Un schit uitat din Munţii Neamţului:

Schitul Nifon
Silviu Văcaru

Undeva, în Munţii Neamţului, la aproximativ 2 km de Mănăstirea Secu,

într-o pădure de fagi, mergând pe o potecă care suie şi coboară abrupt două
dealuri, întâlneşti ascunse între copaci seculari zidurile unei biserici.
Localnicii şi monahii de la Secu spun că acestea sunt ruinele Schitului
Nifon. Ajuns la faţa locului ai un sentiment de nedumerire, iar în minte îţi
vin zeci de idei.
Pereţii bisericii sunt din piatră şi au grosimea de 1,6 m, lungimea în interior
a monumentului este de 15,30 m, lăţimea de 5,40 m cu un adaos de 1,50 m
la abside. Un edificiu solid a fost aici, din care au rămas doar părţi ale zidu-
rilor, având o înălţime cuprinsă între 50 cm şi 3 m. În jurul lui s-au construit
mai multe legende, dar nimeni nu ştie cu siguranţă cine şi când l-a construit.
Întemeietorul pare a fi egumenul Nifon de la Mănăstirea Secu, pe la 1760.
Dar, după alte versiuni, schitul acestuia ar fi fost ars la 1821 de către turci şi noua
biserică ar fi fost ridicată, de un alt călugăr tot cu numele de Nifon pe la 1830.
Dacă aceştia sunt ctitorii, de unde au avut atâţia bani pentru transportul pietrei
(probabil foarte scump, ţinând cont de configuraţia extrem de accidentată a
terenului) care se găseşte, este adevărat din abundenţă, la 5-6 km, a cărămizii
folosite la bolţi şi a celorlalte materiale de construcţie? De ce sunt aşa de groase
zidurile la un schit situat departe de lume şi civilizaţie? Ce mistere ascunde
această biserică? Sunt doar câteva din întrebările la care vom încerca să răs-
pundem, folosind documente de arhivă, însemnări de pe cărţi şi mărturii ale
celor care au scris despre Mănăstirea Secu.
O altă particularitate a construcţiei este aceea a aşezării ei în teren. După
cum se ştie, orice biserică este orientată în direcţia est-vest cu mici deviaţii,
în funcţie de perioada de an în care s-a început construcţia. Aceasta este orien-
tată mai mult pe direcţia nord-sud, cu altarul spre sud, urmând configuraţia
pantei terenului, care are o denivelare pe lungimea bisericii de aproximativ 3 m.
De la început trebuie să precizăm că aproape toate informaţiile scrise
referitoare la ctitori şi la anul construcţiei schitului/schiturilor pornesc de la date
nesigure, unele dintre ele chiar fanteziste, fără nici o susţinere documentară.
 Semnatar articol
356

Astfel, în jurul acestor ruine, s-a creat o legendă frumoasă care cu greu va fi
înlocuită de adevărul istoric, dacă el va fi întru totul cunoscut vreodată.
Prima întrebare la care încercăm să găsim un răspuns este aceea a anului
începerii zidirii primului schit şi a identităţii ctitorului lui. Toţi autorii sunt de
părere că a fost construit de un călugăr Nifon, fără a preciza care dintre purtătorii
acestui nume, într-o perioadă cuprinsă între jumătatea secolului al XVII-lea
şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Având în vedere faptul că este greu să rupem din context o serie de infor-
maţii, vom prezenta mai jos mai multe citate şi le vom comenta pe fiecare în parte.
Ionichentie Bălan, în una dintre lucrările sale dedicate sihăstriilor, scria
următoarele: „Un sihastru vestit din secolul XVII a fost ieroschimonahul
Nifon. Acest cuvios s-a nevoit într-o mică poiană la 1 km mai sus de Mănăstirea
Secu. Apoi, adunând câţiva ucenici, în anul 1664 a întemeiat un mic schit de
lemn, cunoscut până astăzi sub numele de Schitul lui Nifon. Acest schit a fot
ars de turci în anul 1821, iar mai târziu reînnoit de ieroschimonahul Nifon
Ionescu, ctitorul Schitului Prodomul din Athos”1. Afirmaţiile de mai sus nu
au nici o bază documentară. Menţionăm aici doar că, studiind documentele
referitoare la Mănăstirea Secu al cărui metoc este, schitul nu apare decât
începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea. Pentru a vedea cum se distor-
sionează o informaţie, şi aşa greşită, cum se creează legende, care puse în cir-
culaţie se transformă în „adevăruri” pentru necunoscători, dăm în continuare
un alt comentariu despre Schitul Nifon.
Macarie Ciolan, reluând textul citat mai sus, afirma că: „Schitul Nifon se
află în poiana cu acelaşi nume din vatra Mănăstirii Secu, în partea de nord.
Acest schit cu hramul „Buna Vestire” şi „Sf. Ierarh Modest” a fost întemeiat
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe la 1690 de ieroschimonahul
1
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească (secolele IV-XX), Bucureşti, 1982, p. 99.
 Titlu articol
357

