ÎNMULŢIREA PLANTELOR

pag. pag.
Înmulţirea plantelor ..................... 1 Tipuri de flori şi de plante după
Înmulţirea vegetativă ............. 1 repartiţia sexelor ...................... 50
Înmulţirea asexuată ............... 10 Inflorescenţele ......................... 51
Înmulţirea sexuată ................. 12 Polenizarea .............................. 54
Ciclul biologic şi alternanţa de Fecundarea la Magnoliophyta ... 63
generaţii ................................ 15 Formarea seminţelor şi a
Floarea la Magnoliophyta ...... 19 fructului ...................................... 65
Periantul ............................ 21 Fructul ....................................... 67
Androceul ........................... 28 Sămânţa la Magnoliophyta ........ 76
Gineceul ............................. 35 Răspândirea fructelor şi a
seminţelor .................................. 84

ÎNMULŢIREA PLANTELOR
Înmulţirea este una dintre însuşirile fundamentale ale
vieţuitoarelor, fiind proprietatea acestora de a da naştere la
urmaşi. Înmulţirea asigură, astfel, perpetuarea organismelor şi
continuitatea vieţii pe pământ.
Modalităţile de înmulţire a plantelor pot fi grupate în trei categorii:
înmulţirea vegetativă, înmulţirea asexuată şi înmulţirea sexuată.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Este însuşirea pe care o au unele plante de a reface un nou

organism dintr-un organ vegetativ, dintr-un fragment al acestui
organ, dintr-un grup de ţesuturi sau chiar dintr-o singură celulă.
Acest mod de înmulţire, care se mai numeşte şi regenerare este
frecvent întâlnită la acele plante la care reproducerea pe cale
sexuată şi asexuată este stânjenită datorită unor condiţii de mediu
mai puţin favorabile.

1
Înmulţirea vegetativă poate fi naturală sau
artificială.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ NATURALĂ

Este frecventă la plantele spontane şi are
loc fără nici o intervenţie a omului. Se
întâlneşte atât la talofite, cât şi la
cormofite. Printre numeroasele tipuri de
înmulţire vegetativă naturală, menţionăm
doar câteva şi anume:
a) Sciziparitatea se întâlneşte numai la
procariote (bacterii, alge albastre), care nu
au nucleu individualizat. Prin apariţia unui
perete despărţitor median, celula se
împarte în două celule-fiice, după ce, în
prealabil, a avut loc replicarea
cromozomului (de regulă circular), astfel
încât fiecare celulă-fiică moşteneşte o
copie a cromozomului iniţial.

b) Înmulţirea prin diviziunea directă a celulei (prin amitoză

sau mitoză) se întâlneşte la eucariotele unicelulare (alge şi
ciuperci).

[ www.biocyclopedia.com, modificat]

2
c) Înmugurirea este caracteristică
pentru unele ciuperci aparţinând
genului Saccharomyces.
Nucelul celulei-mamă se divide,
iar unul dintre nucleii rezultaţi
migrează într-o expansiune
laterală a celulei-mamă, care
creşte şi treptat se separă înmugurirea la drojdii
[www.clt.astate.edu ]
complet, devenind un nou individ
(unicelular).
d) Fragmentarea talului sau a
miceliului apare la unele alge
filamentoase, respectiv la ciuperci
sau licheni. Din fiecare fragment,
în condiţii favorabile poate rezulta
un nou individ.
miceliu [www.indiegogo.com ]

e) Înmulţirea prin rizomorfe. La unele ciuperci superioare, cum

ar fi Armillaria mellea se întâlneşte înmulţirea prin rizomorfe, adică
mănunchiuri de micelii rezistente, cu creştere continuă, ce se
dezvoltă sub scoarţa trunchiurilor arborilor pe care îi parazitează.
Din rizomorfe se formează noi micelii. www.apsnet.org

Foto: C. Sîrbu

Armillaria mellea (ghebe) Rizomorfe la Armillaria mellea

3
f) Înmulţirea prin soredii. La licheni, sub scoarţă, grupe mici de
alge se înconjură de hifele ciupercii, alcătuind sorediile, care prin
crăparea stratului cortical sunt puse în libertate. Din soredii se vor
forma noi licheni. unknown-
endangered.tumblr.com

ocid.nacse.org

g) Înmulţirea prin izidii se întâlneşte tot la

licheni. Izidiile sunt excrescenţe ale scoarţei
lichenului care conţin atât celule algale, cât
şi hife miceliene; izidiile sunt rupte şi
transportate de vânt, iar în condiţii
favorabile, formează noi indivizi.

commons.wikimedia.org
h) Înmulţirea prin stoloni aerieni.
Unele plante superioare formează
tulpini plagiotrope aeriene numite
stoloni. De la nodurile acestora se
dezvoltă rădăcini adventive, iar din
mugurii de la noduri iau naştere lăstari
ortotropi. După putrezirea stolonilor,
fiecare lăstar va rămâne ca o plantă
separată. Asemenea tip de înmulţire se
întâlneşte la fragi, căpşuni, trifoiul
târâtor etc.
i) Înmulţirea prin drajoni este drajoni
caracteristică plantelor care au
proprietatea de a forma muguri
radiculari adventivi ce dau naştere
unor lăstari aerieni numiţi drajoni, care
www.plantamnesty.org
vor deveni plante independente.

4
j) Înmulţirea prin muguri metamorfozaţi. La unele plante,
mugurii foliari sau florali se tuberizează, cad pe sol şi din ei vor lua
naştere noi plante. (Dentaria bulbifera, Ranunculus ficaria, Allium
sativum, Poa bulbosa var. vivipara, Polygonum viviparum etc.).
La Bryophyllum calicinum, plantă de apartament din familia
Crassulaceae, în sinusurile frunzelor se formează muguri
adventivi, care apoi se desprind, cad pe pământ şi din ei rezultă
noi plante. muguri florali tuberizaţi, la
muguri vegetativi axilari Allium
tuberizaţi, la Dentaria

Foto: C. Sîrbu www.flickr.com

k) Înmulţirea prin tulpini subterane. Numeroase plante perene

posedă tulpini subterane, din mugurii cărora se dezvoltă tulpini
aeriene. Asemenea tulpini pot fi rizomi, ca la stânjenel (Iris
germanica), bulbi ca la ceapă (Allium cepa), tuberculi ca la cartof
(Solanum tuberosum) sau bulbo-tuberculi, ca la şofran (Croccus,
Gladiolus).
www.discoverlife.org www.allsortza.com www.personal.psu.edu tubercul

www.answers.com

bulbi la Allium bulbotubercul, la

vineale Gladiolus sp. rizom

5
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ ARTIFICIALĂ. Acest mod de
înmulţire are loc prin intervenţia directă a omului şi se aplică la
plantele pe care dorim să le înmulţim rapid, la acelea care nu
produc seminţe ori seminţele lor nu ajung la maturitate. În
practică, se utilizează îndeosebi trei moduri de înmulţire
vegetativă: marcotajul, butăşirea şi altoirea.

a) Înmulţirea prin marcote sau

marcotajul. Se aplică la
plantele lemnoase ale căror
ramuri în contact cu solul emit
rădăcini adventive. Aceste
ramuri, numite marcote, se
detaşează de planta mamă
după înrădăcinare şi se
plantează separat, obţinându-
se, astfel, noi indivizi.

hort201.tamu.edu

b) Înmulţirea prin butaşi sau butăşirea. Butaşii sunt fragmente

ale organelor vegetative, detaşate de planta-mamă care, în
condiţii favorabile pot reface un nou individ. După provenienţă,
butaşii pot fi: tulpinali, când provin din tulpini aeriene sau
subterane, radiculari, rezultaţi de la plantele ce au capacitatea de
a forma pe rădăcini muguri adventivi (cireş, prun, alun, zmeur etc)
şi foliari, utilizaţi pentru înmulţirea unor plante ornamentale ale
căror frunze formează rădăcini şi muguri adventivi (Begonia,
Ficus, Coleus etc). collegegardener.blogspot.com
gardening.ktsa.com

butaşi de tulpină butaşi de frunze

6
c) Înmulţirea prin altoi sau altoirea. Prin altoire se înţelege
transplantarea sau grefarea unui butaş (ramură detaşată sau
mugure) care se numeşte altoi, pe o plantă înrădăcinată numită
portaltoi. Altoiul fiind lipsit de rădăcini va primi seva brută prin
rădăcinile portaltoiului, iar acesta la rândul lui va primi de la altoi
seva elaborată. Acest mod de înmulţire cunoscut din cele mai
vechi timpuri, se utilizează mai cu seamă în pomicultură şi
viticultură, în scopul producerii unor plante cu calităţi superioare şi
ca mijloc de înmulţire rapidă şi economică.
Există mai multe metode de înmulţire, dintre care amintim:
Altoirea prin alăturare sau alipire se aplică la plantele
înrădăcinate, crescute alăturat. Ambele plante se secţionează
longitudinal pe o anumită porţiune, după care se alipesc prin
suprafeţele secţionate, legându-se cu rafie. În anul următor, după
ce concresc ţesuturile partenerilor, planta destinată a deveni altoi
se secţionează sub punctul de altoire, pe când celei devenită
portaltoi i se va înlătura partea de deasupra punctului de altoire.

altoirea prin alăturare (schemă)

planta planta
portaltoi altoi

7
Altoirea cu ramură detaşată. În acest caz altoiul este
reprezentat print-un butaş care posedă câţiva muguri. Dintre
numeroasele variante de altoire cu ramură detaşată, cele mai
frecvent folosite în practică sunt următoarele: altoirea prin
copulaţie, altoirea în despicătură şi altoirea sub scoarţă:

 Altoirea prin copulaţie. Atât altoiul cât şi portaltoiul

prezintă aceeaşi grosime. Ambii parteneri se secţionează
oblic, se alipesc prin suprafeţele secţionate, după care se
leagă cu rafie pentru a determina concreşterea.

Altoirea în despicătură se utilizează atunci când portaltoiul

este mai gros decât altoiul. Portaltoiul se secţionează
transversal, se despică perpendicular pe secţiunea lui, iar în
despicătură se introduce altoiul cu partea lui inferioară,
ascuţită în formă de pană. Despicătura poate fi făcută în
întreaga tulpină sau numai în jumătatea acesteia.

Altoirea în despicătură
[www.extension.umn.edu]

Altoirea prin copulaţie [etc.usf.edu ]

8
 Altoirea sub scoarţă. Portaltoiul, care este mai gros ca
altoiul, se secţionează transversal, scoarţa acestuia se
crestează longitudinal, se îndepărtează marginile ei de o parte
şi de alta a crestăturii, după care se introduce tangenţial altoiul
cu baza în formă de pană. Se aplică mastic şi apoi se leagă cu
rafie.

Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă [www.ag.ndsu.edu ]

Altoirea cu mugure detaşat este metoda cea mai frecventă de

altoire, ce se aplică la puieţi de 1-2 ani. În acest caz portaltoiul nu
se secţionează transversal, ci spre baza lui se face o crestătură în
formă de T, se îndepărtează marginile scoarţei, sub care se
introduce altoiul reprezentat printr-un mugure detaşat, însoţit de o
mică porţiune de lemn. Acest altoi poartă numele de “ochi “, iar
metoda de altoire se numeşte “ oculaţie “. La punctul de altoire se
leagă cu rafie, în aşa fel ca mugurele să nu fie acoperit. După ce
din mugure a rezultat un lăstar, se taie portaltoiul de deasupra
punctului de altoire.

altoi

portaltoi

[1.bp.blogspot.com]

9
 ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ
Spre deosebire de înmulţirea vegetativă, care se face prin
intermediul organelor vegetative, înmulţirea asexuată se
realizează prin intermediul unor celule specializate şi adaptate la
fenomenul de înmulţire, numite spori, ce iau naştere într-o
anumită etapă de dezvoltare a organismului.
Separându-se de organismul care i-a produs, în condiţii
favorabile pentru germinare, sporii produc noi organisme.
Formarea sporilor (prin diviziune
mitotică sau meiotică) se petrece la
nivelul unor formaţiuni ±
specializate, reprezentate de o
singură celulă (sporocist), la
majoritatea algelor şi la unele
ciuperci sau de formaţiuni
pluricelulare (sporangi), la briofite
şi cormofite. [după Abbayes şi Hodişan & Pop, 1976] spori

sac polenic la Lilium

[faculty.unlv.edu ]

Formaţiuni producătoare de spori: a-sporocişti la Ulothrix;

b-sporange Dryopteris; c-sporange femel integumentat
(ovul) la Pinus (s-spori, sp-sporangi sau sporocişti) [după
Wettstein 1935 şi Hrjanovskii 1976, modificat]

La plantele cu seminţe (pinofite şi

magnoliofite), sporangii masculi (numiţi şi saci
polenici), fac parte din antera staminei, iar
sporangele femel (numit nucelă) prezintă 1-2
ovul la Lilium [www.uri.edu ]
învelişuri (integumente), formând ovulul.

