1.

Date privind apariţia şi evoluţia jocului

2.Evoluţia regulilor şi regulamentulului de joc
3.Tendinţe actuale în jocul de fotbal
4.Tehnica jocului-definiţie, sistematizare
5.Pregătirea tehnică (intrarea în posesie, menţinerea, transmiterea)
Elemente tehnice şi procedee aferente
6. Tehnica jocului portarului.
7.Tactica jocului – definiţie, caracteristici, sistematizarea.
8.Tactica jocului-fazele şi formele atacului
9.Tactica jocului-fazele şi formele apărării
10.Sistemul de joc- definiţie, cerinţe, caracteristici, evoluţie
11.Actiuni tactice individuale în atac
12.Acţiuni tactice individuale în apărare
13.Acţiuni tactice colective în atac
14.Acţiuni tactice colective în apărare
15.Momente fixe ale jocului în atac
16.Momente fixe ale jocului în apărare
17.Tactica jocului portarului
18.Pregătirea fizică generală şi specifică în jocul de fotbal.
19.Fotbalul în diferite forme de învăţământ

DATE PRIVIND APARIŢIA Şi EVOLUŢIA FOTBALULUI ŞI A

REGULAMENTULUI DE JOC
Pe lângă muncă şi posibilităţi de relaxare, de destindere, de întrecere, au
apărut tot felul de jocuri, de întreceri individuale sau colective, la care, evident, au
luat parte atât competitorii, cât şi, emoţional şi afectiv, cei care-l asistau, spectatorii.
Aşa a apărut şi jocul cu mingea sau, la început, un obiect asemănător
acesteia. Spre exemplu, în China se juca acum 2500 de ani cu un obiect umplut cu
păr, în Grecia antică se folosea în joc o băşică umflată cu aer, denumită
APORAXIS sau EPISKIROS. Acelaşi joc a fost practicat, sub diverse forme şi
denumiri, de popoarele primitive din MEXIC, GROENLANDA, ALASKA, de
popoarele antice din EGIPT, CHINA, JAPONIA, GRECIA, unde jocul era foarte
apropiat ca imagine de fotbalul în epoca modernă şi contemporană. Au fost şi mai
sunt multe controverse, care încă nu s-au lămurit, privind strămoşul jocului de
fotbal. Fără ideea de a „arbitra” disputele de ordin patemalist, noi vom puncta pe
scurt date mai importante privind evoluţia acestui joc.
ANGLIA pare cea mai îndreptăţită să se considere la originea acestui joc, aşa
cum se cunoaşte el azi, având ca argumente, pe lângă vechimea practicării şi
organizării iniţiale, şi terminologia fotbalului, răspândită în lume de mult timp şi
până în zilele noastre. In ANGLIA, jocul a apărut sub denumirea de
HARPASTUM, adus, după câte se pare, de către romani după cucerirea Bretaniei.
Diverse documente istorice atestă că au fost şi perioade când jocul era interzis, sau
admis cu restricţii, din cauza accidentelor sau a conflictelor sociale, declanşate
uneori chiar din cauza durităţii combatanţilor. Pe la jumătatea secolului XIX, jocul
apare în şcolile din Harrow, unde, în practicarea lui se foloseau, odinioară, atât
picioarele cât şi mâinile în manevrarea obiectului de joc.
Pe 26 octombrie 1863, în ANGLIA ia fiinţă ASOCIAŢIA DE FOTBAL;
primul său regulament, elaborat la 24 noiembrie 1863, este acceptat la l
decembrie 1863; între cele 13 articole ale regulamentului s-a prevăzut pentru
prima dată, interdicţia folosirii mâinilor în joc de către jucătorii de câmp; prin
această prevedere se desparte fotbalul de rugby. Din documentele existente reiese
că, în curente ţări, fotbalul ar fi apărut după cum urmează: ELVEŢIA – 1869;
GERMANIA – 1874; BELGIA – 1880; FRANŢA – 1893; ROMÂNIA -1899
In anul 1866, are loc în ANGLIA prima competiţie (CHALLENGE) între
oraşele englezeşti cu echipe formate din 11 jucători, pe un teren de dimensiunile
120x80 yarzi, cu durata de 90’ şi culori diferite ale echipamentelor celor două
echipe. În 1878, are loc primul joc în nocturnă, la SHEFFIELD. În 1895, se
oficializează profesionismul în fotbal în 1901, are loc un joc pe CRYSTAL
PALACE[!], la care asistă 110.000 de spectatori. După ANGLIA, încep să apară noi
federaţii, în SCOŢIA şi IRLANDA de NORD, în 1873, în OLANDA şi
DANEMARCA in 1889, în : ARGENTINA – 1893, ITALIA – 1898, GERMANIA
– 1901, BRAZILIA şi PORTUGALIA – 1912, iar în ROMÂNIA în 1930, la 16
februarie, afiliată a FEFA din 1931. În anul 1899, ia fiinţă FIFA (Federaţia
Internaţională de Fotbal Asociaţie), organism internaţional care, în prezent, are
peste 150 de secţii naţionale afiliate.
În anul 1902, apare Clubul Atletic Timişoara (CAT), iar în 1906 – Clubul
Academic Cluj; în 1900 ia fiinţă Clubul Chinezul Timişoara; în 1907, în Bucureşti
apare Clubul Olimpia, urmat în 1909 de Colentina Bucureşti; şi la Ploieşti cel dintâi
club se înfiinţează în 1907.
In anul 1912, are loc primul campionat oficial, iar în 1921 se unifică
federaţiile din Banat şi Ardeal cu cele din restul ţării, sub denumirea de „Federaţia
Societăţilor Sportive” cu sediul în Bucureşti.
FRF ia fiinţă la 16 februarie 1930, iar din 1931 este afiliată a FIFA. După primul
război mondial, câteva echipe s-au remarcat – Venus Bucureşti, Chinezul
Timişoara, Ripensia Timişoara, Juventus – pentru ca după cel de-al doilea război
mondial să apară FTA Arad, Carmen şi Ciocanul Bucureşti, CCA şi Dinamo
Bucureşti, Rapid Bucureşti etc. În anul 1934 se constituie o serie cu 12 echipe. În
anii 1937-1938 se organizează două serii a câte 10 echipe. Din anii 1946-47, se
admit 14 echipe în campionat, fapt care a dăinuit până în anul 1968, când s-au
acceptat 16 echipe – număr la care s-a revenit în ediţia 2000/2001, după un şir de
ediţii cu 18 competitoare în prima divizie. Cupa României s-a desfăşurat începând
din anul 1933, prima câştigătoare fiind Ripensia Timişoara.