Nifon din Mănăstirea Secu, bărbat cu înaltă trăire duhovnicească, care a

întemeiat la Sfântul Munte Athos schitul românesc Prodromul. Schitul acesta
a fost ars de turci la 1821”2. Este un amestec de informaţii suprapuse pe spaţii
temporale diferite, dar acelaşi spaţiu geografic călugărul Nifon de la Prodomu
fiind considerat drept ctitor al schitului Nifon la 1690, cu toate că acesta a
trăit la jumătatea secolului al XIX-lea.
Alţi autori se feresc a da o dată a ridicării primului schit. Astfel, Nestor
Vornicescu îl consideră pe egumenul Nifon, trăitor la jumătatea veacului
al XVIII-lea, ca ziditor al schitului, dar nu avansează nici o dată referitoare la
construcţia lui. „Ca rod al bunătăţilor sufleteşti ale egumenului Nifont este
şi schitul său pe care l-a zidit din temelie în partea de apus miazănoapte a
Mănăstirii Secu, în cinstea Bunei Vestiri. Aici el a sădit livadă, a săpat iaz”3.
Folosind sursele de documentare de mai sus toate site-urile turistice4
sau de prezentare a monumentelor din judeţul Neamţ dau aceleaşi date pe
care noi le considerăm eronate în momentul actual al cercetării.
În ceea ce priveşte pe ctitorul primului schit el este Nifon, egumenul Mă-
năstirii Secu. Într-o lucrare mai veche părintele C. Bobulescu dedica mai multe
pagini egumenului Nifon, care a fost un foarte bun mânuitor al pensulei5, dar
şi unul dintre adversarii autohtoni ai lui Paisie Velicicovschi.
O primă menţiune despre acest Nifon este scrisă pe o Evanghelie tipărită
la Bucureşti, în anul 1682, care a aparţinut bisericii Sfântul Nicolae din satul
Păltinoasa, judeţul Suceava şi aflată în depozitul de carte a Mănăstirii Râşca.
Pe această carte Nifon făcea următoarea însemnare la 9 septembrie 1754:
„Această sfântă Evanghelie am vândut-o eu, smeritul monah Nifon, călugăraş
din sfânta mănăstire a Neamţului, fecior(ul) preotului Ioan ot Borzeşti ... ot
Suceavă şi pentru credinţa am şi iscălit... V(ă) let 7263 <1754> sept(emvrie) 9”6.
Aşa cum se poate vedea, egumenul Nifon venea din Ţara de Jos a Moldovei,
fiind fiul preotului Ioan de la biserica domnească din Borzeşti şi a soţiei sale

2
Macarie Ciolan, Un vechi aşezământ de cultură, civilizaţie si artă veche românească.
Mănăstirea Secu, în MMS, an LXI, nr. 1-3, ianuarie-martie, 1985, p. 189.
3
Nestor Vornicescu, Un manuscris necunoscut al duhovnicului Andronic: Istoria Mănăstirii
Secu, în MMS, an L, nr. 3-4, martie-aprilie, 1974, p. 194.
4
Vezi site-urile: www.neamt-turism.ro/lacase.htm, www.skytrip.ro/schitul-nifon-
din-judetul-neamt-ob-1127.html şi altele.
5
Părintele C. Bobulescu reia toate paginile dedicate zugravului Nifon de la Secu, din
lucrarea sa Vieţi de zugravi (1657-1765) şi autobiografia lui Ghenadie Pârvulescu arhimandritul
(22 oct. 1805-6 sept. 1873), şi le înserează în monografia Procovul, Craiova, 1943, p. 38-45.
6
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, corpus editat de I. Caproşu
şi E. Chiaburu, vol. II, Iaşi, 2009, p. 40-41.
 Semnatar articol
358

Safta7. Nu ştim când a intrat în cinul călugăresc, dar el se găsea la Mănăstirea

Neamţ în anul 1754. Câţiva ani mai târziu el ajungea egumen la Mănăstirea Secu.
I. D. Ştefănescu în lucrarea sa Istoria în scurt pentru sfânta Monastire Neamţului,
publicată în 1940, spune că „paterisindu-să şi el – părintele Varlaam ieromo-
nahu – s-au pus igumen Nifont ieroshimonah la 1757, de carele să arată în
documentele moşiei Cozmeştii de peste Prut şi în altele”. Apoi „paterisindu-să
[şi] părintele Nifont s-au pus igumen părintele Eftimie ieromonah Cananău
la 1765”8. Ţinând cont de datele de mai sus, se poate afirma că Nifon a fost
egumen la Secu timp de opt ani.
Informaţiile folosite de I. D. Ştefănescu sunt susţinute şi de alte docu-
mente din care aflăm date suplimentare despre egumenia lui Nifon. Astfel, pentru
a data începutul stăreţiei, avem două documente, şi anume: scrisoarea lui
Şerban Botianu şi a rudelor sale, din 23 februarie 1756, prin care dă lui Partenie,
egumenul Mănăstirii Secu, mai mulţi ţigani pentru pomenirea lui9, şi zapisul
din 4 ianuarie 1757, prin care egumenul Sava de la Mănăstirea Pângăraţi face
7
Într-o însemnare pe o Evanghelie tipărită la Bucureşti, care a aparţinut bisericii satului
Jăverdeni, din anul 1755, în limba slavă, scrisă de popa Ioan, tatăl lui Nifon, se spune:
„Pomeneşte, Doamne, sufletul robului tău, ierei Ioan Udrea şi preoteasa lui, Safta, şi copilul
lor Nifon” (C. Bobulescu, op. cit., p. 40; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara
Moldovei, p. 43). Asupra datei însemnării există anumite îndoieli deoarece pe piatra de
mormânt al popii Ioan scrie: „† Să s(e) ştie când au murit popa Ioan. Anul 7258 <1749 sep-
tembrie 1-1750 august 31>” (C. Bobulescu luând în consideraţie că pe cruce scrie anul şi
nu leatul cum era normal, deci a fost pusă mult mai târziu decât data decesului, este de
părere că în anul 1755 mai era în viaţă. C. Bobulescu, op. cit., p. 40).
8
Apud, C. Bobulescu, op. cit., p. 34.
9
Dionisie I. Udişteanu, Mănăstirea Secu. Mărturii documentare culese de la „Arhivele
Statului” din Bucureşti, Cernica, 1942, p. 29, nr. 236.
 Titlu articol
359

