ANUL XXIX

Nr. 1 (251) 2019

 R E V I STA A PA R E SU B AU S P I CI I L E
AC A D E M I E I R O M Â N E

ROMÂNĂ
R ev i stă d e şt iinţă ş i c ul t ură
Nr. 1 (251), ianuarie-martie 2019
CHIŞINĂU
 ROMÂNĂ
Apare la Chişinău din 1991 ISSN 0235-9111

Fondatori Ion DUMENIUK, Nicolae MĂTCAŞ, Alexandru BANTOŞ

Editor Echipa redacţiei

Redactor-şef Alexandru BANTOŞ

Redactor-şef Ana BANTOŞ

adjunct

Secretar general Alex MARCHITAN

de redacţie

Redactori Jana CIOLPAN

Viorica-Ela CARAMAN

Concepţie Mihai BACINSCHI

grafică
Coperta Coperta I-a: Carmen MARIN, „Câmp de flori”, acril, pânză
(fragment)

Colegiul Ștefan AFLOROAEI (Iași), Gheorghe Mihai BÂRLEA (Baia

de redacţie Mare), Iulian BOLDEA (Târgu-Mureş), Mircea BORCILĂ
(Cluj), Gheorghe CHIVU (Bucureşti), Dorin CIMPOEŞU
(Bucureşti), Ion CIOCANU, Theodor CODREANU (Huşi), Mircea
COLOȘENCO (București), Mircea A. DIACONU (Suceava), Stelian
DUMISTRĂCEL (Iași), Andrei EŞANU, Nicolae FELECAN (Baia
Mare), Ion I. IONESCU (Iaşi), Nicolae MĂTCAŞ, Ioan MILICĂ (Iaşi),
Vlad MISCHEVCA, Viorica MOLEA, Cristinel MUNTEANU (Brăila),
Eugen MUNTEANU (Iaşi), Sergiu MUSTEAȚĂ, Ioan-Aurel POP
(București), Adrian Dinu RACHIERU (Timişoara), Mina-Maria
RUSU (Bucureşti), Ala SAINENCO (Botoșani), Victor SPINEI
(Bucureşti), Constantin ŞCHIOPU, Victor A. VOICU (Bucureşti)

Orice articol publicat în revista „Limba Română” reflectă punctul

de vedere al autorului şi nu coincide neapărat cu cel al redacţiei.
Textele nepublicate nu se recenzează şi nu se restituie.

Revista „Limba Română” este editată cu sprijin financiar

din Fondul Recurent al Donatorilor – Academia Română
Pentru corespondenţă:
Ap. 226, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, nr. 64, Chişinău,
MD-2001, Republica Moldova. Tel.: (+373) 22 23 44 12, (+373) 22 23 87 03
e-mail: limbaromanachisinau@gmail.com
pagina web: www.limbaromana.md
 3

SUMAR
ARGUMENT
Alexandru BANTOȘ
Reconstrucția identitară și reflexele sindromului politic 8

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ
DORIN CIMPOEŞU
Limba română în Basarabia – după treizeci de ani 15

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII NOASTRE

Domnului Profesor Grigore Brâncuş la ceas aniversar 25
Repere bibliografice 26
Grigore BRÂNCUŞ
Vitalitatea limbii române 28
Dorin POPESCU
Românii din jurul României – centura de castitate
şi evadarea din cercul geopolitic 35
Ion I. IONESCU
Despre identitatea oamenilor şi a comunităţilor noastre 42

COȘERIANA
Emma TĂMÂIANU-MORITA
De la Apus spre Răsărit: Eugenio Coseriu şi Japonia 50

LIMBAJ ȘI COMUNICARE
Alexandru GAFTON
Despre hipercorectitudine. (I) Generalităţi 67
Viorica MOLEA
Delimitări ale oralităţii în limba română actuală 93

ITINERAR LEXICAL
Vasile PAVEL
Motivaţia de origine metaforică a semnului glotic 105
4 ROMÂNĂ
SINTEZE
Ştefan AFLOROAEI
Din nou întrebarea cu privire la sensul vieţii 111
Ala SAINENCO
,,O viziune românească asupra lumii” 120

CUVINTE DEZVELITE
Stelian DUMISTRĂCEL
Academiile de după ploaie 127

PRO DIDACTICA
Constantin ŞCHIOPU
Dezvoltarea la elevi a aptitudinilor de scriere creativă 131

INTERFERENȚE
Cristinel MUNTEANU
Expresii şi citate latineşti celebre modificate
în contexte româneşti şi străine 138
Eugen MUNTEANU
Mitul lui Orfeu în poezia lui Ovidius 146

CRITICĂ. ESEU
Mircea A. DIACONU
Despre graniţe istorice, geografice şi culturale 153
Ana BANTOŞ
Literatura română în postcomunism. Emergenţa scriiturii feminine 175
Adrian Dinu RACHIERU
Nichita Stănescu, o ,,existenţă poetică” 185
Iulian BOLDEA
Provocările istoriei literare 196

PREZENTĂRI ȘI RECENZII
Elena UNGUREANU
Nicolae Mătcaş: ,,Râvnesc infinitul ca nava un port” 203
Mircea COLOŞENCO
Lazăr Avram versus Catrene critice caritabile 215
 5

EVENIMENT
Ala SAINENCO
Zilele Eminescu la Ipoteşti 220

RESTITUIRI
Ioan MILICĂ
Cuvinte electrice, telegrame eminesciene 226

RECITIREA CLASICILOR
Maria ABRAMCIUC
Proiectul prozastic al lui Alecu Russo:
pledoarie ideologică şi intenţionalitate artistică 243
Mircea COLOȘENCO
Concordanțe Friedrich Nietzsche – Mihai Eminescu 249

DIALOGUL ARTELOR
Vladimir BULAT
Culoarea nenumită 256
Carmen MARIN
Sensibilitatea feminină și universul artistic (pagini color) I-XII

NICOLAE POPA – 60
Ana BANTOȘ
Nicolae Popa. Interogația sinelui 260

ARS POETICA
Nicolae POPA
O mie de ani cu faţa la soare; Îngerul oilor; Fără sunet; Acul;
Teiul cu ramuri de mămăligă; Cheagul nopţilor;
O ceată de poeţi telurici; Loc luminos; Hainele; Toamna lui Nicolae;
Presentiment; Dumneavoastră; Târâtoarele; Deschidere 268

LECȚIILE ISTORIEI
Vlad MISCHEVCA
De la Pacea de la Iaşi până la Pacea de la Bucureşti: 1792-1812 280
6 ROMÂNĂ
Ion AGRIGOROAIEI
Sărbătorirea la Iaşi a Unirii Basarabiei cu România 289
Elena NEGRU, Gheorghe NEGRU
Autorităţile sovietice în război cu presa şi literatura
din Republica Socialistă România (mijlocul anilor 1960- anii 1970) 295
Ioan SCURTU
Marile puteri, România şi Basarabia (1917-2019) 307

CĂRȚI ȘI ATITUDINI
O carte a restituirii, a revoltei și a neuitării:
„Elită academică în închisoarea politică de la Sighet (1950-1955)” 323
Pantelimon HALIPPA
Un strigăt de alarmă 330

STARE DE VEGHE
Mircea DRUC
Nişte nostalgici 338
Sergiu MUSTEAŢĂ
Moştenirea sovietică – ce facem cu ea? 346

PROFIL
Ioan C. POPA
Theodor Magder – destinul unui evreu român în Basarabia 357

PROZĂ
Ion IACHIM
Lăcrimioarele 367

MESERII DE ALTĂDATĂ
Mihai SUCIU
Plutaşi pe Mureş 373

ECOURI, REFLECȚII
Dorina CIOBANU POPESCU
Miracolul lădiţei poştale 379
 ARGUMENT 7

Dar în nicio alcătuire

nu se poate întrupa mai deplin şi mai frumos
sufletul unui neam decât în limbă.
Limba cuprinde într-o formă înţeleasă veşnic de toţi,
întrebuinţată necontenit de toţi,
întreaga viaţă, timp de secole întregi,
timp de mii de ani uneori, a poporului aceluia.
Limba pe care o vorbim acuma
nu este numai limba românească de astăzi,
nu este ceva fixat acuma de gramatici,
pe care oamenii să-l întrebuinţeze
după normele ce se află în aceste gramatici;
ea este fiinţa vie care ni vine
din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru,
ea este cea mai scumpă moştenire
a strămoşilor cari au lucrat, generaţie de generaţie,
la elaborarea acestui suprem product sufletesc
care este limba.

Nicolae IORGA
8 ROMÂNĂ

Reconstrucția identitară
și reflexele sindromului politic
Pentru a estima valoarea legislației lingvistice adoptate la Chișinău acum
trei decenii și pentru a profila natura „controverselor identitare” ce nu
contenesc nici acum, e necesar să evocăm contextul istoric în care se
producea „revoluția lingvistică”: în 1989 Republica Moldova mai făcea
parte din imperiul sovietic, iar însemnele fundamentale și fondatoare
ale identității românilor basarabeni, fortificate în cei 22 de ani de după
Marea Unire, fuseseră escamotate sau anihilate, prin teroare și violență,
în anii de aflare sub „cnut bolșevic”. Populația băștinașă avea suficien-
te motive să trateze cu rezerve „glasnostiul” și să califice „perestroika”
drept o strategie politică pasageră, sortită eșecului, așa cum s-a și dovedit
a fi ulterior. Or, Basarabia, „trecută prin foc și prin sabie, furată, trădată
mereu”, a însușit adevărul că democrația și libertatea nu pot veni de la
răsărit.
În mentalul colectiv, tăinuit și niciodată exprimat până la capăt, au fost
cu sânge scrijelate marile sacrificii provocate la mijlocul secolului trecut
de umilitoarea dramă a despărțirii de neam și de țară. Peste 100.000 de
români basarabeni (învățători, medici, juriști, preoți, funcționari etc.) au
trecut Prutul în 1940 și 1944, pornind pe lungul drum al bejeniei... Ca
un ecou apocaliptic, fără sfârșit, dăinuie peste destinul românilor basa-
rabeni acțiunile barbare ale regimului inchizitorial sovietic instaurat în
ținut de către NKVD-iști, după „eliberările” din 1940 și din 1944. Con-

La data de 31 august 1989 (consemnată în prezent pe ambele maluri ale Prutului ca

Zi a Limbii Române), Parlamentul RSS Moldovenești a aprobat trei legi: „Cu privire
la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești”, „Cu privire la funcționarea limbilor vor-
bite pe teritoriul RSS Moldovenești” şi „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la
grafia latină”. În aceste documente, emblematice pentru protejarea și promovarea limbii
române de la est de Prut, era recunoscută unitatea de limbă moldo-română și se stabi-
lea că, odată cu atribuirea statutului de limbă de stat, limba „moldovenească”/română
devine și mijloc de comunicare la nivel oficial între reprezentanții deferitor etnii de pe
teritoriul republicii. Se legifera, de asemenea, revenirea la alfabetul latin, fapt de însem-
nătate hotărâtoare pentru procesul de reconstituire a identității românilor basarabeni.
 ARGUMENT 9
form unui plan diabolic, glasul ,,blândei Basarabii” a fost redus la tăcere
prin deportările din 1941, 1949, 1951, prin depopularea localităților (în
anii ’40-’50 au fost duși la muncă silnică sau strămutați cu forța în Sibe-
ria, Kazahstan și alte regiuni asiatice circa 500 mii de români basarabeni,
în locul lor fiind aduși tot atâția coloniști de origine slavă), prin foametea
provocată în anii 1946-1947, prin colectivizarea forțată a gospodăriilor
țărănești. A fost perturbat echilibrul existențial al satului basarabean. A
fost decapitată în mod barbar intelectualitatea. A fost șubrezită, așadar,
temelia și puterea de rezistență a comunității etnice... Curajul de a păstra
și perpetua numele moștenit din strămoși, de a visa la întregirea Patri-
ei Române era pedepsit cu închisoarea sau chiar cu moartea. Cuvintele
„român”, „limbă română” au fost treptat eliminate din limbajul moldove-
nilor de la răsărit de Prut, nu însă și din conștiința lor...
Inițiată la sfârșitul veacului trecut în imensa țară anchilozată de stagnare,
restructurarea gorbaciovistă răspândea suflul libertății și încrederea, ti-
midă încă, e adevărat, că ,,schimbarea” va aduce, în sfârșit, dreptate și în
spațiul dintre Prut și Nistru. Presa, grație unor publiciști de mare caracter,
scriitorii, oamenii de știință, intelectualii, învingând frica de eventualele
consecințe ale acuzațiilor de „naționalism”, au reușit să scoată în stradă
pe parcursul anilor 1987-1989 sute și mii de persoane. Mitingurile con-
vocate pentru sprijinirea reformelor economice, sociale și culturale erau
transformate în ample manifestații ale mișcării de renaștere națională, la
care se pleda pentru repunerea în drepturi a limbii populației majoritare,
pentru revenirea la scrisul românesc și recunoașterea unității de neam și
de limbă, mai târziu, la tricolor și la imnul național Deșteaptă-te, române!.
Victorie de etapă în reconstrucția identitară a românilor basarabeni,
legislația lingvistică a fost votată de ultimul for legislativ sovietic cu mari
dificultăți, într-o atmosferă tensionată, deoarece reprezentații populației
rusofone (în Parlament și la manifestații) se opuneau cu vehemență re-
vendicărilor firești ale băștinașilor. Comuniștii de la putere respingeau
argumentele științifice ale juriștilor și lingviștilor, scopul urmărit de
către aceștia era păstrarea intactă a climatului lingvistic existent, favo-
rabil limbii și culturii ruse. Profesorul Nicolae Mătcaș, fost secretar al
Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS
Moldovenești, implicat direct în procesul de elaborare și aprobare a
legislației lingvistice, mărturisește că Moscova „restructurată” ținea sub
10 ROMÂNĂ
strict control desfășurarea lucrărilor sesiunii. Articolele legilor propu-
se pentru aprobare erau, de regulă, coordonate la Comitetul Central al
PCUS. Pentru a se asigura că legislația în discuție nu va prejudicia rolul
dominant al limbii ruse, „pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din
30 august 1989” Mihail Gorbaciov, personal, „s-a opus categoric” for-
mulării ce specifica obligativitatea ca limba oficială – româna – să devină
limbă de comunicare pentru toți vorbitorii din republică, indiferent de
originea etnică.
Deşi plătea tribut unor compromisuri inerente complicatei conjuncturi
politice de moment, legislația a devenit totuși un instrument juridic me-
nit să contribuie la renașterea graiului matern, să stimuleze forța și capa-
citatea recuperatoare a identităţii noastre naţionale. Actul săvârșit pe 31
august 1989, sub vigilența, ochiul deșteptat al întregii Basarabii, încu-
nuna în mod spectaculos rodul și justifica rostul numeroaselor acțiuni
populare revendicative, inducând sentimentul siguranței în revenirea
la normalitate a ființei naționale. Certitudinea că adevărul și dreptatea
vor învinge s-a impus cu deosebire după ce „revoluția lingvistică” de
la Chișinău a fost urmată, la București, în decembrie a aceluiași an, de
Revoluția Română, care a determinat căderea regimului comunist. Per-
spectivele și speranțele s-au amplificat și mai mult peste doi ani. Odată
cu sucombarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova ar fi putut să-și
hotărască propriul destin, anulând consecințele anexioniste ale Pactului
Ribbentrop-Molotov. Istoria, se pare, ne-a oferit din nou o șansă! Dar
n-a fost să fie!
Stăpâniți de reflexele sindromului ideologic bolșevic, timorați de capca-
nele imprevizibile ale ,,răsăritului moschicesc”, oamenii politici de pe o
parte și alta a Prutului nu au fost la înălțimea celor de la 1918. Reiterarea
actului istoric de la 1918 a fost ratată, iar Republica Moldova (România,
Patria-mamă între 1918-1940 și pentru basarabeni, a fost primul stat din
lume care i-a recunoscut independența) și-a asumat, volens nolens, toate
obligațiunile unui stat suveran, inclusiv în domeniul identitar.
Atitudinea față de problemele revigorării limbii române, atribut esențial
al noii formațiuni statale, urma să fie schimbată, așa cum s-a întâmplat
în toate fostele republici sovietice, în regim de urgență după 1991, când
ponderea limbii oficiale/de stat se amplifica, condiționând eliminarea
inconsecvenței, incoerenței, permisivității actelor aprobate în 1989.
 ARGUMENT 11
Analizând retrospectiv procesul de promovare și de implementare a
legislației lingvistice, persistența și utilizarea excesivă, mai ales în scop
politic, a dilemelor identitare, trebuie subliniată nu numai lipsa de cla-
ritate, duplicitatea și caracterul contradictoriu al acesteia, dar și tergi-
versarea, neglijarea și chiar sabotarea documentelor respective de către
anumite instituții și o parte dintre funcționarii statului. Deși elita intelec-
tuală și comunitatea academică au reușit să formuleze și să argumenteze,
încă la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, geneza, reperele
științifice și istorice ale limbii române, să reclame necesitatea imperioasă
de a legifera constituțional denumirea corectă a limbii, de a modifica și a
consolida funcțiile ei la nivelul întregii societăți, politicienii de la cârma
Republicii Moldova, cu neînsemnate excepții, au neglijat în mod con-
stant statutul oficial al limbii române, au ezitat să-i spună pe nume, utili-
zând alte denumiri decât cea adevărată (limba de stat, limba oficială, limba
noastră etc.). Decizia parlamentară din 1989 avea să însemne, în fond,
abia începutul unei lungi, extenuante, perverse și inegale bătălii pentru
ameliorarea situației lingvistice din Republica Moldova, considerată,
conform unor studii recente, ,,cea mai confuză dintre toate statele ex-so-
vietice”. Lamentabila stare de lucruri însă nu i-a determinat pe parlamen-
tarii de la Chișinău să se implice, pe parcursul a trei decenii, realmente în
procesul de identificare și soluționare a problemelor lingvistice. Excepție
poate fi considerată decizia prezidențială de a fonda, în august 1991, De-
partamentul de Stat al Limbilor. Creată sub presiunea exercitată de so-
cietatea civilă, noua subdiviziune guvernamentală urma „să asigure exe-
cutarea legislației în vigoare cu privire la limbi și să efectueze controlul
asupra realizării Programului complex de stat pentru asigurarea limbilor
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova”. Numit în funcție de director
general, primul redactor-șef al revistei „Limba Română”, profesorul Ion
Dumeniuk a reușit să coaguleze o echipă de redutabili juriști, lingviști,
ziariști, Departamentul de Stat al Limbilor devenind, în scurt timp, un
veritabil centru de promovare a limbii române, de stat, în toate sferele
vieții economice, sociale și politice. Omniprezența manifestă a tânărului
colectiv a amplificat resentimentele „moldoveniștilor” față de misiunea
departamentului, ca, de altfel, și față de utilitatea legislației lingvistice.
Astfel, după alegerile din 27 februarie 1994, primul act emis de noul Par-
lament, dominat de agro-comuniști, de socialiști și interfrontiști, a fost
desființarea acestei instituții guvernametale.
12 ROMÂNĂ
Lichidarea Departamentului de Stat al Limbilor, promotor consec-
vent al instituționalizării limbii române, a marcat, de fapt, preludiul
procesului de revenire și oficializare a teoriei „moldovenismului primi-
tiv”. Astfel, în august, același an, Parlamentul, alcătuit în majoritate din
reprezentanți ai fostei nomenclaturi sovietice, a aprobat Constituția
Republicii Moldova, legiferând numele fals al limbii de stat și negli-
jând cu perfidie și nonșalanță glotonimul „limba română”. Desfăşurarea
procesului promițător de reabilitare a limbii române, ,,care se bizuia pe
aplicarea prevederilor legislative, a fost perturbat de modificarea – în
1994 – a articolului 13 din Constituţie prin reintroducerea sintagmei
limba moldovenească în locul celei de limba română („Limba de stat
(oficială) a Republicii Moldova este limba moldovenească”). Aceas-
tă aparent nesemnificativă modificare şi-a revelat, prin consecinţele pe
care le-a antrenat, caracterul subversiv şi manipulator, demonstrând
importanţa pe care o poate avea un simbol atât din perspectiva prac-
ticii sociale, cât şi sub aspectul teoretic al înţelegerii bilingvismului”
(Valeria Guțu Romalo, revista „Limba Română”, nr. 6-10, 2003).
În consecință, având ca „suport constituțional” articolul 13, anumi-
te forțe politice, în special cele de stânga, „stataliștii”, repun în circuit,
atunci când apar condiții propice, perimata teorie de sorginte ruso-
bolșevică. Adevărul privind denumirea corectă a limbii și a poporului,
a istoriei și culturii naționale etc., argumentat de reprezentanți iluștri
ai comunității științifice naționale și internaționale (Carlo Tagliavini,
Eugeniu Coșeriu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș,
Anatol Ciobanu, Nicolae Corlăteanu, Anatol Eremia, Vasile Pavel, Eugen
Simion, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Marius Sala, Gheorghe
Chivu, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski, Mioara Avram,
Eugen Beltechi, Mircea Borcilă, Ioan Oprea, Nicolae Saramandu, Nicolae
Felecan, Gheorghe Moldoveanu ș.a.), este pus la îndoială, generând un
perpetuu „conflict lingvistic”. Esenţa demersurilor „moldoveniștilor” indi-
că, fără excepție, servilism politic tributar teoriei celor două limbi şi popoa-
re, aplicată continuu în fosta RSSM, și denotă că de la 1812 încoace linia de
conduită a politicii rusești față de românii basarabeni a rămas neschimbată.
Astfel, în 2001, revenind la putere, comuniștii au lansat imediat așa-zisa
strategie identitară, care includea următoarele prevederi: a) a recunoaște
și a oficializa glotonimul „limba moldovenească” și a elimina din uz glo-
 ARGUMENT 13
tonimul „limba română”, ca aparținând altui popor, altei țări; b) a legifera
în Republica Moldova două limbi de stat (oficiale): limba moldoveneas-
că și limba rusă; c) a introduce în programele școlilor naționale, în mod
obligatoriu, obiectul „Limba rusă”, începând cu clasa a II-a primară; d) a
elimina din programele de studii preuniversitare și universitare discipli-
na „Istoria românilor” (ca aparținând altui stat), înlocuind-o cu „Istoria
Moldovei”; e) a scoate din circulație cuvintele: Basarabia, basarabeni,
etnonimul „român”, substituindu-l cu etnonimul „moldovean”. Urmare
a acestei politici lingvistice și identitare, la Chișinău se auzea tot mai rar
vorbindu-se de și în limba română, Prutul nu se mai putea traversa ușor...
Atitudinea ostilă față de adevărata noastră identitate este vehiculată fățiș,
de asemenea, și după parlamentarele din 2016. Actualul președinte al
Republicii Moldova „revine” frecvent asupra ,,corectitudinii” denumirii
limbii și a poporului din partea stângă a Prutului, încercând să repună în
circuit „teoria moldovenismului”, apelând la sprijinul lui Vladimir Putin.
Într-un discurs rostit în limba rusă la conferința „Statalitatea Moldovei.
Continuitate istorică și perspectiva dezvoltării”, desfășurată la Chișinău
în martie 2017, Igor Dodon a pus din nou pe tapet tematica pretinsei
„identități moldovenești”: „Misiunea noastră comună e foarte importan-
tă, mai ales astăzi, când, cu tristețe o spun, are loc distrugerea statului
moldovenesc, are loc și procesul destructuralizării matricei identitare
moldovenești. Dacă noi nu vom stopa procesul românizării, țara se va
pierde și Moldova nu va avea viitor. Piatra de temelie a procesului de păs-
trare a statului este predarea istoriei Moldovei în școli, în loc de istoria
românilor. Oaspeților noștri le poate părea de neimaginat faptul că copiii
noștri învață istoria românilor, asimilând miturile și ideologia imperialis-
tă a țării vecine”.
Ceva mai târziu, pe 31 august 2017, de Ziua Limbii Române, Igor Do-
don găsește oportun să se pronunțe din nou „asupra chestiunii”, decla-
rând că sărbătorește „limba moldovenească”. „Am depus flori la monu-
mentul lui Ștefan cel Mare cu prilejul sărbătorii «Limba noastră», spune
președintele. Este o sărbătoare a limbii noastre istorice, așa cum a vorbit-o
și marele domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt – limba moldovenească. Așa
cum este specificat și în Constituția Republicii Moldova. Să respectăm
Constituția, să ne cunoaștem limba și să ne-o iubim, pentru că ea e parte
a istoriei noastre de veacuri”.
14 ROMÂNĂ
,,Generos” și ,,sensibil” la dilemele noastre identitare, președintele
Federației Ruse nu ezită să acorde sprijinul „cuvenit” în promova-
rea și difuzarea teoriei „moldovenismului” și a „limbii moldovenești”,
internaționalizând într-un fel acest subiect. Tot de Ziua Limbii Româ-
ne, la data de 31 august 2017, Vladimir Putin a afirmat într-un mesaj:
„Românii sunt moldoveni și vorbesc limba moldovenească, așa cum
au moștenit-o de la Ștefan cel Mare, care era pro-rus!”. Și în continuare
Putin a precizat: „Până la urmă, Dodon are dreptate! Moldovenii vor-
besc limba moldovenească, exact cum rușii vorbesc limba rusă și germa-
nii limba germană. Logic! Mai mult, limba română nu există. România a
apărut ca stat în 1859, dar până atunci toți vorbeau limba moldoveneas-
că, așa cum au moștenit-o de la Ștefan cel Mare, care a condus Moldova
în secolul XV. Regretabil când un popor își falsifică propria istorie! Asta
e cea mai mare amăgire națională”.
Comentariile sunt de prisos, deși impactul declarațiilor de acest gen este
dezastruos, dacă avem în vedere că replica, de regulă, întârzie din varii
motive sau nu mai vine niciodată.
Noua încercare de „reanimare” a teoriei „limbii moldovenești” survine,
atenție!, după ce Curtea Constituțională, la 5 decembrie 2013, a stabilit,
definitiv și ireversibil, în baza Declarației de Independență și a concluzii-
lor științifice ale Academiei de Științe a Moldovei, că româna este denu-
mirea corectă a limbii oficiale a celui de-al doilea stat românesc.
Situația în care se află limba română în Republica Moldova, dar și în Nordul
Bucovinei și în Sudul Basarabiei, reclamă noi acțiuni de protejare și pro-
movare și impune oportunitatea de a elabora (cu participarea specialiștilor
de la Chișinău, București, Bruxelles etc.) o strategie lingvistică în măsură să
justifice și să satisfacă deplin aspirațiile democratice și perspectivele iden-
titare europene ale românilor basarabeni. Realizarea practică a unui ase-
menea program va certifica lipsa de temei, inconsistența teoriei celor două
limbi și două popoare „bifurcate” de râul Prut, va reconfirma unitatea și
continuitatea noastră istorică, etnolingvistică, spirituală. Or, indiferent de
circumstanțe politice și de vremelnice granițe, noi, românii, după cum ob-
serva subtil Emil Cioran, „nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Patria
asta înseamnă și nimic altceva”.

Alexandru BANTOȘ

Dorin CIMPOEȘU
Limba română în Basarabia –
după treizeci de ani
D.C. – prof. univ., dr. în
istorie. Autor al volumelor
Guvernarea de centru-dreapta
în Basarabia (Republica
Moldova) 1998-1999 (2009);
Restauraţia comunistă
sovietică în Republica
Moldova (2008); Republica
Moldova, între România şi
Rusia (Premiul Salonului
Internaţional de Carte,
Chişinău, ediţia a XIX-a,
2010); Basarabia la un secol
de la Marea Unire, 1991-2018
(2018). Specialist în istoria
contemporană a României,
inclusiv a Basarabiei (1918 –
prezent), profesor de istoria
contemporană a românilor şi
istoria instituţiilor româneşti
contemporane.
R E T R O S P E C T I VĂ N E C E S A R Ă 15
Problema lingvistică, respectiv renunțarea
la limba rusă și la grafia chirilică, impuse de
ocupația sovietică în 1941, și revenirea la limba
română și alfabetul latin, specifice populației
românești majoritare din Basarabia, a preo-
cupat elita intelectualității de pe malul stâng
al Prutului încă de la mijlocul deceniului al
șaptelea al secolului trecut.
Această chestiune a fost discutată pentru
prima dată cu prilejul Congresului al III-lea
al scriitorilor din RSS Moldovenească1,
desfășurat la Chișinău, în perioada 14-15 oc-
tombrie 1965. Astfel, în cadrul unor dezbateri
foarte aprinse, la care au participat și scriitori
rusofoni din celelalte republici unionale so-
vietice, inclusiv de la Moscova, precum și
lideri ai comuniștilor basarabeni, între care
Ivan Bodiul, prim-secretar al PCM, au fost
scriitori români din Basarabia curajoși, care
s-au pronunțat pentru repunerea în drepturi a
limbii române și a alfabetului latin, caracteris-
tice comunității etnice românești majoritare
din această provincie.
Ne referim, îndeosebi, la scriitorii și criti-
cii literari Ion Druță, Mihai Cimpoi, Aurel
Busuioc și Gheorghe Malarciuc, care și-au
16 ROMÂNĂ
asumat riscul afirmării identității românești într-un regim totalitar și
represiv, care promova o politică dură de rusificare și deznaționalizare.
Din păcate, demersul lor, catalogat drept naționalist de mai marii zilei,
deși a avut un anumit ecou în societate, a rămas unic, singular și fără
rezultate concrete timp de aproape două decenii și jumătate.
În alt context istoric regional favorabil, creat de colapsul imperiului so-
vietic, de căderea regimurilor comuniste totalitare și de redeșteptarea
națiunilor, problema lingvistică din Basarabia a devenit obiectivul fun-
damental al mișcării de renaștere și eliberare națională.
Tot scriitorii, elita intelectualității românești din această provincie vi-
tregită de istorie, au fost cei care s-au aflat în fruntea mișcării și care au
cerut nomenclaturii neocomuniste nu pâine și circ, dar Limbă! Alfabet!,
adică recunoașterea identității românilor basarabeni.
Sub presiunea populară imensă a primei Mari Adunări Naționale, la
care au participat sute de mii de români din stânga Prutului, organi-
zată la 27 august 1989, puterea cripto-comunistă a fost constrânsă să
adopte, la 31 august 1989, legislația lingvistică, așteptată de populația
majoritar-românească timp de aproape o jumătate de secol.
În acest sens, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, con-
dus de Mircea Snegur, a aprobat, mai întâi, Hotărârea Nr. 1, din 18
august 1989, iar apoi Legile Nr. 2 și Nr. 3, Cu privire la statutul lim-
bii de stat a RSS Moldovenești, respectiv Cu privire la revenirea limbii
moldovenești la grafia latină, la 31 august 1989.
Potrivit primului act normativ, Art. 70 din Constituția comunistă se mo-
difica, astfel: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești
este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viața politică, econo-
mică, socială și culturală și funcționează pe baza grafiei latine.
Articolul 1 al celei de-a doua legi prevedea: A trece scrisul limbii
moldovenești la grafia latină; iar în Art. 2 se stipula: A aproba alfabetul
limbii moldovenești, după care erau expuse caracterele alfabetului latin.
Art. 3 abroga Legea RSS Moldovenești din 10 februarie 1941, Cu pri-
vire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus2.
Conform Hotărârii Nr. 4 a Sovietului Suprem, din 31 august 1989,
această trecere urma să se facă într-o perioadă de timp de 6 ani (1989
 R E T R O S P E C T I VĂ N E C E S A R Ă 17

–1995), împărțită în două etape și cuprindea ,,... sferele vieții politice,

economice, sociale și culturale ale republicii”3.
Deși noua legislație lingvistică a fost salutată ca o mare victorie a ma-
selor populare, o simplă privire asupra ei relevă că aceasta a fost făcută
pe jumătate și statua un mare neadevăr lingvistic și istoric privind iden-
titatea reală a populației majoritare românești din Basarabia. Practic,
noua legislație nu prevedea revenirea la limba română de dinainte de
ocupația sovietică a Basarabiei, cum ar fi fost normal, ci legifera o nouă
limbă, respectiv limba moldovenească, care definea un nou popor, recte
poporul moldovenesc, sintagme artificiale, create de ideologia și istorio-
grafia sovietică.
Mai mult, cu toate că devenea limbă de stat, noua limbă artificial creată
avea un statut egal cu limba rusă, care, potrivit Art. 3 din Legea Nr. 5,
Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești,
era recunoscută ca „... limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigu-
ră un bilingvism național-rus și rus-național real”4.
Păcatul originar, comis de promotorii agrarieni ai legislației lingvistice
avea să aibă urmări dintre cele mai grave asupra evoluției ulterioare a
noului stat Republica Moldova, deoarece a creat o dispută continuă și
permanentă în viața socială și politică în legătură cu identitatea reală a
populației majoritare românești din Basarabia.
Aceiași susținători ai neadevărului lingvistic și istoric au mers mai
departe și, după câștigarea alegerilor parlamentare din 27 februarie
1994, au pecetluit soarta limbii române din Basarabia în textul primei
Constituții post-comuniste a Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie
1994. Urmărind să dea o altă identitate etnică spațiului românesc din-
tre Prut și Nistru, noua putere agrariano-socialistă a instituționalizat
tezele staliniste false despre apartenența etnică și lingvistică a români-
lor basarabeni, prin introducerea în Legea fundamentală a sintagmelor
limbă moldovenească (Art.13, alin.1) și popor moldovenesc (Preambul),
contrare adevărului științific și istoric.
Neadevărurile privind identitatea populației autohtone din Basarabia
și a limbii vorbite de aceasta, introduse în prima Constituție a
Republicii Moldova, sub presiunea unei majorități parlamentare ruso-
fone, cu complicitatea și lipsa de curaj a conducerii de vârf a tânărului
18 ROMÂNĂ
stat, aveau să se răzbune și să prejudicieze pentru o lungă perioadă de
timp echilibrul intern din noua entitate statală, abia constituită.
Cea dintâi formă de manifestare a acestor neadevăruri a venit la scurt
timp de la nedreptatea comisă de politicieni împotriva limbii române
și a fost produsul celei mai avansate conștiințe a populației majoritare:
tânăra generație, studențimea.
La nici opt luni de la adoptarea noii Constituții, a fost declanșată prima
mișcare a demnității naționale în Basarabia. Momentul a fost determinat
de emiterea, la 16 martie 1995, de către rectorul Universității de Stat,
Gheorghe Rusnac, a ordinului de înlocuire a cursului de Istoria românilor
cu cel de Istoria Moldovei și de schimbare a denumirii Catedrei de limba
română în cea de Catedra de limbă moldovenească, în ciuda hotărârii
adunării profesorilor de istorie și limba română din cadrul universității,
din 21 ianuarie, care declarase Art.13 din Constituție antiștiințific5.
În semn de protest față de ordinul rectorului, studenții și profesorii
facultăților de filologie și istorie au organizat, la 19 martie 1995, un
miting de protest în fața universității. A doua zi, acesta și-a mutat lo-
cul în Piața Marii Adunări Naționale, un spațiu cu mare rezonanță is-
torică pentru mișcarea de renaștere națională a populației majoritare
românești din Basarabia. În acest fel, s-a încercat să se asigure o conti-
nuitate simbolică între cele două manifestări de apărare a demnității și
identității românilor basarabeni.
Desfășurat sub sloganul „Cu noi sunt adevărul istoric și bunul
Dumnezeu”, mitingul a întrunit între 3000 și 4000 de participanți,
în marea lor majoritate studenți, liceeni și profesori de la unitățile de
învățământ universitar și preuniversitar din Chișinău.
Revendicările protestatarilor priveau anularea ordinului rectorului, păs-
trarea sintagmelor limbă română și literatură română, menținerea cursu-
lui de Istoria românilor, asigurarea autonomiei universitare și altele.
Greva a continuat până pe 14 aprilie 1995, iar revendicările au îmbră-
cat și un caracter social-economic și politic, manifestanții cerând in-
clusiv modificarea Art.13 (alin.1) din Constituție. Demonstranților li
s-au alăturat unii deputați ai opoziției parlamentare, reprezentanți ai
Uniunii Scriitorilor, precum și ai unor organizații obștești.
 R E T R O S P E C T I VĂ N E C E S A R Ă 19
La aproape o lună de la declanșarea conflictului, constatându-se insta-
larea oboselii printre greviști și a resemnării față de eșecul negocierilor
cu autoritățile, liderii Comitetului republican au luat hotărârea de a sus-
penda greva până la 4 mai. După revenirea în Piață, a avut loc ultima
întâlnire a Comitetului cu Comisia prezidențială, care s-a soldat cu sem-
narea unui protocol comun. Acesta introducea un moratoriu asupra
încetării grevei până la 6 septembrie 1995 și prevedea unele măsuri de
soluționare a revendicărilor social-economice înaintate de greviști.
Între timp, președintele Mircea Snegur își onorase promisiunea, înain-
tând, la 27 aprilie, o inițiativă legislativă Parlamentului privind modifica-
rea Art.13 din Constituție în favoarea limbii române. Din păcate, aceasta
a rămas doar pe hârtie, nefiind luată în dezbatere nici până astăzi.
Astfel, s-a încheiat o lecție de istorie a demnității naționale, susținută
de tânăra generație a populației majoritare românești din Basarabia.
Mișcarea studențească din primăvara anului 1995 în apărarea limbii
române și a identității etnice românești a populației majoritare a fost
un avertisment viguros făcut adepților ideologiei moldovenismului și
a potolit spiritele pentru o anumită perioadă.
Aceasta a avut consecințe și în plan politic, ducând la înfrângerea catas-
trofală a puterii agrariano-socialiste la următoarele alegeri parlamenta-
re (1998) și chiar la dispariția de pe eșichier a partidelor (PDAM și a
Mișcării Unitate–Edinstvo), care au impus Constituția antinațională din
1994. Concomitent, a deschis calea venirii la putere a unor partide pro-
europene și pro-românești (CDM) care, în cei doi ani cât s-au aflat la
conducerea Republicii Moldova, ar fi putut să înlăture din Constituție
neadevărurile inserate, însă le-au lipsit voința politică și curajul.
Frământările politice interne, lupta dintre majoritatea parlamentară
și președintele Petru Lucinschi, precum și trădarea unei componen-
te a coaliției (FPCD) au făcut ca alianța politică, aflată la guvernarea
Republicii Moldova, să fie înlăturată.
A urmat perioada cea mai neagră din istoria recentă a Basarabiei, care
a durat timp de 8 ani (2001–2009), echivalentă cu restaurația roșie
comunistă. În acest timp, limba română, istoria, identitatea populației
majoritare și valorile culturale românești au fost puse între paranteze,
20 ROMÂNĂ
iar neadevărurile moldovenismului au fost ridicate la rangul de ideolo-
gie și politică de stat.
Din acest punct de vedere, comuniștii au depășit performanțele gu-
vernării agrariano-interfrontiste (1994-1998), care reușise doar să
instituționalizeze moldovenismul ca politică a noului stat românesc. Mai
întâi, puterea comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învățământului
istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din
învățământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor. În acest
scop, a fost creată Comisia Cristea (septembrie 2002), care avea menirea
să medieze conflictul între adepții și adversarii revizuirii învățământului
istoric. După un an de activitate fără niciun rezultat, Comisia respectivă a
simulat un aparent experiment, în care au lipsit manualele experimenta-
le, materiale didactice, precum și profesorii pregătiți. Considerând pro-
cedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în
învățământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria români-
lor6. În noile manuale, abordarea istoriei Basarabiei era făcută prin prisma
istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o
distorsionare gravă. Ingerința factorului politic în elaborarea manualelor
de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologi-
zat și politizat, favorizând continuarea procesului de deznaționalizare a
românilor basarabeni.
Mergând, în continuare, pe aceeași linie, puterea comunistă și-a arătat
nemulțumirea față de simbolurile naționale propuse pe ușa din spate și adu-
se în Parlament și dorința de a le schimba. „Și limba moldovenească, și isto-
ria Moldovei, și imnul, și stema trebuie să răspundă la întrebările, realitățile
și necesitățile independenței Moldovei. Toate aceste atribute statale trebu-
ie să fie diferite și deosebite. Dacă introducerea limbii moldovenești sau
schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalității, vom
face acest lucru, indiferent de situația politică”, preciza Vladimir Voronin
în cadrul unei conferințe de presă, la 18 decembrie 20077.
Comuniștii și acoliții lor politici, frontiștii, și-au încheiat cel de-al doi-
lea mandat în cel mai lamentabil mod, odată cu alegerile generale din
5 aprilie 2009.
Liderii opoziției parlamentare au denunțat fraudarea alegerilor, au ce-
rut anularea acestora și organizarea unui nou scrutin electoral. Reven-
 R E T R O S P E C T I VĂ N E C E S A R Ă 21
dicările lor au fost susținute de zeci de mii de persoane, care au ieșit în
stradă, începând cu 6 aprilie, când au fost date publicității primele date
preliminare ale rezultatelor alegerilor.
Pentru a reprima revolta maselor și a-i discredita pe liderii partidelor de
opoziție, care au intrat în noul Parlament, puterea comunistă a apelat la
cunoscutele metode bolșevico-kaghebise de tristă amintire, înscenând
prin agenți ai propriei securități vandalizarea sediilor Președinției și
Parlamentului și arborarea drapelului României. Odată pretextul cre-
at, regimul comunist a scos trupele poliției și agenții acoperiți ai SIS în
Piață pentru a înăbuși în sânge demonstrațiile pașnice ale populației.
Sute de persoane au fost arestate, torturate și abuzate de către forțele
de ordine. Unii protestatari, îndeosebi tineri, au fost răpiți de pe stradă
și au dispărut fără urmă, timp de mai multe săptămâni, fără ca rudele
apropiate ale acestora să știe ceva despre soarta lor. Bilanțul tragic al
intervenției excesiv de brutale a autorităților a constat în trei morți și
alte trei persoane dispărute8.
Deși au câștigat alegerile și au constituit structurile noului Parlament,
comuniștilor le-a lipsit numai un singur vot pentru alegerea șefului sta-
tului. Ca urmare, președintele în exercițiu, Vladimir Voronin, care în-
tre timp devenise șeful Legislativului, a dizolvat abia alesul Parlament
și a convocat alegeri parlamentare anticipate, pentru 29 iulie 2009.
Cu toate că au obținut cel mai mare număr de voturi, comuniștilor
le-au revenit în noul Parlament doar 48 de mandate, cu 12 mai puține
decât la alegerile din 5 aprilie, pierzând pentru prima dată majoritatea
parlamentară.
Opoziția unită, formată din Partidul Liberal Democrat (PLDM), Par-
tidul Liberal (PL) și Alianța Moldova Noastră (AMN), a obținut 40 de
mandate de deputat, cărora li s-au adăugat cele 13 mandate acumulate
de Partidul Democrat (PDM), totalizând astfel 53 de locuri din cele 101.
După înlăturarea de la putere a regimului comunist restaurat, la con-
ducerea Republicii Moldova a venit o coaliție politică formată din par-
tide cu o orientare pro-europeană și pro-românească.
Aceasta s-a autointitulat Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) și
și-a propus ca obiective politice importante reorientarea spre Vest a
22 ROMÂNĂ
Republicii Moldova, declanșarea demersurilor pentru accederea în
UE și normalizarea relațiilor cu România, organismele euro-atlantice
și cele financiar-bancare internaționale, grav deteriorate în perioada
restaurației comuniste.
Pe plan intern, AIE a trebuit să facă față unei crize constituționale pre-
lungite, vizând alegerea președintelui Republicii Moldova, care s-a în-
cheiat abia în luna martie 2012, odată cu învestirea de către Parlament
a noului șef al statului, în persoana lui Nicolae Timofti, un român de-
clarat și convins.
În diverse variante, AIE s-a menținut la putere până în anul 2014, reușind
să semneze cu UE un Acord de Asociere și un Acord de Liber Schimb, care
au pus Republica Moldova pe o direcție clară pro-europeană.
În timpul acestei guvernări, s-a încercat și o reparație istorică privind
identitatea reală a populației majoritare din Basarabia, menită să repu-
nă în drepturi un adevăr lingvistic și științific și să înlăture definitiv o
sintagmă ideologică comunistă, care fractura cronic societatea de pes-
te două decenii.
În acest sens, la 26 martie, respectiv 17 septembrie 20139, două gru-
puri parlamentare, formate din deputați liberal-democrați și liberali,
au sesizat10 Curtea Constituțională în legătură cu prevederile Art.13
(alin.1) din Constituție, cerând o interpretare a dispozițiilor acestuia în
raport cu Declarația de Independență (27 august 1991) și Preambulul
Legii fundamentale, unde se stipulează că limba oficială a Republicii
Moldova este limba română.
Curtea, condusă de Alexandru Tănase, președinte, a ascultat argumen-
tele părților și a analizat materialele depuse la dosarul cauzei, după
care, la 5 decembrie 2013, a pronunțat următoarea Hotărâre:
Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituțională a ho-
tărât că, în sensul Preambulului Constituției, Declarația de Independență
a Republicii Moldova face corp comun cu Constituția, fiind textul
constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate. De ase-
menea, Curtea a statuat că, în cazul existenței unor divergențe între textul
Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional pri-
mar al Declarației de Independență prevalează11.
 R E T R O S P E C T I VĂ N E C E S A R Ă 23
Conform legii, hotărârile Curții sunt definitive, nu pot fi supuse niciu-
nei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova.
Ca urmare, Parlamentul trebuia să ia act de Hotărârea CC și să modi-
fice Art.13 (alin.1) din Constituție în acord cu prevederile acesteia.
De la adoptarea acestei hotărâri, care restabilește un adevăr istoric și
științific, confirmat și de Academia de Științe a Republicii Moldova,
precum și de alte foruri academice străine, au trecut mai bine de 5 ani
fără ca aceasta să fie pusă în vigoare.
Chiar dacă pentru amendarea Constituției sunt necesare 2/3 din voturi (re-
spectiv 67 din 101), iar guvernările AIE și Platforma Social-Democrată nu
dispuneau de acest număr, totuși socialiștii și comuniștii, cunoscuți ca cei
mai aprigi adversari ai limbii române, nu aveau decât 30 de locuri în Parla-
ment. În consecință, a existat un potențial de 71 de deputați care ar fi putut
să susțină o astfel de modificare a textului constituțional, așa cum recunoștea
și Marian Lupu, unul dintre liderii partidului de guvernământ, în anul 2018.
Însă acest lucru nu s-a dorit și, drept urmare, problema modificării Art.13
(alin.1) nu a fost inclusă niciodată pe ordinea de zi a Parlamentului.
Explicația o dă însuși Marian Lupu, fost președinte al Partidului De-
mocrat, într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, la 9
februarie 2018:
„Art.13 din Constituția țării trebuie să rămână neschimbat pe motivul
că, după decizia Curții Constituționale, în pachetul constituțional deja
se regăsește definiția de limbă română pentru asigurarea abordării eu-
ropene Unitate prin diversitate, pentru asigurarea respectului față de
oricare cetățean din țara noastră și dreptul lui la autoidentificare etni-
că, culturală și lingvistică, asta înseamnă că Art.13 trebuie să rămână
neschimbat. Dincolo de faptul că este o abordare strict europeană, mai
este încă o condiție foarte importantă pentru păstrarea identității statale
a Republicii Moldova. Cei care promovează cu vehemență eliminarea
din Art.13 a definiției de „limbă moldovenească” nu se opresc doar la
limbă, haideți să privim în jur care este realitatea, doar nu se promovează
conceptul: o limbă, două națiuni, două țări, se promovează alt concept:
o limbă, o națiune, o țară. Eu am fost mereu pentru statalitatea și suve-
ranitatea Republicii Moldova, ca și majoritatea covârșitoare a colegilor
24 ROMÂNĂ
din Partidul Democrat și asta este poziția oficială a partidului. Respectiv,
având această idee, noi vom apăra și vom promova în continuare valorile
de suveranitate și independență ale statului Republica Moldova”12.
Analiza efectuată mai sus ne arată, fără niciun dubiu, că limba și, implicit,
identitatea populației majoritare din Basarabia au fost transformate în
instrumente politice de către adversarii românismului și au fost folosite
ca atare, timp de trei decenii, în lupta politică pentru accederea la putere.
Rezolvarea problemei limbii nu se întrevede într-o perspectivă apropia-
tă sau medie, lucru relevat inclusiv de ultimele alegeri parlamentare din
Republica Moldova (24 februarie 2019), care au fost câștigate de forțele
politice rusofone sau ostile limbii române și românismului, în general.
Cu toate acestea, lupta pentru recunoașterea și repunerea în drepturi
a unui adevăr istoric și lingvistic, care este un dat și nu mai trebuie de-
monstrat, nu poate fi abandonată, ci se impune să devină crezul sfânt al
tinerelor generații în care să ne punem toate speranțele.
Realitatea lingvistică este că, deși a fost nerecunoscută, poreclită în di-
ferite feluri, hulită, batjocorită, pocită și „îmbogățită” cu tot felul de ru-
sisme, uneori înstrăinată în propria ei Casă, limba română dăinuie de
veacuri în Basarabia ca un diamant în muntele de steril din jurul său și
este vorbită din ce în ce mai bine chiar și de cei mai aprigi dușmani ai săi.

Note 1
Anatol Petrencu, Istoria contemporană: studii, materiale,
atitudini, Chişnău, Cartdidact, 2011, p. 200-203.
2
Mihai Cernescu et comp., Republica Moldova: istoria po-
litică (1989–2000), Documente şi materiale, vol. I, Chişi-
nău, Centrul editorial al USM, 2000, p. 5-7.
3
Idem, p. 7.
4
Idem, p. 8.
5
Marian Enache, Dorin Cimpoeşu, Misiune diplomatică
în Republica Moldova (1993–1997), Iaşi, Polirom, 2000,
p. 89-97.
6
„Flux”, din 18 iulie 2008.
7
Agenţia Moldpres, din 19 decembrie 2007.
8
„Adevărul”, nr. 5836, din 23 aprilie 2009.
9
Agenţa Interlic, din 5 decembrie 2013.
10
Sesizările nr. 8b şi 41b/2013.
11
www.constcourt.md, accesat la 6 decembrie 2013.
12
www.europalibera.org, accesat la 9 februarie 2018.
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 25

Domnului Profesor Grigore Brâncuș

la ceas aniversar
Revista „Limba Română” îi aduce un călduros omagiu, înalta considerație
și toată admirația Domnului Grigore Brâncuș, lingvist și filolog, profe-
sor la Universitatea București, membru al Academiei Române, apărător al
limbii române și un model demn de urmat în cercetarea filologică.
Venind din perioada interbelică și cunoscând diverse timpuri, unele deo-
sebit de complicate, Domnia Sa aparține unei clase de cercetători care au
conștiința că, prin demersul lor științific, participă la consolidarea istoriei
adevărate a poporului român, dând dovadă că dârzenia și pasiunea pen-
tru studiul întreprins de-a lungul anilor sunt răsplătite printr-o forță vita-
lă inepuizabilă. Drept argument ne servesc atât numeroasele publicații cu
privire la substratul limbii române și la elementul comun româno-albanez,
la româna vorbită de populațiile românești minoritare din țările vecine, la
întreaga evoluție a limbii române, precum și participarea la elaborarea pri-
mei ediții a Gramaticii Academiei și a celor peste 20 de volume ale Dicţi-
onarului academic al limbii române.
În aceste timpuri, în care elitele noastre trebuie să treacă proba
responsabilității intelectualului care își servește onest Patria, prezența unor
personalități distincte ca Domnia Sa este mai mult decât necesară.
Să ne trăiți, mult stimate Domnule Profesor Grigore Brâncuș, că ne trebuiți!
La mulți ani!

Colegiul revistei „Limba Română”

26 ROMÂNĂ

Repere biobliografice
Academician GRIGORE BRÂNCUȘ
(n. 20 martie 1929, Peştişani, jud. Gorj), lingvist şi filolog

A făcut studii liceale la Târgu Jiu (la Liceul „Tudor Vladimirescu”, între
1940 și 1948) şi studii universitare la Facultatea de Filologie a Universității
din București (între 1948 și 1953). Din 1950 până în 1999 a fost cadru
didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. În 1999 a
devenit profesor consultant, iar în 2010 a primit titlul de profesor emerit al
universității bucureștene. A obținut doctoratul în filologie în anul 1968, sub
conducerea acad. Alexandru
Rosetti, din 1990 fiind
conducător de doctorat.
În 10 martie 2006 a fost ales
membru corespondent al
Academiei Române, iar din 15
noiembrie 2011 este membru
titular al Academiei.
În 1958-1959 şi 1965 a
făcut studii de specializare în
Albania, iar în 1968 şi 1969 a
fost lector de limba română la
universităţile din Amsterdam
şi Gröningen (Olanda).
A fost distins cu Premiul
„Timotei Cipariu” al Academiei
Române (în 1976).
Personalitate de prim rang a
lingvisticii româneşti actuale,
acad. Grigore Brâncuş este
autor al unor lucrări de
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 27
referinţă în diverse domenii – istoria limbii, gramatică, dialectologie,
lexicologie, filologie, istoria limbii literare, toponimie, antroponimie,
stilistică –, ce privesc forme multiple de manifestare a românei la toate
etapele de evoluție a acesteia. Este cel mai bun specialist român în cercetarea
fondului autohton al limbii noastre. A inițiat compararea structurilor
frazeologice și semantice comune limbilor română și albaneză, conturând,
în felul acesta, specificul românei deopotrivă între limbile romanice și
între idiomurile vorbite în Balcani. A studiat elementele străvechi, lexicale
și de structură gramaticală, moștenite de română din limba latină. Are
contribuții remarcabile în domeniul dialectologiei românești, corelând
constant faptul lingvistic dialectal nu doar cu limba literară, ci și cu
limba populară, cu etnografia, cu toponimia și antroponimia. Structura
morfologică a românei actuale și componentele de bază ale lexicului
românesc i-au reținut de asemenea îndelung atenția. Iar cercetarea etapelor
de evoluție a formei elevate a limbii noastre naționale și reevaluarea operei
unor mari reprezentanți ai lingvisticii, ai filologiei și ai literaturii românești
s-au concretizat în studii aprofundate și în ediții de referință.

Lucrări reprezentative: Vocabularul autohton al limbii române (1983);

Istoria cuvintelor. Unitate de limbă și cultură românească (1992; reed. în
2004); Gramatica limbii române. Morfologia (1998); Cercetări asupra
fondului traco-dac al limbii române (1995; reed. în 2009; versiune
albaneză în 2009); Concordanţe lingvistice româno-albaneze (1999);
Istoria limbii române (2002); Studii de istorie a limbii române (3 vol.,
2007, 2008, 2013); Expresia populară în ciclul „La lilieci” de Marin
Sorescu (2014).
Ediții critice importante: B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum
Romaniae (3 vol., 1972, 1974, 1976); B. P. Hasdeu, Istoria critică a
românilor (1984; reed. 1999); B. P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi
filologie (2 vol., 1988; reed. 1999); Ion Creangă, Opere (în colaborare
cu Elisabeta Brâncuş, 2014).
28 ROMÂNĂ

Grigore BRÂNCUŞ
Vitalitatea limbii române

S-au făcut diferite cercetări asupra graiurilor vorbite de populaţiile ro-

mâneşti din afara graniţelor ţării, precum şi asupra limbii literare utili-
zate de unele dintre acestea în presa scrisă şi în diverse publicaţii litera-
re şi ştiinţifice. Aceste populaţii s-au stabilit în epoci diferite şi din ca-
uze diferite în zonele în care trăiesc astăzi, iar graiurile lor se identifică
aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din imediata veci-
nătate. Românii din Bulgaria stabiliţi în aria Vidinului vorbesc un grai
de tip oltenesc (folosesc, de exemplu, perfectul simplu mai frecvent
decât perfectul compus)1. Cei din fosta Iugoslavie prezintă particulari-
tăţi bănăţene şi, incidental, ardeleneşti şi olteneşti (de exemplu, opta-
tivul cu (v)reaş)2. Vorbirea românilor din Ungaria nu se depărtează de
graiurile dacoromâne învecinate: bănăţean, crişean, maramureşean3.
Se înţelege de la sine că româna vorbită de populaţiile româneşti mi-
noritare din ţările vecine a fost influenţată de limbile naţionale oficiale,
bulgara, respectiv sârbocroata şi maghiara. Cum e şi firesc, vocabularul
a fost, în primul rând, cel mai afectat. Pe lângă un număr mare de cu-
vinte noi (unele exprimând noţiuni şi obiecte noi, altele substituind
cuvinte vechi româneşti), s-au produs şi numeroase calcuri, s-au creat
construcţii frazeologice şi chiar unele turnuri sintactice noi. Mai rar a
fost atinsă fonetica, aceasta menţinându-se, în general, în limitele va-
riantelor tolerate de sistemele fonologice ale graiurilor dacoromâne.
Compartimentul care asigură individualitatea limbii, morfologia, a ră-
mas neatins. Din câte ne putem da seama, la românii din ţările vecine
nu se află nicio normă morfologică neromânească. Dacă totuşi se ob-
servă că, în unele cazuri, trăsăturile sintetice ale morfologiei se reduc
în favoarea celor analitice (e vorba, evident, de flexiunea nominală),
trebuie spus că aceasta e o tendinţă generală a românei populare.
Există, după cum se ştie, câteva comunităţi româneşti şi în Statele Uni-
te ale Americii, mai ales în Detroit, Cleveland, Philadelphia, precum şi
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 29
în preriile şi marile oraşe canadiene. Acestea s-au constituit din migra-
ţia în valuri succesive de ţărani din Transilvania, Banat, Maramureş şi
chiar din Bucovina, începând cu ultimele decenii ale secolului trecut
până către 1930. Stabiliţi, de regulă, în centre urbane, românii ameri-
cani au trecut, mai toţi, de la agricultură şi oierit la industrie şi comerţ.
Şi-au făcut biserici, cluburi, şcoli duminicale (la care generaţiile mai
noi învaţă limba părinţilor), scot ziare, reviste, unde se străduiesc să
folosească româna literară din ţară4. În graiul acestor comunităţi, fie
în cel vorbit, fie în aspectul scris, se recunosc particularităţi ale gra-
iurilor dacoromâne din aria transcarpatică, uşor arhaizante. Influenţa
englezei americane e puternică, mai ales la generaţiile mai noi. Pe lângă
vocabularul românesc general sau regional (cunoscut în Transilvania
şi Banat), au pătruns numeroase cuvinte englezeşti care denumesc
obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori (din domeniul tehnic şi de ci-
vilizaţie urbană, de viaţă socială, economică, culturală etc.). Cuvintele
englezeşti sunt, în general, adaptate la specificul morfologic al graiului
românesc. E posibil ca numărul lor foarte mare să impună cu vremea
foneme în felul spirantelor interdentale th şi dh. Gramatica nu este însă
în niciun fel atinsă de influenţa limbii oficiale. Nu se poate vorbi, prin
urmare, de o transformare a românei din America într-o limbă mix-
tă, într-un amestec lingvistic5. Fizionomia unei limbi e dată în primul
rând de structura ei gramaticală, care, în cazul românei, pare greu pe-
netrabilă de o influenţă externă.
Am distins deci două tipuri de comunităţi lingvistice româneşti: pri-
mul, format din populaţiile existente în Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria
(teritorii învecinate cu România), al doilea, din populaţiile stabilite în
ultimul secol, prin emigrare, pe un teritoriu foarte depărtat de Româ-
nia. Aceste populaţii au menţinut, direct sau indirect, contactul cu ţara
de origine.
În ambele grupuri, evoluţia limbii s-a petrecut, nestingherit, aproape
la fel: s-au conservat particularităţile graiului dacoromân originar (sau
din vecinătatea imediată), iar aspectul literar a urmat, în linii generale,
cursul românei literare naţionale (e cazul limbii ziarelor şi publicaţiilor
din Iugoslavia, Ungaria, Statele Unite, Canada).
Sortită să fi folosită cu statut alogen, româna acestor comunităţi e su-
pusă unor continue influenţe din partea idiomurilor oficiale: împru-
30 ROMÂNĂ
mută cuvinte, operează numeroase calcuri, preia unele clişee lingvis-
tice, se lasă ademenită de unele particularităţi de articulaţie, dar con-
servă intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea
mai rezistentă a vocabularului, cea moştenită din latină. Toate aceste
comunităţi au conştiinţa că vorbesc româneşte şi că reprezintă etnii
româneşti, aşadar, se recunosc ca părţi integrante în unitatea spirituală
românească.
Al treilea grup de graiuri româneşti utilizate în mediu străin îl reprezin-
tă cele din Republica Moldova. Zicem „mediu străin”, termen impro-
priu în acest context, pentru că româna multă vreme nu a funcţionat
acolo, de facto, ca limbă oficială în stat. Aspectul ei literar, caracterizat,
între altele, prin promovarea unor particularităţi ale graiurilor locale,
e supus, ca şi graiurile vorbite, unei presiuni din partea limbii oficiale
– rusa.
După cum se ştie, unii lingvişti s-au prefăcut că acceptă punctul de ve-
dere oficial privind statutul de limbă romanică diferită de română al
idiomului local din Basarabia. Acceptarea aceasta era fals motivată de
perspectiva pe care ar avea-o graiul din această provincie de a se dez-
volta ca limbă distinctă. Lingvişti demni de toată stima s-au chinuit
să demonstreze, fără nicio dovadă serioasă, că „moldoveneasca” este a
11-a limbă romanică, de fapt a 14-a, pentru că se susţinea totodată – şi
trebuia să se susţină – că limbi romanice diferite de română sunt şi cele
trei dialecte din sudul Dunării: aromâna, meglenoromâna şi istroro-
mâna.
Este meritul lui Carlo Tagliavini de a fi arătat cel dintâi, într-o comu-
nicare ţinută la cel de-al VIII-lea Congres de Filologie Romanică de la
Florenţa, din 1956, în acord cu gândurile inexprimabile ale celor mai
mulţi lingvişti români, că pretinsa „limbă moldovenească nu este de-
cât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în
chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslavă, folosite
timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoa-
rea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute, de altfel, şi în inte-
riorul graniţelor României”6.
Dintre dialectologii români autori de manuale în care sunt descrise va-
riantele teritoriale ale limbii române, unul singur, după cunoştinţele
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 31
noastre, Paul Lăzărescu, include graiurile din Basarabia în cadrul ge-
neral al subdialectului moldovean, căruia îi consacră un studiu unitar
în volumul colectiv coordonat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie
românească (Craiova, Scrisul românesc, 1984, p. 208).
Există indicii că nici lingviştii de la Chişinău n-au crezut vreodată, cel
puţin unii dintre ei, că în Basarabia am avea de-a face cu altă limbă de-
cât româna. De exemplu, în Scurt dicţionar etimologic al limbii moldove-
neşti, publicat în 1978, pentru cuvintele moştenite sau formate pe teren
românesc nu se face nicio referire la română, ci numai la idiomurile din
sudul Dunării şi, evident, la limbile romanice occidentale; se subînţe-
lege clar de aici că pentru autorii dicţionarului limba din Moldova nu e
altceva decât limba română.
Termenul limba moldovenească, folosit astăzi constant chiar în mediile
culturale din Chişinău, nu trebuie să ne surprindă, deşi i se dă o cono-
taţie politică evidentă. El e cunoscut încă din vremea cronicarilor din
veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Grigore Ureche vorbeşte de „limba
noastră moldovenească” (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P. P. Panaites-
cu, E.S.P.L.A., 1955, p. 61), Miron Costin – de „limba moldovenească
sau românească” (Opere, ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1958, p. 212),
iar D. Cantemir – „despre graiul moldovenesc”, toţi înţelegând însă că
„moldovenesc” se identifică cu „românesc”. Cantemir scrie răspicat că
„valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii” (Descrierea Moldovei,
trad. de P. Pandrea, Editura Minerva, 1973, p. 279). După Cantemir,
nici aromânii nu vorbesc o limbă aparte, ci tot un grai românesc: „Un
grai mult mai stricat au cuţovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul
cu Macedonia” (ibid., p. 280). Aceleaşi idei le cultivă şi stolnicul Con-
stantin Cantacuzino, care pe aromâni îi uneşte cu dacoromânii în mai
multe privinţe: „Sunt dară aceşti cuţovlahi... oameni nu mai osebiţi,
nici în chip, nici în obicine, nici în tăria şi făptura trupului, decât ru-
mânii ceştia, şi limba lor românească ca acestora, numai mai stricată
şi mai amestecată” (Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, ed.
îngrijită de Mihail Gregorian, E.P.L., 1961, p. 45).
Care e locul pe care îl ocupă graiurile din Basarabia în peisajul dialectal
românesc? După părerea noastră, întemeiată pe datele oferite de Atla-
sul lingvistic român, Basarabia nu reprezintă o arie dialectală unitară, nu
poate fi considerată al şaselea subdialect al limbii române. Foarte rar se
32 ROMÂNĂ
poate contura câte o particularitate de grai basarabean, cu izoglose care
să se suprapună peste graniţele administrative ale republicii. În astfel
de situaţii e vorba de fapte total nesemnificative pentru caracterizarea
graiului (de ex., baistruc „copil din flori”, în ALRM, I, h. 292, răspândit
în toată Basarabia). Nici în Atlasul lingvistic al Moldovei, întocmit de
dialectologii de la Chişinău, nu apar trăsături care ar izola lingvistic Ba-
sarabia de celelalte regiuni nordice ale dacoromânei. Chiar în punctele
cu grai moldovenesc mult îndepărtate spre est de Republica Moldova
se recunosc caractere generale ale vorbirii româneşti din aria de est şi
cea de nord ale dacoromânei. În unele cazuri, se întâlnesc chiar trăsă-
turi din zona Transilvaniei şi a Crişanei, ca, de exemplu, conjunctivul
cu şi, dentalele palatale t’, d’ provenite din k’, g’ (înt’ină < închină) etc.,
explicabile, în bună măsură, prin transhumantă pastorală şi prin migra-
ţiuni, din cauze felurite, de populaţie din Transilvania până departe,
dincolo de Prut şi Nistru.
Reproducem aici un text ilustrativ din com. Recea, jud. Bălţi, din vo-
lumul Texte dialectale (1943, p. 182) al lui Emil Petrovici: „Când m-au
dus la ruş, acoló la Kiu, ápu-acoló uóili iará gramadî şî niel, şî uáii, şî
biérbiec. Da ieu li-ã spus cum îi la noi. Şî m-am apucat şî li-am muls
şî iii sî nará cum îi la noi. Iii o spus cî numa brândzî vangercî fac, di
ŝei galbânî. În altî parti, în Kirsõski gubierni, acoló fag brândzî vangercî.
Acoló-s tăţ moldovieni, grăiesc ca şî la noi” (a. 1936).
Zona Basarabiei (inclusiv Bucovina) s-ar putea segmenta în trei mari
arii: de nord, de mijloc şi de sud, fiecare dintre ele grupându-se cu ari-
ile respective din dreapta Prutului. În aria de nord se întâlnesc şi une-
le particularităţi maramureşene, iar în cea de sud, trăsături specifice
Munteniei. Toate aceste arii, a căror existenţă e justificată şi de isto-
ria socială a Moldovei, pot reprezenta graiuri locale ale subdialectului
moldovean. Deci în Basarabia nu se vorbește al şaselea grai dacoromân.
În Basarabia vocabularul pare înţesat de cuvinte ruseşti din sfera moder-
nă a civilizaţiei, de calcuri, construcţii frazeologice şi multe cuvinte (mai
exact clişee lingvistice) neadaptate (sau adaptate parţial) la morfologia
graiului. După părerea noastră, acestea din urmă vor dispărea de îndată
ce limba română va funcţiona temeinic ca limbă oficială în stat şi se va
primeni continuu cu inovaţiile din limba naţională. În general, Basara-
bia, ca toată Moldova, merge cu aria nordică a dacoromânei.
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 33
În încheiere, arătăm că gramatica graiurilor româneşti din afara gra-
niţelor ţării e rezistentă, nealterată, unitară, se identifică cu gramatica
limbii comune. Influenţele nu au intervenit deloc în morfologia limbii
noastre. Faptul acesta s-ar explica, după noi, prin aceea că opoziţiile
gramaticale ale românei se exprimă printr-un număr mare de mărci po-
zitive, ceea ce conferă rezistenţă gramaticii în condiţiile bilingvismului.
Sunetele noi care au apărut devreme în română, africatele şi fricativele,
vocala ă, sunt utilizate la finală în distincţii morfologice şi asigură po-
sibilităţi interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului
imens de cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei,
în primul rând cu limbile slave de sud.
Dacă prin contactul românei cu limbile balcanice sau cu cele din apro-
pierea Balcanilor (slava, turca, maghiara, greaca) a putut fi verificată
rezistenţa structurilor ei latineşti, deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte
idiomuri romanice, acest lucru trebuie înţeles ca o dovadă a vitalităţii
tendinţelor originare latineşti, a capacităţii de asimilare a elementelor
nelatine. La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin examinarea trăsăturilor
graiurilor româneşti târzii vorbite în medii alogene. Unitatea latinei
dunărene, favorizată de unitatea politică a Daciei, unitatea românei co-
mune (faza de dinaintea separării dialectale), unitatea graiurilor daco-
române reflectă, de fapt, unitatea spirituală a românilor. Indiferent de
locul unde le-a sortit istoria să vieţuiască, românii, vorbindu-şi limba
părintească, au conştiinţa etnicităţii lor. Factorul conştiinţă – în sensul
foarte larg al cuvântului – este determinant în menţinerea limbii. Atât
timp cât românii (ne referim la cei din afara graniţelor ţării) au conşti-
inţa apartenenţei lor etnice reale (chiar şi numai la o provincie româ-
nească), nu se poate vorbi de dispariţia limbii, oricât ar fi de puternică
presiunea limbii ruse.
„Limba Română”, nr. 5-6 (17-18), 1994, p. 28-33
Comunicare prezentată la sesiunea ştiinţifică
„Limba română şi varietăţile ei locale”, Bucureşti, 31 octombrie 1994

Note
1
T. Teaha, Aspecte ale graiului românesc din sudul Dunării
// „Omagiu Rosetti”, EA, 1965, p. 895-898; V. Nestores-
cu şi M. Petrişor, Graiul românilor din Bregovo (reg. Vidin,
Bulgaria), Craiova, 1969 (litografiat); A. Hartular, Gra-
34 ROMÂNĂ
iuri româneşti în medii alogene // Tratat de dialectologie românească (coord. V. Rusu), Cra-
iova, Scrisul românesc, 1984 (mai departe: Tratat).
2
Radu Flora, Graiurile româneşti din Banatul iugoslav // FD, 1, 1958, p. 123-141 (cu 5
hărţi); idem, Rumunski banatski govori u zvetlu lingvističke geografije (Les parlers roumains
du Banat à la lumiére de la géographie linguistique), Belgrad, 1969.
3
Rodica Bogza Irimie, Sistemul supranumelor la românii din Ungaria, Budapesta, Editura
Didactică, 1979; Ana Borbély, Cercetări asupra graiurilor româneşti din Ungaria, Buda-
pesta, 1990; Victor Iancu, Cum vorbesc românii din Ungaria, Compress, 1994.
4
Gr. Brâncuş, Despre limba unei gazete româneşti editate peste hotare // „Omagiu Iordan”,
1958, p. 113-118; Edith Iarovici, Unele aspecte ale influenţei limbii engleze asupra limbii
românilor din S.U.A., AUB, XVI, 1967, p. 223-239; Anca Belchiţă Hartular, American
langue mixte or langue mélangee, RRL, 1975, p. 459-460.
5
Cf. Al. Rosetti, Langue mixte et mélange de langues // „Acta linguistica”, V, 1945-1946,
Copenhague, p. 79 ş.a.
6
Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, versiune
românească îngrijită şi coordonată de Al. Niculescu, Bucureşti, 1977, p. 289.
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E
Dorin POPESCU
Românii din jurul României –
centura de castitate și evadarea
din cercul geopolitic
D.P. – doctor în filologie,
președinte al Asociației
„Casa Mării Negre,” cadru
universitar, publicist, expert în
geopolitică, fost diplomat.
Volume publicate: Noica.
Bătălia continuă (2013); Figuri
ale textului anteic (2016);
Răzbunarea barbarilor. 2000 de
ani fără Ovidiu la Tomis (2017).
Membru în colectivul științific
al revistelor „PATRIMONIUM.
Revistă Română de Studii
Istorice și Interculturale” și
„OltArt” (Slatina).
35
Rolul comunităților istorice românești din
jurul țării pentru dezvoltarea, modernizarea
și securitatea națională a României este de-
terminant. Aceste comunități reprezintă o au-
tentică centură de siguranță cu rol geopolitic
protector pentru România.
În condițiile actualelor turbulențe geopoli-
tice manifestate peste tot în lume și în mod
special în zona extinsă a Mării Negre (regi-
une cu potențial exploziv în creștere), noii
vectori geopolitici (valurile neonaționaliste,
recrudescența extremismelor, contuziile ge-
nerate de conflictul ideologic național–eu-
ropean–global, apetența hegemonică a unor
actori politici globali, noile forme de război
hibrid, insistența asupra dezinformării glo-
bale prin fake news, război informațional
etc.) par a crea obstacole netradiționale în
menținerea stabilității și securității regio-
nale. Țările din regiune resimt din ce în ce
mai imperios nevoia de protecție împotri-
va acestor turbulențe, pentru a putea pro-
teja securitatea proprie, interesele proprii
și interesele aliaților. În această paradigmă,
centura de siguranță pe care o reprezin-
tă, pentru România, românii din jurul ei și
comunitățile lor devine de facto o centură
36 ROMÂNĂ
de castitate, care protejează (pe alocuri chiar garantează) imunitatea
României la turbulențele geopolitice.
În ultima perioadă, se vorbește tot mai des despre modelul perfect
de relaționare între țara de origine și țara de adopție, prin intermediul
comunităților lor etnice reciproce (folosesc aici conceptele țară de origine și
țară de adopție în sens metaforic, conotativ, pentru a simplifica schema lo-
gică; în discuția noastră, țara de origine este România, iar țările de adopție
– țările din vecinătatea României, din aria de etnogeneză românească, în
care trăiesc comunități istorice românești autohtone; cele două concepte
sunt funcționale mai ales în discuțiile privind comunitățile tip diaspora).
În mod bizar, se invocă prioritar (în special de către etnicii români din
Ucraina și Republica Moldova) un posibil model maghiar de protejare a
drepturilor minorităților etnice maghiare din țările vecine Ungariei (în
particular România, Ucraina, Slovacia). În centrul acestui model maghiar
stă principiul potrivit căruia ceea ce decide că este relevant pentru sine,
pentru supraviețuirea și prezervarea identității proprii o comunitate ma-
ghiară din vecinătatea Ungariei, reprezintă baza ideologică de sprijin a
autorităților de la Budapesta. Altfel spus, guvernul ungar lasă la latitudinea
comunităților etnice proprii din afara Ungariei stabilirea liniilor prioritare
și strategice pentru comunitatea respectivă. Ați auzit acest principiu invo-
cat foarte des, cu claritate și chiar ostentație, în diferite cazuri conflictua-
le și/sau tensionate, precum recentul caz al Legii-cadru privind educația,
adoptată la 5 septembrie 2017 în Rada Supremă a Ucrainei. Am auzit
și noi, în România, în mod curent, acest principiu de relaționare dintre
Budapesta și comunitatea maghiară din România, iar modelul maghiar
generează, în România, reacții și poziționări extrem de diverse (nu le voi
detalia aici, tema nefiind de interes direct pentru discuția noastră).
Voi folosi acest principiu (sfidând excesul de puritate al celor care nu
găsesc adecvat recursul la modelul maghiar – aceștia uită că invocarea
modelului maghiar o fac în special cei care sunt dezamăgiți de absența
unui model românesc similar), respectiv modelul maghiar (din păcate,
Bucureștiul nu a știut/putut să dezvolte un model de relaționare care
să fie văzut drept paradigmatic în plan regional), pentru a evidenția și
mai clar conceptul centurii de castitate.
România dezvoltă politici interne și externe în conformitate cu interese-
le naționale și ale aliaților definite în legislația națională și în acordurile
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 37

internaționale care se referă la obligațiile noastre externe (prioritar față

de UE, NATO, OSCE, ONU). În ultima perioadă, turbulențele geopo-
litice manifestate în plan regional și global împiedică tot mai clar atât de-
rularea unor politici coerente, cât și îndeplinirea obligațiilor externe în
totalitatea lor. Principalele turbulențe geopolitice cu efect asupra liniștii
interne sunt: trendurile populiste și naționaliste din Europa; mirajul po-
liticii iliberale, promovată de țări din Europa de Sud-Est precum Ungaria
sau Polonia; oboseala geopolitică a ideii europene și minarea construcției
europene din interior și exterior; tendințele de reconfigurare a unei noi
ordini globale, manifestate pregnant în regiune; tendința marilor actori
de rezolvare prin forță a situațiilor conflictuale, eludând etapele interme-
diare de dialog și negociere, construirea de noi alianțe strategice atipice/
netradiționale în regiune; înlocuirea forței dreptului cu dreptul forței în
sistemul juridic regional și internațional etc.
Se construiește astfel o nouă paradigmă geopolitică, una care poate
avea efecte devastatoare în special asupra țărilor mici. Noua paradig-
mă conține paraziți care afectează liniștea internă, stabilitatea și secu-
ritatea națională a țărilor aflate încă în afara loviturilor directe, precum
România. În unele țări vecine, prioritar Ucraina (țară aflată în conflict
direct, pe teritoriul căreia are loc un război hibrid), Ungaria (țară care
promovează insistent conceptul politicii iliberale, care o apropie ideolo-
gic mai mult de Moscova decât de Bruxelles) și Republica Moldova (țară
în care interesele geopolitice ale Moscovei generează acțiuni ideologice
devastatoare în plan intern), turbulențele geopolitice de mai sus par a
produce un efect concentric (deliberat sau accidental) asupra României.
Românii din jurul României produc astfel o centură de castitate, care pro-
tejează puritatea politicilor interne și externe proprii ale Bucureștiului,
împotriva riscului de import de impuritate din regiune. Comunitățile is-
torice din jurul României nu sunt doar o centură de siguranță, ci și una de
castitate, care apără și protejează puritatea politicilor ei.
Devine acum evident cum funcționează așa-zisul model maghiar în
privința centurii de castitate ridicată de românii din jurul României spre
a proteja Bucureștiul: prin politicile deschise, democratice, civilizate,
tolerante promovate de comunitățile istorice românești din țările ve-
cine, se creează un zid protector (altul decât zidul de cărămidă proiec-
tat de președintele american spre a fi construit la granița cu Mexicul,
38 ROMÂNĂ
altul decât tragicele garduri sovietice de sârmă ghimpată, altul decât
gardurile de sârmă ghimpată pe care unii dintre vecinii noștri le au în
vedere spre a împiedica fluxurile de imigranți sirieni etc.), care poate
feri România de efectul în cascadă al acestor turbulențe geopolitice.
În egală măsură, logica de protecție a castității este una de tip reciproc.
România trebuie să funcționeze ca o autentică centură de castitate pentru
comunitățile sale istorice din vecinătatea țării. Dacă Bucureștiul a obosit și
nu mai poate susține imperativele constituționale de sprijinire a românilor
din vecinătate (potrivit Art. 7 al Constituției României, Românii din stră-
inătate, Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor
țării şi acționează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identității lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui
cetățeni sunt), atunci acesta nu mai poate funcționa ca centură de castitate
pentru conaționalii săi din afara frontierelor țării.
Obligațiile morale ale comunităților românești și cele constituționale
(și deopotrivă morale) ale Statului Român sunt obligații în oglindă, ele
asigură protecție reciprocă împotriva tuturor intemperiilor geopolitice
externe.
Fără un sprijin consecvent din partea Statului Român, asumat
constituțional prin art. 7, comunitățile românești nu pot asigura
protecția bunei funcționări a politicilor interne și externe ale României,
întrucât nu le pot feri pe acestea de turbulențele din exterior, iar fără
sprijinul și protecția comunităților românești Bucureștiul nu poate
miza exclusiv pe resursa internă.
Când unul din cei doi actori ai acestei relații organice și geopolitice nu
își îndeplinește rolul atribuit în relație, centura de castitate se transfor-
mă în curea de transmisie, respectiv prin comunitățile românești s-ar
transmite spre România impuritățile și paraziții ideologici ai lumii mo-
derne (naționalisme, populisme, tensiuni interetnice, politici și prac-
tici iliberale, slăbiciuni obiective ale democrației, autoritarisme, provo-
cări interetnice, agresiuni, xenofobii, șovinism etc.), iar din România
s-ar putea transmite către țările vecine, prin intermediul comunităților
noastre istorice, impurități și paraziți similari.
În general, abordările analitice privind rolul geopolitic pe care îl
au comunitățile istorice românești pentru securitatea și stabilita-
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 39
tea României lipsesc, accentul se pune pe dimensiunea ideologică
tradițională (menținerea și dezvoltarea identității naționale), în detri-
mentul evaluărilor de tip geopolitic.
Prin asigurarea unui rol de centură de castitate, românii din jurul
României contează geopolitic pentru București. Ei controlează, fil-
trează importul de turbulențe geopolitice, nepermițând puseurilor
naționaliste și xenofobe să atingă România și să altereze capacitatea
acestei țări de a exporta liniște, certitudini și europenitate în jur.
Responsabilitatea morală a acestor comunități este legată de condu-
ita exemplară față de excesele altora. Unele țări vecine României nu
au o istorie statală de lungă tradiție, ca atare nu au (pe deplin) nici
exercițiul și obișnuința măsurii, răbdării și echilibrului, hrănindu-
se exclusiv din iluzia că tot ceea ce se iese din logica istoriografiei
și ideologiei proprii șubrezește construcția statală proprie. În unele
din astfel de state, existența unei comunități istorice proprii este (sau
trebuie să fie) o binecuvântare. Aceste comunități au certitudinea și
liniștea de a fi autohtone timp de câteva milenii și pot da consistență
și valoare, prin forța vechimii și continuității, chiar proiectelor statale
ale acestor țări. Aceste comunități au experiența istorică a legăturilor
lor organice cu Europa și cu valorile ei, aceste comunități pot impor-
ta, în țările lor de adopție, europenitate și modernitate. În Republica
Moldova și Ucraina, țări care aspiră la aderarea la construcția euro-
peană, existența comunităților istorice românești trebuie valorificată
la maximum. Ele asigură cordonul ombilical care leagă țările lor de
Europa și de valorile autentice ale Europei. Ele asigură garanția unui
parcurs european fără sincope al țărilor lor, ele constituie filtrul ne-
cesar epurării proiectului european al țărilor lor de impurități nespe-
cifice și iluzorii (precum aderarea țărilor respective la proiectul geo-
politic alternativ euro-asiatic).
Dacă vreți, comunitățile istorice din jurul României sunt, din această
perspectivă, o centură de siguranță a proiectului european al țărilor lor
(în special Ucraina și Republica Moldova), precum și o centură de cas-
titate a proiectului european în aceste țări. Românii din țările vecine
României apără, protejează și facilitează parcursul european al acestor
țări, dau legitimitate și greutate acestui proiect european, dau garanția
corectitudinii proiectului european și constituie un motor geopolitic
40 ROMÂNĂ
de supremație a vectorului european în competiția acestuia, vizibilă
sau nu, cu proiecte geopolitice alternative (proiectul euro-asiatic, refa-
cerea spațiului de influență postsovietic etc.).
În fine, pentru că aceste comunități reprezintă centuri de castitate ale
proiectului european al țărilor lor de adopție, și aici funcționează (ca
și în relația dintre comunitățile istorice românești și România) logica
reciprocității: țările de adopție au obligația de a menține, consolida și
promova identitatea comunității etnice românești în calitate de co-
munitate etnică și culturală europeană, depozitară a unor valori euro-
pene către care chiar țările respective tind. Fără acest sprijin acordat
identității comunităților istorice românești, fără conștientizarea aces-
tei paradigme, proiectul european al țărilor respective nu va fi nicioda-
tă atins. Nu va fi niciodată legitim. Nu va fi niciodată credibil.
Dacă actualele cercuri geopolitice evolutive sunt de tip negativ (nu
privilegiază coeziuni regionale, nu favorizează dialogul interstatal,
potențează tensiuni și tulburări, chiar conflicte și cataclisme), rolul ge-
opolitic pozitiv al românilor din jurul României este să găsească eva-
dări din cercul strâmt și tragic al geopoliticii. Împreună deopotrivă cu
România și țările de adopție. Cine vrea să iasă singur din încercuirea
geopolitică actuală este un romantic fără suport. Evadarea din cer-
cul geopolitic nu este posibilă decât prin coeziuni, prin dialog, prin
răbdare, prin evitarea exceselor, prin evitarea puseurilor naționaliste,
prin echipă. Deocamdată, ceea ce leagă toate țările din vecinătatea
României este proiectul european. Menținerea și consolidarea acestu-
ia, protejarea acestuia de puseuri, excese și tulburări geopolitice catas-
trofice reprezintă evadarea reală din tirania noii paradigme geopolitice
turbulente.
Iar drumul spre Europa al unor țări vecine României trece prin casele
și cimitirele românilor. Drumul spre Europa al acestora este pavat cu
(de către) comunitățile românești din aceste țări.
România are și ea un rol major (aș spune decisiv) în dialogul cu aces-
te state. Dacă nu este capabilă să transmită către aceste țări mesaje-
țintă clare, consecvente, credibile privind sprijinirea comună și re-
ciprocă a comunităților etnice, înseamnă că își ratează rolul de a
construi evadarea comună din cerc. Dacă nu are politici interne co-
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 41

erente, pozitive, de tip tradițional/liberal (nu în sens politic, ci ideo-

logic, conform dihotomiei liberal-iliberal), loiale valorilor europene
și angajamentelor asumate pe plan extern, va rata din nou rolul de a
construi evadarea comună din cerc. Din perspectiva mea de interpre-
tare, pe care mi-o asum integral, acțiunile Bucureștiului de sprijinire
a comunităților românești din țările vecine prin intermediul dialo-
gului direct cu autoritățile omoloage din aceste țări nu mă conving:
avem – în general – capacități reduse de a exploata acest instrument
(dialogul interstatal), vectori slabi de dialog, ne lipsesc viziunea,
coerența, tactul, mecanisme eficiente de exploatare a resursei uma-
ne calificate, câteodată lipsește chiar interesul real al reprezentanților
noștri de a atinge sau rezolva teme fierbinți. În fine, nu (mai) avem o
politică internă care să ne facă credibili în plan extern. Nu mai avem o
politică internă care să genereze o politică externă solidă (a se vedea
celebrul citat al lui Nicolae Titulescu).
Am demonstrat anterior, în dese rânduri, că marile „turbulențe” ge-
opolitice din ultima perioadă (Siria, Crimeea, Donbas, Israel, Iran,
Orientul Mijlociu etc.) reprezintă în fapt expresii ale tentativelor mari-
lor actori de revizuire a actualei paradigme geopolitice globale. O po-
litică externă a Bucureștiului incoerentă și sincopată, deloc proactivă
(explicată parțial prin incoerența și slăbiciunile celei interne), a făcut
din România în ultimii ani o țară fără viziune, fără impact (major),
fără inițiative geopolitice eficiente, fără credibilitate în plan extern. În
noua ordine globală mondială nu va fi loc pentru țările mici sau fără
viziune. Lumea începe să respire altfel din punct de vedere geopoli-
tic, iar Bucureștiul este departe de a juca o carte geopolitică proprie
– fără proiect de țară, fără viziune externă, cu gâlcevi permanente între
împărații goi de acasă, cu „tigri” (de dezvoltare economică) inventați
și cu Centenar ratat.
Din această perspectivă, avem un triunghi geopolitic echilateral care
trebuie să rămână stabil: România (țară de origine a comunităților
românești) – comunitățile istorice românești din jurul României –
țările de adopție. Când triunghiul tinde să devină isoscel, pe oricare
din laturile sale, evadarea comună nu va da roade. Evitarea naufragiului
geopolitic comun este posibilă doar dacă triunghiul de mai sus este
atent și viu.
42 ROMÂNĂ
Ion I. IONESCU
Despre identitatea oamenilor
și a comunităților noastre
I.I.I. – profesor doctor,
Departamentul de
Sociologie şi asistenţă
socială al Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi. Preşedinte supleant
în comisii de doctorat
(Université de Luxembourg).
Prodecan al Facultăţii
de Filosofie şi Ştiinţe
Social-Politice, membru
al Senatului Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi (2000-2008). Membru
fondator al Societăţii
Sociologilor din România.
1. Integrarea cetățenilor, comunităților și state-
lor în Uniunea Europeană necesită un efort de
reconstrucție a identității individuale, naționale,
europene, care se întrepătrund, se codetermină.
Europeanul autohton vrea afirmarea identității
europene pe o bază mai solidă decât interesele
economice. Europeanul imigrant se pronunță
pentru o „idee europeană nouă”, bazată pe
„ospitalitate”, în „societăți multiculturale”, nu
pentru una care exclude străinii. Adversarii in-
tegrării europene vorbesc despre o „Europă fără
suflet”, fără solidaritate, „ostatică a bancherilor și
comercianților”, care „amenință marile valori”...
2. Atunci când vorbim despre identitate,
avem în vedere fundamentele sale bio-psiho-
socio-culturale [17]. Identitatea este plurală,
iar indicatorii acesteia sunt:
- istorici (origini, fondatori, filiație, rude, eve-
nimente marcante, modele, urme istorice,
credințe, obiceiuri, legi, norme, reguli etc.);
- culturali (premise culturale, coduri cultura-
le, modele și contramodele, ideologii, viziuni
asupra lumii, atitudini-cheie față de viață,
muncă, față de sine, de semeni etc.);
- psihosociali (status, roluri, competențe,
calități, defecte, potențial de evoluție,
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 43
motivație, adaptare, stil comportamental, strategii, proiecte, rezultate,
stereotipuri, simboluri și semne care ne plasează într-o ierarhie etc.);
- materiali și fizici (posesii: pământ, obiecte, bani, locuință, îmbrăcăminte,
nume, renume etc.; potențialități economice, financiare, fizice, intelectuale;
aparența fizică: trăsăturile morfologice, semnele distinctive etc.; caracteris-
tici demografice ale grupului din care facem parte: natalitatea, mortalitatea,
fecunditatea, nupțialitatea, relațiile cu alții, imigrarea-emigrarea, exogamia-
endogamia, numărul indivizilor membri pe categorii etc.);
- ecologici (caracteristicile mediului în care trăim, în care ne desfășurăm
activitatea, caracteristicile reliefului, climei, rețelei de ape, solului, flo-
rei, faunei, organizării comunităților, dispunerii caselor, a căilor de
comunicații, schimbările făcute în mediu, sinteza tuturor influențelor
asupra noastră).
Dacă avem în vedere asemenea indicatori (este greu să-i identificăm
pe toți...), atunci putem spune că identitatea este: obiectivă (conform
criteriilor identificabile, verificabile), culturală (conform referenților
culturali), grupală (conform apartenențelor la diferite grupuri), so-
cială (conform referenților sociali), profesională (conform CV-ului,
activităților profesionale desfășurate).
A avea identitate înseamnă a păstra mai mult timp caracteristicile fun-
damentale. Nu putem face lista tuturor acestora, dar le putem reține
pe cele ce ne diferențiază de alții1 pe care-i identificăm în spațiul lor
etno-socio-cultural. Identificarea cu ceilalți se face prin socializare,
prin participarea la credințe, mituri, ideologii, prin referire la trecut
etc. Sentimentul de apartenență își are rădăcinile în relațiile cu părinții,
cu familia și comunitatea, este rezultatul procesului de integrare și de
asimilare a valorilor, normelor, modelelor din grupul de apartenență.
Sentimentul identității se menține atâta timp cât avem conștiința tre-
cutului comun și a devenirii colective. Sentimentul unității și coerenței
este rezultatul experiențelor noastre relaționale, intelectuale, afective,
identitatea, stima de sine consolidându-se prin evaluări pozitive repe-
tate. Desigur că și sentimentul diferenței este esențial pentru conștiința
identității, de aceea individul, grupul, comunitatea și societatea caută
să arate că au valoare în ochii altora. Divizarea, schismele, disoluțiile
induc incoerență, rupturi, dedublări, conduite aberante, devalorizarea
44 ROMÂNĂ
face oamenii, grupurile și societățile agresive unele față de altele, iar
demoralizarea începe cu devalorizarea imaginii de sine, cu submina-
rea valorilor, cu „luarea lor în râs”. Perturbările securității ontologice, a
identității se produc în condițiile disoluției familiei, pierderii înrădă-
cinării sociale și religioase, atunci când muncim onest și nu ne putem
asigura ziua de mâine, atunci când ne prăbușim afectiv...
3. Identitatea națională, este rezultanta caracteristicilor comune care
dau coeziune și solidaritate indivizilor, grupurilor, comunităților
membre ale unei națiuni. Vorbim de sentimentul național, caracterul
național, temperamentul național, conștiința națională plecând de la
națiune ca ansamblu relativ omogen de indivizi, ca entitate sociouma-
nă aflată pe un teritoriu sub autoritatea unei puteri suverane, organi-
zate într-un aparat de stat care recunoaște naționalitatea și cetățenia.
Dacă identitatea națională pleacă de la asemănări observabile direct, nu
pot fi omise „starea de spirit” comună, „sufletul”, „principiul spiritual”,
consimțământul, dorința și voința de a trăi laolaltă.
4. În ciuda resurselor mobilizate pentru „armonizare”, „convergență”,
identitatea europeană este încă „în lucru” [2]. După ce am făcut Uniunea
Europeană, trebuie să facem acum europenii [12, p. 26]. Cu mulți ani în
urmă, minți luminate au propus o uniune europeană bazată pe stabilita-
tea fiecărui stat, pe echilibrul între state, pe solidaritate și pe instituții
care pot traduce în fapt această uniune. La Congresul de la Paris
(1849), Victor Hugo spunea că va veni o zi când toate națiunile conti-
nentului european, fără să-și piardă calitățile distincte și individualitatea
glorioasă, vor fuziona într-o unitate superioară și vor constitui o fraterni-
tate europeană: statele unite ale Europei [5]. Mai târziu, Aristide Briand
a propus Adunării Generale a Societății Națiunilor o uniune federală
a statelor europene. „Cred că între popoarele grupate geografic – așa
cum sunt popoarele Europei – trebuie să existe un fel de liant federal;
ele trebuie să aibă în permanență posibilitatea de a intra în contact,
de a discuta despre interesele lor, de a adopta rezoluții comune, de a
stabili între ele legături de solidaritate care să le permită să facă față, la
momentul potrivit, unor circumstanțe grave [...]. Evident că această
asociere va fi în special în domeniul economic [...], dar eu sunt sigur,
de asemenea, că în plan politic și social, legătura federală, fără a afecta
suveranitatea niciunei națiuni membre, poate fi benefică” [10].
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 45
După al Doilea Război Mondial, „ideea europeană” a câștigat teren. La
Congresul de la Haga (1948) s-au manifestat două opțiuni: una pentru
un „guvern european cu puteri reale” și alta pentru „cooperarea inter-
guvernamentală între state suverane” [3, p. 162-163].
Planul Schuman a dus la constituirea Comunității europene a cărbu-
nelui și oțelului [22] și la crearea Federației europene pentru pace [11,
p. 27]. Europa nu se face peste noapte, s-a spus, nu este dată, ci poate
fi construită prin realizări concrete, care pot crea solidaritatea de facto.
A urmat lărgirea Europei unite [1] – de la 6 la 9 (1973), la 12 (1986),
15 (1995), 25 (2004), 27 de state membre (2007) – totul realizân-
du-se în baza unor tratate: Actul unic european (1985), Tratatul de la
Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la
Nisa (2001) etc.
Jacques Delors atenționa (încă din 1993): „Aventura europeană este
percepută din ce în ce mai mult ca elitistă... Integrarea europeană nu
se face de la sine” [15]. Proiectul european vizează construcția UE cu
cetățenii.
5. În calitate de cetățean, individul este definit ca membru al unei
comunități politice, ca titular al unor drepturi și obligații [7].
Conceptul de cetățenie se confundă frecvent cu cel de naționalitate, am-
bele definind relația individului cu statul (care acordă naționalitatea și
cetățenia). Carta Socială Europeană prevede protecția drepturilor eco-
nomice și sociale, Tratatul de la Amsterdam conține „drepturile omului
și libertățile fundamentale” [6]; au fost adoptate Carta drepturilor fun-
damentale în Uniunea Europeană, Tratatul privind Uniunea Europeană
care prevede recunoașterea drepturilor, libertăților enunțate în Carta
drepturilor fundamentale [4]. Cu toate că are referințe multiple (geogra-
fice, religioase, culturale, sociale, instituționale), identitatea europeană
rămâne un concept abstract, ale cărui rădăcini nu sunt încă bine înfipte
în „corpul social”. UE trebuie să-și conceapă identitatea ca rezultantă a
tuturor referințelor, afilierilor. Dacă nu revendică fiecare element al is-
toriei sale, dacă nu spune „cetățenilor europeni” că trebuie să se simtă
europeni fără a înceta să fie francezi, germani, italieni sau români, ea poate
avea „probleme existențiale”. Cele două războaie mondiale au fost de-
cisive pentru emergența „conștiinței europene”, dar construcția pe te-
46 ROMÂNĂ
ren a Uniunii Europene este legată de socioculturile sale. În momentul
în care statele europene erau în ruină, după al Doilea Război Mondial,
„comunitatea europeană” își afirma identitatea în fața dictaturilor, în
fața URSS. Ea se prezenta atunci ca proiect și cerea recenzarea patri-
moniului comun, a intereselor, drepturilor și obligațiilor statelor în pro-
cesul de unificare, cerea identificarea gradului de coeziune în raport
cu restul lumii, cu țări terțe, identificarea responsabilităților aferente
și luarea în considerare a caracterului dinamic al integrării europene.
Dacă analizăm Declarația privind identitatea europeană, reținem din ea
dorința de a construi o identitate europeană, voința de a-i da proiecție
internă și externă, grija de a păstra varietatea culturilor naționale, de a
salva principiile democrației reprezentative statului de drept, justiției
sociale și respectării drepturilor omului, dorința și voința de a construi o
identitate europeană în raport cu lumea.
6. Evocarea unității europene înseamnă insistența asupra apropi-
erii, coeziunii, convergenței, armonizării. Evocarea diversității în-
seamnă evidențierea eterogenității, diferențierii, recunoașterii reci-
proce a particularităților naționale, acceptarea unor „derogări” și a
„subsidiarității”. Unitate în diversitate nu înseamnă uniformizarea cultu-
rilor naționale sau instaurarea unei culturi dominante, ci recunoașterea
diversității socioculturilor în condițiile emergenței unei culturi europene
și a unei identități colective [9], a unei identități europene. Dar cum poa-
te fi căutată o asemenea identitate păstrând în același timp identitatea
statelor membre și a popoarelor lor? [19]
„Criteriile de la Copenhaga” cer statelor care vor să fie membre UE
să aibă instituții stabile care garantează democrația și statul de drept,
libertățile fundamentale, respectul minorităților, să aibă economie de
piață viabilă, capabilă să facă față presiunii concurențiale atât în ca-
drul UE, cât și în afara ei, să aibă capacitatea de a-și asuma obligațiile
și responsabilitățile în calitate de membru, să manifeste „toleranță zero”
față de tortură, maltratare, să pună în aplicare măsuri referitoare la li-
bertatea de exprimare etc., fără a uita de patrimoniul european comun
(creştinismul, dreptul roman, Iluminismul, drepturile omului).
Jürgen Habermas spunea că uniunea politică europeană trebuie să aibă
rezonanță populară, iar mișcarea pan-europeană bazată pe patrimo-
niul european comun trebuie să pregătească terenul pentru o gândi-
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 47
re, pentru o cultură politică comună creatoare de unitate în diversita-
tea europeană. Dar cultura publică europeană nu este suficientă pentru
construcția identității europene. Construcția Europei Unite nu se face
împotriva statelor, ci cu statele membre, cu comunitățile acestor sta-
te, cu locuitorii comunităților. „Identitatea europeană se hrănește din
identitățile naționale. Ea este un supliment de suflet, și nu un vector
de ștergere a fiecărei identități” [14, p. 137]. Uniunea Europeană nu
înlocuiește statele, ci le completează – prin proiectul european coali-
zăm statele, dar trebuie să unim și oamenii, declara Jean Monnet [16].
Nu piața unică este principala provocare pentru Uniunea Europeană,
ci cetățeanul european [18]. Dar cum se poate trece de la statutul de
cetățean membru al unui stat european la cel de cetățean european mem-
bru al unui stat membru al UE?
Cetățenia europeană nu se materializează imediat. Ea ține de inițiativa
instituțiilor comunitare, a statelor membre, dar și de dorința și voința
cetățenilor. Deocamdată „Europa cetățenilor” are o zi, 9 mai – „Ziua
Europei”, steagul, imnul, pașaportul european etc., cu obiectivul de a ofe-
ri mai multă vizibilitate drepturilor cetățenilor UE. Cetățenia europeană
este însă o cetățenie în stare pură, detașată de naționalitățile multiple,
este o „cetățenie de suprapunere”, o cetățenie adițională, dar nu e o sim-
plă juxtapunere. Cetățenia europeană este un marker identitar, o moda-
litate de a dezvolta sentimentul de apartenență la Uniunea Europeană.
Declarația privind identitatea europeană conține dorința de dezvol-
tare a unei conștiințe politice europene, cetățeanul fiind ținta politi-
cii de promovare a integrării europene. UE trebuie să fie aproape de
cetățenii săi și pentru aceasta este necesar, pe de o parte, ca în statele
membre UE să fie protejate drepturile de „cetățeni europeni”, iar pe de
altă parte, să fie dezvoltate și susținute semnele vizibile în viața lor de
zi cu zi, să fie întărit sentimentul de solidaritate socială și financiară în-
tre cetățenii statelor membre. Cetățenia europeană nu poate fi redusă
la un... catalog al drepturilor. Ea trebuie să fie un vector al identității
comune și al unui destin comun împărtășit. Integrarea europeană nu
poate fi realizată fără participarea, implicarea cetățenilor care trebuie
aduși mai aproape de instituțiile europene.
48 ROMÂNĂ
Notă 1
Individul poate avea o mașină foarte scumpă, de o anu-
mită marcă (mașina fiind un indicator al posesiei, un
semn exterior care trimite la o anumită ierarhie socială,
care arată potențialități de deplasare, comportamente și
atitudini ale utilizatorului etc.). Numele unui grup poate
evoca numărul și forța lui (armenii), sau simbolul acestu-
ia (francmasonii), miturile sale fundamentale (cruciații),
valorile (iezuiții), istoria (țiganii), obiceiurile și normele
(breasla fierarilor), legătura cu teritoriul (templierii) etc.,
dar e vorba de indicative care pot și trebuie completate.

Bibliografie 1. Andriantsimbazovina J. (dir.), L’élargissement de l’Union

selectivă européenne, Paris, La Documentation Française, 2005.
2. Arabaghian A., L’identité européenne: Un développement
progressif par la citoyenneté et la Charte des droits fonda-
mentaux de l’Union européenne, Teză de doctorat în cotu-
telă la Faculté de droit, Université de Montréal și Faculté
de droit, Université Jean Moulin Lyon III, 2012.
3. Bossuat G., Les fondateurs de l’Europe, Paris, Belin, 1994.
4. Braibant G., La Charte des droits fondamentaux de
l’Union européenne, Paris, Seuil, 2001.
5. Cabanis André, Cabanis Danielle, L’Europe de Victor
Hugo, Toulouse, Privat, 2002.
6. Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne,
2000.
7. Duhamel O., Mény Y. (dir.), Dictionnaire constitution-
nel, Paris, PUF, 1992.
8. Fabry E., Qui a peur de la citoyenneté européenne? Paris,
PUF, 2005.
9. Favret J. M., L’Union européenne: l’unité dans la diversité,
în „Revue trimestrielle du droit europeen”, 2004.
10. Fleury A., Le Plan Briand d’Union fédérale européenne,
Peter Lang, 1998.
11. Fontaine P., L’Union européenne, Paris, Seuil, 1994.
12. Geremek B., Picht R., Visions d’ Europe, Paris, Odile
Jacob, 2007.
13. Habermas J., Sur L’Europe, Paris, Bayard, 2006.
14. Koenig G., L’Euro-vecteur d’ identité européenne, Pre-
sses Universitaires de Strasbourg, 2006.
15. Le Livre Blanc de la Commission des Communautés eu-
ropéennes. Croissance, compétitivité, emploi. Les défis et les
pistes pour entrer dans le 21ème siècle, 1993.
16. Monnet J., Mémoires, Paris, Fayard, 1976.
17. Mucchielli Alex, L’Identité, Paris, PUF, 2013.
 D I M E N S I U N I A L E U N I TĂȚ I I N O A S T R E 49
18. Renou D., Michel D., Le citoyen européen. Droits et devoirs, Paris, Éditions De Vecchi,
2005.
19. Rousseau D., Le „non” français et néerlandais à la Constitution européenne, et après?, în
Boismenu Gérard, Petit Isabelle, L’Europe qui se fait, Presses de l’Université de Montréal,
2008.
20. Traité d’adhésion de la Bulgarie et de la Roumanie.
21. Traité d’adhésion des dix nouveaux États membres.
22. Traité instituant la Communauté européenne de charbon et de l’acier.
23. Weil P., Randall H. (dir.), Nationalité et citoyenneté en Europe, Paris, La Découverte,
1999.
50 ROMÂNĂ
Emma TĂMÂIANU-MORITA
De la Apus spre Răsărit:
Eugenio Coseriu și Japonia
E.T.-M. – profesor dr.,
Universitatea Kindai (Japonia).
Între 1990 și 2009 și-a
desfășurat activitatea în cadrul
Colectivului de lingvistică
generală și semiotică al
Universității Babeș-Bolyai,
Cluj-Napoca, iar între 2009 și
2016 – la Universitatea Akita
(Japonia). Domenii principale
de cercetare: lingvistica
textului de orientare
integralistă, tipologie textuală,
lingvistică contrastivă,
gramatica funcţională.
Printre cele mai importante
volume: Fundamentele
tipologiei textuale. O abordare
în lumina lingvisticii integrale
(2001); Integralismul
în lingvistica japoneză.
Dimensiuni – impact –
perspective (2002). Participantă
la numeroase întruniri
științifice internaționale
în Germania, Italia, Franța,
Spania, Japonia, Cehia, Belgia.
0. Notă preliminară
Din perspectiva distanței de peste un deceniu
și jumătate care ne desparte acum de trece-
rea în neființă a savantului Eugenio Coseriu,
titlul contribuției de față poate fi interpretat
în sens metaforic, ca deschidere spre un nou
început, pe o orbită mai amplă, a cercetări-
lor bazate pe cadrul conceptual elaborat de
Eugenio Coseriu – integralismul lingvistic.
Intenția noastră este însă, în primul rând, ace-
ea de a rezuma relația concepției despre om și
limbaj a lui Eugenio Coseriu cu spațiul nipon
prin această sintagmă în sensul ei literal, de
direcționare dinspre Occident înspre Orient.
Astfel, în prima secțiune a lucrării vom urmări
drumul teoriei coșeriene de la Montevideo
înspre Extremul Orient și diseminarea ei pe
scena științifică japoneză începând cu dece-
niul al cincilea al secolului XX. În cea de-a
doua secțiune vom schița modul în care lim-
ba (și lingvistica) japoneză au fost asumate în
interiorul edificiului teoriei coșeriene, fiind
valorizate și puse într-o nouă lumină prin
această integrare. Secțiunea finală a lucrării va
desfășura (și) sensul metaforic al sintagmei,
prin câteva gânduri legate de șansele dezvol-
tării viitoare a integralismului1.
 COȘERIANA 51

1. Calea spre Japonia

1.1. Începuturile
Prima instanță de pătrundere a lingvisticii coseriene în spațiul științific
japonez s-a produs în timp real, simultan cu apariția la Montevideo,
unde Coseriu se afla în acel moment al carierei sale, a remarcabilei
opere Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico
(1958). Într-o epocă aflată cu mult înaintea internetului și a accesului
relativ facil la informație științifică din orice zonă de interes, strategia
lui Coseriu a fost aceea de a trimite volumul unor lingviști de marcă
din diferite țări. În cazul Japoniei, destinatarul a fost reputatul lingvist
Takashi Kamei (1912–1995). Evenimentul este consemnat cu preci-
zie de către Kamei în partea a II-a a Cuvântului traducătorilor la tra-
ducerea efectuată în colaborare cu discipolul său Katsuhiko Tanaka
(n. 1934) și publicată mult mai tirziu (Kamei 1981: 244-245). Kamei a
primit prima ediție de la Montevideo direct de la Coseriu în data de 22
iulie 1958. Perspectiva originală de abordare a limbajului, fundalul fi-
losofic amplu, rigurozitatea argumentării logice, dar mai ales noutatea
radicală a tezelor avansate aici de tânărul Coseriu au avut un profund
efect asupra lui Kamei, care își va caracteriza impresia de atunci prin
următoarea imagine metaforică: „era ca o chemare de lup singuratic,
răsunând de la celălalt capăt al lumii” (1981: 250)2.
Cum în anii de după război Japonia era „un rai al traducerilor”, adesea
alese fără discernământ și din simpla dorință de aliniere rapidă la cultura
occidentală, Kamei a transmis imediat volumul „unui tânăr romanist”3,
cu convingerea că va aduce în atenția publicului specialist japonez o lu-
crare „monumentală”. Spre dezamăgirea sa, acesta i-a returnat-o după un
an sau doi, evitând să-și asume sarcina traducerii – „poate din prea multă
modestie”, presupune, nu fără o umbră de ironie, Kamei.
Cu acest neprevăzut refuz se încheie prematur primul act al diseminării
lingvisticii coseriene în Japonia. Cauza reală este, fără îndoială, dificul-
tatea ieșită din comun a acestui prim volum major din opera coseriană,
care nu poate fi înțeles în miza lui autentică fără cunoașterea în profunzi-
me a istoriei lingvisticii occidentale și a fundalului filosofic de care ea este
inseparabilă. În fapt, Kamei însuși se va apleca din nou asupra volumului
abia la începutul anilor ’70, când perioada de recuperare după o gravă
52 ROMÂNĂ
suferință i-a permis să efectueze o re-lectură în profunzime, pe parcursul
unei întregi vacanțe de vară dedicate exclusiv acestei ocupații. În 1972,
oferindu-i-se un curs special la Universitatea Tokyo, a decis să-și prezinte
propria concepție lingvistică „luând ca axă centrală” gândirea coseriană.
Conform propriei evaluări, cursul s-a soldat cu un eșec (Kamei 1981:
245), întrucât, în absența unei traduceri în japoneză care să le permită
accesul direct la textul coserian în întregimea sa, studenții nu au reușit
să surprindă decât prea puțin din viziunea coseriană asupra limbajului,
radical diferită de cea a altor curente contemporane, mult mai vehicula-
te în Japonia, precum structuralismul sau generativismul. Astfel, pentru
Kamei totul a revenit la punctul de plecare, adică la necesitatea acută de
a realiza mai întâi o traducere în limba japoneză. Considerând că sin-
gur nu ar fi reușit, în cazul capodoperei coseriene, să ajungă la împlinirea
unei versiuni traduse „demnă de a fi făcută publică”, a apelat, în cele din
urmă, la Katsuhiko Tanaka, în a cărui capacitate de a duce la îndeplinire
un asemenea proiect avea deplină încredere, în ciuda faptului că Tanaka
nu era hispanist.
Actul traducerii, desfăşurat de-a lungul a peste şase ani, între 1974 şi
1980 (v. și Tanaka 1981: 240-241, 243), a luat ca bază versiunea din
1958, completată însă cu versiunea spaniolă apărută la Madrid în
1973. Rezultatul a fost şi rămâne o operă întru totul revelatoare pentru
cititorul japonez, publicată la Tokyo în 1981 cu titlul Utsuriyuku koso
kotoba nare. Synchronie – diachronie – historia [aprox. Schimbarea este
însăşi limba (esenţa limbii). Sincronie, diacronie, istorie]. Traducerea este
evaluată în termeni elogioși şi de Coseriu însuşi, care menționează, în
dialogul extins cu Kabatek și Murguía (1997: 233), că versiunea japo-
neză, deși realizată cu semnificativă întârziere față de publicarea origi-
nalului prim la Montevideo în 1958, este „foarte reușită”.