10
 www.botany.hawaii.edu
După mobilitatea lor, sporii sunt de trei tipuri:
spori cu răspândire activă (a) prin
intermediul unor flageli sau cili, cu ajutorul
cărora înoată prin apă; aceşti spori mobili,
numiţi zoospori, se întâlnesc la majoritatea
organismelor acvatice şi la ciupercile primitive.
a
spori cu răspândire pasivă (aplanospori)
(b), care sunt antrenaţi de curenţii de apă (în
principal la algele roşii) sau de curenţii de aer www.amjbot.org
(la majoritatea ciupercilor, la briofite şi
majoritatea polipodiofitelor); în cazul
răspândirii prin aer, aplanosporii sunt b
prevăzuţi cu o membrană foarte groasă şi
rezistentă; www.lima.ohio-state.edu
spori imobili (c), care nu părăsesc
sporangele, germinând în interiorul acestuia
(la plantele cu seminţe şi la unele polipodiofite
evoluate). c

După mărimea, forma şi potenţialul lor

ereditar, sporii sunt de trei tipuri:
izospori (de aceeaşi mărime şi cu
potenţial ambivalent); izospori heterospori
homoiospori (de aceeaşi mărime, dar
de sexe diferite);
heterospori (de mărimi şi sexe endospori

diferite): microspori (masculi) şi

macrospori (femeli).
După locul unde se formează, sporii pot fi:
endospori (iau naştere în interiorul
formaţiunilor sporifere); www.plantwise.org
exospori (iau naştere la exteriorul
exospori
formaţiunilor sporifere);

comenius.susqu.edu

11
 ÎNMULŢIREA SEXUATĂ

Înmulţirea sexuată se realizează cu ajutorul unei celule

specializate numită zigot sau ou, din care se dezvoltă un nou
organism. Zigotul este rezultatul unui proces de fecundare dintre
două celule de sexe diferite, numite gameţi.
Un organism rezultat în urma unui proces de
înmulţire sexuată parcurge toate stadiile
ontogenetice caracteristice speciei, motiv
pentru care acest tip de înmulţire se mai
numeşte şi reproducere sexuată.
Formarea gemeţilor (prin diviziune meiotică)
se petrece la nivelul unor formaţiuni ±
specializate, reprezentate de o singură celulă
(gametocişti), la majoritatea algelor şi la
unele ciuperci, sau de formaţiuni pluricelulare
(gametangii), la briofite şi cormofite.

gametocist

[Stern et al. 2003]

12
[www. biologie.uni-hamburg.de]

anterozoid
(gamet
mascul
flagelat)

arhegonul
(gametangiul femel) oosfera
(gamet femel
neflagelat,
imobil)
anteridia (gametangiul
mascul)

gametangii (formaţiuni pluricelulare care

produc gameţii) [dita2indesign.sourceforge.net]

Gameţii sunt celule sexuale haploide, de sexe diferite, rezultate

(direct sau indirect) ca urmare a procesului de meioză, capabili să
se unească în procesul fecundaţiei, pentru a da naştere zigotului.
La organismele mai puţin evoluate gameţii sunt identici ca
mărime, diferind doar ca sex şi poartă numele de izogameţi, fiind,
de regulă, prevăzuţi cu flageli cu rol de locomoţie.
La organismele mai evoluate se observă o tendinţă evidentă de
diferenţiere a gameţilor, ei diferind atât ca sex, cât şi ca aspect şi
comportare (heterogameţi sau anizogameţi). În acest caz, de
regulă, gameţii masculi sunt mai mici, iar cei femeli mai mari.
Când gameţii femeli îşi pierd flagelii, devenind imobili, ei poartă
numele de oosfere.
Gameţii masculi flagelaţi se numesc anterozoizi, iar dacă îşi pierd
flagelii devenind imobili (la algele roşii şi la spermatofitele
evoluate) se numesc spermatii.

13
Fecundaţia. Prin fecundaţie se înţelege unirea a doi gameţi de
sex opus, proces în urma căruia rezultă zigotul. Această nouă
celulă se deosebeşte de fiecare din cei doi gameţi prin numărul
cromozomilor, care este dublu faţă de cel al gameţilor, iar prin
capacitatea de asimilaţie şi diviziune va da naştere la ţesuturi,
organe şi organisme noi.
Se cunosc următoarele tipuri de fecundaţie: izogamia,
anizogamia, gametangiogamia şi somatogamia.

Tipuri de gameţi (şi fecundaţia corespunzătoare): a-izogameţi (izogamie); b-anizogameţi

flagelaţi (anizogamie); c- anterozoizi mici, flagelaţi şi oosferă mare, neflagelată
(oogamie) [Strasburger et al. 1962]

Izogamia constă în fecundarea dintre doi www.biology-

resources.com
izogameţi.
Heterogamia (anizogamia) constă în fecundarea
dintre doi heterogameţi. Când gametul femel este
imobil (oosferă), fecundaţia se numeşte oogamie.
Gametangiogamia constă în unirea a două
gametangii de sex diferit;
Somatogamia constă în unirea a două celule
somatice (gametangiile şi gameţii nu se mai
diferenţiază).
somatogamia

gametangii

biodidac.bio.uottawa.ca
izogamia heterogamia oogamia gametangiogamia www.asturnatura.com

14
CICLUL BIOLOGIC ŞI ALTERNANŢA DE GENERAŢII

Ciclul biologic reprezintă totalitatea stadiilor ontogenetice pe

care le parcurge un organism de la formarea zigotului şi până la
apariţia unui nou zigot şi este împărţit în două generaţii (faze)
distincte, care alternează între ele şi anume:
generaţia diploidă (sporofitică) (2n), care începe cu
formarea zigotului, prin fecundaţia gameţilor (F) şi se încheie
cu formarea sporilor, prin diviziune meiotică (R);
generaţia haploidă (gametofitică) (n), care începe cu
formarea sporilor şi se încheie cu formarea şi fecundaţia
gameţilor.
În funcţie de momentul cînd are loc meioza, precum şi după
durata şi gradul de dezvoltare a celor două faze, în cadrul ciclului
biologic, organismele se împart în trei mari categorii: haplobionte,
diplobionte şi haplodiplobionte.

Organismele haplobionte.
La cele mai simple specii cu reproducere sexuată (alge galbene,
alge aurii, dinofite, alge verzi unicelulare şi numeroase dintre cele
pluricelulare, unele alge roşii, ciupercile mai puţin evoluate)
corpul vegetativ este haploid (n).
După fecundaţie (F) zigotul se divide reducţional (R), formând
meiosporii şi restabilind astfel starea haploidă, primară.
Prin germinarea meiosporilor se formează corpul haploid al
plantei (unicelular sau pluricelular), care se înmulţeşte activ pe
cale vegetativă (diviziuni directe, fragmentarea talului) şi asexuată
(prin mitospori, formaţi în sporocişti); abia mai târziu unele celule
ale corpului haploid devin gametocişti, dând naştere gameţilor, ce
vor participa la o nouă fecundaţie.

ciclul biologic haplobiont

15
 gametocişti (n)

spori (n)
corp vegetativ
(gametofit) (n)
R gameţi (n)

F
zigot (2n)
organism haplobiont (Chlamydomonas sp.) [www.resnet.wm.edu ]

Organisme diplobionte.
În acest caz, după fecundaţie (F) zigotul se divide mitotic,
formând corpul vegetativ diploid (2n).
La maturitate, acesta va forma direct gametociştii, în care prin
meioză (R) se nasc gameţii.
Acest tip de ciclu bilogic se întâlneşte izolat la organismele
vegetale (doar la diatomee, la unele alge verzi -Caulerpa- şi
algele brune din ordinul Fucales).

ciclul biologic diplobiont

16
 conceptacule (2n) gametocişti
(2n)

gameţi (n)

corp vegetativ
(sporofit) (2n)

zigot
(2n)
embrion
(2n)
organism diplobiont (Fucus sp.) [Morariu & Todor 1966]

Organismele haplodiplobionte trăiesc atât în stadiul haploid cât

şi în stadiul diploid.
Zigotul se divide mitotic, dând naştere corpului vegetativ diploid
(sporofitul), care la maturitate formează sporociştii sau sporangii;
prin meioză (R), în aceştia se formează sporii (n), care, eliberaţi,
se divid mitotic (germinează), formând cel de-al doilea corp
vegetativ, haploid (gametofitul), pe care apar apoi formaţiunile
gametogene cu gameţi.
După gradul de dezvoltare a celor două tipuri de corpuri
vegetative şi de importanţa lor în ciclul biologic, se întâlnesc trei
situaţii distincte:
gametofitul şi sporofitul sunt izomorfe: Ulva,
Enteromorpha, Cladophora (alge verzi); Ectocarpus, Dictyota
(alge brune);
gametofitul este mai dezvoltat decât sporofitul: Cutleria
(n) –Aglaozonia (2n) (alge brune); briofitele;
sporofitul este mai dezvoltat decât gametofitul:
Deerbesia (alge verzi), Laminariales (alge brune); cormofitele.

17
 ciclul biologic haplodiplobiont
Organism haplodiplobiont (Equisetum sp.)

F R

[Stern et al. 2003]

18
 FLOAREA LA MAGNOLIOPHYTA
Floarea este un
organ generativ al
plantei, în care au loc
procesele biologice
ce duc în final la
formarea seminţei
(meioza, fecundaţia,
dezvoltarea
embrionului etc.).

Foto: C. Sîrbu

www.biologie.uni-hamburg.de
ORIGINEA FLORII.
Din punct de vedere
ontogenetic, floarea se
formează pe seama mugurilor
florali (generativi) care apar pe
tulpină la o anumită etapă din
viaţa plantei.
Apariţia mugurilor florali are
loc prin diferenţierea apexului
vegetativ, care în loc de
primordii foliare generează
priimordii care se vor
diferenţia mai târziu în
elemente ale florii. mugure floral

19
 MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA FLORII
O floare tipică şi completă de la Magnoliophyta (plante cu fructe)
este alcătuită din: peduncul, receptacul, periant, androceu şi
gineceu.
gineceu

androceu

periant
receptacul

[www.answers.com] peduncul

1. PEDUNCULUL sau codiţa florii este reprezentat de un internod

mai lung sau mai scurt, prin care flarea se prinde de tulpină şi
care se continuă în partea superioară cu receptaculul. Florile care
nu au peduncul se numesc sesile.
[botany.csdl.tamu.edu ]

flori sesile

Foto: C. Sîrbu] flori pedunculate

20
2. RECEPTACULUL este o formaţiune, de regulă mai dezvoltată,
situată în vârful pedunculului, formată din noduri foarte apropiate
pe care sunt inserate celelalte părţi ale florii.
După formă, receptaculul poate fi: conic (a), discoidal (b), urceolat
(c) etc.
www.backyardnature.net

courses.washington.edu

b
eol.org - 411

Foto: C. Sirbu

3. PERIANTUL (ÎNVELIŞUL FLORAL)

Este alcătuit de obicei din două serii de
formaţiuni lăţite (foliacee) care se prind la
nodurile externe ale receptaculului şi au
rolul de a proteja piesele fertile ale florii
(androceul şi gineceul) şi de a atrage (la
multe specii) insectele polenizatoare. Foto: C. periant
Sirbu simplu
Foto: C. Sirbu
Când piesele externe au aceeaşi formă,
mărime şi culoare cu cele interne, periantul
este simplu.
Când piesele externe diferă ca formă,
mărime şi culoare de cele interne, periantul
este dublu.

periant dublu

21
PERIANTUL SIMPLU se mai numeşte şi PERIGON, iar piesele
sale se numesc tepale.
Tipuri de perigon:
După culoarea tepalelor, perigonul poate fi: sepaloid (de
culoare verde) (ca la Beta, Chenopodium, Urtica) sau petaloid
(de culori diferite: albă, roşie, albastră, galbenă etc) (ca la
Tulipa, Lilium, Scilla, Muscari, Pulsatilla).
După raportul dintre tepale, perigonul poate fi: dialitepal (cu
tepale libere) (ca la Tulipa, Lilium, Scilla etc.), sau gamotepal
(cu tepale unite prin margini) (ca la Convallaria, Hyacynthus).
După simetrie, perigonul poate fi: actinomorf (cu un contur
general regulat, circular, astfel încât poate fi împărţit în două
părţi egale printr-o infinitate de planuri de simetrie) (ca la
Tulipa, Scilla, Convallaria etc.) sau zigomorf (cu contur
general alungit, astfel încât nu poate fi împărţit în două părţi
egale decât printr-un plan de simetrie) (ca la Orchidaceae).

