte
cuvinte, îi revine rolul de a reda pe cel despre care se spune ceva într-o asemenea
propoziţie şi, ca atare, această primă noţiune are, în forma logică analizată, rolul de subiect
logic, iar prezenţa ei urmează a fi semnalată prin „S”; în schimb, deoarece îi revine rolul de
a reda ceea ce se spune despre subiectul logic (obiectul gândirii), cealaltă noţiune aflată în
construcţia formei logice analizate este numită predicat logic, iar prezenţa ei va fi
semnalată prin „P”. În aceste condiţii. dacă ţinem seama şi de faptul că afirmaţia, adică
operaţia logică prin care S şi P intră aici în legătură, poate fi destul de bine semnalată prin
verbul „a fi”, putem susţine că formula:

S este P

exprimă, într-o manieră economică, exactă şi deosebit de clară, tocmai forma logică
comună celor şase propoziţii de la care am plecat, formă logică cunoscută sub denumirea
de propoziţie categorică afirmativă. Revenind acum, în parte, la enunţurile de la care am
plecat, se va reţine că în (1) S este exprimat prin cuvântul „metale”, iar P de combinaţia de
cuvinte „bune conducătoare de electricitate”, în (2) ambele noţuni sunt exprimate prin câte
un singur cuvânt – S = „insecte”, P = „patrupede” –, în timp ce în (3) S = „numărul stelelor
din galaxia noastră”, iar P = „(număr) par”.
Desigur, există nenumărate cazuri în care aceleaşi două noţiuni – S şi P – sunt unite de
o altă operaţie logică, despre care se poate spune că este complementara (inversa)
afirmaţiei şi anume, negaţia, ca în enunţul:

(7) Insectele nu sunt patrupede.

Forma logică specifică gândului exprimat de (7), căreia îi corespunde formula:

S nu este P

se va numi propoziţie categorică negativă.

Până acum, am identificat două tipuri de forme logice: noţiuni şi propoziţii categorice
(afirmative şi, respectiv, negative). În fapt, există o imensă varietate de forme logice mai
mult sau mai puţin diferite una de alta, care însă pot fi repartizate, după complexitatea lor,
în trei mari grupe (clase): noţiuni (sau termeni), propoziţii, şi inferenţe.
Comparativ cu noţiunile şi cu propoziţiile, inferenţele sunt formele logice cele mai
complexe, deoarece, prin intermediul lor, o anume propoziţie, numită concluzie, este
derivată din una sau mai multe alte propoziţii, numite premise; despre o inferenţă se poate
spune, de asemenea, că ne permite să justificăm (să întemeiem) concluzia pe baza
premiselor.
La rândul lor, inferenţele cunosc o mare diversitate, dar ele pot fi grupate în două mari
clase şi anume, inferenţe deductive, de pildă inferenţa:

Alunecarea corpurilor solide produce căldură

9
 Anumite blocuri de gheaţă alunecă unele peste altele
-------------------------------------------------------
Anumite blocuri de gheaţă produc căldură
şi, respectiv, inferenţe inductive, de exemplu inferenţa:
Caprele sunt erbivore
Cerbii sunt erbivore
Gazelele sunt erbivore
Vacile sunt erbivore
Caprele, cerbii, gazelele şi vacile sunt cornute
--------------------------------------------------
Toate animalele cornute sunt erbivore

O trăsătură comună a felului în care au fost prezentate aici aceste prime exemple de
inferenţă este aceea că, în ambele cazuri, concluzia este scrisă sub o linie (asemănător
rezultatului unei adunări) deasupra căreia sunt rânduite premisele din care ea a fost
obtinută; tocmai de aceea, această linie poate fi citită: „deci ...”, „prin urmare ...,” „rezultă
că ...” etc. Pe de altă parte însă, din analiza acestor două exemple de inferenţă putem
desprinde una dintre cele mai importante deosebiri între inferenţele deductive şi cele
inductive: în timp ce într-o inferenţă deductivă concluzia nu depăşeşte, sub aspectul
gradului său de generalitate, premisele din care ea a fost derivată, într-o inferenţă inductivă
situaţia este exact inversă, pentru că, de această dată, concluzia spune mai mult (este mai
generală) decât premisele din care ea a fost obţinută (dacă premisele vorbesc despre câteva
animale cornute, concluzia vorbeşte despre toate animalele cornute).

D. Principiile logice

Fiecare dintre proprietăţile unei forme sau operaţii logice de a cărei respectare
depinde, în înţelesul deja precizat, siguranţa adevărului poate fi gândită ca lege de
raţionare şi, drept urmare, nesfârşita varietate a formelor şi a operaţiilor logice proprii
gândirii umane are ca efect necesar existenţa unei nesfârşite varietăţi de legi de raţionare.
Patru dintre acestea – identitatea, non-contradicţia, terţul exclus şi raţiunea suficientă –
cunoscute şi sub denumirea de principii logice, au un caracter fundamental în raport cu
toate celelalte, deoarece toate celelalte legi de raţionare ar putea fi gândite drept cazuri
speciale (aplicaţii) ale acestora patru.
Trebuie reţinut faptul că în formularea principiilor logice apar cu rol fundamental
expresiile „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”, numite şi coordonatele logicii formale.

1. Principiul identităţii. Acest principiu, ca şi celelalte trei de altfel, are mai întâi un
corespondent ontologic, adică unul care se referă la modul în care există obiectele şi
fenomenele din lumea înconjurătoare. Astfel, orice obiect, indiferent dacă este de natură
fizică (plantă, animal, element chimic etc.) sau de natură ideală (formă logică, număr,
figură geometrică etc.), are anumite însuşiri care, dincolo de orice asemănări cu unul sau
mai multe alte obiecte, fac până la urmă ca el să fie tocmai ceea ce este de fapt: un anumit
obiect, cu o individualitate proprie, inconfundabil cu orice alt obiect. De aceea, sun raport
ontologic, principiul identităţii spune că, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice obiect
este identic cu el însuşi. Simbolic, acest lucru poate fi exprimat prin formula:

A = id A

10
care va fi citită, tocmai în sensul menţionat, „A este identic cu A”, cu precizarea că, dacă A
şi B reprezintă obiecte distincte, oricâte asemănări ar exista între ele, în nici un caz nu se
poate susţine că:

A = id B.

Singura posibilitate de acceptare a acestei formule ar fi aceea ca A şi B să fie nume

diferite ale aceluiaşi obiect (de pildă, Tudor Arghezi şi Ion N. Teodorescu sunt nume
diferite ale aceleiaşi persoane), dar şi în acest caz, a spune A este identic cu B înseamnă
doar atât: indiferent de numele folosit, fie A, fie B, este vorba de exact aceeaşi persoană
(acelaşi obiect).
Sub raport logic, principiul identităţii poate fi formulat atât cu privire la termeni, cât şi
cu privire la propoziţii. Cu privire la termeni, el spune că, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, orice termen este identic cu el însuşi. Adică, pe parcursul unui proces de cunoaştere
sau de gândire, un termen îşi păstrează acelaşi conţinut şi aceeaşi sferă, sau, altfel spus, el
nu-şi modifică semnificaţia. Iar cu privire la propoziţii, el spune: în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, o propoziţie îşi păstrează valoarea de adevăr.
Principala cerinţă impusă de principiul identităţii este aceea ca în orice discuţie sau
argumentare (demonstraţie), oricare dintre formele logice, ideile, cuvintele etc. folosite în
respectiva discuţie sau argumentare nu trebuie să-şi modifice trăsăturile, conţinutul,
valoarea, înţelesul, sistemul de referinţă etc. O eventuală încălcare a principiului identităţii
este sursă de confuzii, de ambiguitate, nesiguranţă, şi favorizează chiar obţinerea unei
concluzii false din premise sigur adevărate, ca în următorul exemplu de inferenţă:

Şoarecele roade hârtia

Şoarecele este un substantiv
--------------------------------
Un substantiv roade hârtia

în care cuvântul „şoarece” şi-a modificat, evident, şi înţelesul, şi sistemul de referinţă: dacă
în prima premisă acest cuvânt este numele unui animal, deci este considerat în sistemul de
referinţă gândire-realitate, în cea de-a doua premisă acest cuvânt stă pentru el însuşi (acum,
afirmaţia se referă chiar la el) şi, deci, acum sistemul de referinţă în care este luat coincide
cu vocabularul limbii române.
Să mai notăm că, în cazul în care un obiect oarecare A se află în schimbare, el
continuă să rămână identic cu sine în sensul că tocmai A este cel care suportă acea
schimbare: de-a lungul vieţii sale, un om trece prin diferite stadii de vârstă (copil,
adolescent, tânăr, matur, bătrân), fără a înceta de a fi el însuşi, adică tocmai acel om care
trece, într-un fel specific lui, prin diferite etape de vârstă. Pe de altă parte, nefiind excluse
situaţiile în care nu cunoaştem suficient înţelesul cuvintelor sau valoarea de adevăr a
propoziţiilor pe care le folosim, principiul identităţii ne cere în astfel de situaţii fie să ne
completăm cunoştinţele, fie să precizăm în ce sens, respectiv cu ce valoare, folosim
cuvintele şi propoziţiile în cauză.
În acest fel, respectarea principiului identităţii conferă gândirii şi expunerilor noastre
claritate şi precizie.

2. Principiul non-contradicţiei. În varianta sa ontologică, adică cea privitoare la

existenţa obiectelor şi fenomenelor, acest principiu spune că în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, un obiect nu poate avea atât o însuşire, cât şi o altă însuşire care este incompatibilă
cu prima. Ar fi o mare greşeală să credem că ar putea exista un singur obiect căruia să-i

11
aparţină absolut orice proprietate, deoarece multe proprietăţi se exclud reciproc una pe
cealaltă, cel puţin dacă ele ar fi luate în acelaşi timp, fară a neglija nici faptul că există şi
proprietăţi care se exclud reciproc indiferent de momentul ales. Iar în varianta sa logică,
principiul spune că, în acealşi timp şi sub acelaşi raport, despre un termen subiect nu pot fi
afirmate atât un predicat, cât şi un altul care este contrar sau contradictoriu celui dintâi.
Aceasta revine la a spune că nicio propoziţie cognitivă nu poate fi în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport şi adevărată şi falsă, după cum nici un om nu poate fi în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport şi tânăr şi bătrân, la fel cum niciun copac nu poate fi şi brad şi stejar şi
niciun număr nu poate fi şi par şi impar.
Principiul non-contradicţiei îşi află punctul de plecare (de sprijin) tocmai în acest fapt
şi, pentru a desprinde cât mai clar conţinutul şi cerinţele sale, să notăm cu „x” un obiect
oarecare (propoziţie, om, copac, număr etc.) şi cu „P”, respectiv cu ,,P’”, două proprietăţi
care, dacă ar fi luate cel puţin în acelaşi timp, se exclud reciproc (de pildă, dacă x ar
reprezenta o propoziţie cognitivă, P ar reprezenta adevărul, iar P’ falsul acelei propoziţii).
Cu ajutorul acestor simboluri, putem construi două formule, dintre care prima:

P(x)
corespunde propoziţiei „x este P” (care afirmă că obiectului x îi revine proprietatea P), iar
cea de a doua:

P’(x)
corespunde propoziţiei „x este P'” (care afirmă că aceluiaşi obiect x îi revine proprietatea
P'). Având în vedere raportul existent între proprietăţile P şi P', este evident că oricare
dintre aceste două propoziţii neagă indirect ceea ce afirmă cealaltă; desigur, nu este exclus
să avem uneori de-a face cu două propoziţii care se deosebesc de cele de mai sus doar prin
aceea că una dintre ele neagă explicit ceea ce afirmă cealaltă: de exemplu, prin enunţul
„Propoziţia p nu este adevărată” se neagă explicit (evident) gândul redat de enunţul
„Propoziţia p este adevărată”.
În aceste condiţii, principiul non-contradicţiei poate fi formulat şi în următoarea
variantă: oricare două propoziţii, dintre care una afirmă, iar cealaltă neagă (implicit sau
explicit) acelaşi lucru (aceeaşi proprietate) despre acelaşi obiect, nu pot fi ambele
adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Cu ajutorul simbolurilor, avem:

~(P(x) & P'(x))

care se citeşte: “nu sunt simultan adevărate şi P(x) şi P’(x)”.

Nerespectarea principiului non-contradicţiei duce imediat la apariţia unei contradicţii
logice, cu alte cuvinte, a ideii că ar exista aievea un obiect căruia să-i revină, în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport, două proprietăţi care se exclud reciproc, de exemplu, un număr
care ar fi, deopotrivă, şi par şi impar, sau o propoziţie cognitivă care să poată fi în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport şi adevărată şi falsă. Prezenţa unei contradicţii logice blochează
însă orice posibilitate de a mai separa adevărul de fals: despre un număr care este, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport, şi par şi impar, se poate afirma orice, chiar ceva absurd,
pentru că nu vom găsi niciun astfel de număr pentru a arăta că el nu este aşa cum se spune
că este. Iar din conjuncţia unei propoziţii cu negaţia ei, conjuncţie care este întotdeauna
falsă, se poate deduce orice (nu numai atât adevărul cât şi falsul, dar orice propoziţie
absurdă).
Respectarea acestui principiu asigură coerenţa gândirii, capacitatea ei de a putea
diferenţia între adevăr şi fals, şi are o mare importanţă pentru întregul nostru efort de

12
cunoaştere. Pe de o parte, dacă într-o explicaţie sau demonstraţie s-a strecurat (s-a produs)
o contradicţie logică şi aceasta nu poate fi eliminată, acea explicaţie sau demonstraţie îşi
pierde orice valoare. Pe de altă parte, principiul non-contradicţiei este necesar în realizarea
demonstraţiei prin reducere la absurd.

3. Principiul terţului exclus. Puşi în situaţia de a argumenta ceva (de exemplu, că

suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°), sau de a explica ceva cuiva (de
exemplu, cum poate fi corect folosit în limba română cuvântul „literatură”), va fi de-a
dreptul imposibil să realizăm ceea ce ne-am propus cu ajutorul unei singure propoziţii; cu
alte cuvinte, pentru a realiza ceea ce ne-am propus, vom fi obligaţi să folosim două sau mai
multe propoziţii care se sprijină reciproc, se completează una pe alta, cooperează, deoarece
numai în acest fel putem obţine rezultatul dorit şi tocmai de aceea putem susţine că acele
propoziţii formează – din perspectiva scopului pentru care ele au fost combinate – un
anumit sistem (grup) de propoziţii. Desigur, dacă n-am avea decât de exemplificat ceva,
sau de dat o simplă indicaţie, nu sunt excluse situaţiile în care putem realiza ceea ce avem
de făcut cu ajutorul unei singure propoziţii, de pildă: „Acesta este un măr ionatan”,
respectiv, „Cartea este în servietă”.
În varianta sa ontologică, principiul terţului exclus spune că, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, un obiect sau există, sau nu există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau are o
anumită proprietate, sau n-o are, a treia posibilitate fiind exclusă. Iar în varianta sa logică,
principiul terţului exclus spune că, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, o propoziţie sau are
sau nu are o anumită valoare, sau este adevărată, sau este falsă, a treia posibilitate fiind
exclusă. Cu alte cuvinte, pentru orice propoziţie cognitivă nu există decât două posibilităţi:
sau este acceptată, sau nu este acceptată într-un anumit sistem de propoziţii, o a treia
posibilitate fiind exclusă (terţul este exclus); folosind semnele „├" în locul cuvântului
„acceptat", „~├" în locul cuvântului „neacceptat" şi „v" (care se citeşte „sau..., sau...")
pentru disjuncţie, aceeaşi idee poate fi redată mai simplu prin formula:

├ p v ~├ p

în care p reprezintă o propoziţie oarecare şi care se citeşte: „sau este acceptat p, sau nu este
acceptat p”.
Pentru o corectă înţelegere şi valorificare a principiului terţului exclus, sunt necesare
trei precizări suplimentare. Mai întâi, formulele „p” şi „~p” nu sunt echivalente, adică,
neacceptarea lui p într-o situaţie dată (într-un anumit sistem de propoziţii) nu înseamnă că
în acea situaţie este automat acceptată negaţia lui p, (adică, ~p): de exemplu, în
demonstraţiile geometrice nu întîlnim nici propoziţia (2) şi nici propoziţia (7) de mai sus,
unde (7) este negaţia explicită a lui (2). În al doilea rând, principiul terţului exclus nu
trebuie confundat cu principiul bivalentei, după care, orice propoziţie este sau adevărată,
sau falsă. Cu referire la valorile de adevăr proprii propoziţiilor cognitive, terţul exclus se
formulează: oricare ar fi propoziţia, ea are sau nu o anumită valoare de adevăr. În al treilea
rând, principiul terţului exclus nu interzice ca o anumită propoziţie să fie simultan
acceptată în mai mult decât un singur sistem de propoziţii; ceea ce contravine principiului
terţului exclus este ca, “în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”, adică, relativ la un anumit
sistem de propoziţii, unei propoziţii oarecare să-i corespundă ambele posibilităţi – şi
acceptarea, şi neacceptarea – sau niciuna dintre aceste posibilităţi.
Tocmai de aceea, respectarea principiului terţului exclus asigură consecvenţa în
gândire, rigoarea demonstraţiilor (argumentelor); printre altele, luat împreună cu principiul
non-contradicţiei, principiul terţului exclus fundamentează demonstraţia prin reducere la
absurd, procedură larg folosită nu doar în matematică.

13
 4. Principiul raţiunii suficiente. Principala condiţie impusă de principiul raţiunii
suficiente este aceea de a nu accepta, respectiv, de a nu respinge o propoziţie decât dacă
dispunem de un temei capabil să justifice acceptarea, respectiv respingerea acelei
propoziţii; de altfel, în denumirea acestui principiu, cuvintele „raţiune suficientă” au
tocmai acest înţeles, de „temei satisfacător”.
Mai exact, pentru a susţine o anumită idee (opinie, părere etc.) sau pentru a o respinge,
putem recurge la mai multe feluri de temeiuri, nu toate însă logic corecte (acceptabile):

(a) necesare, dar nu şi suficiente

(b) suficiente, dar nu şi necesare
(c) necesare şi suficicnte
(d) nici necesare şi nici suficiente

Să presupunem că avem două propoziţii, p şi q, astfel încât p este folosită pentru

justificarea lui q; dacă p este temei necesar pentru q, înscamnă că fară adevărul lui p nu se
poate dovedi adevărul lui q, iar dacă p este temei suficient pentru q înseamnă că, admiţând
adcvărul lui p, devine imposibil ca q să nu fie adevărată. Drept exemplu, să comparăm
propoziţiile:

(8) Eminescu şi Creangă au fost contcmporani

(9) Emincscu şi Creangă au fost prieteni

Dacă p = (8), iar q = (9), putem spune că p este un temei necesar, dar nu şi suficient
pentru q: fără a fi fost contemporani, era imposibil ca Eminescu şi Creangă să fi fost
prieteni, dar, fiind contemporani, nu era exclus să nu fie prieteni. În schimb, dacă inversăm
rolurile lui p şi q (p = (9). iar q = (8)), putem susţine că p este un temei suficient, dar nu şi
necesar, pentru q: din moment ce Emincscu şi Creangă au fost prieteni, este de la sine
înţeles că ei au fost contemporani. În acest caz, spunem însă că p nu este, totodată, şi temei
necesar pentru q în sensul că Eminescu şi Creangă puteau fi contemporani chiar dacă nu se
cunoşteau (nu este neapărat necesar să fi fost prieteni pentru a fi fost contemporani). Pe de
altă parte, dacă vom compara propoziţiile:

(10) Triunghiul A este echilateral

(11) Triunghiul A are toate unghiurile egale
putem susţine că oricare dintre ele este pentru cealaltă, deopotrivă, un temei necesar şi
suficient. În sfârşit, comparând propoziţiile:

(12) L. Rebreanu a fost contemporan cu răscoala din 1907

(13) L. Rebreanu este autorul romanului „Răscoala”
putem susţine că oricare dintre ele este pentru cealaltă un temei care nu este nici nccesar şi
nici suficient.
Principiul raţiunii suficiente admite drept corecte doar temeiurile suficiente, dar nu şi
necesare, caz în care relaţia dintre p şi q are următoarea formulare exactă:
Dacă p, atunci q
şi pe acelea care sunt, deopotrivă, şi necesare şi suficiente, caz în care aceeaşi relaţie are
însă următoarea formulare exactă:
Dacă şi numai dacă p, atunci q.
Cu alte cuvinte, principiul raţiunii suficiente exclude ca fiind logic incorecte

14
(inacceptabile) două feluri de temeiuri: cele care, deşi sunt necesare, nu sunt totuşi şi
suficiente, ca şi pe acelea care nu sunt nici necesare şi nici suficiente, cu precizarea că
acestea din urmă ar putea fi total excluse din categoria temeiurilor. În acest fel, respectarea
principiului raţiunii suficiente asigură afirmaţiilor şi negaţiilor noastre un caracter
înlemeiat, fundamentat, ceea ce reprezintă o însuşire de bază a gândirii şi a acţiunii
raţionale, ştiinţifice.

E. Corectitudinea logică

Numită şi validitate, corectitudinea logică este proprietatea acelor operaţii sau forme
logice care, prin construcţia lor, prin felul în care sunt folosite în activitatea gândirii (în
argumentare), respectă integral legile de raţionare. Cele patru principii logice – al
identităţii, al non-contradicţiei, al terţului exclus şi al raţiunii suficiente – se presupun
reciproc, se completează unul pe celălalt; de aceea, nu este posibil ca unul singur să fie
respectat, în timp ce toate celelalte sunt nesocotite, după cum nerespectarea unuia dintre
ele duce, într-un fel sau altul, la nerespectarea celorlalte. Prin urmare, spunem că o anumită
formă logică este corectă (validă) numai dacă ea respectă toate cerinţele impuse de legile
de raţionare; în schimb, dacă o anume formă logică nesocoteşte cel puţin una dintre aceste
cerinţe (condiţii), ea va fi logic incorectă (nevalidă).
Datorită relaţiilor (legăturilor) existente între corectitudinea logică şi adevăr, studiul
legilor de raţionare şi al formelor logice are mare însemnătate. Pentru a descoperi aceste
legături, vom lua două exemple de inferenţă deductivă, dintre care primul se prezintă
astfel:
Unii elevi sunt sportivi Unii S sunt P
--------------------------- ----------------
Unii sportivi sunt elevi Unii P sunt S

şi unde. schema din dreapta, numită schemă de inferenţă, redă forma logică a acestei
inferenţe şi ne dezvăluie faptul că, în acest caz, concluzia rezultă dintr-o singură premisă
printr-o simplă inversare a termenilor (a rolului ce revine celor două noţiuni care intră în
construcţia premisei); să mai reţinem că ambele propoziţii – şi premisa şi concluzia – sunt
în acest caz adevărate, deşi acest lucru nu ne spune nimic, cum se va vedea, despre
corectitudinea acestei inferenţe.
Pentru a verifica corectitudinea logică a acestei inferenţe, să considerăm că literele S şi
P desemnează clase (mulţimi). S = mulţimea elevilor, iar P = mulţimea sportivilor – pe
care le vom reprezenta prin cercuri; sensul premisei va fi destul de bine redat de diagrama
de mai jos, în care porţiunea haşurată arată clar cine este aici (la nivelul premisei) obiectul
gândirii. Dacă procedăm la fel şi cu concluzia, vom ajunge la exact acelaşi rezultat (aceeaşi
diagramă), ceea ce înseamnă că în această inferenţă obiectul gândirii rămâne acelaşi, cu
toate că termenii şi-au inversat rolurile. Cu alte cuvinte, inferenţa analizată respectă
cerinţele principiului idcntităţii şi, deci, ea este logic corectă (validă).

15
 Iată acum şi cel de-al doilea excmplu de inferenţă în care operăm tot cu propoziţii
adevărate, dar care sunt negative:

Unii elevi nu sunt sportivi Unii S nu sunt P

------------------------------- -------------------
Unii sportivi nu sunt elevi Unii P nu sunt S

Folosind aceeaşi metodă pentru a stabili dacă şi această a doua inferenţă este sau nu
logic corectă, vom obţine diagrama de mai jos, din care reiese destul de clar că, de această
dată, în trecerea de la premisă la concluzie, obiectul gândirii s-a schimbat: în timp ce
premisa se referă la elevii care nu sunt sportivi, concluzia se referă la sportivii care nu sunt
elevi, ceea ce înseamnă că această a doua inferenţă nu este logic corectă, deoarece se
încalcă astfel cerinţele principiului identităţii.

Faptul că am operat în ambele exemple – primul, de inferenţă validă, al doilea, de

inferenţă nevalidă – exclusiv cu propoziţii adevărate ne conduce la o primă concluzie
priviloare la raportul dintre corectitudinea logică şi adevăr:

(1) Corectitudinea logică este independentă (nu depinde în nici un fel) de adevărul
propoziţiilor cu care operăm pe plan mental.

Pe de altă parte, dacă revenim la schemele de inferenţă care exprimă forma logică a
celor două exemple de inferenţă şi vom înlocui literele (simbolurile) S şi P în aşa fel încât
formula premisei – „Unii S sunt P”, respectiv, „Unii S nu sunt P” – să se transforme în
ambele cazuri în propoziţii adevărate, vom constata că în primul caz (inferenţă corectă)
concluzia va deveni inevitabil tot o propoziţie adevărată, ceea ce însă nu se mai întâmplă
totdeauna şi în cel de-al doilea caz (inferenţă incorectă); de exemplu, pentru S = oameni şi
P = sportivi; premisa, adică propoziţia „Unii oameni nu sunt sportivi”, este adevărată, în
timp ce concluzia, adică propoziţia „Unii sportivi nu sunt oameni”, este sigur falsă. De aici
rezultă o a doua concluzie referitoare la raportul dintre corectitudinea logică şi adevăr:

(2)Adevărul depinde cu necesitate de corectitudinea logică

sau, cu alte cuvinte, corectitudinea logică este un temei necesar al adevărului. Dar, din
moment ce într-o inferenţă corectă putem opera nu numai cu propozitii adevărate, ca mai
sus, ci şi exclusiv cu propoziţii false, iată un exemplu de acest fel:

Unele insecte sunt patrupede

-----------------------------------
Unele patrupede sunt insecte

16
reiese că, deşi corectitudinea logică este un temei necesar, ea nu este totuşi un temei
suficient al adevărului; cu alte cuvinte, putem raţiona logic corect, fără a fi însă siguri că
vom ajunge la concluzii adevărate. Siguranţa adevărului unei concluzii depinde de două
condiţii:

(a) Condiţia logică (formală): Operaţiile şi formele logice trebuie să fie logic corecte
(valide);
(b) Condiţia materială: Premisele (ideile) de la care plecăm să fie toate propoziţii
adevărate.

Luată separat, oricare dintre aceste condiţii este doar un temei necesar, nu însă şi
suficient, al adevărului; considerate împreună, aceste două condiţii reprezintă un temei,
deopotrivă, şi necesar şi suficient pentru siguranţa adevărului unei concluzii.

F. Importanţa elementelor de logică pentru

cunoaştere, comunicare şi argumentare

Problematica prezentată în continuare nu va merge pe firul istoric al dezvoltării logicii.

Vom sistematiza elemente de logică utile în activitatea de cunoaştere şi în cea de
comunicare cu ceilalţi. Vor predomina elementele de logică neformală, în sensul că vom
sugera cum anume poate fi folosită logica pentru a identifica, analiza şi evalua argumente,
distincţii, concepte sau ipoteze, aşa cum apar ele în contextele obişnuite ale comunicării
noastre, orale sau scrise. În fapt, vom introduce elementele de logică formală pentru a sluji
unor scopuri argumentative, de analiză şi evaluare a diferitelor situaţii particulare pe care le
întâlnim atunci când comunicăm cu cineva sau când ne străduim să cunoaştem ceva. Ne
vom ocupa de argumentare şi de elementele ei, de schemele de raţionare argumentativă cel
mai des folosite, de detectarea erorilor tipice, pe care le putem întâlni la orice pas, în orice
disciplină.
Cunoaşterea unor elemente de logică este importantă şi pentru a ne dezvolta
dimensiunea critică a gândirii. Atunci când citim ceva sau ascultăm o persoană vorbind,
prima tendinţă este de a căuta să înţelegem ceea ce ni se comunică, ce informaţie ni se
transmite. Importantă în înţelegerea informaţiei este şi forma în care este transmisă, adică
felul în care este prezentată. Această formă poate fi adecvată, corectă şi în sprijinul
înţelegerii noastre sau, dimpotrivă, ar putea să ne împiedice să înţelegem ceea ce ni se
spune.
De multe ori dăm vina pe noi, considerând că nu suntem capabili să pricepem sau că
persoana care ne vorbeşte este prea inteligentă în raport cu noi. De cele mai multe ori
lucrurile nu stau chiar aşa. Cauza pentru care nu înţelegem ceea ce ni se spune este că
prezentarea nu foloseşte termeni bine definiţi, că ordinea prezentării nu este cea mai
potrivită sau că argumentele prezentate sunt incomplete ori neadecvate. În asemenea
situaţii, logica ne foloseşte pentru a rearanja informaţia şi pentru a analiza argumentele
aduse în sprijinul ideilor susţinute. Cu ajutorul logicii, putem critica sau respinge o
argumentare, putem învăţa să analizăm şi să construim argumentări valide. Putem respinge
demersuri care se pretind argumentative, demonstrând că nu argumentează nimic, ci
încearcă să ne pună în situaţia de a crede ceea ce ni se spune fără demonstraţii.
Să luăm un exemplu. Ne amintim cu toţii de fenomenul obişnuit al mareelor. La
intervale de timp egale, nivelul apei mării creşte. Se produce fluxul. După câteva ore, apa
se retrage. Se produce refluxul. Aceasta este ceea ce am putea vedea direct. Explicaţia
fenomenului o căutăm în vreo carte sau întrebăm pe cineva. Nu înţelegem de ce înaintează
apa. Luând un manual de geografie, aflăm că mareele sunt definite ca mişcări periodice ale

17
apelor mărilor şi oceanelor, cauzate de forţa de atracţie pe care Luna şi Soarele o exercită
asupra Pământului. Drept explicaţie a acestui fenomen ni se spune că: „Toate corpurile se
atrag între ele. Din această cauză, în timpul mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei
sale, partea care este îndreptată către Lună se bombează, fiind atrasă către aceasta”. Şi mai
departe: „Văzut de pe uscat, acest fenomen dă impresia de creştere a nivelului oceanului
(de înaintare a oceanului)”. Pentru a pricepe mai bine, ni se dă şi un desen în care sunt
prezentate poziţiile dintre Pământ, Soare şi Lună.

