Arboricultură II

CURS nr. 11
Subclasa ASTERIDAE
Ordinul LOGANIALES
Familia BUDDLEJACEAE

Genul BUDDLEIA L.
Gen originar din America, Asia şi Africa de S., care cuprinde 80-100 de specii arbustive cu talia de la
1,5 până la 6 m înălţime. La noi se cultivă câteva specii :
Buddleia davidii Franch. (sin. B. variabilis Hemsl.) – Budleia. Este arbust de talie mare, până la 5 m,
cu creştere viguroasă, frunzele sunt ovat-lanceolate, lungi de 10-25 cm, pe faţă verzi închis, lucioase şi pe dos
alb-tomentos. Este foarte apreciat pentru florile parfumate, liliachii, mici, grupate în panicule terminale, drepte
sau nutante, lungi de 10-55 cm şi perioada lungă de înflorire (iulie-septembrie). Cuprinde numeroase varietăţi
obţinute în urma selecţiei: Black Knight (violet închis), Cardinal (roşu-purpuriu, inflorescenţe lungi), Peace
(alb), Fascinating (roz), Ile de France (violet închis, panicule de 30-50 cm).
Specia este rezistentă la fum, se adaptează bine pe solurile calcaroase, suportă semiumbra. Este însă
sensibilă la gerurile puternice, de aceea în regiunile mai reci se plantează în locuri adăpostite şi se protejează
prin muşuroire.
Buddleia alternifolia Maxim. Creşte sub formă de tufă putând atinge 5-6 m înălţime, cu ramuri
subţiri, arcuite, frunze ovat-lanceolate de 8-15 cm lungime, pe partea superioară verzi iar pe dos alb-cenuşiu
tomentoase. Este foarte decorativă în perioada înfloririi (iunie), când lujerii de doi ani se îmbracă în
inflorescenţe mov-liliachii, buchete mici de cca. 2 cm lungime, dese, axilare. Este o specie termofilă, indicată
pentru zonele mai calde şi locurile adăpostite.
Speciile de Buddleja cresc foarte repede şi răspund bine la tăieri. Nu sunt pretenţioase faţă de sol.
Preferă lumina dar se adaptează şi la semiumbră.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe în seră (februarie) şi prin butaşi lignificaţi, în seră sau în teren (în
zonele călduroase) sau prin butaşi erbacei (iunie-iulie) în pat rece. Necesită tăieri severe în timpul iernii.
Folosire. Speciile de Buddleja se folosesc ca plante izolate sau în grupuri (cu distanţe mari de
plantare). În zonele reci se recomandă protecţia bazei tulpinii pe timp de iarnă.

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul OLEALES
Familia OLEACEAE

Genul FRAXINUS L.
Cuprinde numeroase specii (65-75) dintre care în ţara noastră spontan şi în cultură se găsesc 16
specii. Majoritatea speciilor se prezintă ca arbori, mai rar ca arbuşti, cu muguri şi frunze aşezate opus pe
ramuri, cu frunze penat compuse, uneori cu o singură foliolă. Florile sunt în fascicule sau panicule,
hermafrodite sau unisexuate iar fructul este o samară.
Fraxinus excelsior L. – Frasin. Este arbore cu talia de 25-30 m, cu lăstarii verzi-măslinii, mugurii
negri, opuşi, frunze compuse din 5-11 foliole sesile, oblong-lanceolate, lung-acuminate, baza cuneată, crenat
serată, faţa verde-închis, dorsal verde palid. Florile sunt poligame iar fructul este o samară de 2,5-4 cm
lungime, reunite în panicule pendente.
În cultură se întâlnesc câteva varietăţi :
 var. nana - de talie mică, globulos;
 var. aurea - cu lăstarii galben-aurii;
 var. pendula - cu lăstarii pendenţi;
 var. diversifolia - cu frunze simple sau uneori tripartite.
Atât specia tipică cât şi varietăţile sale se utilizează în grupuri sau ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe
marginea şoselelor deoarece este rezistent la arşiţă şi poluare.