Foto: C. Sirbu
Perigon
petaloid,
dialitepal,
actinomorf, la
Tulipa)

Perigon petaloid,
gamotepal,
actinomorf, la
Muscari) www.missouriplants.com

Perigon Perigon
sepaloid, petaloid,
http://en.wikipedia.org/ dialitepal, dialitepal,
actinomorf, la zigomorf, la
Beta vulgaris) Orchis) www.almerinatura.com

22
PERIANTUL DUBLU este diferenţiat în caliciu (la exterior) şi
corolă (la interior).
CALICIUL

Este verticilul extern al periantului dublu, alcătuit din mai multe

frunzişoare, în general de culoare verde, numite sepale.
Tipuri de caliciu:
După culoarea sepalelor:
caliciu foliaceu - când sepalele sunt de culoare verde, ca
la marea majoritate a florilor;
caliciu petaloid - când sepalele sunt colorate (ca la Salvia
splendens, unde au culoarea roşie ca şi a petalelor).
După raportul de concreştere dintre sepale:
caliciu dialisepal - când sepalele sunt libere (ca la
Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc);
caliciu gamosepal (sinsepal), când sepalele sunt unite
prin marginile lor (Silene, Primula etc.).
După simetrie: caliciu actinomorf şi zigomorf.

www.monde-de-lupa.fr www.mabellephoto.com

caliciu petaloid, dialisepal, Caliciu dialisepal actinomorf, la Caliciu gamosepal

actinomorf, la Tilia Ranunculus actinomorf, la Silene
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

caliciu petaloid, gamosepal, zigomorf, la

Salvia splendens Caliciu gamosepal zigomorf, la Salvia

23
 După poziţia sepalelor pe receptacul: erect (sepale erecte),
patent (sepale perpendiculare), reflect (sepale orientate în
science.halleyhosting.com
jos);
După durata sepalelor: caliciu caduc
(sepalele cad în momentul înfloririi),
normal (sepalele cad după fecundaţie)
şi persistent (sepalele persistă şi după
fecundaţie, însoţind fructul la maturitate) caliciu patent, la
www.missouriplants.com Moneses

zoom50.wordpress.com www.botany.hawaii.edu wilde-planten.nl

caliciu persistent, caliciu caduc, la Caliciu erect, la Caliciu reflect, la

la Lycopersicon Papaver Capsella Ranunculus sardous

Foto: C. Sîrbu
Tipuri particulare de caliciu:
acrescent (persistent şi veziculos,
învelind fructul la maturitate, ca la
Physalis alkekengi);
caliciul format din peri care la
maturitate formează o umbreluţă ce ajută
fructul să plutească prin aer (la multe caliciul acrescent, la
Asteraceae); Physalis

 caliciul dublu (format din două rânduri

de sepale) (ca la Malvaceae, unele
Rosaceae).

www.nicerweb.com
caliciul dublu, la
caliciul format din peri,
Fragaria
fineartamerica.com commons.wikimedia.org la Taraxacum

24
 commons.wikimedia.org a
COROLA
Este verticilul intern al periantului dublu, alcătuit
din mai multe frunzişoare viu colorate (în afară
de culoarea verde), numite petale.
Forme de petale. Forma şi mărimea petalelor
variază foarte mult. Astfel, petalele pot fi orbiculare,
ca de exemplu la Fragaria vesca (a); oval- b
lanceolate, ca la Nymphaea alba (b); ungviculate, etc.usf.edu
cu o codiţă numită ungviculă, care formează de obicei
cu lamina petalei un unghi de cca 90o, ca Silene (c);
bilobată, ca la Stellaria holostea (d); tetralobată,
cum ar fi la floarea cucului (Lychnis flos-cuculi) (e);
fimbriată (Dianthus superbus) în formă de cornet
nectarifer, ca la Linaria (g) etc. c Foto: C. Sîrbu

d e f g

Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

Tipuri de corolă:
După raportul de concreştere dintre petale corola poate fi:
dialipetală (cu petalele libere, ca la Rosaceae,
Brassicaceae, Apiaceae etc.
gamopetală, când petalele sunt concrescute total sau
parţial între ele, ca la Solanaceae, Lamiaceae, Asteraceae.
După simetrie :
actinomorfă, care poate fi împărţită în două părţi
simetrice prin orice plan care trece prin centrul ei
(Rosaceae, Brassicaceae ş.a.);
zigomorfă, care poate fi împărţite în două jumătăţi
simetrice numai printr-un singur plan, ca la Fabaceae;
corolă asimetrică, care nu pot fi împărţită în două
jumătăţi egale prin nici un plan de simetrie (Valeriana
officinalis).

25
Corolele gamopetale actinomorfe, după forma lor pot fi:
 infundibuliformă (în formă de pâlnie),
tubuloasă (în formă de tub),
campanulată (în formă de clopot),
urceolată (în formă de urcior, largă la bază şi îngustată la
vârf),
rotată (cu contur circular, perpendiculară pe receptacul),
hipocrateriformă (cu un tub care se lărgeşte brusc în partea
superioară).
Corolele gamopetale zigomorfe, după forma lor pot fi:
bilabiată (prezintă un tub care se desface mai sus în două
buze sau labii îndepărtate),
personată (prezintă un tub care se desface mai sus în două
buze sau labii apropiate),
ligulată (prezintă un tub care se desface mai sus într-o
aripioară laterală, plană numită ligulă) două buze sau labii
îndepărtate.

lionel.ribet.free.fr
Corole dialipetale:

corolă dialipetală, zigomorfă,

la Viola tricolor

corolă dialipetală, actinomorfă,

la Ranunculus acris

blogs.reading.ac.uk

26
 Corole gamopetale actinomorfe:

Foto: C. Sîrbu
idtools.org Foto: C. Sîrbu
corolă tubuloasă, corolă urceolată, la corolă campanulată, la
la Helianthus Vaccinium Campanula

www2.dq.fct.unl.pt www.thegobbettnursery.co.uk

Foto: C. Sîrbu

corolă infundibuliformă, corolă rotată, corolă hipocrateriformă,

la Ipomoea la Solanum la Syringa

Corole gamopetale zigomorfe:

Foto: C. Sîrbu

corolă bilabiată, la Salvia

Foto: C. Sîrbu

corolă personată, la Antirrhinum

en.wikipedia.org
corolă ligulată, la Taraxacum

27
La unele plante adaptate la polenizarea anemofilă, florile sunt
lipsite de periant (flori nude), spre exemplu la Salix, Fraxinus etc.
Alteori, periantul este prezent, dar redus, rudimentar (Quercus,
Betula, Carpinus Juglans etc.)

floare
masculă
Floare
hermafrodită
luirig.altervista.org
commons.wikimedia.org
Flori femele cu periant rudimentar,
la Juglans regia
Flori nude, la Fraxinus

4. ANDROCEUL

Totalitatea staminelor
(microsporofilelor) dintr-o floare formează
androceul, care constituie partea antera

bărbătească a florii.
O stamină, care reprezintă o frunză
modificată şi fertilă (microsporofilă) este conectiv
alcătuită din: filament, conectiv şi anteră.
După numărul staminelor (caracter
constant la o specie), florile pot fi:
monandre, diandre, triandre, tetrandre, filament

pentandre, hexandre, ...poliandre.

www.pbase.com

28
courses.washington.edu www.aphotoflora.com www.mhhe.com www.flickr.com

floare monandră, floare diandră, la floare triandră, floare tetrandră, la

la Euphorbia Veronica la Poaceae Euonymus

botany.csdl.tamu.edu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

floare pentrandră, la Vitis floare hexandră, la Tulipa floare poliandră, la Magnolia

FILAMENTUL sau codiţa este partea sterilă a staminei, ce provine din

peţiolul frunzei transformate.
Filamentul este de obicei lung, subţire, cilindric, rareori lăţit (Nymphaea),
simplu, neramificat.
La unele plante însă filamentul poate fi: bifurcat (Coryllus, Allium), ramificat
de mai multe ori (Ricinus) sau articulat (Salvia).

filamente lăţite, la Nymphaea

www.green-portal.ru
filament bifurcat, la
Corylus

etc.usf.edu & en.wikipedia.org

filament articulat, la Salvia www.pfaf.org

filament arborescent
ramificat, la Ricinus www.flowers.goodpages.co.uk

29
La majoritatea plantelor filamentele staminelor din floare sunt
egale ca lungime. Există însă şi plante la care filamentele dintr-o
floare nu au toate aceeaşi lungime. După astfel de caracter
androceul poate fi:
didinam, când floarea prezintă patru stamine, din care două
au filamentele mai lungi, iar două mai scurte, ca la Lamiaceae,
unele Scrophulariaceae etc.;
tetradinam, în care caz floarea prezintă şase stamine, dintre
care două au filamentele mai scurte, iar patru mai lungi, ca la
speciile familiei Brassicaceae.
www.123rf.com www.anniesremedy.com www.biologie.uni-
hamburg.de

stamine egale androceu didinam androceu tetradinam

www.botanical.com
Când filamentele staminelor sunt libere între ele,
androceul se numeşte dialistemon, iar când
acestea sunt unite între ele, androceul este
gamostemon.
Androceul gamostemon poate fi: monadelf
(stamine unite într-un singur mănunchi, ca la
Malvaceae), diadelf (stamine unite în două
mănunchiuri, ca la Fabaceae) etc.
androceu
(la Asteraceae, staminele sunt unite la nivelul sinanter, la
anterelor – androceu sinanter). Asteraceae

www.biologie.uni-hamburg.de

Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

androceu dialistemon, la Lilium androceu monadelf la Lavathera androceu diadelf, la Fabaceae

30
CONECTIVUL este partea terminală a filamentului pe care de o
parte şi de alta se inseră cele două loji ale anterei.
ANTERA este partea fertilă şi cea mai importantă a staminei,
alcătuită din două loji separate prin conectiv. Fiecare lojă este
alcătuită la rândul ei din câte doi microsporangi (numiţi şi
saci polenici), în interiorul cărora se formează microsporii şi mai
apoi grăuncioarele de polen.
conectiv
lojele
anterei

microsporangi
(= saci polenici)
www.talktalk.co.uk

www.fultonschools.org

STRUCTURA ANTEREI. MICROSPOROGENEZA ŞI

FORMAREA GRĂUNCIOARELOR DE POLEN
Într-o secţiune transversală prin antera unei stamine, apar două
loji separate prin conectiv. Fiecare lojă, la rândul ei, este împărţită
printr-un şanţ longitudinal în câte doi saci polenici.
Antera prezintă la exterior o epidermă, alcătuită dintr-un singur
strat de celule. Sub epidermă, se află unul sau mai multe straturi
mecanice, alcătuite din celule cu pereţii laterali şi interni îngroşaţi,
iar pereţii externi subţiri. Acest ţesut mecanic are rol important în
deschiderea anterei.
Sub ţesutul mecanic se află unul sau câteva straturi tranzitorii
de celule, după care urmează un strat de celule mari, numit strat
tapet care delimitează cavităţile sacilor polenici. Straturile
tranzitorii şi stratul tapet dispar la antera matură, pe seama lor
luând naştere o masă nutritivă (periplasmodiu) care are rolul de
a hrăni grăuncioarele de polen.