1.2. Primele evaluări calitative

și extinderea ariei tematice a traducerilor
Pe lângă traducerea celui mai important volum coserian de până la acel
moment, studiile proprii ale lui Kamei și Tanaka configurează prima
instanţă majoră de receptare autentică într-un spaţiu geografic-cultural
disjunct de cele în care Eugenio Coseriu a trăit şi a activat în mod nemij-
 COȘERIANA 53

locit. Întrucât o paletă largă de material primar legat de acest aspect a fost
pus la dispoziția cititorului de limbă română într-o serie de lucrări ante-
rioare (în special Tămâianu-Morita 2002, 2002-2003 și 2003), nu vom
relua aici întreaga argumentație, ci vom reaminti doar faptul că prima
caracterizare a lui Coseriu ca „un lingvist pentru secolul XXI” a fost avan-
sată de către Takashi Kamei, într-un registru grav, departe de festivismul
care s-a suprapus ulterior formulării desprinse de contextul ei inițial și
transformate în slogan superficial. Pasajul în cauză este următorul:
„Coseriu va fi fiind, probabil, un Copernic pentru lingvistica secolului
XX. [...] Oricum, autentica evaluare a lui Coseriu o încredinţăm viito-
rului; e limpede că ea nu stă în limitele puterilor noastre de azi. Dacă ar
fi să ne gândim la câţiva lingvişti reprezentativi pentru secolul XX – deşi
asta depinde şi de preferinţele personale – atunci Coseriu, care abia va
împlini 60 de ani în 1981 (spre deosebire de Jakobson, deja mult mai
în vârstă, ori Benveniste sau Kuryłovicz, plecaţi din lumea aceasta), aş
spune mai degrabă că nu este un lingvist care să reprezinte secolul XX. În
asemenea măsură este lingvistica secolului XX una ‘anistorică’ (ahistoris-
ch)! [...] Dacă ne întrebăm cine a reflectat cu adevărat în profunzime, din
perspectivă filosofic-istorică, asupra temeiurilor ultime ale relaţiei inex-
tricabile dintre limbaj şi fiinţa umană, atunci nu ne apare oare orientarea
dominantă în lingvistică una în care aceste temeiuri nu sunt căutate de
nimeni?! Chiar şi astăzi stafia lui Schleicher mai bântuie încă în toate
colţurile lumii. Linguistica in absentia hominis! Deşi în mod diferit de des-
tinul lui Schuchardt, Coseriu ar putea părea, şi el, un fel de eretic margi-
nalizat. Dacă luăm în considerare că a durat aproape o jumătate de veac
după moartea lui Saussure până ca el să-şi asigure statutul de neclintit
al unui Olimp al lingvisticii, atunci, până să vină ziua în care Coseriu va
fi venerat în mod autentic de toată lumea, ca o stea gigantică şi străluci-
toare mai presus de Saussure, născută de contemporaneitate, sortit este
poate să aşteptăm secolul XXI” (Kamei 1981: 247-248).
Analogia cu statutul lui Copernic este reluată, cu explicitări, în Kamei
1982, studiu pe care Kennosuke Ezawa, cel mai apropiat discipol și co-
laborator direct al lui Coseriu în ce privește problemele de lingvistică
japoneză, îl recomandă cu precădere ca „o investigaţie absolut remar-
cabilă” (Ezawa 1983: 348). Întocmai ca şi Copernic la timpul său, în
domeniul ştiinţelor universului natural, în prezent Coseriu apare mul-
54 ROMÂNĂ
tora drept un „eretic” ce se împotriveşte solitar orientării de gândire
dominante a epocii. Ca lingvist al secolului XX, Coseriu nu se poate
bucura de recunoaşterea pe scară largă a statutului său autentic, astfel
încât, de fapt, semnificaţia „revoluţiei coseriene” se poate adeveri abia
sub steaua unui veac viitor (Kamei 1982: 49). În viziunea lui Kamei,
miza autentică a monumentalei opere coseriene este aceea de „a re-
aduce la viaţă” lingvistica, de pe poziţiile teoriei cunoaşterii şi ale fi-
losofiei culturii şi istoriei, salvând-o din „uriaşa necropolă pustiită,
aflată în ruine”, lăsată în urmă de cercetările lingvistice ale ultimelor
decenii (Kamei 1982: 52-53). Aceste explicitări aruncă lumină asupra
imaginii metaforice sumative menționate mai sus, anume că în 1958
volumul coserian Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio
lingüístico l-a frapat ca „o chemare de lup singuratic, răsunând de la ce-
lălalt capăt al lumii” (Kamei 1981: 250).
A fi „un lingvist mai degrabă al secolului XXI” implică așadar două as-
pecte relaționate. În primul rând, viziunea coseriană este o concepție
care merge împotriva „spiritului vremii”, mai exact o concepție pen-
tru care scena științifică de acum nu este încă pregătită, o concepție
afirmată înaintea veacului său. În consecință, receptarea autentică nu
poate veni decât în contextul unei perspective distanțate de prezent, și
astfel eliberată de prejudecățile ideologice ale momentului și de resen-
timentele personale ale celor care s-au confruntat, adesea în pierdere,
cu intransigența intelectuală a omului Coseriu.
Cu toate că, în cronologia internă a diseminării operei coseriene în
Japonia, anul 1958 și deceniile 6 și 7 ale secolului XX, marcate de tra-
valiul lui Kamei și Tanaka, constituie, fără îndoială, primul act al unui
proces care continuă și în prezent, dacă luăm în considerare cronologia
validată extern, de ordinea în care traducerile care au văzut efectiv lu-
mina tiparului, locul prim îi aparține lui Tadao Shimomiya, prin publi-
carea în 1979 a traducerii volumului Lezioni di linguistica generale. De
fapt, conform indicației din Postfața traducătorului (Shimomiya 1979),
versiunea japoneză bazată pe ediția italiană în 1973 era deja pregăti-
tă pentru tipar în iulie 1977, dar, pe neașteptate, în luna septembrie
a aceluiași an Shimomiya a primit de la Coseriu o versiune revizuită,
cu ample corecturi pe manuscrisul italian, astfel încât refacerea com-
pletă a traducerii a necesitat încă un an, noul text fiind predat editu-
 COȘERIANA 55
rii în octombrie 1978. Shimomiya ținea în mod special să își afirme
precedența în ceea ce privește deschiderea accesului către opera cose-
riană în Japonia. În câteva ocazii în care l-am întâlnit personal între anii
2002 și 2004, am sesizat nu doar preocuparea sa pentru faptul obiectiv
verificabil ca atare, ci și o investiție afectivă legată de recunoașterea ro-
lului său, materializat nu numai în respectiva traducere, ci și în prezen-
tări ale concepției coseriene, cum ar fi Shimomiya 1980.
Între anii 1976 şi 1983 s-a desfășurat și finalizat, graţie eforturilor lui
Kennosuke Ezawa, proiectul de traducere a 30 de studii coseriene scri-
se între anii 1952 şi 1978, reunite în patru volume de Opere Lingvistice
Alese (Coseriu 1981-1983) publicate la editura Sanshūsha. O echipă
de 15 traducători4 a participat la acest monumental proiect, al cărui
rezultat a răspuns pe deplin așteptărilor lui Coseriu:
„M-am ocupat mult şi de traducerea în japoneză. Ea a fost discutată
până în ultimele detalii în decursul unor îndelungate şedinţe cu tradu-
cătorii, la Tokyo, iar rezultatul a fost – pot spune fără ezitare – foarte
bun.” (Kabatek/Murguía 1997: 236).
Prin amplitudinea domeniilor acoperite și prin sistematicitatea tratării
originalelor din diverse limbi, seria japoneză rămâne în continuare nee-
galată, chiar și din perspectiva unei comparații critice cu volumele apă-
rute ulterior în franceză sub îngrijirea lui Jean-Pierre Durafour (Coseriu
2001) și în italiană sub îngrijirea lui Cristian Bota și Massimo Schiavi
(Coseriu 2007) – și ele, firește, lucrări de netăgăduită valoare pentru di-
seminarea integralismului în respectivele spații lingvistic-culturale.
Pe lângă volumele menționate aici, au mai fost realizate până în prezent
și alte traduceri în japoneză, lista lor completă fiind cuprinsă în Anexa 1.

2. „Japonia” din interiorul lingvisticii coseriene

2.1. Dialogul cu spațiul japonez
În paralel cu diseminarea operei coseriene prin traduceri, exege-
ze și aplicări ale cadrului conceptual în cercetările proprii ale unor
importanți lingviști japonezi, dialogul cu spațiul japonez se manifestă
și în sens invers, pe o dimensiune de adâncime, prin asumarea limbii și
56 ROMÂNĂ
lingvisticii japoneze ca obiect de studiu de către Coseriu însuși (v. lista
din Anexa 2) sau de către unii dintre discipolii săi direcți, în special
Kennosuke Ezawa. Coseriu poseda o cunoaștere pasivă a limbii japo-
neze, subsumată interesului său pentru analiza contrastivă a unor limbi
cât mai diferite structural și tipologic. Grație capacității sale ieșite din
comun de a surprinde motivația funcțională a fenomenelor lingvisti-
ce, explicațiile propuse pentru faptele de limbă japoneză sunt nu doar
profund originale, ci și susținute întotdeauna de argumente imbatabi-
le, care nu de puține ori i-au pus în umbră chiar pe lingviști japonezi
consacrați, care dedicaseră ani întregi de studiu acelorași probleme.
În funcție de natura și amplitudinea ariilor abordate de Coseriu, distin-
gem următoarele tipuri de contribuții:
(1) explicarea structurării gramaticale japoneze la palierul funcțional
al sistemului;
(2) caracterizarea limbii japoneze la palierul funcțional al tipului ling-
vistic;
(3) exploatarea limbii japoneze ca material ilustrativ pentru distincții
conceptuale specifice lingvisticii integrale;
(4) recuperarea critică și valorizarea unor contribuții teoretice din
Japonia, în special concepția lui Tsugio Sekiguchi, și anume „teoria
formelor semnificaționale”.
În opera coseriană găsim așadar, pe de o parte, axele principale pentru
elaborarea unei gramatici funcționale a limbii japoneze la palierele nor-
mei, sistemului și tipului (ariile 1 și 2 de mai sus), toate contribuțiile
descriptive fiind subordonate acestui obiectiv. Pe de altă parte, aria a
treia evidențiază relevanța pe care structurarea gramaticală specifică a
limbii japoneze, radical diferită de numeroase limbi europene analizate
în opera coseriană, o dobândește în demersul de circumscriere teore-
tică și de ilustrare a unor concepte și teze fundamentale ale lingvisticii
integrale. În sfârșit, contribuțiile din aria a patra se situează la un nivel
metateoretic, de recuperare critic-constructivă a „gramaticii sintetice”
propuse de lingvistul japonez Tsugio Sekiguchi (1894-1958), realizând
prin aceasta prima autentică valorizare, în spațiul științific occidental,
a acestei teorii. Coseriu însuși (1994, 1996), precum și Ezawa (1983,
 COȘERIANA 57
1996, 2012) explicitează locul, obiectul și sarcinile acestei gramatici
în ansamblul disciplinelor lingvistice, demonstrând că gramatica lui
Sekiguchi prefigurează ceea ce lingvistica integrală numește gramatica
utilizării limbii, pentru a cărei edificare conceptuală și desfășurare de-
scriptivă cercetările lui Sekiguchi pot oferi valoroase indicii.
Cadrul teoretic al lingvisticii integrale și explicațiile propuse de
Coseriu în privința unor fapte de structurare gramaticală în limba japo-
neză au constituit coloana vertebrală a încercării noastre de descriere
funcțională a gramaticii japoneze de bază (Tămâianu-Morita 2004 și
2006). Volumele au fost utilizate cu succes de numeroase generații de
studenți, fapt care a reprezentat pentru noi o reconfirmare a relevanței
și aplicabilității concepției coseriene în procesul predării/învățării
unei limbi străine atât de dificil de abordat prin metode tradiționale în
cazul studentului aflat deja la vârstă adultă.

2.2. Povestea unui manuscris pierdut (și recuperat)

În 26-27 martie 2002 a avut loc la Universitatea Kōnan din Kobe
Colocviul internațional „Ost-West Kolloquium für Sprachforschung
und Sprachdidaktik”, dintr-o serie al cărui nucleu organizatoric este re-
prezentat de Kennosuke Ezawa, stabilit de multe decenii în Germania,
și un grup de germaniști de la universități japoneze. La acest colocviu
Coseriu a prezentat conferința plenară intitulată Das Japanische unter
den Sprachen der Welt [Locul japonezei între limbile lumii]. Prin amabi-
litatea profesorului Yoshihiko Ikegami, participant și co-organizator al
manifestării, ne-a parvenit chiar în 2002 o copie dactilografiată a tex-
tului conferinței lui Coseriu, ce urma să fie pregătită pentru publicare
în actele colocviului. Deși Coseriu, care se va stinge din viață în luna
septembrie a aceluiași an, era deja împovărat de o grea suferință la mo-
mentul acestei ultime vizite în Japonia, prelegerea în cauză, departe de
a fi o simplă reluare a unor date și analize din publicații anterioare, con-
stituie un studiu extrem de complex, care merită a fi încadrat în seria
celor mai importante contribuții originale aduse de lingvistica integra-
lă în studiul unei limbi particulare – în cazul acesta japoneza.
Coseriu nu numai că sintetizează aici toate tezele sale cu privire la
explicația funcțională a faptelor de structurare sistemică în limba ja-
58 ROMÂNĂ
poneză, propuse în studii anterioare, ci le reinterpretează coerent din
unghiul liniilor de bază ale unei caracterizări funcțional-tipologice, așa
cum propusese deja pentru limbile romanice (Coseriu 1983: 276-277,
1987b: 60-62, 1987a), pentru germană și greaca veche (1983: 276).
Caracterizarea tipologică a limbii japoneze este însă mult mai detaliat
construită decât în cazul celorlalte limbi menționate. În urma examină-
rii diferitor nivele de structurare, în special gramaticală, Coseriu iden-
tifică un principiu tipologic larg-acoperitor, și anume că, similar lim-
bilor germană sau greaca veche, limba japoneză este și ea o „Sprech-
Sprache” („limbă-vorbire” sau „limbă discursivă”), adică o limbă care
preia ca atare și structurează idiomatic numeroase și diverse „deter-
minări generale ale vorbirii individuale”: vorbitorul, interlocutorul,
obiectul (despre care se vorbeşte) şi situaţia. Diferența specifică, față
de cele două limbi europene menționate, relaționate și ele la situație și
context, este că japoneza exprimă cu predilecție așa-numitul „context
pragmatic”5, cel care privește persoanele participante la dialog sau im-
plicate în starea de lucruri despre care se vorbește. În consecință, japo-
neza poate fi caracterizată ca o „limbă pragmatică” – o limbă în care „se
ține seama de celălalt” (Coseriu 2002, 1.6.). Coseriu identifică apoi și
ilustrează o serie de sub-principii, care pot fi considerate „norme tipo-
logice”, în care acest principiu fundamental se manifestă.
Din dorința de a aduce în fața cititorului român conținutul și însem-
nătatea acestei contribuții coseriene, am făcut referire la versiunea pri-
mită de la Ikegami în volumul nostru predat la tipar în august 2002
(Tămâianu-Morita 2002: 44-50). Am subliniat atunci că, pentru a eva-
lua cu acuratețe valoarea acestui studiu, se cuvine să așteptăm versiu-
nea publicată, care presupuneam că va aduce și o organizare mai pre-
cisă a normelor tipologice, eventual cu o ierarhizare în funcție de am-
plitudinea aplicabilității lor la diferite paliere structurale ale limbii. Din
păcate, moartea lui Coseriu a făcut ca și acest text, precum atâtea alte
manuscrise păstrate în Arhiva Coseriu de la Universitatea Tübingen, să
nu mai poată fi revizuit și finalizat de către autor. De fapt, nici proiec-
tatul volum cu lucrările colocviului de la Kobe nu a mai fost realizat.
În noiembrie 2011, cu ocazia unei vizite la Universitatea Tübingen, am
căutat printre manuscrisele din Arhiva Coseriu materialele referitoare
la limba japoneză, aflând în principal note de lucru și schițe de anali-
 COȘERIANA 59
ză al căror conținut a fost utilizat în studiile coseriene enumerate în
Anexa 2. Am constatat însă, cu surprindere, că manuscrisul prelegerii
din 2002 nu se afla în Arhivă. Johannes Kabatek, la acea vreme titular al
Catedrei de romanistică de la Tübingen și responsabil al Arhivei, mi-a
confirmat că nici nu văzuse acest text. Am luat legătura cu Kennosuke
Ezawa, care îl însoțise pe Coseriu la colocviu și îl sprijinise, fără îndo-
ială, în faza elaborării prelegerii, pentru a afla, din nou cu surprindere,
că nici Ezawa nu mai deținea vreo copie a acestei lucrări. Prin urma-
re, i-am trimis lui Joahnnes Kabatek, pentru Arhivă, copia versiunii pe
care o aveam – se pare singura rămasă în existență –, salvând astfel un
text pe care îl considerăm fundamental pentru studiile de niponologie
și care merită a fi editat și publicat, spre o largă diseminare în rândul
specialiștilor în domeniu.

3. Câteva gânduri finale,

din pragul secolului anticipat de Kamei
3.1. Către un nou început?
După cum am arătat în secțiunile anterioare, concepția lingvistică și
filosofică a lui Coseriu a pătruns în Japonia începând cu anul 1958, iar
deceniile șapte şi opt ale secolului XX au fost marcate de un intens in-
teres și o largă diseminare, prin traduceri, exegeze și aplicări. În Japonia
acestei perioade aflăm și singurul proiect de traducere, până la ora ac-
tuală, care prezintă o imagine completă a lingvisticii integrale, pornind
de la fundamentele sale teoretice şi încheind cu rezultatele metodolo-
gice şi descriptive (Coseriu 1981-1983).
În deceniul 9 este demnă de menționat lucrarea Taishō gengogaku
[Lingvistică contrastivă] (Ishiwata/Takada 1990), care a avut o largă
circulație, beneficiind de nu mai puțin de șapte tiraje suplimentare în-
tre 1990 și 1996. Lucrarea continuă să fie utilizată și ca manual pentru
pregătirea și perfecționarea profesorilor de japoneză și de limbi străine.
Capitolul 5 (p. 152-170), tratând problematica semnificatului lexical,
este în întregime elaborat de Makoto Takada pe baza teoriei coseriene
a câmpurilor lexicale și a structurilor lexematice, cu exemple din ger-
mană, engleză și japoneză.
60 ROMÂNĂ
Ultimii ani au adus o revigorare a interesului pentru opera coseriană, în
primul rând datorită energiei inepuizabile a lui Katsuhiko Tanaka. Din
șirul contribuțiilor sale la mai buna înțelegere a profundelor implicații
ale teoriei coseriene asupra limbajului, apărute în volume de largă
circulație, se impune atenției cea inclusă în volumul de dialoguri cu bi-
ne-cunoscutul lingvist Takao Suzuki (Suzuki/Tanaka 2008, v., în spe-
cial, p. 238-253). Evenimentul cel mai important îl reprezintă însă fără
îndoială realizarea și publicarea noii traduceri la Sincronía, diacronía e
historia în colecția Iwanami Library of Classics (Coseriu 2014), într-un
stil mai modern, accesibil cititorului contemporan. Ediția include și o
postfață a noastră (Tămâianu-Morita 2014), în care am încercat să ofe-
rim cititorului japonez imaginea vie și complexă a omului și savantului
Eugenio Coseriu, spre mai buna înțelegere a specificității operei sale.

3.2. O misiune pentru viitor

Au trecut, iată, șase decenii de la prima pătrundere a lingvisticii co-
seriene în Japonia. Dacă ar fi să reinterpretăm această durată din per-
spectiva unei vieți omenești, mai exact după măsura anilor dedicați
vieții profesionale active, am spune că este vorba doar de o generație
„și jumătate”. Din prima generație, Ezawa și mai ales Tanaka sunt încă
prezenți pe scena științifică actuală. Nu mai puțin relevant pentru
această generație este un caz cu totul ieșit din comun, prezentat de noi
într-un număr anterior al revistei „Limba Română” (Tămâianu-Morita
2016), și anume Yoshimasa Sato (1942-2017), care a practicat întrea-
ga viață lingvistica coseriană din afara lumii academice, ca simplu – dar
foarte riguros educat – amator, realizând traduceri proprii și aplicări
descriptive „fără nicio obligație”, după cum declară el însuși, din pură
pasiune pentru cunoaștere. Generația care urmează, una, să spunem,
„de mijloc”, este cea în care ne încadrăm și noi, cu aproape trei decenii
de străduințe sub orizontul integralismului și cu speranța a tot atâtea
de acum încolo. În sfârșit, posiblitatea apariției unei a treia generații
se anunță abia acum, deocamdată sub forma unor eforturi izolate ve-
nind din partea unui tânăr cercetător care a urmat cursurile noastre la
Universitatea Akita, Keita Ikarashi, aflat la începutul carierei didactice
în cadrul Universității Prefecturale Iwate.
 COȘERIANA 61
În ciuda numeroaselor exegeze și dezvoltări în linie coseriană pro-
puse în diferite spații cultural-științifice și în ciuda seriei de congre-
se internaționale dedicate lui Coseriu în ultimul deceniu6, credem că
nu greșim afirmând că lingvistica de orientare coseriană – lingvistica
integrală – nu se prezintă încă drept un curent sistematic organizat și
recunoscut ca alernativă de același rang cu orientările mainstream con-
temporane – generativismul, cognitivismul, funcționalismul sistemic
etc. Cât de mari sunt șansele ca o asemenea coagulare teoretică să se
producă în viitorul apropiat? Fie-ne permis să avansăm o opinie per-
sonală, conștienți fiind că la această întrebare orice răspuns are doar
statutul de speculație, chiar dacă una întemeiată pe fapte atestate în
desfăsurarea istorică a constituirii și receptării concepției coseriene.
Fără îndoială, Arhiva Coseriu de la universitatea Tübingen are de jucat
un rol important și în viitor, pe de o parte prin conservarea bibliotecii
personale a lui Coseriu, pe de altă parte prin editarea și publicarea nu-
meroaselor lucrări rămase în manuscris, în diferite faze de elaborare.
Este însă nevoie de mai mult.
O dată cu trecerea în neființă a lui Coseriu în 2002, am intrat în orizon-
tul jumătății de secol profețite de Kamei în 1981. Judecând obiectiv, în
contextul academic curent, coagularea cercetărilor în linie coseriană
într-un curent pe deplin recunoscut internațional este prea puțin pro-
babilă în timpul vieții noastre, a celor din generația „de mijloc”. De ace-
ea, eforturile noastre se impun calibrate la scara unui viitor mai înde-
părtat (în jurul anilor 2050, dacă aderăm la argumentația lui Kamei),
vizând o revalorizare a concepției coseriene de către generații de cer-
cetători aplecați exclusiv asupra Operei, complet detașați de factorii
contingenți ai contactului direct cu Coseriu-omul.
În beneficiul acestor generații viitoare, credem că ne revine astăzi o
dublă misiune de maximă urgență. În primul rând, este necesară o în-
sumare a dezvoltărilor teoretice și aplicative sistematice care au fost și
sunt în continuare elaborate pe baze integraliste în diferite spații cultu-
rale, nu numai în sensul unei înregistrări sau accesibilizări reciproce a
cercetărilor individuale, ci mai ales în sensul sistematizării rezultatelor
într-o organizare validată metateoretic și suficient de clară, atât con-
ceptual cât și terminologic, pentru ca cercetările ulterioare să poată fi
ușor situate în raport cu cele care le precedă. În al doilea rând, este ne-
62 ROMÂNĂ
cesar ca rezultatele astfel organizate și harta generală a lingvisticii inte-
grale să fie transmise într-o formă durabilă – de exemplu, volume de
sinteză, baze de date cu conceptele integraliste fundamentale, o plat-
formă electronică de dialog accesibilă de oriunde și în orice moment
– toate acestea pentru a evita riscul disipării eforturilor de până acum
în volbura deceniilor următoare. Este o misiune care, desigur, nu stă în
puterile unui singur cercetător, sau ale unui grup restrâns de lingviști,
dar un nucleu declanșator pentru a pune în mișcare și orienta o co-
munitate academică mai largă l-ar putea constitui Școala Integralistă
de la Cluj, singura, la ora actuală, care acoperă prin cercetări origina-
le toate dimensiunile integralismului: abordarea celor trei planuri ale
limbajului (universal, istoric și individual), explorarea fundamentelor
filosofice, construirea interfețelor conceptuale cu domeniile poeticii și
semioticii culturii, analiza critică a receptării operei coseriene în nu-
meroase spații lingvistic-culturale.

ANEXA 1
Lucrări coseriene traduse în limba japoneză
(1) Ippan-gengogaku nyūmon [Lezioni di linguistica generale, 1973],
Tokyo: Sanshūsha, 1979. Traducere de T. Shimomiya (după o versiu-
ne italiană revizuită şi completată de autor).
(2) Gengo-chirigaku nyûmon [Geografia lingvistică], în lucrările confe-
rinţelor Nihon-hōgen-kenkyūkai 1976-1979, Tokyo 1979; Traducere
de T. Shibata; text republicat în 1981, în versiune revizuită.
(3) Dōshinaiyō, dōshi no kyōenseibun, tai. Nihongo no ukemi-kōbun ni
tsuite [Verbinhalt, Aktanten, Diathese. Zur japanischen Ukemi-Bildung,
1979], în „Energeia”, 6, Tokyo, 1980, p. 45-65. Traducere de M.
Kikuchi.
(4) Gengo to ningen [Omul şi limbajul său], în „Energeia”, 6, Tokyo,
1980, p. 97-115. Traducere de K. Ezawa.
(5) Utsuriyuku koso kotoba nare. Synchronie – diachronie – historia
[Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico],
Tokyo, Kronos, 1981. Traducere de K. Tanaka şi T. Kamei.
 COȘERIANA 63
(6-9) Ningen no gaku toshite no gengogaku. Coseriu gengogaku-senshū
[Lingvistica în calitate de ştiinţă a omului. E. Coseriu: Opere lingvistice
alese], vol. 1-4, Tokyo, Sanshūsha, 1981-1983.
Vol. 1, Kōzōteki imiron [Semantică structurală], 1982.
Vol. 2, Gengotaikei [Sistemul lingvistic], 1981.
Vol. 3, Bunpō to ronri [Gramatică şi logică], 1981.
Vol. 4, Kotoba to ningen [Omul şi limbajul], 1983.
(10) Humboldt to gendaigengogaku [Humboldt şi lingvistica modernă],
în „Energeia”, Tokyo, 1984, p. 74-81. Traducere de M. Watanabe.
(11) Gengo henka to iu mondai. Kyōjitai, tsūjitai, rekishi [Sincronía, di-
acronía e historia. El problema del cambio lingüístico], Tokyo, Iwanami
Library of Classics, 2014. Traducere de K. Tanaka.

ANEXA 2
Studii coseriene care conțin analize privind limba japoneză
(1) Coseriu, Eugenio. 1979. Verbinhalt, Aktanten, Diathese. Zur japa-
nischen Ukemi-Bildung, în K. Ezawa şi K.H. Rennsch (ed.), Sprache und
Sprechen. Festschrift für Eberhard Zwirner zum 80. Geburstag, Tübingen,
Niemeyer, p. 35-55.
(2) Coseriu, Eugenio. 1982. Naturbild und Sprache, în J. Zimmermann
(ed.), Das Naturbild des Menschen, München, Wilhelm Fink Verlag, p.
260-284.
(3) Coseriu, Eugenio. 1989. Principes de syntaxe fonctionnelle, în „Travaux
de linguistique et de philologie”, XXVII, Strasbourg-Nancy, p. 5-46.
(4) Coseriu, Eugenio. 1994. Sprachtheorie und Grammatik bei Sekiguchi,
studiu explicativ la volumul Tsugio Sekiguchi, Deutsche Präpositionen.
Studien zu ihrer Bedeutungsform [traducere în limba germană a lucră-
rii Imikeitai o chūshin to suru doitsugo zenchishi no kenkyū], Tübingen,
Niemeyer, p. 59-64.
(5) Coseriu, Eugenio. 1996. Die gegenwärtige Lage in der Sprachforschung:
Einzelsprachliche und Sprachverwendungsforschung, în E. Coseriu,
64 ROMÂNĂ
K. Ezawa şi W. Kürschner (ed.), Sprachwissenschaftsgeschichte und
Sprachforschung. Ost-West Kolloquium Berlin 1995. Sprachform und
Sprachformen: Humboldt, Gabelentz, Sekiguchi, Tübingen, Niemeyer, p.
3-34.
(6) Coseriu, Eugenio. 2002. Das Japanische unter den Sprachen der
Welt, Ost-West Kolloquium für Sprachforschung und Sprachdidaktik,
Kobe, 26-27 martie 2002 (manuscris nepublicat).

Note 1
Considerațiile de față se întemeiază pe materiale publi-
cate și mărturii directe obținute de la lingviști japonezi
de-a lungul a peste două decenii, în parte discutate într-o
serie de studii anterioare (v. Tămâianu-Morita 2000-
2016 din lista bibliografică), la care adăugăm acum și
informații inedite. Articolul dezvoltă o intervenție pre-
zentată la Colocviul Internațional „EXIPORA: Exilul ro-
mânesc, diaspora și cultura națională”, desfășurat la Mediaș
în 20-22 octombrie 2017.
2
Traducerea tuturor pasajelor citate ne aparține.
3
Identitatea acestuia ne este acum cunoscută, din mărtu-
riile obținute personal de la Katsuhiko Tanaka în 2009.
Este vorba despre un reputat hispanist, care ulterior l-a
întîlnit și personal pe Coseriu și a participat la proiectul
traducerii Operelor Alese (Coseriu 1981-1983, v. Anexa
1). Dat fiind însă că în mărturiile sale publicate Kamei
nu revelează direct identitatea acestuia, păstrăm și noi –
pentru moment – tăcerea.
4
T. Miyasaka, M. Nishimura, H. Minamitate, M. Hara, H.
Ueda, A. Kawashima, Y. Watase, K. Kuramata, K. Ogami,
I. Suwa, K. Ezawa, I. Taniguchi, T. Shimomiya, M. Ono
şi Sh. Kishitani.
5
Contextul pragmatic este contextul extralingvistic nu-
mit „practic” sau „ocazional” în Coseriu 1955-56: 316
şi 1981: 98 și definit drept conjunctura subiectivă sau
obiectivă a actului de discurs. Pentru a cita cîteva exem-
ple din Coseriu 1955-1956: a vorbi cu un copil sau cu o
persoană în vîrstă, cu un prieten sau cu un dușman, acasă,
la piață sau într-o sală de clasă etc. Pentru „determinările
generale ale vorbirii individuale”, a se vedea și sinteza din
Coseriu 1988: 160-161.
6
Seria a ajuns la cea de-a șasea ediție: 2007 Aix-en-Pro-
vence, 2009 Cluj-Napoca, 2011 Almería, 2013 Udine,
2015 Potsdam, 2017 Lima. Următorul congres va avea
loc la Cádiz în 2019.
 COȘERIANA 65

Referinţe bibliografice
1. Coseriu, Eugenio. 1955-1956. Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüisti-
ca del hablar, în Coseriu 1962, p. 282-323.
2. Coseriu, Eugenio. 1958/1978. Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio
lingüístico, Montevideo; ed. a 3-a, revizuită, Madrid, Gredos, 1978.
3. Coseriu, Eugenio. 1962. Teoria del lenguaje y lingüistica general. Cinco estudios, Madrid, Gredos.
4. Coseriu, Eugenio. 1981. Textlinguistik. Eine Einführung, Tübingen, Narr.
5. Coseriu, Eugenio. 1983. Sprachtypologie und Typologie von sprachlichen Verfahren, în
Allgemeine Sprachwissenschaft, Sprachtypologie und Textlinguistik (Festschrift für Peter
Hartman), Tübingen, Narr, p. 269-279.
6. Coseriu, Eugenio. 1987a. Überblick über die Ergebnisse der Plenarsitzung „Typologie:
ganzheitliche Typologie versus Teiltypologie”, în Proceedings of the Fourteenth International
Congress of Linguists, Berlin 1987, vol. I/2, Berlin, Akademie Verlag, 1991, p. 237-242.
7. Coseriu, Eugenio. 1987b. Le latin vulgaire et le type linguistique roman, în Latin vulgaire
- latin tardif. Actes du Ier Colloque international sur le latin vulgaire et tardif (Pécs, 2-5 sept.
1985), Tübingen, Niemeyer, p. 53-64.
8. Coseriu, Eugenio. 1988. Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens,
Tübingen, Francke.
9. Coseriu, Eugenio. 2001. L’homme et son langage, Louvain, Peeters.
10. Coseriu, Eugenio. 2007. Il linguaggio e l’uomo attuale. Saggi di filosofia del linguaggio,
Verona, Edizioni Centro Studi Campostrini.
11. Ezawa, Kennosuke. 1983. Coseriu gengogaku no tokushoku to igi ni tsuite [Despre ca-
racteristicile şi sensul lingvisticii coseriene], studiu explicativ la E. Coseriu Ningen no gaku
toshite no gengogaku. Coseriu gengogaku-senshū [Lingvistica în calitate de ştiinţă a omului. E.
Coseriu: Opere lingvistice alese], Tokyo, Sanshūsha, vol. 4, p. 337-348.
12. Ezawa, Kennosuke. 1996. Sekiguchis Sprachforschung, în E. Coseriu, K. Ezawa şi W.
Kürschner (ed.) Sprachwissenschaftsgeschichte und Sprachforschung. Ost-West Kolloquium
Berlin 1995. Sprachform und Sprachformen, Humboldt, Gabelentz, Sekiguchi, Tübingen,
Niemeyer, p. 97-106.
13. Ezawa, Kennosuke. 2012. Die «(Sprach-)Norm» und das «Sprechen», în Analecta
Malacitana, special issue «Eugenio Coseriu (1921-2002) en los comienzos del siglo XXI»,
II, p. 23-30.
14. Ishiwata, Toshio / Takada, Makoto. 1990. Taishō gengogaku [Lingvistică contrastivă],
Tokyo, Ōfū.
15. Kabatek, Johannes / Murguía, Adolfo. 1997. „Die Sachen sagen, wie sie sind...”. Eugenio
Coseriu im Gespräch, Tübingen, Narr.
16. Kamei, Takashi. 1981. Kyōyakusha no kotoba [Cuvântul traducătorilor] - II, în E.
Coseriu, Utsuriyuku koso kotoba nare. Synchronie - diachronie – historia [Sincronía, dia-
cronía e historia. El problema del cambio lingüístico], Tokyo, Kronos, p. 244-254.
17. Kamei, Takashi. 1982. Eugenio Coseriu no gakusetsu ni tsuite. Gengogakushi no nagare
ni sotte [Despre doctrina ştiinţifică a lui Eugenio Coseriu. Urmînd cursul istoriei lingvisticii],
în „Seijōbungei”, 102, p. 38-70.
18. Shimomiya, Tadao. 1979. Yakusha atogaki [Postfaţa traducătorului] la E. Coseriu,
Ippan-gengogaku nyūmon [Lezioni di linguistica generale], Tokyo, Sanshūsha, p. 309.
66 ROMÂNĂ
19. Shimomiya, Tadao. 1980. Coseriu no gengo-riron [Teoria lingvistică a lui Coseriu], în
„Doitsu-go kyōiku bukai kaihō” („Berichte des Japanischen Deutschlehrerverbandes”),
17, p. 6-10.
20. Suzuki, Takao / Katsuhiko Tanaka. 2008. Tairon: Gengogaku ga kagaiaiteita jidai [T.
Suzuki în dialog cu K. Tanaka: Epoca de aur a lingvisticii], Tokyo: Iwanami Shoten.
21. Tanaka, Katsuhiko. 1981. Kyōyakusha no kotoba [Cuvântul traducătorilor] - I, în E.
Coseriu, Utsuriyuku koso kotoba nare. Synchronie – diachronie – historia [Sincronía, dia-
cronía e historia. El problema del cambio lingüístico], Tokyo, Kronos, p. 239-243.
22. Tămâianu, Emma. 2000. Eugenio Coseriu şi lingvistica japoneză. Schiţă pentru o evalu-
are globală, comunicare la Simpozionul Naţional al Fundaţiei Nipponica, Cluj-Napoca
şi Bucureşti, 11 octombrie 2000.
23. Tămâianu-Morita, Emma. 2001. Valorizarea integralismului în lingvistica japoneză.
Câteva repere, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, XLVI, nr. 4, p. 107-115.
24. Tămâianu-Morita, Emma. 2002. Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni –
impact – perspective, Cluj-Napoca, Clusium.
25. Tămâianu-Morita, Emma. 2002-2003. Semnificaţia lingvisticii coseriene în viziunea lui
Takashi Kamei. După douăzeci de ani, în „Dacoromania”, serie nouă, VII-VIII, p. 101-114.
26. Tămâianu-Morita, Emma. 2003. Lingvistica integrală în Japonia. Un punct de vedere
personal, în Supliment Contrafort „Modelul Coseriu”, X, nr. 10-11, p. 40-41.
27. Tămâianu-Morita, Emma. 2004. Limba japoneză. Schiţe de gramatică funcţională, vol.
I, Cluj-Napoca, Clusium.
28. Tămâianu-Morita, Emma. 2006. Limba japoneză. Schiţe de gramatică funcţională, vol.
II, Cluj-Napoca, Clusium.
29. Tămâianu-Morita, Emma. 2011. The Impact of Eugenio Coseriu’s Linguistic Theory
in Japan: the 1980s, în Gerda Hassler (ed.), Nationale und transnationale Perspektiven
der Geschichte der Sprachwissenschaft. Beiträge zur XI. Internationalen Konferenz zur
Geschichte der Sprachwissenschaften (ICHoLS) — Potsdam, 28.8.–2.9.2008, Münster,
Nodus Publikationen, p. 317-324.
30. Tămâianu-Morita, Emma. 2014. Eugenio Coseriu – sono ningenzō [Un portret al omu-
lui și savantului Eugenio Coseriu], Postfață (I), în E. Coseriu, Gengo henka to iu mondai.
Kyōjitai, tsūjitai, rekishi [Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico],
Tokyo, Iwanami Library of Classics, p. 411-421.
31. Tămâianu-Morita, Emma. 2016. Coșerianismul ca opțiune de viață – o mărturie japo-
neză, în „Limba Română”, XXVI, nr. 1-2 ian.-apr., p. 86-95.

Alexandru GAFTON
Despre hipercorectitudine.
(I) Generalități
A.G. – lingvist și filolog
evoluționist de orientare
lamarckiană, cu o concepție
humeeană asupra realității
și adept al metodei
baconiene. Autor de ediții
de texte vechi românești și
al unor studii care încearcă
să înțeleagă dinamicile
limbii, gândirii, societății
și evoluția relațiilor dintre
acestea. Traducător și
comentator al unor lucrări
de lingvistică diacronică,
istorie a creștinismului,
evoluționismului și a
mentalităților.
LIMBA J ȘI COMUNICARE 67
Motto:
„Cine se poate lăuda că a găsit greşeli
în lumea din afară de voinţa noastră?”
Alexandru PHILIPPIDE
1. Preliminarii. În mod obișnuit, contactul
cu limba, învăţarea și exercițiul acesteia se pe-
trec prin intermediul uzului comunității de
apartenență. Prin urmare, pe lîngă efectul că
respectivul vorbitor va stăpîni o anumită vari-
etate spațio-temporală și diastratică, va apărea
și acela că, la contactul cu un alt uz (determi-
nat spațial sau/și social), vor putea apărea fe-
lurite tulburări1. Observînd diferenţele dintre
uzul său şi cel al altui vorbitor (Helgorsky
1982a, p. 31), individul poate încerca să-şi
orienteze vorbirea după a celuilalt (de regulă,
deținător al normei literare), ori poate marca
diferenţele dintre uzul său şi un altul (paralel
sau nu) (Martinet 1955, p. 42; Gilliéron &
Roques 1912, p. 74).
În urma sesizării rezultatelor diferențierii din-
tre uzuri şi registre, fie că va încerca să păstre-
ze respectivele deosebiri, fie că va încerca să
transgreseze limitele acestora, vorbitorul se va
La solicitarea autorului, în text se ortografiază î din i.
68 ROMÂNĂ
putea sprijini pe observații comparatiste, în mod inerent folosindu-și
experiența și cunoștințele date de uzul stăpînit (cel propriu comunității
sale). În primul caz, el nu are decît să-și urmeze neabătut calea. Dacă,
însă, va încerca să adopte celălalt uz, comportamentele sale lingvisti-
ce orientate de relația mediată dintre formula de schimbare pe care ar
vrea să o aplice și respectiva situație concretă vor fi grevate de propria
experiență. Deși poate afla o corespondență între sunete, vorbitorul
nu tipologizează contextul, nu-i cunoaște primitivele și evoluția, deci
schimbarea pe care o va aplica în consecință are șanse foarte mari de a fi
nepotrivită situației concrete. El nu discriminează între situațiile concre-
te și, cu toate că deține formulele, nu stăpînește lista de forme concrete
la care se aplică aceasta. Toate acestea se întîmplă, în principal, deoarece
o entitate abstractă – precum limba, de pildă – nu poate fi deprinsă decît
pe o cale concretă, iar pandantul acestui proces, prețul său fiind acela că
intrarea în existență a entității se produce prin amprentarea cu o anumită
formă concretă. De la acel moment înainte, procesele învățării pot asigu-
ra deprinderea altor forme concrete, însă – dacă a fost consistentă, intens
și îndelungat exersată – prima amprentare rămîne definitorie.
În cele ce urmează vom observa și analiza situații reale și cazuri tipice
în care: a) indivizi activați și exersați ca vorbitori în cadrul unui uz intră
în contact cu un altul, pe care îl implică în activitatea lor lingvistică;
b) utilizatorii normei literare (incipiente, dar și a celei mai mult sau mai
puțin formate) încearcă să exercite acțiuni normative asupra acesteia.
Schimbările lingvistice care interesează aici sînt cele produse altfel
decît natural – ca urmare a acțiunii structurii audio-articulatorii și a
deprinderilor articulatorii –, şi anume cele la care participă factorul
conştient, care încearcă să orienteze rostirea în funcție de anumite cri-
terii, sprijinite pe considerente cugetate.

2. ‘Hipercorectitudine’. Datorită caracterului ei salient și oarecum

spectaculos, chestiunea hipercorectitudinii a fost abordată într-un
mod mai mult sau mai puţin tangenţial în cadrul unor studii în care
i s-au acordat felurite grade de atenție, de la prezentare și comentare
la analize aplicate2. Examinarea unui astfel de fenomen este un prilej
deosebit de instructiv și de rodnic pentru a face observații în măsu-
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 69
ră să permită extragerea de concluzii temeinice asupra multora din-
tre modalitățile de profunzime în care există și funcționează limba:
a) ca activitate biosocială a unei comunități constituite istoric, edifica-
te spațio-temporal și stratificate social; b) ca sistem dezvoltat treptat,
avînd a răspunde atît cerințelor care au adus-o în existență, cît și pro-
priilor nevoi de autoîntreținere structural-funcțională; c) ca activitate
și sistem naturale și culturale.
Aceasta întrucît hipercorectitudinea este o modalitate de manifesta-
re și un indicator al procesului prin care se exersează limba. Atît timp
cît efectele ei pot exersa uzul, este puțin important dacă majoritatea
formelor care apar astfel ajung sau nu a fi respinse de norma litera-
ră. Importanţa fenomenului hipercorectitudinii nu stă în faptul de a
furniza normei literare forme viabile sau de a o întări prin contrast.
Ea este o modalitate prin care vorbitorul și sistemul reacționează la
stările și procesele pe care le au de gestionat, se dezvoltă răspunzînd
solicitărilor, evoluează și devin acomodîndu-se atît la propriile nevoi
de stabilitate structurală, cît și la cerințele de variabilitate funcțională.
În felul acesta, funcționînd prin vorbitor și prin comunitate, sistemul
își arată o dimensiune organică, pe cea adaptativ-evolutivă, prin care
supraviețuirea și reproducerea lui decurg din conformarea la realitatea
continuu dinamizată, atît de existența activă a acesteia, cît și de însuși
sistemul care îi satisface nevoile.

3. Terminologie. Fenomenul analizat este destul de complex ca ge-

neză, modalități de producere, forme de manifestare și efecte. La un
capăt al său se află reacţii psiho-sociale diferențiate ca pondere, iar
la celălalt felurite consecințe sociolingvistice. Faptul a condus la mai
multe modalități de perspectivare, cei care au avut în vedere fenome-
nul denumindu-l în conformitate cu rezultatele analizelor referitoare
la cauze, manifestări și efecte. În felul acesta s-a ajuns la o varietate
de termeni: hiperurbanism (Puşcariu 1974, p. 178; Puşcariu 1976, p.
237; Pușcariu 1921-1922, p. 44, 600; Pușcariu 1927-1928, p. 776-
777; Pușcariu 1937, p. 59, 84, 445; Pușcariu 1994, p. 239, 320, 370;
Iordan 1943, p. 18, 30, 32, 40, 135-136; Istrate 1937, 1939; Nandriș
1963, p. 226, 228, etc.) (decurge din centrarea pe relația urban/ru-
ral, cuprinzînd situațiile provocate de consecințele lingvistice ale
70 ROMÂNĂ
mișcărilor de natură socială care au purtat către orașe diferite categorii
de populație), hiperliterarizare (Ivănescu 1944-1945; 1980) (accentul
se mută pe consecințele lingvistice ale încercării de adoptare a normei
literare – pe deplin, doar a unor elemente ale acesteia, sau doar mo-
dulînd propria normă în acest chip), hipercorectitudine (Hristea 1968,
în special p. 281, 190) (se referă, în special, la relația corect / incorect,
din punctul de vedere al sistemului, dar și al normei). Hiperzel, hiper-
dialectalism (Puşcariu 1994), formă arhiliterară (Istrate 1956, p. 25, şi
nota 147) apar mai rar și prezintă urme evidente ale încercării de a
denumi fenomenul în modalități precise, care să indice clar rețeaua de
relații (cauzale, modale, finale) în care se plasează actul care generează
forma hiper-.
Încercînd să operăm analize care să precizeze întregul set de
circumstanțe ce generează cazurile concrete, folosim termenul cel mai
răspîndit, hipercorectitudine, deși mai potrivit ar putea fi hiperconforma-
re, întrucît exprimă esența sociolingvistică a fenomenului și adevăratul
său motor, nu unul dintre efectele aparente, ori o modalitate de pro-
ducere. Aproape toate cele lingvistice îi sînt neclare sau slab cunoscu-
te vorbitorului: starea normei către care tinde, paradigmele, formele
și fonetismele caracteristice ei, principiile călăuzitoare și modalitățile
de acțiune concretă. Două lucruri îi sînt clare: trăsăturile de stare și
funcționale ale uzului comunității sale și ce anume vrea să obțină de pe
urma actului său. În adevăr, cu toate că mijloacele și formele de expresie
ale acțiunii vorbitorului sînt de natură lingvistică (ceea ce îndreptățește
implicarea lingvisticii în lămurirea fenomenului), impulsurile, tiparele
și motivațiile de esență ale procesului sînt de natură socială (precum
aproape în fiecare situație ce implică un act de comunicare).
Pentru a ne referi la mijlocul prin care se concretizează hipercorectitu-
dinea și acţionează astfel de analogii, vom renunța la termenul (hiper)
regresiune, preferînd substituire, oarecum neutru și lipsit de caracterul
acroșant al lui regresiune, dar acurat în a reda ceea ce se petrece în rea-
litate.
Termenul regresiune nu acoperă întreaga realitate și nici nu o redă co-
rect. Fie cazurile riu pentru rîu (< rivus) și singe pentru sînge (< sangu-
en). În primul dintre acestea, avem a face cu o formă a cărei vocală pala-
tală coincide cu vocala din etimon. Într-un anumit moment al evoluției
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 71
limbii române, romanicul riu a trecut la românescul rîu. Într-un
moment ulterior, vorbitorul a acționat asupra formei, înlocuind re-
zultatul evoluției (î) cu starea ei revolută (i). Într-o astfel de situație,
lingvistul diacronist nu ar avea prea mari obiecții față de o convenție
ce-ar propune termenul regresiune. Acesta este motivul pentru care S.
Pop (Pop 1966, p. 65), referindu-se la forme precum madzîne, luciafăn,
luna lu cenuşeriu, folosește sintagma „fausse-régression”. Desigur, prin
determinantul fausse, eminentul dialectolog român vrea să semnifice
că, din punct de vedere etimologic, „regresiunea” aplicată situațiilor cu
care exemplifică este nejustificată. Teoretic și ca urmare a unei analize
de suprafață, s-ar putea crede că i din riu decurge din regresiunea la
care a fost supus î din rîu.
În cel de-al doilea caz, deși comportamentul vorbitorului și perspecti-
va din care acționează sînt aceleași, singe nu poate fi considerat precum
riu. Aici nu mai poate fi vorba despre regresiune, așa ceva neputîndu-se
aserta pentru i din singe, întrucît vorbitorul nu „reface” o formă revolu-
tă, ci – pe baza unui model ales empiric, dar eronat – el construiește o
formă aberantă din punctul de vedere al evoluției etimonului.
În acest cadru se cuvin făcute o observație și o subliniere. Vorbito-
rul nu cunoaște (și nici nu este interesat de) etimologia cuvintelor și
evoluția istorică a contextelor fonetice și a formelor, astfel încît nu poa-
te reveni conștient la o stare revolută, de a cărei existență nu are știință
ori pe care nu a cunoscut-o. Dacă operațiunea pe care o face se petre-
ce în mod inconștient, fenomenul nu ar trebui să intre în discuția de
față. (Însă o astfel de acțiune ar avea importanță revoluționară pentru
disciplina istoriei limbii, întrucît ar însemna că legile fonetice sînt re-
versibile de la sine.) Dacă operațiunea este conștientă și aparține unui
vorbitor care nu cunoaște evoluția etimonului, înseamnă că el nu mai
acționează în virtutea funcționării structurii audio-articulatorii deter-
minate de factori naturali, ci sub impulsul compartimentului volitiv
călăuzit de raționamente analogice. Sub aspectul în discuție, sensul
sau rezultatul analogiei este indiferent, deoarece vorbitorul nu are în
vedere o „refacere”, o „revenire” la o stare anterioară, ci acționează pur
și simplu în consecința unei analogii cu un alt cuvînt. Simpla întîmpla-
re – dată de coincidența rezultatului cu o stare revolută – are tot atîta
relevanță cît are întîmplarea în care rezultatul este aberant din punct
72 ROMÂNĂ
de vedere etimologic. Nu avem a face nici cu o evoluție fonetică, nici
cu un calcul pe baza cunoașterii stărilor trecute ale etimonului, ci cu o
simplă potrivire între starea reperului analogic utilizat și rezultatul ast-
fel obținut. Dacă lucrurile stau astfel, atunci regresiune este un termen
impropriu, ales cu același discernămînt și aceeași cunoștință de situație
pe o constatăm la vorbitorul de rînd.
În ceea ce privește termenul justificat, valoarea lui de întrebuințare
decurge strict din faptul că fonetismul rezultat în urma acțiunii vor-
bitorului este concordant cu evoluția firească a contextului fonetic re-
spectiv (i poate fi creditat ca fiind justificat atunci cînd înlocuiește un
î provenit din i, dar cu nici un chip atunci cînd înlocuiește un î evoluat
din á + n + cons.). Aici distingem între etimologie și evoluție fonetică
deoarece, avînd în vedere modalitatea în care sînt tratate contextele de
către vorbitor – în norma lingvistică, cea vie și dinamică –, considerăm
că mai important decît starea etimonului este procesul care se exercită
asupra lui, adică evoluția fonetică, iar acest proces supune contextele
unor rigori proprii – uneori nedescifrate nici chiar de către lingvist.
Reperul cel mai justificat nu este etimonul în sine, ci procesul evolutiv.
De aceea pot conta mai mult „percepțiile” și tratamentele aplicate de
către vorbitor decît formele de dicționar. Aceasta întrucît realitatea di-
feră adesea de forma de dicționar, comunitățile concrete împrumutînd
cuvinte concrete de la comunitățile concrete, adesea punctele de ple-
care fiind formele dialectale de contact, asemănător chipului în care
acuzativul prevalează asupra nominativului, orientarea etimologului
către acesta din urmă fiind eronată în cazul în care vorbitorul a plecat
de la cel dintîi.
Se observă astfel că nici acest termen nu funcționează fără dificultăți
și convenții. Cel mai justificat lucru care poate exista pentru un isto-
ric al limbii este un flux sonor sau o formă care decurge liber și firesc
din evoluția fonetică sau formală, naturale, ale unui context. După ce
respectivul stadiu evolutiv a ajuns la un rezultat viabil, stabil și curent,
nici măcar o formă anterioară nu mai poate fi justificată, ea fiind revo-
lută. Pe de altă parte, din punctul de vedere al vorbitorului totul poate
fi justificabil, mai ales întrucît, îndeobște, el acționează în virtutea unor
impulsuri de tot felul, adesea înmănuncheate, folosind limba cu precă-
dere în scopuri sociale, iar nu în sine și pentru sine.
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 73
Din cele ce preced rezultă că, petrecută în mod natural și inconștient,
prin activitatea organelor articulatorii, evoluția fonetică deține gradul
maxim posibil de îndreptățire. Atunci cînd vorbitorul încearcă să in-
tervină, cu o oarecare doză de conștiență, el nu face decît acte ce con-
travin cursului liber al evoluției firești, cea care se împlinește prin acti-
vitatea naturală a organelor sale articulatorii.

4. Evoluția fonetică. La capătul unui lanț destul de complex, dotat

deopotrivă cu stabilitate și cu suplețe, din care fac parte, în principal,
materialul genetic care controlează existența și funcționarea comple-
xului anatomo-fiziologic, structurile modulare și organele articulato-
rii, sunetele limbii produse de acestea și sistemul fonetic rezultat în
consecința funcționării limbii sînt supuse jocului dintre stabilitatea
identitară și variabilitatea adaptativă. Sub acest aspect, universul fo-
netico-fonologic al unei limbi este expresia exersării și funcționării
organelor articulatorii, așa cum s-au constituit ele ca organe ale vor-
birii, generînd o structură audio-articulatorie (SAA). Această expresie
însă nu se constituie și nu este determinată în mod simplist și direct de
configurația anatomo-fiziologică a aparatului fonator, ci este produsul
de natură biosocială al funcționării lingvistice a SAA.
Altfel spus, compartimentul fonetico-fonologic se inițiază în consecința
tensiunii dintre stabilitate și variabilitate, de la nivelul organelor articu-
latorii și al produselor acestora, iar pe măsura funcționării structurii
anatomo-fiziologice și a obținerii unor rezultate eficiente, elementele
acesteia și rezultatele funcționării ei – în cadrul comunității – încep să se
acomodeze reciproc ajungînd să constituie o SAA. Funcționarea SAA
are printre efecte menținerea acordului atît cu complexul structural-
funcțional care o constituie (infrastructura), cît și cu cel generat de
efectele propriei funcționări (suprastructura), în concordie cu solicită-
rile sferei sociale în care funcționează, adică cu nevoile de comunicare
ale comunității concrete de vorbitori.
În felul acesta, sistemul fonetic este expresia comportamentului
complex și întrețesut al vorbitorilor comunității, permanent supuși
mișcărilor de la nivelul propriilor SAA, determinate de conjuncția din-
tre starea organelor articulatorii și rezultatele funcționării lor, la nivel
74 ROMÂNĂ
individual și colectiv. Este rodul unei nesfîrșite negocieri adaptative,
constante ca existență, dar nu mereu ca intensitate și amploare. Întrucît
se produce la nivelul organelor articulatorii ale indivizilor apartenenți
care constituie o comunitate, evoluţia fonetică se produce indepen-
dent și indiferent de vorbitor, este ineluctabilă și imună la funcția de
comunicare a limbii. Dar cu toate că scapă observației și voinței imedi-
ate a ființei vorbitoare, rezultatele ei sînt sesizabile în timp.
Determinările de stare și funcționale ale organelor articulatorii cuprind
o gamă în general largă de articulații. De pildă, în limba română, vocalele
semideschise é și ó, aflate în anumite condiții, se închid sau se posteriori-
zează, devenind i, u; respectiv ă, î (bene > bine, bona > bună; vena > vînă,
fontana > fîntînă). Faptul nu se datorează unui proces care s-ar referi la
vreuna dintre aceste vocale ori la cuvinte. Nici vocala și nici contextul
în sine nu contează și nu sînt „vizate” de schimbare. Ceea ce se petrece
este consecință a unor modificări ale SAA, astfel încît orice articulație
de un anumit fel, și care urmează a fi produsă, va cădea sub incidența
acelor modificări și va avea de suferit în consecință. Precizia cu care se
manifestă aceste efecte nu se datorează faptului că ar fi vizate anumite su-
nete și contexte (acesta este doar nivelul aparent), ci aceluia că la nivelul
SAA s-a produs o modificare oarecare, cu consecințe asupra rezultatelor
lingvistice ale funcționării acesteia – ceea ce este de natură să ducă la
producerea generalizată de fluxuri sonore consecvent modificate.
Vorbitorul nu „știe” că é - ă, e s-a diftongat, încît „trebuie” să articuleze
measă, seară, leage, ureache etc., fapt pe care „trebuie” să-l facă ori de cîte
ori are a rosti un é - ă, e. Fiind efectul unei modificări de stare, evoluția
se petrece pe neștiute la nivelul organelor articulatorii, afectează toate
articulațiile produse în respectivul chip, iar stabilizarea acelei stări adu-
ce cu sine generalizarea noii articulații. În felul acesta evoluția se petre-
ce la nivelul tuturor contextelor care necesită respectiva articulație sau
– la un nivel mai aparent – conțin acea secvență. În toată complexitatea
lui, fenomenul se desfășoară – de la un capăt la celălalt – fără implicarea
conștientă a ființei vorbitoare.
Prin urmare, ceea ce numim lege fonetică este expresia simplificată a
unei concordanțe sonore regulate, dintre un context fonetic antecesor
și succesorul său, avînd curs într-o comunitate dată. Respectivul con-
text este bine definit sub aspect articulator, [á + n (≠ nn) + voc., cons.,
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 75
de pildă]) și spațio-temporal (pe teritoriul dacoromân al secolelor V-
VII, de pildă). Acesta este nivelul aparent al unui proces profund care
constă într-o modificare petrecută în orînduirea și funcționarea orga-
nelor articulatorii.
Lucrurile se petrec oarecum asemănător chipului în care organis-
mul – determinat și călăuzit de modalitatea particulară de existență și
funcționare a genelor, în conjuncție cu solicitările concrete ale mediu-
lui concret în care există acel organism și cu funcționarea sa în me-
diul intern și extern – își produce șirul succesiv de celule. Acestea sînt
aproape identice de la o generație la alta, pînă în momentul în care
un stimul solicitant induce modificări destul de puternice (la nivel
genetic, funcțional și de mediu), încît celulele, structurile, funcțiunile
ajung să difere sensibil de generația anterioară, cu posibile consecințe
structural-funcționale și relaționale.
Evoluțiile fonetice decurg din schimbări petrecute în SAA, iar legile
fonetice care le exprimă se referă atît la momentul de stabilitate, cît
și la cel de schimbare. În condiții social-lingvistice de stabilitate, SAA
poate rămîne relativ neschimbată, acțiunea ei fiind constantă și relativ
egală cu sine. Deopotrivă, SAA poate suferi ajustări de stare – lipsite de
consecințe evidente –, în planul producerii și receptării sunetelor lim-
bajului vocal-articulat și al efectelor asupra sistemului fonetico-fono-
logic. În condiții schimbătoare ea se poate modifica relativ treptat, în
funcție de amplitudinea, frecvența și direcția stimulilor. Faptul poate
afecta unii parametri ai procesului de producere și receptare a fluxu-
lui sonor. Feluritele ajustări și acomodări care apar în consecință pot
conduce la oscilații ale fluxului sonor dat, ceea ce subminează repro-
ducerea întocmai și vechile tipare de recepție, generînd fluxuri sonore
aparent concurente și ducînd la modificarea trăsăturilor articulatorii,
cu posibilitatea apariției de noi coarticulaţii – ceea ce nu înseamnă me-
reu ‘sunet nou’. În felul acesta se poate stabili o relaţie genetică de tipul:
din A, prin A’... în B. Colaborarea și concurența dintre factorii implicați
vor genera în cele din urmă o nouă stare de echilibru, materializată
printr-o nouă orînduire funcțională a organelor audio-articulatorii, cu
apariția unui nou produs (cvasi)identic cu sine și reproductibil întoc-
mai. În acest caz, ceea ce se poate iarăși constata este că vechea lege
fonetică nu mai are curs, o alta nouă luîndu-i locul.
76 ROMÂNĂ
5. Schimbarea fonologică se petrece în mod conştient și orientat, ca
reacție a vorbitorului la efectele evoluţiei fonetice, și vizează deosebiri
dintre norme paralele sau diferențieri din sînul aceleiași norme, în ge-
neral orice „corecție” care să merite un astfel de consum de energie. În
cazul intervenţiei factorului conştient nu mai avem a face cu o aluneca-
re de sunet (Philippide 1984, p. 16), ci cu o înlocuire (Puşcariu 1994,
p. 269)3. Vorbitorul nu se mai află pe nesimţite în faţa unei realităţi
fonetice noi al cărei proces de apariţie s-a petrecut lent și fără a fi per-
ceput, ci el însuși este cel care, în mod deliberat, aşază sunetul respec-
tiv într-un context, alegînd în funcţie de anumite criterii determinate
sociolingvistic. Astfel se vădește componenta socială a comportamen-
tului lingvistic, motorul acestui tip de schimbare fiind volitiv, combus-
tibilul fiind tendința de a vorbi îngrijit sau conform unei anumite nor-
me, iar destinația – prestigiul, o altă treaptă socială etc.
După sesizarea discriminatorie a rostirilor (sau a setului de norme) că-
tre care tinde, exercițiul pe care îl are îi permite vorbitorului să constru-
iască raţionamente întemeiate pe analogii, pentru contextele cu care
se confruntă. Dar libertăţile sale nu sînt nelimitate – nu atît datorită
funcţiei de comunicare, cît datorită factorilor de ordin fono-morfolo-
gic – care îngrădesc înlocuirea sunetelor. Vorbitorul, adică, nu poate
schimba orice sunet cu orice sunet (foarte important: nici evoluția
fonetică nu se petrece astfel). După ce a ales să opereze schimbarea,
posibilitățile sale reale de a selecta sunetul înlocuitor sînt aproape
nule. Alegerea acestuia se face, în primul rînd, în cadrul permis de or-
ganele sale articulatorii, ale căror abilități s-au specializat și implicit
limitat prin exercițiu, în universul sonor concret al vorbitorului și al
comunității. Apoi, experiența lingvistică a acelorași impun anumite
corelații curente în respectiva normă, prin raportare la alte posibilități
de sistem și, mai cu seamă, la realizările acestuia, în cadrul comunității
concrete (bine nu poate deveni *bina, *bino, *binu etc., ci bini, așa cum
sîn nu poate deveni *san, *son, *sun, ci doar sin sau *sen). Între unele
sunete ale normei sale şi altele din norma către care poate tinde el s-au
stabilit relații de corespondență/non-corespondență, care acum sînt
puse în act. Apoi, tendința firească este de a „aplica” acea substituție
tuturor cuvintelor încadrate (de către aspirant și în conformitate cu
experiențele generate de exercițiul propriei norme, eventual în contact
cu altele) în respectivul context. În acest caz, relaţia nu mai este nea-
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 77
părat genetică, ci se produce pe baza unei analogii de tipul: în loc de A
se rosteşte B.
Forme precum curechi, ochi, urechi, vechi, gheață, unghie provin din
vrom. colecl’u, ocl’u, ureacl’ă, vecl’u, gl’iață, ungl’iă: ca urmare a evoluției
grupurilor cl’, gl’ (< lat. cl, gl) apar k’, g’. În unele zone, cu deosebire în
cea bănățeană, fenomenul a trenat, rostirea cl’, gl’ păstrîndu-se multă
vreme, formele rezultate din lat. clamo ori glacia, de pildă, încă fiind
rostite, în secolele XVII – XVIII cl’ăm, gl’aţă (Puşcariu 1994, p. 219,
364)4, față de k’ăm şi g’iaţă, în graiurile din jur.
Prin urmare, băn. clientuş < chientuş (< magh. köntös) indică producerea
unei substituții, prin care k’ a fost înlocuit analogic cu cl’5. Înconjurați
de cei care rosteau k’, g’, cei ce rosteau cl’, gl’ erau conștienți de formele
celorlalți și, prin contrast, de cele proprii. După ce au observat relația
(„unde eu rostesc cl’, gl’, ceilalți rostesc k’, g’”) și vrînd să-și păstreze
rostirile, au operat o analogie și o deducție, tratînd forma nediscrimi-
nat și aplicînd cl’ pentru k’. Întrucît k’ din ureche provine din cl’, cel din
chiatră din pi, cel din chior din kör etc., se înțelege că nu orice k’ are
același antecedent, deci nu orice k’ ar trebui tratat la fel. Atent doar la
atingerea scopului său păstrător de identitate, respectivul vorbitor nu
știa și nici nu era interesat de altceva, motiv pentru care emite o formă
hipercorectă, ca reacţie interdialectală, a cuiva care nu înţelege să re-
nunţe la rostirile propriei norme6.
Vorbitorul – nu neapărat și exclusiv cel de grai – nu are conștiința acu-
tă a paradigmei. El achiziționează, folosește și transmite limba prin
intermediul unei puzderii de forme concrete, aflate în planul sintag-
matic, asociabile contextual. Cu toate că în mintea lui acestea se pot
orîndui întrucîtva pe baze analogice7 – avînd în vedere asemănarea
formală, sensul, datele contextuale de utilizare etc. –, în fapt ele exis-
tă acolo doar ca elemente dotate cu identitate proprie, nefiind tipolo-
gizate după principii categoriale, de clasă etc. Acesta este unul dintre
motivele pentru care analogia nu se manifestă în toate situaţiile formal
posibile. Comparativ cu regularitatea şi previzibilitatea acțiunii legilor
fonetice și a rezultatelor acesteia, schimbarea fonologică poate fi sur-
prinzătoare, deconcertantă (chiar dacă poate fi înțeleasă și explicată
ulterior), ea fiind incoerentă în raport cu ceea ce se petrece în cazul
acțiunii nestingherite a legilor fonetice.
78 ROMÂNĂ
Aceasta se întîmplă întrucît procesele autonome și automatizate prezin-
tă un grad crescut de garanție a repetabilității, ele constituind expresia
acțiunii unor seturi ierarhizate de principii care guvernează starea și
funcționarea organelor anatomo-fiziologice. În cazul intervenției facto-
rului conștient, acțiunile principiilor pot fi obstrucționate de intervenția
a feluriți alți factori, majoritatea declanșați chiar de cel conștient, care, o
dată intrat în acțiune, poate interveni în funcție de criterii unilaterale, ale-
atorii, contradictorii, uneori supraevaluînd anumiți factori sau anumite
mize, alteori subminîndu-și ori blocîndu-și propriile decizii.
Momentul fonetic este natural, comunicarea petrecîndu-se prin inter-
mediul unor forme ce prezintă variaţii și variante fonetice. Rezultate-
le producției sînt limitate de principiile economiei și eficienței, care
acționează în direcția stabilizării numărului de fonetisme și forme la o
gamă optimă de variante. Momentul fonologic se caracterizează prin
selecţii și modificări operate conştient, în funcţie de anumite criterii
deduse ori elaborate. El nu ține de tipul normei, vorbirea populară, cea
neîngrijită și cea cultă putînd cunoaște deopotrivă momente fonolo-
gice. În cadrul acestora, schimbările se petrec orientat – în funcţie de
un anumit reper vizînd anumite scopuri8. O dată însuşit modelul de
schimbare, el poate fi aplicat relativ constant, cu o mare consecvenţă,
nediscriminatoriu, în mod obișnuit fără a se distinge cu acuratețe între
contexte – sau, mai exact, făcînd distincții fie grosiere, fie exagerate, de
regulă extrapolante. În adevăr, aceasta este o chestiune de exercițiu și
de cunoaştere, iar vorbitorul creditat ca instruit poate proceda în exact
același mod precum celelalte categorii de vorbitori.
Din cele ce preced se înțelege că evoluția fonetică reprezintă un raport na-
tural care redă efectele acțiunii de la sine a organelor articulatorii, efecte
determinate de organizarea și funcționarea firească a acestora, fără impli-
carea factorului conștient, în vreme ce schimbarea fonologică se prezintă
ca formulă dezvoltată în mintea vorbitorului, corespunzînd unui raport
observat de acesta, adesea anulînd sau contrazicînd unele efecte ale celei
dintîi, mereu acționînd sub impuls conștient și deliberat9.

6. Norma lingvistică și norma literară. Procesul de constituire a nor-

mei literare nu se petrece pe calea observării, cuprinderii și înțelegerii,
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 79
din perspectivă evolutivă, a tuturor fonetismelor, formelor și a întregu-
lui sistem paradigmatic existent – manifest la nivel local10. În realitate,
un astfel de proces nu este urmat de construirea raționată a unor princi-
pii care să închege și stabilizeze o configurație adecvată rosturilor unei
norme culte eficiente. Mai mult, cele două nu sînt urmate de aplicarea
riguroasă a setului cugetat de principii, care să asigure negreșit consti-
tuirea tipurilor de paradigme, a inventarelor exclusive ale acestora și
a unor cadre (relativ suple), în măsură să asigure călăuzele viitoarelor
evoluții. Acesta nu este decît un ideal teoretic, așa ceva fiind imposi-
bil în realitate, deoarece construcțiile și evoluțiile se petrec ca răspuns
adaptat la nevoi relativ imperioase. Prin caracterul lor, nevoile au viteze
de dezvoltare superioare celor pe care le au metodele și instrumentele
de rezolvare a acestora. Metodele și instrumentele se maturizează abia
după ce nevoile au cunoscut împliniri succesive și relativ rudimentare.
Cu alte cuvinte, modificările de mediu solicită adaptarea organismelor,
iar acestea resimt solicitarea ca pe o nevoie.
După acțiunea factorului declanșator, toate elementele lanțului mani-
festă mișcări evolutive, astfel dobîndind capacități adaptative în stare
să satisfacă șirul de solicitări, fiecare element al lanțului fiind cerut de
precedentul, trebuind să se conformeze cerințelor aceluia, dar nici ace-
la nu poate fi incoerent față de co- sau subsecventul său. Avînd caracter
procesual, devenirea este rezultatul exercițiului, nu cunoaște planuri
și finalități, ci doar soluții la probleme concrete și stringente. Fiecare
stadiu în care există o stare de echilibru reprezintă o etapă de succes
structural-funcțional, iar fiecare nouă solicitare cere obținerea unei
noi stări de succes. Răspunzînd solicitărilor, entitățile se adapteză, fapt
petrecut pe anumite căi și prin intermediul anumitor instrumente. La
rîndul lor, acestea din urmă pot satisface într-o măsură acele solicitări,
dar pentru a fi eficiente și ele au nevoie de evoluție adaptativă. În felul
acesta, se vădește încă o dată adevărul spuselor lui A. Philippide, con-
form căruia limba este formată și funcțională totdeauna și niciodată.
Toate acestea întrucît însăși evoluția evoluează.
Poate că cea mai bună definiție a normei literare – în spațiul cultural-
științific românesc – se află în arhicunoscuta formulare a lui Ion Bu-
dai-Deleanu, care o concepe astfel: „Această limbă se află la toate nea-
murile politicite, la care floresc învățăturile, și este în sine tot aceieși
80 ROMÂNĂ
limbă a norodului de obște, numa cît este mai curată și curățită de toate
smintelile ce se află la limba de obște a gloatei; cu un cuvînt, este limba
lămurită și adusă la regulile gramaticești, apoi și înmulțită cu cuvinte
obicinuite la învățături, care nu se află la vorba de obște”.
Primul lucru pe care îl exprimă această definiție este că norma literară
se ivește și se dezvoltă în consecința unei necesități apărute la capă-
tul unor evoluții cultural-istorice și mentalitare. Apoi se arată că ea se
întemeiază pe norma lingvistică a respectivei comunități, însă asupra
căreia s-au exercitat anumite procese selective, în baza unor principii
raționate, impuse de nevoile de coerență internă ale unui instrument
valoros prin calitatea și eficiența construcției sale, precum și prin capa-
citatea de a vehicula nuanțat sisteme conceptuale și expresive comple-
xe. Este o normă regularizată la nivel fonetic și gramatical, îmbogățită
la nivel lexical-semantic și retorico-stilistic.
Cele de mai sus implicitează că: a) orice proces de normare și apoi de
consolidare a unei norme își are inerentul pandant în apariția și adînci-
rea unor deosebiri – neesenţiale din punct de vedere sistemic – dintre
acea normă și cea pe care se întemeiază ea (și care este supraordonată);
b) procesele de selecție și normare (în toate compartimentele), apoi
de nuanțare lexical-semantică și retorico-stilistică, care au în vedere
formarea și actualizarea normată sistemului, au nevoie de un punct de
plecare – adică de un material concret pe care să se exercite –, apoi de
un sistem procedural – adică de modalități și instrumente de acțiune,
conforme anumitor principii – și de asumarea unor finalități eficiente
– adică de repere valorice.
Imaginarea întregului complex poate duce cu gîndul la tipul ideal de acti-
vitate, mai sus enunțat. În realitate (și acesta este faptul de importanță cru-
cială), inițial (adică în punctul de plecare material și uman), la exercițiu
nu participă întreaga obște, ci doar o mică parte a acesteia – singura re-
alitate concretă, care poate fi efectiv modelată și întrebuințată în acest
cadru. În general, definițiile normei literare sînt lipsite de această triplă
precizare fundamentală: a) care anume este varietatea-fundament, luată
drept obiect pe care se construiește, fiind supus proceselor de selecție;
b) care anume sînt reperele pe baza cărora se judecă și criteriile în baza
cărora se operează; c) cine anume sînt cei care decid ce fonetism și ce
formă sînt compatibile cu cerințele unei norme literare?
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 81
Dacă în sînul unei comunități-nucleu se manifestă mai devreme anu-
mite nevoi, care declanșează astfel de procese, atunci norma ei va deve-
ni materialul de construcție, reperele și criteriile ei vor deveni călăuzele
formale și eficiente, iar cei care vor orienta construcția vor fi inițiatorii
și continuatorii lor – reprezentanți de vîrf ai acelei varietăți locale.
(Desigur, cei ce vor urma într-o etapă ulterioară vor putea modula și
chiar modifica respectivul produs și unele reguli ale edificării sale, însă
caznele lor se vor desfășura pe acest edificiu, care este un dat parțial.
Apoi, procesul nu implică neapărat excluderea completă a elementelor
particulare altor clase. Din rîndul acestora unele au putut fi reținute în-
trucît erau comune, iar altele au putut supraviețui în măsura în care cei
ce le purtau reușiseră să pătrundă sau să aibă acces în cercul dominant,
totodată avînd destulă forță și autoritate încît să poată impune forme
necontradictorii cu cele curente acolo.)
Petrecîndu-se lucrurile în acest mod, o astfel de construcție
supraviețuiește și se poate răspîndi dacă: a) răspunde adecvat și efi-
cient unor nevoi destul de mari încît să declanșeze un astfel de efort;
b) deține capacitatea de a amorsa, la celelalte comunități-parte, nevoia
de a o utiliza; c) nu prezintă incompatibilități majore în raport cu de-
prinderile acelor comunități.
Privind la chipul în care s-au format normele literare europene din mi-
leniul trecut (situație care nu diferă esențial de ceea ce s-a petrecut în
Antichitate), se înțelege lesne că diversitatea de detaliu a realității a ce-
rut soluții aparent diverse, dar și că acestea apar ca atare numai întrucît
condițiile generale și, adesea, cele particulare au fost diferențiate. În
general, procesul s-a petrecut cu plecare de la varietățile locale utili-
zate de către clasa socială în vederea răspunsului la propriile activități
și nevoi, practicarea de către aceasta a unui uz relativ elaborat, ducînd
inerent la dezvoltarea de decalaje lingvistice proporționale în raport
cu restul comunității. (Firește, aparent, este vorba despre limba unui
autor sau a unui grup de autori valoroși, despre rezultatele locale ale
unei activități culturale intense, despre limba sau graiul unor cuceritori
care își impuneau cultura etc.)11.
Acest lucru înseamnă că normele literare s-au creat mai lesne în spații
privilegiate sub aspect extralingvistic, în cadrele create de activități
cultural-lingvistice coerente, avînd o anumită intensitate și o anumită
82 ROMÂNĂ
valoare, în sînul unor grupe de populație relativ închegată la interior,
adică al unor indivizi apropiați sau legați între ei în planurile social,
lingvistic, cultural, mentalitar, care, supuși unor nevoi, își exersase-
ră suficient de mult limba, în acea direcție. Uzul unui astfel de grup,
așadar – delimitat areal și identificat diastratic –, este punctul de pleca-
re optim și eficient al aspectului literar.
Vorbirea clasei dominante locale a constituit o formă de manifestare a
graiului local și care, în timp, dar cu o viteză mai mare decît cea de la ni-
velul întregii comunități locale, a suferit acțiunea proceselor caracteris-
tice oricărei entități dezvoltate în cadre segregaționiste și privilegiate.
Circulația intensă, frecvența contactelor interne și nevoile expresiei va-
riate, dar acurate au generat un grad destul de mare de stabilizare în li-
mitele anumitor parametri cantitativi și calitativi, diferențiind idiomul
relativ definit al acestui grup de cel relativ variabil al întregului local sau
regional. Totodată, transplantarea spațială – cu păstrarea poziției ierar-
hice – a acestui grup sau doar a unei părți a lui (dar avînd destulă forță
încît să conteze) a putut crea premisele ca vorbirea acestuia să devină
reperul călăuzitor în constituirea aspectului literar al unei alte regiuni
decît cea de proveniență12. Ca o consecință firească, unui astfel de grup
îi este mai ușor să accepte și să respingă în chip firesc modalitățile de
exprimare caracteristice, respectiv necaracteristice lui, iar constituirea
unei astfel de comunități este lucrul cel mai firesc.
În cazul limbii române, remarcabila unitate și coerență de sistem a
făcut ca normele lingvistice locale și regionale să nu prezinte nici
diferențieri insurmontabile, nici carențe ori discontinuități, referitoa-
re la corespondențele dintre produsele lor. Privind situația la nivelul
întregului ansamblu, formele și modalitățile sub care s-a concretizat
și manifestat sistemul în diferitele arii lingvistice românești arată lip-
sa rupturilor sau a faliilor. Fărîmițările existente au absorbit o mare
parte a tensiunilor, existența lor împiedicînd apariția unor zone prea
diferențiate, iar caracterul lor minor în fond a favorizat circulația pro-
duselor vorbirii. Acest joc dialectic a contribuit la remarcabila unitate
a limbii române, de pe teritoriul dacoromân.
Prin urmare, norma literară decurge din idiomul unei categorii sociale
de vorbitori și se dezvoltă ca rezultat al unui tip de selecție, orientat
de deprinderile lingvistice ale grupului respectiv și de nevoile sale so-
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 83
ciale, limitat de jocul dintre idiosincrasiile și propensiunile grupului.
Apoi, acest rezultat este învestit cu o forță dată preponderent de tăria
socială a grupului, se răspîndește datorită forței sale de atracție, mai
puțin și abia în subsidiar datorită virtuților intrinseci ale normei (care,
totuși, nu pot fi nule), constînd în valoarea ei de întrebuințare, dată
de capacitățile expresive (sub toate aspectele, de la cel conceptual la
cel estetic). Ulterior, este posibilă ajustarea orientată de nevoi cultural-
științifice și de expresie, dar fără pierderea elementelor esenței identi-
tare.
Acesta este principalul motiv pentru care orice raportare la alte norme
(inclusiv cele paralele și echivalente social, ale altor „obști”) nu prezin-
tă baze obiective și raționale (orientate de dimensiunea evolutivă și de
posibilitățile reale de a atinge cele mai mari valori de întrebuințare),
ci subiective și perceptuale. Cauza obiectivă a acestei stări de lucruri
stă în aceea că primul tip de raportare necesită cunoașterea concretă a
capacităților reale și potențiale ale tuturor aspectelor literare regionale,
în vreme ce al doilea ține de cunoașterea doar a propriului grai literar.
În cazul românei, cu toate că aceasta deținea o identitate cu sine destul
de ridicată, fiind unitare pe porțiuni ample, graiurile locale dezvoltase-
ră pe alocuri inerente diferențieri decurgînd din cele areale și sociale.
Unele dintre acestea din urmă decurgeau din exprimarea posibilităților
de variație și de dezvoltare permise de sistem, dar nesemnificative sub
aspect sistemic (în ciuda chiar a salienței rezultatelor). Altele erau ine-
rente exercițiului relativ segregat al limbii, în cadre sociale diferențiate,
iar altele se datorau diverselor influențe străine – și acestea diferențiate
regional și social. În esență, toate potențau posibilitățile multiple și
paralele oferite de sistem, ca urmare a acțiunii diferențiate a factori-
lor de ordin social și spațial – la acest nivel fiind mult amplificați în
comparație cu ceea ce se petrecea la nivel local și apoi la cel regional.
Întrucît alegerile sînt mai ușor de făcut atunci cînd diferențierile dintre
elementele masei supuse selecției sînt mai evidente, mai mari și înde-
ajuns de relevante încît să reliefeze eventualele virtuți ale elementelor,
dezideratele unei norme literare unitare par mai ușor de obținut atunci
cînd normele lingvistice de la baza aspectelor literare prezintă o mai
mare diferențiere. Româna nu se află în această situație. Din cauzele
mai sus arătate, precum și dintr-unele de natură extralingvistică, dife-
84 ROMÂNĂ
ritele regiuni românești au cunoscut dezvoltări aproape identice, cu
inerente diferențieri generate de cauze extralingvistice, dar nesemnifi-
cative în plan esențial și sistemic, în ciuda salienței manifeste la nivelele
superficiale. Această caracteristică fundamentală a favorizat constitui-
rea de aspecte literare locale sau regionale destul de asemănătoare. Pe
acest fond potențator, unitatea de sistem și slaba diferențiere dintre
normele lingvistice locale au făcut ca procesul de constituire a aspec-
telor literare să se petreacă în relativă independență. Chiar astfel însă,
marea apropiere a formelor a împiedicat exercițiul unui proces de ale-
gere, de sortare și selectare a formelor. Fiind mai degrabă congruente,
chiar puse laolaltă, acestea nu-și puteau arăta superioritatea valorică și
de întrebuințare, unele față de altele, trăsăturile diferențiatoare pentru
care ar fi meritat să fie selectate unele, iar nu altele. Întrucît, în chip
firesc, procesul de selecție nu poate fi decît ulterior celui de creație,
iar selecția nu poate fi decît anevoioasă și ineficientă dacă se exercită
asupra unui material slab diferențiat, spre a fi eficientă măcar ca act,
selecția este constrînsă la a se limita la o singură varietate.
În perioade mai recente, în care aspectul literar a devenit normă lite-
rară – procesul găsindu-și nu doar făgașul pe care să se dezvolte, dar
și modalitatea de a intra într-o relație armonioasă, productivă și efi-
cientă cu norma lingvistică – vorbitorul instruit acţionează diferit de
cel neinstruit. Cel dintîi își asumă conștient și deliberat norma pe care
o adoptă, fiind mai mult un imitator al modelului oferit de norma li-
terară. Cel de-al doilea continuă a fi supus variabilității de tot felul și
evoluțiilor, acționînd în virtutea cerințelor naturale ale normei lingvis-
tice – ce-i drept, mult mai puțin decît strămoșii săi, datorită contacte-
lor inevitabile cu feluritele varietăți ale normei literare. În cazul în care
acesta va avea în vedere felurite mize sociale ce pot fi atinse cu sprijinul
componentei lingvistice, acțiunile și reacțiile sale – atunci cînd vor fi
determinate de diferenţele dintre norme şi cînd va vrea să imite norma
cultă – vor indica faptul că, în adevăr, el nu imită, ci recreează analo-
gic13. Acest vorbitor, aşadar, are în vedere un model dintr-o altă normă,
însă chipul în care acționează și operează transferurile rămîne orientat
după norma sa şi după formele de aici – fapt care, de altfel, nu-i este
caracteristic în sine, deoarece se întîlnește și la vorbitorii instruiți, în
perioadele de formare a normei literare, dar nu exclusiv atunci.
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 85
7. Dimensiunea sociolingvistică. Dincolo de faptul că a doua di-
mensiune constitutivă a limbii este de natură socială, fenomenul aici
examinat deține particularităţi ce solicită imperios perspectivarea so-
ciolingvistică.
Buna funcționare a limbii necesită acomodarea reciprocă a indivizilor
participanți la actul lingvistic și ajustarea lor la cerinţele şi la situaţii-
le de comunicare, indiferent de mărimea grupului sau a comunității
– al căror grad de închegare, de altfel, se află în relație cu unitatea ling-
vistică. Rostul acestei armonizări este obținerea unui comportament
comun, stabil atît cît să dețină și să confere identitate, continuitate și
eficiență în comunicare, variabil atît cît să permită și stimuleze adapta-
rea și evoluția.
Comportamentul biosocial constituit de activitatea lingvistică este
dependent de comunitatea regulilor sociale, pe care ulterior le de-
termină, care ulterior o determină, și tot astfel, într-o spirală coe-
volutivă. De asemenea, avînd în vedere că procesul de negociere în
vederea acomodării este mai lesnicios în cadrul grupurilor relativ
mici – unde frecvența și circulația formelor limbii, apoi intensita-
tea contactelor dintre indivizi sînt sporite, iar mărimea materialului
lingvistic este mai mică decît în comunitățile mari –, valorile sim-
bolice pe care le capătă limba devenită factor de identificare grupa-
lă, fac ca, acolo, gradul de elaborare a normei lingvistice să nu aibă
importanță crucială.
Aceasta întrucît cea care contează este eficiența comunicării, iar
atît timp cît ea se află la nivel optim, rafinarea instrumentelor și
modalităților ei nu constituie decît o formă de risipă energetică. Desi-
gur, în cazul normei literare lucrurile nu mai stau întocmai, însăși ros-
tul existenței acesteia fiind depășirea optimum-ului natural.
În sfîrșit, întrucît ierarhizarea este un proces natural intrinsec, oricît de
mici ar fi grupurile, ele sînt astfel spontan autoorganizate, între factorii
structural-funcționali aflîndu-se și cei de referință – pozitivă sau ne-
gativă – în funcţie de orînduirea, orientarea și funcționarea grupului.
După cum s-a arătat în enunțul preliminar, participantul la actul ling-
vistic – mai cu seamă în ipostaza de auditor – deține capacitatea de
a sesiza diferenţele dintre norma sa și o alta. Folosind acest atribut și
86 ROMÂNĂ
păstrîndu-se pe poziția propriului grai sau a propriei norme, el poate să
nu prezinte dorința de a-și asuma norma celorlalți, eventual privind-o
cu superioritate:
Chiar (re)cunoscînd norma superioară – potențial unificatoare –, un
individ o poate respinge (socotind-o preţioasă, caducă, lipsită de uti-
litate, defectuos concepută și dezvoltată etc. sau doar privind-o cu
indiferență). De aceea, pe de o parte, vorbitorii ce țin de o aceeași
normă lingvistică și aflaţi în contact pot evita apelul la o alta – este
vorba cu deosebire despre cea literară –, întrucît actul ar putea fi con-
siderat ca unul de agresiune; pe de altă parte, chiar în contact cu un
vorbitor cult și cu actul lingvistic practicat de acesta, vorbitorii de
grai se pot manifesta cu indiferență și / sau ironie14. Cu alte cuvin-
te, vorbitorul poate să nu se supună normei creditate ca superioa-
ră, ignorînd-o activ și conservator, dar deopotrivă poate încerca să o
adopte.
De exemplu, în Camerun, pidgin-english se folosește pentru insulte
sau în situaţii în care se poate glumi, iar bangwa în celelalte cazuri.
Opțiunea ţine de situaţie, nerespectarea acesteia în alegerea limbii
conducînd la expulzarea celui ce nu respectă convenţia socială. Pe de
altă parte, în Republica Centrafricană, limba oficială este franceza iar
sango este cea uzuală. Ierarhia dintre limbi impune ca limba de presti-
giu (franceza) să fie folosită în relaţiile cu oficialii şi ca instrument de
ascensiune pe scara socială (Leclerc 1992, p. 31 și urm.).
În același sens, se pot cita două situații semnalate de către autorii gn,
ambele întîlnite în jud. Vlaşca, în care subiecții anchetați constată: „Se
vede că eşti dîn altă parte, că nu prea dai vorba ca noi. Ăi fi vr’un taxi-
dar”. (p. 157), şi „De, noi vorbim mai dîn topor, că aşa am apucat din
bătrîni. Mă uit la ăi dă vin dîn meliţie. Ăştia au vorba supţire, nu-i price-
pe oricine” (p. 157-158). Dincolo de conştientizarea diferenţelor din-
tre cele două vorbiri se remarcă poziționarea propriei vorbiri în centrul
referențialului și ironizarea – poate mai mult în cea de-a doua secvență
– a vorbirii celuilalt. În al doilea caz se mai constată și reacția negativă
față de influenţa suferită de unii vorbitori ai propriei comunități, pre-
cum și neîncrederea în aceștia (datorită faptului că și-au abandonat –
chiar parțial sau / și conjunctural – propria normă).
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 87
Raportînd un caz de concurență între graiuri paralele, în Istrate 1939
se arată cum un informator susține că: „numai ţîganii grăiesc aşa” (cu
f pentru ŝ). De fapt, referirea se făcea la cei din satul vecin, între cele
două sate relaţiile nefiind amicale. La rîndul lor, ceilalți procedau la
fel: își asumau propriul grai, pe care îl considerau corect și superior în
raport cu al vecinilor, cărora le aplicau același atribut.
În sfîrșit, în Dinu 1923-1924, textele LI, p. 131, și LVIII, p. 132, sem-
nalează: „Di ce scrii de toate helea, că şi-acolo or hi vorghind oamenii.
Or nu vorghesc? Vorghesc? Cum vorgheşte?... Mai domnieşte!” şi: „La
dumniavoastră la toate helia-i şchimbată vorba, da la nuci tot aşa trebu-
ie să-i zică. Altu nume nu-i mai pune. Tot nuci”. În primul caz nu este
sigur că ironia lipsește, iar în al doilea, exasperării date de constatarea
neconcordanțelor dintre propriul grai și norma literară i se adaugă pla-
sarea propriului grai în poziția de reper.
Totodată, el poate să considere din diferite motive că norma sa este
inferioară alteia și să încerce a-și însuși norma superioară (Hagege &
Haudricourt 1978, p. 41, nota).
Ca receptor – sub impulsul de a obține comunicarea (eficientă) –, in-
dividul va tinde în aceste situații să echivaleze fonetismele și formele
celeilalte norme, transpunîndu-le în modalități proprii. Întrucît sensul
poate fi același pentru toți, diferența formală nu-i împiedică să ajungă
la acesta.
Ca vorbitor, el are capacitatea de a-și orienta discursul către şi în func-
ţie de receptor (Puşcariu 1937, p. 85, 189-190; Dumistrăcel et al. 1997,
passim)15, lucru pe care îl poate face dacă, în urma comparației celor
două norme, apar diferenţe semnificative pe verticală, pe care le-ar
vrea estompate, reduse ori anulate. În acest caz, vorbitorul se orien-
tează încercînd să utilizeze elementele identificate ca fiind particulare
normei receptorului (Caragiu Marioţeanu 1958, p. 81-82).
În cazul în care vorbitorul aparţinînd normei dialectale (ori inferioare
din punct de vedere social) încearcă să elimine particularităţile dife-
renţiatoare ale rostirii sale şi să adopte în loc pe cele ale normei către
care astfel tinde, este posibil să apară fenomenul hipercorectitudinii.
Efectul este caracteristic claselor sociale şi indivizilor aflați în ascensiu-
ne (sau care aspiră într-acolo), dotaţi cu o mai mare mobilitate (Tiugan
88 ROMÂNĂ
1977, p. 437; Tiugan 1978, 1979) și puternic motivați sub aspect social
(Fischer 1958, p. 52), însă nu este străin celor instruiți – nu neapărat
datorită insuficientei stăpîniri a normei literare –, dar trăind în perioa-
de în care însăși norma literară își croiește făgașele, este oscilantă, prea
permisivă sau în decădere. Dincolo de mecanismele psihice care intră
în funcţiune, aceste exagerări indică existenţa unor capacităţi active de
analiză şi orientare ale vorbitorului care – cu mijloacele limbii și cu
posibilitățile date de experiența sa – construieşte o vorbire, uneori ne-
reperabilă, dar mereu raportîndu-se la un alt nivel, comparat cu al său.
(Din perspectiva planului fonetic nu este neapărat necesar ca faptul să
antreneze cu sine o uşurare a articulării, principiul economiei în lim-
bă – sub aspectul particular al comodităţii – nefiind nici motorul, nici
piedica acestui tip de schimbare.)
De aceea, în cadrul procesului complex care vizează accesul la norma
supraordonată, prioritate în prelucrare au fonetismele și formele (ob-
servaţia este mai puţin acută pentru compartimentul gramatical) cu
caracter de marcă (fie că aparțin normei către care se tinde, deci tre-
buie adoptate, fie că unicizează norma din care se pleacă, deci trebuie
lepădate). Aceasta întrucît scopul celor ce aplică astfel de substituții
este deopotrivă pătrunderea în noua normă și distanțarea de cea
inițială (adică cea proprie), diferențiind formele și astfel marcîndu-și
pătrunderea, eventual apartenența la noua normă. Calea pe care se
încearcă acest dublu act este imitaţia, mijlocul fiind substituţia. Dar
tot aceasta este și calea pe care apar racordări inadecvate la norma
de adoptat, ele datorîndu-se, în principal, dificultății funciare de a
stăpîni cu competenţă egală două norme16 sau de a gestiona o normă
oscilantă.
Succesul acţiunii unui individ care îşi construieşte treptat o structură
lingvistică comportamentală asemănătoare cu aceea a grupului către
care tinde – diferenţiindu-se de cei din grupul său – depinde de găsirea
termenilor de comparaţie, de accesul la structura model, de capacita-
tea de analiză a limbajului acelui model, de motivaţiile şi de reacţiile
celorlalţi faţă de noul său comportament. Căutarea aceasta pe verti-
cală şi presiunile din ambele sensuri pot apărea atît interdialectal, cît
şi în sînul aceluiaşi dialect17, acesta fiind încă unul dintre mecanismele
schimbării (Fischer 1958, p. 51).
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 89

Note
1
În Philippide 1984, p. 107 şi urm., se vorbeşte despre
„amestecul vorbirilor”; de asemenea, în Wartburg 1962,
p. 22, 24, se arată că la contactul dintre idiomuri și dia-
lecte se produc oscilaţii retrograde – în general mişcari
în limbă.
2
O bibliografie se află în Hristea 1962, p. 171-180, iar
Hristea 1968, p. 277-315, constituie un studiu amplu
asupra acestui fenomen, care discută chestiunea plecînd
de la exemple – de regulă referitoare la stadii mai noi ale
limbii române.
3
De asemenea, în Phonétique et phonologie (Pușcariu
1937, p. 129) se spune: „Quand une loi phonétique en-
tre dans la conscience des sujets parlants, et qu’elle est
généralisée par eux, nous avons alors à faire a une loi
phonologique”(s.a.). Din această perspectivă, sistemul
fonologic (sau fonemic) ar reprezenta reflexia sistemului
fonetic în conştiinţa subiectului vorbitor.
4
A se vedea și D. Moldovanu, Completări la rew3: Lat. cli-
vus în română şi în graiurile ucrainene carpatice, în „Studii
şi cercetări de onomastică” 1, anul II (1996), p. 105-111.
5
Cf. Kiraly 1990, p. 176, unde se dau formele clentuş,
clintuş şi se explică: „este evident că magh. k + e, i (din
magh. dial. kentös, kintes) a fost apropiat de k’ din cuvin-
tele vechi româneşti şi s-a parcurs drumul în sens invers
k’ > cl’ > cl”.
6
Pentru conceptul ‘solidaritate regională’, a se vedea Puş-
cariu 1994, p. 310-311.
7
Cf. Paulus 1969, nota 2, p. 32: „l’analogie n’est conscien-
te qu’en un sens rélatif, n’excluant pas la pénombre de la
conscience et s’opposant seulement au caractère psycho-
logique des lois phonétiques”.
8
Această orientare ţine de o serie de factori, mai ales de
prestigiul şi gradul de difuzare a normei; cf. Dumistrăcel
1978. Privitor la evoluţia şi răspîndirea fenomenelor fo-
netice şi fonemice în spaţiu a se vedea Puşcariu 1994, p.
299-303.
9
Cf. Pușcariu 1929-1930, p. 221, unde se arată că „morfo-
nemul (...) este un produs al geniului limbei şi de cele mai
multe ori nu este decît continuarea, în conştiinţa gramati-
cală a subiectelor vorbitoare a unei legi fonologice” (s.a.)
şi „morfonemul este adesea inversarea legii fonologice,
uneori inversarea greşită” (s.a.) (p. 223).
10
Cu toate că vechile aspecte literare cunosc o întindere
regională, atunci cînd vorbim despre procesul de con-
stituire preferăm termenul local, întrucît considerăm că
90 ROMÂNĂ
întinderea regională este ulterioară, anterior existînd un punct de plecare, acesta fiind un
centru (politic, economic și cultural) de la care s-a produs apoi iradierea. Lucrurile nu
stau altfel în cazul altor limbi – fie greaca ori latina, fie cele romanice ori germanice – un
astfel de proces avînd nevoie de o anumită cantitate de energie, în măsură să se constitu-
ie în forță gravitațională generatoare a unui nivel critic de forță care să producă o astfel
de evoluție.
11
Fundamentarea teoretică a conceptului ‘dialect literar’, explicarea şi prezentarea critică
a teoriilor asupra vechii române literare îi aparțin lui Gh. Ivănescu (Ivănescu 1944-1945,
p. 15-80). Precizări în legătură cu concepţia lingvistului ieșean, în această chestiune, apar
în Ivănescu 1980; 1989, p. 249-263.
12
În Ivănescu 1944-1945 se susține argumentat că dialectul literar moldovenesc este,
cel puțin într-o anumită măsură, rezultanta contribuției graiului clasei conducătoare de
origine maramureșeană, arătînd astfel cum deosebirile diatopice pot deveni diastratice.
Principala observație care decurge de aici este că astfel se demonstrează iarăși că, la nive-
lul întregii comunități (daco)românești, sistemul era identic cu sine.
13
În Helgorsky 1982a se exprimă convingerea că norma socială are la bază intervenţia
conştientă a comunităţii, în vreme ce norma obiectivă „se confond pour l’usager avec
l’emploi «naturel» de sa langue (...). Toutefois, une variété donnée dans sa situation
d’emploi peut être sentie comme une norme sociale et faire l’objet d’interventions con-
scients” (p. 10). Este evident paralelismul cu cuplul evoluție fonetică / schimbare fono-
logică.
În Puşcariu 1927-1928, p. 784-788, se consideră că cei instruiţi „rezistă” analogiei, astfel
că ei impun în limbă forme neasemănătoare, dar care sînt familiare simţului lor lingvistic.
De unde se poate deduce că fiecare are deprinderea normei sale şi acţionează conform
unei logici interne a acesteia. În Pușcariu 1929-1930, p. 239, se arată că: „simţul gramati-
cal se manifestă la omul incult mai ales printr’o aplicare riguroasă şi o generalizare a mor-
fonemului, pe cînd la omul cult mai ales printr’o trebuinţă de analiză precisă şi printr’o
tendinţă de simetrie în interiorul categoriilor gramaticale” (s.a.).
Aceste afirmaţii pot fi corelate cu opiniile lui Quintilian care, după ce stabileşte că prin-
cipiul – unul dintre elementele pe care se bazează limbajul – este dat de analogie şi une-
ori de etimologie, atrage atenţia că analogia nu reprezintă un element aplicabil în orice
situaţie, deoarece de multe ori se află în contradicţie cu sine (Quintilian, I, p. 74). De
aceea este fundamentală precizarea autorului latin: „Într-adevăr, cînd oamenii au fost
creaţi, analogia nu a căzut din cer să dea formă vorbirii, ci ea a fost descoperită după ce
oamenii au început să vorbească şi după ce s-a observat în limbă în ce fel se termină cu-
vintele. Aşadar ea nu se sprijină pe reguli, ci pe exemple; şi nu este o regulă a vorbirii, ci
un rezultat al observării ei; astfel încît însăşi analogia îşi are originea în uz” (Quintilian,
vol. I, p. 75).
14
Ambele, uneori într-o măsură mai mare a doua, constituie o trăsătură generală a masei
de vorbitori, nu neapărat neinstruiți. În lumea germanică și anglo-americană – probabil
mai puțin în cea romanică – comunitățile locale și regionale își prețuiesc adesea propri-
ile norme lingvistice mai mult decît pe cele literare. Faptul se întemeiază pe înțelegerea
clară a unei distincții. Aceasta pleacă de la concepția că norma literară are un caracter
special, fiind destinată unei anumite modalități sau dimensiuni existențiale, în vreme ce
norma lingvistică locală sau regională este destinată gestionării modalităților existențiale
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 91
curente. Cele două destinații sînt mai degrabă necoincidente, efortul de a stăpîni norma
literară fiind răsplătit numai în cazul în care individul este nevoit să intre în situații de
comunicare ce-i impun utilizarea acesteia, norma literară nefiind una supradialectală, ci
doar una comună mai multor categorii specializate de vorbitori, folosind anumite tipuri
de comunicare situate la un anumit nivel.
Cum se vede, termenii distincției nu se confundă, întrucît a folosi norma literară ca pe
una supradialectală ar însemna folosirea improprie a unui instrument destinat altui tip
de uz. Desigur, în destule comunități anglo-americane și germanice, faptul ar echivala și
cu o nedorită pierdere de identitate a grupului astfel diluat în masa ansamblului, adică cu
o asumare a unei identități greu de acoperit de modul concret în care trăiește respectivul
individ.
15
De altfel, literatura de specialitate este foarte bogată în exemple care atestă la vorbitor
schimbări ale discursului obişnuit în funcţie de poziţia socială, provenienţa geografică,
sexul, vîrsta receptorului. Astfel este cazul – tipic – al preotului de ţară care, adresîndu-se
unui consătean, îl întreabă: „Bade Ioane, sînt potcoyiți caii?”, după care, adresîndu-i-se lui
S. Pușcariu, precizează: „Cînd pleci călare la munte trebuie mai întîi să te uiți dacă calul e
bine potcovit” (Puşcariu 1937, p. 85). Cf. și Pușcariu IV, p. 1376, unde se discută situaţia
individului cu mai multe norme (autorul le numește graiuri), în funcţie de destinatar.
16
Pot exista cazuri de indivizi capabili să stăpînească foarte bine două norme (cf. alr II
Introducere, p. 43, unde este menționat un vorbitor, bun cunoscător al particularităţilor
de grai din diferite zone ale Banatului, ceea ce nu-i afecta norma graiului său, păstrînd
separate acele trăsături de cele caracteristice graiului său), dar acestea sînt excepții ne-
semnificative prin frecvență și calitate.
17
Cf. relevanța observației lui M. Joos, din The Medieval Sibilants, în „Language”, Journal
of the Linguistic Society of America, 2 (1952), p. 222-231: „the phonetic drift, which
was kept going in the ususal way: that is, the dialects and idiolects of higher prestige
were more advanced in this direction, and their speakers carried the drift further along
so as to maintain the prestige-giving difference against their pursuers. The vanity factor
is needed to explain why phonetic drifts tend to continue in the same direction; the
‘inertia’ sometimes invoked is a label and not and argument” (p. 229).

Bibliografie
1. ALR, II, Introducere, Cluj-Napoca, 1988.
2. Caragiu Marioţeanu, M. (1958), Influenţa dacoromână asupra graiului unei familii aro-
mâne din R.P.R., în FD I, p. 79-111.
3. Dinu, T. (1923-1924), Graiul din Ţara Oltului, în GS I, p. 107-139.
4. Dumistrăcel, S. (1978), Influenţa limbii literare asupra graiurilor populare, Bucureşti.
5. Dumistrăcel, St., Hreapcă, D., Bîrleanu, I.-H. (1997), Ancheta dialectală ca formă de
comunicare, Iaşi.
6. Gillieron, J., Roques, M. (1912), Etudes de géographie linguistique d’après l’Atlas lingu-
istique de la France, Paris.
7. Graiul nostru, culegere de I.-A. Candrea, O. Densusianu, Th. Sperantia, Bucureşti,
1906.
8. Hagege, Cl., Haudricourt, A. (1978), La phonologie panchronique, Paris.
92 ROMÂNĂ
9. Helgorsky, Fr. (1982a), La notion de norme en linguistique, în „Le français moderne”,
(50), nr. 1, p. 1-15.
10. Hristea, Th. (1962), Conceptul de hipercorectitudine, în LR, XI, nr. 2, p. 171-180.
11. Hristea, Th. (1968), Probleme de etimologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
12. Iordan, I. (1943), Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, Bucureşti.
13. Istrate, G. (1937), Graiul satului Nepos (jud. Bistriţa), în BIFR, IV, p. 50-97.
14. Istrate, G. (1939), Graiul popular scris, în BIFR, VI, p. 132-150.
15. Istrate, G. (1956), O problemă controversată: literarizarea, în SCŞt., VII, fasc. 1, p.
1-46.
16. Ivănescu, Gh. (1944-1945), Problemele capitale ale vechii române literare, în BIFR,
XI-XII, p. 1-412.
17. Ivănescu, Gh. (1980), Istoria limbii române, Iaşi.
18. Ivănescu, Gh. (1989), Studii de istoria limbii române literare, Iaşi.
19. Kiraly, Fr. (1990), Contacte lingvistice, Timişoara.
20. Leclerc, J. (1992), Langue et société, Québec.
21. Martinet, A. (1955), Économie des changements phonétiques, Berna.
22. Nandriş, Oct. (1963), Phonétique historique du roumain, Paris.
23. Paulus, J. (1969), La fonction symbolique du langage, Bruxelles.
24. Philippide, A. (1984), Opere alese, Ediţie îngrijită de Gheorghe Ivănescu şi Carmen
Gabriela Pamfil, Bucureşti.
25. Pop, S. (1966), Contributions au rhotacisme. Dans les Monts Apuseni, în Recueil posthu-
me de dialectologie, p. 63-66.
26. Pușcariu (1921-1922), „Dacoromania”.
27. Pușcariu, S. (1927-1928), Pe marginea cărților, în „Dacoromania” V, p. 744-800.
28. Puşcariu, S. (1929-1930), Morfonemul şi economia limbei, în „Dacoromania” VI, p.
211-243.
29. Puşcariu, S. (1937), Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937.
30. Pușcariu, S. (1974), Cercetări și studii, ediție de Ilie Dan, Iași.
31. Puşcariu, S. (1976), Limba română. Privire generală, ediţie, note, bibliografie, de
Magdalena Vulpe şi Ilie Dan, Bucureşti.
32. Pușcariu, S. (1994), Limba română, vol. II, Rostirea, ediţie îngrijită de Magdalena
Vulpe, Bucureşti.
33. Puşcariu, S., (1922-1923), Contribuţiuni fonologice, în „Dacoromania” III, 1922-
1923, p. 379-397.
34. Puşchilă, D. (1913), Molitvenicul lui Dosoftei, studiu de D. Puşchilă, în „Analele Aca-
demiei Române”, tomul XXXVI, Memoriile Secţiunii Literare.
35. Quintilian, M.F. (1974), Arta oratorică, traducere, studiu introductiv, tabel cronolo-
gic, note, indici de Maria Hetco, Bucureşti, 3 vol.
36. Tiugan, M. (1977), Sociolinguistics analysis of a phonological variable, în RRL, t. XXII,
p. 431-444.
37. Tiugan, M. (1978), The depalatalization of d before e. A Sociolinguistic Approach, în
RRL, t. XXIII, Supplément, p. 55-63.
38. Tiugan, M. (1979), The pronunciation of the diphtong [ia] in the Speech of Bucarest City
Community, în RRL, t. XXIV, p. 491-498.
39. Wartburg von, W. (1962), Problémes et méthodes de la linguistique, Paris.

Viorica MOLEA
Delimitări ale oralității
în limba română actuală
V.M. – conf. univ., dr. hab.
în filologie, Departamentul
Lingvistică română și
știință literară, Facultatea
de Litere, USM. Domenii
de cercetare: stilistică,
pragmatică, cultivarea
limbii, comunicare. Autoare
a trei cărţi: Valori expresive
ale frazeologismelor în
opera dramatică (2010);
Expresivitatea limbajului
poetic (suport de curs)
(2011); Oralitatea în textul
publicistic actual românesc
(2016). Participantă la
numeroase conferinţe
naționale și internaţionale.
LIMBA J ȘI COMUNICARE 93
Oralitatea standard vs.
cea substandard
Limbajul oral, ca fenomen lingvistic, repre-
zintă un centru de interes pentru majorita-
tea cercetătorilor, care, într-un fel sau altul,
încearcă să pătrundă în esența acestei di-
mensiuni a comunicării umane prin studiul
diverselor aspecte ce țin de istoria limbii, di-
alectologie, sociolingvistică, psiholingvistică,
stilistică, comunicare, pragmatică etc.
În funcție de scopul comunicării și de contextul
situațional, delimităm oralitatea standard, care
presupune dialogul îngrijit, instituțional, discur-
sul elaborat oral, care ține de retorică, în primul
rând, și oralitatea substandard, cu straturile lexi-
cale marcate stilistic, cu elementele gramaticale
care se abat de la norma literară, având un statut
special, bine delimitat în limbă. Astfel, există o
multitudine de aspecte ale oralității, care fie în-
trunesc particularitățile unui limbaj încadrat în
normele limbii române contemporane, cu mici
excepții, fie trăsături distincte disparate, necon-
forme cu norma lingvistică de bază. Fiecare din-
tre acestea, standard sau substandard, are sfera
sa de utilizare, tipul de vorbitori, contextul extra-
verbal specific. Prin urmare, limbajul oral stan-
dard, neutru este întrebuințat, de regulă, într-un
cadru instituțional, având ca trăsături de bază
94 ROMÂNĂ
notele „oficial”, „sobru” sau „neutru”. Totodată, sunt respectate aproape în
totalitate normele literare în vigoare la toate nivelurile: fonologic, lexical,
gramatical. Este atât dialogat (în instituții administrative, în discuții dintre
șefi și angajați, dintre angajați și clienți), cât și monologat (preponderent
în instituțiile de învățământ (prelegeri, conferințe), dar și în instanțele de
judecată (rechizitoriul judecătorului, pledoaria avocatului), în forurile le-
gislative, executive etc. Ch. Bally nici nu consideră acest tip de limbaj ca
făcând parte din oralitate, astfel de texte fiind numite „autentice” și „nea-
utentice”, astfel că prelegerea, comunicarea nici nu se încadrează în forma
orală a limbii, ci în cea scrisă [19, p. 275]. Limbajul oral standard informal
neutru este, de fapt, limba vorbită, uzuală, fără conotații, prezentă doar în
varianta colocvială. Este vorba de diverse situații de comunicare, de la con-
trolul fatic până la dialoguri mai întinse despre cele mai banale lucruri în-
cadrate în cotidian. Acest tip de oralitate sau, cum este denumit de Manu
Magda, „varianta vorbită a limbii standard”, „aparține nivelului stilistic
nespecializat, fiind diferențiată (pe axa unei permisivități scalare +/- ac-
ceptabilitate în raport cu norma prescriptivă) prin trăsături de tipul ofici-
al (formal), „colocvial” (semiformal), „familiar” (informal)” [11, p. 869].
Evident, pare voită, artificială această clasificare a limbii vorbite uzuale, dar,
dacă ne referim la limbajul standard, unele aspecte ale acestuia nicidecum
nu se pretează categoriei respective, întrucât „standard” presupune, printre
alte caracteristici, și absența unor indici afectivi.
În altă ordine de idei, vorbim de oralitatea substandard (nonstandard, în
accepția cercetătoarei Manu Magda), care, la fel, se evidențiază prin mai
multe trăsături definitorii. Termenul substandard a fost preluat de la cer-
cetătorul Klaus Bochmann, care, definindu-l drept „negativ: ca «nefiind
caracteristic standardului», ceea ce Ammon numește «necodificat»,
«neprevăzut de normele oficiale»; aici ar trebui completat: «nepresti-
gios», raportat la ansamblul teritoriului statului național...” [1], are în
vedere statutul neoficial, informal al acestuia, dar și al altor elemente ale
oralității care se subordonează limbii literare. Savantul vine cu precizări
judicioase, explicând și justificând această terminologie: „De fapt, nu
există caracteristici absolut pozitive, ci doar «informale», toate celelalte
trebuind delimitate după modelul: «predominant oral» (în ciuda anu-
mitor exprimări scrise); specific categoriilor sociale inferioare (dar utili-
zate și în limba vorbită a mediilor sociale superioare); «regional» (dar
tendențial supraregional)” [1].
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 95

Aspecte ale substandardului:

limbaj dialectal/regional; limba română vorbită
Cele mai multe studii privind oralitatea substandard se referă la lim-
bajul dialectal/regional, care constituie fondul limbii române din re-
giunile istorice și actuale ale poporului nostru, elaborându-se atlase
lingvistice voluminoase, fiind culese numeroase texte din toate teri-
toriile populate de români; apoi este studiată, de asemenea, limba ro-
mână vorbită (uzuală, cotidiană), din diverse puncte de vedere, care
posedă o bază investigațională solidă, bine organizată, cu texte culese
și publicate în mai multe volume [17, 11 ș. a.]. Fiind o categorie foarte
vastă, conține câteva straturi/niveluri verbale, caracterizate prin note
stilistice precum afectiv, spontan, informal etc. Aceste straturi reprezintă
nuclee verbale disparate, care nu se constituie în sisteme lexicale cu-
noscute, ci doar în diverse registre stilistice, strecurându-se adesea, în
virtutea acceptării masive în uz, în lexicul general al limbii române. Ele
sunt, mai curând, elemente, unități verbale decât limbaje propriu-zise,
căci sunt utilizate în diverse ipostaze de comunicare sau sunt inserate
în texte artistice sau publicistice pentru a acorda acestora note stilistice
sau valori pragmatice speciale. Sunt fapte de limbă care se opun limbii
literare, încadrându-se în conceptul de limbă a vorbirii orale, aspecte
populare. M. Vulpe le cataloghează, la fel, ca elemente populare: „Pro-
punem pentru faptele de limbă generale ca răspândire geografică, dar
neconforme normelor limbii literare, denumirea de elemente populare.
În cadrul stratificării sociale a limbii, ele se opun elementelor literare”
[17, p. 62-63]. În dicționare, aceste elemente de vocabular sunt insera-
te cu indicația mărcii stilistice respective. Dacă ne referim la nivelurile
fonologic și gramatical ale unor forme, structuri verbale din această ca-
tegorie a oralității, vom constata că aspectul fonetic ține mai mult de
limbajul regional, iar cel sintactic nu se încadrează în sistemul grama-
tical literar al limbii române; ele sunt considerate abateri de la normă.
Prin urmare, în această categorie intră toate cuvintele marcate stilistic, cu
semnul general-valabil „popular”. Deși acestea sunt denumite în mod di-
ferit (regionalisme, argotisme, barbarisme sau vulgarisme, familiarisme, jar-
gonisme etc.), toate se subsumează, după cum spuneam, termenului de
„popular” sau „familiar”. Totodată, aici noi încadrăm și varianta/aspectul
afectiv al limbii vorbite, care se manifestă în exprimarea emotivă, nestă-
96 ROMÂNĂ
pânită, liberă de anumite convenții sociale, etice etc. (de exemplu, diver-
sele interjecții, adresări, calificative pronunțate sub imperiul emoțiilor),
care, în dialogul obișnuit, neutru nu este influențată de anumiți factori
extraverbali, precum și variatele forme, structuri gramaticale expresive.
„Comunicarea vorbită, susține Manu Magda, fiind empatică și partici-
pativă, conține numeroase tipuri de mărci emoționale, caracteristice
enunțurilor orale: interjecții, hipocoristice, repetiții, enunțuri exclama-
tive, interogative retorice etc.” [11, p. 874]. Așadar, „se vorbește, astfel,
în cazul limbii noastre, de limbă populară, de limbajul conversațional
(familiar), de conversație curentă, de limbaj standard” [16, p. 19], ca re-
alizări particulare ale limbii române (vorbite) comune.