schimb de ţigani cu Nifon, egumenul Mănăstirii Secu10. Putem constata cu

uşurinţă că între sfârşitul lui februarie 1756 şi începutul lui ianuarie 1757,
Nifon ajunge egumen la Secu, cel mai probabil i s-a încredinţat conducerea
mănăstirii în partea a doua a anului 1756.
În calitate de egumen a fost un bun administrator întâlnindu-l în docu-
mente primind mai multe danii sau făcând schimburi de ţigani11.
A fost un om cultivat, a pictat icoane şi s-a ocupat de înzestrarea cu cărţi,
icoane şi obiecte de cult a Mănăstirii Secu. Mai multe însemnări de pe cărţi
ne îndreptăţesc să facem această afirmaţie. Pe Îndreptarea legii, tipărită la
Târgovişte în 1652, scrie: „Ac(e)astă sfântă Pravilioa, este a m(ă)n(ă)stirii
Săcului, să s(e) ştie. Let 7266 <1758> săpte(mvrie) 29. Nifon eg(umen)
Săcului” <m. p.>12. Pe un Penticostar, tipărit la Bucureşti în 1743, acelaşi
stareţ făcea următoarea însemnare: „+ Acest sfânt Pinticostariu este a sfintei
mănăstiri a Săcului şi l-am dat (la) sfânta Săh(ă)strie noastră ca-s(ă) fiie
10
Arhivele Naţionale Bucureşti, M-rea Secu, II/67; Dionisie I. Udişteanu, Mănăstirea
Secu. Mărturii documentare culese de la „Arhivele Statului” din Bucureşti, p. 29, nr. 237.
11
1759 iunie 2 (Arhivele Naţionale Bucureşti, M-rea Secu, II/70); 1761 septembrie 9
(Ibidem, II/73); 1762 mai 10 (Ibidem, II/74); 1763 ianuarie 15 (Ibidem, II/79).
12
C. Bobulescu, op. cit., p. 35; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei,
2009, p. 73.
 Semnatar articol
360

pentru slujba bisericii. Şi nime să nu-l mute de acolo. Şi pentru ştiinţă am

iscălit + Nifon eg(umen) Săcului. L(ea)t 7<2>171 <1763> mart(ie) 17”13.
Cu un scris destul de citeţ nota şi pe un Triod tipărit la Râmnic, în 1761.
„Această sfântă carte ce să numeşte Triod s-au dat la bisărica Sfântului
Necolai, care esti zidită înăuntru, în Mănăstire Săcului. Şi cine îl va fura de la
sf(â)nta mănăstire să fie blăst(ă)mat de Domnul Dumnezeu şi de Maica
Preacurat Fecioară şi de Sfântul Ioan Botezătorul, să fie pârâş pre Sf(â)ntul
Ierarhi Neculai la ziua straşnicului giudeţ. V(ă) leat 7272 <1763>
noe(m)vrie 13. + Nifon ig(umen) Săcului14.
Aşa cum reiese dintr-o însemnare de pe o carte, în anul 1764 acesta era
încă stareţ. În primăvara aceluiaşi an, Gavril Roşca, om de casa lui
Dumitraşco Sturza, pleca din Iaşi către Mănăstirea Secu pentru a se călugări
acolo. Egumenul mănăstirii era Nifon15.
13
Biblioteca Mănăstirii Neamţ, nr. 624.
14
Biblioteca Mănăstirii Neamţ, nr. 604.
15
„Să se ştie de când am purces din Iaşi cu gândul să mă călugăresc la sfânta mănăstire
a Săcului, după cum am şi venit. Şi din Iaşi am purces sâmbătă înaintea Ispasului, în luna lui
april(ie) 22, şi am fost şi la Icoane împreună cu boieriul Dumitraşco Sturzea, fiind om de
casa lui. Şi de la icoane am venit vineri aici, în mănăstire, în zilele prealuminatului domn al
Ţării Moldovei, Ioan Grigore voievod, fiind la mănăstire egumen sfinţia sa părintele Nifon.
 Titlu articol
361