Ce întrebări logice ne putem pune în legătură cu această argumentare? Un prim fel de

întrebări se referă la conţinutul argumentării. Iată câteva:

• Cum se manifestă amintita influenţă a Soarelui?

• De ce, dacă se bombează partea care se află spre Lună, desenul ne arată că se
bombează şi partea opusă Lunii?
• Cum este posibil ca forţa de atracţie a Lunii să determine reacţii opuse, să atragă pe
partea Pământului dinspre ea şi să împingă pe partea Pământului opusă ei ?
• De ce când mergem la mare (la Marea Neagră) nu observăm nici o modificare,
aparentă sau nu, a nivelului apei mării?
• De ce se spune „dă impresia”, din moment ce apa chiar înaintează?

Putem pune şi alte feluri de întrebări, despre structura argumentării:

a. Este ea necontradictorie ? Într-adevăr, se observă că se admite despre aceeaşi cauză,

forţa de atracţie a Lunii, că determină fenomene opuse: Luna atrage Pământul, dar îl şi
„împinge” pe partea opusă a acestuia;
b. Este ea o argumentare completă? Ne oferă toate datele necesare ca să înţelegem
fenomenul ?

Cel puţin o presupoziţie ar fi trebuit exprimată în mod explicit, anume ideea că

Pământul este acoperit integral de apă (oceanul planetar). Acceptând-o, vom înţelege mai
uşor atât fenomenul, cât şi „abaterile” realităţii de la teoria noastră.
În funcţie de poziţia Soarelui faţă de Lună şi Pământ, forţa mareelor creşte, atunci
când Luna şi Soarele îşi corelează forţa de atracţie, sau scade, atunci când Soarele
echilibrează forţa de atracţie a Lunii. S-ar putea adăuga faptul că deşi Soarele este mult mai
mare decât Luna (şi ne-am aştepta ca forta lui să fie mai mare), totuşi Luna este cea care
generează mareele, fiind mai aproape de Pământ. Spunem aşadar că Luna determină
fenomenul, iar despre Soare că influenţează amplitudinea manifestărilor lui.

Am insistat mai mult asupra exemplului pentru a înţelege mai bine importanţa logicii
în cunoaştere şi argumentare.
În tabelul de mai jos, vom sugera câteva motive în acest sens (se pot adăuga şi altele):

Cu ajutorul logicii putem:

1. Să ne dăm seama când o argumentare nu este corectă şi să arătăm de ce considerăm
astfel.
2. Să respingem asocieri de propoziţii, atunci când ele ne sunt prezentate drept
explicaţii, dacă nu sunt argumentări.
3. Să nu ne lăsăm înşelaţi şi convinşi de pseudo-argumente într-o discuţie.
4. Să folosim conştient operaţii logice în sprijinul ideilor pe care vrem să le susţinem.
5. Să organizăm informaţii folosind criterii clare, astfel încât să ne descurcăm mai uşor
atunci când avem de învăţat.

18
 6. Să despărţim forma logică de conţinuturile informaţionale şi să judecăm gradul de
adecvare a formei la conţinut.
7. Să detectăm erori logice atât acolo unde informaţia este neclar prezentată, cât şi
acolo unde este foarte clar expusă.
8. Să avem mai multă încredere în propria noastră judecată şi să putem spune clar ce
anume nu înţelegem şi, eventual, de ce.
9. Să gândim clar, adică să formulăm gânduri clare şi să le legăm cu claritate unele de
altele.
10. Să avansăm mai uşor în cunoaştere, putând să formulăm cerinţe logice atât celor
care ne prezintă domenii ştiinţifice de studiu, cât şi oricărei persoane care ne comunică
ceva: cei din presa vorbită sau scrisă, prieteni sau colegi.

19
 II. LOGICA TERMENILOR

În acest capitol vom oferi câteva elemente de logică formală, cu scopul de a asigura
cadrul necesar de analiză a argumentării. Vom vedea pe rând cum se pot defini şi clasifica
termenii, în ce raporturi stau şi cum se combină ei în propoziţii categorice. Capitolul se va
încheia cu un studiu al propoziţiilor compuse şi al raţionamentelor, pregătindu-se astfel
terenul pentru studiul mai amănunţit al argumentării. Lucrurile pe care le veţi afla aici vă
vor asigura baza de analiză şi formulare a unei argumentări, punându-vă la dispoziţie
instrumentele logice pentru analiza activităţilor umane cele mai specifice: comunicarea şi
gândirea.

A. Termenii

1. Caracterizare generală

Termenul este folosit adeseori ca însemnând fie „cuvânt”, fie „noţiune”, fie „obiect”,
în expresii de genul „termen medical”, de exemplu; trebuie să înţelegem că „termen” stă
pentru componenta sa lingvistică, expresia ca atare citindu-se „cuvânt care face parte din
vocabularul medicinii”. Sau, printr-o expresie de tipul „termen impar”, ce poate apărea
într-un anumit context matematic, trebuie înţeles că „termen” vizează o anumită clasă de
obiecte matematice, respectiv numerele impare. Aici termen este confundat cu „noţiunea”
sau „conceptul” de număr impar, adică ceea ce se înţelege prin „număr nedivizibil cu 2”.
Tot într-un context matematic, într-o formulare de tipul „valoarea funcţiei este un termen
real pozitiv”, prin „termen” trebuie să se înţeleagă „număr”, respectiv, în acest context, „un
număr real pozitiv”, care este un obiect matematic ideal.
Toate aceste moduri de utilizare a „termenului” ne indică faptul că

a) un termen are o anumită expresie lingvistică;

b) exprimă un anumit conţinut sau înţeles;
c) se aplică anumitor obiecte, adică are o sferă.

Astfel putem preciza acum că un termen are trei componente logico-semantice:

• „cuvântul” sau componenta lingvistică;
• „noţiunea” sau componenta cognitivă;
• „obiectul” sau componenta ontologică.

Un termen este un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte care exprimă o noţiune şi care
se referă la unul sau mai multe obiecte, reale sau ideale.
Prin modul în care un termen este utilizat şi în funcţie de contextul respectiv, prin
„termen” vom înţelege una dintre componentele precizate mai înainte. În planul limbajului,
unui termen îi corespunde expresia lingvistică a acestuia, şi anume cuvântul ca atare. În
plan mental, termenul are un anumit sens, adică ceea ce se înţelege prin „concept” sau
„noţiune”. În plannl realităţii, termenul desemnează un anumit obiect sau o clasă de
obiecte, care reprezintă „referinţa” termenului m cauza.
Orice termen are două componente sau dimensiuni importante: conţinutul sau

20
intensiunea, şi sfera sau extensiunea.
Intensinnea unui termen este formată din ansamblul de proprietăţi care alcătuiesc
noţiunea exprimată de termenul respectiv, reprezentând „înţelesul” acelui termen, adică
noţiunea ca atare.
Extensiunea unui termen reprezintă mulţimea obiectelor la care termenul se aplică cu
sens, adică „referinţa” termenului.
Vom spune că obiectele care alcătuiesc „extensiunea” unui termen sunt desemnate sau
denotate de termenul respectiv. Proprietăţile care alcătuiesc „intensiunea” unui termen sunt
conotate de acel termen. Acest raport fundamental intensiune-extensiune poate fi regăsit în
diferite contexte logice sub mai multe denumiri. Astfel de perechi echivalente raportului
mai sus menţionat sunt:

2. Raportul intensiune-extensiune

Dacă un termen T1 include din punct de vedere intensional un alt termen T2 atunci din
punct de vedere extensional T1 este inclus în T2, reciproca fiind de asemenea adevărată.
Altfel spus, dacă Int(T2) ⊂ Int(T1), atunci Ext(T1) ⊂ Ext(T2), şi invers. Genul include
specia în extensiune, iar specia include caracteristicile genului în intensiunea sa. Acest fapt
reprezintă „legea variaţiei inverse a extensiunii în relaţie cu intensiunea”: mărimea
extensiunii variază invers cu mărimea intensiunii. Dacă mărim extensiunea unei termen,
intensiunea acestuia va scădea, şi invers. De exemplu, în cazul seriei „animal-animal
domestic-animal domestic de tracţiune” putem spune că intensiunea termenului este în
creştere, caracterizarea acestuia dobândind noi determinaţii, în timp ce extensiunea sa este
în scădere. Termenul „animal” desemnează mai mulţi indivizi decât cel de „animal
domestic”, care la rândul său desemnează mai mulţi decât „animal domestic de tracţiune”,
dar intensiunea termenului „animal” este mai mică decât intensiunea termenului „animal
domestic”, care la rândul ei este mai mică decât a termenului „animal domestic de
tractiune”.

3. Clasificarea termenilor
Termenii pot fi clasificaţi atât din punct de vedere extensional, cât şi intensional.
Operaţia de clasificare a termenilor îşi va dovedi utilitatea în studiul ulterior al
propoziţiilor categorice şi al argumentării.
Din punct de vedere intensional termenii vor putea fi clasificaţi în:

a). Termeni absoluţi şi termeni relativi

Spunem despre un termen că este absolut dacă exprimă proprietăţi ale unor obiecte,
putând fi înţeles în mod independent de alţi termeni. Exemple de astfel de termeni absoluţi:
animal, carte, număr, scriitor, minge.
Prin contrast, termenii relativi exprimă o relaţie ce se stabileşte între anumiţi termeni,
aceştia nemaimanifestând acea independenţă caracteristică termenilor absoluţi. Perechi de
astfel de termeni relativi sunt: părinte-copil, soţ-soţie, gen-specie, bun-rău, rece-cald, legal-

21
ilegal ş.a.

b). Termeni pozitivi şi termeni negativi

Un termen poate fi caracterizat drept pozitiv sau negativ în funcţie de faptul dacă
acesta indică prezenţa sau absenţa unei proprietăţi. Exemple de termeni pozitivi: coerent,
prietenos, moral etc.; prin diferite procedee lingvistice (de exemplu printr-o prefixare
negativă de genul a-, anti-, ne-, non-, in-), aceştia pot fi transformaţi în termeni negativi:
incoerent, neprietenos, imoral.

c). Termeni simpli şi termeni compuşi

În funcţie de posibilitatea logică de a construi unii termeni cu ajutorul altora în cadrul
unui anumit sistem, vom spune că aceştia sunt fie simpli, fie compuşi. De exemplu, în
cadrul unei teorii, noţiunile primare sunt considerate a fi termeni simpli în cadrul acelui
sistem, iar noţiunile derivate, definite şi introduse cu ajutorul celor primare, vor constitui
termeni compuşi. Un exemplu de astfel de teorie este geometria euclidiană, unde termenii
compuşi precum „unghi drept”, „suprafaţă plană”, „unghiuri alterne interne”, „cercuri
concentrice” sunt introduşi prin intermediul unor termeni simpli precum „unghi”, „drept”,
„suprafaţă”, „plană”, „alterne”, „interne” etc.

Din punct de vedere extensional, termenii pot fi:

a). Termeni vizi şi termeni nevizi

Spunem despre un termen că este vid dacă extensiunea acestuia, clasa obiectelor
denotate de el, nu cuprinde niciun element. Dacă extensiunea cuprinde cel puţin un
element, termenul va fi considerat drept nevid. Exemple de termeni vizi: „împăratul
Statelor Unite”, „cvadratura cercului”, „cel mai mare număr natural”, „Zeus” etc. Astfel de
termeni nu desemnează niciun obiect real.

b). Termeni singulari şi termeni generali

În funcţie de numărul de elemente care intră în extensiunea unui termen, acesta poate
fi caracterizat ca individual sau general. Termenii individuali sunt aceia care desemnează
obiecte singulare, extensiunea lor având un singur element. Astfel de termeni sunt numele
proprii: Titu Maiorescu, Europa, Polul Nord etc., sau expresii de tipul: „satelitul natural al
Pământului”, „sistemul nostru solar”, „profesorul de filozofie al lui Alexandru Macedon”
(Aristotel). Exemple de termeni generali, cei a căror extensiune cuprinde cel puţin două
elemente, sunt: „ocean”, „mamifer”, „monedă”, „preşedinte”, „cal” etc.

c). Termeni colectivi şi termeni distributivi

Ştim că un termen denotă o anumită mulţime de obiecte, adică tocmai extensiunea sa.
Dacă o proprietate ce se enunţă despre un obiect se enunţă şi despre fiecare componentă a
acestuia vom spune că termenul care desemnează obiectul respectiv este distributiv. Astfel
de termeni distributivi sunt: „mamifer”, „carte”, „elev”, „pom”. Termenii care denotă
mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se conservă prin trecerea de la întreg la parte sunt
colectivi; exemple termeni care denotă colecţii de obiecte sunt „pădure”, „armată”, „clasă”,
„echipă”. Spunând despre „clasa a IX-a B” că este gălăgioasă, nu afirmăm în fapt că orice
elev care o compune este gălăgios, deci o proprietate a întregului nu devine şi proprietate a
părţilor lui componente.

22
 d). Termeni vagi şi termeni precişi
Termenii pot fi caracterizaţi drept precişi sau vagi în funcţie de faptul dacă se poate
spune sau nu în mod univoc că un obiect aparţine extensiunii termenului respectiv. În cazul
unor temieni precum „înţelept”, „rău”, „adolescent”, „patriot” este greu să ne pronunţăm
dacă anumiţi indivizi aparţin sau nu mulţimii determinate de ei, drept care vor fi desemnaţi
ca vagi sau imprecişi. În schimb, termeni precum „triunghi”, „anorganic” sunt precişi, în
sensul că putem să ne pronunţăm în mod clar şi univoc dacă un obiect apartine extensiunii
unui astfel de termen.

4. Raporturi între termeni

Fie doi termeni X şi Y (mai departe prin „X” şi „Y” se au în vedere mulţimile de
obiecte pe care aceştia le denotă, adică extensiunile celor doi termeni). Sub aspect
extensional, adică din punctul de vedere al sferelor lor, putem avea două tipuri de raporturi
între termeni: de concordanţă sau de opoziţie. Raporturile dintre termeni pot fi reprezentate
prin aşa-numitele diagrame de tip Euler.
1. Raportul de concordanţă presupune că mulţimile de obiecte denotate de cei doi
termeni trebuie să aibă în comun cel puţin un element (X ∩ Y ≠ Ø). Să vedem mai pe larg
ce presupune acest lucru şi de câte feluri poate fi acest raport:
a) Raport de identitate (X = Y / X ⊆ Y şi Y ⊆ X). Acest tip de raport se stabileşte
între doi termeni atunci când extensiunile acestora coincid, altfel spus, când cei doi termeni
se aplică aceloraşi obiecte. Exemple sunt termenii ce exprimă sinonimii perfecte, de genul
„nea”, „omăt” şi „zăpadă”, sau „I. L. Caragiale” şi „autorul piesei O scrisoare pierdută”,
sau „număr impar” şi „număr nedivizibil cu 2” etc.

b) Raport de incluziune (X ⊂ Y şi Y ⊄ X). Acest tip de raport apare atunci când

extensiunea unui termen este inclusă strict în extensiunea altui termen. Raportul de
incluziune se stabileşte între termeni ca „triunghi” şi „poligon”, „poet” şi „scriitor”,
„pisică” şi „felină”, „albină” şi „insectă” etc. Trebuie remarcat că incluziunea stă la baza
relaţiei între gen şi specie, întrucât extensiunea speciei va fi întotdeauna cuprinsă în
extensiunea genului. Sub raport intensional, datorită relaţiei intensiune-extensiune,
lucrurile se inversează, astfel că intensiunea genului va fi cuprinsă în intensiunea speciei.
Totodată spunem că specia este subordonată genului, iar genul este supraordonat speciei.

c) Raport de intersectare (X ⊄ Y şi Y ⊄ X). Apare când extensiunile termenilor au

elemente comune, fără însă ca vreo extensiune să fie cuprinsă strict în cealaltă. Exemple de
termeni ce stau în astfel de raport sunt perechi de tipul: „animal amfibiu” şi „mamifer”,
„matematician” şi „ciclist”, „minge” şi „sferă” etc.

23
 2. În cazul raportului de opoziţie trebuie ca între mulţimile denotate de termenul
respectiv să nu existe niciun element comun (X ∩ Y = Ø). Acest tip de raport poate fi la
rândul său de două feluri: de contradicţie sau de contrarietate.
a) Raportul de contradicţie. Spunem că doi termeni se află în raport de contradicţie
atunci când orice obiect am alege din universul de discurs, acesta trebuie să se găsească
numai în extensiunea unuia dintre termenii în cauză. Exemple de termeni contradictorii:
organic-anorganic, unicelular-pluricelular, solubil-insolubil etc.
Alegând drept „univers de discurs” mulţimea animalelor, vom spune că perechea de
noţiuni contradictorii vertebrat-nevertebrat va acoperi în totalitate acest univers. Orice
element al acestei mulţimi, adică orice animal, se găseşte în una dintre extensiunile celor
doi termeni, şi numai în una dintre ele. Astfel, un animal este fie vertebrat, fie nevertebrat,
a treia posibilitate fiind exclusă.

b) Raportul de contrarietate. Spunem că doi tenneni se află în raport de contrarietate

atunci când, alegând un obiect dintr-un anumit univers de discurs, acesta nu aparţine
simultan extensiunilor celor doi tenneni, dar există posibilitatea să nu facă parte din nici
una dintre extensiunile celor doi termeni. Reuniunea extensiunilor celor doi termeni nu
epuizează universul de discurs. Exemple de termeni contrari: verde-albastru, munte-
câmpie, triunghi-cerc, tigru-leu etc. Raportul de contrarietate stă la baza clasificărilor
politomice.
Ca exemplu, să alegem clasa felinelor drept univers de discurs; dacă X simbolizează
subclasa leilor şi Y pe cea a tigrilor, atunci niciun animal nu va face parte atât din
extensiunea lui X, cât şi din a lui Y; dar reuniunea celor două extensiuni (suma indivizilor
celor două clase) nu epuizează universul de discurs (clasa felinelor), existând posibilitatea
a cel puţin unei a treia subclase de feline, Z, de exemplu mulţimea jaguarilor, care la rândul
ei se află în raport de contrarietate cu primele două, intersecţia celor trei subclase fiind
mulţimea vidă.

Rolul pe care îl au termenii în argumentare este foarte important. Ceea ce se are în

vedere în cazul unei argumentări este convingerea unui public în legătură cu o temă pusă în
discuţie. Alegerea şi folosirea anumitor cuvinte, cu un mai mare impact afectiv, joacă un
rol important în persuadarea publicului. Ştim că putem folosi termeni cu aceeaşi
extensiune, dar care diferă sub raport intensional. Acelaşi lucru poate fi spus în mai multe
feluri. De exemplu, la „închisoare” ne putem referi cu ajutorul unor termeni de genul
„instituţie de reabilitare socială”, indicând o poziţie favorabilă, sau prin termeni precum
„loc de tortură”, „spaţiu de exterminare”, expresii ce atestă o poziţie defavorabilă. Iată şi
alte exemple:

24
 Atitudine favorabilă Atitudine defavorabilă
(pro) (contra)

modificarea liniei frontului retragere

funcţionar public birocrat
agent de informaţii spion
privatizarea unei întreprinderi vânzarea unei întreprinderi
conducere unică şi centralizată dictatură

B. Definiţia

1. Caracterizare generală
Ne punem adesea întrebarea ce înseamnă ceva, ce reprezintă aceasta sau ce este acest
lucru. Răspunsul vine în genere sub forma unei definiţii. De exemplu, dacă ne vom întreba
ce este un cal, răspunsul dat de dicţionar va fi: „Mamifer domestic erbivor de talie mare,
caracterizat prin copita nedespicată, folosit la călărit şi tracţiune”. Această caracterizare va
concorda cu experienţa noastră de zi cu zi, având drept fundament, în acest caz, mai ales
cunoştinţele noastre generale de biologie. Se cuvine totuşi să observăm că dacă vom căuta
înţelesul acestei noţiuni în alte contexte (tehnic, sportiv), el va fi foarte diferit de cel iniţial.
Noţiunea mai teoretică de „cal-putere”, aparatul de gimnastică numit „cal” ori piesa de şah
cu acelaşi nume sunt departe de ceea ce se înţelege în mod uzual prin cal şi au foarte puţine
trăsături comune. Cu toate acestea, toate cad sub incidenţa aceluiaşi cuvânt: „cal”.
A da o definiţie nu este un lucru foarte simplu. Reiese însă din cele de mai sus că orice
definiţie, indiferent de contextul vizat şi de intenţiile ei, exprimă o relaţie între doi termeni.
Mai exact, o definiţie este alcătuită dintr-o structură tripartită în care apar următoarele
elemente:

a) definitul sau „definiendum", adică ceea ce urmărim să definim (A);

b) definitorul sau „definiens", adică termenii cu care definim (B);
c) relaţia de definire (=df).

Formula simbolică a unei definiţii este prin urmare:

A =df B
Aceasta reprezintă tocmai structura logică a unei definiţii şi se citeşte „A este prin
definiţie B", ori „prin A înţelegem, prin definiţie, B” ori „A înseamnă prin definiţie B” etc.
Astfel, dacă în locul lui A vom lua conceptul de cal menţionat mai înainte, vom obţine
definiţia acestuia:

Cal =df mamifer domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată,
folosit la călărit şi tracţiune.

Vom numi definiţie acea operaţie logică de determinare a însuşirilor unui obiect, prin
care între doi termeni, respectiv două expresii, se introduce un raport de identitate.

Trebuie remarcat faptul că definitorul („definiens”) nu reprezintă el însuşi înţelesul

definitului („definiendum”), ci doar exprimă acelaşi înţeles ca acesta. Presupunându-se că
noi ştim deja ce înseamnă definitorul, vom spune că acesta ne ajută să înţelegem sensul
definitului. În fond definitul, care exprimă acelaşi lucru ca definitorul, nu reprezintă decât o
formă mai concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă. Rolul definiţiei este în

25
bună parte acela de a ne asigura o mai uşoară şi corectă utilizare a limbajului. Este clar că
va fi mai simplu să folosim şi să manevrăm expresii de genul A, ale definitului, decât de
genul B, ale definitorului. Precizându-ne termenii prin operaţia de definire a lor, îi vom
utiliza mai corect în contextele în care i-am definit. Este ceea ce se numeşte cerinţa
univocităţii, adică fiecărui termen îi vom ataşa un singur înţeles. În ce măsură acest lucru
este posibil vom vedea în cele ce urmează.

2. Tipuri de definiţie

a). Definiţii lexicale şi definiţii stipulative

a1) Definiţia lexicală este acea definiţie ce indică felul în care este folosit un termen
într-o limbă naturală de către vorbitorii acestei limbi. Putem spune că toate definiţiile tip
dicţionar sunt lexicale. Dificultăţile majore legate de o astfel de definiţie sunt:
• termenii unei limbi naturale sunt în mod frecvent ambigui, de exemplu „broască”,
„cal”, „bancă”;
• o bună parte din cuvintele limbilor naturale sunt termeni vagi, de pildă „adolescent”,
„iubire”, „normal”, „bogat”, „calm”, „fericire”;
• în general este foarte greu să găsim un set de proprietăţi care să individualizeze
obiectul în cauză.
De exemplu:
Automobil =df autovehicul cu caroserie închisă sau deschisă, cu suspensie elastică, pe
cel puţin patru roţi pneumatice, folosit la transportul de persoane, de animale sau de
materiale (conform Dicţionarului Enciclopedic).
În urma citirii unei astfel de definiţii ne punem întrebarea dacă ea este suficientă
pentru a circumscrie ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin automobil. O căruţă ar
satisface o astfel de definiţie? Dar un cart intră în categoria a ceea se înţelege prin
automobil? Sau o maşină cu doar trei roţi, satisfăcând în rest toate caracteristicile definiţiei,
este automobil? Dacă da, în ce măsură mai este bună definiţia în cauză, iar dacă nu, de ce?
a2) O categorie diferită faţă de definiţiile lexicale sunt definiţiile stipulative. Printr-o
astfel de definiţie se prescrie modul de utilizare a unui termen, în sensul că unui cuvânt i se
ataşează un (nou) înţeles. Diferenţa majoră faţă de definiţiile lexicale, în care se stabilea
starea de facto în care sunt folosite cuvintele unei limbi naturale, este aceea că în cazul
definiţiilor stipulative se specifică starea de jure, adică modul în care vor trebui înţelese
unele cuvinte sau expresii lingvistice din momentul în care s-a dat definiţia. Astfel de
definiţii vor încerca să elimine vaguitatea unora dintre definiţiile lexicale.
Definiţiile stipulative pot fi împărţite în două mari categorii:
• cele care introduc termeni cu adevărat noi în limbaj (de exemplu, „laser”);
• cele care stipulează un înţeles nou pentru un termen mai vechi (de exempli, „fluture”,
ca stil de înot).
Trebuie precizat că anumite cuvinte ale limbii naturale, deşi astăzi au parte de definiţii
lexicale, în urma folosirii lor îndelungate, la origine au fost introduse într-o manieră stipu-
lativă. Astfel de exemple sunt termeni precum: computer, penicilină, internet etc.
Ca o trăsătură generală, definiţiile stipulative nu pot fi caracterizate drept adevărate
sau false (lucru posibil în cazul celor lexicale), tocmai datorită faptului că ele nu exprimă
felul în care folosim un termen, ci propun o nouă modalitate de a-l folosi.

b). Defîniţii extensionale şi definiţii intensionale

b1) O definiţie extensională a unui termen se obţine prin indicarea (unei liste a)
obiectelor cărora li se aplică termenul respectiv. Astfel se precizează clasa unui termen sau
extensiunea sa, adică acea mulţime de obiecte pe care le caracterizează. Există cel puţin

26
două moduri prin care pot fi indicate elementele unei mulţimi:
• direct, adică prin arătarea propriu-zisă a membrilor mulţimii;
• prin enumerare.
Astfel, vom avea două tipuri de definiţii extensionale: ostensive şi enumerative.
De pildă, putem defini automobilul drept „orice maşină de tipul Ford, Daewoo, Dacia,
Volkswagen, Renault, Fiat etc.”, sau putem oferi o astfel de definiţie arătând efectiv un
automobil. În primul caz, am avea o definiţie enumerativă, iar în cel de-al doilea, am avea
una ostensivă. În mod asemănător, termenul „ţară scandinavă” poate fi definit fie
enumerativ, drept „Danemarca, Suedia, Norvegia sau Finlanda”, fie ostensiv, indicând pe o
hartă una sau mai multe din ţările de mai sus.
b2) O definiţie intensională a unui termen se realizează prin indicarea unei proprietăţi
sau a unei mulţimi de proprietăţi pe care le au obiectele cărora li se aplică tennenul. O
astfel de definiţie este de exemplu: „Burlacul este o persoană umană de sex masculin, în
vârstă de peste 18 ani, care este necăsătorită”. De remarcat că pot fi oferite expresii diferite
care reprezintă definiţii intensionale ale aceluiaşi obiect. De exemplu, atât „Oraşul
Bucureşti este capitala României”, cât şi „Oraşul Bucureşti este cel mai populat oraş al
României” sunt definiţii intensionale ale „oraşului Bucureşti”.
Definiţiile intensionale pot să fie la rândul lor de mai multe feluri:
• Definiţiile sinonimice sunt cele în care definitorul este o noţiune sinonimă cu
definitul. De exemplu, putem spune că „nea” înseamnă zăpadă, că „a observa” înseamnă a
vedea, că „scârbă” înseamnă dezgust. Traducerea unor cuvinte dintr-o ; limbă străină se
bazează şi ea pe definirea sinonimică; de pildă, „snow” înseamnă zăpadă, „moglie”
înseamnă soţie, „Vater” înseamnă tată.
• Definiţiile operaţionale sunt acele definiţii intensionale prin care un termen, în
general teoretic, va fi introdus pe baza stabilirii unor criterii (operaţii, experimente, probe)
pe care trebuie să le satisfacă. Un exemplu poate fi noţiunea de „activitate cerebrală”: un
subiect prezintă activitate cerebrală dacă şi numai dacă, ataşându-se un electroencefalograf
subiectului în cauză, acesta indică unele variaţii.
• Definiţiile genetice fixează înţelesul unui termen precizând modul în care ia fiinţă
sau apare obiectul denotat de el. De exemplu, vom avea definiţia „deltei” drept acea formă
de relief litoral aflată în zona de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac, o mare sau un
ocean, apărută în urma procesului de acumulare a aluviunilor. Astfel de definiţii, dacă nu
reflectă procese ce au loc în realitate, în genul exemplului de mai sus (sau cele pentru:
stalactită, peşteră, munte ş.a.), ci reprezintă anumite construcţii abstracte, se mai numesc şi
constructive. Astfel sunt o serie de definiţii din matematică: prin „cerc” se înţelege acea
figură geometrică reprezentând mulţimea punctelor rezultate în urma intersecţiei unei sfere
cu un plan, ori prin „înălţime” se înţelege segmentul de dreaptă coborât perpendicular din
vârful unui poligon (sau poliedru) pe latura (sau faţa) opusă.
• Una dintre cele mai importante maniere de a defmi, susţinută încă de Aristotel, este
definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică. Altfel spus, un termen este definit oferindu-
se un gen proxim al său, adică o clasă mai largă de obiecte din care şi definitul face parte,
pentru a se indica apoi o proprietate sau mai multe proprietăţi pe care le va avea doar
subclasa obiectelor căutate de noi. Prin această proprietate sau aceste proprietăţi, adică
tocmai diferenţa specifică, se decupează subclasa obiectelor caracterizate prin definiţie de
restul obiectelor din clasa iniţială. Iată, de exemplu, o astfel de definiţie:
Omul =df animal raţional, sau
Omul =df animal înzestrat cu vorbire articulată.
În ambele cazuri avem de-a face cu o precizare iniţială a unei clase, aceea a
animalelor, adică tocmai genul proxim căutat. Caracterizările de tipul „raţional” sau
„înzestrat cu vorbire articulată” ne oferă diferenţa specifică prin care putem delimita omul

27
de celelalte animale. Se poate lesne observa că mulţimea genului proxim poate fi luată încă
din start ca fiind mult mai mică; de exemplu, în cazul nostru, .clasa mamiferelor. Am fi
putut defini omul şi drept mamifer raţional sau drept mamifer înzestrat cu vorbire
articulată.
Printr-o astfel de definiţie se precizează o mulţime particulară de obiecte („genul”), din
care mai apoi, făcând apel la anumite proprietăţi („diferenţa specifică”) ale elementelor,
este selectată o submulţime („specie”) de obiecte. Acest fel de a defini reprezintă poate
maniera cea mai comună prin care se poate defini un termen. De exemplu, prin „gheaţă”
(specia) se înţelege apă (genul) îngheţată (diferenţa specifică). Asemănător, „soţie”
înseamnă femeie măritată, „copil” înseamnă persoană imatură, iar „câine” înseamnă
animalul domestic care latră.