REGULAMENTUL DE JOC ŞI EVOLUŢIA ACESTUIA

Apariţia şi dezvoltarea jocului de fotbal au mers paralel, având rostul de a
face jocul de fotbal mai clar şi accesibil, atât pentru cei care-l practicau, cât şi
pentru spectatori.
Regulamentul după care se joacă fotbal în ţara noastră cuprinde, in forma
actuală, 17 articole, fiecare adresându-se, aşa cum vom vedea,
Regulamentul apărut în Anglia, în 1863, cunoaşte cea dintâi modificare în
1869, când apare „regula offside-ului”; la început s-a stabilit că un jucător, pentru a
nu fi considerat în afara jocului (în offside), trebuie să aibă între el şi linia porţii
adverse cel puţin trei adversari. Prin acelaşi regulament, înălţimea porţii se stabilea
la 5,5 m, stâlpii de susţinere fiind uniţi printr-o sfoară.
1 în anul 1868, portarul primeşte îngăduinţa de a folosi mâinile pentru
prinderea şi jucarea mingii.
2 În anul 1873, se legiferează lovitura de la colţul terenului (corner).
3 anul 1874, au fost introduse alte lovituri libere.
4 în anul 1875, se stabileşte înălţimea actuală a porţii (2,44 m) cu stâlpii
uniţi printr-o bară transversală.
5 Anul 1881, apare oficial arbitrul.
6 în 1883, devine obligatoriu ca aruncarea de la margine să se execute
cu două mâini şi se stabileşte circumferinţa mingii şi greutatea la nivelul
actual (396-453 g, cu circumferinţa de 68-71 cm).
7 1902, se delimitează suprafaţa de pedeapsă ca suprafaţa porţii, şi se
stabileşte ca loviturile de la 11 m să se execute dintr-un punct fix, la fel ca în
prezent.
8 în 1905, se hotărăşte ca portarul să stea nemişcat până când mingea
este lovită de jucătorul executant al loviturii de la 11 m.
9 în 1907, se modifică regula offside-ului, în sensul că un jucător aflat
în propria jumătate de teren nu este considerat în offside.
10 în anul 1923, se stabileşte ca la loviturile de la 11 m toţi jucătorii să
stea la o distanţă de cel puţin 9,15 m de minge şi să rămână în afara
suprafeţei de pedeapsă până în momentul execuţiei loviturii.
11 In 1925, se modifică substanţial regula offside-ul, în sensul că un
jucător nu poate fi considerat în offside dacă are cel puţin doi adversari între
el şi linia porţii adverse.
12 in 1936, se hotărăşte că, la executarea loviturii de poartă, mingea intră
în joc numai după ce a părăsit suprafaţa de pedeapsă de 16 m.
13 în anul 1937, se introduce arcul de cerc la suprafaţa de pedeapsă, cu
raza de 9,15 m, având ca centru punctual de 11 m.
14 In anul 1951, se sancţionează obstrucţia cu lovitură liberă indirectă.
15 După 1997, în regulament apar modificări pentru îmbunătăţirea
cursivităţii jocului: portarul nu mai are voie să prindă mingea cu mâinile
dacă aceasta este trimisă intenţionat cu piciorul de orice coechipier; când
mingea îi este trimisă cu piciorul de către un coechipier, portarul este obligat
să joace mingea cu piciorul spre a nu mai avea posibilitatea „tragerii de
timp”.
PRECIZĂRI REGULAMENTARE PRIVIND JOCUL PORTARULUI
16 Portarul trebuie să poarte un echipament de culoare diferită faţă de
ceilalţi jucători şi de arbitri.
17 S-a stabilit, de asemenea, să se extindă regula pasei înapoi dată de
coechipier cu piciorul, să se sancţioneze echipa al cărui portar a prins mingea
cu mâna, aceeaşi sancţiune primind dacă va prinde mingea cu mâna din
aruncarea de la margine a unui coechipier.
 18 Dacă mingea este jucată cu piciorul, în ambele situaţii, arbitrul nu
