Romanul este specia epica in proza, de mari dimensiuni, cu actiune complexa, desfasurata pe mai

multe
planuri narative, cu personaje numeroase, complexe si bine conturate, si intriga complicata. Critica
analitica a
romanului deosebeste in general, trei elemente constitutive ale acestuia: intriga, caracterizarea
personajelor si
cadrul. Caracteristicele romanului: are structura narativa complexa ampla, subiectul actiunii se
desfasoara in
planuri paralele, se combina nuclee narative distincte, romanul prezinta destinul unor persoanje bine
individualizate sau a unor grupuri de interese, cunoaste o mare varietate de forme.
In perioada interbelica, romanul cunoaste o dezvoltare fara precedent. Diverse modele epice
romanesti,
orientari tematice si tipuri narative imprima evolutia romanului intre traditional si modern, intre ionic si
doric,
intre perspectiva narativa omniscienta, obiectiva si relativizarea ei in romanul modern subiectiv, intre
mimesis
(principiu estetic, dezvoltat mai ales în antichitate, potrivit căruia arta este imitarea realului) si
autenticitate.
Factorii dezvoltarii romanului interbelicsunt: mutatiile fundamentale in mentalitatea culturala si
mentalitatea
literara, schimbarea perceptiei asupra speciei literare, stimularea interesului scriitorilor si al publicului
pentru
problema romanului prin dezbaterile si articolele din presa literara a vremii, necesitatea sincronizarii
literaturii
romane cu aceea europeana, dar si aparitia unei generatii de prozatori talentati.
Tipurile de roman din perioada interbelica sunt: romanul realist de tip obiectiv – “Ion” de Liviu
Rebreanu;
romanul realist mitic – “Baltagul” de Mihail Sadoveanu; romanul psihologic/modern subiectiv – “Ultima
noapte
de dragoste, intaia noapte de razboi”, “Patul lui Procust” de Camil Petrescu; romanul experientei –
“Maitreyi”
de Mircea Eliade; romanul realist de tip balzacian – “Enigma Otiliei” de George Calinescu.
Romanul realist de tip obiectiv “Ion” de Liviu Rebreanu apare in anul 1920, fiind foarte apreciat de
critica.
Acesta are ca teme: pamantul si iubirea. Romanul realist obiectiv interbelic are ca trasaturi:
complexitatea
actiunii si numarul mare de personaje, obiectivitatea naratorului, omniscienta si omniprezenta
naratorului,
istorismul (autorul ofera date reale din viata personajelor), analiza psihologica a personajului, tehnici
narative
moderne, prezenta veridica a realitatii, descrierile minutioase, anticalofilismul. Liviu
Rebreanu rămâne
reprezentantul cel mai acreditat al liricii obiective, cu caracter social. Ţăranul din opera lui Rebreanu
nu
este o sinteză de virtuţi, cum îl înfăţişau sămănătoriştii. Patimile lui sunt elementare, oarbe,
distructive. Nicăieri
nu se simte, nici chiar în „Răscoala”, simpatia autorului pentru clasa ţărănească. Personajele
lui Liviu
Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar
expresia
parţială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele şi emoţiile eroilor se comunică nu rareori
în
crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din
sufletul
lor. Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă, nu mai puţin modernă. Eroii
lui
Rebreanu se integrează, cu antecedentele lor biografice, în conjunctura evenimentelor, cu configuraţia
lor
psihică. Istoria lor se desfăşoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care
sunt
surprinşi, în dialectica relaţiilor sociale desfăşurate episodic, în planuri narative, ce străbat diferite
medii de
viaţă şi se interferează.