3. Definiţii reale şi definiţii nominale

Poate cea mai veche distincţie în ce priveşte tipurile de definiţii o reprezintă împărţirea
acestora în nominale şi reale. În cazul definiţiilor nominale, se precizează înţelesul unui
termen. În cazul definiţilor reale, ni se spune ce este un lucru, care este natura lui sau care
sunt trăsăturile sale esenţiale.
Este destul de dificil de precizat dacă o definiţie este nominală sau reală, deoarece de
multe ori aceeaşi definiţie poate fi luată atât drept nominală, cât şi reală, în funcţie de
intenţiile definirii. Să luăm de exemplu următoarea definiţie:
Actor =df artist care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme.
Pe baza ei putem spune fie că actorul este (sau reprezintă) acea persoană a cărei
activitate artistică se manifestă prin interpretarea unor roluri în filme sau în piese de teatru,
fie putem spune că prin cuvântul „actor” se înţelege un artist care interpreteaza roluri în
piese de teatru sau în filme. În primul caz, este vizată persoana actorului ca atare, în timp
ce în al doilea caz, avem de-a face cu precizarea înţelesului unui cuvânt. În primul caz,
cuvântul „actor” este folosit, în cel de-al doilea caz, acesta este menţionat.

4. Definiţii contextuale şi definiţii explicite

Unii termeni sunt definiţi doar în funcţie de un anumit context în care apar, definiţia
lor neputând fi luată ca atare în mod izolat. Acestea sunt definiţii contextuale, care au
înţeles şi valoare conjuncturale, adică în funcţie de circumstanţele în care apare definiţia în
cauză.
De exemplu, o definiţie precum „Mamă = df părinte de genul feminin” nu poate fi
catalogată drept contextuală, întrucât înţelesul ei este mereu acelaşi. Dacă vom considera
însă că „x este mama lui y" =df x este părintele lui y şi x este femeie”, vom avea o definiţie
contextuală a termenului „mamă”. În acest caz, definiţia este implicită, adică înţelesul
termenului definit nu ne este dat în mod clar şi univoc, modificându-se în funcţie valorile
pe care le iau componentele x şi y ale definiţiei.

5. Definiţii teoretice şi persuasive

a) O definiţie teoretică face apel la o teorie ştiinţifică sau, în general, la o concepţie
generală, sistematică, despre lume. De exemplu, dacă definim căldura unui corp ca energia
cinetică asociată cu mişcarea aleatorie a moleculelor care alcătuiesc corpul respectiv, ne
bazăm pe legile unei anumite teorii ştiinţifice, anume teoria cinetică a particulelor. Dacă
acceptăm această definiţie, înseamnă ca acceptăm şi întreaga imagine despre realitate pe
care o formulează acea teorie şi că, în orice viitoare cercetare, ne vom baza pe acele legi
ale mişcării particulelor care sunt cuprinse în acea teorie.
b) O definiţie persuasivă urmăreşte inducerea unei atitudini favorabile sau
defavorabile faţă de obiectul definit, ca urmare a alegerii deliberate a unor anumite expresii
lingvistice pe post de definitor. De exemplu, una este să definim avortul ca „uciderea

28
barbară a unor persoane umane nevinovate”, şi alta să îl definim ca „acea procedură
chirurgicală în urma căreia o femeie este eliberată de o sarcină nedorită”. Este clar că prin
astfel de formulări se urmăreşte o atitudine nefavorabilă, respectiv favorabilă unui anumit
fenomen sau unei anumite practici, definiţia nefiind neutră din punct de vedere moral.
Intenţia unei astfel de definiţii este tocmai de a provoca şi canaliza o anumită reacţie
emoţională, în vederea susţinerii sau combaterii unei teze sau poziţii.

3. Corectitudinea în definire
Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o definiţie pentru a fi corectă?
Exigenţele care trebuie respectate în procesul de definire pot fi formulate explicit prin
următorul set de reguli:
a) Regula adecvării: definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai acestuia,
adică sfera definitorului nu trebuie să fie nici prea generală, nici prea specială. Această
regulă este încălcată fie când sfera definitorului este mai largă decât cea a definitului, fie
când sfera celui dintâi este mai îngustă decât sfera celui de-al doilea. De exemplu, dacă
vom spune că „se numeşte pasăre orice animal ce posedă aripi”, definiţia este prea largă şi
se va putea aplica inclusiv liliecilor. Dacă în schimb vom spune că „se numeşte pasăre
orice animal ce posedă aripi şi pene şi care zboară”, definiţia va fi prea strâmtă, pentru că
pinguinii sau struţii nu zboară.
b) Regula exprimării esenţei: o definiţie bună a unui termen exprimă proprietăţile
esenţiale ale obiectului la care se referă termenul. Este evident că o definiţie de genul
„omul este un animal biped fără pene” nu exprimă caracteristicile fundamentale ale
omului. O astfel de definiţie nu dă seama de înţelesul cuvântului în cauză, aşa cum este
acesta utilizat în limba română. Dacă, în schimb, vom spune că „omul este acel animal
înzestrat cu capacitatea de a gândi”, părem să captăm o caracteristică fundamentală a fiinţei
umane, şi anume cea a gândirii. Dacă însă considerăm că şi alte animale posedă această
capacitate (de exemplu, cimpanzeii, delfinii etc.), atunci definiţia noastră va încălca regula
precedentă, fiind în acest caz prea largă. Acest lucru poate fi îndreptat dacă spunem că
„omul este acel animal înzestrat atât cu capacitatea de a gândi, cât şi cu cea de a comunica
prin intermediul unui limbaj verbal articulat”.
c) Regula evitării circularităţii: definiţia nu trebuie să prezinte viciul circularităţii,
adică definitul nu trebuie să se regăsească în definitor sau, cu alte cuvinte, un termen nu
trebuie să fie definit prin el ănsuşi. Regula este încălcată, de exemplu, prin formulări de
tipul: „pilot este acea persoană care pilotează o aeronavă”, unde atât în definit, cât şi în
definitor se face apel la termeni ce reprezintă simple variaţii gramaticale din cadrul
aceleiaşi clase semantice. Evitarea circularităţii se poate face în cazul de mai sus definind
termenul „pilot” drept „acea persoană care conduce o aeronavă”.
d) Regula eliminării: termenul definit trebuie să poată fi eliminat în sistemul în care
este definit. Această regulă ne spune în fond că o dată ce avem o definiţie într-un anumit
context, prin intermediul acesteia vom putea înlocui termenul definit în toate instanţele în
care acesta apare, în urma înlocuirii rezultând expresii echivalente. De exemplu, într-un
sistem sociologic unde avem drept termeni primitivi (care nu sunt definiţi în respectivul
context, fiind luaţi ca atare) „femeie”, „soţ”, „căsătorit”, putem defini „văduvă” drept
„femeie căsătorită al cărei soţ a decedat”. Este clar că vom putea astfel elimina termenul
„văduvă”, de exemplu, din „Unele văduve au copii” prin înlocuirea acestuia cu definiţia de
mai sus, obţinând astfel o expresie echivalentă semantic: „Unele femei căsătorite, al căror
soţ a decedat, au copii”.
e) Regula definirii afirmative: definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate să fie
afirmativă. Este preferabil să definim „înţelegerea” drept „comuniune de idei şi
sentimente”, nu „lipsa neînţelegerilor”. Există însă cazuri când nu putem evita apelul la o

29
formulare negativă a definiţiei ca, de exemplu, pentru termeni precum „chel” (care nu
posedă păr) sau „întuneric” (lipsa luminii).
f) Regula clarităţii: o definiţie trebuie să fie cât mai clară şi precisă; definitorul nu
trebuie să facă apel la figuri de stil ori la un limbaj metaforic, ce conţine prin natura sa
temieni vagi sau ambigui. Exemple în acest sens sunt: cămilă = df „corabie a deşertului” sau
arhitectură =df „muzică îngheţată”, definiţii metaforice care nu reuşesc să surprindă
caracteristicile termenului în cauză, în sensul în care acesta este utilizat în mod comun.
Astfel de definiţii sunt însă acceptate în contexte de factură poetică, unde se urmăreşte un
anumit efect artistic, definiţia având fără doar şi poate în astfel de situaţii anumite valenţe
estetice ori persuasive.
g) Regula contextualizării: o bună definiţie clarifică şi contextul în care termenul
definit poate fi utilizat. Aici sunt vizaţi în primul rând termenii care au mai multe
înţelesuri, în funcţie de circumstanţele în care apar. Astfel, termenul „ban” poate însemna,k
în funcţie de context, fie „unitate monetară”, fie „titlu de mare dregător în Ţara
Românească, după secolul al XV-lea”.
h) Regula obiectivităţii: o definiţie nu trebuie să facă apel la o terminologie afectivă.
Această regulă este în genere încălcată în cazul definiţiilor persuasive, unde se urmăreşte
inducerea unei anumite atitudini emoţionale în legătură cu o idee sau cu un concept, fapt
care se realizează în special prin apelul la cuvinte ce au o anume încărcătură afectivă. Un
exemplu de astfel de încălcare a obiectivităţii avem în cazuri precum: „Comunismul
reprezintă acea invenţie strălucitoare a lui Karl Marx şi a altor vizionari politici, în urma
căreia prin desfiinţarea proprietăţii private bogăţia naţională devine bunul comun al tuturor
membrilor unei societăţi”. Un efect contrar am obţine prin simple modificări de genul:
„Comunismul reprezintă acea invenţie «strălucitoare» a lui Karl Marx şi a altor «vizionari»
politici stupizi, în urma căreia...”

C. Clasifîcarea

1. Caracterizare generală
Clasificarea reprezintă operaţia de ordonare a unei mulţimi de obiecte în funcţie de un
anumit criteriu. Rezultatul acestei operaţii constă într-o serie de submulţimi, numite şi
clase de obiecte. Mulţimea iniţială poartă numele de „domeniu sau univers al clasificării”,
iar în urma operaţiei de clasificare se va constitui într-un „sistem de clase de obiecte”.
Operaţia de clasificare presupune existenţa a trei componente:
• o „relaţie de similitudine” între obiectele unei clase;
• lucrurile ce urmează să fie clasificate (obiectele clasificării);
• un „proces de abstractizare”, necesar ordonării obiectelor în funcţie de un anumit
criteriu. Relaţia de similitudine presupune o caracteristică comună a obiectelor, ce
constituie un criteriu de selecţionare a lor ca făcând sau nu parte dintr-o anumită clasă.

2. Tipuri de clasificare
Clasificarea poate fi clasificată la rândul ei în funcţie de diferite criterii, rezultând mai
multe tipuri:

a). Clasificare naturală şi clasificare convenţională

a1) Într-o clasificare naturală se va face apel la un criteriu obiectiv, care pune în
lumină caracteristici esenţiale ale elementelor din domeniul de clasificat, astfel încât să
urmărească şi să ilustreze ordinea reală existentă în domeniul în cauză. Clasificarea

30
naturală se realizează de regulă în ştiinţele exacte, de exemplu în biologie, în cazul
împărţirii animalelor în genuri, specii şi subspecii, sau în chimie, în cazul organizării
elementelor chimice în funcţie de masa lor atomică, rezultând tabelul periodic al
elementelor.
a2) Într-o clasificare convenţională se va folosi un criteriu ales în mod artificial, a cărui
utilitate se manifestă prin ordonarea pragmatică a domeniului avut în vedere, în funcţie de
necesităţile contextuale ale clasificării. Exemple de astfel de clasificări convenţionale,
numite şi „artificiale” sau „pragmatice”, reprezintă catalogarea cărţilor dintr-o bibliotecă,
operaţie care poate fi făcută în funcţie de diferite criterii: domeniul, anul apariţiei, numele
autorului etc.

b). Clasificare cardinală şi clasificare ordinală

b1) Într-o clasificare cardinală se are în vedere doar simpla împărţire cantitativă a
elementelor universului clasificării în clase, fără a se urmări o relaţie calitativă între
acestea, astfel încât clasele obţinute să poată fi comparate doar sub aspectul numărului de
elemente pe care le conţin. Un exemplu de clasificare cardinală îl constituie împărţirea
cetăţenilor unei ţări în funcţie de partidul pe care l-au votat la ultimele alegeri
parlamentare.
b2) Într-o clasificare ordinală, pe lângă enumerarea obiectelor repartizate într-o clasă
sau alta, obiectele aflate în clase diferite pot fi ordonate, de la „superior” la „inferior”, în
funcţie de gradul în care satisfac criteriul folosit, între elementele şi clasele universului
clasificării fiind stabilite anumite raporturi calitativ ierarhice. O astfel de clasificare induce
de la sine o anumită evaluare a domeniului în cauză, obiectelor atribuindu-li-se anumite
caracteristici valorice ce pot fi folosite explicit sau implicit într-o argumentare. Un
exemplu de clasificare ordinală îl constituie gruparea unor sportivi în funcţie de
performanţele lor.

c). Clasificare dihotomică şi clasificare politomică

Într-o clasificare dihotomică elementele domeniului clasificării vor fi împărţite în
numai două clase, în timp ce într-o clasificare polilomică acestea vor fi distribuite în mai
mult de două clase. De exemplu, împărţirea animalelor în mamifere şi nemamifere
reprezintă o clasificare dihotomică, în timp ce împărţirea acestora în erbivore, carnivore şi
omnivore este o clasificare politomică.

d). Clasificare structurală şi clasificare istorică

Într-o clasificare de tip structural nu se ţine cont de geneza elementelor în cauză. Un
astfel de exemplu îl constituie mai sus amintita clasificare a elementelor chimice în funcţie
de numărul atomic. Avem astfel hidrogenul, heliul, litiul şi aşa mai departe. Aceste
elemente ar mai putea fi ordonate în metale şi nemetale, clasificare de asemenea
structurală. O altă clasificare a lor, de natură diferită şi care apare de exemplu în
cosmologie, ar fi una de tip istoric. De pildă, acestea pot fi ordonate în funcţie de
momentul apariţiei lor după Big Bang. În acest ultim caz, factorul timp joacă un rol
important, fiind în fond însusi criteriul clasificării.

3. Corectitudinea în clasificare

Când este o clasificare corectă? Pentru a şti dacă este corectă, trebuie să verificăm dacă
respectă anumite reguli. Încălcările acestor reguli atrag după sine diferitele erori pe care le
întâlnim în cadrul procesului de clasificare.
a) Regula clarităţii şi preciziei criteriului: criteriul în virtutea căruia se face

31
clasificarea trebuie să fie clar şi precis. De exemplu, dacă vom încerca să clasificăm
oamenii în funcţie de „cumpătare”, nu vom obţine clase bine detenninate, criteriul avut în
vedere fiind prea vag. Dacă, în schimb, vrem să-i împărţim în funcţie de înălţime, vârstă
sau locul naşterii, fără doar şi poate că o să reuşim acest lucru într-o manieră destul de
determinată. Să observăm aici următorul lucru: criteriul clasificării trebuie să fie îndeajuns
de bine formulat pentru a determina în mod univoc pentru orice element din cadrul
universului clasificării dacă acesta îl îndeplineşte sau nu. Un exemplu problematic foarte
cunoscut îl constituie distribuirea ornitorincului în clasa mamiferelor. Dacă prin
„mamifere” înţelegem „acele animale vertebrate care îşi hrănesc puii cu lapte”, atunci
suntem îndreptăţiţi să-l considerăm mamifer; dacă însă prin „mamifer” înţelegem „animal
ce naşte pui vii”, atunci nu vom mai putea considera ornitorincul ca făcând parte din clasa
mamiferelor.
b) Regula reuniunii: reuniunea mulţimilor obţinute în urma clasificării trebuie să
acopere întregul domeniu al clasificării. Altfel spus, clasele vor cuprinde toate elementele
din domeniul clasificării şi numai pe acelea. Orice clasificare în care vor exista obiecte din
universul clasificării care nu vor face parte din nicio clasă, adică vor rămâne neclasificate,
încalcă această regulă. Astfel de clasificări „incomplete” sunt date în special când în locul
unei clase de acelaşi rang apare o subclasă a acesteia. Putem spune, de exemplu, că
domeniul animalelor vertebrate este împărţit în: mamifere, peşti, păsări şi şopârle. Astfel,
şerpii sau crocodilii, care sunt animale vertebrate, au rămas în afara clasificării. Corect era
să spunem că Vertebrate = Mamifere ∪ Păsări ∪ Peşti ∪ Reptile ∪ Amfibieni.
c) Regula intersecţiei: intersecţia mulţimilor obţinute în urma clasificării trebuie să fie
vidă, altfel spus, niciun obiect din domeniul clasificării nu trebuie să apară în mai mult de o
clasă. Dacă, de pildă, la exemplul de mai sus adăugăm clasa amfibienilor, există animale
vertebrate precum foca, vidra ori castorul, care ar aparţine atât acestei clase, cât şi celei a
mamiferelor, ceea ce ar reprezenta o încălcare a cerinţei de mai sus.
d) Regula uniformităţii proprietăţilor: mulţimile obţinute în urma clasificării trebuie
să fie uniforme sau omogene, altfel spus, ceea ce caracterizează obiectele aceleiaşi clase
(proprietăţile comune pe care le posedă) trebuie să fie mai însemnate decât ceea ce le
diferenţiază. Această regulă ar fi încălcată dacă, de exemplu, am pune în cadrul aceleiaşi
clase lăstunii şi liliecii. Trăsătura lor comună de a fi capabili să zboare, plus unele
asemănări exterioare, nu sunt totuşi mai importante decât faptul că au o structură internă
diferită, sau că liliecii sunt mamifere, pe când lăstunii nu. Ar fi mai firesc să regăsim în
cadrul aceleiaşi clase lăstunii şi pinguinii (deşi ultimii nu sunt capabili să zboare), sau
liliecii şi şoarecii (deşi nici aceştia nu pot zbura), ambele specii fiind însă mamifere.

32
 III. LOGICA PROPOZIŢIILOR

Mai înainte am văzut ce se înţelege prin termen din punct de vedere logic şi de câte
feluri este acesta. În cele ce urmează, vom vedea cum se combină termenii, formând
„propoziţii categorice”, şi ce raporturi se stabilesc între astfel de propoziţii.
Propoziţiile categorice reprezintă forma cea mai simplă sub care se poate afirma sau
nega existenţa unei relaţii între doi termeni, după schema subiect-predicat (S-P). În
continuare, vom analiza propoziţiile de predicaţie, arătând de câte feluri sunt, în ce
raporturi se află unele faţă de altele şi ce fel de inferenţe se pot stabili pe baza acestor
raporturi logice.

A. Propoziţii categorice simple

1. Definirea propoziţiilor categorice

Numele acestui tip de propoziţii vine de la verbul grecesc kategorein, care înseamnă „a
predica”, drept pentru care mai sunt întâlnite în cadrul logicii tradiţionale şi sub numele de
propoziţii de predicaţie. Vom caracteriza propoziţia categorică drept orice propoziţie în
care un termen se afirmă sau se neagă despre un alt termen. De exemplu, dacă spunem
că „Merele sunt gustoase”, avem de-a face cu o propoziţie categorică, în care termenul
„merele” joacă rol de subiect logic, iar termenul „gustoase” joacă rol de predicat logic. Pe
lângă subiect şi predicat, într-o astfel de propoziţie apare şi un al treilea element, anume
cópula „este” sau „sunt”, prin intermediul căreia se face predicaţia. Predicaţia se poate
realiza însă şi fără ajutorul copulei, de exemplu în propoziţia; „Toate mamiferele nasc pui
vii”.
Să revenim însă la exemplul de propoziţie dat mai sus şi să observăm că acesteia îi
lipseşte totuşi un element foarte important, şi anume un înţeles clar şi univoc. Prin „Merele
sunt gustoase” (1) putem înţelege fie „Toate merele sunt gustoase” (1'), fie „Unele mere
sunt gustoase” (1"). Cele două formulări au sensuri diferite, iar pentru ca o propoziţie de
predicaţie să nu lase loc unor astfel de confuzii trebuie să fie precizat în mod clar şi distinct
cuantificatorul ce-i determină sensul. Structura standard a unei propoziţii categorice
trebuie de aceea să conţină patru elemente: subiect logic, predicat logic, cópulă şi
cuantificator.

2. Clasifîcarea propoziţiilor categorice

Cuantificatorul unei propoziţii categorice arată cât de mult din clasa subiectului este
inclusă în ori este exclusă din clasa predicatului. Astfel de particule lingvistice ce joacă rol
de cuantificator sunt: toţi/toate, unii/unele, câţiva/câteva, unul/una, anumiţi/anumite, mai
mult de unul/una, niciunul/una, majoritatea etc. Din punct de vedere logic, aceste expresii
ale limbii naturale pot fi reduse la patru situaţii fundamentale, reprezentând formele
standard ale propoziţiilor categorice. Relaţiile între cei doi termeni de mai înainte („măr” şi
„gustos”) vor fi redate prin următoarele propoziţii categorice:

• Toate merele sunt gustoase. (universală afirmativă)

• Nici un măr nu este gustos. (universală negativă)
• Unele mere sunt gustoase. (particulară afirmativă)
• Unele mere nu sunt gustoase. (particulară negativă)
În cele patru „situaţii logice” de mai sus, termenul „măr” joacă rolul de subiect, iar

33
termenul „gustos” pe cel de predicat. Denumirile din paranteze redau numele sub care
acestea sunt cunoscute în logică. Trebuie însă adăugat că pe lângă propoziţii universale
(„Toţi...#, „Niciun...”) şi particulare („Unii...”) putem întâlni şi propoziţii singulare,
introduse prin cuantificatori de tipul „(numai) unul/una” sau prin apel la termeni singulari
de tipul „acest măr roşu”, „câinele nostru”, „Grivei” etc. Din punct de vedere logic, în
contextul logicii termenilor, aceste propoziţii sunt în genere asimilate celor universale,
fiind tratate în consecinţă.
Propoziţiile categorice pot f, deci, clasificate în patru tipuri fundamentale. Încă din
evul mediu timpuriu acestora le-au fost asociate ca simboluri primele patru vocale ale
alfabetului latin: a, e, i şi o. Tradiţia mai spune că acestea au fost distribuite celor patru
tipuri de propoziţii categorice după primele două vocale ale cuvintelor latine „affirmo” şi
„nego”. Aceste vocale redau deopotrivă calitatea, respectiv faptul de a fi afirmativă sau
negativă, şi cantitatea unei propoziţii, sau caracteristica de a fi universală ori particulară.
Prin combinarea acestor, vom obţine tocmai cele patru tipuri de propoziţii categorice
standard:

Cantitatea şi calitatea sunt două caracteristici fundamentale ale propoziţiilor, care

influenţează distribuirea termenilor, o caracteristică importantă a termenilor subiect şi
predicat. Vom spune că un termen este distribuit dacă propoziţia în care apare ia în
considerare întreaga extensiune a termenului în cauză; în caz contrar, vom spune că acesta
este nedistribuit. Cu alte cuvinte, un termen este distribuit când propoziţia categorică
precizează întreaga clasă de obiecte pe care acesta o denotă, adică dacă propoziţia atribuie
o proprietate tuturor elementelor sale.
Să luăm pe rând toate cele patru tipuri de propoziţii şi să vedem în care dintre ele
subiectul şi predicatul acestora sunt distribuite. Vom nota prin S şi P mulţimile de obiecte
denotate de subiect, respectiv de predicat, şi-i vom asocia fiecăreia diagrama Euler
corespunzătoare.
• În cazul universalei afirmative (a) se afirmă că „Toţi S sunt P”, ceea ce înseamnă că
orice element din S este de asemenea element al lui P, sau toţi membrii clasei S au
proprietatea de a fi şi membri ai clasei P, fapt pentru care putem spune că în acest caz
subiectul este distribuit. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu predicatul. Atenţie, din faptul că
toate elementele clasei S se regăsesc printre elementele clasei P putem deduce că unele
elemente ale lui P sunt şi elemente ale lui S, însă acest lucru nu reprezintă o proprietate a
tuturor elementelor lui P, aşa cum am fi avut nevoie pentru a spune că predicatul este
distribuit. Prin urmare, în cazul universalei afirmative doar subiectul este distribuit, în
vreme ce predicatul rămâne nedistribuit

• Să considerăm cazul universalei negative (e), în care se spune că „Nici un S nu este

34
P”. Aceasta înseamnă că niciun element al lui S nu este şi element al lui P, ceea ce atrage
după sine şi faptul că niciun element al lui P nu este element al lui S, deci intersecţia lor
este mulţimea vidă. În acest caz, putem afirma ceva atât despre toate obiectele denotate de
subiect, în raport cu predicatul, cât şi despre toate obiectele denotate de predicat, în raport
cu subiectul. Prin urmare, în cazul universalei negative atât predicatul, cât şi subiectul sunt
distribuiţi.

• Fie acum cazul particularei afirmative (i), „Unii S sunt P”. Aceasta ne spune că
există cel puţin un element al lui S care apartine şi lui P, fapt din care deducem că cele
două mulţimi au în comun cel puţin un element, deci şi cel puţin un element al lui P este
element al mulţimii S. Este evident că în acest caz nu vom putea deduce nimic în legătură
cu toate elementele lui S sau ale lui P. Prin urmare, în cazul particularei afinnative nici
subiectul, nici predicatul nu sunt distribuiţi.

• În ultimul caz, cel al particularei negative (o), se spune că „Unii S nu sunt P”, adică
există cel puţin un element al mulţimii S care nu aparţine şi mulţimii P. Astfel, nu vom
putea afirma nimic despre toţi membrii lui S în raport cu P, drept pentru care subiectul este
nedistribuit. În ceea ce priveşte predicatul, lucrurile stau însă altfel. Prin faptul că acest
element al lui S nu este în P, putem spune că toată mulţimea P este separată de acest
element, deci că toate elementele sale au proprietatea de a fi diferite de unul (sau mai
multe) din elementele lui S. Prin umiare, în cazul particularei negative predicatul va fi
distribuit.

Putem sintetiza totul cu ajutorul următorului tabel, în care „+” înseamnă distribuit, iar
„−“ înseamnă nedistribuit:

Din tabel reiese că subiectul este distribuit în universale, iar predicatul în negative.

35
 Distributivitatea termenilor, aşa cum vom vedea, constituie o proprietate
fundamentală, mai ales în cazul inferenţelor mediate ale propoziţiilor categorice, şi anume
în cazul silogismului. Una dintre legile care stau la baza inferenţelor este cea a distribuirii
termenilor: în cazul unei inferenţe, un termen poate ap[rea ca distribuit în concluzie numai
dacă este distribuit în cel puţin una dintre premise.

3. Raporturi între propoziţii categorice

Cele patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice stau unele faţă de celelalte în
diferite raporturi logice. Studiul acestora se poate sintetiza într-o manieră mnemotehnică
prin construirea unui pătrat în ale cărui vârfuri vom plasa propoziţiile categorice studiate
mai înainte. Această figură este cunoscută în logica tradiţională drept „pătratul logic” sau
„pătratul lui Boethius”, după numele inventatorului acestuia, filozoful roman Anicius
Manlius Severinus Boethius (480-524). Pătratul îşi dovedeşte utilitatea prin înfăţişarea
clară a raporturilor în care se află cele patru tipuri de propoziţii categorice.

Observăm din desen că între „vârfurile” sale se stabilesc patru tipuri de raporturi:
contradicţie, contrarietate, subcontrarietate şi subalternare. Să vedem ce reprezinta aceste
raporturi şi ce se poate deduce din ele.