O formă hibridă dintre limbajul oral

și cel scris: oralitatea digitală
Remarcăm un aspect novator în categoria oralității, care ține atât de lim-
bajul oral standard, cât și de cel substandard. Prin urmare, se conturează,
deși încă nu atât de pronunțat, o a treia formă de comunicare, așa-numita
„oralitate” digitală, mediată de computer, care, în linii mari, presupune
o conjugare, o formă mixtă, constituită din elemente ale oralului și ale
scripticului. Aici sunt încadrate atât aspecte ale limbii vorbite standard,
cât și ale celor substandard, realizându-se o „comunicare orală scrisă”,
conform opiniei mai multor cercetători. Referindu-se la chat și la blog,
I.Grosseck M.-D., Negru A. evocă o stare de lucruri a formei de comuni-
care actuale: „Chatul a transformat comunicarea scrisă într-una orală, dar
care se serveşte de cuvântul scris. Acest tip de comunicare este descris de
către lingvişti ca un limbaj colocvial care din motive tehnice se realizează
în formă scrisă” [6]. Totuși noi îl încadrăm în schema oralității, întrucât
acesta este, în esență, oral, chiar dacă se folosește de forma scrisă.

Distincții între oralitatea standard și substandard

Constatăm, așadar, că cele două tipuri de oralitate se deosebesc după
criteriul „standard”/„substandard” sau „literar”/„neliterar”, lucru pe
care încercăm să-l ilustrăm mai jos.
Printre particularitățile limbajului oral standard se numără: baza aces-
tuia îl constituie sistemul general al limbii române contemporane la
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 97

nivel fonologic, lexical, gramatical; se caracterizează prin omogenitate

stilistică; este neutru din punct de vedere afectiv; este lipsit de creativi-
tate estetică, adică nu conține diverse conotații; are funcție referențială,
conativă, fatică; este intențional, persuasiv, obiectiv; este atât dialogat,
cât și monologat; este elaborat, dar poate fi și spontan; se supune nor-
melor gramaticale ale limbii române.
Unele particularități ale limbajului oral substandard ar fi: nu consti-
tuie sisteme lingvistice distincte, doar straturi funcțional-stilistice; se
caracterizează prin eterogenitate stilistică; este afectiv, personalizat; se
bazează pe creativitate metaforică, este conotativ; are funcție expresi-
vă, fatică; este intențional, persuasiv, subiectiv; se manifestă în dialog
și în monolog; este spontan, nepregătit, dar și deliberat; nu se supune
normelor limbii literare contemporane.
Unele particularități ale limbajului oral substandard, care ni s-au părut
relevante, le-am preluat din lingvistica rusă, și anume lipsa unui sistem
în limbajul oral substandard: „Limbajul oral substandard nu constituie
un sistem al limbii. Acesta se compune din elemente expresive sepa-
rate, care sunt utilizate prin inserția lor în textul literar pentru a reda o
oarecare lejeritate, familiaritate, iar uneori, vulgaritate. Limbajul oral
substandard este „o paletă” de culori” [20, p. 52]. Limbajul popular se
constituie, de fapt, pe sistemul general al limbii române literare.

Opinii referitoare la aspectele oralității substandard

Domeniu al faptelor de limbă neconforme cu norma literară, oralitatea
substandard se manifestă atât în formula face-to-face, cât și în textele
literare scrise, elaborate, îmbogățind și revelând, astfel, fondul reflexiv-
stilistic și pragmatic al acestora.
Așadar, observăm că aceste două forme de limbaj sunt, în mare parte,
în opoziție una față de alta, fiecare dintre ele având trăsături distincte;
totuși, relevăm câteva aspecte comune, care și reprezintă condiția de
bază a acestora – oralitatea.
Există mai multe clasificări, delimitări ale registrelor stilistice ale lim-
bajului oral, care descriu subtilitățile, trăsăturile diferențiatoare, dar și
aspectele specifice fiecărui tip încadrat în oralitate.
98 ROMÂNĂ
Întrucât însemnul „colocvial” în limba vorbită este general pentru am-
bele tipuri de oralitate (fie standard, fie substandard), vom aduce câ-
teva definiții relevante pentru înțelegerea acestui concept în două sen-
suri. Astfel, I. Gheție, bunăoară, consideră că referitor la „stilul coloc-
vial, așa cum a fost definit de C. Maneca, există motive de îndoială în
privința prezenței lui printre stilurile literare românești (o observație
similară în legătură cu stilul familiar)” [5, p. 29].
Apărând, în clasificarea stilurilor funcționale, cel mai des cu denu-
mirea de stil familiar sau colocvial, vom releva că aceste două tipuri
evidențiate ale limbajului oral sunt și mărci definitorii pentru majo-
ritatea registrelor oralității. Astfel, celelalte tipuri delimitate în cadrul
oralității se supun sau se suprapun acestor formule revelate de savanți.
Există, evident, anumite corespondențe între toate formulele verbale
ale oralității, dar există și aspecte diferențiatoare, manifestate printr-o
mulțime de note, detalii specifice fiecărui tip luat separat. Stilul coloc-
vial, conform studiilor, cuprinde toată gama de limbaje populare și se
manifestă prin trăsăturile de bază ale oralității, cum ar fi: familiaritatea,
afectivitatea, spontaneitatea, caracterizându-se prin funcțiile fatică,
expresivă, emotivă, referențială. Definirea acestuia presupune luarea
în considerare a caracterului cuprinzător, generalizator al exprimării
orale.
Într-un studiu consacrat limbajului colocvial în limba spaniolă întâl-
nim mai multe definiții ale acestuia. W. Beinhauer, bunăoară, înțelege
prin limbaj colocvial „vorbirea așa cum izvorăște ea, naturală și spon-
tană în conversația zilnică, spre deosebire de manifestările lingvistice
formulate în mod conștient (…) sau cele fasonate și împodobite în
mod artistic de către scriitori, ziariști sau poeți […].” Savantul consi-
deră, de asemenea, că atunci când este vorba de limbaj colocvial, ne
referim strict la limba vie, conversațională [Apud: 13, p. 307]. Tot aici
întâlnim o definiție a limbajului colocvial propusă de Dámaso Alonso,
despre care spune că este „limba spaniolă vie, obișnuită, care, în marea
sa majoritate, nu este înregistrată nicăieri și pe care o căutăm în zadar
în dicționare și gramatici” [Apud: 13, p. 307]. Pentru R. Alfaro, susține
G. Mușat, „colocvial este conversația intimă, dialogul simplu, discuția
lipsită de personalitate, în care se folosesc cuvinte puțin alese și cele
mai spontane” [13, p. 309].
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 99

Mărci stilistice și conotații

ale limbajului familiar-colocvial
După cum vedem, autorii sus-menționați definesc stilul colocvial ca
pe vorbire vie, obișnuită, fără a fi remarcat fondul afectiv, conotativ al
acestuia. Or, noi relevăm tocmai mărcile stilistice care presupun reacții
afective, atitudinale: elementele argotice, de jargon, regionalismele, dimi-
nutivele, augmentativele, frazeologismele, peiorativele, elementele vulgare,
familiare, invectivele, onomatopeele etc. Caracteristicile enumerate se re-
feră, de fapt, la stilul colocvial-familiar, și nu la cel colocvial neutru, care
este mai aproape de limbajul standard. Anume aceste elemente coloc-
vial-familiare creează straturile expresiv-stilistice ale oralității despre
care vorbea Ch. Bally și, mai apoi, I. Iordan: „…limba vorbită este mai
spontană, mai naturală și mai liberă decât cea scrisă, deci, mai boga-
tă în cuvinte, formule și construcții expresive, produse ale afectului”
[8, p. 14-15]. Referindu-se la aspectul afectiv al limbajului, E. Coșeriu
menționează că „atunci când vorbim, noi exprimăm și fapte afective; și
se poate chiar admite existența unei convenții afective sau «stilistice»,
a unui limbaj «emotiv», diferit de limbajul pur enunțiativ” [3, p. 54].
Savantul se referă, aici, prin „existența unei convenții afective sau «sti-
listice»”, la specificul limbajului colocvial-familiar, care are, în primul
rând, funcție emotivă. Putem invoca, aici, cele trei tipuri de varietate
ale savantului, devenite consacrate în lingvistica generală: „varietate
diatopică (în spațiu), varietate diastratică (între păturile sociale și cul-
turale ale unei comunități) și varietate diafazică (între modalitățile de
vorbire determinate prin situația însăși a vorbirii, adică cine vorbește,
cu cine, despre ce, în ce circumstanțe)” [2, p. 38].

Limbaj popular – o formulă

pentru toate elementele substandardului
Astfel, stilul colocvial se caracterizează atât printr-un limbaj comun,
neutru din punct de vedere stilistic, care redă vorbirea cotidiană, fără
implicații emoționale, cât și prin elemente de limbaj „produse ale afec-
tului”, prin structuri unitare metaforice, printr-o rețea bogată de mărci
stilistico-expresive din care se compune vorbirea „spontană”, „vie”, „re-
laxată”, cu multiplele sale nuanțe și valori, fiind denumit stilul colocvi-
100 ROMÂNĂ
al-familiar sau chiar popular-familiar. În același timp, observăm că nu
se face o demarcație strictă între alți termeni, confundați cumva cu cei
de colocvial și familiar, și anume, cu termenii „popular”, „regional” și
„limbă vorbită”, fapt care pune în dificultate cercetarea acestora sub di-
verse aspecte. „Particularitățile consemnate ca nonliterare în lucrările
de gramatică, de dialectologie și de stilistică, observă M. Vulpe, sunt
catalogate, de obicei, drept regionale, populare sau specifice limbii vor-
bite, fără ca autorii să precizeze întotdeauna criteriile utilizate în clasi-
ficarea lor. Termenii amintiți nefiind sinonimi, se impune definirea lor
cât mai nuanțată” [17, p. 72]. Această confuzie de termeni este provo-
cată de o libertate mai mare de manifestare a oralității, care cuprinde și
aspectele vizate mai sus, spre deosebire de limbajul literar scris. Astfel
Manu Magda notează în legătură cu acest fapt că, întrucât comunica-
rea orală este mai permisivă, unele elemente de limbă „pot aparține
registrelor nonstandard ale comunicării: limbajul popular, argotic sau
diferitelor varietăți regionale (graiuri), pentru care este specific uzul
oral” [11, p. 870].
Cel care se perpetuează în toate studiile referitoare la registrele stilisti-
ce ale limbii române este limbajul popular, compartimentul ce definește
oralitatea substandard. Astfel limbajul popular este cel de la care de-
rivă toate elementele lexicale non-standard, expresive, vulgare, argo-
tice, regionale, neologice, la modă etc. Ion Coteanu relevă explicit că
limbajul popular este fundamental într-o limbă, este temelia de la care
pornesc atât variantele stilistice ale limbii, cât și limba cultă, civilizată
a unui popor. K. Bochmann afirmă că „termenul frecvent folosit limbaj
popular (subl. noastră) este, la o analiză mai atentă, doar un concept
colectiv pentru varietățile de substandard de extracție mai ales regională
(subl. n. – V.M.)” [1, p. 152]. Cristina Florescu, de asemenea, concepe
termenul „popular” drept unul generalizant, precizând că „disocierea
familiarului nu interesează în mod direct câtă vreme noțiunea îngloba-
toare de popular (subl.n. – V.M.) (în sens larg) este perfect operativă”
[7]. Ion Coteanu vede în limbajul popular o fațetă profund culturală,
subliniind că, fiind „o variantă fundamentală a oricărui idiom, limba-
jul popular (subl.n. – V.M.) redă prin structura lui, înainte de toate, un
stadiu de cultură și de civilizație” [4, p. 91], sugerând și aspectul este-
tic al oralității populare. C. Milaș observă aceste evidențe, afirmând că
în cadrul limbii populare înseși „putem distinge o variantă folosită în
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 101
conversația curentă și o variantă artistică utilizată în creația populară
orală” [12, p. 29]. De altfel, Ion Coteanu împarte mesajul popular „în
două mari categorii: unele se utilizează în conversația curentă, în fami-
lie și în afara ei, în relațiile de toată ziua dintre vorbitori; altele au ros-
tul de a exprima literatura populară de imaginație....” [4, p. 100]. Aici
trebuie să precizăm că noi luăm în discuție exclusiv prima categorie
anunțată de marele savant, și anume cea care ține de conversația cu-
rentă, în familie și în afara ei, în relațiile de toată ziua dintre vorbitori.
În Istoria limbii române literare sunt relevate și aspecte legate de con-
ceptul „popular”, menționându-se că termenii formă populară, fenomen
popular, element popular, particularitate sau trăsătură populară, fenomen
cu caracter popular „erau utilizați până acum (…) fie cu sensul de «fapt
de limbă vorbită neliterară», fie cu sensul de «fapt de limbă nelite-
rar», circulând pe o arie mai întinsă decât faptele regionale” [14, p.
116, 179, 507, 510]. În același timp, autorii susțin că nu există niciun
criteriu obiectiv care ar indica „ce dimensiuni trebuie să aibă aria unui
termen regional, pentru ca să-l putem considera popular” [14, p. 63].
Limbajul popular este cel care unifică toate manifestările oralității
substandard. Trăsătura distinctivă a limbajului popular o constituie
marca stilistică a elementelor verbale utilizate, adică, prin „popular” se
subînțelege „afectiv, colorat stilistic”. Studiind structura stilistică a lim-
bii, I. Coteanu consideră opoziția „limbă” populară ~ „limbă” literară
drept opoziția stilistică fundamentală”, constată M. Vulpe [17, p. 73].
R. Zafiu consideră limba populară „un concept abstract, generalizant,
definit prin trăsături orale, dar supradialectale. Elogiat pentru bogăția şi
expresivitatea sa, limbajul popular e în realitate supus de cultura „înal-
tă” unei selecții foarte severe, care îl reduce la o imagine idealizată…”
[18]. Potrivit acestei teze, limbajul popular capătă semnificații aproa-
pe idilice, ridicându-se deasupra condiției de limbaj substandard. Dar
acest termen, în accepția noastră, nu înseamnă neapărat periferic sau
grobian, indecent. „Substandard” conține înțelesul simplu de „ne-
standard”, care nu întrunește condițiile standardului. Putem vorbi de
diverse niveluri și tipuri de expresivitate ale oralității, limbajul popu-
lar având o expresivitate latentă majoră, dar aceasta nu-l exclude din
categoria generală a substandardului lingvistic. Astfel, într-o accepție
largă este văzut limbajul popular de către D. Irimia, care distinge în
102 ROMÂNĂ
structura stilistică a limbii române două variante definitorii: varianta
scrisă și varianta orală a limbii. Descriindu-le, D. Irimia stabilește di-
namica internă a acestui sistem, precum și raportul dintre cele două
variante: „În diacronie, notează savantul, dinamica internă a sistemului
stilistic este orientată de raportul dintre varianta orală a limbii și vari-
anta transpusă în scris (și modelată prin scris), iar, în spațiul acestuia,
de raportul dintre limbajul popular și limba literară (subl. noastră) [9,
p. 244]. Pentru D. Irimia, limbajul popular întrunește toate aspectele
oralității care nu țin de „literar”, prin urmare, de „standard”, adică toate
elementele substandardului. Dar, ținem să precizăm, în varianta orală
a limbii există și segmentul standard, literar, lucru pe care lingvistul îl
prezintă mai târziu ca „oralitate derivată” [10, p. 121].
Țanu-Pohrib Iu. consideră că termenul popular „este alcătuit din cu-
vintele folosite în mediile şi situațiile nesupuse rigorilor culturale pro-
fesioniste, livreşti”. Cercetătoarea crede că acestea sunt, întâi de toate,
mediile rurale şi, într-o bună măsură, mediile suburbane, provenite, în
general, din zonele rurale. Apoi, este vorba de „situațiile în care vorbito-
rii culți folosesc termeni neincluşi în inventarele limbii literare”. Astfel,
susține autoarea, „dacă pentru prima categorie de vorbitori exprimarea
populară este principală, dominantă, poate chiar generalizată, pentru
cea de-a doua categorie ea este secundară, ocazională cunoscută şi
sub denumirea de «registru de rezervă»” [15]. Trebuie să remarcăm
totuși faptul că, în prezent, chiar dacă e un proces mai lent, cele două
categorii de vorbitori și de registre ale limbii se întrepătrund tot mai
mult, astfel încât nu mai putem vorbi de o distincție tranșantă dintre
ele. Acest fapt este generat de accesul fără precedent al tuturor vorbito-
rilor la valorile sociale, culturale, științifice, economice etc., promovate
prin intermediul mass-mediei pentru interesele înguste de consum și,
deci, comerciale. Aproape orice vorbitor cunoaște elemente lexicale
care au marca neologic sau chiar livresc, ceea ce era cu neputință cu
doar câteva decenii în urmă; de exemplu, termeni științifici medicinali:
osteoporoză, cord, melanom, aterom etc.; psihologici: empatie, introver-
tit, extrovertit; economici: inflație, devalorizare, brut, apreciere; termeni
care țin de cultură: sketch, hit, showbiz; de domeniul modei: trend, vip
etc., etc. Este vorba, bineînțeles, de cele mai recente împrumuturi, care
marchează secvența imediată a trăirii. Prin urmare, în evoluția acestui
scenariu lingvistic dictează, mai mult ca altădată, faptul banal, concret,
 LIMBA J ȘI COMUNICARE 103
legat de supraviețuirea materială, și nu de cea spirituală a omului în vir-
tutea antrenării în procesul de îmbogățire a limbii a vorbitorului sim-
plu, necultivat, față de epocile anterioare, când atare cuvinte erau răs-
pândite prin indivizi instruiți. Totodată, aceste elemente lexicale, chiar
dacă prezente în limba vorbită actuală, nu presupun conotații specifice
oralității substandard, pe când limbajul popular este marcat stilistic,
notele pregnante fiind atât moștenite în înseși forma și expresia lui, cât
și obținute în contexte revelatoare.
Cuvintele, expresiile, structurile vorbirii nemarcate stilistic sunt neutre
din punctul de vedere al uzului, fiind denotative, neafective și intrând
în formele standard ale limbii. Prin urmare, „popular” înseamnă cono-
tativ, înseamnă o conjugare a tuturor manifestărilor de limbaj care se
pretează spiritului național al unei limbi în evoluție. De aceea limbajul
popular este utilizat, în mare măsură, în textele artistice (atât în stilul
beletristic, cât și în stilul publicistic), unde li se acordă autenticitate,
originalitate, caracter neaoș, ingenuu. Limbajul popular este astfel ex-
presia configurațiilor verbale revelatoare a unei proiecții existențiale
separate, specifice unui popor, este fondul spiritual irepetabil al unei
națiuni.

Referinţe 1. Bochmann K., Limba română: istorie, variante, conflicte,

bibliografice o privire din afară, Chișinău, Cartdidact, 2004.
2. Coșeriu E., Prelegeri și conferințe. Institutul de Filologie
Română „A. Philippide”, Iași, F.C. Dosoftei S. A., 1994.
3. Coșeriu E., Introducere în lingvistică, Cluj, Echinox,
1995.
4. Coteanu Ion, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, sti-
listică, limbaj, București, Editura Academiei R.S.R., 1973.
5. Gheție I., Istoria limbii române literare, București, Edi-
tura Științifică și Enciclopedică, 1978.
6. Grosseck M.-D., Negru A., Chat-ul şi blog-ul – limbaje
ale noii generații şi influența lor asupra comunicării, [on-
line] http://culturasicomunicare.com/pdf/2008/negru.
pdf accesat: 18.08.13.
7. Florescu C., Considerații cu privire la limbajul familiar
românesc, [on-line] http://calliope22.files.wordpress.
com/2011/03/limbajul-familial-romanesc.pdf, accesat:
17.07.12.
8. Iordan I., Stilistica limbii române, Ediție definitivă,
București, Editura Științifică, 1975.
104 ROMÂNĂ
9. Irimia D., Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Științifică
şi Enciclopedică, 1986.
10. Irimia D., Introducere în stilistică, Iași, Polirom, 1999.
11. Manu Magda M., Limba română vorbită, în Gramatica limbii române, II, Enunțul, Ti-
raj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan – Al. Rosetti”, 2008, p. 869-904.
12. Milaș C., Introducere în stilistica oralității, Bucureşti, Editura Științifică şi Enciclope-
dică, 1988.
13. Mușat G., Spaniola colocvială – trăsături caracteristice, în Limbajul colocvial în spațiul
romanic. Studiu pragmalingvistic diacronic și sincronic, Cermi, 2008. Coordonaor Mi-
rela Aioane [on-line], http://en.calameo.com/read/000211391885eaa687849 accesat:
09.08.13
14. Rosetti Al., Cazacu B., Onu L., Istoria limbii române literare, București, Minerva, 1971.
15. Țanu-Pohrib I., Limbajul tinerilor – argou/jargon. Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
2010, [on-line] http://bibliotecascolara.ro/Tanu_Iuliana/Limbajul_tinerilor-argou_
jargon.pdf, accesat: 18.08.13.
16. Vasiliu Em., Fonologia limbii române, București, Editura Științifică, 1965.
17. Vulpe M., Opera lingvistică. Dialectal, popular, vorbit, Vol. I, Cluj-Napoca, Clusium,
2004.
18. Zafiu Rodica, Prestigiul oralității. Păcatele limbii, în „România literară”, nr.
47, 2001, [on-line], http://www.romlit.ro/prestigiul_oralitii, www.romlit.
ro›...›Arhivă›2001›Numarul 47, accesat: 01.02.14.
19. Долинин K. A., Стилистика французского языка, Ленинград, Просвещение,
1978.
20. Земская E. A., Kитайгородская M. Ф., Ширяев E. Н., Русская разговорная речь.
Общие вопросы. Словообразование, Moсква, Наука, 1981.

Vasile PAVEL
Motivaţia de origine metaforică
a semnului glotic
V.P. – dr. hab., prof univ.,
Institutul de Filologie
Română „B. P. Hasdeu”
al MECC. Dialectolog
și onomasiolog; studii
teoretice în domeniul
nominației lexicale. Autor a
circa 400 de lucrări științifice,
între care 4 monografii,
2 vol. de Atlas lingvistic
român pe regiuni. Basarabia
(1993, 1998). Participant
la elaborarea lucrărilor
colective Atlasul lingvistic
moldovenesc, vol. I-IV (1968-
1973); Dicționar dialectal,
vol. I-V (1985-1986); Graiuri
dacoromâne din sud-estul
Ucrainei (2016). Colaborator
la atlasele paneuropene
Atlasul lingvistic romanic,
vol. I-IV (1995-2009); Atlasul
limbilor Europei, 9 fascicole
din vol. I (1985-2017); Atlasul
dialectal carpatic comun, vol.
I-VII (1989-2003).
ITINERAR LEXICAL 105
În lexic se reflectă întreaga experienţă umană.
Cuvintele sunt memoria imaginilor. Inovaţia
lexicală este condiţionată de motivaţia sem-
nului glotic. Calea formării unui cuvânt este
o cale ascendentă, dar în acelaşi timp rever-
sibilă, căci un semn glotic nou întotdeauna
are la bază un cuvânt existent deja în limbă.
Lexemul sărăriţă „solniţă” ne aminteşte de cu-
vântul sare, de la care s-a format. Cuvântul cu
forma internă transparentă este semnul glotic
motivat. Forma sare este semnul lexical ne-
motivat.
Existenţa a două tipuri de cuvinte – motivate
şi nemotivate – caracterizează toate limbile
umane. Această particularitate constituie una
din universaliile semantice. Limbile lumii se
deosebesc doar prin „proporţia diferită” a
cuvintelor motivate sau nemotivate. Faculta-
tea cuvintelor motivate de a face trimitere la
alte nume constituie baza cercetării în teoria
nominaţiei (< fr. nomination < gr. nominatio
„acţiunea de a numi, de a fi numit”), altfel zis,
al ştiinţei numită onomasiologia, care în sens
uzual înseamnă „ştiinţa despre denumiri”.
Cercetările asupra unor limbi romanice au
arătat că majoritatea cuvintelor din vocabula-
rul principal se caracterizează, de regulă, prin
absenţa motivaţiei lor la etapa actuală. Dim-
106 ROMÂNĂ
potrivă, unităţile lexicale care nu aparțin acestui fond sunt motivate
[4, p. 228-238].
Cuvintele şi sensurile noi, create după modele interne ale limbii, apar
pe două căi esențiale:
1) prin procedeul derivării morfematice, care se realizează prin afixare,
compunere şi abreviere, şi
2) prin intermediul derivării semantice, care se manifestă prin forma
polisemiei lexicale, a extinderii funcţiei denotative a cuvintelor exis-
tente. Cf.: mâţă „pisică” > mâţă de fier, ~ de lemn „cursă pentru şoareci”
în Maramureş.
Motivaţia face parte din procesul complex al nominației. Noua formă
de exprimare – cuvântul sau sintagma nominativă – este determinată
de premisele nominaţiei şi anume de motivaţia semnului limbii. Ima-
ginile cognitiv-motivaţionale primare, care stau la baza noilor cuvinte,
ne ajută să înţelegem mecanismul motivaţiei şi al nominaţiei în gene-
ral. În timpul căutării numelui pentru noul obiect vorbitorul compară,
prin intermediul asociaţiei de idei, obiectul nou cu obiectul-imagine,
cunoscut de el. Astfel este găsit semnul caracteristic comun pentru
obiectele omogene (sau aparent omogene). Drept urmare, este identi-
ficat şi numele vechiului obiect. Atare cuvânt va servi nu doar pentru
denumirea semnului motivant, graţie imaginii senzoriale, dar şi pentru
denumirea obiectului nou în întregime. Percepţia senzorială ne oferă
obiectul, noţiunea – numele lui. A se compara: ursoaică „femela ursu-
lui” > ursoaică „coş de sobă, aşezat în poziţie orizontală, în podul casei”
(în graiurile de la est de Prut).
În limba română şi în graiul viu românesc câmpul creaţiilor metaforice
este deosebit de larg. Din punct de vedere psihologic, metafora – ca-
tegorie universală a culturii omeneşti – este legată de percepţia unei
posibile unităţi a lucrurilor, care rezultă „cu trecerea asupra unui obiect
a unui nume care arată un alt obiect” (Aristotel). În lucrarea sa De ora-
tore, Cicero susținea că metafora s-a ivit ca o necesitate dintr-o anumi-
tă „indigenţă a limbii”. Lipsind expresiile proprii pentru noile noţiuni,
vorbitorii le-au numit pe acestea prin expresii vechi. Cei care au vorbit
despre rolul metaforei la formarea cuvintelor au mers pe căile indicate
de Giovani Battista Vico (1668-1744), creatorul modern al filosofiei
 ITINERAR LEXICAL 107
metaforei. Scriitorul şi lingvistul francez Remy de Gourmont (1859-
1915) menţionează că în starea actuală a limbilor europene aproape
toate cuvintele sunt la origine metafore. Multe dintre acestea rămân in-
vizibile, altele se lasă descoperite, oferind imaginea lor. Unele metafore
din epocile străvechi, menţionează W. von Humboldt, se uzează atât
de mult, încât cu greu mai pot fi percepute ca atare [3, p. 126].
S-a pus în lumină şi faptul contrar. Unele cuvinte, care ne apar astăzi ca
nişte metafore, au fost la origine termeni proprii. Astfel, pană şi peniţă
pot face impresia unor metafore mai degrabă nouă, celor de azi, decât
acelora care le-au întrebuinţat pentru prima dată.
Ca figură de stil, metafora poetică este studiată în calitate de procedeu
poetic. În studiul nostru avem în vedere metafora linguală.
Inovaţiile metaforice sunt rezultatul unor activităţi individuale. Cuvin-
tele noi intră în limbă dacă răspund unor necesităţi de comunicare. Eu-
geniu Coşeriu tratează noţiunea de inovaţie în relaţie cu conceptul de
adoptare, de reproducere şi de răspândire [2, p. 19]. Momentul în care
s-a creat un cuvânt, afirmă E. Coşeriu, este „actul poetic”. Adoptarea
inovaţiilor lexicale sunt „acte practice”. Geografia lingvistică ne arată că
inovaţiile lexicale, inclusiv cele de origine metaforică, se pot răspândi
din diverse puncte cartografice, ca centre de iradiere.
Fenomenul nominaţiei este mai cuprinzător decât cel al „formării
cuvintelor”, dat fiind faptul că se cercetează motivaţia desemnării
obiectelor, fază care anticipează acţiunea de a sufixa, de pildă, şi
rezultatul ei. Studiul asupra fenomenului motivaţiei ce stă la baza
desemnării lucrurilor pune în evidenţă motivaţia semnului glotic
ca un proces permanent, noţiunea de derivat fiind pusă în relaţie
cu categorii onomasiologice. Zona semanticii derivaționale, de
exemplu, este descrisă prin legătura motivat/motivant/formant, iar
sensul lexical este raportat la categoria părţii de vorbire: în cazul
substantivelor la ideea de obiect; a adjectivelor – la ideea de însuşi-
re; a verbelor – la ideea de proces. Acestea sunt recunoscute drept
categorii onomasiologice.
Segmentarea aceluiaşi conţinut semantic deseori are la bază cele mai
diverse reprezentări metaforice. „Limba unui popor este expresiunea
modului de a simți şi de a vedea lumea” (L. Şăineanu). Motivaţia este
108 ROMÂNĂ
pusă astfel cu forma internă ca manifestare abstractă a semnului re-
prezentării obiectului. Forma internă a sintagmei nominative luna lui
cuptor, numele popular al lunii iulie, indică motivul pentru care luna
iulie este numită astfel în graiul popular. Pentru capitolul (discul)
florii-soarelui, în care sunt implantate seminţele, în graiurile limbii
române de la est de Prut au fost atestaţi peste 35 de termeni cu moti-
vaţia de origine metaforică: pălărie, cuşmă, căciulă, şleapcă, caschetă,
cap, căpăţână, pită, turtă, sită etc., toate aceste lexeme fiind urmate
de determinante (caracteristici onomasiologice): turtă de soreancă,
pălărie de răsărită ş. a., care precizează sensul termenilor indicați mai
sus [4, h. 921].
Variaţia de forme interne abundă la nivelul imaginilor primare concre-
te, la nivelul motivului, al semnului motivant concret (pălărie de răsă-
rită), dar este similară la nivelul motivemului, al tipului de semn mo-
tivant, exprimat prin formula-tip „obiect rotund şi plat” plus numele
plantei în general. Motivemul aparţine nivelului emic (al abstracţiei) şi
corespunde unei clase de semne motivante similare.
Pentru aprofundarea investigaţiilor în domeniul teoriei motivaţiei,
posibilităţi enorme oferă metoda inovatoare de redactare şi interpre-
tare a hărţilor lingvistice motivaţionale, cuprinse în Atlasul limbilor Eu-
ropei [Atlas linguarum Europae], patronat de UNESCO şi Uniunea
Europeană şi Atlasul lingvistic romanic [Atlas linguistique romane], de
asemenea un proiect internațional, care oferă o „tipologie” riguroasă
a limbilor vorbite în Europa, în temeiul constatării unei „mentalităţi
comune” la vorbitorii de idiomuri diferite [6, p. 221-228]. Şcoala di-
alectologică de la Universitatea din Tomsk, Federaţia Rusă, a elaborat
la începutul anilor ’80 ai secolului trecut Dicţionarul motivaţional di-
alectal [Мотивационный диалектный словарь] sub redacţia prof. O.
I. Blinova, care este şi autoarea monografiei Motivologia şi aspectele ei
[Мотивология и её аспекты]. În temeiul elaborării ALE şi ALiR, dar
şi al efectuării studiilor privind motivaţia semnelor limbii, este creată o
nouă disciplină, Lingvistica motivaţională.
Semnul glotic este unitatea de bază a limbajului ca sistem semiotic. F.
de Saussure, creatorul termenului semiologie (sin. semiotică) vede în ca-
racterul arbitrar al semnului principiul fundamental al întregii realităţi
lingvistice. Semnul uneşte un concept şi o imagine acustică. În Cursul
 ITINERAR LEXICAL 109
de lingvistică generală, publicat în 1916, lingvistul elveţian remarcă:
păstrăm cuvântul semn, pentru a păstra totalul, dar „înlocuim conceptul
şi imaginea acustică prin semnificat şi semnificant” [7, p. 85-86]. F. de
Saussure afirmă că legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este
arbitrară, mai simplu, „semnul lingvistic este arbitrar”, o teză cunos-
cută cu mult înainte. Astfel ideea de „soeur”, explică autorul, nu este
legată prin niciun raport interior cu suita de sunete s-ö-r, ce reprezintă
semnificantul. Această noţiune putea fi exprimată prin orice semnifi-
cant (înveliş sonor). Prin cuvântul arbitrar, precizează Saussure, „vrem
să spunem că el este nemotivat”. Această afirmaţie invocă însă o con-
fundare de planuri.
În partea a II-a a Cursului, F. de Saussure vorbeşte de un arbitrar absolut
şi de un arbitrar relativ, invocând astfel ideea despre motivaţia relati-
vă. Numai o parte din semne este absolut arbitrară, relatează Saussure,
altele pot fi relativ motivate [7, p. 142]. În raport cu asemenea afirmaţii,
lingvistului genevez i s-a reproşat „inconsecvenţa” şi confundarea de
diverse planuri” [8, p. 346-351; 5, p. 113-119].
Ipoteza cu privire la motivaţia relativă i-a dezorientat chiar şi pe mulţi
lingvişti notorii (precum: E. Benvenist, R. I. Budagov), care, urmân-
du-l pe Saussure, au interpretat inexact teza privind raportul dintre
arbitrar şi motivat. Or, opoziţia arbitrar/motivat nu este decât aparentă
[6, p. 222]. Inovaţiile lexicale, respectiv cele metaforice, apar pe baza
asociaţiei de contiguitate, de formă sau de funcţie a lucrurilor. În faza
iniţială a formării cuvintelor, create pe cale naturală, spontană, unită-
ţile de nominaţie sunt motivate. Mulţi lingvişti au susţinut că semnul
nu poate fi, la început, decât motivat. Cu timpul însă multe unităţi le-
xicale îşi pierd forma internă (motivul se şterge) şi devin netranspa-
rente. Pentru limba română cuvântul paner este înţeles drept cuvânt
nemotivat. Dar lat. panarium, etimonul rom. paner, avea un caracter
motivat, deoarece semnul îşi păstra legătura cu panis „pâine”, de la care
a provenit în latină.
În concluzie, semnificantul, în raport cu semnificatul, este arbitrar.
În temeiul teoriei reflectării, susţine Eugeniu Coşeriu, legătura dintre
concept şi denotat nu este arbitrară. Conceptul este dependent de de-
notat.
110 ROMÂNĂ
Susţinem fără rezerve afirmaţia expusă de Jean Philippe Dalbera: „Tră-
sătura motivat şi trăsătura arbitrar ale semnului nu sunt nimic altceva,
în definitiv, decât descrierea a două stadii succesive ale dezvoltării sem-
nului” [Apud 6, p. 222].
Existenţa a două tipuri de cuvinte – motivate şi nemotivate (inclusiv
cele de origine metaforică) – constituie o trăsătură tipologică univer-
sală, teză ce nu vine în contrazicere cu teoria caracterului arbitrar al
semnelor lingvistice.

Referinţe 1. ALM, Atlasul lingvistic moldovenesc. Lexicul, de V. Mel-

bibliografice nic şi V. Pavel, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească,
1973.
2. Coşeriu Eugen, Lingvistica integrală. Interviu cu E. Co-
şeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale, 1996.
3. Humboldt W. von, Despre diversitatea structurală a lim-
bilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanită-
ţii. Versiune românească de Eugen Munteanu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2008.
4. Miclău Paul, Semiotica lingvistică, Timişoara, 1977.
5. Pavel Vasile, Curs de lingvistică generală de Ferdinand de
Saussure, în Filologia Modernă, ediţia a XI-a, Ferdinand de
Saussure – „conştiinţa semiotică” a lingvisticii, coordonator
dr. Eugenia Mincu, Chişinău, 1917, p. 113-119.
6. Saramandu Nicolae, Nevaci Manuela, Hărţi lingvistice
motivaţionale, în „Fonetică şi Dialectologie”, XXIV-XXVI,
2005-2007, p. 221-228.
7. Saussure F. de, Curs de lingvistică generală. Traducere şi
Cuvânt-înainte de Irina Izverna Tarabac, Bucureşti, 1998.
8. Зундер Л. П. Условность и мотивированность
языкового знака, în Фонетика. Фонология. Грамматика,
Москва, 1971.

Ştefan AFLOROAEI
Din nou întrebarea
cu privire la sensul vieții
Ș.A. – profesor la
Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi,
Departamentul de Filosofie.
Susţine prelegeri de
Hermeneutică filosofică,
Metafizică, Ideea europeană
şi Teorii ale interpretării.
Membru corespondent al
Academiei Române. Cărţi
publicate: Ipostaze ale raţiunii
negative (1991); Întâmplare
şi destin (1993); Lumea ca
reprezentare a celuilalt (1994);
Cum este posibilă filosofia în
estul Europei (1997); Locul
metafizic al străinului (2003);
Metafizica noastră de toate
zilele (2008); Privind altfel
lumea celor absurde (2013);
Fabula existențială (2018).
SINTEZE 111
Revin la această întrebare nu întrucât ar avea
un sunet filosofic aparte, mai grav decât alte-
le1. Am însă motive să cred că, într-un fel sau
altul, ea încă ne privește pe fiecare în parte,
chiar dacă, în vacarmul neobișnuit al acestui
timp, arareori o luăm în seamă. Desigur, ori-
cine pare să recunoască, în anumite momen-
te, unele sensuri în cuprinsul celor trăite, bu-
năoară în legătură cu ceea ce spune și face în
viața de zi cu zi, cu ceea ce se petrece în jurul
său. Nu întâmplător ne plângem adesea de
nonsensul atâtor lucruri. Însă întrebarea de
mai sus caută altceva să vadă, anume dacă se
poate vorbi de un sens propriu în cazul vieții
omului. Îndrăznind puțin mai mult, ne-am
putea întreba dacă se poate vorbi de un sens
nobil sau elevat al acestei vieți.
Pare destul de riscant să aduci în discuție o
asemenea chestiune. Știm bine că, de regulă,
ea este ocolită. Și aceasta din mai multe mo-
tive. Uneori ne apare prea abstractă, străină
acelor probleme care ne întâmpină în viața
de toate zilele. O socotim imediat speculati-
vă, proprie celor care, așa cum se spune, tră-
iesc cu capul în nori și se pierd în meditația
lor solitară. Alteori ne apare perfect gratuită,
fără o miză reală. Față de alte întrebări pe care
le considerăm justificate (privind, de pildă,
112 ROMÂNĂ
conflictele violente dintre oameni, lumea virtuală și noile tehnologii,
migrațiile unor întregi comunități de oameni), întrebarea cu privire la
sensul vieții pare gratuită. Nu doar din aceste motive e lăsată deoparte,
ci și întrucât, față de altele, nu ar conduce către un răspuns concret și
verificabil, acceptat de cât mai mulți dintre noi.
Să fac o precizare în acest loc. Expresia „sens al vieții” apare totuși târ-
ziu în literatura europeană. Din câte ne spun unii exegeți, ar fi fost fo-
losită prima oară de Nietzsche, într-un fragment din scrierea polemică
Noi, filologii (1875)2. Până la acea vreme se foloseau de regulă alte ex-
presii, bunăoară „cale a vieții” sau „finalitate a vieții”, viața fiind văzută
mai ales ca o călătorie cu o anumită destinație, chiar dacă necunoscută
ca atare. Nietzsche pleacă de la analogia dintre viață și text: așa cum
textul are un curs distinct și o semnificație, la fel și viața omului. În
scrierea amintită mai sus discută despre atitudinea celui care, ca filolog
respectabil, educă generații întregi de oameni: acesta nu ar trebui să se
restrângă la comentarii aride, cunoștințe formale sau pur tehnice, dar
să refacă un întreg mod de viață (§131), să înțeleagă pentru sine și pen-
tru ceilalți viața însăși („cea mai înaltă profesie de viață a unui popor: a
înțelege ce este viața”) (§104). Nu e posibil să regăsești sensul unui text,
al unei opere, dacă nu intuiești în prealabil sensul de viață al celor pe
care îi exprimă. Acest lucru presupune ca interpretul să cultive el însuși
un mod propriu de viață (§106), să modeleze în substanța timpului
propria viață, încât aceasta să devină operă de artă.
Mă întorc la ceea ce spuneam mai sus. Când întrebarea privește însăși
viața omului, e întâmpinată de regulă cu rezerve sau suspiciune. În li-
teratura filosofică de astăzi lucrurile nu stau altfel. Sunt puțini cei care
vorbesc explicit și fără nicio reținere despre această chestiune. Într-o
antologie recentă, The Meaning of Life. A Reader (2008), majoritatea
autorilor caută să vadă în prealabil dacă o asemenea chestiune are ea
însăși un sens. Încearcă să răspundă mai întâi unor îndoieli trezite de
această întrebare; cea de-a treia parte, Questioning the Question, cuprin-
de texte ce interoghează însăși întrebarea cu privire la sensul vieții3. La
fel procedează și cei care, în această privință, revăd unele atitudini mai
vechi ori mai noi4. Sau cei care au în vedere relevanța credinței religioa-
se într-o asemenea chestiune5. Unii analiști constată, pe bună dreptate,
că în destule situații întrebarea e lipsită de sens. De pildă, când terme-
 SINTEZE 113
nii discuției nu sunt – ori nu pot fi – bine delimitați semantic6. Sau
când fenomenul vieții nu este – ori nu poate fi – determinat ca atare.
Eventual când această întrebare devine pentru cineva o problemă oa-
recum atemporală, în sine.
Dincolo de toate acestea, ești surprins de atâtea temeri în privința în-
trebării înseși. Precauțiile par uneori excesive și fără de sfârșit. Nu ne
mai îngrijorează astăzi posibila lipsă de sens a vieții, ci lipsa de sens a
întrebării cu privire la sensul vieții. Nu atât absurdul celor existente
generează mari dispute, cât posibila vanitate a întrebării cu privire la
așa ceva. Știm însă ce a spus Epictet: „pe oameni îi tulbură nu lucrurile
ca atare, ci opiniile pe care și le fac cu privire la lucruri”. De data aceasta
nu e vorba nici măcar de anumite opinii, ci de o întrebare ce caută,
din când în când, să ne pună pe gânduri. Tocmai aceasta e nevoită să
se justifice, să obțină din nou dreptul de a locui în cetate. De ce oare
se întâmplă astfel în maniera nouă de a gândi cu privire la noi înșine?
Aproape orice întrebare pe care o ridicăm, până și cele excentrice – pri-
vind, de pildă, existența unor forme stranii de viață, posibilitatea de a
suspenda orice condiționare spațială și temporală, identitatea perfectă
a cuiva cu oricare altul – ne apar de obicei cu sens. Deși ciudate, nu ne
intrigă prea mult și nu sunt ținute în carantină logică. Doar întrebarea
cu privire la sens – mai ales dacă e vorba de sensul propriei existențe –
poate să ne apară lipsită de sens.
E adevărat că, în unele situații, paradoxul ei descurajează pe oricine.
Bunăoară, când întrebarea privește întreaga viață a cuiva care trăiește
încă. Sau când e pusă ca și cum cineva s-ar putea privi pe sine din afara
sa. Eventual, când caută un sens ultim, ceea ce, din punct de vedere lo-
gic, poate genera o formă de reiterație ad infinitum. La fel și atunci când
atenția e îndreptată către un sens singular, fatalmente unul și același,
indiferent de tot ce se întâmplă într-o anumită viață. Însă suspectarea
întrebării de pretenții nemăsurate a ajuns un reflex comun al timpului
nostru. Să fie vorba, oare, de o reală vulnerabilitate a ei, bine camuflată
sub masca gravității filosofice? Sau e în joc o nouă slăbiciune a omului
de astăzi, legat ca niciodată de anumite preocupări și pasiuni?
Mă voi opri puțin la două lucruri în legătură cu această întrebare. Mai
întâi, diferența ei mare față de alte întrebări, iar apoi, rostul ei pentru
cel care simte totuși nevoia să o formuleze cu privire la sine.
114 ROMÂNĂ
Noi ne punem frecvent întrebări ce caută semnificația unor stări de
lucruri. Avem în vedere, de exemplu, semnificația unor evoluții tehno-
logice noi, a unor atitudini politice radicale, a unor conflicte de natură
religioasă, a unor evoluții meteorologice ciudate. În astfel de situații, răs-
punsul, chiar și aproximativ, se dă cel mai adesea pe baza unor cercetări
empirice și a unor calcule, stabilindu-se pe cât posibil anumite cauze. Or,
când e vorba de întrebarea cu privire la sensul vieții, nu se poate proceda
astfel. Relevanța unei vieți nu se poate determina prin măsurători și cal-
cule; semnificația ei nu se poate deduce în felul în care din anumite cauze
deducem unele efecte7. Este o întrebare ce diferă mult atât de cele coti-
diene, cât și de cele de natură tehnică sau științifică. Diferența a fost bine
intuită de un filosof care avea și o excelentă inițiere în științe, Ludwig
Wittgenstein. „Noi simțim că chiar și atunci când toate problemele
științifice posibile primesc un răspuns, problemele noastre de viață încă
nu sunt câtuși de puțin atinse” (Tractatus logico-philosophicus, § 6.52). În
ce privință însă diferă de alte întrebări, tehnice sau științifice? Bunăoară,
nu este neutră în raport cu cel care întreabă: acesta se are în vedere și pe
sine – cu propria lui viață – atunci când întreabă. O asemenea întrebare
nu privește ceva dat, nici ceva exterior subiectivității omenești, care să
poată fi delimitat cu neutralitate. Nu are în vedere ceva comun sau repe-
tabil. Ea privește mai curând ceva dorit și căutat ca atare, ceea ce omul
face sau ar putea să facă pentru sine și ceilalți. Reia indirect chestiunea
responsabilității personale, întrebând cum anume și în ce măsură cineva
e responsabil față de propria viață. În consecință, poate fi privită ca și
cum ar fi pusă din partea cealaltă, adică de însăși viața pe care o trăim.
Cine o recunoaște astfel va înțelege că, chiar dacă nu-i răspunde nimeni
la această întrebare și chiar dacă el nu va putea spune nimic celorlalți, îi
rămâne totuși să răspundă prin însuși felul în care își duce propria viață.
Vedem, așadar, că sensul acestei întrebări diferă enorm de cel al une-
ia obișnuite. Ea nu vine spre a fi rezolvată, iar răspunsul nu o elimi-
nă, uneori nici măcar nu o atinge. Nu se clarifică nimic într-o manieră
obișnuită, nu se rezolvă pur și simplu o problemă. Dimpotrivă, se des-
chide un nou spațiu al celor problematice. Când cineva simte nevoia
acestei întrebări și o caută, ea îl întâmpină pur și simplu ca din senin.
O va asuma atunci ca atare, asemeni unui loc privilegiat în raportarea
la sine și la lumea vieții. O va înțelege în felul unei probe decisive, ca și
cum ar urma să străbată pentru întâia oară un ținut vast și străin.
 SINTEZE 115
Dar cum poți să ajungi la această întrebare și să resimți că te privește
în chip nemijlocit? Când anume îți devine ea cu adevărat proprie? Nu
atunci când o repeți întocmai, auzită cine știe cum și unde. Nu poți să
o reiei așa cum o afli la altcineva, să o formulezi doar pentru că așa se
obișnuiește uneori. Dacă ai proceda astfel, întrebarea nu te-ar exprima
deloc pe tine însuți. Mai grav încă, poate ajunge lipsită de sens. Ar fi
hilar, de pildă, ca într-o dimineață oarecare, în timp ce îți bei singur ca-
feaua, să-ți amintești deodată că există o întrebare – „serioasă”, „crucia-
lă” – la care e bine să reflectezi și tu, ceea ce și faci preț de câteva clipe,
ca apoi să-ți vezi mai departe de alte griji.
Căutarea sensului, mai ales când e vorba de cel al propriei existențe, nu
are cum să fie o sarcină obișnuită, un exercițiu cotidian. Cel mai adesea
nu e necesar așa ceva, ar fi inutil un asemenea efort. Iar uneori pare chiar
primejdios. Ce am spune despre acela care, meditând ziua întreagă asupra
celor întâmplate în viață, s-ar întreba iar și iar care e sensul acesteia? Sau
despre acela care s-ar angaja să facă drumuri lungi, istovitoare, cu speranța
că va întâlni pe cineva care îl va lămuri cu privire la rostul propriei sale
vieți? Nu am înțelege probabil nimic din ce se petrece cu un asemenea om.
În fond, întrebarea nu poate fi reluată oricum, nu reprezintă o regulă a vieții
de fiecare zi. Când într-adevăr vine timpul ei, o regăsești fără să o cauți, ca
atunci când ceea ce părea multă vreme în ordine – în raportul cu tine însuți
și cu ceilalți – se dovedește brusc problematic.
Întrebarea se naște adesea din sentimentul absenței unui sens. Emil
Cioran, în Cea mai veche dintre spaime, observă că atât personajul lui
Lev Tolstoi la care se referă, cât și scriitorul însuși, își pun această în-
trebare atunci când resimt că viața lor se golește de orice conținut, de
motivații și dorințe. Pentru ei, întrebarea se naște din însăși revelația
bruscă a nonsensului, cum spune Cioran. Sigur, nu se întâmplă întot-
deauna astfel. Poate să survină și în momente calme ale vieții. Se poate
ivi în conștiința oricărui om care, la un moment dat, caută să înțeleagă
ceva cu privire la sine și la această lume. Nu e generată, așa cum s-ar
putea crede, doar de trăirea unor clipe dificile, a unei crize morale în
cele din urmă. Însă nu ia decât arareori o formă explicită și interoga-
tivă. Cel mai adesea apare în felul unei nedumeriri cu privire la sine, a
unei îndoieli sau ezitări, a unei indecizii de durată, dar și a unei uimiri
ce tulbură conștiința în chip neobișnuit.
116 ROMÂNĂ
Asemenea diferențe modifică esențial relația întrebării cu cel care o
asumă și cu un posibil răspuns. Poate să pară ciudat, însă această între-
bare nu așteaptă neapărat un răspuns bine formulat într-o propoziție.
De obicei avem în față multe astfel de „răspunsuri”, primite de-a gata
prin educație și modul comun de a gândi. Cele mai multe țin de re-
gimul convențional și contingent al vorbirii. Iar când vin cu pretenții
savante, ajung străine vieții duse în lume: vorbesc fie de deasupra ei, fie
neutru și atemporal. Se invocă sentențios, de pildă, unele virtuți ide-
ale, iubirea și credința, pacea și buna conviețuire între oameni, ideea
de înțelepciune, adevăr și frumusețe, comuniunea cu izvorul divin al
vieții, dar și gloria spiritului omenesc, creația sau libertatea însăși. Și,
desigur, multe altele. Blaise Pascal, la vremea lui, observă că există deja
destule răspunsuri. „Unul susține că binele suprem, ca scop al vieții
omenești, se află în virtute, altul îl așază în voluptate, altul în a-ți as-
culta firea, altul în aflarea adevărului (Felix qui potuit rerum cognoscere
causas), altul în ignoranța desăvârșită, altul în apatie, alții în rezistența
la aparențe, altul în a nu te mira de nimic (nihil mirari prope res una quae
possit facere et servare beatum), iar adevărații pyrrhonieni în ataraxia lor,
în îndoială și abținere necontenită; și alții, mai cuminți, socotesc că vor
descoperi, cu timpul, ceva mai bun”8. Am putea spune că există cam
toate răspunsurile de care omul, în istoria lui, ar avea nevoie („Toate
preceptele bune se află pe lume; nu mai rămâne decât să fie puse în
practică”, adaugă Pascal în § 380)9. Într-adevăr, nu preceptele bune ne
lipsesc, nu enunțurile în cuvinte alese și frumoase.
Oricât de bine ar fi formulate, astfel de răspunsuri nu ne apar con-
vingătoare prin ele însele. Nu poți relua ca atare niciun răspuns, nu
poți proceda ca și când totul ar fi clar în justețea lui și totul ar fi în
ordine în ceea ce te privește. De fapt, nu așteaptă nimeni o propoziție
bine rostită, așa ceva nu poate să țină locul unui răspuns propriu. Un
asemenea răspuns – pe care să-l poți socoti propriu și real – ia mai
curând forma unui fapt de viață. Iar cel care îl oferă, de obicei fără
să-și propună așa ceva, o face cu chiar modul lui de viață, cu ceea ce
se petrece în viața lui de la o zi la alta. Indiferent că vorbește sau nu
despre posibilitatea sensului, despre un răspuns ori altul, prin ceea
ce face el răspunde unei asemenea întrebări. În definitiv, răspunsul
fiecăruia dintre noi, eventual slăbiciunea sau absența acestuia, se află
în maniera proprie de viață. Simplu spus, ia forma unor conduite și
 SINTEZE 117
atitudini, gesturi și fapte. Câtă vreme nu are loc acest lucru, ceea ce
spune unul sau altul nu valorează ca răspuns, oricât de bine ar fi for-
mulat într-o propoziție.
Ce aș dori de fapt să spun? Întrebarea cu privire la sensul vieții nu
constituie doar pregătirea pentru un posibil răspuns. Ea poate să va-
loreze enorm prin ea însăși. Într-un fel, face parte din răspunsul pe
care cineva l-ar putea da. Când e regăsită pe cont propriu și când cel
care o formulează își adresează chiar lui însuși o asemenea întrebare,
acest fapt înseamnă infinit mai mult decât un răspuns citit într-o car-
te sau aflat întâmplător de la altcineva. A-ți pune o astfel de întrebare
– când realmente simți această nevoie – înseamnă a-ți orienta atenția
din nou către propria viață. Înseamnă a crede că ea merită o asemenea
atenție, că trebuie avută în grijă și privită cu multă – în definitiv, cu
o nesfârșită – înțelegere. Născută dintr-o nevoie interioară, întrebarea
poate intensifica în noi simțul vieții. Nu s-ar putea întrevedea un sens
al vieții, eventual lipsa acestuia, în absența unui simț al vieții. Întreba-
rea devine posibilă grație acestui simț și, la rândul ei, îl trezește sau îl
potențează. Poate readuce în față, bunăoară, chipul irepetabil al vieții
cu fiecare dintre noi, noblețea ei singulară în gesturile cele mai firești,
posibilitatea unor clipe neasemuite și a unor bucurii simple. În fond,
sensul unei vieți se prefigurează prin însuși faptul de a-l dori și a-l că-
uta. Îi va resimți absența sau, dimpotrivă, prezența discretă doar acela
care îl dorește și îl caută. Așadar, cel care, într-un fel sau altul, se întrea-
bă cu privire la posibilitatea lui. Astfel aș înțelege spusa paradoxală a
lui Noica, din Jurnalul de idei, că „sensul vieții este să-ți pui problema
sensului vieții”. O asemenea întrebare, mai ales când se naște în tăcere,
conduce privirea dincolo de regimul elementar al vieții. Îi descoperă
acestuia o anume vulnerabilitate, limite inevitabile și, în același timp,
o alternativă.
De aceea cred că, în fața acestei întrebări, nu ar trebui să ne grăbim
pentru a găsi un răspuns precis. Cu atât mai puțin o formulă, ceva în
felul unor instrucțiuni de funcționare cotidiană. Iar răspunsul, când
totuși se ivește, nu suspendă întrebarea însăși. Dimpotrivă, caută să o
întrețină și să o păstreze vie, să-i dea o nouă deschidere. De regulă, noi
credem că avem multe întrebări, urgente, importante, însă ne-ar lipsi
tocmai răspunsurile precise. Or, în ceea ce privește propria viață, lucru-
118 ROMÂNĂ
rile stau exact invers. Bunăoară, la întrebarea de mai sus există destule
răspunsuri, unele chiar bine formulate, însă nu are ce face cu ele acela
care, înainte de toate, nu deține o întrebare proprie.
Mi-a plăcut enorm să aflu că, odată, un sihastru creștin, retras defini-
tiv în lumea deșertului, alerga mai tot timpul într-o parte sau în alta și
striga din răsputeri: „Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o între-
bare?”. Probabil a așteptat la nesfârșit să afle pe cineva pregătit pentru
ceea ce căuta de atâta vreme. Acest sihastru a înțeles, cred, un lucru
esențial, că, de regulă, ne lipsesc tocmai întrebările proprii, mai ales
când e vorba de noi înșine. Ecoul strigătului său s-ar putea auzi uneori
și astăzi, în aerul din ce în ce mai agitat al lumii noastre.

Note
1
Menționez că paginile de față reiau într-o nouă varian-
tă, mai extinsă, textul conferinței din 2 octombrie 2017,
susținute în Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Ale-
xandru Ioan Cuza” din Iași, cu prilejul deschiderii anului
universitar.
2
Acest episod modern e comentat de Jean Grondin în ar-
ticolul Le sens de la vie: une question assez récente, mais plei-
ne de saveur („Théologiques”, 9, 2001, p. 7-15; revine asu-
pra lui în alte scrieri: Du sens de la vie. Essai philosophique,
2003; Du sens des choses. L’idée de la métaphysique, 2013).
3
Sunt texte semnate de Alfred J. Ayer (The Claims of
Philosophy), Kai Nielsen (Linguistic Philosophy and „The
Meaning of Life”), John Wisdom (The Meanings of the Qu-
estions of Life), Robert Nozick (Philosophy and the Mea-
ning of Life) și Susan Wolf (Meaning in Life), toate reluate
în E. D. Klemke & Steven M. Cahn (eds.), The Meaning of
Life. A Reader, Oxford University Press, New York, 2008.
4
De pildă, David E. Cooper, Meaning, Acumen, 2003; ul-
tima secțiune, dedicată sensului vieții, are în vedere mai
ales dificultățile de natură logică ale acestei chestiuni (cf.
§7.1 „A sensible question?”).
5
Cf. T. J. Mawson, God and the Meanings of Life: What
God Could and Couldn’t Do to Make Our Lives More Mea-
ningful, Bloomsbury, 2016.
6
Este motivul pentru care unii autori caută să clarifice în
prealabil sintagma „sens al vieții”. Jean Grondin, bună-
oară, reține patru accepțiuni ale sensului în această sin-
tagmă: direcție, semnificație, simț (al vieții) și putere de
evaluare. Un alt exeget, Iddo Landau, se oprește la două
accepțiuni: semnificație a vieții și valoarea ei într-un in-
 SINTEZE 119
terval de timp. Prin cea dintâi căutăm să vedem dacă această viață este sau nu inteligibilă,
dacă are o anumită justificare sau chiar o rațiune. Prin cea de-a doua, căutăm să înțelegem
dacă ea merită trăită și susținută ca atare (Finding Meaning in an Imperfect World, Oxford
University Press, 2017, p. 6-16). Or, tocmai ideea de valoare – accepțiunea evaluativă
a sensului vieții – îi îngrijorează cel mai adesea pe oameni. O distincție importantă de
inspirație patristică face Dumitru Stăniloae, între „sensuri ale vieții” – de fiecare dată
multiple – și „țel al vieții”, acestea fiind recognoscibile când viața omului e privită în eco-
nomia creației divine (Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, p. 159-163).
7
E știut, bunăoară, că viața omului nu se poate delimita temporal în mod precis, chiar
dacă noi ne-am obișnuit, convențional, să precizăm anul nașterii și – când e cazul – cel
al morții. Viața poate să facă loc unor clipe privilegiate, care fie modifică radical ordinea
temporalității, fie o suspendă într-o privință. Grație unor întâmplări sau unor alegeri,
sunt posibile ritmuri și trasee complet diferite ale uneia și aceleiași vieți. Există întot-
deauna o latură indeterminată și indefinită a vieții, ceva imprevizibil în cursul ei. Iar când
viața e dedicată cu totul unei vocații sau unei credințe, ea poate fi la fel de relevantă –
dacă nu cumva mai relevantă – și după ce survine clipa morții.
8
Blaise Pascal, Cugetări, § 73, traducere de Ioan Alexandru Badea, Editura Univers,
București, 1978.
9
Filosoful observă în același timp că un vechi erudit latin, Marcus Terentius Varro (116-
27 î. Hr., autorul scrierii Despre limba latină), ar fi ajuns la concluzia că din disputa cu pri-
vire la „cel mai înalt bun al omului” s-ar fi născut 288 de răspunsuri (!), după câte secte
filosofice sau religioase erau cunoscute la acea vreme (§ 74). Ironică sau nu, mențiunea
rămâne elocventă. Așadar, există destule – dacă nu cumva prea multe – răspunsuri.
120 ROMÂNĂ
Ala SAINENCO
„O viziune românească asupra lumii”
A.S. – doctor în filologie,
conferențiar universitar.
Autoare a unor articole
publicate în reviste de
specialitate şi volume de
profil, precum și a unei
monografii – Ritm în limbaj
(analiza liricului),
a unui dicționar și a
mai multor manuale.
Domeniile principale de
interes: lingvistica textului,
morfologia limbii române,
psiholingvistica.
Realitatea se dezvăluie prin limbaj, se întregește
din viziunea lingvistică asupra lumii, mentalul
colectiv, tabloul sau imaginarul lingvistic, după
cum obișnuim să-l desemnăm, însușindu-ne
un concept sau altul, asimilând o interpretare
sau accentuând un aspect anume al aceluiași
denotat. În acest domeniu, un cunoscut studiu
privind viziunea românească este cel al lui Ovi-
diu Papadima, care conține chiar în titlu con-
ceptul la care ne referim: O viziune românească
asupra lumii. Apărută în colecția „Convorbiri
literare” în 1942, lucrarea, devenită clasică, se
înscrie în linia contribuțiilor „esențiale la defi-
nirea specificității noastre inconfundabile”, ală-
turi de cele ale lui Nicolae Iorga, G. Ibrăileanu,
Mihail Sadoveanu, Ov. Densusianu, E. Lovi-
nescu, V. Pârvan, Ion Pillat, Tudor Vianu, Dan
Botta, Camil Petrescu, G. Călinescu, Lucian
Blaga [2, p. 5].
După cum explică autorul însuși în Lămuriri și
în Post-scriptum, precum și prefațatorul în Notă
asupra ediției, începută în 1936, cartea „a ajuns
la închegarea ei definitivă în 1938” [3, p. 233],
„a intrat, după 1947, într-un imens con de um-
bră în anii comunismului”, iar după 1989, revi-
zuită parțial, i-a fost încredințată de către autor
lui I. Oprișan spre publicare [2, p. 10].
O scurtă incursiune în studiile de folclor, prin
abordarea unei atitudini explicative, conjuga-
 SINTEZE 121
te cu analiza contextului istoric în care apare volumul semnat de Ovi-
diu Papadima, explică miza autorului, expusă pe larg în Lămuriri.
În studiul O perspectivă asupra cercetării culturii populare în perioada
interbelică, Doru Radosav enumeră câteva abordări, extrinseci, ale fol-
clorului din perioada respectivă:
- dinspre „domenii conexe cum sunt istoria şi sociologia culturii, et-
nologia – aceasta din urmă reuşind să-şi delimiteze aria investigaţiilor
din perspectiva literaturii, artei, ideologiilor, comportamentelor, mo-
ravurilor, modurilor de gândire, raporturilor sociale, dezintegrare şi
integrare socială”;
- dinspre contextul mai larg al culturii româneşti și al rolului pe care îl
ocupă cultura populară în acest context;
- dinspre raportul cultură populară, tradiţie şi scrisul istoric, istoriogra-
fie [4, p. 271].
Aceste perspective sunt condiționate, la rândul lor, de interesul cultural,
dictat de situația socială, economică, politică, descoperirile științifice,
de coroborarea, prin urmare, a unor factori extraculturali. Iar „desco-
perirea culturii populare, în mod direct sau indirect, este o consecință
a descoperirii poporului ca o categorie socială” [1, p. 11]. Reflecțiile
privind cultura propriului popor, considerăm – în sensul celor afirmate
de Balázs Lajos –, sunt condiționate, în primul rând, de propria desco-
perire de sine și de necesitatea definirii propriului orizont cultural, care
este întotdeauna, din punct de vedere diacronic, popular.
Interesul pentru cultura populară, arată Doru Radosav, s-a concre-
tizat încă în secolul al XIX-lea în preocupările lui Timotei Cipariu,
B. P. Hasdeu, M. Gaster, M. Eminescu, Ov. Densusianu, I. Bogdan,
N. Iorga, Al. Lambrior, T. Pamfilie, S. Fl. Marian etc., însemnând
„atunci unul din programele şi comandamentele majore ale defini-
rii pe temeiul tradiţiei a culturii române moderne, corespondentă
edificiului național al României” [4, p. 273]. Cu referire la aceeași
perioadă, C. Rădulescu-Motru constată: „În secolul trecut s-a vor-
bit mult despre națiuni, dar fără ca să se fi ajuns la cunoașterea lor
adâncă”; „faptul nou care desemnează, de pe acum, ca dominând
direcția spiritualității viitoare este descoperirea realităților sufletești,
122 ROMÂNĂ
care se numesc națiuni” [5, p. 54]. Noul naționalism, circumscris
cronologic perioadei interbelice, „pleacă, după C. Rădulescu-Motru,
de la credința că fiecare națiune formează o existență de sine stătă-
toare, avându-și istoria și destinul său propriu”, iar diferența față de
naționalismul secolului al XIX-lea constă în faptul că el „dezvăluie
resortul intim al sforțărilor pe care le face națiunea, ca totalitate”. La
întrebarea „Prin ce mijloc și sub ce simbol își vede fiecare națiune
menirea sa înfăptuită?”, România va răspunde cu Românismul [5, p.
56-57]. În acest context, viziunea românească asupra lumii justifică
românismul și, între altele, contribuie la definirea „pe temeiul tradiţi-
ei, a culturii române moderne, corespondentă edificiului național al
României” [4, p. 273]. Tradiția se găsește în lumea satului care capătă
un rol proeminent în cultura din perioada interbelică.
Pe de altă parte, amintim aici și concepţia lui D. Gusti pentru care
„preocuparea pentru cultura populară şi implicit ridicarea poporului
prin cultură este sublimată la nivelul Academiei Române, a menirii ei
pentru că «Academia Română este părtaşă la înfiriparea şi creșterea
Națiunii, pentru totdeauna una şi indivizibilă şi veșnic frământată de
nostalgia realizării maximale a ei însăși»” [4, p. 274].
Acesta fiind contextul, Ovidiu Papadima reușește, prin studiul său, în
primul rând, să creioneze o viziune românească asupra lumii, să reali-
zeze, în același timp, un studiu despre această viziune și, nu în ultimul
rând, să prezinte rezultatele acestui studiu în cea mai accesibilă formă.
În intenția de a da o formă ușor de înțeles consistentului său studiu,
Ovidiu Papadima realizează, așa cum își propune, o carte de înfățișări,
de convingere, pentru cât mai mulți. Gândind-o astfel, autorul prezin-
tă lucrurile printr-o tehnică adecvată scopului formulat: renunță la
aparatura obișnuită de erudiție, adică la subsolul de citate și trimiteri; nu
sistematizează pentru a nu deforma de dragul construcției; nu definește
decât în măsura în care se autodefinește folclorul însuși; respectă cugetul și
cuvântul popular; citează nu doar ce e semnificativ, dar și ceea ce e frumos.
Prin adâncirea (cum o numește autorul însuși) în imensul material
folcloric, Ovidiu Papadima descoperă organicitatea lui, fapt care se
repercutează și asupra arhitecturii operei sale, căci, spune autorul,
„cartea are atâta arhitectură câtă are materialul folcloric pe care îl cer-
 SINTEZE 123
cetează”. Iar din acest punct de vedere, arhitectura cărții probează, o
dată în plus, organicitatea folclorului. Cartea este și un exemplu de
adecvare cât se poate de reușită a expunerii la obiectul studiului, au-
torul propunându-și să evite sistematizările care implică riscul defor-
mării. În acest sens, cartea lui Ovidiu Papadima oferă o metodologie,
un exemplu de aplicare a acesteia, un model de scriere și un principiu
aplicabil în orice domeniu: să nu cauți în folclor nici mai mult, nici mai
puțin decât ceea ce este.
Ovidiu Papadima ne convinge, în primul rând, că există o viziune româ-
nească a lumii, așa cum se mai păstra ea încă în spiritul țărănimii noastre.
În privința concluziilor la care a ajuns în urma cercetărilor, câteva as-
pecte sunt relevate de prefațator:
- „nevoia de concret” a gândirii populare, în care abstracția se concre-
tizează, iar materia, la rândul ei, se ridică spre luminile transcendenței,
fapt condiționat de structura sufletească a omului care locuiește în mij-
locul naturii (p. 44-53);
- „respectul” față de cosmos, care se manifestă față de marile energii
cosmice, dar și față de toate chipurile firii, acesta din urmă izvorând din
conștiința sfințeniei muncii (p. 59-65; 129-134);
- asimilarea „firii” la cele umane și întrevederea ei ca o eternă prietenă și
protectoare, țăranul considerând „cosmosul întreg ca părtaș nu numai
la viața lui socială, ci și la viața lui interioară” (p. 110-119);
- „blânda” integrare a răului „în imensa armonie cosmică”, răul nefiind
considerat o dimensiune tragică, ci una firească a existenței universale;
chiar diavolului nu i se atribuie în folclorul românesc o funcție distruc-
tivă, ci una de creație negativă prin imperfecția ei (p. 135-142);
- prelungirea viziunii pământești rurale românești asupra imaginii ce-
leste și îndeosebi asupra modului de înțelegere a raiului și iadului, raiul
având caracter românesc cu toată lumea și ordinea terestră, iar iadul
fiind populat cu aceleași elemente ale realului, dar în acțiunile lor ne-
cugetate (p. 66-80);
- „privirea cu liniște” a morții, considerată împlinirea uneia dintre rân-
duieli, prin care Dumnezeu armonizează lumile (p. 172-175);
124 ROMÂNĂ
- acceptarea „rânduielii” ca suprem mecanism al cosmosului, buna rân-
duială fiind constatarea cea mai fericită despre lucruri, iar rânduiala, în
general, fiind o lege a firii, o ordine nesilită (p. 81-87);
- „optimismul” etnic funciar, care reiese din folclorul românesc plin de
energie și încredere în viață (p. 192-200);
- privirea muncii ca o sfântă datorie, care dezminte proverbiala lene
a românului, căci pentru economia patriarhală munca este o necesitate
firească de viață, și nu izvor de câștig, ca în lumea industrială de azi (p.
98-105).
Cel mai important lucru pe care îl relevă I. Oprișan în studiul lui Ovi-
diu Papadima este „afirmația că «viziunea folclorică» românească
«explică viața cosmică prin om», ceea ce imprimă culturii noastre po-
pulare profunde similitudini cu clasicismul antic” [2, p. 7].
Pe lângă această idee esențială, se cer remarcate soluțiile judicioase, care
pot fi extinse și la alte domenii în care se pune problema paternității, a pre-
luării sau influenței rezultate din contactul a două sau mai multe culturi:
- viziunea noastră, arată Ovidiu Papadima, este românească, dar nu
este exclusiv a noastră, fiindcă se aseamănă în unele privințe cu ale al-
tora, datorându-se substratului folcloric comun tracic sau influențelor
de vecinătăți și care în chip hotărât nu se datoresc mecanic înrâuririi
asupra noastră a unor popoare mai tinere; or, soluțiile pe care le oferă
etimologiile, de exemplu, sunt, de cele mai dese ori, ale împrumutului,
care este și cea mai facilă explicație;
- viziunea folclorică a lumii pe românește nu e numai o imagine grandi-
oasă și amănunțită în același timp a întregii vieți cosmice – ci, totodată,
e și o ordine desăvârșită a vieții pământești, afirmă în altă parte Ovidiu
Papadima, sugerând importanța menținerii acestei ordini, care, deși
vine dintr-o cunoaștere empirică, dictată de necesități imediate, este
confirmată și are greutatea experienței;
- această ordine etnică de viață este, în același timp, și o ordine creștină,
susține Ovidiu Papadima, demonstrând modul în care creștinismul
impregnează folclorul, aceste două componente ale spiritualității
românești susținându-se și asigurând perpetuarea, asumarea și
înțelegerea lor;
 SINTEZE 125
- prin postularea interesului pentru ceea ce individualizează în trăsături
tipice, și nu pentru ceea ce se aseamănă prin coincidențe de materiale,
Ovidiu Papadima formulează principiul analizei fenomenului în toată
profunzimea lui și trecerea de la elementul vizibil și de suprafață spre
explorări în adâncime.
Întrebarea, justificată, pe care și-o pune autorul și pe care, la fel de jus-
tificat, ne-o punem noi, cititorii, peste cincizeci de ani de la publicarea
ei, este: nu cumva multe dintre datele folclorice atunci culese azi nu
mai sunt valabile? Căci, dacă în anul publicării (1942), cartea înfățișa
„mai mult ceea ce am uitat, ceea ce pierdem, decât ceea ce avem încă
sigur”, urbanizarea resimțită încă atunci și mai nou europenizarea și
globalizarea ne îndepărtează și mai mult de lumea folclorică. În acest
context, la ce mai folosește folclorul?
În mod sigur, cele trei perspective conturate din perioada interbelică
– a științelor conexe; a contextului mai larg al culturii româneşti; a isto-
riografiei – rămân, în continuare, domenii de interes. Acestea, formu-
late ca scop, se regăsesc și în studiul lui Ovidiu Papadima: cunoașterea
omului vechi prin descifrarea folclorului nostru înseamnă, astfel, un plus
de luciditate în judecarea etnicului românesc, dar și un punct temeinic de
orientare în înțelegerea și măsurarea nu numai a culturii, ci și a literaturii
noastre moderne [3, p. 21]. Pe lângă acestea, studiul imaginarului ling-
vistic, care ia amploare în a doua jumătate a secolului XX, se orientează
(pe lângă alte domenii, cum ar fi literatura cultă, structurile asociative)
și spre folclor, dezvăluind din el o viziune arhaică asupra lumii.
În același context al întrebării „la ce folosește folclorul?”, o altă întreba-
re este la fel de justificată: cum (și dacă) se perpetuează folclorul? Câ-
teva paliere se disting, în acest sens, chiar și la o examinare superficială:
în primul rând, prin circulația, deși tot mai puțin vizibilă, pe cale orală
în mediul rural și mai puțin în mediul urban; în al doilea rând, în mod
instituționalizat, pornind de la curriculumul școlar, care conține ele-
mente de folclor, la Centrele Județene pentru Conservarea și Promo-
varea Culturii Tradiționale din România; la un alt palier, al absorbției
motivelor și formelor și al inspirării, folclorul se perpetuează și prin
literatura cultă; în sfârșit, prin nivelul științific, folclorul continuă să
prezinte obiectul de studiu pentru diverse teme de cercetare.
126 ROMÂNĂ
Un domeniu care poate fi înscris la palierul literaturi culte este și cel al
prelucrării/preluării folclorului și prezentarea lui în forme accesibile
și atractive (sub forma unor povești, de exemplu, sau animații) unui
public cât mai larg.

Referinţe 1. Balázs Lajos, Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică

bibliografice populară, Cluj-Napoca, Scientia, 2003.
2. Oprișan I., Prefață la Ovidiu Papadima, O viziune ro-
mânească a lumii. Studiu de folclor, Ediție definitivă, revă-
zută de autor, București, SAECULUM I.O., 2015.
3. Papadima Ovidiu, O viziune românească a lumii. Studiu
de folclor, Ediție definitivă, revăzută de autor, cu o prefață
de I. Oprișan, București, SAECULUM I.O., 2015.
4. Radosav Doru, O perspectivă asupra cercetării culturii
populare în perioada interbelică, http://dspace.bcucluj.
ro/handle/123456789/25542, accesat: 31.01.2019.
5. Rădulescu-Motru Constantin, Românismul. Catehis-
mul unei noi spiritualități, Ediția a doua, București, Edi-
tura Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,
1939.

Stelian DUMISTRĂCEL
Academiile de după ploaie
S.D. – din 1958 cercetător
ştiinţific la Institutul de Filologie
Română „A. Philippide” al Filialei
Iaşi a Academiei Române şi, din
1996, profesor la Departamentul
de Jurnalistică şi știinţele
comunicării de la Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”. Premiul
„Timotei Cipariu” al Academiei
Române (1978), doctor honoris
causa al Universităţilor „Dunărea
de Jos” (Galaţi, 2011), „Alecu
Russo” (Bălţi, 2012) şi „Vasile
Alecsandri” (Bacău, 2017).
Membru al Uniunii Scriitorilor
din România. Publicaţii recente:
Cuvintele, încotro? Lingvistică
pentru toate televiziunile (Polirom,
2017), Spaţii pragmatico-
discursive (Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2017). Asociaţia
Studenţilor Jurnalişti din Iaşi
i-a închinat volumul aniversar
Împotriva derivei
(Adenium, Iaşi, 2017).
CUVINTE DEZVELITE 127
Ați aflat? Mai pe nou, un hobby la modă în
rândul piteștenilor ar fi biliardul; o știre de pe
net ne previne că este vorba, preferențial, de
„Barul Thomas Academy”, unde cei interesați
pot găsi două (să le zicem) secții: „Academia
nouă” și „Academia veche” (/adevarul.ro/).
Dar nu ne mulțumim doar cu atât: „Academia
Fitness Scandinavia” are o echipă puternică
de instructori și a reușit să se poziționeze ca
una dintre companiile de top în educația de
fitness din România! (/fitness-scandinavia.
ro/). Sau: „Academia de Coafor & Make-up
vă oferă oportunitatea de a urma două cursuri
profesionale de coafor și machiaj” (/acade-
miadecoafor-makeup.ro/).
Dacă v-a atras atenția frecvența apariției,
în discursul public actual, și în cele mai
neașteptate combinații textuale, a terme-
nului academie, ați putea fi tentați să credeți
că valul unui anumit libertinaj lingvistic ce
însoțește recenta libertate de exprimare ar
explica prezența termenului-mărgăritar în
tărâța cotidiană: de la agresivele „Academia
infractorilor” sau „~ hoților”, la blândele
(până la un punct) „Academia de fitness”, „~
de biliard” și altele. Din zona învățământului,
în general, avem mai mult sau mai puțin
instituționalizatele (renunțăm, iarăși, la ma-
juscule): „Academia militară”, „~ de poliție”,
128 ROMÂNĂ
„~ de afaceri”, „~ de tineret” etc. Dedusă direct de la destinația privind
instrucția (publică și privată), o instituție tentaculară (măcar prin titlu)
pare a fi o „Academie de engleză” cu despărțăminte cum ar fi „~ pentru
copii, părinți și bunici”, „~ audio”, „~ de traduceri”, „~ de gramatică”
etc. Perfid, emisiunea unui canal tv este titrată „Academia de evaziu-
ne”! Sub acest titlu, aflăm, de pildă, că portul Constanța este „paradisul
evaziunii fiscale” (/ziuaconstanta.ro/).
Luând în serios lucrurile, putem constata că, și aici, nu este nimic
nou sub soare. O sursă de cea mai mare încredere, cum este Dicționarul
limbii române (chiar al Academiei!), consemna, în t. I/I (1913), pe lân-
gă sensul – nobil – „societate de scriitori și de învățați, recunoscută ca
instituție de stat” (prezent, în diferite definiții, până astăzi), și pe acela,
considerat arhaic, de „școală înaltă”, chiar „universitate”, de la care, prin
extensie, a luat naștere sensul de „așezământ privat în care se învață prac-
tica mai adâncă a unor arte și meșteșuguri”, exemplificat prin „academie
de muzică” (= conservator), dar și prin „Academia de croitorie din Dres-
da”, specialități la care August Scriban (1939) adăuga scrima și călăria.
Atât timp cât asumarea unei titulaturi a fost strict controlată, „Aca-
demia Republicii Socialiste România” (fostă și redevenită „Română”)
a fost concurată, ca titlu, doar de câteva instituții naționale, printre
care „Academia de Științe Medicale” sau „Academia de Științe Agri-
cole și Silvice”. Astăzi, au apărut ceva mai multe, chiar la acest nivel,
printre care, ca să cităm doar câteva, din România, „Academia de mu-
zică «Gheorghe Dima»”, „Academia de Film”, „Academia Teologică
Ortodoxă din Oradea”, iar, din stânga Prutului, „Academia de Studii
Economice din Moldova”, „Academia de Teologie Ortodoxă din Mol-
dova” (instituție religioasă de învățământ superior), „Academia de
Administrare Publică de pe lângă Președintele Republicii Moldova” (/
moldovacurata.md/), „Academia de Teatru, Artă și Muzică” și altele.
Atrage atenția, de la noi, dar și din alte părți, prezența instituțiilor de
consacrare exegetică și de învățământ teologic, de exemplu, „Acade-
mia Teologică de la Kiev” (/revistateologica.ro/), unde se va studia și
teologia românească (/basilica.ro/).
Printre primii, din România, care au spart vechiul adevărat privile-
giu vor fi fost fondatorii revistei „Academia Cațavencu”, un derizoriu
pus sub semnul intenției de a se constitui într-un forum (demasca-
 CUVINTE DEZVELITE 129
tor!) al demagogilor și oportuniștilor din viața publică. Dar trădând,
eventual, și porniri ranchiunare, ca scriitor, ale unuia dintre înteme-
ietori. Între timp, tot felul de academii au răsărit, după cum se spu-
ne, ca ciupercile după ploaie, așadar nu chiar din senin, ci ilustrând
ambiții mai vechi; scriitorul și medicul ieșean Gr. T. Popa făcea, de
exemplu, în 1936, următoarea observație: „Oamenii noștri, când se
plictiseau odinioară, jucau popice ori «Préférence»; acum, merg la
cinematograf sau înființează Academii” (citat de /richardconstanti-
nescu.com/).
Pretențiile au evoluat considerabil, căci astăzi chiar popice dacă vrei
să joci, musai te înscrii la o „Academie de popice”, asociere de termeni
care nu s-a inventat la noi (cf., de exemplu, „Bowling Academy in East
Providence”; /bowlingacademyinc.com/), iar dacă vrei să dai curs, în
deplină trăire a senzațiilor, la insistente invitații de a fi fericit „consu-
mând” băutura căreia i se face o disperată reclamă, devii membru la o
„Beer Academy” autohtonă, titulatură iarăși cu răsunet internațional
(vezi o „Accademia del bere”, ce oferă „due corsi completi in dvd, tutto
ciò che un professionista del settore deve sapere sul mondo del beverage,
dalla A alla Z”; /rgmania.com/), așezământ convertit de unii în „Clinică
de Bere” (dar, atenție: „Pentru a intra pe acest site trebuie să ai minim
18 ani, vârsta la care este legal consumul de băuturi alcoolice”). Nu pu-
tem intra în amănunte în ceea ce privește „Academia de Ursărie” („... să
fie primit sănceapă grătarili” – grafii autentice!), dar dacă un junior vrea
să se inițieze în „practica mai adâncă a unor arte și meșteșuguri” (vezi
supra), de pildă în secreturile fotbalului, ar avea șanse frecventând „Aca-
demia Gheorghe Hagi” („școala” sau „academia de fotbal Gică Popescu”,
din Craiova, se zice că a dat sau că ar fi dat faliment).
Cât despre modelele străine de gen, acestea sunt destul de răs-
pândite în lumea (să-i zicem) divertismentului: dacă vrei să frecventezi
pelicule cinematografice, poți da peste „Academia Vampirilor” („Vam-
pire Academy”; din sinopsisul de pe internet: „Academia Sf. Vladimir
nu este o școală ca oricare alta, ci un loc secret, ascuns în străfundurile
pădurilor din Montana, în care moroii /vampiri vii și muritori/ sunt
educați în tainele magiei…” /cinemagia.ro/). Cât despre viziunea din
„The Umbrella Academy”, lansat în 2019, cităm după prezentare: „Su-
per-eroi, Mister, Aventură, Dramă” (/filme-recomandate.ro/).
130 ROMÂNĂ
Fără exagerare, considerăm că, măcar la noi, proliferarea termino-
logică în discuție (sub tutela, nevinovată /?/, a Oficiului Național al
Registrului Comerțului) reflectă, totuși, recunoașterea, à la Păcală, a
unui incontestabil prestigiu, din partea unor râvnitori autohtoni ce nu
au habar nici de grădinile lui Akademos și nu le pasă nici de „cel mai
înalt for științific național, având rolul de a reglementa etica științifică...
și de a asigura respectarea calității actului științific”. Percepția este însă
la nivelul capacității de a recunoaște, în termenul discutat, a numelui
unei... grecoaice, de către o celebritate a vremii, un oarecare Berilă, asa-
sin cu sânge rece a șase oameni și coleg de celulă la Văcărești, în 1937,
al lui Geo Bogza. Când scriitorul i-a mărturisit că a fost întemnițat pen-
tru ultraj la adresa Academiei și pentru pornografie, Berilă s-a minunat:
„Dar zurliu mai ești, mă! Unde le găsiți mă, cu numele astea? Niște
grecoaice, se vede, de pe la Brăila” (iar ăstora el însuși le cam știa soiul:
avusese de-a face cu una Polixenia!).
Cu una cu alta, încă o dovadă că nu poți astupa borta vântului. Iar
ACADEMIA, față de publicul prevenit, nu poate pierde nimic. Și nici
nu se trage cu tunul după muște! Dar unora încă le pasă, cel puțin după
o postare intitulată „Imposibila academie: de tenis!”, cu relatarea des-
pre apariția, în 1999, a „Fundației pentru tenis «Academia Ilie Năsta-
se»”, inclusiv critica numelui și a realiilor: „Nu puteți obține un spec-
tacol mai respingător și mai degradant decât pompos și inutil botezata
academie de tenis ilie năstase!” (/omulsistrada.blogspot.com/), critici
susținute și de alții: „Nu sport, da cârciumi! Pe locul în care Ilie Năsta-
se promitea o Academie de Tenis va apărea un club de fițe” (/gsp.ro/;
inscripție, ca imagine: NASTASE TENNIS ACADEMY).
Viziunea euro-atlantică nu pare a fi singura de natură să ne remo-
deleze mințile în legătură cu vechi reprezentări și imagini a ceea ce va fi
fost pe vremuri: orientul euro-asiatic se aliniază, solidar, devenirii pri-
vind neo-aprecierea. Redacția revistei „Limba Română”, datorită priete-
nului Alexandru Bantoș, ne confirmă imixtiunea comerțului de tarabă
pe terenul împrumutului sonor: o Academie de la Habarovsk („Akade-
mija Okon”) oferă (cităm după traducere) „Vitrare pe balcon și loggie”,
„Fereastră din plastic”, „Dulap glisant” etc. (/academokna.com/). Fără
nicio bătaie proprie de cap: „Specialistul nostru vine la tine, ia măsură-
tori și intră într-un acord”. Și pentru traducere, aferim, Chirițoaie!

Constantin ȘCHIOPU
Dezvoltarea la elevi
a aptitudinilor de scriere creativă
C.Ș. – conf. univ., dr. hab.,
Facultatea Jurnalism şi
Știinţe ale Comunicării,
Departamentul Teoria și
practica jurnalismului,
USM, profesor-cumulard de
limba şi literatura română
la Liceul de Creativitate şi
Inventică „Prometeu-Prim”
din Chişinău. Lucrări recente:
Comunicarea: greșeli și soluții
(coautor Marcela Vâlcu-
Șchiopu), 2013; Metodica
predării literaturii române,
Piteşti, 2009; Arghezi, Barbu,
Blaga. Poezii comentate.
Pentru elevi, studenţi,
profesori, Chişinău, 2010;
Manual de limba şi literatura
română pentru clasa a X-a
(coautor Marcela Vâlcu-
Şchiopu) ș. a.
PRO DIDACTICA 131
În epoca în care trăim, caracterizată printr-o pu-
ternică tendință de globalizare și de tehnologiza-
re, formarea noastră totuși nu se poate concepe
în afara cărții, a scrisului și a bibliotecii. „Totul
pleacă de la literă și se întoarce la ea, fără aceas-
ta devenirea omului, sigur, ar fi fost alta”, afirma
Adrian Marino [2, p. 156]. Element important
al dezvoltării cognitive, intelectuale, profesiona-
le, scrisul reprezintă propria oglindă a reflecțiilor
și a gândirii umane. În cazul marilor creatori de
literatură artistică, devenind modalitate care face
cu putință toate ambiguitățile, simbolismele și
semnificațiile posibile, scrisul îi personalizează
prin ruperea tradiției cu care scriitorii deseori
intră în conflict.
În contextul în care se vorbește tot mai mult
despre o școală a viitorului, despre „formarea
pedagogic orientată a cititorului de literatură ar-
tistică prin cunoașterea axiologică a acesteia, ca
sistem artistic-estetic imanent, și prin angajarea
apropriată a cititorului în producerea valorilor in
actu ale literaturii” [3, p. 23], predarea gândirii în
școală, așa cum sugera și Edward de Bono, devi-
ne mai mult decât necesară. Or, o gândire bună
e esențială pentru a rezolva probleme, pentru a
lua decizii, pentru a face față schimbărilor – toa-
te fiind importante pentru supraviețuire și pen-
tru succes în lumea de azi. La rândul ei, predarea
132 ROMÂNĂ
gândirii poate fi realizată prin/în cadrul unor activități specifice, scrierea
creativă fiind una dintre acestea. Rod al imaginației, al creativității, scrierea
creativă nu este doar un datum al geniilor. Omul poate fi creativ în orice
gen de activitate. Acest postulat trebuie să dea strălucire optimismului pe-
dagogic, să anime proiecte de aplicare a lui în practica largă a instruirii și
educației. Prin urmare, sarcina profesorului este să-i creeze elevului posibi-
litatea de a se manifesta, stimulându-i gândirea, provocându-i creativitatea
la diferite niveluri: lectură creativă, interpretare/analiză creativă, scriere
creativă. Bunăoară, puși în situația de a continua povestea pornind de la
afirmația crengiană, ușor modificată, „În altă zi ne trezim că iar vine părin-
tele la școală cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă,
calculatoare, DVD-uri, sisteme home-cinema…”, elevii, cu siguranță, vor in-
tra pe tărâmul imaginației, născocind, inventând, concepând tot felul de
povești (amuzante, absurde, „serioase”), se vor lăsa purtați de impulsurile
de moment, căutând soluții neordinare.
În alt caz, recurgând la procedeul „Jocul metaforei”, profesorul le va
solicita elevilor să completeze spațiile libere din textul propus cu cu-
vinte/sintagme neordinare:
Ninge ( cu ce?) _________ (cu iluzii, cu hohote de râs).
Ninge (unde? peste ce?) ___________ ( în sufletul meu).
Ninge (cum?) ___________________ (contemplativ, fără milă).
Ninge (de ce?)___________________ (fiindcă ești departe).
Dacă ar ninge incontinuu, (ce s-ar întâmpla?) _________________
(totul ar încremeni).
Exemplul propus demonstrează că, operând cu metafora fără a realiza că o
utilizează, elevii forțează, de fapt, limita exprimării curente, obișnuite, intră
în zona gândirii literare. Întrebările Cu ce mai poate ninge în afară de fulgi de
zăpadă?, Peste ce ar mai putea ninge în afară de „peste pământ”? etc., care pot
anticipa rezolvarea sarcinii, îi vor ajuta pe elevi să-și exploreze imaginația,
să caute variante în funcție de trăirile lor, de experiența de viață, de lectură.
Așadar, scrierea creativă înseamnă depășirea și provocarea limitelor,
zămislire, făurire, act creator, capacitatea de a modela în forme noi și
diferite o anumită experiență, de a găsi soluții noi, de a formula idei
 PRO DIDACTICA 133
originale. Conform lui Hembrey [1], scrierea creativă înseamnă cap
(este o activitate a minții: transmite idei), inimă (este un proces afec-
tiv: transmite trăiri, sentimente), mână (este o îndeletnicire, o deprin-
dere care necesită practică). Potențialitate a ființei umane, creativita-
tea, implicit scrierea creativă, pot fi educate printr-o pedagogie adec-
vată, caracterizată de o permanentă problematizare, ce pune elevii în
situația de a se reanaliza, redefini, de a învăța singuri ceea ce pot face.
Una dintre caracteristicile minții umane este nevoia permanentă de a
da formă, sens, chiar și atunci când i se oferă o informație incomple-
tă. Jocurile se bazează pe această nevoie intrinsecă umană de a asambla
bucăți de informație și fragmente astfel încât ele să aibă un mesaj unitar.
Principiile grupării pot fi aplicate și în scrierea creativă. În fața unui blocaj
creativ, exercițiul „Povestea numelui” poate deveni un stimulent potrivit.
Procedura de aplicare este următoarea: a) elevul își scrie prenumele în for-
mă de anagramă; b) găsește câte un cuvânt pentru fiecare dintre literele
prenumelui (ex.: Sanda: sobă, arici, nasture, drum, artist); c) inventează o
poveste a numelui folosind toate cuvintele în cauză (Ex: Pe sobă am găsit
un arici. În loc de ochi avea prinși doi nasturi. O fi fost vreun artist de circ.
Era cu ochii ațintiți la drum. Probabil, punea ceva la cale). Odată elaborat,
exercițiul respectiv poate fi utilizat în varii situații de învățare: predarea ca-
tegoriilor gramaticale ale substantivului (gen, număr, caz, funcție sintacti-
că etc.), studierea părților principale/secundare ale propoziției etc.
Un alt exercițiu de scriere creativă, ce face parte din această categorie a
alcătuirii unui text din cuvinte, fragmente, este și cel intitulat „Întreg –
parte”. Modul de aplicare este cât se poate de simplu: a) elevii comple-
tează o listă din cel puțin cinci-șase perechi de substantive ce exprimă
întregul (timp) și partea (ora, clipa, veșnicia); b) ei plasează perechile
de cuvinte scrise în structurile propuse de profesor; c) scriu un cu-
vânt/enunț cu rol de concluzie/sinteză a celor comunicate; d) intitu-
lează textul. Pentru exemplificare propunem următorul text:
Dacă tu ești timpul, eu sunt clipa
Dacă tu ai fi soarele, eu aș fi raza.
Dacă tu ai fi _________, eu aș fi ________.
Dacă tu ai fi _________, eu aș fi ________.
Două inimi gemene. (Armonie)
134 ROMÂNĂ
Acest tip de exercițiu, pe lângă faptul că le formează elevilor deprinderi
de scriere creativă, poate fi aplicat cu succes și în procesul de preda-
re/consolidare a modului condițional sau al oricărui alt mod personal
(indicativ, conjunctiv, imperativ), timp (prezent, trecut, viitor), aspect
(imperfect, perfectul compus etc.) cu modificările respective ale for-
mei verbului a fi. Activitatea elevilor nu se va termina aici. Dat fiind
faptul că unul dintre obiectivele interpretării operei literare este co-
mentariul/descifrarea semnificațiilor titlului, profesorul, în continua-
re, îi poate include pe elevi într-o discuție argumentativă pornind de la
întrebările „De ce ai intitulat astfel textul?”, „Ce idee ai vrut să accen-
tuezi prin acest titlu?”. Cu siguranță, elevii vor putea lesne să găsească
argumentul necesar, iar de la semnificațiile titlului propriilor texte și
până la cele ale titlului operei literare studiate nu este decât un pas.
Funcția creatoare a imaginației este o condiție necesară vieții cotidiene. „A
pune la treabă” imaginația înseamnă a genera, a produce, a articula imagini
în diferite moduri. În această ordine de idei, exercițiile de imaginație au un
rol deosebit în formarea la elevi a abilităților de scriere creativă. Ele le încu-
rajează evaluarea și feedback-ul în scopul de a experimenta diferite tipuri
de analiză și de a reflecta asupra procesului și produsului scrierii. Solicitați,
de exemplu, să-și imagineze că s-au pomenit într-un imperiu al unei culori
(al verdelui/albului/albastrului etc.), elevii, inițial:
- scriu cât mai multe nuanțe ale culorii alese (ex.: verde-închis, verde-
deschis, verzui, verde-verde, verde-pal, verde-crud, verde-șters, verde-găl-
bui, vernil);
- găsesc cuvinte dintr-un câmp lexical ales de ei (de ex. natură: copac,
apă, iarbă, omidă, păianjen, umbră, muguri, floare etc.);
- formează îmbinări folosind un cuvânt ce exprimă o nuanță de culoa-
re și altul din șirul de cuvinte ce fac parte din câmpul lexical al cu-
vântului ales (omidă verde-verde, păianjen verde-pal, barcă de-un verde
șters etc.);
- scriu aleatoriu o listă de verbe, care rămâne deschisă;
- alcătuiesc mai multe enunțuri independente unul de altul ca
informație transmisă (pot avea ca repere întrebările Când? Cine? Ce
fel de? Ce face? Unde? De ce?), folosind cât mai multe dintre îm-
binările formate anterior (ex.: Într-o seară de-un verde-închis, o omi-
dă verde-verde mergea în ospeție la un păianjen de-un verde-pal, care-și
 PRO DIDACTICA 135
construise un lăcăș orbitor de verde. Pe oglinda verzuie a lacului plutea o
barcă de-un verde șters);
- aranjează enunțurile obținute în așa fel încât să alcătuiască un text;
- intitulează textul cu o îmbinare din cele create de ei.
Un alt exercițiu de imaginație ce poate fi aplicat în cadrul orelor de scri-
ere creativă este și jocul asupra relațiilor de antonimie dintre cuvinte.
În acest caz:
- elevilor li se dau perechi de antonime (mare – mic, înalt – scund, slab
– gras, mult – puțin, larg – strâmt);
- ei își imaginează o scenă/întâmplare/poveste utilizând o pereche de
antonime, conform modelului: Într-o grădină mică creștea un copac
mare. În copacul mare, o pasăre și-a făcut un cuib mic. În cuibul mic erau
trei ouă mari. Un ou mare avea o crăpătură mică. Crăpătura mică totuși
era semnificativă, așa că pasărea a aruncat în grădina mică oul mare, din
cuibarul mic. Chiar dacă era mare, oul s-a spart. Din celelalte ouă mari,
la timpul potrivit, au ieșit doi pui mici, care, mai târziu, au zburat din
copacul mare.
Formularea punctelor de vedere diferite este una dintre cele mai im-
portante abilități de gândire ale oamenilor. A-i pune pe elevi să formu-
leze puncte de vedere ce aparțin persoanelor/personajelor implicate
în acțiune este o operație pe cât de necesară, pe atât de instructivă.
Astfel, un fapt/o întâmplare dintr-o operă literară (ex.: Ion este ucis
de George – romanul Ion de L. Rebreanu), poate fi abordat/ă din per-
spectiva mai multor personaje. Ce gândește/crede despre moartea lui Ion:
Florica, George, mama lui Ion, Vasile Baciu, familia Herdelea, autoritățile
etc.? Mai mult decât empatie, exercițiul poate genera puncte de vedere
diferite ca și o constantă comportamentală viitoare.
Fondatorul psihologiei genetice Henri Wallon, în lucrarea sa Les Origines
de la pensée chez l’enfant, susținea că, la vârsta de doi-trei ani, copilul se sub-
stituie între doi poli ai aceleiași situații: poziții active și pasive. El partici-
pă la ceea ce numește Wallon „jocuri alternative”: joacă prinzând și apoi
joacă pentru a fi prins, ascunde și apoi caută ascunderea, aruncă o minge
și o primește. Aceasta reflectă capacitatea lui de a-și separa existența de
cea a altora, de a se recunoaște ca pe un „eu” și de a începe să-și cristalize-
ze eul diferit de ceilalți. Mai mult, gândirea lui se formează prin perechi.
136 ROMÂNĂ
Ideea de „moale”, susține reputatul psiholog, nu se formează înainte de
sau după ideea de „tare”, ci simultan, într-o ciocnire. „Elementul funda-
mental al gândirii este această structură binară, nu elementele singulare
care o alcătuiesc. Perechea, cuplul sunt anterioare elementului izolat” [4,
p. 25]. Această relație antitetică/opoziție dintre cuvinte, numită de G.
Rodari „binomul fantastic”, ar putea servi ca procedeu de scriere creati-
vă. În acest caz: a) se aleg două cuvinte suficient de străine (ex.: televizor,
papagal); b) se creează, cu ajutorul prepozițiilor, diferite raporturi între
aceste două cuvinte (un papagal la televizor, papagalul de pe televizor, un
papagal sub televizor, televizorul peste papagal); c) se alcătuiește un text,
din șase-opt enunțuri, amuzant/fantastic/paradoxal etc. pornind de la
o situație sugerată de una dintre îmbinările create (ex.: Papagalul de sub
televizor este prietenul meu. Îi place să stea ore întregi în acest loc. Cred că
pândește momentul potrivit ca să se strecoare înăuntrul aparatului. Probabil,
se vrea vedetă. Cine știe? Cel puțin, acum atâta pot spune: „Am un papagal
sub televizor”).
Pe lângă dimensiunea ei irațională (haotică, divergentă), creativitatea
este văzută ca fiind și rațională (abilitatea de a rezolva probleme, de a
folosi cunoștințele existente). Un exercițiu de acest tip este și cel inti-
tulat „Inventăm o poveste”. Modul de aplicare este următorul: a) elevii
scriu un substantiv care le trece prin minte (ex.: crocodil); b) alcătuiesc
o povestioară din 5 enunțuri folosind, în fiecare dintre acestea, sub-
stantivul respectiv cu forme diferite de caz (ex.: Pe plajă era un crocodil.
Ochii crocodilului mă priveau lacom. I-am făcut crocodilului un semn să
se apropie. Împreună cu crocodilul am pornit spre ghereta cu înghețată.
„Crocodilule, o înghețată ți-ar răci pofta de carne!”). Ulterior, elevii pot
redacta textul excluzând și/sau substituind cuvântul „crocodil” cu alte
variante (pronumele „lui” etc. ), evitând astfel repetiția deranjantă.
Motivația este un factor extrem de important în declanșarea actului
creator și focalizează energiile creative pe obiective stabilite. Nu este
suficient să dispui de un potențial creativ de aptitudini, dacă acestea nu
sunt orientate strategic, prin motivație și atitudini, către descoperirea
și generarea noului cu valoare de originalitate. Scrisul creativ răspunde
din plin acestui deziderat. Exersarea regulată a lui îi învață pe elevi să
învingă diverse bariere ale producției creative (perceptive, emoționale,
culturale), le dezvoltă și le cizelează personalitatea.
 PRO DIDACTICA 137

Referinţe 1. Hembrey Shea, How I Became 100 artists, în ted.com/

bibliografice talks/shea_hembrey_how_i_became
2. Mariano Adrian, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj,
Dacia, 1987.
3. Pâslaru V., Introducere în teoria educației literar-artistice,
Chișinău, Sigma, 2011.
4. Wallon H., Les Origines de la pensée chez l’enfant. Apud
Giani Rodari, Gramatica fanteziei, București, Art, 2016.
138 ROMÂNĂ
Cristinel MUNTEANU
Expresii şi citate latineşti celebre
modificate în contexte
româneşti şi străine
Cr.M. – conf. univ. doctor
în filologie şi în filosofie
al Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi; predă la
Universitatea „Danubius” din
Galaţi discipline din sfera
ştiinţelor limbajului şi ale
comunicării. A publicat ca
autor: Sinonimia frazeologică în
limba română (2007); Lingvistica
integrală coşeriană (2012);
Frazeologie românească. Formare
şi funcţionare (2013); Tradition
and Innovation in Language and
Linguistics (2017), iar ca editor:
Tobias Peucer, Despre relatările
jurnalistice (2008); B. P. Hasdeu,
Studii de ştiinţa limbii (2013);
E. Coşeriu, H. Geckeler, Orientări în
semantica structurală (2016; trad.
de Cr.M.) etc. Este, de asemenea,
autorul a peste 150 de articole
şi comunicări. Domenii de
interes: filosofia limbajului, teoria
limbii, semantică, frazeologie,
hermeneutică, lingvistica textului.
In memoriam Prof. Anatol Ciobanu
(1934-2016)
0. Începând cu anul 2005, cu prilejul unor
manifestări ştiinţifice organizate fie la Iaşi, fie
la Chişinău, am avut oportunitatea să-l întâl-
nesc, în mijlocul universitarilor basarabeni
– care îi purtau un adânc respect –, pe pro-
fesorul Anatol Ciobanu. O dată, însoţindu-l
la pas pe drumul către Universitatea „Alexan-
dru Ioan Cuza” din Iaşi, am purtat cu distin-
sul lingvist o discuţie despre diverse expresii
latineşti, dar mai cu seamă despre celebra afir-
maţie a lui John Locke, Nihil est in intellectu,
quod non prius fuerit in sensu [‘Nimic nu este
în intelect, care să nu fi fost mai întâi în sim-
ţuri’], pe care lingvişti faimoşi operaseră une-
le modificări motivate de preocupările lor:
Nihil est in syntaxi, quod non [prius] fuerit in
stylo (L. Spitzer), Nihil est in lingua, quod non
prius fuerit in oratione (É. Benveniste) etc. În-
drăgostit de limba latină, el însuşi coautor al
unui dicţionar latin–român de expresii consa-
crate, Anatol Ciobanu cunoştea foarte bine şi
contextul teoretic al respectivelor modificări1.
Ca atare, îmi permit să dedic amintirii acestui
însemnat profesor şi lingvist basarabean ur-
 INTERFERENȚE 139
mătorul material (datând chiar din acea vreme) alcătuit din comentarii
scrise pe marginea câtorva formule latineşti2.

1. Ab equis ad asinos [‘Din cai în măgari’]. Sintagma, semnificând o

transformare (din ceva bun în ceva mai rău), a fost înregistrată de Eras-
mus de Rotterdam în Zicătorile sale. Este prezentă, în forma latinească,
doar la Ciobanu & Novac (2002, p. 9).
Formula este cunoscută la noi, în redare românească, în special din
basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, mai exact, din vorbirea
certăreţului Gerilă: „Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire
pe mine, zise Gerilă? Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi
mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cine-
va din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea”. De
fapt, expresia poate fi întâlnită mult mai devreme în cultura noastră,
în cronica lui Radu Popescu (ca valoare stilistică, corespondentul lui
Ion Neculce printre cronicarii munteni), în relatarea unui eveniment
„ruşinos”: „…iată şi Ştainvil ghinărar vine, şi necitindu încă dicretu,
au rânduit pă Gheorghe beizadea să să chiiame ban al Craiovei, iar nu
domn sau gubernator, din cal l-au făcut măgari şi au rânduit şi 4 con-
siliiari din boiarii cei mai de jos, să fie lângă ban Gheorghe, iar cei ce
avea nădejde să fie ei mai mari i-au lăsat îndeşărt, de s-au ruşinat ca
nişte oameni proşti, că au cercat cămila să-şi puie cercei la ureichi apoi şi
ureichile le-au tăiat. Acest féli de bine ş-au dobândit cu mintea lor de la
nemţi”3. După cum se observă, pentru ideea de umilire, se face aluzie
şi la o fabulă având în centrul atenţiei cămila.
Imaginea concretă a metamorfozei calului în măgar (precum şi proce-
sul inversat, de revenire) se găseşte într-un fragment de basm popular,
Frumoasa lumii, cules de M. Eminescu: „El a-ncălicat pe un cal şi s-a
pornit. Mergând cu calul cela a dat pe-un câmp de flori şi s-a plecat
calul să mănânce şi s-o făcut măgar. El a strâns un mănuchi de flori şi
l-a pus în buzunariu. Mergând el călare pe măgar mai departe a dat de
un iaz. Să pleacă măgarul să bee apă şi se face iar cal”4. Întrucât flăcăul
din poveste fusese înşelat şi umilit de Frumoasa lumii, el se răzbună pe
aceasta transformând-o, cu viclenie, într-o… măgăriţă, pedepsind-o,
deci, astfel. După o perioadă de umilinţă şi căinţă binemeritate, flăcăul
140 ROMÂNĂ
o va readuce pe Frumoasa lumii la înfăţişarea iniţială, redându-i noble-
ţea şi căsătorindu-se cu ea. Expresia a face din cal măgar, cu largă distri-
buţie în textul de mai sus, este un enunţ aparţinând discursului repetat
doar dacă Eminescu „s-a jucat” cu ea (făcând aluzie la aceasta), caz în
care se poate vorbi şi de o permutare operată de scriitorul român: a face
din măgar cal5.
Este posibil ca sintagma ab equis ad asinos să provină dintr-o poveste
asemănătoare. Să ne reamintim că în antichitate metamorfozele erau
curente în literatură: la Homer (în Odiseea), la Ovidius (Metamorfoze-
le), la Apuleius (Măgarul de aur) etc.

