Lostriţa – prezentare generală

Povestirea “Lostriţa” de Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din volumul “Iubire
magica” , apărut postum (1970) , aşadar se încadreaza în proza contemporană. Este o povestire
fantastică, deoarece îmbina planul real cu cel fabulos şi este o povestire în rama, întrucat întreaga
acţiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi Lostriţa fermecată , pe care pescarii
de pe malul Bistriţei o povestesc de genraţii, îmbogaţind-o an de an cu noi « adaosuri şi
scornituri » , după închipuirile oamenilor care erau mereu avizi de « întâmplări de dincolo de
fire » . Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana I definesc perspectiva narativă a povestirii.
Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ îmbină
realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă , aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului , de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Construcţia subiectului

Incipitul povestirii il constituie superstiţia populară (eres) că diavolul ia diverse infaţişări

pentru a atrage oamenii ca să-i distrugă. Acţiunea, caracterizată prin înlănţuirea întamplărilor,
debutează în plin fabulos, cu povestirea legendei populare despre « dracul din baltă » întruchipat
de o lostriţă uriaşă care « a ademenit multă lume » , de la pescari iscusiţi la copii neştiutori şi
care , furaţi de strălucirea ei, s-au înecat în apele Bistriţei, întrucât ea era mai ales « nesătulă de
carne de om ». Această legendă poate fi considerată prologul naraţiunii. Îmbinat cu planul
fabulos, se manifestă înca de la început şi planul real , reprezentat de satul de pescari de pe malul
Bistriţei.
Tânărul Aliman, fascinat de lostriţă, nădăjduia că la un moment dat « o să-i cază-n
mâini » şi reuşeşte s-o prindă o dată în undiţă « numai o clipa ». Altă dată, Aliman a încolţit-o şi
a reuşit să o prindă în braţe , dar sălbăticiunea « i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare ».
Flăcăul a rămas acolo « buimac, cu gura căscata şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o
dezmierdare, ii simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat ».
Realul se împleteşte cu fabulosul, ambiţia pescarului fiind dublată de curajul şi vitejia
flăcăului. Ca un Făt-Frumos din basme , Aliman, care « era frumos şi voinic » şi « nu ştia de
frica nimănui » , s-a jurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai găsit odihnă, « zi, noapte cerceta
scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prundişuri şi în apă ». Din când în când,
lostriţa se arăta şi flăcăului îi mergea bine, « apele se supuneau ascultatoare ». Dispariţia mai
îndelungată a lostriţei îl chinuia şi « de atâta zbucium şi alergătură se topea ». â
În plan real, primavăra Bistriţa şi-a revărsat apele , numai lostriţa nu arăta. La un
moment dat , ea se iveşte « mai mândră, mai vicleana » ca oricând , iar tânărul îşi recăpătă forţa
ţi încrederea. Aliman recurge la strategii diferite pentru a prinde lostriţa , împleteşte din nuiele
« cotete » , dar totul e în zadar şi el se încredinţează că « nu e lucru curat ».
Flăcăul pleacă dintr-un sat « salbatec de pe Neagra » , la un vraci bătrân, « mare
descântător de peşti , un fel de stăpân al apelor » , care ii confecţioneaza o lostriţă din lemn
« aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa ». La ora întâlnirii duhurilor , în miez de
noapte, « cu luna în pătrar » Aliman intră în râu cu lostriţa vrăjită, spune descântecul învăţat de la
vrăjitor, prin care se leapadă de lumea lui Dumnezeu şi dă drumul « papuşii cu chip de lostriţă »
in Bistriţa. Pactul dintre flăcău şi diavol trimite la Faust şi Mefisto (mitul faustian al lui Goethe)
având aceeaşi aspiraţie a împlinirii idealului în iubire şi, în acelaşi timp, setea de a ieşi din
limitele condiţiei umane.