• Raportul de contradicţie. Două propoziţii se află în raport de contradicţie dacă nu

pot fi împreună nici false, nici adevărate; adevărul uneia dintre ele atrage după sine
falsitatea contradictoriei sale, şi invers. Acesta este cazul raporturilor dintre SaP şi SoP şi
dintre SeP şi SiP. Se observă că se află în raport de contradicţie propoziţii ce diferă atât din
punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ. Astfel, din adevărul propoziţiei „Toate pisicile
sunt feline” putem deduce falsitatea propoziţiei „Unele pisici nu sunt feline”, după cum din
falsitatea propoziţiei „Nici o pasăre nu cântă” putem deduce adevărul contradictoriei
acesteia, propoziţia „Unele păsări cântă”.
• Raportul de contrarietate. Două propoziţii se află în raport de contrarietate dacă
nu pot fi simultan adevărate, dar pot fi simultan false. Acest raport îl regăsim între
propoziţiile universale SaP şi SeP. Adevărul uneia dintre acestea implică falsitatea
contrarei sale, însă din faptul că una dintre ele este falsă nu putem deduce nimic în legătură
cu cealaltă. Din adevărul propoziţiei „Toate pisicile sunt feline” putem deduce falsitatea
propoziţiei „Nicio pisică nu este felină”, însă din falsitatea propoziţiei „Toate păsările
zboară” nu putem deduce adevărul propoziţiei „Nici o pasăre nu zboară”. Două propoziţii
contrare pot fi ambele false: „Toţi oamenii sunt sportivi” şi „Niciun om nu este sportiv”.
• Raportul de subcontrarietate. Două propoziţii se află în raport de subcontrarietate
dacă nu pot fi simultan false, adică cel puţin una dintre ele este adevărată, posibil chiar
ambele. Acest raport îl regăsim între propoziţiile particulare SiP şi SoP. Falsitatea uneia
implică adevărul subcontrarei sale, dar din faptul că una dintre ele este adevărată nu putem

36
deduce nimic în legătură cu cealaltă. Din falsitatea propoziţiei „Unii peşti cântă”, putem
deduce adevărul subcontrarei sale „Unii peşti nu cântă”, însă din adevărul propoziţiei
„Unele maşini nu au patru roţi” nu putem deduce falsitatea propoziţiei „Unele maşini au
patru roţi”. Un caz în care ambele sunt simultan adevărate este de exemplu „Unele păsări
zboară” şi „Unele păsări nu zboară”.
• Raportul de subalternare. Acest raport apare în cazul propoziţiilor de aceeaşi
calitate, deci atât între SaP şi SiP, cât şi între SeP şi SoP. În aceste cazuri, din adevărul
universalei putem deduce adevărul particularei, iar din falsitatea particularei putem deduce
falsitatea universalei, însă din falsitatea universalei nu decurge nimic cu privire la
particulară, iar din adevărul particularei nu decurge nimic legat de universală. Astfel, din
adevărul universalei afirmative „Toate mamiferele au inimă” putem deduce ca fiind
adevărată şi particulara afirmativă corespunzătoare acesteia, „Unele mamifere au inimă”.
Invers, din adevărul unei particulare afirmative de tipul „Unele mamifere au copite” nu
putem deduce ca fiind adevărată universala afirmativă corespunzătoare acesteia, „Toate
mamiferele au copite”.
În concluzie, putem sistematiza rezultatele sub forma unui tabel, în care, cunoscând
valoarea de adevăr a propoziţiei categorice din prima coloană, putem vedea ce alte valori
de adevăr ale propoziţiilor corespunzătoare acesteia putem cunoaşte în urma raporturilor
prezentate mai sus. În cazul în care apare semnul „xxx”, înseamnă că nu putem deduce
nimic cu certitudine privitor la valoarea de adevăr a acelei propoziţii.

Trebuie să spunem că pătratul lui Boethius nu ne este de folos în cazul propoziţiilor

care afirmă existenţa unor entităţi ce nu există în mod real. Cazuri exemplare sunt
constituite de termeni a căror referinţă este reprezentată de diferite animale mitologice:
centauri, sirene, unicomi etc. De exemplu, fie propoziţia „Toţi centaurii au trup de cal”.
Cum centaurii nu au existenţă reală, înseamnă că propoziţia în cauză este falsă. În virtutea
relaţiei de contradicţie, aceasta ne îndreptăţeşte să afirmăm drept adevărată particulara
negativă corespunzătoare, respectiv „Unii centauri nu au trup de cal”. Dar această ultimă
propoziţie afirmă existenţa a cel puţin un centaur, fapt ce contrazice realitatea. Dacă totuşi
am considera universala afirmativă „Toţi centaurii au trup de cal” ca fiind adevărată, în
sensul în care exprimă o definiţie nominală, atunci prin relaţia de subalternare deducem şi
adevărul propoziţiei „Unii centauri au trup de cal”. Din nou însă se deduce existenţa a cel
puţin un centaur, ceea ce contrazice realitatea.

4. Inferenţe imediate cu propoziţiile categorice

Am văzut în ce raporturi logice se află cele patru propoziţii categorice fundamentale şi
ce putem deduce în legătură cu valoarea de adevăr a celorlalte propoziţii în cazul în care
ştim valoarea de adevăr a uneia. Acum vom merge mai departe în această direcţie,
încercând să vedem ce putem deduce dintr-o propoziţie categorică dacă schimbăm fie locul
termenilor, fie cantitatea sau calitatea sa. Raţionamentele în care avem o premisă şi o

37
concluzie poartă numele de inferenţe imediate. O condiţie fundamentală a validităţii
acestora este respectarea legii distribuirii termenilor: un termen poate apărea distribuit în
concluzie numai dacă este distribuit şi în premisă.
• Conversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie categorică se obţine o
altă propoziţie categorică în care subiectul propoziţiei iniţiale devine predicatul ei, iar
predicatul propoziţiei iniţiale devine subiectul ei. Cu alte cuvinte, prin inversarea rolurilor
termenilor, dacă premisa este de forma S-P, concluzia, denumită şi „conversa” premisei,
este de forma P-S. Această operaţie păstrează neschimbată calitatea judecăţilor. Aplicând
această operaţie, observăm că sunt valide unnătoarele conversiuni:

Trebuie remarcat că putem avea şi inferenţă care se mai numeşte şi

„conversiune prin limitare” sau „conversiune prin accident”, tocmai pentru a sublinia că în
acest caz nu mai avem o echivalenţă logică, ci doar o trecere unidirecţională de la premisă
la concluzie. Dacă prin conversiunea conversei se ajunge la propoziţia iniţială, în cazul
conversei prin limitare nu putem aplica dubla conversie pentru a obţine din nou propoziţia
iniţială.
• Obversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie categorică se obţine o
altă propoziţie categorică, de calitate opusă, al cărei predicat este contradictoriul
predicatului din prima propoziţie. Dacă premisa este de forma S-P, concluzia, care se mai
numeşte şi „obversa” premisei, este de forma S-P, fiind echivalentă cu prima. Obversiunea
pâstrează neschimbată în concluzie cantitatea propoziţiei-premisă.

• Contrapoziţia este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie categorică se obţine o
altă propoziţie categorică, de aceeaşi calitate, al cărei predicat este contradictoriul
subiectului din prima propoziţie şi al cărei subiect este contradictoriul predicatului din
prima propoziţie. Astfel, dacă premisa este de fonna S-P, concluzia, ce poartă numele de
„contrapusa" premisei, este de forma P-S. Aplicând legea distribuirii termenilor, observăm
că sunt valide doar următoarele contrapoziţii:

Ca şi în cazul conversiunii, trebuie spus că este posibilă şi contrapoziţia SeP→PoS,

operaţie care se mai numeşte „contrapoziţie prin limitare” sau „contrapoziţie prin
accident”, pentru a sublinia că în acest caz nu mai avem o echivalenţă logică, ci doar o
trecere unidirecţională de la premisă la concluzie. Astfel, dacă prin contrapoziţia
contrapusei vom ajunge la propoziţia iniţială, în cazul contrapusei prin limitare nu putem
aplica această dublă contrapoziţie pentru a obţine propoziţia iniţială.
Trebuie adăugat că dacă negăm doar predicatul, după care schimbăm rolul termenilor,
obţinem o propoziţie de calitate opusă, numită contrapusă parţială.

38
 Avem de asemenea ca validă şi o contrapusă parţială prin limitare:

În concluzie, putem adopta diferite strategii pentru a obţine o anumită concluzie a

unui raţionament. Important este să nu încălcăm legea distribuirii tennenilor şi să nu uităm
următoarele:
- prin conversiune se înlocuiesc subiectul şi predicatul între ele;
- prin obversiune se schimbă calitatea propoziţiei şi se înlocuieşte termenul predicat cu
contradictoriul său;
- prin contrapozilie se înlocuieşte subiectul cu contradictoriul predicatului şi predicatul
cu contradictoriul subiectului.

5. Diagramele Venn pentru propoziţiile categorice*

În secolul al XIX-lea, logicianul John Venn propunea o nouă modalitate de
reprezentare prin figuri a celor patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice. Aceste
figuri se numesc diagrame Venn, iar metoda sa prin care se testează validitatea unei
inferenţe în care apar propoziţii categorice poartă numele de metoda Venn.
O „diagramă Venn” este o figură în care apar două sau mai multe cercuri intersectate,
astfel încât, luate câte două, cercurile figurii respective reprezintă extensiunea celor doi
termeni ai unei propoziţii categorice, respectiv subiectul şi predicatul. Să luăm acum
fiecare din cele patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice şi să vedem cum pot fi
acestea reprezentate prin diagrame Venn. Ideea de bază a unei astfel de reprezentări este că,
având în genere doi termeni şi un univers de discurs, vor rezulta patru tipuri de „regiuni”,
şi anume:

Prin reprezentarea intersecţiei a două cercuri, vom avea delimitate patru „zone”, pe
care le vom identifica prin „regiunile” mai sus menţionate. Haşurarea uneia din zone
înseamnă că mulţimea denotată de aceasta este vidă. Dacă o mulţime are cel puţin un
element, o marcăm prin plasarea unui „x” în zona respectivă.

Să revedem acum, cu ajutorul diagramelor Venn, inferenţele imediate studiate mai

înainte. Din reprezentările corespunzàtoare ale acestora reiese validitatea inferenţelor în
cauză, respectiv ce fel de concluzii suntem îndreptăţiţi să tragem.

39
 Se observă astfel că primele două conversiuni sunt valide, în vreme ce ultimele două
sunt nevalide.
Se remarcă faptul că n-am putea totuşi converti nici prin limitare pe SaP în PiS,
informaţia acestei operaţii logice negăsindu-se ân reprezentarea Venn a figurilor în cauză.
În fapt, nicio inferenţă validä prin care se deduce o particulară dintr-o universală nu poate
fi regăsită ca validă prin reprezentarea cu diagrame Venn. Exp1icaţia este simplă: prin
haşurarea unei regiuni (cazul universalei,) nu putem regăsi vreun ,,x” (necesar pentru
recunoaşterea unei particulare). Acest lucru poate fi îndreptat prin ceea ce se cheamă
„adoptarea unei supoziii existenia1e”. Astfel, din „Toţi S sunt P” ar rezulta că există un
element al lui S care este P. În mod asemănător, din „Niciun S nu este P” rezultă că există
un element al lui S care nu este P. Reprezentarea grafică corespunzàtoare se face prin
plasarea unui „x” în regiunea respectivă. De această supoziţie existenţială vom avea nevoie
ori de câte ori testăm validitatea unei inferenţe cu propoziţii categorice în care premisele
sunt doar propoziţii universale, concluzia fiind particulară. De remarcat că în urma
adoptării acestei supoziţii, raporturile logice din cadrul pătratului lui Boethius pot fi puse în
evidenţă cu ajutorul diagramelor Venn, fapt care nu putea fi realizat fără această supoziţie.

De asemenea, o inferenţă precum „Toate mamiferele sunt vertebrate” → „Unele

mamifere nu sunt nevertebrate” apare, astfel reprezentată, drept validă.

40
 Conversiunea

Diagramele fund identice, toate cele patru obversiufli vor exprima inferente valide.

Obversiunea

Contrapoziţia

Să testăm în continuare validitatea a două inferenţe cu ajutorul metodei diagramelor

Venn. Fie, de exemplu, raţionamentul: „Unele automobile nu sunt maşini echipate cu
motoare Diesel, deci este fals că unele maşini Diesel nu sunt automobile”. Notăm

41
„automobile” cu „A” şi „maşini echipate cu motoare Diesel” cu „D”. Raţionamentul poate
fi reprezentat în modul următor:

Rationamentul este nevalid, deoarece diagrama concluziei nu este implicată logic de

diagrama premisei. Fie acum raţionamentul „Cum toate insectele (I) sunt animale
nedăunätoare (D), rezultă că este fals că unele animale dăunătoare sunt insecte”.
Diagramele corespunzätoare acestui raţionament vor arăta în felul următor:

Premisa afirmă că toate elementele mulţimii I (clasa insectelor) sunt diferite de

mulţimea elementelor lui D (clasa animalelor dăunătoare), fapt pentru care vom haşura
intersecţia lor, reprezentând astfel faptul că aceasta este vidă. În cazul concluziei, se
presupune existenţa unui element comun celor două mulţimi („Unii D sunt I”) însa cum
aceasta este negată, vom haşura şi de această dată zona de intersecţie. Cum diagrama
concluziei este implicată de diagrama premisei, argumentul este valid. Adică, presupunând
premisa adevärată, concluzia nu poate fi şi ea decât adevărată.

6. Unele probleme privind traducerea propoziţiilor limbajului natural în

propoziţii categorice

Se cuvine să observăm că în cazul unei propoziţii categorice forma logică poate diferi
de cea gramaticală. Din punct de vedere gramatical, cuantificatorii logici fac parte din
subiect, în timp ce din punct de vedere logic aceştia vor fi trataţi în mod diferit.
Asemănător, din punct de vedere gramatical copula este asimilată predicatului propoziţiei,
în timp ce din perspectivă logică acestea reprezintă elemente distincte. Tot referitor la
raportul limbaj natural-limbaj formal, mai trebuie adăugat că limba română, ca de altfel
toate limbile naturale, oferă o mare varietate de posibilităţi pentru a exprima un acelaşi
gând. Astfel, expresii predicative de felul: „A iubi înseamnă a suferi”, „Iubirea este
suferinţă”, „Cel ce iubete suferă”, „Oricine va iubi va suferi”, „Nu există iubire fără
suferinţă” etc. se reduc mai mult sau mai puţin la aceeaşi propoziţie categorică standard:

42
„Toţi cei care iubesc sunt oameni care suferă”. Se poate lesne observa că oricare dintre
aceste propoziţii poate fi analizată într-o manieră logică după schema subiect-predicat.
Printr-o asemenea încercare de traducere a unui enunţ din limba naturală în limbajul
logicii termenilor, se încearcă eliminarea ambiguităţilor şi neclarităţilor inerente oricărei
formulări dintr-un limbaj natural. Deşi puţine enunţuri dintr-un astfel de limbaj sunt de
găsit într-una din formele standard ale propoziţiilor categorice, foarte multe pot fi traduse
într-o astfel de formă. Traducerea trebuie să conserve înţelesul propoziţiei iniţiale,
modificările privind nu atât conţinutul acesteia, cât forma sa lingvistică. Important este ca
prin traducere să apară explicit cele patru elemente ale unei propoziţii categorice:
cuantificatorul, termenul subject, copula şi termenul predicat. Iată câteva probleme:

1) Propoziţiile singulare. Astfel de propoziţii sunt cele care se referă la o anumită

persoană, la un anumit loc, la un anumit lucru etc. Acest tip de propoziţii este în genere
asimilat celor universale, considerându-se că termenul subiect are ca extensiune o mulţime
cu un singur element. De exemplu, „Aristotel este muritor” se traduce prin „Toate
persoanele identice cu Aristotel sunt persoane muritoare”. Deoarece în această situaţie este
doar o singură persoană, rezultă că termenul „persoanele identice cu Aristotel” denotă
mulţimea care îl are pe Aristotel drept unic element.

2) Absenţa cuantificatorilor. Multe enunţuri din limba naturală nu au cuantificatori

formulaţi în mod explicit. Aceştia pot fi introduşi doar în măsura în care înţelesul
propoziţiei rămane neschimbat. De exemplu, „Există tigri la grădina zoologică” devine
„Unii tigri sunt animale de la grădina zoologică”, „Jaguarul este mamifer” se traduce prin
„Toti jaguarii sunt mamifere”.

3) Cuantificatori nonstandard. Pe lângă cuantificatorii standard „toti”, „nici unul” şi

„unii”, limba naturală mai face apel la o multitudine de alţi cuantori, precum: „mulţi”,
„majoritatea”, „câţiva”, „relativ puţini”, „oricine” etc. Aceştia pot fi „standardizaţi”, de
exemplu, în felul următor: „Orice persoană majoră a împlinit 18 ani” devine „Toate
persoanele majore sunt persoane care au împlinit 18 ani”; „Relativ mulţi muncitori au
participat astăzi la grevă” se traduce prin „Unii muncitori sunt persoane care au făcut grevă
astăzi”.

4) Enunţuri condiţionale, de tipul „Dacä..., atunci...”. Dacă antecedentul şi

consecventul unei enunţ conditional au în vedere acelaşi lucru, enunţul poate fi tradus într-
o propoziţie categorică standard dacă se referă la aceleaşi obiecte. De exemplu, „Dacă este
o lăcustă, atunci e insectă” se traduce prin „Toate lăcustele sunt insecte”; „Dacă un animal
are opt picioare, atunci nu este mamifer” revine la a spune că „Niciun animal cu opt
picioare nu este mamifer”.

5) Enunţuri exclusive. Enunţurile în care găsim expresii de tipul „doar”, „numai”, „nici
unul cu exceptia...” etc. se numesc „enunturi exclusive”. Încercarea de a le traduce în
propoziţii categorice ne conduce de cele mai multe ori la confundarea termenului subject
cu cel predicat. Aceste confuzii pot fi înlăturate dacă vom traduce mai întâi enunţul
exclusiv în unul condiţional, pentru ca apoi să-i dăm o formă categorică. De exemplu,
enunţul „Doar persoanele autorizate au acces la cabina pilotului” revine la a spune că
„Dacä o persoană are acces la cabina pilotului, atunci aceasta este o persoană autorizată”.
Astfel, traducerea corectă într-o propoziţie categorică va fi: „Toate persoanele care au
acces la cabina pilotului sunt persoane autorizate”. Observăm astfel că expresii de genul
„numai”, „doar”, plasate la începutul unui enunţ, când acesta este tradus într-o propoziţie
categorică, implică inversarea ordinii termenilor.

43
 6) Enunţuri exceptive. Formulări de tipul „Toţi cu excepţia S sunt P”, ori „Toate în
afară de S sunt P” etc. se numesc ,,enunţuri exceptive”. Acestea nu pot fi traduse printr-o
singură propoziţie categorică, ci prrntr-o pereche de astfel de propoziţii. De exemplu „Toţi
cu excepţia profesorilor au intrat în grevă” se traduce prin conjuncţia de propoziţii
categorice „Niciun profesor nu a intrat în grevă” şi „Toţi non-profesorii au intrat în grevă”.
Mai trebuie adăugat că expresii de tipul „nici unul cu excepţia” aparţin enunţurilor
exclusive şi nu celor exceptive; „nici unul cu excepia” este sinonim cu „doar” sau cu
„numai”.

44
 IV. SILOGISMUL

A. Silogismul cu propoziţii categorice simple

1. Caracterizare generală

În sens larg, prin silogism se înţelege orice fel de inferenţă cu două premise şi o
concluzie. În continuare, vom analiza doar silogismul categoric, respectiv acel silogism ale
cărui premise şi concluzie sunt de forma unor propoziii categorice simple. Un exemplu
clasic de silogism categoric de acest fel este următorul:

Observăm că ân propoziţiile categorice ale silogismului de mai sus apar trei termeni:
a) „oameni” (O), denumit în silogistică termen mediu; apare în ambele premise, dar nu
apare în concluzie; termenul mediu este un termen de legătură, prin intermediul căruia se
pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai silogismului;
b) „muritori” (M), denumit termen major; joacă rolul de predicat al concluziei;
premisa care îl conţine se numeşte premisă majoră;
c) „greci” (G), denumit termen minor; joacă rolul de subiect al concluziei; premisa
care îl conţine se numeşte premisă minoră.
Denumirile de „termen mediu”, „termen major” şi „termen minor” apar deja la cel care
a tratat primul despre astfel de raţionamente categorice, şi anume la Aristotel, în Analiticile
prime. Ultimii doi termeni mai sunt numiţi şi termeni extremi.

Silogismul este acea inferenţă în care din două propoziţii categorice care au un termen
comun se deduce drept concluzie o altă propoziţie categorică, ai cărei termeni sunt termenii
necomuni ai premiselor.

Silogismul este considerat de Aristotel o „vorbire prin care, ceva fiind dat, altceva
decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. Este de remarcat că, astfel definit,
silogismul reprezintă, în mod general, toate inferenţele deductive valide, nu doar pe cele
categorice.
Raţionamentele de tipul silogismului se mai numesc şi inferenţe mediate, spre
deosebire de cele „imediate”, în care aveam doar o premisă şi o concluzie. Această
denumire arată că legătura dintre subiectul şi predicatul concluziei este „mediată” de un al
treilea element, respectiv „termenul mediu”.

2. Figuri şi moduri silogistice

Silogismele pot fi de mai multe feluri, fiind în genere clasificate după „figură” şi
„mod”. În funcţie de poziţia termenilor în premise, se disting patru figuri silogistice:

45
 După cum se vede din tabelul figurilor silogistice, spunem că silogismele sunt de:

• figura I, dacă termenul mediu este subiect în majorăşi predicat în minoră;

• figura a II-a, dacă termenul mediu este predicat atât în minoră, cât şi în majoră;
• figura a III-a, dacă termenul mediu este subject atât în minoră, cât şi în majoră;
• figura a IV-a, dacă termenul mediu este predicat în majoră si subiect în minoră.

În funcţie de calitatea şi cantitatea premiselor şi concluziei, silogismele se împart în

mai multe moduri silogistice. De pildă, spunem că un silogism este de modul eio dacă
majora lui este o universală negativă (e), minora este particulară afinnativă (i), iar
concluzia o particulară negativă (o). Dacă, în plus, vom spune că avem un silogism de
forma eao-3, vom înţelege prin acest lucru că silogismul în cauză este de figura a III-a şi de
modul eao. În acest fel, putem determina în mod univoc forma logică a oricărui silogism.
Din moment ce propoziţiile categorice sunt de patru feluri, iar un silogism conţine trei.
astfel de propoziţii, rezultă că în fiecare figură sunt posibile 64 de moduri silogistice (4 x 4
x 4 = 64). Cum sunt patru figuri diferite, rezultă că vor exista 256 de forme posibile de
silogisme categorice (4 x 64 = 256), adică de moduri silogistice.

3. Validitatea silogismelor

Problema fundamentalä a silogisticii este să determine care dintre cele 256 de moduri
silogistice posibile constituie inferenţe valide. Validitatea unui silogism poate fi în genere
testată în trei moduri diferite:

- prin verificarea respectării legilor silogismului;

- prin reducerea la unele moduri valide;
- prin metoda diagramelor Venn.

a) Metoda verificării prin legile silogismului

Aceastä metodă constă în formularea unor cerinţe pe care silogismele trebuie să le

satisfacă pentru a putea fi considerate valide. Cerinţele în cauză vor fi formulate sub forma
unor legi ale silogismului valid, a căror satisfacere este necesarä şi suficientă pentru a
garanta validitatea silogismelor în cauză. Un rol aparte în cadrul acestor legi îl joacă ideea
de distribuire a termenilor

Legile silogismului sunt de două feluri:

• legi generale, pe care trebuie să le satisfacă orice silogism valid;
• legi speciale, ce caracterizează fiecare figură silogistică în parte.

Legile generale ale silogismului sunt:

1. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre premise.
Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în nici una dintre premise, atunci fiecare dintre
termenii extremi ar fi legat doar cu o parte indeterminată din extensiunea termenului
mediu. Ar exista în acest caz posibilitatea ca cele două părţi din extensiunea mediului
corespondente extremilor să nu coincidă, mediul nerealizând o legätură determinată între
extremi, aşa cum ar fi necesar pentru o inferenţă validă (ar fi posibile situaţii în care din

46
premise adevărate să tragem o concluzie falsă).

2. Dacă un termen este distribuit în concluzie, atunci trebuie să fie distribuit şi în

premisa în care apare.
Această cerinţă reprezintă legea distribuirii termenilor, lege care vizează toate
inferenţele cu propoziţii categorice. În caz contrar, legat de inferenţele mediate, am avea
de-a face cu eroarea extinderii ilicite a unuia dintre termenii extremi.

3. Cel puţin una dintre premise trebuie să fie afirmativă.

Nu există silogism valid cu ambele premise negative, deoarece dacă extensiunea
mediului are elemente necomune cu extensiunile extremilor, sunt posibile mai multe
raporturi între extensiunile celor doi termeni extremi. Ca şi în cazul legii 1, înseamnă că nu
se va impune cu necesitate o anurnită concluzie, deci silogismul ar fi nevalid.

4. Dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia este tot afirmativă.
În cazul în care am avea o concluzie negativă, s-ar deduce că există elemente
necomune ale extensiunilor termenilor extremi. Dar acest lucru nu poate fi dedus din două
premise afirmative, care ne informează despre partea comună a extensiunilor termenilor
extremi cu termenul mediu. Din faptul că două mulţimi au fiecare elemente în comun cu o
altă mulţime nu putem trage cu necesitate concluzia că cele două mulţimi au elemente
necomune.

5. Dacă una dintre premise este negativă, atunci concluzia este tot negativă.
În cazul în care concluzia ar fi afirmativă, s-ar deduce că există elemente comune ale
extensiunilor termenilor extremi. Dar acest lucru nu poate fi dedus dacă avem o premisă
negativă, căci în acest caz unul dintre termenii extremi are elemente necomune cu termenul
mediu. Din faptul că o primă mulţime are elemente comune cu o a doua şi că a doua are
elemente necomune cu o a treia, nu putem trage cu necesitate concluzia că prima şi a treia
au elemente comune.

6. Cel puţin o premisă trebuie să fie universală.

Nu există silogism valid cu ambele premise particulare, întrucât în acest caz am
încălca una dintre legile precedente. Sunt trei cazuri posibile pentru ambele premise
particulare:
- dacă ambele premise sunt afirmative, ar rezulta că termenul mediu nu ar fi distribuit
în nici una dintre premise, încălcându-se astfel legea 1;
- dacă ambele premise sunt negative, s-ar încălca legea 3; dacă una dintre premise este
afirmativă şi alta este negativă, vom avea doar un singur termen distribuit în premise, care,
în virtutea legii 1, trebuie să fie termenul mediu; dar conform legii 5, concluzia va fi
negativă, deci termenul major este în ea distribuit, ceea ce ar încălca legea 2.

7. Dacă o premisă este particulară, atunci concluzia este tot particulară.

Conform legii 6, am avea o premisă universală şi una particulară. Să presupunem că
avem concluzia universală. Sunt trei cazuri posibile din punct de vedere al calităţii
premiselor:
- dacă ambele premise ar fi negative, s-ar încălca legea 3;
- dacă ambele premise ar fi afirmative, conform legii 4, atunci concluzia ar fi
universală afirmativă, deci minorul este distribuit. Dar cum ambele premise sunt premise
afirmative, dintre care una este particulară, rezultă că doar un termen este distribuit,
respectiv termenul mediu, pentru a nu încălca legea 1. Se încalcă însă legea 2, întrucât
minorul este distribuit în concluzie, dar nu şi în premisă. Rezultă că presupoziţia este falsă;

47
 - dacă una dintre premise este negativă şi alta afirmativă, atunci in premise vom avea
doi termeni distribuiţi. Unul, conform legii 1, este chiar termenul mediu. Conform legii 5,
concluzia va fi negativă, în cazul nostru chiar universal negativă. Dar într-o astfel de
concluzie vor fi distribuiţi atât minorul cât şi majorul, încălcându-se astfel legea 2. Rezultă
că presupoziţia este falsă. Prin urmare, în nici un caz concluzia nu poate fi universală.

Dacă luăm în considerare aşezarea termenilor în fiecare figură în parte, vom avea şi
câteva condiţii de validitate specifice fiecărei figuri silogistice (vezi exercitiul E2).
În urma verificării respectării acestor legi, putem selecta silogismele valide, care sunt
în număr de doar 24, respectiv câte 6 în fiecare figură. În continuare, vom prezenta aceste
silogisme valide, amintind denumirea lor latină, utilizată în logica medievală mai ales din
raţiuni mnemotehnice. Cum vom vedea în cazul următoarei metode de testare a validităţii,
unele dintre consoanele folosite în aceste denumiri reprezintă indicii utile pentru reducerea
unora la alte forme silogistice valide:

În aceste denumiri silogistice vocalele reprezintă tocmai modul silogismului respectiv.

De exemplu, Cesare desemnează silogismul de forma eae-2, iar Fesapo pe cel de forma
eao-4.

Denumirile mnemotehnice ale modurilor valide indică prin intermediul consoanelor ce

apar în ele cum şi la ce mod perfect se reduce respectivul mod. Astfel, consoana initială a
unui mod indică modul la care se reduce, fiind aceeasi ca a modului perfect. De exemplu,
Baroco, Bocardo şi Bramantip se reduc la Barbara. De asemenea, consoana „s” indică
faptul că trebuie convertită simplu propoziţia desemnată de vocala pe care aceasta o
urmează, dupä cum consoana „p” indică o conversiune prin accident. Consoana „m” indică
schimbarea („mutarea”) locurilor celor douä premise, iar „c” din interiorul numelor arată
că este nevoie de o reducere indirectă.

b) Metoda reducerii la moduri valide

Această metodă (de sorginte aristotelică) presupune ca bază de plecare un număr mic
de scheme silogistice acceptate drept valide în mod evident, validitatea celorlalte silogisme
fiind dedusă din acestea. Silogismele asumate ca valide sunt silogismele figurii I, care au
fost considerate de Aristotel moduri „perfecte”, în virtutea unor caracteristici mai speciale
în raport cu celelalte moduri. Într-adevär, în figura I:

- termenii extremi au acelaşi rol logic, atât în premise, cât şi în concluzie;

- sunt posibile concluzii de toate cele patru tipuri;
- numai aici pot fi valide silogismele de modul aaa.

48
 Reducerea celorlalte moduri la cele perfecte se poate realiza în două feluri distincte:

a) Metoda reducerii directe. Pentru a arăta că un silogism este valid, îl vom raporta la
un mod perfect al figurii I. Dacă, aplicând conversiunea sau schimbarea rolului termenilor
extremi, vom obine că: a) din premisele modului „imperfect” se deduc logic premisele
modului perfect şi b) concluziile celor două moduri sunt fie identice, fie din concluzia
modului perfect se deduce concluzia celui imperfect, atunci vom putea spune că am
„redus” silogismul în cauză la unul perfect, deci că este valid.
Fie, de exemplu, modul Disamis (iai-3). Schema logică ce îi corespunde este:

O posibilitate de a aduce termenul mediu în poziţia caracteristică figurii I ar fi

convertirea minorei, dar în acest caz am obţine din ea SiM, din care împreună cu MiP nu
am putea obţine nimic, ambele fiind particulare. Mai rămâne posibilitatea să convertim
majora, obţinând astfel PiM. Avem astfel:

Prin inversarea premiselor şi, respectiv, a rolului termenilor extremi în concluzie

(operaţie care este corectă, deoarece particulara afirmativă se converteşte) obţinem un mod
din figura I în care în concluzie S este enunţat despre P:

Convertind concluzia acestui silogism, vom obţine o concluzie echivalentă din punct
de vedere logic, respectiv SiP, rezultând chiar un mod „perfect”, respectiv Darii (aii-1).