intervine, lăsând jocul să continue normal.
19 Dacă mingea este data înapoi cu capul sau altă parte din jumătatea
superioară a corpului, de asemenea arbitrul va lăsa jocul să continue.
Dacă mingea vine de la adversar sau este dată de un coechipier din greşeală,
portarul are voie să prindă mingea cu mâinile fără a fi sancţionat.
20 O altă precizare a FIFA este aceea că portarul are voie să se deplaseze
pe linia porţii în timpul execuţiei loviturii de pedeapsă (11 m), lucru care nu
era permis până acum.
21 Portarul nu are voie să reţină mingea în mâini mai mult de 6 secunde,
în caz contrar acordându-se lovitură liberă indirectă, considerându-se
„tragere de timp”.
22 Tot conform ultimelor reglementări, se va acorda lovitură liberă
indirectă în favoarea echipei adverse atunci când portarul, găsindu-se în
propria suprafaţă de pedeapsă, comite una din următoarele greşeli:
Atinge din nou mingea cu mâinile după ce i-a dat drumul, fără ca aceasta să
fi fost atinsă de un alt jucător.
Atinge mingea cu mâinile după ce i-a fost trimisă intenţionat cu piciorul de
către un coechipier.
• Atinge mingea cu mâinile atunci când aceasta i-a fost trimisă de un coechipier
dintr-o aruncare de la margine.
1. – Trebuie acordată o lovitură de pedeapsă atunci când mingea este în
joc şi portarul, în propria suprafaţă de pedeapsă, loveşte sau încearcă să
lovească un adversar, aruncând mingea asupra lui.
2. — Se consideră că portarul controlează mingea imediat ce o atinge cu
oricare parte a mâinilor sau a braţelor. El controlează mingea din momentul
în care o respinge în mod intenţionat cu mâinile sau braţele. In schimb,
 portarul nu controlează mingea dacă, după părerea arbitrului, mingea îl
loveşte în mod accidental, de exemplu, după o intercepţie.
3. – Conform Legii 12, un jucător poate efectua o pasă la propriul portar,
dar numai cu capul sau pieptul. Dacă, după părerea arbitrului, un jucător
foloseşte un mijloc nepermis pentru a ocoli normele regulamentare, jucătorul
respectiv se face vinovat de comportare nesportivă. El va primi avertisment
(cartonaş galben) şi, concomitent, se va acorda lovitură liberă indirectă
echipei adverse, de pe locul unde a fost comisă greşeala.

REGULAMENTUL ACTUAL AL JOCULUI DE FOTBAL

Art.1 TERENUL DE JOC
Lungime – 120m maxim şi 90m minim. Lăţime – 90m maxim, şi 45m minim.
Marcajul pe lungime şi lăţime – linii de var de 12cm.
La centru, linia ce desparte cele două jumătăţi de teren - 12m.
La colţuri; şi la jumătatea lungimii terenului (pe margini) – steaguri de l,5m
înălţime.
Cercul din centrul terenului – raza de 9,15m.
Suprafaţa porţii – 5,50m.
Suprafaţa de pedeapsă - 16,50m (acelaşi dreptunghi cu suprafaţa porţii dar cu
dimensiuni mai mari).
Suprafaţa de colţ – sfert de cerc cu raza de 1m.
Porţile – lungime 7,32m, înălţime 2,44m, cu stâlpi de 12cm diametru.
Art. 2 MINGEA
Sferică, cu circumferinţa de 68-71 cm, greutate 396-453 g, presiune 0,6-1, latin
sau 600-1 lOOcra3 la niveluri mari.
Art.3 NUMĂRUL JUCĂTORILOR
11 la 11, dintre care câte unul portar. Numărul minim de început – 7 jucători.
Rezerve – 5 pe foaie, din care se pot folosi 3 în timpul partidei.
Art. 4 ECHIPAMENTUL
l. a) Tricou sau cămaşă, chiloţi, jambiere, apărători pentru tibie, ghete. B) Fără
obiecte periculoase pentru ceilalţi.
2. Apărătorile să fie din material adecvat.
3. Portarul să fie echipat în culori diferite faţă de ceilalţi jucători şi de arbitri.