Tot cam din aceeaşi perioadă este şi înscrisul făcut pe dosul icoanei
Sfinţilor 40 de Mucenici aflată la Schitul Sihla : „Ac(e)astă sfântă ico(a)nă
este a me proigumen Nifon ot Secul. Şi am dat-o sf(â)ntului Necolai, ce este
zidită în sfânta mănăstire (a) Secului, şi cine s-ar ispiti să o e să fie blăstămat
de D(u)mnezeu. Vleat 7273 <1764 septembrie 1 – 1765 august 31>. Nifon
proin egumen”16.
Acelaşi egumen reuşeşte să readucă din Rusia moaştele Sfântului Ioan
Botezătorul, făcându-le un sicriu de argint în care să fie depuse. Pe el se află
următoarea însemnare: „Acest sicriaş este al sfintei Mănăstiri Secului şi s-au
făcut locaşul sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul, cu blagoslo-
venia preasfinţitului mitropolit chirio chir Gavril şi cine le va lua de la sfânta
mănăstire să fie neertat de Dumnezeu, blestemat şi afurisit. Şi fiind făcut de
Nifon egumenul, la leat 7269 (1761) iulie 8”17.
După toate probabilităţile, egumenia lui Nifon se încheie în anul 1765,
când este înlocuit cu Eftimie Cananău18.
Odată cu sosirea la Secu a lui Paisie Velcicovschi, fostul egumen Nifon
se pare că nu a intrat în graţiile celui din urmă. Va părăsi Secu, primăvara
anului 1777 găsindu-l stabilit la Schitul Pocrov, de lângă Mănăstirea Neamţului,
unde, datorită culturii şi experienţei sale, este ales stareţ. Chiar dacă de acum
înainte nu mai avem nici un document oficial care să-i ateste existenţa, în
ajutor ne vin mai multe însemnări de pe cărţi. Astfel, pe o Cheia înţelesului a
lui Varlaam, tipărită la Bucureşti, în 1678, există însemnarea: „să s[e] ştie de
când amu şezut la Pocrov. Nifon. 1777 martie 25 d(ni); am scris aici”19, iar
pe o Psaltire tipărită în Iaşi în anul 1743, scria cu mâna lui: „Ac(e)astă Psaltire
au dat-o părintele Teodosie monah s(fin)tii săhăstrii Pocrovului, ca se fie
pomenit la sf(â])tul jertfelnic, el şi părin(ţii) lui, Ion şi Nedea, fiind stariţ eu,
mult păcătosul Nifon, zugrav din Borzeşti, trotuşan. 1778 mart(ie). 31, 1778
şi s-au adus i o am dat sf(i)ntii săhăstrii Mănăstirii Neamţului, de părint(ele)
Leat 7272 <1764> mai 4. Gavril Roşca” (Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara
Moldovei, p. 143).
16
C. Bobulescu, op. cit., p. 35. Acelaşi text citit diferit de Donici Udişteanu: „Această
sfântă icoană iaste a mea prin egumenul schitului Nifon ot Secu şi am dat sfântului Neculai
ce iaste zidit în sfânta Mănăstire Secul şi cine o va înstreina să fie blestemat de Dumnezeu.
Vleat 7203 (1795) Nifon prin egumenul schitului Nifon ot Zosima (Secul)” (Donici Udişteanu,
Graiul evlaviei străbune, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, editată de Mircea Motrici, Suceava,
2005, p. 182). Deoarece până în prezent nu am avut posibilitatea de a citi şi noi textul de
pe icoană nu putem fi siguri care este varianta corectă.
17
Donici Udişteanu, Glasul evlaviei străbune, p. 182.
18
Ibidem.
19
C. Bobulescu, op. cit., p. 36; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, p. 270.
 Semnatar articol
362

mai sus numitu, monah Teodosie în sâmbăta Sf(â)ntlui Lazar a Marilu(i)

Post, la 9 c(e)asuri din zi, fiind zi luminată i frumo(a)s(ă)20. Va pleca şi de
aici, probabil foarte supărat pe măsurile luate de Paisie împotriva călugărilor
pământeni, pe care i-a înlocuit din toate funcţiile de conducere a obştii călu-
gărilor de la Neamţ şi Secu după unirea celor două bisericii sub o singură
administraţie.
Ultima însemnare care există despre Nifon, fostul egumen al Secului şi
Pocrovului, este din 5 decembrie 1792, pe când se afla la Râşca. Din cele
scrise de către acum vârstnicul călugăr Nifon, înţelegem durerea sufletească
a omului care s-a străduit mult pentru obştea călugărilor de la Secu şi care, în
final, se vedea nevoit să stea departe de propria-i muncă. „Acest Ohtoih este
a mănăstirii Râşca. Să s(e) ştie de când am scris eu, Nifon de la Mănăstirea
Niamţului, din cei vechi, nemţiani, nu pais(i)an. 1792 dec(hemvrie) 5. Zugrav
Nifon, trotuşan din Bordeşti. Şi Gherasim monah, am fost nemţan, dar mai
pro(a)spăt”21.
Am făcut o prezentare mai cuprinzătoare a vieţii acestui egumen deoa-
rece majoritatea autorilor îl consideră, fără a avea nici o dovadă în acest sens,
ca fiind ctitorul primului schit Nifon22, aflat în apropierea Mănăstirii Secu, şi
care, după toate probabilităţile, îi poartă numele. Fiind stareţ, nu este exclus
să fi construit un mic schit unde să se retragă la bătrâneţe pentru rugăciune
şi ca loc potrivit pentru pictatul icoanelor. Poate aşa să se justifice mai bine
şi înverşunarea pe care o are împotriva paisienilor.
20
C. Bobulescu, op. cit., 36; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, p. 288.
21
C. Bobulescu, op. cit., p. 37; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, p. 519.
22
“Schitul Nifon închinat Mănăstirii Secu la anul 1765 de ctitorul, igumen Nifon din
Mănăstirea Secu” (Narcis Creţulescu, Documentele M-rei Neamţu, în „Arhiva”, an XXII, nr. 1,
ianuarie, 1911 p. 44); „Îmi închipui – ceea ce poate să nu fie adevărat – că Nifon va fi căutat,
după pildele atâtor înaintaşi, să aibă un schitişor al său, pentru schimnicia bătrâneţilor sale,
dând fiinţă acestui sfânt lăcaş şi de a-l vedea totodată ieşit din ale sale mâini înfrumuseţat şi
împodobit, aşa cum doreşte mai fiecare meşter în ale zugrăviei” (C. Bobulescu, op. cit., p. 37-38).
 Titlu articol
363