Apare însă acum întrebarea legitimă: cum vom putea să reducem moduri precum
Baroco (aoo-2) sau Bocardo (oao-3), dacă propoziţiile particulare negative (o) nu se
convertesc? Ne-ar rămâne să convertim premisa universal-afirmativă (a). Am obţine însă
două premise particulare, din care nu putem să tragem nicio concluzie. În aceste cazuri, nu
vom putea aplica metoda reducerii directe, drept pentru care vom face apel la o altă
metodă, si anume la:

b) Metoda reducerii indirecte (reducerea la absurd). Aceasta decurge astfel:

presupunem că silogismul în cauză este nevalid, după care, prin intermediul unor relaţii şi
procedee logice, arătam că se ajunge la o contradicţie, drept pentru care ipoteza iniţială
trebuie respinsă ca fiind falsă. Dacă presupunerea iniţială este falsă, rezultă că negaţia ei
aste adevărată, deci că silogismul în cauză este valid.
Să luăm ca exemplu modul Bocardo. Presupunem deci că acest mod este nevalid, ceea
ce înseamnă că premisele sale, respectiv MoP şi MaS, sunt adevărate, iar concluzia, SoP,
este falsă. Din falsitatea concluziei, în virtutea raportului de contradicţie logică, vom
deduce că SaP este adevărată. Din presupoziţia iniţială rezultă că pot fi adevărate împreună
MoP, MaS şi SaP. Din ultimele două, considerând pe „S” termen mediu şi pe SaP premisă
majoră, vom obţine, cu ajutorul modului perfect Barbara (aaa-1), că MaP este de

49
asemenea adevärată. În concluzie, avem ca adevărate atât pe MoP, cât şi pe MaP, fapt ce
reprezintă o contradicţie logică. Prin urmare, presupoziţia iniţială este falsă, deci modul
oao-3 este valid.

c) Metoda diagramelor Venn

Această metodă a fost prezentată în cadrul verificării validităţii inferenţelor imediate.

În cazul inferenţelor mediate, respectiv al silogismului, modul de aplicare a acesteia este
identic. Vom spune că un silogism este valid dacă în urma reprezentării premiselor regăsim
reprezentată pe diagramă şi concluzia. În caz contrar, silogismul este nevalid.
Reamintim că haşurarea unei regiuni din diagramă reprezintă faptul că mulţimea
corespunzătoare regiunii este vidă, iar plasarea unui „x” în cadrul unei regiuni
simbolizează că respectiva mulţime nu este vidă. Vom lua în continuare câteva silogisme,
de diferite figuri şi moduri, le vom da schema inferenţială, după care le vom construi
diagramele Venn corespunzătoare.

Concluzia afirmă că regiunea de intersecţie a lui S cu P este vidă, ceea ce se regăseşte

reprezentat pe diagramă; silogismul este deci valid.

Şi în acest caz concluzia afirmă că regiunea de intersecţie a lui S cu P este vidă, fapt
ce nu apare decât parţial reprezentat pe diagramă; silogismul este deci nevalid.
Precizăm că în cazul în care silogismul are o premisă particulară, reprezentarea lui cu
ajutorul diagramelor Venn începe cu premisa universală. Apoi, dacă „x”-ul trebuie plasat
într-o regiune care constă din două domenii, dintre care nici unul nu a fost haşurat, îl vom
plasa chiar pe linia ce desparte cele două domenii.

50
 Cu toate că am reprezentat mai întâi premisa minoră, care este singura premisă
universală a silogismului în cauză, rămân două regiuni (notate cu 1 şi 2 pe desen) unde
putem să plasăm „x”-ul corespunzător reprezentării premisei majore. În acest caz, vom
plasa „x”-ul pe linia dintre cele două regiuni, fiind posibil să apară în oricare dintre
acestea. Concluzia ne spune că există un „x” în zona de intersecţie a lui S cu P.
Reprezentarea redă acest lucru drept posibil, însä nu putem spune cu necesitate că lucrurile
stau aşa. În acest caz, silogismul este nevalid.
Trebuie precizat că modurile cu premise universale şi concluzie particulară nu apar
drept valide prin metoda Venn. Acest fapt se explică foarte simplu, deoarece prin haşurarea
corespunzatoare reprezentării celor două premise universale nu avem cum să obţinem un
„x”. În aceste cazuri, este nevoie în plus de presupoziţia că extensiunea este nevidă (vezi
tabelul cu modurile corespunzätoare valide), reprezentată prin plasarea unui „x” în
regiunea corespunzătoare. Situaţia este similară cu cea a aplicării metodei Venn de testare a
validităţii unei inferenţe imediate în cazul trecerii de la o universală la o particulară.

Vom plasa „x”-ul în regiunea nehaşurată a lui M, admiţând astfel presupoziţia că

există cel puţin un element în extensiunea lui M. Acest lucru ne ajută să spunem că
silogismul este valid, întrucât concluzia se regăseşte reprezentată în diagrama
corespunzătoare. Se poate uşor observa că fără presupoziţia existenială silogismu! ar fi
reprezentat drept nevalid în diagrama Venn corespunzătoare.

4. Rolul figurilor silogistice în argumentare

În funcţie de particularităţile fiecărei figuri silogistice, acestea prezintă anumite ro!uri

caracteristice în argumentare.
- În figura I, majora este întotdeauna universală, iar ro!ul specific unei universale este
să formuleze regularităţi, fapt pentru care această figură poate fi caracterizată ca fiind cu

51
precădere „demonstrativă”. Modurile acestei figuri (toate „perfecte”) sunt poate cele mai
întâlnite în argumentare, tocmai datorită evidenţei validităţii acestora. Mai trebuie spus că
aceasta este singura figură în care se poate obţine o concluzie universală afirmativă SaP,
prin subsumarea lui S unei specii M a genului P.
- Datorită faptului că în figura a II-a toate concluziile sunt negative, această figură
poate fi caracterizată drept o figură „de respingere” a unui caz. Cum majora este
întotdeauna universală, argumentarea se desfăşoară în cazu! acestei figuri după schema:
regularitate−negarea rezultatului−respingerea cazului.
- Figura a III-a poate fi caracterizată drept „figura (contra)exemplului”, deoarece nu
vom putea obţine în acest caz nicio concluzie universală. Mai mult, prin faptul că afirmăm
o particulară, cum aceasta este contradictoria universalei de calitate opusă, vom nega în
fond universala respectivă. Uitându-ne la schema logică a figurii, vedem că M ne indică un
caz al lui S prin intermediul minorei universale, pentru ca apoi să se arate dacă presupusa
regularitate are sau nu loc cu adevărat.
- Figura a IV-a este mai rar întâlnită în vorbirea curentă (pentru că se inversează
rolurile termenilor extremi), deci este destul de greu de precizat rolul ei în practica
argumentării. Pornind de la faptul că în cadrul ei nu putem avea concluzii universal-
afirmative, această figură pare să joace tot un rol de respingere a unei teze, dar poate nu tot
atât de cert şi atrăgător precum în figurile a II-a şi a III-a.

B. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului

1. Polisilogismul

Ciclul gândirii nu se închide în cadrul unui singur silogism, pentru că gândirea se

desfăoşară într-un lanţ foarte lung. Spre deosebire de raţionamentele simple, există
raţionamente compuse, cum sunt polisilogismele, în care concluzia silogismului anterior
devine premisă majoră sau minoră în silogismul următor. Dacă concluzia silogismului
anterior devine premisă minoră în silogismul următor, inferenţa obţinută poartă numele de
polisilogism regresiv, iar dacă concluzia silogismului anterior devine premisă majoră în
silogismul următor, inferenţa obţinută se numeşte polisilogism progresiv.

Exemple de polisilogisme:

Polisilogism regresiv

52
 Polisilogism progresiv

Un alt tip de inferenta compusä 11 constituie soritul, care reprezintA o formã de

polisilogisme prescurtate: 1anul silogismelor este contractat astfel IncIt prin eliminarea
concluziilor intermediare flu rämIne decIt o singura concluzie, cea finalä. Dupa silogismul
din care provin, soritele, la rIndul br, sInt de douã feluri: sorite regresive (aristotelice) i
sorite progresive (gocleniene, analizate de Rudolf Goclenius din Marburg, sec. XVI).

53
 2. Entimema

Entimema (de la grec. enthymema, en thyme − „în gând”) este un silogism prescurtat
având una din premise sau concluzia neexprimată, ci numai subînţeleasă.

a) Lipseşte premisa majoră

Exemplu: Aurul conduce electricitatea, fiindcă este metal. Silogismul complet este
următorul:

Formula (structura) entimemei date: S este F, deoarece este M.

b) Lipseşte premisa minoră: M este P, deci S este P:

Orice metal (M) conduce electricitatea (P), dec,i aurul (S) conduce electricitatea (P)
(Se subîneţege că aurul este metal).

c) Lipseşte concluzia: M este P, iar S este M:

Orice metal (M) conduce electricitatea (P), iar aurul (S) este metal (M).
Se va trage concluzia: Aurul (S) conduce electricitatea (P).

În activitatea raţională, uneori chiar şi specialiştii se confruntă cu unele dificultăţi în

privinţa proceselor de raţionare cu silogisme prescurtate (eliptice). De pildä: Niciun
politician nu spune întotdeauna adevărul, deci niciun politician nu este om onest. Notăm
termenii: politician (S); om onest (P); a spune întotdeauna adevărul (M). În această
entimemă lipseşte premisa majoră, pe care trebuie s-o restabilim. Mai intâi, vom stabili
structura entimemei:

Alcătuim structura întregului silogism:

adică este modul aee-2. Rămâne doar să verbalizăm acest mod cu ajutorul termenilor
concreţi:

54
 Din acest silogism concret putem, de pildă, obţine o entimemă în care lipseşte premisa
minoră:
Toţi oamenii oneşti întotdeauna spun adevărul, deci niciun politician nu este om onest.

3. Epicherema

Epicherema (de la grec. epicheireima − „suprapunere”, „adaus de motivări suplimen-

tare”) este un silogism complex (campus) prescurtat, în care una sau ambele premise sunt
entimeme.

E de menţionat că entimema şi epicherema sunt forme de inferenţe argumentative,

aplicabile frecvent în discuţii, polemici etc.

a) Premisa majoră este entimemă, iar premisa minoră − propoziţie categorică:

55
 V. LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPUSE

A. Conectori propoziţionali şi funcţii de adevăr

În paragrafele anterioare am văzut cum trebuie interpretate unele tipuri de expresii

logice în care puteam identifica forma unei propoziţii categorice. Validitatea unor astfel de
raţionamente depindea de forma propoziţiilor componente. Aceste informaţii nu ne sunt
însă de ajuns pentru determinarea validităţii altor tipuri de raţionamente, pentru că limba
naturală include şi situaţii ce nu pot fi formalizate prin intermediul logicii termenilor.
Acestea sunt semnalate de conectorii logici. De pildă, fraza „Dacă este prea cald, mă duc la
piscină”nu poate fi abordată în logica termenilor. Pentru o analiză logică a acestor situaţii
vom avea nevoie de ceea ce se numeşte „logica propopropoziţiilor” sau „logica
propoziţională”. Spre deosebire de logica termenilor, unde unitatea logică de bază o
constituia „termenul”, aici propoziţia constituie unitatea fundamentală de analiză şi
interpretare. Prin „propoziţie” se înţelege aici de fapt propoziţia simplă si neanalizată,
întrucât structura sa intemă nu interesează în cazul traducerii ei în limbaj formal.
Termenul propoziţie trebuie înţeles aici în sens logic, nu lingvistic, întrucât nu orice
construcţie lingvistică poate reprezenta o propoziţie logică, fiind excluse din start
enunîurile interogative, exclamative etc. Termenul tradiţional pentru propoziţie era cel de
„judecată” şi exprima tocmai faptul că prin aceasta trebuie să înţelegem conţinut
propoziţional. Acesta este ceea ce rămâne neschimbat prin traducerea dintr-o limbă în alta,
adică tocmai înţelesu1 unui enunţ. Dacă spunem „Plouă afară”, „It is raining outside” sau
„Es regnet aussen”, nu facem decât să afirmăm în mai multe feluri acelaşi lucru, şi anume
faptul că afară plouă.
Propoziţia „Afară plouă” are, într-un cadru spaţio-temporal precizat, o anumită valoare
de adevăr, fiind adevărată sau falsă. La fel se întâmplă şi pentru propoziţii precum „Imi iau
umbrela”, „Stau acasă”, ,,Mă duc la pescuit” etc. Propoziţiile simple de acest fel poartă
numele de propoziţii atomare. Vom simboliza propoziţiile atomare prin literele p, q, r...
Întrucât propoziţia pe care o exprimă o astfel de literă diferă de la caz la caz, vom spune că
aceste litere sunt variabile propoziţionale. Valorile de adevăr „adevărat” şi „fals” vor fi
notate prin simbolurile „1” şi, respectiv, ,,0”, simboluri fără vreun înţeles numeric.
Propoziţiile atomare se pot combina în forme mai complexe numite propoziţii compuse, în
diverse modalităţi: „Dacă plouă afară, îmi iau umbrela şi mă duc la pescuit”, „Dacă şi
numai dacă plouă afară, stau acasă”, „Stau acasă sau mă duc la pescuit”, „Nu stau acasă şi
mă duc la pescuit” etc. Acestea reprezintă combinaţii de propoziţii atomare, „legate” cu
ajutorul unor expresii precum: „dacă... atunci...”, „si”, „sau”, „dacă şi numai dacă” etc.
Astfel de expresii se numesc conectori logici. Numele de conectori logici vine de la faptul
că aceştia „conecteazä” propoziţiile atomare, dând naştere la propoziţiile compuse sau
moleculare. Proprietatea lor cea mai importantă este aceea că valoarea de adevăr a
propoziţiei compuse care rezultă prin aplicarea lor este funcţie de valoarea de adevăr a
propoziţiilor componente.
În acest sens, conectorii logici sunt funcţii de adevăr. Pentru a ilustra acest lucru, îi
vom ataşa fiecărui conector logic tabelul de adevăr corespunzător.
Din faptul că avem două variabile propoziţionale rezultă că putem avea 16 conectori
logici binari (numărul acestora este calculat după formula N=22n, unde n reprezintă
numărul de variabile propoziţionale conectate, iar 2 reprezintă numărul valorilor de
adevăr). Dintre aceştia îi vom lua în considerare pe cei mai cunoscuţi, atât din punct de
vedere logic, cât şi din punct de vedere al corespondenţei lor lingvistice, adică patru dintre
ei: conjuncţia, disjuncţia, implicaţia şi echivalenţa. Dacă adăugăm şi operatorul monadic
„negatia” (deoarece reprezintă o funcţie cu un singur argument), vom avea cinci dintre cele
mai folosite şi cunoscute constante propoziţionale. Aceşti cinci operatori sunt consideraţi

56
fundamentali datorită faptului că exprimă principalele relaţii şi legături logice care apar în
procesele de comunicare şi gândire.

B. Principalele funcţii de adevăr

Negaţia (simbolizată prin „¬” sau prin „−“, „p”). Prin negarea unei propoziţii p se
obţine o nouă propoziţie („non-p”), complementara în raport cu prima, care este adevărată
când p este falsă şi falsă când p este adevărată. Considerând propoziţia „Afară plouă”,
fiecare din formele următoare pot fi considerate drept negaţia propoziţiei iniţiale: „Afară
nu plouă”, „Nu plouă afară”, „ Nu este cazul că afară plouă”, „Este fals că afară plouă” etc.
Propoziţia iniţială (p) şi negaia ei (¬p) se află în raport de contradicţie, adică nu pot fi
simultan nici adevărate, nici false. Cum negaţia schimbă valoarea de adevăr a propoziţiei
negate, prin dubla negaţie a unei propoziţii se va obţine propoziţia iniţială (¬¬p = p).

Conjuncţia (simbolizată prin „&“ sau prin ,,.“, „∧”) a două propoziţii este adevărată
numai dacă ambele propoziţii (numite şi „conjuncte” sau „conjuncţi”) sunt adevărate. În
restul cazurilor, când cel puţin una este falsă, şi conjuncţia acestora va fi falsă. În limba
naturală, conjuncţia este semnalată prin expresii de genul: „şi”, „iar”, „desi”, „dar”, „cu
toate că”, „în pofida” etc. Pornind de exemplu de la două propoziţii precum „Afară plouă”
şi „Eu plec la pescuit”, conjuncţia acestora poate fi regăsită în oricare dintre următoarele
exprimări ale aceluiaşi fapt: „Afară plouă şi eu plec la pescuit”, „Afară plouă, iar eu plec la
pescuit”, „Deşi afară plouă, eu plec la pescuit” etc.
Dacă unul dintre termenii unei conjuncţii este fals, atunci întreaga conjuncţie va fi
falsă (p & 0 = 0), iar dacă unul dintre termenii săi este adevărat, valoarea sa de adevăr este
determinată de valoarea celuilalt termen (p & 1 = p).

Disjuncţia (simbolizată prin ,,∨”) a două propoziţii este adevărată numai dacă cel
puţin una dintre ele este adevărată, şi este falsă dacă ambele sunt false. În limbajul natural
disjuncţia este semnalată prin expresii de genul: „sau”, „fie”, „ori” etc. Aceste expresii
lingvistice sunt vagi, în sensul în care uneori pot exprima nu numai o disjuncţie inclusivă
(∨), precum cea a cărei valoare de adevăr am precizat-o mai înainte, ci şi una exclusivă
(w), tabelele de adevăr ale acestora fiind diferite. În cazul disjuncţiei exclusive, este
eliminată situaţia în care ambele propoziţii componente sunt adevărate, caz în care
disjuncţia este considerată falsă. Acest lucru este exprimat uneori prin dubla apariţie a
expresiilor disjunctive de mai înainte. Astfel, expresia „Mă duc la mare sau mă duc la
munte” reprezintă o disjuncţie inclusivă, caz în care ambele acţiuni pot fi îndeplinite, în
timp ce enunţul „Sau mă duc la mare, sau mă duc la munte” exprimă o disjuncţie
exclusivă. Analog, expresii de tipul „ori..., ori...”, „fie..., fie...” conduc către interpretarea
unei disjuncţii în sens exclusiv.
Dacă unul dintre termenii unei disjuncţii inclusive este adevărat, atunci întreaga

57
disjuncţie va fi adevărată (p ∨ 1 = 1), iar dacă unul dintre termenii săi este fals, valoarea
sa de adevăr este determinată de valoarea celuilalt termen (p ∨ 0 = p).
Disjuncţia exclusivă este adevărată când termenii ei au valori de adevăr diferite şi este
falsă când au aceeaşi valoare de adevăr.

Implicaţia (simbolizată prin „→“) reprezintă o relaţie de succesiune logică între două
propoziţii şi este falsă doar dacă prima propoziţie a implicaţiei este adevărată şi cea de-a
doua falsă, în restul cazurilor implicaţia fiind adevărată. În limbajul natural, implicaţia este
semnalată prin expresii de genul: „dacă... atunci...”, „...implică...”, „din... rezultă...”, „din...
deducem pe...”. Astfel, „Dacă plouă (p), atunci îmi iau umbrela (q)” reprezintă o
implicaţie, numită şi condiţional, prima propoziţie (p) fiind numită antecedent, iar cea de-a
doua (q) consecvent. Se mai spune că „p” reprezintă o condiţie suficientă pentru „q”, iar
„q” o condiţie necesară pentru „p”. Astfel se explică de ce implicaţia exprimă uneori şi
raportul mai complex al relaţiei dintre cauză şi efect, antecedentul reprezentând o cauză
suficientă pentru producerea efectului, respectiv consecventul. O expresie de tipul „numai
dacă”, „doar dacă” etc. reprezintă ceea ce se numeste o implicaţie inversă. În acest caz,
simbolizarea expresiei din limbajul natural „Numai dacă plouä (p), îmi iau umbrela (q)” se
face prin formula logică „q→p”.
Din tabelul de valori al implicaţiei deducem următoarele legi de reducere a valorii
acesteia:
a) Dacăă antecedentul este adevărat, valoarea de adevăr a implicaţiei este aceeaşi cu a
consecventului său: (1 → q) = q
b) Dacă antecedentul este fals, implicaţia este adevărată: (0 → q) = 1
c) Dacă consecventul este adevărat, implicaţia este adevărată: (p → 1) = 1
d) Dacă consecventul este fals, valoarea de adevăr a implicaţiei este aceeaşi cu a
negaţiei antecedentului său: (p → 0) = ¬p

Echivalenţa (simbolizată prin „↔“ sau prin „≡“) reprezintă o relaţie de concordanţă
logică şi este adevărată numai dacă ambele propoziţii componente au aceeaşi valoare de
adevăr. Vom spune astfel că două propoziţii sunt logic echivalente dacă au aceeaşi valoare
de adevăr. Echivalenţa se mai numeşte şi „dublă implicaţie” sau „bicondiţional”, întrucât
mai poate fi exprirnată şi printr-o conjuncţie de implicaţii reciproce:

(p↔q) ↔ [(p→q)&(q→p)]

Dac[ unul dintre componenţii unei echivalenţe este adevărat, valoarea de adevăr a
echivalenţei depinde de valoarea celuilalt component: (p ↔ 1) = p
Dacă unul dintre componenţii unei echivalenţe este fals, valoarea de adevăr a
echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celuilalt component: (p ↔ 0) = ¬p

58
 Cei cinci conectori propoziţionali fundamentali sunt, prin urmare:

C. Caracterizarea propoziţii1or compuse

Funcţiile de adevăr asociate conectorilor prezentaţi mai înainte pot fi deci reprezentate
cu ajutorul tabelelor de adevăr. Acestea îşi dovedesc utilitatea în primul rând prin faptul că
indică tipul de formulă cu care avem de-a face, ce relaţii logice pot exista între formulele
tabelului şi mai ales determină validitatea raţionamentelor construite din astfel de
propoziţii. Menţionăm că prin formulă înţelegem o expresie din logica propoziţională a
cărei structură logică este redată cu ajutorul literelor propoziţionale, al parantezelor şi al
conectorilor logici. În funcţie de valoarea lor de adevăr, există trei tipuri de formule logice:

• Tautologii. Spunem despre o formulă că reprezintă o tautologie sau o lege logică

dacă este adevărată indiferent de valorile de adevăr ale componentelor sale, adică dacă pe
coloana corespunzătoare ei din tabelul de adevăr asociat formulei în cauză vom avea numai
valoarea 1. Exemple de tautologii: p∨¬p, p → p, p ↔ p, p → (p∨q), (p & q) → p etc.

• Formule contingente. O formulă poate fi caracterizată drept contingentă dacă, în

funcţie de valorile de adevăr ale componentelor sale, uneori este adevărată, alteori falsă. În
cazul unei formule contingente, printre valorile sale din tabelul de adevăr regăsim atât
valoarea 1, cât şi valoarea 0. Exemple de formule contingente: (p ∨q) → p, p → (p & q)
etc.

59
 • Formule inconsistente. O formulă este inconsistentă dacă este falsă indiferent de
valorile de adevăr ale componentelor sale, adică dacă pe coloana corespunzătoare ei din
tabelul de adevăr asociat formulei în cauză vom avea numai valoarea 0. Orice negaţie a
unei tautologii reprezintă o formulă inconsistentă. Exemple de formule inconsistente:
p & ¬p, ¬(p∨¬p), p ↔ ¬p etc.

Două formule propoziţionale sunt reciproc inconsistente dacă, pentru nicio combinaţie
a valorilor lor de adevăr, cele două formule nu sunt niciodată simultan adevărate. Evident,
orice formulă şi negaţia sa vor constitui o pereche de formule reciproc inconsistente. De
remarcat însă că două formule pot fi reciproc inconsistente şi dacă nu au valori de adevăr
opuse pentru orice combinaţie a valorilor componentelor sale; acestea pot avea împreună
valoarea „0” pentru oricâte astfel de combinaţii.

D. Tautologii remarcabile

Din punct de vedere logic, toate tautologiile sunt formule logic echivalente între ele.
Unele dintre acestea sunt însă mai utile şi mai importante în procesul de recunoaştere a
relaţiilor logice dintre propoziţii. Iată câteva legi logice fundamentale (rămâne drept
exerciţiu să arătaţi, prin procedeul tabelelor de adevăr, că sunt tautologii):

1. Lista tautologiilor remarcabile

60
 Tautologii remarcabile sunt şi „legile lui De Morgan”, care redau raportul de dualitate
dintre conjuncţie şi disjuncţie. Raportul de dualitate reprezintă o relaţie de simetrie, în
sensul în care unul dintre termeni poate fi definit în raport cu celălalt, şi reciproc. De
exemplu, în geometrie „punct” şi „dreaptă” reprezintă termeni duali: „Două puncte
determină o dreaptă” şi „Intersecţia a două drepte determină un punct”. În logică, un
exemplu de termeni duali este: „gen” şi „specie”: Acest raport de dualitate revine la a
observa că dacă în tabelul de adevăr al conjuncţiei înlocuim peste tot pe 1 cu 0 şi pe 0 cu 1,
vom obţine tabelul de adevăr al disjuncţiei, şi reciproc:

Trebuie adăugat că operatorii conjuncţie şi disjuncţie sunt distributivi unul faţă de

altul:

Iată alte câteva tautologii:

2. Inferenţe cu propoziţii compuse

Aceste formule, ce constituie legi logice, reprezintă scheme valide de raţionamente în

61
limbajul natural. Să luăm, de exemplu, următorul raţionament: „Dacă alerg repede până în
staţia de autobuz, voi prinde autobuzul de ora două. Dacă voi prinde autobuzul de ora
două, atunci voi ajunge la timp la film. Deci, dacă alerg repede, atunci voi ajunge la timp la
film”. Avem aici urmätoarea schemă de raţionament:

Schema raţionamentului corespunde unei formule prezentate mai înainte, respectiv

tranzitivităţii implicaţiei: [(p → q) & (q → r)] → (p → r). Cum aceasta reprezintă o lege
logică, raţionamentul este valid. În cazul în care nu putem identifica schema logică a unui
raţionament cu o tautologie, vom construi tabelul de adevăr corespunzätor formulei în
cauză şi îi vom testa astfel validitatea.
Vom prezenta în continuare câteva formule propoziţionale care constituie scheme
logice ale unor raţionamente deductive cunoscute în practica argumentării. Vom adopta
denumirea modernă de „inferenţă” pentru „raţionament”, deoarece se consideră că
termenul „raţionament” din logica tradiţională are un înţeles psihologic, care trebuie evitat
în cazul unei abordări logice.
Trebuie adăugat că orice inferenţă validă are la bază o lege logică, dar nu orice lege
logică este şi o inferenţă. Sunt inferenţe doar expresiile ce se prezintă sub forma unei
implicaţii sau a unei echivalenţe.
Vom prezenta mai întâi inferenţe cu două premise, pentru care s-a încetăţenit şi
denumirea de „moduri”. Acestea sunt de două feluri: ipotetice şi disjunctive.

Modus ponens mai este cunoscut şi sub denumirea de „formula de eliminare a

condiţionalului”. Acesta spune că dacă implicaţia între două propoziţii este adevărată şi
dacă antecedentul acesteia este adevărat, atunci şi consecventul implicaţiei iniţiale este
adevărat.

Modus tollens spune că dacă implicaţia între două propoziţii este adevărată şi dacă
consecventul acesteia este fals, atunci şi antecedentul implicaţiei este fals.

62
 Modus tollendo-ponens spune că dacă este adevărată disjuncţia a două propoziţii, iar
una dintre acestea este falsă, rezultă că cealaltă propoziţie este adevărată. De observat că
acest mod este valid atât în cazul disjuncţiei exclusive, cât şi în cazul celei inclusive.

Modus ponendo-tollens spune că dacă este adevărată disjuncţia a două propoziţii, iar
una dintre acestea este adevărată, atunci cealaltă propoziţie este falsă. Acest mod este valid
doar în cazul disjuncţiei exclusive. (Rămâne ca exerciţiu să arătaţi de ce nu este valid în
cazul disjuncţiei inclusive.)

Denumirile latine ale acestor moduri marcheazä calitatea celei de-a doua premise şi a
concluziei. Astfel, prin „ponendo” se înţelege că premisa este asertată, respectiv, prin
„tollendo”, că aceasta este respinsă. Prin „ponens” şi „tollens” ni se indică dacă avem
concluzie afirmativă, respectiv negativă.

Inferenţe ipotetico-disjunctive (dileme):

Inferenţele cu mai mult de două premise se regăsesc în genere în logică sub numele de
dileme. În continuare, vom prezenta patru tipuri dintre acestea, care combină în anumite
feluri modurile studiate mai înainte. Acestea sunt „simple” sau „complexe”, în funcţie de
faptul dacă concluzia este o propozipe simplă sau complexă. Ele mai sunt împărţite în
„constructive” sau „distructive”, în funcţie de faptul dacă concluzia conţine propoziţii
afirmative sau negative.

