Sunteți pe pagina 1din 8

Micorize: funcție, tipuri, importanță

Conţinut:

 Funcția micorizei
 Mijloace de comunicare și schimb
 Tipuri de micorize
 Endomicorize
 Micorize arbusculare și vezicular-arbusculare
 Ectomicorize
 Micorize la ericaceae și orhidee
 Importanța micorizei
 Referințe
Micoriza Sunt un tip de relație simbiotică care apare între plante și ciuperci. Este
definit în mod specific ca asocierea dintre rădăcinile unor plante și anumite ciuperci
nepatogene pentru acestea. Termenul derivă din cuvintele grecești mykos Da rhiza,
care înseamnă „ciupercă” și respectiv „rădăcină”.

Au fost descrise două tipuri de relații simbiotice între ciuperci și organisme


vegetale: licheni și micorize. În timp ce lichenii constau în mod normal din
interacțiunea permanentă dintre o algă și o ciupercă, micorizele corespund asocierii
dintre o ciupercă și rădăcinile unei plante vasculare.

La fel ca toate relațiile interspecifice de tip simbioză, micorizele reprezintă o


interacțiune extrem de strânsă care durează în timp, unde cei doi simbionți, adică
ciuperca și planta, primesc beneficii reciproce din interacțiunea menționată.
Micorizele sunt extrem de frecvente; Se crede că aproximativ 90% din speciile de
plante vasculare descrise astăzi, atât sălbatice, cât și cultivate de om, sunt asociate
simbiotic cu o ciupercă prin rădăcinile lor.

Indiferent de tipul de micorize în cauză, rezultatul este întotdeauna același: planta


realizează o creștere a absorbției mineralelor și o anumită protecție împotriva
nematodelor sau a ciupercilor patogene, iar ciuperca obține în schimb zaharuri și
substanțe organice nutritive derivate de tesut vegetal.

Funcția micorizei
Micorizele sunt asociații simbiotice foarte importante pentru cele două specii
implicate, în special în ceea ce privește nutriția simbolilor.

Ciupercile micorizale oferă beneficii substanțiale pentru plantele gazdă, deoarece


contribuie la capacitatea lor de a absorbi apa și substanțele nutritive minerale
esențiale precum fosfor (P), zinc (Zn), mangan (Mn) și cupru (Cu).

În plus față de capacitatea crescută de absorbție, planta gazdă primește protecție


împotriva invaziei altor ciuperci patogene, precum și a atacului de viermi rotunzi,
cum ar fi nematodii solului.

Planta gazdă furnizează ciupercii micorizice suport structural și material alimentar


sub formă de vitamine și alte substanțe organice procesate.

Alte functii ale micorizelor

Fungii de micorize sunt responsabili uneori de degradarea şi absorbţia nutrienţilor


din litieră (stratul de frunze acumulat pe sol).

Miceliul extramatriceal al fungilor din micorizele veziculo-arbusculare are un rol


important în legarea granulelor de nisip şi în stabilizarea dunelor.

Având în vedere toate aceste efecte benefice, ciupercile producătoare de micorize


sunt folosite sub forma unor biopreparate inoculante în agricultură şi silvicultură.
Inocularea artificială cu fungi producători de micorize e indicată în cazul
împăduririi regiunilor anterior lipsite de apă, regiunilor situate la mare altitudine
sau a zonelor cu climă nefavorabilă, a solurilorneprielnice şi nutriţional adverse
(ex. soluri nisipoase sau podzolizate, sărăturate).

De asemenea în cazul introducerii unor specii în noi habitate e nevoie de inoculare


cu ciuperci producătoare de micorize.

Biopreparatele inoculante se obţin prin prelevarea şi măcinarea rădăcinilor arborilor


cu micorize bine dezvoltate. Se obţin până la 75g spori/kg rădăcină uscată.
Stabilitatea preparatului e de aproape 4 luni. Utilizarea fungilor de micorize
veziculo-arbusculare e mai limitată. Biopreparatul se obţine prin cultivarea
ciupercilor de endomicorize pe rădăcinile unor plante cu dezvoltare vegetativă
mare. Ex. Glomus e cultivat pe rădăcini de salată şi se obţine produsul comercial
VAMinoculant.

Mijloace de comunicare și schimb

Rădăcinile a două sau mai multe plante din apropiere pot comunica între ele prin
hifele ciupercilor micorizice asociate acestora, deci această relație funcționează și
în transferul de apă și substanțe nutritive de la o plantă la alta prin „autostrada
fungică” care îi desparte.

Tipuri de micorize
Două tipuri principale de micorize sunt cunoscute în literatură, endomicorize și
ectomicorize. Dintre aceste două tipuri, endomicorizele reprezintă probabil 80%
din toate micorizele găsite printre plantele vasculare.

Endomicorize

Acest tip de micoriza este unul în care hifele ciupercii pătrund în celulele rădăcinii
plantei, stabilind un contact foarte strâns între ambele specii.

Componenta fungică a majorității endomicorizei constă dintr-o ciupercă de tip


glomeromicotic, care este un grup de ciuperci strict simbiotice.

Este important să spunem că relațiile endomicorizale nu sunt foarte specifice, din


care se înțelege că o ciupercă poate „coloniza” diferite tipuri de plante în mod
interschimbabil.

Micorize arbusculare și vezicular-arbusculare

Când hifele unei ciuperci endomicorice pătrund în peretele celulelor cortexului


radicular al unei plante gazdă, acestea se așează de obicei în interiorul acesteia,
formând structuri foarte ramificate care au fost numite „arbuscule”.

Formarea acestor arbuscule definește ceea ce este cunoscut sub numele de micorize
arbusculare, care reprezintă majoritatea ciupercilor endomicorizale.

