Zona Balcanica

EUROREGIUNILE DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ DIN BAZINUL INFERIOR AL DUNĂRII

Euroregiunile au un rol esenţial pentru aplicarea politicilor regionale ale Uniunii Europene, dezvoltă cooperarea
transfrontalieră şi reduc rolul frontierelor de bariere administrative. Acest volum este un studiu geografic
asupra euroregiunilor din Bazinul inferior al Dunării, cu participare românească.

Principalele domenii avute în vedere includ dezvoltarea infrastructurii de transport şi a conectivităţii, a

turismului, activităţilor culturale, protecţiei mediului şi comerţului.

De la înfiinţarea primelor euroregiuni la frontierele dintre Olanda, Germania, Elveţia, Franţa şi Italia, s-a ajuns,
în prezent, la peste 70 de euroregiuni, cu o diversitate mare de structuri şi activităţi.

Cartea de faţă, elaborată în contextul participării României la Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea
Dunării6, îşi propune să evidenţieze potenţialul de cooperare transfrontalieră al României în noua arhitectură
geopolitică europeană, evidenţiat prin intermediul euroregiunilor de cooperare transfrontalieră suprapuse
Bazinului inferior al Dunării.

În acest context, elementele ce conferă originalitate lucrării constau în:

 contribuie la îmbunătăţirea şi actualizarea cadrului teoretico-metodologic cu privire la

euroregiunile de cooperare transfrontalieră, la rolul aşezărilor umane în structurarea direcţiei
şi intensităţii vectorilor de cooperare transfrontalireră;

 evidenţiază structura şi particularităţile sistemului de euroregiuni de cooperare transfrontalieră

cu participare românească, suprapus bazinului inferior al Dunării;

 analizează critic elementele de politică regională, făcând referire la inserţia acestora la nivel
microteritorial;
Analiza euroregiunilor de cooperare transfrontalieră se va realiza ţinându-se seamă de particularităţile şi
structura acestora, de orientarea şi intensitatea vectorilor de cooperare transfrontalieră induşi de configuraţia
sistemelor locale de aşezări umane, în particular de către aşezările umane dublete.

Pentru fiecare euroregiune a fost elaborat un plan orientativ de tratare, axat pe evidenţierea elementelor care
asigură coeziunea spaţială în sectorul transfrontalier respectiv, elemente induse de particularităţile cadrului
natural, de favorabilităţile şi restricţiile istorice, de gradul de omogenitate etnică, şi, nu în ultimul rând, de
principalele aşezări urbane care acţionează ca nuclee de structurare a teritoriului şi sistemelor de aşezări.

Un loc distinct în analiza euroregiunilor de cooperare transfrontalieră cu participare românească va fi consacrat

evidenţierii contextului istoric în care au fost trasate frontierele, cu implicaţii directe asupra gradului de
convergenţă a acestora cu limitele blocului etnic românesc şi, implicit, asupra dispunerii minorităţilor etnice
transfrontaliere, element de bază în asigurarea coeziunii şi funcţionalităţii spaţiilor de tip euroregional.

Contradicţia dintre fragmentarea instituţională a teritoriului şi existenţa unor probleme transnaţionale, care au
impus un sistem unitar de abordare şi deci o colaborare transfrontalieră, a creat premisele apariţiei unor noi
tipuri de structuri de cooperare regională, suprapuse frontierelor statale: zonele transfrontaliere şi
euroregiunile de cooperare transfrontalieră. Acest tip de cooperare trebuie să ţină seama că între cele două
zone frontaliere se interpune o fâşie de graniţă şi, de cele mai multe ori, între ele există legislaţii diferite care
impun exigenţe diferite ale cadrului de cooperare.

Spaţiile situate de o parte şi de alta a graniţelor au sau nu tendinţa de a evolua în acelaşi sens, tendinţă dată de
politicile centrale şi locale faţă de acestea.

