Geopolitica – definiţii şi precursori

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

Şi, totuşi, ce este Geopolitica – o ştiinţă, o disciplină
ştiinţifică, o doctrină, o teorie, o metodă?
 Ce este Gopolitica?
 La această întrebare, răspunsurile diferă:

 ştiinţă sau disciplină ştiinţifică

 teorie

 doctrină

 metodă
 Definiţii
 Denis Touret, specialist francez în drept internaţional, o defineşte ca fiind o ştiinţă: "Geopolitica
este ştiinţa umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparenţe, care sunt caracteristicile
obiective ale geografiei fizice şi umane care condiţionează deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa
ideologică, politică şi economică mondială“;

 Geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea şi explicarea rivalităţilor de putere privind
teritoriile, rivalităţile naţionale“;

 Tot ştiinţă o consideră şi geopoliticianul american (de origine română) Ladis Kristof:
"Geopolitica ... are în centrul atenţiei fenomenele politice şi încearcă să le dea o interpretare geografică şi,
totodată, studiază aspectele geografice ale acestor fenomene“.
 Veteran al studiilor politice, americanul Norman Pounds, autor al unei lucrări de
referinţă în domeniu, intitulată Political Geoghraphy, afirma în ediţia din 1969: "Dacă
această carte este Geografie Politică sau Geopolitică, numai cititorii vor putea răspunde. Reînvierea
termenului de Geopolitică de către Kristof este, probabil, prematură şi va rămâne aşa atâta vreme cât
multă lume asociază termenul cu inumana politică a celui de-al Treilea Reich“;

 P.O. Sullivan, consideră însă că "geopolitica este o disciplină universitară care studiază geografia
relaţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că sunt şefi de state, fie organizaţii transnaţionale“;
  literatura socio-politică din ţările comuniste, inclusiv din
România, după modelul sovietic a considerat Geopolitica fie o
teorie:

 "Teorie care, exagerând o serie de teze ale determinismului geografic şi ale antropogeografiei
privitoare la istoria şi la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de
situaţia sa geografică. Geopolitica justifică politica de expansiune şi agresiune şi propagă
deschis militarismul şi colonialismul ..."

 fie o doctrină:

 "Doctrină social-politică neştiinţifică, retrogradă, apărută către sfârşitul sec. XIX ... care, în
explicarea fenomenelor sociale şi politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici şi demografici,
interpretaţi în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spaţiului vital şi al rasismului"
 Alţi analişti
 Hervé Coutau-Bégarie: "Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece aceşti doi
termeni nu acoperă o realitate; geopolitica şi geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia. Întradevăr, este
vorba despre o metodă (subl. noastră), despre un mod de raţionament; nu se poate deci afirma că un anume eveniment aparţine
geopoliticii; în schimb se poate afirma că un anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce ţin de
geopolitică şi geostrategie“;

 H. Weigert: "... aplicarea principiilor geografice ... în jocul dorinţei de putere“;

 Eva Taylor: "... geografie politică încărcată de emoţie şi, ca urmare, cuprinzând, implicit ori explicit, o chemare la acţiune”;

 P. Taylor: "Limbajul curent distinge Geopolitica ca fiind disciplina ce tratează rivalitatea între două mari puteri (puteri
centrale sau puteri emergente din semi-periferie) şi imperialismul ca dominaţie exercitată de Statele puternice (ale centrului)
asupra Statelor slabe (de la periferie)... În spaţiu, Geopolitica este asociată relaţiilor Est-Vest şi imperialismului relaţiilor
Nord-Sud”.
 Carlo Jean: "Geopolitica este o reflecţie, un sistem de raţionament, este o conceptualizare a
spaţiului, nu numai fizică (fizico-geografică, n.n.), ci şi umană şi, în acelaşi timp, multidimensională,
care precede şi care este finalizată prin individualizarea intereselor naţionale şi a marilor
alegeri/decizii politice într-o lume care s-a transformat rapid şi care este pe cale de a deveni mai
globală şi mai frământată, mai dornică de reguli şi de o ordine mai puţin incertă şi conflictuală, în
care evoluţia fenomenelor este accelerată dacă viteza de răspuns nu este la fel de ridicată“;

 Paul Claval: "Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena

internaţională, fie că este vorba despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii
nonguvernamentale sau de opinia publică. Ea este interesată de calculele unora sau altora şi de ceea
ce îi împinge să acţioneze. Este sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor, reflectă eterogenitatea
spaţiului, condiţiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică. Este interesată de obiectivele ce
vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile viclene“.
 Christian Daudel:

 "... geopolitica se construieşte deschizându-se, înainte de toate, problematicilor «contemporane» şi de

«amploare mondială»...: cele având legături cu politica statelor şi cu influenţele reciproce, cu dreptul
internaţional, cu relaţiile diplomatice, cu securitatea şi apărarea, cu raporturile de putere în lume. Este
vorba, de asemenea, de studiul acţiunii diferitelor organisme internaţionale (...), urmărindu-se ceea ce s-ar
putea numi «regulile jocului» aplicate la spaţiu, în aspectele lor cantitative şi calitative: jurisdicţia
internaţională (delimitări de suveranitate teritorială, tema permanentă a frontierelor), modalităţile de trecere
şi de circulaţie în lume (strâmtori, arhipelaguri, survolarea teritoriului), reglementări diverse, eventual de
opinii, atitudini şi comportări (pacte de neagresiune, tratate de asistenţă, acorduri militare, alianţe
diplomatice, restricţii de deplasare, diferende de frontieră, litigii istorice)".
 Ion Conea:

"Dar tocmai aceasta este, prin excelenţă, ceva ce numim – sau ceea ce trebuie să
numim: geopolitică, adică viaţa politică planetară condiţionată şi explicată prin
geografie“;

 Sergiu Tămaş:

"... analiza geopolitică oferă temeiuri pentru o interpretare ce poate fundamenta

strategii adecvate în raport cu oportunităţile sau ameninţările ce privesc un stat”.
 Precursorii Geopoliticii
 Friedrich Ratzel

 Unul dintre cei mai mari geografi ai lumii,

un element esenţial în conturarea
concepţiei sale geopolitice îl constituie
călătoria sa din 1873 în Statele Unite ale Americii;

 Naţionalist înfocat (în 1890 intră în Liga Pangermanică şi în Partidul Naţional Liberal), Ratzel
este, totodată, un susţinător al colonialismului (membru fondator al Kolonialverein/Comitetul
Colonial);

 Geograful german este considerat precursorul Geopoliticii, graţie în principal lucrării sale
Politische Geographie = Geografie Politică, publicată în 1897, în care pune, practic, bazele
Geopoliticii, elaborează o adevărată teorie a statului, pe care-l defineşte drept un organism;

 Statul este considerat drept un organism care depinde de spaţiu (Raum), poziţie (Lage) şi graniţe
(Grenzen);

 El introduce şi mult contestatul termen Lebensraum (spaţiu vital) – speculat atât de mult de Hitler,
începând chiar cu a sa „Mein Kampf” (1933);

 Într-o altă lucrare a sa, dedicată spaţiului geografic, etnic şi cultural german (Germania, Introducere
în ştiinţa patriei), abordează şi un concept care îi interesează mult şi pe români: Mitteleuropa =
Europa Centrală.
 Paul Vidal de la Blache

 A fost fondatorul şcolii franceze de

Geografie Umană;

 În domeniul geopoliticii s-a facut remarcat gratie cel puţin pentru

două lucrări:

 studiul La géographie politique, à propos des écrits de M. Ratzel (Geografia

Politică apropo de scrierile d-lui Ratzel), publicat în "Annales de Géographie",
1898, în care, sub pretextul că face cunoscută publicului francez
concepţia fostului său profesor, Fr. Ratzel, propune, de fapt, combătând
determinismul maestrului, propriul său punct de vedere;

 cartea La France de l’Est (Franţa de Est), "prima lucrare de geopolitică

publicată în Franţa“ şi "o lucrare patriotică a cărei finalitate este de a
justifica apartenenţa Alsaciei şi Lorenei la Franţa“.
 Albert Demangeon

 Este foarte interesant că, deşi nu s-a considerat geopolitician, ba chiar, s-a opus violent ideii
de Geopolitică, pe care o considera o idee pur germană, "o înscenare, o maşină de război",
Demangeon exprimă, în realitate, o concepţie geopolitică;

 De pildă, în lucrarea Le Déclin de l’Europe (Declinul Europei), el apreciază, corect, că poziţia

dominantă a Europei în lume se apropie de sfârşit, acesta fiind efectul înălţării Statelor Unite
la o poziţie hegemonică;

 Cu totul surprinzător pentru vremea în care a scris amintita carte, apreciază că poziţia
Europei în lume este pusă în pericol, pe lângă factorii de mai înainte, de "ascensiunea
islamului militant“;

 el foloseşte şi propune (1920) termeni precum la communauté européenne (Comunitatea europeană)

şi Les Etats Unis de l’Europe (Statele Unite ale Europei) cu mult înainte ca aceştia să devină un
bun comun al europeniştilor.
 Camille Vallaux
 Vallaux este primul francez care a scris o lucrare cuprinzătoare în domeniul Geografiei Politice (Le
Sol et l’État/Solul şi Statul, 1911), în care, printre altele, examinează conceptele ratzeliene Raum
(spaţiu) şi Lage (poziţie) demonstrând importanţa acestora în explicarea naturii statului;

 Potrivit lui Vallaux, creşterea statului este un proces de subordonare a părţilor întregului şi controlul
tendinţelor centrifuge;

 Analizează naşterea şi prăbuşirea statelor imperiale, precum şi cauzele declinului acestora;

 oponent al expansionismului, s-a pronunţat împotriva fenomenului respectiv practicat de Franţa în

Africa (numind partea centrală a Imperiului francez african "un vide dans l’oecumène" = un vid în
oicumenă);

 Este interesant că Vallaux, care a criticat teoria lui Ratzel, va fi acuzat, de compatriotul său Lucien
Febvre, tocmai de "prea multă apropiere de pangermanism" în lucrarea publicată în 1921, în
colaborare cu Jean Brunhes (1869 – 1930), Géographie de l’histoire – Géographie de la paix et de la guerre
(Geografia istoriei – Geografia păcii şi războiului).
 Scurt istoric al Geopoliticii
 Întemeietor al Geopoliticii este considerat a fi geograful german Friederich Ratzel (1844-1904), deşi el
a folosit termenul de Geografie Politică (Politïsche Geographie), în titlul lucrării Omonime;

 A fost scoasă în evidenţă şi criticată îndeosebi următoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota funcţia
politico-ideologică a concepţiei sale: "Cu cât se întreprind mai multe acţiuni îndreptate spre exterior, cu atât se
reduc fricţiunile interne. Spaţiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se reîmprospătează
sentimentul naţional“;

 Cel care foloseşte însă pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinţă, în 1899,
apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea "Introducere în Geografia Suediei") este suedezul Rudolf Kjellén
(1864-1922), jurist şi om politic;

 concepţia lui Kjellen, puternic inspirată de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentată în cartea, purtând un
titlu foarte sugestiv, "Statul ca formă de viaţă" (1917), în care susţine că Geopolitica este "ştiinţa despre stat ca
o creaţie spaţială", ca "un organism geografic".
 Rudolf Kjellen

 Născut în orăşelul Torsö din centrul Suediei, cu studii universitare şi

doctorat în drept la faimoasa Universitate din Uppsala, unde va fi şi
profesor în ultimii ani ai vieţii, după ce, mai înainte, a deţinut acelaşi
post la Universitatea din Göteborg unde, predând geografia,
descoperă scrierile germanului Friedrich Ratzel;

 Lucrările academice publicate de Kjellén s-au axat pe două mari

teme:

 crearea unui sistem de analiză a vieţii statelor ca organisme vii;

 analizarea variatelor forme de guvernare a statelor.

 Principalele sale lucrări sunt:

 Storkmakterna (Marile Puteri, 1905, a doua ediţie în 1911);

 Samtidens stormakter (Marile Puteri contemporane, 1914);

 Storkmakterna och världskrisen (Marile Puteri şi Criza Mondială, 1920).

 Se remarcă Staten som lifsform (Statul cu formă de viaţă, patru ediţii în limba
germană între anii 1917 – 1924), în care defineşte Geopolitica drept "ştiinţa
care studiază Statul ca organism geografic, aşa cum acesta se manifestă în spaţiu".
 Potrivit lui Kjellén, statul este conceput ca unitatea şi interdependenţa în
câmpul politicii a cinci elemente fundamentale:

 geografic;
 etnic;
 economic;
 social;
 juridic.

 numind "cele cinci feţe ale fiinţei“ statului:

 ţară (Reich);
 neam (Volk) ;
 economia ţării (Reichhaushalt);
 structura socială (Gesellschaft) ;
 guvernământ (Staatsregiment).
 Geopolitica va cunoaşte, însă, o dezvoltare deosebită în Germania
interbelică, graţie îndeosebi lui Karl Hausfofer (1869-1946), geograf ca
formaţie, ofiţer de carieră, primul profesor de Geopolitică (la Universitatea
din München, unde va creia:

 o adevărată şcoală în domeniu, cu reprezentanţi precum Otto Maull, Erich

Obst, Richard Hennig, Albrecht Haushofer ş.a., ultimul fiind fiul său);

 şi întemeietorul celei dintâi reviste în domeniu (Zeitschrift für Geopolitik/Revista

de Geopolitică, 1924-1944).

 Principala sa lucrare, "Graniţele în determinarea lor geografică şi politică“ (1921),

precum şi alte studii ale şcolii create de el, vor fi speculate din plin de
Adolf Hitler.
Karl Ernst Haushofer
 Născut la München într-o veche familie aristocratică bavareză, cu un însemnat background
cultural-ştiinţific (printre altele, tatăl său, Max Haushofer a fost profesor universitar la
Universitatea Tehnică din oraşul natal), va urma o strălucită carieră militară;

 îşi dă demisia din armată, unde avea gradul de general, în anul 1919, la vârsta de exact 50 de
ani, şi devine profesor de geopolitică, primul din lume, la Universitatea din München;

 Haushofer va defini Geopolitica drept "ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă
naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării
istorice“;

 De asemenea, potrivit geopoliticianului german, este importantă şi înţelegerea geopoliticii

drept "unul dintre cele mai puternice mijloace de luptă pentru corecta împărţire a spaţiilor de viaţă şi suflet
pe pământ, după capacitatea de muncă şi performanţele culturale ale popoarelor“;
 Atras în cercul lui Hitler, atât datorită lucrărilor sale, cât mai ales prieteniei cu
Rudolf Hess, adjunctul conducătorului celui de-al Treilea Reich, va desfăşura o
activitate ambiguă, sprijinind, de pildă, unele acţiuni ale lui Hitler, dar opunându-
se proiectului de invadare a Uniunii Sovietice şi de colonizare a popoarelor slave;

 Între meritele recunoscute ale lui Haushofer se înscriu: crearea termenului de pan-
idei (Pan-Ideen) subliniind centralitatea dimensiunii spaţiale în gândirea geopolitică
şi distingând panconfiguraţii;

 În final va avea o soartă tristă, împreună cu soţia sunt trimişi în lagăr de

concentrare (întrucât soţia era evreică), fiind trimis în lagăr şi de americani, unde
se va sinucide, împreună cu soţia (1946).
 Alfred Thayer Mahan
 Ofiţer de marină (cu studii la U. S. Naval Academy), ajuns la cel mai înalt rang militar în
domeniu (amiral al Statelor Unite), A. Mahan va dezvolta teoria puterii maritime (Sea
Power), care va avea un mare efect, şi nu numai în America;

 Va avea o puternică influenţă asupra politicii externe promovate de preşedinţii americani

William McKinley (1897 – 1901) – primul efect fiind războiul americano-spaniol din 1898 –
şi Theodore Roosevelt (1901 – 1909);

 Doctrina sa, care se dorea un fel de îndreptar pentru politica externă americană, era centrată pe următoarele aspecte:

 asocierea cu puterea navală britanică pentru împărţirea controlului mărilor (aprecia în mod
deosebit modul în care fosta metropolă reuşise să atingă controlul maritim al planetei);

 determinarea Germaniei să se mărginească la rolul său continental şi opunerea la pretenţiile

Reichului de stăpânire asupra mărilor;

 punerea la punct a unei apărări coordonate a europenilor şi americanilor destinată să juguleze

ambiţiile asiatice.
 Mahan aprecia drept absolut obligatorii trei elemente:
 crearea de puncte de sprijin: porturi, baze militare etc.;

 poziţii solide în strâmtori şi pe principalele căi maritime comerciale;

 să dispui de o flotă maritimă prezentă peste tot şi capabilă să

transporte rapid mărfuri şi oameni în punctele strategice de pe Glob.

 Principalele sale lucrări sunt:

 The Influence of Seapower upon History / Influenţa Puterii Maritime asupra

Istoriei (1890);

 The Interest of America in Seapower / Interesul Americii pentru Puterea
Maritimă (1897).
 Halford J.
MacKinder

 Născut în micul district urban Gainsborough, din estul

Angliei, şi educat la faimoasa Universitate Oxford (unde se
formează ca geograf), va deveni o mare şi influentă
personalitate:

 membru marcant al renumitei Royal Geographical Society şi

fondator al Oxford School of Geography;

 director al faimoasei London School of Economics and Political

Sciences;

 membru al Parlamentului Britanic(timp de 12 ani).

 Deşi a avut şi rangul de amiral al flotei britanice, aşa cum A. Mahan l-a deţinut pentru flota
americană, a dezvoltat o doctrină total opusă acestuia (reamintesc, teoria puterii maritime /
seapower), şi anume teoria puterii terestre (landpower), cunoscută mai ales sub numele de teoria
«heartland»-ului;

 Teza sa centrală, susţinută mai întâi într-un articol intitulat The Geographical Pivot of History
(Pivotul geografic al istoriei), publicat în revista "Geographical Journal", defineşte epicentrul
fenomenelor geopolitice pornind de la conceptul de centru geografic.
 Iată cum sună foarte sintetica, dar extrem de
convingătoarea sa formulă:

Who rules East Europe commands the Heartland / Cine deţine Europa de Est deţine Inima Lumii

Who rules the Heartland commands the World Island / Cine deţine Inima Lumii domină Insula Mondială

Who rules the World Island commands the World / Cine domină Insula Mondială domină Lumea
 În replică la "heartland-ul" lui MacKinder, geopoliticianul american Nicholas John Spykman (1893-
1948) lansează teoria rimland-ului, respectiv "bordura maritimă" sau "inelul" format de ţările cu ieşire la
mare, care înconjoară din cele mai multe părţi "heartland-ul" continental, constituind o zonă
intermediară între acesta şi mările periferice;

 Aşadar "pivotul" nu mai este Rusia, ci Rimlandul ("inelul" din jurul acesteia). El modifică, astfel, formula
lui MacKinder afirmând: "Cine domină Rimlandul, domină Eurasia. Cine domină Eurasia, ţine în mâinile sale
destinul lumii“;

 După al doilea război mondial şi până la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, Geopolitica
a fost total interzisă, datorită conotaţiilor negative dobândite în Germania nazistă, în mod paradoxal
termenul nefiind utilizat, cu rare excepţii (dar numai din anii '80), nici în literatura occidentală;

 În ciuda faptului că termenul se dovedea necesar, aşa cum a semnalat, încă în 1960, americanul de
origine română Ladis Kristof: "Termenul de Geopolitică a dobândit o sinistră conotaţie. El implică o distorsiune şi o
utilizare greşită a factorilor geografici în interesul politicii naţionale agresive. Aceasta este o nefericire întrucât el este un
termen bun şi noi avem nevoie de o noţiune care să acopere studiile de geografie orientate spre politică“.
 Revenirea geopoliticii în actualitate
 Geopolitica a revenit în atenţie după evenimentele din Europa de Est, din anii 1989-1991, la început
graţie nu atât oamenilor de ştiinţă, cât mass-mediei;

 La aceasta a contribuit însă şi o serie de fenomene din ultimul deceniu al secolului XX:

 după aproape o jumătate de secol de «război rece» (conflictul între Vest/ţările dezvoltate şi Est / ţările
comuniste), când se părea că a apărut "dezgheţul", omenirea a intrat într-o nouă stare – «pacea rece»
(suspiciunea şi contrapunerea unor mari puteri mai vechi – S.U.A., în principal – altora mai noi, în
refacere, precum Rusia, sau în ascensiune, cazul Chinei);

 lumea bipolară (Vest-Est / S.U.A.-U.R.S.S.) a devenit, pentru o vreme, unipolară (S.U.A. – unica
superputere, hegemonul mondial), dar cu tendinţa de a deveni multipolară (numărul pionilor/actorilor
mondiali fiind variabil – fie superputeri, fie blocuri regionale);

 sferele de influenţă, ce au dominat lumea o vreme atât de îndelungată, n-au dispărut, aşa cum se credea,
odată cu căderea "cortinei de fier", doar că marile puteri au căutat şi aplicat noi modalităţi de împărţire şi
stăpânire a lumii;

 conflictele, care de asemenea păreau a fi de domeniul trecutului, nu numai că n-au încetat, ci s-au
accentuat şi diversificat.
 Înainte de evenimentele din anii 1989-1991, revenirea Geopoliticii s-a făcut, totuşi,
simţită, îndeosebi în Franţa, ducând, între timp, la constituirea celei mai puternice
şcoli geopolitice actuale:

 în afara celor menţionaţi (Yves Lacoste, Denis Touret, Hervé Coutau-Bégarie);

 Paul Claval, Michel Foucher, François Thual, Pascal Lorot, Aymeric Chauprade, Pascal
Boniface, Christian Daudel, Philippe Moreau-Defarges, Ignacio Ramonet ş.a.

 Revenirea prefixului "geo" este un fenomen cu totul remarcabil al anilor '80 –

remarcă geopoliticianul francez Hervé Coutau-Bégarie (ex: geoistorie,
geopsihologie, geomarketing);
 Acelaşi analist apreciază că revenirea în forţă a
Geopoliticii are la bază două motive:

a) declinul ideologiilor în general şi al marxismului, în special, care nu mai puteau

oferi explicaţii credibile ale evenimentelor (marxismul, de pildă, se cantona în "lupta de
clasă");

b) trăim într-o lume foarte complexă, în care totul este complicat, în care imaginile
sunt distorsionate şi, ca urmare, este nevoie de o anumită logică pentru a le descifra.
 În spiritul acestei ultime motivaţii, un alt analist francez, François Thual,
susţine că, printre altele, Geopolitica ne învaţă să descifrăm actualitatea;

 Şi anume, în cazul unui eveniment (tensiune, criză, conflict, război,

negocieri), trebuie să ştim să punem întrebările cele mai potrivite:

• cine ce vrea?