2. Ad maiorem Dei gloriam [‘Spre mai marea glorie/slavă a lui Dum-

nezeu; a acţiona dezinteresat, pentru o cauză nobilă’]. Este deviza or-
dinului iezuiţilor, cuprinsă în Canones et decreta oecumenici concilii Tri-
dentini, emise de Conciliul de la Trento, 1545-1563 (cf. Marian 1973).
Uneori se spune şi ad maiorem ecclesiae/papae gloriam (cf. Ciobanu &
Novac 2002). Sintagma se regăseşte în literatura patristică şi sub forma
extinsă ad maiorem Dei gloriam vincit pietas [‘spre mai marea glorie a
lui Dumnezeu evlavia a învins’] la Gregorius Magnus sau în cea scolas-
tică: ad maiorem Dei reverentiam [‘spre o mai mare cinstire a lui Dum-
nezeu’], la Toma d’Aquino (cf. Munteanu E.&L. 1996).
Desigur că există şi atacuri (mai mult sau mai puţin ludice) îndreptate
împotriva formulei canonice. Bunăoară, Voltaire (filosof, dar şi scriitor)
contestă, plin de ironie, printr-o povestioară (din al său Dictionnaire
philosophique), deviza ordinului iezuiţilor, ad maiorem Dei gloriam.
Diatriba vine din gura unui derviş-şef, Ben-al-Betif, care pretinde că
Dumnezeu nu are nevoie de glorie, căci nu este conceput după chipul
şi asemănarea oamenilor, singurii doritori de slavă.
O interesantă modificare prin substituţie, motivată contextual, a ex-
presiei analizate o descoperim la Eminescu, în două dintre textele sale
publicistice. În primul (datând de prin 1879), prezentând „unitatea
de vederi în cabinetul actual” prin extrase din jurnalele vremii, poetul
comentează: „Din aceste producţiuni cititorul nostru va învăţa multe
lucruri frumoase şi instructive; va învăţa cum, pentru a-ţi face pe cine-
va prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganţa bâtei şi a reteveiului şi cum
 INTERFERENȚE 141

Mărgăriteştii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiţi ignoranţi, inepţi,

neoneşti, devin de a doua zi nişte dulci prieteni cari te susţin şi pe cari-i
susţii, totul, se-nţelege, in majorem Romaniae gloriam”6.
Într-un alt articol (din 1880), Eminescu întrebuinţează aceeaşi expre-
sie modificată, atacând guvernul liberal după cum urmează: „Totdeau-
na înaintea unui vot economicos sau a unor discuţii economicoase gu-
vernul se îmblânzeşte, iar ziarele lui foiesc de făgăduinţe. Acum, când
crapă lemnile şi pietrile de ger, «Românul» încălzeşte sufletele tremu-
rătorilor contribuabili arătând ce admirabilă situaţiune (mincinoasă)
financiară e aceea a guvernului roşu şi ce multe proiecte minunate pen-
tru a ferici naţia va vota marele partid naţionale-liberale in majorem
Romaniae gloriam”7.
De altfel, tot Eminescu, într-o scrisoare (din 1877) redactată în germa-
nă şi adresată lui Maiorescu schimbă această deviză în folosul Junimii:
„Ad majorem Junimea gloriam” (apud Dumistrăcel 2006, p. 234).

3. Amore, more, ore, re iuguntur/probantur amicitiae [‘Prin iubire,

prin comportament, prin vorbire, prin împrejurări se leagă/se pun la
încercare prieteniile’]. Formula îşi are originea în Evul Mediu. După
opinia lui Ştefan Cucu (2002, p. 275), ea face parte din categoria acelor
expresii cu caracter ludic (frecvente în acele timpuri), adică jocuri de
cuvinte bazate pe rimă, cum ar fi: Theoria sine praxe, quasi rota sine axe
[‘Teoria fără practică e ca roata fără osie’] sau Nomen est omen [‘Nume-
le este prevestire’] sau Ad augusta, per angusta [‘La lucruri măreţe se
ajunge pe căi înguste’] sau Nomina stultorum, ubique locorum [‘Numele
proştilor, în toate locurile]’ etc. Există, ca variantă, şi sintagma Amicus
cognoscitur amore, more, ore, re [‘Prietenul se cunoaşte după dragoste,
moravuri, vorbe şi treburi’] (cf. Ciobanu & Novac 2002, p. 19).
Partea de început a enunţului este întrebuinţată într-un celebru poem
într-un vers, scris în latină în secolul al XVII-lea de către iezuitul Atha-
nasius Kircher, citat de Nicolae Manolescu: „«Tibi vero gratias agam
quo clamore? Amore more ore re» («Cum să-ţi strig gratitudinea mea? –
întrebă poetul pe Dumnezeu, care îi răspunde: Prin dragostea ta, prin
felul tău de a fi, prin rugăciunile şi prin actele tale»)”8. După cum se
observă, poetul iezuit a îmbogăţit seria de cuvinte, ce se obţin unul din
142 ROMÂNĂ
altul prin căderea sunetului iniţial (afereză), cu termenul clamore, su-
punând, aşadar, expresia unui dublu proces de modificare: suprimare
şi adăugare.
Eseistul Luca Piţu utilizează şi el (bineînţeles, de dragul unui colaj
postmodernist) un fragment din formula discutată aici: „Am petrecut,
firescamente, întru amore, more, ore, re”9.

4. In vino veritas [‘În vin e adevărul’]. Aceste cuvinte foarte cunoscute

sunt puse pe seama poetului grec Alceu (Alkaios), care a trăit în secolul
al VI-lea î.Hr., doar că, iniţial, ele erau într-o formă oarecum diferită:
„Vinul este o oglindă pentru oameni” (Oinos anthropoisi dioptron). În
Banchetul (Symposion, 217 e) Platon aşază în gura lui Alcibiade, ca-
re-l laudă pe Socrate, maxima grecească, devenită populară, En oino
aletheia [‘În vin adevărul’], ce corespunde latinescului In vino veritas,
pe care îl descoperim în Istoria naturală (Naturalis historia, XIV, 28) a
lui Pliniu cel Bătrân (vezi Cucu 2002, p. 214-215). Desigur că Alceu
observase, ca unul ce se deda plăcerilor vieţii (era din Lesbos, fusese
îndrăgostit de Safo, care-l respinsese), că omul, la băutură, devine vor-
băreţ10. Totodată, pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte infamante li se
„serveau” vinuri tari în cantităţi mari, spre a-i îmbăta şi a obţine de la ei
adevărul (cf. Berg 2003, p. 169).
Eminescu acordă expresiei latineşti o altă semnificaţie şi o altă origi-
ne: „Ea a luat naştere în Polonia sub influenţa latinităţii medie şi nu
înseamnă deloc că «la vin spune omul adevărul». […] Proverbul are
cu tot alt înţeles. La germani, la slavi, la românii din suta a şaptespre-
zecea asemenea existau între amici dueluri de beţie, lupte frăţeşti de
încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întâi
la pământ. Deci in vino veritas [s.n.] însemnează «nu-ţi amăgi pe amic
la băutură; pe când el bea în realitate tu nu turna vinul pe mânecă, pe
gulerul cămăşii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decât
tine şi să-l biruieşti prin înşelăciune. – Adevăr la vin!»”11. Ipoteza lui
Eminescu nu pare prea convingătoare, dar trebuie văzut şi ce anume i-a
prilejuit discutarea maximei. Eminescu dorea, de fapt, să arate astfel că
articolul publicaţiei maghiare „Pester Lloyd”, declanşat de declaraţiile
naţionaliste ale unui anume Grădişteanu, din timpul unui toast, este
 INTERFERENȚE 143
nefondat atunci când aplică sintagma latinească în cazul discursului
respectivului senator român, întrucât acesta-şi bătuse joc (în 1867)
tocmai de ideile pe care le-a susţinut „la chef ”. Totuşi, tocmai credinţa
că are dreptate în privinţa sensului corect atribuit maximei, îl face pe
Eminescu să o modifice apoi printr-o adăugare ce-i schimbă, într-ade-
văr, înţelesul: „Din contră, nu există stare mai amăgitoare în privirea
caracterului decât cea de beţie. Cel sincer devine mincinos, cel fricos
se laudă cu curajul, cel vesel devine plângător, cel tăcut vorbăreţ. Deci:
in vino non est veritas [s.a.]”12.
O completare târzie, face ca expresia să capete forma In vino veritas, in
aqua sanitas [‘În vin e adevărul, în apă – sănătatea’] (cf. Ciobanu &
Novac 2002, p. 85).

5. Magister dixit [‘A spus-o magistrul’]. Se apreciază că aceste cuvin-

te erau folosite de discipolii lui Pitagora (în greceşte autos epha; şi cu
varianta latină ipse dixit) ca argument ultim, incontestabil într-o dis-
pută. Mai târziu, scolasticii procedau la fel, utilizând expresia atunci
când citau părerile maestrului lor, Aristotel (vezi şi infra)13. O formulă
înrudită este iurare in verba magistri [‘a jura pe vorbele profesorului’]
(Horatius, Epistulae, 1, 1, 14 – unde poetul lua peste picior discipolii
care se încredeau orbeşte în filosofia dascălului lor), întrebuinţată în
acelaşi sens şi avându-şi originea în obiceiul gladiatorilor de a depune,
la început, un jurământ în faţa profesorului sau a antrenorului lor. As-
tăzi, Magister dixit se spune şi în mod ironic când cineva nu admite sub
nicio formă să-i fie combătute opiniile.
După opinia unui erudit de talia lui J.L. Borges, sintagma nu se utiliza
iniţial în această accepţie. El susţine că Pitagora nu a lăsat niciun text
scris, întrucât dorea ca gândirea sa, după moarte, să continue să trăias-
că în mintea discipolilor săi. De aici ar veni şi maxima Magister dixit,
care, din păcate, mai mereu s-ar folosi greşit: „Magister dixit nu vrea
să însemne că «maestrul a spus şi cu asta discuţia se încheie». Dim-
potrivă, înseamnă exact contrariul: un pitagorian proclama o teorie,
care, poate, nu ar fi în tradiţia pitagoriană, cum ar fi, de exemplu, teoria
timpului ciclic. Iar când se afirma că aceasta nu ar corespunde tradiţiei,
spuneau Magister dixit şi aceasta le permitea să inoveze. El considera
144 ROMÂNĂ
că, în fond, cărţile te înlănţuie sau, pentru a spune cu vorbele «scriptu-
rii», litera ucide, dar spiritul însufleţeşte”14.
Dar iată ce afirmă şi Coşeriu despre Averroes: „Se spune de[spre]
Averroes că el credea atâta în Aristotel că, dacă Aristotel ar fi spus că
cineva care şade e în picioare, sau cineva care e în picioare e aşezat pe
scaun, Averroes ar fi jurat că aşa este. Şi el e cel care spunea «Magister
dixit», în realitate «Aristo cala», adică «Aristotel a spus»”15.
După caz, expresia suferă modificări. În publicistica lui Eminescu desco-
perim următorul exemplu: „Nu noi o zicem aceasta: Papa dixit. Singurul
care, după «Românul», a rămas fidel drapelului de la 1848, d. Dimitrie
Brătianu o zice”16. Ce-i drept, substituirile se produc frecvent în presă
(din care ne interesează, cu precădere, genul eseistic). Filologul Andrei
Cornea (în „Dilema”, 11-17 aprilie, 2003) îl înlocuieşte pe magister cu
Stalin: „Stalin dixit”. De obicei, în locul profesorului este aşezat un nume
cu autoritate. Discutând despre cimilituri [ci-mi-li] şi despre modul în
care o gramatică neroadă (a lui Măcărescu) a depreciat sensurile lumii,
Vasile Lovinescu inserează într-un citat din Creangă formula preschim-
bată: „«Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-
i, ni-vi-li. Ce ar fi aceia, ducă-se pe pustii! (Creangă dixit, n.n. [V.L.]).
Unii dondăneau ca nebunii până-i apuca ameţeala»”17.
Se poate şi altcumva; în locul unei personalităţi apare un… partid: „În
acelaşi fel teroarea comunistă decenii ne-a dresat să zicem şi noi «Par-
tidul dixit!»”18.

Bibliografie 1. Berg 2003 = I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate

selectivă celebre, Editura Vestala, Bucureşti, 2003.
2. Ciobanu & Novac 2002 = Anatol Ciobanu, Lidia No-
vac, Mic dicţionar latin – român de expresii consacrate, Chi-
şinău, Museum, 2002.
3. Cucu 2002 = Ştefan Cucu, Cogito, ergo sum. Dicţio-
nar de cugetări latineşti şi greceşti comentate, Constanţa, Ex
Ponto, 2002.
4. Dumistrăcel 2006 = Stelian Dumistrăcel, Discursul re-
petat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fati-
ce prin mass-media, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi, 2006.
5. Marian 1973 = Barbu Marian, Dicţionar de citate şi locuţi-
uni străine, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973.
 INTERFERENȚE 145
6. Munteanu E.&L. 1996 = Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Aeterna latini-
tas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Iaşi, Polirom, 1996.

Note
1
Pentru o tratare in extenso a acelor transformări, vezi Cristinel Munteanu, Modificarea
discursului repetat latinesc în registrul grav al ştiinţei şi al filozofiei, în Nicolae Saramandu et
alii (editori), Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”
Bucureşti, Lucrările primului simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 13-14 no-
iembrie, 2007), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 207-217.
2
Vezi şi articolul profesorului Stelian Dumistrăcel (dedicat sărbătoririi lui Anatol Cioba-
nu la 70 de ani), Dicton şi slogan, în „Limba Română” (Chişinău), anul XIV, nr. 12, 2004,
p. 46-53.
3
Vezi Cronicari munteni (ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eu-
gen Stănescu), vol. I (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul cantacuzinesc, Radu
Popescu), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, p. 520.
4
Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 347.
5
În ceea ce priveşte disponibilitatea lui Mihai Eminescu pentru întrebuinţarea formule-
lor paremiologice, vezi Ioan Milică, Proverbialul Eminescu, în „Cronica veche”, anul VII,
nr. 4, 2017, p. 5.
6
M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989, p. 325.
7
Idem, p. 347.
8
Nicolae Manolescu, Despre poezie, Braşov, Aula, 2002, p. 43.
9
Luca Piţu, Ultima noapte de dragoste şi întâia noapte de filozofie, Bucureşti, Nemira, 1999,
p. 101.
10
Semnificativ este că, la intrarea într-un institut de cercetări atomice din America, o
placardă atenţiona: „Alcoolul conservă orice, cu excepţia unui secret!”. O altă expresie
latinească privind sinceritatea este Ex boca parvulorum veritas [‘Din gura copiilor iese
adevărul’] (cf. Marian 1973, p. 61).
11
M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 218.
12
Ibidem.
13
O formă modernă, citată uneori, este sintagma englezească His master’s voice [‘Vocea
stăpânului’] (cf. Berg 2003, p 173 şi 151).
14
Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea, Iaşi, Junimea, 1988, p. 123.
15
În vol. In memoriam Eugeniu Coşeriu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p.
122.
16
M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 286.
17
Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Iaşi, Editura Institutul European, 1999, p. 218.
18
În „Făclia”, 6 noiembrie, 1991, p. 3 (apud Ciobanu & Novac 2002, p. 98).
146 ROMÂNĂ
Eugen MUNTEANU
Mitul lui Orfeu în poezia lui Ovidius*
E.M. – profesor la Facultatea de
Litere a Universității„Alexandru Ioan
Cuza” din Iași, director-fondator al
Școlii Doctorale de Studii Filologice
(2005-2009), profesor invitat la
Universitățile din Jena și Viena,
director al Institutului de Filologie
Română„Al. Philippide” din Iași
(2009-2013). Principalele lucrări:
Aeterna Latinitas (1997); Introducere
în lingvistică (2015); Lexicologie
biblică (2008). A coordonat
proiectul„Monumenta linguae
Dacoromanorum” (2009-2015, 15
volume tipărite) și ediția critică a
versiunii„Nicolae Spătarul Milescu” a
Vechiului Testament (2016, 2060 p.).
A tradus și comentat texte de Sf.
Augustin, Thomas de Aquino,
Swedenborg, Jean-Jacques
Rousseau, Rivarol, Wilhelm von
Humboldt, Iacob Grimm, Ernst
Renan, Eugenio Coseriu și
Hans-Georg Gadamer.
Pentru orice mare poet, destinul orfic pare
să aibă o valoare exemplară, ca mit-paradig-
mă al existenței poetice. Examinarea atentă
și în profunzime a unui univers poetic relevă
semnificații și secvențe corespunzând unor
evenimente, figuri sau momente simbolice
ale mitului lui Orfeu. Dacă în societățile arha-
ice mitul era o „istorie sacră” (Mircea Eliade)
cu funcția unui model de autoritate divină, o
garanție a individualității și integrității tribu-
lui, în epoca clasică, situația este deosebită:
mitul rămâne un model, dar nu pentru insul
abstract al comunității, ci pentru poet ca indi-
vid de excepție, un model care fixează și justi-
fică comportamentul, atitudinile și simbolis-
tica actului poetic.
În ceea ce privește opera lui Ovidius, com-
plexul mitopoetic orfic ocupă un loc central,
atât ca tramă narativă ca atare, cât și ca sumă
a unor principii ale cunoașterii și existenței
poetice.
În cărțile a X-a și a XI-a ale Metamorfozelor
ovidiene, protagonist este Orpheus, poetul
trac (Rhodopeїus vates); mai mult încă, îna-
intea morții, vocea sa se identifică cu cea a
poetului însuşi, şi anume în nararea miturilor
*
Articol inedit, scris de autor în mai-iunie 1977, ca lu-
crare de seminar.
 INTERFERENȚE 147
lui Athis, Cyparissus, Ganimedes, Hyachinthus, Pygmalion, Myrrha,
Atalanta și Hippomene. Alături de cunoscutul pasaj din cartea a IV-a
a Georgicelor lui Vergilius, tratarea narativă din Metamorfozele lui Ovi-
diu este una dintre cele mai complexe: fiecare secvență a mitului își
realizează în spațiul narativ valențele simbolice tradiţionale, cunoscute
şi din alte texte ale antichităţii. Recunoașterea semnificațiilor mitului,
așa cum este el narat în Metamorfoze, ne va sprijini în interpretarea și
înțelegerea lirismului ovidian, în ale cărui structuri primare vom iden-
tifica elemente din simbolistica mitică a orfismului.
Orfeu apare la Ovidiu cu atributele sale arhetipale cunoscute: poet apo-
linic (Apollineus vates), eroul este un simbol al echilibrului și emergenței
solare, al curajului tragic al asumării cunoașterii. În fața morții și a în-
tunericului, poetul-profet vrea să evite vorbirea meșteșugită (positis
ambagibus) și să spună adevărul (vera loqui). Ca restaurator al ordinii
și al adevărului, Orfeul ovidian vede în revederea iubitei pierdute jus-
tificarea coborârii în Infern (causa visae conjunx). Recuperarea Eurydi-
cei echivalează cu impunerea valorii solare a conștiinței, a luminii care
trebuie să dezvăluie adevărul și să împrăștie negurile.
Mijlocitor între zei și oameni, Orfeu se află în centrul unei cunoașteri
de tip tragic, întrucât realizarea dialogului poet-ființă eșuează în chiar
momentele sale de maximă comuniune. Cântecul (carmen) rămâne
singura cale de salvare. Prin cântec, prin cuvântul pus în acord cu rit-
mul universal al coardelor – nervosque ad verba moventem (Metamor-
foze, X, 40), Orfeu îşi interzice suferința degradantă și eludează tem-
porar puterile morții: Tantalus și Sisyphus se odihnesc în sfârșit, roata
lui Ixion se oprește, Eumenidele însele lăcrimează pentru întâia oară
– Eumenidus maduisse genas (Metamorfoze, 46).
Condiția pusă poetului spre a învinge moartea și a permanentiza vic-
toria, şi anume să nu îşi întoarcă privirile înapoi – ne flectat retro sua
lumine (Metamorfoze, 51) – este însă inacceptabilă conștiinței apoli-
nice, care s-ar auto-nega, renunțând la putința de a vedea. Astfel în-
cât, nerăbdarea cunoașterii și dorinţa fierbinte de a vedea – ne deficeret
metuens avidusque videnti (Metamorfoze, 56) – se constituie ca limită
tragică a experienței orfice. După întoarcerea din infern și consumarea
experienței-limită, Orfeu rămâne să rătăcească prin existența terestră
care a devenit, în absența iubirii, un spațiu al exilului și informului.
148 ROMÂNĂ
Preot apolinic, Orfeu cade deci jertfă necesară elanului dionisiac al ba-
cantelor, contrariate de refuzul vieții primare, manifeste, pe care o re-
prezentau. În timpul acestei dezlănțuiri dionisiatice, cuvintele poetului
nu se mai aud și nu mai mișcă pe nimeni – nec quiquam voce moventem
(Metamorfoze, XI, 40). Moartea eroului are semnificația unei restitu-
iri: prin corpul său ciopârțit, cuvântul, cântecul se împrăștie asupra
întregii firi. Un plâns cosmic cuprinde natura: păsările, pădurile, fia-
rele, stâncile sunt pline de lacrimi; se spune că fluviile s-au umflat de
lacrimi – lacrimis quoque flumina dicunt / Increvisse suis (Metamorfoze,
46). Parte componentă a corpului poetului, lira sa continuă să dețină
puteri magice, supraviețuind morții și comunicând cu plânsul emanat
de natură: Flebile nescio quid queritur lyra, flebile lingua / Murmurat exa-
nimis, respondent flebile ripae (Metamorfoze, 52-53).
Poetul poate în sfârșit să-și privească, cu certitudine, iubita – Eurydi-
cenque suam iam tuto respicit Orpheus (Metamorfoze, 66) – deoarece, în
moarte, lumina cunoașterii apolinice nu mai poate jigni pe zeii morții.
Se poate vedea din ceea ce am spus până acum că Ovidiu nu „demiti-
zează” și nu degradează mitul, ci doar îl interpretează, fără să piardă ni-
ciunul din marile sale simboluri. Mai mult decât atât, motivele ovidie-
ne centrale pot fi integrate perspectivei mitului orfic și organizate după
tiparul său. Ipostazele vieții poetului, cu care destinul a fost darnic în
evenimente, își găsesc un exact corespondent în datele exemplare ale
mitului.
Sprijinită pe o permanentă tensiune a discursului elegiac ovidian, mi-
topoietica orfică își relevă aici principalele teme. Le voi trata succint
pe fiecare.

Omnipotența iubirii
Erosul reprezintă în poetica ovidiană valoarea supremă, cauză și țintă a
existenței, însăși rațiunea de a fi. Ca permanentă tensiune vitală, amo-
rul stăpânește deopotrivă pe zei și pe oameni, fiind însoțit de greșeală și
de furie: Blanditiae comites tibi erunt Errorque Furorque / Asidue partes
turba secuta tuos, / His tu militibus superas hominesque deosque (Amores,
I, 2, 35-37). Dincolo de inevitabila alegorizare impusă de convențiile
 INTERFERENȚE 149
stilistice ale vremii, se străvede aici concepția orfică despre iubire ca
putere supremă, cale de salvare prin cunoaștere și uniune la nivelul
întregului cosmos. Iubirea este substanța cea mai intimă a cântecu-
lui. Panerotismului cosmic din Metamorfoze îi corespunde în Amores,
Ars amandi și Heroide un panerotism, i‑am putea spune, social. „Cel
ce iubește este asemenea unui soldat, și Cupidon își are taberele sale:
Crede-mă, Atticus, cel ce iubește este asemenea unui soldat” spune po-
etul: Militat omnis amans, et habet sua castra Cupido: / Attice, crede mihi,
militat omnis amans (Amores, I, 9, 1-2).
Absorbit de viziunea tragică a existenței în a doua parte a creației, ero-
tismul primelor opere ovidiene este solar și plenar, manifestându-se
în sfera jocului (lusus) și a plăcerilor (delicias). Iubirea este o desfăta-
re legitimă sau amor jucăuș (honesta voluptas, amor jucundus), poezia
înseamnă cântece dulci (molia carmina), iar muza mai îngăduitoare
(Musa jocosa).

Corespondența poet-natură
Prin potențele magice ale cuvintelor, poetul pătrunde în intimitatea
lucrurilor, modelând natura potrivit propriilor sale stări. Identificarea
imaginilor obsedante din opera de exil relevă în acest sens la Ovidi-
us preponderența unor metafore legate de sfera orfică. Rătăcirea, în-
doiala, căutarea, tentația adâncului, ceața, întunericul, zbuciumul,
amenințarea, noaptea, murmurul sunt dominantele complexului ima-
gistic al elegiilor. Între eul poetic și exterior se stabilește o strânsă co-
muniune, în urma căreia realul nu mai este reprezentat ca atare, ci inter-
pretat. Aspectelor superficiale și obiective ale lucrurilor li se caută un
înțeles mai profund, consonant cu stările de spirit ale poetului exilat.
Exacerbarea antinomiilor existenței îl menține pe poet într-un perma-
nent extaz al deznădejdii, dublat de orgoliul unui destin de excepție.
Tensiunea și disperarea se reflectă în participarea naturii, supusă prin
gestul hieratic al cântării: Alternaque est nostrae sumpta carina fugae, /
Quod facerem versus inter fera murmura ponti / Cycladas Aegeas obstipu-
isse puto. / Ipse ego nunc miror tantis animique marisque / Fluctibus inge-
nium non cecidisse meum. – „Și am luat cea de-a doua corabie a călători-
ei mele în exil, / Cum făceam versuri în mijlocul sălbaticului murmur
al mării/ A uimit, socot, Cicladele Mării Egee. / Și acuma mă mir că în
150 ROMÂNĂ
mijlocul atâtor frământări ale sufletului și ale mării/ Talentul meu nu
s-a frânt (Tristele, I, XL, 6-10).
Dintre toate elementele primare, mediul acvatic în special domină ima-
gistica ovidiană. La Ovidius, poet al intimității și al securității citadine,
apele sunt un mediu al dezolării și al morții, având aproape întotdeau-
na un aspect sumbru și zbuciumat. Înconjurat de ape, spațiul exilului
este absolut întunecat, opus fără întrerupere solarei imagini a limanu-
lui patriei râvnite: deploratae limen adire domus (Tristele, III, 5, 8).

Viziunea tragică asupra existenței

Poetul se află în centrul unui permanent dialog cu ființa, dominând
stihiile și dându-le prin cântec legi. Prăbușirea poetului are ca urmare
dezorganizarea cosmosului, ruina și lipsa de noimă a lumii: pământul
se amestecă cu cerul, apele cu focul, legile dispar, totul se învălmășește:
In caput alta suum labentur ab aequora retro / Flumina, conversis Sol-
que recurret equis, / Terra ferret stellas, caelum findetur aratro, / Unda
dabit flammas et dabit ignis aquas, / Omnia naturae praepostere legibus
ibunt / Parsque suum mundi nulla tenebit iter, / Omnia jam fient, fieri
quae posse negabam, / Et nihil est de quo non sit habenda fides. / Haec ego
vatecinor... – „La capătul lor se scurg înapoi din mare/ Râurile și Soarele
își răsucește caii, / Pământul va sprijini stelele, cerul va fi spintecat de
plug, / Apele vor scoate flăcări, iar focul va scoate ape, / Toate cele ale
naturii vor înainta fără nici o lege, / Și nicio parte din lume nu-și va
menține calea,/ Se vor petrece deja toate cele despre care refuzam să
cred că se pot întâmpla, / Și nu există nimic ce nu putem spera că se va
petrece. / Aceste lucruri le cânt ca profet” (Tristele, I, 8, 1-8).
Printr-o existență întunecată, nubila tempora, poetul este un viator, un
rătăcitor. Termeni cheie din sfera pierderii, durerii și morții, selectați
numai din cartea I din Tristia, sunt elocvenți pentru coordonatele
sufletești specifice: metus, casus, terror, minacio, luctus gemitusque, se-
pulcrum, damnatio, clamor gemitusque, lacrimae, ruina, maeror, vulnus,
culpa, error, querulus dolor, tristitia, pulvis, cinis.
Deznădejdea solitudinii se răsfrânge în simțurile poetului, care ajung
să nu perceapă în spațiul pontic al exilului decât ger și uscăciune. În
Tristia și în Epistulae ex Ponto, imaginile nucleu, cele care organizează
 INTERFERENȚE 151
imaginarul ovidian, derivă din preeminența frigului în simțurile exi-
latului: frigus habitabile, rigidae minae, gelida membra, gelidus timor,
hibernas procellas, adstricto Terra perusta gelu. Același regim imagistic
determină selectarea și frecvența unor verbe corespunzătoare: obruere,
frangere, fallere, labi, plangere, flere, maerere, deplorare, premere, cadere,
laedere, amidere, pati, nocere, precari, vagari.

Moarte și exil
Rupt de mediul său generic, domus, limen patriae, poetul orfic
supraviețuiește în lume ca într-un spațiu al exilului și suferinței. Nu nu-
mai omul ca atare, care poate spera o iertare și reîntoarcerea în patrie,
dar întreaga ființă se află în declin. Speranța salvării se convertește trep-
tat într-o iubire extatică pentru moarte (amor necis). În preajma morții,
puritatea durerii fără limite, asumarea orgoliului suprem al morții se
impune ca o soluție de a pune capăt exilului. Implorându‑l pe împărat
să fie iertat pentru vechea ofensă, poetul conjură deopotrivă tumultul
mării să îl ajute să scape de insuportabilul exil: Contenti nostris jam
precor esse malis! / Nec tamen, ut cuncti miserum servari valetis, / Quod
periit, salvum jam caput esse potest. / Ut mare considat ventisque ferenti-
bus utar, / Ut mihi parcatis, non minus exul ero! (Tristia, I, 2, 70-75)

Poezia ca soluție de salvare

Predestinat suferinței, poetul nu poate să înfrunte destinul prin rațiune,
prin efortul de a-l eluda sau ocoli: Sive malum potui tamen hoc vitare ca-
vendo / Seu ratio fatum vincere nulla valet. (Tristia, III, 6, 17-18)
Numai cântecul, ca semn al elecțiunii divine poate oferi o cale de sal-
vare, nu prin desființarea suferinței, ci prin înnobilarea ei. Supunând
prin forța privirii și a numirii, atribute vaticinare, tenebrele care îl în-
conjoară, poetul este în stare să înțeleagă semnele divine, esența eternă
din lucruri, căci zeul trimite semne binevoitoare celui care le doreşte:
... sunt quidam oracula vatum: / Nam deus optanti prospera signa dedit
(Epistulae Ex Ponto, II, 1, 55-56). Prin cântec se poate defini o origo re-
rum, cum Ovidius a încercat în Faste, sau se poate cuprinde și descifra
perpetua curgere a firii, ca în Metamorfoze.
152 ROMÂNĂ
Totul trebuie să i se supună poetului, căci el este cel care vede adevărul
și îl cuprinde în cântec, reîmpăcând pe om cu natura și cu destinul.
Cunoaștere a adevărului, poezia ne apare la Ovidius un act erotic: de
comuniune și transcendere: Usus opus movet hoc, vati parete perito, /
Vera canam: coeptis, mater, Amoris, ades! (Ars amandi, 1, 29-30). De
aici și marele orgoliu al poetului, credința lui că poezia poate învinge
moartea și timpul: carmina morte carent.
În sfârșit, ca o încheiere simbolică a unui destin orfic, Ovidius a rămas
în conștiința posterității drept poetul căruia nu i se cunoaște mormân-
tul; la fel ca cel al legendarului Orfeu, corpul său freamătă permanent
în ritmurile secrete ale naturii.

Mircea A. DIACONU
Despre granițe istorice,
geografice și culturale
M.A.D. – critic literar, eseist,
prof. univ. dr., prorector
al Universității „Ştefan cel
Mare”, Suceava. Dintre
volumele semnate: Ion
Creangă – Nonconformism
şi gratuitate (2002); Studii
şi documente bucovinene
(2004); La sud de Dumnezeu
– Exerciţii de luciditate (2005);
Cui i-e frică de Emil Cioran?
(2008); I. L. Caragiale.
Fatalitatea ironică (2012);
Firul Ariadnei. 10 Cărţi de
proză şi nu numai (2014);
Biblioteca română de
poezie postbelică (2016);
Metacritice (2018).
CRITICĂ. ESEU 153
Traumele ca șansă?
În Reading Microliterature: Langage, Ethnicity,
Polyteritoriality (Diaconu 2018: 135-156), am
avansat ideea că literatura română este un sistem
literar determinat de contexte geo-politice aflate
la intersecția unor granițe de tipuri diferite: cele
etnice, cele administrative, cele politice. Iar la
acestea am putea adăuga, metaforic vorbind, o
serie de granițe istorice, adică de fracturi în ceea
ce s-ar putea considera o devenire, o diacronie li-
niară. Propriu-zis, porneam de la câteva întrebări
de genul: Aparțin literaturii române scriitorii din
Republica Moldova, Bucovina, Banatul sârbesc
ori din estul Ungariei?; Are vreo relevanță dacă
scriu în limba maternă sau nu?; Pot fi incluși li-
teraturii române scriitorii de limba maghiară și
germană din România, mai ales că, după 1947,
prin instituțiile care constituiau cadrul adminis-
trativ, ba chiar social și politic al literaturii, ele fac
parte din sistemul literar românesc? În încerca-
rea de a oferi soluții la aceste întrebări – care pot
genera o redefinire sistemică a literaturii române
–, propuneam concepte precum microliteratură,
literatură intra- și extrateritorială, al căror rost
este să determine o reprezentare a literaturilor
dincolo de criteriul naționalului, care să reflecte
situații de fapt pe care o astfel de reprezentare le
ignoră.
154 ROMÂNĂ
Pornind de la aceste date, vom putea spune despre literatura scrisă
în limbile maghiară și germană din România, ori despre cea scrisă
în limba română din Serbia ori Ucraina că sunt minoritare, așa cum
vom putea spune despre literatura în limba română din Republica
Moldova că este marginală. Le vom putea numi însă microliteraturi,
cu existență intra- și extrateritorială, făcând astfel trimitere spre o
teritorialitate (și implicit o identitate) în mișcare, determinată de
relațiile simultane cu centre de putere și de referință diferite. Prin ur-
mare, vom considera literatura extrateritorială (i.e., literatura română
din Republica Moldova, fosta Iugoslavie, Bucovina și Ungaria) și li-
teratura intrateritorială (i.e., literatura maghiară și literatura germană
din România) drept microliteraturi care pot fi cercetate ținându-se
cont de multiplele contextualizări politice, geopolitice, culturale, ide-
ologice, administrative. Or, toate aceste aspecte generează diferențe
semnificative.
Pentru a putea descrie literaturile extra- și intrateritoriale și pentru
a putea avansa în încercarea de a le defini ca microliteraturi, aflate la
intersecția mai multor tendințe și sisteme (de raportare la ficțiunea a
cel puțin celor două centre, cel natural și cel istoric, și la autoficțiunea
propriei identități), e necesar să facem o incursiune în ceea ce am putea
numi narațiunea și istoria granițelor teritoriilor aduse deja în discuție.
Nu vom face prezentări exhaustive și nici nu vom avea pretenția de a
suplini studii istorice propriu-zise; cu riscul de a simplifica în aceas-
tă încercare cu caracter introductiv, ne vom opri la fiecare dintre mi-
croliteraturi pentru a-i descrie, simplu spus, mijloacele istorice de
funcționare și modalitățile de (auto)reprezentare. Opinia noastră este
că stabilirea câtorva repere este absolut necesară unei înscrieri corecte
în context a literaturii.
În fapt, deși par realități tari, teritoriile politice se află mai degrabă
într-un permanent echilibru precar, care favorizează mozaicul et-
nic și generează fie o literatură cu funcții în recuperarea sau con-
struirea identității, fie una care depășește problematica etnicității, a
apartenenței. Așa încât, am putea vorbi despre delimitările administra-
tiv-politice ca despre niște ficțiuni ale istoriei, cu consecințe în planul ge-
ografiei, demografiei, lingvisticii etc. Europa de Est este consecința câtor-
va fracturi ale istoriei, precum destrămarea Imperiului Austro-Ungar, a
 CRITICĂ. ESEU 155

Iugoslaviei, a Imperiului Sovietic, apariția blocului comunist etc., care

au generat deteritorializări și reteritorializări cu consecințe în variabi-
litatea traumelor. O spun Deleuze și Guattari vorbind despre Kafka:
„Descompunerea și prăbușirea imperiului dublează criza, accentuea-
ză pretutindeni mișcarea de deteritorializare și provoacă reteritoriali-
zări complicate, arhaizante, mitice sau simbolice” (Deleuze, Guattari
2007: 43).
Există reteritorializări care au obsesia originarului și a integralității.
În 1941, de exemplu, după cedarea în 1940 de către România a
Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei și recuperarea lor în anul urmă-
tor, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Călinescu
1982) a constituit un act militant de afirmare a identității naționale.
Ultimul capitol, „Specificul național”, cu toată dezbaterea sa de idei
pe tema identității, a amenințării reprezentate de creația străinilor,
e o demonstrație care vine exact pe urmele dorinței de a demonstra
existența unui specific, cu grade diferite, care delimitează literatura
unui popor și, prin urmare, spiritul lui, „specificul lui rasial” (Călinescu
1982: 976). Ideea dominantă e formulată explicit:
„Istoria literaturii române nu poate fi decât o demonstrație a puterii de
creație române, cu notele ei specifice, arătarea contribuției naționale la
literatura universală” (Călinescu 1982: 974).
Acest fapt avea drept cauză tocmai obsesia originarității/originalității
și integralității. În construcția gândită de Călinescu, străinii, și sunt
vizați mai ales scriitorii evrei, și-ar releva inaderența la spiritul româ-
nesc. Fenomenul s-a perpetuat în mod natural, fără să fi înregistrat par-
că traume vizibile la cei excluși, deși nu putem să nu remarcăm un pa-
radox: peste timp, tocmai în ideea demonstrării priorității specificului
românesc, protocronismul din anii ’80 ignora componenta lingvistică,
esențială pentru ca o literatură să fie națională; au căutat identitatea
românească în scrieri de mileniu I scrise în limba latină sau în scrieri
de ev mediu redactate în slavonă. În acest caz, de ce nu i-am considera
scriitori români pe cei care scriu, pe teritoriul românesc, în altă limbă
decât româna? Sau pe cei care, formați sau nu în spațiul românesc, scri-
ind și publicând în alte spații geografice decât cele românești și în altă
limbă decât româna, scriu despre realități românești?
156 ROMÂNĂ
Aș vrea să aduc în discuție deocamdată situația creată prin Marea
Unire din 1918. Deși mai târziu li se va reproșa românilor că nu au
destin (au făcut-o, cred, nu numai cei din tânăra generație, de la Eliade
la Cioran sau, în alt fel, Ionesco; ei au făcut-o însă cu o radicalitate dusă
spre anarhie), acum, odată cu Marea Unire, sentimentul că românilor li
s-a oferit șansa de a avea unul a pătruns în conștiința comună. Oamenii
au simțit deodată că istoria e generoasă cu românii. Șansa pe care le-a
oferit-o (alimentată și cu sânge, ca și altă dată, când sângele n-a fost
însă suficient ca să ducă la realizări majore: Câștigarea Independenței
a însemnat, de exemplu, pierderea Basarabiei) a fost percepută în di-
mensiuni aproape mistice. Doar că, tot felul de contexte – unele poate
de neocolit, altele aparținând cumva genei noastre – au dus în scur-
tă vreme la sentimentul unui eșec. Iar istoria a intrat repede în declin.
Oricum, românii – devenit deodată un popor cu sens – n-a gestionat
suficient de abil și eficient problema naționalităților. Satisfacția româ-
nilor de etnie română (atâta câtă a fost, căci de la un moment criza a
fost și a românilor) a stat în cumpănă cu sentimentul nemulțumirii tră-
it de marele număr de minoritari. O spune foarte bine, în fond, Vintilă
Mihăilescu: „E țara plină de țări! – amintea Ion Conea cândva, în inter-
belic. Ca să avem o țară, a trebuit să învățăm și să ajungem să credem că
suntem un popor și avem o cultură, unitară și sub semnul continuității.
A fost salutar și mai este, într-o anumită măsură, necesar. Dar am pier-
dut abilitatea de a gândi și de a ne raporta la diferență, la diversitatea
etnică și regională care ne sunt proprii, care ne-au alcătuit istoric. Mai
mult, diferența ne sperie și devenim xenofobi, ba chiar rasiști! Fără
să realizăm și cu zâmbetul pe buze, am devenit și auto-rasiști: așa e
Românul, acesta este genomul său, asta face parte din ADN-ul său. Care
«Român»? Cum adică «genomul» său? Plasarea identității în biolo-
gic, în «genetică», a fost și a rămas expresia celui mai clasic rasism!
Obsesia «Românului» și a unității sale «genetice» ne face astfel in-
capabili să vedem românii și să acceptăm diversitatea etnică a aces-
tei națiuni bogate și prin această diversitate” (Mihăilescu 2015). Or,
Istoria lui Călinescu e construită pe principiul existenței unui astfel de
genom.
Să revenim însă la câteva date de istorie. Transilvania s-a unit cu
România în 1918, aducând cu ea nu doar un potențial literar și cultural
românesc, ci și câteva minorități care-și vor construi propriile povești
 CRITICĂ. ESEU 157
de legitimare, cu caracter revanșard și recuperator. Este vorba despre
minoritatea de limbă maghiară, formată din maghiari și secui, și des-
pre cea de limbă germană, formată din sași, cărora li se alătură, în zona
Banatului, șvabii, minorități care, în diferite momente ulterioare anu-
lui 1918, își caută identitatea și se raportează fie la un centru din afară
granițelor politice ale României, fie și la un centru intrateritorial (Cluj,
București), când nu își caută – soluție provizorie, considerată salvatoa-
re deocamdată – propria identitate. Publicată în spațiul transilvănean,
dar cel mai adesea la Buda și mai puțin la București, literatura română
din Transilvania de dinainte de 1918 era cunoscută în România și era
inclusă în circuitul ei de valori. Granițele politice nu erau insurmonta-
bile, și nu numai în plan cultural. Scriitorii puteau pleca din Imperiul
Austro-Ungar pentru a se stabili la București, așa cum se mișcau liber
în tot imperiul (la Viena, la Praga etc.). Mai mult decât atât, unii din-
tre scriitorii români din imperiu, din Banat sau din Transilvania, au în-
ceput prin a scrie în limba maghiară (Ioan Slavici și Liviu Rebreanu),
în vreme ce alții, hrăniți din idealuri naționale, scriau sub emblema
naționalului. „Să ne mutăm în altă țară”, versul lui Octavian Goga, su-
gera nu simplul exil, ci o reteritorializare vizionar-hiperbolică: mutân-
du-se în altă țară, locuitorii ar fi trebuit să ia cu ei și pământul în care
erau îngropați strămoșii. Goga vorbește metaforic despre o reterito-
rializare care se și produce în plan politic-administrativ în 1918. Este
evident însă că scriitorii români din Transilvania debutați sau afirmați
înainte de 1918, ca și aceia care debutează după 1918, sunt integrați în
mod natural istoriei literaturii române.
Parțial, același lucru s-a întâmplat cu Bucovina, spațiul de nord al
Moldovei, anexat în 1775 de Imperiul habsburgic. Puternic colonizată,
Bucovina revine României în 1918, pentru ca după al Doilea Război
Mondial să fie integrată Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene
(RSSU). După redeșteptarea idealurilor naționale, din 1848, contac-
tele cu literatura română sunt mai frecvente, scriitorii raportându-se
la literatura română din Regat, asumându-și în mod natural proble-
matica național-tradiționalistă. În perioada interbelică, tinerii scriitori
din Cernăuți, al treilea oraș din România după București și Chișinău,
trăiește cu magia Capitalei, a Bucureștiului, unde se face canonul, și
scrie o literatură proprie despre care are iluzia nu numai că s-ar fi sin-
cronizat cu literatura din regat, dar chiar că îi este superioară acesteia,
158 ROMÂNĂ
având, oricum, o identitate proprie. „Goticul moldovenesc” ar defini o
estetică proprie, specifică.
Cât privește Republica Moldova (de astăzi), după ce fusese ceda-
tă Rusiei țariste în mai multe rânduri, partea dintre Prut și Nistru a
Moldovei, numită Basarabia, revine României în 1918. O puternică
tradiție culturală de sine stătătoare (cumva izolată și izolaționistă)
a locului nu exista din moment ce marii reprezentați ai locului (un
Negruzzi sau un Hasdeu, de exemplu) se afirmaseră în România din
dreapta Prutului și se integraseră (sau făceau parte în mod natural)
culturii române. Dar la sfârșitul anilor ’40, deși studiaseră la Iași sau
la București, tinerii scriitori din Basarabia, dezamăgiți, își manifestau
uneori zgomotos nevoia de individualitate. Integrarea în literatura ro-
mână nu reușise, așa încât orgoliul periferiei se concretiza în gesturi
iconoclaste. Cum tinerii bucovineni vorbeau despre superioritatea lor
de germanofili, basarabenii puteau invoca dependența și admirația față
de Moscova. În cel mai bun caz, Centrul spre care râvniseră în taină,
Bucureștiul, Regatul, trebuia nu numai sedus, ci și intimidat. Viena
ori Moscova puteau fi repere care legitimau un specific instituit prin
tradiție. După cel de-al Doilea Război Mondial, Basarabia devine
unul dintre statele Uniunii Sovietice și, spre deosebire de partea de
nord a Bucovinei care adăpostea o minoritate românească, Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) avea o majoritate ro-
mânească, dar căreia nu i se permitea să se numească românească, ci
moldovenească, pe urmele interbelicei Republici Autonome Socialiste
Sovietice Moldovenești. Iar schimbarea regimului politic și a granițelor
teritoriale și administrative a însemnat nu numai deportări masive în
Siberia și colonizări cu populație rusească, ci și scrierea cu grafie slavo-
nă ori instituirea obligativității cunoașterii limbii ruse. Oricum, deși cu
statute diferite, Bucovina și Basarabia sunt integrate Uniunii Sovietice,
unui adevărat imperiu ideologic. Și, din această postură, Centrul –
care a devenit brusc intangibil și mitic – s-a proiectat în România. Și
cu toate că România însăși făcea parte din Blocul Sovietic, identitatea
românească era negată Basarabiei, în vreme ce era acceptată pentru ro-
mânii minoritari din Ucraina. În tot cazul, în ambele zone, literatura,
care funcționează ca mijloc de păstrare a identității lingvistice și a celei
etnice într-un mediu deznaționalizant, este consecința tocmai a acestei
traume. Că exista o comunitate românească și dincolo de Nistru, în
 CRITICĂ. ESEU 159
Transnistria, acest lucru e o chestiune de nuanță, care complică și mai
mult desenul trasat.
În vreme ce anul 1918 este cel al nașterii României Mari, adică în
vreme ce românii din Transilvania, Basarabia, Bucovina (nu și cea
transcarpatică, din Maramureșul istoric), Cadrilaterul se bucură de
consecințele unirii cu România, cu promisiunea respectării drepturilor
minorităților din aceste zone, Banatul este fracturat. Dunărea împarte
Banatul în două, o zonă lipită României, alta, Regatului Sârbo-Croato-
Sloven, nou-creat. Așa încât, pentru românii din Voivodina, anul 1918
a devenit „anul porților închise” (Almăjan 2007: 20). Perioada inter-
belică n-a dus însă la dispariția acestei comunități, așa cum nu s-a în-
tâmplat nici după apariția, în 1947, a Iugoslaviei. Dar în vreme ce după
1947 Voivodina a avut, în baza autonomiei zonei căreia îi aparținea,
puterea și libertatea de a-și afirma identitatea românească, altfel au
stat lucrurile cu Valea Timocului, unde limba română avea statutul
unei limbi minoritare, dacă nu interzise, măcar persecutate, supuse
unui proces programatic de dispariție. Probabil că n-am fi vorbit des-
pre această zonă dacă din ea n-ar fi apărut Adam Puslojić, unul dintre
poeții importanți de limbă sârbă, care a scris până în 1990 exclusiv în
limba statului. Oricum, pentru niciuna dintre aceste zone, perioada in-
terbelică n-a fost una de afirmare a unor voci literare puternice. Dar nu
este deloc ciudat, în fond, că trauma ruperii de mediul natural româ-
nesc a generat, înainte de toate, încercări de salvare culturală. Ciudat
este faptul că fenomenul literar se dezvoltă și după includerea, în 1947,
în Blocul Sovietic.

Șansa microliteraturilor
În urma stabilirii acestor repere, ar trebui să răspundem la câteva în-
trebări de domeniul evidenței. Cum se afirmă literatura română în
noile zone aparținând României în 1918? Cum se dezvoltă literatu-
ra română în zonele românești din afară, după 1947? Care e statutul
literaturii maghiare și germane din Transilvania ori a celei germane,
ucrainene, poloneze etc. din Bucovina? Mai interesant, chiar, cum se
afirmă literatura de limbă germană din Cernăuți într-un spațiu mul-
ticultural care trăiește cu mirajul identității naționale? Să nu uităm că
160 ROMÂNĂ
aici se naște Paul Celan și că există opinii foarte diferite privitoare la
contactele sale formatoare cu literatura română. Celan nu numai că a
debutat cu poemul Todesfuge în traducere românească (în 1947), dar
trăiește în mediul multicultural al Cernăuților, apoi alături de ultimele
valuri suprarealiste din Bucureștii de stânga. Va fi cunoscut el poezia
tinerilor poeți români din Cernăuți, ale căror creații erau invocate de
Alfred Margul Sperber în „Cernowitzer Morgenblatt” (1918-1940)?
Va fi avut vreun impact asupra creației sale poezia suprarealiștilor
bucureșteni? Afirmațiile exegeților sunt nu o dată contradictorii, ca și
cum orice ipoteză ar angaja o ideologie. Dar contactele indiscutabil că
vor fi existat (Sperber îi traduce pe poeții cernăuțeni în germană) –, iar
faptul că, pornind din Cernăuți, Celan scrie – așa cum s-a spus – în lim-
ba celor care i-au ucis părinții e cu atât mai relevant pentru deteritoria-
lizările pe care le practică Celan, duse până la – ultimă deteritorializare
– plonjarea în adâncurile Senei – care n-a ezitat să-l înghită.
O situație diferită au aceste spații după 1947. Toate aparțin Blocului
Comunist, iar acest fapt generează câteva coordonate comune – și ci-
neva ar trebui să studieze la modul concret cum reverberează în terito-
riile dependente de Moscova deciziile luate, în plan literar, acolo. Dar
câteva diferențe trebuie relevate: în vreme ce Basarabia și Bucovina,
deși cu statut distinct (una ca republică de sine stătătoare, a doua, ca
regiune minoritară a altui stat), aparțin Uniunii Sovietice, România,
Iugoslavia ori Ungaria se află într-o relație tensionată – presupunând
nu numai integrare și acceptare, ci și opoziție – cu centrul ideologic
de la Moscova. Pe de o parte, există o uniformizare globală a lumii co-
muniste la nivel instituțional: se edifică uniuni de creație, reviste lite-
rare, școli de literatură, alte organisme care urmăresc realizarea unei
literaturi dogmatice puse în slujba ideologiei; există chiar o istorie co-
mună. Am putea invoca dezghețul poststalinist, faptul că, din motive
de propagandă ideologică, se duce o politică de „colaborare frățească”
între minorități și grupurile majoritare; am putea invoca ieșirea de sub
tutela dogmatizării literaturii din primii ani ai comunismului, urmată
de o eliberare progresivă, care face ca fenomene similare să se dezvol-
te în toate regiunile-satelit mai degrabă independent, și nu ca urmare
a unor influențe dinspre Centrul mitizat spre periferii. Liberalizarea
post-stalinsită, și nu vreo influență a literaturii române, face ca în anii
’60 să existe o epocă a dezghețului și în Basarabia, ori Iugoslavia, și la
 CRITICĂ. ESEU 161
minoritățile maghiare, ori germane din România. În fond, toate micro-
literaturile încep în anii comunismului prin a fi nu numai aparent ex-
plozive, ci și puternic ideologizate, pentru a se salva ulterior exclusiv în
estetic. Pe de altă parte, tezele centrale, de la Moscova, sunt dublate de
teze specifice fiecărei zone. În tot cazul, așa controlată și supusă unui
program ideologic, sau poate tocmai de aceea, fiind la comandă, lite-
ratura grupurilor etnice minoritare se dezvoltă acum și în zone în care
anterior lipsise. E fervoarea unei lumi noi care face din literatură un
instrument de propagandă. Mai mult, este la mijloc iluzia dezvoltării
unei literaturi comuniste globale, o victorie față de libertatea capitalis-
tă, față de care scriitorii reacționau în moduri diferite. În vreme ce unii
deveniseră uneltele sistemului politic, alții se izolau, făcând din izolare
o formă de protest implicit, sau dimpotrivă, vizau un fel de auto-co-
lonizare față de literatura Vestului, proiectată exclusiv în coordonate
estetice, unde își identificau Centrul.
Oricum, zonele supuse atenției au un traseu și repere distincte. După
două decenii românești, Basarabia, căreia i se adaugă Transnistria, de-
vine Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, una dintre cele
16 republici ale URSS. Nevoia Moscovei de a impune existența unei
identități moldovenești exclude orice discuție despre România. O ana-
liză detaliată și atentă a realităților din viața literară și a literaturii pro-
priu-zise din perioada de după 1947 în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, prin trimitere la sistemul ideologic și la complica-
tele dispute politice și etnice, realizează Petru Negură într-o carte de
referință, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni în epoca stalinistă,
Editura Cartier, 2014, ca și necunoscută, cred, în România. Controlate,
contactele culturale și literare cu Centrul extrateritorial (România,
Bucureștii) sunt rare și se făceau, accidental și indirect, prin interme-
diul librăriilor din Moscova sau, paradoxal, din Cernăuți ori Odessa; în
Bucovina, parte acum a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, exis-
ta o minoritate românească, iar minoritățile se bucurau de privilegiul,
fie el oricât de propagandistic, de a fi protejate. Paradoxal, dar dezavan-
tajul românilor din RSSM consta în faptul că nu erau minoritari, iar ca
români, nici nu existau. Era, prin urmare, o literatură moldovenească și
ea îi cuprindea și pe scriitorii români din perioadele anterioare născuți
pe teritoriul marii Moldove. Ideologic, Moldova își redesena trecutul
literar și cultural, iar prezentul trebuia să aibă privirea îndreptată spre
162 ROMÂNĂ
Moscova. Or, privirea era îndreptată deopotrivă spre Moscova și spre
București, chiar dacă dinspre București imaginile erau distorsionate,
dacă nu înnegrite. Cu cât mai înnegrite ideologic, cu atât mai mitice.
Minoritară, comunitatea românească din Ucraina (din partea de nord a
Bucovinei) are aceleași interdicții în privința contactelor cu România.
Fiind însă parte a URSS, îi erau permise contactele cu RSSM. Dacă
totuși Bucureștiul era interzis pentru scriitori, ei puteau să privească
nu doar spre Kiev și spre Moscova, ci și spre Chișinău. Nu întâmplător,
majoritatea scriitorilor importanți din Cernăuți și din Bucovina ucrai-
neană au migrat la Chișinău (sau își publicau cărțile în capitala republi-
cii), în vreme ce scriitorii de la Chișinău migrau eventual spre Moscova
(când nu fuseseră deportați în Siberia).
Întrebarea la care ar trebui să se răspundă este dacă a existat un dialog în-
tre literaturile statelor URSS, atât de diferite, în fond, măcar prin tradițiile
lor individualizante. Or, ipoteza cea mai plauzibilă este că, tocmai ca mo-
dalitate de a se apăra de tendințele unioniste (i.e., ale Uniunii Sovietice),
aceste literaturi s-au concentrat, cel puțin în ultimele decenii comuniste,
asupra lor însele, repetând sau respectând formal deciziile impuse de
Centru, pe care încearcă mai degrabă să-l ignore. Să acceptăm că am avea
de-a face cu ceea ce Spivak numește „alteritate speculară abisală” (apud
Terian, 2013: 30), adică cu o pulverizare/anulare a Celuilalt? Greu de
spus că așa ceva s-ar petrece în cazul microliteraturilor care pot fi numite
naturale și care se raportează mental la un Centru prin care se autolegi-
timează. Ele se raportează la un Centru natural (literatura din România,
eventual din Vest) căruia vor să-i copieze identitatea. Prin urmare, fe-
nomenul nu poate fi înscris în categoria studiilor comparative coloniale
și post-coloniale. Cât despre microliteraturile ideologice (literaturile din
Blocul Sovietic și din cel, mai amplu, comunist), modelul impus e unul
pe care Centrul și-l autoimpune sieși. Altfel spus, Sinele dominant este
el însuși o construcție artificială, forțată, ne-naturală. În tot cazul, el n-a
generat decât fracturi, rupturi, disensiuni, crize, fiind acceptat prin com-
promis sau prin impostură.
Românii din Iugoslavia au cu totul alte condiții de dezvoltare.
Iugoslavia nu e un stat-națiune, iar Banatul sârbesc, numit Voivodina,
funcționează cu grade diferite de autonomie. Prin urmare, asemenea
altor minorități, comunității românești i se oferă posibilități de mani-
 CRITICĂ. ESEU 163
festare. Mai mult, pe fondul rupturii dintre Stalin și Tito, iar mai târziu
al reacțiilor anti-moscovite ale lui Ceaușescu, comunitatea româneas-
că minoritară are posibilitatea să se autoexileze în Vest, ba chiar să
studieze în România. Faptul că se vorbea despre legendara prietenie
dintre Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și România nu îm-
piedica exterminarea comunității românești de pe Valea Timocului ori
a minorităților macedoromâne, istroromâne, meglenoromâne. În tot
cazul, scriitorii români din Voivodina aveau contacte cu literatura din
România, mai veche sau contemporană, fuseseră atrași în vremea răz-
boiului de literatura suprarealistă din România sau din Franța, puteau
avea contacte cu scriitori români exilați la Paris, interziși în România,
precum Cioran și Ionesco. Mai mult, aparțineau unui spațiu multi-
lingvistic care permitea, dacă nu realizarea unor confluențe mai adânci,
măcar traducerea din și în alte limbi ale spațiului multi-lingvistic iugos-
lav (croată, sârbă, slovenă etc.). Interferențele dintre aceste literaturi
sunt mult mai pregnante decât cele dintre statele aparținând URSS.
Ceea ce trebuie să ne rețină atenția spre a fi investigat pentru fiecare caz
în parte este felul cum complexul etnic (faptul că tematica abordată își
asumă o misiune recuperatoare față de pericolul dispariției și asimilării
etnice) influențează microliteraturile extrateritoriale, cu riscurile care
decurg de aici, și care sunt cazurile în care abandonarea acestui com-
plex favorizează o literatură valoroasă, scrisă eventual în altă limbă de-
cât limba maternă. Cert este că prezența în apropiere a Centrului natu-
ral visat (lucru care se întâmplă cu literatura maghiară din România ori
cu cea română din Basarabia, pentru a da doar două exemple, dar nu se
întâmplă cu literatura de expresie germană din România) face ca lite-
ratura să se hrănească adesea cu acest complex al etnicității. Excepțiile
sunt și ele extrem de relevante. Cert este că vecinătatea frontierei naște
similarități, chiar dacă în momente diferite din istoricitatea lor, care
trebuie puse față în față între microliteraturi din zone diferite.
Dar după 1947 situația e mai degrabă paradoxală, o anomalie progra-
matică: o parte dintre scriitori renunță la identitatea lor etnică (și la
orice problematică de acest fel) pentru a sluji dogmei comuniste a cen-
trului, integrându-se astfel politicii oficiale. Crearea unor edituri sau
reviste pentru scriitorii de limbă maghiară sau germană a favorizat în
România dezvoltarea literaturii în aceste limbi. Scopul viza, firește, re-
164 ROMÂNĂ
alizarea propagandei comuniste, nu a uneia revizioniste. Așa încât, și
aici (ca și în Republica Moldova), dacă se vorbește, cel puțin în cazul
minorității maghiare, despre succesiunea unor generații literare, fap-
tul are în vedere îndepărtarea progresivă de literatura realismului so-
cialist și recuperarea unei autonomii ideologice și artistice. Identitatea
de grup nu mai este atât una etnică, ci una ideologică. În același timp,
sistemul politic impunea preeminența literaturii române, a celei majo-
ritare. Pare bizar, dar tocmai în anii comunismului au fost create con-
cepte speciale pentru a denumi literatura maghiară sau germană din
România. Astfel, scriitorii maghiari erau numiți „scriitori români de
limbă maghiară”, iar literatura în limba germană devenise rumäniende-
utsch Literatur, tot așa cum, în spațiul sovietic, s-a vorbit despre literatu-
ra sovietico-moldovenească. Totul pus deci sub semnul „naționalului”
etnic sau ideologic, al naționalului sau internaționalismului socialist.
Limba, într-adevăr, nu mai conta, dar conta ideologia, chiar atunci
când scriitorii de limbă maghiară sau germană erau împotriva siste-
mului. Altfel, contactele scriitorilor maghiari din România cu cei din
Ungaria erau, de asemenea, controlate și organizate pe principii ideo-
logice. Nimic nu se petrecea la voia întâmplării într-un sistem care fa-
voriza parcă mișcările transnaționale. Avantajul scriitorilor germani era
că scriau într-o limbă de largă circulație și că nu se hrăniseră prea mult
din obsesia granițelor ce trebuie corectate, revizuite, de asemenea, cei
din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească puteau scrie în rusă
și se puteau muta la Moscova, așa cum cei din Iugoslavia puteau scrie
în sârbă și să publice la Belgrad.
În fine, în 1989 cade Cortina de Fier, Uniunea Sovietică se destramă,
Iugoslavia se dezmembrează, se produc noi relații de putere, granițele
– fie ele și naturale – permit mai degrabă contacte, decât rupturi. În
urma unor așteptări îndelungate, ar fi fost firesc ca literatura scrisă de
români în fosta Iugoslavie, în nordul Bucovinei sau pe teritoriul de azi
al Republicii Moldova să se integreze literaturii române, tot așa cum
cea a minorităților maghiară și germană din România să se integreze
literaturii maghiare sau germane. Or, lucrul acesta nu se produce, sau
se produce în grade nemulțumitoare.
Prin urmare, depinzând de mutațiile istorice, politice și geografice, li-
teratura în limba unor minorități etnice sau a unei majorități obligate
 CRITICĂ. ESEU 165
să se dezvolte independent de un centru extern la care se raportează
capătă o identitate traumatică. Silită să se raporteze la un centru ideo-
logic sau politic pe care îl resimte ca străin și agresiv, literatura aceas-
ta se hrănește mai degrabă din reprezentarea ideală a Centrului furat.
Este cazul literaturii maghiare din Transilvania din perioada interbeli-
că, sau a literaturii române din RSSM, ba chiar a literaturii române din
Voivodina. În același timp, în anii comunismului, atât în România, cât
și în celelalte zone la care ne referim, se produce o altă ruptură, aceea
dintre scriitorii minoritari care au acceptat să militeze pentru noua ide-
ologie și aceia care fie au rămas ancorați în problematica revanșardă,
fie au făcut saltul și eventual au sucombat într-o literatură a sinelui, a
identității individuale.

Auto-rasism salvator?
În condițiile dezvoltării identității lor extra-teritoriale, sub presiunea
granițelor administrative și mentale, câteva dintre aceste narațiuni ale
istoriei se concretizează în concepte particularizante precum transilva-
nism, moldovenism, bucovinism, care merită să fie contextualizate, iar
semnificațiile lor, decriptate. E de văzut, dar n-o vom face noi aici, de
ce ele apar în anumite provincii și nu în altele.
Transilvanismul este un concept care apare la începutul anilor ’20 ai
secolului trecut, în comunitatea scriitorilor maghiari din Transilvania,
după ce, în urma Primului Război Mondial, această regiune s-a unit cu
România. Pierderea contactului direct cu Budapesta, centrul literaturii
maghiare, a generat nevoia unei afirmări a specificului local, născut din
nostalgia Ungariei Mari. Potențialul geopolitic al conceptului face ca
semnificațiile lui să devină deopotrivă un manifest și un program mobi-
lizator. Propriu-zis, scriitorii maghiari susțin că ar există în Transilvania
un specific etnic și cultural, construit tocmai pe interferențele dintre ro-
mâni, maghiari și sași, care ar determina autonomia culturii de aici față
de cultura românească, majoritară acum. În viziunea lui Kós Károly,
care este părintele și teoreticianul conceptului, „Ardealul reprezenta
o entitate specifică din punct de vedere geografic, istoric și cultural,
iar etniile aparținând acestui spațiu, respectiv maghiarii, românii și
sașii, au întreținut strânse și profunde legături nu numai cu propriile
166 ROMÂNĂ
«națiuni-mamă», dar și între ele [...]. Echilibrul relativ dintre aceste
trei etnii din Ardeal a dat naștere posibilităților pentru dezvoltarea lor
culturală autonomă” (Apud Szonda, 2008: 21). Așadar, dincolo de vi-
ziunea idilică și utopică, se manifestă aici intenția de a reabilita ideea
unui Ardeal cu existență istorică autonomă și consacrată, care ar trebui
dublată de o conștiință pe măsură. În practică, transilvanismul e ilus-
trat exclusiv de scriitori maghiari. În revistele în care sunt formulate
aceste puncte de vedere, apărute chiar pentru a susține o astfel de ide-
ologie, nu publică decât scriitori maghiari sau secui, în limba maghia-
ră. Nu scriitorii sași, nici scriitorii români care se înscriu firesc, ca și
înainte de 1918, literaturii române. De altfel, și înainte de 1918, fie ca
își publicau cărțile la Buda și în alte orașe din Imperiul Austro-Ungar,
fie că și le publicau în Regatul României, visul lor era recunoașterea
în mediul literar românesc. Într-un spațiu care se dorea global, cel al
Imperiului Austro-Ungar, scriitorii români visau o Republica Națională
a Literelor. De altfel, nu altceva își doreau scriitorii maghiari, chiar sub
masca multiculturalismului. Transilvanismul nu era decât o soluție de
criză, considerată implicit tranzitorie, pentru literatura maghiară, o
soluție folosită ca instrument politic. Nu e ocazional, în fond, faptul
că ideea transilvanismului apare după 1918, nu înainte. Și nu întâm-
plător atunci când se vorbește despre literatura maghiară din perioa-
da respectivă, e invocată cultura sau literatura maghiară globală. Visul
intelectualului maghiar era de a reface prin literatură un spațiu politic
fărâmat. Visul mobilizant era recuperarea literaturii maghiare în inte-
gralitatea sau globalitatea ei. Autonomia politică a Ardealului devenise,
până la urmă, ținta oricărui manifest pus sub semnul transilvanismului.
Pentru Kós Károly, „Erdély, Ardeal, Siebenbürger, Transilvania sau în
orice altă limbă din lume am denumi-o... este de o mie de ani o unitate
istorică separată, cu o conștiință transilvăneană aparte, respectiv cu o
cultură și o demnitate independentă” (Apud Szonda, 2008: 20).
De reținut că, în aceste condiții, Ion Chinezu publică, în 1930, un stu-
diu amplu numit Aspecte din literatura maghiară ardeleană. Iar lucrarea
nu e singulară, urmându-i altele, și în anii comunismului, și după 1989,
ceea ce nu înseamnă și cunoașterea literaturii maghiare din România de
către scriitorii români. O dată cu cel de-al Doilea Război Mondial și cu
includerea atât a României, cât și a Ungariei în Blocul Sovietic, militan-
tismul pentru transilvanism dispare sau capătă alte forme. Ciudat este
 CRITICĂ. ESEU 167
că, abia în perioada sovietică și comunistă, sub impulsul ideii „înfrățirii
popoarelor”, se manifestă o sincronizare între literatura minoritară și
cea majoritară, dar o sincronizare determinată politic.
Moldovenismul (sau basarabenismul) are conotații ceva mai complicate
și diferit contextualizate diacronic. Pe scurt, Basarabia este denumi-
rea dată de Imperiul țarist părții dintre Prut și Nistru din Principatul
Moldovei anexate în 1812. Revenind României după Pacea de la Paris,
Basarabia e anexată de sovietici în 1940 și, definitiv, în 1944, devenind
RSSM. În 1991, după dezmembrarea URSS, Basarabia devine statul
autonom Republica Moldova. Or, pentru fiecare dintre perioade, acest
concept de individualizare, particularizant – impus cu forța sau asumat
deliberat – are semnificații distincte, ba chiar opuse. În perioada țaristă,
o dată cu dizolvarea progresivă a mișcării literare în limba română, scri-
itorii importanți se refugiază peste Prut, în Principatele Române, sau
adoptă limba rusă și consideră basarabenismul o marcă a legăturilor
cu literatura rusă. În anii sovietici însă, moldovenismul e un concept
ideologic la dispoziția aparatului de stat al URSS, care dorea distru-
gerea oricărei urme a conștiinței naționale românești. Totul era mol-
dovenesc sau basarabean, nimic nu mai era românesc. Iar faptul se pe-
trece și pe urmele unor mișcări culturale din perioada interbelică (ro-
mânească) a Basarabiei. Căci studiind la Chișinău, dar și la București
sau la Iași, tinerii scriitori militau pentru valorile regionale, chiar cu
nostalgia Rusiei, devenite între timp URSS. Cu toate aceste conotații
ideologice traumatizante, moldovenismul, cu echivalentul său perfect
derivat din cuvântul Basarabia, revine puternic după 1991, pentru a
defini existența unor date specifice față de literatura din România. Este
literatura moldovenească literatură română sau decalajele existente
ne obligă să vorbim despre „literatură moldovenească”? Opiniile sunt
împărțite. La o masă rotundă organizată pe această temă, un prozator
basarabean precum Serafim Saka susținea că „Vrem noi ori nu vrem,
dar există un fel de literatură căreia îi spunem moldovenească. Pentru
că este foarte neromânească” (apud Ciobanu, 2014: 265), chiar în pe-
rioada românească literatura din Basarabia fiind percepută ca ceva re-
tardat, întârziat, depășit. Pe vremea RSSM, se împământenise, oricum,
conceptul de literatură sovieto-moldovenească. Putem vorbi despre
proză basarabeană ori despre proză (românească) din Basarabia? Un
critic din Basarabia precum Mircea V. Ciobanu consideră, ironic, că
168 ROMÂNĂ
„cele mai cunoscute (în România) texte narative ale basarabenilor nu
se încadrează atât în proza românească, cu tendințele ei, cât reprezintă
o față «osebită». O proză pe care ar fi putut-o scrie doar basarabenii”
(apud Cimpoi, 2004: 78).
În tot cazul, Mihai Cimpoi scrie O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia, deși, dincolo de încercările de a identifica fenomene
sincrone sau influențe românești, tot timpul e preocupat să identifice
notele particularizante ale literaturii basarabene. Capitolul introductiv
se intitulează chiar Literatura basarabeană. Caractere esențiale. E aces-
ta un mod ușor de a depăși contradicțiile, împăcând și capra, și varza,
dând senzația unei ieșiri din impas. Și nu este vorba doar despre „ca-
ractere esențiale”, ci și de o organicitate de suprafață. Este ceea ce, în
fond, îl face pe același Mircea V. Ciobanu să afirme despre poezia basa-
rabeană de după Marele Război, de asemenea ironic: „nu se știe dacă
este, dar cu siguranță are o istorie a ei” (Ciobanu, 2014: 286). În fapt,
drept concluzie ar putea fi invocate cuvintele lui Wilhelmus Petrus van
Meurs, care constată că există printre literați un mit al moldovenismu-
lui care „le-a dat moldovenilor identitate independentă de cea a româ-
nilor și, practic, a conectat această identitate la patriotismul sovietic.
În plus, mitul a fost utilizat pentru a pune pe baze raționale politica
naționalităților și a limbii în Republica Moldova, ca și pentru a furniza
o armă în disputele politice în interiorul conducerii moldovenești sau
dintre URSS și România” (van Meurs 1996: 176).
Conceptul recuperator, așadar, al moldovenismului, care urma să insti-
tuie în interbelic mărci identitare, devine în perioada sovietică o ghiu-
lea atârnată de picior. Căci ideologia politică a URSS profită de această
marcare a regionalismului pentru a înțelege prin limba moldovenească
și prin popor moldovean/basarabean entități de sine stătătoare, auto-
nome. Așa încât, în cele câteva decenii de dominare sovietică, moldo-
venismul devine un concept nefast. În același timp, scrisul cu caractere
latine, și nu slavone, ori folosirea sintagmelor „limbă sau literatură ro-
mână” puteau fi similare cu o condamnare la moarte. Existența feno-
menelor basarabene specifice s-a întors împotriva celor care doreau să
le instituie.
Concluzia care se impune este că astfel de concepte unificatoare și par-
ticularizante se dovedesc a fi consecința unor programe politice sau a
 CRITICĂ. ESEU 169
unor situații concrete greu de gestionat. În paranteză fie zis, situația
– fără prea mare relevanță în plan literar – e și mai elocventă atunci
când se vorbește despre bucovinism sau homo bucovinensis, concepte
pe care istoricii români le resping (și după 1918, și după 1991), con-
siderând că ele sunt fie consecința unei intenții de manipulare, la mij-
locul secolului al XIX-lea, când autoritățile austriece doresc să impună
mental o imagine pe care faptele ar contrazice-o, fie expresia unei nos-
talgii pentru istoricii din diaspora bucovineană după 1991. „Fantoma
nefirescului «homo bucovinensis» este reprezentată tot mai des ca un
ideal pierdut, care ar putea fi reînviat”, spun doi istorici contemporani
(Olaru, Purici 1996: 11). În fond, Bucovina este denumirea dată de
Imperiul Habsburgic nordului Moldovei, teritoriu pe care l-a anexat în
1775, și intenția era de a demonstra că ea este o construcție suprastata-
lă, multietnică, în care conviețuiau români, ucraineni, evrei, germani,
poloni, unguri, lipoveni, armeni, țigani, slovaci, greci, turci, într-un fel
de Elveție din estul Europei. Nici perioada românească n-a fost una
idilică, dar după 1940, în urma ultimatumului sovietic, germanii buco-
vineni se întorc în Germania, iar în nord au loc deportări, arestări, co-
lonizări cu ruși și ucraineni. Astăzi, Bucovina este un teritoriu despărțit
de o graniță care separă două naționalități (română și ucraineană), pro-
centul minorităților fiind nesemnificativ. Dar tocmai când Bucovina
a încetat să mai existe de facto, prin instituirea unei frontiere trasate
prin mijlocul fostului ducat, a reînviat mitul bucovinismului, cu care se
hrănesc chiar și etnici români. Nostalgia și dorința fac să se vorbească
despre o identitate proprie locului.
Atâta câtă este, relevanța literară din spațiul bucovinean e semnifica-
tivă. Căci se pun următoarele întrebări: există „literatura bucovinea-
nă” ori literatură română din Bucovina? Ori numai „scriitori români
din nordul Bucovinei”, cum se numește un studiu semnat de Ștefan
Hostiuc. Se poate vorbi despre literatura germană, ucraineană, polo-
neză etc. din Bucovina? E Bucovina un spațiu al interferențelor? Cât îi
privește pe scriitorii români, ei sunt animați de idealuri naționale până
în 1918, încearcă să se individualizeze și să se integreze în literatura
română în perioada interbelică, pentru ca, ulterior, cei din partea de
nord să suporte consecințele sistemului politic, ca minoritate, în RSSU
din cadrul URSS. Într-un studiu despre mișcarea tinerilor scriitori din
Bucovina anilor ’30 (Mișcarea Iconar. Literatură și politică în Bucovina
170 ROMÂNĂ
anilor ’30), constatam existența unui veritabil complex al provinciei
care s-a manifestat ca ezitare între dorința obsesivă de a fi recunoscuți,
acceptați și integrați de Centrul bucureștean și orgoliul de a li se
recunoaște notele particularizante, inventate cu orgoliu. De aici nevoia
de a se individualiza ca grup prin existența unui „gotic moldovenesc”,
de la care pornește G. Călinescu în istoria lui, care le dedică un capi-
tol distinct. Ce constata G. Călinescu – o bună intuiție, în fond – este
că „provincia a devenit puristă”, făcând tocmai din susținerea valorilor
pure „o formă de afirmare națională” (Călinescu, 1982: 906). Este ceea
ce se va întâmpla, nu la nivel geografic, ci istoric, cu generațiile – din
majoritatea extra-teritoriilor, dar și din literatura centrală – care înving
ideologicul printr-o proiectare, tot ideologică, în susținerea esteticului.
Fapt confirmat de Pascale Casanova, care constata că, fiind constrânși
să servească scopuri naționale, sau, în cazul nostru, ideologice, „scrii-
torii își creează treptat condițiile libertății literare, prin inventarea unei
limbi pur literare” (Casanova, 2007: 63).
Așadar, transilvanism, moldovenism, homo bucovinensis? Toate aceste
concepte puse în circulație relevă presiunea politică a granițelor – fizi-
ce sau mentale – care generează și un anumit tip de literatură, și anu-
mite speranțe. Nu întâmplător astfel de concepte nu există la scriitorii
sași ori șvabi din România, așa cum nu există nici la cei români din
Serbia. Cum nu există speranțe unioniste, ori de revizuire a granițelor,
nu există nici concepte tari în acest sens. Scriitorii care legitimează
folosirea unor concepte particularizante sunt, cu un termen poate
cam tare, prizonieri, etnici și lingvistici, ai conștiinței naționale. Și slujesc
această conștiință națională cu orice risc, pe care și-l asumă. Printre ele,
anonimatul, la care se adaugă o problematică regională, conservatoare,
care subordonează eul unei colectivități, și o limbă întârziată, defaza-
tă. Rare sunt cazurile în care această capcană etnică e depășită. Vida
Gábor mărturisește că încearcă să nu fie „prea tare influențat de faptul
că maghiarii din România alcătuiesc o minoritate etnică. Aceasta e o
problemă de ordin politic, social și oferă o optică mult prea specială
și limitată” (Vida 1999: 5). În același sens, Petru Cârdu, poet român
din Voivodina, mărturisește: „Nu m-am născut ca român, ci ca ins care
trebuie să lase un mesaj omenirii” (Cârdu 2013: 90). O excepție, care
merită o analiză distinctă, este literatura scrisă de tinerii poeți șvabi,
care vor alcătui Grupul de acțiune Banat, cărora li se alătură Herta
 CRITICĂ. ESEU 171
Müller. Scriitorii aceștia, în special Herta Müller, scriu o literatură care
poate fi numită minoră chiar în sensul formulat de Deleuze și Guattari
în studiul despre Kafka.
În același timp, conceptele de felul acesta fac dovada nevoii de indi-
vidualizare. Este vorba, în fond, de construirea unei personalități dis-
tincte, care să se diferențieze atât de grupul majoritar, cât și de reperul
originar, chiar dacă adevăratul vis (și marea suferință, traumă) vizează
înscrierea în literatura-mamă, topirea în organicitatea ei. Afirmația lui
Mihai Cimpoi că „fenomenul basarabean își așteaptă integrarea în con-
textul global românesc” (Cimpoi 2002: 21) e valabilă aproape pentru
orice literatură extrateritorială. Dar cum e posibilă o contopire care să
fie în același timp protectoarea unei individualități și absorbirea fără
rest? Este un impas concretizat finalmente în analizele auto-proiective.
Așa se explică faptul că există, elaborate de critici extrateritoriali, O
istorie a literaturii române din Basarabia (de Mihai Cimpoi), O istorie a
literaturii române din Voivodina (de Ștefan N. Popa), Dicționarul litera-
turii române din Iugoslavia, de Costa Roșu, în condițiile în care istoriile
literare din România trec sub tăcere fenomenele extrateritoriale.
Teritoriile politico-literare care fac obiectul acestor pagini nu sunt niște
„non-locuri” (Augé: 78), pentru a folosi conceptul propus de antropo-
logul francez Marc Augé, ci, dimpotrivă, sunt spații unde literatura re-
levă întâlnirea, poate chiar confruntarea unor veritabile plăci tectonice.
Oricât de mult ar încerca un Centru administrativ să le disloce, oricât
de mult încearcă ele să se topească în Centrul mitic, identitatea lor e
dată tocmai de eșecul asumării unei diferențe prin raportare la celălalt.
Tocmai de aceea, microliteratura nu e, cum s-ar putea crede, un alt cuvânt
pentru regionalism, pentru specific și politică de izolare. Diferența con-
stă în faptul că nu celălalt – oricare ar fi el – stabilește, în oglindă, notele
particularizante. Microliteratura elimină din discuție relația de putere și,
deopotrivă, auto-colonizarea. Chiar dacă „Basarabia față de România
nu e același lucru ca Austria față de Germania sau Belgia franceză față
de Franța” (Simuț, 2005: 14), cum spune Ion Simuț, istoric literar din
România care comentează O istorie critică a literaturii din Basarabia, ra-
portarea permanentă la un Centru mitizat nu face decât să alimenteze
sentimentul eșecului sau orgoliul diferenței. Firește că Ion Simuț are
dreptate, pentru că literatura din Basarabia se hrănește obsesiv din mi-
172 ROMÂNĂ
rajul întoarcerii la matcă. Și dacă un scriitor (cazul lui Emilian Galaicu-
Păun, poet, prozator, critic literar care abandonează conținutul pentru
a se hrăni din intertext și artificiu), sau o generație întreagă (așa-numita
generație ’80) nu fac acest lucru, atunci ei sunt percepuți ca ne-basara-
beni, în Basarabia, și, eventual, foarte români în România. Situația e vala-
bilă pentru toate spațiile supuse atenției. Tocmai de aceea, soluția nu e de
găsit în atitudinea neconsolată, recuperatoare, regionalistă, ci în revolta,
implicită ori explicită, față de orice dependență.
Să ne amintim că, deși vorbesc despre o istorie unică și „indivizibi-
lă”, Călinescu și, într-un fel sau altul, toți istoricii literaturii române
din România de după el ignoră toate fenomenele extrateritoriale. Iar
istoricii literari sau scriitorii din spațiile extrateritoriale inventează sin-
cronizări și corespondențe, încearcă să se înscrie în organicitatea litera-
turii teritoriale, căutându-și în același timp mărcile diferențiatoare. Și
asta în condițiile în care ei înșiși lucrează cu ideea existenței unei lite-
raturi unice și indivizibile, în care nu sunt încă integrați. Aproape fără
excepție, scriitorii extra-teritoriali își exprimă regretul, nemulțumirea,
reproșul de a nu fi incluși încă în corpul literaturii-mamă.
Prin urmare, cred că soluția practică pentru a ieși din acest impas (un
impas cu conotații narcisiste și autoflagelatorii) nu constă în a vorbi în
continuare, patetic, dramatic și neconsolat, de o literatură unică și indi-
vizibilă (și de a ignora tot ceea ce nu intră în modelul teoretic propus),
ci de a vorbi despre microliteraturi. Iar la întrebarea câte literaturi ro-
mâne, maghiare, germane există am putea vorbi mai pragmatic despre
literatura română din Moldova, din Serbia etc., încercând nu să căutăm
dovezile unei sincronizări care nu fac decât să alimenteze sentimentul
eșecului, al nemulțumirii și frustrării și tot felul de complexe (de su-
perioritate și, deopotrivă, de inferioritate), ci să identificăm propriile
istorii, în contexte proprii.
Altfel, totul se raportează la istoria literaturii din patria-mamă (chiar
dacă, pentru perioade foarte mari, contactele au fost ca și inexistente)
și ceea ce rezultă e un soi de ficțiuni reacționare. Și dacă, după 1989, li-
teratura din spațiile extra-teritoriale poate să se lipească celei teritoriale
prin fenomene proprii de viață literară, din acel moment abia putem
vorbi de sincronizări ori, mai mult, de o singură literatură. Se va ajun-
ge, astfel, la o dispariție a microliteraturilor?
 CRITICĂ. ESEU 173
În fapt, de la supoziția că ar putea exista mai multe literaturi, care-l și
înspăimânta, pornește unul dintre scriitorii originari, deci și emblema-
tici, din Basarabia, Alexie Mateevici, care conchidea la modul absolut:
„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de
peste Prut” (apud Cimpoi, 2002: 5). O singură limbă, da; dar o sin-
gură literatură? Ce se întâmplă cu literaturile germană și maghiară din
România? Sunt ele încorporate literaturii maghiare sau germane din
Ungaria și din Germania? Mai degrabă nu. Pe de altă parte, a le trata ca
literaturi de sine stătătoare provoacă reacții negative. De fapt, nu avem
de-a face cu literaturi, ci cu microliteraturi, a căror identitate este toc-
mai una de cumpănă.
Prin urmare, deși Pascale Casanova pledează pentru o Republică
Mondială a Literelor, aici, în Est, funcționează ideea unei literaturi
globale structurate pe principii naționale. Se vorbește încă despre
o „literatură globală maghiară” sau o „literatură globală română”,
ca și cum segmentele, momentan disparate, ar putea să devină (re-
devină), așa cum susține Deleuze, totalizabile (Deleuze, Guattari,
2013: 296). O astfel de literatură ar trebui să unească segmente-
le (cu aceeași identitate etnică și lingvistică) în jurul unui Centru
aflat în altă parte.
Textul a apărut inițial în revista „Meridian critic”, nr. 1/2018

Bibliografie 1. Almăjan 2007: Slavco Almăjan, Rigoarea și fascinația

extremelor, Panciova, Libertatea, 2007.
2. Augé 1995: M. Augé, Non-places: Introduction to the an-
tropology of supermodernity, Londra & New York, Verso,
1995.
3. Casanova 2007: Pascale Casanova, Republica Mondială
a Literelor, Traducere din limba franceză de Cristina Bâzu,
București, Curtea Veche, 2007.
4. Călinescu 1982: G. Călinescu, Istoria literaturii de la
origini până în prezent, București, Minerva, 1982.
5. Cârdu 2013: Petru Cârdu, Despre literatură, poezie și
condiția poetului, în „Secolul 21”, nr. 7-12/2013.
6. Cimpoi 2002: Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a litera-
turii române din Basarabia, Ediția a III-a revăzută și adă-
ugită, București, Editura Fundației Culturale Române,
2002.
174 ROMÂNĂ
7. Ciobanu 2014: Mircea V. Ciobanu, Deziluzille necesare, Chișinău, Arc, 2014.
8. Deleuze, Guattari 2013: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Mii de platouri, Traducere din
limba franceză de Bogdan Ghiu, București, Art, 2013.
9. Deleuze, Guattari 2007: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură mi-
noră, Traducere din limba franceză și postfață de Bogdan Ghiu, București, Art, 2007.
10. Diaconu, Mircea A., Mișcarea Iconar. Literatură și politică în Bucovina anilor ’30, Iași,
Timpul, 1999.
11. Diaconu 2018: Mircea A. Diaconu, Reading Microliterature: Langage, Ethnicity,
Polyteritoriality, în Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian (editori), Romanian
Literature as World Literature, Bloomsbury, 2018, p. 135-156.
12. Diaconu 2014: Mircea A. Diaconu, Truth and knowledge in postmodernism, în
„Procedia – Social and Behavioural Sciences”, 2014, p. 137, 165-169.
13. Vida 1999: Vida Gábor, Naționalitatea ți-o împarți cu daimonul tău, în „Vatra”, 8/1999,
p. 5.
14. Hostiuc 2005: Ștefan Hostiuc, Scriitori români din Nordul Bucovinei, București,
Editura Institutului Cultural Român, 2005.
15. van Meurs 1996: Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia
comunistă, Chișinău, Arc, 1996.
16. Mihăilescu 2015: Vintilă Mihăilescu, Noul val sau despre ieșirea din tranșee, la http://
www.contributors.ro/cultura/noul-val-sau-despre-ieșirea-din-tranșee/ (consultat în
data de 8 iulie 2018).
17. Negură 2014: Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni în epoca stali-
nistă, Chișinău, Cartier, 2014.
18. Olaru, Purici 1996: Marian Olaru, Ștefan Purici, Bucovinism și homo bucovinensis.
Considerații preliminare, în „Analele Bucovinei”, an III, nr. 1-1996, p. 5-11.
19. Szonda 2008: Szabolcs Szonda, Literatura maghiară din România. Aspecte cronologice
și noțiuni de bază, Bukarest-Sepsiszentgyörgy, RHT Kiadó, 2008.
20. Simuț 2005: Ion Simuț, Există o critică regională?, în „România Literară”, nr. 27/2005.
21. Terian 2013: Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, București,
Muzeul Literaturii Române, 2013.

Ana BANTOŞ
Literatura română în postcomunism.
Emergența scriiturii feminine
A.B. – conf. univ., doctor
habilitat în filologie,
Universitatea de Stat „Alecu
Russo”, Bălți. Direcţii de
cercetare: literatura română,
literatura universală şi
comparată, estetică şi
teorie literară. Publicaţii:
Reabilitarea autenticului.
Culegere de articole și
studii critice, Chişinău, 2006;
Deschidere spre universalism.
Literatura română din
Basarabia postbelică.
Monografie, Chişinău,
2010 (ediția a II-a, revăzută,
Iași, 2014); Literatura
basarabeană şi modelele
literare europene,
Bucureşti, 2013.
CRITICĂ. ESEU 175
La momentul actual, istoria literaturii înregis-
trează un fenomen mai nou, o deschidere evi-
dentă pentru inserarea scriitoarelor, a autoa-
relor de romane, poezie, eseu, astfel încât am
putea vorbi despre o transformare ireversibilă
a raportării femeilor la literatură. Până nu de-
mult, în opinia comună, femeile artiste ale cu-
vântului erau excepții în peisajul literar de la
Est de Prut. Prevala interesul față de imaginea
femeii în istoria textelor literare, ignorându-se
practica femeilor scriitoare. Neglijarea femeii
scriitoare din Basarabia este evidentă, bună-
oară, în cazul absenței unei autoare impor-
tante, precum Lidia Istrati, din prima ediție
a Dicționarului General al Literaturii Române
(Editura Univers Enciclopedic, București,
2005), această lacună fiind înlăturată de sub-
semnata în cea de a doua ediție. Autoarea
nuvelei Îngăduie, omule, pentru care a pătimit
fiind persecutată și interzisă mai mult timp, în
perioada totalitarismului, conferă contururi
clare unei mișcări neo-feministe în literatura
de la Est de Prut, care impune nu doar pro-
bleme legate de gender, sau feminism, ci și
diferența feminină, diferența de experiență și
de limbaj. Astfel că în centrul mișcării se pla-
sează, în mod firesc, și problema culturii, lu-
crul acesta fiind evident și în creația Leonidei
Lari, care a promovat deschiderea spre orizon-
176 ROMÂNĂ
turi culturale mai vaste în literatura anilor ’70 și, de asemenea, pentru
promovarea limbii române, ridicată la un nivel mai înalt de exprimare
artistică, lucru care în condițiile unei politici acerbe moldoveniste de
pe atunci conta și mai contează încă. Amintim că mișcarea feministă
în literatură a fost marcată, în interbelicul basarabean, de autoare ca
Magda Isanos, Olga Vrabie, Lotis Dolenga; în perioada postbelică, de
Ariadna Șalari, Elena Damian, Vera Malev, Raisa Lungu-Ploaie, Agnesa
Roșca; în anii ’70 de Lidia Istrati, Leonida Lari, Marcela Benea, Valeria
Grosu, Nina Josu, Ludmila Sobiețchi, Renata Verejanu; în anii ’80 de
Lorina Bălteanu, Călina Trifan, Irina Nechit, Claudia Partole, Eugenia
Bulat; în anii 1990-2000 de Steliana Grama, Lucreția Bârlădeanu,
Ana Rapcea, Radmila Popovici, Silvia Goteanschi, Maria Șleahtițchi,
Mihaela Perciun, Margareta Curtescu, Maria Pilchin ș. a.
Noul val de feminism produce propriile scriitoare și artiste, pentru
care arta se definește în funcție de prioritățile feministe. Se afirmă, în-
tre altele, tendința de a depăși practicile feminine, în mod tradițional
minore: jurnalul intim, activitățile casnice etc. Mai trebuie spus că
toate acestea se întâmplă într-un anume context, când pe plan extins
din punct de vedere geografic, noțiunea de „feminin” în cultură nu mai
apare doar ca o funcție în sens negativ, dar și ca un element dinamic. O
nouă viziune asupra lumii, în care răzbate cotidianul femeii, fricile ei,
grijile, iubirile, speranțele și utopiile ei, indică asupra faptului că prima
funcție a scrisului este de a permite comunicarea, accentul punându-se
pe caracteristicile spontane, directe, ordinare ale cuvântului. Femeile
scriu pentru a vorbi simplu, la persoana întâia, între ele sau pentru a
se face auzite de către un destinatar absent, fără a se centra cu tot di-
nadinsul pe un eu propriu, ci dând dovadă de o deschidere generoasă
spre viață, spre lume. În același timp, femeile-poete au tendința de a
afla noi modalități de „a vorbi”, a comunica imaginarul lor, deturnând
limbajul uzual, cotidian, pentru a-l reinventa. Poate că aici problema ar
merita să fie privită și din perspectiva raportului dintre limbă și putere.
Căci, precum se știe, din cele mai vechi timpuri, în civilizațiile patri-
arhale corpul e disociat de spirit. Doar cuvintele își păstrează valoa-
rea și femeile vor căuta, în poezia lor, să redea cuvintelor corp, frazelor
ritm, limbii textură (carne). Ele prospectează materialitatea limbajului
pentru a-i conferi volum, cu alte cuvinte, preponderentă este preocu-
parea pentru a enunța noi realități. Am putea spune, în acest sens, că
 CRITICĂ. ESEU 177
feminismul și limbajul nu se disociază. În ultimul timp se evidențiază
cu tot mai multă claritate un moment în care, aflate în lupta pentru
emancipare, femeile conștientizează că nu pot merge prea departe
dacă lupta aceasta nu trece prin repunerea problemei limbajului și a
raportării corpului femeilor la social. Cu alte cuvinte, ele învață scrii-
tura feminină, motto-ul căreia este, potrivit Helenei Cixous, autoarea
lucrării Râsul Meduzei (1975), „scrie cu propriul trup”. Accederea la
libertate este un alt aspect și aici trebuie spus că poezia și militantismul
sunt noțiuni care nu se acoperă totalmente una pe alta. Un exemplu
în acest sens este cel al Leonidei Lari, bunăoară, a cărei poezie a co-
borât în stradă, la 1989, de unde s-a alimentat din plin, de unde și-a
luat energiile sau și-a încărcat bateriile, cum se mai spune, însă lucrul
asupra textului, bineînțeles, autoarea l-a efectuat în singurătate. Și, pe
de altă parte, este clar că există un limbaj militant și unul poetic, pri-
mul mizând pe comunicare, iar al doilea pe jocul poetic, pe ludic, pe
bucuria, jubilarea exprimării. Or, aceasta din urmă este foarte evidentă
în poezia Leonidei Lari: bucuria expresiei poetice, grija pentru limba
utilizată sunt cât se poate de evidente la autoarea Dulcelui foc. Dincolo
de toate acestea, vom menționa că poezia ei face parte dintr-o catego-
rie a liricii pe care am putea-o caracteriza ca fiind mai mult feminină
decât feministă, căci feminismul nu prevalează ca mesaj asupra formei
și a scriiturii, ci se remarcă prin ritmul, sonoritatea care dau consistență
poeziei. Și apoi, să ținem cont de o celebră frază a Simonei de Beauvoir
din lucrarea sa Le Deuxième Sexe (1949), potrivit căreia „nu te naști
femeie, ci devii” (On ne naît pas femme, on le devient), aceasta indicând
asupra esenței mișcării feministe.
O poezie sub semnul unei „emoții tiranice”, a certitudinii că ceea ce
simte poeta s-ar putea suprapune brusc pe ceea ce vede, că emoția
și sentimentul se plasează peste realitate, anihilându-se reciproc „ca
materia și antimateria”, desprindem din recenta carte a Anei Rapcea
Când lumina se clatină (Editura Arc, 2018). Astfel, într-un peisaj au-
tohton prinde contur amintirea unei dimineți de toamnă „cu lumina
șiroind bolnavă, invadată de struguri negri și chihlimbarii, de pelinițe,
de miere, de mere”. Într-un univers cu centrul gravitațional deplasat
spre zâmbetul cuiva, „parte trist, parte răutăcios” („Hai să ți-o spun pe
de-a dreptul: Era atât de frumos!”, scrie autoarea), se consumă un sen-
timent de adorație și de atracție reciprocă dintre Ea și El, exteriorizat
178 ROMÂNĂ
magistral în poezia Fugi: „Pas cu pas, intram în acel cerc magic/ Din
care nu mai ieși decât mort,/ Speranța murise și ea,/ Inima îmi era nu-
mai răni,/ Iar tâmpla mi se făcuse fluier de os…// Niciodată de-atunci
și nici până atunci,/ Sirenele nu mi-au cântat mai duios,/ Apoi te-am
zărit:/ Erai întruchiparea așteptării…/ O voce mi-a răsunat în min-
te atunci,/ Limpede ca un vaier de fulgi,/ Ca un glas de altar: Fugi!”.
Expusă într-un limbaj nepretențios, colocvial, îndrăgostirea, pasiunea,
ca fruct oprit, atinge cote incandescente ale condensării, intensitatea
fiind cauzată și de interferența timpurilor (prezent – trecut), de „ răs-
crucea cu oameni încă frumoși, încă vii”. Pe această undă a ieșirii din
mrejele seducției se produce ieșirea din condiția de femeie-muză, așa
cum a fost ea concepută secole de-a rândul, când, în mod tradițional
POETUL era bărbatul pentru care femeia putea fi doar muză, sursă de
inspirație, ideal, „curtezană”.
Căutarea lirismului obiectiv, în cazul Anei Rapcea, începe de la clubul
poeților anonimi, cum își întitulează unul din ciclurile de versuri: „Mă
numesc Ana./ Am patruzeci de ani și sunt poet.// Am negat douăzeci
de ani acest fapt,/ Chiar din momentul când am înțeles / Că poezia
este un viciu,/ Sunt aici, printre voi,/ Deloc din capriciu”. A fi poet
presupune, din perspectiva protagonistei, a depăși stări în care, furată
de poezie, „de mirajele ei cu stele supraetilice”, se credea, „în plină beție
de cuvinte, buricul pământului, Alesul, Mesia”. Înseamnă asumarea
condiției celei care face colaje din fragmente de viață, situându-se în
centru și ținând în frâu firul poemului-conversație. Asumarea unui stil
al conversației fără complexe, dintre care nu-l putem exclude pe cel ce
ține de gender, conștientizarea alterității feminine deranjante, voalate,
minimizate în mediul literar de ochiul supraveghetor masculin, toate
acestea sunt transmise prin devoalarea unui complex interiorizat: „Mi-
a fost rușine și încă îmi este rușine să spun:/ Sunt poet./ Dar asta e și
de asta sunt printre voi./ Frumos sau urât, bogat sau sărac,/ Modern
sau desuet”. Dincolo de curajul de a rupe tăcerea, „rușinea de a fi poet”
indică asupra faptului că scrisul feminin mai continuă să fie subversiv
și să caute ieșire din cantonamentul secular al femeii în condiția ei de
feminitate. Chiar felul în care este evocat universul poeților vorbește
despre forța protectoare a maternității, o altă fațetă a feminității, sub
semnul căreia este „depănat” discursul neforțat vizând circumstanțele
vieții artistice cotidiene: „Unii își recită poemele solemn, de pe scene
 CRITICĂ. ESEU 179
și socluri,/ Alții prin piețe, prin subsoluri și taverne,/ Din picioare sau
așezați turcește,/ Unii se cred profeți și salvatori,/ Alții își invocă rata-
rea, rătăcirile, spleenul –/ Ce să faci cu ciudații aceștia/ Și de fapt cum
ar fi lumea fără ei” (Poeții).
Pe de altă parte, femeia-copil evocă sentimentul de dragoste pentru
mama trecută la cele veșnice (ciclul „Mama mea avea ochi albaștri”),
efuziunea sentimentală, sufletistă debordantă fiind motivată de spaima
în fața morții: „Te speria liftul…/ …Urci și urci, iar sufletul meu alear-
gă/ După al tău, pe scări nesfârșite,/ …Liftul se zdruncină groaznic,/
Eu plâng în hohote,/ Speriată de moarte,/ Iar scările se năruie/ Către
cer… ” (Liftul). În general, poezia Anei Rapcea vibrează de un elan
stăpânit, de o gravitate și o sensibilitate în fața lumii, pe care autoarea
reușește să o transforme în suflu poetic: „mai ții minte boarea aceea de
vânt/ care ne învăluia pe buza văii”. Gratitudinea gestului poetic este
o condiție sine qua non a poeziei, ca și reprimarea unei ziceri inutile,
trecerea limbajului poetic prin patul lui Procust: „Nu posed deloc arta
conspirației,/ Deși tac mai mult decât pot, vreau și îmi place,/ iar cu-
vintele mele, puține totuși, trec toate fără excepție/ Prin patul lui Pro-
cust./ Dacă ai ști cum dor cele care se bulucesc înspre lume,/ Dar, din
milă sau poate de frică, nu le (d)enunț” ((D)enunț)). Dar, pe de altă
parte, privilegiul vocii conferă dimensiuni aparte oralității discursului,
care implică un raport mai puțin sublim față de mama, alias femeia dă-
tătoare de viață: „Ce vei fi reținut din dimineața aceea narcoleptică?/
Imagini din cartea de biologie, cu diviziunea celulelor,/ Trecând rapid
în alte stări de agregare:/ Erai o sferă imensă de apă/ Grea, gata-gata
să explodeze” (Cezariană). Tot aici e developată o altă caracteristică a
scriiturii feminine, legătura cu corporalul manifestându-se printr-o de-
turnare față de propriul corp: „Brusc, trupul, unde va fi fost el (copilul
– n.n.), te cheamă înapoi/ Cu un scâncet de miel speriat de cuțit…//
Carcasa scrâșnea îngrozitor, biata conservă deschisă…/ Încercai toate
stările și senzațiile concomitent, ca un vortex –/ Și ce gol imens după
asta…” (Cezariană). Tentația redefinirii maternității este evidentă. Dar
aici e prezentă și o altă latură a lucrurilor: eliberarea de corp însemnând,
de fapt, eliberarea de un social care o face pe protagonistă să sufere. Pe
lângă aceste două aspecte, cel al accentuării oralității și al revaloriză-
rii raportului femeii cu corpul său, scriitura feminină se dorește a fi o
scriitură a intimității, tentată să atingă sfera inconștientului: „Pe mar-
180 ROMÂNĂ
ginea acestui mic reflux,/ Eu, și mai mică, scriu hieroglife:/ Regele-i
mort, Imperiul – distrus,/ Și zace sub un teanc de apocrife// Mai am
ceva nelămurit în piept,/ Un tom cu scrisuri nerevendicate,/ Și scriu,
și plâng, și, crede-mă, aștept/ Să vină apa, să le ia pe toate” (Potop).
Oboseala, amărăciunea, crisparea inutilă, după care relaxarea nu-și mai
face efectul, absența imaginii de ansamblu, toate acestea transportă că-
tre cititor dorința de autodefinire a scrisului feminin sau de definire
a condiției femeii în literatură asociată cu condiția scriitorului venind
dintr-o societate totalitară spre un posttotalitarism indeterminat: „E o
nebunie să scrii versuri într-o lume tot mai hrăpăreață!/ Și totuși!”, mai
scrie autoarea, care, dincolo de toate confesările adumbrite de tristeți,
eșecuri, este montată pe o undă optimistă: „Ajungă-ți frumusețea/
Acestei dimineți/ Și uită de restul!”.
Fără doar și poate, poezia nu mai ocupă în zilele noastre avanscena.
Editată în tiraje mici, destinată unui cerc restrâns de cititori, acest gen
de artă parcurge, indubitabil, o perioadă de criză, fapt constatat și în
alte peisaje literare europene. Lipsa de afect, o caracteristică a zilei de
azi, precum și tendința de separare a poeziei de publicul larg, pune
poezia sub semnul unui intelectualism, al unei complexități sofisti-
cate, rezervând-o unui public restrâns de inițiați. Este căutată o nouă
definiție a poeziei. Anume din această perspectivă ni se relevă și poe-
zia Mariei Pilchin, care în cartea sa Zaratustra e femeie (Editura Cartea
Românească, 2018) convertește relația amoroasă pe planul raportu-
lui scriitor-cititor: „azi tu îmi dezbraci textele de parcă/ pe mine mă
dezbraci/ îmi îmbraci textele de parcă/ pe mine mă îmbraci/ iubitul
meu din spații și litere/ cititorul meu tandru/ atinge-mă gustă-mă/ cu
tine sunt fericită/ în textul nostru nupțial… ”. Transpunerea la modul
textualist a sentimentului erotic divulgă jinduirea de către scriitor a
sentimentului de reciprocitate dintre scriitor-cititor, căci, se știe, criza
literaturii include și relația deteriorată dintre acești doi actanți de pe
scena literaturii. Au rămas în urmă memorabilele cuvinte ale vestitului
povestitor din Humulești: „Iubite cetitorule, multe prostii îi fi cetit de
când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vede că nu-ți vin la soco-
teală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta
m-am priceput și atâta am făcut ”. Așa grăit-a scriitorul în sec. al XIX-
lea. Dar altfel grăiește Zarathustra – femeia, poeta din zilele noastre,
gata să își rezerve un rol cheie în arta de a comunica trăirile omului
 CRITICĂ. ESEU 181
de azi. Ne aflăm, de fapt, într-o zonă a unui feminism depășit, inte-
resul manifest fiind îndreptat spre scriitura feminină. Există oare aici
un decalaj în raport cu retorica frontală feministă? Și care e atitudinea
autoarei față de moștenirea feministă (a predecesoarelor sale lansate
în angajamente de emancipare a femeii)? De la Simone de Beauvoir,
care în 1949, odată cu publicarea volumului Al doilea sex, punea bazele
feminismului contemporan, și până la Valerie Solanas, cu al său ma-
nifest SCUM Manifesto Society for Cutting Up Men, apărut în 1967, și
care radicalizează mișcarea feministă punând-o sub semnul unor idei
de genul: „Bărbații au distrus lumea și este datoria femeilor să preia
conducerea”, condiția femeii, inclusiv a femeii-scrib, este repusă, cu
intermitență, în discuție. Acum autoarea noastră basarabeană „ia pul-
sul” cotidianului, făcând conexiunea cu o altă realitate, nu cu cea soli-
citând numaidecât angajamentul social, ca în cazul Leonidei Lari, care,
odinioară, cobora din Turnul de fildeș în stradă, unde se decidea soarta
conaționalilor săi. Bineînțeles, strada de astăzi nu e cea de la 1989, atât
de familiară poeziei Leonidei Lari, care, după ce a fost taxată de criti-
cii zeloși ai timpului comunist pentru abstracționism și îndepărtare de
realitatea înconjurătoare (de social), s-a situat pe baricade, devenind
portdrapelul acelor ani, când basarabenii aveau încredere deplină în in-
telectualii care îi reprezentau în parlament, dar și în afara parlamentu-
lui. Contextul respectiv pune într-o lumină adevărată atât așa-numitul
„abstracionism” din poezia de până la ’89 a autoarei Pieței Diolei, cât și
militantismul autoarei de după ’89. Că Leonida Lari a depășit condiția
cantonării în istoria culturală, optând pentru trecerea în istoria literară,
nu încape îndoială. Ea și-a împlinit destinul de creatoare, răspunzând
oportunității de a ieși din parcela limitrofă a peisajului literar româ-
nesc, rezervată femeii care era privită din perspectiva instinctelor pri-
mare, a senzualității, a tânguielilor provocate de eșecul în dragoste, a
refulării pasiunilor de altă dată în nostalgii etc., perspectivă developată,
altminteri, și de către Al. Cistelecan în eseul său Zece femei (Editura
Cartier, 2015), axat pe evocarea imaginii femeii scriitoare ca prima
doamnă a poeziei, femeia-drog, aventuristă, nevastă simbolistă, amantă
devotată, prințesă, poetă și spioană, basarabeancă electrică…
Aflată în alte condiții, protagonista din poezia zilelor noastre descin-
de pe o stradă cu pavaj textualist. Și chiar dacă aceasta poartă numele
lui Ion Creangă („pe strada ion creangă tata coboară la vale sfânta tre-
182 ROMÂNĂ
ime tatăl fiica/ și duhul…”), trebuie avut în vedere sensul ei invers:
cartea Zaratustra e femeie își dezleagă înțelesurile numai fiind citită la
modul postmodernist, dinspre final către început, sau de la coadă la
cap, interesul fiind îndreptat cu preponderență spre formă și nu spre
fond. Cu toate acestea, miza pe explorarea interiorității este evidentă.
Amintim că în poezia modernistă, iar apoi în cea postmodernă, con-
sumul crizei eului autorului aprofundat până în cele mai obscure zone
au scos în evidență un fapt: cu cât personajul din poezie este mai ab-
sorbit de propria interioritate, cu atât e mai accentuată singularitatea
limbajului, care riscă să devină incomunicabil, neînțeles pentru citi-
tor. În aceste condiții, poezia se proiectează din perspectiva căutării
identității profunde a subiectului, îmbogățirea limbajului în care ne
sunt comunicate mesajele făcând parte din extinderea sferei căutărilor
de ordin poetic, ceea ce nu e puțin. Bineînțeles, nu trebuie să trecem cu
vederea faptul că, la drept vorbind, poezia se scrie în singurătate, sin-
gurătatea fiind și ea diferită. În poezia Mariei Pilchin închiderea eului
feminin asupra unei identități proprii urmărește, de fapt, punerea în
lumină a construcției unei voci singulare pornind de la reformulările
stereotipiilor legate de feminin. Forma singulară a strigătului protago-
nistei vizează exprimarea complexității, a dorinței feminine ridicate
la dimensiuni existențiale în afara spațiului est-european. Femeia din
Est e alta decât se crede în mod obișnuit. Asocierea cu corporalitatea,
carnalitatea, sexualitatea, mortalitatea vizează, în cazul poeziei vizate,
nevoia de construire a unei identități, pe criteriul esteticului. Demersul
liric este orientat să reconstruiască eul fragmentat din cauza trauma-
tismelor, în felul acesta poezia redă putere subiecților. Inexprimabilul,
oroarea devin parte componentă a conținutului cuvintelor, a limba-
jului poetic, polisemantic în extensia sa. Mărturisirile din acest tip de
poezie sunt o dovadă a faptului că noțiunea de lirism trebuie privită
în extensie. În poezia Mariei Pilchin, bunăoară, scena pe care se de-
rulează spectacolul poetic este una cât se poate de familiară în socie-
tatea noastră consumeristă: „zarathustra fata de treizeci și trei de ani
vinde/ la tejghea în prăvălia din colț ba o vorbă o privire/ tăceri mai
vinde la kilogram…” Explorarea e una directă, realitatea integrată to-
talmente constituindu-se ca un punct de plecare în căutările autoarei,
trecând pe hârtie stările psihologice și de spirit într-un limbaj elaborat,
în care transpare miza – rafinamentul expresiei. Proiectul feminist este
 CRITICĂ. ESEU 183
constant, precum constant e motivul familiei, al copilului în familie,
al copilului în mediul infantil, necesitatea iubirii. O voce care se vrea
auzită propagă nevoia de sacru într-o lume desacralizată, caută sursa
pierdută a acestuia. Scribul se prezintă ca un receptor vizual, sonor,
olfactiv și ca difuzor al lumii de azi, în poeme-conversație, în maniera
unui lirism obiectiv, menit a developa un mediu ambiant fragil, cotidi-
an: un colaj de scene și imagini din viața unei protagoniste emblema-
tice pentru teatrul feminismului de azi, Zahara, „statuia umblătoare și
speriată”; comunicarea – „vorbe de toate zilele cu bine și mai bine cu
întrebările/ acelea de prisos cu răspunsurile inutile și ele”; iubirile, care
„se usucă și dor ca și oasele ca și viața”; lamentările târzii („adoarme
visează plânge în somn, tresare ca o/ vargă în primăvară bărbații vin și
se duc/ copiii vin și rămân/ copiii noștri aceste pietre de hotar/ nani
nani na”); Zara, păpușa înțelegătoare, care nu face nazuri, toate acestea
sunt plasate sub semnul nevoii de alinare, privirea îndreptându-se că-
tre Cel de Sus. Numele Tatălui carele este în ceruri este invocat de fiica
lui cea mică, de fiica lui bună, aflată în pragul vieții ei celei nedrepte. Este
fiica Celui de Sus, dar și a omului de pe pământ, este copilul mare hi-
per sensibil, foarte aproape de femeia care îi este complice acestuia din
urmă. Am putea spune că e femeia-copil, căreia îi revine sfera afectivă,
viața privată, discretă, a seducției, a devotamentului față de celălalt,
în viziunea multimilenară, bărbatului rezervându-i-se un loc prioritar
în spațiul public, al exprimării și al afirmării eului (inclusiv în spațiul
creației artistice), al independenței, al libertății de gândire. Poezia ca
o confesiune a corpului, alimentându-se și din cochetăria cu filozofia
nietzscheană, care e o filozofie a corpului, („tatăl nostru carele ai co-
borât pe pământ tatăl meu doar al meu/ ”, scrie autoarea: „Nietzsche
a murit!// a strigat fata zarathustra / nu mor zeii când vor scribii”), se
profilează pe fundalul unei incomunicabilități cvasitotale, a căutării de
sine greu disociabilă. Căutările nu ocolesc incapacitatea de a renunța
la instinctul cerescului, al forței divine, al lui Dumnezeu, care, potrivit
afirmației lui Nietzsche, a murit. Aici ar mai fi de adăugat faptul că cele-
bra frază a filozofului german a fost deseori răstălmăcită, descifrarea lui
Zarathustra nefiind simplă. De astă dată prezența lui vrea să „acopere”
necesitatea eliberării de fricile, angoasele care au rădăcini în trecut sau
în prezent, căci deconstrucția idolilor în posttotalitarism nu e simplă.
Misiunea scribului aflat, vorba lui Sextil Pușcariu, „călare pe două vea-
184 ROMÂNĂ
curi”, este una complicată, pierderea valorilor având drept consecință
perseverența cunoașterii. În aceste condiții, perspectiva unei poetici
feminine coincide cu miza pe corpul producător de gânduri, asociată
cu nietzscheana „inocență a devenirii”. „Înscenarea” á la Nietzsche, a
unei poetici feminine, punând corpul în centru, pornește de la desca-
lificarea valorilor existente și de la necesitatea creării unui alt sistem
de valori. Contextualizat, acest demers trebuie raportat și la pierderea
credibilității literaturii în posttotalitarism. Se știe că în perioada totali-
taristă presa, care de obicei mințea, era citită superficial, literatura fiind
avantajată în fața cititorului. Acum, când se acordă prioritate mijloace-
lor mass media, literatura este plasată mai spre marginea câmpului de
vedere al cititorului. Cu atât mai evidentă este necesitatea de schim-
bare a tehnicilor artistice langajiere. Pe acest fundal, scriitura femini-
nă a făcut să intre în literatură corpul și erotismul explicându-se prin
necesitatea de a depăși resentimentele, de a accede la o lume care ne
depășește, cea a ideilor, la gândirea care emană un corp. În acest con-
text se conturează poezia artizanală a Mariei Pilchin, care vine dintr-o
poetică a singurătății, sentiment cauzat și de extenuarea sensului cu-
vântului. Aflat în această postură, „scribul” va căuta grațiile cititorului,
pe care vrea să-l încânte cu o muzică nouă. Parafrazându-l pe filozoful
ei îndrăgit, am putea spune că Maria Pilchin se află în căutarea muzicii
interioare proprii, pentru a dansa dansul lumii.
Traversate de un proiect autobiografic, sau de o biografie scrisă, refor-
mulată la modul artistic, textele feminine la care ne-am referit, trecând
dincolo de textele feministe, în care prevalează confesiunea sau jurna-
lul, țin de metamorfozele moderniste evidente în peisajul literar inter-
riveran. Proiectat de către femei, autobiograficul prezintă unele calități
specifice, inovatoare, care nu vizează atât construcția, cât mijloacele
complexe ale scriiturii, autobiograficul la modul feminin tinzând să
devină o autobiografie a lumii de azi, care, de la Roland Barthes ci-
tire, „este text”. Subiectul ca atare al scriiturii feminine se difractă, se
disipează în multiple figuri, în mișcările minuscule ale cotidianului.
„Autobiografie” a unei lumi extinse, textele feminine sunt acum aplica-
bile unei alte vieți, în care problema feminității nu este una ce prevalea-
ză. Se trasează astfel un nou parcurs, care ar putea fi durabil, însă care
nu e scutit de fragmentarism și discontinuitate, femeia-scrib înotând
„în susul apei către tine, CITITORULE”.