În momentul de faţă al cercetării, este greu de precizat când a fost construit

schitul. Probabil, în timpul stăreţiei sale când dispunea şi de fondurile necesare
unei astfel de întreprinderi. Şi nici nu era greu să facă aşa ceva, gândindu-ne
numai la faptul că lemnul era din belşug în zonă, iar cele câteva icoane tre-
buincioase pentru înzestrarea schitului le putea face singur.
O însemnare târzie, din 1815, este singura mărturie că acest prim schit a
existat şi că a fost al unui Nifon. „Acest Checragarion, cu bl(a)goslovenia
preasfinţitului nostru arhipăstoriul chirio Veniamin s-au dat cuviosului ieroschi-
monah Andrei ot schitul ce să numeaşte a(l) lui Nifon, ca să-i fie spre cetire
până la moarte. Iară de i s-ar întâmpla ieşire de la schit, nu are voie să-l ia, ci
să rămâe schitului. Aşa iaste voia şi bl(a)gosloveniia preosfinţiei sale şi aşa
mi-au pomenit să-l scriu, mie, nevrednicului ieromonah Gherontie tipograf.
1815 fevr(uarie) 11. Însă schiturile ce sânt supt stăpânirea mănăstire(i) Neamţului,
are voie să o ia ori (unde) s-ar muta, iar afară de stăpânirea mănăstirii, nu”23.
De această dată nu mai există, pentru o perioadă destul de lungă de
timp, nici o informaţie despre schit. Având în vedere faptul că în anul 1821
a avut loc la Mănăstirea Secu celebra bătălie dintre turci şi revoluţionarii greci
conduşi de Iordache Olimpiotul24, s-a încetăţenit ideea că atunci ar fi ars şi
Schitul Nifon25, aflat în apropierea mănăstirii. Nici un document referitor la
evenimentele de la Secu, nici o descriere a luptelor de aici, unele dintre ele
descrise cu lux de amănunte, nu aminteşte de arderea sau prădarea acestui
schit, ci doar a Sihăstriei şi a Sihlei. Chiar dacă admitem ipoteza incendiului,
schitul reapare în documente la aproape 20 de ani de la aceste eveniment.
În tradiţia orală, preluată şi în unele scrieri, după ardere schitul26 ar fi fost
refăcut destul de repede de la petrecerea sângerosului eveniment27 de către
23
C. Bobulescu, op. cit., p. 37-38; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei,
corpus editat de I. Caproşu şi E. Chiaburu, vol. III, Iaşi, 2009, p. 355.
24
Despre întâplările de la Secu, vezi Zosim, monah, Povestire pentru răzmeriţile ce s-au
întâmplat la anul 1821 între turci şi între greci în Moldova şi Ţara Românească, scrisă de
monahul Zosima, cântăreţul din Monastirea Neamţu, pentru folosit celor ce vor citi şi acelor
dupre urma noastră, în Buciumul Român, II, 1877, p. 504-507.
25
Macarie Ciolan, op. cit., p. 189; Ioanichie Bălan, op. cit., p. 99; Nestor Vornicescu,
op. cit., p. 194.
26
După acea nenorocire, schitul a fost refăcut în întregime şi a dăinuit până în a doua
jumătate a veacului trecut. În legătură cu acest schit circulă printre localnicii Mănăstirii
Secu legenda aceasta, pe care ei o transmit şi altora gratuit. Schitul Nifon ar fi fost făcut
îndată după fondarea Mănăstirii Secu, de către un călugăr cu numele Nifon, venit din
Mintele Athos. Acest călugăr, după ce a terminat biserica şi schitul cu locuinţele, a chemat
la sfinţire pe mitropolitul vremii de atuncea, Anastasie Crimca. Biserica nefiind făcută pe
locul indicat mai înainte de mitropolit, adică în Poiana lui Gheorghe, mai în apropiere de
Dealul vacilor, n-a fost sfinţită; schitul s-a distrus, iar catapeteasma a fost luată şi aşezată în
 Semnatar articol
364

ieroschimonahul Nifon Ionescu, ctitorul Schitului Prodomul din Athos28.