• cu cine?

• cum?

• de ce?
 Potrivit lui Paul Claval, Geopolitica acţionează în trei
direcţii:

1. construieşte tabloul forţelor prezente pe o scenă dată, a celor ce decid utilizarea lor,
şi a
curentelor sau factorilor care le influenţează;

2. reperează ţintele profunde ale actorilor şi explorează filosofiile sau ideologiile pe

care le
legitimează;

3. arată modul în care mijloacele fiecăruia sunt aplicate prin geostrategii concepute
pentru a se
apropia de scopurile fixate, ţinând cont de reacţiile previzibile ale celorlalţi
protagonişti.
Concepte Geopolitice

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

 Putere – Mare Putere - Superputere

 "Putere. Nimic nu exercită o mai mare atracţie asupra fiinţelor umane decât acest cuvânt
magic. Nimic nu trezeşte pasiuni mai durabile şi legături mai strânse".

José Nivaldo Junior

 Dicţionarele şi enciclopediile sunt relativ sărace în definirea acestor termeni, în sensul

care ne interesează:

 Putere: stat, ţară;

 Mare putere, mari puteri: statele cele mai bogate, cele mai influente;

 Superputere: putere foarte mare. Stat a cărui importanţă politică, militară, economică este
preponderentă.
 Unii analişti pun semnul egal între putere şi influenţă (Robert Dahl): "Puterea lui A asupra lui B
este capacitatea lui A de a obţine ca B să facăceva ce n-ar fi făcut fără intervenţia lui A“;

 Putere politică (formă a puterii sociale), "include puterea suverană a statului (menţinută nu numai
prin "forţa dreptului", ci şi prin "dreptul forţei")“ - Mică enciclopedie de politologie;

 Puterea – apreciază brazilianul José Nivaldo Junior - este unica modalitate eficace cunoscută de
societatea omenească aptă să-i asigure perpetuarea şi supravieţuirea. În societatea concurenţială
din ultimele şase milenii, puterea reprezintă încununarea altor două mari aspiraţii ale fiinţei umane:
bogăţia şi prestigiul. Bogăţia, prestigiul şi puterea străbat timpurile împreună. Unde se află una
dintre ele, vor apărea inevitabil şi celelalte două".
 Putere internaţională: concept potrivit căruia "exercitarea puterii de către unul sau mai multe
state (mari puteri, imperii) tinde în esenţă să îndeplinească în viaţa internaţională un rol analog
celui al statului în viaţa internă a societăţii“;

 Importantă, în context, este şi relaţia dintre politică şi putere. Politica în mai multele
sale sensuri:

a) suprastructură a sistemului social, incluzând conştiinţa politică, relaţiile politice,

instituţiile şi organizaţiile politice;

a) tactica, strategia, metodele şi mijloacele folosite de organele puterii în vederea

realizării obiectivelor fixate;

a) arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor

umane, prin care se instituie şi menţine ordinea internă şi se garantează
securitatea externă a comunităţilor respective.
 Politica externă, reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor pe care le foloseşte un
stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan internaţional;

 Atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, obiectivele puterii sunt dirijate şi atinse
printr-o politică a puterii.

 Actorii scenei internaţionale aplică puterea în relaţiile cu ceilalţi în două feluri:

 Primul este utilizarea puterii în mod direct pentru a impune schimbarea

comportamentului competitorului. Ceea ce înseamnă utilizarea forţei militare, în
principal, pentru a impune voinţa proprie asupra inamicului/competitorului;

 Cea de-a doua modalitate de aplicare a puterii este cea indirectă sau cooptivă (a
doua faţă a puterii), care utilizează atracţia culturală şi instituţională a unui actor
asupra celorlalţi, în scopul schimbării comportamentului acestora din urmă.
 Încă din vechi timpuri, sursa politicii puterii a fost dată de inegalitatea dintre
state;

 În literatura de specialitate este citat un exemplu deosebit de relevant în acest

sens (Tucidide, "Istoria războiului peloponesiac"):

 "Atât noi, cât şi voi, ştim că în treburile oamenilor problema dreptăţii intervine numai dacă,
presiunea necesităţii este egală asupra ambelor părţi şi că cel puternic stoarce ce poate şi cel slab
dă ceea ce trebuie“.

 Superioritatea de acest fel a unor puteri a generat în decursul timpului un alt fel
de superioritate: cea a cetăţenilor acelor state care se consideră deasupra
celorlalţi.
 Foarte bine a surprins asemenea atitudini analistul american Karl Deutsch:

 "Dar cu cât o ţară este mai mare şi mai puternică, cu atât conducătorii, elitele şi adesea
chiar şi populaţia ei îşi ridică nivelul aspiraţiilor în afacerile internaţionale. Cu alte
cuvinte, ele se văd tot mai mult predestinate sau obligate să pună treburile lumii în
ordine, sau cel puţin să le ţină într-o anumită ordine care li se pare lor sănătoasă“.

 Pe Terra există, în prezent, numeroase state, aproape 200. Unele mici, altele de mari
dimensiuni;

 În trecut se vorbea de imperii, mari imperii: roman, part, persan, chinez şi altele, în
Antichitate, mongol, otoman, portughez, spaniol, britanic şi altele în Evul Mediu
(unele şi mai târziu), ţarist, austro-ungar şi altele.

 În vremurile moderne, şi mai ales în secolul al XX-lea şi în prezent se vorbeşte de

mari puteri.
 Termenul de mari puteri a fost folosit pentru prima dată, în urmă cu
aproape 200 de ani, de către contele Müenster, în august 1815, în urma
Păcii de la Viena (1814 – 1815);

 Referirea era la "puterile" care au înfrânt Franţa, respectiv Marea Britanie,

Austria, Prusia şi Rusia, care au constituit ceea ce avea să fie numit
"Concertul European“;

 Punctul central îl constituia ideea că nici una dintre puterile respective nu

va încerca să obţină o poziţie preeminentă vizavi de celelalte.
Mari puteri în epoca modernă
 Structurile de putere

 În condiţiile sistemului internaţional bazat pe forţă, din

Antichitate şi până în prezent acesta a fost o realitate
permanentă, s-au manifestat, în principal, două tipuri de
organizare a relaţiilor interstatale:

 structura imperială, în care o singură entitate politică exercită controlul,

dominând întreaga zonă;

 structura multistatală, atunci când există mai multe unităţi politice, mai multe
state care îşi împart între ele controlul zonei în cauză.
 Celor două tipuri de structuri le corespund două tipuri de
organizare a relaţiilor între state:
 hegemonia: existenţa unui singur centru de putere,
de regulă imperiu, suficient de puternic pentru a-
şi impune voinţa în raporturile interstatale;

echilibru de putere: existenţa mai multor


centre de putere autonome, care
se echilibrează pe arena
internaţională ca dominaţie şi
influenţă şi care asigură
funcţionarea sistemului interstatal.
 Potrivit lui R. Gilpin, premisele existenţei unui sitem bazat
pe hegemonie sunt următoarele:

 Un sistem internaţional este stabil (adică în stare de echilibru) dacă

nici un stat nu consideră profitabil să încerce schimbarea sistemului.

 Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă se aşteaptă

ca beneficiile să depăşească costurile unei astfel de tentative.

 Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune

teritorială, politică sau economică, atunci când costurile marginale ale
schimbării urmărite sunt egale sau mai mari decât beneficiile
marginale.
 Un alt analist, V. Ferraro, apreciază că, pentru a fi
considerat hegemon, un stat trebuie să satisfacă trei
condiţii:

 Capacitatea de a aplica
regulile sistemului;

 Dorinţa de a aplica regulile

sistemului;

 Angajamentul faţă de un
sistem care este perceput ca
fiind reciproc avantajos de
marile puteri.
 Tot V. Ferraro consideră că, la rândul ei,
capacitatea se sprijină pe trei atribute:

 O economie puternică, în creştere.

 Dominarea unui sector tehnologic sau economic de vârf.

 Puterea politică susţinută de o potenţială putere militară.

 În timp, dacă schimbările economice, tehnologice sau de altă natură vor eroda
stabilitatea sistemului internaţional şi vor submina poziţia statului dominant,
hegemon, va rezulta un sisteminstabil;

 Dacă beneficiile sistemului hegemonic vor fi apreciate ca fiind insuficiente, oricum nu

la nivelul aşteptărilor, vor apărea, în mod firesc, pretendenţi la poziţia de hegemon;

 Teoriile realiste şi neorealiste în domeniul relaţiilor internaţionale pun în discuţie

problema instabilităţii inerente a sistemului, şi folosesc conceptul de echilibru al
puterii pentru a prevedea viitoarele acţiuni şi mutaţii pe scena mondială.
 Conform unei asemenea teorii, în faţa unui hegemon există două posibile căi de acţiune:

 echilibrarea (balancing – în engleză);

 restricţionarea (binding).

 Echilibrarea presupune rezistenţă, refuz şi formarea unei contra-concentrări de putere în

cooperare cu alte state slabe;

 Retrăgându-se din faţa statului dominant, statele slabe se feresc de acţiunea directă a
acestuia şi, prin constituirea unei coaliţii, contrabalansează puterea statului dominant;

 Restricţionarea este exact opusul primei strategii, puterea statului dominant fiind redusă prin
utilizarea unui evantai de metode mai mult sau mai puţin evidente.
 Exemple de puteri – mari puteri – superputeri

 Imperiul Part sau Parţia

 Imperiul Roman
 Portugalia
 Olanda
 Spania – Imperiul Spaniol
 Marea Britanie – Imperiul Britanic
 Franţa
 Rusia
 Germania
 Japonia
 China
 Statele Unite ale Americii
EXEMPLE DE PUTERI
– MARI PUTERI –
SUPERPUTERI
Prof. univ. dr. Silviu Neguţ
Imperiul Part sau Parţia
 Stat creat în Orientul Mijlociu, la mijlocul secolului 3 î.Hr., de triburile parţilor, originare din
regiunea de la sud de Marea Aral, care a cunoscut o mare înflorire în secolele 2–1 î.Hr.,
când şi-a întins stăpânirea de la Eufrat la Ind şi de la Golful Persic până la fluviul Amu-
Daria.
 A avut drept capitală, de la mijlocul sec. 2 î.Hr., Ctesifon (Ktesiphon), oraş în
Mesopotamia, pe malul stâng al Tigrului. S-au remarcat regi precum Mithridate I (171–
139 î.Hr.), care a cucerit Iranul şi Babilonia, şi Orode II (57–37 î.Hr.), în timpul căruia
imperiul atinge apogeul.

A purtat îndelungate războaie

cu Imperiul Roman, fiind, timp de aproape
câteva secole, principalul adversar al
acestuia în Orient. După câteva înfrângeri
ale romanilor (cea mai importantă fiind cea
repurtată de generalul Surena asupra
armatei conduse de triumvirul Marcus
Licinius Crassus, la Carrhae, în anul 53
î.Hr.), este încheiat (în anul 20 î.Hr.) un
tratat, care confirmă Eufratul ca graniţă
între cele două imperii şi, ca preţ pentru
recunoaşterea egalităţii în plan diplomatic
cu Imperiul Roman, Imperiul Part renunţă
la revendicările asupra Armeniei.
Imperiul Roman
 Cel mai mare imperiu al Antichităţii, exemplu tipic de hegemon.
 De la mica cetate Roma, fondată pe malurile Tibrului, la cel mai vast şi compact imperiu
al Antichităţii, formaţiunea statală a trecut prin mai multe faze:
 republică sclavagistă,
 regalitate (cu un rex/rege, ales de adunarea poporului),
 republică,
 principat,
 dominat.
 A atins apogeul expansiunii teritoriale şi al puterii militare în vremea dinastiei
Antoninilor (96–192 d.Hr.), reprezentată prin împăraţi precum Traian (98–117 d.Hr.),
Hadrian (117–138 d. Hr.) şi Marc Aureliu (161–180).
 A intrat în declin, ca urmare a unor factori variaţi (anarhia internă, accentuarea
tendinţelor centrifuge ale provinciilor, atacurile triburilor „barbare” de la granită etc.),
divizându-se, la moartea împăratului Teodosiu (395), între cei doi fii ai săi (Arcadius şi
Honorius), în formaţiunile politice cunoscute sub numele de Imperiul Roman de Apus,
cu reşedinţa la Ravenna (care curând se va destrăma) şi Imperiul Roman de Răsărit, cu
reşedinţa la Constantinopol, care, sub forma Imperiului Bizantin, va dăinui până în sec.
XV (cucerirea, în 1453, de către otomani).
CAESAR
(Caius Iulius Caesar, n.12 iul. 100 î.Hr., Roma –
m. 15 mart. 44 î.Hr., Roma)

• Provenind dintr-o familie aristocratică şi având la bază studii

filozofice, Caesar a parcurs o impresionantă carieră de la funcţia de
cvestor în Spania (68 î.Hr.) la cea de triumvir (alături de Marcus
Licinius Crassus şi Cnaeus Pompeius „Magnus” (60 î.Hr.) şi, în final, de
imperator (45 î.Hr.).

• Caesar a întărit puterea Imperiului Roman, repurtând victorii strălucite atât împotriva
inamicilor din interior (unii foşti aliaţi, precum Pompeius), cât şi asupra unor populaţii de la
marginea de atunci a imperiului.
• A murit asasinat în Senatul roman (15 martie 44 î.Hr.), împotriva căruia se ridicase, de
propriul său fiu adoptiv, Brutus, ca urmare a unei conjuraţii republicane.
• Geniul militar al lui Caesar va cunoaşte aprecieri elogioase în decursul timpului, între care pe
cele ale lui Napoleon Bonaparte (care nu s-a despărţiti în nici o campanie de lucrările marelui
înaintaş: Comentarii de bello Gallico şi Comentarii de bello civilii): „Principiile lui Caesar coincid cu
cele ale lui Alexandru şi Hannibal; să ai reunite toate forţele, să nu fii vulnerabil în vreun
punct, să ocupi repede obiectivele importante, să ţii seama de factorii morali”.
 Imperiul Roman în timpul împăratului Traian
Traian
• (Marcus Ulpius Nerva Traianus, n. 18
sept. 53, Italica, provincia romană
Baetica (actuala Andaluzie, Spania) – m.
13 aug. 117 d.Hr., Selinus, Sicilia;
împărat între 98 şi 117)
• după o scurtă asociere (anii 97–98 d.Hr.) la
exercitarea puterii cu împăratul Nerva, al cărui fiu
adoptiv era, devine în ian. 98 împărat, promovând
o politică echilibrată în interior şi de expansiune în
exterior, la toate frontierele.
• în vremea sa Imperiul Roman atinge dimensiunile sale maxime (cca. 3,3 mil km² şi 50–55
milioane de locuitori, circa un sfert din populaţia de atunci a lumii), practic cel mai mare din
întreaga Antichitate.
• Traian a folosit din plin toate mijloacele şi metodele expansiunii romane: dezvoltarea
infrastructurii (faimoasele via, poduri – între care cel construit de Apollodor din Damasc, peste
Dunăre, la Drobeta), construcţia de băi (terme pentru igiena armatei) şi de amfiteatre (pentru
distracţie), constituirea de legiuni (a XXX-a Ulpia Victrix, a II-a Traiana Fortis ş.a.) prin
înregimentarea tinerilor din regiunile nou cucerite etc.
Istoricul Horia C. Matei consemnează:
 „cel mai vast şi compact imperiu al Antichităţii, una dintre cele mai
unitare şi durabile macroformaţiuni statale din istoria omenirii.
Este singura dată în istorie când un stat a înglobat între hotarele
sale toate regiunile limitrofe Mării Mediterane, transformând-o
într-o Mare Internum (Marea Interioară). Între graniţele Imperiului
Roman, care însumau peste 10 000 km, trăiau, pe o suprafaţă de
3,3 mil. km², între 50–70 mil. de locuitori, circa 1/5 din populaţia
de atunci a globului”.
Z. Brzezinski explică cum a reuşit Imperiul Roman să atingă şi
să-şi menţină multă vreme întinderea teritorială:
 „Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi
autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre
printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un
sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din
Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane
staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în
eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului”
Grecia / Imperiul Grec
 Originare din nordul Peninsulei Balcanice, triburile indo-europene ale grecilor (ahei,
ionieni, eolieni) reuşesc să creeze civilizaţia miceniană (în sec. 15 î.Hr.) – distrusă de
dorieni, trei secole mai târziu –, apoi colonizează, în jurul anului 1000 î.Hr., insulele din
Marea Ionică şi coastele Asiei Mici, oraşele-stat (polis) fondate aici (Milet, Efes, Halicarnas
ş.a.) cunoscând în următoarele patru secole o dezvoltare mai rapidă decât cele din Grecia
metropolitană.

 În secolele 8–7 î.Hr., are loc epoca marii colonizări greceşti, când sunt întemeiate
oraşe pe coastele Mediteranei (în Sicilia, sudul Italiei, sudul Spaniei, nordul Africii) şi ale
Mării Negre (inclusiv pe litoralul de azi al României – Tomis/Constanţa,
Callatis/Mangalia, Histria ş.a.). Secolul V î.Hr., dominat de Atena, rămâne epoca de aur a
democraţiei şi civilizaţiei clasice greceşti.

 În prima jumătate a acestui secol (500 – 449 î.Hr.) au loc războaiele medice, Imperiul
Persan eşuând în faţa rezistenţei statelor greceşti.

 În urma bătăliei de la Cheroneea (338 î.Hr.), Macedonia îşi impune dominaţia asupra
Greciei, graţie regelui Filip II, care îi invinge pe atenieni şi tebani, un element esenţial fiind
superioritatea armată (faimoasele falange macedonene).
ALEXANDRU CEL MARE
(Alexandru III cel Mare / Alexandru Megas /
Alexandru Macedon, n. ? oct. 356 î.Hr., Pella – m.
13 iun. 323 î.Hr., Babylon; rege al Macedoniei 336–
323 î.Hr.)

 Fiul lui Filip II (rege al Macedoniei, circa 359–336 î.Hr.), cel care a transformat
Macedonia dintr-o ţară „semibarbară” în cea mai de seamă putere economică,
politică şi militară a lumii elene.

 Alexandru Macedon se va afirma de foarte tânăr, la vârsta de 16 ani

încredinţându-i-se primele sarcini în afacerile statului, pentru ca la 18 ani să fie
comandantul cavaleriei în bătălia de la Cheroneea (a cărei şarjă zdrobeşte
batalionul sacru teban), victoria asupra coaliţiei ateniano-beoţiene (338 î.Hr.)
marcând instaurarea hegemoniei Macedoniei în Grecia. Doi ani mai târziu (336
î.Hr.) preia tronul, după asasinarea tatălui său (de care n-a fost străină mama sa,
Olimpia, prima soţie a lui Filip II), Alexandru fiind sprijinit de generalii Antipatros
şi Parmenion.
 ALEXANDRU CEL MARE (continuare)
 În anul 334 î.Hr., iniţiază poate cea mai importantă campanie a sa, împotriva Imperiului Ahemenid. În
fruntea unei armate de 30 000 de pedeştri şi 5 000 de călăreţi, traversează Helespontul şi obţine
strălucite victorii, între care cele de pe râul Granicos (în zona Mării Marmara, prima bătălie pe sol
persan, în 334 î.Hr.) – ocupând apoi Lidia, Caria, Frigia (în capitala acesteia, Gordion, taie cu sabia
nodul pe care, conform unei preziceri, cel care îl va dezlega va deveni stăpânul Asiei) –, la Issos (în
Cilicia, la graniţa cu Siria), unde deşi inferior numeric repurtează o victorie categorică (familia şi
tezaurul regelui persan Darius III căzând în mâinile învingătorului, în octombrie 333 î.Hr.).

 Ajuns la porţile Egiptului, pe care îl preia fără lupte, îşi asumă titlul şi rolul de suveran legitim,
moştenitor al faraonilor şi pune (în 331 î.Hr.) piatra de temelie a unui oraş, primul dintre cele care îi
vor purta numele (Alexandria), ce va deveni cea mai strălucită metropolă a lumii elenistice.

 O nouă campanie va fi cea din Mesopotamia, marcată de victoria de la Gaugamela, în apropiere de

fluviul Tigru, unde învinge noua armată a lui Darius III, Alexandru proclamându-se rege al Asiei şi
erijându-se în succesor al tradiţiei imperiale persane.

 Ocupă apoi, succesiv, renumite vechi capitale precum Babylon, Susa, Persepolis (pe care îl incendiază,
drept răzbunare pentru umilinţele suferite de greci, în timpul războaielor medice), Pasargada,
Ecbatana.

 În vara anului 327 î.Hr. declanşează ultima sa mare expediţie, cea de cucerire a Indiei, în mai 326 î.Hr.
dând ultima sa mare bătălie, pe râul Hydaspes (astăzi Jhelum, subafluent al Indusului), înfrângându-l
pe puternicul suveran indian Poros.
Grecia / Imperiul Grec (continuare)

 Odată cu moartea lui Alexandru cel Mare, timp de patru decenii se declanşează lupta pentru putere
între generalii acestuia (diadohii), succedându-se nu mai puţin de opt, fiind totodată asasinaţi urmaşii
marelui conducător (Philippos IV, Arrhidaios şi Alexandru IV), stingându-se astfel dinastia Argeazilor.

 În vremea domniei lui Antigonos II (276–239 î.Hr.), întemeietorul următoarei şi, totodată, ultimei
dinastii, este atinsă expansiunea maximă a Macedoniei elenistice.

 Două secole mai târziu (395 d.Hr.) este încorporată în Imperiul Bizantin, având şansa ca, în secolul VI,
greaca să fie adoptată ca limbă oficială, element semnificativ pentru supravieţuirea ideii de „grecitate”.

 După divizarea Imperiului Roman (395 d.Hr.), devenind parte a Imperiului Roman de Răsărit (mai
târziu Imperiul Bizantin), Grecia va cunoaşte, la rândul ei, soarta acestuia, fiind supusă unor invazii
(slavi, albanezi, normanzi, veneţieni), care vor culmina cu cea otomană, căderea Constantinopolelui
(1453) fiind urmată de cea a Mistrei (1460), simbolul puterii greceşti din Peninsula Balcanică
(Cantacuzinii şi Paleologii).