Adrian Dinu RACHIERU
Nichita Stănescu,
o „existență poetică”
A.D.R. – prof. univ. dr.
Dintre volumele publicate
(peste 30): Elitism şi
Postmodernism, Iaşi, 1999;
Bătălia pentru Basarabia,
Timişoara, 2000; Alternativa
Marino, Iaşi, 2002; Legea
conservării scaunului (roman,
vol. I, II), Timişoara, 2002, 2004;
Globalizare şi cultură media,
Iaşi, 2003; Nichita Stănescu –
un idol fals?, Iaşi, 2006;
Eminescu după Eminescu,
Timişoara, 2009; Poeţi
din Basarabia (antologie
critică), Chişinău, 2010;
Ion Creangă. Spectacolul
disimulării, Timişoara, 2012;
Convieţuirea cu Eminescu,
Iaşi, 2013; Romanul politic şi
pactul ficţional (I), Iaşi, 2015;
Polemici de tranziţie, Uzdin,
R. Serbia, 2016.
CRITICĂ. ESEU 185
Nimeni, de la Eminescu încoace, admirat sau
pizmuit, n-a fost cercetat cu atâta osârdie, învol-
burând peisajul exegetic (aglomerat), precum
Nichita Stănescu, strădaniile omologând fie
imaginea serafică a Poetului oracular-sibilinic
(devenit model popular), plutind extatic, zeifi-
cat și gelozit, fie încercând o declasare, căzând
în derapaj și diluție (fără a-i diminua gloria).
Abstractizând emoția, stănescianismul (ori-
ginal, inegal, prolix, inițiatic, ermetizant, im-
ponderabil, efeminat, fascinant, volatil etc., de
răsfăț stilistic) a devenit un fenomen socio-cul-
tural. Și a impus, cu superbie, o nouă poetică.
Una care, să recunoaștem, interesată de specta-
col, n-a putut evita nici autopastișa (clișeizare,
serializare, relaxare), nici droaia de imitatori,
exploatând industrios rețeta. Desfășurând un
patos abstract-vizionar, întreținând senzația
de libertate (în pofida circumstanțelor apăsă-
toare), expansivul lirism nichitian a produs, în
timp, și un impresionant dosar critic; „suprain-
terpretată”, cum constata Daniel Cristea-Ena-
che, poezia lui Stănescu, transpersonală, rebu-
sistică, deseori, nu este / nu poate fi definitiv
clasată. Mai cu seamă că „un rest inexplicabil”,
nota același critic, ne va însoți mereu, cum se
întâmplă, de regulă, cu toate creațiile care du-
rează, neistovite de cohorta exegeților.
186 ROMÂNĂ
Depănând „niște amintiri”, savuroase, să recunoaștem, Ștefan Agopian
vorbea și despre „boala numită Nichita” (v. Scriitor în comunism, Edi-
tura Polirom, 2013), notând că „motoarele” poetului, de la o vreme,
nu mai porneau decât „alimentate cu alcool”. Evident, știrea nu e nouă,
dependența de vodcă, viața dezlânată, spaimele, mâncatul pe apucate,
forța creatoare sleită ș. a. i-au grăbit sfârșitul. Amintirile lui Agop, în
cazul Nichita, orbitează în jurul acestui „catalizator magic al fanteziei”
(cum spunea William Styron), iar lista celor care au plătit un dureros
tribut alcoolismului, se știe, este impresionantă. Dar ar fi nedrept, cre-
dem, să pomenim de această „boală”, stigmatizându-l doar pe Nichita
Stănescu (în ipostază bahică), uitând păgubos de hipnoza stănesciană,
iscând, prin charismă și valoare, întreținând legenda, un epigonism en-
demic, mitologizant, altfel spus, tot o boală. Fiindcă cel care a fost un
inovator în peisajul nostru liric (model, reper, canon), cel care „a irupt
în poezie ca un Făt-Frumos în basm” (scria Paul Georgescu, criticul
care, cu o intuiție de zile mari, l-a și impus) s-a dovedit a fi un fascinant
„pieton al aerului”. Iar judecata antumității reverberează, influențează,
are, se zice, nu fără motiv, un rol „coruptiv”.
Contextul în care s-a ivit generația lui Nichita era ventilat de iluziile
liberalizării. Iar poetul, străin – totuși – de tentațiile oportunismului,
a fost propulsat de instanța critică, redescoperind esteticul. S-a bu-
curat, negreșit, de recunoaștere oficială, dar mecanismele succesuale
(„valabile” în sens funcțional, veritabile pârghii propagandistice, im-
punând în plin proletcultism lideri literari) nu ar putea explica îndes-
tulător idolatrizarea. Dincolo de orice dirijism sau intervenționism
partinic, cu adevărat eficientă a fost politica de generație. Poate chiar
ca reacție compensativă, „concurând” – pe alt plan – aberantul cult al
personalității, însoțind mai apoi perechea dictatorială. Încât „inserția”
s-a produs pe fundalul unei formidabile solidarizări generaționiste, li-
antul fiind promovarea valorilor promoționale; altfel spus, platforma
emulativă a intereselor comune, beneficiind de „cenzura” șaizeciștilor
înșiși. Pasul spre mitizare n-a întârziat. Nonconformist, oracular, im-
previzibil, Nichita a fost considerat, chiar de către confrați, Poetul prin
excelență. Alaiul admiratorilor, printre atâtea libații și dedicații, a pro-
dus și propus accente cultice. Hagiografii, „anturajul zelator”, criticii
anexați au întreținut cu sârg hipnoza stănesciană. În consecință, nici
reacțiile potrivnice nu puteau întârzia, acuzele – cu o previzibilă in-
 CRITICĂ. ESEU 187
flamare postdecembristă – vizând fie posibila înregimentare, fie liris-
mul filosofard-apos ori chiar diformitatea în sens fizic (angelicul poet
de altădată devenind un „înger obez”). Să recunoaștem, Nichita n-a
fost un model etic. „Moliciunile” omului, aparența lenei, temperamen-
tul labil, iluzia improvizației, teama de singurătate, declarațiile „ide-
ologice” (câte au fost, de ecou însă) și dezinteresul pentru universul
domestic oferă mai degrabă argumentele unei ambiguități comporta-
mentale. Nichita, sedus de mirajul poeziei a fost, deopotrivă, idol și
victimă. Așa-zisul carierism nu poate fi argumentat convingător câtă
vreme poetul nu era atras de funcțiile administrative. Iar acolo unde a
fost „plombat”, mai degrabă prin strădaniile amicilor și pentru scurtă
vreme, a dovedit „osteneli infime” (cf. Marian Popa). Nici poetica sa,
interdisciplinară și exhibiționistă (cum s-a spus), dereglând semantica
în numele unui imagism extravagant, de „baroc conceptual”, nu poate
fi suspectată de rigoare. Dimpotrivă, sibilinic, disponibil pentru filoso-
fare, poetul-galanton iubea o combinatorie „pulsatorie”, liberă, străină
de orice obediență, refuzând prozodia (înțeleasă ca fard). Poezia a fost
însă, indiscutabil, miza sa existențială.
Nimeni nu ar putea susține că Nichita Stănescu a fost ireproșabil
sau, dimpotrivă, „vândut”, penetrând zelos topul oficios. Sau că, fixați
în captivitatea stadiului tribal, l-am aureola convocând memoria tan-
dră. Certamente, „nu Puterea a instituit mitul stănescian” (cf. Vasile
Spiridon), după cum poetul ploieștean, idolatrizat de contemporani,
nu poate fi taxat doar „scriitor de o generație”. Să observăm, însă, în
timp, o polarizare a reacțiilor. Tonul admirativ, atins – uneori – de fa-
natism, urcând spre acordurile unui imn exegetic, nu oferă, de regulă,
contribuții valabile, ignorând nonșalant scăderile, incontinența lirică.
Iar vituperanțele, indignarea, vehementă câteodată, capătă febrile ac-
cente publicitare, semnatarii dorind – presupunem – a se bucura (ei, în
primul rând) de vizibilitate. Pe de altă parte, putem fi (parțial) de acord
cu C. Stănescu care sesiza că nici contestarea radicală (acel atac furi-
bund lansat de Cristian Tudor Popescu) n-a primit, deocamdată, „un
răspuns plauzibil”. În pofida acestor declarații, fie ele cultice ori incen-
diar-demolatoare (sau, poate, tocmai din pricina lor), Nichita rămâne
un poet viu. O spunea, răspicat, Gabriela Melinescu, contemplând nu
doar piața postumă, ci rememorând existența acestui mare risipitor,
producând un fenomen „de contaminare”. Și care, cu „instinct infaili-
188 ROMÂNĂ
bil”, s-a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică. Nichita
Stănescu a fost, neîndoielnic, o existență poetică.
E important că Stănescu interesează și că, recitit acum, își dezvăluie
inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., di-
namitând, se știe, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceața mitu-
lui? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc,
abandonând percepția contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu
„gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu te-
nacitate, „revizioniștii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice și
rezonanță empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi,
revoluționând limbajul? Iată, așadar, câteva motive (temeinice, cre-
dem) de a repune în discuție cazul Nichita, dincolo de gloria oralității
și „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement contestată,
icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieții, seducător și prin
„risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes, cumva paradoxal,
dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică,
fiindcă nu se oferea unor lecturi lesnicioase) obligă și la o altă consta-
tare. Poetul, un „timpan armonios”, genial și prolix (cum s-a tot zis) n-a
beneficiat, credem, de o selecție „la sânge”. Fiindcă Nichita Stănescu
a fost editat necritic, „strivit” de amatorismul atâtor încropiri, adu-
cându-i, de fapt, uriașe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate
poeticește ori inedite (în proliferare haotică); sau chiar volume ono-
rabile, dar operând o selecție discutabilă. Evident că, după dispariția
omului, întreținând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o fireas-
că obligație. Iar recitirea poate fi și o lectură de redescoperire, dincolo
de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.
Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuție publică, bine-
venită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (une-
ori, e drept, eșuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat),
cazul Nichita Stănescu a stârnit reacții extreme, dovedind că nu avem
de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii,
ploieșteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian
Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuție
„argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă
de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”,
poetul, violentând limbajul și clasicizându-se, și-a estompat în timp
 CRITICĂ. ESEU 189
forța de șoc, dar și-a păstrat impactul și prospețimea lirismului, trăind,
într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertățile pe care și le-a oferit
au impus un stil; filosofard, elegiac, inflaționar, cultivând un viziona-
rism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandrețe imperfecțiunea
(virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”.
Magician, inventiv și cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, ofe-
rind cu generozitate, torențial, gratuități stilistice, excentricități (asimi-
late grabnic de urmași, îmbogățindu-și recuzita), exerciții de silogistică
ș. a., realizând și impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de
limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical și a provo-
cat un mit pe care, dealtfel, l-a încurajat. Sub aparența improvizației,
poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edi-
ficând o poezie „de cunoaștere”, implicit o meditație asupra poeziei.
Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaștem – în
incontinență lirică, dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică”.
Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu infle-
xiuni feminine; vocația prieteniei, cordialitatea flatantă, generozitatea
risipită în gratuități, dăruind versuri, cărți, monede, icoane ș. a., tabi-
eturile boierești întrețineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur,
de farmecul omului. Amicii roiau; condiția de poet asaltat, împresurat
de cețuri mitologice, dăruit cu un uriaș talent, i-a asigurat și dușmani
statornici, mușcați de invidie. Lângă elogiile hipertrofice viețuiesc,
așadar, și opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuție „rece” încă
întârzie. Iar observatorii onești ai câmpului literar au sesizat, dincolo
de efectul contaminant prin nichitizare, că astfel de reacții au un vădit
scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stă-
nescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu – „un poet viu”. Dar și
un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică și anunțându-se
„o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă,
e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismu-
lui” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucru-
rile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc”, a trezit
în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul aces-
tei relații speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam,
acest mare fantast, a durat din legătura cu poetul ploieștean o mitolo-
gie. Mereu agitat, navetând între rugi și plâns, bolnav de magnanimi-
tate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam își
190 ROMÂNĂ
definește ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism
și tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun
sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai ve-
che (Versuri din mers, Editura Libra, 2003) vine să confirme această
nestare (cf. Eugen Simion) și această cumplită prietenie, atât de rodnică
prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu
mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei românești”,
ne anunța fugitiv: „Scriu, doar / atât mai știu / despre mine” (v. Scri-
soare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul pomenit definește exact
febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puțini –
literatura noastră.

*
Nichita, așadar, ar fi ajuns în zilele noastre un „mit exorbitant”,
întreținând o idolatrie nejustificată. Judecând sociologic, pare curios
că un astfel de mit (și încă din „lumea” scriitorilor!) supraviețuiește
într-o epocă a demitizărilor frenetice, a consumerismului feroce (in-
ventând nevoi artificiale), a tranzienței galopante. Încât, o primă în-
trebare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichita Stănescu este
„un idol fals” (cum susține Gh. Grigurcu), s-ar cuveni să cercetăm dacă
el (mai) este un idol. Nevoia de idoli ține, s-ar zice, de primitivismul
tribal. Dar în epoca neoanalfabetismului TV, ea – ca ofertă mediatică –
se manifestă virulent, ciclul de viață fiind scurt, starurile fiind ritmic
devorate de industria spectacolului. Așadar: este, oare, Nichita, azi, un
idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”?
Scriind, autorul încerca „popularea realului”. Dar cuvântul, ispitind
colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instru-
ment neîncăpător al poetizării”. Încât, știind prea bine că poezia se
naște din ființa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar
o formă a poeziei. Conștientizând impasul, el va rămâne obsedat de
imperfecțiune. Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a cre-
at un stil, purtând în lume o „originalitate misterioasă” (N. Manoles-
cu). Cine îi urmărește devenirea va observa, fără efort, că avem de-a
face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos
program gnoseologic. El va decupa, preferențial, tema cosmogonică.
 CRITICĂ. ESEU 191
Dacă mitul este „o întâmplare exaltată” (obișnuia să spună chiar cel
care s-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mi-
rajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era un medium
propice pentru o modă comportamentală și poetică. O figură miti-
că deci. O precizare se impune imediat: nu Puterea, reamintim, a
instituit mitul Nichita Stănescu. Evident, mecanismele vieții literare,
solidarizarea șaizeciștilor au impus, până la urmă, acele clasamente,
încă valabile. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar. Dar
nu fără suport axiologic. Dacă mitul ca atare are o valoare, atrăgea
atenția Roger Caillois, „ea nu este nicidecum de ordin estetic”. El
aparține colectivității, răspunde celor mai diverse solicitări, dar nu
ne poate procura, penetrând „o plasă de determinări”, o explicație
suficientă. Imaginația afectivă intră, negreșit, în joc și rolul ei nu e
de ignorat. Cu atât mai mult astăzi, în plină revoluție iconică. Ex-
plozia mediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul „ideologiei
consumului”, un repertoriu mitic și arhetipal, purtând ecourile unui
imaginar colectiv. Cultura însăși este un context simbolic, produ-
când relații de semnificare, atentând la receptivitatea subliminală.
Iar simbolul e înțeles și funcționează ca „pact social”, legitimizator.
Mai adăugăm, fără a insista aici asupra mecanismelor psiho-socio-
logice, că fenomenul publicitar (ca fenomen comunicațional) are o
certă finalitate persuasivă. Publicitatea, se știe, orientează percepția
socială, vehiculând imagini-ghid. Or, o astfel de propunere (pre-
cum poezia lui Nichita și, mai ales, Poetul) s-a impus cu ușurință,
mizând tocmai pe seducție, comparativ cu presiunea aparatului de
propagandă, cerând, în anii totalitarismului, docilitate și dresaj ide-
ologic. Persuadarea, în cazul Nichita, n-a avut nevoie de coerciție.
Socializarea mitului nichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice,
satisfăcând un șir de nevoi compensative în contextul mecanismu-
lui opresiv. E drept, și personajul din spatele operei s-a îngrijit de
această omologare, livrând – la cerere – câteva declarații „pe linie”.
În rest, posteritatea critică, radicalizându-și pozițiile în tentativa de
a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheța, „lucrează” chiar
în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă
(pe care s-a marșat în ultima vreme) l-a readus în atenție pe autorul
Necuvintelor, supunându-l tirului critic și asigurându-i, și pe această
cale, longevitatea.
192 ROMÂNĂ
*
Trecut printr-o invidie pasageră (față de Labiș), mărturisită tardiv,
mult după întâlnirea cu acel „talent uriaș și feroce” din amfiteatrul
Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu spendida sa generație) și
devenind iute un nume glorios, răsfățat, cunoscând, totuși, ezitări în
fața poeziei (și, în consecință, lungi, chinuitoare, tăceri editoriale),
Nichita Stănescu s-a „instituționalizat”. În casa-club, deschisă oricui,
s-au perindat mulți, inventând febricitant amintiri. Victimă a propri-
ei generozități, poetul a împărțit/risipit indulgențe și s-a bucurat de
o imensă popularitate. Și nu s-a referit niciodată denigrator la adresa
vreunui scriitor. Bineînțeles, asta nu-l scutește de firescul tratament
critic și de ofensiva reevaluărilor. Doar că acești contestatari, trecân-
du-l prin sita revizuirilor, atenți cu denivelările operei, mută discuția
în plan moral, contabilizând lașitățile, erorile, complicitățile. Nichita
nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul:
„de stat locului și în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără
vocație politică, un om „moale”, fără complexul genialității (cf. Eugen
Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele
noii corectitudini politico-culturale. Da, putem afirma că, alegorizând
bombastic „momentul Grivița”, de pildă (1933 fiind și anul nașterii),
poetul și-a oferit „o cauțiune politică” (cf. Marian Popa). Desigur, tor-
turat de conștiința efemerității, s-a retras învăluit în aburii legendei,
fiind propriul/primul mitograf. Dar nu ne avertiza Nichita că autorul
real e „șters” în fața operei, dispare, urmând ca aceasta, când e cazul, să
ne procure bucuriile spiritului? Și la Stănescu, cel care își trimitea în
călătorie „numai ochiul” e cazul.
Spulberând vechi canoane și criterii, noua ideologie literară s-a
înverșunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor
șaizeciști”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a
se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă
excelează în rescrierea biografiilor. Bineînțeles, rediscutarea tablei va-
lorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cul-
tural. În consecință, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un
caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluție
comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat,
fiindcă nu satisface pretențiile de model civic, cum cer zgomotoșii con-
 CRITICĂ. ESEU 193
testatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănes-
ciană – demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouă viziune? E
puțin oare? Și, în ultimă instanță, contestația îi sporește chiar faima: „Și
cuvântul / spintecat / e roșu pe din lăuntru! / Tăiați-mă ca să sângerez.
/ Sângerați-mă ca să mor ! / Amin!” (v. Mișcarea prin naștere e a doua
mea moarte).
Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănescie-
ne, cercetând fenomenul receptării și „denunțând” (vehement sau
voalat) declinul ultimilor ani n-a recunoscut că „vizibila încercare
de marginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop, într-un riguros eseu
despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit, în 2005, la
editura Universității „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opțiuni (partiza-
nat de grup), „omul fiind îmbrățișat de tabăra adversă”. Criticul ieșean
elimina orice echivoc și, interogând contextul, explica acele fluctuații
de recepție observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt,
valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase de altminteri,
iar polarizarea vieții literare favoriza tocmai astfel de reacții. E limpe-
de că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat super-
lativistic la debut; iar revistele „de opoziție” încercau să ridice „zidul
tăcerii” prin strategii consensuale. Politica și rivalitățile de grup (lite-
rar) n-au influențat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat
receptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariția poetului și s-a
acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ide-
ologice. Încât posteritatea stănesciană se anunță dificilă, nescutită de
seisme. Ștefan Agopian nu ezita, la rându-i, să recunoască tratamentul
rece aplicat unor cărți (Opere imperfecte, 1979), „mai mult din motive
politice decât estetice”. Fără critică literatura ar fi „oarbă”, zicea Nichita,
acceptând că a produs (și) „poezii necontrolate”. Cel care trăia „prin
umbra lui” (după constatarea lui N. Manolescu, în cronica la Epica
magna, remarcând fugitiv întoarcerea la epic) trebuia taxat, însă, pen-
tru obolul naționalist, cochetând cu „tabăra rea”. Fără a uita, desigur,
de verbozitate, autopastișă, „versuri rele” etc. Și N. Breban observa,
mâhnit, această tentativă de retrogradare. Amintirile în dialog (Matei
Călinescu / Ion Vianu) par a uita prietenia celor cinci, tinerețea „lup-
tătoare”, vechile aprecieri și entuziasme, subit volatilizate. Sau abando-
nate la vama Curtici, sublinia caustic marele romancier. În timp ce alte
voci (cazul lui Gh. Pârja, refăcând traseele maramușene; v. Călătoria
194 ROMÂNĂ
îngerului prin Nord, 2008) par, dimpotrivă, a se angaja în prezervarea
mitului, rezonând cu acea „insulă” arhaică, căutând un limbaj ritualic,
nepervertit (cf. Răzvan Voncu). Cert e că ultimul Nichita, prin Noduri
și semne (1982), propunea o infuzie dramatică, acceptată, odată cu anii
scurși de la dispariția poetului, ca „pecete inefasabilă” (N. Manolescu).
Obiect de adorație, „confiscat” în numele unui snobism fără frontiere,
Nichita și-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat bio-
grafia (Corin Braga), iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei
care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa.
Instalat în această formulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasul
generozitate, lașitate, histrionism; și, nu în ultimul rând, frivolitate și
vulnerabilitate. Dubios moralicește (zic inclemenții procurori), el de-
vine o țintă preferată pe latura labilității etice. Dar alintatul Nichita,
să recunoaștem, a trăit — în plină epocă represivă — ca un om liber,
s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocației sale, atingând starea de poezie.
S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafizic, trăind o formă de li-
bertate, căzând în dicteu ori decepționând. Surprinzător, pentru Alex
Ștefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o
viziune universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul
teatral și limbut un diletantism înduioșător, melodramatic, fără dor de
vreo idee, cumplite inegalități, presărate în toate volumele, afectând
gândirea profundă și, desigur, nemăsura în toate (inclusiv din unghiul
recepției, incapabilă de o priză „critică”).
Vom reaminti că revoluția stănesciană a marcat o mutație a viziunii
poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul
autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punțile de
legătură cu o tradiție fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-a
văzut Ana Blandiana), „revoluționarul” Nichita a fost un inovator. Dar
radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte instrumente
expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale
(„tăcând” lumea), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul in-
sinuat în toți porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (as-
cunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; și să nu-i
cerem, așadar, ceea ce nu a fost, reproșându-i absența militantismului.
S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom descoperi cu ușurință eclipse
ale inspirației, după cum, pensând nereușitele, putem biciui acest „re-
 CRITICĂ. ESEU 195
gistru meditabund”, nărăvit la diletantism. Dar ar trebui atunci să nu
observăm că Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus,
printr-o poezie filosofico-metafizică un sistem simbolic. Și-apoi, orice
autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nici revoluția nichitiană nu
trebuie „citită” prin declarațiile cohortelor de admiratori, semănând
— prin adulație nestrunită — o păguboasă confuzie și nivelând, fără
filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazul să recădem în biogra-
fic. Dar, după atâția ani de la dispariția sa, omul Nichita, magnanim,
culant, imatur (cf. Șerban Foarță), iubind curtea perpetuă, amiciția tu-
turor și gestul gratuit încă trăiește și fascinează. Și, probabil, abia după
ce vor pleca și cei care l-au cunoscut, o discuție critică, pe text, poate
începe. Până atunci, să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichita ar fi „un
idol fals”, o iluzie a criticii postbelice, o personalitate gonflabilă? Sun-
tem convinși că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?), trecând testul
primenirii generațiilor, va străluci și în zarea transmodernismului ce va
să vină. Dacă, firește, zăbava lecturii va mai ispiti valul internauților...
196 ROMÂNĂ
Iulian BOLDEA
Provocările istoriei literare
I.B. – prof. univ. dr. la
Universitatea de Medicină,
Farmacie, Științe și
Tehnologie
din Târgu-Mureş și
cercetător științific la
Institutul de Cercetări
Socio-Umane „Gh. Șincai”
al Academiei Române. Este
conducător de doctorat,
redactor-şef al revistei
„Studia Universitatis «Petru
Maior». Philologia”, director
al revistei „Vatra”, membru
în colegiul de redacţie
al mai multor reviste de
cultură. Dintre volumele
publicate: Scriitori români
contemporani (2002); Poezia
neomodernistă (2005);
Vârstele criticii (2005); Istoria
didactică a poeziei româneşti
(2005); Poeţi români
postmoderni (2006); Teme şi
variaţiuni (2008).
Specia istoricului literar, captivat de savoa-
rea documentului și fascinat de exigențele
exactității, maniac, în sens pozitiv, al biblio-
grafiilor și al factologiei, pare să fi intrat într-un
vizibil declin. Sunt tot mai puțini cercetătorii
care probează, prin studii, articole și cărți pu-
blicate, calitățile unui istoric literar autentic:
rigoarea, voința exactității, tensiunea decu-
pării detaliului dintr-un ansamblu de fapte.
Mircea Popa este unul dintre acești puțini
cercetători interesați de valorile trecutului,
care, prin studii sistematice, reușește să recu-
pereze informații, detalii, aspecte ascunse în
filele unor publicații mai mult sau mai puțin
obscure. Nu de puține ori, istoricul literar lu-
minează un aspect necunoscut al unei opere,
reface un profil artistic din câteva trăsături bi-
ografice inedite, sugerează analogii și expune
corespondențe de incontestabilă pregnanță
documentară. Calitățile sale dominante sunt
rigoarea, voința exactității, tensiunea circum-
scrierii detaliului, obiectivarea ca metodă de
lucru și resursă interpretativă, dar și deschide-
rea spre unele intenții metodologice moderne
(istoria mentalităților, comparatismul).
Mircea Popa a consacrat cărți pregnant arti-
culate unor nume sonore ale literaturii româ-
ne (Ilarie Chendi, 1973; Ioan Molnar Piuariu,
1976; Octavian Goga între colectivitate și so-
 CRITICĂ. ESEU 197
litudine, 1981; Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, 1982; Timotei
Cipariu – ipostazele enciclopedistului, 1994; Mihai Eminescu – contextul
receptării, 1999; Lucian Blaga și contemporanii săi, 2007). De aseme-
nea, a dedicat cărți amplu documentate istoriei presei, Iluminismului,
creației scriitorilor români din exil sau, pur și simplu, unei tematici
diverse (Spații literare, 1974; Tectonica genurilor literare, 1980; Estuar,
1995; Convergențe europene,1995; Aspecte și interferențe iluministe, 1997;
Reîntoarcerea la Ithaca, 1999; Presa și ideea națională, 2000; Alba Iulia
– răscruce de veghe, 2000; Homo militans, 2000; Figuri universitare cluje-
ne, 2002; Inserții. Contribuții și precizări documentare, 2003; Penumbre,
2004; De la Iluminism la Pașoptism, 2004; Continuități, 2011), reali-
zând, totodată, ediții din opera lui Grigore Cugler sau Vintilă Horia.
Nu mai puțin elocvente sunt cărțile referitoare la confluențele româ-
no-maghiare (Apropieri literare și culturale româno-maghiare, 1999;
Andrei Veress – un bibliograf maghiar, prieten al românilor, 2006) sau
cartea despre cultura franceză și relațiile literare româno-franceze (Sub
semnul Franței, 2006).
În cartea Octavian Goga: între colectivitate și solitudine1, Mircea Popa
configurează analiza creației lui Goga prin căutarea rădăcinilor sale
mai mult sau mai puțin aparente, prin apelul la precursori (I. Budai-
Deleanu, Andrei Mureșanu, Zaharia Boiu etc.), detașând, așadar, acele
voci ale trecutului literar sau istoric ce au contribuit la sintetizarea me-
sianismului și militantismului acestei opere, chiar dacă, așa cum obser-
vă criticul, unele influențe nu sunt suficient de bine precizate, neavând
decât contururi vagi: „Este absurd să credem că tot ceea ce am expus
noi din poezia înaintașilor Goga a cunoscut explicit. Dar motivele po-
etice circulă, ele formează o suprastructură a ideilor vremii, tiparele
gândirii unui popor nu sunt fundamental deosebite, ele respiră și tră-
iesc prin vasele comunicante ale aceluiași mediu de existență materială
și spirituală”2. Explorând specificul liricii lui Goga, criticul face apel la
redarea unei corelații ferme între operă și spațiul istoric și social, expu-
nând specificul creației pe fundalul unei istorii și al unui context anu-
me, precizate cu fermitate: „E vorba de poezia țării și a familiei, de sen-
timentul înstrăinării și al dorului de casă, de elogiu al stării înălțătoare
a trecutului și de deplângere a prezentului, fie pe un ton profetic și me-
sianic, în primul caz, fie pe unul tânguitor, de lamento, în al doilea”3.
De altfel, postura de „arheolog” a istoricului literar este bine remarcată
198 ROMÂNĂ
de Dan Mănucă: „Precum, spre exemplu, pentru un arheolog, un vas
își pierde mult din elocvența omenească dacă este scos din straturile
aluvionare care îl înconjoară, tot așa și pentru Mircea Popa textul lite-
rar nu este înțeles izolat, ci într-un lung șir explicativ de cauzalități și de
antecedente. Nu este vorba, desigur, numai de circumstanțe biografice,
sociale, politice, ideologice ori literare imediate, ci de un ansamblu de
factori care determină configurarea unui specific. Nu intră în discuție,
desigur, un regionalism îngust, ci un lanț de cauzalități fără de care lui
Mircea Popa fenomenul literar i se pare inexpresiv”4.
În ciuda insistenței cu care este perceput detaliul de istoriografie litera-
ră, în ciuda acribiei documentare, Mircea Popa nu este, în fond, îndato-
rat într-o prea mare măsură pozitivismului critic, discursul său analitic
fiind unul clar, atent la sensurile textului, fluent, cu o cadență măsura-
tă și fermă a demonstrației: „Modernismul lui Goga trebuie înțeles și
într-alt mod, în adâncirea lirismului și intimismului poetic. În timp ce
poezia lui Coșbuc rămâne obiectivă, impersonală și anecdotică, culti-
vând un lirism exterior de tip baladesc, Goga a înțeles, pe urmele lui
Eminescu, importanța covârșitoare a confesiunii, a mărturisirii, pă-
răsind balada în favoarea doinei și mai ales a bocetului. Cu el, poezia
transilvăneană devine ceremonie, rugăciune, autentic discurs liric”5.
Semnificative prin surprinderea detaliului relevant, prin sublinie-
rea unei trăsături de caracter dominante, prin apăsarea asupra unei
particularități de caracter sunt portretele unor figuri literare de prim
rang, cum este, în volumul Estuar, profilul lui Zarifopol, intelectual
rafinat, iubitor de paradoxuri și subtilități ale gândirii și expresiei, cel
care a ilustrat în literatura română, cu strălucire inegalabilă, specia ese-
ului, atrasă de divagații, sinuozități și refracții întortocheate ale ideii:
„Adeseori însă analiza sistematică e înlocuită cu divagația, cauzele ge-
nerale cu motive de ordin personal, colaterale sau anecdotice, pe care
știe să le ridice cu farmec la rang de probleme majore. Arta sa este prin
excelență eseistică, moralizatoare, analitică. «Herr Doktor», cum i se
spunea, dispune de o fină percepție artistică, dar îndreptată spre lucruri
mici, pe care îi place să le reia până la epuizare, să le imprime numeroa-
se valențe teoretice. De unde aparenta crispare și ariditate a stilului,
aerul său doctoral. E drept că autorului îi lipsește energia necesară de a
duce polemici răsunătoare. Fraza sa înțeapă, dar nu nimicește”6.
 CRITICĂ. ESEU 199
Timotei Cipariu: ipostazele iluminismului (l993) e un studiu monografic
în care istoricul literar surprinde profilul poliedric al lui Cipariu (scri-
itor, istoric literar, filolog, folclorist, îndrumător cultural, om politic).
Analizele sunt avizate și corecte, situările în perspectiva istorico-litera-
ră justificate și motivate prin apelul la documente, Mircea Popa resti-
tuind, în paginile monografiei sale, ipostazele, proporțiile și dimensi-
unile uneia dintre personalitățile fascinante ale culturii românești din
secolul al XIX-lea.
Cartea De la Est spre Vest. Priveliști literare europene (2010) își propune
să restituie memoriei cititorilor de azi aspecte și laturi importante ale
fenomenului confluențelor, contagiunilor și corespondențelor între li-
teratura română și literatura universală. Miza cărții este, cum precizea-
ză, de altfel, autorul, „comparatismul literar, punerea în evidență a unor
relații, similitudini și reciprocități literare și culturale”7. E limpede că atuul
cărții lui Mircea Popa provine din apelul la sursa primă, la documen-
tul de arhivă sau la articolul de gazetă, surse dintre cele mai credibile,
apte să scoată în relief „cazuri” ale literaturii române, să lumineze din
unghiuri noi un anumit aspect al operei literare, să redea amprenta par-
ticulară a unui context literar.
De altfel, Mircea Popa își definește propriul demers în cele câteva rân-
duri de pe copertă: „Decupând din mulțimea de raporturi reciproce
câteva «popasuri» semnificative și câteva «priveliști» privind realități
naționale și europene, călătoria imagologică din Turcia și Grecia, până
în Italia, Spania, Franța sau Belgia dă senzația călătorului literar care
parcurge acest traseu că se află plasat într-o zonă de marcată vivacitate
și perenitate a spiritului românesc în context european”8.
Transgresarea, prin intermediul demersului comparatist și istorico-
literar, a limitelor dintre literaturi conduce la elaborarea unei viziuni
unitare asupra circulației unor mituri, motive și modalități estetice, în
ciuda diversității temelor abordate, pe care chiar titlurile cărții le su-
gerează (Pădurea spânzuraților în limba turcă; Avangarda românească
și scriitorii maghiari; Contacte culturale româno-slovace; Nichifor Crainic
– experimentul vienez; Italia văzută de călători români din Transilvania;
Giuseppe Ungaretti în spațiul literar românesc; F. T. Marinetti și avangar-
da românească; Descoperirea Spaniei; Din relațiile noastre cu Anglia).
200 ROMÂNĂ
În Etape în receptarea literaturii bulgare în România: presa din
Transilvania între 1848-1918, cercetătorul inventariază etapele și for-
mele de incidență ale raporturilor culturale și literare dintre români și
bulgari, încercând să identifice prezența și funcționarea afinităților în-
tre cele două literaturi, așa cum sunt ele reflectate în presa românească
din Transilvania între 1848 și 1918. Concluzia studiului este că, „în an-
samblu, relațiile multiple și variate atestă un interes cultural statornic și
reciproc, mărturisind respect și atașament sincer pentru cauza păcii și
bunei vecinătăți în Balcani, o tradiție care se continuă neștirbită până
astăzi”9.
Aspecte ale receptării literaturii din spațiul fostei Iugoslaviei până la Primul
Război mondial (cu privire specială asupra relațiilor de călătorie din
România) debutează cu câteva precizări foarte pertinente referitoare la
relația de călătorie: „relația de călătorie a jucat în toate epocile și la toa-
te popoarele un rol important în cunoașterea de sine a unui popor, prin
posibilitatea de comparație cu «celălalt», cu cultura și mentalitățile al-
tor popoare. Integrarea unui segment de istorie națională în orizontul
european de cultură, în fluxul de idei al unei anumite etape istorice, nu
se poate face fără o cercetare globalizatoare a raporturilor dintre o țară
și alta”. Informații și detalii biografice și bibliografice interesante se re-
găsesc în studiul despre Nichifor Crainic – experimentul vienez. Pentru
Crainic, Viena reprezintă, în viziunea istoricului literar, „o regăsire su-
fletească, un mod de a-și restructura disponibilitățile creatoare, de a-și
concepe viitoarele atitudini”, subliniindu-se, aici, și „rolul de cataliza-
tor, de ferment al lui Blaga în noua reorientare a scriitorului”10.
Un studiu amplu, prin documentare și resurse interpretative, este Italia
văzută de călători români din Transilvania. Subliniind „încărcătura sen-
timentală aparte” pe care a reprezentat-o Italia pentru români, Mircea
Popa evocă figurile unor intelectuali români care au călătorit prin Italia,
lăsând impresii de călătorie de mai mică sau mai mare relevanță a re-
prezentării (Ion Codru-Drăgușanu, August Treboniu Laurian, Victor
Păcală, I. T. Mera, Ioan Russu-Șirianu etc.). În Giuseppe Ungaretti în
spațiul literar românesc sunt reunite comentariile cele mai avizate ale
receptării operei lui Ungaretti (Al. Balaci, A. E. Baconsky, Gheorghe
Lăzărescu, Marin Mincu, Marian Papahagi), circumscriindu-se
relațiile, vizibile sau inaparente, dintre poetul italian și cultura româ-
 CRITICĂ. ESEU 201
nească. Desigur, demne de interes sunt și însemnările despre Miorița
în ladină, despre Petőfi la români, sau despre Emile Verhaeren – poetul
„orașelor tentaculare”, studii deloc aride sau terne, ce se remarcă prin
bogăția informațiilor, prin precizia detaliilor și pregnanța asocierilor
tematice sau culturale.
În cartea Sextil Pușcariu și Muzeul Limbii Române. 150 de ani de la
înființarea Academiei Române (2016), Mircea Popa circumscrie is-
toricul instituției, în capitole dense, cu amprentă sintetică (Muzeul
Limbii Române și creatorul său, Institutul de Lingvistică și Istorie Literară,
Ipostazele întemeietorului. Fețele unui învățat, Dosar documentar: Muzeul
și oamenii săi, Din corespondența lui Sextil Pușcariu și a colaboratorilor
săi). Demne de interes sunt detaliile de istorie literară, reperele biobi-
bliografice inedite, dar și restituirea atmosferei epocii sau reconstitui-
rea unor profiluri de cercetători, schițate cu vervă și sobrietate, din do-
cumente, comunicări științifice sau procese-verbale (Sextil Pușcariu,
Nicolae Drăganu, Vasile Bogrea, Gh. Bogdan-Duică, G. Giuglea, Petre
Grimm, N. Bănescu, G. Kisch, Theodor Capidan, Theodor Naum,
Emil Petrovici, C. Daicoviciu, Yves Auger, Ion Mușlea, Ion Breazu,
Al. I. Lapedatu, Ioan Lupaș, Onisifor Ghibu, Romulus Todoran, D.
Popovici, Liviu Rusu, Ion Chinezu etc.).
Criticul V. Fanache surprinde, cu acuratețe, calitățile stilului și ale de-
mersului istoricului literar Mircea Popa, „un nume care se impune prin
calitatea scrisului său, prin diversitatea temelor abordate, prin capaci-
tatea lui de a cuprinde într-o desfășurare, aș zice fără rival, aproape tot
ce este important în literatura română. Cele câteva zeci de cărți pe care
le-a scris sunt tot atâtea pietre – câteodată pietre de hotar – pentru
ceea ce însemnează spiritualitatea noastră. Mircea Popa știe să păstreze
viu gândul vieții noastre românești”11. Reușind să acumuleze o zestre
bibliografică impresionantă, Mircea Popa lasă impresia unui alergător
de cursă lungă, angajat, în arena istoriei literare, într-o întrecere în care
se regăsesc din ce în ce mai puțini competitori.

Note
1
Mircea Popa, Octavian Goga: între colectivitate și solitudi-
ne, Cluj-Napoca, Dacia, 1981.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
202 ROMÂNĂ
4
Dan Mănucă, Virtuţile istoricului literar, în „Convorbiri literare”, nr. 9, 2017.
5
Ibidem.
6
Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
7
Mircea Popa, De la Est spre Vest. Priveliști literare europene, Cluj-Napoca, Eikon, 2010.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
V. Fanache, Mircea Popa – 65, în „Steaua”, LV, nr. 4-5, 2004, p. 101.

Bibliografie critică selectivă

1. Iulian Boldea, Realități românești, confluențe europene, în „Apostrof ”, anul XXII, nr. 11
(258), 2011.
2. V. Fanache, Mircea Popa – 65, în „Steaua”, LV, nr. 4-5, 2004.
3. Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. II, Pitești, Paralela 45,
2004.
4. Răzvan Voncu, Cronica edițiilor: Transilvania e o bibliotecă, în „România literară”, anul
XLIII, nr. 48, 17-23 decembrie 2010.

Elena UNGUREANU
Nicolae MĂTCAȘ:
„Râvnesc infinitul ca nava un port”
E.U. – dr. în filologie
(1999), dr. hab. în filologie
(2017), cercetător științific
coordonator la Institutul de
Filologie Română
„B. P. Hasdeu” al MECC și la
Institutul de Dezvoltare a
Societății Informaționale.
Domenii de cercetare:
gramatica și pragmatica
textului, ortografie,
stilistică și poetică, limbajul
Internetului, lingvosemiotica
hypertextului. Autoare a
monografiei Dincolo de text:
hypertextul (2014) și a mai
multor dicționare. A publicat
circa 100 de articole în reviste
științifice din Republica
Moldova, România, Federația
Rusă. A participat la peste 40
de conferințe științifice în țară
și în străinătate.
P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 203
Tu știi, iubire, doar de tine scriu,
iubirea este tot ce mă inspiră,
așez cuvântul mort într-unul viu
și risipesc ce alții risipiră.
(Shakespeare, Sonetul 76)
În colecția „Opera Omnia. Poezie contem-
porană” au apărut patru volume de poezie,
semnate de lingvistul, poetul, omul de cultu-
ră și de stat Nicolae Mătcaș, intitulate Bolnav
de țară (vol. I, II) și Iar când cu miei va ninge
prin ponoare… (vol. I, II), Iași, TipoMoldova,
2016. Primele două volume sunt alcătuite, în
principal, din poezie socială, celelalte două
fiind dedicate cu precădere poeziei de dra-
goste. Selecția a fost făcută de către autor din
volumele apărute de-a lungul ultimelor două
decenii. În interiorul celor patru volume vom
găsi poezii cu formă clasică, poeme scrise în
vers liber, distihuri, satire, ode, epistole sau
meditații, dar cea mai mare parte sunt po-
ezii cu formă fixă, și anume sonete (la noi a
văzut lumina tiparului o Antologie a poeziei
românești cu formă fixă [1], în care un spațiu
amplu este dedicat acestei specii). În cele ce
urmează, vom reflecta pe marginea volume-
lor, rezervându-ne dreptul să revenim și asu-
204 ROMÂNĂ
pra altor aspecte. Fără pretenții de critic literar, pornim de la ideea că
poetul „scrie o poezie preaclară, al cărei ton confesiv direct (…) nu
alimentează o critică avidă să-și etaleze cunoștințele despre noile teorii
în materie de literatură” [2, p. 116].
O scurtă introducere în teoria versificației ne spune că sonetul (din it.
sonetto „cântecel”) este o specie de poezie cu formă fixă, alcătuită din
14 versuri (două catrene cu rimă îmbrățișată și două terțete cu rimă li-
beră variată). Se zice că ar fi specia cu cea mai logică și lucrată structură,
stereotip și experiment totodată. „Admir sonetul pentru muzicalitate,
armonie, miracol. Accept postmodernismul, dar nu-l îmbrățișez”, afir-
ma, fără niciun fel de ocolișuri, Nicolae Mătcaș într-un interviu con-
semnat de Irina Nechit în „Jurnal de Chișinău” din 10 ianuarie 2014, p.
10-11. Poate, pentru gusturile postmodernului, a scrie sonete azi e un
risc, o... „râvnă pitică și deșartă”, cum ar spune autoironic unul dintre
cei mai valoroși reprezentanți ai speciei din literatura română, Vasile
Voiculescu (Sonetul CCXVIII, p. 83). Anume de aceea e o mare provo-
care în a-i da acestuia dacă nu o nouă respirație, cel puțin deschideri și
accente proaspete. De unde această alegere pentru o specie de poezie
atât de pretențioasă, dificilă și nu tocmai la modă? Suntem înclinați să
credem că nu e deloc întâmplătoare. Ordinea și exactitatea pe care le
impune sonetul își trag seva din rigoarea și gustul autorului nu doar
pentru științele umaniste, ci și pentru științele exacte, din perioada
când își făcea studiile doctorale la specializarea „Lingvistică matema-
tică, structurală și aplicată” (1964-1967) în centrul cultural al lumii
slave – Leningradul de altădată, Sankt-Petersburgul de azi. Mai mult,
cursurile de Introducere în lingvistică și Lingvistică generală (pe care am
avut bucuria și onoarea să le ascult prin anii 1984-1988), scrise împre-
ună cu acum regretații profesori Ion Dumeniuk și Silviu Berejan, erau
de un curaj și o ținută nemaiîntâlnite pe atunci. Adăugăm acestui șir
confirmativ alte două volume de căpătâi: Probleme dificile de analiză
gramaticală (1978) (sintaxa fiind una dintre preferințele lingvistului
și însemnând, de fapt, după August Scriban, știința așezării cuvintelor
în frază și a construirii frazei). Cu siguranță că acele studii i-au șlefuit
instrumentarul sintaxei poetice, autorul excelând la capitolul logică
într-un alt volum de excepție – Școală a gândului. Teoreme lingvistice
(1982). Teoreme! deci lingvistica (studiul limbajului) și matematica
chiar stau la temelia poeticii scriitorului și care nu înseamnă doar talent
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 205
nativ, ci și muncă de constructor sau de plugar al limbii. Apoi, munca
la dicționare (DELM-ul din 1985 a făcut o mica revoluție în spațiul
nostru!) și la salvatoarele îndrumare de ortografie și ortoepie din anul
de grație 1990 i-au înțesat memoria cu arhaisme, cuvinte livrești, cu-
vinte rare, argotice și regionale. Ele fac dovada unei exactități de care
are nevoie lexicograful (colegul său de suferință Silviu Berejan spunea
că nu există nimic mai dificil decât munca asupra dicționarelor, când
autorul este de-a dreptul „torturat de conștiința imperfecțiunii” [3, p.
17]). În lupta pentru adevărul științific și-a ascuțit pana în numeroasele
intervenții publicistice și luările de atitudine în probleme de cultivare
a limbii (De la grotesc la sublim, 1995, Româna corectă, 2000), care, de
asemenea, se disting prin acuratețe și exactitate în gândire. În urzeala
textelor poetice ale lui Nicolae Mătcaș întâlnim topitura pânzelor din
antici și am crede că chiar textul (textuarea) e un fel de risipă, căci, zice
poetul: E-o rísipă, dar și-o măsură-n toate,/ Cum nu există viață fără
moarte (II, I, p. 222).
Urmărind cu atenție traseul sonetului până în zilele noastre, se poate
observa că nu s-au păstrat întocmai canoanele structurii (unii zic, geo-
metrice) – niciun cuvânt să nu se repete (cu excepția părților de vorbi-
re auxiliare), fiecare strofă să reprezinte o unitate sintactică finită care
să se încheie cu punct, ultimul cuvânt să fie un cuvânt-cheie, cele patru
strofe să se structureze după principiul teză – antiteză – sinteză. Există
o întreagă suită de derivate sonetice produse de-a lungul timpului (so-
netul cu coadă, sonetul dublu, sonetul neterminat, sonetul inversat, so-
netul răsturnat, sonetul decapitat, sonetul șchiop, ciobul de sonet și chiar
sonetul alcătuit doar din semne de punctuație (o formă goală, nu?) al
lui Dumitru Crudu, Sonet de liubov, trist 12) (a se vedea [1, p. 200]).
Însă poetul nostru a creat cu îndârjire doar două tipuri de sonete, cele
considerate clasice: petrarchist și shakespearian. În cele 4 volume am
numărat aproximativ 450 de sonete de tip petrarchist (4+4+3+3 ver-
suri, deci sonete din două catrene și două terțete/terține) și cam tot
atâtea de tip shakespearian (4+4+4+2, adică trei catrene și un distih)
plus altele 100 cu o variație a poziției versurilor (4+4+2+4). Cele mai
multe sonete au versurile endecasilabice (11 silabe), dar se întâlnesc și
sonete cu versuri din 10, 12 sau 13 silabe. Ritmul pe care îl impune de
fiecare dată un anumit picior de vers (troheu, iamb, dactil, amfibrah)
arată regularitate, iar respectarea lor definește canonul. E adevărat că
206 ROMÂNĂ
autorul a forțat regula creând două sonete asemănătoare celui „cu coa-
dă”, cu 16 versuri – Poate-nvia doar sufletul în trup (I, p. 409-410) și La
ce m-aș supăra pe tine eu (I, p. 436), cu adaosul a 2 versuri, fiind plasate
(între paranteze) după cele 2 catrene.
Deși inegală, poezia lui Nicolae Mătcaș scapără în mai multe locuri,
lăsând cititorul vrăjit de frumusețea fulgerătoare care străbate lirica sa.
Nu e o lirică de împrumut, este una de continuitate, căci natura omu-
lui îndrăgostit a rămas aceeași în toate epocile. Periplul e același, pe
linie shakespeariană, petrarchistă sau dantescă. Așa cum afirma criti-
cul Alexandru Balaci cu referire la opera petrarchistă, „există tentativa
unei arhitecturi declarate: iubirea triumfă asupra oamenilor, apoi se
arată triumful castității asupra iubirii, al morții asupra castității, asu-
pra morții triumfă faima, gloria însă este învinsă de timp, iar timpul de
eternitate, care este un atribut al divinității” (Petrarca, Rime, p. XXI).
Găsim această arhitectură și în sonetele lui Nicolae Mătcaș, marcate de
accente individuale, inedite.
Așadar, autorul crede cu toată ființa în magia, puterea și perenitatea
sonetului, într-unul dintre ele descriind rigorile acestuia: Bătut în
cuie-n paisprezece versuri,/ Catrene două și terține două,/ În rime-
mbrățișate sau, mai nouă,/ Poncișe (= încrucișate, n.n.) – să se simtă
bine-n mersuri,// Pustiul, ars, l-ai coperit cu rouă,/ Cuvântul, vechi, l-ai
dezgropat din ștersuri,/ Din mâl ne-ai scos spre alte universuri,/ Ne-ai
pus în piept nu șapte vieți, ci nouă!// Sublim regal, slăvit la timp trecut,/
Modest, tăcut, pilos, tu ai știut/ Cum să renaști din veacul tău august//
Și, numai susur, ritm și armonie,/ Din al rigorii pat al lui Procust,/ Ai
pus pe tron reala Poezie! (sonetul Sublim regal slăvit la timp trecut, II,
p. 255). Mergând pe urmele celor mai faimoși sonetiști, studiindu-le
cu multă aplecare opera (Francesco Petrarca, Dante Alighieri, William
Shakespeare, dar și sonetele unor scriitori români ca Gheorghe Asachi,
Traian Demetrescu, Victor Eftimiu, Ion Barbu, Mihai Eminescu,
Benjamin Fundoianu, Ștefan Augustin Doinaș, Vasile Voiculescu, iar
dintre contemporani – Radu Cârneci, Paul Miclău, Tudor Opriș, Paul
Mihnea, Ioan Mazilu-Crângașu etc.), în căutarea formei și a fondului
perfecte, convingerea poetului e că anume sonetul ar fi specia de vârf a
poeziei: Sonetul e perfecțiunea florii./ Modern, renascentist, alexan-
drin,/ Pe rând, el e garoafă, astră, crin,/ Gerberă, roză, crocus, ceapa-cio-
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 207
rii.// …// Căci toate, ele, cresc, înflor și mor,/ Din rodul lor flori alte-n
loc să crească,/ Pe când sonetul e nemuritor (II, p. 167). (Ne amintim,
fără să vrem, de blagiana corolă a florii…). Intelectualul cu sânge de
țăran, școlit în marile capitale, asemuiește ceea ce era în gene cu ceea
ce au învățat genele: Țăranul ce-i? Un aprig sonetist./ Se-ntrece-n trebi cu
neamul de albine./ Din urmă-i curg catrene și terține/ Și rime-ncinse-n
scoarță și batist.// Un mod firesc de viață, nu un chin e/ Sisifica-ndârjire
de-alpinist./ (…)/ Compune rânduit, pe îndelete.// În toamnă-și um-
ple podul cu sonete,/ Le spilcuie-n canafuri și brocarte,/ Postându-le pe
socluri într-o carte (II, p. 246). Închinarea, ca înaintea unei zeități, în
fața Poeziei de tip clasic(ist) ia proporții grandioase, transformând
discursul într-un lung imn (de altfel, numeroase personaje mitologice
sălășluiesc în această liturghie poetică). „Excesiv elogiate de unii (so-
netul fiind văzut, de exemplu, ca „eveniment sacru”, „împărtășanie re-
velatoare”, „rython de aur”, „agheasmatar sacramental” etc.), neglijate
sau la fel de nedrept și violent contestate, de alții, formele fixe sunt,
în realitate, unelte și tehnici, nicidecum semne de noblețe sau substitute
ale poeziei”, zic autorii antologiei românești cu formă fixă în studiul
introductiv [1, p. 20]. Anume cu aceste tehnici și unelte (forme!) au-
torul s-a îndârjit să sculpteze fonduri, cu intenția egalității între ele („să
consideri fondul și forma drept clauze egale între ele”), așa cum sperau
Valéry sau Baudelaire. Vedem în efortul poetului acel „elan originar
către ordine” [ibidem] sau rânduială, pe care o întâlneam anterior în
Școala gândului sub formă de teoreme riguros construite și explicate.
Meditând la Ce-i viața mea, la drept, decât o carte (II, p. 135) (mai că am
putea să spunem: UN SONET!), tot ce-și dorește e să-l știe așezat exact
acolo unde îi este locul: Simt cum sinistra vârstă mă-nvăluie cu-ncetul/
Și, chiar de nu sunt clasic, cum glăsuie poetul,/ Aș vrea, la cap de cale, să-
mi văd finit Sonetul (I, p. 146); Ajuns acum să nu-l mai duc de mână,/
Sonetul meu, bărbat de vis și dor,/ O, cum aș vrea de-a pururi să rămână/
Modest ca sacrul susur de izvor! (II, p. 403). La capătul acestui impresi-
onant tur de forță, două dintre cele patru volume culminează cu câte
o superbă coroană de sonete. Rigoarea pe care o impune coroana de
sonete cere măiestrie de giuvaiergiu: „Piatră de încercare pentru orice
sonetist, coroana/cununa de sonete descurajează improvizația facilă,
foarte puțini autori aventurându-se să-i escaladeze culmile” [1, p. 219].
208 ROMÂNĂ
Plecat/autoexilat din Chișinău la București, a cărui imagine o ideali-
zează (O mie și una m-adorm de povești,/ Dar cea mai frumoasă ești tu,
București – I, p. 481) (chiar dacă azi urbea e tot mai sufocantă), poetul
va tânji mereu după idealul unirii neamului, recunoscând că duce cu el
povara blestemului despărțirii („țara mea de dincolo de Țară”, II, p. 306),
motiv puternic exploatat în creația sa: Român mi-i neamul, românesc mi-i
graiul (I, p. 31); În sec Bugeac mi-i dor de România,/ La București de se-
tea din Bugeac îmi este dor (I, p. 37). Petrarca a scris doar două sonete
de dragoste față de Patrie, dar poate fi considerat unul din precursorii
afirmării conștiinței naționale italiene în lume. Acestea au valoarea și
puterea mobilizatoare a unor manifeste de italianitate, de apel la lupta
pentru cucerirea vechiului și nobilului loc al Italiei în lume (Petrarca, p.
VIII). Credem că sonetele patriotice semnate de Nicolae Mătcaș sunt și
ele parte ale unui manifest de românitate al basarabenilor, căruia azi i se
contestă valoarea estetică, dar care, la vremea lor, au jucat un rol impor-
tant pentru deșteptarea națională. Numeroase aluzii intertextuale trimit
la momentele de vârf și la perioadele de măreție ale neamului (despărțit
sau întregit) și la „bărbații neamului” (cel mai important dintre ei fiind
Ștefan cel Mare, „înaintașul / înaintașilor/ înaintașilor noștri” – I, p. 90),
figură emblematică a istoriei românilor, de la care urmașii învață să stea
ca granitul „atleți creștinătății” (II, p. 230).
Suflul volumelor se hrănește din mai multe motive: nemărginita dra-
goste de țară, sacrificiul pentru țară, lupta pentru adevărul istoric, limba
română, înstrăinarea (teascu-nstrăinării – II, p. 84), pierderea valorilor,
dorința de putere, plecarea feciorilor în alte țări, despărțirea, așteptarea,
trecerea timpului („trecerea noastră prin timp” (I, I, p. 321), panta rhei
(I, I, p. 152), rezistența, credința, senescența, dragostea, eternitatea,
deșertăciunea, singurătatea, suferința, boala, moartea… (întâlnite mai
devreme la mai toți marii sonetiști). Ca și la marile modele la care se
raportează, frecvent invocate și slăvite (Petrarca, Dante, Shakespeare,
Voiculescu), și pentru Nicolae Mătcaș iubirea, iar, prin intermediul ei,
ființa celui care o cântă, este pusă mereu în relație cu timpul, cu eter-
nitatea, cu gloria, dar și cu boala.
Astfel, dragostea de neam o desprindem dintr-o tulburătoare declarație:
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Țară (II, p. 15) (tot ea, titlu de carte),
care face cât toate poemele patriotice la un loc: Ea leac nu are, azi e-atât
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 209
de rară!/ Mi-a dat-o, boala, însuși Dumnezeu./ Această boală-i dragostea
de Țară,/ De neamul meu, de ram, de graiul meu (II, p. 15). Poate anume
de aceea poetul găsește o asemănare, incredibil de dureroasă, tot mai
frecventă azi, între boala numită Alzheimer (manifestată prin pierderea
memoriei) și alienarea (înstrăinarea de sine însuși) a unui important
segment al populației căreia i s-a furat memoria. Nu am mai întâlnit în
literatura română un sonet atât de răvășitor ca acesta (în care elemen-
tul personal se împletește cu cel social): M-ai furat, alzheimer, ca pe-o
zână/ Făt-Frumos în cel mai tipic basm./ Vom trăi ca-n rai în chiliasm/
Îmi ziceai. De-atunci mă ții de mână,// Mi le pui, cuvintele,-n chiasm,/
Mințile mi le răstorni pe-o rână/ De la an la lună, săptămână./ Nu-n za-
dar recurg la cleuasm.// Foaie verde, ochi candìd de nufăr,/ Cine-a spus
că-i cea mai – boală – grea?/ Eu te pun cu zestrea mea în cufăr,/ Vornicel
să-mi fii la nunta mea./ Fără tine n-aș putea să sufăr,/ Nici să mor mă
tem că n-aș putea (I, p. 539). Răspunsul la această dilemă s-ar găsi în
versul: În orice aventură, că ești sau nu zărghit,/ E-o sete de-nălțime și-un
dor de infinit (I, p. 401). Cine poate spune dacă în labirintul din capul
unui om bolnav nu cumva s-a instaurat o sete de infinit?
Nu doar dragostea de neam e atât de arzătoare; și dragostea „de mișcă
în lume sori și stele” (II, I, p. 190) e ardere deplină:/ Iubești chiar de-ai
fi dus la ghilotină (II, I, p. 345). E „prima în viață închisoare” (II, I, p.
12), din care totuși poetul n-ar vrea niciodată să evadeze. Scăldându-i
chipul iubitei „în valuri de catrene” (II, I, p. 228), cu un dor ce
„unduiește-n tuburi de terține” (II, I, p. 228), încercând chiar să se mă-
soare (I, I, p. 128) cu „etern înamoratul bard Petrarca” (II, I, p. 347),
autorul renunță totuși la „nimbul de poet”, recunoscându-se învins în
această încercare de ne-murire de dorul ființei iubite.
În căutarea unui răspuns cât de cât satisfăcător la întrebarea Ce e dra-
gostea?, poetul o asemuiește cu toate elementele primordiale ale natu-
rii, dar și cu întreg amalgamul de sentimente umane (bulboană, zice
Petrarca): Mied și jar, salvare, mistuire,/ Balsam și rană, dulce dor,
durere,/ Furtună, calm, tristețe, mângâiere./ Cu ce cântar să te măsor,
iubire? (II, I, p. 305). Văzută ca aburul sau fulgul (Și dragostea noastră-i
fragilă ca fulgii de nea./ Dar cine în lume e-n stare-a trăi fără ea? (II, I,
p. 187), ca apa sau ca roca/granitul (Ce-i dragostea noastră? O mare
mereie și-un munte mereu (I, I, p. 9); O mare e iubirea, infern clocotitor,/
210 ROMÂNĂ
Iar de-o râvnești, slujește-i drept bun navigator (II, I, p. 251), poetul îi
dă toate definițiile posibile din toate dicționarele posibile: Ce-i dragos-
tea? Detunet? Scăpărare?/ Lumină vie? Scutură? Amoc?/ Purtați de
vânt doi fulgi într-un noroc?/ Hoinare sorburi în vârtej pe mare?// Doi
stropi prelinși de rouă-ntr-un boboc,/ Bobocu-n evantai – superbă floare,/
Din inimi două-o singură suflare/ Și din scântei – iar două – un singur
foc.// Din jaru-ncins al inimii, dogoare,/ Topire-nseamnă dragostea, de
dor./ Cu cât mai lúciu arde și mai tare,/ Cu-atât mai mult te-mbată-al ei
fior.// Iubirii chiar și Cerul îi ia partea,/ Căci dragostea-i mai tare decât
MOARTEA (II, I, p. 344). Conștient de puterea la fel ca și de implaca-
bilitatea ei, frica de a o întâlni, dar și nevoia de a înțelege actul morții, îi
transformă experiența erotică într-un act suicidal („dragostea noastră/
sinucigașă” (I, I, p. 167): Pe unii iubirea-i unește, pe alții-i desparte/ Ca
moartea pe vii și pe morți. O, de n-ar mai venire!/ Mă tem de iubire așa
cum m-aș teme de moarte,/ De moarte mă tem cum m-aș teme de-o
mare iubire.// Iubirea în hău te aruncă, și moartea-n olaturi deșarte./
Adagiul e vechi, de la sfântul profet Eminescu citire./ Și fug de iubire cum
fuge proscrisul de moarte,/ Spre moarte alerg ca nebunul spre prima
iubire (I, I, p. 285). În întreaga scriitură pulsează această viziune sacro-
sanctă și sacrificantă a celui mai râvnit și mai înălțător, și mai pustiitor
sentiment omenesc: iubirea-n orice veac: prosper, netot,/ E-o reciprocă
ardere-de-tot. (II, I, p. 304).
Pentru poet ființa iubită este asociere cu actul creației, în primul rând,
cu instrumentul său de lucru: Tu nu ești, dragă, decât un cuvânt/ Pe
care-l caut întruna și-l cânt… (I, I, p. 40). Pentru Cuvânt însă s-a ars pe
rug, s-a plătit cu sânge, s-a mântuit: Din zid,/ isihastră,/ răsare, bătu-
tă în cuie,/ iisusa dragoste-a noastră (I, I, p. 261-262). Numai starea
de îndrăgostire poate face ca iubita să fie mai mult o poveste,/ un vis,/
o idee,/ un gând,/ decât materie:/ os,/carne,/apă,/ foc,/ aer,/ cer/ sau
pământ (I, I, p. 38). Povestea/visul/ideea/gândul pot fi identificate cu
frământul/zbaterea: Însă nici bănuiam că frământul acesta se cheamă
iubire (I, I, p. 272). Este din nou același traiect voiculescian: Iubirea e
sămânța eternității-n carne (Voiculescu, p. 103).
Ceea ce se observă cu ochiul neînarmat sunt antonimiile omniprezen-
te, dovadă întărită printr-o notă care însoțește poezia Mirabila floare:
Contrariis curantur contraria (lat.), adică: contrariile se rezolvă cu ajuto-
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 211
rul contrariilor (I, I, p. 292). Astfel, întreaga operă se învârte în jurul aces-
tor contradicții sfâșietoare și generatoare de semnificații în același timp:
De ce te văd ca zeie dumnezeie,/ Când tu ești, sfânto, plină de păcate? (II,
I, p. 43); Zadarnic te cred înger, nu ești decât femeie (II, I, p. 66); Iubește-
mă (…) Cu iad și rai, cu crezul lui Hristos./ Dacă-i să minți, măcar să minți
frumos (II, I, p. 68); Vestală și bacantă, madonă și cocotă (II, I, p. 36).
Nu doar ființa dragă este o totalitate de contrarii (...imprescriptibilă, im-
previzibilă,/ insesizabilă, imponderabilă,/ indistinctibilă, imperceptibilă,//
incognoscibilă, indescifrabilă,/ inexprimabilă, inconceptibilă,/ irezistibilă, ...,
neinvincibilă... (poezia e alcătuită dintr-un șir interminabil de calificati-
ve), dar fără ea/ele ce s-ar face, se întreabă poetul (Imperisabilă, impertur-
babilă, I, I, p. 25-26), ci și sufletul: „sursă certă de antinomie …/ O viață se
zbate-a găsi ceea ce datu-ni-e” sau întreaga viață: „o diadă din ființă și din
neființă” (I, I, p. 27). La fel, alimentându-și viziunea poetică din caracte-
rul contradictoriu al existenței umane, Petrarca scria la vremea sa: O, vie
moarte, dulce rău, ispită,/ Cum ieși, deși te-nfrunt, biruitoare? (Petrarca,
p. 135). Gioconda, imagine sintetizată a sublimului artei, este femeia fe-
meilor, misterul indescifrat al dragostei: Iar eu visez, hoțiș/… vernal…/
păgân/ terean/ scutar/ decent/ celest/ naiv la Mona Lisa. (I, I, p. 23-24)
(amintim aici că titlul volumului de debut al autorului purta titlul Surâsul
Giocondei). Iubita ESTE și NU ESTE – iată cea mai dificilă ecuație…
De aici și așteptarea fără limite, fără rest: Deși te-aștept de-un secol, arzând
nestinsă faclă,/ De-mi dai un semn, sunt gata să mai aștept un veac (II, I, p.
78). Poate de aceea, autorul repetă ca pe un refren: Iubește-mă de parcă
nici n-aș fi (II, I, p. 308; a se vedea și p. 62, 123).
Poetul „bântuit” de dragoste (Un cord deschis sunt – II, I, p. 56) e un
Danko modern. Scoaterea din piept a acesteia îl situează în centrul
universului (Mai trist e că aste frământuri au loc nu-n natură,/ Ci toate
se-ntâmplă, fatale, în inima mea (II, p. 98, 191) și întreg universul de-
vine o inimă de poet, e în capul oricărui gânditor (principiu filozo-
fic fundamental): Dar toate acestea: și apa, și focul,/ Corali, stânci și
ceruri sunt inima mea (II, I, p. 100). Hrănindu-se cu sentimente pe
care le interpretează hermeneutic, inima poetului se transformă într-o
mirabilă durere:/ Având prea mult, ea tot mai multă cere (II, I, p. 133).
Alte motive care străbat poezia lui Nicolae Mătcaș sunt rezistența fi-
zică și spirituală întruchipate în imaginea gorunului (stejarului) de pe
212 ROMÂNĂ
deal (Ca-n zvonul ferestraielor gorunii (II, I, p. 40), singurătatea fiind
atât o stare puternică (sihăstria, rugăciunea prin Cuvânt), cât și una sla-
bă (iarăși o contradicție): Că divorțez de proză (aici: realitate! – n.n.)
ca vertepul/ Și că mă-nsoț cu dulcea poezie (II, I, p. 300); Doar pletele,
în snop, mi-s înspicate/ De mult cernita mea singurătate (II, I, p. 316);
Te-ai dus. Tot mai singur și singur în sine mă-nsingur (II, I, p. 86).
Iubirea, singurătatea, durerea, somnul sunt un fel de mică moarte,
pe care autorul o înfruntă cu stoicism: mă tem/ c-ar putea să se-ntâm-
ple-ntr-o zi/ să nu te mai văd./ O atare durere nu mi-ar provoca-o nici ia-
dul,/ nu mi-ar consola-o nici raiul./ Eu atunci nici să mor n-aș putea (I,
I, p. 30). Viziunea petrarchistă (Iubirea cu-ndurare-amestecată/ încă-ar
putea, ferindu-mă de rele,/ din ea să-mi facă scut în fața morții – Petrarca,
p. 185) e împrumutată de poet, care o vede ca transcendență necesară:
Nici moartea, hâda, nu ne va desparte,/ Căci te iubesc zeiesc și te-oi iubi/
Și dincoace, și dincolo de moarte (II, I, p. 123).
Titlul prezentului eseu, un vers din poemul Comând prepascalelor denii
(I, p. 221), este unul erotic, cu siguranță, deoarece dragostea pentru
eul liric este echivalentă cu scrutarea infinitului (coloana lui Brâncuși
fiind invocată în mai multe rânduri). Infinitul e simbol al perfecțiunii,
desăvârșirii: Da, pasărea măiastră de când mă știu o caut (II, I, p. 79;
a se vedea și I, I, p. 45). Nu doar cântecul, versul, dansul, ci și zbo-
rul, navigarea, boronitul sunt activități de creație care întrețin visul și
speranța: În orice creator, un Demiurg./ În orice punct e o nemărginire
(II, I, p. 34), iar acestea nu trebuie să se încheie niciodată: Nici bănuind
că, poate, visu-mi spargu-l/ Nemărginirea când râvnesc, nu malul (II, I,
p. 75); Măiestrei din cenușă să-i dea, ca-n mit, suflare (II, I, p. 79). V-ați
întrebat vreodată de ce orice număr împărțit la zero este egal cu infinit?
Ruptura, de orice natură ar fi aceasta (particularitate a sonetului, numită
volta (it.), ce apare, de regulă, la trecerea dintre catrene și terțete), se pare
că e cea mai profundă experiență omenească, fie că se produce la nivel
individual sau societal (Jacques Derrida o teoretiza, cu referire la limbaj,
afirmând că ruptura naște sens, iar nașterea e mereu dureroasă). Astfel,
putem identifica în opera poetică analizată meditații despre raptul nea-
mului, ruptura dintre feciori și părinți, primii luându-și zborul pentru
totdeauna către alte țări, ruptura în dragoste... Imaginea-comparație din-
tre păsări și oameni este revelatoare în acest sens: Cocorii știm c-or să
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 213
revină-n primăvară,/ Pe când feciorii,-aproape sigur, nu (II, p. 66; a se
mai vedea și II, p. 198, 199, 217). Doar peste ani, feciorii se vor întoarce,
poate, lângă mormintele părinților (II, p. 177), pentru a încheia un ciclu.
Între altele, zborul păsărilor în formă de unghi, care și el „duce-n infinit”
(II, I, p. 77) e comparat cu zborul anilor: Deschise larg, pleoape îmi zbor
lăstuni din cantus (II, I, p. 93) (cantus având și sensul de comisura sau
unghiul pleoapelor); Când anii-mi se-nșiră triunghiuri, cocorii (II, I, p.
105). Din aceeași serie de motive ciclice fac parte imaginile care invocă
timpul și trecerea nemiloasă a acestuia: Tot mai departe nepoții./ Tot mai
aproape părinții… (I, I, p. 297); Nepotul – sus, pe pământ,/ ca să sprijine
cerul./ Bunicul – jos, în mormânt, / ca să țină pământul (I, I, p. 300).
Neamul rupt în două (răznitul neam – II, p. 407) este înfățișat prin
imaginea sârmei ghimpate care stă între cele două teritorii românești:
Sârma ghimpată vă stârnea colici? (I, p. 302); Nămeții deapăn’ sârma
ghimpată iar la Prut? (I, p. 307); Îndarn basarabeanul strivi sârma
ghimpată (I, p. 307); Ghimpata sârmă-am smuls-o de la Prut,/ Dar
nu, din noi, și ursul din siberii (I, p. 333). Poetul, o „pasăre rănită” (I,
485), se întreabă, biblic, pentru ce păcate (O, Eli, Eli, lama sabactani?)
ar fi fost pedepsit să îndure această ruptură de țară trăind în țară: Sunt
devastat de cel mai crunt tsunami./ Mi-i visul țăndări, viața spulberată (I,
p. 134), versuri de o tristețe fără margini.
Motivul deșertăciunii și al trecerii îl frecventează tot mai des pe poet
și-i rup ființa în două: Te stingi mocnind și stors ca un tăciune/ Și nu-nțe-
legi nicicum că-n goana asta/ Totu-i putríd, steril, deșertăciune (I, p.
487), dar puternică îi rămâne convingerea că libertatea, și mai ales li-
bertatea cuvântului (căci Cuvântul e cel care rămâne), poate fi un act
salvator de mântuire: Nimic mai sfânt puterii populare/ Ca libertatea ei
de exprimare (II, p. 352). Tristețea și singurătatea (schimnicia) formea-
ză cadrul și dau profunzime reflecției.
Îndrăgostit de o specie de poezie „puternic canonizată în algebra sa”
[4], având toate instrumentele ascuțite, mustind de construcții perfec-
te, cu dor de țară întregită, autorul râvnește, brâncușian, infinitul (I, p.
221). Neîntrecut cunoscător al frumuseților limbii române, fiind un das-
căl cum mai rar la facultate, autor de articole științifice, studii, cursuri de
lingvistică generală și manuale, autorul a stors cu migală orice cuvânt din
dicționar capabil să spună ceva nou, ceva uitat și poate ceva din viitor.
214 ROMÂNĂ
Am fost foarte mișcați când am văzut corectările de mână ale autorului
pe paginile cărților editate. Nu mai întâlnești cu ușurință azi un autor
care să-și recitească opera, cu un fel de obișnuință responsabilă care nu
te lasă niciodată. Dorim acestui mare îndrăgostit de viață, întocmai ca în
cazul unui neaoș personaj al cărții, „să-i meargă splendid instrumentul”
(adică inima/cordul!) (II, p. 213). Căci visul lor, al înaintașilor, marilor
îndrăgostiți de viață, al părinților, al feciorilor și deci al nostru (încă) nu
s-a împlinit – noi mergem întotdeauna spre el. Nu doar pentru bunul
său prieten (mult regretatul prof. Ion Dumeniuk), ci și pentru noi toți,
ceilalți, pe care ne-a dăscălit, mesajul rămâne scris pe cord deschis: „NOI
VOM LUPTA ȘI DINCOLO DE MOARTE” (II, p. 155).

Sigle I = Mătcaș Nicolae, Bolnav de țară, vol. I, Iași,

TipoMoldova, 2016, 562 p.
II = Mătcaș Nicolae, Bolnav de țară, vol. II, Iași,
TipoMoldova, 2016, 484 p.
I, I = Mătcaș Nicolae, Iar când cu miei va ninge prin ponoa-
re…, vol. I, Iași, TipoMoldova, 2016, 380 p.
II, I = Mătcaș Nicolae, Iar când cu miei va ninge prin po-
noare…, vol. II, Iași, TipoMoldova, 2016, 444 p.

Izvoare 1. Petrarca Francesco, Rime. Traducere, antologare, note

și tabel cronologic de Eta Boeriu. Cuvânt-înainte de
Alexandru Balaci, București, Editura Univers, 1970, 308 p.
2. Shakespeare William, Sonete. Traducere de George
Tomozei, București, Litera Internațional, 2004, 172 p.
3. Voiculescu Vasile, Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară, București, Humanitas,
2006, 116 p.

Referinţe 1. Antologia poeziei românești cu formă fixă. Ediție în-

bibliografice grijită, notă asupra ediției, concepte și bibliografie de
Nicolae Leahu și Raisa Leahu. Prefață de Nicolae Leahu,
Chișinău, Știința, 2015, 224 p.
2. Bantoș Ana, Nicolae Mătcaș, îmblânzitorul de cuvinte, în
„Limba Română” (Chișinău), nr. 11-12, 2011, p. 113-118.
3. Berejan Silviu, Dicționarul ca operă lingvistică și anti-
nomiile practicii lexicografice, în „Revistă de lingvistică și
știință literară”, nr. 2, 1992, p. 15-21.
4. Ungureanu Cornel, Vasile Voiculescu și structurile litera-
re ale Renașterii, Timișoara, 1984, 186 p.

Mircea COLOȘENCO
Lazăr Avram versus
Catrene critice caritabile
M.C. – istoric literar şi editor.
Absolvent al Facultăţii de
Filologie a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi. În 1969 a absolvit şi
cursurile de biblioteconomie
la Biblioteca Centrală de
Stat din Bucureşti. A lucrat
muncitor, profesor, bibliograf,
redactor de ziar. A colaborat
la revistele „Manuscriptum”,
„Revista de istorie şi teorie
literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”,
„Steaua”, „Convorbiri literare”,
„Jurnal literar”, „Literatorul”
ş. a. Editează (inclusiv în co-
laborare) operele scriitorilor
I. Creangă, I. Barbu,
L. Rebreanu, N. Stănescu,
G. Bacova, N. Labiş,
Al. Macedonski,
G. Topârceanu ş. a.
P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 215
I
Creația dlui Lazăr Avram se constituie dintr-o
dedublare a inspirației intelectuale, pe de
o parte, din lucrările cu caracter ingineresc
în domeniul forării sondelor și exploatării
zăcămintelor de petrol și gaze naturale, ca
profesor dr. al Universității de Petrol și Gaze
din Ploiești (absolvită ca șef de promoție, în
1980), autor a zeci de cursuri și sute de arti-
cole, colaborator la nenumărate contracte de
cercetare tehno-științifice în țară și în străină-
tate, iar, pe de altă parte, de literatura beletris-
tică – proze, poezii, memorialistică ș. a., care
nu sunt violon d’Ingres, ci o a doua vocație.
Și parcă nu întâmplător s-a născut în comu-
na transilvană Maieru (16 mai 1955), în
care a urmat școala primară clasicul literatu-
rii române Liviu Rebreanu (în clasa tatălui)
și unde s-a născut fratele marelui scriitor,
Emil (17 dec. 1899) – prototipul lui Apostol
Bologa din romanul Pădurea spânzuraților.
În Maieru funcționează Muzeul „Cuibul vi-
selor” (1958), care adăpostește manuscrise,
cărți rare, obiecte personale aparținând lui
Liviu Rebreanu și comunității locale, numele
instituției provenind de la titlul nuvelei aces-
tuia, sinonim cu cel al romanului scriitorului
216 ROMÂNĂ
german Erich Maria Remarque (1930), muzeu susținut de Consiliul
Comunal și amenajat de prof. Sever Ursa, muzeograf consacrat.
Este interesant faptul că numele de botez și cel de familie Lazăr Avram
fac parte din onomasiconul biblic – Lazăr, forma greacă pentru ebrai-
cul Eleazar, însemnând „Cel ajutat de Dumnezeu” (Luca 16, 20; Ioan
11, 1, 15), iar Avram, însemnând „Tatăl mulțimii” (Fac. 12; 15, 13-16).
Digresiunile făcute până aici sunt paralele, dar nu străine de capacitățile de
creație tehno-literare ale autorului volumului Dincolo de semne (Editura Karta-
Graphic, Ploiești, 1917, 462 p.), un compozit între aforistică-memorialistică-
proză scurtă, cuprinzând trei părți distincte: I. Mereu în cumpăna gândului; II.
Între lacrimă și surâs; III. Lumină în spirală, cu o prefață semnată de literatorul
prof. univ. dr. Ion Bălu și o postfață de scriitoarea Cleopatra Lorințiu.
Dar nu la această carte diaristică ne-am propus să adăstăm și nici la cele anteri-
oare, cum sunt creațiile literare în versuri Ning spicile tăciune (1997), Rădăcinile
albe (2000), și cele aforistice Meseria inimii (2010), Leac de singurătate (2013),
cu versiunea acestui volum în limba franceză – Remede contre la solitude (2016),
serie de opere încheiată de curând cu o antologie selectivă titrată simplu Poezii,
apărută în colecția „Opere omnia”, la Tipo-Moldova (Iași, 2018), ci la epigra-
mele pline de harismele înțelepciunii tradiționale ale distinsei personalități ac-
centuate ca om de știință, profesor universitar, scriitor.
Să nu uităm că aristocrația românească se trage din țărani (în prezent,
numiți globalistic „fermieri”), purtătorii/creatorii culturii strămoșești
– după cum susținea, încă pe la 1924, exegetul Garabet Ibrăileanu, re-
ferindu-se la opera lui Ion Creangă și nu numai la acest mare clasic al
artei literare culte daco-române.
Dl Lazăr Avram provine din atare etnos național, care nu s-a rupt de
cultura poporană, devenind homo universitaris, ci, dimpotrivă, și-a dat
măsura proprie, atât tehno-științei, cât și artei literare.

II
După cărțile menționate anterior, vine cu această nouă antologie titra-
tă Epigrame viole(n)te în 927 de cartușe, cu jocuri de idei finalizate în
poante spirituale, cu rime săltărețe, țintind direct și irevocatoriu ipocri-
zia, delațiunea, necinstea etc. sub formele lor de manifestare.
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 217
Dispuse în cinci cicluri – I. Sâmburi de altoi/Ochi de veghe (1-185);
II. Boabe de păstăi/Imposibila oprire (186-497); III. Coji de toamnă/
Fără noimă (498-594); IV. Volbura/Avocatul șopronului (595-897);
V. Amintiri, amintiri…/Timp și destin (898-927), aria de investigație se
structurează în intersecții relative, cu umor ager și ironie vânoasă, cu
portrete în aqua forte, ingeniozitatea îmbogățită în tușe absurde prin
sagacitate clementă, totuși:
„În concediu, cel puțin, / Seara, plini de energie, / El vrea țuică
ș-apoi vin, / Ea vrea simplu, o „tărie” (De gustibus, 51); „În com-
plexu’ alimentar, / Oacheșa care servește / Nu te-nșală la cântar
/ Cât te-nșală când ochește…” (Comprehensiune, 69); „Că-i frâ-
nare sau ciocnire, / Că-i captură sau rodeo, / Astăzi, marea ei
iubire / Se cheamă Alfa Romeo!” (Julieta modernă, 102); „Să-i
sorb dragostea încet? / Sigur, nu ține figura… / Cum să-i ceri
unui poet / Să bea vin cu picătura?” (Percepție lirică, 185).
Alte catrene, deși par „ușure” în metamorfoza lor, filtrate prin site fine,
originale, miezoase, sunt încărcate cu sensuri ascunse la o lectură gră-
bită. Subiectele luate/extrase din medii sociale diverse dau de fieca-
re dată cu tifla ticăloșiilor, fiind încărcate cu „fitile” și „cuie” la adresa
moralității „subțiri”:
„De succese ca să ai parte / Între oamenii aleși, / Nu poți trece
mai departe / Fără ca să știi să ieși” (Dincolo de chibzuință, 187);
„Vrei cu Donici să cutreieri / Zarea strânsă ca-n arnici? / Hm!
Acum în loc de greieri / Cântă fostele furnici…” (Dincolo de fa-
bulă, 205); „Zise Vali, pupe-l zmeii!, / Tăinuit, discret, în șoaptă:
/ − Cum avem ziua Femeii, / Vreau și noaptea pentru-amantă!”
(Zise Vali Batistatu, 237); „Domnu’ Jude, vă asigur, / Că deși-s
de mult luați, / El trăiește mai mult singur, / Ea, retrasă… cu
bărbați” (Mărturie, 242).
Interesant este faptul că, nu de puține ori, textul pare academic, sti-
lul ales, dar pigmentat cu accente polemice, „secrețiile” fiind pe cât de
sincere, pe atât de critice, un amestec de biografie romanțată, care să
trezească interesul cititorului:
„Ca profesor, pe tăcute, / (O spun sincer cu decență) / C-am iubit fe-
mei trecute, / Da. Trecute de licență” (Cu schepsis, 254); „La petreceri,
218 ROMÂNĂ
cu ursita, / Când se-ncinge alăuta, / El aplică tropotita / Și, din când
în când, bătuta…” (Rafinament stilistic, 259); „Când soția îl înstrună,
/ Socotește cam așa: / − Ca să-mi cânte bine-n strună, / Pun pe nu
în loc de da” (Paulica Voicu, 273); „Îmi place vânătoarea, ca atare, /
Industrial-sportivă, ca la carte; / Urăsc nespus pe cea de-exterminare,
/ Și o ador pe-aceea de amante…” (Îmi place vânătoarea…, 283).
Cum trăim într-un prezent incert, modelele se schimbă și ele, fie din clima-
tul familial, fie intelectual, epigramistul ocolește stările contradictorii, dar
sub masca unor gesturi intelectualiste, fals modeste, sunt vizate posturile
semi-sferto-docților, a palavragiilor omniprezenți ce se vor a fi de prestigiu:
„Tot vorbindu-i de deochi, / Doctorul, nervos, îi spune: / −
După mers și după ochi, / Ai boala vacii nebune!” (Bâzdâc,
305); „Îmi șoptea un om de bine / Că-s traduși, fără să știe, /
Unu-n două limbi străine, / Celălalt doar de soție…” (La o lan-
sare de carte cu doi autori, 337); „Spadasin cu zvâc la dame / A
reușit cu mult temei / Să-ncrucișeze-n epigrame / Și trupuri
albe de femei” (Unui epigramist necunoscut, 343); „Țara mult au
descâlcit / Într-o lume încâlcită: / El, profesor prețuit, / Ea, pro-
fă neprețuită…” (Amicilor Dana și Neluță B., 373).
Autorul e dur, dar drept și actual, construind cu seriozitate și discreție
situații din argoul tabloidelor de scandal, biciuind rolul nociv devasta-
tor, în plan moral și spiritual, perversul, vedetele supra-evaluate, min-
ciuna, fiind și autocritic cu propriul său volum de semne. Cu onestita-
te, epigramistul pune între paranteze critice falsele valori, abandonân-
du-le de la caz la caz, nuanțate, potrivite gustului său, ca pe niște iluzii
pierdute sau dosite cu cinism, fiind fără noimă:
„Ea visa și el cobea, / Dar la urmă, ce noroc! / Ea să-l afle în cafea,
/ El, în cărțile de joc!” (Dincolo de tâlc, 428); „− De la care semn
nespus / Ți-a fost dragostea stăpână? / − De la foarte bine-n sus,
/ Cum ar zice nen’tu Vână!” (Răspuns unei întrebări legate de volu-
mul „Dincolo de semne”, 434); „Într-o largă-aserțiune / (Spre-a
nu fi interpretat!) / Treaba în direcțiune / O reglează regulat!”
(Unui director, 468); „Bate vântul peste gând, / Maiereanco de
pe deal! / Toamnă mi-e, și în curând / Fi-vom frunze de Ardeal!”
(Melancolică, 549).
 P R E Z E N TĂ R I Ș I R E C E N Z I I 219
Cărturar ca un mizantrop incurabil (cum altfel să fie un epigramist no-
toriu?), rămâne, totuși, până aproape de final un copil capricios, deși
crud și răzgâiat datorită temperamentului său ușor țepos, ascuns de fi-
ecare dată sub șopronul delicateței civilizate. Se vrea, în același timp, și
avocat și procuror și judecător, „trăgând la pace”:
„După foste, după foști / Toarce gândul pe pustii, / Fiindcă după
ce cunoști / E mai bine să nu știi…” (Dincolo de intuiție, 565);
„Lecturat-am, așadar, / Cartea-ți despre zăcământ. / Totu-i im-
pecabil, doar / Conținutu-i la pământ…” (Referință critică, I.N.,
613); „Eu nu-nțeleg cum o valoare / Un bun profesor, vreau să
zic, / Să reprezinte-un rector care / În fond nu-nseamnă mai ni-
mic?!” (Unui coleg care-l reprezintă pe rector în diferite ocazii, 624).
Nu sunt iertate nici politicianismul, avariția și corupția în noua socie-
tate democratică post-decembristă:
„DNA – sitari sau corbi – / În justiție se vede, / Unii se pre-
fac că-s orbi, / Alții văd ce nu se vede…” (În Justiție…, 791);
„Nenea Secu, în schimbare, / A păstrat semne-n decor: /
Unii-n față cu topoare, / Alții – coadă de topor…” (Nenea Secu,
796); „Potlogari din țara mea, / Porecliți de nat, baronii, / Vor
să-mpărățească lumea / Cum pe vremuri, faraonii…” (Opinie,
866); „− Niciun combinat de stat / N-a rămas în România? /
Cum să nu! S-au combinat / Jaful și Turnătoria!” (Caleidoscop
postdecembrist, 870).
Încheierea epigramatică este triumfalistă, autorul dedică foștilor colegi
câte un catren de laudatio fide, portretizându-i cu umor și prietenie ne-
strămutată.

III
Nu am verificat dacă aceste sute de catrene pontoase ale cărții dlui
Lazăr Avram depășesc întrucâtva creațiile epigramiștilor noștri Al.
Macedonski, Păstorel Teodoreanu și nu numai, alături de cei contem-
porani, însă este sigur că multe dintre ele, din această carte, au spuma
acidă/vitriolentă/forțoasă, asemănătoare cu a multora dintre cele care
circulă cu francheță în mediile culturale. Timpul va decide.
220 ROMÂNĂ

Ala SAINENCO
Zilele Eminescu, la Ipotești

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu mă-

soară anul calendaristic cu două semestre, inegale ca timp, încadrate
între 15 ianuarie și 15 iunie, când numele comune și obișnuite ale zi-
lelor se încarcă cu semnificație culturală, devenind Zilele Eminescu.
Evenimentele încep, negreșit, cu Te Deum la Bisericuța Familiei Emi-
novici, în care se țin slujbe de două ori pe an, iar timpul de după slujbă
se așează și el întru ale poeziei, luând forma unor conferințe, lecturi,
expoziții, lansări de carte, dialoguri etc.
Ediția din ianuarie a Zilelor Eminescu, așa cum, cronologic, se află la
început de an calendaristic, se organizează în jurul Premiului Național
de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, oferit pentru debut.
Inițiat la propunerea poetei Ileana Mălăncioiu în anul 1998, premiul a
foto: Liliana Grecu

Bogdan Crețu, Dan Sociu, Cosmin Perța, Ioan Es. Pop

 EVENIMENT 221
fost susținut de Memorialul
Ipoteşti, cu excepția anilor
2007, 2008, 2009, când a
fost acordat de către Minis-
terul Culturii.
În baza propunerilor făcute
de un juriu național, din care
au făcut parte, consecutiv,
Laurenţiu Ulici, Nicolae
Manolescu, Mircea Martin,
Dan Cristea, Al. Cistelecan,
Mircea A. Diaconu, Vasile
Spiridon, Ioan Holban,
foto: Liliana Grecu

Daniel Cristea-Enache,
Andrei Terian-Dan, au fost
premiați pentru debut, de-a
lungul anilor, treizeci și unu
de poeți: Doru Mareș, Dan- Amfiteatrul Laurențiu Ulici
Bogdan Hanu, T. O. Bobe,
Liviu Georgescu, Răzvan Țupa, Cristian Pohrib,  Dan Sociu, Teodor
Dună, Dan Coman, Claudiu Komartin, Bogdan Perdivară, Sebastian
Sifft, Oana Cătălina Ninu, Diana Geacăr, Andra Rotaru, Rita Chirian,
Livia Roşca, Florin Partene, Svetlana Cârstean, Stoian G. Bogdan,
Mihai Duțescu, Crista Bilciu, Andrei Dósa, Anatol Grosu, Ştefan
Baghiu, Ștefan Ivas, Merlich Saia, Ionelia Cristea, Robert G. Elekes,
Ciprian Popescu, Cristina Stancu.
La ediția XXI a Premiului de debut, din 19 autori (care au trimis direct
sau prin edituri volumele la Memorialul Ipotești), juriul, format anul
acesta din criticii: Al. Cistelecan (președinte), Mircea A. Diaconu,
Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon, Andrei Terian-Dan, a nomi-
nalizat cinci poeți, respectiv cinci volume, a căror apariție o semnalăm
și în acest mod: Mina Decu, desprindere, Editura Charmides; Daniela
Hendea, Acordor de teremin, Editura fraACTalia; Iuliana Lungu, KOM-
MOS. Procesiune pentru histerectomie, Editura fraACTalia; Vlad Serda-
rian, Teritoriul animalelor, Editura Tracus Arte; Ioana Vintilă, Păsări în
furtuna de nisip, Casa de editură Max Blecher. Premiul i-a fost înmânat
222 ROMÂNĂ

Însemnele Premiului Național Cvartetul Foebus,

de Poezie „Mihai Eminescu”: Sala de expoziții „Horia Bernea”
Opera Omnia și Opus Primum
câștigătoarei din acest an – Mina Decu – în cadrul Galei de decernare
a premiilor Opera Omnia şi Opus Primum.
În ordinea evenimentelor organizate de Memorialul Ipotești, acesta a
fost momentul de încheiere, începutul fiind marcat de evocarea poetu-
lui Emil Brumaru, care s-a aflat la Ipotești, în câteva rânduri. În fono-
teca Memorialului se păstrează înregistrările de la Atelierul de Poezie
din perioada 20-27 august, coordonat de Ion Caramitru, care i-a avut
invitați pe Emil Brumaru și Matei Vișniec.
Evocându-l pe Emil Brumaru, pe 15 ianuarie, prof. Mircea A. Diaconu,
cercetător la Memorialul Ipotești, menționa: „Poate că nu există titlu
mai potrivit – şi mai provocator – pentru poezia lui Emil Brumaru de-
cât Infernala comedie. Nu-i vorbă, nu e un titlu inventat de noi; cu el,
Emil Brumaru însuşi îşi numeşte una dintre ultimele apariţii editoriale,
gândită ca o sinteză a liricii sale pe teme, dacă putem să spunem aşa,
erotomane. E vorba, nu mai mult, de 43 de sonete; sonete zice poetul,
lăsând impresia că se înscrie astfel într-o formulă a înstrăinării de sine,
cumva parnasiană; notate cu cifre romane, ele ar trebui să dea seamă
tocmai de o astfel de situare a eului în lucruri. (...) Infernala comedie,
zice Emil Brumaru (aşa cum altădată spune, simplu şi denudat, Versuri,
ori, trimiţând la decadenţa unei utopii intimiste şi livreşti, Ruina unui
samovar), gândind la comedia veche a lui Dante, supranumită, o ştim
prea bine, divină. Trimitere nu tocmai lipsită de temei, cuprinzătoare
pentru întreaga-i creaţie, din moment ce spaţiul comediei e unul pa-
radisiac şi euforic. Diafanul şi genuinul îi sunt, mai mult decât dovezi,
părtaşe”.
 EVENIMENT 223
În continuarea evocării, prof. Vasile Spiridon aprecia că „Cerșetorul de
cafea și-a conturat un teritoriu poetic distinct al senzualității, în care
dominantă este o stare de calmă lene, de lascivitate unduioasă. O at-
mosferă paradiziacă agravitațională se înalță din elementele vegetale
ale grădinii de zarzavaturi, din obiectele de uz casnic ale bucătăriei și
din mobilele demodate ale locuinței. Emil Brumaru a fost un intimist
care nu a recuzat claustrarea sau asceza, spațiul închis de elecție îndem-
nându-l la confort, la încetinire a mișcării, la otium. Rămâne actuală,
și după trecerea sa la cele veșnice, spusa din versurile Nimeni și nimic
nu mă poate opri să desfac în amurg un ceasornic de fată/ (El are rotițe
de înger!), cu atât mai mult, cu cât îi este acum suspendat timpul, care
nu mai vremuiește. (...) Emil Brumaru a devenit acum pe deplin poet
de duminică (sintagma îi aparține), nu numai pentru că duminica este
ziua de sărbătoare a săptămânii, în care dispar constrângerile cotidiene
legate de criza de timp lucrativ, ci și pentru că este ziua cea mai apropi-
ată de starea edenică a sufletului doritor de odihnă. (...) Dacă luăm de
bune cele spuse într-un Cântec naiv, precum că Iubiții sunt îngerii lăsați/
în pauză ca să se joace, înseamnă că angelicul menestrel de nobile rit-
muri clasice Emil Brumaru a ieșit în re-creație, îngăduindu-și doar o
pauză de respirație în fața posterității”.
Devenită tradițională la edițiile din ianuarie și iunie, conferința Emi-
nescu din anul acesta a fost susținută de prof. Bogdan Crețu, direc-
tor al  Institutului de Filologie  Română „A. Philippide”, Filiala Iași a
Academiei Române. Tema anunțată a conferinței fiind Eminescu, azi.
„Poetul naţional” şi paradigma „transnaţională”, Bogdan Crețu a pre-
zentat istoricul conceptului „poet național”, dezvăluind modul în care
acesta s-a încetățenit în cultura română. „E o sintagmă care provine
din secolul al XIX-lea, o sintagmă specifică romantismului cu ideologia
lui naționalistă, care cultivă astfel de concept, în special, în culturile
mai mici. Marile culturi nu au nevoie să se legitimeze prin ideea de
poet național, care întruchipează tot ceea ce este excepțional în isto-
ria lor. Prima oară când sintagma „poet național” este folosită în le-
gătură cu Eminescu tine de un moment trist: la începutul lui martie
1888, în Parlamentul României, Iacob Negruzzi, secretarul Junimii,
face apel să se dea un ajutor viager – și sintagma este aceasta – neno-
rocitului poet național Mihai Eminescu. Ce reținem: nenorocit sau poet
național? În momentul în care Eminescu intră în școală, aproape că
224 ROMÂNĂ

Laureata premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima – Mina DECU

este de nedezlipit imaginea lui de imaginea de poet național. Suntem

în secolul al XIX-lea, în secolul națiunilor, și aș spune un lucru ca să
leg ideea de poet național de ideea de transnațional, de un fel de rețea
internațională, în care și cultura română se înscrie. (...) Cultura, lite-
ratura în special, vine și pregătește ideologic terenul pentru formarea
statelor naționale moderne. Este unul dintre principalele elemente
ale ideologiei romantismului ideea aceasta a națiunilor. (…) După ce
Eminescu intră în școală, devine obiect de cult. Poezia lui, spune la un
moment dat Iorga, se mută din literatură și dă forma unei adevărate
religii. Și dacă vedem modul în care este receptat Eminescu, începând
de la sfârșitul secolului al XIX-lea și, în special, la începutul secolului
al XX-lea, într-adevăr, acuma ia naștere acest mit al poetului național.
(…) Odată cu apariția criticii literare moderne, odată cu rafinarea in-
strumentelor hermeneutice, devine clar că Eminescu înseamnă, în pri-
mul rând, un uriaș salt estetic”.
Bogdan Crețu a moderat și lecturile de poezie care au urmat conferinței.
Lecturile sunt organizate de Memorialul Ipotești pe tot parcursul anu-
lui, respectând un proiect al primului director al Memorialului, Petru
 EVENIMENT 225
Creția, care presupunea prezența la Ipotești, cel puțin o dată pe lună,
a unui poet. Invitații din acest an au fost Ioan Es. Pop (nominalizat
pentru Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia),
Cosmin Perța și Dan Sociu, care au citit poeme inedite sau recent pu-
blicate, și-au definit, în dialoguri, relația cu poezia și cu Eminescu.
Prezenți la Zilele Eminescu din acest an, directorul editurii „Eikon”
Valentin Ajder și consultantul științific al acesteia Vianu Mureșan au
prezentat cele mai recente apariții editoriale ale acestei instituții.
În aceeași zi, în Sala de expoziții Horia Bernea, a avut loc un recital de
muzică clasică, susținut de cvartetul Foebus, și vernisarea expoziției
„Îngeri la Ipotești”. Coborâți printre cărți și oameni, surprinși în culori
vii, în toate nuanțele de albastru și roșu, de pictorul botoșănean Liviu
Șoptelea, îngerii „vor rămâne” la Ipotești până pe 14 iunie 2019.
Semnalăm prezența scriitorilor, criticilor literari și profesorilor invitați
la gala de decernare a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu –
Opera Omnia și Opus Primum.
226 ROMÂNĂ
Ioan MILICĂ
Cuvinte electrice,
telegrame eminesciene
I.M. – conf. univ. dr.,
Departamentul de
Românistică, jurnalism,
științele comunicării și
literatură comparată,
Facultatea de Litere,
Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi. Director
al Bibliotecii Centrale
Universitare „Mihai
Eminescu” din Iași. Autor
al volumelor Expresivitatea
argoului (2009), Lumi
discursive (2013), Noțiuni de
stilistică (2014) și coeditor al
mai multor lucrări colective.
Membru în colectivele
științifice și redacționale
ale unor reviste, precum
„Diacronia” (Iași), „Text
și discurs religios” (Iași),
„Language and Literature –
European Landmarks of
Identity” (Pitești), „Argotica”
(Craiova) și „Limba Română”
(Chișinău).
Imaginat în secolul al XVIII-lea, dar realizat și
folosit începând cu secolul următor, telegra-
ful este tehnologia care are ca miez fascinația
oamenilor față de misterioasele fenomene ale
magnetismului și electricității. Precursorul
acestui sistem de comunicare utilizat și în pre-
zent este un mecanism de semnalizare optică
denumit semafor, iar cuvântul care desemnea-
ză tehnologia respectivă a fost pus în circulație
pe la 1800, cu înțelesul ‘semnalizator’ (cf. gr.
sêma ‘semn’ și gr. phorós ‘purtător’).
Semaforul era alcătuit dintr-un șir de stâlpi cu
brațe mecanice, montați deasupra unor stații
dispuse la o distanță de câțiva kilometri una
de cealaltă (Winston, 1998, 21). Astfel, sem-
nalele transmise de la o stație la alta puteau
parcurge distanțe foarte mari. Pe la 1840, în
Franța exista o rețea de peste 4.000 de kilo-
metri cu stații de telegraf vizual, iar în estul
Europei, țarul Nicolae I a dispus construirea
unui sistem de semaforizare alcătuit din pes-
te 200 de stații fixate la distanțe de aproape
opt kilometri una de cealaltă. Aceste rețele
de semnalizare erau folosite mai cu seamă în
scop militar, astfel că guvernele nu s-au gră-
bit să încurajeze inițiativele celor interesați
să pună bazele unui sistem telegrafic electric.
Totuși, un pictor pe nume Samuel Morse,
 RESTITUIRI 227
profesor la Universitatea din New York, a dezvoltat, între 1835 și 1837,
prototipul unui aparat de telegrafie cu un principiu de funcționare pe
cât de simplu, pe atât de uimitor. Mașinăria era alcătuită dintr-o baterie
galvanică, un întrerupător și un mijloc de a verifica dacă electricitatea
trece sau nu prin circuit (Bellanger et al., 1972, 71). Aparatul conceput
de Morse mai cuprindea un soi de creion care lăsa o dungă de grafit
pe o fâșie mobilă de hârtie atunci când circuitul era decuplat. La fie-
care trecere a curentului electric, creionul se mișca și forma un semn
asemănător literei V, așa că succesiunea de linii și V-uri putea fi mo-
delată astfel încât diversele combinații să simbolizeze litere și numere
(Wenzlhuemer, 2013, 71). Gama de combinații a alcătuit așa-numitul
cod Morse, stabilit în funcție de frecvența de întrebuințare a literelor și
numerelor. În epocă, au fost propuse mai multe tehnici de codificare,
însă Morse a reușit să realizeze primul model operațional de telegraf,
cu fonduri alocate de Congresul american.
În 1842, s-a instalat prima linie telegrafică, între Washington și
Baltimore. În scurtă vreme, în ciuda inerției și suspiciunilor din anii de
început, utilizarea telegrafului a avut un succes remarcabil. După 1843,
instalarea sistemului telegrafic s-a realizat atât de rapid încât o treime
din rețeaua de 3.600 de kilometri de căi ferate britanice a fost moder-
nizată în doar câțiva ani. Până în 1855 telegraful cuprindea America
cu o pânză de 50.000 de kilometri de fire care legau toate localitățile
importante de pe Coasta de Est. În 1851 se instala primul cablu care
lega Marea Britanie de bătrâna Europă, în 1858 se realizau deja primele
experimente de instalare a unui cablu transatlantic, iar în 1866 tehno-
logia telegrafului unea Lumea Veche cu Lumea Nouă.
În spațiul românesc, telegraful a sosit la scurtă vreme după adoptarea
tehnologiei în lumea occidentală. Ca și în prezent, telecomunicațiile
de vârf prindeau foarte repede rădăcini într-o regiune în care orașul era
văzut de străini aidoma unei bizare insule de civilizație într-o mare a
sălbăticiei și ignoranței. În Ardeal, o primă linie telegrafică lega Viena
de Timișoara, Sibiu și Cluj și a fost dată în folosință în 1853, iar în
anul următor în gara timișoreană se înființa primul oficiu telegrafic. În
același timp, în Țara Românească, a fost realizată și legătura telegrafică
pe linia București-Giurgiu, iar în spațiul moldovenesc se întindea, pes-
te un an, fir de la Iași la Cernăuți. În 1855 existau cinci stații telegrafice,
228 ROMÂNĂ
în 1860 numărul lor creștea la 35, iar în 1870 funcționau 62 de oficii.
Până în 1873, rețeaua de fire atinge 6.089 de kilometri, pentru ca la
1913 să fie de patru ori mai întinsă (Axenciuc, 1992, 367).
La mijlocul secolului, telegraful nu constituia numai o tehnologie de
ultimă oră, ci și materializarea unei idei care în vremea noastră e atât
de întrețesută în rutina comunicativă cotidiană încât nu-i mai acordăm
atenție: cuvintele sunt impulsuri electrice care costă bani. Din acest
motiv, unii dintre contemporanii noștri consideră că telegraful este in-
ternetul veacului al XIX-lea. După cum observă Roland Wenzlhuemer
(2013), telegraful electric marchează debutul erei în care informația se
dematerializează în ritm accelerat, iar timpul și spațiul, ca dimensiuni
ale lumii fizice, tind a se suspenda. De fapt, micșorarea lumii începuse
încă din secolul al XVII-lea, dacă nu chiar mai devreme, pe măsură ce
navigația maritimă a înregistrat progrese din ce în ce mai vizibile. În
prima parte a secolului al XIX-lea acest lent proces de dezvoltare teh-
nologică a avut ca efect creșterea vitezei de transmitere a informațiilor
(Kaukiainen, 2001).
În România anului 1870 prin firele de telegraf au circulat peste 70.000
de telegrame internaționale și mai bine de 430.000 de telegrame interne.
Numărul acestora se dubla imediat după 1880, iar în 1890 mesajele tele-
grafice interne depășeau pragul de un milion de unități (Axenciuc, 1992,
367-368). Stilul telegrafic îi seduce pe orășeni și este primit în regatul
literaturii. În cunoscuta schiță a lui I. L. Caragiale, Telegrame (1899), co-
micul este susținut atât prin deturnarea comică a convențiilor comunică-
rii telegrafice, cât și prin devoalarea unor specii de telegrame (telegrama
oficială, telegrama de presă) transmise frecvent:

Onor. prim-ministru
București.
Directoru prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu
mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigu-
re. Rugăm anchetat urgent faptu.
Costăchel Gudurău
avocat, aleg. coleg. I, fost deputat.
 RESTITUIRI 229
***
Onor. prim-ministru
București.
Repet reclama telegrama No... Petiționat parchetului. Procoror lipsește
oraș mănăstire maici chef. Substitut refudat pără vini procoror. Tremur
viața me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern.
Costăchel Gudurău.
avocat, aleg. col. I, fost deputat.
***
Procuror tribunal X...
Anchetați urgent scandalul Costăchel Gudurău cu directorul prefectu-
rii și raportați imediat.
Ministrul Justiției.
***
Ziarului „Aurora Română”
București.
Az pitrecut scenă nostimă piața noastră. Madam Atenaisa P. al cărui
nume trecem sub tăcere, care părăsit soțul cetățean onorabil, pentru
romanse cu individ infam localitate, întâlnind nefericitul soț, căpătat
bună lecție moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără ini-
mă neroșind amenințat cu sbiri puteri, deoarece complicele directoru
prefecturi.
Corespondent.