Art. 5 ARBITRUL
Centralul + 2 asistenţi (tuşieri) – mai nou se asigură şi un arbitru de rezervă;
Veghează la aplicarea regulamentului; sancţionează orice infracţiune;
cronometrează timpul efectiv de joc şi întreruperile; opreşte jocul de câte ori este
nevoie; supraveghează comportarea jucătorilor şi dă avertismente sau elimină
jucători, când este cazul, în caz de accidentări ale jucătorilor, arbitrul admite
intervenţia personalului medical şi al celor chemaţi să transporte jucătorul reia jocul
regulamentar; decide valabilitatea mingii; decide valabilitatea golurilor.
Art.6 ASISTENŢII (TUŞIERII)
Semnalizează cu steagul dacă mingea iese din joc
echipa care execută cornerul sau arunca la margine
dacă se solicită înlocuiri.
Art. 7 DURATA OFICIALĂ A PARTIDEI
2 x 45’ cu pauză de 10’-15’, cu adăugarea timpului irosit după prima sau a doua
repriză exceptate fiind jocurile de Cupă eliminatorii, în care victoria se decide în
prelungiri sau prin alte forme de departajare ori prin prevederi speciale ale
organizatorilor.
Art. 8 LOVITURA DE ÎNCEPERE
 a) La începutul partidei - b) După fiecare gol marcat c) După pauză d) După
orice oprire temporară a jocului ( prin repunerea în joc a mingii de către una din
echipe, ori prin minge de arbitru)
Alt. 9 MINGE ÎN JOC SAU ÎN AFARA JOCULUI
ÎN JOC: a) Dacă mingea loveşte stâlpul porţii, bara transversală sau un steag.
b) Dacă mingea revine în teren după ce a atins arbitrul de centru sau tuşierii, dacă
aceştia sunt în interiorul terenului.
c) Până la oprirea jocului de către arbitru.
AFARA DIN JOC:
a) Când a depăşit linia de poartă sau de margine. B) Când jocul a fost
oprit de arbitru.
Art. 10 MARCAREA GOLULUI
Se consideră gol atunci când mingea a depăşit linia porţii (în întregime) fără ca
să fie purtată, aruncată sau lovită cu mâna de către echipa în atac şi în cazul în
care are greutatea şi circumferinţa normale.
Art. ll POZIŢIA AFARĂ DIN JOC (OFFSIDE)
Un jucător este considerat afară din joc atunci când este mai apropiat de linia
porţii adverse decât mingea, cu excepţiile:
• Dacă nu este mai aproape decât cel puţin doi jucători adverşi.
Este offside:
Dacă influenţează jocul sau adversarul;
Încearcă să obţină un avantaj.
Nu este offside
Când primeşte mingea de la adversar sau din lovitură de la poartă.
Art. 12 GREŞELI ŞI INCORECTITUDINI
Sunt prevăzute greşelile săvârşite de jucători în timpul jocului, sancţionate cu
lovituri libere directe şi indirecte, lovitură de pedeapsă, avertismentele şi
 eliminările din joc.
Art. 13 LOVITURILE LIBERE
1 Lovituri libere directe din care se pot marca goluri
- Lovituri libere indirecte, din care nu se pot marca goluri decât dacă mingea a
mai fost atinsă de un alt jucător în afara celui care a executat lovitura.
Art. 14 LOVITURA DE PEDEAPSĂ
- Se execută din punctul de la 11m. Înainte de execuţie toţi jucătorii, cu excepţia
executantului şi a portarului, sunt obligaţi să stea în teren dar, în afara suprafeţei
de pedeapsă, la 9,15m de punctul de la ll m
Art.15 ARUNCAREA DE LA MARGINE
- Când mingea a depăşit liniile de margine ale terenului, pe sol sau în aer, ea va
fi repusă în joc cu mâinile printr-o aruncare de deasupra capului, cu picioarele
pe sol, în afara liniei de margine, de un jucător al echipei adverse.
Art.16 LOVITURA DE POARTĂ
- Se execută când mingea, după ce a fost atinsă ultima dată de un jucător al
echipei în atac, a depăşit în întregime linia de poartă pe sol sau în aer, în afara
porţiunii cuprinse între stâlpii porţii. Mingea va fi aşezată într-un punct oarecare
al suprafeţei de poartă, cel mai apropiat de locul pe unde mingea a depăşit linia
de fiind şi va fi trimisă cu piciorul direct în joc, dincolo de suprafaţa de
pedeapsă, de către portar, ori un alt jucător în apărare.
Art.17 LOVITURA DE COLŢ