31
[faculty.unlv.edu, modificat] epiderma

strat
mecanic

strat
tapet straturi
structura peretelui anterei tranzitorii

Dezvoltarea anterei. Urmărind dezvoltarea ontogenită a unei

antere, se constată că iniţial primordiul ei este alcătuit dintr-un
meristem omogen, învelit în epidermă.
După scurt timp, în patru puncte ale ţesutului parenchimatic
hipodermic, corespunzător celor microsporangi, se diferenţiază
patru celule care se divid paralele cu suprafaţa anterei, formând
câte două celule suprapuse: una externă şi una internă.
Celula externă (parietală), prin diviziuni repetate, va da naştere
la nişte arcuri pluristratificate şi anume: straturile mecanice, de
sub epidermă; straturile tranzitorii, de scurtă durată (sunt total
sau parţial digerate de celulele stratului subiacent; un strat nutritiv,
numit tapet, format din celule mari, bogate în substanţe de
rezervă.
La cele mai multe magnoliofite, pereţii celulelor tapetului se
distrug, rezultând pe seama acestui strat o masă nutritivă numită
periplasmodiu, care serveşte la hrănirea grăunciorilor de polen.

32
Celula internă (sporogenă), prin diviziuni repetate va da naştere
ţesutului sporogen (2n).
Celulele ţesutului sporogen, prin diviziuni meiotice, formează
câte patru celule haploide, care nu sunt altceva decât microsporii
(sporii masculi) (proces numit microsporogeneză).

[www.2classnotes.com] n n
n

2n n n n
celula-mamă a microspori
microsporilor
formarea microsporilor prin diviziunea meiotică a celulelor ţesutului sporogen

Microsporii din microsporangi germinează (fără a fi eliberaţi în

mediu), formând câte un microprotal rudimentar unicelular
(celula vegetativă) şi o anteridie rudimentară, unicelulară (celula
generativă).
Cele două celule, învelite în membrana comună a microsporului
formează un grăncior de polen.
Membrana grăunciorului de polen (sporoderma) este constituită
din două foiţe: intina, la interior, subţire, de natură celulozică şi
exina, la exterior, mult mai groasă, cutinizată şi prevăzută cu
numeroşi pori şi diferite ornamentaţii, caracteristice diferitelor
specii.
commons.wikimedia.org

33
[după www. yourarticlelibrary.com, modificat]
cel. vegetativă
intina sporoderma

exina

citoplasma tub polenic spermatii

cel. generativă
nucleu
microspor grăuncior de polen formarea tubului polenic şi a
spermatiilor (gameţilor masculi)

paleoplant.blogspot.com

grăuncioare de polen de la specii diferite

www.environment.gov.au
Deschiderea anterelor.
Când staminele ajung la maturitate,
peretele ce separă sacii polenici se
resoarbe, apoi cele două loji se
deschid, punând în libertate
grăuncioarele de polen.
Deschiderea anterelor se produce
diferit, în funcţie de dispoziţia stratului a b
mecanic.
La majoritatea magnoliofitelor
deschiderea lojilor se face longitudinal,
pe linia şanţului ce corespunde
peretelui despărţitor dintre sacii
polenici (a). Deschiderea se face şi
transversal (Mercurialis) (b), prin câte
un por la vârful fiecărei loji (Solanum) d c
(c), prin valve (Berberis) (d), prin
căpăcele, prin răsucirea anterei etc.

34
www.lima.ohio-state.edu

grăuncioare
de polen

deschiderea anterei şi eliberarea polenului

5. GINECEUL stigmat

Gineceul apare pentru prima dată la

Magnoliophyta şi reprezintă partea femelă
din floare. El este format din una sau mai stil
multe macrosporofile (numite carpele),
situate în mijlocul florii.
Indiferent de numărul carpelelor din care
este alcătuit, gineceul prezintă trei părţi:
ovarul, stilul şi stigmatul.
OVARUL este partea bazală, mai
dezvoltată, a gineceului, care se prinde pe
receptacul.
ovar
La interior, ovarul prezintă una sau mai
multe loje (cavităţi), în care se formează
macrosporangii integumentaţi (ovulele)
ovule
cu macrospori (pe seama cărora se vor
forma protalele femele şi oosferele). old.texarkanacollege.edu

35
Numărul lojelor ovarului:
Când gineceul este monocarpelar (format dintr-o singură
carpelă), gineceul este monolocular (cu o singură lojă).
Când gineceul este bi-, tri-, tetra-, penta-..., poli-carpelar (format
din două, trei...sau numeroase carpele), ovarul poate prezenta o
singură lojă (când carpelele concresc doar prin marginile lor) sau
un număr de loje egal cu numărul carpelelor (când carpelele
concresc atât prin marginile lor cât şi prin părţile lor laterale).
Există şi cazuri când, prin apariţia unor pereţi falşi, numărul
lojelor creşte. La familiile Boraginaceae şi Lamiaceae, gineceul
este bicarpelar, dar prin dezvoltarea în fiecare lojă a câte unui
perete fals, ovarul devine tetralocular.
La Brassicaceae (ex. Capsella) ovarul, deşi tetracarpelar,
prezintă doar două loje (carpelele concresc doar prin marginile lor,
iar între două dintre carpelele opuse - carpelele fertile - se
formează un perete membranos numit septum, care împarte
ovarul în două loje).

www.greeneryuk.com www.biologie.uni-hamburg.de courses.washington.edu

Ovar monocarpelar- Ovar bicarpelar-bilocular ,

monolocular, la Pisum Ovar tricarpelar-
la Lycopersicon monolocular, la Viola
www.scientificartist.com www.allposters.com.tr
www.allposters.com

Ovar pluricarpelar - Ovar tricarpelar- trilocular, Ovar tetracarpelar- bilocular, la

plurilocular, la Citrus la Lilium Capsella

36
Poziţia ovarului pe receptacul:
După poziţia pe receptacul în raport cu celelalte componente ale
florii, ovarul poate fi: superior, semiinferior şi inferior.

www.anbg.gov.au, modificat

ovar superior
(floare hipogină)

ovar superior
(floare perigină)
receptacul

ovar semiinferior ovar inferior

(floare epigină)

Ovarul superior se prinde deasupra receptaculului, care este

convex sau plan, iar toate celelalte piese ale florii sunt inserate
sub baza ovarului. În acest caz, florile se numesc hipogine.
La unele plante (spre exemplu, la Prunus, Cerasus, etc.),
ovarul este, de asemenea, superior, dar se află situat într-o
cupă (hipanţiu) care aparţine receptaculului, fără a fi
concrescut cu aceasta); astfel de flori se numesc perigine.
La alte plante (ex. unele Caryophyllaceae), ovarul este
superior şi prevăzut cu un pedicel, numit ginofor; în acest caz,
ovarul este stipitat (floarea este tot hipogină).
Ovarul inferior este complet introdus în cupa receptaculului şi
concrescut cu aceasta. Piesele florale sunt prinse pe marginea
cupei receptaculului, iar asemenea flori se numesc epigine
(Apiaceae, Asteraceae, Iridaceae etc.).
Ovarul semiinferior este scufundat în cupa receptaculului
numai pe jumătate, concrescând cu aceasta pe porţiunea
respectivă (ex. la Sambucus nigra, Beta vulgaris etc.)

37
 www.botany.hawaii.edu

Ovar superior (floare perigină) la

Prunus

www.microscopy-uk.org.uk

Ovar superior (floare

hipogină) la Tulipa

Ovar inferior (floare epigină) Ovar semiinferior la Sambucus

la Pyrus www.eeob.iastate.edu

OVULUL www.biologie.uni-hamburg.de

Ovulul este o formaţiune ce ia naştere

în ovar, fiind fixat pe peretele intern al
acestuia printr-un pedicel, numit funicul.
Locul de inserţie al ovulului pe funicul
se numeşte hil.
Prin funicul trece fasciculul libero-
lemnos care alimentează ovulul. ovule
Locul de la baza ovulului unde se rami-
fică fasciculul, poartă denumirea de şalază.
Într-o secţiune longitudinală prin ovul se observă că la exteriorul
său se află două învelişuri sau integumente, unul extern, mai gros,
şi altul intern, mai subţire, din câte două-trei straturi de celule (la
unele plante se află un singur integument).
Apical, integumentele lasă un mic orificiu, numit micropil.
Integumentele închid spre interior macrosporangele (numit nucelă),
în care se formează macrosporii (sporii femeli).

38
Macrosporogeneza şi formarea sacului embrionar.
La nivelul ovulului tânăr, o celulă a nucelei, situată sub micropil se
divide, rezultând două celule suprapuse.
Celula superioară va da naştere (la unele plante), prin diviziuni
repetate, unui ţesut numit calotă, care are rol protector.
Celula inferioară (sporogenă), se divide meiotic, formând patru
celule haploide (n) suprapuse numite macropspori (spori femeli)
(fenomen numit macrosporogeneză).
Trei dintre macrospori degenerează, în timp ce al patrulea creşte
şi se divide formând un macroprotal rudimentar (protalul femel),
astfel: nucleul macrosporului se divide de trei ori la rând, rezultând
opt nuclei care se grupează câte patru spre micropil şi patru în
partea opusă; din fiecare grup de patru nuclei, câte unul migrează
spre centrul macrosporului, fuzionând (rezultă un nucleu diploid).

Toţi cei şapte nuclei astfel formaţi (6 haploizi, polari şi unul diploid,
central) se învelesc de citoplasmă şi de un perete subţire,
devenind tot atâtea celule. Acest ansamblu se numeşte sac
embrionar.
Cele şapte celule de la nivelul sacului embrionar au roluri diferite
şi anume:
-cele trei celule din partea opusă micropilului se numesc antipode
şi împreună cu celula centrală (diploidă) a sacului embrionar
formează protalul femel (rudimentar);
-dintre cele trei celule dinspre micropil, cea din mijloc este numită
oosferă şi are rol de gamet femel;
-cele două celule care mărginesc oosfera se numesc sinergide şi
reprezintă un arhegon rudimentar.

39
www.studyblue.com

www.lima.ohio-state.edu

40
 faculty.unlv.edu

faculty.unlv.edu

prima diviziune a nucleului

macrosporului (sus), cu formarea
a doi nuclei-fii (dreapta)

faculty.unlv.edu

faculty.unlv.edu

a doua diviziune (sus), cu

formarea a patru nuclei-fii
(dreapta)

41
 modificat
Sac embrionar cu câte trei nuclei polari şi doi Sac embrionar cu opt nuclei: patru la un
centrali (aceştia urmând să fuzioneze) pol şi patru la polul opus

www.lima.ohio-state.edu

www.lima.ohio-state.edu ,

42
 [după Strasburger, din
Grinţescu 1928-1934, modificat]

Tipuri de ovule:
Luându-se drept criteriu poziţia pe care o au hilul, şalaza şi
micropilul faţă de axa nucelei, s-au stabilit trei tipuri principale de
ovule şi anume: ortotrop, anatrop şi campilotrop.
Ovulul ortotrop prezintă micropilul pe aceeaşi axă cu hilul şi
şalaza; este orientat perpendicular faţă de peretele ovarului;
Ovulul anatrop prezintă micropilul lângă hil, iar şalaza în
partea opusă;
Ovulul campilotrop prezintă hilul, şalaza şi micropilul
dispuse după o linie curbată la cca. 90 o.

ovul campilotrop
plantnet.rbgsyd.nsw.gov.au - modificat
ovul ortotrop ovul anatrop

43
Placentaţia.
Porţiunea din peretele ovarului pe care se prind ovulele se
numeşte placentă.
Modul în care sunt dispuse placentele în ovar se numeşte
placentaţie.
După locul unde sunt situate ţesuturile placentare, în raport cu
cavitatea ovariană, placentaţia poate fi:
parietală – când ovarul este monolocular, iar placentele sunt
situate pe peretele ovarului;
axilară – când ovarul este plurilocular, iar ţesuturile
placentare se află în fiecare lojă spre centrul ovarului, adică în
axa lui longitudinală;
centrală – când placentele sunt localizate pe o coloană
centrală din mijlocul ovarului, fără legătură cu peretele
acestuia

apicală – când
placentele sunt situate în www.environment.gov.au

partea apicală
(superioară) a cavităţii
ovariene;
bazală – când placentele
sunt situate la baza
cavităţii ovariene

După raportul dintre placente

şi carpelele care le-au dat
naştere, placentaţia poate fi:
marginală - când
placentele sunt situate pe
marginea de sudură a
carpelelor;
laminală – cu placente
situate pe linia nervurilor
mediane ale carpelei.