Haina literară a schimbului de telegrame nu ne împiedică să observăm

că salba de cuvinte electrice reliefează atributele stilistice ale comu-
nicării electrice: mecanizare, esențializare, lapidaritate. În convergență
cu viteza transmisiunilor telegrafice, rutina schimbului de mesaje se
manifestă prin șabloane acceptate ca efecte ale standardizării comuni-
cative. Standardizarea și serializarea sunt, fără îndoială, rigori ale gân-
230 ROMÂNĂ
dirii capitaliste. Cuvântul este o marfă, iar mărfurile au prețuri. Ca și
scrisoarea, telegrama costă bani, iar apariția și dezvoltarea telefoniei
a întărit și mai mult mercantilizarea comunicării verbale. În imperiul
electricității, timpul și spațiul se taxează. În 1897, pentru telegramele
interne trimise în România, tariful era de 5 bani/cuvânt și pentru orice
telegramă se achita o suprataxă de 25 bani. Dacă cineva dorea să trans-
mită urgent un mesaj, se mai adăugau încă 50 bani, așa că o telegramă
rapidă de numai 5 cuvinte ar fi costat, pe atunci, un leu. Pentru telegra-
mele externe, nu se percepeau suprataxe, dar prețul varia în funcție de
țara de destinație. O telegramă transmisă în Spania era taxată cu 36,5
bani pe cuvânt, iar un mesaj trimis în Germania sau Italia se plătea cu
24,5 bani/cuvânt (AT, 1897, 34-35). Telegrafia a devenit o afacere pro-
fitabilă, iar această explicație simplă justifică rapiditatea cu care lumea
a fost împânzită de fire în scurtă vreme.
Pe cât de rezervate s-au dovedit guvernele occidentale în a accepta să
finanțeze dezvoltarea telegrafiei, pe atât de receptive s-au dovedit me-
diile de afaceri. În lumea presei, comunicarea telegrafică s-a bucurat
de o creștere fulgerătoare, iar utilizarea telegrafului ca instrument jur-
nalistic a schimbat dinamica și anvergura competițiilor desfășurate pe
piața informației. Secretul acestei mutații este tot de natură tehnică. În
ciuda faptului că glorificau rațiunea, știința și spiritul antreprenorial,
primele transmisii erau costisitoare, întrucât aparatele telegrafice nu
erau performante. Această stare de fapt avea să se schimbe cu repe-
ziciune. Introdus în 1860, aparatul telegrafic Hugues, folosit și la noi,
putea să transcrie 1.000 cuvinte/oră. În 1874 însă, este dat în folosință
aparatul Baudot, care permitea transmiterea unui număr de 6.000 cu-
vinte/oră. Acest salt mic, dar relevant a avut consecințe evolutive din-
tre cele mai importante.
Pe de o parte, îmbunătățirea capacității de transmisie de date a coborât,
până la bagatelizare, prețul telegramelor, așa cum s-a diminuat, în zilele
noastre, valoarea bănească a unui minut de conversație prin intermediul
rețelelor de telefonie mobilă. Pe de altă parte, sporirea performanțelor
tehnice ale aparaturii a făcut posibilă închirierea de linii telegrafice, iar
acest serviciu special de comunicare la distanță s-a potrivit de minune cu
interesele presei. După anul 1874, administrația serviciilor poștale și te-
legrafice din Franța a acceptat să închirieze linii telegrafice cu ora tuturor
 RESTITUIRI 231
celor care dispuneau de mijloacele financiare pentru a beneficia de un
asemenea serviciu, estimat la 50 franci/oră. În luna iulie a anului 1876,
prețul de închiriere s-a redus la jumătate, astfel că, din 1878, se putea
trage firul chiar în biroul utilizatorului (Bellanger et. al, 1972, 166), așa
cum, mai apoi, aveau să fie instalate telefoanele, cablurile de televiziu-
ne și, mai recent, cele de internet. Urmarea acestei îmbunătățiri a fost
că știrile despre evenimente precum dezbaterile parlamentare puteau fi
transmise către redacții în timp ultrascurt. Mai mult decât atât, dezvolta-
rea serviciilor telegrafice a constituit un atu pentru o categorie de actori,
apărută pe scena mediatică după 1830, și anume agențiile de presă. Până
la începutul secolului al XX-lea, marile agenții de presă au căpătat rangul
de gestionari ai unei piețe globale a informațiilor.
Ca și începuturile telegrafului, apariția agențiilor de știri își are începu-
turile în Anglia veacului al XVIII-lea. La acea vreme, ziarele de dumini-
că întâmpinau dificultăți de difuzare, deoarece poșta nu lucra. Pentru
a contracara acest neajuns, în Londra au apărut servicii de curierat la
care erau angajați mai cu seamă copii. Aceștia purtau șepci cu nume-
le gazetei și făceau în gura mare reclamă publicației pe care o difuzau
(Smith, 1979, 128). Vânzarea ziarelor cu bucata avea să devină o prac-
tică obișnuită în secolul al XIX-lea.
În 1832, pe când Ion Heliade Rădulescu trăgea în teascuri de mână
paginile „Curierului românesc”, la Paris lua ființă agenția fondată de
Louis-Charles Havas, întreprinzătorul care a avut ideea de a transmite
știri printr-un serviciu de curierat cu porumbei voiajori. Până la mijlo-
cului veacului s-au născut și celelalte agenții importante. În Germania,
Julius Reuter organizează „științific” distribuția știrilor și în 1851 deschi-
de biroul de la Londra, iar un alt om de presă, Bernhard Wolff, directo-
rul companiei care deținea și edita ziarul „National Zeitung”, fondează
Wollfs Telegraphisches Bureau (WTB). Dacă mai adăugăm că șase ziare
new-yorkeze s-au coalizat în 1848 și au format agenția Associated Press
(AP), tabloul celor patru mari jucători de pe piața informației din a doua
parte a secolului al XIX-lea este întregit (Smith, 1979, 127, 139).
Ar fi greșit să credem că agențiile de presă furnizau știri doar pentru
ziare. Printre clienții acestui nou soi de negoț se numărau atât guverne,
cât și persoane particulare care înțelegeau că informația înseamnă bani,
întâietate, putere. Grație vechimii și prestigiului dobândit, agenția
232 ROMÂNĂ
Havas a profitat de lăcomia de noutăți a diverșilor actori din epocă
și și-a extins rețeaua telegrafică, furnizând noi și noi servicii, conce-
pute pe gustul clienților. Politica de monopol a fost întreținută prin
trei fluxuri de știri, gândite să acopere principalele orientări politice
ale ziarelor. Astfel, dacă primul flux cuprindea informațiile destinate
presei republicane, cel de-al doilea servea interesele editoriale ale unor
publicații cu orientare moderată, iar cel de-al treilea se adresa foilor
conservatoare, chiar antirepublicane (Bellanger et al., 1972, 168).
O astfel de segmentare a conturat un spectacol la care asistăm și astăzi:
același fapt putea fi înfățișat din perspective deosebite, chiar antagoni-
ce. Mai mult decât atât, spectaculoasa răsturnare de rol – difuzorii de
ziare din veacul al XVIII-lea au devenit, către sfârșitului secolului ur-
mător, marii furnizori de știri – a provocat o interesantă transformare
de model în țesătura intimă a legăturilor cu realitatea. Considerat din
perspectiva omului de presă, un fapt real prezenta interes în măsura în
care ar fi constituit un eveniment ce ar fi putut fi vândut ca știre, ceea ce
înseamnă că, în pagina de ziar, realitatea era dezvăluită nu ca amestec
caleidoscopic de senzații și impresii, ci sub forma organizată a unor
relatări desfășurate în conformitate cu anumite tipare compoziționale,
iar poveștile mărunte sau mai ample prinse în foaia trasă la mașina ti-
pografică alcătuiau mozaicul semiotic al unei imago mundi. În ciuda
credinței că presa înfățișează sau trebuie să prezinte realitatea în ma-
nieră obiectivă, orice text jurnalistic e articulat retoric ca decupaj care
nu aparține nici realității propriu-zise, nici ficțiunii, ci este mai degrabă
o interlume, un univers cu legi specifice de alcătuire și funcționare pe
care ni le dezvăluie orice manual de jurnalism. Una din dovezile rele-
vante ale existenței acestei interlumi este pusă în evidență de posibili-
tatea, de altfel explorată și exploatată de agențiile de presă, de a extrage
din real doar ceea ce un grup de oameni (reporteri, editori, patroni)
consideră a fi relevant pentru alții, considerați, de asemenea, ca gru-
puri cu interese distincte de informare și cu resurse diferite de asigura-
re a accesului la anumite tipuri de informație. Fluxul de știri conceput
pe potriva preferințelor unui anumit beneficiar dovedește că imperiul
știrilor este stăpânit de relativitate.
O agenție de presă din secolul al XIX-lea furniza material pentru o
pagină sau o pagină și jumătate de jurnal, de la fapt divers și croni-
 RESTITUIRI 233
că, la știre și comentariu. Pentru atragerea cititorilor, ziarele solicitau
exclusivități, livrate de agențiile de presă îndeosebi sub forma servicii-
lor de telegrame speciale. Jurnalele importante sau cele care doreau să
fie creditate ca importante dețineau abonamente menite să le creeze
cititorilor impresia că primesc noutăți ce nu puteau fi dobândite din
alte surse informative. În epocă, exclusivitatea telegrafică este atât de
importantă încât întreține o inevitabilă ierarhizare. Ziarele puternice,
cu vădite resurse financiare, infrastructură tipografică modernă și ac-
ces la cele mai noi informații se situează, simbolic vorbind, deasupra
ziarelor care preiau la mâna a doua respectivele informații, selectând
din foile care lansează pe piață noutățile, informațiile necesare pentru
a închega pachete de știri croite, asemenea veșmintelor, pe măsura in-
tereselor de lectură ale propriilor cititori.
Corespondența lui Ion Heliade Rădulescu dezvăluie natura imitativă
a presei românești de început. În 1832, Eliade îi solicită lui Zaharia
Carcalechi, tipograful din Budapesta, să-i trimită lucrători „din Țara
Nemțească” pentru tipografie, iar cel din urmă dă curs cererii formu-
late de editorul „Curierului românesc”. În luna august a aceluiași an,
o scrisoare de mulțumire vestește că tipografii au ajuns la București,
iar redactorul ziarului, mulțumit de venirea meșterilor, îi scrie în câ-
teva rânduri și fratelui Minovici, cu rugămintea de a-i înlesni nu numai
obținerea unor abonamente la jurnalurile de trebuință, „atât nemțești,
cât și franțozești”, ci și cumpărarea de lucruri trebuincioase lucrului ti-
pografic: un teasc de litografie, topuri de hârtie de la Viena, matrițe
pentru valuri ș.a. (Ionescu, 1907, 111). Astfel de cumpărături ne per-
mit să deducem că jurnalele străine, de care gazetarii români se servesc
și în prezent, erau valorificate în primul rând ca surse documentare
pentru conceperea unor știri destinate publicului românesc. Acest col-
portaj practicat în presa de peste tot sugerează că foarfecele era, alături
de condei, instrumentul jurnalistic de căpătâi, iar croitoria de cuvinte
stă până astăzi la temelia muncii de gazetar. În presă, tăietura din alte
izvoare informative se împletește cu munca de traducător, o muncă
mult prea puțin luată în considerare în studiile asupra istoriei presei
românești, iar parteneriatul vechi și solid dintre tălmăcire și decupaj re-
flectă, poate mai pregnant decât relativitatea fluxurilor de știri, cum ia
ființă interlumea jurnalistică: „Astea se vorbesc: de prin lume adunate
și iarăși la lume date – relata referrentes – le dăm și noi oricui o pofti să
234 ROMÂNĂ
le povestească mai departe, ca să treacă ca căscatul din om în om”, scrie,
cu umor, Eminescu (O, XIII, 156), preluând o imagine din Povestea
vorbei de Anton Pann.
În 1879, pe când poetul lucra ca redactor în București, agenția Havas
s-a transformat în societate cu un capital de 8,5 milioane de franci,
controlat de 36 de acționari, din care opt erau bănci (Bellanger et al.,
1972, 168). Pe măsură ce banii se revărsau în buzunarele investitorilor,
știrile pentru sudul Europei umblau fulgerător prin firele de telegraf în
ritmul dictat de ecluzele informative ale birourilor fondate de magna-
tul Louis-Charles Havas. „Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să
scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns
să trăiesc!”, își blestema Eminescu soarta de gazetar, într-o scrisoare
trimisă Veronicăi Micle la 28 decembrie 1879 (O, XVI, 195).
Prin apariția și dezvoltarea agențiilor de presă, lumea avea să prindă
contururi noi, dictate de sferele de acoperire și de influență ale celor
patru gestionari ai informațiilor globale, Havas, Reuters, WTB și AP.
Pânza firelor de telegraf întinse în aproape toate colțurile pământului
prefigura actuala world wide web (Osterhammel, 2014, 37) și oglindea
intrarea în era telecomunicațiilor cu rezonanță globală. În epocă, ex-
pansiunea agențiilor de știri este ecoul alianțelor și ciocnirilor dintre
marile puteri. Harta jurnalistică a lumii are, după 1870, doar patru cu-
lori mai întinse. Agenția lui Julius Reuter acoperă vastele teritorii co-
loniale ale Imperiului Britanic, WTB își dezvoltă serviciile în spațiul
germanic din centrul și nordul Europei și în imperiul țarist, birourile
Havas deservesc zonele francofone, Europa de Sud, Orientul Mijlociu
și America de Sud, în timp ce continentul nord-american este legat
cu firele telegrafice ale AP. Sute de corespondenți alimentează zilnic
șuvoiul de cuvinte electrice. De altfel, corespondentul de presă devi-
ne, ca și reporterul de război, o figură celebră a vieții publice. Textele
ziariștilor britanici care scriu știri și relatări din teatrele de conflict ar-
mat sunt preluate de zeci, dacă nu sute de publicații și sunt traduse
în zeci de limbi. De pildă, ziaristul londonez Archibald Forbes a cre-
at senzație prin relatările asupra războiul franco-prusac din 1871, iar
Henry de Blowitz, șeful corespondenților parizieni ai jurnalului „The
Times”, s-a acoperit de faimă după ce a dezvăluit prevederile Tratatului
de la Berlin, semnat în 1878 între marile puteri, după încheierea răz-
 RESTITUIRI 235
boiului pe care românii îl cunosc din cărțile de istorie drept Războiul
de Independență. Se zice că H. de Blowitz ar fi consultat documentul
chiar sub nasul diplomaților și l-ar fi făcut public înainte ca cerneala
tratatului să se usuce bine (Smith, 1979, 123). Cine urmărește cum
se creează geografia jurnalistică constată, prin simpla lectură a ziare-
lor vremii, că, în telegramele de presă, epicentrul unui eveniment nu
e acolo unde acesta se produce de fapt, ci în locul în care se află biroul
telegrafic din care transmite corespondentul. Relevant este și amănun-
tul că în ziarele moderne ale acelui timp, știrile externe, adică marfa
cea mai scumpă, constituie, de regulă, substanța informativă a primei
pagini. Luxul de a vinde prima pagină doar cu evenimente interne îl
au doar marile cotidiene internaționale, care, prin tiraj și resurse, dețin
partea leului și impun pe agenda informării publice subiectele preluate
de alte publicații.
Cuvântul telegrame reprezintă un laitmotiv al publicisticii eminescie-
ne, mai cu seamă în perioada în care poetul lucrează ca jurnalist în Iași.
Din 1872, „Curierul de Iași” devenise proprietatea unei asociații juni-
miste, iar publicația – o foaie administrativă a Curții de Apel – apărea
de trei ori pe săptămână. Ca redactor, Eminescu primește însărcinarea
să se ocupe de partea neoficială a jurnalului, alcătuită dintr-un calei-
doscop de știri interne și externe, relatări și cronici cărora li se adăuga,
din vreme în vreme, câte un foileton. Resursele informative erau, fără
îndoială, limitate și constau în abonamente la jurnale românești și stră-
ine. După o lună de la intrarea în redacție, într-o știre privind starea
ostilităților din Balcani, frustrarea de a nu dispune de avantajele stra-
tegice ale informării prin știri telegrafice răzbate în incipitul unui text
publicat la 20 iunie 1876:
„Lipsa unui biurou telegrafic de corespondență și greutatea cu care
ziarele noastre își procură noutățile din străinătate ne face ca mai în-
totdeauna să înregistrăm știri publicate cu două, trei zile înainte în
jurnalistica vieneză. Într-adevăr românii învecinați cu Serbia, având
comunicație telegrafică cu această țară, primesc totuși știrile ce o pri-
vesc din Pesta și din Viena. Ce se va fi întâmplând în momentul de față
în Serbia ni este deci necunoscut și, crainici întârziați ai mișcărilor din
Orient, jurnalele românești trebuie să se mulțămească cu știri relativ
vechi și răsuflate de trei, patru zile” (O, IX, 130).
236 ROMÂNĂ
În aceste câteva rânduri, este surprinsă, exact și plastic, fragilitatea pre-
sei de provincie în raport cu standardul tehnic al presei mai înainta-
te a vremii. Pentru a compensa absența biuroului telegrafic, gazetarul
concepe o „telegrafie” proprie, confruntând informațiile publicate
în ziarele străine cu știrile tipărite în ziarele românești la care el avea
acces. Acest util exercițiu comparativ îl îndrumă să creeze o rubrică
ocazională intitulată „De pe câmpul de luptă”, denumită astfel după
modelul rubricii Telegramme vom Kriegschauplatze din jurnalul „Neue
Freie Presse”, gazetă de care Eminescu s-a slujit frecvent pentru a în-
tocmi cronicile de politică externă publicate în perioada ieșeană (O,
IX, 649). La acea vreme, cotidianul vienez valorificat ca sursă informa-
tivă de poet era unul din cele mai prestigioase ziare austriece. Fondată
în 1864, prin desprinderea unui grup de redactori din puternica echipă
editorială a elegantului cotidian „Die Presse”, publicația și-a mărit con-
stant numărul de pagini, trecând, în șapte ani, de la 12 la 18 pagini, iar
după 1880, până la 30 de pagini (Paupié, 1960, 144). Edițiile dumini-
cale ale ziarului au atins chiar și 80 de pagini, iar calitatea jurnalismului
practicat în capitala Austriei a făcut ca Viena să devină, în opinia unor
istorici ai presei, cel mai important centru jurnalistic european, indi-
ferent de tipul de ziar luat ca reper, de la presa populară și informativă
la cea culturală sau satirică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
orașul în care avea să se nască psihanaliza îi atrăgea ca un magnet pe cei
mai talentați ziariști de limbă germană (Smith, 1979, 118). Între 1864
și 1901, cotidianul creat de Max Friedländers și Michael Etienne crește
în tiraj, de la 10.000 de exemplare la 55.000 de exemplare. Tipărit cu
două mașini rotative cumpărate de la Paris, ziarul vienez și-a câștigat
cititorii prin condeiul lui Moritz Benedikt, unul din cei mai importanți
publiciști austrieci ai timpului, și a impus un conținut în care era încu-
rajată, după modelul jurnalului german Kölnische Zeitung, publicarea în
foileton a unor romane și scrieri de călătorie nemțești, deosebindu-se,
prin această măsură editorială, de rivalii de la „Die Presse”, care publi-
cau mai cu seamă traduceri (Paupié, 1960, 145).
Se știe că Eminescu a urmat o politică editorială asemănătoare în vre-
mea în care a lucrat ca jurnalist și e relevant să adăugăm că modelele
de vârf ale presei vieneze au influențat concepția poetului despre for-
matul, conținutul și stilul unui ziar de calitate, însă contrastul dintre
jurnalismul de vârf la care se raportează redactorul „Curierului de Iași”
 RESTITUIRI 237
și precaritatea resurselor de care el dispune la foaia de provincie la care
scrie nu poate fi trecut cu vederea. În ciuda lipsei de mijloace mai bune
de informare, confruntarea știrilor și telegramelor publicate în ziare-
le românești și străine îl conduce pe gazetar la ideea că depeșele care
circulă prin sârmele de telegraf nu conțin întotdeauna informații de
încredere, ci par mai degrabă să pună în lumină un spectacol al cioc-
nirilor între adevăr și fantezie. Bunăoară, în cazul conflictului armat
din Balcani, lupta împotriva stăpânirii turcești pare a fi dublată de o
luptă între știrile telegrafice venite din punctele fierbinți ale confrun-
tărilor, iar Eminescu, cititor atent, semnalează cu promptitudine tac-
ticile folosite în războiul telegrafic. Astfel, într-o știre publicată la 14
iulie 1876, redactorul îi avertizează pe cititori să fie rezervați în credita-
rea cuvintelor electrice – „Telegrame multe și contrazicătoare vestesc
lupte continue, dar tot la puncte cunoscute: lângă Vidin, la Bielina, la
Zaițar, la Babina-Glava. Fiecare din părți susține că a fost victorioasă.”
(O, IX, 153) – și peste câteva zile scrie, cu o undă de umor, că relată-
rile false sunt produsele unui negoț cu știri care întreține lăcomia de
senzațional: „După unele telegrame de origine nesigură bătălia hotărâ-
toare să se fi început, ba chiar sârbii să fie în plină retragere; dar aceste
știri nu sunt confirmate prin telegrame de Constantinopole, prin ur-
mare pot fi fantazii ale turcilor din Pesta și Viena” (O, IX, 162). Alteori,
după cum putem constata dintr-un material de presă publicat la 2 iulie
1876, jurnalistul indică publicului în ce cheie de lectură ar trebui citite
grupajele de știri telegrafice deja sortate în beneficiul abonaților:
„Depeșele de pe câmpul războiului sunt și acuma contrazicătoare, cele
de sorginte sârbească înregistrează numai victoriile sârbilor, cele din
sorginte turcească numai victorii turcești. După cât vedem însă sâr-
bii se află pretutindene pe pământul turcesc (afară de Zajțar), trupele
turcești nicăieri pe pământ sârbesc. Din asta nu se pot deduce victorii
sârbești, dar cel puțin atâta că amândouă puterile beligerante se freacă
întruna, dar își mențin pozițiile. Mai jos vom reproduce cele mai nouă
telegrame ale ziarelor din București, iar cititorul le va sorta în trei părți,
după cum am însemnat în n-rii trecuți” (O, IX, 139).
Astfel de exemple ne permit să arătăm că atitudinea lui Eminescu față
de informațiile cuprinse în depeșele telegrafice este rezervată și are ca
miez convingerea că nu tot ceea ce se publică în paginile ziarelor e prins
238 ROMÂNĂ
în rama adevărului. În interlumea jurnalistică, nu tot ce zboară prin
sârmele de telegraf se și înghite pe nemestecate. Deturnarea realității
acționează în dauna cititorului, deoarece acesta are tendința de a con-
sidera veridice plăsmuirile vândute ca noutăți de presă. Față de aceas-
tă meteahnă de a lansa zvonuri, poetul nu are decât cuvinte de blam.
Într-o știre-pamflet inclusă în numărul din 17 octombrie 1876, tânărul
redactor al „Curierului de Iași” arată că fantazia în telegrame semna-
lează atât lipsa probității profesionale, cât și faptul că, într-o redacție
cu zeci sau sute de corespondenți, verificarea acurateței informațiilor
intrate sub tipar e precară și subminează credibilitatea presei:
„«Neue freie Presse», foaia-cadână, care din dragoste pentru turci su-
fere de superescitare nervoasă, are și prin România câte un ,,daatsch
Bocherl” (flăcăiandru evreu – n.r.) care, pe lângă negustoria cu piei de
cloșcă, are meseria de a-și înfierbânta creierii cu câte-un păhar de bere
și a-și transmite fumurile perciunatului cap drept la Viena pe sârmă,
care, după cum se știe, nu roșește. Astfel corespondentul anunță din
Iași troiene de omăt, încât după «Neue freie» noi patinăm de-a bine-
le. Dar desigur că floarea acestor horespiundenți își are cartierul gene-
ral sub cerul Pașcanilor (dacă acești indivizi obicinuiesc a avea ceea ce
legile noastre numesc domiciliu, o e mare întrebare). Iată ce spune o
telegramă din Pașcani: Astăzi a trecut pe aicea 400 de cazaci și cerchezi
din Caucaz. Ei poartă iatagane urieșești la coapse, iar din buzunarul es-
terior de la piept fulgeră pistoalele și pumnarele. Cei mai mulți au o
arătare foarte războinică. Dar se găsesc printre ei și moșnegi greoi cu
barbele albe, cu tipuri adevărat asiatice (patriarhale). Cai și tunuri ur-
mează în tren separat” (O, IX, 234).
Micul text gazetăresc reliefează câteva din trăsăturile constitutive ale
stilului publicistic eminescian. Subtila referință intertextuală („ne-
gustoria cu piei de cloșcă”) la infoliul de pilde al vornicului Iordache
Golescu, verva ironică, exagerarea vecină cu ridicolul sau jocul de cu-
vinte devoalează inventivitatea imagistică angajată în persiflare și sem-
nalează că miza acestei acumulări de mijloace expresive este triplă: de-
montarea discursului advers, prin izolarea și îngroșarea unor slăbiciuni
de concepție și de compoziție textuală, creditarea propriului discurs
ca discurs superior altor „voci” și dezvoltarea unei regii imagistice me-
nite să consolideze adeziunea cititorului față de punctul de vedere ex-
 RESTITUIRI 239
primat. Ritualurile retorice ale articolelor eminesciene au ca resorturi
persuasive amplificarea și acumularea.
Lucrul cu știrile telegrafice este semnalat din ce în ce mai rar în publicisti-
ca din perioada bucureșteană. Această schimbare de rutină arată, pe de o
parte, că, în redacția „Timpului”, Eminescu avea acces la fluxul de depeșe
transmise de agențiile de știri, și, pe de altă parte, că deprinderea de a
cerceta știrile telegrafice și de a le confrunta cu alte materiale de presă era
deja privită ca operațiune de „bucătărie”, care nu mai merita exploatată
pentru a stârni interesul cititorilor. În rare ocazii, poetul revine la tehnica
de a construi articole în jurul unor telegrame, iar acest lucru se întâmplă
doar atunci când știrile venite prin sârmă ies din firescul stilului telegrafic
sau anunță evenimente excepționale ca importanță. De exemplu, artico-
lul intitulat O curiozitate, publicat în „Timpul”, la 5 noiembrie 1878, are
ca ax compozițional o telegramă agramată și hazlie primită din partea
unor cititori vasluieni. Prin aglomerarea de contondențe lexicale și de
rătăciri gramaticale, depeșa captează interesul poetului și îi deșteaptă in-
stinctul de comedie bufă. Redactorul sancționează greșelile de exprima-
re și nepotrivirile stilistice prin apel la o rețetă junimistă valorificată și în
alte texte de un comic savuros, precum Flori stilistice din ziarele românești
(„Curierul de Iași”, 28 mai 1876; O, IX; 117-119) sau Potcoave ortografice
(„Curierul de Iași”, 2 iunie 1876; O, IX, 122):
„Primim din Vaslui următoarea foarte minunată telegramă:
Ziarului «Timpul».
Niște indivizi; unii paraponisiți, alții fără greutate socială, a atribu-
it d-lui prefect Holban niște infame calomnii. Subsemnații cetățeni
indignați dezmințim că faptul atribuit d-lui Holban prin ziarele «Steaua
României» și «Timpul» sunt pure invențiuni demne numai de calom-
niatori, lucru constatat de însuși procurorul.
Rugăm pe înaltul guvern și pe oamenii de onoare a nu mai da crezământ
acestor infami calomniatori: Iorgu Papafil; Iancu, advocat; Ion, propri-
etar; Pavel Gorgas; Ion Racoviță, proprietar mare; Gh. Mironescu,
advocat; Inginer Vincler; Mirea N. Florescu; C. Florescu; Părcălabul
D. Fruiu; Vasile Pamfil; D. Vasiliu; G. Pușcașul; Ilie Maglianu; I. Botez;
G. Bălănescu; V. Bușilă; G. Chrisoscoleu; M. Radovici; D. Selveanu;
Ion G. Popescu; N. A. Bercan și Ion Gheorghiu.
240 ROMÂNĂ
Lucrul pare cam încurcat; dar putem să ne deslușim pe calea analizei
gramaticale despre cele ce zice minunata telegramă.
Prin urmare:
Acești infami calomniatori: iscăliții roagă chiar ei pe înaltul guvern și pe
oamenii de onoare să nu le mai dea crezământ. Dânșii spun în capul tele-
gramei, că s-a atribuit niște calomnii d-lui Holban de cătră niște indivizi,
unii paraponisiți, alții fără greutate socială. Noi știam că d-lui Holban i
s-a atribuit cu totul altă vină decât vina calomniei.
Apoi, dânșii dezmint că faptul atribuit prefectului sunt (adică este) pure
invențiuni și zic că dezmințirea lor este întărită și prin constatarea pro-
curorului.
P.S. Între iscălituri se află și numele directorului școalei din Vaslui, dl
Chrisoscoleu, profesor de gramatica românească. Bănuim că, fiind căr-
turar distins al democrației vasluiene, dumnealui trebuie să fi așternut
pe hârtie această hazlie telegramă. Notăm cu bucurie că stilul democra-
tic face progrese la Vaslui. Democrații vasluieni s-au hotărât, se vede,
a se ține la înălțimea diapazonului stilistic al fraților întru Constituție
din Capitală. Începutul, după cum văzurăm din telegrama de mai sus,
merită laude și încurajare și de aceea ne-am hotărât a insera producția
democraților vasluieni chiar pe a treia pagină. Înainte dar, democrații
vasluieni! Dați-i zor cu stilul! Deviza vă este mare: condeiele demo-
cratice nu admit nicio pudoare, și mai ales pe cea gramaticală!” (O, X,
146-147).
Cu două decenii înainte de nașterea Telegramelor lui I. L. Caragiale,
limbajul ziarelor și mesajelor telegrafice i-a permis lui Eminescu să sur-
prindă un instantaneu al unui univers care avea să constituie o resursă
inepuizabilă de umor pentru condeierii subversivi ai presei satirice și
care, mai apoi, avea să se bucure de mare succes în teatrul și filmul ro-
mânesc.
Circulația telegramelor nu dezvăluie doar jocurile politice și culise-
le diplomației, luminile și umbrele exprimării jurnalistice sau inge-
nuitatea cititorilor, ci evidențiază – foarte rar – și stările de spirit ale
redactorului care află noutăți extraordinare. În martie 1880, când se
răspândește ca fulgerul vestea că Otto von Bismarck, faimosul om de
 RESTITUIRI 241
stat german, ar fi renunțat la putere, fapt ce avea să se împlinească câțiva
ani mai târziu, știrea publicată în cotidianul „Timpul” poartă amprenta
unei reale surprinderi:
„E atât de uimitoare știrea despre demisiunea întemeietorului
Imperiului germanic, e atât de mare omul și evenimentele legate de
numele său, încât citim de două și trei ori cu atenție telegramele sosite
din Berlin și din Londra pentru a ne încredința daca într-adevăr așa
este, daca într-adevăr principele de Bismarck este acela care, pentru o
majoritate de două voturi într-o cestiune de minimă importanță, de-
pune din mâinile sale conducerea unui popor de aproape cincizeci de
milioane, a unui popor care și-a făurit soarta prin războaie de un suc-
ces arareori pomenit în istorie și care încearcă a câștiga o necontestată
supremație în conducerea afacerilor globului nostru” (O, XI, 98).
Interpretată ca limită a puterii de a pune în cuvinte istoria măruntă a
fiecărei zile, telegrama are, pe teren publicistic, un statut ambiguu, în
sensul că ea menține vie curgerea de informație în rețelele de ziare, dar,
totodată, ea este un produs mediatic fragil, care poate fi cu ușurință
contrafăcut sau aservit unui spectru larg de interese destabilizatoa-
re. Atunci când contemplă perisabilitatea mănunchiurilor de cuvinte
electrice sau efemeritatea noianului de litere care formează țesătura ar-
ticolelor de presă, poetul notează că o „literatură întreagă de articole,
notițe și telegrame roiește prin jurnale” (O, XI, 83), iar această imagine
fulgurantă a roiului textual semnalează cât de scurtă și de nestatornică
e viața cuvintelor prinse ca fluturii în plasa unei pagini de ziar.

Bibliografie 1. AT 1897: Filip, G. (editor), Almanah Tipografic, anul I,

1897, București, Tipografia L’indepéndance Roumaine.
2. Axenciuc, Victor, 1992, Evoluția economică a României.
Cercetări statistico-istorice, 1859-1947, vol. I, Industria,
București, Editura Academiei Române.
3. Bellanger, Claude, Godechot, Jaques, Guiral, Pierre,
Terrou, Fernand, 1972, Histoire générale de la presse franca-
ise, tome III: de 1871 à 1940, Paris, Presses Universitaires
de France.
4. O: Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX-XVII, București,
Editura Academiei Române, 1980-2008.
5. Ionescu, George, 1907, Spicuiri din trecutul tipografi-
ei cu privire mai ales la tipografiile românești din diferitele
242 ROMÂNĂ
epoce publicate de Societatea „Solidaritatea” a lucrătorilor tipografi, București, Imprimeria
Statului.
6. Kaukiainen, Yrjö, 2001, Shrinking the World: Improvements in the speed of information
transmission, c. 1820-1870, în „European Review of Economic History”, 5, p. 1-28.
7. Osterhammel, Jürgen, 2014, The Transformation of the World: a Global History of the
Nineteenth Century, Princeton University Press.
8. Paupié, Kurt, 1960, Handbuch der Österreichischen Pressegeschichte, 1848-1959, Band
I: Wien, Wilhelm Branmüller, Wien, Universitäts-Verlagsbuchhandlung.
9. Smith, Anthony, 1979, The Newspaper. An International History, Thames and Hudson.
10. Wenzlhuemer, Roland, 2013, Connecting the Nineteenth-Century World. The Telegraph
and Globalization, Cambridge, Cambridge University Press.
11. Winston, Brian, 1998, Media Technology and Society. A History: from the Telegraph to
the Internet, London, New York, Routledge.

Maria ABRAMCIUC
Proiectul prozastic al lui Alecu Russo:
pledoarie ideologică
și intenționalitate artistică
M.A. – poet, critic literar,
eseist. Conf. dr., Catedra
de Literatura română şi
universală, Facultatea de
Litere, Universitatea
„Alecu Russo” din Bălţi.
Membră a Uniunii
Scriitorilor din Republica
Moldova şi a Uniunii
Scriitorilor din România. A
publicat versuri, articole
de critică literară, eseuri
în reviste din ţară şi de
peste hotare: „Basarabia";
„Contrafort"; „Dacia literară";
„Semn"; „Poezia"; „Convorbiri
literare"; „Familia", semnând
Margareta Curtescu. Cărţi
publicate: Iubirea altfel
(Chișinău, 2013); Inima
desenată pe cer (Iași, 2018).
RECITIREA CL A SICILOR 243
Configurat într-o perioadă cultural-literară și
socială de proporții renascentiste, genul epic
românesc din prima jumătate a secolului al
XIX-lea nu se constituie nici pe departe într-un
tablou omogen. În virtutea noilor imperative
artistice și a firescului impuls recuperator, do-
meniul întrunește o impresionantă varietate
tematică și formală, impusă prin efortul scrii-
torilor pașoptiști Constantin Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo,
Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu
ș.a., a căror finalitate comună consta în edifi-
carea spațiului literar autohton, caracterizat
printr-o explicabilă precaritate și incoerență. În
această conjunctură literară, proiectul prozas-
tic al lui Alecu Russo se distinge printr-o evi-
dentă individualitate artistică. Evaluându-i for-
mula stilistică, Tudor Vianu îl include, alături
de Ion Heliade-Rădulescu și Nicolae Bălcescu,
în categoria scriitorilor retorici. În acest sens,
redutabilul critic literar constată că „oricât de
deosebite ar fi temperamentele lor individua-
le, coincid prin acea tendință activă, practică și
militantă a scrisului lor, menită să cucerească
pentru poporul român și pentru statul în for-
mare bazele unei vieți noi de libertăți naționale
și de sporită conștiință de sine” [4, p. 27].
244 ROMÂNĂ
Angajat în elaborarea operelor epice la puțin timp după revenirea din
străinătate în țară, Alecu Russo își definește un sistem de valori pro-
priu, asumat cu demnitatea și temeritatea militantului care s-a autoin-
titulat „ostaș al propășirii”, confirmând pe tot parcursul biografiei sale
scriitoricești că o literatură constituie reflexul identității naționale, con-
ceptul fiind exprimat în deschiderea prozei de călătorie Piatra Teiului,
subintitulată Legendă. Fragment dintr-o călătorie în munții Moldovei,
cu care debutează în anul 1840. Animat de imperativele formulate de
Mihail Kogălniceanu în Introducție (la „Dacia Literară”) și adresate co-
legilor săi de generație, tânărul prozator expune pasional (cu evidente
aluzii la unele compuneri epice ale lui Vasile Alecsandri și Costache
Negruzzi) un eventual program de elaborare a literaturii naționale,
care, în viziunea sa, poate fi edificată doar axându-se pe realitățile au-
tohtone: „Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din
Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate,
de fantomele voastre nemțești, de comediile voastre imitate și de poves-
tirile voastre traduse și adaptate! Zugrăviți-mi, mai curând, o icoană din
țară, povestiți-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie, o mică
scenă improvizată, căci bunul și răul, simplul și emfaticul, adevărul și
ridicolul se întâlnesc la fiecare pas. O să găsiți în nevinovatele credințe
populare oricâtă fantezie voiți, iar în năravurile amestecate ale claselor
de sus stofă destulă. Și în loc să-mi plimbați prin Iași un personagiu
de-al lui Balzac, care s-ar îneca în glodul de la noi, dați mai bine eroului
vostru o giubea largă, un anteriu din vremurile cele vechi și bune, în
vorbire o lăudăroșie naivă, în felul de a se purta o asprime firească și
puneți în juru-i viața orientală alcătuită din despotism casnic și din trai
patriarhal. Apoi, pe un divan, ori în căruță de poștă, ori în rădvan, dacă-i
dă mâna, faceți-l pe acest moldovan să lucreze, faceți-l să se miște prin
țara lui. Imitația necugetată ne strică mintea și inima și încet-încet va ruina
și patriotismul – dacă este patriotism! Imitația, care ne face să disprețuim
ce e național și pământul nostru, ne încarcă creierul de idei cu neputință de
pus în legătură cu lucrurile vieții zilnice (s.n. – M.A.)” [2, p. 35].
Narator subiectiv, memorialist prin excelență, Alecu Russo își struc-
turează discursul în virtutea ideilor, emoțiilor, amintirilor sale – „cele
mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale co-
pilăriei”. Creația sa, întreținută de un pregnant sentiment romantic,
reunește compoziții neuniforme, secționate, enunțuri spontane și pro-
 RECITIREA CL A SICILOR 245

lifice, alternând în același context diverse formule epice (descriptive,

lirice, narative, jurnaliere, eseistice etc.) – toate reverberații ale unei
receptivități și sensibilități accentuate. Prozatorul își propune să-și sin-
cronizeze ideile cu emoțiile, să solidifice ocurențele ideatice și senti-
mentale într-un demers unitar, cum procedează în fragmentul extras
din Studie moldovană, unde relevă, prin prisma unui paseism pregnant,
condiția dramatică a congenerilor săi, elaborând la această temă un ex-
celent eseu: „Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din
obiceiurele copilăriei noastre... adivărat că am fost copii amfibii (în doi
peri), ne-am născut în Moldova și am supt străinătatea, capul ni-i cap
de neamț, de franțuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o
datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic a pă-
rintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a și sosit, în care și noi,
tinerii de la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi, vom fi chemați
bărbărie, vom fi giudecați nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce
ar fi trebuit să facem, vom fi osândiți nu după greutatea vremilor, dar
după patima nădejdilor partizilor și a opiniei mulțimii, opiniei, armă
nouă, ca și cuvântul cu care am îngropat părinții noștri, și care la rândul
nostru are să ne dizgrume...! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut
Moldova în 16 ani... așa... încât mii de ani n-a prefaci-o” [2, p. 105].
Impregnată cu idei, această țesătură epică inedită în epocă face dovada
unui deziderat urmat cu fidelitate. Demersu-i, ancorat deopotrivă în
universul interior și în realitățile exterioare, neuniform ca organizare
(în comparație cu narațiunea structurată, gen Negruzzi), este totuși
articulat în planul percepției și al opticii autorului în raport cu cele
evocate: toate sunt reflectate în perspectiva unei intense trăiri afecti-
ve, a unui flux rememorativ, ceea ce și imprimă textelor coeziune in-
ternă și fluiditate. Expus într-o manieră confesivă și întrunind diverse
senzații (vizuale, auditive, olfactive), compus din secvențe întrerupte
de pauze psihologice, tabloul rustic din Amintiri este amalgamat de un
lirism dens și exuberant, pigmentat cu tonuri impresioniste – efecte
ale revelațiilor și ale trăirilor emotive, de care este copleșită instanța
textuală în operația de reconstituire a vârstei paradisiace și a efigiei sale
de copil hipersensibil: „Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă,
cât de învăpăioase sărutările tinereții înflorite... însă nu desfătează ini-
ma, nu descântă durerile lumei, nu mângâie de înșelăciunile vieții ca
dulcele soare al copilăriei, alinit prin depărtare, ca soarele ce se vede
246 ROMÂNĂ
prin o ceață subțire. Dar serile satului meu, când luna se rădică asupra
părului, și cumpăna fântânei se părea un cocostârc cu pliscul întins...
ce sări senine! Într-amurgul se apropia cârdurile, aducând miroasele
câmpurilor cu ele, turmele de oi zbierând cu ciobanii fluierând; focuri-
le se aprindea dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăștia în văzduh
cu mirosul teilor ce venea de la pădure; moșnegii spunea de turci și de
tatari, de moșul Adam cu barba până în brâu, ce ținea plăghiile pe ge-
nunchi, de Ileana Cosinzeana, de frații din lună, de lupte și de năvăliri:
vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat frumos de scoarțe și
de lăicere, și sângele bolborosind îi pica alăturea într-un cuibăr spart;
iar pe fratele ucigaș, osândit din porunca lui Dumnezeu, până se va
umplea cuibărul, a bè sângele nevinovat ce nu încetează a curge de la
începutul lumii... Auzeam picătura sângelui; zăream frații amândoi,
unul lungit, al doilè cu capul plecat și cu părul zburlit. De atuncea nu
m-am uitat la lună vreodată fără a-i vedè” [2, p. 86].
În secvența imediat următoare, autorul schimbă registrul epic, prezen-
tând, într-o formulă stilistică extrem de comprimată și într-un ritm
expansiv, o veritabilă legendă a Măriucăi, o nuveletă cu inflexiuni tragi-
ce, compusă din elemente variate (descriptive, narative, lirico-sugesti-
ve): „Bătrânii spuneau de aceste, fetele și flăcăii vorbeau de Măriuca...
Măriuca! șasesprezece ani, față de trandafir și de spumă de lapte, ochi
de mură, cămășuică de omăt cu altițioare subțiri, ca o creastă de rân-
dunică, și inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr
frumos de pe iaz; ea era drăguliță tot satului... dar nuferii sunt înșelători
ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie cu fă-
gadă de întoarcere; lăcrimioara se veștezi... părinții o alungară... Un an,
doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut
de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap
ca o frunzuliță vântuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, și
adormi pentru totdeauna!...” [2, p. 86].
Variațiile epice se întâlnesc frecvent în proza autorului care dezvăluie
coordonatele unei lumi reconstituită prin fluxul rememorativ, sau des-
coperită, investigată și explicată. Naratorul lui Alecu Russo întreține
un viu dialog cu naratarul, căruia îi explică, argumentează și pe care
îl problematizează, adresându-i întrebări. Remarcând polifonia acestei
opere, Teodor Vârgolici notează: „Cu o dexteritate desăvârșită, moder-
 RECITIREA CL A SICILOR 247
nă, inovatoare în proza românească din prima jumătate a secolului al
XIX-lea, Alecu Russo reunește armonios rememorarea lirică și pamfle-
tul, meditația și umorul, descrierile de natură și dialogul, confesiunea
și interogația, tonul grav și exuberanța narativă, jurnalul intim și legen-
da populară, însemnările de călătorie și poemul în proză” [3, p. 10]. În
proza de călătorie Piatra Teiului, portretul vestimentar al daco-roma-
nului, călăuza călătorilor prin munții Moldovei de Nord, este extins
și ia proporțiile unei imagini generalizate – a întregului popor român.
Fragmentul se compune din alternanțe ale elementelor descriptive cu
interogații retorice și meditații ale autorului pe tema ignoranței con-
temporanilor în raport cu valorile populare autentice: „Un chimir lat
de piele de căprioară, cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului:
un cuțit frumos, o lulea, o pungă și un amnar lung legat de cingătoare
c-o curălușă ori un lănțujel de fier – strânge în jurul coapselor o cămașă
lungă, cu mânici largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat și căzând
peste ițari groși. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag
și un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea.
Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească și îndămânoasă,
obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e
nevinovat, simplu și frumos în poporul acesta incult; el însuși și obice-
iurile-i de om primitor și cu inima deschisă, credințele-i și eresurile-i
din vremi păgâne amestecate cu tainele creștinismului; viața-i aspră și
zbuciumată; bunul lui simț, cu învățăminte cuminți pe care, deși lipsit
de învățătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradițiile din vremuri mai
bune și deprinderile-i libere. Nu-i oare rușine ca niște străini să-și fi
aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când ai noștri pe-
trec copiind pe străini și calcă în picioare și nu bagă în seamă o comoa-
ră așa de bogată?” [2, p. 48-49].
Evocatoare, reflexivă, interogativă, sentențioasă, proza lui Alecu
Russo excelează între beletristic și publicistic, scriitorul relevându-și
predispozițiile pentru meditație și eseu, dar și pentru fertiliza-
rea energică a stilului artistic. În Amintiri, Tudor Vianu îi remarcă
„notația delicată și exactă, comparația neașteptată, senzația culeasă
din regiunile mai ascunse ale sensibilității (…)”[4, p. 27]. Relieful
stilistic neuniform al acestei creații se explică prin faptul că scriito-
rul și-a ajustat discursul la oscilațiile memoriei sale afective, precum
denotă acest fragment din Amintiri: „Vântul primăverei a bătut; peste
248 ROMÂNĂ
dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă agiunge; spre codru
mi se întorc ochii, și zăresc umbra părului copilăriei mele, care își
întinde ramurile ca niște brațe ce își scutură florile pe inima mea, ca
o ploiță răcoroasă” [2, p. 85].
Dezinvolt, focalizându-se pe expunerea ideatică și expresia stilistică,
scriitorul pașoptist își coagulează demersul încorporând în prozele
sale structuri narative autonome, care se intercalează firesc în textul de
bază (legendele toponimice în Piatra Teiului și Stânca Corbului, măr-
turisirea bătrânului boier în Soveja, istoria expusă de părintele Acati
etc.). Este ceea ce remarcă Liviu Papadima în afirmația că „proza ro-
mânească de până la «Junimea» acoperă o arie mai largă decât cea pe
care o rezervăm astăzi «scrierilor de ficțiune» și că adesea ea prezintă
forme amalgamate sau intermediare în raport cu proza non-ficțională
(de tipul narațiunilor istoriografice, de pildă) sau cu proza explozivă,
non-narativă (de tipul studiului, al eseului, al dezbaterii, al pledoariei,
în general, al textelor de factură descriptivă sau argumentativă)” [1, p.
141-142]. Izvorâtă dintr-un ardent sentiment patriotic, marcată de re-
torismul unui romantism incipient, creația lui Alecu Russo se pliază
exact pe tendințele unui timp literar traversat de incertitudini și impre-
cizii. Aria tematică, structura formală a compunerilor sale ilustrează
ritmul devenirii narațiunii artistice românești. Elogiind trecutul, dar și
deschis primenirilor prezentului, „ruginitul modern” (Mihai Cimpoi)
își organizează scriitura la modul firesc, sincer, netrucat, conjugând,
într-o manieră stilistică excelentă, ideea și emoția.

Referinţe 1. Papadima Liviu, Literatură și comunicare. Relația autor-

bibliografice cititor în poza pașoptistă și postpașoptistă, Iași, Polirom,
1999.
2. Russo Alecu, Opere, Ediție îngrijită, studiu introductiv,
tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vârgolici,
Chișinău, Știința, 2015.
3. Vârgolici Teodor, Portrete și analize literare, București,
100+1 GRAMAR, 2001.
4. Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Chișinău,
Hyperion, 1991.
 RECITIREA CL A SICILOR 249

Mircea COLOȘENCO
Concordanțe
Friedrich Nietzsche – Mihai Eminescu
Ideea pare hazardată. Cei doi, deși contemporani, nu s-au cunoscut
personal ori prin opere. Nu s-au interferat/intermediat într-un anume
fel. Nu au avut prieteni, colegi ori profesori comuni. Mai mult, preocu-
pările social-spirituale au fost total distincte și diferite ca gen, structu-
ră, tematică. (Facem abstracție de viața lor privată și de idiosincrasii.)
În cercetarea noastră, în condiții de adevăr ne-am impus o neutralita-
te severă (germ. Wertfrei), pentru a realiza un studiu de strictă obiec-
tivitate estetică cotidiană și diferit față de celelalte discipline/științe,
rezumându-ne doar la concordanța conceptelor: eterna reîntoarcere,
Ubermensch/supraomul/ omul de dincolo și voința de putere.
Bibliografia celor două personalități geniale este bogată, dar nu a fost
tratată încă o asemenea temă.
La Friedrich Nietzsche (1884, Röcken – Weimar, 1900), entitățile
enunțate sunt definite, comentate și supradimensionate. Au devenit
chiar un corp de doctrină și insuflate germanilor ca dogmă. De altfel,
bazele „crezului” germanist au fost puse de J. G. Fichte, Otto Bismarck,
Henri de Trutschke, H. St. Chamberlain, iar savanți ca W. Wundt,
Adolf von Harnack, R. Fucken, W. Ostwald i-au definit principiile,
invocând mitul sângelui. Pentru H. St. Chamberlain, cultura europea-
nă este esența germană, și nu de spirit latin: tot ce e bun la francezi
este franc, la spanioli – vizigot, la italieni – longobard (Kriegsaufsätze,
Bruckmann, München, 1915). În același sens, de curând, se încearcă
inocularea ideii cum că dacii din România sunt de seminție germană,
venind, cândva, din vestul Europei în perimetrul carpato-dunărean,
dar întorcându-se ulterior în Olanda și Danemarca, ținuturile lor de
origine (Alexandru Bădin, Dacia din vestul Europei în istoriografia euro-
peană. New York, U.S.A., 1998). Însă dincolo de acest furor teutonicus,
care nu dă totuși tonul vieții, germanismul (în ceea ce i-a privit, deopo-
250 ROMÂNĂ
trivă și pe Nietzsche și pe Eminescu) este o parte a culturii europene,
alături de celelalte culturi/civilizații ale bătrânului continent.
La Mihai Eminescu (Ipotești, 1850 – 1889, București), valorile culturii
germane au fost luate ca atare. Făcându-și studiile în mediu germanic,
Cernăuți-Viena-Berlin, structura culturii generale/speciale asimilate
poartă amprenta stilului germanic, în completă conștiință de sine întru
excelența firii proprii a neamului românesc. Geniul limbii și seminției
sale neolatine, clădită pe cercul intereselor comune moștenite instinc-
tiv daco-romane, i-au deschis drumul spre lumină creatoare ca persona-
litate distinctă. Mai întâi, G. Călinescu, descriindu-i opera și punctând
din aproape în mai aproape, înainte ca ea să fie editată perpessiciusian,
mai apoi, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu preferință la influențele ro-
mantismului german, i-a cercetat și delimitat spațiul cultural asimilat
din lumea de cultură și civilizație germană. Schopenhauer, Fichte, Fd.
v. Hartmann, pe de o parte, dar și Jean Paul Richter, Hölderlin, Novalis,
Schiller, Arnim, Creuzer ș.a. pe de altă parte, dar nu și Fr. Nietzsche…
Concordanța/corespondența/potrivirea este o rezultantă a rolului ju-
cat de lecturile comune din acele surse teoretice și istorice parcurse de
cele două personalități și viziunile proprii de geniu, independente și
paralele, dacă nu concomitente. Am zice cu alte cuvinte: sensul epocii.
Când William Whewel a descris, pentru prima dată, conceptul de
concordanță în filosofia științei (Philosophy of the Inductive Sciences,
1840), evidențiind procesul prin care inducțiile leagă faptele de forma-
rea de idei noi, a crezut optimist că există o singură concepție corectă cu
rol unificator.
Pe parcurs, lucrurile s-au schimbat, ceea ce încercăm și noi să discer-
nem în continuare.

II
Un sector al operei eminesciene mai puțin cercetat/aprofundat în sine
este cel dedicat de poetul național dramaturgiei/teatrului, ba, conside-
rat ca o neîmplinire a geniului.
Opera dramatică originală eminesciană are următoarea structură:
 RECITIREA CL A SICILOR 251
• drame istorice: Decebal, Pacea vine s-o ceară, Bogdan-Dragoș, Gruie
Sânger, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Tânăr, Petru Rareș, Cel din urmă
Mușatin, Alexandru Lăpușneanu, Mira, Andrei Mureșanu, Povestea;
• comedii: Minte și inimă, Elvira în desperarea amorului, Convorbiri
literare: Romancero español (scrise în versuri), Gogu tatii, Județul
Împăratului, Județul lui Vodă (în proză).
La dodecameronul dramelor istorice, consacrat sub acest titlu gene-
ric de către G. Călinescu, au mai fost adăugate alte trei încercări dra-
matice: Călugărul și Chipul, Regina și cavalerul, Amor pierdut – viață
pierdută.
Primele două din seria dodecameronului sunt subiecte gemene, inspi-
rate din perioada Războaielor romano-dacice (101-106 d.Hr.), respectiv
Decebal și Pacea pământului vine s-o ceară; le-am contopit într-un text co-
mun sub formă de poem dramatic Decebal (Editura Sfera, Bârlad, 2000,
60 p.) subtitrat Teatru patetic, propunând o lectură fluentă.
Ceea ce trebuie menționat de la început este faptul indubitabil că ope-
ra dramatică eminesciană originală are subiecte unitare în fabulații co-
erente și cu personaje ce reprezintă pasiuni, și nu ființe, care se înfruntă
în numele unor idei, stări, situații. „Într-adevăr, Eminescu a inventat la
noi drama care nu e în fapte și întâmplări, ci în omul care gândește și
simte, prins cum este în durerea lumii, confruntat cu sine și cu alții într-o
pierzanie, care e a tuturor” (Petru Creția, Introducere. M. Eminescu.
Opere. Teatrul original și tradus, VIII, Editura Academiei Române,
București, 1986, p. XXI).
Sistemul conceptual al rodirilor dramatice originale este triadic: gene-
za neamului – Decebal, geneza statului – Bogdan-Dragoș, iar sfârșitul
unei încrengături ereditare conducătoare – Alexandru Lăpușneanu.
Celelalte opuri sunt complementare acestor lucrări dramatice, singu-
rele închegate ca formă literară față de cele rămase la limita de însăilări.

III
În fond, cum putem considera faptul că, în concepția literară emi-
nesciană se pot regăsi cele trei noțiuni invocate (eterna reîntoarcere,
Ubermensch, voința de putere) raportate la poemul dramatic Decebal?
252 ROMÂNĂ
Personajele principale – Traian și Decebal – reprezintă, totodată, două
principii/concepte ale autorului, două idei distincte.
Marcus Ulpius Traianus (53 – 117 d.Hr.), originar din Hispania, pri-
mul provincial devenit împărat al Romei (98-117 d. Hr.), a condus răz-
boaiele cu dacii (101-102, 105-106 d.Hr.) și cu parții (114-117 d.Hr.).
Decebalus per Scorilo i-a urmat la tronul Daciei regelui Duras-
Diurpaneus (87-106 d. Hr). Strateg talentat. Învins de Traian, se si-
nucide. Capul retezat îi este arătat lui Traian, trimis la Roma și aruncat
pe treptele Gemoniae, locul unde se aruncau stârvurile osândiților la
moarte.
Dacia lui Decebal, Dacia din nordul Dunării, a fost transformată în
provincie romană (Moesia Inferior) și populația romanizată, iar ulteri-
or, întregul teritoriu carpato-danubian a fost părăsit din ordinul împă-
ratului Aurelian (271).
Între cei doi protagoniști ai poemului dramatic Decebal, la care se adau-
gă Principele Tazig, dialogul se poartă în jurul eternei reîntoarceri (v.
691-703) a supraomului (v. 749-761), a voinței ca putere (v. 1291-1301).
Cele trei concepte/principii au un punct nodal comun: Genius, perso-
nificarea forței generatoare la romani, care sălășluiește în om. Fiecare
bărbat, liber ori sclav, are un Genius al său, care îl însoțește de la naștere
până la moarte.
Acest Genius era, în cultul familiei, pater familias, divinitate tutela-
ră nu numai pentru individ și familie, ci și pentru întregul popor –
Genius Populi Romani, din care s-a dezvoltat Genius Augusti (geniul
împăraților), respectiv, voința de putere, în triadă cu supraomul și cu
eterna reîntoarcere.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că și în Dacia a fost atestat Genius
ca forță protectoare: Genius Daciarum, Genius Nautorum, Genius
Liberatorum et Servorum, Genius Loci, Genius Commerci etc.
Așadar, concordanțele nietzschiene-eminesciene sunt, pe cale de
consecință, concordanțe germanice-latine.
Așadar, nimic nou sub soare…
 RECITIREA CL A SICILOR 253
IV
Scânteia comună concordanței celor doi geniali gânditori a fost con-
sultarea operei majore a nu mai puțin faimosului Arthur Schopenhauer
(1788 – 1860).
În vreme ce Fr. Nietzsche a declarat fără niciun fel de dubiu: „Ateismul
a fost ceea ce m-a condus la Schopenhauer”, cu precizarea anterioară
„Tocmai tragedia este dovada că grecii nu erau pesimiști, Schopenhauer
s-a înșelat aici, după cum s-a înșelat în toate” (Fr. Nietzsche, Ecce homo.
Cum devii ceea ce ești. Cap. Inoportunele. Trad. de Liliana Micescu.
Editura Centaurus SRL, București, 1991, pp. 37, 42). Mihai Eminescu
l-a considerat pe marele filosof A. S., într-o polemică din ziarul
„Timpul” (8 februarie 1878), drept spiritus rector: „Schopenhauer, care
numește pe Hegel șarlatan și școala sa o adunătură de stârpituri” […]
zice: Dreptul poate fi suprimat prin forță, niciodată nimicit (blos un-
terdrückt nic aufgehoben) (vezi Lumea ca voință și idee, vol. II, p. 680)
și fiecine are dreptul a face tot ce nu atinge pe altul (Parerga, vol. II, p.
257)” (Mihai Eminescu, Opere. Vol. X, Publicistică, București, Editura
Academiei R. S. România, 1989, p. 44).
Și totuși, cei doi geniali gânditori au avut reacții asemănătoare în
privința conceptelor eterna reîntoarcere, supraomul și puterea ca voință:
I. ETERNA REÎNTOARCERE:
- Fr. Nietzsche. „Nemurirea costă scump: pentru ea se moare de mai
multe ori în timpul vieții. Există ceva pe care eu îl numesc ranchiuna
măreției; tot ceea ce este măreț, o operă, o faptă, odată desăvârșită, se
întoarce neîntârziat celui care a înfăptuit-o. Tocmai fiindcă a înfăptuit-o,
el este acum slab, nu-și mai suportă fapta, n-o mai privește în față”
(Ecce homo, op. cit., p. 57);
- M. Eminescu.
„DECEBAL:
Tu ai găsit-o… vorba ce ne-nseamnă
Furtuna da! Oceanul! Vijelia…
Astăzi o lume-n fundul ei visează
Și stele poartă pe oglinda-i creață,
254 ROMÂNĂ
Dar mâini ea falnică cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru măreață
Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe
Ducând pieirea țări înmormântează…
Azi duc diluviu… mâne, nemurire
O armonie care capăt n-are
Astfel e-a ei întunecată fire
Astfel e sufletu-n antica mare
Ce-i pasă ce simțiri o să vă-nspire
Indiferentă… solitară… mare!
Astfel sunt dacii – luptă… ș-apoi pieire!” (Mihai Eminescu, Decebal, p.
127-150, în vol. M. E., Opere, IV, Teatru. Ediție critică, note și variante
de Aurelia Rusu. Studiu introductiv de George Munteanu. București,
Editura Minerva, 1978, p. 140)
Textul reprodus de noi, elaborat în anii studenției, cca. 1872-1873,
mss. 2254, 2286, apare independent în mss. 2287, f. 59, sub formă
de sonet titrat Adânca mare, transcris împreună cu altele trei (I. Cum
oceanu-ntărâtat; III. Veneția; IV. Maria Tudor), fără ca vreun editor/
exeget să-l menționeze ca parte componentă din drama Decebal;

II. UBERMENSCH/SUPRAOMUL/OMUL DE DINCOLO:

- Fr. Nietzsche. „Cuvântul supraom pentru desemnarea tipului celei mai
înalte izbânzi, în contrast cu oamenii moderni, cu oamenii buni, cu creștinii
și alți nihiliști – cuvânt care în gura lui Zarathustra, distrugătorul moralei,
dă mult de gândit – a fost înțeles aproape peste tot cu deplină candoare în
sensul acelor valori a căror antiteză apare în figura lui Zarathustra, vreau să
spun că a fost înțeles drept tipul idealist al unui tip superior de om, jumătate
sfânt și jumătate geniu…” (Ecce homo, op. cit. p. 31);
- M. Eminescu.
„DECEBAL:
Acei ce domnesc lumea… sclavi ei înșiși
Ai unuia… ai celui ce-i mai rău,
Mai crunt, mai diabolic, mai tiran!
 RECITIREA CL A SICILOR 255
Astfel îi vezi urmând unul la altul
Umbre sinistre și rușinea lumei
Tiberius, Caligula nebunul,
Claudiu acea jucărie de muieri –
Și Nero… Și-n fiecare din romani
Este sâmburele acestor pasiuni,
În apăsare el e un Catilina,
Apăsător e fiecare un Nero.” (Decebal, p.127-150, op. cit. p. 142)

III. VOINȚA/DORINȚA/PASIUNEA CA PUTERE/STĂPÂNIRE/

DOMINARE:
- Fr. Nietzsche. „Dorința de a stăpâni e cutremurul de pământ ce rupe
și desparte tot ce-i șubred și găunos, e zdrobitorul mânios al tuturor
mormintelor văruite, care mugește și pedepsește; punctul de întreba-
re țâșnind alături de răspunsurile premature” (Așa grăit-a Zarathustra.
În românește George Emil Bottez. Editura Librăriei Casa Școalelor,
Antet, București, 1916, p. 160);
- M. Eminescu.
„DECEBAL:
Pe cai, pe cai! Războiul este gata,
Puneți pe Dunăre un jug de lemn
Ca să mugească ca și taurii noștri
Acea bătrână și-ndrăzneață mare
Ce curge între noi și-ntre romani” (Decebal, p. 127-159, op. cit. p. 147).

*
…Quod erat demonstrandum…
256 ROMÂNĂ
Vladimir BULAT
Culoarea nenumită
V.B. – născut la Chișinău, pe
vremea când comunismul
făcea ravagii în conștiința
națională a românilor
transpruteni. După un stagiu
militar în orașul lui Kant,
ex-Koenigsberg, a urmat
un an de studii la Kiev, la
Facultatea de Istoria Artei,
instrucție finalizată la
București, în cea mai sumbră
perioadă a capitalismului
embrionar. A publicat
câteva cărți, dintre care se
remarcă monografiile despre
sculptorii Lazăr Dubinovschi
(2006) și Dumitru
Russu-Scvorțov (2018),
dar și Antologia picturii
moldovenești (1939-2015).
Autor de studii și eseuri în
publicații și periodice din
România, Republica Moldova,
Franța, Rusia, Ungaria.
Nu pot localiza în timp momentul în care
ne-am cunoscut. S-ar putea să tot fie 15 ani
de atunci. Mi-a adus într-o zi o sticlă mare, de
plastic, cu țuică maturată în butoi de vin. Avea
o culoare ușor arămie și avea o corpolență ule-
ioasă, de aceea am tras de ea mult timp. Pen-
tru că nu mă înduram să o beau în cantități
mai mari, căci îmi plăcea prea mult. Lucrurile
care-ți plac trebuie să le savurezi, să tragi de
timp, să nu se risipească. Să oprești în loc tim-
pul lor.
Cam același îndemn interior îl simt și atunci
când îi privesc pictura. Pictura ei este mai în-
tâi de toate candidă, dar pare un paravan îna-
poia căruia artista se ascunde. Predomină în
pânzele ei vegetația, vegetalul. Florile, cu pre-
cădere. Florile de câmp. Personajele umane
sunt puține și ies în relief mai ales prin zâne,
îngeri umanizați. Chipurile sunt înfățișate din
profil, dar și cu ochii ațintiți spre spectator.
Pupilele lor sunt mereu mari, pronunțate, ex-
presive, rotunjite. Uneori, prin picturile sale
trec îngerii cu aripile strânse ca niște rucsacuri
în spate.
Copacii pictați sunt și ei antropomorfici și
acest lucru nu este o găselniță, ci o proiecție
a unor observații. Mai deunezi eram amândoi
pe ulițele vechiului Chișinău și ne-a ieșit în
 DIALOGUL ARTELOR I

Carmen MARIN
Sensibilitatea feminină
și universul artistic

Câmp de flori, 2016, acril, pânză, 100x100 cm

II ROMÂNĂ

Rugăciune, 2017, acril, pânză, 90x60 cm

DIALOGUL ARTELOR III

Fete, 2014, acril, pânză, 70x60 cm

IV ROMÂNĂ

Primavera, 2010, acril, pânză, 70x60 cm

 DIALOGUL ARTELOR V

Antonia, 2009-2014, acril, pânză, 70x60 cm

VI ROMÂNĂ

Separare, 2009, acril, pânză, 70x60 cm

 DIALOGUL ARTELOR VII

Balerină, 2018, acril, pânză, 70x60cm

VIII ROMÂNĂ

Iarnă, 2017, acril, pânză, 60x70 cm

 DIALOGUL ARTELOR IX

Cei 12, 2017, acril, pânză, 50x70 cm

X ROMÂNĂ

Înger, 2018, acril, pânză, 60x50 cm

 DIALOGUL ARTELOR XI

Copacul, 2014, acril, pânză, 100x100 cm

XII ROMÂNĂ

Grădina, 2018, acril, pânză, 80x60 cm

 D I A L O G U L A RT E L O R 257

Carmen MARIN

Data nașterii: 22 ianuarie1977, Constanța (România).

Studii:
Universitatea Națională de Arte București (România), Facultatea de
Pictură, clasa profesorului Ștefan Câlția.
Expoziții:
În perioada 1999-2019 își expune lucrările în peste 25 de expoziții per-
sonale în România, Grecia, Germania, Spania, Franța, Finlanda, Nor-
vegia, Republica Moldova. Participă la expoziții de grup în Ucraina,
Finlanda, România, Grecia, Italia.
Lucrări în colecții private:
USA, România, Belgia, Italia, Turcia, UK, Africa de Sud, Grecia,
Franța, Finlanda, Austria, Rusia, Ucraina, Japonia, Norvegia.
Ilustrație:
„Maeba” de Maria Elba Sotillo Pantin, RAO, România (2004)
Alte activități:
Participare la Bienala Internațională de Arte, Florența, Italia (2003);
Decorarea Restaurantului francez „Marly”, București, Romania (2000);
Restaurarea Templului Grecesc, București, Romania (1999);
Memorialul Durerii – Pregătirea expoziției permanente, Sighet, Ro-
mania (1997);
Studii și documentare, Veneția, Italia (1999).
Premii:
Premiul pentru Artă și Sport, Lausanne, Elveția (2004)
Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Romania.
258 ROMÂNĂ

16 februarie 2019, Chișinău. Secvențe de la inaugurarea expoziției

pictoriței Carmen Marin

cale fizionomia măreață a unui copac care fusese ciopârțit de un spițer

de arbori, foarte nepriceput, dar de-o manieră în care numai un frizer
începător își poate permite să sluțească părul de pe capul unui copil...
Carmen a rămas țintuită locului, mută. Privea și se minuna. Savura gra-
fica arborelui pe cerul cenușiu. Căci acolo vedea deja viitoarele picturi.
Care au și început să apară. Un copac desfrunzit e ca o mireasă care se
nuntește în ceruri. Una care pășește într-o altă dimensiune.
M-am tot întrebat care este culoarea dominantă în picturile ei? E cu
neputință să răspunzi la întrebarea asta, cum este imposibil să răspunzi
cu precizie care-i culoarea cerului. Orice răspuns ai da, acesta nu e de-
cât parțial, sau doar aproximativ, expeditiv. Tocmai de aceea, și în cazul
picturii ei nu poți numi doar o culoare, ci câteva. Doar una însă este
cea care subzistă prin și printre toate. Transpare prin celelalte. Culoa-
rea asta e precum izul unic al florilor pe o pajiște, când zăduful verii îl
melanjează, din zori până la chindie.
Culoarea asta parcă străbate și iese la suprafață de undeva din adâncuri.
Dintr-un soi de magmă interioară, angelică, diafană. Poate asta o deter-
mină pe artistă să înfrunte cu cerbicie pânza, să o răzuiască adesea, să o
șlefuiască apoi, spre a putea aduce la lumină culoarea asta nenumită.
Da, culoarea nenumită, anonimă, dar prezentă. Vie. Culoarea flanea-
 D I A L O G U L A RT E L O R 259

ză dintr-o pânză în alta și lasă urme în cele precedente. De pildă, să

luăm aminte la compoziția Fete (2014), care aparent este pictura unui
copil, în fapt însă este pictura unui înger strecurat printre noi, venit să
ne vorbească despre lumea angelică, despre evanescența Paradisului
și, mai ales, despre culoarea lui preferată... Îngerii sunt precum copiii
și viceversa.
Da, cred că pot spune: culoarea dominantă a picturilor candide, închi-
puite de Carmen Marin, este una diafan-paradisiacă.
Atât cât omului îi este îngăduit să-și imagineze, să parcurgă cu min-
tea lumea îngerilor, în aceeași măsură o poate și reprezenta în culori,
forme, ritmuri, sunete, cuvinte. Fiecare dăruiește câte ceva din occulta
cordium (tainele inimilor), căci anume acolo, ne spune și Apostolul
Luca, se află „Împărăția Cerurilor”. Dincolo de orice iconografie, tema-
tică sau posibile interpretări, delimitări sau apologii, prin ceea ce face
în pictură Carmen Marin se trădează chiar prezența unui înger fugar,
zvăpăiat. În pictura asta chiar corporalitatea lui subzistă, se „dizolvă” și
devine acea culoare despre care făceam vorbire mai sus. Pictura se pre-
face astfel, dar pe neprins de veste, într-un receptacul al vederii noastre.
Mărturisesc acestea toate, scriindu-le, și gândul mă poartă și la acea
țuică maturată, făcută într-un mod alchimic, undeva la poalele dealuri-
lor muscelene, de tatăl ei, Ioan Marin, care azi nu mai e printre noi, dar
este Carmen, cea care ne dăruiește aceste picturi pe care le tot desco-
păr, le descopăr necontenit, succesiv, „dansând” șotronul între teluric
și angelic.
260 ROMÂNĂ

Ana BANTOŞ
Nicolae Popa. Interogația sinelui

Configurarea paradigmei estetice în post-totalitarism, în partea estică a

Europei, se dovedește a fi un proces complicat, căci a discuta despre sensi-
bilitatea caracteristică acestei perioade, pe plan literar, din perspectiva rup-
turii sau a continuității, de asemenea, nu este deloc simplu. A existat litera-
tură bună și literatură mai puțin bună și până la ’89, așa cum există și acum.
Este adevărat, la ora actuală se editează mult mai mult decât înainte și se
editează mai mult în raport cu cât se citește. Autorul unui studiu despre po-
ezia spaniolă contemporană constata că în Spania, în ultimul deceniu sunt
mai mulți poeți decât cititori de poezie, aceștia din urmă fiind cam 500 la
număr. Oare cum stau lucrurile la noi în această privință? Ar mai fi de spus
că printre fenomenele editoriale recente din peisajul literar pruto-nistrean
se înscrie și apariția antologiilor, interesul extraliterar nefiind întotdeauna
evitat, ceea ce duce la îndepărtarea cititorului de literatură.
În acest context, un volum antologat de însuși autorul este un lucru
remarcabil, inclusiv pentru că ne oferă posibilitatea de a înțelege mai
bine peisajul literar contemporan de la noi, care este unul polifonic și
cât se poate de divers. O șansă a cunoașterii mai bune a peisajului lite-
rar basarabean ne-o oferă volumul O mie de ani cu fața la soare (Editura
Arc, 2019), de Nicolae Popa (născut pe 13 februarie 1959, în satul
Buda, Călărași, Republica Moldova).
Cartea cuprinde o selecție riguroasă de poezie, pentru a cărei înțelegere
este necesar să ne asumăm, bunăoară, eroziunea unor concepte pre-
cum autoritatea sensului sau semnificația transcedentalului, de care
era strâns legată literatura într-o perioadă anterioară. Aceste concepte
sunt în legătură directă cu interogația sinelui, care, în aria dintre Prut și
Nistru, nu a contenit să fie în prim plan de pe când literatura română se
afla pe lama ascuțită a modernității și până astăzi. Mai trebuie spus că,
după trecerea prin fenomenul așa-numitului regionalism și după lupta
 NICOL AE POPA – 60 261
dintre tradiționalism și moder-
nism, după o anumită deschide-
re în fața valorilor occidentale,
în interbelic, basarabenii s-au
confruntat, în comunismul de
tip sovietic din a doua jumătate
a secolului al XX-lea, cu o criză
identitară de tip extins, cunos-
cută și în alte țări europene.
Prin urmare, este cât se poate
de explicabil efortul scriitorilor
de a re-defini gândirea artistică
din perspectiva orizonturilor li-
terare mai ample. Considerând
oportună desprinderea unor
momente esențiale ce marchea-
ză cotitura literaturii în care răz-
bate ecoul căutărilor identitare în post-comunism, vom menționa, în
primul rând, tendința de a de-ideologiza reflecția artistică, în perioada
„glasnosti și peresproika”, atunci când începe să se afirme o tendință de
de-construire și de re-construire a gândirii tradiționale.
În acei ani debutează, cu un volum de poezie, Timpul probabil (1983),
și Nicolae Popa, ulterior publicând atât versuri, cât și proză, inclusiv,
cărți pentru copii (Ghid cometa Halley, versuri, 1987; Lunaticul nopții
scitice, poeme, 1995; Păsări mergând pe jos, proză, 2001; Careul cu raci,
versuri, 2003; Cubul de zahăr, roman, 1991; Avionul mirosea a peşte,
roman, 2008; Elegii de la casa scriitorilor, versuri, 2013; Balcoane pen-
tru elefanți, 2011; Marele Ciulică, 2012; Ghiozdanul zburător, 2016).
Accederea la un alt sistem de valori, de gândire nu e tocmai simplă, acest
lucru evidențiindu-l, într-un inconfundabil stil malițios, în „România
literară”, scriitorul decan de vârstă Aureliu Busuioc, care afirmă despre
Nicolae Popa că „e un prozator meritoriu pentru etapa reformatoare
ce urmează realismului socialist. Fără a fi un regionalist, e un scriitor
basarabean de importanţă regională semnificativă”.
Venind din zona unor realități marcate de oboseală, de apatie, demer-
sul literar al lui Nicolae Popa, la fel ca și al colegilor săi de generație,
262 ROMÂNĂ
va fi orientat spre un univers constant, din care să lipsească regretele,
lupta cu scrisul desfășurându-se în termenii ludicului: „Du-te, bă, de
aici!/ i-am zis poemului care venise/ să mă roage să-i fiu autor./ Cum
să-ți fiu eu ție autor,/ zdohnitură nevertebrată ce ești, dacă vii, așa,/
bolborosind pe toate coridoarele Uniunii Scriitorilor/ și-mi pătrunzi
în suflet prin toate crăpăturlie, dându-mi/ peste cap programul de
muncă, distrugându-mi calmul/ și liniștea, și familia! Cum să-ți fiu eu
autor, incipientule?” (Autor). Situarea „între deschis și închis”, „între-
deschisul”, vizează un fel de permanență și, în același timp, o anumită
perenitate în raportul poetului cu lumea înconjurătoare. Privirea în-
dreptată spre seninul ceresc, ca și spre învolburările spumei, spre vâl-
torile nămoloase ale adâncurilor apelor, diverse stări, de la cea a plan-
tei târâtoare, rătăcind după propria-i mireasmă, până la sentimentele
multiple de cândva, păstrate undeva „în saramură”, țintesc spargerea
limitelor percepțiilor. Totul a fost spus și dacă e așa, atunci contează
nuanțele, variațiile, subtilitățile. Interesul pentru subtilitățile din ce în
ce mai tehnice vizează orientarea spre un public larg, la a cărui inimă
autorul vrea să ajungă, căci, cu voia sau fără voia sa, scriitura, după cum
afirmă și Phillipe Sollers, este politică: „Scriitura este continuarea po-
liticii cu alte mijloace” (Philippe Sellers, Teorie de l’ansamble, p. 78).
Tot aici, probabil, se înscrie și intenția de scoatere a poeziei din cercul
îngust al inițiaților, prin traducerea în cuvinte a atmosferei particulare
a timpului în care trăim, întredeschizând în fața cititorului fereastra,
prin care să se poată vedea și ceea ce mai înainte nu se vedea.
Poetul, în accepția lui Nicolae Popa, este cel care ar putea avea cura-
jul de a rupe relația cu expresia „poetică”: „Și doar știi, Scribule, că eu
mă simt/ atât de aproape de poezie,/ încât aș putea să n-o scriu de-
loc” (Scrisoare Scribului). Abordarea subversivă, miza pe enigmă, pe
fascinație, reflecțiile în alb și negru, lumina și frigul, o anumită neutra-
litate a eului, textul raportându-se la însuși textul, sau, cu alte cuvinte,
raportarea la sinele așternut pe hârtie etc., toate acestea indică asupra
unui spațiu în care literatura e depășită de realitate, și unde scriitorul e
preocupat de om și locul lui în lume, problemă ce e comună creatorilor
de pe diverse meridiane. În mod surprinzător, va da de un asemenea
reper de care are nevoie chiar în preajma casei sale părintești: după
cum va mărturisi în cadrul unei seri frumoase petrecute cu prietenii
și colegii la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, cu prilejul aniversării sale, el
 NICOL AE POPA – 60 263
a descoperit în dealul viei cultivate de moșii și strămoșii săi vestigiile
unor obiecte din ceramică, despre care va afla de la arheologii care le-au
examinat că datează de mii de ani. Stăteau, cum spune fericitul desco-
peritor, „de mii de ani cu fața la soare”, intacte, indiferente la tulburările
pe care istoria le-a abătut peste mult pătimitul pământ basarabean.
Cu acest episod, care a dat și titlul cărții O mie de ani cu fața la soare, se
conturează cel de al doilea moment decisiv în întorsătura care s-a pro-
dus în creația lui Nicolae Popa, dar și în literatura română din Basarabia
postcomunistă. Mai exact, este vorba de tentativa re-constituirii unui
vis de lungă durată al ființei umane, din care fragmente sparte, contra-
dictorii, goluri, lacune, nămoluri vehiculează aceeași întrebare în care
autorul se autovizează: cine sunt eu și de unde vin? Răspunsul pe care
ni-l dă poetul ar putea fi următorul: într-o atmosferă lipsită de patos,
anemică, inertă, cucerirea lumii poate începe cu imaginea re-proiectată
asupra trecutului nostru mai profund, cu re-evaluarea unei moșteniri
cunoscute insuficient. Or, la acest capitol românii basarabeni au fost din
cale afară de năpăstuiți. Mă întreb dacă nu cumva acel ceva „profund
dureros”, pe care Sorin Alexandrescu îl observa în poezia lui Nicolae
Popa ca fiind „mereu pus în surdină, cu acea tipic optzecistă discreție”,
la fel ca și prezența în versurile sale a semnelor naturiste diverse, trans-
substanțierea cărora „nu încetează să marcheze deziluzii”, la care făcea
trimitere Constantin Ciopraga, vin din aceeași zonă, a interogației si-
nelui în raport cu istoria, un raport acum mai complicat și mai greu de
exprimat. Să ne amintim, bunăoară, că intelectualii români cu studii
în perioada interbelică aveau conștiința participării la făurirea istoriei.
Ce s-a întâmplat cu această conștiință după cel de al Doilea Război
Mondial? E o întrebare care chiar dacă nu e pusă pe față, e lesne să o
întrezărim prin întredeschiderile din poezia lui Nicolae Popa, nutrind
un sentiment de respect față de colegii săi înaintași, cărora le-a fost dat
să apere valorile identitare în condiții drastice.
Rămasă față în față cu limbajul său, poezia lui Nicolae Popa, înscriindu-
se într-un angrenaj estetic și cultural amplu, trebuie citită, bineînțeles,
la lumina altor texte deja scrise, inclusiv la lumina propriilor cărți apă-
rute, cu alte cuvinte, interdiscursiv și metapoetic. Căci recognoscibili-
tatea lumii sau a lumii în care trăim noi, cei de la Est de Prut, este tot
mai anevoioasă: falia deschisă între cuvinte și lucruri, între discursul
264 ROMÂNĂ
literar și ceea ce acesta își propune să reflecte este tot mai evidentă.
Iar Nicolae Popa este unul dintre cei care își asumă conștiința cri-
zei ce afectează de ceva vreme relația dintre verbe și lucruri, această
conștiință fiind caracteristică postmodernismului. Intertextualitatea,
lectura celor care l-au precedat (Eminescu, bunăoară), tradiția (exis-
tă în poezia sa o amprentă lingvistică „de acasă”), sau dialogul dintre
autor și cititor, acestea conferă claritate universului său, care însă se
cere descifrat mai întâi la lumina întâmplărilor prin care a trecut însuși
autorul, familia din care provine, locul unde s-a născut, Basarabia ca
un fragment în care se răsfrânge drama întregului și așa mai departe.
Și aici se impune referința la conceptul de realism care a fost mult
timp înțeles canonic, liniar, rectiliniu, sărac, el fiind asociat caracteru-
lui experimențial, figurativ și sentimental al realității, care, cu alte cu-
vinte, poate fi probată doar în felul acesta. Realitatea sentimentală este
depășită de către Nicolae Popa, care optează pentru dilatarea noțiunii
de realitate. Din punctul său de vedere, realitatea sentimentală, figura-
tivă, experimențială este prea inconsistentă, după primele volume de
versuri autorul intervenind în această realitate, introducând schimbări
radicale în sensul că pentru el realitatea și imaginația nu sunt străine
una de alta, nu se opun una alteia decât din punct de vedere formal.
El revendică ideea unei realități mai ample, în comparație cu realismul
naiv, o realitate care include transformarea „subiectului”, deplasarea,
devenirea lui într-o așa măsură și până la un punct, altul decât el însuși,
numai astfel având acces la adevăr. Situația dată explică limbajul deba-
rasat de retorica inutilă.
Toate acestea se întâmplă deoarece, afirmându-se cu începere din anii
’80, Nicolae Popa se situează, de fapt, la confluența dintre totalitarism
și posttotalitarism. Ce înseamnă aceasta? În primul rând, faptul că, de-
butând într-o perioadă când literatura era profund marcată de opre-
siunea ideologiei comuniste, a continuat să scrie într-un timp în care
datorită perestroikăi, limbajul comunist a decăzut, dar încă nu a fost
creat un alt limbaj, un nou joc al raporturilor semnificant/semnificat.
Amintim că Orwell, care a elaborat, între anii 1937-1940, un concept
propriu al totalitarismului, a demonstrat că în totalitarism contează nu
doar poliția, ci și mecanismele intelectuale care au condus la aceea ca
sentimentele și credințele unui individ să fie dictate de linia momentu-
lui. Anume pierderea autonomiei și instabilitatea fac imposibilă litera-
 NICOL AE POPA – 60 265
tura și Orwel arată că mecanismele psihologice, intelectuale și spiritu-
ale ale totalitarismului sunt incompatibile cu existența literaturii.
În perioada comunistă lucrurile sunt împinse într-o zonă a absurdu-
lui, a schizofreniei și Nicolae Popa, într-una din poeziile sale, întitulată
Încercuiți de tristețe, dezvăluie imensa injustiție de care au avut parte
românii basarabenii: „Ați pus mână de la mână și ați confecționat/
această mână de fier care ne tot dă peste mâini/ ori de câte ori încer-
căm să ne atingem./ Dar, ne atingem./ Voi ați doborât arborii noștri
solari/ și ați plantat pe locul lor putregaiul și frigul.// Ați irigat oglin-
zile apelor. Ați rupt ce ați rupt,/ ați sfâșiat pe îndelete,/ ați rumegat
pe săturate, ați ordonat/ ca până și cele mai domesticite cuvinte/ să
fie pronunțate și înțelese greșit,/ deși lucrați în cuvânt,/ vă plăcea să
stăpâniți prin cuvânt./ Și tot ce ați făcut pentru coastele noastre rupte/
a fost să le tot răsuciți:/ ne-a durut când am râs, când am tușit,/ când
am dormit pe stânga, când am dormit pe dreapta/ și când am pornit
printre coaste cu număratul,/ împiedicându-ne de fiecare fractură./
Voi ați înfășurat minunile lumii în tăcere,/ apoi le-ați obligat să se facă
auzite./ Ați distribuit vociferările prin toate pavilioanele./ Ați înflorit.
Ați acceptat să înfloriți.// Când ne-am trezit, eram deja desfrunziți./
Era frig, murdărie și toamnă. Încercuiți de tristețe,/ am curățat peștii
de solzi și i-am învățat să înoate”. Se citește printre rândurile acestei
poezii criza moștenită din perioada totalitaristă, care a făcut ravagii în
sistemul nostru de gândire. Dar mai e și altceva aici: literatura română
a evoluat, de la începutul secolului al XX-lea, pe calea modernismu-
lui, care înfrunta teoria clasicistă a operei literare ca organism perfect
închegat și închis. Să ne amintim și de drumul anevoios parcurs în in-
terbelic între tradiție și modernitate și apoi de perioada postbelică în
care literatura a fost aruncată în mrejele realismului socialist, o teorie
menită să manipuleze literatura și scriitorii prin comanda introdusă cu
forța la toate nivelurile în artă. Deci putem vorbi despre o criză dublă
sau chiar triplă. De aici obiectivul extrem de complicat al scriitorului
în posttotalitarism în această parte a Europei. Și pentru a obține o vi-
ziune clară și clarificatoare asupra unui demers liric precum este cel al
lui Nicolae Popa trebuie să pornim de la relațiile complexe și proble-
matice care sunt între această poezie și contextul în care a fost și este
scrisă. Contează, bineînțeles, relația dintre limbaj și lume, imaginație și
realitate, inconștient și conștient. Căci o poezie a limitelor ce se con-
266 ROMÂNĂ
stituie într-o alternativă a dezumanizării, a negativismului este tot mai
frecvent întâlnită în zilele noastre. Aceasta este, într-un anume fel, o
explicație a ceea ce suntem noi, cei de azi.
Se desprinde din poezia lui Nicolae Popa o sensibilitate critică acu-
tă. Or, tocmai capacitatea de analiză critică contează cel mai mult. Nu
afirma și Alain Besancon că „majoritatea celor care au fost în măsură
să gândească au fost privați de cunoașterea istoriei lor și și-au pierdut
capacitatea de analiză”? Căci, susține în continuare același autor fran-
cez, „nimic nu e mai problematic, după disoluția unui regim totalitar,
decât reconstruirea, în rândul poporului, a unei conștiințe morale și
a unei capacități intelectuale normale. În această privință, Germania
postnazistă se găsea într-o poziție mai bună decât Rusia postsovie-
tică. Societatea civilă nu avusese când să fie distrusă în profunzime.
Judecată, pedepsită, denazificată de armatele occidentale, ea a fost
capabilă să însoțească această mișcare de purificare, să se judece ea
însăși, să-și amintească și să se căiască. În Europa de Est nu s-a întâm-
plat la fel, și Occidentul are partea lui de responsabilitate în acest sens”
(Alain Besancon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și uni-
citatea „Soah-ului”, Editura Humanitas, București, 2015, p. 150-151).
În acest context, perioada pe care o parcurgem în prezent devoalează
înșelătoarea opțiune a artei pentru artă. Însă lucrurile nu pot fi tratate
simplu, căci dacă orientarea spre esteticul pur nu este suficientă, atunci
nici angajarea politică nu e un avantaj în artă. Relația de distanțare
obiectivantă în raport cu lumea socială este echilibrată de memoria
culturală ca temelie, prezentă ca palimpsest. Abordând lucrurile din
acest unghi, înțelegem că nu putem exista fără raportarea la tradițiile
care constituie fundamentul unei paradigme renovate în literatura de
azi. Adept al continuității bazate pe recuperarea lor, Nicolae Popa va
ține cont de atitudinea estetică a șaizeciștilor, care au renovat limbajul
poetic de după al Doilea Război Mondial, realizând conexiunea cu neo-
modernismul generației lui Nichita Stănescu și deschizându-le drumul
promoțiilor care au urmat. Spre deosebire de rupturiștii care nu-i re-
cunosc pe cei de până la ei, Nicolae Popa va ține cont de necesitatea
dialogului cu tradiția, inclusiv cu una recentă neo-modernistă. Anume
în felul acesta se conturează sensibilitatea critică acută a unui scriitor
de azi, fapt ce contează pentru înțelegerea și interpretarea influenței
nefaste a totalitarismului asupra literaturii din estul Europei. Citită
 NICOL AE POPA – 60 267
cu luare aminte, poezia sa ne ajută să înțelegem o anumită experiență
prin care au trecut părinții noștri și noi înșine. Este punctul său de ve-
dere expus în poezie cu onestitate intelectuală, fără a se identifica, în
sens artistic, cu vreuna din formulele în vogă. Sunt semne care ne dau
siguranța rezistenței în timp a poeziei lui Nicolae Popa.
Exponent al unei generații de scriitori, care au cunoscut diferite regi-
muri, Nicolae Popa a ajuns pe o culme a vieții și a creației sale. Îi dorim,
din partea revistei „Limba Română” ca soarele să strălucească pentru
el, luminându-i calea, cât mai mulți ani!
268 ROMÂNĂ

Nicolae POPA

O mie de ani cu faţa la soare

Un trăsnet modifică linia vântului.
Miresmele, praful şi pletele
sunt luate şi duse în altă parte,
unde noi nu vom mai fi.

O piatră masivă se scufundă în râu,

se rostogoleşte o vreme prin apă,
apoi iese pe celălalt mal să se usuce.

Stă acolo o mie de ani cu faţa la soare

şi, plictisită,
se rostogoleşte înapoi în apă.

Din cerul deschis cad tăciuni fumegânzi.

Pe urmă cade o picătură de ploaie

care, însă,
nu ne purifică.

Îngerul oilor
Oile înseamnă viaţă, ne tot învăţa el,
şi ne chema să le admirăm urmele ascuţite
prin zăpadă. El a învăţat de inginer,
dar tânjea să se facă înger – un înger modest
şi nevăzut precum firul de lână care pluteşte
între soare şi gene...
 ARS POETICA 269
într-o zi neguroasă aflase cum e să cobori bolnav
într-o râpă şi să te urci apoi sleit de puteri
pe costişă în căutarea unui fir de alior
căruia să-i storci toată puterea
şi să o tragi în piept ca să aibă cine
avea grijă de oi. Căci oile înseamnă viaţă!

oile fătau liniştite când era el alături

încotoşmănat în ciulini. El plutea îngereşte
în aburii fătatului şi la unu, şi la două,
şi la trei, şi la patru de noapte.
şi oaia făta liniştită când era el alături,
ştiind că nu i se poate întâmpla niciun rău
atâta timp cât îngerul oilor e alături.

adevărat, uneori oile dispăreau în zăpadă,

în lână şi-n ceaţă, iar el le lăsa de capul lor acolo,
în zăpadă, în lână şi-n ceaţă cam până
pe după Sf. Gheorghe, apoi lua foarfecele cel mare,
tundea lână, tundea ceaţă în căutarea oii pierdute.
şi numaidecât o găsea şi o scotea la plimbare
goală-goluţă prin verde cald.

Fără sunet
Dar ce caută muzicanţii în ograda noastră!?
două tromboane înalte de-un stat de om
strălucesc rezemate de uşă,
în timp ce mama dă jos via de pe haragi.
e pe la jumătatea dealului, se descurcă tot mai greu,
e tot mai încâlcită în viţă-de-vie şi nu-i spune nimeni
că ne-au intrat în ogradă muzicanţii.

o haină veche uitată pe gardul din plasă de sârmă

parcă ar fi tata, aplecat să rupă ceva de dincolo.
mi-l amintesc în haina asta trecând pe lângă
270 ROMÂNĂ
terenul de fotbal dintre sălcii, făcându-mi
semne cu ambele mâini, cu ambele mâneci, să driblez
fără milă până voi poposi cu tot cu minge în plasă.

trompetistul încearcă să desluşească ceva prin geamul

plesnit dinspre răsărit, însă trompeta se reflectă
în geam precum un sfeşnic răsucit şi înnodat de vânt
şi nu-i dă voie să vadă cum se îmbrăţişează
prin odăile reci rochiile surorii mele – sora mea dispărută
urlând de nedreptate în năbuşeala unei nesuferite peruci.

dezlegată, viţa-de-vie o leagă pe mama de un harag.

de n-ar lega-o, de n-ar prinde-o de harag, ar lua-o vântul
stârnit pe vale şi ar duce-o hăt peste deal
cu ultimele frunze.

între timp clarinetistul se caţără pe casă,

o strigă să vină la vale, căci, uite, ograda e plină
de muzicanţi. Nu-l asculta, mamă! dau să strig,
dar mă acufund în neclintirea unei mări adipoase
undeva pe partea cea mai înclinată a pământului.
mama însă oricum nu-l ascultă. Mamei nu i-a plăcut
niciodată clarinetul –
cântă prea vesel, crede ea, iar veselia nu-i a bine.

şi muzicanţii rămân să îmbătrânească unul câte unul

în tăcerea ogrăzii, pe locurile unde sunetele
au intrat demult în pământ.

Acul
Venise toamna şi bunica tocmai îşi pierduse acul.
se răsucise nu-ş-cum spre fereastră să-i bage aţa
şi nu l-a mai văzut. A dat alarma prin casă: „Vedeţi voi
cum zburdaţi pe-aici, să nu cumva să vă
intre-un drac de ac în bucă!”
 ARS POETICA 271
a pus în mişcare mătura, făraşul, cârpa umedă.
niciun rezultat! „Şi nu vă mai zbânţuiţi atâta pe pat,
hai-hai! să nu vă intre dracul de ac într-un loc!”
scuturat cuvertură. Scuturat perne, pătură.
bătut saltea. Din nou niciun rezultat. „Să aducem
magnetul!” Eu am dat cu magnetul,
sora cu fierul şi cu descântecul: „Spune-mi, draaacule,
undeee-i acul buniciiii, că de nuuu, ’ţi dau cu fieru-n caaap
până când te-oooi omorâîî dii tooot!”
însă n-a mers la magnet. N-a mers la fier şi nici la
descântec! Între timp se făcu toamnă definitiv,
adică am încheiat cu succes culesul de vii.
via a rămas fără de struguri.

bunica a gustat şi ea dintr-un strugure chihlimbariu,

lăcrimos de chihlimbariu,
când deodată a simţit o împunsătură subţire
în inimă: „Uf! Ie-te unde-mi erai! Mă speriasem
că te-oi fi pierdut!”

Teiul cu ramuri de mămăligă

Să ai o noapte grea şi o zi grea,
să-ţi burniţeze în palmă,
iar lingura să-ţi devină încet-încet plată,
să cazi din copac,
din teiul cu ramuri de mămăligă,
s-o apuci încotrova prin apa strălimpede care îneacă
toate borcanele, să dibui cu patinele cărarea de gheaţă
în căutarea unei cofetării. Să te închizi în cofetărie.
să te îndopi cu dulciuri necăjit că nu-ţi iese nici azi
poemul menit să rămână în veci nepublicabil,
să-ţi dai seama că ceva se ascunde la tot pasul de tine,
că în jurul tău e doar ascunziş,
boturi umede pipăindu-te nevăzute,
nevăzutul pipăindu-te ud.
272 ROMÂNĂ
(şi de unde-ai luat-o, mă rog, că între Gog şi Magog
ai fi tocmai tu cel sortit să dea mâna cu antipozii?)

sigur, mersul pe sârmă e o plimbare pentru

cei duşi de mânuţă. Urmează însă mersul
pe sârmă ghimpată cu picioare de aluat
al celui singur sub cer.

o celebritate locală se ridică din glod,

îmbrăţişându-te.

Cheagul nopţilor
Aici, pe patul de după sobă, a zăcut tata. A zăcut şi
a tot citit, apucând să-mi buchisească toate cărţile
şi sperând din toată inima ca următoarele
să fie mult mai interesante.

Pe patul de după sobă tata s-a lepădat de fumat.

acolo a polemizat cu fel de fel de vedenii –
una mai reală decât alta –, acolo a înjurat radioul
fiindcă nu se mai auzeau unul pe altul.
acolo a cerut vin să se îmbete de viaţă.

Pe acelaşi pat şi-a lăsat el oftatul de pe urmă

după ce eu, cu ocazia unei pastile,
i-am adus o cană cu apă pe care a băut-o lacom,
reuşind în ultimul moment să-mi sloboadă din
colţul gurii în palmă aceeaşi pastilă,
deşi eu mă grăbeam să ies din casă, să ies din sat
şi să ajung cât mai repede la Casa Scriitorilor
unde ca şi cum totul se rezolva ca de la sine,
fără nicio pastilă...

Acum pe patul de după sobă întunericul îşi deschide

toate catacombele. Îmi apasă pieptul zăpada
 ARS POETICA 273
de pe acoperiş, o zăpadă în care n-a mai rămas
nici firicel de alb, totul fiind închegat în întuneric,
în nori compacţi, nituiţi cu stele satanice,
un întuneric străfulgerat de spaima celor care
au plecat demult de lângă sobă, iar dincolo
încă n-au dat de căldură.

O ceată de poeţi telurici

Aceşti poeţi, în general mâncăcioşi,
adunaţi în cete pe dealuri telurice,
pe dealuri mult mai înalte decât florile,
aceşti poeţi mărşăluind pe văi mult mai adânci
decât oasele celor îngropaţi în văile adânci,
aceşti poeţi ridiculizaţi că şi-ar căuta zi de zi casele,
coasele, coastele pe grindiş, pe-acoperiş
de unde se mai şi aruncă din când în când câte unul
fără să dea vreodată de pământ,

aceşti poeţi telurici, adunaţi în cetele lor telurice

cu nevestele şi copiii lor nerăbdători
să simtă şi ei odată cu părinţii desfătările lumii,
poeţi crescuţi din ocară,
fiecare cu cangea cuvântului ascunsă sub geacă,
poeţi care detestă gaşca, detestă lehamitea găştii,
poeţi care îşi cultivă singurătatea în ceată
ţinându-se fiecare pe arcurile propriilor picioare,

iar când rămân singuri în câmp deschis,

de nimeni supravegheaţi la ieşirea din ceaţă,
fiecare este în stare să ţină piept până la capăt
nepăsării
încurajând larva să se transforme în fluture.

numai acestora merită să li se atribuie timpul

necesar, răbdarea fără de margini, suficiente
274 ROMÂNĂ
descălecări în pustiu şi suficientă Mare Neagră
sub soare
pentru a se întreba cum a fost şi ce-a fost în ziua
când rugina intra pentru prima dată în lemn
şi primul cui făcea să mustească
în palmă
o floare de sânge.

Loc luminos
Rupe vântul salcia frunzuliţă cu frunzuliţă,
crenguţă cu crenguţă
şi se luminează locul unde a crescut
şi s-a legănat salcia,
pe mal de râu,
beată de blândeţea înverzirii.

spulberă vântul salcia

şi se luminează locul pe mal de râu,
se luminează bulboana peste care
se tot apleca salcia
gustând din trecerea apei.

apoi brusc vântul se răsuceşte şi

bate din faţă. Te frunzăreşte
amintire cu amintire,
cicatrice cu cicatrice...

de fapt, vântul pregăteşte terenul –

în locul tău va apărea
un loc luminos.
 ARS POETICA 275

Hainele
Pe unde oare vor fi putrezind acum hainele
de care te-am dezbrăcat pentru prima dată?

Mamă, ce spaimă au tras când le-am atins nasturii!

dar ce aspre au devenit când am pornit fermoarul la vale
pe săniuşul coapsei! Şi ce moi se făceau hainele tale
pe măsură ce se prăbuşeau de pe tine
desprinzându-se de pielea ta încă toată cu
puritatea copilăriei!

O, hainele acelea încă nedezbrăcate de alte mâini,

haine care au înţeles cum e cu dezbrăcatul
datorită mâinilor mele, haine mulate perfect pe tot ce
era mai al tău şi mai de neatins,
neputincioase să mai scoată vreun foşnet între mine
suportând cu greu umilinţa de-a fi
împrăştiate pe jos
în demisolul cu Nichita ruginit sub piuneze deasupra patului
şi cu alţi poeţi stivuiţi sub pat în volume de poezii,
încă inofensivi pentru noi pe scara valorică.

Vor fi lăsat oare vreo zdreanţă pe undeva

hainele celea, lipsite de sens fără tine,
peste care te mai văd uneori aplecată cu palmele
strâns lipite,
fără mine-ntre ele.

Toamna lui Nicolae

Astăzi am ieşit afară să-mi văd şi eu toamna.
am găsit-o ceva mai stinsă decât toamnele
pe care le-am avut cu alte ocazii,
sub alţi pomi, mai mult sau mai puţin fructiferi,
276 ROMÂNĂ
sub alte garduri, şenile, sub aripile altor îngeri,
mai mult sau mai puţin păzitori. De data asta
toamna mea părea mult mai pregătită să-mi spună
direct ce anume urmează să mi se întâmple.

Toamna mi-a şoptit la ureche că femeia de care-mi

e drag pronunţă Nicolae ca şi cum aş fi
ultimul ei cuvânt, pronunţă Nicolae
de parcă aş fi singurul nume de sfânt pe pământ,
de parcă Nicolae ar fi o gură de apă,
o gură de aer,
o gură de nicolae.

Am intrat în casă. Mi-am dezbrăcat hainele.

am dezbrăcat-o pe ea, cea din casă,
m-am făcut tatuaj pe toată pielea ei,
inclusiv pe ambele-i călcâie perfect vulnerabile,
m-am depus, m-am suprapus peste ea până-n
adânc de subsuoară,
până-n adânc de prima şi ultima oară
şi i-am povestit ce anume mi-a spus cea de-afară
despre felul cum ea, cea din casă, mă nesfârşeşte,
şi mă nicolăieşte
şi s-a aşternut lin între noi o fâşie de dragoste,
apoi s-a aşternut total şi definitiv peste tot
stratificat şi zaharisit
nicolae.

Presentiment
Iată-mă stropit de sângele monstrului –
dovadă că a fost asasinat chiar acum
în revărsatul cântecului de pupăză: Pu-pu-pu!
un cântec prelungit la capătul crengii
asemeni punctelor de suspensie... Pu-pu-pu!
 ARS POETICA 277
Să fie oare adevărat? Şi-a dat duhul
strivitorul de muşte? Şi ce mă fac eu,
musca de mine, în zori
fără molfăitul monstrului lângă piciorul mesei
sau lângă sandala lui Dumnezeu?

Pu-pu-pu! prin frunzare creasta pupezei

e unicul chiţibuş ce-mi sperie somnul.
să mă spăl să mă curăţ odată! Dar sângele
nu se spală, nu se încheagă – se infiltrează
în piele, în propriul sânge. Doamne,
ce monstruozitate!

Şi mama alungă pupăza care-şi arată

creasta masivă pe la ferestre. Pu-pu-pu! Pu-pu-pu!
mai este până la ziuă,
mai este!

Dumneavoastră
Nu mai trece nimeni pe la Dumneavoastră.
Aveţi un creier mare şi o frunte mare
mâncaţi mult şi gândiţi mult
preferaţi ouăle crude supte cu paiul.
În copilărie aţi avut păduchi
şi azi când se întâmplă
să vă treacă ceva prin cap
vă pipăiţi imediat creştetul
asigurându-vă că totul s-a petrecut înăuntru.

Lecturile nu vă strică tenul feţei

şi-n general nu vă strică
şiroaie de sudoare vă dau în ochi
precum unora le dă în ochi pleata.
Vă stă bine aşa
dar nu intră nimeni să vă vadă.
278 ROMÂNĂ
Faceţi baie prin întuneric
şi cum staţi în apă şi-n întuneric
se întâmplă să vă înspăimânte sexul Dumneavoastră –
Se ştie! Totul se ştie! Şi că nu vă plac
la femei decât aluniţele.
Aţi şi fost căsătorit cândva cu o piele
care vă oferea aluniţa ei –
punctul acela drăgălaş ce nu s-a lăsat
desprins fără sânge de albul pielii.

Însă nu sunteţi un om sângeros

iar când ieşiţi afară
vă place să vă cânte păsările.

Târâtoarele
Erai o plantă târâtoare.
Rătăceai după propria-ţi mireasmă.

Eu fărâmiţam sare într-un loc păscut de putrefacţie

când te-am simţit trecându-mi peste mâini.
Bolovanul se umplu de-o stranie vlagă
apos mi s-a scurs printre degete
iar trecerea ta peste mâini
avea ceva din trecerea brumei prin
înfrunzitele ramuri – lărgeai şi tu câmpurile.

Vară. Toamnă. Îngheţuri.

Vei fi adormit pe undeva –
poate la sânul miresmei dorite
poate pe greabănul ei.

Eram mai mulţi cei de-ţi ghicirăm mersul.

Undeva în sărămură se mai păstrează
un sentiment de atunci.
Acum împotriva înţepenirii
 ARS POETICA 279
nu şi împotriva putrefacţiei
avem clopoţei la picioare
ne însoţeşte târâtorul şarpe cu clopoţei.
Dacă ne auzi
dă-ne un semn de viaţă
şi-ţi vom da semnul morţii noastre.