- Când mingea, atinsă ultima oară de un jucător al echipei in apărare, a depăşit
linia de fund (poartă) se va acorda o lovitură de colţ echipei în atac al cărui
jucător va lovi mingea aşezată în sfertul de cerc al steagului de la colţul
terenului, cu piciorul.
NOUTĂŢI ŞI TENDINŢE ÎN FOTBALUL ACTUAL
Exigenţele crescânde îi obligă pe jucători să se autodepăşească continuu,
oferind din ce în ce mai mult, sub toate aspectele, atât în pregătire cât mai ales în
joc, prestaţii din ce în ce mai bune.
O referire succintă la factorii antrenamentului ne evidenţiază noi condiţii
privind pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihica care, adaptate şi prelucrate,
trebuie să răspundă cerinţelor şi tendinţelor .
Dacă am face doar câteva referiri privind factorii antrenamentului am putea
sublinia atingerea unei pregătiri fizice de un înalt nivel, reprezentând suportul pe
care se sprijină activitatea complexă a tuturor jucătorilor ce-şi vor putea valorifica
toate calităţile tehnico-tactice şi psihologice.
Privind tehnica jocului, vom constata evoluţii cu totul deosebite faţă de
trecut, când aceasta era statică, în prezent, ea se exprimă prin viteză, în continuă
mişcare, cu opoziţie aproape permanentă a adversarului, atingând valori de
neimaginat în trecutul nu tocmai îndepărtat.
Aria aspectelor tactice ocupă o pondere foarte mare în preocupările tehnicienilor,
dezvoltarea jocului constând în apariţia şi descoperirea unor noi sisteme de joc, ce
deriva, evident, unele din altele.
Dacă ne referim la tactica liberă, trebuie să arătăm că aceasta are la bază un
fond de aptitudini ale jucătorilor, bazate pe muncă şi pe exprimarea liberă a
creaţiilor personale, pe concepţia proprie, precum şi pe inventivitatea jucătorilor, pe
imaginaţia acestora, puterea lor de adaptare şi de rezolvare a situaţiilor apărute în
joc. Trecerea din apărare în atac, în prezent, se produce aproape instantaneu, odată
cu intrarea în posesie a mingii, deci cu recuperarea acesteia, indiferent de câţi
jucători acţionează în faza respectivă.
Toate momentele de întrerupere, de repunere a mingii în joc sunt folosite de
jucători pentru a-şi găsi noi poziţii, din care să construiască faze de joc următoare,
periculoase şi de o mai mare eficienţă, în trecut, aceste momente erau folosite de
jucători pentru refacere, pentru reglarea respiraţiei, pentru odihnă, acum ele având
o cu totul altă utilizare.
În prezent, important este impunerea jocului propriu şi a ideilor echipei, fără
însă a neglija posibilităţile adversarului, care trebuiesc cunoscute şi contracarate.
Permanent trebuie stimulată inteligenţa jucătorului, spre a se putea descurca
în situaţii neprevăzute, spre a-şi impune propriile idei în faţa adversarului, pentru a
improviza constructiv şi eficient.
O mare importanţă o are respectarea disciplinei generale, şi în special cea
tactică, a echipei.
Astfel, principalele noutăţi şi tendinţe din fotbalul actual se rezumă la:
1 Ritmul rapid de joc, în toate fazele de atac şi apărare (repliere),
dat de o pregătire fizică fără fisuri privind toate capacităţile fizice;
2 Apărarea activă cu pressing-marcaj strict după pierderea mingii,
în vederea recuperării acesteia;
3 Jocul este coordonat şi dirijat de către jucătorul care are mingea
în posesie;
4 Rolul deosebit este al jucătorului fără minge; prin demarcările
pe care le face, cu scopul de a crea posibilităţi şi spaţii pentru cel cu
mingea;
5 Jucători polivalenţi – capabili să joace la fel de bine faze de
atac, dar şi faze de apărare;
6 Caracterul tot mai colectiv al jocului în atac şi apărare, fără a
neglija importanţa şi randamentul jucătorului’ „vedetă”
 7 Participarea tot mai activă şi conştientă a jucătorilor la
antrenamente şi jocuri pregătitoare (deci în instruire).