Aceste arbuscule nu traversează protoplastul celular, adică nu pătrund în membrana


plasmatică pentru a ajunge la citosol, ci traversează doar peretele celular și induc
formarea de invaginații pronunțate în membrana celulară în celulele corticale.

Aceste invaginații măresc considerabil suprafața de absorbție, ceea ce facilitează


transferul de metaboliți și alți nutrienți între ambii simbionți.

Unele arbuscule pot avea proeminențe terminale pe ramurile lor, care sunt
cunoscute sub numele de vezicule.
Se crede că aceste vezicule funcționează ca situri de stocare a nutrienților pentru
ciuperci și unii autori propun clasificarea ciupercilor micorizice care le produc ca
„micorize vezico-arbusculare”.

Ectomicorize

Când hifele unei ciuperci micorizale înconjoară celulele rădăcinii, dar nu pătrund în
peretele celular, acestea sunt cunoscute sub numele de ectomicorizale. Ciupercile
care participă la acest tip de micorize aparțin de obicei grupului agaromicot, deși
pot fi găsite și ascomicete.

Ectomicorize sunt frecvente la unii copaci și arbuști din climatul temperat și


tropical, inclusiv stejari, salcii, plopi, pini și eucalipt, printre altele.

La speciile în care se realizează acest tip de asociere, aparent planta are o rezistență
considerabil mai mare la condiții ostile, cum ar fi seceta și înghețul, de exemplu.

Ectomicorizele se caracterizează prin faptul că hifele componentei fungice din


perechea simbiotică nu pătrund în celulele corticale ale rădăcinii, ci cresc, în unele
cazuri, între celule, formând un fel de rețea extrem de ramificată cunoscută sub
numele de rețeaua Hartig.

Adesea, această rețea Hartig se formează între celulele epidermei și cortexul


radical, în cele din urmă înconjurând majoritatea celulelor din ambele țesuturi.

O altă caracteristică definitorie a ciupercilor ectomicorizale este formarea unei


„manta” sau „acoperire” de hife care acoperă suprafața rădăcinii, cu care șuvițele
derivate din miceliu se extind de la acest control spre solul din care captează unii
nutrienți până la plantă.

Micorize la ericaceae și orhidee

Există două tipuri suplimentare de micorize neconvenționale și acestea sunt cele


asociate cu unele plante ericacee și orhidee.

În anumite ericacee există o simbioză cu unele ciuperci care formează o rețea


relativ „slăbită” în jurul suprafeței rădăcinii, a cărei funcție nu este tocmai de a
crește capacitatea sa de absorbție, ci de a elibera enzime pentru a descompune
substraturile și de a le face mai disponibile pentru planta gazdă.

Această asociere permite multor dintre aceste plante să colonizeze soluri sărace,
infertile sau acide. Adesea ciupercile asociate cu aceste plante provin din grupul
ascomicetelor.

Orhideele, pe de altă parte, germinează numai în prezența unei ciuperci simbionte,


deoarece semințele lor nu au substanțe de rezervă, ceea ce implică faptul că sunt
complet dependente de ciupercă pentru carbon și energie, pe lângă nutrienții
minerali.

La aceste plante, ciupercile colonizează celulele cortexului radicular al embrionului


conținute în sămânță, formând spirale de hife cunoscute sub numele de „pelotoni”,
care sunt înconjurate de membrana plasmatică a celulelor unde se găsesc. Cele mai
frecvente specii din aceste micorize sunt din grupul agaromicot.

Importanța micorizei

Micorizele reprezintă cea mai importantă și predominantă simbioză mutualistă din


regnul plantelor, deoarece, așa cum sa menționat deja, apare în aproape toate
plantele vasculare de pe pământ, cu excepții notabile fiind plantele din familiile
Brassicaceae (unde este clasificat muștarul) și Cyperaceae (unde se clasifică
cocoșul de rogoz sau invaziv).

Unii autori sunt de părere că importanța acestui tip de relație constă în faptul că
plantele gazdă pot, ipotetic, coloniza medii relativ infertile.

Mai mult, în anumite manuale se propune că colonizarea mediului terestru de către


plante a avut loc datorită relației lor cu anumite tipuri de ciuperci, ceea ce le-a
permis să maximizeze absorbția nutrienților prezenți în solurile în care sunt stabilit.

Acest lucru este susținut de faptul că multe studii asupra fosilelor de plante relevă
asociații endomicorizale frecvente între strămoșii plantelor pe care îi cunoaștem
astăzi.

Referințe
1. Antunes, P. M. și Koyama, A. (2017). Micorizele ca pompe nutritive și
energetice ale rețelelor alimentare din sol: interacțiuni și feedback-uri
multitrofice. În medierea micorizică a solului (pp. 149-173). Elsevier.
2. Egerton-Warburton, L. M., Querejeta, J. I., Finkelman, S. L. și Allen, M. F.
(2003). Ciuperci micorizice. Enciclopedia solurilor din mediu.
3. Johnson, N. C. și Jansa, J. (2017). Micorize: la interfața științelor biologice,
solului și pământului. În Mycorrhizal Mediation of Soil (pp. 1-6). Elsevier.
4. Nabors, M. W. (2004). Introducere în botanică (nr. 580 N117i). Pearson.
5. Raven, P. H., Evert, R. F. și Eichhorn, S. E. (2005). Biologia plantelor.
Macmillan.
6. Strack, D., Fester, T., Hause, B., Schliemann, W. și Walter, M. H. (2003).
Micoriza arbusculară: aspecte biologice, chimice și moleculare. Jurnalul de
ecologie chimică, 29 (9), 1955-1979.

S-ar putea să vă placă și