Deschidere
Iese la soare şi bate covorul,
bate covorul apoi bate nucul din curte,
bate şi câteva cuie în banca de sub nuc,
se aşază bătrânește pe bancă
și își bate capul.
Își bate capul să-și aminească
dacă a bătut mai întâi cuiele
sau a bătut nucul și pe urmă cuiele
sau a bătut covorul apoi a bătut nucul,
apoi cuiele, apoi l-a bătut soarele-n ochi,
l-a bătut soarele-n cap
în timp ce bătea covorul de răsuna cartierul.
În fine, după atâta bătaie de cap
bate drumul în căutarea unei uşi
în care să bată și să nu i se deschidă.
Dar ca-nadins, azi toate ușile sunt deschise,
vede doar uși bătute de vânt
și numai una cu scânduri bătute în cruce,
iar pe scânduri scrie:
„Bate și ți se va deschide”.
Și el ce să facă? Se duce după ciocan și cuie,
revine și bate, bate câteva cuie
în scândurile bătute în cruce
și când simte că totul e bine bătut
așteaptă să bată și pentru el ora deschiderii.
280 ROMÂNĂ
Vlad MISCHEVCA
De la Pacea de la Iași până la Pacea
de la București: 1792-1812
Vl.M. – cercet. şt.
coordonator la Institutul de
Istorie (Chişinău), dr. conf.
cercet. (Associate professor,
Ph.D.); membru al Comisiei
Naţionale de Heraldică
(din 1995) şi al Grupului
de iniţiativă „Anul 1812"
(Chişinău, 2011). Domenii
de competenţă: istoria
relaţiilor internaţionale
din sud-estul Europei
(sec. XVIII – încep. sec.
XIX); genealogia domnilor
fanarioţi; vexilologie
heraldică; raporturi istorice
româno-elene. Semnează
13 monografii, publicate
la Chişinău, București, Iaşi,
Atena, Salonic.
„Lasă-mă, Urse (Moscalule), lasă-mă, nu te brodi la mine,
Că semn (Sfânta cruce) e scris pă fruntea mea
tocmai ca și la tine,
Și-acel ce-l poartă (Hristos Domnul),
când va fi să facă judecată,
Să nu gândești că ți-o lăsa fără dreaptă răsplată,
Iar pân-atunci și mai în grab va măsura și ție
Tot cu măsura ce măsori dulcii tale frăție.”
Zilot Românul (Ștefan FĂNUȚĂ),
Dăslușire
Odată cu semnarea, la finele anului 1791, în
ziua de 29 decembrie (9 ianuarie 1792 – stil
nou), a Tratatului de pace dintre delegațiile
Rusiei și Porții Otomane, s-a încheiat încă un
lung și sângeros război dintre Imperiul țarist
și Imperiul Otoman (1787-1791), care s-a
desfășurat iarăși, în mare parte, pe teritoriul
Moldovei și al Țării Românești (unde s-au
derulat principalele acțiuni militare, în afa-
ră de frontul nord caucazian). Poarta, în ca-
drul agravării problemei Orientale (chestiune
internațională din secolele XVIII-XX, care cu-
prindea atât criterii geopolitice: controlul asupra
strâmtorilor Bosfor și Dardanele, cât și teritori-
ale: vulnerabilitatea posesiunilor europene ale
Imperiului Otoman și naționale: lupta pentru
emancipare a popoarelor balcanice), n-a putut
să se opună și să reziste contra forței militare a
 LECȚIILE ISTORIEI 281
Rusiei țariste, care era în plină ascensiune și tindea să cucerească mult
râvnitul bazin al Mării Negre. Pentru Imperiul țarist rezultatul războiului
era destul de consistent: Pacea de la Iași confirma tratatele precedente și
garanta libertatea comerțului rus în apele Imperiului Otoman. Încă în
procesul negocierilor de pace, diplomația rusă înaintase drept condiție
obligatorie pentru semnarea noului tratat includerea fără nicio schim-
bare a Articolului III a preliminariilor păcii, care prevedea incorporarea
de către Rusia a pământurilor dintre râurile Bug și Nistru. Important se
prezintă că, prin Articolele III și IV se delimitau frontierele dintre cele
două imperii și totodată se reafirma respectarea stipulărilor în favoarea
Principatelor Române cuprinse în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774),
Convenția de la Ainalî-Kavak (1779) și Senedul din 1783. Poarta se an-
gaja să nu reclame de la Principate nicio contribuție pentru perioada
desfășurării ostilităților, acordând degrevarea de impozite pentru un
timp de doi ani (de fapt, această măsură a fost inițiată de Poartă pentru
ambele Principate încă înaintea semnării Păcii de la Șiștov din vara anului
1791) și libertatea pentru locuitori de a emigra oriunde doreau în timp
de 14 luni. Pentru Principatele Moldovei și Țării Românești cel mai im-
portant a fost totuși faptul că, deși rămâneau economic zdruncinate, atât
Tratatul de pace de la Șiștov, cât și cel de la Iași au prevenit noi rapturi te-
ritoriale. În acest război, declarat inițial Rusiei de către Imperiul Otoman
(la 13 august 1787), a fost atras și Imperiul Habsburgic, deoarece rușii
și austriecii aveau încheiată o alianță militară, despre care turcii au aflat
prea târziu. Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman declara-
se război turcilor în februarie 1788, dislocându-și corpurile militare în
Croația, Slavonia, Sirmia (armata principală), Banat, Ardeal și Bucovina.
Împăratul Leopold al II-lea (fratele decedatului la 20 februarie 1790 Iosif
al II-lea), care a condus Sfântul Imperiu Roman între anii 1790-1792,
a pus capăt ostilităților austro-otomane, semnând tratatul de pace din-
tre Imperiul Otoman și Austria, încheiat la Șiștov, la 4 august 1787, „pe
baza convenită a statu-quo-ului, strict la epoca de la 9 februarie 1788”, cu
unele ajustări de hotare („Orșova-Veche să rămână până la râul Cerna în
posesia Austriei”), evacuând și retrocedând Porții Otomane teritoriile
cucerite, adică „întreaga Țară Românească și alte cinci districte ale Mol-
dovei”1.
Retrocedarea Principatelor către Poarta Otomană și faptul că Austria
și Rusia n-au efectuat anexiuni din contul lor a și determinat ca Trata-
282 ROMÂNĂ
tele de pace de la Șiștov și Iași să fie calificate drept „păci albe” (expresia
lui Nicolae Iorga). Cronicarul și poetul Zilot Românul (pseudonimul
lui Ștefan Ioan Fănuță: 1787-1853) consemnase, totodată, că Princi-
patele Române își păstrau statutul lor special în cadrul Imperiului Oto-
man: „rămânând iar supt turc și după zisa mai sus pace, ce o au încheiat
nemții și muscalii cu turcii în leat 1791, măcar de s-au și întocmit a-și
avea iarăși privileghiurile lor pe deplin, dar în multe chipuri s-au bân-
tuit de turci...”2. Patriotul Zilot Românul exprimă alegoric acea stare
de lucruri când în al său poem Dăslușire redă dialogul dintre Mistreț
(românul) cu Lupul (neamțul), Ursul (muscalul) și Leul (turcul):
„Eu, de când am îmbătrânit și am pierdut și colții,
Nădejdea-mi e să fiu dăștept în zi și-n miezul nopții,
Și ție, Lupe, ș-Ursului ș-oricării alte heară
Să mă smeresc pentru să fiu din gheara voastr-afară
Să vă și dau dintr-al mieu bun (având de prisosire),
Că și cu Leul, de e leu, așa am păciuire.
(...)
Lăsați-mă, cu foc aprins vă rog, lăsați-mă în pace!
Feriți-mi codrul de pământ, nimini să nu mi-l calce,
Că est-al meu, de la părinți, păstrat cu prea scump sânge
Și când mă voi năpăstui și pietrile vor plânge!”3
Principala consecință a Păcii de la Iași a constat, desigur, în cuceririle
teritoriale ale Rusiei – a pământurilor dintre Bugul de Sud și Nistru, si-
tuate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”.
Prin urmare, Rusia obținea întregul țărm nordic al Marii Negre, inclu-
siv Crimeea (încorporată încă la 1783) și devenea vecină cu Moldova.
Din cele mai vechi timpuri și mai ales pe parcursul Evului Mediu pă-
mânturile dintre Nistru și Bug (anexate la 1792) erau populate în mare
parte de moldoveni. Iar odată cu actul de împărțire a Poloniei din 1793
Imperiul Rus și-a asigurat stăpânirea și asupra Podoliei – al cărei hotar
cobora în jos până la apa Iagorlâcului, care se vărsa în Nistru, și până la
Codâma, care se unește cu Bugul la Olviopol, – astfel, din acea vreme
toți băștinașii transnistrieni ajunseseră sub oblăduire rusească.
Regiunea Transnistriei, semnificând în general, dacă nu și de jure, statul
medieval moldovenesc, cu certitudine – de facto pământ strămoșesc,
 LECȚIILE ISTORIEI 283
într-o zonă de interferență și instabilitate politico-demografică, care
n-a putut fi inclus permanent și stabil în limesul hotarului Țării Mol-
dovei (stabilit la est pe linia geografică a arterei Nistrului). Dar, aceasta
însemna, de fapt, Moldova de peste Nistru, înglobând, în fond, până la
râul Bug populație de origine română (alături de moldoveni și mun-
teni, coexistau originari și din alte zone ale spațiului românesc), care
prinsese în acest teritoriu puțin populat rădăcini adânci, fapt confirmat
și de numeroasele dovezi de ordin etnocultural, etnodemografic, topo-
nimic, hidronimic etc. Nistrul, fiind doar un hotar politic și geografic na-
tural al Principatului Moldovei, n-a fost niciodată în epoca medievală
o barieră ce ar fi despărțit un neam.
Tratatul de pace de la Iași e semnificativ prin faptul că el a încheiat o
întreagă etapă în relațiile ruso-turce, care a vizat, în modul cel mai di-
rect, situația geopolitică a Principatului Moldovei. Imperiul Rus devi-
ne de acum țară limitrofă a Principatului cu frontiera pe râul Nistru,
care, conform păcii semnate, trebuia să „slujească întotdeauna drept
delimitare între cele două imperii”. Însă, acest hotar natural formând
„linia de demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rus” n-a „rezis-
tat” mult timp în fața expansiunii țariste, căci, numai peste două dece-
nii – la 1812, a fost strămutat din nou cu forța, conform altei păci, celei
de la București, pe un alt râu – pe Prut...
În contextul celor expuse, ținem să menționăm încă o „legitate” a ex-
tinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei, urmată nea-
bătut de către diplomația rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului
– stabilirea granițelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoa-
se” expansiuni au devenit râurile: Nipru - Bug - Nistru - Prut și Dunărea.
Ținând cont de cele „realizate”, Rusia, chiar dacă n-a dobândit integral
ce-și planificase, și-a creat, la 1792, cel puțin un teren pentru următorul
„salt oriental”, salt pe care urma să-l înfăptuiască deja de una singură,
fără asistența Habsburgilor. Astfel, dacă nu reușise în acest război (cel
de-al patrulea dus împotriva otomanilor în secolul al XVIII-lea) să-și
realizeze integral planul dacic, în următorul Război ruso-turc (1806-
1812) avea să izbutească anexarea mutilatoare a unei jumătăți din
Principatul Moldovei.
Dezvoltarea raporturilor ruso-otomane de la răscrucea secolelor
XVIII-XIX a fost determinată și de confruntările militare, dar și de re-
284 ROMÂNĂ
stul evenimentelor politice survenite în acea perioadă pe plan euro-
pean. În ultimul deceniu al sec. al XVIII-lea, Marile puteri europene
nu o singură dată au încercat să atragă Imperiul Otoman în lupta dintre
coalițiile antifranceze și Republica Franceză. Însă Poarta și-a menținut,
până în toamna anului 1798, neutralitatea față de Franța. La rândul lor,
francezii s-au străduit să și-o asigure pe Sublima Poartă în calitate de
aliat într-o alianță ofensivă și defensivă împotriva Rusiei și Austriei,
promițându-i ajutorul pentru redobândirea Crimeii și altor teritorii
pierdute în urma războaielor ruso-turce. Odată cu moartea Ecaterinei
a II-a și urcarea pe tronul Rusiei a lui Pavel I (6.XI.1796), în raporturile
ruso-otomane are loc o destindere a situației extrem de încordate ce se
crease către anii 1795-1796, când Curtea de la St. Petersburg preconiza
să înceapă un nou război cu Poarta. În plan politic, perioada cuprinsă
între anii 1796-1798 poate fi apreciată ca o perioadă de apropiere între
Imperiul Rus și cel Otoman, ce s-a finalizat prin semnarea Acordului de
alianță ruso-turc de la 3 ianuarie 1799.
Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în 1801, considera că pentru
Rusia este mai avantajos să aibă un vecin slab, precum era Turcia. Ast-
fel, Alexandru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele lupte
cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care nu se recuperase încă
după Campania egipteană a lui Napoleon și avea temerile unor noi ata-
curi din partea francezilor, a dorit să-și asigure ajutorul rusesc în caz de
o agresiune franceză.
În raporturile internaționale de la începutul secolului al XIX-lea Impe-
riul Rus și Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la
acea vreme: Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 și 1805. Tratatul de
alianță ruso-turcă din 1805 conținea 15 articole de bază și 10 articole
secrete. În tratat se proclama pacea, prietenia și buna înțelegere între
Rusia și Turcia, care-și garantau reciproc integritatea posesiunilor lor
și promiteau să acționeze de comun acord în toate aspectele legate de
pacea și securitatea propriilor state (Art. 1 și 13).
Însă această alianța ruso-turcă s-a dovedit a fi una de scurtă durată.
După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.XII.1805), Turcia își re-
consideră politica externă, preferând o apropiere de Franța învingătoa-
re. În 1806, la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul
Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotența lui Napole-
 LECȚIILE ISTORIEI 285
on și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat o acută
criză ruso-turcă, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.
Declanșarea Războiului ruso-turc în noiembrie 1806 nu s-a dato-
rat Porții Otomane, chiar dacă și istoriografia sovietică, și cea rusă
au susținut faptul că anume mazilirea domnilor fanarioți ai Țării
Românești (Constantin Ypsilanti) și Moldovei (Alexandru Moruzi),
în luna august 1806, la insistența Franței și fără asentimentul Rusiei, a
fost motivul principal al diferendului. Deoarece, conform Hatișerifului
din 1802, se fixase durata domniei la 7 ani, precizându-se că domnii nu
vor putea fi maziliți decât după constatarea vinovăției lor de puterea
suzerană și de puterea protectoare. Acesta a fost însă doar un pretext
pentru expansiunea țaristă, deoarece, încă la 3(15) octombrie 1806,
Poarta, la insistența diplomației ruse, i-a restabilit în domnie pe princi-
pii greci anterior destituiți. Astfel, provocarea ostilităților ruso-otoma-
ne în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergențele de
neînlăturat, la acel moment, dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman,
cât de derularea nefavorabilă pentru țarism a confruntării intereselor
Rusiei și Franței în sud-estul Europei, condiționată, la rândul său, de
expansionismul țarismului rus și de modificarea raportului de forțe a
marilor puteri pe întreg continentul european.
Rezumând cele expuse cu privire la situația Principatelor Române la în-
ceputul secolului al XIX-lea – în ajunul Războiului ruso-turc din 1806-
1812 – vom menționa că cele două Principate în timpul războiului au fost
în permanență factori importanți ai raporturilor internaționale, vizând
alianțele politice și militare ale Rusiei, Austriei, Franței și ale altor state im-
plicate. Războiul, declanșat la 10 (22) noiembrie 1806, desfășurat în pa-
tru perioade, a fost unul dezastruos pentru Principate. În acești șase ani de
război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiții
temporare, iar în armata țaristă s-au succedat șapte comandanți-șefi ai Ar-
matei de la Dunăre (numită și „Moldavskaya armiya”), dintre care doi au
fost comandanți interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov –
a preluat postul de comandant-șef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după
semnarea tratatului de pace din luna mai 1812).
Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari
imperii, purtat pe două teatre de operațiuni militare – la Dunăre și în
Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât
286 ROMÂNĂ
confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, in-
clusiv diplomația secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani
(Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808-
1839) și al ambițiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a
stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.
Subliniem că la începutul secolului al XIX-lea, în perioada Războiului ru-
so-turc din anii 1806-1812, s-a produs internaționalizarea problemei Prin-
cipatelor Române. Dacă pe parcursul secolului al XVIII-lea actorii princi-
pali ai disputei problemei Orientale erau Imperiul Otoman, Imperiul Țarist
și Imperiul Habsburgic, la începutul secolului al XIX-lea în această dispută
s-au mai implicat Franța și Anglia, iar problema Principatelor s-a transfor-
mat din una regională în una internațională. În țesătura combinațiilor po-
litice și a duelurilor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea, Prin-
cipatele figurau ca niște piese de șah la masa tratativelor diplomatice, fiind
amenințate cu anexarea totală sau parțială, sau proiectate ca obiecte de
schimb în combinațiile teritoriale ale marilor puteri care gestionau proble-
ma Orientală. Schimbarea radicală a atitudinii Cabinetului de la Petersburg
față de Principatele Române a fost determinată de tratatele ruso-franceze
semnate la 25 iunie (7 iulie) 1807, la Tilsit, unde în mod tacit s-au delimi-
tat sferele de influență în Europa între Rusia și Franța.
Curtea imperială rusă însă nu doar că refuzase să evacueze Principatele,
conform prevederilor acestor tratate, ci a și pretins noi achiziții terito-
riale din contul părții europene a Imperiului Otoman, pe care conta să
le obțină cu acceptul lui Napoleon. Către sfârșitul anului 1807- începu-
tul lui 1808, s-a definitivat proiectul maximum al cerințelor teritoriale
în Europa de Sud-Est: anexarea Basarabiei (Bugeacului), Moldovei și
Valahiei, cu fixarea hotarului pe Dunăre; această prevedere constituind
condiția sine qua non pentru inițierea negocierilor de pace ruso-turce.
Sub presiunea factorilor externi, principalul dintre aceștia fiind pe-
ricolul iminent al războiului cu Franța, Cabinetul de la Petersburg a
fost constrâns să-și tempereze pretențiile. În iunie 1811, rușii au vrut
să anexeze întreaga Moldovă, cu fixarea hotarului pe Siret. Condiția a
fost respinsă categoric de către sultanul otoman. La începutul lunii oc-
tombrie 1811, marele vizir Ahmed-Pașa era gata să cedeze Hotinul și
propunea ca noul hotar să fie stabilit pe râurile Bâc și Kunduk (Cogâl-
nic)4. Până la urmă s-a acceptat formula de compromis, pe care marele
 LECȚIILE ISTORIEI 287
vizir i-a declarat-o lui M. I. Kutuzov încă la sfârșitul anului 1811: „Vă
dau Prutul și nimic mai mult! Prutul sau războiul!”5
În ajunul semnării Păcii de la București, Sublima Poartă se afla sub presiu-
ne atât din partea dușmanului său Rusia, cât și din partea aliaților Franța,
Marea Britanie și chiar din partea țărilor neutre, cum ar fi fost Suedia,
deoarece Marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman
în tabăra lor, în vederea unui inevitabil Război franco-rus (declanșat în
iunie 1812), conflict ce urma să hotărască destinul continentului euro-
pean6. În urma unui șir întreg de premise, printre care și cea a factorului
fanariot, negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16/28 mai 1812 (la
Hanul lui Manuc Bei din București), a Tratatului de pace ruso-turc. Astfel,
Moldova de la est de Prut (teritoriul Țării Moldovei dintre Prut și Nistru
cuprindea 45 630 km2) este anexată Rusiei țariste.
Destinul istoric al Principatelor Române în perioadă hotărâtoare din
cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost pus totalmente la
discreția marilor puteri, care disputau spinoasa problemă Orientală,
iar una dintre consecințe a fost, la acel moment, cotropirea unei părți
considerabile din teritoriul Țării Moldovei (48%). „Moldova, tăiată de
Basarabia prin granița rusă, se micșorase așa de mult, încât la Iași se
zămislise ideea despre alipirea la ea a încă patru județe din Muntenia,
pentru stabilirea echilibrului între ambele provincii”.
După încheierea păcii, Zilot Românul vine cu următoarea constatare:
„Așadar, fără zăbavă, fu silit de încheie pacea, cu darea Basarabiei și
a părții Moldovei până la apa Prutului să și iscăliră tractaturile (…)
rămânând Țara Valahiei și Moldovei până în Prut tot cum au fost mai
înainte, adică cu pravilile și priveleghiurile lor și cu domni orânduiți de
la Poartă și primiți și Rosiei...”7.
Ștefan serdarul alias Zilot Românul, cunoscut sub acest pseudonim,
care înseamnă „Românul Zelos”8, a înfierat politica rusească de la 1812
la adresa românilor – atribuindu-i Ursului (moscalului) următoarea
declarație spusă Mistrețului (românului):
„...Îți stricură iar și acum dintr-ale mele gheară,
Hotarul tău, dar izbândind asupra-acelor heară,
Eu nu-mi prefac vrerea ce am să pui laba pe tine.
Pe lângă pohta ce o am, uit facerea de bine.”9
288 ROMÂNĂ
Note
1
Mehmet Mustafa A., Documente turceşti privind istoria Ro-
mâniei. Vol. II (1774-1791), Bucureşti, Editura Academiei
RSR, 1983, p. 319-322 (Tratatul de pace dintre Imperiul
Otoman și Austria); p. 320-322 (Convenția specială încheia-
tă între Poarta Otomană și Austria).
2
Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete. Ediţie îngri-
jită, studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Marcel-
Dumitru Ciucă, Bucureşti, Minerva, 1996, p. 189.
3
Ibidem.
4
М. И. Кутузов. Сборник документов. Т. III (1808–
1812), Москва, Военное издательство, 1952, с. 651,
655.
5
Hurmuzaki, Exodiu de, Documentele privitoare la istoria
românilor / Culese de A. I. Odobescu, vol. III. Supl. 1
(1709–1812), Bucureşti, 1889, p. 368.
6
Vezi: Mischevca Vlad, Geneza problemei basarabene –
1812, Bucureşti, Editura Academiei Române – Brăila,
Istros, 2016, p. 252-260.
7
Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, op. cit.,
p. 90-91.
8
Marcel-Dumitru Ciucă, Adevărata identitate a lui Zilot
Românul, în „Manuscriptum”, anul XI (1980), nr. 3 (40),
p. 167-173.
9
Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, op. cit.,
p. 191.

Ion AGRIGOROAIEI
Sărbătorirea la Iași
a Unirii Basarabiei cu România.
Semnificația istorică a momentului
din 30 martie/12 aprilie 1918
I.A. – (n. 1936, Chișinău), absolvent
al Facultății de Filologie-Istorie
a Universității„Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, Secţia Istorie (1958),
cadru didactic la Catedra de Istoria
României, Universitatea„Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi (1959-
2007), doctor în istorie (1975),
conducător de doctorat, Profesor
emeritus al Universităţii„Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi (2007). A
publicat peste 250 de lucrări –
volume, cursuri universitare, studii
și articole, printre care: România
interbelică (2001); Basarabia de la
unire la integrare (2007); Mărăști,
Mărășești, Oituz – 100 de ani.
Reflecții în presa vremii (2017);
Unirea Basarabiei cu România
în presa vremii (2018). Laureat al
Premiului Academiei Române
și al Ordinului„Gloria Muncii”,
Republica Moldova. Cetățean de
onoare al municipiului Iași.
LECȚIILE ISTORIEI 289
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, în-
trunit în ședință solemnă, a adoptat Actul
Unirii Basarabiei cu România: „Republica
Democratică Moldovenească (Basarabia),
în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Marea
Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă
de Rusia acum o sută de ani și mai bine din
trupul vechii Moldove, în puterea dreptului
istoric și dreptului de neam, pe baza princi-
piului că noroadele singure să-și hotărască
soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna
se unește cu mama-sa România”. Unirea se în-
făptuia pe anumite baze democratice care tre-
buiau înscrise în constituția țării, adoptată de
viitorul parlament român ales prin vot univer-
sal, egal, direct și secret. Declarația se încheie
cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu
România de-a pururea și totdeauna”. Pusă la
vot, Declarația Sfatului Țării a fost adoptată
cu 86 voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri.
Rezultatul votului a fost adus la cunoștința
prim-ministrului Al. Marghiloman (aflat la
Chișinău), care a intrat în sala de ședințe și
a rostit o alocuțiune prin care preciza că, în
numele poporului român și al regelui, cu
mândrie lua act de declarația de unire și – în
290 ROMÂNĂ
numele guvernului român – declara că o primește. El încheia cu cuvin-
tele: „Trăiască România, una și nedespărțită!”.
Hotărârea Sfatului Țării a fost primită la Iași – capitala statului român
redus atunci la teritoriul dintre Carpați și Prut – cu un entuziasm de
nedescris1. Ziarele au publicat numeroase articole în care se relata
desfășurarea evenimentelor de la Chișinău și se exprima atitudinea
opiniei publice românești, starea de spirit a unor largi categorii sociale
față de actul istoric înfăptuit2. Astfel, ziarul „Mișcarea” publica artico-
le deosebit de semnificative pentru bogatul conținut de idei, pentru
analiza atentă a condițiilor în care s-a înfăptuit unirea. Articolul Unirea
Basarabiei cu patria-mamă fixa, de la început, caracterul hotărârii de la
Chișinău.
„După un veac și mai bine de robie, în care s-au întrebuințat toate mij-
loacele unei puteri guvernamentale imense pentru a-i sfărâma caracte-
rul și individualitatea națională, poporul român din Basarabia pășește
în chip liber și cu tăria hotărârilor extreme la unirea cu țara-mamă de
care a fost vremelnic desfăcut.
Actul de la 27 martie săvârșit în Adunarea Națională a Basarabiei este
consacrarea cea mai evidentă a puterii de viață a neamului românesc
care, îndată ce evenimentele au îngăduit libera manifestare a conștiinței
sale naționale, s-a arătat în măsură să biruie toate piedicile interne și
externe, să evite toate amăgirile și să ne dea nouă înșine și lumii dovada
că nimic nu e mai presus de voința sa de a trăi conform necesităților
sale vitale”.
Relevând meritul conducătorilor din stânga Prutului, se exprima
recunoștința față de hotărârea lor, față de armată și Suveranul Țării, în
numele căruia a pornit această vitează armată pentru a înlătura teroa-
rea bolșevică. Unirea reprezintă „un triumf inevitabil al principiului
naționalităților, a cărui forță morală și politică nu au putut-o înfrânge
episoadele militare și propagandele dușmănoase din răsăritul cotropit
sau amăgit, și drept o manifestare biruitoare a puterii noastre de viață,
obârșie a încrederii noastre în sine și în viitor. De aceea – se afirma
în încheiere – în mijlocul grelelor noastre încercări, unirea Basarabiei
cu patria-mamă este o rază de lumină care mângâie sufletele noastre și
trezește nemuritoare speranțe”3 .
 LECȚIILE ISTORIEI 291

Prin însuflețite manifestații, Iașii au sărbătorit la 30 martie/12 aprilie

unirea Basarabiei cu România, întâmpinând cu mare satisfacție și bu-
curie delegația Sfatului Țării venită de la Chișinău pentru a prezenta
Regelui și Guvernului român Actul Unirii.
Presa a relatat pe larg desfășurarea manifestărilor care au marcat la Iași
sărbătorirea unirii Basarabiei. Din trenul care a sosit în gara din Iași la
ora 10 a coborât mai întâi Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, care
a fost întâmpinat de prim-ministrul Alexandru Marghiloman și pre-
zentat de acesta membrilor guvernului, celorlalte personalități aflate la
gară. Pe lângă I. Inculeț, Sfatul Țării era reprezentat de Pan Halippa –
vicepreședinte − și Constantin Stere. Din delegație fac parte și miniștrii
D. Ciugureanu – președintele Consiliului, Teofil Ioncu – ministru de
interne, N. B. Codreanu – ministrul căilor de comunicație, general
C. Brăescu – ministrul de război, Mihai Savenco – ministrul justiției,
episcopul Gavril, vicarul Basarabiei și episcopul Akermanului, precum
și arhimandritul Gurie și alții.
Fruntașii basarabeni și persoanele oficiale aflate în gară s-au îndreptat spre
Mitropolie. Pe tot parcursul, mulțimea a aclamat în urale pe oaspeții basa-
rabeni. După sosirea la Mitropolie a Regelui și Reginei (ora 11), s-a ofici-
at un Te-Deum. Au fost de față oaspeții basarabeni, membrii guvernului,
reprezentanți ai Partidului Național Liberal, în frunte cu Ion I. C. Brătianu,
corpul ofițeresc, reprezentanții autorităților civile și un numeros public.
Serviciul divin a fost oficiat de Î.P.S.S. Mitropolitul Pimen, înconjurat de
înaltul cler, de episcopul Gavril și arhimandritul Gurie. După terminarea
serviciului divin a avut loc o recepție la Palatul Mitropoliei, unde oaspeții
au fost prezentați suveranilor, familiei regale. La ora 12 și jumătate, a avut
loc defilarea trupelor Regimentului 1 și 2 Grăniceri, 9 Vânători.
La ora 13 s-a desfășurat la reședința regală din strada Lăpușneanu
(astăzi Muzeul Unirii) un dejun oficial, la care au luat parte Regele și
Regina, principesele și principele moștenitori, membrii guvernului și
fruntașii basarabeni. Înainte de dejun, ministrul C. C. Arion a conferit
delegaților basarabeni diverse decorații din partea Regelui. C. Stere a
fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofițer.
La ora 4, în Piața Unirii s-a încins Hora Unirii, jucată de cetățeni și
soldați în cântecele orchestrelor militare. În fața Palatului regal s-a jucat
292 ROMÂNĂ
hora la care au luat parte și Altețele Sale Regale Principesele Elisabeta
și Maria.
Presa din 1 aprilie era dedicată, în mare măsură, aceluiași eveniment,
aducându-se mai multe completări referitoare la manifestările de la
Iași: vizita delegaților basarabeni la corpul de aviație de pe platoul de
la Abator, masa de seară oferită de către Î.P.S.S. Mitropolitul Pimen în
onoarea fraților basarabeni, plecarea acestora la gară, conduși de mem-
bri ai guvernului, de corpul ofițeresc superior și de un numeros public4.
Se aducea la cunoștința publicului atât cuvântul Regelui rostit la deju-
nul oficial de la Palat în ziua de 30 martie/12 aprilie 1918, cât și răs-
punsul dat de președintele Sfatului Țării.
Regele Ferdinand a declarat:
„Vă salut pe voi, frați de peste Prut.
Voi sunteți aceia care ați înțeles sentimentul ce demult domnea în ini-
mile fraților noștri moldoveni ai Basarabiei; l-ați înțeles așa de bine că
azi putem vorbi unii cu alții și ca frați, și ca prieteni.
Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tu-
turor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului.
Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu Țara-Mumă, și de aceea vă zic
bine ați venit între noi.
V-ați alipit în timpuri grele pentru Țara-Mumă ca un copil tânăr, însă
cu inima adevărat românească.
Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge.
De aceea ridic paharul meu în sănătatea fraților noștri, îmbrățișați de
Mine cu aceeași căldură a dragostei părintești.
Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic al României-Mame!”.
La acest toast, I. Inculeț, președintele Sfatului Țării, a răspuns prin ur-
mătoarele cuvinte:
„Sunt foarte fericit că eu, în calitate de reprezentant al poporului ro-
mân de peste Prut, am căderea să aduc Majestății Voastre vestea unirii
poporului basarabean cu Țara noastră Mamă.
 LECȚIILE ISTORIEI 293
A fost un gând vechi al nostru pe care astăzi, prin noi, îl vedem cu mare
bucurie realizat, rămânând acum, după înfăptuirea unirii, să luptăm
pentru realizarea dorințelor poporului nostru și îndeosebi ale țărănimii
noastre.
În această privință, Majestatea Voastră a binevoit a ne dea cea mai fru-
moasă pildă (referire la scrisoarea prin care Regele, la 20 martie, anunțase
că se va trece imediat la împroprietărirea țărănimii) [n.n. – I. A.].
Gestul Mejestății Voastre a avut un ecou mare în țărănimea basarabea-
nă, care, aclamând pe Majestatea Voastră, îl numește «Krestianskiy
Korol» (Regele Țăranilor).
Trăiască Majestatea Sa Regele, Majestatea Sa Regina, cu întreaga di-
nastie!”.
A fost înfățișat modul în care „marele eveniment istoric al unirii
Basarabiei cu România a fost sărbătorit în chip solemn de către oștile
române care se găsesc în Basarabia. În ziua de 30 martie s-a oficiat un
Te-Deum în biserici, după care comandanții au trecut în revistă trupele
în prezența tuturor autorităților”. La slujba de la Catedrala din Chișinău
au luat parte generalii Istrati și Rășcanu, ofițeri superiori ai armatei ro-
mâne, deputați ai Sfatului Țării, un numeros public. La ieșire, în fața
reședinței episcopale, generalul Istrati a dat citire unui ordin de zi, prin
care sublinia, în primul rând, că unirea Basarabiei cu România, „acest
mare eveniment în istoria neamului românesc, s-a înfăptuit de înda-
tă ce poporul basarabean a putut să hotărască singur și liber asupra
destinelor sale”. Trupele trimise de guvernul român pentru a restabili
ordinea, a ocroti viața și avutul locuitorilor și-au îndeplinit misiunea.
Festivitatea se termina cu defilarea trupelor, în mijlocul unui entuzi-
asm de nedescris.
Pe drept cuvânt, va scrie Const. Kirișescu în a sa Istorie pentru între-
girea României, 1916-1918, România, „deși era îndoliată de condițiile
înrobitoare ale păcii de la Buftea, a sărbătorit evenimentul unirii cu
Basarabia amestecând lacrimile de jale cu lacrimile de bucurie”.
La 3/16 aprilie, Sfatul Țării alegea ca președinte pe C. Stere și se for-
ma un nou Consiliu de Directori Generali (condus de Petre Cazacu),
în legătură cu desemnarea lui Ion Inculeț și, respectiv, a lui Daniel
294 ROMÂNĂ
Ciugureanu ca miniștri din partea Basarabiei în guvernul României.
La 9/22 aprilie 1918, prin decretul regal nr. 842, se promulga unirea
Basarabiei cu România; se înfăptuia un moment necesar în procesul
de ratificare internă a unirii Basarabiei, parte componentă a realizării
idealului național, în ansamblul său5. În numele poporului român, se
sublinia în acest decret, Regele Ferdinand lua act de votul Sfatului Țării
din 27 martie/9 aprilie 1918 și declara la rândul său: „Basarabia unită
cu România pe veci, una și indivizibilă”. Această declarație era învestită
cu sigiliul statului și publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 8 din 10 apri-
lie 1918, având semnăturile Regelui Ferdinand, ale prim-ministrului
Alexandru Marghiloman și ministrului justiției D. Dobrescu.
Hotărârea Sfatului Țării adoptată la Chișinău, consfințită prin decretul
regal dat la Iași, marca intrarea istoriei Basarabiei pe făgașul său firesc,
ca parte integrantă a statului român, ca prim moment, cu o semnificație
specială în realizarea Marii Uniri din anul 1918.

Note
1
Ion Agrigoroaiei (coord.), Iașii și Unirea Basarabiei cu
România, Iași, 2018, passim.
2
Ion Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România în presa
vremii, Iași, 2018, p. 75 sq.
3
„Mişcarea”, 30 martie 1918.
4
Basarbenii în Iaşi, în „Mişcarea”, 1 aprilie 1918. Se mai
menţiona că la ora 18 a început o retragere cu torţe, în
frunte cu muzica militară. De­monstraţia a pornit de la
statuia lui Ştefan cel Mare şi s-a oprit în faţa Palatului Re-
gal, unde a avut loc o mare manifestaţie.
5
Decretul regal pentru promulgarea unirii Basarabiei cu
România, republicat în „Limba Română” (Chişinău), nr.
1-2, 1998, p. 8.

Elena NEGRU, Gheorghe NEGRU
Autoritățile sovietice în război
cu presa și literatura
din Republica Socialistă România
(mijlocul anilor 1960 – anii 1970)
E. N. – dr. conf. univ.,
cercetător științific
coordonator, Institutul de
Istorie (Chișinău). Autoare
a unor lucrări consacrate
RASSM și RSSM.
Gh. N. – dr. conf. univ., şef
Secţia Istorie modernă la
Institutul de Istorie al MECC
(din 2012). Redactor (1998)
şi redactor-şef al revistei
de istorie şi cultură „Destin
Românesc” (din 2006).
LECȚIILE ISTORIEI 295
1. Interzicerea literaturii
din România
Ca răspuns la cursul de distanțare de
Moscova, inițiat, la începutul anului 1960,
de către liderii de la București, conducerea
PCUS și PCM au declanșat în 1965 un răz-
boi ideologic și propagandistic ce viza atât
România, cât și populația din RSSM. Pentru
prima dată în perioada postbelică, guvernul
comunist din RSR devenise o țintă directă
a campaniilor propagandistice ale „partidu-
lui-frate” din URSS. În RSSM, politica anti-
românească fusese promovată și anterior, cu
precădere în perioada stalinistă. Totuși, în
acei ani, nu au fost atacate valorile camaradu-
lui de lagăr socialist, ci doar „moștenirea” și
„naționalismul burghez” din România regală.
Odată cu schimbarea paradigmei în politica și
istoriografia din RSR – respingerea abordări-
lor prorusești și prosovietice – pentru dem-
nitarii de la Moscova și Chișinău, România
„frățească” s-a transformat într-o Românie
„revizionistă” și „naționalistă”.
Primele victime ale războiului propagandistic
antiromânesc din RSSM, început în 1965, au
296 ROMÂNĂ
fost literatura și presa periodică din RSR, devenite în anii dezghețului
hrușciovist indispensabile pentru o bună parte a populației dintre Prut
și Nistru, care le cumpăra sau le abona. Profitându-se de relativa relaxa-
re a cenzurii din timpul destalinizării, în URSS și RSSM se organizau
decade ale culturii românești, alte acțiuni culturale sovieto-române.
În perioada 20-27 august 1964, la Chișinău s-a desfășurat săptămâna
difuzării literaturii românești din Republica Populară Română, iar în
perioada 12-21 septembrie 1964, în conformitate cu planul de colabo-
rare culturală și științifică sovieto-română, aici a fost organizată decada
cărții românești.
În nota informativă Cu privire la totalurile săptămânii difuzării literatu-
rii din Republica Populară România din 3 septembrie 1964, adjunctul
președintelui Asociației Comerțului cu Cărți din RSSM, I. Ivanenko,
aducea la cunoștință că, în cadrul evenimentului cultural din 20-27 au-
gust 1964, la magazinul nr. 10 din orașul Chișinău s-a vândut literatură
românească în valoare de 1.500 ruble, cele mai solicitate și mai vân-
dute cărți fiind: Viața lui Mihai Eminescu, de George Călinescu (104
exemplare), Proză, de Mihai Eminescu (125 exemplare), Versuri, de
Octavian Goga (100 exemplare), Dicționar rus-român (200 exempla-
re), Literatura veche românească, de Alexandru Piru (100 exemplare),
Gramatica limbii române (în 2 volume) (100 exemplare), Istoria limbii
române (în 3 volume) (50 exemplare) etc.1
Conform opiniilor oficiale, interesul sporit față de literatura din
România era determinat de calitățile acesteia, de lipsa în RSSM a lite-
raturii artistice, didactice, științifice în limba „moldovenească”.
La consfătuirea republicană a activului de partid din 22-23 decembrie
1965, I. Bodiul a criticat vehement atitudinea de „gură-cască” a unor
cadre, care au permis ca în RSSM să intre „mai mult de 60.000 de exem-
plare de literatură artistică și periodică” din România. Difuzarea unui
asemenea volum de literatură artistică și ediții periodice românești
„reacționare” reprezenta, în viziunea autorităților, un pericol public.
La 1 februarie 1966, a avut loc ședința prezidiului CC al PCM, în
cadrul căreia s-a discutat despre necesitatea intensificării controlu-
lui asupra pătrunderii în republică a literaturii străine, prin care se
avea în vedere presa și cartea românească din RSR. În luarea sa de
 LECȚIILE ISTORIEI 297
cuvânt, I. Bodiul a reiterat ideea restrângerii circulației literaturii și
presei străine în RSSM și instituirea unui control riguros asupra aces-
tei literaturi.
P. Voronin, membru al prezidiului CC al PCM, a fost unul dintre
susținătorii fervenți ai acestei hotărâri: „Decizia este corectă și noi
trebuie să limităm accesul acestui gen de literatură. Este inadmisibil
ca la Călărași, de exemplu, să ajungă asemenea cantități de literatu-
ră periculoasă pentru noi, iar noi să nu controlăm acest lucru… Noi
nu intrăm într-o contradicție generală, ci reieșim din particularitățile
noastre (specificul nostru). Când o astfel de literatură intră undeva în
Siberia, e o situație, iar când aceasta vine la Călărași – e alta. Principala
noastră sarcină e să-i educăm pe oamenii muncii în spiritul devota-
mentului față de Partidul Comunist, de aceea nu văd aici niciun fel de
contradicții și la prezidiu trebuie să spunem clar ce dorim să realizăm
prin adoptarea unei asemenea hotărâri”2.
Prim-secretarul PCM, I. Bodiul, a sprijinit opinia lui P. Voronin, or-
donând nimicirea literaturii „dăunătoare” provenite din RSR: „Vreau
să spun că în Uniunea Sovietică niciodată nu a fost susținută literatu-
ra din străinătate. Nu țin minte niciun caz de acest gen. Dimpotrivă,
suntem cointeresați ca peste hotare să meargă cât mai multă literatură
de la noi, acest lucru este menționat și în dispoziție. Este vorba de un
schimb internațional și, vrem sau nu, suntem obligați să facem acest
lucru. Noi însă examinăm o chestiune concretă și trebuie să abordăm
problema în alt mod: această literatură ne aduce folos sau daună? Dacă
ne aduce folos – trebuie susținută, dacă ne prejudiciază – să punem
capăt intrării ei. La noi, această literatură are consecințe negative în
educația oamenilor noștri. Luați ziarul românesc (nu este indicat titlul
– n.n.) și veți vedea: în el nu e nimic despre Uniunea Sovietică. Aceasta
e de asemenea o chestiune ce ține de ideologie. Și aici nimic nu vine în
contradicție. Dacă literatura ne aduce prejudicii, ea trebuie interzisă.
Trebuie să scriem a se reglementa, iar după aceea să interzicem și să
nimicim literatura care aduce daune educației ideologice”3.
În preambulul hotărârii CC al PCM Despre literatura care vine în re-
publică din străinătate din 1 februarie 1966 se arăta, printre altele, că
în multe dintre publicațiile ce intrau în RSSM era falsificată realitatea,
iar acest fapt „dezorienta oamenii muncii din republică”, influența „ne-
298 ROMÂNĂ
gativ asupra formării unei concepții veridice despre lume în rândul
populației republicii, mai cu seamă în rândul tinerilor”, crea „confuzie
în mințile lor”, „dădea naștere dispozițiilor nesănătoase”. Astfel, hotă-
rârea prevedea reglementarea importului și difuzării în republică a li-
teraturii, ziarelor și revistelor străine și se interzicea importul edițiilor
străine „în care era falsificată realitatea istorică” de către „propaganda
burgheză antisovietică”. Se cerea retragerea din rețeaua de comerț și
din biblioteci a publicațiilor care, „după conținutul lor ideologic, nu
prezentau valoare pentru cititorul sovietic”.
Conform aceleiași hotărâri, importul de literatură și presă periodi-
că străină devenea o atribuție a CC al PCM. Șefilor de organizații
care dispuneau de biblioteci cu fonduri speciale de literatură străină
(Academia de Științe a RSS Moldovenești, Biblioteca de Stat „N. K.
Krupskaia” etc.) li se solicita să stabilească un control strict asupra lite-
raturii comandate. Secția știință și cultură a CC al Partidului Comunist
al Moldovei era abilitată să verifice corectitudinea utilizării fondurilor
speciale de literatură și să facă propuneri referitoare la reglementarea
eliberării ei. Ministerul Culturii, Ministerul Învățământului Public al
RSS Moldovenești trebuiau să stabilească ordinea și cercul de persoa-
ne cu drept să utilizeze, în biblioteci, organizații și instituții, literatura
și presa periodică primită din străinătate4.
La 5 iunie 1968, președintele Comitetului de Stat pentru presă al
Consiliului de Miniștri ai RSSM, E. Jmerenețkaia, prezenta CC al
PCM unele date cu privire la comenzile și comercializarea literaturii
în limba română în perioada 1966-1967 și ianuarie-mai 1968. În con-
formitate cu hotărârea din 1 februarie 1966, literatura țărilor socialiste
se comercializa în doar trei librării din RSSM: la librăria „Meridian”
din or. Chișinău (subordonată rețelei comerțului cu cărți); la librăria
nr. 1 din or. Bălți și la librăria nr. 3 din or. Tiraspol. Comenzile pen-
tru literatura în limba română se întocmeau în baza unor formulare
incluse în Catalogul internațional pentru comanda cărților noi, luân-
du-se la evidență atât cerințele cumpărătorilor individuali, cât și ale
organizațiilor. Până în 1966, la ordinul Asociației „Cartea”, comen-
zile erau direcționate către Oficiul Exportul de cărți, iar copiile – la
„Cartimex” din București. După 1966, Comitetul de Stat pentru presă
al Consiliului de Miniștri al RSSM avea obligația de a coordona, îm-
 LECȚIILE ISTORIEI 299
preună cu Departamentul propagandă și agitație al CC al PCM toate
chestiunile privind comenzile de carte din străinătate. Din a doua ju-
mătate a anului 1967, RSSM a încetat să mai comande din România
literatură politică, literatură pentru copii și literatură din domeniul
agriculturii. Comenzile se întocmeau, în principal, pentru literatu-
ră tehnică, medicală, pentru îndrumare și, într-o cantitate mai mică,
pentru literatură artistică, cărți de artă și muzică. În anumite cazuri,
se comandau, în scop de informare, două-trei exemplare de literatură
politică. Din sus-numitul raport aflăm că, din noiembrie 1965, operele
lui O. Goga, N. Iorga și cele cu caracter analogic ale altor autori români
nu mai ajungeau în rețeaua de difuzare a cărții5.
În 1966, rețelei de comerț cu cărți i-au fost livrate 39.200 exemplare
de carte românească (1.036 de titluri) în valoare de 27.700 ruble; în
1967 – 36.700 exemplare (1.202 de titluri), în valoare de 21.700 de ru-
ble; în ianuarie-mai 1968 – 37.300 exemplare (655 titluri), în valoare
de 27.600 ruble. În pofida deciziilor luate, la începutul anului 1968, în
rețeaua comerțului cu cărți din RSSM a ajuns un număr relativ mare
de cărți din România. De exemplu, Dicționarul explicativ al limbii ro-
mâne – 1.800 exemplare; Dicționar francez-român – 900 exemplare;
Dicționar rus-român – 500 exemplare; Anatomia omului – 485 exem-
plare; Dicționar enciclopedic român – 500 exemplare. Valoarea acestor
cărți și încă a 11 titluri importante de literatură română constituia
14.000 de ruble, aproximativ jumătate din valoarea întregii cantități de
carte românească livrată în rețeaua de comerț din RSSM în lunile ianu-
arie-mai 1968. Titlurile menționate, inclusiv manualele, îndrumarele
și literatura critică pentru instituțiile de învățământ se bucurau de o
mare cerere6.
Dată fiind această situație, în perioada 1966-1967, Asociația pen-
tru Comerțul cu Cărți din RSSM a redus considerabil, față de anii
precedenți, comenzile pentru cărțile românești. Pentru că, pe parcur-
sul mai multor ani, Asociația „Cartea” s-a pronunțat în favoarea livrării
literaturii de import în valoare de 50.000 de ruble, în principal din con-
tul cărții românești, Comitetul pentru presă al RSSM a expediat către
Comitetul pentru presă al Consiliului de Miniștri al URSS o propune-
re privind reducerea cu 20.000 de ruble a importului de cărți străine,
în anul 19687.
300 ROMÂNĂ
La 6 mai 1968, CC al PCUS a adoptat hotărârea Cu privire la măsurile
de ajutor al RSS Moldovenești în ameliorarea muncii ideologice, în care
și-au găsit reflectare și unele prevederi ce vizau limitarea importului
de carte românească. Sus-numita hotărâre făcea parte din ansamblul
de contramăsuri ale CC al PCUS față de politica lui Ceaușescu de
distanțare de Moscova. CC al PCUS „i-a propus Asociației Unionale
«Cartea Internațională» să reglementeze schimbul de cărți și ediții
periodice cu RSR”, solicitând ca schimbul de carte între URSS și RSR
să se efectueze după principiul parității. Hotărârea stabilea reguli noi
în privința livrării literaturii românești care, de acum înainte, trebu-
ia efectuată în baza comenzilor parvenite din „provincie”. Din motiv
că mulți locuitori ai RSS Moldovenești se abonau la ediții periodice
românești în regiunile învecinate ale RSS Ucraineană, CC al PCUS a
„recomandat CC al PC al Ucrainei să întreprindă măsurile necesare
pentru reglementarea abonării la publicațiile românești în Ucraina”8.
Cu scopul de a îngrădi drastic accesul la literatura românească, tot în
luna mai 1968 au fost lichidate secțiile de literatură străină ale librări-
ilor din Bălți și Tiraspol. Totuși, pentru a salva aparențele unor relații
de ,,prietenie” cu RSR, a fost păstrată librăria nr. 2 din Chișinău, unde
se putea găsi literatură românească, dar din domenii care nu interesau
cititorii, și în cantități neînsemnate. În a doua jumătate a anului 1968,
rețelei de comerț din RSSM i-au fost furnizate spre comercializare cărți
românești în valoare de 984 ruble, ceea ce indica o scădere bruscă (de
28 de ori!) față de prima jumătate a aceluiași an. Dacă raportăm acest
fapt la anii 1964-1965, când în RSSM se aducea carte românească în
valoare de 50.000 de ruble, observăm o reducere de circa 50 de ori a
numărului acestora. În același timp, suma rezervată pentru procura-
rea literaturii din Bulgaria constituia 3.158 ruble, RDG – 2.329 ruble,
Polonia – 2.565 ruble, Cehoslovacia – 1.542 ruble.
În vederea aplicării hotărârii CC al PCM Cu privire la furnizarea și di-
fuzarea în Moldova a unor tipărituri din străinătate din 23 iulie 1968,
a fost redus cercul instituțiilor academice, culturale din RSSM care
aveau dreptul de a comanda literatură românească. În nota informati-
vă din 8 decembrie 1968 Despre modul de îndeplinire a hotărârii CC al
PCM din 23 iulie 1968 „Cu privire la furnizarea și difuzarea în Moldova
a unor tipărituri din străinătate”, E. Jmerenețkaia relata CC al PCM că
 LECȚIILE ISTORIEI 301
doar cinci organizații din RSSM au fost abilitate cu dreptul de a co-
manda literatură străină (românească): Academia de Științe (respon-
sabil A. Kidel), Enciclopedia Sovietică Moldovenească (responsabil
A. Timuș), Biblioteca Republicană „N. K. Krupskaia” (responsabil
tov. Sotnikov), Biblioteca Republicană Științifico-Medicală (respon-
sabil F. Bercovici) și Biblioteca Universității de Stat (responsabilă tov.
Sosnovskaia). Toate comenzile se făceau în baza unor formulare de
strictă evidență9.
În anii 1975-1977, din cele cinci instituții abilitate cu dreptul de a pro-
cura carte românească, doar Academia de Științe și Biblioteca de Stat
Republicană „N. K. Krupskaia” au achiziționat literatură românească.
Astfel, în anul 1975, Academia de Științe a RSSM a procurat 1.042,
în 1976 – 1.414, iar în anul 1977 – 1.241 exemplare de carte editată
în RSR, iar Biblioteca „N. K. Krupskaia” respectiv 712, 1.590 și 1.052
exemplare. Sistemul sovietic de cenzură a instituit un control într-atât
de riguros, încât în RSS Moldovenească devenise aproape imposibil
să procuri cărți românești de valoare. După ce, la mijlocul anilor ’70,
în or. Bălți și Tiraspol au fost desființate librăriile în care se vindeau
cărți străine, în RSSM a mai rămas doar o singură librărie de acest fel
– librăria „Drujba” (Prietenie) din centrul Chișinăului. Aceasta avea
doar câteva rafturi de carte românească, ediții anodine sau „folositoa-
re” educației ideologice. Chiar dacă autoritățile comuniste din RSSM
încercau să păstreze aparențele unei bune colaborări și prietenii sovie-
to-române, faptul că la Chișinău nu se vindeau cărți din România nu
mai era un secret pentru conducerea comunistă din RSR. Gheorghe
Badrus, ambasador al RSR în URSS (în perioada 1972-1980), aflându-
se într-o delegație la Chișinău, în anul 1978, și-a dorit să facă o vizită la
librăria „Drujba” pentru a se documenta în legătură cu sesizările des-
pre lipsa cărților editate în RSR. Conducerea de la Chișinău, în frunte
cu I. Bodiul, dorind să mușamalizeze situația și să nu-și deconspire lip-
sa de prietenie, a făcut tot posibilul ca diplomatul român să nu poată
intra în librărie, căci, „a doua zi – își amintea Gheorghe Badrus – când
am ajuns în fața librăriei, am găsit scris pe ușă: Închis pentru inventar”10.
Această stare de lucruri s-a menținut și pe tot parcursul anilor ’80,
cărțile românești devenind obiecte de lux pentru intelectualii basara-
beni, dar și pentru mulți dintre oamenii simpli, care puteau face rost de
ele doar în alte orașe ale imensei URSS.
302 ROMÂNĂ
2. Suprimarea presei periodice românești
Ministrul Învățământului Public, E. Postovoi, informa, la 13 aprilie 1966,
CC al PCM despre intențiile sale de a reduce complet, în 1967, abonarea
la 73 și parțial la 12 denumiri de ediții periodice străine, „în principal din
RSR”. Rata publicațiilor din România a căror abonare, în anul 1967, se
reducea complet sau parțial constituia 46,6 și respectiv 58,3 la sută din
totalul publicațiilor periodice din străinătate. Printre edițiile românești
care nu mai puteau fi deloc abonate găsim următoarele titluri: „Analele
Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR”, „Limba ro-
mână”, „Lupta de clasă”, „Rumînskaia Literatura”, „Revue roumaine de
lingvistique”, „Studii de cercetări de istorie veche”, „Studii și cercetări
lingvistice”, „Studii. Revistă de istorie”, „Femeia”, „Flacăra”, „Gazeta lite-
rară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Viața românească” etc.11
Dacă în anul 1966, RSS Moldovenească abona peste 100 mii exem-
plare de publicații periodice românești, în 1967 abonarea la aceste
ediții a scăzut brusc până la 8.342 (5.768 ziare și 2.574 reviste). Printre
cele mai solicitate reviste românești se numărau: „Femeia”, „Săteanca”,
„Arici pogonici”. În 1967, revista „Săteanca” număra 1.069 abonați,
„Femeia” – 473, „Arici pogonici” – 163, „Flacăra” – 151.
Revista „Săteanca” era foarte solicitată mai ales în mediul rural,
conținând recomandări utile pentru activitățile casnice și de grădi-
nărit. În 1967, cele mai multe abonamente la această revistă au fost
perfectate în următoarele raioane: Rezina (378), Kotovsk/Hâncești
(295), Cahul (129).
În general, presa din România se bucura de o popularitate mai mare
printre locuitorii raioanelor de nord. Astfel, din cei 2.574 abonați la
revistele din România, cei mai mulți se numărau în raioanele: Briceni
(539), Dondușeni (897), Râșcani (112), Lazo/Sângerei (111).
În anul 1968, comparativ cu anul 1967, numărul de abonamente la
presa din România s-a redus aproape în jumătate, constituind 4.473
exemplare, dintre care mai mult de jumătate (2.380 exemplare) reve-
nea revistelor românești de limbă rusă, cum ar fi: Rumînia (România),
Biblioteca Rumînia. Literaturnoe prilojenie k jurnalu Rumînia (Biblioteca
România. Supliment literar la revista România)12.
 LECȚIILE ISTORIEI 303
Anul 1968 a constituit momentul de vârf al campaniei PCUS și PCM
împotriva presei din România, având drept rezultat o reducere drastică
a abonamentelor la ziarele și revistele românești în RSSM în anul ur-
mător. În anul 1969, ziarele și revistele din România, solicitate cel mai
mult în anul 1968 („Săteanca”, „Femeia”, „Gazeta literară”, „Magazin”,
„Studii și cercetări lingvistice”, „Limba română”, „Contemporanul”
etc.), au fost reduse la câteva exemplare, iar altele („Analele Institutului
de studii istorice și social-politice”, „Limba Română”, „Programele ra-
dio și televiziune”, „Arici pogonici”) nu au mai putut fi abonate deloc
în RSSM13.
Cu toate restricțiile impuse de autorități, românii din RSSM abonau
edițiile periodice din România în alte orașe ale URSS. În luna iulie
1968, ministrul telecomunicațiilor V. Rusu informa CC al PCM că ,,ex-
pedierea de facto în republică a unor publicații românești depășesc co-
menzile noastre din contul abonării efectuate peste hotarele Moldovei.
La Chișinău, au fost comandate și difuzate doar 41 exemplare ale zia-
rului „Contemporanul”, dar, de facto, primesc publicația 103 abonați:
20 dintre ei și-au perfectat abonamentul la Moscova, 12 – la Odessa,
8 – la Cernăuți. Au fost comandate (din RSSM – n.n.) 74 exemplare
de „Gazeta literară”, dar primesc publicația 125, dintre care 23 și-au
perfectat abonamentele la Moscova, 6 – la Reni, 5 – la Odessa. De ase-
menea, au fost comandate 40 de exemplare ale publicației „Magazin”,
primind-o 153 persoane: (37 și-au perfectat abonarea la Moscova;
16 – la Odessa, 10 – la Leningrad, 7 – la Cernăuți). Au fost coman-
date 9 exemplare de revistă „Arici pogonici”; primesc publicația 44
de abonați (15 – abonând-o prin Moscova; 7 – prin Odessa; 5 – prin
Leningrad). Au fost comandate 25 de exemplare de revista „Femeia”,
primesc publicația 73 de abonați (15 s-au abonat la Moscova, 8 – la
Odessa, 6 – la Leningrad)”14.
În anii 1969-1970, numărul abonaților la presa românească peste
hotarele RSSM depășea, în ansamblu, de trei ori pe cel al abonaților
la presa românească în RSSM. Astfel, în anul 1969, în pofida tutu-
ror piedicilor puse de autoritățile sovietice, locuitorii din RSSM au
abonat 1285 ziare și reviste românești, dintre care doar 436 pe te-
ritoriul RSSM. Numărul persoanelor abonate dincolo de hotarele
RSSM, la ziarele „România literară” și „Scânteia”, era de peste trei ori
304 ROMÂNĂ
mai mare decât al celor abonați în RSSM. Numărul abonaților din
RSSM, care și-au perfectat abonamentele la revistele „Luceafărul”,
„Flacăra”, „Viața românească” în alte orașe ale URSS, era de două-
sprezece, nouă și, respectiv, șapte ori mai mare decât al celor care
și-au completat abonamentele în RSSM. În 1969, cititorii din RSSM
au fost nevoiți să-și întocmească abonamentele la edițiile periodice
românești, aproape în întregime, în alte orașe ale URSS. Este vor-
ba de ziarele și revistele „Contemporanul”, „Magazinul”, „Albina”,
„Arici pogonici”, „Cinema”, „Cercetări lingvistice”, „Femeia”, „Limba
Română”, „Luminița”, „Săteanca”, „Urzica”, „Viața românească”.
La 2 noiembrie 1970, D. Cornovan, secretar al CC al PCM, responsa-
bil de ideologie, a expediat la CC al PCUS o notă informativă privind
abonarea la ziare și reviste românești în RSS Moldovenească. Din do-
cument aflăm că în RSSM, în anul 1970, au fost abonate, în total, 2.377
exemplare. Din acest număr, 1.803 exemplare au fost abonate peste
hotarele republicii și doar 574 exemplare – în RSSM. Cele mai multe
ziare și reviste din România au fost abonate în RSFSR – 1.433 exem-
plare, inclusiv în orașul Moscova și în regiunea Moscova – 1.183 exem-
plare, în regiunea Krasnodar – 119. În RSS Ucraineană au fost abonate
302 exemplare, în orașul Riga – 26, Minsk – 20, în orașele din Siberia
și Extremul Orient: Belomorsk – 10, Sverdlovsk – 19, Celiabinsk – 16,
Iujno-Sahalinsk – 11. În 1970, Chișinăul avea cei mai mulți abonați la
presa românească (2.065 exemplare), dintre care 1.509 exemplare au
fost abonate dincolo de frontierele republicii. În raioanele din RSSM
au fost abonate 206 exemplare, 3 – în RSSM, 203 – în alte regiuni ale
URSS15.
Dacă în RSSM chestiunea privind limitarea abonării presei din Româ-
nia fusese soluționată, în linii mari, în anii 1969-1970, rămânea încă
problema abonării individuale la presa românească în celelalte repu-
blici și regiuni ale URSS. An de an, în pofida interdicțiilor, în RSSM
ajungea un anumit număr de ediții periodice românești care, în opinia
autorităților comuniste, nu putea fi neglijat.
În memoriul Despre faptele de falsificare în Republica Socialistă România
a evenimentelor istorice și măsurile privind preîntâmpinarea consecințelor
lor negative în Moldova din 27 iunie 1975, I. Bodiul solicita CC al PCUS
ca „în scopul neutralizării influenței negative a României asupra repu-
 LECȚIILE ISTORIEI 305
blicii noastre”, să se pună în practică „abonarea la publicațiile periodice
românești doar prin RSS Moldovenească” sau „să se interzică ca aceste
publicații să vină la noi din alte republici”.
Astfel, după anul 1975, în rezultatul unor solicitări periodice ale con-
ducerii PCM către CC al PCUS, posibilitatea românilor din RSSM de
a se abona la edițiile periodice din România în alte zone ale URSS a
fost suprimată. Totodată, și bibliotecilor le-a fost interzisă abonarea la
ziarele și revistele din România, cu excepția Bibliotecii Academiei de
Științe și Bibliotecii Republicane de Stat „N. K. Krupskaia”. Prezența
publicațiilor românești în aceste biblioteci nu constituia niciun pericol
atâta timp cât ele se păstrau în fonduri speciale la care accesul era limi-
tat, fiind destinat mai ales aparatului ideologic din RSSM.
Cu toate că în RSSM presa din România era, practic, suprimată, se-
cretarul CC al PCM pentru ideologie, I. Calin, în Informația privind
intensificarea propagandei române asupra RSS Moldovenești din 7 aprilie
1978, propunea CC al PCUS ,,reducerea suplimentară a furnizării și
răspândirii în țară a publicațiilor științifice și periodice românești care
conțin concepții și tendințe naționaliste și revizioniste”16.
În nota Despre îndeplinirea hotărârilor adoptate cu privire la consolidarea
bazei tehnico-materiale a teleradiodifuziunii de stat a RSS Moldovenești, re-
glementarea abonării la literatura și edițiile periodice din RSR și intrarea în
Moldova a turiștilor și cetățenilor români în scopuri personale, adresată CC al
PCM din 7 aprilie 1978, Gr. Eremei, Președintele Consiliului de Miniștri
ai RSSM, menționa că oficiile „Soiuzpeciati” (Presa unională) perfectase în
acel an abonamente „pentru 61 de ziare și 195 de reviste românești”, iar în
rețelele de vânzare cu amănuntul se prevedea să fie distribuite „15 ziare și
252 de reviste, inclusiv revista de modă – 200 de exemplare”17.
În concluzie putem constata că autoritățile din RSSM, prin limite
impuse succesiv, au reușit să ,,soluționeze”, în linii mari, în anii 1966-
1970, „problema” circulației literaturii și presei românești din RSR.
Totuși, atât timp cât în alte republici și regiuni ale URSS nu existau im-
pedimente în privința abonării la presa periodică românească, aceas-
ta continua să ajungă la abonații din RSSM. După 1975, în rezulta-
tul unor solicitări periodice ale conducerii PCM către CC al PCUS,
posibilitățile românilor din RSSM de a abona edițiile periodice din
306 ROMÂNĂ
România în alte zone ale URSS sunt restrânse în mod drastic, astfel
că revistele, ziarele și cărțile românești, chiar dacă aveau mare căutare,
mai ales, în rândul intelectualității și tineretului studios, nu mai puteau
fi procurate. În așa fel autoritățile comuniste de la Moscova și Chișinău
au înlăturat principalele obstacole ce stăteau în calea politicii de sovie-
tizare și rusificare a populației din RSSM.

Note
1
Elena Negru, Interzicerea circulației cărților din România
în RSS Moldovenească (mijlocul anilor ’60-anii ’70 ai sec.
XX), în „Destin românesc. Revistă de istorie și cultură”,
Serie nouă, an VII (XVIII) , nr.1(77), 2012, p. 91.
2
Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al
României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română
și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM
(1965–1989). Studiu și documente, vol. 1, 1965–1975,
Chișinău, Centrul Editorial Poligrafic USM, 2013, p.
108-109.
3
Idem, p. 110.
4
Idem, p. 119.
5
Elena Negru, Interzicerea circulației cărților… , p. 96.
6
Ibidem.
7
Elena Negru, Gheorghe Negru, PCM și naționalismul, în
„Destin Românesc. Revistă de istorie și cultură”, Ediție
specială, nr. 5-6, 2010, p. 190-192.
8
Idem, p. 261-262.
9
Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al Ro-
mâniei …, p. 315-316.
10
Elena Negru, Interzicerea circulației cărților… , p. 99.
11
Gheorghe Negru, Campanii împotriva României și a
naționalismului românesc din RSSM în anii ’60-’80 ai sec.
XX, în „Destin românesc. Revistă de istorie și cultură”,
Serie nouă nr. 1, 2010, p. 139.
12
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond
3121, inv.1, dosar 49, filele 119-123.
13
ANRM, fond 3121, inv.1, dosar 49, filele 119-123.
14
Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al Ro-
mâniei…, p. 280.
15
Ibidem, p. 477- 478.
16
Ibidem, p. 105.
17
Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al
României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română
și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM
(1965–1989). Studiu și documente, vol. 2 (1976-1989),
Chișinău, Tehnica-Info, 2016, p. 248.

Ioan SCURTU
Marile puteri, România şi Basarabia
(1917 - 2019)
I.S. – (n. 27 noiembrie 1940,
Dochia, Neamț), dr. în istorie,
cadru didactic . A absolvit
Facultatea de Istorie a
Universității din București.
A publicat peste 100 de cărți,
dintre care 28 personale
(de autor), 38 în calitate de
coordonator și coautor, 53
coautor; 7 în limbi de circulație
internațională. Coordonator
al lucrării Istoria Basarabiei.
De la începuturi până în 1994
(Bucureşti, 1994, ed. II-a 1998,
ed. III-a 2003; ediţia în limba
rusă, Chişinău, 2001) și al
programului România. Marea
Unire. 1918-2018 (Iaşi, 2017-
2018). Decorat cu: Ordinul
Naţional „Serviciu Credincios"
în grad de Cavaler (2002);
Ordinul „Meritul Cultural"
în grad de Cavaler (2009);
„Ordinul Republicii" conferit
de Preşedintele Republicii
Moldova (2010).
LECȚIILE ISTORIEI 307
După Primul Război Mondial a fost organizată
Conferinţa păcii, care s-a deschis la Versailles,
în ziua de 18 ianuarie 1919. În acel moment,
statul naţional unitar român era o realitate,
ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi
Transilvaniei cu Patria-Mamă în anul 1918.
Problema esenţială pentru guvernul român
viza recunoaşterea acestei realităţi prin tratate
internaţionale. Negocierile au fost îndelun-
gate şi adesea dificile, dar s-au încheiat cu un
rezultat pozitiv pentru România.
Prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie
1919, Germania se angaja să respecte grani-
ţele politico-statale stabilite la Conferinţa
păcii. În ziua de 9 decembrie 1919, România
a semnat, la Saint Germain en Laye, Tratatul
de pace cu Austria, care recunoştea actul uni-
rii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. După
lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul de pace cu
Ungaria, la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920,
prin care se confirma unirea Transilvaniei cu
România.
În privinţa Basarabiei situaţia a fost compli-
cată de faptul că guvernul bolşevic nu era re-
cunoscut de plan internaţional, iar reprezen-
tanţii săi nu au fost invitaţi la Conferinţa păcii.
308 ROMÂNĂ
La Paris şi în preajma Conferinţei se aflau unii diplomaţi ai fostului
regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficială. Acest fapt a influen-
ţat desfăşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia, care participase
la război din iulie 1914 până în octombrie 1917, nu a fost prezentă la
luarea deciziilor şi nu a semnat tratatele încheiate.
Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în tim-
pul războiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate
în cadrul Antantei, armatele lor participând împreună la luptele din
1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guver-
nul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe
care o considera ostilă noului regim instaurat la Petrograd. Hotărârea
Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative
Ruse din acea zi menţiona: „1. Toate relaţiile diplomatice cu România
încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţi-
lor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră;
2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangi-
bil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea
de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”
[7, p. 16].
Guvernele României apreciau că între cele două state nu exista o stare
de război şi au refuzat să dea curs solicitărilor Franţei de a interveni
cu armata în sprijinul opoziţiei albgardiste, pentru a răsturna regimul
bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de către Rusia
sovietică a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918.
De asemenea, apreciau că tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui
acord între cele două state, girat de Franţa – era un bun asupra căruia
guvernul sovietic nu avea niciun drept şi trebuia restituit integral Ro-
mâniei [10].
La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa,
Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu Ro-
mânia. În preambulul tratatului se preciza:
„Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigu-
rată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă
aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau
limbă protecţiunea ce le este datorită;
 LECȚIILE ISTORIEI 309

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi

economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;
Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea
Basarabia unită cu România;
Considerând, în sfârşit, că România din propria ei voinţă doreşte să
dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de
religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie
1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi din terito-
riile de curând transferate,
Au hotărât să încheie tratatul de faţă”. După această argumentare urma
decizia: „Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suvera-
nitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera
actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până
la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basara-
bia, şi acest vechi hotar”. Se preciza că „Înaltele Părţile Contractante
vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă de îndată ce va exista un
guvern recunoscut de ele” [3, p. 28].
Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei şi Ucrai-
nei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat ur-
mătoarea notă: „Aflând că între Marile Puteri Aliate şi România s-a
semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei,
guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declară că ele
nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia
făcută fără participarea lor şi că ele nu se consideră în niciun fel legate
de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne” [7, p. 69]. Tratatul
de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie, Franţa şi Italia, nu şi de
Japonia.
Treptat, conducerea sovietică a schimbat tactica în privinţa politicii
externe. Dorind să arate că promovează o politică paşnică, guvernul
sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris în ziua de 27
august 1928, prin care statele semnatare se angajau să rezolve proble-
mele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, eliminând războiul din viaţa
internaţională. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele
vecine Uniunii Sovietice să semneze un protocol privind aplicarea pac-
tului respectiv. România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei
310 ROMÂNĂ
solicitări şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Mos-
cova.
În ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, sta-
tele Micii Înţelegeri au convenit să stabilească relaţii diplomatice cu
Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori în-
tre Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de
relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. În document
se menţiona: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual plinul
şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţi-
nerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi
în dezvoltarea fiecăreia dintre ele”. Documentul nu prevedea şi integri-
tatea teritorială, care ar fi însemnat recunoaşterea graniţei pe Nistru.
Nicolae Titulescu a stăruit să obţină această recunoaştere prin tratative
cu omologul său sovietic. După negocieri secrete, Titulescu şi Litvi-
nov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul
tratatului de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. În
document se menţiona: „Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea di-
feritelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece
niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guver-
nului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recu-
noaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS
fără o cerere formală a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal
al României trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teri-
toriul român la Est de Nistru, după cum, la cererea Guvernului URSS,
trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la
Vest de Nistru” [8, p. 79]. Faptul că râul Nistru era menţionat de patru
ori ca graniţă de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titules-
cu să aprecieze că guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei
cu România.
Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său, drept care
a cerut amânarea semnării acestui document. La 29 august a avut loc
o remaniere a guvernului Tătărescu, în urma căreia Nicolae Titules-
cu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului
de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat că guvernul va promova o
politică externă de continuitate. Pe de altă parte, Litvinov îi preciza lui
Titulescu, în septembrie 1936, că „actul din 21 iulie 1936 nu mai este
 LECȚIILE ISTORIEI 311
valabil între noi, căci considerăm că demiterea Dvs. în împrejurările
cunoscute echivalează cu o schimbare a politicii externe” [11, p. 94].
Numele Basarabia avea să fie menţionat peste trei ani, în Pactul de ne-
agresiune între Germania şi Uniunea Sovietică, semnat la 23 august
1939 de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop şi Molotov. Acesta
avea o anexă secretă prin care cele două state îşi delimitau spaţiul cu-
prins între Marea Baltică şi Marea Neagră. La articolul 3 se preciza:
„În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovietică subliniază interesul
pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară tota-
lul dezinteres politic faţă de aceste teritorii” [6, p. 6-7]. Documentul,
semnat de cele două state (unul cu regim de extrema stângă, celălalt
cu regim de extrema dreaptă), a marcat începutul înţelegerilor între
Marile Puteri pe seama integrităţii teritoriale a României.
Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea
Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi şi de
Uniunea Sovietică, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevăzu-
te în Pactul Molotov-Ribbentrop. În prima jumătate a anului 1940 a
existat o anumită succesiune de evenimente, care sugerează coordo-
narea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie, trupele
germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovietică a intrat în te-
ritoriile ţărilor Baltice, pe care URSS le-au anexat. La 22 iunie, Franţa
a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg,
ambasadorul Germaniei la Moscova, că a decis să rezolve problema
Basarabiei, precizând că Uniunea Sovietică dorea să soluţioneze pro-
blema pe cale paşnică, dar România nu a răspuns la această ofertă.
Ministrul de externe sovietic a ţinut să precizeze că dacă România nu
va accepta soluţionarea pe cale paşnică a acestei probleme teritoria-
le, „Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată” [6, p. 315-316].
Totodată, a menţionat că revendicările sovietice se extindeau şi asupra
Bucovinei, locuită de populaţie ucraineană. Răspunsul lui Ribbentrop
a venit la 25 iunie: „1. Germania este fidelă acordurilor de la Moscova.
Ea este deci dezinteresată de problema Basarabiei; 2. Pretenţia guver-
nului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost mai îna-
inte provincia Coroanei austriece; 3. În restul teritoriului român, Ger-
mania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele
petrolifere, cât şi pământul agrar. Germania este interesată, aşa cum am
312 ROMÂNĂ
explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu
devină teatru de război” [6, p. 528]. Ca urmare a acestei obiecţii ger-
mane, sovieticii au acceptat să-şi limiteze pretenţiile la partea de nord
a Bucovinei, incluzând oraşul Cernăuţi.
La 26 iunie, după ora 22, Molotov i-a înmânat lui Gheorghe Davides-
cu, ministrului României la Moscova, o notă în care se menţiona: „Gu-
vernul URSS propune Guvernului regal al României: Să înapoieze Ba-
sarabia către Uniunea Sovietică; Să transmită Uniunii Sovietice partea
de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărţii alăturate”. Guvernul
sovietic aştepta răspunsul „în decursul zilei de 27 iunie curent” [12].
După primirea notei ultimative, Carol al II-lea a convocat Consiliul de
Coroană, care s-a desfăşurat în ziua de 27 iunie. Punctele de vedere au
fost împărţite, iar Guvernul român a transmis la Moscova că „este gata
să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiune amicală şi
de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovie-
tic. În consecinţă, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevo-
iască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop”.
Nemulţumit de răspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea
de 27/28 iunie (după ora 1.30), o nouă notă ultimativă în care se ce-
rea Guvernului român: „1. În decurs de patru zile, începând de la ora
14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să evacueze teritoriul Basarabiei
şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti; 2. Trupele sovie-
tice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a
Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe
următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă”. Răspunsul era
aşteptat „nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei)”. Guvernul
român a declarat că „se vede nevoit” să satisfacă cererile sovietice.
A început astfel prăbuşirea statului naţional unitar român făurit în
1918. În urma acordului (dictat de Germania şi Italia, la Viena) în ziua
de 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost ocupată de
Ungaria. La cererea lui Hitler, Guvernul român a fost nevoit să cedeze
Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind sem-
nat în ziua de 7 septembrie 1940 la Craiova. Astfel, prin forţă şi dictat,
România Întregită a fost sfărâmată prin voinţa celor trei Mari Puteri
totalitare.
 LECȚIILE ISTORIEI 313
Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat problema fundamen-
tală a existenţei sale şi anume refacerea graniţelor statale etnice. Pentru
atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România
să se alăture Germaniei, la 22 iunie 1941, în războiul împotriva Uniunii
Sovietice în vederea restabilirii graniţei de est şi nord-est prin recupe-
rarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În fond, la 22 iunie 1941, Ro-
mânia replica faţă de agresiunea sovietică din iunie 1940. A afirmat-o
cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu Molotov din 24 iunie 1941.
Cităm din Jurnalul său: „La ora două primesc telefon de la Kremlin.
Molotov doreşte să mă vadă [...] Molotov vine spre mine. Pare obosit.
Îmi întinde mâna cu un gest simplu, liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un
ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blândeţe.
– Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam,
până ieri, în pace. Azi, trupele dvs. sprijină atacul banditesc al nemţilor
împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire.
– Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nicio in-
strucţie. Îmi închipuiam că Legaţia dvs. de la Bucureşti a trebuit să vă
dea lămuririle cuvenite.
– Legaţia noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea dvs. la agre-
siunea împotriva noastră. Din partea guvernului român, nu am primit
nicio înştiinţare, nicio cerere, nicio declaraţie de război.
– În cazul acesta, trebuie să ne lămurim despre faptele pe care le cu-
noaştem. Aceste fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice din-
tre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiei sovietice din Bu-
cureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul
nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca
să ni se remită paşapoartele. [...]
După câteva clipe de tăcere, se hotărăşte să-mi spună următoarele:
– România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că după relu-
area Basarabiei, nu mai avea nicio pretenţie împotriva ei. Am declarat
în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paş-
nică şi independentă. Voinţa noastră, pe care am dovedit-o prin fapte,
era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa
garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii, fiindcă presimţeam
314 ROMÂNĂ
că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi România. Această ga-
ranţie însemna sfârşitul independenţei dumneavoastră. Aţi intrat sub
dependenţa Germaniei. [...] Răspund că nu se cade, în aceste clipe şi
în aceste împrejurări, să intru într-o discuţie de politică generală. [...]
Să-mi fie îngăduit să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei din
ultimul timp, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările
noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din
anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina
şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care
au urmat de atunci, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre
– chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie –
Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere
şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului ro-
mân este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am
fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat dacă nu am fi fost loviţi
şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste
fapte, fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele, să
atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia
guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală
de pace şi bună vecinătate, că o Românie independentă în cuprinsul
hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi
pentru toate celelalte state vecine. Lovitura cea dintâi, care a zdrunci-
nat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace,
acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al
Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Urmările aces-
tei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai
mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu po-
porul rus, şi nu sunt simţăminte duşmănoase între cele două neamuri.
Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi
linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutând în mai
multe rânduri privirea mea, a răspuns:
– În ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi putut
găsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe
neplăceri. Azi însă, problema e alta. Vă gândiţi la teritorii. Şi nu vă daţi
seama că sunt în joc independenţa şi însăşi fiinţa dvs. de stat. Noi nu
v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat
 LECȚIILE ISTORIEI 315
odată pentru ea1. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De atunci,
până în zilele de azi, cele din urmă, v-am asigurat necontenit că suntem
hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţi-
lor. V-aţi alăturat atacului lor banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit
cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi de voinţa statelor mici. Chiar în
cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în primejdie
de a nu mai fi. Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptă spre mine, cu
mâna întinsă, se înclină uşor, foarte simplu, şi, trebuie să mărturisesc,
mişcător” [4, p. 152-153].
După lupte grele, la 25 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au
fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi,
răniţi şi dispăruţi) [2, p. 327-328]. Cele două provincii istorice – Ba-
sarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate,
beneficiind de o largă autonomie. Prin decretul din 19 august 1941, re-
giunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusă sub administraţie
civilă românească, fără a fi anexată la statul român.
La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal)
Antonescu a acceptat continuarea războiului în Est, pentru înfrângerea
Uniunii Sovietice. Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns
în stare de război cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie
1942), care au constituit, împreună cu Uniunea Sovietică, Coaliţia Na-
ţiunilor Unite. Evoluţia războiului din Est, iniţial favorabilă, a cunoscut
o cotitură după înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943).
În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la Bucureşti au înce-
put negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Uni-
te. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA,
Marea Britanie şi URSS au decis să acţioneze în comun, impunând
Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţio-
nată. Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind
stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabi-
litatea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, precum şi a
notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.
În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocu-
pând Basarabia, Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS
– de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile
316 ROMÂNĂ
de armistiţiu cu România: „1. Ruptura cu germanii şi lupta comună a
trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva
germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii Româ-
niei; 2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de după tratatul din
1940; 3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin opera-
ţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de către România;
4. Înapoierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi Aliaţi, cât şi a
internaţilor” [3, p. 594]. În document se folosea, pentru prima dată
cuvântul „tratat”, prin care se desemna ocuparea Basarabiei şi nordului
Bucovinei. Evident, era un fals istoric grosolan. Mareşalul Antonescu
nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv la negoci-
erile sovieto-române de la Stockholm.
Ofensiva sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău, declanşată la 20 august
1944 şi ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia să
acţioneze energic. Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Anto-
nescu a fost înlăturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din
războiul purtat împreună cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiuni-
lor Unite. În Proclamaţia către români, Regele Mihai anunţa: „Româ-
nia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie
şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice
act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război
cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu
încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul
în treburile noastre interne” [9]. În realitate, nu se ajunsese la niciun
acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaseră indepen-
denţa şi suveranitatea României. În timp ce militarii români se des-
prindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca inamici.
După 23 august şi până la încheierea armistiţiului, circa 150 000 de
ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, adică de cei pe care
regele îi îndemnase pe români să-i primească „cu încredere”.
Convenţia de armistiţiu, semnată abia la 12 septembrie 1944, preve-
dea: „Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socia-
liste Sovietice şi România, stabilită prin convenţiunea sovieto-română
din 28 iunie 1940” [5]. Nu mai era vorba despre un „tratat”, ci de o
„convenţiune”, dar şi aceasta era un fals grosolan, deoarece la 28 iunie
1940 nu a fost „stabilită” nicio frontieră între România şi URSS, ci a
 LECȚIILE ISTORIEI 317
fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă sovietică, prin care guver-
nul român era somat ca în decurs de patru zile să evacueze teritoriul
Basarabiei şi nordului Bucovinei de trupele româneşti, urmând ca în
acelaşi interval de timp aceste teritorii să fie ocupate de armatele sovie-
tice. Ca urmare, la 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat că „se
vede silit” să satisfacă cererile sovietice.
În textul Convenţiei de armistiţiu se menţiona că documentul era
semnat de reprezentanţii guvernului României pe de o parte şi de
„reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), mareşalul
Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, autorizat pentru aceasta de că-
tre guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale
Americii, pe de altă parte”. Aşadar, guvernele celor două mari demo-
craţii occidentale, care cunoşteau perfect condiţiile în care Româ-
nia a fost nevoită să cedeze o parte a teritoriului său în iunie 1940 şi
care prin conducătorii lor – Winston Churchill şi Franklin Delano
Roosevelt – declaraseră că nu recunosc nicio modificare teritorială
survenită după 1 septembrie 1939 (declanşarea celui de-al Doilea
Război Mondial), ştergeau cu buretele propriile poziţii, plasându-se
la remorca lui I. V. Stalin.
În fond, Convenţia de armistiţiu nu era una obişnuită, care să consem-
neze încetarea stării de război între taberele aflate în conflict, ci stabilea
ocuparea statului român de către armata şi autorităţile sovietice. Erau
incluse prevederi care stipulau noul statut internaţional al României.
Cităm, cu titlu de exemplu, articolul 16, prin care se instituia cenzura
totală nu numai asupra presei, dar şi a spectacolelor de teatru şi film:
„Tipărirea, importul sau răspândirea în România a publicaţiilor peri-
odice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor,
funcţionarea staţiunilor TFF [Telefonul Fără Fir], Poştă, Telegraf şi
Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (So-
vietic)”. Anexa la acest articol introduce o prevedere agravantă, prin
care României îi era interzisă o politică externă proprie: „Guvernul
român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa telegrafică şi
poştală, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările
telefonice cu ţările străine, ale Ambasadelor, Legaţiilor şi Consulate-
lor, aflate în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul
Comandament Aliat (Sovietic)”.
318 ROMÂNĂ
Tratatul de pace din 10 februarie 1947, semnat de România pe de o
parte şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltă parte, relua, într-o formă
puţin modificată, textul Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie
1944. Articolul 1 din acest tratat prevedea: „Frontiera sovieto-română
este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iu-
nie 1940”. Acum nu mai era nici „tratat”, nici „convenţie”, ci „acord”, dar
la fel de fals ca şi cele anterioare.
Deşi războiul „cald” se încheiase de aproape doi ani, iar „războiul rece”
începuse deja, liderii SUA şi Marii Britanii continuau să cauţioneze un
fals istoric, pentru a-i face pe plac lui I. V. Stalin. Prin documente ofici-
ale, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseseră mari
speranţe – recunoşteau nu numai înţelegerea dintre Hitler şi Stalin,
materializată în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (care
se referea la Basarabia), ci şi în notele ultimative sovietice din iunie
1940, care priveau Basarabia, precum şi nordul Bucovinei. Astfel, cele
două teritorii româneşti, precum şi ţinutul Herţa rămâneau sub ocupa-
ţia URSS. În 1948, Uniunea Sovietică a ocupat şi Insula Şerpilor, fără
ca marile democraţii occidentale să aibă vreo reacţie, deoarece – cu
acordul lor – România se afla în zona de influenţă (ocupaţie) sovietică.
Pe lângă impunerea regimului stalinist, guvernanţii de la Moscova au
procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrai-
nei nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor. Pe
de altă parte, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost
inclusă o parte a teritoriului de dincolo de Nistru, numită Transnistria.
Această situaţie s-a menţinut până în august 1991, când s-a înregistrat
– ca să-l parafrazăm pe Alexandru Creţeanu – „ocazia pierdută”2. Uni-
unea Sovietică a sucombat, iar liderii politici din Bucovina, Basarabia şi
România ar fi putut încerca reunirea teritoriilor anexate în 1940. Dar ei
nici măcar nu au pus această problemă. La 27 august 1991, Parlamentul
întrunit la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republi-
cii Moldova, care s-a eliberat astfel de sub ocupaţia sovietică. Guvernul
de la Bucureşti a recunoscut imediat independenţa acesteia, precum şi a
Ucrainei, anunţând stabilirea de relaţii diplomatice cu aceste state.
Atât liderii de la Chişinău, cât şi cei din Bucureşti au aşteptat în vara
anului 1991 un „semn” din partea marilor puteri, ca şi cum acestea ar
 LECȚIILE ISTORIEI 319
fi trebuit să stabilească modul în care să acţioneze românii. În realitate,
niciuna dintre acestea nu au avut pe agenda proprie problema unirii
Republicii Moldova cu România. Este de semnalat totuşi că Senatul
SUA a adoptat, la 28 iunie 1991, o Rezoluţie prin care hotăra ca ad-
ministraţia americană „să susţină încercarea de revenire a Moldovei la
România” [1, p. 261]. Numai că la Bucureşti şi la Chişinău nu s-a înre-
gistrat o asemenea „încercare”.
O comparaţie între situaţia din 1918 şi cea din 1991 poate oferi o ima-
gine asupra celor două generaţii de lideri politici. Documentele arată
limpede că unirea Basarabiei s-a realizat într-un context intern şi in-
ternaţional extrem de dificil. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a
proclamat Republica Democratică Moldovenească, stat autonom, egal
cu celelalte state din cadrul Republicii Democratice Federative Ruse.
La sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, Basarabia
se afla într-o situaţie complicată, ca urmare a faptului că militarii ruşi,
care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte
de jaf şi violenţă împotriva populaţiei locale şi chiar la omoruri. Pe de
altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolşevice înarmate,
care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia. La rândul
său, Rada naţionalistă de la Kiev declara că Basarabia făcea parte din
Ucraina și urmărea să o anexeze.
Neavând o forţă militară care să asigure ordinea, viaţa şi bunurile locu-
itorilor, Sfatul Ţării a cerut sprijinul guvernului de la Iaşi. În acel mo-
ment, decembrie 1917-ianuarie 1918, România se afla într-o situaţie
dramatică: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie
1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruşi
care abandonau frontul, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, reprezen-
tau un adevărat pericol pentru viaţa şi avutul cetăţenilor, fapt ce a de-
terminat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre
aceştia refuzând şi opunând rezistenţă; conducerea Rusiei, în frunte cu
V. I. Lenin şi Leon Troţki, puseseră la cale extinderea revoluţiei bolşe-
vice în România şi chiar a trimis la Iaşi un comando cu misiunea de a-i
asasina pe regele Ferdinand I, Ion I. C. Brătianu şi pe alţi lideri politici
(complotul a fost descoperit în ultimul moment de oficialităţile româ-
ne); Germania şi Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii se-
parate, care însemna, de fapt, o capitulare etc.
320 ROMÂNĂ
Cu toate aceste condiţii dramatice, regele, guvernul şi comandanţii mi-
litari au dat dovadă de o largă viziune istorică şi de un autentic patrio-
tism, asumându-şi misiunea şi riscul de a da curs solicitărilor venite de
la Chişinău. La 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul
Ernest Broşteanu au trecut Prutul, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţă-
rii. Considerând că Basarabia aparţinea Rusiei, guvernul bolşevic a rupt
relaţiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Militarii români
au instaurat, cu preţul jertfei lor, ordinea publică în Basarabia. În această
luptă au fost ucişi 3 ofiţeri şi 300 ostaşi, iar 12 ofiţeri şi 309 soldaţi români
au fost răniţi. La mijlocul lunii februarie, grupările bolşevice au fost silite
să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru. În ziua de 27 martie
1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, punând capăt
celor 106 ani de stăpânire rusească. Atunci românii au avut în fruntea lor
patrioţi curajoşi, precum Fedinand I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Mar-
ghiloman, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu etc.
La 27 august 1991, entuziaştii participanţi la Marea Adunare Naţiona-
lă au aclamat independenţa Republicii Moldova, nerealizând că, prin
acest act, era anulată decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918. Nimeni
nu a cerut măcar integritatea Basarabiei prin reunirea teritoriilor din
sudul şi din nordul acesteia, oferite Ucrainei de conducerea sovietică.
Ulterior, unii lideri basarabeni aveau să relateze că au discutat cu con-
ducerea de la Bucureşti problema unirii, dar nu au fost încurajaţi în
demersul lor. Esenţial este, pentru istorie, că ei nu au avut curajul să
declare public şi să propună unirea Republicii Moldova cu România.
La rândul lor, oficialii de la Bucureşti nu au avut nici măcar o singură
luare de poziţie oficială în favoarea unirii Basarabiei cu România. În
august 1991, prin decizia de recunoaştere a independenţei Ucrainei şi
Moldovei, regimul de la Bucureşti nu a ţinut seama de hotărârile de
unire din 1918 adoptate la Chişinău şi Cernăuţi. Preşedintele şi prim-
ministrul aveau să explice că nu aveau acordul marilor puteri pentru
a susţine unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România, dar, de
fapt, ei nici nu au întreprins vreun demers în acest sens.
Dacă ar fi citit cartea de istorie, atât liderii politici din Basarabia şi nor-
dul Bucovinei, cât şi cei din România, ar fi ştiut că generaţia de la 1918
nu a avut nici sprijinul, nici acordul marilor puteri, ci şi-au asumat
singuri răspunderea, dând dovadă de iniţiativă şi determinare. Marea
 LECȚIILE ISTORIEI 321
masă a populaţiei, stimulată de preoţi şi învăţători, a susţinut cu fermi-
tate unirea Basarabiei cu România. În 1991, singura dorinţă a basara-
benilor a fost să scape de sub dominaţia sovietică.
În anii următori, guvernele de la Bucureşti au avut alte priorităţi: ru-
perea de vechiul sistem (Tratatul de la Varşovia, CAER) şi obţinerea
integrării în NATO şi UE. Ele au acceptat toate condiţiile impuse de
liderii de la Washington şi Bruxelles, între care încheierea unor tratate
de bază cu vecinii. Ca urmare, în 1997 preşedintele României a semnat
un tratat cu preşedintele Ucrainei prin care se recunoşteau graniţele
existente, adică anexarea Bucovinei, sudului şi nordului Basarabiei,
precum şi a Insulei Şerpilor de către Ucraina.
Liderii de la Chişinău au fost preocupaţi de conservarea puterii proprii,
de „întărirea statalităţii Republicii Moldova”. Este semnificativ faptul
că în campania pentru alegerile parlamentare din februarie 2019, ni-
ciun partid nu s-a prezentat cu un program în care să susțină necesita-
tea unirii Republicii Moldova cu România. Relaţiile Republicii Mol-
dova cu România au cunoscut o evoluţie sinuoasă, optimiştii sperând
că cele două state independente se vor „regăsi” în Uniunea Europeană.
Se cuvine menţionat faptul că Uniunea Sovietică şi apoi Federaţia Rusă
au denunţat Pactul Molotov-Ribbentrop, nu însă şi articolul 1 din Trata-
tul de pace din 10 februarie 1947, după cum nici SUA, Marea Britanie,
Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucrai-
na şi Republica Sud-Africană, „state aflate în război cu România” (după
cum se menţionează în preambulul acestuia) nu au făcut-o. La rândul său,
Ucraina, care este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop, nu numai că
nu a fost obligată să înapoieze teritoriile româneşti, dar este „curtată” de
Uniunea Europeană şi de NATO. Guvernele de la Bucureşti, urmând po-
litica trasată de SUA, susţin orientarea euro-atlantică a Ucrainei, pe care o
consideră prietenă, nepunându-şi măcar problema apărării românilor din
această ţară, supuşi unui agresiv program de deznaţionalizare.
Din acest excurs istoric rezultă limpede că Marile Puteri, indiferent
dacă aveau regimuri dictatoriale (Uniunea Sovietică, Germania) sau
democratice (SUA, Marea Britanie, Franţa) şi-au urmărit întotdeauna
propriile interese. Ca urmare, ocuparea Basarabiei s-a realizat cu com-
plicitatea Marilor Puteri, iar speranţa celor care cred că unirea se va
înfăptui cu sprijinul acestora este o gravă iluzie.
322 ROMÂNĂ
Referinţe 1. Anghel Ion M., Poziţia României faţă de Basarabia –
bibliografice scurte consideraţii, în Politica externă şi diplomaţia Româ-
niei pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari.
Vol. I, București, 2018.
2. Armata română în al Doilea Război Mondial. Eliberarea
Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iu-
lie 1941). Coordonatori col. dr. Alesandru Duţu şi conf.
univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, 1996.
3. Documente privind istoria României între anii 1918-
1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995.
4. Gafencu Grigore, Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942. Ediţie
Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, 1994.
5. „Monitorul oficial” din 22 septembrie 1944.
6. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Ba-
sarabia, Chişinău, 1991.
7. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. I. 1917-
1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru
Preda, Bucureşti, 1999.
8. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. II. 1935-1941.
Responsabil volum Costin Ionescu, Bucureşti, 2003.
9. „România liberă” din 24 august 1944.
10. Scurtu Ioan, Tezaurul României de la Moscova. Note
şi mărturii despre activitatea Comisiei comune româno-ruse
(2004-2012), Bucureşti, 2014.
11. Titulescu Nicolae, Basarabia, pământ românesc. Edi-
ţie Ion Grecescu, Bucureşti, 1992.
12. „Universul” din 4 iulie 1940.

Note 1
Aluzie la războiul din 1877-1878.
2
În 1957 diplomatul român Alexandru Cretzeanu a pu-
blicat la Londra cartea The Lost Oportunyty, în care se re-
ferea la „ocazia pierdută” de liderii politici de la Bucureşti
de a negocia din vreme şi a scoate România din războiul
purtat alături de Germania lui Hitler, pentru ca astfel să
evite ocupaţia sovietică.
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 323

O carte a restituirii, a revoltei

și a neuitării: Elită academică în închisoarea
politică de la Sighet (1950 -1955)

Elaborată sub forma unui

dicționar cu biografii suc-
cinte, dar sugestive pen-
tru soarta celor care au
trecut prin malaxorul
totalitarismului comu-
nist de sorginte sovietică,
cartea* apreciaților inte-
lectuali maramureșeni
Gheorghe Mihai Bârlea și
Andrea Dobeș adună în-
tre coperțile ei secvențe
dramatice din viața celor
douăzeci de membri titu-
lari, corespondenți și de
onoare ai Academiei Ro-
mâne, încarcerați la închi-
soarea politică din Sighetul
Marmației**. Actualitatea și
oportunitatea apariției volumului este determinată de faptul că pro-
cesul de recuperare a adevărului privind ororile sistemului politic din
România postbelică este departe de a se fi încheiat. Necunoscute sau
insuficient studiate, în special de către tânăra generație, sunt fărădele-
*
Gheorghe Mihai Bârlea, Andrea Dobeș, Elită academică în închisoarea politică de la
Sighet (1950-1955), Biblioteca județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2017.
**
În prezent fosta închisoare a devenit Memorialul Victimelor Comunismului și al
Rezistenței, realizat de Fundația Academică Civică, avându-i ca inițiatori pe Ana
Blandiana și Romulus Rusan.
324 ROMÂNĂ
gile săvârșite de puterea comunistă pentru marginalizarea și lichidarea
elitelor, „indiferent de specializarea lor, de apartenența, opțiunile sau
simpatiile politice sau ideologice”. Peste decenii șochează brutalitatea și
sadismul celor care, în numele unui ideal utopic și puternic ideologizat,
prin teroare și violență nemaiîntâlnite, planificau crearea omului nou, în-
genunchind și exterminând pe cei bănuiți de lipsă de „loialitate” față de
puternicii zilei. Autorii bine documentatului studiu introductiv subli-
niază: „România după cel de-al Doilea Război Mondial, victimă a unei
geopolitici desenate la Yalta, sub sfârâitul toxic al pipei lui Churchill și
figura de rechin istoric al lui Stalin, nu a putut evita experiența tragică
a bolșevizării vieții politice, dezinstituționalizarea democrației, con-
fiscarea libertății și monopolul economiei. După conviețuirea într-un
pluralism politic precar, între 23 august 1944 și 6 martie 1945, odată
cu instalarea guvernului Groza, începe vânătoarea elitelor militare și a
foștilor membri în cabinetul Antonescu, învinuiți de crimă de război și
dezastrul țării. În contextul istoric dat, cu tancurile sovietice orientate
spre guvern și spre Palatul Regal, verdictele pronunțate condamnau la
moarte sau închisoare pe viață, internări în lagăre, deportări pe toți cei
suspectați că reprezintă elemente dușmănoase ale noului regim”.
Unui tratament inuman au fost supuși și purtătorii de ideal și de mesaj al
poporului român, academicienii, care nu au acceptat „compromisul de a
gira așa-numita transformare” a Academiei Române dintr-o instituție-
simbol într-un instrument aflat la cheremul partidului devenit „santinela
dinspre Apus a civilizației moscovite”. Desființarea Academiei Române, în
care activau cei mai de seamă reprezentanți ai științei şi culturii românești
din ultimele opt decenii, și substituirea ei printr-o entitate academică poli-
tizată se asociază cu anul „sovietizării României”, 1948, când este publicat
și Decretul din 13 august 1948 privind Statutul de organizare și funcționare
al Academiei Republicii Populare Române, prin care erau numiți membrii
titulari ai Prezidiului Academiei RPR. În acest document, încropit după
model sovietic și care prevedea controlul politic al instituției, alegerea
membrilor Academiei fiind condiționată de confirmarea lor de către or-
ganele puterii de stat, nu au fost incluse 32 de personalități dintre cei 47 de
membri titulari ai vechii Academii, adică 70 la sută. Printre cei expulzați
se regăseau: Lucian Blaga, Ion Alexandru Brătescu-Voinești, Dimitri Cara-
costea, Ion Petrovici, Sextil Pușcariu, Constantin Rădulescu-Motru, Ghe-
orghe Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu,
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 325
Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Ion Nistor..., nume de referință ale științei
şi culturii românești. În total cifra personalităților epurate din forul suprem
al științei naționale se ridica la 113.
Dar „apogeul represiunii îndreptate împotriva elitei interbelice s-a pro-
dus în noaptea de 5/6 mai 1950, numită în istoriografia recentă noap-
tea demnitarilor”, menționează semnatarii volumului. Desfășurată la
nivel național, operațiunea de arestare a înghesuit în cele patru dube
ale securității 84 de foști demnitari, cu destinația, necunoscută de ei,
Penitenciarul Principal Sighet.
În perioada mai 1950-iulie 1955, la această închisoare s-au aflat apro-
ximativ 200 de personalități marcante, între care și 20 de membri ai
Academiei Române (titulari, corespondenți sau de onoare).
Deși niciun reprezentant al elitei academice încarcerate la Sighet, cu
excepția simulacrului în cazul lui Iuliu Maniu, nu a fost supus procedu-
rii de judecată, ci s-a recurs la internarea administrativă, ca formulă apa-
rentă de legalitate, deținuții politici se aflau într-o izolare totală, lipsiți
de posibilitatea de a comunica cu cei rămași acasă, îndurând foame,
frig și frică. Condițiile inumane de detenție, vârsta înaintată și starea
de sănătate precară au determinat decesul multor oameni nevinovați
pedepsiți cu închisoarea pentru infracțiuni imaginare. Astfel, pe par-
cursul a cinci ani au decedat 53 (adică 25%) din numărul total al
personalităților întemnițate. Printre aceștia s-au aflat cinci membri ai
vechii Academii: Alexandru Lapedatu, Gheorghe Tașca, Iuliu Maniu,
Gheorghe Brătianu și Victor Bădulescu.
O precizare se impune: zece dintre cei douăzeci de membri ai Acade-
miei Române închiși la Sighet au fost implicați în făurirea Marii Uniri
de la 1918. „Nedreaptă și amară sancțiune pentru reprezentanții unei
generații cu contribuții esențiale la realizarea actului fundamental
din istoria națională: România Mare”, – conchid alcătuitorii cărții.
După 1955, deținuții politici supraviețuitori au fost fie eliberați, fie
transferați în alte locuri de detenție. Treptat unora li s-a permis să
se integreze în activitatea didactică şi de cercetare, dar abia în anul
1990, Academia Română, revenită la denumirea istorică, îi repune în
drepturi pe cei deposedați de onorabilul titlul de academician în vara
anului 1948.
326 ROMÂNĂ
Lista alfabetică a membrilor Academiei Române
încarcerați la Sighet:

Victor Bădulescu (n. 28 iulie 1892, Găești/Dâmbovița – d. 10 de-

cembrie 1953, Sighet, membru corespondent al Academiei Române
– 24 mai 1945);
Gheorghe Brătianu (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa/Iași – d. 27 apri-
lie 1953, Sighet, membru titular al Academiei Române – 28 mai 1942,
membru corespondent – 2 iunie 1928);
Dumitru Caracostea (n. 10 martie 1879, Slatina – d. 1964, membru
titular al Academiei Române – 26 mai 1938, membru corespondent –
26 mai 1936, Președinte al Secțiunii literare – 1945-1948);
Silviu Dragomir (n. 13 martie 1888, Gurasada/Hunedoara – d. 23
februarie 1962, București, membru titular al Academiei Române –
25 mai 1928, membru corespondent – 26 mai 1916, Președinte al
Secțiunii istorice – 1945-1948);
George Fotino (n. 31 iulie 1896, Craiova – d. 28 iunie 1969, București,
membru corespondent al Academiei Române – 24 mai 1945);
Pantelimon Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta/Soroca – d. 30 apri-
lie 1979, București, membru corespondent al Academiei Române – 15
octombrie 1918);
Emil Hațieganu (n. 9 decembrie 1878, Triteni/Cluj – d. 13 mai 1959,
Cluj, membru de onoare al Academiei Române – 2 iunie 1945);
Iuliu Hossu (n. 30 ianuarie 1885 în Milașul Mare/Mureș – d. 28 mai
1970, București, membru de onoare al Academiei Române – 2 iunie
1945);
Alexandru Lapedatu (n. 18 septembrie 1876, Săcele/Brașov – d. 30
august 1950, Sighet, membru titular – 10 octombrie 1918, membru
corespondent – 26 mai 1910, Președinte – 31 mai 1935-3 iunie 1938,
vicepreședinte – 31 mai 1934-31 mai 1935, 3 iunie 1938-30 mai 1939,
secretar general al Academiei Române – 5 februarie 1939-7 iunie
1948);
Ioan Lupaș (n. 9 august 1880, Săliște/Sibiu – d. 3 iulie 1967, București,
membru titular al Academiei Române – 17 mai 1916, membru cores-
pondent – 29 mai 1914, Președinte al Secțiunii istorice – 1932-1935);
C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 327
328 ROMÂNĂ
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Șimleul Silvaniei/Sălaj – d. 5 februa-
rie 1953, Sighet, membru de onoare al Academiei Române – 7 iunie
1919);
Ștefan Meteș (n. 27 decembrie 1886, Geomal/Alba – d. 30 iunie 1977,
Cluj, membru corespondent al Academiei Române – 7 iunie 1919);
Iuliu Moldovan (n. 15 iulie 1882, Bogata/Cluj – d. 19 noiembrie
1966, Cluj, membru corespondent al Academiei Române – 10 iunie
1920);
Ion Nistor (n. 4 august 1876, Vâcovul de Sus/Rădăuți – d. 11 noiem-
brie 1962, București, membru titular – 19 mai 1915, membru cores-
pondent – 18 mai 1911, Președinte al Secțiunii istorice – 1929-1932);
Zenovie Pâclișanu (n. 1 mai 1886, Straja/Alba – d. 31 octombrie
1957, București, membru corespondent al Academiei Române – 5 iu-
nie 1919);
Teofil Sauciuc-Săveanu (n. 21 octombrie 1884, Bosanci/Suceava – d.
26 iulie 1971, București, membru corespondent al Academiei Române
– 24 mai 1945);
Victor Slăvescu (n. 24 mai 1891, Rucăr/Muscel – d. 24 septembrie
1977, București, membru titular al Academiei Române – 20 mai 1939,
membru corespondent – 23 mai 1936);
Florian Ștefănescu-Goangă (n. 5 aprilie 1881, Curtea de Argeș – d.
26 martie 1958, București, membru corespondent al Academiei Ro-
mâne – 28 mai 1937);
Gheorghe Tașcă (n. 30 ianuarie 1875, Tutova/Galați – d. 12 martie
1951, Sighet, membru corespondent al Academiei Române – 4 iunie
1926);
Gheorghe Tătărescu (n. 22 decembrie 1886, Craiova – d. 28 martie
1957, București, membru de onoare al Academiei Române – 22 iunie
1937).
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 329
La 3 iunie 1990 i s-a restituit titlul de membru corespondent al Acade-
miei Române şi lui Pantelimon Halippa sau Pan Halippa, publicist şi
om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanţi militanţi
pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea
acestei provincii cu România. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a
votat Unirea. După 1918 a deţinut mai multe funcţii: ministru, secre-
tar de stat pentru Basarabia(1919-1920), ministru al Lucrărilor Publi-
ce (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930),
ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Soci-
ale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933),
senator şi deputat în Parlament (1918-1934), urmărind neîncetat pro-
păşirea culturală a Basarabiei.
Pantelimon Halippa a fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 și
încarcerat la Sighet. După doi ani de internare administrativă, la 26
martie 1952 este predat autorităților sovietice. La Chișinău, Tribu-
nalul Militar al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești îl con-
damnă, pe 22 iunie 1952, la 25 de ani de muncă silnică pentru spio-
naj împotriva Uniunii Sovietice. Este transferat în lagărele de muncă
din Siberia. Amnistiat în decembrie 1955, Pantelimon Halippa este
readus în România și încarcerat în penitenciarul Gherla, de unde a
fost eliberat la 12 aprilie 1957.
A lucrat în calitate de profesor de istorie și geografie, fiind apoi accep-
tat în cercetare. A adunat material documentar privind problema Ba-
sarabiei, iar în deceniile șapte și opt desfășoară o luptă activă pentru
cauza basarabeană, expediind numeroase memorii conducătorilor Ro-
mâniei, Statelor Unite ale Americii și Franței, organizând întâlniri cu
basarabeni din România și din afara țării.
Întrebat asupra motivelor ce determină persistența demersurilor sale,
Pantelimon Halippa oferea, de regulă, același răspuns: „Ca român ba-
sarabean, eu tare aș dori să trăiesc clipa întoarcerii Basarabiei la Patria-
Mamă. (…) Trebuie până la urmă să ne recăpătăm Basarabia și să apă-
răm Moldova de pretențiile rușilor”.
L.R.
330 ROMÂNĂ

Pantelimon HALIPPA
Un strigăt de alarmă

Memoriul lui Pantelimon Halippa, fost președinte al Sfatu­lui Țării,

adresat președintelui S.U.A., Richard Nixon, prin care solicită eli-
berarea românilor basarabeni de sub dominația sovietică

Domnule Președinte,
Situații grele apasă asupra oamenilor de seamă, asupra conducătorilor
omenirii. Prin poziția lor politică, fără ca să vrea, trebuie să se îngrijeas-
că de soarta mase­lor, de soarta noroadelor lor, de a tuturor noroadelor
lumii, cerându-le dreptul cel mai elementar – libertatea de a dispune de
soarta lor.
Azi, cu toate că nu dispun de forța politică din trecut, însă prin faptul că
numai cu 50 de ani în urmă am fost conducătorul acestor mase, al poporu-
lui român basarabean, prin mandatul pe care acel popor mi l-a dat atunci,
conștiința mea de om al poporului, de reprezentant al lui, mă obligă ca din
nou să-mi ridic glasul pe lângă conducătorii de state și de mari puteri, ca să
se facă dreptate poporului basarabean, din care fac și eu parte.
Pe aceste considerente, subsemnatul Pan Halippa, fost președinte al Par-
lamentului Basarabiei, al Sfatului Țării din Chișinău, și fost ministru al
Basarabiei și ministru la diferite departamente în mai multe guverne ale
României, fost deputat și senator, în situația în care se găsește poporul
Basarabiei, îmi iau însărcinarea în numele româ­nilor din Basarabia (pro-
vincia românească dintre Prut și Nistru), care ținut se află în prezent în-
corporat la Rusia sovietică și care în prezent este denumită Republica
So­vietică Socialistă Moldovenească, ca să vă prezint următorul memoriu
cu doleanțele poporului basarabean.

Preluat din cartea Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa, Apostol al Basara-
biei. Studii, Documente. Materiale, Chișinău, 2013, p. 489-494.
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 331
Încă din cele mai vechi timpuri ale istoriei, poporul român, zămislit pe
aceste meleaguri, la întretăierea intereselor și drumurilor multor popoare
dornice de aca­parări de teritorii, la granița dintre cele două lumi – latinita-
tea și lumea slavă, în­tre Europa și Asia, și unde, peste noi, românii, au năvă-
lit toate popoarele răsăritului, care, în lăcomia lor de a ocupa Constantino-
polul cu strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și Roma cea cu un trecut
de remarcabilă cultură, acele popoare hrăpărețe au trecut peste noi și ne-au
jefuit până la sânge, precum și unele popoare ale nordului și apusului, care
nu se lăsau mai prejos, au năvălit și acestea asupra noastră. În fața acestor
năvălitori, poporul român și-a apărat cu vrednicie glia și neamul de-a lun-
gul secolelor. Nu prea am avut timp de tihnă. Vitregă ne-a fost soarta, dar
ce puteam face? Că aici ne-am pomenit din moși și strămoși, pe aceste me-
leaguri bătute de vitregia vremurilor și a neamurilor nesățioase, încă din
epoca neolitică și până în zilele noastre. În ultimele secole am fost subjugați
și trecuți din mână în mână, când sub stăpânirea Turciei, când sub stăpâni-
rea Rusiei, când sub cea a Austriei, și liniște nu am avut niciodată, deși noi,
românii, suntem un neam pașnic.
Din încleștarea seculară dintre Rusia, Turcia și Austria, departe de frații
noștri de gintă latină – francezi, italieni și spanioli – care ar fi putut să ne
ajute măcar din când în când, în anul 1775, Bucovina ne-a fost răpită și
alipită la Imperiul Habsburgic, iar în anul 1812 ni s-a sfârtecat și Moldo-
va, care a fost împărțită între Turcia și Rusia, partea de răsărit a Moldovei
fiind încorporată în Imperiul Rus. Mult sânge și lacrimi a vărsat sărmana
noastră Moldovă. Dar poporul român din Moldova de Răsărit, botezată
de Rusia cu numele de Basarabia, niciodată nu s-a împăcat cu gândul că
să rămână pentru vecie destrunchiată în cele trei părți, răpite de cele trei
puteri – Austria, Rusia și Turcia.
Iată însă că la orizont a apărut lumină și pentru noi, moldovenii, a venit
anul 1917, când, în urma revoluției ruse, s-au destrămat marile imperii și
după principiile enunțate de marele bărbat de stat, fostul președinte Wil-
son al Statelor Unite ale Americii: „Dreptul popoarelor la autodetermi-
nare”, noi, românii din Basarabia și Bucovi­na, ne-am dobândit libertatea.
În virtutea acestui principiu, primit cu entuziasm de toate popoarele lu-
mii, pri­mii am fost noi basarabenii, care ne-am declarat ieșiți din Impe-
riul Rusiei și am votat unirea la Patria-mamă România. După Basarabia a
urmat apoi Bucovina și apoi Transilvania cu Banatul și Crișana, formând
332 ROMÂNĂ
cu toate provinciile România Mare – ținta de secole a poporului român.
Pacea de la Paris, din 1920, nu a făcut decât să consfințească hotărârea
popoarelor care și-au luat soarta în mâinile lor și și-au făurit viitorul.
Dar nu prea mult a trecut de la urgia fostului război mondial și nori negri
au apărut din nou asupra Europei, prin înscăunarea în Germania și Italia a
regimurilor fasciste, care în continuu au început să amenințe pacea lumii.
Rusia, care de secole întregi căuta să pună mâna pe mica Românie sau
măcar pe o parte din teritoriul acestei țări, în anul 1940, în bună înțelegere
cu guvernele fasciste ale Germaniei și Italiei, repetă actul de rășluire din
teritoriul României, care un secol înainte l-a mai săvârșit și, în urma a
două note ultimative din 26 și 27 iunie 1940, adresate guvernului român,
răpește României părțile de nord și răsărit ale Moldo­vei – Basarabia și
Bucovina.
În acel timp de dezechilibru politic în Europa, când țările garante ale
Români­ei – Franța și Anglia – se găseau în situația de dezastru, puse la
pământ, România, cu micile sale forțe militare, nu s-a putut împotrivi
colosului militar de la răsărit al Rusiei sovietice, care, de la înființarea
statului sovietic, totul a sacrificat numai pentru armament de agresiu-
ne, astfel că din nou Basarabia și în plus și Bucovina de Nord, și Ținutul
Herței au căzut pradă lăcomiei Rusiei, dezrădăcinându-se de la trunchiul
nostru, de la poporul român.
Hitler și Mussolini au avut interesul ca în acel moment să se îmbrățișeze
cu Stalin al Rusiei, să ne fărâmițeze ginta noastră, să ne dea pradă Rusiei,
pentru ca tot ei să ne mobilizeze în războiul contra Rusiei, cu promisiu-
nea ca să luptăm pentru a ne reîntregi țara cu teritoriile pe care tot ei au
consimțit să ni le răpească.
Nu a fost în firea noastră, a românilor, dorința de a ne război cu Rusia,
însă am fost mânați în ultimul război contra Rusiei sovietice fără voia
noastră, în primul rând, de către Germania lui Hitler, pentru a ne avea
alături de ea ca sursă de materiale petrolifere și numai în al doilea rând
pentru a ne recuceri ceea de ce Rusia sovietică ne-a lipsit cu brutalitate.
Dar, atunci când României i-a venit momentul potrivit, la 23 august
1944, poporul român a știut să iasă din coaliția hitleristo-mussoliniană
și să întoarcă armele contra acelora care au colaborat cu Stalin la răpirea
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 333
Basarabiei și Bucovinei, împotriva Germaniei lui Hitler, alăturându-se
Puterilor Aliate – Statelor Unite ale Americii, Angliei, Franței și Rusiei
Sovietice, state cu care România a avut numai relații de bună prietenie.
Este știut de toată suflarea românească că dacă Rusia sovietică nu ar fi
atentat la tronul României, niciun român nu s-ar fi ridicat împotriva Uni-
unii Sovietice, ci, din contră, mulți români ar fi venit, sub diferite forme,
în ajutorul Rusiei sovietice.
Prin urmare, afirmațiile minciunoase ale Uniunii Sovietice că România
a pornit cu război împotriva acesteia sunt lipsite de orice temei; românii
s-au dus în război numai pentru a-și reîntregi țara cu ceea ce le-a fost ră-
pit chiar de Rusia lui Stalin. Și dacă printre cei care afirmă că România a
declarat război nedrept Uniunii Sovietice sunt și mii români, aceștia sunt
puțini la număr, sunt dintre cei care au vrut să pescuiască în apele tulburi
de atunci, să-și câștige un fotoliu guvernamental.
Dar încă în timpul războiului, la Conferința de la Yalta, prin împreju-
rări haine, am fost aruncați în brațele Rusiei sovietice, întocmai cum
șoarecele a fost aruncat în ghearele pisicii, tocmai în brațele acelui stat ru-
sesc care de secole nutrea ideea de a ne avea încorporați, fără voia noas-
tră, în teritoriul Imperiului Rus. Pacea de la Paris din 1946, pe lângă că
a confirmat înțelegerea de la Yalta, ne-a sortit o situație cum nu se poate
mai grea: pe lângă alte condiții extrem de grele fixate, ni s-a mai răpit un
teritoriu (Bucovina), care niciodată nu a aparținut Rusiei. Pace dreaptă
a fost aceasta, când Rusia sovietică a acaparat teritorii întregi ale unor
state libere și pașnice? Această nedreptate, săvârșită la Paris în 1946, este
strigătoare la cer. Dar cui trebuie să ne plângem, Domnule Președinte?
Dacă după raptul din 1940 din Basarabia s-au refugiat în România circa
20 000 de cetățeni basarabeni, în anul 1944 numărul refugiaților basa-
rabeni s-a ridicat la peste 500 000 de cetățeni români, care au venit să se
salveze în România.
Nu le-a fost ușor fraților noștri din România ca să ne primească la sânul
lor, în acele momente de grele încercări pentru ei, din cauza războiului,
dar au facut-o, pentru care bunătate nu avem cum să le mulțumim.
Guvernul sovietic, care prin declarația sa oficială, publicată în presa so-
vietică (ziarul „Izvestia” din primele zile ale lunii aprilie 1944) și radi-
334 ROMÂNĂ
oul sovietic prin Agenția TASS, deși a declarat solemn că în urmărirea
inamicului Germania hitleristă nu urmărește cuceriri de teritorii și nici
amestec în treburile interne ale altor state, respectiv și în România, dar
Uniunea Sovietică nu numai că ne-a răpit din teritoriul țării Basarabia și
Bucovina, dar cu de la sine putere a arestat foarte mulți cetățeni ro­mâni
refugiați din Basarabia și i-a deportat în U.R.S.S., în Siberia, unde cei mai
mulți și-au găsit și moartea acolo, pe mulți dintre ei i-a condamnat la zeci
de ani de muncă silnică, pentru simpla vină de a fi fost „colaboratori ai
unui stat străin”, adică ai Ro­mâniei, pentru „trădare de țară”, adică trăda-
rea țării sovietice, pe acei care niciodată nu au fost cetățeni sovietici, și
pentru „spionaj”, în favoarea României, pentru vina de a se refugia în țara
gintei lor latine, de grozăviile ocupației străine.
Cetățenilor basarabeni și bucovineni refugiați în România guvernul ro-
mân le-a acordat cetățenia română în formă, dar încă nici azi soarta aces-
tor români veniți din Basarabia și Bucovina nu este clară. E de ajuns ca
guvernul sovietic să formuleze și azi cereri pentru predarea unor cetățeni
români refugiați din Basarabia și guvernul român este pus în situație de a
se conforma. Cetățenii basarabeni sunt oameni dez­moșteniți de soartă,
ei se găsesc în România ca într-un ghetou, oricând la dispoziția guvernu-
lui U.R.S.S., orice s-ar spune, realitatea aceasta este.
Dar, problema Basarabiei și a Bucovinei nu poate fi considerată ca
soluționată, din punctul de vedere al dreptului internațional, al princi-
piului de autodeterminarea noroadelor și al drepturilor omului.
În privința cetățenilor basarabeni și bucovineni refugiați în România sau
în alte state, problema nu poate fi închisă, până ce teritoriile răpite nu
vor fi alipite la matca lor – România. La timpul său, guvernul român și
îndeosebi Conferința de Pace de la Paris din 1946 trebuia să acorde mai
multă atenție acestei categorii de cetățeni; ei sunt refugiați politici și ca
atare trebuia să li se aplice legile speciale ce îi privesc pe refugia­ții politici,
întocmai cum se aplică cetățenilor refugiați greci, spanioli etc., cărora, în
urma războiului intern din acele țări, li s-a acordat dreptul de a emigra
în orice țară unde cred ei că pot fi în buna lor siguranță, cu condiția ca
aceștia să nu desfășoare po­litică contra statului respectiv; trebuie să li se
elibereze pașapoarte Nansen, pentru a nu fi expuși la represalii. Socote-
lile celui de-al Doilea Război Mondial nu s-au încheiat cu respectarea
principiilor drepturilor popoarelor la autodeterminare și a garantării
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 335
drepturilor omului, ci s-au acordat privilegii deosebite tocmai Rusiei
sovietice, care, în colaborare cu guvernul lui Hitler și al lui Mussolini,
sunt în egală măsură vinovați de dezlănțuirea celui de-al Doilea Război
Mondial, că dacă nu ataca Germania hitleristă, în mod sigur ar fi atacat
Uniunea Sovietică, cum a și fost parțial în 1940 cu Basarabia și Bucovina,
cu Finlanda și cu celelalte țări baltice, cu Polonia.
Ca favorizată pe urma celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea So-
vietică, în ultimii ani, a luat inițiativa de a se ține o conferință mondială
pentru securitatea europeană, la care inițiativă, după comanda dată de la
Moscova, au aderat toate statele ce fac parte din Tratatul de la Varșovia.
Este clar și ușor de înțeles că, prin acest tratat, care se va încheia, Uni-
unea Sovietică dorește să i se consfințească, de către acest suprem for
mondial, privilegiile căpătate după cel de-al Doilea Război Mondial, să
i se consfințească actualele granițe și influențe asupra altor state veci-
ne. Această victorie a U.R.S.S. asupra tuturor celorlalte Mari Puteri din
lume ar însemna un prim pas sigur, după care vor urma și alți pași, mai
pretențioși, pentru acapararea de noi teritorii. Infiltrarea U.R.S.S. în pito-
nul țărilor arabe este un exemplu grăitor.
De fapt, nu este un secret că U.R.S.S., respectiv Rusia, încă din cele mai
vechi timpuri, încă de la constituirea primelor cnezate ruse, nutrește idei
de expansiune și acaparare de teritorii și de robi. Începutul de expansiune
și acaparare l-a făcut sub lozinca: unirea creștinătății într-un mănunchi,
pentru a lupta împotriva păgânismului, – deci lozinca creștinismului, or-
todoxismului.
Al doilea pas de expansiune și acaparare l-a făcut sub lozinca panslavis-
mului, de unire a slavilor din sudul și estul Europei sub un singur scep-
tru; Petru cel Mare și împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei au încercat să
înfăptuiască actul. Dar, spre regret, nici această lozincă n-a dat rezultate,
și apare o nouă lozincă: unirea proletariatului din lume împotriva capita-
lului, adică lozinca comunismului, care nu se desfășoară după cum pre-
văzuse Marx și Engels, ci sub indicațiile lui Lenin, și el tot un rus fi­ind.
Dar, vederile spre unire comunistă prind greu de tot, deși multe state do-
resc să construiască socialismul, există multe partide comuniste în Euro-
pa care vor viață comunistă, dar nu însă după modelul și sub hegemonie
rusească, ci în alt mod; nu prin cotropiri de țări și teroare, ci în mod liber.
336 ROMÂNĂ
Pentru că și sub această lozincă nu merg lucrurile bine în favoarea Rusiei
și în mod urgent, Rusia se grăbește. În ultimul timp, Uniunea Sovietică a
lansat o a patra lozincă: securitatea europeană.
Ideea securității europene în viața politică mondială se frământă de zeci
de ani, imediat după Primul Război Mondial, încă în cadrul fostei Ligi
a Națiunilor, dar la care nu s-a ajuns la niciun rezultat favorabil, tot din
cauza Rusiei sovietice, care nu poate cădea de acord asupra problemelor:
definirea agresorului și problema dezarmă­rii, definirea problemei auto-
determinării popoarelor și drepturile omului etc. Rusia sovietică luptă
împotriva unui imperialism, pentru ca să întărească un alt imperialism
– nu capitalist, ci altul, comunist, sub egidă și titulatură moscovită.
Dar, este știut că nici această lozincă nu va putea da rod, pentru mai mul-
te motive:
– Cum poate să existe securitate europeană, atunci când inițiatoarea
ideii, Uni­unea Sovietică, are subjugate, sub amenințarea sabiei și a
automatului, teritorii străi­ne – Basarabia, Bucovina – de la România;
apoi toate cele trei țări baltice: Lituania, Letonia, Estonia; apoi teri-
torii din Finlanda, Polonia, Slovacia. Cât privește teritoriile din Asia,
nici nu mai știm câte și de la ce țări; apoi armatele sovietice se află în
afara granițelor ei, ținând sub ocupație Cehoslovacia, Ungaria, Ger-
mania etc., – în afară de dictatul politic asupra multor state vecine și
îndepărtate.
Se poate oare compara atitudinea Uniunii Sovietice de țară care a aca-
parat teritorii și încă mai vrea, după cel de-al Doilea Război Mondial
cu celelalte state aliate: Sta­tele Unite ale Americii, Franța și Anglia, care
după cel de-al Doilea Război Mondial nu numai că n-au mai ocupat noi
teritorii și n-au subjugat țări, ci, din contra, au ajutat statele din coloniile
lor să devină libere și independente? Deci, au renunțat la teritorii.
Sunt 27 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, iar
U.R.S.S. încă n-a intrat în granițele ei cu forțele ei armate, ci ține țări sub
ocupație, ca în vremea luptelor. În interiorul U.R.S.S., până în cele mai
mici localități, se găsesc depozite de armament de război și numai la cel
mai mic semnal, întreaga armată sovietică a și pus mâna pe arme și poate
mărșălui. Aceste metode netezesc calea unei securități europene?
 C Ă RȚ I Ș I AT I T U D I N I 337
Mii de tineri studenți și elevi mai emancipați, care au încercat să-și re-
vendice problemele naționale, din Basarabia și Bucovina, sunt arestați și
deportați în localități unde nu li se știe nici adresă, nimic, și nici ei nu mai
pot comunica cu locurile natale. Securitate europeană poate fi această
viață, sub scutul rus al lui Ivan al III-lea cel Groaznic?
Ce fel de securitate europeană poate să fie aceasta, care vine să consfințească
situații de țări divizate în părți și ținute sub dominație politică și a armelor
celor mai moderne rusești, asupra popoarelor care-și cer dreptul la viața lor
liberă? Cerem securitate europeană în plin înțeles al cuvântului.
Domnule Președinte, prin mine, strigătul de alarmă al poporului din Ba-
sarabia și Bucovina se îndreaptă către Dumneavoastră și către guvernul
Statelor Unite ale Americii, care ocrotiți cu numele Americii atâta lume
oropsită, vă rugăm să veniți ca să ne luați și pe noi sub ocrotirea Dvs.
Suntem încredințați, Domnule președinte, că veți reuși în a ne elibera,
pentru că principiul de bază pe care stă marea națiune americană în ra-
porturile ei cu lumea întreagă, dreptul fiecărei națiuni la autodetermina-
re, este tot ce poate fi mai sfânt și mai măreț. Acest principiu cerem să ni
se aplice și nouă, românilor din Moldova de Răsărit și de Nord – Basara-
bia și Bucovina, care, după statisticile sovietice, numără peste 6 milioane
de români, împrăștiați în ținuturile Bucovinei de Nord, Basarabiei și în
ținuturile de dincolo de Nistru.
Această populație cere să fie ajutată ca să-și recapete libertatea de a deci-
de sin­gură soarta ei, de unire la țara de gintă latină — România, care în
prezent se află sub ocupație rusească.