PREGĂTIREA TEHNICĂ. Tehnica poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor

specifice jocului de fotbal prin intermediul cărora jucătorii realizează pe de o parte
acţiunile cu mingea (controlul şi circulaţia acesteia), iar pe de altă parte manevrele
(cu şi fără minge, necesare acţionării şi cooperării eficiente raţionale, în vederea
atingerii ţelului urmărit).
Ea se compune din elemente tehnice (cu şi fără minge) şi din procedee
tehnice. În jocul de fotbal, nivelul de măiestrie tehnică deţine un rol important în
soluţionarea situaţiilor complexe de joc. Practica jocului demonstrează că numai cu
un suport fizic crescut şi cu un nivel ridicat de măiestrie tehnică se pot realiza
performanţe superioare
La dezvoltarea tehnicii au contribuit în special atacanţii, care au căutat
permanent noi procedee pentru depăşirea apărării. Treptat, aceste procedee au
început să se generalizeze şi, prin extindere, să cuprindă o masă tot mai mare de
jucători.
Caracteristicile tehnicii
a) Simţul dezvoltat al mingii, fineţea execuţiilor, precizia şi varietatea procedeelor
tehnice.
b) Dinamismul tehnicii. O tehnică în continuă mişcare.
c) Tactizarea tehnicii. La baza perfecţionării tehnicii stă principiul fundamental: de
la joc la antrenament, şi înapoi la joc. Deci, tehnica trebuie să rezolve eficient
cerinţele jocului în antrenament, perfecţionându-se numai ce are corespunzător în
joc, eficienţa execuţiei, nu frumuseţea ei, fără a exclude spectaculosul.
d) Utilitatea tehnicii. O tehnică pusă în slujba echipei, a realizării succesului, nu se
riscă nimic, se aşteaptă cu răbdare greşeala din partea adversarului, pentru a puncta.
e) Multilateralitatea tehnicii. Indiferent de postul ocupat în echipă, în fotbalul
actual, toţi jucătorii trebuie să stăpânească atât procedeele specifice jocului în atac,
cât şi în apărare şi în acelaşi timp să posede o tehnică de mare viteză, forţă şi
rezistenţă fizică specifică.
f) Adversitatea tehnicii. Tehnica se perfecţionează în condiţiile luptei cu adversarul.

Procedee tehnice:
1. preluarea mingii:
· rostogolite, cu partea interioară a labei piciorului.
· rostogolite, cu partea exterioară a labei piciorului.
· Cu partea interioară a labei piciorului prin amortizare
· Cu şiretul plin cu amortizare
· Cu coapsa prin amortizare
· Cu pieptul prin amortizare
· Cu capul prin amortizare
· Cu talpa prin amortizare
· Cu ambele gambe cu ricoşare
2. deposedarea de minge
· prin atac din faţă
· prin atac din spate
· fără şi prin alunecare
· prin atac din lateral fără şi prin alunecare
3. protejarea mingii
· de pe loc
· din mişcare (în timpul conducerii)
4. conducerea mingii
 · cu interiorul labei piciorului
· cu exteriorul labei piciorului
· cu şiretul plin
5. mişcări înşelătoare
· cu trunchiul din poziţie statică şi din deplasare
· cu piciorul din poziţie statica şi din deplasare
· cu capul (cu privirea)

6. lovirea mingii cu piciorul

· cu interiorul labei piciorului (latul)
· cu şiretul plin (ristul)
· cu şiretul exterior
· cu şiretul interior
· cu exteriorul labei piciorului
· cu vârful labei piciorului
· cu călcâiul
· prin deviere cu şiretul exterior sau exteriorul labei piciorului
· prin deviere cu şiretul interior sau interiorul labei piciorului
· cu genunchiul
· aruncarea mingii cu piciorul
· lovirea mingii din drop (demivole)
· lovirea mingii din vole
· lovirea mingii din foarfecă

7. lovirea mingii cu capul

 · de pe loc, cu un picior înainte
· de pe loc cu picioarele pe aceeaşi minge
· spre lateral
· spre înapoi
· din săritură cu bătaie pe un picior
· din săritură cu bătaie pe ambele picioare
· din alergare
· din plonjon (de pe loc sau alergare)
8. aruncarea mingii de la margine
· de pe loc
· cu elan

Tehnica portarului

1. Poziţia fundamentala
· Înaltă
· Medie
· Joasă
2. Deplasările in teren
· Porniri-opriri
· Cu pas adăugat
· Cu pas încrucişat
· Alergări înainte-înapoi
· Schimbarea de direcţie din alergare
· Întoarceri
 · Sărituri pe 1-2 picioare cu şi fără elan
· Căderi-ridicări (plonjon)

3. Prinderea mingii
· Venită din faţă, pe jos, fără plonjon
· Venită pe jos, din lateral, fără plonjon
· Venita la înălţimea genunchiului, fără plonjon
· Venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon
· Venită la înălţimea pieptului, fără plonjon
· Venită cu traiectorie înaltă, fără plonjon
· Venită pe jos, din lateral, cu plonjon
· Venită cu traiectorie înaltă, cu plonjon
4. Blocarea mingii
· La picior
· Din drop-aer

5. Boxarea mingii
· de pe loc, din săritura cu elan - cu o mână sau două
· din săritura, din plonjon – cu o mână sau două