 Odată vraja făcută, flăcăul adoarme adânc şi liniştit pentru prima oară după multă vreme,
până când l-au trezit oamenii , întrucât Bistriţa « venise sodom din mal în mal , cărând
sfărâmături de sate la vale cu case, oameni şi vite ». Fabulosul se sugereaza cu subtilitate în firul
epic al povestirii. Aliman se pregateşte să se arunce în valuri ca să salveze o faptura omenească
ce « abia se mai ţinea cu amandouă mâinile de o rămăşiţă de carmă ». Era o fată leşinată , dar
care îşi venise numai decât în fire şi nu înghiţise deloc apă. Oamenii priveau cu uimire cum
hainele i se zvântară cu repeziciune , părul era ca nişte « şuvoaie plăvite resfirate », ochii ei
« erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticla » , iar dinţii « ascuţiţi ca la fiare ». Aliman a luat fata cu
el acasă , între ei născându-se , ca în basmele populare, « o dragoste cum nu se mai pomenise pe
meleagurile acelea ». Ei au petrecut câteva săptămâni împreună « pierduţi de fericire », stârnind
alte zvonuri, ca « fata ar suge sangele flăcăului ca o strigoaie », dar Aliman era « mai sănătos ,
mai voinic , mai frumos şi mai bun » ca niciodata « şi nu le păsa de nimic ». Lostriţa apăruse din
nou şi plutea « în văzul tuturor » dar Aliman nu se sinchisea, îi ieşise din minte şi era bucuros ca
« o Bistriţă umflată de fericiri ».
Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întamplările ce
devin decisive pe firul naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, careia el îi pusese numele de
Ileana, ca-n basmele populare, dar, cand îi spuse de nunta, ea « hohoti nebuneşte » pentru că
« nu-i ardea nici de popa, nici de biserică », spunând ironic că « nu pentru asta venise ea pe
lume ». Într-o zi, mama fetei, « o femeie voinică, iute şi ştulubatică » a venit să-şi ia fata acasă ,
« la Izvoarele Bistriţei aurii , unde spunea câ-şi are rosturile » şi , pana ce Aliman să se
dezmeticească, femeia « cu prada era departe » .
Aliman a căutat-o multa vreme , dar în zadar, nici vraciul nu mai era de găsit, numai un
moşneag, trecut de suta de ani, îşi mai amintea că, atunci cand era el copil , satul le alungase cu
pietre , « pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei ». Supărat peste
măsura, flăcăul « s-a închis în el şi în casa » , devenind neputincios şi « moale ca o cârpă ».
În plan real , o fată mai îndrăzneaţă din sat “l-a îmbrobodit uşor”, s-a logodit cu el,
fixându-se şi nunta. În noaptea de dinaintea nunţii plouase , iar Aliman visează că « se însura cu
lostriţa » şi că l cununa « bătrânul vrăjitor ». A doua zi, în timpul ospăţului, pe Aliman îl anunţă
un copil că a apărul din nou lostriţa miraculoasa care e « mai mare şi mai frumoasă ca până
acum ». Buimac de băutură, Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre
Bistriţa « ca scos din minţi » strigând : « azi nu mai scapa ! O mănânc de nunta mea ! ».
Văzând lostriţa, chipul lui Aliman s-a luminat « de o bucurie nefirească ». Râul era
învolburat, dar flăcăul striga ca să înabuşe vuietul apelor : « Iată, vin ! », întalnirea fiind ancorată
în plan fabulos. Intrând în apele vijelioase, Aliman prinse lostriţa în braţe şi « se căznea să o
apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele », apoi se cufunda cu ea în valuri , care « s-au
pecetluit deasupra lui pentru totdeauna ».
Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. Întamplarea este o poveste populară, o
legendă care a rămas “vie şi mereu mlădioaă” , imbogaţită an de an cu noi « adaosuri şi
scornituri », dupa închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de « întamplări de dincolo de
fire ». Finalul este tragic ăi deschis interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului în
sens totemic, ca pe întoarcerea omului la origini, ori să considere că omul este devorat de
propriul sau ideal , spre care aspiră necontenit.