Cu profund respect și recunoștință,

ss Pan HALIPPA,
fost președinte al Parlamentului Basarabiei, la Chișinău,
fost ministru al Basarabiei și ministru
în mai multe guverne românești,
deputat și senator român

România, București
str. Alex. Donici, nr. 32, sector 2
1 august, 1969
338 ROMÂNĂ
Mircea DRUC
Niște nostalgici
M.D. – om politic, adept al
Reunificării României. Născut
la 25 iulie 1941 în Pociumbăuți,
județul Bălți. A absolvit Facultatea
de Filologie a Universității din
Leningrad (1964) și Facultatea
de Psihologie a Universității din
Moscova (1980). Studii doctorale
la Institutul Americii Latine al
Academiei de Științe a URSS
(1970). A lucrat la Moscova,
Chișinău, Cernăuți, București în:
învățământ superior, cercetare
științifică, producție, diplomație.
Distins cu Ordinul Național
„Steaua României" în grad de
Mare Ofițer. Activist al mișcării de
renaștere națională a românilor
din Basarabia și Nordul Bucovinei
(1959-1991). Președinte al
Consiliului de Miniștri al RSSM
(1990-1991). La alegerile
prezidențiale din România, în
septembrie 1992, a fost primul
candidat independent cu o
platformă unionistă declarată. În
prezent este pensionar, locuiește
cu familia la București.
1. Nostalgie rusească
La finele anilor ’80, majoritatea populației
Uniunii Sovietice nu mai spera că va ajunge
să trăiască în comunism. Despre „viitorul lu-
minos” și îndeplinirea planurilor cincinale
n-avea rost să vorbim. În ideologia partidu-
lui-stat (sau statului-partid) nu mai credea
nici măcar politbiroul. În scopuri politice,
sub Boris Elțîn, Kremlinul a respins în bloc
trecutul. Neoliberalii l-au înlocuit cu mitul
unei uverturi prerevoluționare, descrise ca un
fel de epocă de aur. Ulterior, Vladimir Putin
a recuperat ideologic complexul militar-in-
dustrial, victoria asupra Germaniei, expan-
siunea hegemonică sub pretextul „eliberării
noroadelor asuprite”. Reabilitarea lui Stalin,
ca strateg și modernizator, a constituit un ele-
ment central al propagandei ruse. Cât despre
victimele stalinismului, acestea continuă a fi
ignorate.
În prezent, societatea rusă suferă de o am-
nezie parțială, o descompunere a memoriei,
care a devenit capricioasă și selectivă. Rușii
preferă să se identifice cu un regim criminal,
nu cu victimele acestuia. Astfel, Kremlinul
are în continuare mari dificultăți cu detașarea
Federației Ruse de trecut. Practic, nici nu și-o
dorește. În Rusia nu există niciun monument
 S TA R E D E V E G H E 339
național ridicat de către statul rus pentru victimele stalinismului și ni-
ciun efort comemorativ național. EI au suferit o gravă criză de identi-
tate; au evitat chestiunea dificilă a responsabilităților; au preferat re-
fularea trecutului la periferia memoriei colective, iar astăzi regretă din
tot sufletul prăbușirea URSS. NOI am salutat dezagregarea imperiului
ideocratic bolșevic; am ales libertatea, dar nu am reușit să ne reglăm
conturile cu trecutul și am rămas profund traumatizați de efectele in-
vaziei sovietice și de stalinism.
În anii 1990, dificultățile cotidiene îndurate în URSS încă mai dăinuiau
în mintea mulțimilor: magazine prin care sufla vântul; cozile perma-
nente, deși nimeni nu era sigur că va apuca să pună ceva în sacoșă. Cu
toate acestea, în Federația Rusă comuniștii reprezentau o forță politi-
că. Sociologii ruși explicau relativa popularitate a Partidului Comunist
prin inerția, deprinderea și disciplina electorilor în etate. Observatorii
scenei politice se îndoiau că Partidul Comunist va rămâne cap de afiș
la alegeri. Influența comuniștilor urma să dispară „de moarte naturală”,
concomitent cu electoratul acestora. Totuși, diversele guverne neoli-
berale se simțeau amenințate de o eventuală revanșă comunistă.
În deceniile următoare, comuniștii au pierdut o mare parte din ponderea
lor politică. Paradoxal, însă nostalgicii roșii, din contra, s-au reanimat.
La alegerile prezidențiale din 2000, contracandidații comuniștilor le-au
preluat retorica. Pentru mobilizarea rușilor discursul despre trecutul
glorios era mai eficient decât cuvântările despre liberalism, economia de
piață și valorile democrației. Iar ideocrații Lumii Ruse au lansat sloganul
„Назад в СССР!” [Înapoi în URSS!]. La finele lunii octombrie 2018,
Rusia a sărbătorit cu mare pompă, printr-un concert solemn organizat
de Kremlin, centenarul komsomolului, creat în 1917 și dizolvat în 1991.
Cântece sovietice de epocă. Câteva lacrimi tandre prelinse pe obrazul
publicului compus din înalți funcționari și mari patroni. O bună parte
dintre actualii conducători și oligarhi au trecut, efectiv, prin komsomol,
care avea sarcina să contribuie la formarea nomenclaturii PCUS.
La ora actuală, tot mai mulți fanatici ai retrospectivei vorbesc și
scriu despre viața fericită din URSS. Există pe Internet mii de fo-
tografii neretușate din „epoca de aur” făcute de către profesioniști.
Însă nostalgicii apelează la vederile agitației vizuale sovietice. De re-
gulă, niște postere desenate: truditorii vizitează magazinele doldora
340 ROMÂNĂ
de mărfuri, sindicatele oferă foi de odihnă la stațiunile balneare sau
cheile de la noile apartamente. Situația seamănă cu jocurile Tolkien,
cu legile și relațiile unei lumi inventate. Numai că acei jucători sunt
conștienți de lumea lor ireală, pe când majoritatea nostalgicilor după
URSS consideră că EI studiază „adevărata istorie”. Internetul e plin
de rețele de socializare, forumuri, site-uri, grupuri pe Facebook și
conturi Twitter, unde se întâlnesc fanii comunismului de sorgin-
te bolșevică. EI fac schimb de amintiri – diverse mituri și fabulații,
care s-au transformat deja într-o realitate separată, existentă doar în
mintea lor, având puțin comun cu ceea ce a fost Uniunea Sovietică.
Realitatea inventată devine tot mai persistentă, migrând intactă de la
un forum la altul. Fanii URSS, la o beție, își aduc aminte de tinerețe;
de acele timpuri minunate când iarba era mai verde și apa mai udă,
soarele mai strălucitor și lumea din jur mai solidă. Iar acum, oriunde
te-ai uita, numai tinerime sfrijită.
Constatăm că nostalgicilor simpli, de la orașe și sate, nu le este dor
de coadă la alimentara, de subotnik și voskresnik, de ședințe de partid
și sindicate, de pedepse aplicate pentru devierea de la linia partidului.
Lor tare le plăcea statul puternic, care domina popoarele de la Marea
Baltică până în Asia Centrală, din Carpați până în Kurile și Kamceatka.
EI regretă statul învingător de care se temeau adversarii de orice fel. Le
pare rău că progeniturile lor nu mai fac armata în trupele dislocate în
Germania, dispuse să ajungă la Canalul Mânecii într-o săptămână. De
fapt, obiectul nostalgiei rusești nu e comunismul, ci imperiul, pe care
propria ideocrație l-a falimentat.
De-a lungul istoriei, imperiile s-au descompus frecvent, mai ales în se-
colul XX. Nu cred că la ora actuală francezii și englezii visează să ducă
din nou mostre de civilizație în Africa sau Indochina. Puțin probabil
că vreun austriac n-are somn și plânge nopțile după marele Imperiu
Austro-Ungar. Comparativ, problema rusului e diferită. Țara sa nu a
înregistrat realizări pe plan național, precum Anglia sau Franța. Rusia
s-a format de-a lungul secolelor ca imperiu. Ea și-a început expansiu-
nea în Orient încă înainte de a-și fi căpătat trăsăturile minimale de stat
național. Toate succesele înregistrate de Rusia au fost imperiale, inclu-
siv Marea Victorie, comemorată la 9 mai. Altceva mai nou, pentru a se
putea lăuda, rușii nu au.
 S TA R E D E V E G H E 341
În spațiul ex-sovietic, perioada anilor ’90 a corespuns căutării febrile a
unei noi identități naționale. Astăzi, Uniunea Sovietică încă mai există
în mintea multor nostalgici, mai ales a „rușilor de profesie”, eșuați prin
fostele colonii ale imperiului spulberat. Regretabil, însă la Chişinău,
Tiraspol, Bălți și Comrat, nostalgicii după URSS plutesc în ceaţă, con-
tra curentului. Declarativi, ei vor să ne convingă că roşii sunt patrio-
ţii, albii – duşmanii poporului; internaţionalismul – da, naţionalismul
– ba şi nu vor să recunoască esenţialul: socialism german = socialism
sovietic; dictatură hitleristă = dictatură stalinistă; nazism = bolşevism.
Uniunea Europeană a egalat stalinismul cu nazismul. Mentalitatea de
homo sovieticus și propaganda bolșevică nu mai au credit. Vladimir
Putin nu este Vladimir Ulianov şi nici Leiba Bronştein, ca să lanseze
un Decret despre adevărul istoric.
Acum, în Federația Rusă, primul și cel mai important catalizator al nos-
talgiei ține de mentalitatea imperială, de pierderea sentimentului de
apartenență la o mare putere. Dar, în lumea contemporană, identitatea
și etnoconștiința au o importanță excepțională și nu pot fi înlocuite cu
o Lume Rusă amorfă sau cu un eurasianism imaginar. În fond, actualul
disconfort psihic al rușilor e generat nu atât de colapsul imperiului, cât
de lipsa națiunii, pe care imperiul ideocratic bolșevic a înlocuit-o până
la un timp. De aici și dorința de întoarcere în trecut, deoarece pentru
ruși URSS întruchipa nivelul maxim de „dizolvare” a naționalului în
imperial.
În lumea întreagă s-au perfectat culegeri de documente vizând crime-
le nazismului și bolșevismului. Citez dintr-un asemenea document
elaborat de cercetătorii ruși: „Într-o goană necruțătoare, sângeroasă,
negativă ca rezultat final, au fost executaţi prin împuşcare, au pierit în
războaie, au murit de foame şi boli peste 50 de milioane de compatri-
oţi. Au fost distruse, întoarse pe dos destinele a milioane de oameni…
Bolşevismul a comis crime monstruoase contra omenirii, fără termeni
de prescripție!” (Красное колесо – преступления без наказания,
www.proza.ru; http://bikol.narod.ru). Pe baza documentelor de ar-
hivă, apar, în pofida dificultăţilor inerente, tot mai multe lucrări de
investigaţie, monografii și filme despre victimele „eliberării sovieti-
ce”. Astăzi, toți profesioniștii, nu doar istoricii, acționează, pătrund în
esența circumstanțelor istorice, care tind să se repete necruțător. O
342 ROMÂNĂ
bibliografie la temă, incluzând și materiale audio-video, volumele de
memorii ale refugiaților, deținuților politici, deportaților ar cuprinde
zeci de pagini. Totodată, avem parte de numeroase mostre de nostal-
gie pentru ceea ce a fost cândva. De exemplu, la Moscova, în septem-
brie 2013, s-a ţinut un târg internaţional de carte, cu 1,2 mii de expo-
nenţi din 57 de ţări. Pe unii vizitatori i-a exaltat o lucrare de proporţii:
Stalin. Enciclopedie. Pe alţii, numeroasele volume despre pravoslavie,
autocraţie și URSS. A prezentat interes chiar și o broșură cu adresarea
pucistelor, din august 1991, către poporul sovietic. Așadar, surse de
informație există, n-avem de ce ne plânge. În biblioteci şi pe internet
sunt cărţi, avem filme, spectacole de teatru, cântece, materiale de ar-
hivă în diverse limbi și accesibile pentru toți doritorii, indiferent de
opțiunea și convingerea personală.
Dacă nu ai trăit în „paradisul sovietic” e suficient să accesezi maxim-nm.
livejornal.com ca să ai idee ce a însemnat acesta cu adevărat. Maxim
Mirovici și toți acei care postează pe site-ul respectiv pulverizează mi-
turile vehiculate de fanii URSS. Doritorii mai pot afla ce-a fost bine în
Uniunea Sovietică, pe timpul lui Stalin, și ce-a fost bine în Germania, pe
timpul lui Hitler. În 2009, Zahar Prilepin, Alfred Koh şi Boris Mineaev,
în timpul unor ședințe de spiritism, formulează numeroase întrebări per-
tinente. Chestionate, cele două personaje istorice răspund, ca şi cum ar fi
în viaţă. Interviurile intitulate Vorbeşte Hitler şi Vorbeşte Stalin au fost pu-
blicate în revista „Медведь” (http://medved-magazine.ru/). Citindu-le,
poţi afla, dacă te interesează, desigur, multe lucruri inedite vizând
motivația celor doi dictatori. De exemplu, convingerea lui Iosif Stalin că
el era, conform Torei, „un om fără prihană, evlavios”. Iar Adolf Hitler „a
fost un băiat bun”, după cum ne explică Rabbi Yosef Tzvi Ben Porat, dacă
îi urmărim prelegerile pe youtube.com.
Site-ul www.ava.md prezenta recent un document secret din arhiva
NKVD referitor la dinții și coroanele dentare din aur ale decedaților
în lagărele sovietice și întreba cititorii: „În ce constă diferența dintre la-
gărele de concentrare naziste și lagărele din gulagul sovietic?”; „Prin ce
se deosebesc «eroii» NKVD-ului de călăii hitleriști?”. Iată câteva răs-
punsuri traduse din rusă: „O singură diferență: enkavediștii au învins,
ghestapoviștii au pierdut. Învingătorilor – coroana de lauri, perdanților
– coroana de spini. E logic” (Dufa); „Diferența constă într-aceea că
 S TA R E D E V E G H E 343
inițial ghestapoviștii au fost pe rol de ucenici, în timp ce enkavediștii
pe rol de maeștri” (Vlad); „Nu e nicio diferență dintre lagărele de con-
centrare naziste și lagărele gulagului, doar că în gulag erau maltratați
propriii cetățeni, iar în lagărele naziste – străinii și prizonierii de război
ai inamicului. Dar coronele dentare din aur ale decedaților sunt extra-
se de unele rude și în timp de pace. De ce ar fi renunțat bolșevicii sau
naziștii la aurul «inamicului»? Fotografiile prezentate ar părea o nele-
giuire, dar pe atunci nimeni nu se speria de asta” (Grin).
Deviza „Înapoi în URSS!” mai înseamnă și o modalitate de respinge-
re a capitalismului oligarhic și adaptarea la vicisitudinile vieții coti-
diene. Rusul crescut în „comunism” este șocat nu atât de proporțiile
inegalității, cât de nivelul injustiției. Populația Rusiei nu percepe elitele
actuale ca fiind demne de statutul și averea acestora. Iar atitudinea pute-
rii față de „masele largi populare” și „oamenii muncii de la orașe și sate”
provoacă o tot mai accentuată iritare. În Uniunea Sovietică, fiind soci-
etatea unei inegalități moderate, se consolidase treptat o tradiție axată
pe abaterea „corectă” de la legislația în vigoare. În lipsa democrației,
regimul asigura multiple instrumente de control și decontare locală a
puterii administrative și politice, acordând o atenție relativă și princi-
piilor meritocrației. De-acum, unora le pare deja că viața nomenclatu-
rii sovietice reprezenta o mostră de „servire a poporului” în ambalajul
unei abnegații și dezinteresări de tip franciscan.
Desigur, majoritatea rușilor regretă destrămarea URSS și din motive
strict personale. Acestea nu merită ironizate sau ignorate. În gene-
ral, creșterea cotei de nostalgie rusească este legată de viața psihică a
mulțimilor. „Indexul nostalgiei” evoluează în dependență de categorii-
le de vârstă. O creștere constantă se înregistrează printre cei care și-au
trăit anii tinereții în URSS, iar acum îmbătrânesc în Rusia. Unii se simt
drept parte intrinsecă a trecutului mort („dar eu încă sunt viu”). Alții
speră să supraviețuiască în noul sistem, care îi reciclează treptat.
Puterea Sovietică nu a putut asigura multe din comoditățile elemen-
tare, un nivel de trai ridicat nici măcar ca cel din RDG. A creat însă
percepția confuză a ideii de progres: identificarea omului sovietic cu
revoluția științifico-tehnică; zborurile spațiale și valorificarea energiei
nucleare întruchipau supremația tehnologică a primului stat socialist
din lume; susținerea decolonizării însemna situarea Kremlinului pe
344 ROMÂNĂ
„partea corectă a istoriei” – libertatea popoarelor, internaționalismul
ca viitor al umanității. La ora actuală situația este aproape diametral
opusă: Rusia luptă cu Ucraina pentru teritorii, iar Europa se integrează;
rușii se cramponează de trecut, iar occidentalii forțează interferențele
culturale; rușii expun spre vânzare produse depășite, inclusiv tehnică
militară, iar în țările occidentale circulă vehicule electrice și se dezvoltă
inteligența artificială.
În Federația Rusă sondajele sociologice arată că cel puțin 66% dintre
cetățeni duc dorul trecutului; circa 52% dintre respondenți regretă
așa-numitul „spațiu economic unitar”. Sentimentul lor nu e decât o
simplă perfidie, deoarece unitatea economică invocată nu era percepu-
tă de nimeni în perioada sovietică. Așa că, nu mai are rost să ne lamen-
tăm de lipsa unui atare spațiu unic în prezent. Inițial, nostalgia rușilor
după regimul sovietic era asociată cu probleme de identitate națională
și pierderea prestigiului internațional. În prezent nostalgia e pusă pe
seama dificultăților economice. În 2014, Rusia a intrat în recesiune
economică din cauza scăderii prețului petrolului și a sancțiunilor oc-
cidentale, iar oamenii de rând au fost afectați de stagnarea veniturilor,
devalorizarea rublei și inflație. Contestata reformă a pensiilor a scos
oamenii îi stradă și i-a redus popularitatea lui Putin.
Într-un discurs în Dumă, președintele Putin a definit destrămarea Uniunii
Sovietice ca cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Când o
țară nu înregistrează nicio performanță, începe să se agațe disperată de
trecut. Dacă nici retrospectiv nu are cu ce se mândri, ea poate oricând
inventa mituri și legende. Acest fenomen controversat provoacă diverse
suspiciuni. Este un simptom cu mult mai grav decât toate preocupările
enumerate de către politicienii și experții Rusiei contemporane. Dorul
rușilor de trecut nu generează visul viitorului. Imperiul sovietic, cu atâ-
tea popoare cucerite și teritorii străine anexate, cu o economie excesiv
centralizată dependentă de resursele naturale, era destinat falimentării.
Mulți ruși îi deplâng dispariția blestemând adversarii externi și trădătorii
interni. Pare ridicol și absurd, dar într-un deșert șoarecii vor continua
să roadă un cactus; în Federația Rusia acest cactus istoric decorativ se
numește „nostalgia după realitatea sovietică”.
Reabilitarea nostalgică a Uniunii Sovietice merită toată atenția
exegeților. Ea reprezintă un ansamblu de coduri înscrise în cultu-
 S TA R E D E V E G H E 345
ra societății ruse; o construcție a memoriei colective, modelată de
anumite structuri statale prin discursurile din mass-media ale unor
lideri și formatori de opinie. Nostalgia este, de asemenea, rezultatul
unei selecții, fiind fasonată de obiecte materiale și filtre subiective. În
memoria comunicațională a societății nostalgiile, ca și amintirile, se
confruntă cu voci divergente. La fel ca aducerile aminte, și nostalgii-
le circulă prin „locurile memoriei individuale” (mediile în care se află
dizolvate experiențele trăite și împărtășite de fiecare ființă umană în
parte). Suspiciunea față de arhivele ajustate de regimul sovietic ne face
să credem că nostalgiile și amintirile proliferate de istoria orală oferă
accesul la un adevăr non-voalat sau trucat.
Așadar, recidiva comunistă și nostalgia rusească reprezintă o îmbinare
de fenomene explicabile și de înțeles: tristețea iluziilor pierdute; dis-
confortul existenței în cadrul unor limite neclare ale spațiului național;
percepția mișcării într-o direcție incorectă sau contrară standardelor
specifice țărilor dezvoltate; senzația crescândă a electoratului că politi-
cienii i-au trădat și își duc viața într-o lume a lor paralelă; dezamăgirea
față de elitele naționale și incapacitatea mulțimilor de a înțelege înco-
tro se îndreaptă lumea contemporană. Toate aceste stări de spirit clare
constituie psihismul (viața psihică) națiunii ruse în prezent.
La majoritatea națiunilor un atare cumul de factori ar fi declanșat o
reorientare rapidă a minților luminate spre căutarea imaginii viitoru-
lui. Așa s-a întâmplat în secolul luminilor până la perioada cristalizării
în Europa a ideilor comunismului și fascismului. În Rusia însă, anu-
me acest aspect productiv al nostalgiei lipsește. Rusia va deveni țară
modernă numai abandonând circulația pe contrasens. La ora actuală,
rușilor li se pare că țara lor a fost cea mai modernă din lume în epoca
sovietică. Desigur, nostalgia rusească după URSS reprezintă o dorință
iluzorie de a se întoarce pe „partea corectă a istoriei”. Respingerea
evoluției firești și dezamăgirea personală duc la creșterea nostalgi-
ei postsovietice, dar cale de întoarcere nu există. „Cine nu deplânge
disoluția Uniunii Sovietice nu are inimă, cine vrea s-o creeze așa cum
era nu are minte”. O realitate tristă, dar adevărată. Federația Rusă repe-
tă unele erori tragice, care o fac vulnerabilă. Și multă lume consideră
că o dezagregare, precum cea a Uniunii Sovietice, e doar o chestiune
de timp.
346 ROMÂNĂ
Sergiu MUSTEAȚĂ
Moștenirea sovietică – ce facem cu ea?
S.M. – profesor la Facultatea
de Istorie și Geografie,
Universitatea Pedagogică
de Stat „Ion Creangă” din
Chișinău. Semnează opt
monografii și peste 300 de
articole. Cele mai recente
lucrări sunt: Anul 1918 în
emisiunile Europei Libere (1955-
1991), Chișinău, 2018; Noi
despre vecini și vecinii despre
noi. Manualele de istorie în
Republica Moldova, România și
Ucraina, Târgoviște, 2018 și
D. Cimpoeșu, S. Musteață,
Basarabia la un secol de la
marea unire. O istorie politică
a Republicii Moldova (1991-
2018), Târgoviște, 2018,
308 pagini. Este editorul a
două serii de monografii
– „Monografii ANTIM” și
„Documente și istorii
necunoscute” (25 volume
publicate); editor al revistei
anuale a tinerilor istorici
(14 volume publicate).
Relația dintre trecut și prezent reprezintă, în
Republica Moldova, o situație specială, de-
oarece regimul totalitar a lăsat o amprentă
adâncă asupra memoriei colective. Astăzi,
Republica Moldova se confruntă cu mai mul-
te dileme, printre care se numără și atitudinea
cetățenilor față de moștenirea sovietică.
Tranziția de la totalitarism
la democrație
În condițiile colapsului URSS, anul 1991 a
constituit pentru Republica Moldova un în-
ceput promițător în procesul de obținere a
independenței și de constituire a unui stat
democratic. Din primii ani de independență,
Republica Moldova a semnat Declarația
universală a drepturilor omului, a ratificat
convențiile internaționale privind dreptu-
rile omului, a liberalizat mass-media, a ade-
rat la Convenția internațională cu privire la
drepturile copilului, a inițiat primele refor-
me de trecere la economia de piață etc. Prin
aceste măsuri de ordin legislativ s-au adop-
tat valorile de bază ale unui stat democratic,
iar prin Constituția din 1994, în Republica
Moldova s-a instituționalizat statul de drept.
Însă drumul parcurs în edificarea și afirmarea
independenței de stat s-a dovedit a fi foarte
 S TA R E D E V E G H E 347
dificil. Pentru mulți rămâne încă actuală întrebarea: „De ce tranziția
Republicii Moldova de la un regim politic totalitar la unul democratic
este atât de anevoioasă?”. La această întrebare există mai multe răspun-
suri, generate de caracterul reformelor politice, economice, sociale și
culturale. Unul dintre aceste răspunsuri ține de domeniul istoriei și
memoriei colective și de ceea ce a însemnat pentru locuitorii republicii
regimul totalitar comunist. Perceperea trecutului este condiționată de
experiența și cunoștințele fiecărui om, ale fiecărei familii și comunități
în parte etc. Deși Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a
tins să construiască o societate egalitară sub toate aspectele, viziunile
asupra acestui regim au fost și rămân diferite. După evenimentele din
august 1991, s-a crezut în colapsul sovietic și în detașarea definitivă de
trecutul totalitar, însă realitățile s-au dovedit a fi altele [6].
Au trecut deja aproape trei decenii de la prăbușirea URSS și adoptarea
de către Republica Moldova a Declarației de Independență, însă o bună
parte a populației este nostalgică și ar dori revenirea în URSS1. O altă
parte a cetățenilor optează pentru integrarea țării în comunitatea euro-
peană. Un sondaj de opinie din noiembrie 2011 arată că peste 60% din
cei intervievați consideră că ar fi mai bine dacă Republica Moldova ar
fi guvernată de un singur partid, 73% fiind de părere că partidul respec-
tiv ar putea fi Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM).
La întrebarea „Care sistem politic este mai bun pentru Republica
Moldova?”, 35,2% consideră că acesta ar fi „sistemul sovietic care a
existat până la hotarul anilor ’80-’90”. În același context, 45,6% din
respondenți optează pentru Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan
și doar 33,8% pentru Uniunea Europeană, iar peste 45% sunt împotri-
va aderării țării la NATO [1]. Printre nostalgici se numără și ex-prim-
ministrul Dumitru Braghiș (1999-2001), care consideră că „URSS tre-
buia reformată pe principii de confederație”2. Tendințele antagoniste
din societate în ce privește orientarea Republicii Moldova spre Rusia
sau spre UE au fost caracteristice și politicii regimului comunist, care
a fost restaurat în 2001 și a durat până în 2009. Astfel, în campania
electorală din 2001, PCRM a promovat activ ideea aderării Republicii
Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, la alegerile din 2005 și-a schimbat
radical poziția și a optat pentru integrarea în Uniunea Europeană, ca,
ulterior, mai exact în anul 2011, să revină la ideea aderării Moldovei la
Uniunea Eurasiatică. Oscilațiile politice ale Republicii Moldova și lip-
348 ROMÂNĂ
sa unei opțiuni politice clare și durabile au creat în rândul cetățenilor o
stare de nesiguranță față de prezent și viitor. Această indecizie sau dile-
mă între Est sau Vest a determinat Republica Moldova să facă, în cele
mai multe cazuri, un pas înainte și doi înapoi. Deși clasa politică de la
Chișinău își dorește construirea unui stat de drept, moștenirea sovieti-
că reprezintă, de fiecare dată, o piedică sau o modalitate de tergiversare
a proceselor de creare a unei societăți cu adevărat democratice.
La aceste sondaje pot fi adăugate un șir de declarații sau lozinci politi-
ce, făcute în cadrul mitingurilor de protest organizate de PCRM împo-
triva coaliției de guvernământ, cum ar fi cele din 4 și 11 februarie 2012,
când s-au scandat sloganuri de genul „Молдавия – русская страна!”
[Moldova – pământ rusesc] și „Наша родина – СССР” [Patria
noastră – URSS]. În ultimii ani, acest discurs, în rezultatul decăderii
PCRM, a fost preluat de Partidul Socialiștilor din Republica Moldova.
Respectiv, s-a produs doar o migrație a electoratului PCRM la PSRM,
care în esență nu a schimbat atitudinea lui față de trecutul sovietic.
Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 25 decembrie 1991, dar
rămâne actuală întrebarea sociologului Dan Dungaciu – „Poți scoa-
te RM din URSS, dar cum scoți URSS din RM?”3. Astăzi, Republica
Moldova continuă să se confrunte cu probleme care își au originile în
perioada regimului totalitar comunist și nu sunt atât de ușor de depășit.
Distanțarea de trecutul comunist și asumarea memoriei traumatice se
pot realiza prin recunoașterea și asumarea greșelilor. Ce a făcut clasa
politică posttotalitară în acest sens?

Distanțarea de trecutul și mentalitatea totalitară

Decomunizarea este un fenomen caracteristic majorității statelor care
au făcut parte din blocul comunist în contextul tranziției lor de la un
regim totalitar la unul democratic. În procesul construcției sale statale,
Republica Moldova a întreprins mai multe demersuri pentru a se detașa
de trecutul său totalitar. Imediat după tentativa de lovitură de stat de la
Moscova din 18-21 august 1991, autoritățile de la Chișinău au condam-
nat inițiativa Comitetului de Stat de Urgență (ГКЧП), considerând-o „o
gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranității republicilor, care
poate aduce popoarelor prejudicii enorme”. Ținând cont de faptul că li-
 S TA R E D E V E G H E 349

derii partidului comunist au fost implicați sau au susținut acțiunile co-

mitetului pucist, Parlamentul a adoptat o hotărâre cu privire la Partidul
Comunist din Moldova, prin care se interzicea „activitatea Partidului
Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii”.
Monumentele reflectă ideologia unui regim politic și, de fapt, sunt in-
strumente ale ideologiei acestuia. Regimurile totalitare din secolul al
XX-lea s-au înscris perfect în această tradiție, iar monumentele au con-
tribuit direct la construirea și menținerea acestora. De aceea, Prezidiul
Parlamentului adoptă, la 25 august 1991, Hotărârea Cu privire la lichi-
darea monumentelor și altei atributici a ideologiei comuniste, al cărei ter-
men de îndeplinire a fost 5 septembrie 19914. Această decizie a fost
aplicată superficial, fiind strămutate din piața centrală a Chișinăului la
Centrul Expozițional „Moldexpo” doar monumentele lui Lenin, Marx
și Engels. Restul monumentelor sovietice au rămas în picioare până
astăzi. Neaplicarea în totalitate a prevederilor hotărârii din 1991 face
ca problema monumentelor regimului sovietic să persiste și în prezent.
Într-un articol recent se constată că Republica Moldova continuă să
rămână „un grandios muzeu sovietic, fără acoperiș”, iar numărul mo-
numentelor ce îl întruchipează pe Lenin este mai mare decât cel al mo-
numentelor lui Ștefan cel Mare și Sfânt, considerat un simbol național.
În perioada sovietică au fost instalate în RSSM circa 4.000 de monu-
mente ale lui Lenin, din care doar o parte au fost înlăturate din spațiul
public. Ca revanșă, în perioada restaurației comuniste (2001-2009),
în unele localități au fost reinstalate monumentele demontate: Ocnița,
Lipcani, Râșcani, Edineț, Dondușeni, Otaci, Fălești [9]. Astfel, pentru
o bună parte a populației Republicii Moldova este încă valabilă lozinca
de sorginte comunistă: „Ленин жил, Ленин жив, Ленин вечно будет
жить!” [Lenin a trăit, Lenin trăiește, Lenin veșnic va trăi!].
Condamnarea trecutului totalitar al Republicii Moldova trezește
nemulțumirea unei anumite categorii de oameni, în special a celor
care s-au format și au fost puternic dogmatizați în perioada regimului
comunist, iar partidele care se declară succesoare și adepte ale ideilor
comuniste consideră că sunt private de suportul simbolistic al ideolo-
giei lor5. În 2004, președintele V. Voronin, prin decret prezidențial, a
constituit Comisia pentru problemele ocrotirii monumentelor de is-
torie și cultură. Acest decret este un document relevant, având ca scop
350 ROMÂNĂ
intensificarea „activităților de protejare a monumentelor istorice și de
cultură”. De fapt, a împuternicit Comisia, în cooperare cu administrația
publică locală, să elaboreze un plan de acțiuni privind înregistrarea și
documentarea monumentelor istorice și culturale, siturilor memoriale
și cimitirelor militare (1941-1945) și crearea unei baze de date electro-
nice cu aceste monumente. Până în prezent nu dispunem de rezultate
evidente ale activității acestei comisii6.
În schimb, la 18 iunie 2008, Artur Cozma, ministrul culturii, venea
în Parlament cu propunerea de a include în Registrul monumentelor
ocrotite de stat cinci monumente de for public ale regimului comu-
nist: al lui Grigore Kotovski, al lui Serghei Lazo, al „Luptătorilor pen-
tru puterea sovietică”, al „Eroilor comsomoliști” și al „Eliberatorilor de
sub ocupația fascistă” [2].
Peisajul istoric și cultural se află totuși în schimbare, iar intențiile de a
face anumite modificări sunt justificate, deoarece societatea democra-
tică nu are nimic în comun cu simbolurile unui regim totalitar, cum
a fost cel sovietic. Fiecare monument este însă și o parte a artei epo-
cii în care s-a edificat, de aceea ele nu trebuie distruse, ci strămutate
din locurile publice în spații muzeale special amenajate, pentru a arăta
urmașilor elementele epocii totalitare [5].

Condamnarea crimelor comunismului

În februarie 2006, un grup de deputați din partea Alianței „Moldova
Noastră” a venit în Parlamentul Republicii Moldova cu o inițiativă le-
gislativă privind condamnarea crimelor comunismului, așa cum pre-
vede Rezoluția 1481 (2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, dar aceasta nu a fost susținută de majoritatea comunistă aflată
la guvernare.
După schimbările de ordin politic din 2009 în Republica Moldova,
cu o inițiativă similară a venit președintele interimar de atunci, Mihai
Ghimpu, care, la 14 ianuarie 2010, prin Decretul nr. 165-V, a consti-
tuit Comisia pentru studierea și aprecierea regimului comunist to-
talitar din Republica Moldova. Comisia a elaborat, în perioada 14
ianuarie – 1 iunie 2010, un raport, care a fost prezentat președintelui
interimar Mihai Ghimpu și care urma să fie discutat în Parlamentul
 S TA R E D E V E G H E 351
Republicii Moldova. După două tentative eșuate din luna iunie 2010,
data prezentării a fost amânată de către membrii Alianței pentru Inte-
grare Europeană pe un termen nedeterminat. În perioada 24-25 mai
2010, Asociația Națională a Tinerilor Istorici din Moldova, cu spri-
jinul Fundației Soros Moldova, a organizat la Chișinău Conferința
internațională „Democrație după totalitarism − lecții învățate în ulti-
mii 20 de ani”. Experți din SUA, Canada, Franța, Estonia, Republica
Cehă, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Rusia, Ucraina, România
și Republica Moldova au discutat despre legalitatea, consecințele
și impactul regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Est.
Reprezentanții PCRM au organizat, în ziua de 25 mai 2010, în fața
localului unde se desfășura conferința, un miting la care au scandat
un șir de lozinci, precum: „Opriți răfuiala politică!”, „Anticomu-
nismul e fascism!”, „Jos Ghimpler!”, „Nu fascismului! Jos Comisia
Ghimpu!”. Fotografiile expuse ale liderilor Alianței pentru Integrare
Europeană erau însoțite de mesajul „Hitler, Mussolini și Antonescu
sunt mândri de voi” [vezi 7]. Manifestarea publică a reprezentanților
PCRM față de un eveniment academic a demonstrat lipsă de respect,
dar și refuzul vehement de a discuta subiecte legate de trecutul regi-
mului comunist, fiind expresia unui extremism de tip totalitar, care
încalcă normele legale.
Printr-un alt decret prezidențial, emis în luna iunie 2010, Mihai Ghim-
pu a declarat ziua de 28 iunie 1940 zi a ocupației sovietice. Președintele
interimar își argumenta inițiativa prin faptul că „noi cerem să ne fie res-
pectată neutralitatea. Decretul a fost emis după 70 de ani, iar în acest
timp pe teritoriul țării noastre au fost trupe străine, de aceea am cerut
Federației Ruse să își retragă soldații și armamentul”. Condamnarea de
către Duma de Stat a Federației Ruse a decretului lui Mihai Ghimpu
era o nouă ingerință a Rusiei în treburile interne ale Republicii Moldo-
va și arată că Moscova o tratează în continuare ca pe o parte a sferei sale
de influență, încercând nu numai să influențeze, dar și să controleze
situația de la Chișinău prin metode de șantaj economic și politic.
Problema distanțării Republicii Moldova de trecutul totalitar are un
caracter politic pronunțat. O dovadă în acest sens este decizia din 12
iulie 2010 a Curții Constituționale a Republicii Moldova, care a decla-
rat neconstituțional decretul președintelui interimar M. Ghimpu. Oleg
352 ROMÂNĂ
Efrim, pe atunci viceministru al justiției, reprezentantul Guvernului la
Curtea Constituțională, a declarat că „decretul nu face altceva decât
să amintească despre niște fapte constatate deja”, făcând trimitere la
Declarația de Independență7, în a cărei parte finală Republica Moldo-
va, în calitate de stat suveran și independent, „cere Guvernului Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocierea cu Guvernul
Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a aces-
teia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii
Moldova”.
Amintim și poziția oficială a Academiei de Științe a Moldovei, expri-
mată la 7 iulie 2010 referitor la ziua de 28 iunie 1940, pe care a apre-
ciat-o drept ziua ocupației sovietice: „Documentele de arhivă și cerce-
tările istorice ale experților internaționali demonstrează că anexarea
Bucovinei de Nord și a Basarabiei a fost concepută și realizată de co-
mandamentul sovietic stalinist ca o operațiune militară de ocupație a
acestor teritorii. Iar decretul președintelui interimar Mihai Ghimpu
reflectă, în principiu, adevărul istoric”8.
Curtea Constituțională nu a luat în calcul și alte acte normati-
ve ale Republicii Moldova prin care s-a exprimat deja atitudinea
instituțiilor statale față de data de 28 iunie 1940. Astfel, prin Ho-
tărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova Cu privire la Avizul Co-
misiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-
juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului
adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lor pen-
tru Basarabia și Bucovina de Nord din 23 iunie 1990 [4, p. 245-426],
s-a aprobat avizul sus-menționat, în a cărui parte finală se afirmă
expres: „La 28 iunie 1940, URSS a ocupat [subl.n.] prin forța ar-
mată Basarabia și Bucovina de Nord, contrar voinței populației
acestor ținuturi” și a proclamat în mod nelegitim, la 2 august 1940,
RSS Moldovenească. După instaurarea în Basarabia și Bucovina de
Nord a regimului sovietic stalinist, în aceste ținuturi au fost comise
crime împotriva umanității: omoruri în masă, deportări, foamete
organizată. În partea finală a hotărârii se menționează: „În confor-
mitate cu argumentele istorice, juridice și politice expuse mai sus,
urmează ca în ziua de 28 iunie să fie suspendate toate manifestările
cu caracter festiv”. Avizul Comisiei de la Chișinău s-a bazat atât pe
 S TA R E D E V E G H E 353
rezultatele recente ale cercetărilor istorice, cât și pe decizia comisiei
similare a Congresului al II-lea de Deputați ai Poporului din URSS9.
În hotărâre se declara univoc că regimul sovietic a fost un regim de
ocupație, iar prin suspendarea activităților festive în ziua de 28 iu-
nie se stabilea caracterul ei de doliu și de comemorare a victimelor
regimului totalitar. În aceeași ordine de idei, amintim că guvernul
Republicii Moldova, condus de A. Sangheli, a declarat încă în anul
1993 regimul comunist totalitar drept regim de ocupație. La 11
martie 1993, guvernul Republicii Moldova a aprobat Hotărârea nr.
128, Despre măsurile pentru realizarea Legii privind reabilitarea victi-
melor represiunilor politice, săvârșite de regimul comunist totalitar
de ocupație (7 noiembrie 1917-23 iunie 1990) [subl. n.]. Evident,
anticonstituțională este decizia Curții Constituționale a Republicii
Moldova, și nu Decretul președintelui interimar M. Ghimpu.
Alianța pentru Integrare Europeană a readus în discuție problema in-
terzicerii simbolisticii comuniste după alegerile din noiembrie 2010.
În ședința Comisiei parlamentare pentru securitate națională, apărare
și ordine publică din 2 februarie 2011, s-a discutat proiectul de lege
privind interzicerea simbolicii comuniste, care a fost transmis Biroului
Parlamentului, care, până la sfârșitul lunii februarie 2012, nu reușise
să-l pună în dezbaterea Legislativului [3].
La finele anului 2010, șase state din Europa de Est au cerut Bruxelles-ului
să se introducă în UE o interdicție a negării crimelor comunismului,
afirmând că victimele fostelor regimuri comuniste au fost uitate de
Europa de Vest10. Pe parcursul anului 2011, un șir de state europene au
echivalat, în mod oficial, comunismul cu nazismul (Ungaria, Slovacia,
Georgia11 ș. a.). Dacă în Europa crimele comunismului sunt echivalate
cu cele ale fascismului12, la Chișinău atitudinea adepților ideologiilor
de stânga este contrară. Unul dintre aceștia, M. Deleaghin, consideră
că „cei care vor să interzică simbolurile comuniste, de regulă, simpati-
zează fascismul sau chiar aparțin acestui curent politic”13. Putem con-
stata că deciziile structurilor europene sau ale unor state luate aparte
privind atitudinea lor față de regimurile totalitare nu sunt luate în cal-
cul de către partidele de stânga din Republica Moldova14. Astfel, pro-
blema condamnării și asumării trecutului totalitar la Chișinău rămâne
un subiect sensibil, care provoacă noi confruntări sociale și politice, în
354 ROMÂNĂ
loc să faciliteze găsirea unui compromis pentru respectarea adevărului
istoric.
Distanțarea Republicii Moldova de trecutul său totalitar este o chesti-
une de mare actualitate și, după toate probabilitățile, dificil de rezolvat
în situația politică actuală. Soluționarea problemei depinde de fiecare
dintre noi, de mentalitatea noastră individuală și colectivă și reclamă
mai mult efort pentru a dezvălui fața adevărată a regimului totalitar
comunist, care „a reprezentat supremația minciunii” (L. Kołakowski).
Vladimir Tismăneanu, referindu-se la această situație, afirmă: „Ne pu-
tem despărți de moștenirea leninistă la nivelul mentalului numai dacă
vom renunța la această cultură a minciunii și duplicității...” [8, p. 14-
15]. Astfel, problema distanțării Republicii Moldova de trecutul tota-
litar are în continuare un caracter politic pronunțat.

Bibliografie 1. Barometrul Opiniei Publice, noiembrie 2011, Institutul

selectivă de Politici Publice, Chișinău, 16 noiembrie 2011.
2. Basiul V., Moaștele bolșevismului, în „Timpul”, 20 august
2007.
3. Cașu Igor, Vor fi interzise simbolurile comuniste?, în
„Adevărul”, marți, 8 februarie 2011, disponibil la http://
www.adevarul.ro/moldova/actualitate/Vor_fi_interzi-
se_simbolurile_comuniste_0_423557738.html (con-
sultat la 09.02.2011).
4. Cernencu M., Petrencu A., Șișcanu I., Crestomație la Is-
toria românilor, 1917-1992, Chișinău, Universitas, 1993.
5. Eșanu Octavian, Iconoclash in Chisinau: Wings ver-
sus Torches, or the Rock-Paper-Scissors Dialectics, 2010,
http://contimporary.org/text/view/16 (ultima accesare
11.02.2012).
6. March Luke, The Moldovan communists: from Leninism
to democracy?, Glasgow, Centre for the Study of Public
Policy, University of Strathclyde, 2005.
7. Musteață Sergiu, Cașu Igor (coordonatori), Fără ter-
men de prescripție. Aspecte ale investigării crimelor comunis-
mului în Europa, Chișinău, Cartier, 2011.
8. Tismăneanu Vladimir, Despre 1989: Naufragiul utopiei,
București, Humanitas, 2009.
9. Urușciuc Ion, Lenin îl bate pe Ștefan cel Mare, în „Tim-
pul”, 14 ianuarie 2012, disponibil la http://www.timpul.
md/articol/lenin-il-bate-pe-stefan-cel-mare-30290.html
(consultat la 18.02.2012).
 S TA R E D E V E G H E 355

Note
1
Republica Moldova nu face excepție, fenomenul nostalgiei fiind caracteristic pentru ma-
joritatea statelor postsocialiste. Pentru statele din sud-estul Europei acest fenomen are o
denumire specifică Jugonostalgia: Larisa Kurtović, Yugonostalgia on Wheels: Commemora-
ting Marshal Tito across Post-Yugoslav Borders. Two ethnographic tales from post-war Bosnia-
Herzegovina, în „Newsletter of the Institute of Slavic, East European, and Eurasian Studies”,
University of California, Berkeley, Spring 2011, vol. 28, no. 1, p. 2-13, 21-23. A se vedea
mai multe detalii despre fenomenul nostalgiei în unele publicaţii recente: Maya Nadkarni,
Olga Shevchenko, The Politics of Nostalgia: A Case for Comparative Analysis of Post-socialist
Practicies, în „Ab Imperio”, nr. 2, 2004, p. 482-518; Thomas Lahusen, Peter H. Solomon
(eds.), What Is Soviet Now?: Identities, Legacies, Memories, Berlin-Hamburh-Münster, LIT
Verlag, 2008; S. Oushakine, The Patriotism of Despair: Nation, War, and Loss in Russia, Cor-
nell University Press, 2009; Maria Todorova, Zsuzsa Gille, Post-communist Nostalgia, New
York, Berghahn Books, 2010; Maria Todorova (ed.), Remembering Communism: Genres of
Representation, New York, Social Science Research Council, Columbia University Press,
2010; G. W. Creed, Masquerade and Postsocialism: Ritual and Cultural Dispossession in Bul-
garia, Bloomington, Indiana University Press, 2011; Mirela-Luminiţa Murgescu, Romani-
an Perceptions of Communism, în „Euxeinos”, nr. 3, 2012, p. 5-13.
2
Vezi http://www.timpul.md/articol/cine-ne-a-facut-cei-mai-saraci-din-europa-30257.
html (consultat la 18.02.2012).
3
„Timpul”, 4 iunie 2010, disponibil la http://www.timpul.md/articol/poti-scoate-rm-
din-urss-dar-cum-scoti-urss-din-rm-11664.html (consultat la 26.06.2011).
4
Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova nr. 688-XII din 25.08.1991.
5
Lenin – o dilemă mirositoare, disponibil la http://www.jurnal.md/ro/news/lenin-o-di-
lema-mirositoare-185149/ (ultima accesare 12.11.2010).
6
Decretul privind constituirea Comisiei pentru problemele ocrotirii monumentelor de
istorie şi cultură, 8.09.2004.
7
Vezi http://unimedia.md/?mod=news&id=21129 (consultat la 13.07.2010).
8
Avizul savanţilor „Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”, disponibil la http://
asm.md/?go=noutati_detalii&n=3183&new_language=0 (consultat la 13.07.2010)
9
Hotărârea privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagre-
siune din 1939 a fost adoptată de Congresul Deputaților Poporului URRS la 24 decem-
brie 1989.
10
„Principiile care guvernează justiția europeană ar trebui să asigure același tratament
pentru victimele tuturor formelor de totalitarism”, se arată într-o scrisoare semnată de
miniștrii de externe din România, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Letonia şi Lituania. Docu-
mentul este adresat comisarului european Viviane Reding. Semnatarii susţin că triviali-
zarea sau negarea crimelor totalitare ar trebui să constituie o infracţiune, indiferent de
regimul responsabil. Negarea Holocaustului este deja interzisă în multe state europene.
Fostele țări comuniste doresc să extindă această interdicţie de la crimele regimului nazist
la cele ale comuniştilor din întreg Estul continentului.
11
Vezi http://www.lenta.ru/news/2011/06/01/charter/ (consultat la 05.08.2011).
12
Parlamentul Ungariei a egalat crimele comunismului cu Holocaustul. Pentru negarea
crimelor comunismului a fost introdusă pedeapsa penală de la unu la trei ani de detenţie.
356 ROMÂNĂ
Decizia a fost adoptată prin votul reprezentanţilor partidului de guvernământ, fosta opo-
ziţie de dreapta. Anterior, în februarie 2011, Parlamentul Ungariei a adoptat un proiect
de lege prin care negarea Holocaustului se pedepseşte cu trei ani de detenţie. Tot atunci,
cel mai mare partid de opoziţie a propus pedepsirea negării crimelor comunismului, dar
deputaţii au respins propunerea. http://unimedia.md/?mod=news&id=20035 (con-
sultat la 09.02.2011).
13
Vezi http://www.nit.md/index_md.php?action=news&id=3321 (consultat la 10.02.2011).
14
Vezi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a
Consiliului Europei; Rezoluţia 1481(2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Euro-
pei privind necesitatea de condamnare internaţională a crimelor regimurilor comuniste
totalitare, 25 ianuarie 2006; Decizia nr. 1904/2006/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire pentru perioada 2007-2013 a progra-
mului „Europa pentru cetăţeni” pentru promovarea cetăţeniei europene active; Rezolu-
ţia P6_TA (2008)0523 privind comemorarea foametei deliberate – Holodomor – din
Ucraina, 23 octombrie 2008; Decizia-cadru 2008/913JAI a Consiliului Europei privind
combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul
dreptului penal, 28 noiembrie 2008; Declaraţia Parlamentului European privind procla-
marea zilei de 23 august drept Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului şi
nazismului, 23 august 2008; Rezoluţia P6_TA (2009)0213 a Parlamentului European
referitoare la conştiinţa europeană şi totalitarism, 2 aprilie 2009; Rezoluţia 1723 (2010)
a Adunării Parlamentare privind comemorarea victimelor Foametei Mari (Holodomor)
din URSS, 28 aprilie 2010.

Ioan C. POPA
Theodor MAGDER – destinul
unui evreu român în Basarabia
I.C.P. – sociolog, publicist și
diplomat; doctor în sociologie
(relații internaționale);
cercetător asociat la Institutul
de Sociologie al Academiei
Române. Cărți publicate:
Românii, Basarabia și
Transnistria, două ediții în
limba română (București,
2009, 2012) și o ediție în
limba rusă (Chișinău, 2010);
Mecanisme de putere ale
regimului totalitar comunist
în perioada bolșevismului.
Impactul în Basarabia și
Transnistria (București, 2011);
Destine frânte. Pagini despre
românii din Est (1917-1954)
(București, 2014); Trei ani în
preajma președintelui (1997-
1999). Note și consemnări
(București, 2014). Membru al
Uniunii Ziariștilor Profesioniști
din România.
PROFIL 357
Pe Theo (așa cum îi spuneau cei apropiați și
cum avea să devină și pentru mine) l-am cu-
noscut în anul 2000, când se apropia de 80
de ani. Lucra în Departamentul pentru relații
interetnice ca funcționar cu dispensă, datorită
vârstei. Prietenia s-a înfiripat repede și a durat
mai bine de un deceniu, până la decesul lui, în
2011. În această perioadă am avut zeci de în-
tâlniri, în Republica Moldova și în România,
corespondența însumează peste 30 de scrisori
personale, documente din arhiva sa de familie,
fotografii, înregistrări audio și video. Am cola-
borat la câteva proiecte, între care traducerea
din limba rusă și prezentarea în limba română
a romanului Motl Pețitorul, dedicat destinului
tragic al unei comunități evreiești din Zinnicov
(Ucraina). Un roman autobiografic, scris de
Iacov Tihman, a cărui versiune în limba româ-
nă a fost publicată de Editura Hasefer și lan-
sată la Târgul de carte „Gaudeamus”, în anul
2007. Tot la inițiativa și cu sprijinul lui, a apă-
rut la Editura Prut Internațional din Chișinău
o ediție în limba rusă a cărții mele Românii,
Basarabia și Transnistria (2011).
În ultimii ani de viață a acceptat să-mi acorde
un interviu gen „povestea vieții” pe care l-am
publicat în volumul Destine frânte. Pagini des-
358 ROMÂNĂ
pre românii din Est, apărut la Editura
Academiei în anul 2014.
Theodor Magder este descendent
al unei vechi familii evreiești din
Moldova. Bunicul, Iacov Magder,
a luptat sub drapel în Regimentul
13 Dorobanți în Războiul de
Independență din 1877. Drept răs-
plată, cu acordul celor două Camere
ale Parlamentului, Carol I l-a na-
turalizat ca român prin Decretul
nr. 2529/1879, întărit prin Diploma
Domnească nr. 605 din 10 decem-
brie 1879, cu toate drepturile civile Theodor MAGDER
și politice de cetățean român. (1921-2011)
Viața lui Theodor Magder se confundă cu ultimul secol al istoriei
Basarabiei, de la reunirea acesteia cu Patria-Mamă până la desprin-
derea de imperiul sovietic și proclamarea Republicii Moldova ca stat
independent. S-a născut la Iași, la 30 octombrie 1921. În perioada
interbelică și-a însoțit părinții în Basarabia, unde tatăl său, avocatul
Solomon Magder, a fost transferat cu serviciul. În 1939-1940, Theo
a fost student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din
București. Evenimentele dramatice din vara anului 1940 l-au surprins
în vacanță la Chișinău. Fiind declarat fără voia sa cetățean sovietic, în
anii războiului și-a continuat studiile la fără frecvență în diverse orașe
din URSS, urmând îndeaproape linia frontului.
Între 1947 și 1950 face doctorantura la Institutul de Economie din
Moscova, apoi este lector la filiala acestuia din Chișinău (1950-1957).
Până în 1973 lucrează ca redactor și traducător, apoi ca redactor-șef al
Secției de știri externe la filiala din Chișinău a Agenției de presă TASS.
În calitate de redactor-șef și, mai târziu, de șef al Secției de literatură
științifică în limba română la Editura Știința (1973-1981), promovează
cunoașterea limbii române corecte și utilizarea terminologiei adecvate
în limbajele politic, economic, diplomatic etc., inclusiv prin susținerea
editării unui album monografic Mihai Eminescu. Viața și opera în docu-
mente, mărturii, ilustrații.
 PROFIL 359

Din 1981 până în 1990, intrat

în dizgrația regimului sovietic, a
fost nevoit să lucreze mai întâi ca
lăcătuș, apoi ca redactor de ziar
și organizator la muzeul uzinei
Moldhidromaș din Chișinău.
După 1990, este angajat mai
întâi consultant, apoi coordo-
nator și șef al Secției relații ex-
terne și legături cu diaspora a
Departamentului pentru relații
naționale și funcționarea lim-
bilor din cadrul guvernului de
la Chișinău. În această calitate, Solomon MAGDER (1887-1940), fiul
precum și în cea de director exe- lui Iacov Magder, avocat, veteran a două
cutiv al Asociației Organizațiilor campanii militare
(din 1913 și 1916-1918)
și Comunităților Evreiești din
Republica Moldova (AOCEM), a participat la numeroase simpo-
zioane, colocvii și reuniuni internaționale sub auspiciile OSCE și
Consiliului Europei.
La propunerea Ambasadei României la Chișinău, în anul 2000 i s-a
conferit, prin decret prezidențial, ordinul Steaua României „Pentru
merit” în grad de ofițer. Ca recunoaștere a contribuției sale la dezvolta-
rea relațiilor moldo-române, i s-a acordat, în două rânduri, diploma de
membru de onoare al Federației Comunităților Evreiești din România
(FCER).
Iată pe scurt povestea de viață, așa cum mi-a relatat-o însuși Theodor
Magder în decursul mai multor convorbiri purtate la Chișinău și
București.
„În anul 1939 am absolvit Liceul «Alexandru Donici» din Chișinău,
unde tatăl meu a fost trimis din vechiul regat cu serviciul. După absol-
vire, m-am înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din București, în
toamna aceluiași an. Am putut audia la cursuri elita științifică și cul-
turală a României din acea perioadă. De ajuns să vă spun că la istorie
l-am avut profesor pe Nicolae Iorga. Era în ultimul lui an de viață. Până
360 ROMÂNĂ
astăzi țin minte pasaje întregi din prelegerile acestui mare cărturar al
neamului. La psihologie ne preda profesorul C. Rădulescu-Motru, la
sociologie profesorii Dimitrie Gusti și Traian Herseni, la estetică pro-
fesorul Tudor Vianu, la istoria filosofiei profesorul Mircea Florian, iar
la filosofie generală P. P. Negulescu. Aceștia au fost dascălii mei, cei
care mi-au format spiritualitatea și mi-au deschis orizonturi nebănuite
de mine.
Părinții rămăseseră la Chișinău. După examenul de admitere, tata,
Solomon Magder, mi-a trimis o lungă scrisoare cu sfaturile sale la în-
ceputul de drum la care mă aflam. Iat-o: este datată 15.XI.1939. Au
trecut peste 60 de ani de atunci, dar am reușit să o păstrez. Să-ți citesc
câteva rânduri:
Dragă Theule, am primit abia ieri vestea despre examenul tău. Acum, după
ce ești încredințat că ai fost admis, țin să-ți urez noroc și să te fac atent
asupra câtorva chestiuni importante pentru a preveni orice neplăceri ce ar
putea să se ivească în cursul acestui an, trecător și el ca atâția alții. Doresc,
și găsesc că ești de aceeași părere, să nu ai lipsuri de la cursuri sau lucrări

Diplomă Domnească din 10.12.1879, prin care soldatului Iacov MAGDER (evreu)
i se acordă „naturalizarea română” și „toate drepturile civile și politice de cetățean
român”, în urma participării la Războiul pentru Independența României
 PROFIL 361
practice, spre a evita neplăcuta situațiune a unei excluderi... De azi înainte
nu mai lucrezi pentru profesori, pentru notă, ci exclusiv pentru tine. De la
sine va urma și aprecierea profesorilor și notarea bună...
A studia filosofia nu înseamnă că studiezi pentru a deveni filosof! Înseamnă
numai că strângi, culegi și cauți să înveți înțelepciunea pornită din timpu-
rile cele mai vechi... – care îți va putea sluji, pe măsura cât vei reține din
această masă enormă de gândire, pentru viață...
Fii tu dintre acei care consideră că severitatea cu sine stă mai presus decât
a fi sever cu alții. Deci nu te arunci în critica lipsită de obiectivitate, adică
încerci să domini pornirea firească, pe care orice om o are, de a vedea paiul
din ochiul altuia...
Vei avea de citit, de consultat multe scrieri, lucrări pe tărâmul filosofiei. E
bine ca în diverse caiete să-ți faci notări, cu arătarea autorilor și cărților ci-
tite... Am primit de la profesorul Roșca nouă volume – versuri și proză. L-ai
văzut ce modest se înfățișează, când l-am întâlnit. Ce calitate strălucită este
și modestia! Cu dragoste multă, tata.
P.S. Mama e bine, te dorește mult și pe drept cuvânt așteaptă scrisoare lun-
gă de la tine, despre toate și mai ales impresii de la facultate, despre colegi,
prieteni.
Se pare că am ascultat de sfaturile tatei, deoarece am terminat primul
an de facultate cu rezultate foarte bune. Să-ți spun ce mi s-a întâmplat
cu profesorul Traian Herseni, care ne preda un curs de sociologie rura-
lă. Era foarte exigent, dar și foarte corect. Pentru examen ne-a indicat
100 de cărți ca bibliografie obligatorie. Nu puteai trece examenul dacă
nu parcurgeai toată această literatură de specialitate. Când am tras bi-
letul, am găsit o întrebare care suna cam așa: Ce vă spune abrevierea
AAA? M-am gândit puțin și mi-am adus aminte că întâlnisem undeva
această prescurtare. Era vorba de o lege agricolă importantă din SUA:
American Agricultural Act. Când i-am dat răspunsul, mi-a cerut car-
netul și m-a notat cu zece, fără alte întrebări. Am ieșit din sală foarte
repede, iar colegii care așteptau afară erau convinși că am fost picat.
Când au văzut însă nota, unul dintre ei a început să strige în gura mare:
A’ nebunit Herseni. Ăstuia, care e și jidan, și basarabean, i-a dat zece, iar pe
mine m-a picat a treia oară.
362 ROMÂNĂ
Tata, care era ofițer în rezervă, a fost concentrat. A plecat cu regimentul
într-o altă zonă a țării. Mama a rămas singură. În vacanța de vară, în
iunie 1940, m-am întors la Chișinău, fără să bănuiesc ce ne va aduce
sfârșitul lunii. A venit ziua de 26 iunie, cu ultimatumul sovietic. Totul
s-a petrecut foarte rapid. Ne-am pus problema să plecăm, știam că
Prutul va deveni o frontieră inaccesibilă și voiam să ne reîntâlnim cu
tata. Serviciul de poștă nu mai funcționa și nu mai puteam comunica
cu el.
Atunci am hotărât să mergem la gară. Mama, Sima, era îmbrăcată
într-o rochiță subțire, nu aveam cu noi niciun fel de documente. Am
ajuns la gară și am asistat la plecarea ultimului tren din Chișinău spre
București. Era arhiplin, lumea se suise și pe acoperiș. S-a apropiat de
noi un ceferist, probabil îl cunoștea pe tata, și ne-a spus cu voce scăzu-
tă: Doamnă, nu vă sfătuiesc să plecați. Cum nu existau curse auto, auto-
mobilele personale erau foarte puține, nu am mai avut cu ce pleca și am
rămas la Chișinău.
Știți că economia sovietică era strict planificată. Primul lucru pe care
l-am constatat după venirea sovieticilor a fost dispariția pâinii, a alimen-
telor. Nu am mai găsit lame să mă bărbieresc. Asta a fost prima impresie.
Am înțeles imediat că fără cunoașterea limbii ruse nu puteam face
nimic. Trebuia să am grijă de mama. Tata rămăsese dincolo de Prut.
De altfel, a avut un sfârșit trist. În septembrie, după venirea lui Ion
Antonescu la guvernare, a fost deblocat din armată. Nu a mai fost pri-
mit în barou și a rămas pe stradă, fără familie, fără posibilitatea de a-și
câștiga existența. A lăsat o ultimă scrisoare, în care arăta că era foarte
îngrijorat de soarta soției și a fiului. Am și după aceasta o copie. Iat-o, cu
ultimele sale gânduri: Nimic nu am pe conștiință ca cetățean... Niciodată
n-am făcut ticăloșii... Clipe de pe urmă Simei și copilului.
Scrisoarea este din septembrie 1940, fără dată. Într-un moment de dis-
perare, și-a pus capăt zilelor. Eu am aflat abia în octombrie și nu am
vrut să-i spun mamei. Dar ea simțea că s-a întâmplat ceva cu el. Mama
a murit în timpul războiului. În iunie 1941 s-a refugiat în Uzbekistan.
A făcut o hemoragie cerebrală și a murit în 1943, la vârsta de 53 de ani.
După instalarea autorităților sovietice eu trebuia să asigur existența
mea și a mamei. În luna august, am aflat că s-a deschis Institutul
 PROFIL 363
Pedagogic și m-am dus la rector. Îl țin minte și azi, îl chema Makar
Makarovici Radu, era un moldovean din Tiraspol. L-am rugat să mă
accepte ca student al Facultății de Limba și Literatura Rusă. El mi-a
spus: Cum crezi că îmi pot asuma o asemenea răspundere, ca peste trei ani
să îți dau o diplomă care îți dă dreptul să predai la clasele superioare de li-
ceu limba și literatura rusă, când dumneata nu știi boabă de rusă. Era logic
ce spunea el. Și atunci am găsit o soluție. I-am spus: Mă acceptați până
la prima sesiune de examene, peste trei luni. Dacă atunci primesc note de
trecere, înseamnă că am dreptul să fiu student. Dacă nu, mă eliminați și eu
nu pot avea nicio pretenție. Am obținut note maxime la toate obiectele.
Adevărul este că m-a ajutat mult prietena și viitoarea mea soție, Asia
(1921-1989).
La 19 iunie am susținut ultimul examen, la 20 iunie 1941 am fost la
o petrecere studențească. Apoi a început războiul. Am fost mobilizat
de autoritățile sovietice, dar, fiind basarabean, nu au avut încredere
să mă trimită pe linia întâi. Așa am putut să-mi continui studiile la
universitățile pe care le întâlneam din garnizoană în garnizoană, oda-
tă ce linia frontului se deplasa spre Est (Transnistria, Ucraina, Rusia,
Uzbekistan). Odată cu sfârșitul războiului, am terminat și eu facultatea.
A urmat perioada sovietică, cu provocările ei împotriva istoriei și a
limbii române. Îmi amintesc cum, la un moment dat, pe când eram
redactor la editură și am publicat un album cu poetul național Mihai
Eminescu, o activistă rusoaică de la comitetul orășenesc de cultură și
educație socialistă m-a întrebat pe nepregătite: Tovarășe Magder, cum
numești dumneata limba pe care o vorbești în familie? Am simțit imediat
primejdia: folosirea sintagmei limba română era pedepsită. M-am gân-
dit puțin și am răspuns sec: Maternă. Limba maternă. A dat din cap și a
zâmbit forțat, fiindcă nu primise răspunsul pe care, probabil, îl aștepta,
dar nici nu putea să-mi reproșeze ceva.
...După câte s-au întâmplat de atunci, este greu să fii prooroc într-o
perioadă cu evenimente atât de imprevizibile, cum este cea pe care o
trăim. Am citit nu de mult unele referiri făcute în 1946, la început de
an, de către prim-ministrul dr. Petru Groza despre întâlnirea cu Stalin
din 1945, când s-a aflat la Moscova în vizită oficială. Groza l-a întrebat
pe Stalin despre viitorul Basarabiei și României. Acesta i-ar fi răspuns
așa: Nu încape îndoială că Basarabia este pământ românesc. Sigur, Stalin
364 ROMÂNĂ
se gândea că România avea să urmeze drumul Basarabiei și să devină
republică sovietică sau, oricum, comunistă. Dar important este faptul
că el recunoștea că Basarabia este pământ românesc.
... După multe demersuri și așteptări, la începutul anului 2007 mi-am
redobândit cetățenia română. Pentru că erau multe obstacole birocra-
tice, inclusiv din partea autorităților de la București, datorită pierderii
– fără voia mea – a cetățeniei române în 1940, m-am adresat de două
ori și fostului președinte al României, dl Emil Constantinescu, să inter-
vină pentru a urgenta procedura, pentru că sunt la o vârstă care nu-mi
permite să mai aștept mult. A intervenit, într-adevăr, și la 3 februarie
2007 i-am scris câteva rânduri de mulțumire. Iată-le:
Din momentul în care am fost anunțat că urmează să depun jurământul de
credință Patriei redobândite, tot gândul meu bun, călăuzit de un sentiment
de adâncă recunoștință, este îndreptat spre Excelența Voastră. Vă urez din
suflet să rămâneți mereu, de-a lungul anilor, pentru cei din jur, tot atât de
atent, mărinimos și săritor la nevoie, cum ați fost față de mine.
... Cum remarca odinioară strămoșul nostru, Cronicarul, nu vremuri-
le sunt sub oblăduirea omului, ci bietul om este supusul lor. Și totuși,
dacă această biată făptură, atât de ușor expusă intemperiilor vieții, ar
rămâne așa cum îi fusese hărăzit de la bun început de către Cel de Sus,
probabil că ar ști mai bine cum să facă pentru ca să câștige și cum să-și
păstreze demnitatea atunci când pierde... Oricum ar sta lucrurile, eu
unul, îndărătnic cum sunt, rămân azi ceea ce am fost ieri și alaltăieri, cu
alte cuvinte, cam de vreo 88 de ani, cu imaginea măiestrului vers emi-
nescian generalizat, pe care m-am apucat cândva să-l traduc în france-
ză: Je ne t’oublirai jamais,/ ma Boucovine aimee...”.
Între cărțile așezate pe rafturile bibliotecii din apartamentul său de pe
strada Zelinski 8, din Chișinău, figurau la loc de cinste câteva volume
aparținând lui Nicolae Titulescu, despre care Theo afirma: „O per-
sonalitate proeminentă la care țin foarte mult. Era deosebit din toate
punctele de vedere, în care politicul nu se despărțea de morală. Eu nu
mai cunosc asemenea cazuri... Titulescu era un om și rămâne, după pă-
rerea mea, în istoria României ca o figură, pe de o parte singulară, dar
pe de altă parte el a creat o tradiție, a continuat o tradiție, a respectat o
tradiție. Deci el este făuritor de idei, de soluții, dacă vreți. În orice caz,
 PROFIL 365

Titulescu a fost și rămâne, după părerea mea, un caz singular. El nu are

pereche. Eu am lucrările lui și am nu numai lucrările, dar și însemnările
sale, foarte interesante, care rămân în activul, dacă vreți, al istoriei. Asta
este”.
„În ce mă privește, spunea Theo pe un ton glumeț, într-o singură ches-
tiune am și eu o atitudine singulară: Basarabia. Ce este Basarabia? E o
țară? Nu. E o etnie? Nu. E o istorie rotundă, ca să spun așa? Nu. Ce este
Basarabia? Există așa o țară? Eu nu cunosc. Eu sunt născut la Iași și am
crescut într-o atmosferă, să spun așa, firească, între români. Dar ce este
Basarabia? Ea are, dacă vreți, ceva abstract în mijlocul ei. Este ceva, aș
spune, aproape nefiresc: n-o poți defini. O limbă? Nu. O cultură? Nu.
O economie? Nu. Așadar, ce este Basarabia?
A doua problemă este: cui aparține Basarabia? Asta e o chestiune nere-
zolvată definitiv până azi. Trăim într-o cultură care nu are nimic exclu-
siv față de alte culturi. Sigur că asta e o temă... nu numai de discuții. Am
impresia că problema asta n-a fost scrisă până la capăt... Și generațiile
care ne vor urma vor trebui să revină asupra ei.”
„Ce aș putea spune tineretului? Că în viață trebuie să fii cinstit față de
tine însuți, în primul rând. Și să te conduci de unele interese care par a fi
mai departe de interesele tale directe și, oarecum meschine, ca să spun
așa... Să te gândești la unele momente mai înălțătoare și să-ți iubești țara
în care te-ai născut, ai crescut, ai învățat carte, ai ascultat înțeleapta vorbă
morală a părinților tăi. Îmi amintesc un episod de după 1990, când am
ajuns cu o delegație oficială a Republicii Moldova în Israel, la Tel Aviv și
Ierusalim. Fiul meu era deja cetățean israelian, o nepoată lucra ca pilot
pe un elicopter militar. Un oficial israelian m-a întrebat discret: Ca evreu
moldovean, la cine țineți totuși mai mult – la Israel sau la Moldova? I-am
răspuns printr-o altă întrebare: Dumneavoastră îmi puteți spune la cine
țineți mai mult: la Mama sau la Tata? Și-a cerut scuze...
Așadar, când este vorba de iubirea de țară, asta cu dragă inimă aș dărui
tinerilor. În orice caz, să ai interese care te despart de anumite obice-
iuri, ca să spun așa, de anumite cutume care te trag înapoi, spre un ma-
terialism îngust, inutilizabil în mare parte.
Și să-ți iubești limba. Asta e foarte important. După părerea mea, dra-
gostea față de limbă trebuie să predomine... Trebuie să-ți iubești limba,
366 ROMÂNĂ
s-o simți că-i a ta și, în cazul de față, e numai a ta. Și s-o cunoști. Cu
asta poate chiar să începi, să înveți limba. Foarte puțină lume, în ge-
neral, cunoaște fără cusur, ca să spun așa, sau fără cusur vizibil, limba
părinților lui, limba din copilărie. Să-ți iubești limba. Face s-o iubești.
O limbă are la baza ei jertfe umane, morale, materiale destul de mari,
care merită toată atenția. Ei, dar asta e așa, cam abstract... Sigur, este
știut prin câte a trecut limba aici, în Basarabia. Prin câte a trecut limba
și prin câte au trecut interesele celor care foloseau această limbă sau
încercau să o folosească...”.
În fine, iată și opinia lui Theodor Magder despre lumea în care trăim:
„Caracteristica principală a acestei epoci este SCHIMBAREA. Și îna-
inte au fost schimbări, dar acum se schimbă totul: opinii, aprecieri,
mentalități, evoluții. Se schimbă lumea”.
La 18 octombrie 2011, Theo se despărțea pentru totdeauna de această
lume în care a trăit atât de curat. Viața sa a tremurat permanent, pre-
cum o făclie în bătaia vântului. A plecat discret, așa cum venise. Multă
vreme după încheierea misiunii diplomatice în Republica Moldova,
prezența lui Theodor Magder la Chișinău era un motiv să revin și să-l
revăd. Fără spiritul său antrenant, animat permanent de gânduri și pro-
iecte generoase, Basarabia mi se pare azi mai săracă.

Ion IACHIM
Lăcrimioarele
I.I. – prozator, dramaturg,
poet si publicist. Absolvent
al Facultății de Filologie a
Universității Pedagogice
de Stat „Ion Creangă"
din Chisinau. Redactor
la săptămânalul „Făclia"
(1997-2004), redactor-şef al
hebdomadarului „Univers
Pedagogic Pro" (2004-2014).
Printre cărțile publicate:
Doamna Iasomie (2001);
Ca floarea de măr, fericirea
(2002); Mereu sub steag
(2004) ş. a. Cu volumele
Decameron basarabean
(2005), Cireșe pentru Mareșal
(2012) şi Ninge aspru la
Cotul Donului (2017) a
realizat o trilogie despre
ostașul român pe Frontul
de Est în al Doilea Razboi
Mondial. Tot aici a evocat și
imaginea eroică, dar tragică,
a Mareșalului Ion Antonescu.
Membru al Uniunii
Scriitorilor din Moldova și al
celei din România.
PROZ Ă 367
„Sunt visul unei nopți de vară,
trăit de sexe diferite.”
Ion Minulescu
Stau în fața oglinzii și îmi dreg umerii obrajilor
cu puțină rumeneală, că mi-i fața prea palidă
după noaptea nedormită. Și la propriu, și la fi-
gurat a fost o adevărată noapte walpurgică, cea
din 30 aprilie spre 1 mai. A început cu o ciudată
melancolie… am ieșit afară de una singură, ba
nu, eram în trei: eu, cățelușa mea Luki și luna, la
care priveam noi doi – eu și Luki.
Era o tristețe adâncă-adâncă. Luna își cobora
razele în bernă, cățelușa privea când la mine,
când la lună și tăcea înțelegătoare.
Treptat, razele lunii s-au stins. S-a așternut un
întuneric de catran, dar, curios lucru, vedeam
în totala negreață niște păsări, multe-multe,
care fâlfâiau din aripi pe lângă mine. Erau rân-
dunele-de-ploaie, doar că nu aveau coloritul
lor obișnuit, cafeniu, ci erau negre ca abano-
sul. Și ciripeau sălbatic. Am simțit că în uni-
vers se dezlănțuiseră spiritele și vrăjitoarele…
Concomitent cu fâlfâitul aripilor rândunele-
lor-de-ploaie a dat glas și Luki: urla lugubru.
Am avut senzația că m-am transformat și eu
în cățea, că mă voi trezi dimineața metamor-
fozată într-o cățea hidoasă, precum s-a trezit
prefăcut într-o insectă personajul lui Kafka.
368 ROMÂNĂ
Dimineața coșmarurile s-au topit. Au rămas anxietățile, mă urmărea o
stare de teamă nedeslușită.
Stau în fața oglinzii și mă fac bine. Trebuie să merg la demonstrația de
1 mai, unde vor fi colegii mei, profesorii, unde vor fi și studenții. Și el
va fi acolo…
Îmi îmbrac shetlandul roșu, care mă prinde așa de bine, surâd în oglin-
dă… pe cât de frumos, pe atât de provocator… și mă gândesc la el.
Mi s-a mai întâmplat, mai ales când eram mai tânără, ca studenții, unii,
să se îndrăgostească de mine. Le sugeram sau le spuneam pe șleau să-și
caute de treabă. Acum nu pot: îmi place rușinea lui, îmi place îndârjirea
lui… E un copil frumos și încăpățânat…
Mai stau un pic în fața oglinzii, cât să mă admir – arăt destul de bine –
apoi ies la sărbătoare. Merg cu troleibuzul ca să ajung în curtea
universității, unde se formează coloanele. Intru în ograda masivă și-l
văd de departe pe „filozoful meu”. Are picioare înalte, uscate, de cocos-
târc, și-i îmbrăcat în pantaloni lungi și strâmți. Dar s-a înnoit! Partea
de sus a corpului a îmbrăcat-o într-o vestă de kevlar, fără mâneci, parcă
s-ar fi pregătit să se ducă în ea la pescuit sau la vânat. Și, firește, nelip-
sita-i cravată galbenă, prinsă cu un ac de siguranță ce se termină cu o
piatră de chihlimbar artificial. Îl salut în treacăt, aproape nepăsătoare,
nu-i dau răgaz să mă importuneze cu atențiile sale. Prind privirile pli-
ne de foc ale ateistului. Acesta vorbește atât de pocit, precum îi este și
mutra, dar nu-l resping în totalitate, rămâne a fi ultima șansă pentru
mine, dacă voi decide să mă mărit. Cu un niais1. Schimbăm câteva vor-
be, îi aud proverbialul „Șanti cum crezi mata?”, apoi trec cu salutul și
felicitările cu ocazia marii sărbători a omenirii truditoare mai departe.
Doamne sau tovarășe suntem mai puține, corpul nostru profesoral e
alcătuit mai ales din domni-tovarăși. Iată că unul se apropie de mine,
e Ștefan Merealbe. Acesta este divorțat de multă vreme și ar fi o șansă
sigură pentru mine, dacă… dacă n-ar fi atât de straniu. Un sucit în-
veterat. E poporanist, e naționalist, de aceea e îmbrăcat într-o cămașă
brodată, ca și folclorul pe care-l predă, un fel de ie de sex masculin.
Aspectul său retro e cam în dezacord cu ochelarii Gucci pe care-i poar-
tă. Ne salutăm cu amabilitate; cu el sunt aproape logodită, a mai rămas
un fleac: să mă ceară în căsătorie.
 PROZ Ă 369

El nu se vede.
Pornim în coloane pe strada Lenin, spre centrul capitalei. Mă amuză
acest flaner2 politic și ridicol. Ajungem la o fostă biserică, o foarte fru-
moasă fostă, căreia i s-a retezat turnul ascuțit, prefăcând-o într-o clădi-
re cu acoperișul plat, într-un club. Interesant e că englezii, de la care am
împrumutat cuvântul, îl înțeleg în primul rând ca pe o bâtă, ciomag. În
acest club este ciomăgită cultura… Deocamdată facem un mic popas
și strigăm: „Trăiască!..”
Apoi mergem mai departe. Filozoful spune un banc. Un ziarist, care
activa la un cotidian, lipsește mai mult de jumătate de zi de la servi-
ciu. Ziarul trebuie trimis la tipografie, dar nu-i umplută pagina cu ar-
ticolul celui lipsă. Într-un târziu, apare și el. Redactorul îl ia la înjurat:
„Dumnezeii…” și așa mai departe. „Unde ai fost?!”. „Păi, am băut o sută
de grame…”. Redactorul: „Și eu beau… uneori. Ce-i atât de greu s-o
bei?!”. „Nu, este mai greu să-l găsești pe cel care să ți-o pună”.
Bărbații râd. Cel mai zgomotos – ateistul. I-a plăcut, mai ales, sudalma.
Ștefan Merealbe se vâră pe fir cu un catren „politic”:
„Caligula imperator
Și-a numit calul senator,
Ceaușescu, mai pedant,
Și-a făcut vaca savant!”.
Asistența nu știe cum să reacționeze: să râdă de român, care-i și opor-
tunist, care a cerut de la Kosâghin tezaurul și parcă ar fi fost vorba și de
Basarabia… sau să se supere: e vorba totuși de un Secretar general al
unui Partid Comunist…
Îmi întorc discret capul. Mă uit la coloana noastră. El nu-i.
Când a apărut în fața mea cu un buchet uriaș de lăcrimioare, am cre-
zut că am să am stop cardiac. „Vă felicit cu ocazia sărbătorii de primă-
vară!”, iar eu simțeam că mă prăbușesc printr-o breșă a spațiului, dar
și a timpului, într-o altă dimensiune. Eram ca și femeia ceea din pie-
sa lui Beckett, ce se scufunda în pământ. Doar că prăbușirea mea era
fulgerătoare… Mi-am încordat voința, să nu dau dovadă de slăbiciu-
ne, simțeam o puternică amețeală și tremur, credeam că am să leșin.
370 ROMÂNĂ
M-am străduit s-o fac pe mirata: „Se vând lăcrimioare în oraș?!” și mă
simțeam ca un acrofob care-i aruncat de pe un pod înalt. El s-a întors
supărat. Dar nu puteam să-i arăt, sub nicio formă, dragostea mea.
Acasă am plâns mult. Am luat medicamente pentru calmarea anxietății.
M-am mai liniștit puțin, când un gând, ascuțit ca un pumnal, mi-a trecut
prin minte: Ce am să fiu eu peste 20-25 de ani? O moluscă rece. Iar el un
bărbat în floarea vârstei… Și voiam să alung această imagine cu molus-
ca, însă ea stăruia și mă tachina până la demență. Unde mai pui că și alte
gânduri defel luminoase au pus stăpânire pe ființa mea. Mă gândeam că
dacă m-aș fi măritat până a fi studentă, atunci el ar fi putut să-mi fie fiu…
Și-mi răsăreau frânturi dintr-o pagină de publicitate, recent citită: „Aș face
cunoștință cu un tânăr necăsătorit, cumsecade, care ar avea vârsta de până
la 20 de ani, pentru dragoste și, eventual, pentru căsătorie. Eu am 37 de ani,
sunt plinuță. Junele cu cât e mai tânăr, cu atât mai bine”. Și erau indicate nu-
merele de telefon ale doamnei plinuțe… Mă vedeam în ipostaza acestei…
târfe. În același timp, eram conștientă: se întâmplă chiar destul de des fizi-
ologie fără dragoste, dar dragoste împlinită, în afara trupescului, nu există.
Sfântul Augustin, cât era el de sfânt, și tot a avut un fiu.
Mi-am zis să renunț la el, chiar și la gândul că aș fi putut să-l am, ca
speranța să nu-mi mai strivească sufletul. Mi-am zis să-i drămuiesc cu
acribie cunoștințele la limba franceză, ca să nu dau de bănuit nimănui că
l-aș fi favorizat. Cu cât îmi impuneam mai multe stavile (și numele aces-
ta al meu – Stăvilă…), cu atât mai rău mă simțeam. Căutam voluptatea
renunțării și n-o găseam. Conștiința că aș putea comite un păcat îmi cio-
cănea întruna în cap, cum bate în ușă un drumeț timid, dar nevoit să fie
insistent – n-are unde se adăposti într-o noapte geroasă de iarnă. Borges,
mi se pare, afirma că prezența conștiinței îl face pe om nefericit.
Și eu eram cea mai nefericită femeie.
Apoi a venit seminarul cu tema Mon livre préféré.
L-am văzut pe culoar, purta o pălărie neagră, cu boruri largi de-o pal-
mă. Deși îl prindea destul de bine, m-am mirat – nu-l mai văzusem cu
un asemenea acoperemânt.
Aveam convingerea, o am și acum, că un text îl determină pe cititor, în
cazul nostru pe student, să gândească. Știam că sunt și studenți care
 PROZ Ă 371
molfăie textul fără care cumva să se aprofundeze în conținutul lui, bă-
nuiam însă că el nu face parte din categoria aceasta. Degrabă m-am
ciocnit de judecățile sale profunde și… originale.
L-am invitat să răspundă cam al treilea sau al patrulea. La început citea
de pe foaie propozițiile cam simple, dar într-o limbă franceză corectă.
Ne spunea că lectura este o plăcere deosebită. Că e firesc ca scriitorii să
citească – aceasta e pâinea lor. Dar nu doar ei citesc. Nu cunosc, spunea
el, niciun om politic de succes care să nu fi citit. Și a exemplificat: De
Gaulle, Churchill și… generalul Chiang Kai-Shec! Am rămas contrari-
ată de acest ultim nume și eram gata să-l întreb ceva despre conducăto-
rii noștri Brejnev, Bodiul, dar m-am oprit la timp: cu siguranță că mi-ar
fi răspuns cu o frază scandaloasă, ce m-ar fi oripilat.
L-am întrebat: „Totuși care-i cartea dumneavoastră preferată?”, la care el
mi-a răspuns: „Pot să vă spun care-i poetul meu preferat. Ion Minulescu”...
A urmat o pauză lungă. Minulescu e un nume pomenit mai cu seamă
peste Prut, iar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este
ținut la index, de altfel ca și întreaga literatură din România. Apoi m-a
năucit gândul că și eu îl iubeam pe acest poet, deși poeziile sale nu erau
cartea mea de căpătâi. Pe urmă m-am gândit că în poezia lui Minulescu
sunt cam mulți amanți, ce caută iubire adevărată. Am vrut să-l întreb:
„Vă place cu adevărat sentimentalismul cam deșucheat, cam zgomotos
al acestui… Villon al cafenelei?”, dar tot atunci mi-am amintit de pălăria
sa cu boruri largi, ca a lui Minulescu, am aruncat o privire fugitivă spre
capul său tuns cicero, am zâmbit în sinea mea și am zis cât se poate de
liniștit: „Minulescu știa foarte bine franceza…”. „Știu, și eu am s-o învăț.
Poate nu ca Minulescu, fiindcă nu prea am timp…”.
Dialogul nostru promitea să fie de lungă durată. I-am pus punct.
„Așezați-vă, monsieur Vărzărescu”.
M-am gândit: cu romantismul acesta înflăcărat al lui, la sigur că scrie
versuri și e tot numai iubire de sine. Când narcisismul creator îl va în-
vinge pe narcisismul patogen din el, atunci Alistar Vărzărescu va deve-
ni fie savant, fie poet.
L-am visat. Era un amourex passionné3. Îmi cuprindea tâmplele cu pal-
mele sale, parcă ar fi ținut un potir de aur și își apropia gura de gura mea
inspirându-mi dragostea, dorințele, strigătul meu de femeie coaptă.
372 ROMÂNĂ
Când m-am trezit, mi-am zis că e prea rușinos visul – o profesoară să-
rutată de un student – că mă transform într-o nerușinată Marguerite
Duras4, care, în timp ce datele ei fizice se minimalizau, își sporea mon-
struos amoralitatea. Cel puțin egoismul ei de megalomană a fost satis-
făcut: a scris scandalosul L’ Amant de la Chine du Nord5, pe când eu,
în afară de niște lecții reușite, zic unii, n-am realizat nimic… Auzeam,
estompat, Romanța cheii de Ion Minulescu:
„Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înțeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-așteaptă!...”.

Note 1
Prostănac.
2
Plimbare pe jos.
3
Îndrăgostit, pasionat.
4
Scriitoare şi regizoare de film şi scenaristă franceză. Re-
numită prin scrisul ei, dar şi prin amoralitate.
5
Amantul din China de Nord, roman parţial autobiografic,
în care se istoriseşte povestea de dragoste dintre o adoles-
centă şi un bărbat mai în vârstă.

Mihai SUCIU
Plutași pe Mureș
M.S.– prozator, publicist,
Târgu-Mureș. Licențiat
al Universității „Babeș-
Bolyai” din Cluj-Napoca,
Facultatea de Filologie. Curs
postuniversitar de ziaristică
(București, 1974), doctorat,
Universitatea de Arte
Tg.-Mureș (2011). Redactor-
fondator al cotidianului
„Cuvântul liber” (1989-
1999), secretar general
de redacție (1999-2001),
respectiv redactor-șef
(2001-2002) al cotidinului
mureșean „Recurs”. Cărți
publicate: Părinții noștri
țăranii (1995); Relația
de har (1997); America,
prezent continuu (2001);
Prutul dintre noi (2004);
Obligați timpului lor (2015).
Este membru al Uniunii
Ziariștilor Profesioniști
din România.
M E S E R I I D E A LTĂ D ATĂ 373
Mâna tremură vizibil. Și nu de emoție. La 80
de ani vechime pe Terra, emoțiile nu prea mai
au drept de apel. Sau, cine știe?... Auzul s-a mai
împăinjenit, dar lumina ochilor e încă vie, netul-
bure. În colțul buzelor – țigara fumegândă, foc
neostenit, foc continuu! Atât să mai fi rămas din
falnicul fecior de odinioară?!
Ba nu! Și amintirile!
„Am plecat cu plutele asupra la sărbători,
niște Rusalii. Ș-o dat niște ploi, ș-o ieșit apa.
O fost o apă mare, de vedeai din Sânpaul în
jos numa’ apă. Și pe râturi, tăt apă, apă și apă!
Ne-am slobozit cu ele pe gat; când ne-am
slobozit, o venit odată un val de apă, așa le-o
Plutași pe Mureș – o îndeletnicire a începutului de se-
col XX, căzută în desuetudine în acest veac pragmatic
și tehnicizat „până-n prăsele”. Plutașii de pe Mureș (ca
și plutașii de pe Bistrița) nu au fost ficțiuni, chiar dacă
memoria faptelor lor temerare, cantonate în amintiri
petrecute în legendă, începe să o „spele” însuși perso-
najul lor principal, Mureșul.
Îi mulțumesc profesiei mele – încă vie și chiar utilă!
– de a-mi fi scos în bătaia microfonului „reporterului
frenetic” asemenea români temerari, asumându-și o
meserie încolțită de primejdii și riscuri, dar care le asi-
gura o pâine. Udată cu apă; cu lacrimi, nu o dată. Apă
dulce, pâine amară...
Interlocutori: filenii Alexandru Cadar și Grigore
Bândilă, care și-au încredințat tinerețea... Mureșului,
în fecund parteneriat.
374 ROMÂNĂ
pus: în dungă. Atuncea io, m-am ținut io, c-aveam o țapină-mplântată,
m-am ținut, da’ m-o luat apa. Când o dat în față, m-o prăvălit. Ș-am
rămas înapoia plutei, ca la zece metri. Indrei ăsta, care-i bolnav acu-
ma, tovarășul meu, când o văzut că ce-i, mai iute, o zmâncit cârma aia,
cormanu ăla care conducea pluta, și l-o aruncat înapoi la mine, de-am
ajuns de-am pus mâna pe lemn, c-apoi pe lemn nu te mai puteai îneca.
Ș-apoi am prins de el ș-am ieșit afară. Ș-am scăpat.
Apoi, de câte ori, și pe la Târgu-Mureș, mi s-o-ntâmplat de ne-o luat
apa de pe ele, da’ aicea nu era așa pericol, nu era apa așa mare. Da atun-
cea, o fost apa nemaipomenită, no, era numa, cum să spun, purculeți
de fân pe Mureș, nici nu puteai să tragi cârma...”
Întâmplări cu iz de poveste. Întâmplări cu plutași și haiduci, cu oameni
cinstiți și tâlhari, scriu, în despletit de valuri, istoria vie a acestui „drum
fără pulbere”, Mureșul. Dar până vom învăța să deslușim spusa valului și
însemnul pietrei, mai apelăm la martorii care i-au încropit și trăit povestea.
Pe tremurat de țiteră, un glas tremurat și el alătură un îndemn-rugă, ca o
incantație: „Crești, pădure, și te-ndeasă / Numa’ loc de-o casă-mi lasă...”
parcă spre a da culoare și relief vorbelor fileanului Alexandru Cadar, unul
dintre ultimii feciori lăsați la vatră din aventuroasa meserie de plutaș.
Plutaș pe Mureș...
– De la 17 ani am început plutăritul pe Murăș. A fost prin anii ’18-’19
(apoi, prin ’39-’40, am plutărit de la Broșteni, de la Borca, la Piatra,
pe Bistrița, după ce aici o-ncetat). Ca hatăș, mergeam ca hatăș. Lucra
hatășu’ de trei ori mai mult ca fruntașu’. Și primea numa’ a treia parte,
ha, ha!
– Învăța meserie...
– Apoi, făcea de cârmuia bietu hatăș până-l durea capu’! Fruntașu’
numa’ făcea cu mâna: dă la dreapta, dă la stânga, dă-nainte!
– Știință mai mare tot cel din față, fruntașul, avea.
– Apoi, sigur, sigur, a lui era răspunderea.
– Și când ajungea un hatăș fruntaș, de era să ajungă?
– La doi ani. Dacă era băiat bun, la doi ani era complet fruntaș.
 M E S E R I I D E A LTĂ D ATĂ 375

– Ați fost băiat bun?

– Păi, cam bun...
– Ce trebuia să știe un plutaș bun?
– Trebuia, dom’le, să cunoască cum cunoști curtea căsî. Începând de la
Toplița și până la Sânpaul, pe Valea Mureșului, plutașul care era plutaș
trebuia să știe piatra de care să se ferească. Trebuia să cunoști apa cum
cunoști șoseaua, tătă piatra-n Mureș, care era periculoasă. „Ei, la Re-
ghin, sunt niște pietre, trebuie să mă grijesc să mă duc pe la stânga sau pe la
dreapta!”. Și răchita sau gatul, că gatul are mai multe slobozituri de apă.
El, dacă-l prindea noaptea, el trebuia să știe. Că singur te-nvățai. N-ai
fost plutaș bun, ai dat de piatra asta cu pluta, apăi ai ținut-o minte – „Ei,
acolo am pățit-o!” – și te-ai ferit. Te loveai de-un pericol, se mai întâm-
pla, se desfăcea pluta, tăt câte-o grindă se făcea. Săreai afară, dacă pu-
teai. Fugeai mai departe și le prindeai și le adunai și făceai pluta la loc.
– Făceați și-așa, o recunoaștere pe jos, fără plută?
– Nu, numa’ cu pluta. Că singur te-nvățai. Porneam în convoaie, de la
cinci la zece plute. Ăștia eram în legătură, tovarăși. Într-una, până ce
îngheța Murășul.
– Și-atunci, într-un an, într-un sezon, cam câte drumuri făceați?
– D’apoi, la tăt cazu’, făceai la 40, până la 50 de drumuri.
– Ați plutărit vreo 35-40 de ani. N-ați socotit numărul kilometrilor
străbătuți pe apă?
– Hăă! Apoi de unde s-o socotesc? N-am avut vreme. Că altădată,
cum zâc, când pluteam, atunci mergeam numa până la Reghin. Apoi,
când am început căulitul, ajungeam până pe la Războieni. Cumpăram
lemnul de-aici din sus, de la proprietari. C-aveau în proprietate pădu-
rea oamenii. Noi le cumpăram cu un preț și le vindeam în jos pentru
construcții. Le mai dam și bucate, că ăia-n sus, la munte, nu aveau bu-
cate. Le mai aduceam cucuruz, grâu, le dam și ei ne da-n schimb lemne.
– Vă înapoiați cu căruța, pe uscat, nu tot pe apă.
– Nu, cu trenu’, de când am apucat io.
376 ROMÂNĂ
– Femeia nu v-ați luat-o pe plută, ca hatăș, se-nțelege!
– Nu, da’ umblau și femei cu pluta.
– Și fruntaș, ori numai hatăș?
– Unde s-o pui fruntaș, să te nenorocească cu plută cu tăt?! Apoi, mai
agăța la un berc, când ajungea. Mai mergeau femeile la Reghin, la oraș,
nu o dată, la târg. Se ținea târgu’ joia, nu se-ndurau să deie bani la tren.
Cu pluta n-o costa nimica. Plus distracția. Odată, Dănilă a Marișchii a
urcat și-un vițel pe plută și dă-i drumul cu el până la Reghin.
– Nu l-ați înecat.
– Nu!
– Nici femeile.
– Nici pe ele, Doamne ferește!
– Nici care voiau să scape de dânsele, „duse cu pluta”?
– De-alea nu luam pe plută...
– Ați pus cruce plutăritului pe valea Bistriței, departe de Mureș, de
casă.
– Nu cunoșteam apa bine, mersul apei. Când porneam, apoi ne da
de-acolo, la fiecare plută, ne da de-acolo un conducător. Numa’ o dată.
O singură dată, care era plutaș bun. Apoi, dac-ai prins-o-n cap, ai prins-
o; dacă nu, te-ai nenorocit. Curgea mai repede. Aici, o plută nu ducea
mai mult de 20 m. c.; acolo, câte 120 într-o plută.
– V-ați descurcat și acolo.
– Vai, ne-am descurcat foarte bine și-acolo. Destul de bine.
– Plutași mai buni din Filea? Ăia tăți îs morți. Bândilă Zenov.
– Chiar dacă modestia te oprește, bade Grigore Bândilă, să-ți înscrii
numele și fapta în capul listei, știu, am aflat că ai fost printre cei mai
buni. Și mai știu că plutăritul nu era chiar joc de copii.
– Mai erau și pericole. Mai învățam și din pățanii. Se mai făceau maga-
zine de lemne. Trei-patru zile nu le puteai desface. Se strângeau într-un
 M E S E R I I D E A LTĂ D ATĂ 377
loc și 50-60 de plute odată. Mergeau sute de plute. Sau la poduri. Că
sunt poduri cu mai multe cășițe și trebuia să știi pe care să treci. Că nu
pe oricare puteai mere cu pluta. Bine, că te băgai dinsus, da dinvale,
când să ieși, poate era o răchită, poate o piatră mare și nu mai puteai
ieși. Trebuia să știi drumu’ bun, căsoaia pe unde să treci. Mai erau apoi
gaturile. La Iernut, la Târgu-Mureș. Ăsta a fost numa’ după război, că
l-au stricat. Ăla era ăl mai periculos, la Murăș. Da’nainte, când era plu-
tăritul mare, că noi plutăream numa’ pân’ pe la Reghin, pe la Petelea.
De-acolo, erau alți oameni, care le duceau până la Zam, în jos.
– Cărora le era mai greu?
– Ăstora de-aici. Era apa mai periculoasă. De la Reghin în jos, puneau
câte două, câte trei plute laolaltă. Făr’ puneau pe ele ladă cu mâncare,
cu pâne, apă, că nu mai puteai bea apă de la Reghin în jos din Murăș.
– Filenii cum vă descurcați cu mâncarea?
– Mâncare ne luam în straiță.
– Nu se uda?
– Se mai și uda câteodată. D’apăi ce să-i faci, n-aveai ce face. Puneai la
mijlocul plutei o crăcană, așa, o cracă de lemn, o-mplântai ș-așa cam la
un metru agățai straița.
– Mai dădeați și cu undița?
– Câteodată, da. Venea câte-un val, de credeai că te îneacă.
– Înota știați.
– Da, cum să nu. Eu, da, da’ nu toți.
– S-a întâmplat să se înece plutaș?
– Nu o dată!
– Cântecul amintește și de unii care vindeau de mai multe ori o plută.
„Mureșan cu țundra sură / Ziua bea și noaptea fură”. Să fie amintirile
râului răutăcios, sau chiar amestecau unii plutăritul cu haiducia?!
– Ba se mai întâmplau și dintr-astea! Erau, dom’le, fabrici, firme, jidani
– c-atunci jidanii erau mai mulți – cu câte două sute de plute legate
378 ROMÂNĂ
laolaltă. Mereai cu straița-n mână de-acasă, care erai șmecher te duceai
noaptea, dezlegai frumos pluta din legătoare, nici nu mai trăgeai de câr-
mă s-o conduci. Numa te mai slobozeai și-n apă pân’ o descățai, să nu
s-audă, că doar erau paznici ș-acolo. I-ai dat drumu’; când ai trecut la
cot, de te-ai dus trei-patru kilometri, la un berc, unde știai că nu s-aude
nimic, acolo, o prindeai ș-o desfăceai. Întorceai lemnele, că doar erau
cu feșteală pe ele, însemnate. Le schimbai farba și dus erai...

.... Întâmplări cu plutași și lotri, cantonate încă în teritoriul viu al trăirii

nemijlocite. Le va mai depăna un răstimp martorul și „personajul” lor
central, Mureșul. Atunci când amintirea le va fi demult stinsă în minți
omenești, povestea o va mai ști și murmura doar el, râul bun și rău, prieten
și viclean, „drum fără pulbere”, care le-a măcinat anii tineri, istovindu-le
brațul vânjos. Dar îndeletnicirea apusă le dădea o pâine, udată, adesea,
cu apă. Nu o dată, cu lacrimi. Pâine amară, apă dulce, cu cântec: „Mureș,
Mureș, apă dulce” ...

Dorina CIOBANU POPESCU
Miracolul lădiței poștale
D.C.P. – jurnalist și publicist în
domeniul presei audiovizuale
(TVA Cernăuți) și în presa
scrisă („Glasul Bucovinei”,
„Concordia” și „Arcașul”). Fost
secretar al ONG Casa Limbii
Române (Cernăuți), membru
al Societății Junimea din
Cernăuți. Colaborează și
publică în „Glasul Bucovinei”
(Cernăuți) „Limba Română”
(Chișinău), „OltArt” (Slatina),
„Cuvinte către tineri”
(Mănăstirea Putna), portalul
Centrului Media Bucpress
Cernăuți.
ECOURI, REFLECȚII 379
Va veni o zi în care, pentru a vedea
cum arată o revistă adevărată,
va trebui să mergem la Muzeu.
Demodați și inferiori celor din jur par a fi tot
mai puținii nostalgici rămași cu ticurile lor la-
olaltă. Eu sunt parte din ei. Solidară cu Ziua
Scrisului de mână, celebrată recent, la începu-
tul anului, am ambiția de a semna cu penița
și de a trimite celor dragi vreo zece vederi cu
imaginea orașului în care locuiesc, dar și cu
următorul mesaj: Nu mai am adresă electroni-
că, dar am lădiță pentru corespondență. La in-
trarea în bloc.
Nici chioșcurile cu presă nu mai sunt cele de
altădată. Se vinde precum pâinea caldă tot
ce e marcat cu un corp acoperit doar pe-alo-
curi... Iar revistele de cultură, celelalte cu ten-
tă spirituală, dar și multe altele din categoria
„ca lumea”, sunt evitate cu scuzele de rigoare:
salariul care întârzie, pensia prea mică sau
invenția secolului: păi, se poate citi și în vari-
anta electronică. Eu – nu pot! Și nu cred că voi
putea vreodată. Starea de bine pe care mi-o
oferă un simplu răsfoit de carte rămâne pri-
oritară. Da, recunosc, sunt de modă veche și
prefer în continuare să fiu scoasă din casă de
cărți, nu de obiecte feng-shui. Mă tot întreb ce
380 ROMÂNĂ
influență asupra mea, româncă de sânge, născută la Cernăuți și școlită
la Chișinău, poate avea statuia unui elefant, atâta timp cât tot folclorul
neamului meu este despre mioare și ciocârlii?
Iarna, care recent ne-a părăsit, a trecut fără nicio abatere de la felul meu
demodat. În anotimpul polar nu am avut povești care să dea bine la ure-
chea celor din jur: nu am schiat în Austria, nu am petrecut Revelionul
în Dubai și nu am primit nimic de la Moș Crăciun. În schimb am trăit
momente emoționante vizitându-mi părinții și casa părintească, am
admirat frumusețea iernii la țară și a tradițiilor din satul natal, am ascul-
tat oameni-demodați ca mine și am fost ascultată, mi-am învățat copiii
Scrisoarea a III-a de Eminescu și am țopăit alături de ei în Casa Mare pe
melodiile lăutarilor Zavaidoc și Botgros. Lista mea cu siguranță a plic-
tisit o bună parte dintre cititori, pe care, chiar, poate i-a și pierdut… Iar
pentru cei cu răbdare demodată, continui: în vacanța de iarnă am citit
în lung și-n lat revista „Limba Română” – acel tezaur pe care Domnul
Alexandru Bantoș i l-a dat soțului meu pe post de merinde la drum.
Cu o ținută impecabilă, identică celei de la Casa Regală, revista „Limba
Română” vine și ne invită la o delectare cu stil. Coperta „scrobită”,
impunătoare, de mâini spălate în apă de trandafir și tratate cu alifii
de mușețel, parcă te reîntoarce în timp. Revista este o solidă dovadă
a așteptărilor mele și a celor care iubesc graiul și plaiul strămoșesc.
Câștigând cu ușurință dreptul de a servi drept carte de vizită a spațiului
mioritic basarabean, dar și a românilor de pretutindeni, scopul acesteia
va rămâne neschimbat – rezistența noastră ca neam. Edițiile cu tema-
tici exemplar argumentate și tezaurul de fotografii valoroase au deve-
nit cea mai de preț podoabă în bibliotecile instituționale și deopotrivă
în cele personale. Un proiect ambițios și prețios, de mare succes, ast-
fel cataloghez eu visele domnului Bantoș, zidite piatră cu piatră întru
înălțarea Istoriei, care ne va face nemuritori.
Atâta timp cât revista „Limba Română” ne va onora lădița poștală, nu
avem nici cel mai mărunt motiv să căutăm prin muzeul de istorie cum
arată o revistă adevărată.