1
 Fraxinus ornus L. – Mojdrean. Este arbore de talie mai redusă (8-12 m înălţime) cu lăstarii verzi-
cenuşii, frunzele imparipenat-compuse cu 7-9 foliole ovate, eliptice sau ovat-lanceolate, serate mai ales la
vârf, pe faţă verzi-închis, dorsal ruginii, în lungul nervurii principale. Flori complete, în panicule albe,
decorative, mirositoare. Fructul este o samară de 2-3 cm cu aripa trunchiată la vârf. Este o specie heliofilă,
termofilă şi xerofită.
Fraxinus americana L. - Frasinul american. Arbore de cca 35 m înălţime, cu ritidom care nu se
exfoliază. Frunzele sunt de 6-15 cm, câte 5-9 foliole peţiolate, ovate, ovate-oblongi, ovat-lanceolate, pe faţă
verzi lucioase, pe dos albicioase. Florile sunt dioice dispuse în panicule şi apar înaintea înfrunzirii. Fructul este
o samară de cca 5 cm lungime cu aripioara cu vârful rotunjit sau puţin crestat. Var. juglandifolia are frunzele
asemănătoare cu cele de nuc.
Este specie ornamentală atât prin talie, coroană, cât mai ales prin frunziş, care toamna devine
purpuriu-galben.
Fraxinus pennsylvanica Marsh. (sin. F. pubescens Lam.) - Frasin de Pennsylvania
Este arbore de cca 20 m cu coroana mai îngustă, ramurile mai subţiri, lujerii anuali cenuşiu păroşi;
frunzele au 5-9 foliole la început pubescente pe ambele feţe, ulterior numai pe dos, mai ales în lungul
nervurilor ; florile sunt atât hermafrodite cât şi dioice în panicule dese, compacte. Fructul este o samară de cca
6 cm, spatulat-lanceolată, cu aripa uşor îngustată şi care cuprinde doar o parte din sămânţă. Există în cultură
var. lanceolata , cu foliolele frunzelor evident îngustate.
Frasinii au creştere mai înceată în primii ani, apoi cresc destul de rapid. Lăstăresc bine iar longevitatea
atinge maxim 200 de ani în mediul forestier. Exceptând mojdreanul care este termofil şi xerofit, frasinii
suportă relativ bine gerul şi au cerinţe moderate faţă de lumină. Preferă solurile profunde şi revene şi suportă
poluarea urbană precum şi arşiţa datorată încălzirii pe timp de vară a pavajelor şi asfaltului din oraşe.
Înmulţire. Se realizează prin seminţe recoltate în pârgă şi semănate imediat în teren (la F. excelsior)
sau se recoltează la maturitatea deplină şi seamănă primăvara după stratificare.
Pentru varietăţi se face altoirea în triangulaţie, primăvara devreme sau în oculaţie, vara.
Butăşirea se realizează greu la frasini şi numai cu butaşi verzi şi utilizând hormoni de înrădăcinare şi
ceaţă artificială.
Folosire. Frasinii sunt foarte preţuiţi în masive, în grupări, ca arbori de aliniamente stradale sau de
parc şi solitari.
Genul SYRINGA L.
Gen originar din Asia şi Europa care cuprinde cca 28 de specii de arbuşti cu frunzele opuse, caduce
sau persistente. Florile sunt în panicule terminale, albe, liliachii, cu diverse nuanţe şi tonuri. Fructul este o
capsulă cu seminţe mici, aripate.
Syringa vulgaris L. – Liliacul. Specie care creşte spontan în regiunile calde din ţara noastră, cu
habitus de arbore mic de 8-10 m sau ca arbust de 3-5 m. Lăstarii sunt cenuşii sau verzi-măslinii. Frunze ovate
sau lat-ovate de 3,5-10 cm, la bază cordate iar la vârf acuminate, verzi-închis şi glabre. Florile sunt simple sau
duble, în panicule multiflore de 10-12 cm, liliachii şi mirositoare. Înfloreşte bogat în aprilie-mai. Varietăţi
întâlnite în cultură: var. coerulea cu flori albastre liliachii şi var. alba cu flori albe, simple. Există şi cultivare
(soiuri) clasificate după culoarea florilor şi tipul florii (simplă sau dublă) :
Flori simple albe: Vestal, Mărie Legraye.
Flori simple roşii: Congo, Pasteur.
Flori simple albastre: Cavour.
Flori duble (plena) albe: Jeanne d'Arc, M-me Lemoine.
Flori duble (plena) roz: Antoine Buchner.
Flori duble (plena) violet: General Pershing, Leon Gambetta
Flori duble (plena) purpurii: Paul Heriot.
Flori duble (plena) mov-purpuriu spre albastru: Katherine Havemeyer etc.
Syringa josikaea Jack. - Liliac transilvănean, Liliac unguresc. Specie indigenă care creşte spontan
în Munţii Bihorului fiind relativ puţin răspândit în cultură, de talie mai redusă (3-4 m). Ramurile sunt erecte,
groase, lujerii tineri păroşi cu un singur mugure terminal iar frunzele sunt lat-eliptice sau eliptice oblongi, de
6-13 cm lungime, pe dos alb-glaucescente. Florile sunt mai mici, tubuloase, slab-mirositoare, dispuse în
panicule înguste, de 10-20 cm lungime, de culoare violet-liliachiu, cu înflorire din aprilie-mai până în iunie.