Este destul de greu de crezut că Nifon Ionescu ar fi refăcut un schit la Secu
în condiţiile în care avea metania la Horaiţa. Se pare că doar numele, identic
cu al schitului, îl plasează drept nou ctitor.
Dar să urmărim documentele referitoare la Mănăstirea Secu şi să observăm
momentul reapariţiei Schitului Nifon între metocurile Secului. În Povestirea
despre pelerinajele prin Rusia, Moldova, Turcia şi locurile sfinte, călugărul Partenie,
descrie Mănăstirea Secu, unde a locuit puţin timp în prima sa vizită în Moldova,
probabil în anii 1837-1840. Deşi înfăţişează cu destulă minuţiozitate viaţa de la
Secu şi vorbeşte de schiturile Sihăstrie şi Sihla, nu aminteşte nimic de Nifon29.
paraclisul „Adormirea Maicii Domnului” din Secu, unde se poate vedea şi astăzi (Donici
Udişteanu, Glasul evlaviei străbune, p. 127). Legenda circulă şi în ziua de astăzi.
27
În 1824 (Macarie Ciolan, op. cit., p. 189).
28
În Aşezământul pentru schitul Prodomu de la Muntele Athos, dat de Sofronie, Mitro-
politul Moldovei şi Sucevei, la 30 decembrie 1858 se menţionează: „Am dat a noastră arhi-
păstorească carte la anul 1852 aprilie 18 zile cu nr. 493 cuvioşiilor sale ieromonahului şi
duhovnicului Nifon şi ieromonahului Nectarie din schitul Horaiţa, care se găsesc de mulţi
ani duşi la Sfântul Munte Athonul, la schitul moldovenilor numit Prodomu, din hotarele
Sfintei Mare Lavre. Cerând numiţii părinţi ai noştri ajutor şi lucrare spre începerea şi înte-
meierea acestui schit al Moldovei în cinstea Sf. Ioan Botezătorul, lucru ce era început odată
prin voinţa şi lucrarea fericitului întru pomenire mitropolit Veniamin, de părinţii Iustin şi
Potopie” (Schitul moldovenescu din Muntele Athosu, Iaşi, 1872, p. 49-50) încă din 1820
(Ibidem, p. 54).
29
Gh. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 346-347.
 Titlu articol
365

La 22 ianuarie 1837, în urma unui ordin domnesc, se face inventarierea

tuturor vieţuitorilor de la mănăstirile din Moldova. În izvodul întocmit pentru
Mănăstirea Secu şi schiturile sale apar ca schituri doar Vovidenia, Procov,
sihăstria Secului şi Sihla30.
Doi ani mai târziu, la 30 mai 1839, în Hrisovul domnesc Hrisovul domnesc
legiuitoriu de Ocârmuirea sfintei Monastiri Neamţu şi Secu, se hotăra: „Schiturile
Săhăstrie şi Sihla vor rămâne în purtare de grijă a egumenului, rânduindu-se
la dânsele nacealnicii părinţi din soborul aceştii mănăstiri, după rânduiala
păzită încă din zilele cuviosului stareţ Paisie”31. Acest document emis de can-
celaria domnească demonstrează că la acea dată Schitul Nifon nu funcţiona.
Abia la 4 mai 1843 în Hrisovul pentru Aşezământul statornicirii rânduielei
soborului sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, dat de Mihail Sturza, la art. 36 se
arată: „Schiturile Săhăstria, Sihla şi Nifon vor rămâne întru purtarea de grijă
a egumenului [de la Secu n. n.], rânduindu-se de către stareţu la dânsele
proistoşi din părinţii cei mai încuviinţaţi a monastirii aceştia, Secul, după
rânduiala păzită încă din zilele preacuviosului Paisie”32.
Comparând cele două acte domneşti, se poate afirma că Schitul Nifon
reapare undeva în intervalul 1839-1843, mai aproape de ultimul an. Susţin
această afirmaţie mai multe însemnări de pe cărţi, toate din 1843, an poate,
când a fost resfinţit schitul şi a fost înzestrat cu cărţi pentru slujbă. „Acest
Minei dechembrie este dăruit de sf(i)nţia sa ieroschimonah(ul) Gherman de
la sf(â)n(ta) M(ănăsti)re Neamţul sf(â)ntului schit Nifon, unde să cinsteşte
şi se prăznuieşte hramul Bunei Vestiri a Preasf(i)ntei Născătoare de D(u)mnezeu.
Şi cine o va înstreina ori cu ce chip de la numitul schit, să fie supt neertat canon
pănă iarăşi o va întoarce. 1843 fev(ruarie) 5”33. Acelaşi Gherman mai dăru-
ieşte pomenitului schit şi Canoanele pavecerniţii de Neamţ, tot în anul 184334.
O altă tipăritură dată pentru trebuinţa călugărilor de la schit este Viaţa
Sfântului Ioan Tesaloniceanul, tipărită la Bucureşti. Din însemnările de pe
paginile sale, se constată că a fost dăruită Schitului Nifon de ieroschimonahul
30
Arhivele Naţionale Iaşi, Manuscrise, mss.1604, f. 1-6.
31
Cf. Paragraful 40 din Hrisovul domnesc legiuitoriu de Ocârmuirea sfintei Monastiri Neamţu
şi Secu, întărit la 30 mai 1839, Iaşi, Tipografia Albinei, 1839, p. 15 (Biblioteca Mănăstirii Neamţ,
Manuscrise, nr. 211).
32
Cf. art. 36 din Hrisovul pentru Aşezământul statornicirii rânduielei soborului sfintelor
Mănăstiri Neamţu şi Secu, din 4 mai 1843, p. 28 (Biblioteca Mănăstirii Neamţ, Manuscrise,
211; Th. Codrescu, Uricariul, vol. IX, Iaşi, p. 208).
33
C. Bobulescu, op. cit., p. 37-38; Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara
Moldovei, corpus editat de I. Caproşu şi E. Chiaburu, vol. IV, Iaşi, 2009, p. 265.
34
C. Bobulescu, op. cit., p. 38.
 Semnatar articol
366