Zonele transfrontaliere
zona transfrontalieră reprezintă spaţiul situat de o parte şi de alta a frontierei, cu lăţimi ce variază între
30 şi 60 km, caracterizat printr-o variaţie sesizabilă a fluxurilor umane şi materiale.
Intensitatea şi variaţia fluxurilor transversale cu caracter local au condus la individualizarea a două modele
teoretice de zone transfrontaliere:

zone transfrontaliere caracterizate printr-o variaţie bruscă a fluxurilor, determinate de caracterul omogen al
populaţiilor celor două zone frontaliere ce vin în contact, graniţe relativ închise, care se suprapun unor regiuni
de inaccesibilitate naturală, cu un potenţial redus de locuire şi cu o infrastructură slab dezvoltată.

zone transfrontaliere în care fluxurile transversale variază lent, datorită unui amestec progresiv de populaţie, a
prezenţei minorităţilor de o parte şi de alta a graniţei, rezultat al unor vechi raporturi de interacţiune stabilite
în timp, în condiţiile unui cadru natural favorabil, a unor sisteme de aşezări bine individualizate şi a unor
economii complementare.

Bazinului inferior al Dunării (RS)

Cu o lungime de 2 872 km, Dunărea şi-a creat un bazin hidrografic de recepţie de 817 000 km2 (Ujvari, 1972)
extins pe teritoriul a 17 state12, constituind astfel, fie şi simbolic, unul dintre elementele unificatoare ce asigură
fundamentul noii arhitecturi geopolitice europene. Dunărea reprezintă principala axă navigabilă a
Continentului, ce asigură conexiunea Europei Centrale cu bazinul Mării Negre.

Pentru România, Dunărea are o importanţă strategică şi economică deosebită atât prin lungimea sectorului
riveran (1 075 km, 38% din lungimea sa totală), cât şi prin faptul că reprezintă sectorul inferior al fluviului, cel
mai important ca debit şi pentru navigaţie. Peste 90% din reţeaua hidrografică interioară a României este
tributară Dunării, România deţinând cea mai mare pondere a bazinului Dunării (aproape 30% din suprafaţa sa
totală).

Astfel, bazinul inferior al Dunării este delimitat pe partea stângă de Tisa, iar pe cea dreaptă de Sava cu
afluentul său Drina, ambele vărsându-se în Dunăre în amonte de Belgrad.

Astfel delimitat, Bazinul inferior al Dunării cuprinde un sistem alcătuit din 12 euroregiuni de cooperare
transfrontalieră: Carpatică, Prutul Superior, Siret – Prut - Nistru, Dunărea de Jos, Dunăre - Dobrogea, Giurgiu -
Ruse, Danubius, Dunărea de Sud, Dunărea 21, Dunărea de Mijloc, Dunăre - Criş - Mureş - Tisa (DKMT) şi Bihor -
Hajdu-Bihar, toate acestea având participare românească
Legea nr. 315 din 2004 privind dezvoltarea regională în România, elaborată după modelul Consiliului Europei,
enunţă trei obiective ce stau la baza politicilor de cooperare transfrontalieră

a. promovarea cooperării între regiunile

b. promovarea bunei vecinătăţi, a stabilităţii sociale şi progresului economic din regiunile de
frontieră.
c. sprijinirea realizării descentralizării responsabilităţii, prin promovarea iniţiativelor locale,
realizate în cadrul strategiilor locale.

AXELE DE CONVERGENŢĂ TRANSFRONTALIERĂ ŞI SISTEMUL DE EUROREGIUNI DE LA FRONTIERA DE EST A

ROMNIEI

Separarea datorată axei hidrografice, asociată cu presiunea antropică mare şi cu existenţa unor vaduri de
trecere de o parte şi de alta a Prutului, a favorizat apariţia unui sistem de aşezări dublete 41 bine conturat, dar
care în ultimele cinci decenii a fost anihilat prin caracterul închis al graniţei din perioada comunistă. Acest lucru
este evidenţiat şi de satele ce formează dublete toponimice de o parte şi de alta a Prutului. Aşezările dublete
funcţionează în timp ca embrioni de constituire a euroregiunilor, prin extinderea micului trafic de frontieră la
nivel macroteritorial, pe baza relaţiilor existente în cadrul sistemelor de aşezări din unităţile administrativ-
teritoriale limitrofe.