2
 Syringa reflexa Schneid. Arbust originar din China care atinge 3-4 m, cu coronament larg, cu ramurile
arcuite, lăstarii tineri cenuşii, frunzele ovat-oblongi până la oblong-lanceolate, pe dos verzi-cenuşii, păroase.
Inflorescenţele sunt înguste, aproape cilindrice, lungi de 10-18 cm, arcuit pendule, constituite din flori mici,
tubuloase, de culoare roz-deschis cu interiorul alb, care înfloresc prin iunie.
Syringa x persica L. ( S. afganica x S. laciniata ) - Liliac persan. Este un arbust hibrid de cca 2 m
înălţime, cu ramurile rotunde, curbate, frunzele de 3-6 cm lanceolate, la bază cuneate. Florile sunt în panicule
mici, de 5-8 cm, liliachii-purpurii, mirositoare şi apar primăvara-vara.
Liliacul comun este specie drajonantă, din acest motiv soiurile care se altoiesc pe el se pot sălbătici cu
timpul, dacă nu se înlătură sistematic drajonii.
Speciile se Syringa sunt rustice dar totuşi preferă un climat mai blând, ferit de geruri puternice şi
îngheţuri accidentale, soluri fertile, calcaroase şi revene. Cea mai frumoasă şi deplină înflorire are loc în plin
soare. După înflorire se recomandă tăierea inflorescenţelor pentru a nu se ajunge la formarea seminţelor în
detrimentul viitoarei înfloriri.
Înmulţire. Se poate face:
- Prin seminţe - la S. vulgaris şi S. reflexa, speciile pure, cu precizarea că
recoltarea paniculelor se face toamna târziu şi se păstrează în saci suspendaţi, până în decembrie.
Semănatul se face primăvara, pe straturi, eventual după o stratificare de 2-3 săptămâni. Puieţii rămân pe
loc 2 ani deoarece cresc încet.
- Prin altoire - pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an de Ligustrum ovalifolium în
vederea eliminării inconvenientului drajonării. Se recomandă plantarea adâncă a exemplarelor altoite
(îngroparea zonei de altoire) urmărindu-se obţinerea unui sistem radicular propriu al altoiului.
Se poate efectua: altoirea în oculaţie, în teren, la jumătatea lunii iulie, când mugurii s-au maturat
sau altoirea în copulaţie (simplă sau perfecţionată), iarna, la masă, pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an, păstraţi
prin stratificare. Toţi puieţii obţinuţi prin altoire se scot după 1 an de la plantarea adâncă, când rădăcinile
ramurilor-altoi sunt bine formate şi se retează portaltoiul, urmând a fi replantaţi pentru formare.
- Prin marcotaj - prin muşuroire aplicat la plantele tinere altoite, care taie scurt în anul al II-lea
după plantare. Se mai poate face şi marcotajul arcuit, cu scoaterea unui inel de scoarţă de 5-10 cm la
ramurile de 1 an mai flexibile, puţin deasupra solului.
Folosire. Liliacul este mult folosit ca plante izolate, în grupări, garduri vii sau la marginea masivelor
de arbori.
Genul LIGUSTRUM L.
Gen originar din Japonia, China, India, Malaiezia, Nordul Africii şi Europa care cuprinde 50 de specii
majoritatea arbuşti, arbustoizi, mai rar arbori. Frunzele sunt caduce sau persistente, opuse (uneori alterne),
întregi, florile în panicule terminale albe iar fructul este o drupă neagră sau albăstruie cu 1-4 sâmburi.
Ligustrum vulgare L. - Lemn câinesc. Specie indigenă care creşte spontan în regiunea de câmpie şi
de dealuri, cu aspect de tufe de 3-5 m. Frunzele sunt caduce, uneori semipersistente (în iernile foarte blânde)
de 3-6 cm, oblong-ovate, până la lanceolate. Florile sunt mici, albe-gălbui, mirositoare şi dispuse în panicule,
de cca 6 cm, apar în iunie-iulie iar fructul este sferic, negru, lucitor, de 0,6-0,8 cm.
Varietăţi cele mai frecvente la noi sunt:
 var. chlorocarpum, cu fructe verzi,
 var. buxifolium cu frunze verzi albăstrui cu dungă albă,
 var. sempervirens cu frunze înguste sempervirescente,
 var. atrovirens cu frunze verzi-închis, cu luciu metalic, semipersistente ş.a.
Ligustrum ovalifolium Hassk. - Lemn câinesc japonez. Arbust originar din Japonia, creşte până la 5
m înălţime, lăstarii sunt drepţi şi acoperiţi cu frunze caduce sau semipersistente, de 3-7 cm, eliptic-ovate sau
eliptic-oblongi, verzi-închis pe faţă iar dorsal verzi-gălbui (în iernile mai blânde la noi are frunziş
semipersistent). Flori sunt mici, albe-gălbui, grupate în panicule de 5-10 cm, cu miros respingător, apar prin
iunie. Cultivarurile existente la noi se remarcă prin efectul decorativ deosebit al frunzelor :
 var. aureum - cu frunzele lat-bordate cu galben-auriu sau chiar complet
galbene ;
 var. argenteomarginatum - cu frunzele bordate cu alb-crem.