6. Devierea mingii (cu o mână sau cu ambele)

1 de pe loc
2 Din săritură
3 Din plonjon

7. Repunerea mingii in joc

 1 Cu o mană, prin lansare pe jos
2 Cu o mână, prin aruncare pe deasupra umărului
3 Cu o mană, prin lansare laterală
4 Cu o mână prin rotirea braţului
5 Cu piciorul de pe sol, de pe loc, din rostogolire
6 Cu piciorul, din demi-vole (drop)
7 Cu piciorul, din vole (din mână)

Primirea şi transmiterea mingii. Cât de mult s-au dezvoltat îndemânările tehnice

ale jucătorilor profesionişti de vârf după ultima decadă, putem să observăm prin
dezvoltarea acestor deprinderi şi în mod special alergările rapide cu primirea şi
transmiterea mingii.
În fotbalul modern, jucătorul trebuie pregătit să intervină prompt nu numai
când este în contact direct cu adversarul.
Mânuirea cu uşurinţă a mingii reprezintă una din cele mat importante căi de
succes.
Jucătorul primind mingea, combină fenta de cap cu o fulgerătoare acceleraţie
pentru a scăpa de intervenţia adversarului şi pentru a putea crea noi situaţii.
- Succesiunea mişcării
Oricare parte a corpului, exceptând mâinile, poate fi folosită în primirea şi
transmiterea mingii. Primirea mingii implică manevre neînsemnate faţă de
transmiterea mingii. Când primeşte mingea, o parte a corpului intră în contact cu ea
şi se mişcă împreună cu mingea. Acest moment în care mingea intră în contact cu
corpul se face cu amortizare, ca o pernă ce se interpune impactului. Acesta este un
moment în care muşchii nu vor fi încordaţi.
Folosirea metodelor mixte în antrenamentul primirii şi transmiterii mingii
 Alternarea exerciţiilor din handball şi fotbal folosind patru porţi (cu
utilizarea piciorului, capului şi corpului).
Instrucţie, explicaţie şi demonstraţie a primirii şi transmiterii mingii.
Doi jucători aleargă o distanţă de aproximativ 10 m – jucătorul A pasează
jucătorului B care primeşte mingea şi apoi o transmite jucătorului A.
Ca mai sus, dar distanţa dintre cei doi jucători vor spori la 20-30 m, iar
mingea va fi pasată cu ristul. La început, mingea este aruncată cu mâna, iar apoi
este transmisă cu piciorul.
Jocuri şase la şase folosind întreg terenul de joc şi două porţi cu maximum
trei atingeri.

PREGĂTIREA TACTICĂ
Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective organizate,
coordonate unitar şi raţional, atât în apărare cât şi în atac, în limitele regulamentului
de joc şi al corectitudinii, în vederea obţinerii victoriei, valorificând calităţile
jucătorilor proprii, precum şi lipsurile adversarului. Cu alte cuvinte, succesiunea şi
dinamica în acţiunile jucătorilor impuse de jocul în sine (totalitatea fazelor şi
variantele de aşezări în teren, cu ajutorul cărora acţionează fiecare jucător sau
echipă, atât în atac cât şi în apărare).
a) Din punct de vedere al exprimării acţiunilor de joc distingem tactica
individuală (exprimată prin acţiuni tehnico-tactice individuale) şi tactica colectivă
(exprimată prin acţiuni tehnico-tactice colective: cu 2-3 sau mai mulţi jucători.
b) Din punct de vedere al locului unde se desfăşoară acţiunile de joc,
acesta poate fi:
În faţa porţii proprii; în mijlocul terenului; în faţa porţii adverse.
c) Din punct de vedere al modalităţii de exprimare a tacticii de joc în raport cu
fazele de joc distingem:
 1 Faza de atac ce cuprinde posesia mingii, organizarea acţiunilor
ofensive şi finalizarea;
2 Faza de apărare care cuprinde apărarea porţii, împiedicarea
adversarului de a marca şi deposedarea.
d) Din punct de vedere al aspectelor de manifestare a tacticii, în general,
distingem:
1 tactica generală sau bazele tacticii care precizează aspectele generale
ale folosirii acţiunilor de joc individuale şi colective în atac şi apărare;
2 tactica specială, care stabileşte modalităţile specifice, particulare şi
rezolvare, în anumite condiţii a acţiunilor respective (jocul la offsaid,
temporizarea, apărarea aglomerată sau diferite tactici pentru finaluri de
joc).