 Întreaga perioadă a dominaţiei turceşti, întinsă pe mai bine de patru secole, în care populaţia este
redusă la servitute, este marcată de o întreagă suită de revolte, care izbucneau cu fiecare ocazie
favorabilă (războaiele turco – veneţiene, turco – ruse etc.). Este perioada în care se afirmă în calitate de
conducători, atât în Grecia propriu-zisă, cât şi în alte teritorii aflate sub stăpânirea otomană, între care
şi Ţările Româneşti, fanarioţii (aristocraţi greci din cartierul bogat al Constantinopolelui).
Grecia / Imperiul Grec (în secolele XIX - XX)

 Îndelungata rezistenţă culminează, în anii 1821–1829, cu Războiul de eliberare naţională,

Imperiul Otoman recunoscând, prin Tratatul de la Adrianopol (1829), independenţa
Greciei, declarată trei ani mai tărziu, fiind astfel primul stat balcanic care reuşeşte
emanciparea de Imperiul Otoman.

 „Marea Idee” – „constă din unirea tuturor ţinuturilor greceşti sub forma unui fel de
Imperiu bizantin reînnoit, cu capitala la Constantinopol. Acest proiect a inspirat alianţele
Atenei, de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, în
diferitele conflicte ce au zdruncinat Peninsula Balcanică până în 1921. Urmând logica
Marii Idei, Atena a recuperat, în 1865, Insulele Ionice, în 1881 Thesalia şi Arta, în 1908
Creta, iar în 1913, în urma războaielor balcanice, şi-a dublat teritoriul, anexând Epirul şi o
parte din Macedonia.” (A. Chauprade, Fr. Thual)

 Situată de partea Antantei în Primul Război Mondial, recuperează însemnate teritorii

(Tracia Occidentală, Tracia Orientală, precum şi regiunea Izmir din Asia Mică).

 Sfârşitul războiului marchează, practic, triumful aproape total al Marii Idei, numai că
succesele naţionalismului grec au provocat reacţia kemalistă, Grecia fiind învinsă de
trupele turceşti, în 1922, ceea ce va fi numită „Marea Catastrofă”, întrucât nu numai că
armata greacă a fost zdrobită, dar populaţia greacă aflată de mai bine de două mii de ani
în Asia Mică a fost constrânsă la exod (circa 1,5 milioane de persoane).
Grecia / Imperiul Grec (continuare)

 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în perioada imediat următoare,

Grecia a fost un caz geopolitic aparte.

 Ocupată militar de Germania şi Italia, şi de aliatul acestora, Bulgaria, a declanşat

o puternică rezistenţă duală, naţionalistă, dar şi comunistă, ultima sprijinită însă
mai ales de Iugoslavia lui Tito decât de Uniunea Sovietică a lui Stalin, ceea ce a
şi contribuit, de altfel, la ruptura dintre Tito şi Stalin.

 „Într-adevăr Uniunea Sovietică nu dorea ca rebeliunea comunistă greacă să

biruie, în timp ce Tito vedea în această perspectivă posibilitatea unei extinderi a
teritoriului său şi a hegemoniei sale pe ansamblul Peninsulei Balcanice. Dar
ruptura dintre Tito şi Stalin nu a făcut decât să precipite sfârşitul războiului civil
grec: izolată, Iugoslavia a trebuit să se întoarcă spre Occident pentru a
supravieţui; în schimbul sprijinului lor, occidentalii au impus încetarea sprijinului
iugoslav pentru comuniştii greci.” (A. Chauprade, Fr. Thual)
Grecia / Imperiul Grec (continuare)
 Integrare în NATO în 1952, deşi avea şi are un diferend cu Turcia – cazul Ciprului, dar şi
unele insule.

 Integrare în CEE (Uniunea Europeană, în 1981).

 s-a apropiat, totodată, de „blocul ortodox”, întreţinând bune relaţii cu ţările de aceeaşi
religie din zonă (între care, alături de Bulgaria şi Serbia, şi cu România), iar în ultima
vreme cu Rusia, fiind, printre altele, interesată de traseele energiei caspice spre Europa,
deja fiind încheiat cel care include Burgas (Bulgaria) şi Alexandropolis (Grecia).

 este astăzi o ţară aflată la încrucişarea mai multor periferii (a lumii balcanice, a Uniunii
Europene şi a Orientului Apropiat arab), fiind, totodată, o miză a înfruntării între
Occident şi Orient.

 Grecia de astăzi, deşi o ţară de dimensiuni mai curând mici, decât mijlocii (131 940 km² şi
10 722 816 loc.), joacă un rol european şi mondial cu mult mai mare decât dimensiunile
sale, un exemplu fiind veto-ul pe care l-a opus intrării Macedoniei în NATO, cu ocazia
Summit-ului de la Bucureşti (aprilie 2008), motivul fiind denumirea acestei ţări.
 Imperiul Mongol
 Cel mai mare imperiu pe care l-a
cunoscut vreodată omenirea,
desfăşurat de la Oceanul Pacific la
Marea Neagră şi Marea Mediterană,
dar şi cel mai efemer, durând mai
puţin de 200 de ani.

 La o adunare a căpeteniilor mongole,

din 1206, Temügin (şeful tribului
Bordjigin din Mongolia Răsăriteană)
este ales conducător al tuturor
triburilor mongole, luându-şi titlul de
Ginghis Han/Gengis Khan („Marele
Han”) şi pune, în numai 20 de ani,
bazele unui imperiu uriaş, cu capitala
la Karakorum (din 1220).
GENGHIS (GINGHIS) – HAN
(n. 1155, 1162 sau 1167, pe malul drept al râului Onon – m.
18 august 1227, lângă Tianshui, provincia Gansu, China)
 Pe numele adevărat Temügin, era fiul lui Yesügei / Iesugei, conducătorul
unui puternic trib nomad din sudul Mongoliei şi fondator al unuia dintre
primele regate mongole, în secolul al XII-lea.

• „În primăvara anului 1206, la o adunare a căpeteniilor mongole (Kuriltay) ţinută în regiunea
izvoarelor râului Onon, Temügin, fiul stăpânitorului Yesügei (Esughei baatur) din Mongolia
răsăriteană, devenit stăpânul de necontrolat al celei mai mari părţi din Mongolia, în urma
victoriilor obţinute între 1183 şi 1204 asupra unor puternici rivali (Toktoa, Djamuka, Taian
Han ş.a.), a fost ales conducător suprem al tuturor triburilor mongole, luând titlul de „Ginghis
Han (din turcescul tengiz = „mare, ocean”, ceea ce ar însemna „suveranul universal, stăpânul
lumii”) şi punând bazele unui stat feudal cu capitala, din 1220, la Karakorum…” (Marcel D.
Popa, Horia C. Matei )
• „Mobilizarea întregului potenţial uman şi material, disciplina, prevederea, manevra şi
mobilitatea au constituit pentru Ginghis-Han principalii factori de succes; […] trupele erau
pregătite să execute manevre dinainte exersate, caz aproape unic în arta militară a Evului
Mediu; pentru a frânge voinţa de luptă a inamicului şi a-i îngrozi pe vecinii acestuia, supralicita
efectul psihic, de unde caracterul terorizant al unora dintre expediţiile întreprinse.” (C.
Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea)
 GENGHIS (GINGHIS) – HAN (continuare)
 Politician abil, Genghis-Han duce o politică de alianţe pentru a-şi atinge obiectivele, pentru
ca mai apoi să-şi atace chiar aliaţii.

 După ce înainte de a fi ales Mare Han, se aliase cu Imperiul Jin, din China de Nord, şi cu
keraiţii pentru a respinge atacurile devastatoare ale tătarilor şi ale populaţiilor seminomade
din Mongolia, după ce devine Mare Han, atacă mai întâi Imperiul Xixia de Vest (1206–
1209), dar apoi şi Imperiul Jin. Pătrunde, după aceea în imensul teritoriu chinez dintre
Marele Zid şi Fluviul Galben (1211–1215), ocupând, după un lung şi dificil asediu, Beijingul
(1215), pe care îl incendiază şi prădează.

 Genghis Han se orientează spre vest supunând populaţia karakitai (1218), apoi sultanatul
Horezm, învingându-l pe Mohammed Şah, care domnea şi peste întinse teritorii din
Afghanistan, Iran şi Irak, cucerind, printre altele, înfloritoarele oraşe Buhara şi Samarkand
(1220). Continuându-şi înaintarea mongolii au atins Marea Caspică, au forţat trecătorile
Caucazului şi au trecut în stepele nord-pontice, zdrobind în bătălia de la Kalka (mai 1223)
armatele ruso-cumane.

 Reîntors în Mongolia (1225), organizează o nouă expediţie împotriva Imperiului Xixia, care
refuzase să-l urmeze în războiul cu Horezmul, este victorios în bătălia de pe Fluviul Galben
(1226), dar moare în anul următor (18 august 1227; probabil ca o consecinţă a unui accident
de cavalerie pe care îl suferise nu cu mult timp înainte) în provincia chineză Gansu, fiind
înmormântat în locurile de baştină, lângă izvoarele râului Onon, în Munţii Burkhan-
Khaldun.
 Imperiul Mongol (continuare)

 Imperiul mongol va atinge apogeul în timpul domniei lui Ogodai/Ughedei, al

treilea fiu al lui Ginghis Han, ales mare han în 1229 şi care va domni până în 1241.

 În timpul regenţei soţiei lui Ogodai, Töregne (1242–1246), mongolii îi înving pe

selgiucizi (la Kense Dagh, în 1243), ceea ce îl determină pe papa Inocentiu IV să
facă, trei ani mai târziu, schimb de ambasade (cu ocazia călătoriei la Karakorum a
călugărului Giovanni del Plano Carpini) cu noul Mare Han, Guyuk (Göyük), în
speranţa alianţei Imperiului Mongol împotriva regatelor musulmane care
ameninţau creştinătatea.

 După scurta domnie a lui Guyuk (1246–1249) se afirmă ca Mari Hani Möngke
(Mengü) (1251–1259) şi Kubilai (Qubilai) (1260–1294), fii lui Tolui, cel de-al
patrulea fiu al lui Genghis Han, care la moartea acestuia primise în stăpânire
Mongolia propriu-zisă.

 Kubilai mută centrul de greutate al stăpânirii sale din Mongolia în China, mutând
capitala la Hanbalîk/Khanbalîq (Beijing), şi proclamându-se împărat al acesteia
(1280), cu numele de Shizu, întemeietorul dinastiei Yuan
 Imperiul Mongol (continuare)
 Suveran tolerant, Kubilai a admis la curtea sa numeroşi străini (printre care
faimosul Marco Polo), musulmani şi preoţi nestorieni (care deţineau înalte funcţii
în stat), credincioşi lama tibetani etc.

 Este mai mult decât sugestivă – şi aproape incredibilă pentru acele timpuri –
toleranţa lui Kubilai, văzută prin prisma atitudinii faţă de familia Polo şi, implicit,
faţă de Papalitate. În prima călătorie (1253–1269) până la Hanbalîk, Niccoló Polo
(tatăl lui Marco Polo) şi Matteo Polo (unchiul său), ajunşi din întâmplare la curtea
lui Kubilai, au primit de la acesta un mesaj către Papă (Clement IV) rugându-l,
printre altele, pe acesta să-i trimită vreo sută de teologi creştini, pentru un „turnir”
teologic cu preoţii budişti, făgăduind chiar să se convertească, dacă i se dovedea că
ar fi mai bun creştinismul.

 Odată cu următorul Mare Han, Temür-Öljeitii (sau Uljaitu) (1294–1307) începe,

practic, declinul Imperiului Mongol, care este pecetluit în anul 1368, când, în urma
unor puternice răscoale antimongole şi antifeudale (dintre care cea mai importantă
a fost cea a „turbanelor roşii”, 1351–1366), mongolii au fost alungaţi din China,
ultimul Mare Han, Töghan Temür (1332 – circa 1370; ca împărat chinez, până în
1368, s-a numit Shundi sau Huizong) refugiindu-se în stepele Mongoliei.
 Imperiul Mongol (continuare)

 Din secolul al XVII-lea, Mongolia, care cândva, prin Imperiul Mongol, ocupase aproape
întreaga Chină, este inclusă în Imperiul Chinez. Cu sprijinul Rusiei, Mongolia Exterioară se
emancipează, în 1911, de sub autoritatea chineză, şeful spiritual budist fiind proclamat
monarh, în timp ce Mongolia Inferioară rămâne mai departe o provincie a Chinei (fiind şi în
prezent o regiune autonomă a Republicii Chineze, sub denumirea de Nei Mongol/Nei
Menggü Ziziqu, cu o suprafaţă de 1 177 500 km² şi o populaţie de 23,3 milioane de
locuitori).

 Cu ajutorul Armatei Roşii, Mongolia Exterioară îşi declară, în 1921, independenţa, iar
Partidul Popular Mongol (fondat în 1921, după modelul celui bolşevic) preia puterea şi
proclamă, în 1924, Republica Populară Mongolă (prima republică populară comunistă din
afara Uniunii Sovietice), care rămâne, în planul politicii interne şi externe strâns legată de
Uniunea Sovietică.

 După implozia Uniunii Sovietice (1991), Mongolia a reuşit, în ansamblu, o deschidere

aproape incredibilă spre democraţie şi economia de piaţă, dar rămâne în continuare un pion
între două mari puteri, Rusia şi China, care au, încă, viziuni diferite asupra acestei ţări, prima
considerând-o în principal ca un stat-tampon, în timp ce China nu poate uita că i-a
recunoscut independenţa foarte târziu (în anii '50) şi că partea importantă din Mongolia de
altădată, care acum îi aparţine, ar putea „gravita” spre ţara-mamă, deşi structura etnică a fost
semnificativ schimbată în perioada comunistă, chinezii devenind predominanţi (79%) –
mongolii constituie numai 17% din populaţie.
Imperiul Mongol (continuare)

 În prezent, statul mongol (Republica Mongolia) are:

 o suprafaţă însemnată (1 564 116 km², locul 18 pe Glob);

 o populaţie redusă (circa 2 996 000 loc., locul 133 pe Glob);

 un PIB (total, dar şi per locuitor) de asemenea foarte redus.

 Capitala, Ulan Bator/UlaanBaator concentrează peste ¼ din

populaţia ţării (760 100 loc.).
 Imperiul Otoman
 Originari din Asia Centrală , turcii
se stabilesc în secolele XI-XII în
Asia Mică.

 Primul sultan care îi va da cu

adevărat putere noului stat va fi
Murad I (1359–1389) care, după ce
cucereşte toate posesiunile bizantine
din Asia Mică, pătrunde pe
continentul european, cucereşte
Macedonia, Tracia Orientală şi
Bulgaria şi îşi stabileşte (1363)
capitala, pentru circa un secol, la
Adrianopole.
 Imperiul Otoman (continuare)
 Murad I creează o administraţie centralizată (divanul), condusă de un mare vizir (care era
prim-sfetnicul sultanului), şi o armată redutabilă (ienicerii/ Yeni Çeri = noile trupe),
constituită din mercenari.

 Politica lui Murad I va fi continuată de fiul său, Baiazid I (1389–1402), supranumit

Yîldîrîm, adică Trăsnetul „datorită atacurilor prompte şi surprinzătoare, menevrelor iuţi şi
insesizabile”, cum apreciază orientalistul H. Ganem.
 A dus mai departe politica de cucerire a Balcanilor, înfrângându-i pe sârbi şi bosniaci la
Kossovopolje (Câmpia Mierlei) şi cucerind ţaratele bulgare de Târnovo şi Vidin. Ca urmare
a acestor ultime victorii Imperiul Otoman devine vecinul puternic şi ameninţător al Ţării
Româneşti; într-o primă tentativă de cucerire a acestora este înfrânt de Mircea cel Bătrân, la
Rovine (1394), dar ulterior Ţările Române vor fi constrânse să recunoască suzeranitatea
Imperiului Otoman.
 Va fi învins de Timur Lenk/Tamerlan, marele conducător mongol, în bătălia de lângă
Ankara (1402), când este luat ostatec, murind în prizonierat (1403).

 Un moment de seamă şi, totodată, foarte simbolic este cucerirea Constantinopolelui,

capitala Imperiului Bizantin, de către sultanul Mehmed/Mehmet II (1451–1481), la 29 mai
1453, oraş pe care îl transformă în noua capitala a imperiului, sub numele de Istanbul (în
1457).
SOLIMAN MAGNIFICUL
(Soliman II / Sűleiman II, supranumit Mahtusem /
Magnificul sau Kânunî / Legiuitorul; n. 27 aprilie 1495,
Trapezunt/azi Trabzon, Turcia – m. 5/6 sept. 1566,
Szigetvár/Szeged, Ungaria; sultan al Imperiului Otoman
1520–1566)

 Fiu al lui Selim I (Yavuz = cel Aspru), cu o domnie scurtă (1512–1520), va continua triumfal politica
tatălui său, atât pe frontul occidental, cât şi pe cel oriental, în vremea sa Imperiul Otoman ajungând la
apogeul expansiunii teritoriale şi puterii sale.

 Soliman Magnificul a iniţiat nu mai puţin de 13 mari „expediţii imperiale” (seferi hiimayûn).

 Mai întâi s-a orientat spre Europa, cucerind renumite cetăţi precum Šabac, Zemun şi Belgrad (29 august
1521), ultima considerată „poarta Europei”, zdrobind armata regelui Ludovic II al Ungariei în faimoasa
bătălie de la Mohács (29 august 1526) şi intrând în capitala regatului, Buda (8 septembrie 1526).

 Va înfiinţa paşalâcul de Buda (1541) – recunoscând însă autonomia Transilvaniei (1541) – şi va alipi
Banatul de Timişoara (1552), pe care îl transformă în bază de operaţii împotriva Imperiului Romano –
German şi a Ţărilor Române.
 SOLIMAN MAGNIFICUL (continuare)
 Un alt câmp important de luptă va fi cel din Orient. Mai întâi îşi reîntăreşte stăpânirea
în Egipt (înfrângând răscoalele beilor, 1522–1525), Istanbul (rezolvând rebeliunea
ienicerilor, 1525) şi Anatolia (reprimând revoltele religioase, 1526–1527). Apoi porneşte
campania în Persia (1534–1538) – reuşind să controleze mari spaţii, inclusiv Armenia şi
Georgia –, India şi sud-vestul Peninsulei Arabia (Yemenul, 1539), ceea ce i-a permis să
supravegheze tranzitul comercial pe apă între Africa, Europa şi Extremul Orient.

 A intrat în conflict cu Carol Quintul, rege al Spaniei şi împărat al Imperiului Romano-

German. În schimb, rivalul acestuia, regele Franţei, Francisc I, care pierduse în 1519 lupta
pentru tronul Imperiului Romano-German, se va alia cu el, beneficiind de intervenţia masivă
a armatelor otomane în al patrulea război (1542–1544) purtat de suveranul francez împotriva
Habsburgilor, aliaţi cu englezii.

 Se va stinge din viaţă, în culmea gloriei, în cursul ultimei „campanii imperiale”

întreprinsă împotriva Austriei, murind în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1566 în timp ce
asedia (cu o armată de 100.000 de soldaţi) cetatea imperială Szigetvár.

 Pentru a-şi exercita puterea absolută, Soliman II s-a sprijinit pe un aparat

administrativ centralizat, condus de un mare vizir (prim-ministru), între cei 9 deţinători ai
acestei funcţii în timpul domniei sale remarcându-se Ibrahim Paşa (supranumit Frenk, adică
„Frîncul”/„Europeanul”, şi Makbûl = Favoritul”), Rustem Paşa (Kehle -i-ikbâl = Păduchele
norocului) şi Kara – Ahmed Paşa, supranumit Temişvar fâtihi = Cuceritorul Timişoarei.
 Imperiul Otoman (continuare)
 Primele semne ale crizei imperiului apar în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu
înfrângerea flotei otomane de către coaliţia hispano-veneţiană, cu sprijinul Papalităţii, în
bătălia de la Lepanto (1571), în Golful Corint.

 Asediul eşuat asupra Vienei (1683), apoi alte înfrângeri duc la semnarea Tratatului de la
Karlowitz (1699), primul acord defavorabil sultanilor, semnat cu „Liga Sfântă” (Rusia,
Austria, Veneţia şi Polonia), care marchează în fapt începutul retragerii turcilor otomani din
Europa, pierzând centrul Ungariei, Transilvania, Ucraina apuseană, Podolia şi alte teritorii.

 Secolul al XVIII-lea este total defavorabil Imperiului Otoman, în condiţiile în care Rusia
este tot mai prezentă în lupta pentru putere în zonă, pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), care
încheia războiul ruso-turc (1768–1774), conferindu-i acesteia importante teritorii în nordul şi
nord-estul Mării Negre, dreptul de navigaţie pentru vasele comerciale pe această mare şi prin
strâmtori, precum şi dreptul de a interveni în favoarea supuşilor ortodocşi din imperiu.

 Secolul al XIX-lea va fi şi mai defavorabil Imperiului Otoman, luptele de emancipare

naţională şi războaiele austro-ruso-turce adâncind criza statală: formarea statelor naţionale
independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România (mai întâi Moldova şi Ţara Românească
obţinând autonomia) şi Bulgaria, pierderea Egiptului, Algeriei, Tunisului ş.a., Africa de Nord
fiind împărţită între Marea Britanie, Franţa şi Italia.
 Imperiul Otoman (continuare)
 La începutul secolului XX, în 1908, revoluţia „junilor turci”(inspirată de mişcarea iniţiată de
Midhat Pasha, cu 40 de ani mai înainte, pentru reformarea instituţiilor otomane şi care
fusese rapid neutralizată) restabileşte Constituţia liberală din anii 1876–1878, îl înlătură pe
sultanul Abdul Hamid II (1876–1909), care trădase idealurile mişcării lui Midhat Pasha,
urcându-l pe tron pe Mehmed V (1909–1918), care reintroduce regimul constituţional.

 În Primul Război Mondial Imperiul Otoman luptă alături de Puterile Centrale, sfârşitul
acestuia însemnând şi sfârşitul fostului mare Imperiu Otoman.

 Kemal Mustafa („revoluţia kemalistă”, 1919–1922) va distruge pilonii de rezistenţă ai

imperiului, desfiinţând instituţia sultanatului şi unitatea dintre stat şi religia musulmană,
proclamând Republica Turcia (29 octombrie 1923), al cărei prim preşedinte va deveni
(1923–1938), cunoscut fiind drept Atatürk (Tatăl turcilor). Acesta va impune laicizarea
statului, educaţia obligatorie, dezvoltarea economică (accent pe industrializare).