44
www.biology.iastate.edu courses.washington.edu www.eeob.iastate.edu

placentaţie axilară placentaţie parietală, laminală placentaţie parietală

memorize.com www-plb.ucdavis.edu

placentaţie centrală placentaţie bazală (la Vitis)

STILUL
Stilul este o prelungire, de regulă subţire şi cilindrică, a ovarului.
În unele cazuri, stilul este foarte scurt (Adonis, Vitis, Tulipa etc.),
alteori este alungit (Lilium, Prunus etc.), ori poate lipsi complet
(Papaver).
La majoritatea plantelor, stilul se dezvoltă în prelungirea
ovarului, dar la unele familii (Boraginaceae, Lamiaceae), stilul
este prins la baza ovarului (stil ginobazic).
tcf.bh.cornell.edu gobotany.newenglandwild.org

www.pbase.com

stil foarte scurt, la stil lung, la Lilium stil absent la stil ginobazic, la
Adonis vernalis candidum Papaver Symphytum

45
Lungimea stilelor este un caracter constant pentru aceeaşi
specie.
La majoritatea plantelor, stilele diferitelor flori sunt egale (flori
izostile), dar există şi specii (Primula, Pulmonaria etc.) la care
unele flori au stile mai scurte, iar altele au stile mai lungi (flori
heterostile). La florile cu stile lungi, staminele sunt scurte, iar în
florile cu stile scurte, staminele sunt lungi (ceea ce favorizează
polenizarea încrucişată, cu ajutorul insectelor).

floare cu floare cu
www.life.illinois.edu stil scurt stil lung www.life.illinois.edu

Numărul stilelor din floare este în funcţie de numărul

carpelelor şi de gradul de concreştere dintre carpele.
Astfel, floarea poate prezenta un singur stil - când gineceul este
monocarpelar (a) sau când sunt mai multe carpele unite pe toată
lungimea lor (b), sau un număr de stile egal cu numărul
carpelelor, în cazul gineceului format din două sau mai multe
carpele libere (c) sau concrescute doar la nivelul ovarului (d).
msue.anr.msu.edu
tcf.bh.cornell.edu

www.flickr.com

a
b
c www.eeob.iastate.edu
d

46
STIGMATUL
Stigmatul se află la extremitatea stilului şi are suprafaţa mărită, papiloasă,
secretoare, care favorizează reţinerea şi germinarea grăuncioarelor de polen.
Forma stigmatului variază la diferite familii de plante: globoid (Solanaceae),
bifid (Asteraceae, Lamiaceae), trifid (Liliaceae), pentafid (Linaceae, unele
Malvaceae), multifid (Crocus banaticus), foliaceu (Iris), stelat (Papaver),
penat (Poaceae) etc.
Numărul stigmatelor din floare este, ca şi în cazul stilelor, în funcţie de
numărul carpelelor şi de gradul de concreştere a acestora.

phys.org personal.denison.edu www.quickiwiki.com www.flickr.com

stigmat globoid stigmat bifid stigmat trifid stigmat stelat

stigmat multifid, la Crocus banaticus

Foto: C. Sîrbu

47
keepingbee.org

www.houseplantsguru.com

suprafaţa papiloasă a stigmatului favorizează reţinerea grăuncioarelor de polen

Tipuri de gineceu:
După numărul carpelelor: gineceu monocarpelar (Fabaceae),
bicarpelar (Apiaceae, Asteraceae, Lamiaceae etc.), tricarpelar
(Liliaceae), tetracarpelar (Brassicaceae), pentacarpelar
(Linaceae), policarpelar (Magnoliaceae).
După raportul dintre carpele: gineceu apocarp (cu carpele
libere) şi sincarp (cu carpele concrescute între ele).
msue.anr.msu.edu tcf.bh.cornell.edu

www.gutenberg.org

gineceu monocarpelar gineceu tricarpelar apocarp gineceu tricarpelar sincarp

48
Gineceul sincarp poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de modul
şi gradul de concreştere a carpelelor:
eusincarpic (a) – când concreşterea carpelelor se face atât prin
marginile lor cât şi prin feţele lor laterale învecinate (ovarul devine
plurilocular, numărul lojelor fiind egal cu numărul carpelelor);
paracarpic (b) – când carpelele concresc doar prin marginile lor,
rezultând un ovar monolocular;
lisicarpic (c) – derivat din cel eusincarpic, prin dispariţia pereţilor
care unesc centrul cu pereţii ovarului.
www.eeob.iastate.edu

www.biology.iastate.edu a courses.washington.edu b c

NUMĂRUL COMPONENTELOR FLORALE dintr-un ciclu poară

numele de merie, florile fiind diferite din acest punct de vedere:
dimere, trimere, tetramere, pentamere, polimere.
DISPOZIŢIA ELEMENTELOR FLORALE PE RECEPTACUL:
spirociclică (a) (toate piesele florii sunt prinse după o linie
spiralată), ca la Magnoliaceae;
ciclică (b) (piesele florii sunt prinse pe receptacul în verticile)
hemiciclică (c) (piesele periantului sunt prinse ciclic, iar
staminele şi carpelele sunt prinse spirociclic).

Foto: C. Sîrbu a Foto: C. Sîrbu b commons.wikimedia.org c

49
 TIPURI DE FLORI ŞI DE PLANTE DUPĂ REPARTIŢIA
SEXELOR.
Aşa cum s-a putut constata anterior, organele sexuale din
structura florilor sunt reprezentate de celula generativă a
grăunciorului de polen (anteridia rudimentară, masculă) (la nivelul
androceului), respectiv sinergidele din structura sacului embrionar
al ovulului (arhegonul rudimentar, femel) (la nivelul gineceului).

Când florile posedă atât androceu cât şi gineceu, se numesc

hermafrodite, iar cele care au numai androceu sau numai
gineceu sunt unisexuate (mascule, respectiv femele).
Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice (cu flori mascule şi
femele pe acelaşi individ (ex. Zea mays); dioice (când unii indivizi
poartă flori mascule iar alţii, din aceeaşi specie, flori femele) (ex.
Cannabis sativa), trioice (unii indivizi au flori mascule, alţii flori
femele, iar alţii flori hermafrodite) (ex. Saponaria) şi poligame (pe
acelaşi individ se află flori mascule, femele şi hermafrodite (ex.
Aesculus).

en.wikipedia.org

flori mascule

flori femele

individ femel
relegalize.info

flori femele

flori
mascule

Foto: C. Sîrbu

individ mascul
Cannabis sativa, plantă dioică Zea mays, plantă monoică

50
 Foto: C. Sîrbu

INFLORESCENŢELE
Unele specii de plante au o singură floare pe
tulpină sau pe o ramură (flori solitare), ca la
ghiocel, lalea, narcisă etc.
La multe plante, însă, florile sunt grupate
mai multe pe o ramură sau pe tulpină,
formând o inflorescenţă.
Florile din inflorescenţă apar întotdeauna la
noduri, în axila unor bractei (hipsofile). Foto: C. Sîrbu
După natura mugurelui terminal (vegetativ
sau floral), inflorescenţele sunt de două feluri:
monopodiale şi simpodiale.

INFLORESCENŢELE MONOPODIALE
(racemoase)
Prezintă în vârf un mugure vegetativ şi ca
urmare au o creştere nedefinită a axelor.

Inflorescenţele monopodiale pot fi: simple (când axul inflorescenţei

este neramificat) sau compuse (când florile se prind pe ramificaţii ale
axului principal).
Principalele inflorescenţe monopodiale simple sunt:
spicul – cu flori sesile, hermafrodite şi ax erect (ex.: Plantago);
amentul – cu flori sesile, unisexuate şi ax pendul (ex.: Salix);
racemul – cu flori egal peduculate, dispuse de-a lungul axului
(ex.: Brassicaceae);
corimbul – cu flori inegal pedunculate (lungimea pedunculilor
descreşte de la baza spre vârful inflorescenţei, astfel încât florile
ajung aproximativ la aceeaşi înălţime) (ex. Spiraea);
capitulul – cu flori scurt pedunculate, pe un ax uşor îngroşat
(ex.: Trifolium);
calatidiul – cu flori sesile, pe un ax puternic îngroşat, disciform
sau conic (la Asteraceae).

51
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

umbela
spic ament racem
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

Foto: C. Sîrbu

corimb
capitul calatidiu

Principalele inflorescenţe monopodiale compuse sunt:

spicul compus – format din mai multe spice simple, prinse
pe un ax comun (Triticum, Secale etc.);
racemul compus – format din mai multe raceme simple,
prinse pe un ax comun (ex. la unele Brassicaceae);
corimbul compus – format din mai multe corimbe simple
prinse pe un ax comun (toate florile ajung la aceeaşi înălţime)
(ca la Sorbus);
umbela compusă – formată din mai multe umbele simple,
prinse în vârful unui ax comun (la Apiaceae);

Există şi inflorescenţe monopodiale compuse cu structură mixtă:

racem de calatidii (la Artemisia), corimb de calatidii (la
Achillea), racem de spice (numit şi panicul) (la Poa) etc.

52
 racem corimb umbelă
compus compus compusă

Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu racem din Foto: C. Sîrbu

calatidii

spic corimb din racem din spice

compus calatidii Foto: C. Sîrbu (=panicul)

INFLORESCENŢELE SIMPODIALE (cimoase)

Prezintă în vârf un mugure floral şi ca urmare, creşterea
inflorescenţei se poate continua numai lateral, ramificându-se de
la cel mai apropiat nod de sub floarea terminală
După numărul axelor egale care se formează de sub floarea
terminală, există trei tipuri de inflorescenţe simpodiale:
mococaziul (câte singură axă), dicaziul (câte două axe egale) şi
pleiocaziul (câte trei sau mai multe axe egale).

monocaziul dicaziul pleiocaziul

53
Foto: C. Sîrbu lib.fo.am

monocaziu herbariovirtualbanyeres.blogspot.com dicaziu

pleiocaziu

POLENIZAREA
Transportul polenului de pe www.trekearth.com
anteră pe stigmat se numeşte
polenizare.
După provenienţa polenului, o
floare poate fi polenizată cu
polen propriu, cu polen dintr-o
altă floare de pe acelaşi
individ şi cu polen din flori de
pe alţi indivizi.
Ca urmare, distingem două
tipuri de polenizare: directă
(autopolenizare) şi indirectă.

54
POLENIZAREA DIRECTĂ constă în polenizarea cu polen din
aceeaşi floare sau cu polen de la alte flori de pe acelaşi individ
(plante autogame).
Exemple de adaptări ale plantelor pentru favorizarea
autopolenizării:
polenizarea are loc înainte ca florile să iasă din teaca
frunzelor (la unele Poaceae) sau înainte de deschiderea florilor
(la Pisum, Phaseolus, Gossypium);
la Berberis vulgaris (dracilă), la baza staminelor se află un
ţesut sensibil care, când este atins de insectele ce caută
nectar, face ca staminele să se curbeze brusc spre centrul
florii; anterele atingând stigmatul, lasă polenul pe acesta;
la Viola odorata (toporaş) sau la Arachis hypogaea (arahide),
florile nu se deschid niciodată (în sensul că nu descoperă
anterele). În aceste cazuri, polenul germinează în interiorul
anterelor, tubul polenic perforează peretele anterei, ajunge la
stigmat şi apoi la ovul.

www.bgflora.net autopolenizare
la Poaceae

www.botanicalgarden.ubc.ca

Polenizarea are loc înainte ca

inflorescenţa să se elibereze
autopolenizare la Berberis din teaca frunzei thomascountyag.com

55
POLENIZAREA INDIRECTĂ (alogamă, încrucişată) constă în
transportul polenului din floarea de pe un individ pe stigmatul unei
flori de pe alt individ (al aceleiaşi specii).
Acest mod de polenizare este mult mai răspândit în natură decât
polenizarea directă, asigurând sporirea variabilităţii genetice a
descendenţilor.
Factorii naturali care efectuează transportul polenului sunt foarte
variaţi: gravitaţia, vântul, insectele, păsările, apa.
Florile prezintă adeseori adaptări foarte avansate la polenizarea
încrucişată.