3
 Ligustrum japonicum Thunb. - Lemn câinesc japonez. Este o specie foarte ornamentală prin faptul
că are frunzele persistente, mari de 4-10 cm, ovat-oblongi, flori albe în panicule piramidale de 6-15 cm, care
apar vara-toamna. Deficienţa majoră este faptul că este slab rezistentă la ger, nesuportând expunerea afară, dar
pot fi cultivate exemplare la ghivece mari, care iarna se adăpostesc în sere. Inflorescenţele se folosesc frecvent
pentru diverse aranjamente florale.
Speciile de lemn câinesc cresc activ, lăstăresc bine şi suportă tunderea. L. vulgare drajonează, rezistă
la ger, secetă, este neexigent faţă de sol şi suportă bine poluarea cu fum şi gaze. L. ovalifolium necesită un
climat mai moderat, cu ierni blânde. Ambele specii cresc bine în plin soare dar suportă şi semiumbra.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe (la L. vulgare) recoltate la maturitate, păstrate în stare uscată
până în mai, apoi se stratifică până în noiembrie (anul al II-lea), când se seamănă. La L. ovalifolium se poate
face butăşirea în verde sau în uscat, în timpul vegetaţiei sau în repausul vegetativ.
Folosire. Se recomandă mai ales pentru garduri vii tunse dar şi ca arbust component al masivelor şi
grupărilor de arbori şi arbuşti, mai ales în spaţiile verzi urbane expuse poluării.
La speciile cu frunze persistente se folosesc inflorescenţele pentru diverse aranjamente florale.