 Noul stat, Turcia, va reuşi să rămână neutru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
(declarând, totuşi, război Germaniei şi Japoniei la 23 februarie 1945), iar după acesta va avea
o orientare prooccidentală, devenind membru NATO (1955) şi membru asociat al Uniunii
Europene (1963; în 2006 dechizând negocierile de aderare). Evoluţia politică a fost, însă, în
ultimele decenii destul de tensionată, nu de puţine ori având loc lovituri de stat militare.
 Turcia în prezent
 Se confruntă cu două mari probleme care afectează relaţiile sale pe plan internaţional:
 diferendul cu Grecia, legat de problema delimitării platoului continental şi al spaţiului
aerian al Mării Egee, şi complexa problemă cipriotă, declanşată odată cu lovitura de stat
din Cipru (15 iulie 1974), care proclamă partea de nord-est „statul autonom şi federat
turc al Ciprului”, unde există trupe turceşti.
 problema kurzilor, din sud-estul ţării, la graniţa cu Irakul şi Iranul, care luptă pentru
crearea unui stat naţional, fapt perceput de Turcia ca o ameninţare la adresa integrităţii
sale statale; ca urmare, Turcia a trecut la ample acţiuni de represiuni împotriva
luptătorilor kurzi.
 La graniţa dintre cele două milenii, Turcia şi-a valorificat din plin poziţia geostrategică în
cadrul marelui proiect „drumul energiei caspice spre Europa” (fiind o importantă zonă de
tranzit), mai întâi câştigând proiectul oleoductului BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), cu sprijin
americano-britanic, apoi gravitând în sfera de interese ale Rusiei, după construirea
gazoductului <<Blue Stream>> (2005) şi tergiversarea acordului privind proiectul
NABUCCO.

 Are o suprafaţă de 780 580 km² şi o populaţie de 71 892 808 loc. (2008). Cea mai mare parte
a populaţiei (97,2%) este islamică (din care circa 2/3 sunniţi şi 1/3 şiiţi).
Portugalia - Imperiul Portughez
 Suprafaţa - 92 391 km²

 Populaţia - 10 676 910 locuitori – 2008

 Situată în vestul Peninsulei Iberice şi păstrată în limitele aceloraşi graniţe de peste şapte
secole (din 1267, când este trasată frontiera cu Spania)

 În secolele XV – XVI a fost o mare putere maritimă şi colonială

 Principalul său atu a fost larga faţadă atlantică (1 215 km)

 Prima dintre viitoarele mari puteri europene care au declanşat procesul de

colonizare, prin cucerirea, în 1415, a teritoriului Ceuta, din nordul Africii (în
prezent aparţinând Spaniei).
 Portugalia - Imperiul Portughez
 A avansat spre sud, de-a lungul ţărmului atlantic african, graţie mai întâi prinţului Henric Navigatorul
(1394–1460), care fondează o şcoală de navigaţie la Sagres, în sudul ţării, şi organizează numeroase
expediţii de explorare (fără, însă, a participa şi el).

 Sunt descoperite şi preluate în stăpânire insulele Madeira, Azore şi Capului Verde (1460).

 Bartolomou Diaz atinge în 1488 Capul Bunei Speranţe.

 Vasco da Gama descoperă drumul maritim spre India în 1498, pe la Capul Bunei Speranţe (locurile de
unde veneau în Europa mirodenii precum cuişoarele, scorţişoara, vanilia şi atâtea alte produse apreciate
la curţile senioriale, regale şi imperiale).

 Affonso d’Albuquerque, supranumit, pe bună dreptate, Affonso o Grande („Afonso cel Mare”) va
înstăpâni cu adevărat puterea portugheză în India, continuând apoi cuceririle în insula Ceylon şi
Peninsula Malacca, ocupând oraşul omonim, considerat „cheia Orientului” (în 1511)

 În anul 1500, navigatorul Pedro Alvarez Cabral atinge, din întâmplare, coasta sud-americană şi, în
virtutea tratatului de la Tordesillas, ia în stăpânire o regiune uriaşă, actuala Brazilie (de 92 de ori mai
întinsă decât Portugalia). Acesta va fi apogeul expansiunii teritoriale portugheze, dar şi al înfloririi
economice şi culturale, remarcându-se perioada domniei regelui Manuel I (1495–1521).
 Portugalia - Imperiul Portughez

 La mijlocul secolului al XVI-lea începe să-şi piardă statutul de mare putere maritimă şi nu numai (între
1580 şi 1640 este anexată de Spania), iar în următoarele două secole pierde o bună parte a imperiului
său colonial în favoarea Olandei şi Angliei

 Brazilia îşi proclamă independenţa în 1822, sub impulsul ideilor lui Simón Bolívar, general şi om politic
venezuelean, iniţiatorul şi conducătorul Războiului de independenţă al popoarelor latino-americane.

 Criză care a durat pe parcursul întregului secol al XIX-lea, se prelungeşte şi în secolul XX, când este
marcată de înlăturarea monarhiei (4 octombrie 1910, ultimul rege Manuel II) şi apoi de instaurarea
lungii dictaturi a lui Antonio de Oliveira Salazar (1932–1968).

 După pierderea imensului teritoriu şi în condiţiile în care în Asia mai poseda doar câteva agenţii
comerciale (Goa, Macao şi Timor), Portugalia şi-a propus ca plan geopolitic constituirea unui imperiu,
cu dublă deschidere economică, în Africa Australă, încercând să anexeze toate regiunile cuprinse între
Atlantic (Angola) şi Oceanul Indian (Mozambic).

 Orientată multă vreme spre continente îndepărtate, Portugalia este obligată, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, să se întoarcă la realitatea continentală, întrucât vechiul său rival, Spania, dorea s-o
încorporeze (inclusiv insulele Azore şi Madeira, cu poziţii geostrategice în relaţia transatlantică).
 Portugalia - Imperiul Portughez
 După cel de-al Doilea Război Mondial, scăpată de orice ameninţare spaniolă, este afectată, în
mod firesc, de procesul decolonizării, accelerat de interesele Uniunii Sovietice.

 „Cu începere din anii ’60 Uniunea Sovietică s-a preocupat să menţină luptele de eliberare în
toate coloniile portugheze, cu precădere în Angola şi Mozambic, două ţări cu bogăţii
importante, care în plus serveau drept apărare pentru Africa de Sud. Pentru Moscova,
distrugerea Africii portugheze însemna slăbirea Africii de Sud şi, în consecinţă, a lumii
occidentale în întregul ei”. (Aymeric Chauprade, François Thual)

 Una după alta coloniile africane portugheze îşi proclamă independenţa: Guineea – Bissau şi
Insulele Capului Verde (în 1974), Angola şi Mozambic (în 1975).

 Un element pozitiv va fi integrarea Portugaliei în structurile euroatlantice: în NATO încă de

la înfiinţarea acestui bloc militar (1949) – printre altele graţie faptului că Salazar le-a permis
Aliaţilor să utilizeze Timorul şi Insulele Azore, dar şi pentru că americanii aveau nevoie de un
punct de sprijin în zonă – şi în Uniunea Europeană (1986), care se va dovedi foarte benefică
pentru o ţară care avea mari dificultăţi economice.

 O dată cu retrocedarea teritoriului Macao, Chinei (decembrie 1999) ia practic sfârşit vocaţia
colonială a Portugaliei („întinsă pe patru continente”), ţară despre ai căror locuitori se spunea
„primii veniţi, ultimii plecaţi din colonii”.
 Olanda
 Suprafaţa - 41 526 km²
 Populaţia - 16 645 313 locuitori

 A beneficiat, la fel ca Lusitania, de faţada sa maritimă (larga ieşire la Marea Nordului)

 Inclusă în Evul Mediu în regiunea numită generic Ţările de Jos (împreună cu Belgia,
Luxemburg şi Nord-Estul Franţei), în urma unei răscoale antispaniole îşi proclamă
independenţa (la 26 iulie 1581), sub denumirea de Republica Provinciilor Unite (cea mai
bogată şi influentă dintre cele şapte provincii fiind Olanda, de unde obişnuinţa de a utiliza
acest apelativ pentru toată ţara).

 Olandezii reuşesc sa-şi alcătuiască o flotă maritimă puternică încă de la sfârşitul secolului al
XVI-lea, iar în prima jumătatea a celui următor pun bazele unui bogat imperiu colonial,
care, practic, va domina lumea.

 Un rol foarte important în întărirea puterii maritime şi a înstăpânirii puterii olandeze îl va

juca faimoasa Companie a Indiilor Orientale (sau a Indiilor de Est), înfiinţată în 1602
(ulterior copiată de englezi şi francezi).
 Olanda (continuare)
 Navigatorii olandezi ajung în America de Nord, America de Sud, Asia de Sud – Est,
Pacificul de Sud, Australia, Noua Zeelandă.

 Marea metropolă americană de astăzi, New York, a fost fondată, în 1626, de olandezul
Peter Minuit, care a cumpărat insula Manhattan (de la pieile roşii, pe un butoiaş de rachiu şi
câteva salbe de mărgele colorate) şi a numit-o Nieuwe Amsterdam (Noul Amsterdam);
aşezarea s-a extins, incluzând alte locuri cu denumiri în fapt olandeze (Breuckelen =
Brooklyn, Harlem, Bronx, Staaten Eylandt = Staten Island), devenind centrul coloniei
olandeze Noua Olandă, cucerită însă de englezi în 1664, care i-au schimbat numele în New
York (cu referire la vechea capitală engleză York), aşa cum se numeşte şi astăzi.

 În America de Sud colonizează în NE, o parte a Guyanei (la mijlocul secolului XVI),
devenită independentă în 1975, sub numele de Suriname, iar în America Centrală, Antilele
Olandeze (Curaçao, Aruba ş.s.), pe care le păstrează şi în prezent.

 În 1595 olandezii ajung în Indonezia şi, după ce mută sediul Companiei Olandeze a Indiilor
Orientale (înfiinţată în 1602, la Amsterdam), în oraşul Batavia (Jakarta de astăzi), Olanda
devine, timp de o jumătate de secol, cea mai mare putere a lumii.
 Olanda (continuare)
 Până în secolul al XIX-lea, cuceresc întreaga Indonezie (un teritoriu de peste 35 de ori mai întins decât
Olanda), iar în 1828 îşi proclamă suveranitatea şi asupra părţii de vest a marii insule Noua Guinee (Irian
Jaya/Irianul de Vest), la rândul ei de peste 10 ori mai mare ca suprafaţă decât metropola.

 Încercările de colonizare a pământurilor sudice, în ciuda faptului că au fost primii sau printre primii
care le-au explorat (Abel Tasman descoperă, în 1642, Noua Zeelandă, apoi insula care îi poartă numele,
Tasmania, alţi navigatori olandezi descoperă şi cercetează coastele de vest şi nord ale Australiei, zonă pe
care o numesc Noua Olandă), nu reuşesc, şi aici tot datorită concurenţei engleze, ca şi în cazul Americii
de Nord.

 Secolul al XVII-lea este, pentru Olanda, în egală măsură, „secolul de aur” nu numai în domeniul
comercial/economic (ceea ce a propulsat-o drept cea mai mare putere a lumii), ci şi în plan cultural-
artistic, graţie unor personalităţi precum teologul şi istoricul Hugo Grotius şi, mai ales, pictorii
Rembrandt, Jacob von Ruysdael, Frans Hals şi atâţia alţii.

 Ocuparea ţării de către Germania, în 1940, i-a permis Japoniei să invadeze Indiile Olandeze, termen
generic pentru coloniile olandeze din Asia de Sud – Est. La sfârşitul războiului a încercat să le
recucerească pe cale militară, dar S.U.A. s-au opus, Olanda fiind nevoită să accepte independenţa
Indoneziei (în 1949); în 1963 Indonezia ocupă Irianul de Vest, ulterior acesta devenind provincie a
acesteia. În 1975 devine independentă şi Guyana Olandeză, sub denumirea de Suriname, singurele
teritorii rămase sub administraţia sa fiind Antilele Olandeze, care dobândesc un statut special (teritoriu
autonom).
 Olanda (continuare)
 Spre deosebire de alte puteri coloniale, ca de exemplu Portugalia şi Spania,
pierderea coloniilor n-a însemnat şi o prăbuşire economică, ci din contră: Olanda
este un adevărat model de putere economică:

 deşi deţine doar locul 131 ca suprafaţă şi, respectiv, 58

ca populaţie pe Glob, este a 16-a putere economică a
lumii (cu un PIB total de peste 750 md. $);

 deşi reprezintă numai 0,28% din întinderea uscatului

planetar şi 0,25% din populaţia lumii asigură aproape
1,5% din PIB-ul mondial şi peste 6% din comerţul
mondial.
 Spania – Imperiul Spaniol
 Suprafaţa: 504 782 km² (locul 50 pe Glob)
 Populaţia: 40 491 052 loc. (locul 29 pe Glob)

 Ascensiunea Spaniei ca mare putere începe odată cu (re)descoperirea Americii de către

genovezul Cristofor Columb (14 octombrie 1492), aflat în slujba sa, fiind, alături de
Portugalia, unul din promotorii descoperirilor geografice.

 Evenimentul a venit la momentul potrivit, oferindu-i o mare şansă noului stat născut ca
urmare a încheierii cu succes a Reconquistei (începută în secolul al XI-lea), în chiar acelaşi an
(1492), prin cucerirea de sub stăpânirea arabă, ce durase timp de peste şapte secole (de când
comandantul musulman Tariq a traversat strâmtoarea Gibraltar, cucerind în numai câţiva ani
întreaga Peninsulă Iberică), a ultimului oraş iberic, Granada.

 Constituirea regatului Spaniei, în 1479, prin unirea Castiliei cu Aragonul (ca urmare a
căsătoriei Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon, zece ani mai înainte) se dovedise de
bun augur, Isabela şi Ferdinand, catolici fervenţi, dobândind, din partea Papei, apelativul de
Regii Catolici.
 REGII CATOLICI

 Bazele viitorului mare imperiu vor fi puse prin

căsătoria (în 1469) a Isabelei de Castilia (1451–
1504), devenită regină (Isabel I) a acestui stat în
1474 (la moartea fratelui său, Henric IV), cu
Ferdinand de Aragón (1452–1516), rege al Siciliei
(din 1468) şi al Aragonului (din 1479; Ferdinand II;
ca rege al Castiliei va purta numele de Ferdinand
V). Datorită introducerii Inchiziţiei (vezi capitolul
Religia), în 1479, expulzării evreilor (1492) şi
încheierii Reconquistei (înlăturarea maurilor, în
1492), papa Alexandru VI le va acorda, în 1494,
titlul de Reyes Católicos (Regii catolici), pe care şi-l vor
ataşa la titulatură.
 CRISTOFOR COLUMB
 Graţie inspiraţiei Isabelei, persuadată de confesorul său
Juan Pérez, abatele mânăstirii La Rábida (dar, se spune,
şi impresionată de faptul că era opusul soţului său –
chipeş, foarte cultivat, foarte bun povestitor etc.), este
acceptat planul genovezului Cristofor Columb (1451–
1506) privind „călătoria spre Indii”;

 Mobilul expediţiei era acela de a găsi un drum pe apă

spre „Indii”, termen generic desemnând regiunea de
provenienţă a faimoaselor mirodenii (vanilie, cuişoare,
scorţişoară şi altele), cu care se obişnuiseră curţile
senioriale şi imperiale europene şi care ajungeau tot
mai greu şi mai scumpe după ce otomanii cuceriseră
Bizanţul şi controlau marile căi comerciale.

 Cristofor Columb (spaniolizat Critobál Colón) va

realiza patru călătorii peste Ocean, descoperind, în
fapt, un continent nou (America), declanşând, fără să
ştie şi fără să vrea, epoca Marilor Descoperiri
Geografice în ceea ce va fi numită generic Lumea Nouă.

 Datorită orizontului deschis de Columb, Spania va

deveni cea mai mare putere a lumii.
 Spania – Imperiul Spaniol (continuare)

Se vor remarca:
• Hernando Cortés (1485–1547), cel mai
mare dintre toţi, care cucereşte Imperiul
Aztec (1519–1521), punând bazele Noii
Spanii (Mexicul) – ale cărei limite vor fi mult
extinse spre nord de alţi conchistadori.

• Francisco Pizzaro (1471 sau 1475–1541), cuceritorul Imperiului Inca (1531–1533).

Ca urmare Mexicul şi Perú devin principalele centre ale dominaţiei spaniole în America Latină, în
următoarele decenii încheindu-se cucerirea restului teritoriilor amerindiene, cu excepţia Braziliei,
care devenise posesiune portugheză, în baza prevederilor Tratatului de la Tordisillas.
 TRATATUL DE LA
TORDESILLAS
 Întrucât descoperirile făcute de Columb au trezit invidia
Portugaliei, papa Alexandru VI (1492–1503), care era la origine
spaniol (Rodrigo Borgia, născut la Játiva/Xátiva, Castilia, la sud
de Valencia, în 1431), pentru a împiedica un război portughezo-
spaniol (chiar dacă Portugalia era mult mai mică, Spania era sleită
de puteri după Reconquista), a determinat cele două regate să
semneze, în 7 iunie 1494, Tratatul de la Tordesillas (mică
localitate pe fluviul Duero, în Aragon), potrivit căruia s-au stabilit
„zonele de influenţă”, funcţie de distanţa de 370 leghe
(aproximativ 2 000 km) vest de Insulele Capului Verde
(aproximativ meridianul de 46˚ longitudine vestică); ceea ce se
afla dincoace, îi revenea Portugaliei, ceea ce se afla dincolo, îi
aparţinea Spaniei.
Spania – Imperiul Spaniol (continuare)

 După prima traversare a istmului Panamá (29 septembrie 1513, Vasco Nuñez de
Balboa) şi cea dintâi călătorie în jurul lumii (1519–1521, navigatorul portughez
Fernando Magellan în slujba regelui spaniol Carol I), Spania începe campania de
cuceriri în Pacific, luând în stăpânire o mulţime de insule şi arhipelaguri, între care
Filipine ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea, numite astfel în cintea moştenitorului
tronului, viitorul rege Filip II).

 Ca urmare Imperiul Spaniol atinge expansiunea sa maximă, facându-l pe regele Carol V

(Carol Quintul) să afirme cu mândrie că, în imperiul său, „Soarele nu apune niciodată”.

 De altfel în timpul domniei acestuia (ca rege al Spaniei 1516–1556 şi împărat al

Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană 1519–1556), Spania dobândeşte cel
mai mare şi mai vast imperiu colonial şi se impune ca prima putere (comercială şi
maritimă) europeană şi mondială;

 Secolul al XVI-lea va deveni „secolul de aur” al Spaniei, nu numai economic, ci şi

cultural.
 CAROL „QUINTUL”
(n. 24 febr. 1500, Gand, provincia Ţările de Jos, azi
Belgia – m. 21 sept., San Geronimo de Yuste,
Extremadura, Spania; Carol I, rege al Spaniei,
1516 – 1556, împărat al Sfântului Imperiu de Roman
de Naţiune Germană, sub numele de Carol V de
Habsburg).

 A fost acceptat ca rege al Spaniei (Castiliei şi Aragonului), prin votul cortes-urilor (1516) şi
împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, prin votul principilor electori
germani (1519), în dauna puternicului şi cunoscutului rege francez Francisc I.
 Catolic fervent (în vremea sa Inchiziţia îşi va face din plin datoria!), Carol Quintul a fost,
totodată, un adept înfocat al „monarhiei universale” („monarhia mundi”), pe care, în ciuda
încercărilor sale nu a reuşit s-o realizeze nici măcar pe continentul european.
 A reuşit, în schimb, să împingă graniţele imperiului spaniol atât de mult încât să poată
spune, cu mândrie, că „În Imperiul meu Soarele nu apune niciodată!”. Într-adevăr, când
Soarele răsărea la Madrid, apunea la Manila, în Filipine, şi invers.
 Spania – Imperiul Spaniol (continuare)
 Sub domnia fiului său, Filip II (1556–1598), după un prim semn bun (cucerirea, în 1580 –
pentru prima şi ultima dată – a Portugaliei, care va rămâne sub stăpânirea Spaniei până în
1640) apar primele semne prevestitoare ale declinului: independenţa Olandei (1581),
înfrângerea faimoasei „Invincibila Armada”, flota care urma să cucerească Anglia (1588;
marea greşeală a spaniolilor de a încerca să-i bată pe englezi „acasă”, în lumea ceţurilor),
războaiele pierdute cu Franţa ş.a.

 În secolele XVIII şi XIX, Spania este nevoită să cedeze statutul de cea mai mare putere
comercială şi navală mai întâi Olandei, apoi Angliei, nemaifiind decât o putere de rangul doi
în concertul politicii europene şi mondiale.

 Secolul al XIX-lea va fi, de altfel, cel al declinului total: la începutul acestuia (1810–1826)
are loc emanciparea coloniilor latino – americane, graţie mişcării de eliberare iniţiate de
generalul columbian Simón Bolívar (1783–1830), iar la sfârşitul său, în urma războiului
hispano – american (1898 – un efect al teoriei puterii maritime lansate de amiralul Alfred
Mahan), înfrântă, cedează Statelor Unite provinciile sale din America Centrală (Cuba,
Puerto Rico) şi din Pacific (Filipine, Guam).
 Spania – Imperiul Spaniol (continuare)
 Analiştii francezi A. Chauprade şi Fr. Thual apreciază că:
“Aceste pierderi teritoriale au provocat, în istoria modernă a Spaniei, un
traumatism identitar major. Într-o Spanie încremenită, din punct de vedere social,
la realităţile existente după perioada de dominaţie napoleoniană, ţară în care
puterea este împărţită, nu fără ciocniri, între biserica catolică şi aristocraţia
funciară, burghezia animată de modernizare neputându-se afirma, reculul
geopolitic al acestei Spanii istorice, unul dintre cele mai vechi state europene, a
provocat o conştientizare a înapoierii sale economice şi sociale”.

 Umilirea a relansat totuşi ambiţiile geopolitice ale Spaniei, pe două axe: posibila
anexare a Portugaliei şi cucerirea Marocului, fapt ce a fost numit atunci «salvarea
prin Maroc».

 Având acordul Franţei, care la rândul său avea interese aici, Spania a reuşit să se
instaleze pe faţadele mediteraneană şi atlantică ale Marocului (în principal în
regiunea Rif), sperând să inaugureze astfel un nou ciclu de expansiune, ceea ce nu
se va întâmpla însă.
 Spania – Imperiul Spaniol (continuare)
 Rămasă neutră în timpul celor două mari conflagraţii ale secolului al XX-lea, caz unic între statele
importante europene, dar fără consecinţe favorabile pentru ea, Spania se vede nevoită, după încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial, să renunţe la orice vis geopolitic.