Adaptări la polenizarea
entomofilă (cu ajutorul
insectelor):
periant sau bractei viu
colorate;
secreţia de nectar; Foto: C. Sîrbu

Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

flori cu periant viu colorat, pentru atragerea insectelor

56
Periantul florilor la Orchidaceae, atrage es.wikipedia.org

insectele polenizatoare printr-o diversitate

uimitoare de forme şi culori.
www.marengowalks.com

what-is-beauty.livejournal.com es.wikipedia.org

pl.wikipedia.org de.wikipedia.org

Calla aethiopica Bougainvillea glabra

atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescenţei, viu colorate

57
secreţia unor substanţe cu un miros puternic, plăcut
(uleiuri eterice) sau neplăcut (substanţe cu miros de cadavru);
prezenţa unor mecanisme speciale pentru atragerea
insectelor şi evitarea autopolenizării: (periant zigomorf,
heterostilia, stamine articulate mobil în tubul corolei,
capturarea insectelor până la maturizarea polenului, eliberarea
polenului sub formă de polinii, imitarea partenerilor de
împerechere ai unor specii de insecte etc.
periantul zigomorf, de tipul corolelor bilabiate sau
personate, asigură adevărate “piste de aterizare” pentru
insecte.

www.bio.miami.edu www.flickr.com

heterostilia (Primula, Pulmonaria etc.) împiedică

autopolenizarea, întrucât staminele şi stigmatul nu se află, în
aceeaşi floare, la aceeaşi înălţime: astfel, polenul florilor
brahistile este transportat de insecte pe stigmatele florilor
longistile şi invers, polenul florilor longistile ajunge pe
stigmatul florilor brahistile.

www.life.illinois.edu

floare cu stil scurt floare cu stil lung

58
 commons.wikimedia.org
stamine articulate mobil în tubul
corolei.
La genul Salvia, staminele sunt
conformate ca nişte pârghii, fiind fixate
pe tubul corolei printr-un picioruş situat
a
în treimea inferioară a filamentului.
academic.sun.ac.za
Albinele, apăsând cu trompa pe capătul
inferior, lăţit, al filamentului (vezi
săgeata), determină aplecarea
capătului superior al filamentului, astfel
că antera atinge corpul insectei (a).
Când albina ajunge într-o altă floare de b
Salvia, polenul de pe partea sa dorsală
este “cules” de stigmatul bifid al florii
respective, urmând ca insecta să se
încarce cu o nouă cantitate de polen
(b).
polenizarea entomofilă la genul Salvia
www.gutenberg.org

capturarea insectei până în momentul maturizării şi

eliberării polenului
La Aristolochia clematitis, floarea prezintă un
perigon cu baza dilatată, care adăposteşte
staminele şi stigmatul. Pe partea internă,
tubul perigonului este prevăzut cu numeroşi
peri orientaţi cu vârful spre interior. Florile
secretă un suc cu miros cadaveric, ce este stigmat
plăcut de anumite insecte diptere. Insectele
vizitatoare, care poartă pe corpul lor polen
de la alte flori, odată pătrunse în partea
stamine
dilatată a perigonului, nu mai pot ieşi din
cauza perilor care blochează ieşirea.
Prizonieratul insectei durează până când
staminele florii ajung la maturitate şi
[fmhibd.library.cmu.edu, modificat]
eliberează polenul, moment în care şi perii
se ofilesc; găsind ieşirea, insectele încărcate
cu polen vor evada din tubul perigonului, dar
polenizare entomofilă
atrase de mirosul unei alte flori, vor specializată la
transporta pe stigmatul acesteia polenul Aristolochia
“cules” în vizita precedentă.

59
 eliberarea polenului sub formă aglutinată
La Asclepiadaceae şi Orchidaceae, grăuncioarele de polen sunt
unite între ele printr-o substanţă vâscoasă, formând o polinie
prevăzută cu un pedicel ce are la bază o dilatare vâscoasă ce se
prinde de capul insectei polenizatoare.
www.flickr.com

www.2classnotes.com

polinii purtate de o insectă

polinii

Polenizare entomofilă specializată la Orchidaceae

burnel.perso.sfr.fr
imitarea partenerilor de
împerechere ai unor specii
de insecte însoţită de
eliberarea unor substanţe
similare feromonilor sexuali
este întâlnită la unele
Orchidaceae, cum este genul
Ophrys.

Una dintre tepalele florii de Ophrys imită,

prin formă şi culoare corpul unei insecte.
Masculul identifică floarea de Ophrys ca
pe o femelă din propria specie,
“împerechindu-se” cu floarea, ocazie cu
care se încarcă şi cu polen, pe care-l
trasportă apoi spre o nouă “parteneră”.

foter.com

60
Adaptări la polenizarea ornitofilă (cu ajutorul păsărilor):
În regiunile tropicale, există plante ale căror flori au tubul
periatului astfel conformat încât nectarul produs la baza tubului
nu poate fi cules decât de unele păsări foarte mici, dar cu un
cioc foarte lung (păsările colibri); polenul aderă de capul
păsărilor, care îl trasportă apoi la o altă floare.
webby.com

Adaptări ale plantelor la polenizarea anemofilă (cu ajutorul

vântului):
lipsa periantului sau periant rudimentar (prezenţa periantului ar
împiedica într-o mare măsură transportul polenului de către vânt),
fără culori vii (vântul nu este “sensibil” la colori);
lipsa glandelor nectarifere (nectarul nu ar mai avea nici un rol în
atragerea agentului polenizator);
flori unisexuate, dispuse în inflorescenţe amentiforme, care
favorizează scuturarea polenului la cea mai mică adiere de vânt;
producerea unei mari cantităţi de polen, care este uşor şi cu
sporodermă rezistentă la uscăciune;
stigmatele florilor femele foarte lungi şi ramificate pentru ca şansa
de a reţine câteva grăuncioare de polen să fie cât mai mare;
înflorirea înainte de înfrunzire (frunzele ar reţine o mare cantitate
de polen purtat de vânt) etc.

61
commons.wikimedia.org tudbotanybiol324.blogspot.com

Stigmatele foarte mari şi ramificate ale florilor

plantelelor din familia Poaceae reprezintă o
adaptare pentru polenizarea anemofilă

Flori nude la Fraxinus excelsior – plantă

adaptată la polenizarea anemofilă

Adaptări la polenizarea hidrofilă (cu ajutorul apei)

La un număr mic de plante acvatice submerse eliberarea
polenului se face în apă; purtat de curenţii de apă, polenul
ajunge pe stigmatul florilor.
La Vallisneria spiralis, florile mascule, grupate în amenţi şi
protejate de o bractee ca un cornet (spată) se desprind la
maturitate din inflorescenţă şi se ridică la suprafaţa apei, unde
plutesc pe valuri.
Florile femele au un peduncul foarte lung, răsuci în spirală. La
maturitate, pedunculul se derulează, florile femele ajung la
suprafaţa apei şi stigmatul trilobat are şansa să fie atins de o
floare masculă, efectuându-se, astfel, polenizarea.
După polenizare, pedunculul florii femele se răsuceşte din nou
şi astfel florile se retrag sub apă, unde se formează fructul şi
seminţele.

62
 Floare femelă Floare masculă

www.biologia.edu.ar

polenizare hidrofilă la Vallisneria spiralis www.tropica.com

FECUNDAREA LA MAGNOLIOPHYTA
După polenizare, grăuncioarele de polen germinează datorită
unor substanţe produse de papilele secretoare ale stigmatului.
Exina crapă în dreptul unui por sau a unui şanţ, iar intina creşte,
formând un tub lung şi subţire, tubul polenic.
În acest tub pătrunde mai întâi celula vegetativă, urmată de
celula generativă.
Tubul polenic creşte, străbătând stigmatul şi stilul, ajungând la
nivelul ovarului creşte pe suprafaţa înternă a acestuia,
îndreptându-se către un ovul, apoi creşte pe suprafaţa ovulului
până ajunge la micropil (sau străbate integumentele prin dreptul
şalazei), şi ajunge în final la sacul embrionar.
Tot parcursul tubului polenic este determinat de un
chimiotropism pozitiv, sub influenţa unor substanţe elaborate de
celulele sacului embrionar.

63
smartsite.ucdavis.edu

grăuncior de polen
germinat, pe soluţie
nutritivă

Între timp, celula generativă a grăunciorului de polen se divide,

dând naştere la doi gameţi masculi neflagelaţi (spermatii), care
înaintează odată cu tubul polenic, ajungând la nivelul sacului
embrionar.
La contactul tubului polenic cu peretele sacului embrionar, vârful
tubului polenic crapă iar peretele sacului embrionar se gelifică pe
o porţiune şi astfel, cele două spermatii pătrund în sacul
embrionar.
O spermatie se uneşte cu oosfera, rezultând zigotul principal,
diploid (2n). Cea de-a doua spermatie se uneşte cu celula
centrală (deja diploidă) a sacului embrionar, formând un al doilea
zigot, triploid (3n), numit zigot secundar.
Aşadar, la Magnoliophyta, are loc o dublă fecundare, cu
formarea a doi zigoţi: unul principal, 2n şi unul secundar, 3n.

64
 FECUNDAŢIA DUBLĂ, cu formarea a doi zigoţi: principal (2n) şi secundar (3n)

tub polenic

(2n)

(n) (n)
carpela
ovul (n)
[www.biologyjunction.com ] [www2.estrellamountain.edu]

FORMAREA SEMINŢEI ŞI A
FRUCTULUI
În urma procesului de dublă fecundaţie, întreaga floare suferă
transformări, în urma cărora iau naştere două noi organe ale
plantei şi anume, fructul şi sămânţa.
Astfel, petalele, staminele şi adeseori sepalele florii fecundate
se ofilesc şi cad;
La nivelul gineceului, ovarul creşte foarte mult, în timp ce stilul şi
stigmatul se usucă şi cad.
Pe seama ovarului se formează fructul, foarte variabil din punct
de vedere morfologic şi anatomic, de la un grup de plante la altul.
În paralel cu transformarea ovarului în fruct, ovulul fecundat va
da naştere seminţei.

65
 FORMAREA SEMINŢEI
Zigotul principal (2n), după o perioadă de repaus, intră în
diviziune, formând spre micropil un organ filiform, numit
suspensor, iar în partea opusă rezultă un masiv de celule din
care se va diferenţia embrionul, alcătuit din radiculă, tigelă,
gemulă şi unul sau două cotiledoane.
În timpul creşterii embrionului, suspensorul se alungeşte şi
împinge embrionul în masa albumenului, din care se va hrăni.
În paralel, nucleul triploid al zigotului secundar (3n) se divide
foarte activ, încât la un moment dat întregul sac embrionar este
plin cu nuclei nedespărţiţi prin membrane.
Sacul embrionar plurinucleat îşi măreşte volumul pe seama
nucelei care se reduce din ce în ce mai mult (la majoritatea
plantelor, nucela dispare complet, în cele din urmă), având, în
acest stadiu, un aspect lăptos (este o masă protoplasmatică
plurinucleată).

La un moment dat, încep să apară, de la periferie spre

centru, pereţi despărţitori între nuclei, formându-se astfel un
ţesut numit albumen sau endosperm secundar, foarte bogat
în substanţe nutritive (proteine, lipide, glucide, minerale etc.).
Astfel se formează albumenul la plantele din clasa Liliopsida
(spre exemplu, la grâu).
La majoritatea Magnoliopsidelor, cariochineza (diviziunea
nucleului) de la nivelul zigotului secundar este urmată imediat
de citochineză (separarea în celule prin apariţia unui perete
despărţitor), astfel încât albumenul are, de la început, o
structură celulară.
În paralel cu formarea embrionului şi a albumenului,
integumentele ovulului cresc, se sclerifică parţial şi formează
învelişul seminţei (tegumentul).

