Muzica bizantină

Astăzi
Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, întâlnită sub
numele de psaltică. Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă, nu
mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în
urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen
care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumusețe
transcedentală, Dumnezeiască, originală și unică) a artei bizantine ortodoxe.

Genul
Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică (exclude armonia
sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul muzică este de origine grecescă, luându-și
numele de la muse (termen care mai târziu are un înțeles mai larg desemnând în
general inspirația în arta creatoare), iar zeița Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi.

Istoria
Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului, evanghelistul Matei
încredințându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi.
În cartea sa intitulată "Muzică bisericească pe psalthichie și pe note liniare pentru trei voci"
(București, strada Doamnei nr. 20 anul 1902), Preasfinția Sa Nifon N. Ploeșteanu scria:
„Se știe că prima sămânță a creștinului fiind aruncată în Ierusalim, și cea dintâi biserică creștină fiind
formată de creștinii născuți iudei, de bună seamă că melodia Psalmilor din Vechiul Testament a
predominat în biserica primitivă.... După ce creștinismul a ieșit din cuprinsul Palestinei, s-a răspândit la
alte popoare din cuprinsul Asiei Mici și Europa răsăriteană, în care elementul grec era foarte mult
răspândit... iar după ce iudeii fură împrăștiați, și veniră în contact cu grecii, au împrumutat de la aceștia
nu numai limba, dar și muzica lor. Proba despre aceasta este faptul ca pe timpul lui Ptolomeu Filadelful
(285-247 d.Hr.) evreii din Alexandria nu mai înțelegeau Biblia în limba lor, au fost nevoiți după
cerințele sinagogei și îndemnul regelui, să o traducă în limba greacă, numind această traducțiune
Septuaginta sau Versiunea Alexandrină... Acum vine întrebarea: ce fel de cântare întrebuințau creștinii
în biserică, în cele trei secole primare ale creștinismului? În această privință, doi părinți bisericești
Tertulian(+220) și Sfântul Ioan Gură de Aur(+407)ne încredințează că în cele trei secole primare ale
creștinismului, la serviciul divin, cântau toți creștinii, bărbați și femei, bătrâni și tineri; ori psalmi din Sfânta
Scriptură, sau imne făcute de creștini, din propria lor reflexiune religioasă, într-o singură melodie.”
Deasemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie
Purtătorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea
antifonică, arătândui-se cetele îngerești care lăudau Sfânta Treimeantifonic. Sf. Efrem Sirul,
supranumit și alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de laude și imne scrise pe glasuri ehurii
și podobii.
Tot Sf. Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările și imnografia din biserica Antiohiei, cu
care poporul credincios s-a putut apară împotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care
a trăit la Constantinopole, ne-a lăsat o mie de laude, adevarăte comori, și tot despre el se spune că
ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului.
Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri
antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice (sau cel puțin în sfera de influență
elenistico-bizantină), apare o notație proprie și un sistem de scriere original, find primul de acest fel
din lume. În Constantinopol, centru cultural puternic și inima Bizanțului (și putem afirma că chiar a
întregului creștinism), arta capătă o direcție ascendentă care încearcă să ducă omul
spre Dumnezeu.

Școli
În plan muzical apar două mari școli de psaltichie: școala aghiopolită, renumită pentru măiestria
punerii cântărilor după podobii (cântări model) și școala constantinopolitană, născută în Mănăstirea
Studion, renumită pentru adâncimea duhovnicească a frazelor care trebuiau cântate.
În biserică se vor forma grupuri de cântăreți conduse de un protopsalt, care era cel mai mare și de
regulă cânta cel mai frumos. În istoria muzicii bizantine din cartea Antologhion Paisian, tomul I
(editura Sofia, București, 2005), găsim prefațat:
„Din antichitate și până acum psaltul a rămas acel cântăreț care s-a desăvârșit în meșteșugul
viersuirii/melodificării Psalmilor și Laudelor/Imnelor pe anumite formule melodice (denumite thesisuri sau
mathimi) și melodii (denumite melodii sau prosomii). Iar muzica psaltică este muzica Bisericii Ortodoxe,
ocrotite de împărăția bizantină vreme de mai bine de o mie de ani, de la care și-a luat numele de muzică
bizantină.”

Notații
Notația timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată, datorită existenței unui mare
număr de semne care astăzi sunt necunoscute. Începând cu perioada cucuzeliană aceste semne
sunt concretizate teoretic, dar tot rămâne un număr mare de interpretări muzicale personale care
diferă de la psalt la psalt.
Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca număr și li se stabilesc o lucrare
practică propriu-zisă, iar notația rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne se numesc neume și diferă
foarte mult de notația occidentală (care este pe portativ) deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă
pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea trebuie dedusă din poziția pe care o au celelalte semne
(ca un fel de numărare),pe când în muzica occidentală știm exact nota pe care o cântăm. Psaltica
are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonică și scară (gamă) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA
VU GA DI KE ZO NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO. Cantarea
psaltica are o notatie proprie. Semnele muzicii psaltice se impart in semne urcatoare, semne
coboratoare și semne temporale și ison. Astfel, isonul nici nu urca, dar nici nu coboară - păstrează
același sunet. Semnele urcatoare sunt: oligonul care urca un ton, petasti care urca un ton cu putere,
cu accent, doua kendime care urca un ton mai usor, kendima care urca doua tonuri sarite si ipsili
care urca patru tonuri sarite, acestea doua din urma (kendima si ipsili), folosindu-se in combinatie cu
oligonul sau petastiul. Semnele coboratoare sunt: epistroful care coboara un ton, iporoiul care
coboara doua tonuri treptat (ex: zo-ke-di), elafronul care coboara doua tonuri sarite (ex: zo-di) si
hamili care coboara patru tonuri sarite. Semnele temporale sunt: clasma care adauga un timp la
nota pe care e pusa, apli care face precum clasma, dipli care adauga doi timp la nota pe care e pus,
tripli care adauga trei timpi la nota pe care e pus, gorgon care face sa se ia doua note intr-un timp,
digorgonul care face sa se ia trei note intr-un timp, triargonul care face sa se ia patru note intr-un
timp si argonul care se foloseste impreuna cu oligon supra kendime.

Generalități
Interesant este că în serviciul de cult din Biserică muzica bizantină se cântă fără instrumente,
acestea fiind folosite doar la curtea împaratului sau la banchete.
Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa părerea unora muzica care găsește
calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care
exprimă o frumusețe cerească, hristologică și o frumusețe a unui imperiu care nu a apus, ci care
continuă să trăiască prin frumusețea artei sale chiar și după atât de mult timp de la prăbușirea sa.
Muzica bizantină este socotită de filosofi "gura duhului sfânt".