 Monarhia este abolită (1931), iar în urma războiului civil (1936–1939), se instaurează dictatura
generalului Francisco Franco (până la moartea acestuia, în 1975).

 În noua configuraţie, profilată după al Doilea Război Mondial, şansa ei va fi intensificarea Războiului
Rece în Europa, care determină o apropiere între Washington şi Madrid, primul având imperios nevoie
de bazele militare ale Spaniei (din Baleare, în Mediterana, şi în Canare, în Atlantic).

 Renunţarea la dictatură (1975, prin reinstalarea monarhiei), aderarea la NATO (1982) şi integrarea în
Uniunea Europeană (1986) sunt apreciate de unii analişti drept inaugurarea unui nou ciclu geopolitic.

 Pentru Spania de azi se adaugă cel puţin alte două elemente relevante în plan mondial: este un
interlocutor privilegiat al Maghreb-ului (nord – vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia şi Libia) şi, în acest
fel, facilitează dialogul euromediteranean, atât de dificil după cum se ştie, şi este polarizatorul hispanităţii
(hispanidad) – comunitatea de limbă, cultură şi istorie (care acoperă un spaţiu imens, în principal în
America Latină), ca şi în cazul francofoniei, de altfel -, care se afirmă ca o forţă tot mai puternică pe plan
internaţional; solidaritatea latină a Spaniei s-a dovedit a fi, uneori, mult mai puternică decât solidaritatea
europeană, un exemplu concludent fiind cel al „războiului Malvinelor/Insulele Falkland”, din 1982,
când Spania a susţinut Argentina împotriva Marii Britanii.
 Marea Britanie – Imperiul Britanic
 Suprafaţa: 244 820 km² (locul 76 pe Glob)
 Populaţia: 60 943 912 locuitori (locul 22 pe Glob)

 „Poziţia sa insulară, de izolare la extremitatea apuseană a Europei, va condiţiona, până la

sfârşitul secolului XX, destinul ţării şi al locuitorilor. În nici un alt stat european tradiţia
nu va influenţa atât de mult evoluţia societăţii ca în Marea Britanie. Izolată de lumea
Mediteranei, principala axă de comerţ şi civilizaţie a Antichităţii şi Evului Mediu, Marea
Britanie dobândeşte din secolul al XV-lea, când Atlanticul ia locul Mediteranei ca
principală zonă economică, prin poziţia sa, un rol central, devenind prima putere
maritimă şi comercială a lumii, stăpâna celui mai întins imperiu colonial de pe Glob”
(Horia C. Matei)

 După o lungă perioadă contradictorie, marcată de invazii (ale vikingilor/danezilor,

normanzilor) sau de lupte interne (precum cele dintre facţiunile nobiliare Lancaster şi
York), este instaurat absolutismul dinastiei Tudorilor (1485–1603).

 Henric VIII a întărit puterea regală (absolutismul), a anexat Ţara Galilor (1535) –
nereuşind acelaşi lucru cu Scoţia –, s-a separat de Papalitate (e adevărat, întrucât aceasta
nu i-a aprobat separarea de Catherina de Aragon) şi a devenit capul Bisericii Anglicane
(1534) – regulă păstrată până astăzi, regina Elisabeth II fiind, totodată, şeful bisericii
amintite.
 ELISABETA I
 (Elizabeth I, n. Greenwich, 1533 – m. Richmond, 1603, regină a
Angliei şi a Irlandei, 1558–1603)
 Fiică a lui Henric VIII, va fi declarată nelegitimă, la vârsta de numai
3 ani, după moartea mamei sale, Anne Boleyn, executată în 1536.
 Reabilitată, va fi închisă în faimosul Turn al Londrei, în 1554, în
timpul domniei surorii sale vitrege, Maria Stuart, pe care o va trimite
însă mai târziu la ghilotină, fiind executată în 1587); practic, în ciuda
catolicismului pe care îl afişa, a fost compromisă de insurecţia
protestantă condusă de poetul Thomas Wyatt cel Tânăr, cu ocazia
căsătoriei Mariei Stuart cu Philippe II (1554).
 Elisabeta I a desăvârşit impunerea absolutismului iniţiat de tatăl său.
 A încurajat explorările şi, ca urmare, a unor navigatori şi întreprinzători ca Francis Drake,
Walter Raleigh, Richard Chancellor, John Davis, John Hawkins (vice-amiralul care a înfrânt
Invincibila Armada) ş.a., impunându-se mai ales primii doi.
 Ca un paradox al istoriei, îl va desemna ca urmaş la tron pe fiul Mariei Stuart (cea care a
„trimis-o” în Turnul Londrei şi pe care, la rândul ei, a ghilotinat-o), care va domni sub numele
de James (Iacob) I, atât ca rege al Scoţiei (1567–1625), cât şi al Angliei (1603–1625), fiind, ca
şi Elisabeta I, un adept al absolutismului regal şi al anglicanismului.
 FRANCIS DRAKE
 Copil sărac, fiind astfel obligat să muncească de la frageda vârstă de 8 ani, va
ajunge în final să fie înnobilat (1580) de regina Elisabeta I pentru serviciile
aduse Angliei (şi astăzi, sabia sa este folosită cu ocazia ceremoniilor de
ridicare la rangul de Sir).
 Mai întâi a sprijinit coroana engleză prin atacurile efectuate asupra corăbiilor
şi bazelor spaniole, cu prăzile de rigoare, care au redresat visteria reginei.

 În timpul călătoriei în jurul lumii (1577–1580; fiind practic, primul care a reuşit să
ducă la bun sfârşit o asemenea expediţie – Magellan, după cum se ştie, a fost omorât
pe parcurs), Drake a pus, în 1579, bazele primei colonii engleze în Lumea Nouă, pe
care o numeşte Nova Albion (Noul Albion, după numele antic al Angliei, dat de
romani), respectiv un teritoriu din jurul actualului golf San Francisco (California, pe
coasta de sud-vest a S.U.A.).

 În plus el a descoperit, pentru navele engleze, noi căi maritime, cunoscute până
atunci numai portughezilor şi spaniolilor, şi a făcut ca unele regiuni ale globului să
dobândească pe hărţi o reprezentare mult mai apropiată de realitate.
 WALTER RALEIGH
 Deşi din aceeaşi regiune ca şi Drake, provenea dintr-o
familie bogată, era foarte educat, fiind apreciat drept „unul
dintre spiritele cele mai distinse din istoria Angliei” şi „cel
mai complet gentilom al vremii sale”.

 Fondează, în 1585, prima colonie engleză pe coasta atlantică a Americii (dar care nu va
rezista), pe care o numeşte Virginia, în onoarea „Reginei Fecioare” (Virgin Queen), al cărui
favorit era.

 Căzut în dizgraţia reginei, în 1592, datorită faptului că a luat în căsătorie, în secret, o

doamnă de onoare de la curte, recucereşte favorurile reginei graţie participării la expediţia
împotriva Cádizului (1596), dar după moartea acesteia (1603), acuzat de complot, va fi
întemniţat în Turnul Londrei – eliberat pentru o expediţie de căutare a „Eldorado”-ului
(1616), care se va dovedi dezastruoasă, va fi, în final, decapitat.
Imperiul colonial britanic
Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)

 Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritimă cu Olanda, Marea Britanie
devine, pentru două secole, principala putere (maritimă) a lumii.

 După ce înfiinţează, în secolul al XVII-lea, primele colonii pe teritoriul Americii de Nord, prin
Războiul de 7 ani (1756–1763) Marea Britanie (aliată cu Prusia şi Portugalia) elimină Franţa (aliată
cu Austria, Rusia, Suedia, Saxonia şi Spania) de pe continentul nord – american şi, totodată, din
India.

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei (înlăturându-i încă
o dată pe olandezi, aşa cum a făcut-o ceva mai înainte pe continentul nord-american) pe care o
încheie în secolul următor, transformând în colonie un teritoriu de circa 8 milioane de km2, acelaşi
lucru făcându-l şi cu arhipelagul vecin, Noua Zeelandă.

 Totodată îşi extinde factoriile în Africa, rezervând continentul pentru cuceriri în secolul următor.

 Intervine, însă, o sincopă: Războiul de Independenţă (1775–1783) al celor 13 colonii americane

(stabilite între 1607 şi 1733 pe coasta Atlanticului), datorită măsurilor discriminatorii adoptate de
metropolă (în principal sporirea taxelor şi a impozitelor); sprijinite de Franţa şi Spania, eternii
rivali ai Angliei, Războiul se încheie cu naşterea unui nou stat, Statele Unite ale Americii, care, ca
un paradox al istoriei, va surclasa nu peste foarte mult timp fosta metropolă, preluându-i atributele
mondiale.
 Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)

 Prin revoluţia industrială din secolele XVIII – XIX, Marea Britanie devine principala putere industrială a
lumii şi, totodată, din epoca reginei Victoria I (1837–1901; între 1876 şi 1901 va fi şi împărăteasa Indiei),
prima putere colonială de pe Glob; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea este, de altfel, cunoscută sub numele de „epoca victoriană”.

 Prin cele două Războaie ale Opiumului (1840–1842 şi 1856–1860), Marea Britanie forţează pătrunderea
mărfurilor sale în China, ocupă Birmania (posesiune din 1886), cea mai mare parte a Malaysiei, în mai
multe etape (1786, 1824, 1867), reîntemeiază Singapore (1819) şi îl face colonie (1867), transformându-l
în „Gibraltarul Orientului”.

 De asemenea, obţine controlul Canalului Suez (1875), prin cumpărarea acţiunilor deţinute de khedivul
(viceregele Egiptului, Ismail Paşa), ocupă Ciprul (1878), Egiptul (1882) şi împarte Africa Neagră cu
Franţa. La sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial
cunoscut vreodată, care acoperea circa un sfert din întinderea uscatului planetar.

 În anul 1872, la zenitul puterii şi gloriei, lidera capitalismului mondial, Marea Britanie extrăgea peste
jumătate din producţia de cărbune şi minereu de fier a lumii şi producea peste jumătate din fonta şi firele
de bumbac de pe Glob – produse care erau simbolul puterii industriale. Marea Britanie nu era numai
„atelierul lumii”, ci şi primul „bancher” şi „poliţist” al ei. Dar, numai câteva decenii mai târziu, la
începutul secolului XX, Marea Britanie pierde, în favoarea Statelor Unite ale Americii mai întâi, apoi şi a
Germaniei, locul de principală putere industrială mondială, apoi şi în alte domenii economice, precum şi
militar.
 Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)
 Analiştii francezi A. Chauprade şi Fr. Thual apreciază:
 „Mutaţia fundamentală a geopoliticii engleze în secolul al XX-lea a fost alianţa cu cei
doi rivali istorici ai săi, Franţa şi Rusia, pentru a se împotrivi unei Germanii
imperialiste, ferm decisă să se substituie Marii Britanii în rolul său de mare putere
mondială. Astfel, Antanta Cordială şi apropierea anglo – rusă din 1907 vor servi drept
preludiu sistemelor de alianţă din Primul Război Mondial (...). Din cauza ambiţiilor sale
maritime, Germania a greşit azvârlind Anglia pe lista adversarilor săi. Prin această
pretenţie s-a produs determinarea Londrei de a ieşi din politica de <<splendidă
izolare>> pentru a o impinge spre o alianţă continentală” .

 Secolul XX este pentru Marea Britanie secolul declinului.

 După eşecul politicii müncheneze, Marea Britanie (şi Franţa) declară la 3 septembrie 1939
război Germaniei (după ce Polonia a fost atacată de aceasta), iar în decembrie 1941 şi
Japoniei, luptând împotriva forţelor Axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Marea
Britanie, prin primul său ministru din acea vreme, Winston Churchill, va juca un rol
important în privinţa hărţii politice a Europei după cele trei conferinţe importante tripartite
(Teheran, Ialta şi Potsdam).

 După 1945, sistemul colonial se destramă, Marea Britanie, care după înfrângerea
Germaniei şi Japoniei, era a treia putere mondială, în urma SUA şi URSS, continuând să
coboare în ierarhia marilor puteri de pe Glob.
 La aceasta au contribuit costurile celor două războaie mondiale, decolonizarea, reducerea
investiţiilor şi a productivităţii, ezitările în faţa integrării vest-europene, evoluţia economică
mai lentă după 1945, în comparaţie cu Franţa, Italia, RFG, care o depăşesc etc.
 CHURCHILL
 (Winston Leonard Specer Churchill, n. 1874, Blenheim
Palace, Oxfordshire – m. 24 ianuarie 1965, Hide Park
Gate, Londra; prim ministru al Marii Britanii, 1940–
1945, 1951–1955).

• Churchill a intrat în istorie graţie viziunii sale extraordinare, marii capacităţi de a gestiona războiul cu
Germania lui Hitler (adept, printre altele, a tacticii „aşteptării” şi nu atacării Germaniei; cel care, încălcând
normele conservatorismului britanic, s-a dus în mijlocul mulţimii – pe stradă, în fabrici, şantiere,
universităţi etc.) şi de a face să funcţioneze greoaia şi imprevizibila alianţă de război Marea Britanie –
S.U.A. – Uniunea Sovietică.
• Spre deosebire de preşedintele american Roosevelt, Churchill a realizat mai devreme pericolul
comunismului sovietic, exprimat sub formula sintetică „mi-e teamă că harta Europei va fi desenată cu
roşu”. Şi tot el este primul, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, care foloseşte formula
„cortina de fier” (discursul de la Fulton, SUA, 5 martie 1946) şi care va afirma necesitatea creării Europei
unite.
CHURCHILL
„Pentru democraţiile firave şi ezitante – inclusiv aceea a
Statelor Unite – care erau într-o stare de derută maximă, în timp
ce dictatorii Axei înfăptuiau o cucerire după alta, Churchill a
simbolizat perseverenţa şi tenacitatea. El a fost liderul optimist şi
energic care cu mândrie a ridicat torţa libertăţii, atunci când
Hitler şi acoliţii săi erau gata să o calce în picioare. Printr-o
fericită întâmplare a istoriei, el a apărut pe scena politică la
momentul oportun pentru a apăra cauza democraţiei.
Esenţa mesajului lui Churchill şi bravura sa în calitate de
conducător i-a făcut pe englezi să stea neclintiţi în calea tiraniei
dezlănţuite”.
(W.J. Jacobs , Giganţi ai istoriei)
Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)

 Criza Suezului, din anul 1956, marchează sfârşitul politicii ofensive imperiale, iar 1971 este anul
retragerii trupelor britanice la „Est de Suez”.
 O ultimă răbufnire de orgoliu a marii puteri coloniale are loc în 1982, cu ocazia aşa-numitului
„Război al Malvinelor”, când încheie victorioasă confruntarea cu Argentina pentru Insulele Falkland
(Malvinas în spaniolă) din largul coastelor argentiniene, punct strategic foarte important din
Atlanticul de Sud.

 Colaborarea strânsă cu SUA, inaugurată în 1939, rămâne, şi după Al Doilea Război Mondial,
principiul de bază al politicii externe britanice.
 Mai mult, caz unic în istorie, o fostă metropolă transferă prerogativele sale de mare putere
(economică, militară, strategică etc.) unei foste colonii. Apropierea şi colaborarea au fost şi sunt atât
de mari încât rămâne singura ţară europeană care a participat direct şi nemijlocit la Războiul din Iraq
(2003).

 După o poziţie de expectativă faţă de procesul integrării vest-europene, Marea Britanie devine, la 1
ianuarie 1973, membru al Comunităţii Economice Europene (actuala Uniune Europeană).
 Un plebiscit, primul în istoria britanică, organizat în 1975, confirmă, prin cele 2/3 de voturi
favorabile, reorientarea spre Europa (în 1993 ratifică Tratatul de la Maastricht), dar cu multe
impasuri decurgând din conservatorismul britanic (nu este parte a Uniunii Economice Monetare, îşi
păstrează moneda proprie, lira sterlină).
 Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)
 În ultimele decenii ale secolului XX Regatul Unit se confruntă cu multe dificultăţi interne.

 Problema irlandeză revine în prim planul vieţii politice în 1969, o dată cu izbucnirea
violenţei în Irlanda de Nord (Ulster). Minoritatea catolică, având ca exponent organizaţia
teroristă IRA (Armata Republicană Irlandeză), militează pentru unirea cu Republica
Irlanda, în timp ce majoritatea protestantă se pronunţă pentru menţinerea statutului de
provincie britanică.

 Afirmarea naţionalismelor regionale este sancţionată prin acordarea unei largi autonomii,
cu un Parlament local, în 1997, Scoţiei şi Ţării Galilor. În baza legilor privind
descentralizarea adoptate prin referendum în septembrie 1997 în Scoţia şi Wales, la 6 mai
1999 se desfăşoară în aceste ţinuturi primele alegeri generale urmărind constituirea
adunărilor regionale. În urma întrunirii noilor Parlamente regionale în Scoţia şi Wales, se
constituie primele guverne locale, punându-se astfel bazele unui stat federal. Noile
guverne locale au atribuţii în domeniile educaţie, sănătate, agricultură, protecţia mediului,
cultură şi parţial în domeniul finanţelor. Apărarea, politica economică şi cea externă rămân
însă în atribuţia guvernului de la Londra.

 Procesul de pace din Irlanda de Nord (Ulster) se dovedeşte, în pofida constituirii unui
Parlament nord-irlandez (format din 108 membri, protestanţi şi catolici) şi a unui guvern
comun la Belfast (iulie 1998), extrem de dificil.
Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)

 La începutul mileniului III, în ciuda pierderilor şi a căderilor

suferite, Marea Britanie rămâne o mare putere, graţie mai multor
atribute:
 putere economică (apropiată de Franţa),
 putere maritimă (pe care o conservă de multă vreme),
 putere militară,
 putere nucleară,
 membru permanent al Consiliului de Securitate,
 nucleu şi dirijor al Commonwealthului.

 Rămâne, totodată, cel mai fidel aliat al celei mai mari puteri
mondiale, S.U.A, fiind practic, singura putere care a participat
alături de hegemonul mondial la cele trei conflicte majore de la
începutul mileniului III (irakiano-kuweitian, din Afghanistan şi din
Irak).
 Franţa
 Suprafaţa: 547 030 km2 (locul 48 pe Glob)
 Populaţia: 62 150 975 locuitori (locul 21 pe Glob)

 Cea mai întinsă ţară vest-europeană şi a doua ca populaţie (la egalitate cu

Marea Britanie), după Germania, Franţa se consideră cel mai vechi stat-
naţiune european şi, în mod indubitabil, a jucat şi joacă un rol important în
viaţa internaţională, deşi nu întotdeauna pe măsura aspiraţiilor sale şi a staturii
pe care ar vrea s-o etaleze.

 Bazele Regatului franc sunt puse de regele Clovis I (481–511) din dinastia
Merovingienilor, căreia îi succede dinastia Carolingienilor (751–987), care şi-a
luat numele de la cel mai de seamă reprezentant al său, Carol cel
Mare/Charlemagne, rege al francilor (768–814) şi împărat al Occidentului
(800–814)
 Franţa (continuare)
 Un moment important, atât pentru Franţa, cât şi pentru viitoarea Germanie, îl
constituie Tratatul de la Verdun, înţelegere încheiată, în 843, între fiii lui Ludovic
cel Pios (rege al francilor, 810–840, şi împărat al Occidentului, 816–840). Prin acest
tratat, Imperiul Carolingian se împărţea între:

 Carol cel Pleşuv – posesiunile de la vest de Rhon, viitoarea Franţă; rege al

francilor, 840–877, şi împărat al Occidentului, 875–877;

 Ludovic Germanicul – posesiunile de la est de Rhon, viitoarea Germanie; rege

al Germaniei (843–876); de atunci rivaliatea nu va mai înceta niciodată!

 şi Lothar – regiunea dintre Rhin şi Meuse, viitoarea Lorenă şi Nordul Italiei;

împărat al Occidentului, 840–855, sub numele de Lothar I; înfrânt de fraţii săi,
în 841, la Fontenoy, acceptă Tratatul de la Verdun, păstrându-şi astfel titlul
imperial şi stăpânirea regiunilor centrale ale imperiului, cu capitala la Aix-la
Chapelle, precum şi Italia. La moartea fiului celui din urmă, Lothar II, rege
(855–869) al Lotharingiei – regat care se întindea între Marea Nordului, Alpi,
Meusa, Escaut şi Rhin – aceasta este împărţită, în 870, între ceilalţi doi fraţi ai
lui Lothar, Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul. Cinci decenii mai târziu
(923) va trece de la Franţa la Germania.
 Franţa (continuare)
 Ascensiunea Franţei pe scena europeană se cristalizează în secolele XII – XIV,
mai ales în timpul domniilor lui Filip II August (1179–1223) şi Filip IV cel Frumos
(1285–1314), când sunt făcuţi primii paşi pe drumul întăririi autorităţii regale şi a
centralizării statale.
 După ce Ludovic XI (1461–1483) reprimă opoziţia marilor seniori, Francisc I
(1515–1547) inaugurează, practic, absolutismul şi duce o importantă campanie,
contra Habsburgilor, pentru supremaţia în Peninsula Italică.

 O primă perioadă a domniei va fi plină de slăbiciuni, printre altele pierzând competiţia

cu Carol cel Mare pentru titlul de împărat al Occidentului (1519).

 În schimb, în cea de-a doua va întări şi lărgi puterea Franţei, nu numai politică, ci şi
economică, graţie celei din urmă încurajând artele, fiind considerat unul dintre marii
promotori ai introducerii Renaşterii italiene în Franţa (în afară de invitarea lui Leonardo
da Vinci, încă în prima sa perioadă de domnie, care va rămâne pentru totdeauna în
Franţa, va invita alţi renascentişti, între care Benvenuto Cellini), va construi mai multe
castele în stil renascentist (Chambord, Saint-Germain-en-Laye ş.a.) etc.
 LUDOVIC XIV
 (Louis XIV; Louis XIV le Grand/Ludovic XIV cel Mare; n. 5
sept. 1638, Saint-Germain-en-Laye – m. 1 sept. 1715,
Versailles; rege al Franţei 1643–1715).