Nifon, la 2 februarie 1843. În acelaşi an au fost dăruite Mănăstirii Secu şi alte

cărţi bisericeşti35.
Un alt document, de această dată bugetul Mănăstirii Neamţ (cel mai
probabil din 1848), oferă o serie de informaţii utile pentru istoria schitului.
La capitolul destinat banilor pentru întreţinerea argaţilor, vizitiilor şi altor
cheltuieli mărunte de la Mănăstirea Secu se întâlnesc doar schiturile Sihăstria
şi Sihla. Lipseşte din nou schitul lui Nifon36.
35
Macarie Ciolan, op. cit., p. 199; pentru a vedea cât de greu este să desluşeşti care
înformaţie este corectă, în condiţiile în care nu ai trimiteri, redăm mai jos un citat din alt
articol, şi lăsăm pe cititor să tragă concluziile: „Simeon Tesaloniceanul, tipărit la Bucureşti,
1765, cu însemnarea pe file: «Această carte este dăruită de sfinţia sa ieroschimonahul
Gherman din Sfânta Mănăstire Neamţul, sfântului schit Nifon, unde se cinsteşte şi se prăz-
nuieşte hramul „Bunei Vestiri a Sfintei Născătoare de Dumnezeu” şi cine o va înstrăina, ori-
care va fi acela, de la numitul schit să fie neiertat canon până iarăşi o va întoarce. 1843
februarie 2». Trebuie să se ştie că ieroschimonahul Gherman a mai dat schitului Nifon, tot
în 1843 şi alte cărţi bisericeşti. Acestea sunt: Bogorodicină tipărită la Neamţu în 1816, pe
care a însemnat data morţii Silivestru şi Ilarie de la Neamţu: «Stareţul Silivestru a murit la
1818 în mai 26, la două ceasuri din zi. Gherman duhovnic şi eclesiarh”. La 1823 noiembrie
23, la trei ceasuri din noapte a murit stareţul Ilarie»; b; Un minei octoih tipărit la Neamţu
în 1831; Teofilact: Tâlcuirea evangheliilor, tipărit la Iaşi în 1805 şi Un trup de minee, tipărite
la Neamţu în 1831, legate” (Donici Udişteanu, Glasul evlaviei străbune, p. 169).
36
Arhivele Naţionale Iaşi, Mss. 24, f. 1-6.
 Titlu articol
367

Tot în documentele Mitropoliei Moldovei, într-un inventar întocmit în

anul 1849 cu schiturile şi mănăstirile din ţinutul Neamţ, sunt menţionate ca
făcând parte dintr-o singură administraţie Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea
Secu, schiturile Pocrov, Vovidenia, Sihăstria şi Sihla37. Nici acum nu apare
între schituri Nifon.
În anul 1857 Mitropolia Moldovei încearcă să facă un inventar al tuturor
schiturilor şi mănăstirilor din Moldova. În chestionarul trimis către aceste lăca-
şuri de cult se cerea: „istoria pe scurt a mănăstirii cu arătarea a timpului funda-
ţiei, a fondatorilor, a ctitorilor înzestrători, a condiţiilor cu care acie le-au înzăstrat,
a egumenilor ce au succedat în cârmuirea ei”38. Toate mănăstirile răspund la
acest chestionar, numai egumenul de la Neamţ-Secu trimite un răspuns ofensator,
prin care îi acuză pe superiorii ierarhici şi statul că forţează mănăstirile să ţină
pe banii lor şcoli, spitale şi alte aşezăminte39. De aceea stareţul mănăstirii nu vrea
să răspundă la chestionar, cu toate că a primit solicitări în acest sens şi în
următorii doi ani. Aşa cum reiese din Lista monastirilor ce se numesc pământeşti
din Eparhia Mitropoliei, întocmită probabil în anul 1860, între schiturile Mănăs-
tirilor Neamţ-Secu figurează doar Vovidenia, Procov, Sihăstria şi Sihla40.
Ţinând cont de informaţiile de până acum, putem considera că, după
anul 1821 şi până prin anii 1840-1842, acesta nu a fost refăcut. Urmează o
refacere sau o reconstrucţie a schitului, el având cel puţin un vieţuitor în anul
1843, pentru ca apoi să dispară până în 1991, când a fost reînfiinţat.
Aceasta este istoria documentară a Schitului Nifon. Rămâne misterul rui-
nelor ce dăinuie şi astăzi şi care impresionează prin masivitatea lor. Cu sigu-
ranţă ele nu au putut aparţine unui schit construit de un egumen, oricât de
bogat ar fi fost el şi nici unui monah care s-a ostenit din greu ca să obţină
banii necesari ridicării Schitului Prodromu de la Muntele Athos.
Pentru că documentele nu pomenesc nimic de această construcţie din piatră,
trebuie să facem apel, din nou, la informaţiile de la localnicii despre ea. Toţi spun
acelaşi lucru: sunt ruinele Schitului Nifon, construit de Nifon Ionescu în locul
celui vechi, ars în 1821, pe alt loc decât cel pentru care primise binecuvântarea
de la mitropolit. Pentru această neascultare, biserica nu a mai fost sfinţită,
construcţia rămânând părăsită şi degradându-se odată cu trecerea timpului.