Genul FORSYTHIA Vahl.

Cuprinde 6 specii, din care 5 de origine din Asia de est şi una din sudul Europei. Cresc sub formă de
arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate, verzi, brune sau gălbui. Frunzele sunt opuse, întregi sau
trifoliate iar florile sunt axilare, câte l-6 cu petale galbene.
Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti, pentru faptul că înfloreşte primăvara timpuriu şi pentru
florile galben-aprins.
Forsythia ovata Nakai – Forsiţia. Este arbust de 1,5 m, cu ramuri divergente, cenuşii-gălbui, cu
măduva lamelară. Frunzele de 5-7 cm, ovate iar florile sunt solitare, galbene şi apar primăvara-timpuriu.
Forsythia suspensa Vahl. Arbust până la 3 m, cu tulpini erecte şi ramuri lungi, divergente sau
pendente, în 4 muchii, fistuloase şi cu măduvă întreagă la noduri. Frunze de 6-10 cm lungime, ovate, oblong-
ovate, uneori trifoliate, dinţate pe margini. Florile sunt mai mari, dispuse câte 1-3 pe toată lungimea lujerului,
galbene-aurii, apar primăvara timpuriu, înaintea înfrunzirii. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe mici.
Suportă bine tunderea, obţinându-se forme decorative umbeliforme sau globuloase.
Varietatea cea mai frecventă este var. fortunei (Lindl) Rehd. - arbust foarte viguros, cu ramuri arcuite,
arcuite uneori până la sol iar florile sunt galbene-închis şi cu lobii petalelor răsuciţi.
Forsythia x intermedia Zab. ( F. suspensa x F. viridissima ). Arbust hibrid care ajunge până la 3 m, ,
cu ramuri drepte sau arcuite, lăstarii tineri galben-măslinii, cu lenticele vizibile. Frunzele sunt oval-alungite,
până la lanceolate iar pe lăstarii lungi apar şi frunze trifoliate. Florile sunt galbene-închis, mari, numeroase,
grupate câte 2-3 şi se regăsesc pe toată lungimea ramurilor. Apar înainte de înfrunzire fiind prima specie cu
înflorire puternică primăvara-devreme. Are câteva cultivaruri : Spectabilis - cu numeroase flori care au
petalele alungite şi Lynwood - cu flori mai mari şi cu petalele rotunjite.
Forsythia viridissima Lindl. Arbust care formează tufe de până la 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte,
verzi-măslinii. Frunzele sunt de până la 14 cm lungime, oblong-lanceolate, uneori trifoliate. Florile sunt
abundente pe ramuri, dispuse câte l-3, de culoare galben-verzuie, campanulate, cu lobii corolei îngust-oblongi.
Înfloreşte mai târziu, în luna mai.
Sunt specii cu creştere rapidă, butăşesc foarte uşor, suportă bine tunderea iar uneori marcotează
natural. Rezistă bine la geruri, preferă soluri uşoare, fertile, revene şi chiar calcaroase. Înfloresc cel mai bine în
plină lumină, dar suportă relativ bine şi semiumbra (înflorire mai diminuată). După înflorire se recomandă
tăieri care să înlăture ramurile mai bătrâne, dar nu prea severe, pentru a nu favoriza apariţia de lăstari lacomi,
viguroşi dar puţin floriferi.
Înmulţire. Se realizează uşor prin butaşi semilemnificaţi, în iunie, în răsadniţe reci. Înrădăcinare are
loc în cca 1 lună după care se scot şi se plantează în aer liber, după un an putând atinge cca 1 m înălţime.
Pentru F. suspensa se recomandă butăşire "în verde".
Folosire. Sunt arbuşti floriferi foarte preţuiţi în parcurile şi grădinile noastre, cu înflorire foarte
timpurie, bogată, putându-se planta izolat, în grupări sau pentru mascarea gardurilor inestetice sub formă de
garduri vii (F. x intermedia).
Subclasa ASTERIDAE
4
 Ordinul SOLANALES
Familia SOLANACEAE