63
 E. Determinarea validităţii în cazul inferenţelor cu propoziţii compuse

După cum am arătat mai înainte, tabelele de adevăr, folosite iniţial pentru a defini cei
cinci conectori logici verifuncţionali, pot fi folosite şi pentru a determina dacă o formulă
este lege logică sau nu. Cum inferenţelor valide le corespund o subclasă a legilor logice, şi
anume clasa tautologiilor în cadrul cărora operatorul principal este o implicaţie logică, vom
putea folosi tabele de adevăr pentru a testa validitatea inferenţelor cu propoziţii compuse.
Această metodă se va numi metoda tabelelor de adevăr.
Fie următorul raţionament: „Dacă Andreea se căsătoreşte cu Victor, atunci Iuliana şi
Ana vor fi domnişoare de onoare. Dacă Iuliana şi Ana vor fi domnişoare de onoare, atunci
Mihai şi George vor fi cavaleri de onoare. Dar Andreea se căsătorşete cu Victor sau Mihai
şi George vor fi cavaleri de onoare. În consecinţă, Iuliana şi Ana vor fi domnişoare de
onoare sau Mihai şi George vor fi cavaleri de onoare.”
Schema logică a acestui argument este reprezentată de următoarea inferenţă:

64
 Acestei scheme inferenţiale îi corespunde următoarea formulă propoziţională:

[(p→q) & (q→r) & (p∨r)] → (q∨r),

pe care o vom nota cu A(p,q,r).

Acesteia îi construim tabelul de adevăr corespunzător:

După cum se poate vedea, întrucât coloana din tabel corespunzătoare formulei noastre
nu conţine decât 1, rezultă că formula este o tautologie, deci inferenţa corespunzătoare
formulei în cauză este validă.

Să luăm acum ca exemplu argumentul folosit de filozoful David Hume împotriva

credinţei creştine în „viaţa de apoi”:

„Dacă există dreptate în această viaţă, atunci nu este nevoie de o viaţă viitoare. Dacă,
pe de altă parte, nu există dreptate în viata noastră pământească, atunci nu avem niciun
motiv să credem că Dumnezeu este drept. Dar dacă nu avem niciun motiv să credem că
Dumnezeu este drept, atunci nu avem niciun motiv să credem că El ne va asigura o viaţă
viitoare. Astfel, sau nu este nevoie de o viaţă viitoare, sau nu avem niciun motiv să credem
că Dumnezeu ne va asigura o astfel de viaţă.”

Schema logică a acestui argument este reprezentată de următoarea inferenţă:

Acestei scheme logice îi corespunde următoarea formulă propoziţională:

Pentru o astfel de formulă, fiind vorba de patru variabile propoziţionale, tabelul de

adevăr corespunzător este unul mult prea complex. În astfel de cazuri se poate folosi
metoda deciziei prescurtate, denumită şi metoda tabelelor (de adevăr) parţiale. Această
metodă se bazează pe proprietatea implicaţiei logice de a nu admite cazul în care
antecedentul acesteia este adevărat şi consecventul fals. Presupunem deci, prin reducere la
absurd, că antecedentul inferenţei noastre, respectiv conjuncţia premiselor, este adevărat,
iar consecventul fals. Dacă în urma acestei presupuneri ajungem la o contradicţie

65
(imposibilitate logică), rezultă că presupunerea (potrivit căreia formula este inconsistentă)
a fost falsă, deci că formula în cauză este validă.
În cazul nostru, acest lucru se va desfăşura astfel: presupunem că formula nu
reprezintă o lege logică, deci că este inconsistentă. Rezultă de aici că vom avea cel puţin un
caz când antecedentul inferenţei este adevărat şi consecventul fals. Consecventul
implicaţiei este constituit din disjuncţia exclusivă”q w s”. Din tabelul de valori corespun-
zător disjuncţiei exclusive, ştim că aceasta este falsă când ambii membri au aceeaşi valoare
de adevăr. Vom avea astfel două cazuri, fie când ambele propoziţii sunt adevărate, fie când
ambele sunt false:
1) Să analizăm acum cazul când cele două propoziţii disjuncte ce formează concluzia
sunt ambele false, respectiv când V(q) = 0 şi V(s) = 0 (prin V(p) înţelegem „valoarea de
adevăr a lui p”, unde p reprezintă o propoziţie).
Ştim totodată că antecedentul este adevărat. Cum antecededentul este constituit din
conjuncţia a trei formule condiţionale, şi cum din definiţia conjuncţiei ştim că aceasta este
adevărată doar dacă toţi membrii acesteia sunt adevăraţi, rezultă că fiecare dintre aceste
formule condiţionale trebuie să fie la rândul ei adevărată. În cazul primei implicaţii, vom
avea V(p → q) = 1, dar cum V(q) = 0 rezultă că V(p) ≠ 1, deci V(p) = 0. În cazul celei de-a
treia implicaţii, ştim că V(r → s) = 1 şi că V(s) = 0, de unde rezultă de asemenea că
V(r) ≠ 1, deci că V(r) = 0. Dar pentru ca antecedentul să fie adevărat, trebuie şi ca cea de-a
doua implicaţie să fie adevărată, respectiv ca să avem V(¬p → r) = 1. Acest lucru este însă
imposibil, întrucât cum V(p) = 0, atunci V(¬p) = 1, iar din faptul că V(r) = 0 vom avea că
V(¬p → r) = 0. Evident, cum o formulă propoziională nu poate fi simultan şi falsă şi
adevărată, rezultă că am ajuns la o contradicţie logică, deci, presupunerea iniţială este
falsă, iar formula analizată este validă.
2) Să luăm acum cazul când cei doi disjuncţi sunt ambii adevăraţi, respectiv V(q) = 1 şi
V(s) = 1. Conform presupunerii iniţiale, antecedentul este adevărat. Cum antecedentul este
constituit din conjuncţia a trei formule conditionale, şi cum din definiţia conjuncţiei ştim că
aceasta este adevărată doar dacă toţi membrii acesteia sunt adevăraţi, rezultă că fiecare
dintre aceste formule condiţionale trebuie să fie la rândul ei adevărată. În cazul primei
implicaţii vom avea V(p→q) = 1, şi cum V(q) = 1, rezultă că V(p) = 0 sau V(p) = 1.
Observăm că în acest caz nu putem să determinăm pe baza proprietăţilor implicaţiei
valoarea propoziţiei „p”. În cazul celei de-a treia implicaţii, ştim că V(r → s) = 1 şi că
V(s) = 1, de unde rezultă de asemenea că V(r) = 1 sau că V(r) = 0. Dar pentru ca
antecedentul să fie adevărat, trebuie ca şi cea de-a doua implicaţie să fie adevărată,
respectiv V(¬p → r) = 1. Cum am văzut însă, este posibil să avem V(r) = 1 şi V(p) = 1,
deci V(¬p) = 0, de unde rezultă, din definiţia implicaţiei, că V(¬p → r) = 1. În acest caz, nu
am ajuns la nicio contradicţie logică, drept pentru care vom spune că formula în cauză este
nevalidă, întrucât există cel puţin un caz când aceasta este falsă. Acest caz este când
V(p) = 0, V(q) = 1, V(r) = 1 şi V(s) = 1.
Operaţia prin care dăm valori literelor propoziţionale se numeşte interpretare a formulei
în cauză. Cum am găsit o astfel de interpretare, rezultă că formula nu este o lege logică,
deci, inferenţa corespunzătoare acesteia este nevalidă. Este de remarcat că în cazul în care
concluzia implicaţiei ar fi fost „¬q & ¬s”, argumentul ar fi fost valid. Însă tocmai această
concluzie voia Hume să o infirme...

66
 VI. ELEMENTE DE LOGICA PREDICATELOR

Unele tipuri de judecăţi nu pot fi formalizate adecvat prin mijloacele logicii

enunţurilor şi ale propoziţiilor categorice. Dintre acestea fac parte propoziţiile complexe.
Pentru analiza logică a propoziţiilor complexe şi a inferenţelor cu astfel de propoziţii a
fost creată o teorie specială − logica predicatelor, care a devenit un compartiment al logicii
moderne şi este rezultatul generalizării anumitor idei ale logicii clasiceşil logicii simbolice.
În cadrul acestei teme vom lua cunoştinţă doar de cele mai generale idei ale logicii
predicatelor, fără de care nu poate fi concepută structura multor norme juridice, etice etc.

A. Predicatele ca funcţii logice. Limbajul logicii predicatelor

Propoziţiile complexe sunt forme logice, ireductibile la propoziţii categorice sau la

propoziţii compuse. De pildă, propoziţia „O persoană fizică respectă legislaţia în vigoare
sau nu o respectă” nu poate fi tratată ca propoziţie categorică, deoarece predicatul ei
conţine noţiunea relativă „respectă”. Pe de altă parte, această propoziţie nu satisface
regulile propoziţiilor compuse, deoarece nu poate fi înlocuită cu propoziţia compusă
„Orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare”. Propoziţia compusă de mai sus este o
disjuncţie cu ambele componente false şi, deci, este falsă.
Logica propoziţiilor complexe (sau logica predicatelor) ce reprezintă dezvoltarea
teoriei clasice a propoziţiilor logice, de asemenea operează cu termenii subiect şi predicat.
În această teorie, predicatul are semnificaţie de funcţie logică specifică.
Logica predicatelor cuprinde logica funcţiilor de adevăr. Ea foloseşte un limbaj
specific şi un sistem de simboluri speciale.
Prin predicat vom înţelege noţiunile care denotă însuşiri, genuri, relaţii şi care sunt
simbolizate cu majuscule ale alfabetului latin F, G, H,…,P, Q, R etc.
O însuşire (de pildă, disciplinat, calm) sau un gen (de pildă, element chimic, reacţie,
poezie) caracterizează obiectele. Există obiecte determinate şi obiecte nedeterminate.
Obiectele determinate (lucruri, fenomene, nume proprii etc.) suut desemnate cu minuscule
(a, b, c, d etc.) şi se numesc constante individuale. Pentru a desemna obiectele
nedeterminate, se folosesc minuscule de la finele alfabetului latin x, y, z), denumite
variabile individuale.
Predicatebe care desemnează o insuşire sau un gen şi suut urmate de o singură
variabilă sau constantă individuală se numesc monadice sau de un singur loc, de pildă,
P(x), P(y), P(z), P(a), Q(b), N(c). Predicatele care denotă relaţii şi suut urmate de două sau
mai multe variabibe individuale se numesc poliadice (diadice, triadice etc.) sau de mai
multe locuri. De pildă, a fi căsătorit (C(x, y) se citeşte „x este căsătorit cu y”; a vinde
(V(x, y, z) se citeste „x vinde lui z marfa y”).
Schemele de tipul C(x, y) (predicat diadic), V(x, y, z) (predicat triadic) se numesc
formule elementare (atomare) predicative deschise.
O distincţie importantă în logica predicatelor este între propozţiile închise
(determinate) şi propozţiile deschise (nedeterminate). De pildă, „Iasomia este arbust”
(P(a)) este o propoziţie ănchisă adevărată, iar „Leul este animal erbivor” (P(b)) este o
propoziţie închisă fabsă. Propoziţia „x este număr prim” (P(x)) este o propoziţie deschisă,
adică nici adevärată, nici falsă. Cu alte cuvinte, propozţiile deschise sunt funcţii
propozţionale, deoarece conţin, cel puţin, o variabilă individuală. Funcţiile propoziţionale
pot deveni enunţuri (propoziţii închise) adevarate sau false, prin substituţia variabilelor
individuale cu constante individuale. Dacă, de exemplu, în propoziţia „x este număr prim”
punem în locul lui „”x „şapte” sau „zece”, obţinem, respectiv, o propoziţie adevărată sau

67
falsă („Şapte este numar prim” sau „Zece este număr prim). Din formulele predicative
elementare desehise, folosind cuantori, se pot obţine formule predicative elementare
închise sau propozţii atomare. Cuantorii sunt operatori logici care exprimă operaţia
cuantificării propoziţiilor logice, formulelor elementare ş.a. În logică se folosesc doi
cuantori: cuantorul universal (∀, se citeşte „pentru orice”) şi cuantorul existenţial (∃, se
citeşte „există”). Cuantorul universal (∀) este urmat de anumite semne, formând combinaţii
sau formule de tipul ∀x, care se citesc „pentru orice x”, „oricare ar fi x”, „orice x”.
Cuantorul existential (∃) de asemenea este urmat de diferite semne, alcătuind formule de
tipul ∃x, care se citesc „există cel puţin un x, astfel încât” ş.a. De pildă, formulele
elementare închise ∀xP(x), ∃xQ(x), ∀x∃yR(x, y) pot fi interpretate astfel: „oricare ar fi
individul x, el are proprietatea P”, „există cel puţin un x, care are proprietatea Q”, „pentru
orice x, există cel puţin un y astfel încât x se află în relaţia R cu y”.
Într-o formă predicativă, variabilele la care se referă un cuantor se numesc cuantificate
sau legate, în timp ce variabilele fără cuantor se numesc libere. Astfel, în formula ∀x∃y
R(x, y), ambele variabile sunt legate, iar în formula ∃yP(x, y) variabila x este liberă.
La schemele predicative pot fi aplicaţi operatorii propoziţionali (negaţia, conjuncţia,
disjuncţia, implicaţia, echivalenţa): ¬∀xPx, ∀x∀y[(P(x, y)∧Q(x, y)], ∀xPx→∃xPx,
∀x∀yP(x, y)∨Qz etc.
Orice apariţie a variabilei individuale pe lângă predicate se numeşte intrare. În
formula ∀yQy→∃yQy, y apare în antecedentul şi consecventul implicaţiei, deci are două
intrări.
Partea dintr-o formulă, asupra căreia se extinde (adică, la care se referă) cuantorul se
numeşte domeniul de acţiune al cuantorului. Toate intrările din domeniul de acţiune (al
cuantorului) sunt legate (cuantificate). De pildă, în formula ∀x(Px∨Qx)→∃x∃y R(x, y)
domeniul de acţiune al lui ∀x este (Px∨Qx).
Să revenim la propoziţia (de la inccputul paragrafului) „Orice per soană fizică respectă
legislaţia în vigoare sau nu o respectă”. Această propoziţie, din punct de vedere logic, este
identică cu propoziţia „Orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau nu respectă
legislaţia în vigoare”. Facem abstracţie de unele amănunte care vor fi demonstrate mai
tirziu şi aplicăm principiul non-contradicţiei: este inadmisibil p∨¬p, adica ¬(p∨¬p). Deci,
fiind persoană fzică, este inadrnisibil, în acelaşi timp, a respecta şi a nu respecta legislaţia
în vigoare. Formal, această situaţie poate fi redată astfel: ¬ ∀x[Px∧R(xl)∧¬R(xl)] (se
citeşte „pentru once x, nu este adevărat că x este persoană fizica (Px) şi, în acelaşi timp,
respectă legislaţia în vigoare (R(xl)) şi x nu o respectă (¬R(xl))”. În baza logicii
propoziţionale, vom transforma această formulă în echivalenta ei:

¬[∀xPx∧R(xl)∧¬R(xl)] ≡ {∀xPx→[R(xl)∨¬R(xl)]}

Ambele formule sunt adevărate şi corespund propoziţiei naturale date. A doua formulă
se citeşte „pentru orice x, dacă x este persoană fizică (Px), atunci respectă legislaţia în
vigoare (R(xl)) sau nu respectă legislaţia în vigoare (¬R(xl))”.

În concluzie, limbajul logicii predicatelor este alcătuit din:

• constante individuale (a, b, c etc.);
• variabile individuale (x, y, z etc.);
• simboluri pentru predicate (F, G, H,...,P, Q, R,...);
• formule predicative (sau scheme de funcţii propoziţionale) monadice (Px, Qy etc.)
sau poliadice (F(x, y), G(x, y, z) etc.);
• cuantori (∀,∃) şi operatori propoziţionali (¬,∧,∨,→ etc.);
• scheme predicative cuantificate elementare (sau formule de propoziţii atomare
(∀xP∀x, ∀x∀yR(x, y) etc.) sau complexe, adică neelementare (∀x∀yP(x, y) →∃x∃y

68
P(x, y) ş.a.).

B. Valoarea de adevăr a formulelor predicative închise. Operatii cu formule

predicative. Relaţii între cuantori

Ca şi în cazul formulelor logicii propoziţionale, rezolvarea problemei valorii de adevăr

a unei formule predicative presupune interpretarea acesteia. A interpreta o formulă
predicativă înseamnă a-i asocia o clasă de obiecte numită univers de discurs U, care
reprezintă sfera unei noţuni-gen pentru termenii aflaţi în componenţa fomiulelor
predicative. Fie, de pildă, Px (x este profesor şi U − clasa persoanelor cu studii superioare
sau medii speciale). În acest caz, formula ∀xPx („orice persoană cu studii superioare sau
medii speciale (x) este profesor”) este falsă, în timp ce formula ∃xPx („există persoane cu
studii superioare sau medii speciale (x) profesori”) este adevärată. În general, adevărul sau
falsitatea unei scheme (formule) predicative este determinat(ă) de următoarele condiţii:

• o schemă închisa (cuantificată) (propoziţie simplă, atomară, de tipul ∀xPx) este

adevărată universal pentru un univers (U) nevid, numai dacă toate obiectele din
universul U au proprietatea P, şi este falsă numai dacă în U există cel puţin un obiect
care nu are proprietatea P;
• o schemă inchisă (cuantificată) (de tipul ∃xPx.) este adevărată existenţial pentru un
U nevid, numai dacă în U există cel puţin un obiect care are proprietatea P, şi este
falsă numai dacă niciun obiect din U nu are proprietatea P.

La schemele de funcţii şi de propoziţii pot fi aplicaţi operatorii propoziţionali. Dacă

predicatul P este determinat în universul U, atunci şi negaţia accstuia, adică predicatul ¬P,
de asemenea este determinat în U (vezi figura 5.1).
Formula ¬Px este adevărată numai pentru acei x din U pentru care Px este falsă. Deci,
predicatele P şi ¬P sunt complementare, alcătuind două clase (mulţimi) contradictorii care
epuizcază universul U.

Dacă universului U îi corespund predicatele P şi Q, atunci acestui univers îi vor

corespunde şi predicatele compuse:

1 Px∧Qx; 4. Px → Qx;
2. Px∨Qx; 5. Px ← Qx;
3. Px w Qx; 6. Px ↔ Qx.

1. Formula prcdicativă Px)∧Q(x) este adevărată numai pentru acei x din U pentru care
ambele predicate Px şi Qx sunt adevărate. Cu alte cuvinte, acest predicat compus este
adevărat numai pentru acei x care reprezintă intersecţia valorilor de adevăr ale predicatelor
Px şi Qx (figura 5.2).
2. Formula predicativă Px∨Qx este adevărată numai pentru acei x din U pentru care

69
cel puţin unul din predicatele Px şi Qx este adevărat. Cu alte cuvinte, acest predicat
compus este adevărat pentru acei x din U care alcătuiesc reuniunea valorilor de adevăr ale
lui Px şi Qx (figura 5.3).

3. Formula predicativă Px w Qx este adevărată numai pentru acei x din U pentru care
Px)este adevărat iar Qx este fals, sau Px este fals iar Qx adevărat (fig. 5.4):

(Px w Qx) ≡ [(Px∧¬Qx)∨(¬Px∧Qx)].

4. Formula predicativa Px→Qx este adevărată numai pentru acei x din U pentru care
cel puţin unul dintre predicatele ¬Px şi Qx este adevărat (reuniunea valorilor de adevăr ale
lui Px şi Qx), deoarece (Px→Qx) ≡ (¬Px∨Qx) (fig. 5.5).

5. Formula predicativä Px←Qx este adevărată numai pentru acei x din U care
alcătuiesc reuniunea valorilor de adevăr ale lui Px şi Qx, deoarece (Px←Qx) ≡ (¬Px ∨Qx)
(fig. 5.6).
6. În fine, formula predicativp Px↔Qx este adevărată numai pentru acei x din U
pentru care este adevărată cel putin una din formulele Px∧Qx şi ¬Px∧¬Qx, deoarece
(Px↔Qx) ≡ (Px∧Qx)∨(¬Px∧¬Qx) (fig. 5.7).

Cele expuse mai sus ne permit să formulăm următoarea concluzie:

Operatorii propoziţionali transformă formulele predicative simple în formule predica-
tive compuse şi, prin aceasta, logica propoziţională îşi lărgeşte considerabil sfera de aplica-
bilitate în procesul formalizării judecăţilor naturale.
Dacă în formula predicativă P(x1, x2,. . . , xn), în care P este constantă predicativă, iar
x1, x2, ..., xn − variabile individuale, vom înlocui variabilele individuale cu constante
individuale, vom obţine o propoziţie atomară P(a1, a2, ... ,an) adevărată sau falsă. Atunci
când fiecare element al universului U posedă însuşirea P, obţinem formule cuantificate de
tipul ∀xPx. Dacă doar unele elemente ale acestui univers posedă însuşirea P, obţinem

70
formule predicative cuantificate de tipul ∃xPx.
Cuantorii universali şi existenţiali pot fi tratati ca generalizări ale conjuncţiei şi,
respectiv, ale disjuncţiei neexclusive (inclusive):

Dacă formulele predicative conţin variabile care aparţin mulţimilor infinite, aceşti
cuantori exprimă conjuncţii şi disjuncţii infinite.
Pentru a transforma un predicat poliadic într-o propoziţie, trebuie cuantificată fiecare
variabilp individuală. Cuantificând o formulă predicativă diadică, de tipul R(x, y), obţinem
8 combinaţii:

Enunţurile 1) şi 2), de asemenea 3) şi 4), au acelaşi sens logic şi, deci, aceeaşi valoare
de adevăr. Dacă este adevărat 6), atunci este adevărat şi 5) (dar nu şi myers). Dacă este
adevărat 8), atunci este adevărat şi 7) (dar nu şi inivers).
Prin urmare, cuantorii omogeni (de acelaşi fel) sunt comutativi, iar cuantorii eterogeni
sunt necomutativi:

C. Echivalenţa cuantorilor

1. Definirea cuantorilor prin conjuncţie şi discjuncţie

Fie date un univers de discurs finit U = {x1, x2, ..., xn} şi o proprietate P. A spune că
orice element al lui U are proprietatea P este identic cu a spune că x1 are proprietatea P şi x2
are proprietatea P şi... şi xn are proprietatea P; simbolic:

∀xPx ≡ Px1∧Px2∧...∧Pxn.

Prin analogie,

∃xPx ≡ Px1∨Px2∨...∨Pxn.

Cuantorul universal, după cum am constatat mai sus, coincide cu o conjuncţie, iar
cuantorul existenţial coincide cu o disjuncţie (inclusivă). Deoarece conjuncţia şi disjuncţia
(inclusivă) se află în raport de dualitate, ele pot fi reciproc transformate (cu ajutorul
negaţiei) una în cealaltă. Astfel, găsim o analogie a legior lui De Morgan şi în logica

71
predicatelor:

Deci, cuantorii universali şi existentiali se află în raport de dualitate. Formula ∀xPx

este universală, iar ∃xPx este existenţială sau, altfel spus, particulară.
În general, pentru a exprima negaţia unei formule care începe cu un cuantor universal
(existentţial), e suficient ca acest cuantor să fie înlocuit cu cel existential (universal), iar
expresia consecventă cuantorului să fie negată.
Exemplu: Fie dată formula ∀x∃y∀zS(x, y, z). Vom efectua negaţia ei astfel:

Cuantorii care se află în faţa unei formule, iar tot restul formulei intră în domeniul de
acşiune al acestora, se numesc prefixul formulei. Formulele cu prefix sunt negate conform
urmatoarei reguli:
Dacă prefixul formuiei conţine câţiva cuantori, negarea ei se produce astfel: fiecare
cuantor se înlocuieşte cu dualul său, iar negaţia trece la expresia care urmează după
cuantori.

Formulele (1)-(4) pot fi raportate conform pătratului logic (fig.

Din pătratul logic reiese că au loc relaţiile:

În continuare, vom transcrie propoziţiile categorice A(SaP), E(SeP), I(SiP), O(SoP) în

limbajul logicii predicatelor.
Propoziţia universal-aflrmativă A(SaP) poate fi redată grafic ca în fig. 5.9. Evident,
S∧¬P este o clasă vidă, deoarece noţiunile S şi P sint incompatibile conform principiului
noncontradicţiei, obţinem formula: ¬(S∧¬P).

72
 Aplicăm la această formulă echivalenţa p→q) ≡ ¬(p∧¬q) şi obţinem:

¬(S∧¬P) ≡ (S→P)

Deoarece în logica predicatelor S şi P sunt funcţii propoziţionale (Sx şi Px), propoziţia

universal-afirmativă din logica clasică poate fi transcrisă astfel:

şi se citeşte astfel:

1. „pentru orice x, este incoinpatibil S şi non-P”;

2. „pentru orice x, daca x este S, atunci x este P”;
3. „nu există x care sa fie S şi să nu fie P”.

În literatura de specialitate, predomină transcrierea:

Prin analogie, vom obţine transcrierea propoziţiei universal-negative din logica clasică
(fig. 5.10):

care se citeşte în felul următor:

1. „pentru orice x, sunt incompatibile S şi P”;

2. „pentru orice x, dacă x este S, atunci x nu este P”;
3. „nu există x care sa fie S şi P”.

În literatura de specialitate, predomină transcrierea SeP ≡ ∀x(Sx→¬Px).

Propoziţiile particular-afirmative SiP şi particular-negative SoP (vezi: fig. 5.11 şi fig.
5.12) pot fi transcrise astfel: SiP ≡ S∧P, SoP ≡ S∧¬P

73
 Deoarece SiP ≡ ¬(SeP), iar SoP ≡ ¬(SaP), aceste formule pot fi demonstrate şi astfel:

SiP ≡ ¬∀x(Sx→¬Px) ≡ ∃x¬(Sx→¬Px) ≡ ∃x(Sx∧Px) (se citeşte: „există cel puţin,

un x astfel că x este S şi x este P”).

SoP ≡ ¬∀x(Sx→Px) ≡ ∃x¬(Sx→Px) ≡ ∃x(Sx∧¬Px) (se citeşte: „există cel puţin un

x, astfel că x este S si x nu esteP”).

Să reţinem următoarele formule:

Formulele de tipul (9), (10), (11), (12) pot fi raportate cu ajutorul pătratului logic (fig.
5.13).

Transcrierea („traducerea”) propoziţiilor categorice prin mijloacele logicii predicatelor

nu este perfectă. Interpretarea tradiţională a propoziţiilor generale este mai adecvată
gândirii comune, dar interpretarea în limbajul logicii predicatelor corespunde mai bine
exigenţelor gândirii ştiinţifice.
De reţinut că propoziţiile complexe, formulate în limbajul natural, se „traduc” în
limbajul logicii predicatelor conform regulii: cuantorul universal cere implicaţia, iar
cuantorul existenţial cere conjuncţia.

În continuare, iată câteva exemple de propoziţii complexe, formulate în limbaj natural

şi formalizate cu ajutorul logicii predicatelor.

1. Orice opera are autor:

74
(se citeşte: „pentru orice x, dacă x este operă (Ox), atunci există, cel puţin, un y, astfel că y
este autorul acestei opere, A(y, x)”).

2. Fiecare cetăţean are obligaţii faţă de stat şi societate:

(se citeşte: „ pentru orice x, dacă x este cetăţean (Cx), atunci există, cel puţin un y astfel că
y este obligaţia lui x faţă de stat, OS1(x, y), sau/şi faţă de societate, OS2(x, y)”).

3. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică şi privată, cu

excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice:

(se citeşte: „pentru orice x, dacă x are funcţie de procuror, atunci lui x i se interzice (Ix),
orice altă funcţie y publică, PU(y-z), sau privată, PR(y-z), cu excepţia lui z, şi există cel
puţin un z, permis lui x P(x), care poate fi activitate didactică AD(x, z) sau/şi activitate
ştiinţifică, AS(x, z)”).

4. Orice persoană capabilăa să întreţină cel puţin o persoană este în stare să se întreţină
pe sine:

(se citeşte: „pentru orice x, dacă x este persoană, P(x), şi există cel puţin un y, astfel că y
este persoană, şi x este capabil sa-l întreţină pe y, CÎ(x, y), atunci x este capabil să se
intreţină pe sine, CÎ(x, x)”).

Din cele expuse, ne putem convinge că logica predicatelor dispune de operatorii

indispensabili transcrierii, într-un limbaj formal, a propoziţiilor complexe naturale, care
conţin atât propoziţii analizate (atributive, de relatie etc.), cât şi propoziţii neanalizate (cu
operatori interpropoziţionali).

VII. ELEMENTE DE LOGICĂ INDUCTIVĂ

75
 A. Caracterizarea generală a inducţiei

După cum s-a precizat chiar la începutul acestui curs, gândirea umană se conduce nu
numai după o logică deductivă, care funcţionează mai ales în cazurile de justificare a
demersului cognitive, ci şi după o logică nedeductivă, a cărei acţiune se manifestă mai ales
în momentele de achiziţionare a cunoştinţelor. Între cele două tipuri de logică există o
strânsă legătură, dar şi serioase deosebiri. Dacă în paginile precedente ne-am referit la
logica deductivă, acum vom expune pe scurt particularităţile şi operaţiile logicii
nedeductive, din care cea mai mare parte o ocupă logica inductivă cu inferenţele specifice
ei.
O primă trăsătură a inferenţelor inductive este următoarea: într-o inferenţă inductivă,
concluzia spune mai mult (este mai generală) decât premisele din care ea a fost obţinută;
pentru ilustrare, vom relua exemplul de inferenţă inductivă folosit cu acel pritej:

Caprele sunt erbivore

Cerbii sunt erbivore
Gazetete sunt erbivore
Vacile sunt erbivore
Caprele, cerbii, gazelele şi vacile sunt cornute
------------------------------------------------------
Toate animalele cornute sunt erbivore

din care se poate observa − dupà cum s-a aratat atunci − că în timp ce premisele vorbesc
despre câteva animale cornute, concluzia vorbşte despre toate animalele cornute.
Tocmai datorită caracterului amplificator al concluziei sale, în raport cu premisele din
care ea a fost obţinută, unei inferenţe inductive veritabile îi revine şi o altă proprietate; din
moment ce într-un astfel de caz, cel puţin sub aspectul conţinutului lor (al informaţiilor
redate de ele), premisele nu reprezintă un temei suficient pentru concluzie, rezultă că
infereriţele inductive sunt plauzibile (probabile). Cu alte cuvinte, într-o inferenţă inductivă
veritabilă nu putem fi siguri de adevărul concluziei, chiar dacă ea a fost obţinută din
premise sigur adevărate.
Prin aceste trăsături caracteristice lor, inferenţele inductive se deosebesc radical de cele
deductive, cu care însă se află într-o strânsă legătură. Chiar dacă astăzi unele ştiinţe
operează preponderent deductiv (de exemplu, matematica sau logica), iar altele
preponderent inductiv (de exemplu, chimia sau fizica), în ambele cazuri dezvoltarea acelei
ştiinţe n-ar fi posibilă fără niciun fel de cooperare între inferenţe deductive şi inferenţe
inductive; într-adevăr, dezvoltarea cunoaşterii umane ne dovedeşte că aceste două mari
grupuri de inferenţe se completează, se sprijină reciproc şi că numai prin cooperarea lor
putem realmente progresa.
Pe de altă parte, asemănător inferenţelor deductive, şi cele nondeductive cunosc o mare
vanietate. Analiza principalelor tipuri de inferenţe nondeductive ne va permite să înţelegem
rolul deosebit pe care-l au aceste inferenţe în cunoaşterea comună şi în cea ştiinţifică.