• Ceea ce a început Francisc I/François I-er, rege între 1515 şi

1547, va reuşi Ludovic XIV, şi anume instaurarea deplină a
absolutismului (faimoasa formulă „l`Etat c`est mois/Statul sunt eu”) şi
transformarea Franţei în prima putere a Europei.
• Făcând şi desfăcând alianţe (între care cele cu Anglia – în 1672,
aliată cu aceasta atacă Olanda – „stăpâna mărilor” –, în schimb, în
1706 Anglia sprijină Ţările de Jos împotriva Franţei).
• Le Roi Soleil/Regele Soare, cum a fost supranumit, a reuşit să-şi extindă puterea pe
continentul european şi să pună bazele imperiului colonial francez în zonele Atlanticului şi
Oceanului Indian.
• În timpul domniei sale începe explorarea Americii de Nord, desăvârşită în vremea urmaşului
său la tron, Ludovic XVI, dar cea mai importantă colonie, Louisiana (care îi poartă numele), va
fi vândută de Napoleon pentru suma modică de 15 milioane de dolari.
Franţa (continuare)
 Frecventele războaie din timpul lui Ludovic XIV şi a fiului său, Ludovic
XV (1715–1774) accentuează tensiunile sociale interne, duc la criză economică
şi la slăbirea puterii coloniale franceze: în urma Războiului de 7 ani (1756–1763),
izbucnit practic din concurenţa Franţei cu Anglia pentru colonii, cea dintâi a
pierdut posesiunile din India şi Canada în favoarea Angliei.

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea are loc în Franţa un eveniment care va

marca, de fapt, istoria omenirii:

 Revoluţia Franceză (1789–1794), care, în afară de înlăturarea monarhiei absolutiste,

va desfiinţa relaţiile feudale şi va inaugura o nouă epocă în viaţa omenirii.
Consecinţele sale vor fi majore pe plan internaţional – valorile promovate de aceasta
devenind valori universale: libertate, egalitate, suveranitate naţională, abolirea
feudalismului ş.a. – în ciuda faptului că, în curând, este instaurat regimul autoritar al
lui Napoleon Bonaparte (mai întâi sub forma Consulatului, în 1799, apoi a
imperiului, din 1801).
 Graţie acestuia Franţa redevine cea mai mare putere a Europei şi, graţie
numeroaselor războaie victorioase ale acestuia împotriva Austriei, Marii Britanii,
Prusiei, Rusiei şi Spaniei, era pe punctul de a deveni hegemonul continentului.
Imperiul colonial francez
 NAPOLEON
(Napoleon Bonaparte, Napoleon I, n. 15
august 1769, Ajaccio, Corsica – m. 5
mai 1821, Insula Sfânta Elena; împărat
al Franţei 1804–1814, 1815).

• General la numai 24 de ani, prim consul al Republicii Franceze, şase ani mai târziu, consul pe viaţă
(1802), dar numai doi ani mai târziu se proclamă împărat: în ziua de 2 decembrie 1804, la ceremonia din
faimoasa catedrală Nôtre-Dame din Paris (a luat pur şi simplu coroana din mâna papei Pius al VII-lea şi şi-a
pus-o pe cap, încoronându-se, singur, împărat!).
• Adus în prim plan de valurile unei revoluţii, care va schimba profund istoria Europei şi a lumii
(Revoluţia Franceză), Napoleon Bonaparte însuşi va modifica din plin cursul istoriei. Nici un alt conducător
militar n-a câştigat atâtea victorii de răsunet: Arcole (15-17 noiembrie 1796), „Bătălia de la Piramide” (21
iulie 1798), Abukir (25 iulie 1799), Marengo (14 iunie 1800), Austerlitz (2 decembrie 1805), Jena (14
octombrie 1806), Friedland (14 iunie 1807), Wagram (5-6 iulie 1809) ş.a.
• Niciun alt conducător n-a produs atâta simpatie, şi, apoi, antipatie. „Eliberatorul popoarelor” (căruia
Beethoven îi închină, în 1804, Simfonia a IX-a „Eroica” devine „uzurpatorul Europei” (Beethoven îl
repudiază, ştergând numele lui Napoleon de pe pagina cu dedicaţie a faimoasei simfonii).
 NAPOLEON (continuare)

 Teama celorlalte puteri europene de crearea de către Napoleon a unui

imperiu european (deşi campania dezastruoasă din Rusia, din 1812, risipise
acest proiect) şi apoi mondial (proiect de asemenea compromis, vânzarea
imensei colonii americane Louisiana şi victoriile amiralului englez Nelson
spulberând acest vis) le-a făcut să se coalizeze.

 Astfel a luat naştere faimosul „echilibru de putere”, ca urmare a Congresului

de la Viena (1815), în urma bătăliei de la Waterloo (din 18 iunie 1815). Numai că
învingătorii (Austria, Prusia, Austria şi Rusia) nu reprezentau „viitorul” Europei, ci
„trecutul”, conservatorismul.

 Deportat pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, din Atlanticul de Sud, va

mai trăi doar şase ani (se pare că „perfidul Albion” a apelat şi la cianură), în
timp ce învingătorul său, Ducele de Wellington (adeptul tacticii „hărţuirii”),
născut în acelaşi an cu el, îi va supravieţui nu mai puţin de 31 de ani.
 Franţa (continuare)

 Franţa reuşeşte să-şi creeze un mare imperiu

colonial, apreciat ca fiind al doilea ca mărime după cel britanic:
 în Africa:
 septentrională (Maroc, Algeria, Tunisia),
 occidentală (Mauritania, Mali, Senegal, Guineea, Côte d’Ivoire, Niger, Benin, Togo ş.a.)
 ecuatorială (Burkina-Faso, Ciad, R. Centrafricană, Camerun, Gabon, R. Congo),
 în Indochina (Cambodgia, Laos, Vietnam)
 Oceania (Noua Caledonie, Noile Hebride, Polinezia Franceză ş.a.).

 Imperiul ar fi fost şi mai mare, dacă la începutul aceluiaşi secol XIX, în 1803,
Napoleon nu s-ar fi dispensat, prin vânzare (Statelor Unite – pentru modica sumă de
15 milioane de dolari), de uriaşa colonie nord-americană Louisiana (2,3 milioane km2),
care nu este totuna cu actualul stat omonim al S.U.A., ci se desfăşura de la fluviul
Mississippi până la Munţii Stâncoşi şi de la Golful Mexic până la British America
(Canada de azi), incluzând şi bazinul fluviului Missouri şi cea mai mare parte a Marilor
Câmpii.
Franţa (continuare)
În proiectele sale geopolitice extracontinentale, Franţa s-a ciocnit constant de
dispozitivele britanice şi, într-o mai mică măsură, de Germania şi de Italia. Analiştii în
domeniu apreciază că edificarea imperiului colonial francez se întemeia pe câteva axe
geopolitice fundamentale:

 în Africa, pe care Franţa o împarte practic cu Marea Britanie, francezii urmăreau

controlarea întregii Africi de Nord, inclusiv Sahara, în vederea joncţiunii cu Africa
Neagră. Dar dorinţa franceză de a asigura o continuitate franceză din vest, de la
Atlantic (cu simbolul Dakar, capitala Senegalului), până în est, la Marea Roşie/Oceanul
Indian (la Djibouti, de asemenea colonie franceză) se loveşte de axa de înaintare
britanică, orientată de la nord la sud (Cairo – Cape Town).

 în Oceanul Indian, unde îşi asigurase întregul control asupra importantului colţ sud-
vestic, colonizând toate insulele, se vor infiltra britanicii, anexând Mauritius şi
Seychelles, rămânându-i totuşi Madagascar, Comore, Réunion.

 în Asia, unde urmărea cucerirea întregii Peninsule Indochina, care i-ar fi asigurat
deschiderea căii spre cucerirea sudului Chinei, de asemenea se vor lovi de britanici, care
iau în posesiune ţări întinse precum Birmania (actualul Myanmar) şi Malaysia; se vor
înţelege însă asupra Siamului (viitoarea Thailanda), din care fac o zonă tampon între
posesiunile lor coloniale.
 Franţa (continuare)
 Secolul XX nu va fi mai puţin zbuciumat:
 După ce în urma Primului Război Mondial, când a participat de partea Puterilor Centrale, a
redobândit provinciile Alsacia şi Lorena (pierdute în urma războiului franco – prusac din 1870–
1871), la începutul celui de-al Doilea Război Mondial capitulează în faţa Germaniei (22 iunie 1940),
salvarea ei (şi recunoaşterea ca parte beligerantă) venind de la tânărul general Charles de Gaulle
care constituie, la Londra, Comitetul Naţional Francez, ce coordonează rezistenţa antinazistă:
„Forces Françaises Libres/Forţele Franceze Libere”.

 Se poate aprecia că, atât după Primul Război Mondial, cât şi după cel de Al Doilea Război Mondial,
„principala preocupare a politicii externe a Franţei a fost îngrădirea Germaniei, pentru a se asigura
că aceasta nu va mai începe un alt război împotriva Franţei.” (Jan Palmowski)

 Graţie în principal Generalului de Gaulle – primul conducător vest-european care a sesizat

„hegemonia americană” şi s-a manifestat împotriva ei –, Franţa iniţiază o politică externă
independentă, distanţându-se de hegemonul american, retrăgându-se din organismele militare
NATO (ca urmare sediile acestuia s-au mutat de la Paris la Bruxelles şi Mons, în Belgia) şi SEATO
şi întreţinând relaţii speciale cu URSS şi China.
 Franţa (continuare)

 Analiştii A. Chauprade şi Fr. Thual apreciază:

 „Salvarea Franţei va veni în parte de la imperiul său colonial. Echilibrul

geopolitic francez a fost caracterizat, de altfel, în toate timpurile sale, de un
echilibru între politica continentală şi cea mondială. Acest echilibru geopolitic
este desenat de geografie, care conferă Franţei tot atâtea ţărmuri câte frontiere
terestre. Iată de ce de fiecare dată când s-a aflat în pericol pe continent, Franţa
a fost salvată de politica sa maritimă. Din alianţa lui Francisc I cu Marele
Sultan împotriva lui Carol Quintul – secolul al XVI-lea – până la Franţa Liberă
a lui De Gaulle, trecând prin dificila deşteptare postnapoleoniană – Tratatul
de la Viena din 1815 –, atenuată graţie cuceririlor din Africa de Nord, apoi,
după Sedan, în Africa Neagră şi Indochina, Franţa a ocupat întotdeauna un
loc de seamă în Europa graţie politicii sale mondiale. Situaţia inversă s-a
verificat de asemenea. Fără o politică europeană, Franţa nu are acces la o
poziţie mondială”.
 Franţa (continuare)

 După ce procesul decolonizării a cuprins întreaga planetă, fiind evident afectat

şi imperiul colonial francez, Franţa, spre deosebire de alte puteri coloniale, a
iniţiat o politică de asociere sau de cooperare.

 Aşa se explică existenţa:

 DOM-urilor (Departements d’Outre Mer) – Guadeloupe,
Martinique, Guyane Française, Réunion;
 TOM-urilor (Territoires d’Outre Mer) – Nouvelle Calédonie,
Polynésie, Wallis-et-Futuna;
 şi a Colectivităţilor teritoriale/Collectivités territoriales (St.
Pierre et Miquelon, Mayotte).

 Graţie acestora, Franţa posedă al doilea domeniu maritim al lumii (14 mil. km²), după
cel al S.U.A., ceea ce reprezintă un atu geopolitic important.
 Franţa (continuare)
 Astăzi, Franţa, deşi nu mai are ambiţii teritoriale, doreşte să joace un rol important
pe scena mondială, considerându-se o mare putere, rang conferit printre altele de
faptul că:
 este membru permanent al Consiliului de Securitate ONU (loc contestat de unele ţări),
 joacă un rol mai mare în relaţiile internaţionale decât Germania şi Marea Britanie,
 are una dintre cele mai puternice economii (e-adevărat, sub Germania, dar la egalitate cu
Marea Britanie, multă vreme locurile 4-5 pe Glob, în ultimii ani 5-6, graţie depăşirii lor
de China)
 are una dintre cele mai bine echipate armate (dispunând şi de cea mai importantă forţă
de disuasiune din Europa),
 întăreşte şi beneficiază tot mai mult de Francofonie, de un anumit rol în lumea arabă etc.

Percepţia externă este însă oarecum diferită: pentru S.U.A nu are greutate decât prin locul
deţinut în Consiliul de Securitate ONU, pentru celelalte puteri europene este o „putere
medie” şi nimic mai mult, pentru ţările asiatice este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o
putere ... culturală.

 Ar mai fi de amintit că Franţa a fost şi rămâne o mare putere diplomatică; în prezent are a
doua reţea diplomatică din lume, după Statele Unite; multă vreme (până spre sfârşitul
secolului al XIX-lea) limba diplomaţiei a fost franceza – să nu uităm că reprezentanţii
„marilor puteri” care au înfrânt Franţa napoleoniană au „vorbit” în ... limba învinsului,
franceza.
 GERMANIA
 Suprafaţa: 357 021 km2 (locul 61 pe
Glob)
 Populaţia: 82 369 552 locuitori
(locul 15 pe Glob)

 Germania este un termen folosit în

mod curent abia din secolul al XV-
lea, iar ca nume de stat doar de la
sfârşitul secolului al XIX-lea.

 „Denumirea de germani, dată iniţial de celţi unui trib din stânga Rinului, s-a extins ca termen generic
pentru toate populaţiile care vorbeau aceeaşi limbă în Europa centrală şi de nord. Romanii fac distincţia,
între celţi şi germani târziu, abia în sec. 1 î.Hr. (...) Triburile germanice nu foloseau un nume generic şi
comun şi nici nu aveau conştiinţa unei apartenenţe unice. Din regiunea originară triburile germanice îşi
încep deplasarea lentă spre N (populând Peninsula Scandinavă), spre SE şi SV, atingând în expansiunea lor
în sec. 1 î.Hr. Rinul şi Dunărea, care rămân pentru următoarele 5 secole hotarul lor apusean şi respectiv,
meridional.”
(Horia C. Matei – Enciclopedia Antichităţii)
 Deşi denumirea sa oficială ca stat, Germania, este destul de recentă (sfârşitul secolului al XIX-lea), începuturile
devenirii sale politice pe harta Europei sunt mult mai vechi, ascensiunea sa fiind marcată de mai multe evenimente,
dintre care le-am selectat pe cele mai relevante din punct de vedere geopolitic:

 Tratatul de la Verdun (843), care sancţionează împărţirea Imperiului Carolingian (statul franc) în
regatul franc occidental (Franţa de mai târziu) şi regatul franc oriental (devenit apoi Germania), ultimul
sub conducerea lui Ludovic Germanicul, hotarul dintre ele fiind reprezentat, ulterior, practic de graniţa
dintre cele două limbi (franceza şi germana). În afară de teritoriile de pe stânga Rinului va include şi
marile ducate Saxonia, Thuringia, Franconia, Alemania şi Bavaria.

 Regatul franc oriental adoptă în secolul X, odată cu încoronarea, la Roma, a regelui Otto I (936–
973) ca împărat (în 962), titlul de Imperiul Roman, acesta punând, prin cuceriri, bazele unui întins
imperiu, numit ulterior (sec. XII) Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, conducătorul acestuia
purtând titlul de împărat al Ocidentului.

 Secolele XI – XII sunt marcate de „lupta pentru investitură”, respectiv conflictul dintre împăratul
german şi papalitate, care atinge apogeul în vremea lui Henric IV şi a Papei Grigore VII („pelerinajul lui
Henric IV în 1077 la Canossa”) şi se încheie cu un compromis în 1122 („Concordatul de la Worms”,
între împăratul Henric V şi papa Calixt XII).

 La sfârşitul secolului al XI-lea începe afirmarea economică şi politică a oraşelor germane, care
prefigurează constituirea Hansei în 1282, ca o alianţă comercială şi politică a cetăţilor de la Marea Baltică
şi Marea Nordului (Lübeck, Wismar, Rostock, Hamburg, Lüneburg ş.a.), ce devine în următoarele două
secole principala putere în Europa de Nord.
 Pacea westfalică (1648), care încheie
Războiul de 30 de Ani (1618–1648) –
război între principii protestanţi din
Imperiul Romano-German, pe de o
parte, şi principii catolici şi împărat, pe
de altă parte, început cu răscoala
Cehiei împotriva dominaţiei
habsburgice – confirmă fărâmiţarea
Germaniei în nu mai puţin de 350 de
stătuleţe (între care se afirmă, totuşi,
Bavaria, Brandenburg – viitoarea
Prusie –, Saxonia, Hannovra, devenite
centre independente de putere),
întăreşte puterea principilor, dar
facilitează imixtiunea externă.
 Secolul XVIII este marcat, practic, de ascensiunea:

 Prusiei (care, în 1701, devine regat – electorul de Brandenburg luându-şi titlul de rege al Prusiei –,
fiind condus de dinastia de Hohenzollern)
 Austriei (condusă de dinastia Habsburgilor)

Ambele aveau acelaşi obiectiv – hegemonia în lumea germanică, ceea ce nu le

împiedică să aibă uneori scopuri comune, de exemplu participarea la coaliţiile statelor
europene împotriva Revoluţiei Franceze şi, apoi, a Imperiului napoleonian, fiind de
altfel două dintre cele patru învingătoare ale Franţei, alături de Marea Britanie şi Rusia,
victorie consemnată prin Congresul de la Viena (1814–1815).

 În urma acestui congres este înfiinţată Confederaţia Germană (1815–1866), uniune de

34 de state, sub preşedinţia Austriei şi vicepreşedinţia Prusiei.

 Cu timpul însă, Prusia, care a ales calea modernizării, graţie în principal expansiunii
economice, a obţinut o poziţie preeminentă, faţă de Austria conservatoare, aceasta
accetuându-se după victoria de la Sadowa (1866), în Bohemia, în urma căreia regele prusac
Wilhelm I atrage de partea sa statele germanice din nord. Nu mult după aceea, Prusia va
reuşi să-şi îndeplinească visul.
 Unificarea Germaniei este realizată, practic, „de sus”, ‚prin fier şi
sânge”, de către Prusia cancelarului Bismarck.

 Rivalitatea dintre Prusia şi Austria a culminat, de fapt, cu Războiul

Austro – Prusac, din 1866, soldat cu înfrângerea Austriei şi crearea –
după modelul Confederaţiei Rhinului (1806–1813), realizată de
Napoleon, dar cu mai mulţi membri, 34 faţă de 16 – a Confederaţiei
Germaniei de Nord, evident condusă de Prusia.

 Următoarea victorie, cea din războiul cu Franţa (1870–1871),

încheie procesul de unificare, se proclamă imperiul federal german
(18 ianuarie 1871), Wilhelm I, rege al Prusiei (1861–1888), fiind
încoronat împărat al Germaniei (1871–1888), iar cancelarul său
prusac Otto von Bismarck (1862–1890), artizanul de fapt al acestei
înfăptuiri, devine primul cancelar al Imperiului German (1871–1890).
 BISMARCK
 (Otto von Bismarck, n. 1815, Schönhausen, Brandenburg – m. 1898,
Friedrichsruch; cancelar al Prusiei, 1862–1871, şi al Germaniei,
1871–1890)
Bismarck este prototipul politicianului foarte calculat şi care
ştie să guverneze din umbră, dar să se ştie că el este decidentul. Având
studii de drept (la Göttingen şi Berlin), se va remarca prin
conservatorismul său şi atitudinea de extremă dreaptă (atât în Parlamentul
Prusiei, 1847–1848, cât şi în Dieta de la Frankfurt, 1851–1858), dar şi
prin buna cunoaştere a realităţilor politice europene, fiind printre altele
ambasador în Rusia şi Franţa.
Nominalizat de către regele Prusiei, Wilhelm I, drept cancelar (prim-ministru), la 23 septembrie
1862, Bismarck, se va dovedi omul potrivit pentru construcţia germană. Având totala încredere a regelui,
Bismarck adept al unificării statelor germane, sub lozinca „prin fier şi sânge” va institui, de fapt, o adevărată
dictatură (limitarea libertăţii presei, votarea bugetului doar de către Camera Superioară a Parlamentului,
pentru a putea preleva cât mai mult pentru armată, etc.). Alegându-şi un om pe măsură ca şef al statului
major al Armatei (generalul – ajuns feldmareşal – Helmuth von Moltke) şi uzând de diplomaţia sa abilă va
declanşa şi va câştiga războaiele împotriva Danemarcei (1864), Austriei (1866) şi Franţei (1870–1871), punând
bazele Germaniei, la 18 ianuarie 1871, Wilhelm I fiind proclamat împărat, iar Bismarck, evident, cancelar.

Dar ambiţiile sale nu se opresc aici, vrea să transforme Germania într-o mare putere şi, în fapt,
începe construcţia acestui proiect prin dezvoltarea economică, dublată de cea militară, şi prin afirmarea
dreptului acesteia de a avea colonii, vehiculând şi el formula, ce va deveni celebră „Germania a lipsit de la
împărţirea caşcavalului” (respectiv de la partajarea Africii, în principal între Franţa şi Marea Britanie).
GERMANIA - continuare
 Avântul economic de la sfârşitul secolului XIX face din Germania prima putere industrială
mai întâi, apoi economică în ansamblu, a Europei (depăşind Marea Britanie care deţinea
supremaţia de aproape 200 de ani) şi, după SUA, a doua pe Glob.

 Această ascensiune economică rapidă este însoţită de inaugurarea unei politici coloniale,
Germania simţindu-se frustrată că nu a putut participa la cucerirea Africii sau, cum plastic s-a
exprimat cancelarul Bismarck, „Germania a lipsit de la împărţirea caşcavalului”.

În august 1914 Germania intră în Primul Război Mondial, secondată de aliatul său
geopolitic natural, Austro-Ungaria.

„Germania aspiră la o dominare a Europei, ceea ce i-ar fi permis dominarea lumii

(...) Strategia germană în Primul Război Mondial a ilustrat o constantă a politicii
germane: Anglia şi Franţa – mai ales – trebuiau sa-şi restrângă dimensiunea lor
mondială – maritimitatea – şi să se îndepărteze de aria geopolitică naturală – a
Germaniei – Europa de Est, Peninsula Balcanică; aceste două cerinţe prealabile ar
fi trebuit să permită Germaniei să devină liderul european şi mondial”
(Aymeric Chauprade, Fr. Thual)
 Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei.
 Izbucneşte revoluţia (3 noiembrie 1918), care aboleşte monarhia şi proclamă,
şase zile mai târziu, republica (consfinţită prin Constituţia adoptată la 31 iulie
1919 la Weimar), aceasta fiind urmată de tulburări sociale – proclamarea
republicii sovietice la Bremen (ianuarie – februarie 1919) şi în Bavaria (aprilie
– mai 1919).

 Prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), Germania pierde toate coloniile,
provinciile Alsacia şi Lorena (anexate în 1871) şi este obligată să plătească
importante despăgubiri de război.

 Criza din 1929–1933 netezeşte drumul spre putere al mişcării naziste, Adolf
Hitler devenind, la 30 ianuarie 1933, cancelar al Germaniei.

 Instaurarea dictaturii naziste este urmată de lichidarea libertăţilor

democratice şi de promovarea unei politici agresive (crearea alianţei
Berlin – Roma – Tokyo), care duce la declanşarea celui de al Doilea
Război Mondial de către cel cel de-al Treilea Reich, la 1 septembrie
1939.
 Umilinţa percepută de germani în urma înfrângerii în Primul Război Mondial
(pierderea nu numai a coloniilor, dar şi a unor teritorii din Europa, plus importante
reparaţii financiare) a provocat dezlănţuirea identitară a naţional-socialismului
german, care şi accede la putere în 1933, în frunte cu Adolf Hitler: mai întâi pe post
de cancelar (prim-ministru), din 30 ianuarie 1933, apoi ca führer (Reichsführer =
Conducătorul Reichului), un an şi ceva mai târziu, contopind funcţiile de preşedinte
şi cancelar.

„Din acel moment, Germania hitleristă a reînnodat spiritul pangermanist şi ambiţiile

sale geopolitice tradiţionale. O ideologie totalitară întemeiată pe idei rasiste nu a fost decât
veşmântul unei raţiuni imperialiste permanent aduse la zi. Ambiţia de a reface spaţiul vital
german (sublinierea noastră) a împins la ocuparea Renaniei, la anexarea Austriei, la
dezmembrarea Cehoslovaciei – stat creat de Anglia şi Franţa pentru a se contrapune
ambiţiilor germane din est –, la anexarea regiunii germane a sudeţilor, apoi la declanşarea
celui de al Doilea Război Mondial”. (A. Chauprade, Fr. Thual)
 HITLER
(Adolf Hitler, n. 20 aprilie 1889, Braunau pe Inn, Austria – m.
30 aprilie 1945, Berlin; cancelar din 1933 şi Führer/Conducător
al Germaniei, din 1934)

 Nici un alt lider al timpurilor moderne n-a fost mai pragmatic şi mai dur decât Hitler.

 Ura sa împotriva anumitor popoare, considerate de el inferioare (evreii, ţiganii şi slavii), a atins cote
inimaginabile, camerele de gazare din lagărele de concentrare depăşind orice imaginaţie.

 Acest personaj obscur s-a (auto)propulsat în cele mai înalte sfere ale puterii prin unul dintre acele
mecanisme ale toleranţei colective păgubitoare, vehiculând, pe fondul puternicei crize economice care
afectase Germania, şi nu numai, clişee precum rasă ariană, popor de supraoameni, popoare inferioare etc.

 După o tentativă nereuşită de a pune mâna pe putere, copiind modelul Mussolini (noiembrie 1923),
soldată cu o condamnare (din care va efectua doar 9 luni), va reuşi, în numai 10 ani, să ocupe funcţia de
cancelar, prin acapararea treptată a Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, pe scurt Nazi,
de unde şi apelativul de nazism, pentru regimul creat de el.

 Creator al doctrinei naţional-socialiste, întemeiată pe pangermanism şi rasism.

 HITLER - continuare
 Adept al pangermanismului, unitatea tuturor germanilor, va provoca alipirea Austriei
(Anschluss-ul, martie 1938) – unde, de altfel, a fost primit mai degrabă ca un erou, decât ca
un cuceritor –, ocuparea regiunii locuite de sudeţi (de asemenea o populaţie germanică) din
vestul Cehoslovaciei (ocupând apoi toată această ţară, în rest neexistând sudeţi!).

 Unitatea tuturor germanilor se va dovedi a fi doar un pretext, în realitate Hitler dorind

cucerirea întregii Europe, în ciuda faptului că o parte a acesteia o împărţise cu Uniunea
Sovietică prin Tratatul Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939, în fapt un time-out pentru
proiectul său grandios (time-out care i-a convenit şi lui Stalin!).

 Neînvăţând nimic din experienţa rusească a lui Napoleon, din urmă cu un secol şi
ceva, Hitler se va „împotmoli” tot în imensa stepă rusească şi în zăpezile şi gerurile ruseşti –
bătălia de la Stalingrad (17 iulie – 2 septembrie 1943) devenind un reper.

 Întâmplător sau nu există foarte multe asemănări între Hitler şi Stalin: ambii s-au
născut în familii simple, ambii au avut alţi trei fraţi mai mari care au murit (de unde şi atenţia
foarte mare a mamelor lor vizavi de ei), au dorit, într-un fel sau altul, o carieră ecleziastică
(preoţi ortodocşi – Stalin mai întâi a dorit să fie călugăr), ambii au beneficiat de o propagandă
ieşită din comun, fiind prezentaţi ca supraoameni, zei etc., ambii, prin hotărârile lor, au trimis
la moarte zeci de milioane de oameni nevinovaţi.
GERMANIA - continuare

 Dorinţa de extindere a sferei de influenţă şi de reîmpărţire a lumii

determină Germania să declanşeze a doua mare conflagraţie din secolul XX,
cu cunoscutul sfârşit şi, mai ales, cu urmările ce se resimt şi astăzi.

 La data de 8 mai 1945, Germania capitulează necondiţionat în faţa

forţelor Naţiunilor Unite, fiind împărţită de către învingători – SUA, Marea
Britanie, URSS şi Franţa – în patru zone de ocupaţie.

 Conferinţa de la Potsdam (17 iulie 1945 – 2 august 1945, la care, alături

de Stalin şi Churchill, participă noul preşedinte american, Harry Truman,
întrucât Roosevelt decedase) fixează noile graniţe ale Germaniei (aceasta
pierzând partea de est a Pomeraniei – de la est de Oder – şi Silezia, incluse în
Polonia, şi Prusia Orientală – împărţită între Rusia – Kaliningrad/fostul
Königsberg – şi Polonia) şi trasează liniile politice ale organizării postbelice pe
baza principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării.

 În acelaşi timp, pe fondul prezenţei trupelor sovietice, etnicii germani

din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria sunt expulzaţi forţat din aceste state în
Germania în anii 1945–1946.
 În condiţiile declanşării Războiului Rece, ca urmare a
unificării zonelor de ocupaţie americană, engleză şi
franceză, este proclamată, la 7 septembrie 1949, Republica
Federală Germania/RFG (cu capitala la Bonn), numită în
mod curent Germania Occidentală, iar în zona sovietică
este proclamată, exact o lună mai târziu, Republica
Democrată Germană/RDG (cu centrul la Berlin), numită
şi Germania de Est.

 Oraşul Berlin, o enclavă în cea din urmă, păstra statutul

special de ocupaţie cvadripartită, dar, nu mult după aceea,
Berlinul de Vest (partea aflată sub ocupaţie americană,
britanică şi franceză) a devenit land al RFG, iar Berlinul de
Est (ocupat de sovietici), parte a RDG.

 Din 1949 până în 1990 poporul german trăieşte în

două state separate, distincte, cvasiinamice.

 Evoluând în condiţiile economiei de piaţă, în cadrul unei

democraţii parlamentare stabile, plus sprijinul dat de Planul
Marshall şi adoptarea liberalismului economic (graţie
cancelarului Konrad Adenauer şi ministrului de finanţe
Ludwig Erhard, viitorul cancelar), RFG intră în deceniile 7–8
în primul eşalon al statelor puternic industrializate din lume,
dezvoltarea postbelică fiind identificată îndeobşte ca
„miracolul economic vest-german”.

 În schimb, RDG se dezvoltă în condiţiile unei economii

centralizate, edificând societatea socialistă după model
sovietic şi urmând consecvent o distanţare, apoi o separare pe
toate planurile, de celălalt stat german.
 După ce, între 1949 şi 1961, peste 3,5 milioane de cetăţeni est-germani se refugiază în
RFG, autorităţile comuniste construiesc în 1961, la sugestia conducătorului sovietic Nikita
Hruşciov, Zidul Berlinului („primul zid din istoria omenirii al cărui scop nu a fost să-i ţină
pe duşmani afară, ci să-şi ţină proprii oameni înăuntru”, cum avea să scrie preşedintele
american Richard Nixon), frontiera intergermană devenind una dintre cele mai bine păzite
graniţe din lume.

Primită în NATO în anul 1955

RFG este integrată în sistemul economic, politic
şi militar al Occidentului:
Devine membru fondator al
CEE în 1957
Intră în CAER în anul 1950

RDG:

Intră în Tratatul de la Varşovia în anul 1955

 După 1965 şi, mai ales, în timpul cancelarului Willy Brandt (1969–1974),
politica externă a RFG se axează pe deschiderea spre Est (Ostpolitik),
concretizată în semnarea, în 1970, a tratatelor cu URSS şi Polonia, iar în 1972
a tratatului privind normalizarea relaţiilor reciproce dintre RFG şi RDG, care
un an mai târziu sunt admise ca membre O.N.U.

 Criza societăţii est-germane se accentuează în anii ’80, decalajul faţă de

statul vest-german se adânceşte, în condiţiile în care conducerea de partid şi
de stat a RDG (în frunte cu brejnevistul Erich Honnecker, prim secretar al
partidului comunist şi şef al statului) respinge ferm programul reformator al
liderului sovetic Mihail Gorbaciov.

 După deschiderea, de către Ungaria şi de către Cehoslovacia, în 1989, a

graniţelor lor cu Austria, sute de mii de cetăţeni est-germani se refugiază în
RFG, paralel fiind organizate în marile oraşe ale RDG manifestaţii de masă în
favoarea democraţiei şi libertăţii. Transformările radicale se succed vertiginos.
 La 9 noiembrie 1989 cade „Zidul
Berlinului” din aceleaşi motive pentru
care apăruse: hemoragia de est-germani,
fugind spre Vest, de data aceasta prin
Ungaria şi Cehoslovacia; „căderea
Zidului Berlinului” devine un adevărat
simbol al prăbuşirii regimurilor
comuniste.

 După acceptarea, de către cele patru puteri învingătoare în 1945 (SUA, URSS, Marea
Britanie şi Franţa), a procesului de reunificare şi semnarea, la 12 septembrie 1990, a unui
tratat prin care renunţă la toate drepturile ce le reveniseră în această calitate, Germania îşi
redobândeşte, la 3 octombrie 1990 (ziua reunificării) deplina suveranitate de stat.
 Astfel ia naştere, în inima Europei, un colos cu peste 80 de milioane de
locuitori, totodată prima putere economică a continentului (şi a treia din lume, a
patra, după China, potrivit ultimelor estimări), o ţară privită, din nou, cu
îngrijorare de toţi vecinii şi, în primul rând, de Franţa şi Polonia.

 Franţa, care sprijinise integrarea RFG în structurile euro-atlantice tocmai

pentru că vedea în aceasta un mijloc de a împiedica reconstrucţia geopolitică a
Germaniei, se vedea din nou vecină cu un colos demografic şi economic,
reamintindu-i coşmarurile trecutului. De aceea s-a şi opus, iniţial, unificării.

 La fel Polonia, căreia îi era teamă că Germania va reclama retrocedarea

teritoriilor pe care le-a pierdut în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

 Lucrurile se vor linişti însă, Germania semnând un tratat, în 14 noiembrie

1990, prin care a recunoscut frontiera Oder-Neisse, stabilită după ultima
conflagraţie mondială.
 Se poate spune că atitudinea războinică a Germaniei nu i-a
fost deloc folositoare, nu i-a permis să câştige teritorii pe termen
lung, ba din contră, a pierdut.

 Suprafaţa sa actuală este de 357 021 km², faţă de 470 622 km²
în 1935 şi 549 000 km² în 1914. A pierdut aproape 200 000 km²!

 Puterii economice, Germania, care o vreme n-a avut dreptul

să se înarmeze, îi adaugă pe zi ce trece o putere militară tot mai
însemnată, armata sa, bine instruită şi echipată, căreia i se alocă
anual circa 1,5% din PIB (ceea ce o plasează, cu cei peste 60 md.
$ alocaţi anual între primele cinci ţări de pe Glob), fiind unul din
pilonii Alianţei NATO.

 Dacă adăugăm şi dorinţa, exprimată de altfel, o vreme, de a fi

membru permanent al Consiliului de Securitate ONU având
sprijinitori în acest sens, constatăm o sporire a atributelor de a
redeveni o mare putere.
 Austria / Imperiul Austro – Ungar

 Numele de Austria a fost atestat pentru prima dată într-un document, din anul 996, semnat de
Otto/Othon III, rege al Germaniei şi împărat al Imperiului Roman de Naţiune Germană, cel care şi-
a stabilit capitala la Roma, visând la refacerea imperiului creştin.

 Actualul teritoriu al Austriei, locuit din preistorie (civilizaţia Hallstat, prima perioadă a fierului),
mai întâi de iliri, apoi de celţi, va cunoaşte stăpânirea romanilor (sunt întemeiate, printre altele,
actualele oraşe Viena/Vindobona şi Linz/Lentia), vandalilor, goţilor, hunilor, alamanilor, avarilor.

 Odată cu intrarea în componenţa statului franc, Carol cel Mare/Charlemagne constituie

Ostmark/Marca de Est, pentru a preveni noile invazii ale avarilor. Ducatul Austriei (rang pe care îl
obţine în 1156) este cucerit, în 1278, de regele german Rudolf I, întemeietorul dinastiei de Habsburg,
care va domni până în 1918, când este înlăturată de pe tron.

 Treptat, dinastia de Habsburg cucereşte Boemia, Moravia, Silezia şi Ungaria Occidentală,

punând bazele a ceea ce s-a numit Imperiul Habsburgic. Un membru al familiei va ajunge rege al
Spaniei (sub numele de Carol I) şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1519–
1556), reunind sub autoritatea sa vaste teritorii, vizând instaurarea unei monarhii catolice universale
etc.
 Angajată în lupta cu turcii, după ce aceştia au luat în stăpânire Peninsula Balcanică,
graţie poziţiei geografice (aflată în calea acestora spre inima Europei) – Viena va cunoaşte
două puternice asedii (în 1529 şi 1683) –, va deveni în final învingătoare, recunoscându-i-
se, prin tratatele de la Karlowitz (1699) şi Passarowitz (1718), stăpânirea asupra unor
întinderi însemnate.
 Astfel, prin Tratatul de la Karlowitz, i se recunoaşte Austriei posesiunea asupra centrului
Ungariei, Transilvaniei, Slovaciei etc., iar prin cele de la Passarowitz, Banatul, Oltenia şi o parte
din Serbia.

 În timpul Mariei Tereza (Maria Theresia), împărăteasă a Imperiului Roman de

Naţiune Germană (1740–1780) şi regină a Ungariei şi Cehiei, Austria participă la prima
împărţire a Poloniei (1772), ocupând Galiţia, şi ocupă Bucovina (1775), în ciuda
protestelor vehemente ale Moldovei.

 Nu mult după aceasta se impune domnia lui Francisc I, ultimul împărat al Sfântului
Imperiu Roman de Naţiune Germană (1792–1806) şi primul împărat ereditar al Austriei
(1804–1835), care s-a aflat în fruntea coaliţiilor organizate contra Franţei republicane şi
napoleoniene. Înfrânt de Napoleon (bătăliile de la Eckmühl şi, mai ales, Wagram, 1809),
pentru a-şi asigura pacea, negociază căsătoria fiicei sale Maria–Luiza (Marie–Louise) cu
împăratul francez. Ceea ce nu-l împiedică să participe la majoritatea campaniilor împotriva
lui Napoleon.
 Ulterior, împreună cu Metternich, ministrul său de externe (devenit apoi cancelar), a pus, în
septembrie 1815, bazele Sfintei Alianţe, în colaborare cu Alexandru I, împăratul Rusiei, şi Frederic
Wilhelm III, regele Prusiei, în scopul înăbuşirii mişcărilor revoluţionare şi de eliberare naţională
din Europa.
 Un alt moment important, dar totodată şi
ultimul al măreţiei imperiului, îl reprezintă lunga
şi contradictoria domnie a lui Franz Joseph I,
împărat al Austriei (1848–1916) şi, ca un
compromis în urma unor înfrângeri, rege al
Ungariei (1867–1916), aceasta fiind plasată pe
picior de egalitate cu imperiul austriac. A luat
astfel naştere Imperiul Austro-Ungar (1867–
1918), monarhie dualistă având unul şi acelaşi
conducător, din cadrul Casei de Habsburg, al
doilea şi, totodată, ultimul dintre aceştia, fiind
Carol I (1916–1918), nepotul lui Franz Joseph I.

 Imperiul avea o suprafaţă (676 000 km²) şi o populaţie (55 milioane de locuitori)
considerabile. Numai că populaţia era constituită dintr-o mulţime de naţionalităţi distincte
(germani, unguri, polonezi, cehi, sârbi, croaţi, sloveni, români, italieni ş.a.), care făceau
permanente eforturi de afirmare, de emancipare de sub tutela coroanei habsburgice.

 Problema naţionalităţilor era mai evidentă în Ungaria, „datorită politicii de

<<maghiarizare>>, adică impunerea culturii şi limbii maghiare celorlalte popoare.” (Jan
Palmowski)
 La sfârşitul Primului Război Mondial – declanşat de asasinarea (la 28 iunie 1914), la
Sarajevo, a lui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului – imperiul se destramă, iar prin
tratative, încheiate cu Puterile Aliate, la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) şi
Trianon (4 iunie 1920), Austria şi, respectiv, Ungaria dobândesc dimensiunile de astăzi:

 Prin Tratatul de la Saint-Germain, Austria a fost obligată să accepte

dezmembrarea Austro-Ungariei, crearea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor (devenit în 1929 Iugoslavia) – pierzând în favoarea acestuia
Dalmaţia, Slovenia şi Bosnia-Herţegovina – şi Cehoslovacia; totodată,
unele teritorii au fost retrocedate Poloniei (Galiţia), României
(Bucovina) şi Italiei (Trentino şi Tirolul de Sud).

 Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria a pierdut două treimi din

suprafaţa sa de dinainte de război şi trei cincimi din populaţie, fiind, la
rândul ei, obligată să cedeze teritorii Cehoslovaciei (Slovacia şi Rutenia),
Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (Croaţia) şi României
(Transilvania).
 Austria va mai cunoaşte două momente geopolitice:

 Primul, Anschluss-ul („unirea politică”), în fapt anexarea de către Hitler la cel

de-al Treilea Reich (12–14 martie 1938).

 „Nu este foarte limpede nici astăzi – scrie Jan Palmowski – în ce măsură Austria
a fost sau nu <<victima>> acestui episod, pentru că în pofida temerilor multor
austrieci liberali, de stânga sau evrei, Anschluss-ul a fost primit chiar cu entuziasm
de cei mai mulţi austrieci.”

 Al doilea, ocuparea de către Aliaţi (U.R.S.S. şi S.U.A., Marea Britanie şi

Franţa), în 1945, reuşind însă să-şi redobândească suveranitatea zece ani mai
târziu, când se restabileşte o Austrie independentă şi democrată.

 Această şansă n-a avut-o însă şi Ungaria, ocupată de trupe sovietice şi obligată să
devină stat comunist. Revolta populară anticomunistă din octombrie-noiembrie
1956, în contextul destalinizării, a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice, din
dispoziţia lui Nichita Hruşciov, care va primi apelativul de „măcelarul de la
Budapesta” din partea lui Richard Nixon, în vremea aceea vicepreşedinte al
Statelor Unite.
 Dimensiunile celor două ţări, în prezent, sunt:
 Austria: 83 870 km² şi 8 205 533 loc.
 Ungaria: 93 030 km² şi 9 930 915 loc.

 Ambele sunt membre ale Uniunii Europene (Austria din 1995, iar Ungaria din 2004), iar
Ungaria face parte şi din NATO (1999), Austria păstrându-şi statutul de neutralitate.
 Japonia
 Suprafaţa: 377 835 km2 (locul 60 pe Glob)
 Populaţia: 127 288 416 locuitori (locul 10 pe Glob)

 Japonia, Ţara Soarelui Răsare, a doua putere economică a lumii la începutul mileniului III, a fost şi a
rămas până astăzi un caz singular în istorie.

 Deşi unul dintre cele mai vechi state şi, de asemenea, cu una dintre cele mai vechi naţiuni, fiind un
arhipelag izolat în Extremul Orient, s-a aflat, până la mijlocul secolului al XIX-lea, în afara fluxului
istoriei, mai mult chiar, a refuzat cu obstinaţie, în mod deliberat, timp de mai bine de două secole,
orice contact cu lumea exterioară (erau pedepsiţi cu moartea cei care aveau legături cu străinii).

 O societate riguros ierarhizată, care a trăit până la jumătatea secolului al XIX-lea în plin ev feudal,
ignorată şi ignorând „lumea civilizată”. O ţară relativ mică, muntoasă în proporţie de aproape
90%, situată într-una dintre cele mai active zone vulcanice şi seismice ale Pacificului, lipsită de
bogăţii naturale şi de resurse energetice – de unde, printre altele, lipsa de interes a Occidentului - ,
grav afectată de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit în epoca
postbelică ilustrarea cea mai grăitoare a noţiunii de "miracol economic".

 Mai mult, dintr-o ţară înfrântă şi cu o economie ditrusă, a ajuns la începutul mileniului III la o
putere economică ce depăşeşte Marea Britanie şi Franţa la un loc şi reprezintă 40% din forţa SUA.
Deşi a cunoscut unele dificultăţi în ultimii 10 – 15 ani, unii analişti încă mai cred că în următorii 20
– 25 de ani, va depăşi cea mai mare putere economică a lumii, SUA.
 Singura putere militară neoccidentală care a reşit în
timpurile moderne să înfrângă o mare putere europeană
(Imperiul Rus, în 1904–1905), Japonia nu este astăzi o putere
nucleară, deşi este singura ţară care a cunoscut nemijlocit
efectele bombelor atomice – la Hiroshima şi Nagasaki (6 şi,
respectiv, 9 august 1945).

 Deşi, ca şi în cazul Germaniei, i s-a interzis să se înarmeze

după cel de-al Doilea Război Mondial (iniţial fiind chiar un
avantaj, permiţându-i să se concentreze asupra dezvoltării
economice, similar Germaniei), ulterior, graţie în principal
sprijinului SUA, dar şi al altor ţări occidentale, care doreau o
Japonie puternică în faţa pericolului comunist în zonă (China,
Uniunea Sovietică, Coreea de Nord ş.a.), i se permite crearea
unei „forţe naţionale de autoapărare”, bugetul pentru
„autoapărare” ajungând să reprezinte aproape 1% din PNB,
mai direct spus peste 45 miliarde de dolari, respectiv locul
cinci pe Glob!

