Teatrul Românesc

Deși teatrul românesc a apărut târziu (până în secolul al XIX-lea spectacolele

de teatru erau sub formă de spectacole de divertisment, jucate în curțile
boierești, sau sub formă de teatru folcloric) el a evoluat rapid și constant.
Manifestările teatrale erau menite să ilustreze tradiții consacrate, momente
în viața omului, sau ciclul vieții și al morții care aveau loc în diverse
împrejurări sau decoruri, precum cel al naturii, ori în case sau păduri,
acestea fiind realizate totdeauna în fața unui public, căci ce spectacol este
acela, fără public.
Dramaturgia românească originală și-a avut momentul de înflorire odată cu
incidentul revoluționar de la 1848, aceasta luând forma dezvoltării comediei
satirice unde dramaturgii vremii respective își aveau ca sursă de inspirație
stâlpul infamiei, împreună cu problemele și năravurile sociale decăzute
întâlnite la vremea aceea. Astfel, comediile satirice scrise ironizau căsătoriile
din interes, parvenitismul, imitarea slabă și de prost gust a unor obiceiuri
occidentale, stâlcirea limbii române vorbite pentru a imita un anumit accent,
și așa mai departe.
Primele reprezentații realizate de către artiștii români s-au desfășurat
în Iași în anul 1814 și în București în anul 1818. Aceasta, aparent, a deschis
apetitul societății pentru teatru. În consecință, trupele străine de actori au
început să fie prezente în mod constant pe scena românească.
A urmat înființarea școlilor de teatru ale Societății Filarmonice din capitală și
ale Conservatorului Filarmonic și Dramatic din Iași. Acestea au format bazele
educației teatrale.
Printre dramaturgii care au născocit comediile satirice în acea vreme
amintim pe Costache Facca, autorul piesei Comodia vremii sau Franțuzitele.
În această comedie autorul satirizează megalomania elitelor românești din
prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Alecu Russo, un alt autor de comedii satirice, a
scris Jignicerul Vadra și Băcălia ambițioasă. Costache Negruzzi este autorul
care a scris Cârlanilor și al Muzei de Burdujani.
Principalul autor care a contribuit la dezvoltarea dramaturgiei originale
românești este Vasile Alecsandri, o personalitate reprezentativă în cultura
românească, poet, prozator, memorialist și dramaturg, animator de viață
literară și teatrală.
Următorul pas în dezvoltarea dramaturgiei originale române o constituie
drama istorică de inspirație națională.
Primii autori care au scris drame istorice au fost Gheorghe Asachi, autor al
operei dramatice Petru Rareș, Theodor Codrescu, a scris opera Plăieșul
Logofăt mare, Nicolae Istrati cu opera Mihul, Ioan Soimescu cu
opera Moartea lui Radu VII de la Afumați.
Punctul culminant al dezvoltării dramaturgiei românești s-a derulat în
perioada 1877 – 1918, aceasta fiind reprezentată de trei mari
personalități: Ion Luca Caragiale, Alexandru Davilă și Barbu Delavrancea.
Perioada comunismului a produs mari regizori de teatru precum Sică
Alexandrescu, Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu și mulți alții. Mulți dintre
aceștia s-au lansat pe scena de teatru internațională, devenind personaje de
valoare în industria dramaturgiei. După anul 1989, teatrul autohton s-a
afirmat prin spectacole de succes cu reprezentații pe marile scene ale lumii,
prin contribuția activă a unor actori de excepție și a unei regizări impecabile
realizată de personaje reprezentative precum Silviu Purcarete, Cătălina
Buzoianu, Tompa Gabor și Mihai Măniuțiu. După cel de-al Doilea Război
Mondial numărul de teatre a crescut semnificativ, trecând de la 14-16 la 45-
50 în anii 1970 și 1980. Numărul spectatorilor a crescut de la 1,5 milioane în
anul 1938 la 6-7 milioane în anii 1980.
Din vremuri îndepărtate și până astăzi, teatrul românesc și-a construit un
glas aparte, răsunător pe scena internațională a dramaturgiei. În dezvoltarea
sa nume răsunătoare au contribuit la renumele spectacolelor autohtone;
astfel, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Grigore Manolescu, Elvira
Popescu, Radu Beligan sunt doar câteva exemple de personaje ilustre pe
scena românească, aceasta continuând să producă talente de renume,
demne de recunoaștere națională și internațională.