B. Tipuri de inferenţe nondeductive

76
 1. Analogia
Raţionamentul prin analogie reprezintă tipul de inferenţă nondeductivă cu cea mai largă
utilizare, deopotrivă în cunoaşterea coinună şi în cea şiinţifică, şi el se bazează pe o
comparare între cel puţin două obiecte, să spunem a şi b, în privinţa faptului că ele posedă
anumite însuşiri, să spunem F, G, H etc, în comun; pe această bază, dacă se constată că
unul din aceste obiecte, a de pildă, posedă o însuşire suplimentară I, nedetectată încă la b,
se conchide că şi b posedă însuşirea I. Schema de inferentţă alăturată redă structura logică
a raţionamentului prin analogie.

Fa & Ga & Ha
Fb & Gb & Hb
Ia
-----------------
Ib

Implicaţia care modelează această schemă de inferenţă nu este validă, dar nici
inconsistentă, ceea ce înseamnă că raţionamentul prin analogie este un nou exemplu de
inferenţă pauzibilă: deşi premisele sunt sigur adevărate, concluzia este totuşi doar
probabilă. Iată un exemplu specific cunoaşterii comune:

Ion, Dan şi Vasile au obţinut în baza carnetului de student bilet de intrare cu preţ
redus la cinematograful din apropierea facultăţii. Prin urmare, Tudor, care merge
acum la cinematograful din apropierea falutăţii, va obţine şi el în baza carnetutui de
student bilet de intrare cu preţ redus.

Pentru a fi convinşi că atunci când premisele sunt sigur adevărate, concluzia acestei
analogii este, totuşi, propabilă sub aspectul valorii ei de adevăr, este suficient să notăm că
nu este exclusă eventualitatea ca în momentul în care Tudor ajunge la cinematograf, toate
biletele de intrare să fi fost deja epuizate.
Neţinând seama de faptul că inferenţa prin analogie este doar plauzibilă, sau neglijând
anumite-condiţii care infuenţează direct gradul de probabilitate al concluziei (în cazul
nostru, eventualitatea epuizării biletelor diminuează sensibil probabilitatea concluziei de a
fi adevărată), în cunoaşterea comună se comite deseori greşeala de a lua concluzia
analogiei ca sigur adevărată sau ca având un grad de probabilitate atât de înalt încât
posibilitatea ca ea să fie falsă este neglijată. La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, ţinând seama
tocmai de aspectele menţionate, concluziile obţinute prin analogie sunt tratate cu prudenţă,
ca fiind simple ipoteze şi nu certitudini. Astfel, ştiinţa contemporană, corelând anumite
propoziţii adevărate din geologie, fizică, chimie, biologie etc. şi bazându-se pe faptul că
alte planete posedă anumite însuşiri (forme de relief, compoziţia chimică a solului, apei şi
atmosferei, temperatura maximă şi minimă etc.) care în cazul Pământului s-au dovedit
direct legate de existenţa vieţii, a derivat, prin analogie, ipoteza existenţei vieţii
extraterestre, inclusiv într-o formă superior organizată. Având însă în vedere tocmai
caracterul plauzibil al raţionamentului prin analogie şi condiţiile care influenţează gradul
de probabilitate al concluziei unei analogii, în cunoaşterea ştiinţifică ipoteza vieţii
extraterestre este tratată cu foarte mare prudenţă, în contrast cu anumiţi indivizi care, prin
informatiile ce le deţin, nu depăşesc cunoaşterea comună şi care astfel ajung să creadă că
existenţa fiinţelor extraterestre este certă, unii din ei ajungând, în cadrele ignoranţei
menţionate, chiar la consideraţii fantastice, inclusiv mistice, despre „extratereştri”.
Raţionamentul prin analogie este cu atât mai solid şi, deci, concluzia sa este mai

77
probabilă (mai aproape de a fi adevărată) cu cât:
(1) Însuşirilr prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai numeroase decât cele
prin care ele se deosebesc;
(2) Însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai importante decât cele
prin care ele se deosebesc, iar legătura dintre însuşirile cunoscute drept comune şi noua
însuşire este mai solidă;
(3) Aria obiectelor comparate, având aceleaşi însuşiri comune, este mai mare;
(4) Concluzia este mai modestă sub aspectul a ceea ce susţine;
(5) Spre deosebire de asemănările dintre obiectele comparate, diferenţa existentă între
ele are o cât mai mică importanţă, preferabil nulă, pentru ceea ce susţine concluzia.
Respectarea acestor reguli are ca efect creşterea gradului de probabilitate al concluziei
prin analogie; de pildă, dacă nava cosmică automată care a atins suprafaţa planetei Marte
ar fi descoperit aici urme de viată, chiar cu o formă de organizare inferioară, gradul de
probabilitate al ipotezei despre existenţa unor fiinţe raţionale extraterestre ar fi crescut,
pentru că numărul însuşirilor comune, pentru două din obiectele comparate, ar fi fost mai
mare.
Nerespectarea uneia din aceste reguli are ca efect sigur diminuarea gradului de
probabilitate al concluziei prin analogie, iar uneori poate transforma concluzia analogiei
într-o propoziţie falsă, caz în care am avea de-a face cu o falsă analogie. Este ştiut, de
pildă, că lupta pentru putere a luat în anumite epoci forma uciderii adversarilor, chiar cea a
paricidului. Filozoful englez D. Hume (1711—1776) ne oferă următorul exemplu de
analogie falsă menită să justifice tocmai o astfel de modalitate de înlăturare a adversarilor:

Un paricid este în acelaşi raport faţă de tatăl său ca un stejar tânăr faţă de stejarul-
părinte şi anume, ivindu-se din ghinda produsă de acesta, creşte şi acoperă stejarul-
părinte, sufocându-l. Prin uciderea în acest fel a stejarului-părinte, stejarul cel tânăr
nu are nicio vină. Prin urmare, paricidul (fiul care şi-a ucis tatăl) este nevinovat ca
şi tânărul stejar.

Falsitatea concluziei acestei analogii este o urmare a faptului că ea încalcă cel puţin trei
din regulile menţionate: (1) între fiu şi stejarul tânăr, numărul asemănărilor este mult mai
mic decât cel al deosebirilor, (2) deosebirile dintre fiu şi stejarul tânăr sunt mai esenţiale
decât asemănările şi (3) pentru ceea ce susţine concluzia, importanţa asemănărilor este
practic nulă, iar cea a deosebirilor este foarte mare.
Uneori, cuvântul „analogie” nu desemnează un raţionament ca cele din exemplele
anterioare, ci o comparaţie făcută cu scopul unei descrieri cât mai clare, sau al unei
ilustrări. Într-o comparaţie ca: „Membrii unei familii sunt asemeni degetelor de la o mână,
fiecare, de la cel mai mare până la cel mai mic, are rolul şi importanţa sa fără de care
funcţia mâinii nu poate fi integral realizată”, avem un exemplu de analogie cu scopul unei
ilustrări şi nu un raţionament prin analogie. Asemenea modalităţi de ilustrare sunt des
întâlnite şi în activitatea didactică şi ele nu trebuie confundate cu o inferenţa, adică cu un
proces logic de derivare (întemeiere) a unei concluzii. Analogia în sens de ilustrare stă şi la
baza utilizării modelelor prin intermediul cărora se reproduc anumite evenimente sau
procese naturale sub forma unor scheme sau machete, în vederea studierii unora din
proprietăţile lor ce pot fi astfel mai uşor cercetate decât în forma lor efectivă de existenţă;
astfel, de pildă, arhitecţii construiesc machete ale unor întregi aşezări, hidrotehnicienii
construiesc machete ale unor cursuri de apă, baraje sau lacuri de acumulare.

C. Formele inducţiei

78
 1. Inducţia completă

Se tntâmplă uneori − prea rar însă − ca obiectele (evenimentele) pe care le studiem să

formeze o clasă finită şi ca să fie posibil să examinăm, sub aspectul care ne interesează,
unul câte unul, toate elementele clasei respective. De pildă, dacă un istoric îşi propune să
descopere din ce familii au făcut parte domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV, el
analizează o clasă finită (mulţimea domnitorilor Ţării Româneşti din secolul XlV), să o
notăm cu A, ale cărei elemente, simbolic redate prin a1, a2,...,an, pot fi inspectate sub
aspectul care îl interesează unul câte unul, de la primul până la ultimul. Concret, în situaţia
dată, istoricul va raţiona astfel:

Basarab I (c. 1310-1352) a făcut parte din familia Basarabilor

Nicolae Alexandru (1352-1364) a făcut parte din familia Basarabilor
Vladislav (Vlaicu) (1364-1377) a făcut parte din familia Basarabilor
Radu I (1377-1383) a făcut parte din familia Basarabilor
Mircea cel Bătrân (1386-l octombrie 1394 şi ianuarie 1397-1418) a făcut parte
din familia Basarabilor
Vlad I (10 oct 1394-ian. 1397} a făcut parte din familia Basarabilor
Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav, Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrân şi
Vlad I sunt toţi domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
Toţi domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV au făcut parte din familia
Basarabilor

Prin urrnare, istoricul va raţiona după schema de inferenţă

a1 este P
a2 este P
.
.
.
an este P
a1, a2, ... ,an sunt, toţi, S
------------------------------
Toţi S sunt P

Dată fiind validitatea ei,şa-numita inducţie completă produce concluzii adevărate,

evident, din premise adevărate. Acest tip de inferenţă nu poate fi însă folosit decât în cazuri
excepţionale, cu totul accidentale, adică numai atunci când clasa studiată este finită şi, în
plus, fiecare din elementele ei poate fi inspectat. Totodată, inducţia completă are o valoare
de cunoaştere redusă; deşi în raport cu fiecare dintre premise concluzia ei este o propoziţie
generală, ea nu face altceva decât să exprime într-o formă concisă ceea ce premisele au
redat pe larg (în mod amănunţit); pentru acest motiv, inducţia completă nu este considerată
o inferenţă inductivă veritabilă ci, mai de grabă, „o inferenţă deductivă mascată”, ea fiind
adesea amintită doar „în trecere”, ca un simplu accident lipsit de importanţă.

2. Inducţia amplificatoare

79
 De cele mai multe ori, clasele supuse cercetării nu pot fi epuizate prin analiza fiecăruia
din elementele ce le aparţin, chiar dacă aceste clase sunt finite. De exemplu, date fiind
performanţele lunetei lui T. Brahe, J. Kepler nu a putut dispune de observaţii sistematice
asupra fiecărei planete din sistemul solar. Epuizarea claselor infinite este evident
imposibilă; pentru formularea legii atracţiei universale, Newton a fost obligat să se bazeze
pe cercetarea unui număr extrem de mic de „fapte”, în raport cu infinitatea obiectelor din
Univers pe care le acoperă această lege. De aici rezultă că atât legile mişcării planetelor
(formulate de J. Kepler) cât şi legea atracţiei universale (formulată de I. Newton) au fost
obţinute drept concluzii ale unor inducţii incomplete, adică ale unor inferenţe inductive în
care, pe baza informaţiilor despre o parte din elementele unor clase, redate de premise, au
fost derivate concluzii care, prin conţinutul lor, acoperă aceste clase în întregime. Mai
exact, o inducţie incompletă − care este cu adevărat o inferenţă inductivă − operează după
schema:

a1 este P
a2 este P
.
.
.
an este P
a1, a2, ..., an sunt unii dintre S
-------------------------------------
Toţi S sunt P

care corespunde primului exemplu de inferenţă inductivă, prin care s-a ajuns la concluzia:
„Toate animalele cornute sunt erbivore”.
Spre deosebire de inducţia completă, cea incompletă este o inferenţă plauzibilă,
implicaţia corespunzătoare schemei sale de inferenţă nefiind validă, ci doar realizabilă.
Aceasta înseamnă că, într-o inducţie incompletă, deşi se pleacă de la premise sigur
adevărate, concluzia derivată din ele este doar probabilă, motiv pentru care ea se numeşte
ipoteză, sau se spune că este ipotetică. După cum s-a arătat deja, inducţia incompletă este
doar plauzibilă, deoarece acest tip de inferenţă inductivă, deşi poate respecta, sub toate
laturile, principiile identităţii, noncontradicţiei şi terţului exclus, nu poate satisface integral
cerinţele principiului raţiunii suficiente: deşi adevărate, prin aria lor de cuprindere,
premisele sunt un temei insuficient pentru adevărul concluziei. În aceste condiţii, în raport
cu premisele pe care se întemeiază, concluzia inducţiei incomplete are un caracter
amplificator: ea extinde la o întreagă clasă proprietatea despre care premisele arată că
aparţine unora din elementele acelei clase.
Aceste două însuşiri fundamentale ale inducţiei incomplete, probabilitatea şi caracterul
ei amplificator, se întrepătrund, se presupun reciproc, şi fac din inducţia incompletă un
instrument principal prin care se realizează progresul cunoaşterii. În inducţia incompletă,
trecerea de la premise la concluzie înseamnă un salt de la particular la general, inducţia
incompletă fiind calea prin care, pornind de la un număr limitat de obiecte (cunoştinţele
despre ele sunt consemnate de premise), ajungem, în ultimă instanţă, să descoperim (sub
formă de concluzii) proprietăţile generale ale acestor obiecte, în multe cazuri chiar legile
care guvernează apariţia şi dezvoltarea lor.

3. Inducţia prin simplă enumerare

80
 La nivelul cunoaşterii comune, inducţia incornpletă ia forma inducţiei prin simplă
enumerare, care constă din obţinerea unei concluzii generale doar pe baza repetării aidoma
a unor fapte într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri. Argumente ca „Toate ciorile
sunt negre, pentru că toate ciorile observate până acum au fost negre”, sau „Orice incendiu
poate fi stins cu apă, pentru că în toate încercările făcute până în prezent apa a dat rezultate
pozitive în stingerea focului”, sunt exemple de inducţie prin simplă enumerare.
Bazându-se exclusiv pe simpla repetare a unor constatări (fapte) şi pe absenţa oricărui
contra-exemplu, adică a unei situaţii în care lucrurile s-au petrecut altfel decât susţine
concluzia, premisele sale fiind rezultatul unor observaţii neorganizate ştiinţific, de cele mai
multe ori întâmplătoare, inducţia prin simplă enurnerare nu merge până la descoperirea
legăturilor esenţiale a cauzelor şi, de aceea, în cazul acestei forme a inducţiei incomplete
gradul de probabilitate al concluziei este foarte redus; deseori, inducţia prin simplă
enumerare conduce de la premise adevărate la concluzii false. Astfel, dacă până acum am
folosit cu deplin succes apa pentru a stinge focul, aceasta nu înseamnă că orice incendiu
poate fi stins cu apă; există substanţe inflamabile pentru stingerea cărora nu poate fi
folosită apa; de pildă, petrolul brut, ca şi multe din denivatele sale, sunt substanţe
inflamabile mai uşoare decât apa şi dacă pentru stingerea unei asemenea substanţe am
folosi apa, nu numal că n-am obţine rezultatul aşteptat, dar am putea contribui la extinderea
focului.
Inductia prin simplă enumerare poate fi folosită şi în ştiinţă, dar tot cu riscul de a obţine
mai degrabă o concluzie falsă decât una adevărată. Astfel, Fermat a ajuns la concluzia falsă
că orice număr de forma 22n+1 este prim, printr-o inducţie prin simplă enumerare: s-a
mulţumit să constate că numerele 5, 17, 257 şi 65437 sunt numere prime de forma 2 2n+1.
Dar, dacă gradul de probabilitate al inducţiei prin simplă enumerare este foarte mic, nu este
exclus ca în anumite situaţii ea să producă şi concluzii adevărate, fapt care explică
folosirea ei, limitată insä, şi în ştiinţă. Propoziţii adevărate ca „Zahărul se dizolvă în apă”
sau „Toţi oamenii sunt muritori” sunt rezultatul unor inducţii prin simplă enumerare la
nivelul cunoaşterii comune, iar propoziţii adevărate ca cele despre punctul de fierbere al
apei, despre greutatea specifică a mercurului, sau despre punctul de topire al unor metale,
au fost iniţial obţinute prin acelaşi fel de inducţie incompletă, la nivelul cunoaşterii
ştiinţifice.
Datorită caracterului extrem de nesigur al inducţiei prin simplă enumerare, concluziile
astfel obţinute trebuie tratate cu deosebită prudenţă, cel putin atât timp cât ele nu au fost
supuse unei verificări temeinice. Neglijarea acestui aspect, în special la nivelul cunoaşterii
comune, este sursa a două importante erori în inducţie. Prima, numită „generalizare
pripitä”, constă în a trata concluzia unei inducţii prin simplă enumerare, la nivel general,
concluzia unei indncţii incomplete, ca fiind sigur adevărată, deşi ea nu a fost încă verificată
(dovedită) ca atare. Cea de-a doua constă în tratarea simplei succesiuni, tot fără o
verificare, drept relaţie cauzală, doar pe baza faptului că această succesiune s-a repetat
aidoma în mai multe situaţii. Numeroase prejudecaţi şi superstiţii existente la nivelul
cunoaşterii comune, ca, de pildă, cele legate de numărul 13, sau cea după care un trifoi cu
patru foi aduce noroc, sunt rezultatul unor asemenea erori în inducţie.

4. Inducţia ştiinţifică
La nivelul cunoaşteii ştiinţifice, inducţia incompletă ia, de cele mai multe ori, forma
inducţiei ştiinţifice, care nu se mulţumeşte cu simpla constatare că anumite „fapte” se
repetă aidoma, ci tinde, prin folosirea sistematică a observaţiei riguros organizate şi a
experimentului ştiinţific, a unor metode speciale de cercetare inductivă, să stabilească dacă
ceea ce se repetă aidoma într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri este în acelaşi timp
şi necesar.
Pentru o fundamentare cât mai solidă a concluziei inducţiei incomplete, în cunoaşterea

81
ştiinţifică, observaţia, care constă din înregistrarea cât mai exactă şi mai sistematică a
desfăşurării (comportării) anumitor fenomene, are un caracter dirijat, în dependenţă de
scopul urmărit, de cunoştinţele deja dobândite şi de condiţiile materiale (aparate, substanţe
etc.) disponibile. După caz, observaţia ştiinţifică presupune folosirea unor aparate cât mai
precise pentru înregistrarea şi măsurarea datelor. În plus, fiecare etapă a observaţiei se
încheie printr-o clasificare a datelor obţinute, nivelul de organizare ştiintifică a acestor date
fiind o condiţie care influenţeazä direct valoarea generalizărilor finale.
În acelaşi timp, în cunoaşterea ştiinţifică, observaţia se îmbină cu experimentul
ştiinţific, care constă din provocarea deliberată a anumitor procese direct legate de
fenomenul studiat. Există desigur cazuri în care folosirea experimentului în sens strict nu
este posibilă; fenomenele cosmice, de pildă, pot fi cel mult modelate (simulate), dar nu pot
fi provocate, reproduse, ca atare. Oricare ar fi însa forma pe care o ia, experimentul
ştiinţific trebuie astfel realizat încât eventualitatea ca el să producă date neclare, imprecise,
care pot fi interpretate în mai multe feluri logic-contradictorii să fie exclusă, pentru că,
altfel, experimentul va fi cel piuţin neconcludent, iar valoarea concluziilor desprinse în
baza lui va fi foarte redusă, dacă nu chiar nulă. Dacă urmărim, de pildă, să stabilim
eficienţa unei metode de instruire, experimentul trebuie să satisfacă, printre altele,
următoarele condiţii:
(i) Se alege un colectiv care se împarte în două grupuri a şi b, unde a şi b sunt două
clase distincte, noua metodă aplicându-se exclusiv în cazul unuia din grupuri, să spunem a,
b având rolul de grup de control;
(ii) Colectivul trebuie astfel format, încât grupurile a şi b să fie egale (sub aspectul
numărului total de elevi din fiecare clasă, şi al numărului de elevi din fiecare subgrup
format în fiecare clasă după nivelul la învăţătură, aptitudini, diferite alte însuşiri psihice şi
biologice etc.);
(iii) Mijloacele folosite pentru realizarea concretă a experimentului vor fi adecvate
scopului urmărit şi insuşirilor comune grupurilor a şi b;
(iv) Desfăşurarea experimentului va fi urmărită pas cu pas, înregistrând cât mai exact
toate datele (schimbările, elementele noi etc.) care apar pe parcursul realizării experimen-
tului, datele astfel obţinute fiind clasificate şi analizate, pentru eventuatele corectări în
aplicarea ulterioară a experimentului;
(v) Pentru ca experimentul sà fie cat mai concludent, este recomandabil ca ci sã aibà o
duratá convenabilà i sa fie realizat simultan sau succesiv, cu cat mai multe perechi de ciase;
perechile fund cat mai diferite, dupà vârsta elevilor, dupa nivelul br de pregàtire, dupã
ccoala din care provin etc.;
(vi) Toate aceste perechi se formează înainte de debutul experimentului, iar alegerea lor
pentru aplicarea experimentului se face arbitrar, adică independent de orice prejudecată
referitoare la ele.
Bazându-se direct (sau indirect) pe observaţie şi experiment ştiinţific, inducţia
ştiinţifică produce, din premise adevărate, o concluzie al cărei grad de probabilitate este
mai mare decât cel al concluziei unei inducţii prin simplă enumerare. Gradul de
probabilitate mai ridicat al inducţiei ştiinţifice este datorat şi faptului că, pentru o cât mai
solidă întemeiere a concluziei sale, această formă a inducţiei incomplete apelează la
anumite metode de cercetare inductivă, la rândul lor, fundamentate pe observaţie şi
experitnentat ştiinţific. O altă caracteristică a inducţiei ştiinţifice este aceea că, odată
obţinuta, concluzia gândită ca o ipoteză este obligatoriu supusă verificării.

D. Metode de cercetare inductivă

82
 Scopul principal al cercetării inductive este de a descoperi cauzele anumitor fenomene,
astfel încât inducţia ştiinţifică tinde să stabilească concluzia de forma X este cauza lui a,
unde a este fenomenul studiat. Pentru fundamentarea cât mai solidă a unei astfel de
concluzii, inducţia ştiinţifică apelează la patru metode de investigare a legăturilor cauzale,
care poartă numele lui John Stuart Mill (1806-1873), cel care le-a formulat explicit şi ca
urmare a sistematizării ideilor lui Francis Bacon (1561-1626), considerat iniţiatonil logicii
inductive moderne.

1. Metoda concordanţei, a cărei aplicare ia forma schemei de mai jos constă din
întemeierea concluziei pe faptul că, din compararea mai multor situaţii în care este prezent
fenomenul a, se observă că, din totalul împrejurărilor U, V, X, Y şi Z care preced
(însoţesc) apariţia lui a, una singură, respectiv X, apare în mod constant. J. St. Mill a dat
următorul exemplu de aplicare a acestei metode: situaţiile diferite în care corpurile
dobândesc o structură cristalizată au în comun un singur antecedent, şi anume procesul
trecerii lor de la o stare lichidă la una solidă. Prin urmare, acest antecedent este cauza
cristalizării.

U, V, X - - - - a
U, X, Y - - - - a
X, Y, Z - - - - a
V, X, Y - - - - a
U, X, Z - - - - a
------------------
X este cauza lui a

Deşi are un rol important în fundamentarea concluziilor inductive, metoda concordanţei

nu transformă o astfel de concluzie într-o propoziţie certă, deoarece, pe de o parte, nu poate
epuiza împrejurările care preced (însoţesc) apariţia lui a (numărul acestora este nelimitat),
pe de altă parte, nu exclude nici posibilitatea ca a să fie rezultatul unui complex de cauze şi
nu al unei singure cauze şi nici pe aceea ca X să fie doar o condiţie (internă sau externă) şi
nu cauza apariţiei lui a; de pildă, menţinerea oului de găină la temperatura de 36°C, timp
de 21 de zile, este o condiţie şi nu cauza puiului.

2. Metoda diferenţei, a cărei aplicare ia forma schemei de mai jos, constă din
întemeierea concluziei pe faptul că au fost identificate (sau au putut fi provocate
experimental) două situaţii, astfel încât fenomenul studiat apare numai în prima din ele, în
timp ce a doua, în care a nu mai apare, conţine ca antecedent aceleaşi împrejurari ca şi
prima, cu excepţia unei singure imprejurări; împrejurarea antecedent care este este prezentă
în prima situaţie (când este prezent şi a), dar este absentă în cea de a doua (când este absent
şi a), adică X, este probabil cauza lui a. Fie, de pildă, situaţiile: (i) un obiect metalic
prezintă degradări, precedate de oxidare şi (ii) un alt obiect, la fel cu primul, nu prezintă
nici un fel de degradare şi, în plus, în cazul lui nu a apărut nici fenomenul oxidării; din
compararea acestor situaţii, se desprinde concbuzia că oxidarea este cauza degradării
obiectelor metalice. Descoperirea cauzei .scorbutului (maladie în trecut foarte răspândită,
mai ales printre marinari) − lipsa din alimente a vitaminei C − este un alt exemplu de
aplicare a metodei diferenţei.

X, Y, Y - - - - a
−, Y, Z - - - - a
----------------------

83
 X este cauza lui a

Metoda diferenţei nu transformă nici ea concluzia unei inducţii incomplete într-o

propoziţie certă pentru că, pe de o parte, numărul împrejurărilor care preced (insoţesc)
apariţia unui fenomen fiind nelimitat, este practic imposibil să descoperim (să provocăm
experimental) două situaţii ca cele pe care se bazează această metodă (care diferă exclusiv
printr-o singură împrejurare-antecedent), pe de altă parte, nu este exciâlus ca X să fie, ca şi
în cazul metodei concordanţei, doar o condiţie pentru apariţia lui a. Cu toate acestea,
metoda diferenţei are o contributie mai mare decât cea a concordanţei âla sporirea gradului
de probabilitate al concluziei unei inducţii incomplete.

3. Metoda variaţiilor concomitente, a cărei aplicare ia forum schemei care urmează,

intemeiază concluzia pe faptul că, din compararea mai multor situaţii în care apare a, în
fiecare din aceste situaţii a având o altă intensitate (marcată în schemă prin indicil 0,
1,...,n), reiese că, din totalitatea împrejurărilor U, V, X, Y, Z care preced (insoţesc) apariţia
lui a, intensitatea uneia singure variază analog (creşte, respectiv descreşte în acelaşi timp)
cu intensitatea lui a; se înţelege, uneori poate varia şi intensitatea altora din imprejurările
antecedente, dar nu în acelaşi fel în care variază intensitatea lui a, astfel că metoda
variaţiilor concomitente se bazează pe o concordanţă între variaţia lui X şi cea a lui a.

U, V, Xo, Y, Z - - - - ao
U, V, X1, Y, Z - - - - a1
.
.
.
U, V, Xn, Y, Z - - - - an
-----------------------------
X este cauza lui a

Folosirea metodei variaţiilor concomitente a permis, printre altele, descoperirea faptului

că fenomenul fizic al frecării permite transformarea energiei mecanice în energie termică
sau a faptului că frecarea influenţează negativ mişcarea corpurilor: în condiţiile în care
forţa care produce mişcarea şi celelalte însuşiri ale mobilului rămân aceleaşi, variaţiilor
coeficientului de frecare le corespund variaţii în sens invers ale vitezei de mişcare a
mobilului. Pe aceeaşi cale s-a descoperit că, la corpurile solide, forţa de frecare depinde, la
rândul ei, de configuraţia şi de natura suprafeţelor de contact şi, în acest fel, aceste trei
descoperiri au stat şi continuă să stea la baza unor realizări tehnice cu o mare importantă,
de pildă, în economia transporturilor (rulmenţii, vehiculele pe pernă de aer sau cele pe
pernă magnetică din ultima vreme sunt astfel de exeniple).
Pentru motive asemănătoare celor specifice metodelor anterioare, nici metoda
variaţiilor concomitente nu poate transforma concluzia inducţiei incomplete într-o
propoziţie certă. De exemplu, nu este exclus ca X să fie şi de această dată doar o condiţie
care afectează exclusiv intensitatea acţiunii cauzale, cum este cazul catalizatorilor în
reacţiile chimice, sau al altor factori care doar favorizează sau impiedică desfăşurarea
anumitor procese fizice.

4. Metoda rămăşiţelor (reziduurilor) se aplică exclusiv atunci când fenomenul studiat

face parte dintr-un complex cauzal şi când unele din relaţiile cauzale din structura acestui
complex sunt deja cunoscute, cum rezultă de altfel şi din schema alăturată. Exemplu: W.
Pauli a constatat că fiecare din fenomenele implicate în dezintegrarea de tip β îşi află, cu o
singură excepţie, explicaţia în proprietăţile unor particule elementare cunoscute la acea

84
dată; pentru a explica excepţia constatată, respectiv o abatere de la legile conservării
energiei şi momentului cinetic, W. Pauli a avansat ipoteza existenţei unei particule
elementare încă necunoscută, care trebuie să fie neutră din punct de vedere electric, să fie
practic lipsită de masă de repaus şi să aibă o mare putere de pătrundere în diferite
substanţe; existenţa neutrinului a fost ulterior confirmată experimental. Numeroase alte
descoperiri, ca cea a planetelor Neptun şi Pluton, a argonului sau a ozonului, au fost
realizate tot cu ajutorul metodei rămăşiţelor.