Genul LYCIUM L.
Gen originar din regiunile continentale şi subtropicale ale globului care cuprinde cca 110 specii de
arbuşti cu frunzele caduce şi lujeri cu sau fără spini. La noi întâlnim speciile:
Lycium barbarum L.(sin. L. halimifolium Miller, L. vulgare L., L. flaccidum Koch.) - Cătina de
gard, Gărdurăriţă, Licium. Este un arbust subspontan de cca 2 m, cu ramuri subţiri, arcuite, spinoase,
frunzele sunt oblong-lanceolate de 2-6 cm, la bază cuneate, verzi-cenuşii. Florile sunt dispuse în fascicule, de
culoare purpuriu-violacee, tubuloase şi care apar în iunie-august. Fructul este o bacă ovoidă, de culoare roşu-
portocaliu.
Lycium chinense Mill. Arbust stufos, cu lujerii subţiri, pendenţi uneori până la sol, nespinoşi, de
culoare galben-gri. Frunzele sunt caduce, ovat-romboidale sau ovat-lanceolate, verzi iar florile sunt purpurii şi
decorează în perioada vară-toamnă, fructele fiind numeroase şi viu colorate în roşu sau portocaliu.
Ambele specii drajonează puternic, de aceea sunt indicate pentru fixarea pantelor puternice şi a
coastelor degradate. Sunt specii subtermofile, care rezistă destul de bine la ger, dar preferă un climat mai cald.
Cresc bine şi pe soluri sărace şi uscate, dar uşoare.
Înmulţire. Cel mai uşor se face prin butaşi lemnificaţi. Se mai poate realiza prin semănat şi prin
marcotaj.
Folosire. Deşi nu se consideră a fi un arbust foarte ornamental se poate folosi cu succes pentru fixarea
taluzurilor, pantelor degradate şi a nisipurilor. De asemenea se foloseşte pentru garduri vii nepenetrante
(datorită spinilor).

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul LAMIALES
Familia VERBENACEAE

Genul CLERODENDRUM L.
Gen originar din Asia care cuprinde cca. 300 de specii de arbuşti termofili.
Clerodendrum trichotomum Thunb. – Clerodendrum. Arbust de 4-5 m înălţime originar din China şi
Japonia, cu frunze mari (de cca 22 cm lungime), oval-eliptice, florile mici, albe, stelate, dispuse în ciorchini,
parfumate, care apar toamna (august-septembrie). Fructele sunt drupe mici, la început albastre iar apoi negre,
cu caliciul persistent, roşiatic.
Clerodendrum fragrans Vent. Arbust de cca 3 m, cu florile involte albe-roşietice, mirositoare, dispuse
în corimbe terminale.
Clerodendrum speciosissmum Van Greet. (sin. C. fallax Lindl.). Arbust de 1-3 m, cu frunze caduce,
cordiforme, florile sunt roşietice, în panicule mari, care apar vara.
Sunt specii termofile, care solicită climat blând, multă însorire şi soluri bogate şi revene. În iernile
grele degeră dar se regenerează în primăvară.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe semănate toamna în seră, imediat după maturare sau
primăvara, după stratificare, în răsadniţă. Se mai pot face butaşi erbacei (plantaţi pentru înrădăcinare în
răsadniţe) sau de rădăcină (plantaţi în sere), iar primăvara, înainte de începerea vegetaţiei se poate face
despărţirea tufei.
Folosire. Sunt considerate în special plante de apartament dar în locaţii adăpostite se pot planta cu
succes şi în parcuri şi grădini, pe marginea aleilor.