baza sistemului de aşezări dublete riverane Prutului, începând cu anul 1997 au fost instituţionalizate la
frontiera estică a României, trei euroregiuni: Dunărea de Jos, Prutul Superior şi Siret - Prut – Nistruç

Prutul se conturează astfel pe de o parte ca o axă de integrare, dată de continuitatea elementului etnic şi
lingvistic la care se adaugă densitatea şi continuitatea locuirii pe ambele sale maluri. Pe ansamblul sectorului
transfrontalier dintre România şi Republica Moldova pot fi consemnate în total 178 de aşezări umane riverane
Prutului, dintre care 99 pe malul drept şi 79 pe cel stâng.

Euroregiunea Dunărea de Jos. Sectorul românesc şi arealul de convergenţă transfrontalieră

Galaţi - Giurgiuleşti - Reni
Işi bazează funcţionarea în sectorul transfrontalier aferent Prutului, pe sistemul de aşezări Galaţi - Cahul -
Giurgiuleşti -Reni. Conexiunile transfrontaliere se realizează pe relaţiile Oancea - Cahul (rutiere) şi Galaţi -
Giurgiuleşti - Reni (feroviare), aceasta fiind singura conexiune feroviară a României din întregul spaţiu
euroregional.
Euroregiunea Dunărea de Jos asociază unităţi administrative foarte inegale ca mărime teritorială şi
demografică: o regiune ucraineană (Odessa), foarte extinsă (33 310 km2, 2 687 500 loc. – 2008), trei judeţe
româneşti, dintre care două frontaliere (Galaţi şi Tulcea) ce totalizează 17 731 km 2 şi 1 070 462 loc. (2011) şi
două raioane din Republica Moldova (Cantemir şi Cahul) ce au împreună 2 415 km 2 şi 187 200 loc.

Judeţele româneşti incluse în cadrul Euroregiunii Dunărea de Jos (Galaţi, Brăila şi Tulcea) totalizează 1 070 462
locuitori, rezidenţi în 13 oraşe şi 146 de comune

Euroregiunea Siret - Prut - Nistru.

situată în partea centrală a zonei transfrontaliere estice, este singura dintre cele trei formată doar între
două state: România şi Republica Moldova. Se caracterizează, prin urmare, printr-o puternică
omogenitate etnică şi lingvistică, elemente ce îi asigură coeziunea.

Dintre cei 681,3 km, cât reprezintă lungimea totală a frontierei dintre cele două state, circa 70% este inclusă în
arealul Euroregiunii Siret - Prut - Nistru48. Euroregiunea este alcătuită din 22 structuri administrative, dintre
care trei în România (judeţele Iaşi, Neamţ şi Vaslui) şi 18 raioane şi municipiul Chişinău în Rep. Moldova

Cooperarea transfrontalieră se înscrie printre instrumentele polivalente importante care presupune

deopotrivă mobilizarea resurselor financiare în cadrul unor proiecte comune. Obiectivele pe termen
lung ale unor astfel de proiecte au ca finalitate crearea mai multor avantaje bilaterale, îmbunătăţirea
infrastructurii fizice şi economice, dezvoltarea resurselor umane ale regiunii.
Republica Moldova şi România, la nivel de colaborare între regiunile de frontieră au evoluat în funcţie
de politica externă a fiecărui stat. Transformările politice şi social-economice complexe din sud-estul
Europei au impulsionat această colaborare pe baza mai multor factori, cei mai importanţi fiind:

 poziţia geografică favorabilă. Euroregiunile formate între aceste state se află la intersecţia
coridoarelor transnaţionale care leagă statele Europei Centrale cu cele Caucaz şi Asia
Mijlocie, facilitând tranzitarea mărfurilor şi persoanelor;
 populaţia şi comunităţile din regiunile frontaliere sunt omogene din punct de vedere al unităţii
lingvistice, de mentalitate, cultură şi tradiţii;
 reorientarea politicii externe a Republicii Moldova către Uniunea Europeană prin adoptarea
Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, organizarea unei serii de
întâlniri cu partenerii din UE atât în Republica Moldova, cât şi în ţările Uniunii Europene.
 extinderea Uniunii Europene spre est şi posibilitatea de a accesa fondurile UE prin elaborarea
şi implementarea unor proiecte cu caracter transfrontalier în diverse domenii

FRONTIERA ŞI ZONA TRANSFRONTALIERĂ DE NORD A ROMÂNIEI

Frontieră exterioară a Uniunii Europene, sectorul nordic al frontierei româno-ucrainene se numără

printre variabilele esenţiale în managementul axei europene de cooperare ponto-baltică.

De aceea, în cele ce urmează ne propunem să analizăm această frontieră din punct de vedere etnic şi
al impactului asupra funcţionalităţii teritoriale, dat fiind faptul că este singurul sector românesc de
frontieră ce divide două regiuni istorice: Maramureş şi Bucovina între două state - România şi Ucraina.

Scopul principal al acesteia este de a întări coeziunea economică şi socială prin sprijinirea cooperării
transfrontaliere, precum şi de a promova cooperarea dintre statele Uniunii Europene şi cele din afara
ei. În prezent, România prezintă o slabă dezvoltare şi integrare socio-economică a zonelor de graniţă,
precum şi cu o relativ slabă participare a regiunilor sale în cadrul programelor de cooperare între
diferitele regiuni europene.

Localităţile aflate la frontiera de nord a României aparţin din punct de vedere administrativ judeţelor
Satu Mare, Maramureş, Suceava şi Botoşani.
Cele mai multe localităţi sunt în mediul rural, în limita spaţiului studiat fiind doar şase oraşe: Sighetu
Marmaţiei, Vişeu de Sus şi Borşa (judeţul Maramureş), respectiv Vicovu de Sus, Siret (judeţul
Suceava) şi Darabani (judeţul Botoşani)
Românii formează populaţia majoritară absolută mai ales în localităţile din sectorul frontalier aferent
judeţelor Botoşani şi Suceava. Românii sunt urmaţi ca pondere de ucraineni şi maghiari.
Populaţia maghiară este localizată la nivelul ţării aproape în totalitate în Transilvania, Banat şi Crişana,
prezentând însă diferite grade de omogenitate. Se înregistrează un areal de maximă concentrare în
Câmpia Banato-Crişană, pe latura de vest a ţării care cuprinde şi judeţul Satu Mare. Comunele cu cei
mai mulţi etnici maghiari sunt Lazuri, Micula şi Halmeu.

Structura economiei scoate în evidenţă o predominanţă a serviciilor în 36 localităţi (peste 50% din
salariaţi lucrau în acest domeniu). Centrele cu o pondere ridicată a salariaţilor în servicii (peste 95%)
erau Bătarci, Halmeu, Cămârzana, Rona de Jos, Pomârla, Hilişeu-Horia, Tarna Mare şi Săpânţa. Cele
mai mici valori procentuale aparţineau comunelor Brodina (22,1%), Certeze (24,6), Turţ (34,7%),
Târşolţ (38,2%) şi oraşelor Sighetu Marmaţiei (41,7%), Borşa (44,9%) şi Vicovu de Sus (48,2%).

Euroregiunea Carpatică
Euroregiunea Carpatică este cea mai extinsă structură de cooperare transfrontalieră de la frontierele
României. În structura ei participă unităţi administrative din Polonia, Ungaria, România, Ucraina şi
Slovacia cuprinzând o mare diversitate etnică, religioasă şi lingvistică. Totodată, populaţia are o serie
de particularităţi istorice comune.