U, V, X, Y, Z - - - - a, b, c, d, e
U este cauza lui b
V este cauza lui c
Y este cauza lui d
Z este cauza lui e
--------------------------------------
X este cauza lui a

La rândul ei, metoda rămăşiţelor nu transfomă concluzia inducţiei incomplete într-o

propoziţie certă. Mai mult, metoda rămăşiţelor se poate aplica numai în cazul unor
complexe cauzale, ea presupunând totodată existenţa unor cunoştinţe deja dobândite, ca şi
o îmbinare între procedura inductivă şi cea deductivă: proprietăţile particulei elementare
neutrino au fost deduse (pe baza legilor şi a abaterii menţionate) înainte ca această
particulă să fi fost „observată”, adică efectiv cunoscută.
La nivel general, deşi diferite, metodele de cercetare inductivă au anumite însuşiri
comune:
(i) Folosirea oricărei metode ia forma unei inducţii prin eliminare: în cazul
concordanţei, se elimină împrejurările antecedente care nu apar de fiecare dată când apare
fenomenul studiat, în cazul diferenţei, se elimină împrejurările antecedente care apar în
ambele situaţii, în cazul variaţiilor concomitente, se elimină împrejurările antecedente care
rămân constante, ca şi cele a căror variaţie nu concordă cu variaţia fenomenului studiat, iar
în cazul metodei rămăşiţelor, din complexul de împrejurări antecedente sunt eliminate cele
cunoscute drept cauze ale unora din fenomenele care apar împreună cu (legate de)
fenomenul studiat;
(ii) Fiecare metodă poate fi folosită şi în sens negativ, adică pentru a arăta că oricare din
împrejurările eliminate nu este cauză a fenomenului studiat, forma negativă de aplicare a
acestor metode având o importanţă aparte în cunoaşterea ştiinţifică în legătură cu
înlăturarea ipotezelor false, a explicaţiilor eronate;
(iii) Folosirea sistematică a acestor metode este caracteristică cunoaşterii ştiinţifice şi ea
presupune o îmbinare organică în procesul cercetării între inducţia incompletă ştiinţifică şi
analogie, între inducţie şi deducţie;
(iv) Fiecare metodă contribuie în mod specific la creşterea gradului de probabilitate a
concluziei inducţiei incomplete, dar nu transformă o astfel de concluzie într-o propoziţie
certă;
(v) Metodele de cercetare inductivă se bazează pe observaţie şi experiment: metoda
concordanţei se fundamentează explicit pe observaţie, iar celelalte trei se bazează, în
special, pe experiment.
Deseori în cercetare se folosesc două sau mai multe din aceste nietode, îmbinate. Un
exemplu în acest sens este îmbinarea metodei concordanţei cu cea a diferenţei, care ia
forma schemei alăturate. Îmbinarea acestor două metode este caracteristică cercetărilor
experimentale realizate cu ajutorul grupurilor de control. În acest sens, dacă urmărim să
stabilim eficienţa unei noi metode de instruire, este recomandabil să folosim o îmbinare
între metodele concordanţei şi diferenţei. Pe de altă parte, dacă suntem interesaţi să

85
studiem o eventuală relaţie cauzală între frecvenţa evaluării formative a cunoştinţelor şi
randamentul la învăţătură, este recomandabil ca primelor două să li se adauge şi metoda
variaţiilor concomitente, iar în cazul studierii „mecanismului” de formare a aptitudinilor se
impune şi folosirea metodei rămăşiţelor.

U, V, X - - - - aU, V, - - - -
U, X, Y - - - - a U, −, Y, - - -
X, Y, Z - - - - a −, Y, Z, - - -
V, X, Y - - - - a V, -, Y, - - -
------------------------------------------
X este cauza lui a

Folosirea a două sau mai multor metode de cercetare inductivă, în mod corelat, are un
efect pozitiv asupra gradului de probabilitate al concluziei inducţiei incomplete, dar nu
transformă nici ea o astfel de concluzie într-o propoziţie certă. De aici rezultă că, în ştiinţă,
procesul de elaborate a ipotezelor, mai general, procesul de descoperire, nu are un caracter
mecanic, adică rezultatul urmărit prin efortul de cercetare inductivă nu poate fi atins în
acelaşi fel în care, în aritmetică, de pildă, obţinem rezultatul înmulţirii a două numere,
formate fiecare, să spunem, din trei cifre. Mai exact, procesul de descoperire ştiinţifică
presupune în mod necesar printre componentele sale imaginaţie, intuiţie şi chiar fantezie
din partea omului deştliinţă, dar el nu se reduce la atât. Noua descoperire nu este rodul
exclusiv al imaginaţiei, intuiţiei sau fanteziei libere a cercetătorului: dacă lucrurile ar sta
astfel, atunci orice om.fără niciun fel de pregătire, dar dotat cu o imaginaţie, o intuiţie sau o
fantezie bogată, ar reuşi să realizeze descoperiri ştiinţifice semnificative asemeni marilor
savanţii, ceea ce însă nu este cazul.
Ceea ce deosebeşte cunoaşterea ştiinţifică de cea comună este, în primul rând, faptul că,
în ştiinţă, imaginaţia, intuiţia şi fantezia se află sub un control logic strict, astfel încât
niciun fel de concluzie nu este acceptată decât dacă există o bază fermă pentru aceasta;
propoziţiile care nu dispun de o asemenea bază sunt înlăturate sau neluate în seamă ca
nefondate. În acest sens, o importantă cerinţă a cunoaşterii ştiinţifice este ca procesul de
cercetare să nu se încheie în momentul obţinerii unei concluzii pe cale inductivă, ci să se
treacă imediat la verificarea ipotezei la care s-a ajuns.

E. Ipotezele şi verificarea lor

1. Metode de verificare a ipotezelor

Deseori, prin ipoteză nu se inţelege doar o singură propoziţie nesigură sub aspectul
valorii ei de adevăr (concluzia unei inducţii incomplete), ci un ansamblu de propoziţii care,
impreună, au rezultat printr-un proces complex de raţionamente inductive şi deductive
drept explicaţie-tentativă (încercare de a explica) un fenomen încă necunoscut sau încă
insuficient cunoscut.
În această accepţie mai largă, o ipoteză oarecare, să spunem H, poate fi verificată direct
numai dacă obiectele pe care le aeoperă în calitate de explicaţie-tentativă pot fi integral
inspectate, în maniera inducţiei complete. Astfel, pentru a explica abaterea de la legile lui
Kepler şi de la legea atracţiei universale, observată în mişcarea de rotaţie a planetei
Uranus, astronomuL francez U. J. J. Le Verrier a avansat ipoteza existenţei unei planete,
mai depărtată de Soare decât Uranus. Ipoteza lui Le Verrier a font verificată direct, prin
observaţie: folosind o lunetă perfecçionată, astronomul german Galle a văzut planeta
Neptun în ziua de 23 septembrie 1846. Multe alte ipoteze vizează insă clase care nu pot fi

86
epuizate, prin inspectarea fiecărui obiect din componenţa lor. Asemenea ipoteze, ca cele ale
lui Fermat şi Euler în teoria numerelor, sau ca legea atracţiei universale în fizică, nu pot fi
verificate decât indirect.
Verificarea indirectă a unei ipoteze generale presupune două etape care premerg
obligatoriu acceptarea sau respingerea ei:
(i) Fiind dată o ipoteză oarecare H, ea este supusă unei analize deductive prin care, din
H sunt derivate deductiv cât mai multe consecinte c1,..., cn, cum s-a procedat în cazul
ipotezelor lui Fermat şi Euler. Spre deosebire de H care este o propoziţie generală (un
ansamblu de propoziţii generale), fiecare din c1, ..., cn este, în cazul în care H aparţine
ştiinţelor naturii, o propozţie de observaţie, al cărei adevăr sau a cărei falsitate se poate
stabili direct, prin observaţie sau experiment.
Iată un exemplu. În vremea lui G. Galilei, în multe oraşe din Italia, apa potabilă era
obţinută cu ajutorul unor fântâni dotate cu o pompă alcătuită dintr-un piston care se mişca
în interiorul unui cilindru. Tot atunci circula o ipoteză, susţinută şi de Galilei, să o notăm
Hg, după care cauza ridicării apei în cilindrul pompei ar fi oroarea de vid (horror vacui) a
naturii. O dată însă ce au fost săpate fântâni mai adânci de 10 m, s-a constatat că apa nu
mai ajunge la suprafaţă. Cum era greu de crezut că oroarea de vid a naturii se manifestă
numai sub înălţimea de 10 m, s-a căutat o nouă explicaţie pentru cauza ridicării apei în
cilindrul pompei. Elevul lui Galilei, E. Torricelli, a avansat o nouă ipoteză, să o notăm Ht:
Pământul este inconjurat de atmosferă (el o numea „mare de aer”) şi greutatea (presiunea)
atmosferei, apăsând asupra apei din fântâni, determină ridicarea ei în cilindrul pompei.
Trecând la analiza deductivă a lui Ht, din ea rezultă, printre altele, consecinţele: c1=
întrucât mercurul are o greutate specifică de aproximativ 14 ori mai mare decât a apei,
înălţimea unei coloane de mercur într-un cilindru, asemănător celui de la fântână, trebuie să
fie de aproximativ 761 mm, adică de aproximativ 14 ori mai mică decât cea a coloanei de
apă (dedusă chiar de Torricelli) şi c2=întrucât presiunea atmosferică descreşte pe măsura
creşterii altitudinii, înălţimea coloanei de mercur trebuie să scadă pe măsura creşterii
altitudinii (dedusă de B. Pascal). Raportul djntre Ht şi aceste consecinţe ia forma
implicaţiilor Ht→c1 şi Ht→c2, iar dacă Ht este adevărată, aceste implicaţii sunt în mod
necesar adevărate; la nivel general, dacă ipoteza oarecare H este adevărată, atunci, în mod
necesar, fiecare din implicaţiile H→c1,..., H→cn, unde c1,..., cn,, sunt consecinţele deduse
din H, este adevărată.
(ii) Fiecare din consecinţele deduse din H este verificată direct, prin observaţie şi
experiment. În cazul Ht, Torricelli a arătat printr-un experiment simplu (a luat un tub de
sticlă plin cu mercur, lung de 1 m şi deschis la un singur capăt; a astupat cu degetul mare
deschizitura tubului, l-a răsturnat cu deschizătura în jos şi, după ce a cufundat acest capăt
într-un vas cu mercur, a retras degetul de pe deschizături) că c1 este adevărată; adevărul lui
c1 a fost dovedit de cumnatul lui Pascal, Périer, care, folosind mai multe barometre de tip
Torricelli, unele cu rol de grup de control, a făcut o ascensiune pe muntele Puy de Dôme.
Drept urrnare, ambele implicaţii din cazul lui Ht s-au dovedit adevărate. În alte cazuri, este
posibil ca cel puţin una din consecinţele c1,..., cn, să spunem ci, să fie falsă; de pildă, pentru
Hf (ipoteza lui Fermat), ci=0, când i=5.
O dată ce a fost încheiată etapa (ii), se trece la acceptarea sau respingerea lui H,
operaţie care se realizează în exclusivitate pe cale logică. Mai exact, pentru H este posibilă
acum nu numai una din două variante:
(a) Fiecare din c1,..., cn s-a dovedit adevărată, ceea ce înseamnă că şi conjuncţia c1 & ...
& cn este adevărată; în aceste condiţii, acceptarea lui H se realizează conform schemei de
raţionare de mai jos, care este o traducere a schemei de inferenţă modus ponens plauzibil.

H→(c1 & ... & cn)

(c1 & ... & cn)

87
 ----------------------
H

Dat fiind că acceptarea lui H ia obligatoriu forma unei scheme de inferenţă plauzibilă şi
nu validă, ea are doar sensul că P(H=1)>P(H=0) ceea ce înseamnă că probabilitatea ca H
să fie adevărată este mai mare decât aceea ca H să tie falsă.
Fără îndoială, dacă H este o ipoteză generală care vizează un număr finit de obiecte şi
dacă la un moment dat a devenit posibil să examinăm, unul câte unul, toate aceste obiecte,
adică atunci când adevăărul conjunctiei c1 & ... & cn are tocmai acest înţeles, H se
transformă dintr-o ipoteză într-o propoziţie sau teorie cert adevărată; astfel, dacă legile lui
Kepler se referă exclusiv la sistemul nostru planetar, ceea ce nu se putea susţine în vremea
lui, se poate susţine astăzi, şi anume că fiecare din legile sale este o propoziţie cert
adevărată. Este însă evident că atunci când H se referă la o mulţime infinită, cum este şi
legea atracţiei universale, sau când această mulţime este finită, dar nu poate fi epuizată în
sensul inducţiei complete, acceptarea lui H înseamnă doar că H are un mare grad de
probabilitate, uneori extrem de ridicat, că ea poate fi folosită cu deplin succes pentru
rezolvarea unor probleme (teoretice şi practice) în cazurile în care ea s-a verificat şi tocmai
de aceea H este numită lege.
(b) Cel puţin una din consecinţele c1,..., cn, să spunem ci, este falsă, ceea ce înseamnă că
şi conjuncţia c1 & ... & cn este falsă; în aceste condiţii, respingerea lui H ia forma schemei
de raţionare de mai jos, care corespunde schemei de inferenţă modus tollens valid.

H→(c1 & ... & cn)

~(c1 & ... & cn)
-----------------------
~H

De multe ori, în condiţiile menţionate (când cel puţin pentru un i ci=0), din falsitatea
conjuncţiei c1 & ... & cn rezultă H=0, în mod sigur; acesta a fost şi cazul lui Hf (ipoteza lui
Fermat). Există însă situaţii când H este exclusiv o condiţie necesară nu însă şi suficientă
pentru a deduce consecinţele c1, ..., cn,. Mai exact, pentru a putea deduce în mod valid
consecinţele c1, ..., cn, în afara adevărului lui H, este nevoie şi de adevărul unor ipoteze
ajutătoare, să notăm conjuncţia lor prin Aj: asemenea ipoteze ajutătoare se referă, printre
altele, la calitatea (performanţele) metodelor şi aparatelor folosite, atât pentru culegerea şi
măsurarea (evaluarea) datelor experimentale pe care se fundamentează premisele din care a
fost derivată inductiv H, cât şi pentru culegerea şi măsurarea datelor pe care se întemeiază,
în ultimă instanţă, falsitatea conjuncţiei c1 & ... & cn. De exemplu, pentru H=Metoda de
instruire Mi este net superioară metodei Mj, printre termenii conjuncţiei Aj se află
obligatoriu ipotezele după care condiţiile (i)-(vi) ale unui experiment concludent au fost
integral satisfăcute; o consecinţă ca „în urma aplicării metodei Mi, performanţele elevilor
din clasa a sunt mai bune decât cele ale elevilor din clasa b (b=grup de control), rezultă
deductiv, în mod valid, numai dacă este adevărată conjuncţia dintre H şi ipoteza ajutătoare
după care a fost satisfăcută integral condiţia (ii)=”grupurile a şi b sunt egale...”. Practica
medicală oferă numeroase exemple de acest fel: de pildă, consecinţa „bobnavul x, care a
fost muşcat de un câine turbat, va fi salvat prin injectare de ser antirabic” nu rezultă
deductiv-corect doar din Hp (ipoteza lui Pasteur), unde Hp=”serul antirabie este un mijloc
eficace împot.riva turbării”, ci numai din conjuncţia Hp & Aj, în care, printre elementele
lui Aj, intră obligatoriu ipoteze ca: tratamentul a fost aplicat în timp util, s-a injectat o
cantitate suficientă de ser (în raport cu locul muşcăturii), serul injectat a corespuns calitativ
etc.
În cazurile, nu puţine la număr, în care consecinţele c1, ..., cn,, rezultă deductiv corect

88
numai din conjuncţia H & Aj şi nu din H singură, schema de raţionare a respingerii ia
forma schemei de inferenţă de mai jos care, deşi corespunde tot lui modus tollens valid, nu
ne mai permite să conchidem că H=0, în mod sigur: conform definiţiei conjuncţiei, H &
Aj=0 ;i atunci când Aj=0 şi H=1. Altfel spus, dacă în condiţiile specifice, ci=0, este posibil
să fie falsă una singură din ipotezele ajutătoare şi nu H (ipoteza principală); de pildă, este
posibil ca bolnavul muşcat de un câine turbat să nu poată fi salvat şi aceasta nu pentru că
Hp=0, ci pentru c[ tratamentul n-a fost aplicat in timp util, sau pentru c[ nu s-a injectat o
cantitate suficientă de ser, sau pentru că serul injectat n-a corespuns calitativ etc. Prin
urmare, când consecinţele c1,...,cn rezultă deductiv corect din conjuncţia H & Aj şi nu din H
singură, schema de raţionare a respingerii, deşi validă, ne permite să conchidem cel mult că
P(H=0)>P(H=1), ceea ce înseamnă că deşi conjuncţia c1 & ... & cn este falsă, H rămâne în
discuţie ca o propoziţie probabilă, cu toate că gradul ei do probabilitate s-ar fi putut reduce,
uneori simţitor.

(H & Aj)→(c1&…&cn)
~(c1&…&cn)
----------------------------
~(H & Aj)

În concluzie, în marea majoritate a cazurilor, verificarea indirectă a unei ipoteze

oarecare H nu înseamnă decât o creştere (când este vorba do acceptare) sau o diminuare
(când este vorba de respingere) a gradului ei iniţial de probabilitate. Drept urmare,
cercetătorul este obligat să acorde o atenţie deosebită criteriilor de evaluare a ipotezelor.

2. Criterii de evaluare a ipotezelor

Indiferent de forma pe care o ia verificarea unei ipoteze, acceptarea sau respingerea ei

este judecată în baza datelor obţinute pe calea observaţiei şi a experimentului. Aceste date
pot fi favorabile ipotezei în discuţie, caz în care se vor numi probe pozitive, sau contrare
acestei ipoteze (cele pe care se bazează falsitatea consecinţelor deduse din H sau din H &
Aj), caz în care se vor numi probe negative. Fiind dată o ipoteză oarecare, gradul ei de
probabilitate şi, pe de altă parte, acceptarea ei în raport cu una sau mai multe ipoteze
concurente ca o explicaţie satisfăcătoare, depind direct, în primul rand, de următoarele şase
criterii:
(1) În absenţa oricărei probe negative, gradul de probabilitate al lui H este cu atât mai
mare cu cât este mai mare numărul probelor pozitive; gradul do probabilitate al ipotezei
după care metoda de instruire M1 dă rezultate net superioare metodei M2 este cu atât mai
mare cu cât, în absenţa oricăror insuccese, folosirea lui M1 a dus la creşterea
performanţelor elevilor în cât mai multe cazuri. Acest criteriu nu trebuie absolutizat, el
având o valoare relativă: dacă H beneficiază de 10 000 de probe pozitive, încă una peste
acest număr are ca efect o creştere sensibilă a gradului do probabilitate al lui H.
(2) În absenţa oricăror probe negative, diversitatea cât mai accentuată a probelor
pozitive favorizează semnificativ creşterea gradului de probabilitate a lui H; gradul de
probabilitate al ipotezei lui Newton (legea atracţiei universale) este atât de mare încât
vorbim despre ea ca despre o certitudine tocmai pontru că ea satisface, pe lângă primul
critoriu, şi pe acesta: ipoteza lui Newton dispune de un imens număr de probe pozitive,
oferite de mişcarea (legile) pendulului, cădorea liberă a corpurilor, modul de curgere a
râurilor, fenomenul mareelor, mişcarea sateliţilor naturali în jurul planetelor, mişcarea
planetelor în jurul Soarelui, mişcarea stelelor duble una faţă de cealaltă, diferite fenomone
cosmice speciale, ca de pildă corpurile cosmice numite „black holes” (găuri negre),
orbitele sateliţilor artificiali, lansarea şi deplasarea navelor cosmice în interiorul şi dincolo

89
de graniţele sistemului solar etc. Având în vedere infinitatea Universului, a însuşirilor sau a
relaţiilor în care poate intra orice fenomen, criteriul diversităţii probelor pozitive nu poate
fi nici el absolutizat.
Criteriul diversităţii probelor pozitive are şi efecte de natură psihologică Orice ipotoză
se naşte ca încercare de explicare a anumitor fenomene şi, dacă ea oferă o explicaţie acelor
fenomene, este firesc ca doscoperirile expenimentale legate de aceste fenomene să
fundamenteze probe pozitive pentru ipoteza în cauză; dacă, după un timp, ipoteza ajunge
să beneficieze şi de alte probe pozitive, noi în raport cu cele iniţiale, credibilitatea (în sens
psihologic) ipotezei creşte sensibil, mai ales dacă noile probe au un caracter „neaşteptat”.
(3) Gradul de probabilitate al lui H este cu atât mai mare cu cât sunt mai sensibile şi
mai exacte aparatele şi metodele folosite pentru constituirea probelor pozitive, deoarece
precizia instrumentelor folosite influenţează direct acurateţea acestor probe care, la rândul
ei, este o condiţie necesară ca ipoteza să dispună de o bază fermă şi nu de una nesigură;
ipoteza după care, în structura celorlalte planete, se află aceleaşi elemente ca şi pe Pământ,
susţinuta şi de G. Galilei, a dobândit treptat un grad de probabilitate mai mare, o dată cu
constituirea şi diversificarea spectroscopiei, pe măsură ce aparatura folosită în observaţiile
astronomice s-a perfecţionat, dar mai ales după ce nave cosmice automate sau cu echipaj
uman s-au aşezat pe Lună, Marte sau Venus ori au trecut în apropierea altor planete din
sistemul nostru solar.
(4) Probabilitatea lui H este mai mare, dacă, pe lângă probele experimentale pozitive,
H dispune şi de un suport teoretic cât mai temeinic, unde prin suport teoretic se are în
vedere fie că H este implicată deductiv de cel puţin o altă ipoteză bine fundamentată (are
un mare grad de probabilitate), fie că H nu intră în conflict cu nicio teorie bine stabilită, ea
reprezentând o extindere coerentă a cunoaşterii din acel moment. Astfel, legile lui Kepler
îşi află un suport teoretic în legea atracţiei universale din care ele pot fi corect deduse, iar
legea atracţiei universale beneficiază, la rândul ei, de un puternic suport teoretic în cadrul
teoriei relativităţii propusă de A. Einstein ca un model fizic mai general şi mai adecvat
stării reale a întregului Univers (fizica clasică, în cadrul căreia a fost formulată legea
atracţiei universale, din care au fost eliminate ipotezele ce s-au probat false, s-a dovedit, o
dată cu apariţia teoriei relativităţii, un model fizic corect pentru o porţiune restrânsă a
realităţii, cea nemijlocit observabilă).
Acest criteriu are, la rândul său, o valoare relativă. Eventuala sa absolutizare ar avea ca
urmare o concepţie dogmatică asupra rezultatelor cunoaşterii, complet străină spiritului
ştiinţific, pentru că reprezintă o barieră în calea progresului cunoaşterii care are loc tocmai
prin elaborarea unor ipoteze, ca explicaţii mai profunde, care înlocuiesc unele din ipotezele
mai vechi, chiar atunci când vechile ipoteze păreau, înaintea inlocuirii lor, că sunt perfect
stabilite: legile lui Kepler, ca ipoteză perfecţionată în raport cu ipoteza sistemului
heliocentric avansată de N. Copernic, au inlocuit definitiv atât ipoteza lul Copernic, cât şi
pe aceea a sistemului geocentric, avansată de Ptolemeu şi care, pentru mulţi gânditori
medievali, apărea ca absolut certă.
(5) În condiţiile existenţei mai multor ipoteze ca variante de încercare de a explica un
anumit fenomen, alegerea uneia din ele se face în baza puterii explicative a acestor ipoteze,
din ipotezele aflate în competiţie fiind acceptată cea care satisface în cea mai mare măsură
criteriile (1)-(4) şi care, totodată, oferă o explicaţie mai profundă fenomenului în cauză;
ipoteza care îndeplineşte simultan aceste două condiţii are o putere explicativă mai mare
decât a celorlalte.
Astfel, până la începutul secolului al XX-lea, pentru explicarea naturii luminii concurau
două ipoteze: cea a lui Newton, care susţinea că lumina este de natură corpusculară, şi cea
avansată de Huyghens şi dezvoltată de Fresnel şi Young, care susţinea că lumina este de
natură ondulatorie (lumina ar consta din unde care s-ar propaga într-un mediu elastic).
Aceste două ipoteze dispuneau de o putere explicativă redusă, relativ egală, dat fiind faptul

90
că pentru fiecare fuseseră găsite atât probe pozitive, cât şi probe negative, fără însă ca toate
probele negative din cazul uneia să fie probe pozitive în cazul celeilalte. În anul 1905, a
apărut în competiţie o a treia ipoteză, avansată de Einstein, după care lumina este de natură
fotonica, unde fotonul este o particulă elementară care întruneşte caracteristici ondulatorii
(este asociată câmpului electromagnetic); întrucât ipoteza lui Einstein a dobândit rapid atât
un suport experimental (dispune de numeroase probe pozitive, cele negative fiind total
absente), cât şi unul teoretic, mai solid, şi deoarece ea s-a dovedit o explicaţie mai
profundă a luminii, probă că a reuşit să explice coerent toate fenomenele pe care celelalte
două ipoteze nu le puteau explica, dar şi multe alte fenomene, ea a fost acceptată ca având
un mai mare grad de probabilitate decât oricare din vechile ipoteze, la care practic s-a
renunţat.
(6) În condiţiile existenţei mai multor ipoteze, aflate în competiţie pentru explicarea
unui anumit fenomen, dar caracterizate de o putere explicativă relativ egală, este acceptată
cea mai simplă din ele, adică aceea în a cărei structură apar cât mai puţine elemente,
deoarece o astfel de ipoteză poate fi mai uşor verificată, atât sub aspect teoretic, cât şi
practic. Prin analogie, dacă metodele de instruire M1 şi M2 au relativ aceeaşi eficienţă, dar
M1 este, în sensul precizat, mai simplă decât M2, M1 va fi metoda acceptată.
Asemănător celorlalte criterii de evaluare a ipotezelor, nici ultimele două, care vizează
mai direct acceptabilitatea ipotezelor şi nu gradul lor de probabilitate, nu trebuie
absolutizate, în sensul că, o ipoteză care nu satisface integral unul din aceste ultime două
criterii trebuie trecută în plan secundar, altfel spus, „în rezervă”, adică nu trebuie respinsă
automat, ca şi cum ar fi falsă, decât dacă falsitatea ei a fost corect dovedită, adică
respectând integral cerinţele principiului raţiunii suficiente; deşi în raport cu fenomenul
ridicării apei în fântână, ipoteza lui Torricelli are o putere explicativă mai mare decât cea a
lui Galilei, motiv pentru care ipoteza lui Torricelli a fost acceptată, ipoteza lui Galilei, după
care natura are oroare de vid, a fost trecută pe ui plan secundar, dar n-a fost inlăturată
definitiv, deoarece nu s-a dovedit că natura admite vidul.
În concluzie, pentru o evaluare cât mai corectă a unei ipoteze oarecare H, este
obligatorie corelarea tuturor acestor criterii şi, in plus, ca decizia finală să fie luată în
deplin acord cu principiile logice, adică în dependenţă de particularităţile logice ale
inferenţelor folosite în obţinerea lui H şi de cele ale metodelor folosite pentru verificarea
sa. Tocmai de accea, pentru un cercetător specializat într-un anumit domeniu este absolut
necesar să posede o pregătire temeinică în acel domeniu, dar, în vederea valorificării
depline a pregătirii sale de specialitate, acest lucru este insuficient dacă el nu dispune şi de
cunoaşterea temeinică a-legilor şi a regulilor logice de care depinde corectitudinea gândirii
şi de capacitatea de a folosi aceste legi şi reguli de raţionare în mod conştient şi
consecvent. Istoria marilor descoperiri ştiinţifice nu a înregistrat nicio excepţie de la
această regulă.
Acest adevăr este astăzi mai actual ca oricând. Pe de o parte, îmbogăţirea şi
diversificarea exceptională a cunoaşterii şi, implicit, a activităţii oamenilor, specifice epocii
noastre, scot şi mai mult în evidenţă necesitatea de a apela la logică ca instrument
indispensabil pentru organizarea şi orientarea cunoaşterii şi acţiunii. Pe de altă parte, o
caracteristică fundamentală a revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane este
automatizarea producţiei, folosirea calculatoarelor electronice în prelucrarea informaţiilor,
în luarea deciziilor, în conducerea activităţii economice şi sociale. Toate acestea au devenit
posibile şi ca rezultat al stadiului atins în dezvoltarea logicii, deoarece logica este un mijloc
indispensabil şi pentru analiza mecanismelor automate, pentru proiectarea, minimizarea şi
creşterea capacităţii de operare a circuitelor logice, componente esenţiale ale
calculatorului, pentru construirea limbajelor de programare. Atingând, prin urmare, ea
însăşi un înalt grad de diversificare şi de profunzime, logica şi-a aflat în vremea noastră nu
doar cea mai nouă, dar, prin rezultatele ei, şi cea mai spectaculoasă din aplicaţiile sale

91
nemijlocit practice.

BIBLIOGRAFIE

Bieltz, P. Logica - manual pentru clasa a IX-a. Bucureşti: Editura Disactică şi Pedagogică
R.A., 1994.
Botezatu, P. Introducere în logică, ediţia a II-a. Iaşi: Editura Polirom, 1997.
Crăciun, Dan. Logica. Bucureşti: Editura ASE, 2002.
Dima, T., Logică şi argumentare - manual pentru clasa a IX-a. Iaşi: Institutul European,
2000.
Enescu, Gh., Fundamentele logice ale gândirii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980.
Enescu, Gh., Tratat de logică. Bucureşti: Editura Lider, 1997.
Flew, A. Dicţionar de filozofie şi logică (traducere din engleză). Bucureşti: Editura
Humanitas, 1996.
Mohorea, Efim. Introducere în logică. Chişinău: Editura Arc, 2003.
Stoianovici, D., Dima, T., Marga, A. Logica generală. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1991.

92