TACTICA INDIVIDUALĂ
A. Acţiuni tactice individuale în atac:
1 Demarcajul direct şi indirect;
2 Depăşirea individuală;
3 Deplasarea pe poziţii viitoare;
2 Lovituri libere.
B. Acţiuni tactice individuale în apărare.
1 Marcajul adversarului: strict; la intercepţie; la supraveghere.
2 Tatonarea
3 Recuperarea mingii
C. Jocul portarului
Tactica individuală a portarului pentru apărare şi atac.
 TACTICA COLECTIVĂ

Tactica colectiva pentru atac

1 Fazele atacului:
Faza I: intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac;
Faza II: pregătirea şi desfăşurarea atacului;
Faza III: finalizarea atacului.
2 Formele atacului:
Contraatacul; atacul rapid; atacul poziţional; atacul în circulaţie de minge şi
jucători.
A. Acţiuni tactice colective în atac:
3 Pasa;
4 Schimburi de locuri;
5 1-2-ul
B. Tactici speciale în atac:
1 Evitarea poziţiei de offsaid;
2 Atacul în superioritate numerică.

Tactica colectivă pentru apărare

Fazele apărării:
Faza I: pierderea mingii şi lupta pentru recuperare;
Faza II: replierea rapidă; organizarea apărării şi lupta pentru recuperare;
Faza III: organizarea apărării imediate, lupta pentru recuperarea mingii şi apărarea
porţii.
Formele apărării:
1 apărarea om la om;
 2 apărarea pe zonă;
3 apărarea combinată.
A. Acţiuni tactice colective în apărare:
1 schimbul de adversari;
2 marcajul dublu;
3 presingul.
B. Tactici speciale în apărare:
1 apărarea aglomerată;
2 apărarea cu libero;
3 apărarea în linie;
4 apărarea în inferioritate.

Momente fixe de joc (în atac şi apărare)

Lovitura de începere
Lovituri libere: directe şi indirecte: lovitura de la 11 m; cornerul; aruncarea de la
margine; mingea de arbitru.
Principiile generale ale tacticii
1 Trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare
2 Concentrarea asupra tuturor acţiunilor de joc pe durata acestuia
3 Efectuarea acţiunilor la momentul potrivit şi fără greşeli
4 Dezvoltarea simţului anticipativ în atac şi apărare
5 Crearea superiorităţii numerice (atac, apărare)
6 Colaborarea în cadrul echipei (sprijin reciproc) şi determinarea
adversarului să greşească
A. Principii speciale pentru atac
 2 Păstrarea mingii în posesia echipei ca preocupare generală în vederea
finalizării sau altor scopuri tactice
3 Principiul jocului în adâncime
4 Principiul câştigării de spaţii în terenul advers (penetrării)
5 Principiul mobilităţii, al schimbării ritmului şi părţilor de joc
6 Principiul improvizaţiei sau schimbării atunci când adversarul a
descoperit intenţiile atacanţilor
7 Principiul lărgirii frontului de atac -(desfacerea apărării)
7 Principiul asigurării contra jocului în adâncime al adversarului şi
îndepărtării acestuia
8 Principiul întârzierii atacului advers
9 Principiul echilibrului numărului de jucători în apărare faţă de
numărul de atacanţi
10 Principiul orientării apărării pe zonele şi direcţiile de atac ale
adversarului
11 Principiul controlului retragerii – folosirea tatonării

DESPRE SISTEMUL DE JOC

Sistemul de joc reprezintă forma generală de aşezare, de organizare şi
coordonare a acţiunilor pe timpul jocului a echipei în totalitate, repartizarea
judicioasă a jucătorilor în teren, a sarcinilor pe zone, culoare, compartimente şi
posturi, atât pentru atac cât şi pentru apărare.
Această aşezare şi organizare apare evident la începutul jocului, ea nefiind
rigidă.

CERINŢE ALE SISTEMULUI DE JOC

Sistemul de joc trebuie să fie EVOLUTIV în funcţie de modificările
regulamentului sau de noutăţile care apar în pregătirea fizică, tehnică şi tactică a
jucătorilor, în acelaşi timp el trebuie să fie ELASTIC, având posibilitatea de
adaptare la acţiunile adversarului şi de trecere a echipei proprii din apărare în atac
şi invers.
Sistemul de joc al fiecărei echipe trebuie să fie ECHILIBRAT abordând cu
aceeaşi intensitate şi seriozitate momentele de atac şi apărare, în funcţie de propriile
posibilităţi şi ale celorlalţi competitori.
Sistemul de joc cu 4 fundaşi
Primii care au folosit acest sistem-1-4-2-4 au fost brazilienii, la Campionatul
Mondial din 1958. La noi în ţară a fost încercat la început de către antrenorii Lupaş
şi Drăguşin, Progresul Bucureşti iar apoi de alţi antrenori.
Caracteristici ale sistemului cu 4 fundaşi
a) Forţa axului longitudinal ce-l reprezintă aşezarea:
1 celor 2 fundaşi centrali – celor 2 (sau mai mulţi), mijlocaşi – celor 2
atacanţi, centrali
2 b) Existenţa celor trei linii de jucători:
- linia de fundaşi — cu sarcini specifice – linia de mijlocaşi – cu sarcinile lor –
linia de atacanţi – cu sarcini de atac