66
 www.studyblue.com

FRUCTUL
Este cel mai caracteristic organ al magnoliofitelor, el lipsind la
toate celelalte încrengături de plante.
Fructul rezultă, după cum s-a arătat, din peretele ovarului (din
carpelă), în urma procesului de fecundaţie, în paralel cu
transformarea ovulului în sămânţă.
MORFOLOGIA FRUCTULUI
Din punct de vedere morfologic, fructele sunt foarte variate,
deosebindu-se prin formă, mărime, culoare, greutate.
Forma fructelor respectă, în general, forma ovarului din care au
luat naştere, putând fi: globuloasă, ovoidală, conică, cilindrică etc.
Mărimea fructelor poate fi de la câţina milimetri, la câţiva
centimetri. La unele specii fructele pot atinge până la 0,5 m în
diametru (Cucurbita maxima).

67
fertilekitchen.blogspot.com

www.selfsustainable.co.za

Greutatea fructelor variază de la câteva zeci de miligrame până

la zeci de kilograme (fructele de la Cucurbita maxima pot depăşi
60 Kg).

Culoarea fructelor este verde înainte de coacere. Fructele

mature prezintă cele mai diferite culori, în funcţie de specie.
ANATOMIA FRUCTULUI
Peretele fructului (pericarpul), are o structură asemănătoare cu
cea a carpelei (care nu este altceva decât o sporofilă, adică o
frunză adaptată pentru producerea sporangilor şi ca atare, are o
structură asemănătoare unei frunze).
Aşadar, peretele fructului prezintă trei zone anatomice: epicarpul,
mezocarpul şi endocarpul.

endocarp
pericarp mezocarp
epicarp

Foto: C. Sîrbu

68
Epicarpul este partea externă a fructului şi provine din epiderma
inferioară (externă) a carpelei.
Epicarpul poate fi subţire şi acoperit cu un strat de pruină (la prun,
viţa de vie), poate prezenta peri (fructele de soia), coaste
proeminente (la Onobrychis), sau poate fi gros, prevăzut cu buzunare
secretoare (la Citrus) sau este parţial lignificat (la Cucurbitaceae).
Mezocarpul (partea mijlocie a peretelui fructului) rezultă din mezofilul
carpelei şi reprezintă partea cea mai dezvoltată a fructului (cu
excepţia fructelor uscate, unde mezocarpul este mult redus, sau la
citrice, unde mezocarpul este subţire).
În mezocarpul fructelor cărnoase se acumulează o mare cantitate de
apă, în care sunt solvite diferite substanţe (zaharuri, acizi organici
etc.).
Endocarpul se află la interior şi ia naştere din epiderma superioară
(externă) a carpelei.
El poate fi foarte subţire (ca la roşii), gros şi lignificat (la cireşe) sau
prezintă peri suculenţi (la citrice).

CLASIFICAREA FRUCTELOR
După tipul gineceului din care provin, fructele se clasifică în cinci
categorii: simple, multiple, mericarpice, false şi compuse.
I. FRUCTELE SIMPLE
Iau naştere dintr-un gineceu monocarpelar sau pluricarpelar sincarp (al
unei singure flori).
După consistenţă, fructele simple pot fi uscate şi cărnoase
(suculente), fiecare putând fi dehiscente (care se deschid la
maturitate) sau indehiscente (nu se deschid la maturitate).
I. 1. FRUCTELE SIMPLE USCATE NEDEHISCENTE:
Achena – fruct monosperm, cu pericarpul sclerificat, neconcrescut cu
tegumentul seminţei (ex. la cânepă, tei etc.);
Cariopsa – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este
concrescut cu tegumentul seminţei (ex. la grâu, secară etc.)

69
Samara – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este lăţit
sub forma unei aripioare care ajută la răspândirea fructului prin
intermediul vântului (ex. la frasin, ulm etc.);
Lomenta – este un fruct alungit, polisperm, cu gâtuituri transversale
(între seminţe). La maturitate se rupe uşor în dreptul gâtuiturilor, în
segmente unisperme (la Coronilla varia).
Păstaia indehiscentă – provine
commons.wiki dintr-un gineceu monocarpelar
media.org
(ex. la Onobrychis viciifolia)
Foto: C. Sîrbu

Foto: C. Sîrbu

curator.phytoimages.
siu.edu
păstaia delta-intkey.com

lomenta achena indehiscentă samara cariopsa

I. 2. FRUCTELE SIMPLE USCATE DEHISCENTE

Aceste fructe au ţesuturi mecanice care prin uscare se contractă,
determinând deschiderea fructelor şi punerea în libertate a
seminţelor.
Sunt de mai multe tipuri: folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.
Folicula – provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide pe
linia de sudură a marginilor carpelei (ex. la Consolida regalis);
Păstaia – se deosebeşte de foliculă prin faptul că se deschide atât
pe linia de sudură a marginilor carpelei, cât şi pe linia nervurii
mediane a carpelei (este caracteristică familiei Fabaceae).
Silicva – este un fruct alungit care ia naştere dintr-un gineceu
tetracarpelar sincarp, cu ovar bilocular, deschizându-se pe liniile de
sudură a celor patru carpele. Este fructul caracteristic familiei
Brassicaceae.
Silicula – este o silicvă scurtă (caracteristică pentru unele
Brassicaceae).

70
 folicula păstaia silicva
es.wikipedia.org

silicula
www.plantarium.ru

www.fauneflore-
massifcentral.fr Foto: C. Sîrbu

Tipuri de capsule:

www.flickriver.com Foto: C. Sîrbu fr.wikipedia.org Foto: C. Sîrbu

poricidă denticulată operculată valvicidă

Capsula – provine din ovarul unui gineceu bicarpelar sau

pluricarpelar sincarp şi se deschide în diferite moduri, în funcţie de
care capsulele sunt de mai multe categorii:
poricidă – se deschide prin apariţia unor pori, ca la mac
(Papaver somniferum);
denticulată – când vârfurile carpelelor se desfac,
prezentându-se ca nişte dinţişori ce delimitează un orificiu
apical, ca la neghină (Agrostemma githago);
operculată – se deschide prin detaşarea unui căpăcel
(opercul) spre vîrf, ca la scânteiuţă (Anagallis arvensis) sau
neghină (Agrostemma githago);
valvicidă – se deschide prin despicături longitudinale, de la
vârf spre bază, pe linia de sudură a carpelelor (Colchicum
autumnale), pe linia nervurilor mediane ale carpelelor
(Gossypium herbaceum) sau de o parte şi de alta a liniei de
sudură a carpelelor (Datura stramonium).

71
I. 3. FRUCTE SIMPLE CĂRNOASE
Baca – prezintă epicarpul pielos sau membranos, mezocarpul
suculent (cărnos) şi endocarpul foarte subţire, membranos, ca la
roşii (Lycopersicum esculentum) sau la viţa de vie (Vitis vinifera);
Drupa – se deosebeşte de bacă prin endocarpul gros, lignificat,
cunoscut sub numele de sâmbure, şi prin aceea că adăposteşte o
singură sămânţă (baca este polispermă), spre exemplu, la piersic
(Persica vulgaris), cireş (Cerasus avium), prun (Prunus
domestica), măslin (Olea europaea) etc.
Hesperida se caracterizează prin epicarp pielos, gros, cu
buzunare secretoare de uleiuri eterice, mezocarp subţire,
spongios şi endocarp cu peri unicelulari veziculiformi, plini cu suc
(la genul Citrus)

england.lovefoodhatewaste.com

epicarp

mezocarp

endocarp

Foto: C. Sîrbu

baca, la Lycopersicum esculentum

endocarp
Foto: C. Sîrbu commons.wikimedia.org

endocarp
mezocarp

epicarp

Foto: C. Sîrbu

drupa, la Armeniaca vulgaris hesperida, la Citrus limon

72
 Foto: C. Sîrbu
II: FRUCTELE MULTIPLE
(APOCARPICE)
Fructele multiple iau naştere dintr-un
gineceu apocarpic (de aceea se mai
numesc fructe apocarpice); fiecare
carpelă liberă a gineceului va produce
un fruct simplu, iar totalitatea acestora,
prinse pe receptacolul comun, formează
un fruct multiplu.
II.1. FRUCTE MULTIPLE USCATE: poliachena, la Adonis
poliachena (ca la Adonis, Ranunculus,
Anemone etc.) şi polifolicula (ca la
Helleborus, Aconitum, Spiraea etc.)
II.2. FRUCTE MULTIPLE CĂRNOASE:
polidrupa, ca la zmeur (Rubus idaeus)
etc. chestofbooks.com

polifolicula, la Helleborus

Foto: C. Sîrbu
III. FRUCTE MERICARPICE
Provin din gineceu sincarp, dar la
maturitate se desfac în atâtea părţi
(mericarpe), câte carpele au fost
concrescute sau câte loje a avut ovarul:
Disamara – provine din ovar bicarpelar
bilocular şi este caracteristică familiei
Aceraceae;
Tetraachena – provine din gineceu
bicarpelar tetralocular, pereţii fiecărei
loje dând naştere la câte o achenă; este
caracteristică familiilor Boraginaceae şi
Lamiaceae.

Polidrupa, la Pseudodiachena – provine din gineceu

Rubus caesius bicarpelar bilocular, cu ovar inferior (este
în acelaşi timp şi un fruct fals !), fiind
caracteristică pentru familia Apiaceae.

73
www.flickr.com

www.biogeolsvt.info

pseudodiachena,
la Apiaceae

tetraachena, la Cynoglossum

disamara, la Acer

IV. FRUCTELE FALSE

Sunt fructele la formarea cărora, pe lângă ovar, participă şi alte părţi ale
florii: receptaculul, mai rar elemente ale periantului sau chiar bracteile
florale. Dintre fructele false cel mai frecvent întâlnite, amintim:
Pseudocariopsa – este o cariopsă învelită strâns de una dintre tepalele
florii (palea) şi de bracteea florală (lema) – la multe Poaceae (Avena sativa,
Hordeum vulgare etc.);
Pseudoachena – este o achenă la formarea căreia participă şi receptacolul
floral (întrucât ovarul este inferior), ca la Asteraceae;
Pseudocapsula - este o capsuilă provenită dintr-un ovar inferior (la
formarea sa participă şi receptacolul), ca la Iris germanica;
Pseudobaca – este o bacă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa
participă şi receptacolul), ca la agriş (Ribes uva-crispa), Cucurbitaceae etc.;
Poama (pseudopolifolicula) – este o polifoliculă învelită de receptacolul
cărnos, foarte dezvoltat (ca la Malus, Pyrus, Cydonia etc.);
Pseudopoliachena – poliachenă dezvoltată pe un receptacul cărnos
(Fragaria) sau în interiorul acestuia (Rosa) etc.

74
www.oardc.ohio-state.edu

www.flickr.com www.fruitsinfo.com

pseudoachena la Helianthus stevenjwolf.com

pseudocapsula, la Iris
pseudocariopsa, la Avena
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

poama, la Malus pseudopoliachena, la Fragaria pseudobaca, la Ribes

V. FRUCTELE COMPUSE
Provin din ovarul mai multor flori strâns grupate în inflorescenţe
(marea lor majoritate sunt în acelaşi timp şi false, pentru că la
formarea lor participă şi ate elemente, pe lângă ovarele florilor):
Soroza – provine dintr-un ament femel de la dud (Morus). Fiecare
floare femelă formează o achenă, învelită în tepalele cărnoase; toate
aceste achene, cu învelişul lor cărnos, formează un fruct compus;
Sicona – este fructul de la smochin (Ficus carica); provine dintr-o
inflorescenţă în formă de cupă, în care florile femele produc achene;
acestea rămân închise la maturitate în cupa cărnoasă a
inflorescenţei;
Glomerulul – este fructul de la sfeclă (Beta vulgaris), la care florile
sesile sunt foarte strâns alăturate; la maturitate, din ovarul fiecărei
flori se naşte o achenă care concreşte cu tepalele şi în final toate
aceste formaţiuni concresc între ele;
Alte fructe compuse: ştiuletele de la porumb, strugurele la viţa de
vie etc.