Genul CARYOPTERIS Bge.

5
 Caryopteris x cladonensis Simm. – Cariopteris. Arbust hibrid originar din Anglia unde este denumit
„spiree albastră”. Se prezintă ca tufe de cca 1 m, cu ramuri subţiri, arcuite, frunzele oval-lanceolate, lungi de
5-8 cm, pe dos verzi-cenuşiu, scurt-păroase. Prin frecare frunzele emană un miros tipic, balsamic.
Florile sunt numeroase, bobocii fiind albaştri-violacei iar florile sunt albastre, prinse în mici buchete
de-a lungul ramurilor, apar târziu (august-septembrie). Există câteva cultivaruri preţuite de peisagişti:
- Heavenly Blue - cu flori albastre-închis;
- Artur Simmonds - arbust scund (sub 50 cm) cu flori albastre-intens.
Este o specie subtermofilă, acre la noi este afectată de îngheţurile târzii. Preferă staţiunile însorite şi
nu este pretenţioasă faţă de sol.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe semănate primăvara în răsadniţe, după care se repică la ghivece.
De asemenea se poate face butăşirea în luna iulie, în răsadniţe sau în sere, fiind cea mai des folosită metodă de
înmulţire.
Genul CALLICARPA L.
Gen de arbori şi arbuşti originari din Asia tropicală şi subtropicală, Australia, America de Nord şi
Centrală şi cuprinde cca. 145 de specii cu frunze caduce şi flori divers colorate.
La noi se întâlnesc speciile:
Callicarpa americana L. – Calicarpa. Arbust de cca 3 m cu aspect de tufă, cu frunze ovat-eliptice,
dentate, caduce, pe partea superioară pubescente iar pe dos pâslos-glanduloase. Florile sunt albastre-deschis,
foarte mici şi numeroase, apar în plină vară iar fructele sunt mici, violete, dispuse în buchete mici.
Callicarpa bodinierii Lévl. Arbust de maxim 2 înălţime, originar din China, cu frunzele eliptic-
alungite, ascuţite la vârf şi dentate pe margini, pubescente pe dos (toamna devin galbene-purpurii), flori
numeroase, roz-lila, în cime de 2-3 cm diametru, apar vara iar fructele sunt bace foarte mici, violete.
În cultură există câteva varietăţi, la noi fiind preţuită var. giraldii (Hesse) Rehd.- cu înflorire şi
fructificare foarte abundente şi mai ales cu rezistenţă mai bună la geruri.
Callicarpa dichotoma (Lour.)K.Koch (sin. C. purpurea Juss., C. koreana hort.) Arbust de 1-1,5 m, cu
frunze eliptice până la obovate, pe dos verzi-deschis, glanduloase, florile sunt roze, dispuse în cime, apar vara
iar fructul este lila-violet.
Sunt specii subtermofile, sensibile la ger mai ales în tinereţe, de aceea se cultivă frecvent în spaţii
adăpostite. Nu suportă solurile calcaroase. Primăvara se recomandă tăieri pentru a stimula creşterea ramurilor
florifere.
Înmulţire. Se face prin seminţe semănate toamna sau primăvara în sere, putând opta pentru folosirea la
semănat a fructelor întregi. Peste iarnă plantele de 1 an se adăpostesc. Se mai pot face butaşi erbacei,
înrădăcinaţi în sere.
Folosire. Se poate folosi ca exemplare izolate sau în asociere cu alte specii, în locaţii adăpostite.

Întocmit,
Şef lucr. dr. SANDU TATIANA