37
Arhivele Naţionale Iaşi, Mitropolia Moldovei, A / 17/1849, f. 95.
38
Ibidem, dosar A 10/1857, f. 1.
39
Ibidem, f. 45 – 45 v.
40
Arhivele Naţionale Iaşi, Mitropolia Moldovei, dosar A 10/1857, f. 75; despre acelaşi
subiect, vezi şi Victor G. Cădere, Însemnări despre unele mănăstiri şi schituri din Moldova
după cronica Mitropoliei Moldovei şi Sucevei din anul 1857, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an XL, nr. 9-10, 1964, p. 504-522.
 Semnatar articol
368

Este foarte greu de imaginat cum s-au putut crea aceste legende prin
mişcarea în timp şi spaţiu a unor persoane şi lucruri. Prin dispariţia primei şi
celei de a doua biserici a Schitul Nifon, care au fost construite cel mai pro-
babil undeva în apropierea actualului schit cu acest nume, s-a pierdut în timp
localizarea lor. Dăinuirea acestor ruine situate nu departe de amintitele bise-
rici au determinat mutarea, în mentalul colectiv, a localizării iniţiale a schi-
tului către un lucru existent, şi anume această biserică din piatră.
În altă ordine de idei, construcţia din piatră sau chiar a doua biserică a
Schitului Nifon nu a putut fi ridicate de Nifon Ionescu din mai multe motive.
Citind cu atenţie biografia lui Nifon Ionescu, observăm că provenea dintr-o
familie modestă, fapt ce nu i-ar fi permis să ridice o biserică, mai ales de dimen-
siunile celei pe care o vedem astăzi. De asemenea, când a intrat în obştea călu-
gărească de la Horaiţa, a luat numele de Natanail, pe care îl schimbă în Nifon,
când devine schimonah, după plecarea la Atos, în 1840. Dacă acesta ar fi rec-
titorit schitul, în tradiţia locului ar fi trebuit să rămână ca Natanail, ţinând
cont că el nu mai revine în ţară decât pentru perioade scurte de timp.
Ţinând cont de toate informaţiile de până acum, putem concluziona că
biserica de piatră pe care o vedem astăzi nu a aparţinut niciodată Schitului Nifon.
Ea a fost construită, dacă ţinem cont de compoziţia mixtă şi grosimea zidurilor
care ar fi trebuit să susţină o boltă foarte grea, undeva prin secolele XVII-XVIII,
sau poate spre sfârşitul acestei perioade, de obştea călugărilor paisieni de la
Neamţ şi Secu. De obicei, bisericile din secolul al XIX-lea au zidurile ceva mai
subţiri şi mai bine finisate, datorită unor materiale de construcţie mai bune.
Orientarea construcţiei în teren cu altarul spre sud, grosimea impresio-
nantă a zidurilor care nu era necesară unui schit, ar putea justifica probabilitatea
ca această zidire să fi fost gândită ca un loc de adăpost şi apărare a călugărilor
de origine slavă de la Neamţ şi Secu41. Numărul mare al acestora (aproximativ
800 în cele două mănăstiri) ar justifica dorinţa de a avea un loc sigur de retra-
gere în cazul unor conflicte armate între supuşii dinastiei Romanovilor şi cei
ai coroanei habsburgice. Poate că din acest motiv dăinuie un mister asupra
construcţiei. Probabil legendele au fost create pentru a se mistifica adevărul.
Ele s-au transmis din generaţie în generaţie, devenind pentru localnici veri-
dice în defavoarea documentului istoric.
Nu ştim dacă a fost sfinţită şi dacă a funcţionat ca biserică sau a fost o bise-
rică ce a purtat alt nume. Săpăturile arheologice, probabil, ne vor da indicii
despre perioada ridicării construcţiei, ceea ce ne va ajuta mult în noile cerce-
tări pe care le vom întreprinde.
41
Pentru posibilitatea explicării politico-militare a majorităţii vieţuitorilor din mai multe
mănăstiri şi schituri din Moldova, vezi Gheorghe Baciu, Schitul Orgoeştii Noi (1792-1860),
Iaşi, 2011, p. 103.
 Titlu articol
369

ABSTRACT
A Forgotten Skete in the Neamţului Mountains: The Nifon Skete
Somewhere, in Neamţului Mountains, at approximately 2 km of the Secu
Monastery, in a beech forest, following a rough pathway, one runs into the walls of
a church, hidden behind trees. The church walls are made of stone and are 1.6 m
thick, the length of the monument is of 14 m and the width of 6 m. One solid edi-
fice out of which only a small part has been preserved. Several legends on its topic
circulated, but no one knows for sure who built it and when this took place. The
founder seems to be superior Nifon of the Secu Monastery, and the construction
could be dated around 1760. But there are other opinions saying this skete would
have been burnt down in 1821 by the Turks and the new church would have been
built by another monk named Nifon, at about 1830.