75
Foto: C. Sîrbu en.wikipedia.org

commons.wikimedia.org

sicona, la Ficus carica

the-plant-directory.co.uk

glomerul, la Beta vulgaris

naturalhealth101.net

soroza, la Morus alba strugurele, la Vitis vinifera ştiulete, la Zea mays

SĂMÂNŢA LA MAGNOLIOPHYTA
După cum s-a mai arătat, în urma procesului de dublă fecundaţie, au
loc o serie de transformări prin care ovarul se transformă în fruct, iar
ovulul în sămânţă.
Forma seminţelor variază foarte mult, de la specie la specie:
seminţe sferice, ovale, lenticulare, cubice, reniforme, cordiforme etc.
Mărimea şi greutatea seminţelor, de asemenea, se încadrează în
limite foarte largi. Unele plante au seminţe foarte mici, încât aproape
nu se pot vedea cu ochiul liber (Orobanchaceae, Orchidaceae), altele
au seminţe de câţiva milimetri (mazăre, ricin), în timp ce castanul
ornamental are seminţe cu diametrul de 2-3 cm.
Numărul seminţelor dintr-un fruct, de asemenea, variază de la
specie la specie. Astfel, la Asteraceae, Poaceae, Cyperaceae etc., în
fiecare fruct se află o singură sămânţă; la Cucurbitaceae fructul
conţine câteva zeci de seminţe, iar la Orchidaceae şi Orobancaceae
se află câteva zeci de mii de seminţe.

76
 PĂRŢILE COMPONENTE ALE SEMINŢEI:
O sămânţă matură este
alcătuită din următoarele
părţi principale: tegument
(tg), embrion şi endosperm
secundar (albumen) (es).
Tegumentul
Provine din integumentele
ovulului şi este formaţiunea
care protejează sămânţa la
exterior.
Tegumentul poate fi neted
(Phaseolus), reticulat
(Papaver), verucos
(Agrostemma), aripat
(Paulownia), acoperit cu
[Grinţescu 1928-1934] peri (Gossypium) etc.

www.gene.affrc.go.jp commons.wikimedia.org en.wikipedia.org

Tegument verucos, la Tegument reticulat, la

Tegument neted, la Phaseolus
Agrostemma Papaver
stevenjwolf.com
www.glasslifeform.org

128.192.141.98
Tegument aripat, la
Paulownia

Fruct şi seminţe cu peri, la Gossypium

77
Culoarea tegumentului poate fi uniformă (neagră, albă etc.) sau
neuniformă (la Phaseolus, Ricinus).

Culoarea neuniformă a tegumentului

seminţelor la diferite soiuri de fasole
(Phaseolus vulgaris)
commons.wikimedia.org

commons.wikimedia.org
Pe suprafaţa tegumentului se pot
observa următoarele formaţiuni: hilul,
micropilul, rafa şi unele anexe (aril,
arilod, caruncul, strafiola).
Hilul apare ca o cicatrice pe locul unde hil
a fost prins ovulul de funicul.
Micropilul apare ca un por situat pe o micropil
mică proeminenţă; este locul prin care
radicula embrionului străbate
tegumentul în timpul germinării radicula
seminţei. soilcropandmore.info

Rafa este o proeminenţă alungită a

rafa
tegumentului care reprezintă linia de
concreştere a ovulului cu funiculul
(apare doar la seminţele care provin din
ovule anatrope: Ricinus, Pisum etc.) www.botanyjohn.org

78
Arilul este o excrescenţă cărnoasă care începe din regiunea
hilului şi se dezvoltă ca o cupă în jurul seminţei (Myristicaceae,
Nymphaeaceae);
Arilodul este o formaţiune asemănătoare arilului, dar care se
formează în jurul micropilului acoperind ca o cupă, parţial sau total
sămânţa (Evonymus);
jovinacooksitalian.com www.flickr.com

Aril, la sămânţa de Myristica Arilod la seminţele de

fragrans Evonymus

Carunculul se prezintă ca un neg de consistenţă cornoasă în

regiunea micropilului pe care-l astupă (Euphorbiaceae, Violaceae
etc.);
Strafiola este o expansiune cărnoasă care se dezvoltă în lungul
tt.ibt.lt
rafei (Dicentra, Chelidonium etc).
creationwiki.org

sămânţă de Ricinus communis cu

caruncul

seminţe de Chelidonium
majus cu strofiolă

79
Structura tegumentului seminal variază foarte mult de la specie la
specie. Este format din mai multe straturi de celule, uneori fiind
diferenţiat în două zone:
testa – la exterior, mai dură, formată din celule cu pereţii îngroşaţi
şi lignificaţi (macrosclereide, osteosclereide);
tegmenul – la interior, mai moale, formată din celule cu pereţii
subţiri.
www.uri.edu

testa

tegmen
Structura tegumentului
la sămânţa de fasole

Embrionul
Este partea cea mai importantă a seminţei şi provine din zigotul
principal, diploid.
Este alcătuit din: radiculă (rădăciniţă), tigelă (tulpiniţă), gemulă
(muguraş) şi unul sau două cotiledoane (frunze embrionare).
În general, la Magnoliopsida (ex. la Phaseolus) embrionul are
două cotiledoane dezvoltate, în timp ce la Liliopsida (ex. la
Triticum), embrionul are un singur cotiledon dezvoltat.
Forma embrionului poate fi: dreaptă (Ricinus), arcuită (Papaver),
spiralată (Salsola) etc.
Prin dezvoltarea sa, în timpul germinării seminţei, embrionul
generează o nouă plantă.

80
www.uri.edu
cotiledoane gemula

tigela

radicula

Structura embrionului la sămânţa de Capsella bursa-pastoris

Structura embrionului la sămânţa de Triticum aestivum

s10.lite.msu.edu

cotiledon

coleoptil

gemula

tigela

radicula

coleoriza Embrion la Triticum

sativum

81
 Albumenul (endospermul secundar)
Este un ţesut nutritiv care rezultă din zigotul secundar (3n), având
rolul de a hrăni embrionul în timpul germinării seminţei, până când
tânăra plantă va forma primele frunze capabile de fotosinteză.
La majoritatea plantelor, în dezvoltarea sa, albumenul consumă
întreaga nucelă, dar la unele plante (Piperaceae, Nymphaeaceae
etc.), nucela nu este consumată în întregime de albumen, restul
de nucelă care persistă la nivelul seminţei fiind denumit
perisperm.
La unele plante, după formarea albumenului, embrionul continuă
să se dezvolte, consumând substanţele acumulate de către
endosperm şi depozitându-le în propriile cotiledoane, care devin
foarte voluminoase. Asemenea seminţe vor fi lipsite de albumen
la maturitate (seminţe exalbuminate) (ca la Phaseolus,
Cucurbita etc.)

embrion (2n)

endosperm secundar
(3n)

perisperm (rest al
nucelei) (2n)

sămânţa de Piper nigrum,

cu perisperm şi endosperm
modificat după http://delta-intkey.com/angio/images/piper730.gif

82
www.odec.ca

sămânţă exalbuminată

La nivelul albumenului (sau în cotiledoanele embrionului, la

seminţele exalbuminate) sunt depozitate substanţe nutritive foarte
variate: uleiuri vegetale (predomină la Ricinus, Glycine,
Helianthus, Linum, Brassica etc.), amidonul (predomină la
Poaceae), proteinele (sub forma grăuncioarelor de aleuronă - în
combinaţie cu amidonul sau cu uleiurile) etc.

83
 RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI
SEMINŢELOR (DISEMINAREA)

După ce fructele şi seminţele ajung la maturitate, apare

necesitatea de a se răspândi în natură cât mai departe de planta-
mamă, pentru ca viitoarele plante să nu se concureze între ele.
La fructele dehiscente, se răspândesc numai seminţele, iar la
cele indehiscente, seminţele se răspândesc împreună cu fructele;
de aceea, răspândirea lor se tratează împreună, fenomenul
purtând numele de diseminare.
După modul cum îşi răspândesc seminţele şi fructele, plantele
se împart în două categorii: autochore şi alochore.

PLANTELE AUTOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele

prin mijloace proprii.
Mecanismele prin care are loc răspândirea seminţelor la aceste
plante sunt diverse:
deschiderea bruscă a fructelor şi aruncarea seminţelor la o
anumită distanţă (Impatiens noli-tangere, Viola odorata);
crăparea bruscă a părţii externe a tegumentului seminal ca
urmare a deshidratării ţesuturilor sale mecanice, cu expulzarea
seminţei (Oxalis);
deschiderea explozivă a fructului la atingere şi expulzarea
ţesuturilor placentare macerate, de consistenţă vâscoasă,
împreună cu seminţele (Ecbalium elaterium);
mişcarea higroscopică a unor ariste ce însoţesc fructele,
care determină înaintarea fructelor pe sol (Erodium cicutarium)
sau chiar “autoînsămânţarea” acestora (Avena fatua etc.) etc.

84
www.erbe.altervista.org

diseminare autochoră la Impatiens noli- diseminare autochoră la Oxalis

tangere, prin deschiderea explozivă a stricta, prin crăparea bruscă a părţii
fructului (săgeata) externe a tegumentului seminal

Plante autochore:

pseudobacă “explozivă” la Ecbalium

elaterium

fructe aristate la Erodium

cicutarium

spiculeţe
aristate la
Avena fatua
“autoînsămânţare” la Avena fatua

85
PLANTELE ALOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele prin
intermediul unor factori externi. După natura factorului care
realizează diseminarea, plantele alochore sunt de mai multe
categorii: anemochore, zoochore şi hidrochore.
Plante anemochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu
ajutorul vântului, având seminţe sau fructe prevăzute cu diferite tipuri
de peri sau aripioare care le permit să plutească în aer şi să fie
purtate uşor de vânt (Populus, Epilobium, Taraxacum, Acer, Betula,
Fraxinus, Ulmus etc.);
Plantele zoochore – îşi răspândesc fructele sau seminţele cu
ajutorul animalelor. Aceste plante sunt, la rândul lor, de două tipuri:
epizoochore şi endozoochore.
Plantele epizoochore - fructele sau seminţele se agaţă sau se
lipesc de corpul animalelor prin diferite mecanisme (cârlige,
substanţe lipicioase, în noroiul care se lipeşte de picioare etc),
fiind transportate astfel pe mari distanţe de către animale.

plante anemochore: Foto: C. Sîrbu

worldkigo2005.blogspot.com

Epilobium sp.
Populus nigra www.aphotoflora.com
Taraxacum officinale

Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu faunaflora.islec.free.fr

Foto: C. Sîrbu

Acer pseudoplatanus Fraxinus excelsior Ulmus minor

86
 plante epizoochore:
Foto: C. Sîrbu

www.flickr.com

Bidens tripartita Cynoglossum officinale

www.minnesotawildflowers.info Foto: C. Sîrbu

Arctium lappa Xanthium italicum

Plantele endozoochore au seminţe capabile să reziste la

trecerea prin tubul digestiv al animalelor, fiind eliminate odată
cu excrementele acestora, la mare distanţă de locul unde au
fost înghiţite (Cerasus avium, Fragaria vesca, Rubus idaeus
etc.) şi beneficiind în acelaşi timp, de elementele nutritive din
excrementele respective.
Foto: C. Sîrbu Foto: C. Sîrbu

Fragaria vesca Rubus idaeus

87
Plantele hidrochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu
ajutorul curenţilor de apă. La aceste plante, fructele şi seminţele
sunt uşoare şi aproape impermeabile, ca să poată pluti (Cicuta
virosa, Trapa natans, Carex sp., Cocos).

science.jrank.org

Fructele de Cocos nucifera plutesc timp

îndelungat pe valurile oceanice; aruncate la
Foto: C. Sîrbu ţărm de către valuri, seminţele germinează şi
Fruct plutitor de Trapa natans dau naştere unor noi palmieri de cocos.

88