A fost creată la 14 februarie 1993, ca urmare a relaţiilor transfrontaliere, în marea majoritate bilaterale.
Noua situaţie politică si economică de la începutul anilor 2000 a scos la iveală potenţialul cooperării
interregionale şi în acelaşi timp a creat o posibilitate practică de cooperare.

Euroregiunea Carpatică constituie o modalitate de a promova cooperarea interregională între membrii

ei. Scopul său este de a organiza şi coordona activităţi, de a promova cooperarea prin acţiuni
economice, ştiinţifice, ecologice, culturale, sportive şi educaţionale, de a uşura contactele cu
organismele, organizaţiile şi instituţiile internaţionale, de a ajuta la stabilirea cooperării între cetăţeni,
instituţii, autorităţi locale şi regionale.

VECTORII ŞI EUROREGIUNILE DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ DE LA

FRONTIERA DE VEST A ROMÂNIEI

Alături de Capitală, judeţele limitrofe frontierei de vest a României în special Timiş, Arad şi Bihor, se
caracterizează prin externalităţi pozitive în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare economico-socială,
condiţie esenţială pentru o bună funcţionalitate euroregională.
Astfel, au fost create premisele existenţei unei zone transfrontaliere caracterizată printr-o variaţie lentă
a fluxurilor materiale şi umane, de o parte şi de alta a graniţelor, situaţie favorizată şi de existenţa
minorităţilor etnice transfrontaliere. In aceste condiţii, euroregiunile de cooperare transfrontalieră
constituite la frontiera de vest a României se caracterizează prin cel mai înalt grad de funcţionalitate şi
coeziune teritorială dintre toate structurile de tip euroregional de la frontierele României.

De o parte şi de alta a frontierei vestice a României au luat fiinţă trei euroregiuni de cooperare
transfrontalieră, cu particularităţi diferite:
- Euroregiunea Bihor – Hajdú-Bihar, bipartită, între România şi Ungaria, euroregiune în interiorul
Uniunii Europene, bazată pe axa de cooperare Oradea – Debrecen şi rezultată prin fragmentarea
Euroregiunii Carpatice, devenită neviabilă datorită întinderii sale;
- Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa (DKMT), tripartită, între România, Ungaria şi Serbia, bazată
pe axa de cooperare Timişoara – Szeged – Novi Sad, cu sectoare aproximativ egale în toate cele trei
state şi cu un grad ridicat de funcţionalitate, deşi situată pe graniţa externă a Uniunii Europene;
- Euroregiunea Dunărea de Mijloc – Porţile de Fier, biparită, între România şi Serbia, însă situată de
această dată pe frontiera externă a Uniunii Europene, a cărei viabilitate este dată în primul rând de
omogenitatea potenţialului natural şi de imperativele de conservare a ecosistemelor rare şi endemice.

Euroregiunea Bihor – Hajdú-Bihar

Euroregiunea Bihor - Hajdú-Bihar a fost creată la sfârşitul anului 2002, la iniţiativa Consiliului Judeţean
Bihor (România) şi a Autoguvernării Locale Hajdú-Bihar (Ungaria). Primăriile din Oradea şi Debrecen
sunt membri fondatori. Constituirea Euroregiunii a avut ca scop cooperarea în domenii de interes
comun pentru cele două ţări, identificarea domeniilor potenţiale de cooperare transfrontalieră,
implementarea diferitelor programe

Euroregiunea Bihor – Hajdú Bihar include două structuri teritoriale de nivel NUTS III: comitatul
maghiar Hajdú-Bihar, respectiv judeţul Bihor din România. Poziţia geografică a Euroregiunii îi permite
să fie unul dintre principalele areale de tranzit dinspre şi către Uniunea Europeană

Euroregiunea Bihor - Hajdú-Bihar prezintă caracteristici asemănătoare celorlalte structuri de

cooperare transfrontalieră de la frontierele României, dar şi unele particulare. Din punct de vedere
structural, este o asociere de unităţi administrativ-teritoriale de acelaşi rang.