 Mai mult, deşi anterior trimisese mai mult simbolic

detaşamente în zone de conflict, în 2003 premierul Junichiro
Koizumi se raliază ferm taberei americane cu ocazia
Războiului din Iraq şi, în ciuda unei opinii publice ostile,
decide, în decembrie 2003, trimiterea unei forţe necombatante
de 1 100 militari în Iraq.
 Câteva elemente istorice ne ajută să înţelegem mai bine devenirea
Japoniei.

Prin poziţia sa geografică şi prin configuraţia topografică,

această ţară a evitat, din Antichitate şi până în epoca modernă, să fie
inclusă în vreo macroformaţiune politică a Extremului Orient sau să
fie subjugată de marile puteri coloniale.

 Prima formaţiune statală importantă a fost regatul Yamato

(după numele clanului omonim), constituit în jurul anului 400 d.Hr.,
în zona actualului oraş Nara, din sudul insulei Honshu, care va fi şi
prima capitală a Japoniei (710–784) şi va da numele erei de aur a
civilizaţiei nipone (645–794, cu perioada de vârf 710–794).

 Budismul, adoptat de prinţul moştenitor Shotoku, devine în

594 religie de stat, iar în epoca Nara, Japonia se transformă într-o
monarhie absolută, după modelul chinez, sprijinită de un aparat
birocratic centralizat şi eficient.

 După mutarea capitalei la Kyōto (794) începe întărirea

autonomiei marilor seniori feudali (daimyó) şi, în paralel, slăbirea
autorităţii centrale. Prin limitarea, în 1192, a autorităţii imperiale şi
asumarea puterii reale se către shogun (comandantul militar suprem),
este inaugurată aşa-numita "epocă a şogunatului" (1192–1867, primul
fiind Yoritomo Minamoto-no, iar ultimul Yaşinobu) când funcţia
imperială este redusă la un simplu rol decorativ – ceremonial.
 Devenit shogun (1603–1605), Ieyasu Tokugawa restabileşte
unitatea imperiului, mută în 1603 capitala la Edo (astăzi Tokyo) –
împăratul fiind obligat să rămână, sub supraveghere, la Kyoto –,
iar un alt shogun din aceeaşi familie nobiliară (care se va menţine
la putere până în 1867), Iemitsu (1623–1651), adoptă, în 1639, o
politică de autoizolare deplină a ţării.

 Până în 1854, când escadra nord-americană a comandorului

Matthew C. Perry impune, cu forţa tunurilor, deschiderea unor
porturi nipone pentru navele de comerţ străine (plus dreptul de a
intra în Osaka şi Edo), orice contact cu exteriorul a rămas, sub
ameninţarea pedepsei cu moartea, interzis japonezilor.

 Urmează încheierea unor tratate inegale cu:

 SUA, Marea Britanie (1854),
 Rusia, Franţa, Olanda (1858)
 Prusia (1861).
 O revoluţie obligă pe ultimul shogun să
depună puterea (9 noiembrie 1867), restabileşte
autoritatea împăratului şi inaugurează epoca „Meiji”
(„conducere luminată”), perioadă de rapide şi
radicale transformări în viaţa Japoniei, care coincide
cu domnia împăratului Mutsuhito, numit postum
Meiji (1868–1912).

 Japonia este, fără îndoială, statul care a realizat

cea mai rapidă tranziţie de pe Glob de la o putere
medievală la una modernă. Structurile feudale sunt
abolite în 1871, modernizarea statală după model
european şi nord-american, industrializarea rapidă şi
dezvoltarea capitalistă transformă Japonia, la
începutul secolului XX, într-una dintre marile puteri
economice şi militare ale lumii, dar şi promotor al
unei politici externe imperialiste, agresive.

 Războiul chino-japonez din 1894–1895

deschide epoca expansiunii teritoriale nipone în
Extremul Orient (dobândirea Taiwanului şi a
Insulelor Penhu), intervenţia Rusiei şi Germaniei
limitând cedările Chinei. Acesta avea să fie doar
începutul politicii expansioniste japoneze, care avea
obiective geopolitice precise.
 Astfel, victoria clară din războiul ruso-japonez (1904–1905), îi
aduce, prin Pacea de la Portsmouth, Marea Britanie (5 septembrie
1905), nu numai Peninsula Liaodong (cu marele oraş-port Port
Arthur, astăzi Lüshun), sudul insulei Sahalin şi protectoratul asupra
Coreei (anexată în 1910), ci şi rolul de hegemon în Extremul Orient.

 Participarea, alături de Antantă, în Primul Război Mondial

(1914–1918), îi aduce posesiunile germane din China şi Oceanul
Pacific, iar în anii 1931–1932 ocupă Manciuria (partea de nord-est a
Chinei, cu o suprafaţă de circa 1 250 000 km²), pe care o transformă
în „statul independent”, practic statul marionetă Manchukuo (1932–
1945), iar pentru a-i da mai multă legitimitate îl aduce pe tron pe
„ultimul împărat”, Pu-yi, care fusese înlăturat de la conducerea
Chinei în 1912, la vârsta de numai 6 ani.

 Câţiva ani mai târziu, în 1937, Japonia reia cucerirea Chinei, pe

care dorea s-o ocupe în întregime.
 În deceniul al patrulea al secolului
XX, Japonia devine, practic, un stat
autoritar, militarist şi naţionalist, care
părăseşte în 1933 Liga Naţiunilor şi se
apropie de statele fasciste europene. La
25 septembrie 1936 Japonia încheie cu
Germania lui Hitler „Pactul
anticomintern” care, prin aderarea Italiei
lui Mussolini la 16 noiembrie 1937, pune
bazele axei şi, totodată, alianţei agresive,
Berlin – Roma – Tokyo.

 Trei ani mai târziu, Pactul Tripartit,

semnat la Berlin (27 septembrie 1940)
reglementa „spaţiul vital” al fiecăruia
dintre cele trei state semnatare
(Germania, Italia şi Japonia).

 Prin atacul surpriză (deşi astăzi există îndoieli privind gradul de „surpriză”) lansat asupra bazei aero-
navale americane de la Pearl Harbour, din arhipelagul Hawaii (7 decembrie 1941), Japonia intră în cel de-al
Doilea Război Mondial alături de Puterile Axei. Tratatul de neagresiune încheiat la Moscova cu URSS
(aprilie 1941) i-a permis Japoniei să-şi concentreze toate forţele pe teatrul de luptă din Extremul Orient,
Asia de Sud-Est şi Oceanul Pacific, realizând o ofensivă fulger cu rezultate spectaculoase (<<războiul
fulger>> preconizat de Hitler, l-au realizat japonezii): preia Indochina de la Franţa, Indonezia de la
Olanda, Malaysia şi Singapore de la Marea Britanie, Filipine de la S.U.A. etc. Numai că în toate teritoriile
cucerite va lăsa imaginea unei Japonii brutale, diferite de colonianismul european şi american.
 După lansarea, la 6 august 1945, a primei bombe atomice asupra oraşului Hiroshima şi, trei
zile mai târziu, asupra oraşului Nagasaki, urmate de declaraţia de război a U.R.S.S. (8 august
1945), Japonia semnează, la 2 septembrie 1945, actul capitulării necondiţionate în faţa forţelor
Naţiunilor Unite, Japonia intrând sub regimul de ocupaţie al trupelor nord-americane;
simptomatic, actul capitulării a fost semnat pe faimosul crucişător Missouri, reparat după ce fusese
grav afectat cu ocazia atacului japonez de la Pearl Harbour, în prezenţa generalului american
Douglas MacArthur, comandantul suprem al Forţelor din Pacific.

 Încetarea stării de război şi reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS (1956) nu sunt urmate,
însă, până astăzi, deşi au existat tentative (graţie lui Gorbaciov şi Elţân) de încheiere a unui tratat
de pace din cauza disputei în jurul insulelor Kurile de Sud, ocupate în 1945 de trupele sovietice.

 Victoria comuniştilor lui Mao Zedong în China (1949), războiul din Coreea (1950–1953),
apoi cel din Indochina (Vietnam, Cambodgia) conferă Japoniei o importanţă vitală pentru lumea
Occidentală în noul context al Războiului Rece, care, mai ales prin S.U.A. ca exponent, îşi
reconsideră poziţia vizavi de Ţara Soarelui Răsare.
 Deşi a parafat tratatul de pace şi prietenie cu China (1978), relaţiile
celor două ţări se menţin, practic, în beneficiul economic reciproc, în rest
aflându-se în expectativă.

 „Perspectiva unei Chine unite şi puternice, susceptibilă de a redeveni expansionistă,

constituie obsesia absolută a Japoniei. De partea sa, China se îngrijorează de
importanta ascensiune militară a Japoniei şi se apropie de Rusia. Astfel, printr-un fel
de fenomen de reciprocitate şi de circulaţie a îngrijorărilor – Japonia-Rusia, China-
Japonia, Statele Unite-Rusia –, se asistă într-un mod progresiv şi cvasiilegal, la
recompunerea discretă a două blocuri: un bloc continental opus unuia maritim”.(A.
Chauprade, Fr. Thual)

 De altfel, potrivit mai multor analişti, dintre toate temerile Japoniei

(dezvoltarea spectaculoasă economică a Chinei în zonele litorale – faimoasele
„zone economice speciale” –, reunificarea Coreei etc.), cea mai mare rămâne
apropierea dintre China şi Rusia, de unde şi consolidarea relaţiei cu SUA, prin
reînnoirea tratatelor şi garanţiilor de securitate.
 Un prim pas important, după marea conflagraţie – din care a ieşit înfrântă şi
răvăşită – a fost excelenta gestionare a reconstrucţiei, concepută şi condusă de Yoshida
Shigeru (prim-ministru 1946–1947 şi 1949–1954), care „a avut o influenţă hotărâtoare
în prefigurarea ideii că Japonia ar trebui să adopte propria cale de dezvoltare
economică, bazându-se pe aliaţii săi în domeniul politicii externe şi al apărării.”(Jan
Palmowski)

 Ţară lipsită de resurse de materii prime, cu o economie grav afectată, Japonia

nu s-a grăbit să dezvolte orice activitate economică pentru a recupera ceea ce pierduse,
ci mai întâi a „radiografiat”, am putea spune, economia mondială, identificând „nişele”
care îi ofereau mari şanse de a pătrunde pe piaţa mondială şi numai după aceea a
stabilit concret ce trebuie să facă.

 Începând cu deceniul şapte al secolului XX, Japonia devine a treia putere

industrială a lumii, apoi a doua putere economică (după SUA, dar înaintea Germaniei),
prima putere exportatoare, un lider necontestat în lumea tehnologiilor de vârf.
 Ultimii 15-20 de ani sunt însă
marcaţi, pe fondul crizei economice
japoneze din anii `90 şi a celei asiatice
din anii 1997–1999, care au scos în
evidenţă anacronismele din societatea
japoneză, de instabilitate guvernamentală,
atenuată când prim-ministru a fost în
perioada 2001–2006 Junichiro Koizumi,
iniţial un simplu membru al Dietei
(Parlamentul japonez).

 La începutul mileniului III,

Japonia rămâne o ţară care trebuie luată
în calcul în orice ecuaţie de putere, fie
economică, fie militară, fie combinată,
sau, cum spune Zbigniew Brzezinski, „...
două triunghiuri eurasiene de putere
trebuie ferm conduse şi cu trupul
conectate mai direct: primul implicând
Statele Unite, Uniunea Europeană şi
Rusia, al doilea implicând Statele Unite,
Japonia (sublinierea noastră) şi China.”
 RUSIA
 Suprafaţa: 17 075 200 km² (locul 1 pe Glob)
 Populaţia: 140 702 096 locuitori (locul 9 pe
Glob)

Din punct de vederea geopolitic, Rusia are o

relevanţă unică în lume, prin poziţia sa în cadrul
continentului euroasiatic (EURASIEI), la
interferenţa marilor civilizaţii, un stat fără analog,
care prin caracteristicile fundamentale aparţine
deopotrivă Europei şi Asiei. Concomitent, din
această îmbinare a rezultat un spaţiu etnocultural
specific, care nu poate fi considerat în exclusivitate
nici european, nici asiatic.

Această specificitate dictează o valoare a poziţiei geopolitice, relativ ambiguă, a

Rusiei de-a lungul istoriei.
• De o parte, Rusia serveşte drept „punte” între cele două „subcontinente”, evaluare care ar justifica
dorinţa de integrare în civilizaţia mondială a Rusiei, dar şi tendinţa mascată de expansiune,
• Pe de altă parte, ea nu este nici Europa, nici Asia, ci Rusia propriu-zisă, fapt ce ar justifica
excepţionalismul acestei puteri mondiale, tendinţă promovată îndeosebi de cercurile naţionaliste şi
extremiste.
 Începutul statal se plasează în secolele VI – IX, când slavii de răsărit
populează ţinuturile dintre Nipru, Dvina, Oka şi Volga Superioară, creînd, în
secolul IX, statul vechi rus.

 Izvoarele medievale atribuie semilegendarului vareg Rurik un rol în întemeierea primului stat
al slavilor de răsărit cu reşedinţa la Novgorod (862).

 Potrivit letopiseţelor ruseşti rolul important l-a jucat cneazul rus Oleg, care a domnit din anul
879 la Novgorod, succedându-i lui Rurik, iar din 882 la Kiev, (până în 912 sau 922), şi care a lărgit
hotarele statului, purtând lupte cu Imperiul Bizantin.

 În timpul domniei lui Vladimir I Sveatoslavici (970–980 cneaz al Novgorodului şi 980–1015

mare cneaz al Kievului) şi Iaroslav I cel Înţelept (1016–1018, 1019–1054), statul kievean atinge
apogeul puterii (învingându-i, printre alţii, pe pecenegi şi lituanieni).

 Însă în secolul XII se destramă în mai multe cnezate (Halâci-Volinia, pe teritoriul de azi ale
Ucrainei apusene şi al Poloniei, Marele Novgorod, în N, şi Vladimir-Suzdal, cu capitala la Vladimir,
în NE).

 Această fragmentare a înlesnit cucerirea ţării de către mongoli (1237–1240), care întemeiază
aici Hanatul Hoardei de Aur, dominaţia mongolă frânând dezvoltarea societăţii ruse, izolând-o de
restul Europei. Ca urmare, centrul de greutate al puterii politice şi militare a slavilor de răsărit se
plasează, în secolele XIV – XV, spre nord-est, în regiunea Moscovei.
 Unificarea Rusiei are loc în secolele XIV –
XVI în jurul Marelui Cnezat al Moscovei.

 În timpul domniei cneazului Moscovei, Ivan III

(1462–1505) are loc unificarea cnezatelor şi oraşelor
ruseşti (Iaroslavl, Rostov, Novgorod, Tver ş.a.) şi
Rusia se emancipează definitiv de sub dominaţia
mongolă, Hoarda de Aur destrămându-se în
hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea; îşi va lua titlul
de Mare Cneaz al întregii Rusii.

 Dar cel care îi va da cu adevărat putere va fi Ivan

IV, supranumit cel Groaznic, cu o domnie foarte
lungă (1533–1584); în 1547 îşi ia titlul de ţar. Pune
bazele autocratismului (slăbind puterea marii
nobilimi), include în Rusia hanatele tătare Kazan şi
Astrahan, inaugurează cucerirea Siberiei şi face
tentativa de a obţine ieşire la Marea Baltică.
 După o perioadă de anarhie internă, în care
intervin atât Polonia cât şi Suedia, este ales ţar
Mihail Romanov (1613–1645, Mihail III
Fiodorovici), care întemeiază dinastia Romanovilor
(1613–1917) şi pune bazele monarhiei absolutiste,
Rusia devenind totodată un imperiu multinaţional.

 Mutarea scaunului metropolitan de la

Vladimir la Moscova (1326), apoi ridicarea acestuia
la rang patriarhal (1589), transformă, în secolul
XVI, Rusia în singura mare putere ortodoxă
suverană a Europei; adoptarea ortodoxismului ca
religie de stat avusese loc în anul 988, în vremea
marelui cneaz de Kiev, Vladimir I Sveatoslavici.
Rusia revendică moştenirea Bizanţului, iar
Moscova se erijează în cea de-a „treia Romă”.

 În timpul celui de-al doilea ţar din dinastia

Romanovilor, Aleksei Mihailovici (1645–1676), are
loc un eveniment foarte important: în urma
răscoalei antipoloneze a cazacilor zaporojeni,
condusă de hatmanul Bogdan Hmelniţki, Ucraina
din stânga Niprului se uneşte, din 1654, cu Rusia.
 Sub Petru I cel Mare (ţar 1682–1721, împărat
1721–1725), Rusia cunoaşte o remarcabilă
înflorire economică şi se înfăptuiesc ample
reforme care urmăresc modernizarea societăţii şi
a instituţiilor după model vest–european.

 Rusia înfrânge în Războiul Nordic (1700–1721),

în alianţă cu Danemarca şi Polonia, armata regelui
Suediei, Carol XII (renumita victorie de la Poltava
– 1709), şi obţine, astfel, ieşirea la Marea Baltică.

 Aici este, de altfel, fondat în 1703 Sankt

Petersburg, noua reşedinţă imperială.

 Se cristalizează acum şi liniile de forţă ale

expansionismului ţarist: în nord, în direcţia Mării
Baltice, în est, în Asia Centrală, dar cu precădere
spre apus, în regiunea Mării Negre şi a spaţiului
danubiano-balcanic, cu ţinta finală
Constantinopolul şi ieşirea la Marea Mediterană.

 Pe acest fond are loc şi alianţa cu Moldova, împotriva turcilor, numai că luminatul principe
Dimitrie Cantemir, în dorinţa de emancipare a Moldovei de sub suzeranitatea otomană, a
supraevaluat „descreşterea” Imperiului Otoman şi, în urma înfrângerii armatelor ruso-
moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (8–12 iulie 1711), se refugiază la curtea ţarului
Petru I, al cărui consilier devine. Ca efect al înfrângerii, Constantinopolul introduce regimul
fanariot în Moldova (cinci ani mai târziu şi în Ţara Românească).
 Circulă un aşa-zis Testament al lui Petru cel Mare, apocrif potrivit unor istorici, care
cuprinde obiectivele geopolitice pe care trebuie să le aducă la îndeplinire urmaşii săi,
unele fiind pornite pe acele făgaşuri chiar de el:

 „A se amesteca la tot prilejul în toate pricinile din Europa, mai vârtos în cele din Germania, care
fiind mai cu apropiere, o interesează mai cu seamă.

 A se vârî în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite şi a-i câştiga cu bani pe cei mai puternici
ai ei (...) a vârî oşti rosieneşti în Polonia, şi a le ţine vremelniceşte până la prilejul de a rămâne acolo
pentru totdeauna (...).

 A lua cât s-ar putea mai mult Suediei şi a şti cum să facă ca însăşi ea Suedia să-i deschidă război,
spre a-i găsi pricină de a o subjuga (...).

 A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol şi de India, că acel ce va stăpâni acolo va
fi cel adevărat stăpânitor al lumii, deci trebuie a deschide necurmate războaie când cu Turcia, când
cu Persia (...)

 (...) Rusia folosindu-se de un prilej hotărâtoriu, va năvăli asupra Germaniei cu oştile sale cele
pregătite, pornind totodată două flote mari, una de la Marea Azov şi alta de la Arhanghelsk,
încărcate cu cete de asiatici, şi însoţite spre apărarea lor cu flotele înarmate de la Marea Neagră şi de
la Marea Baltică, care trecând pe la Marea Mediterană şi pe la Ocean, vor năpădi pe de o parte ele în
Franţa, în vreme când pe de altă parte va fi Germania năpădită. Aceste două ţări biruindu-se,
cealaltă apoi parte a Europei va trece lesne şi fără nici o împotrivire sub jugul Rosiei”.
 PETRU I CEL MARE
(9 iunie 1672, Moscova – 8 februarie 1725, Sankt Petersburg, ţar 1682-1721 şi împărat 1721-1725 „al
tuturor ruşilor”)

 Petru I a fost un lider atipic, creatorul Rusiei Mari – „Mama Rusie”, sintagmă atât de frecvent folosită
de locuitorii marelui imperiu, nu numai în trecut, ci şi azi. Puţini oameni politici au reuşit să-şi atingă
întocmai scopurile propuse, în cazul său acestea fiind:
 ieşirea Rusiei la Marea Neagră (mai întâi la apendicele său Marea Azov, cu faimoasa cetate Azov, în 1696);

 ieşirea la Marea Baltică, angajându-se în lungul Război Nordic (1700–1721) de partea puterilor ce luptau
împotriva hegemoniei Suediei, hotărâtoare fiind marea sa victorie de la Poltava (8 iulie 1709);

 avansarea pe vest şi pe alte fronturi, în această tactică înscriindu-se şi „campania de la Prut”, respectiv alianţa
cu Moldova lui Dimitrie Cantemir împotriva turcilor, însă fără sorţi de izbândă (înfrângerea armatelor ruso-
moldovene la Stănileşti, pe Prut, în iulie 1711); marele învăţat Cantemir, bun cunoscător al realităţilor Curţii
Otomane, s-a grăbit în aprecierea „descreşterii Imperiului Otoman”;

 ieşirea la Marea Caspică şi cucerirea Caucazului, în dauna Persiei (1722–1723), aşa-numita „campanie din
Caucaz”;

 În aplicarea formulei de lider atipic intră şi călătoria sa în Occident, din anii 1697–1698, pe ruta Königsberg
(Kaliningradul de astăzi) – Deptford – Leyden – Amsterdam – Veneţia, în urma căreia tranşează definitiv
dilema geopolitică rusească a acelor vremuri: Rusia trebuie să graviteze nu spre Asia, ci spre Europa. Ca
urmare pune bazele oraşului-fortăreaţă care îi va purta numele, Sankt Petersburg (inaugurat la 16 mai 1703),
mutând aici capitala, de la Moscova.

 Lui Petru I i se poate aplica foarte bine formula de „despot luminat”, prin reformele sale administrative,
militare şi economice (reducerea privilegiilor nobilimii şi ale vechilor corpuri ostăşeşti, realizarea de linii de
fortificaţii, construirea de întreprinderi industriale, reformarea şi modernizarea armatei etc.) contribuind la
modernizarea Rusiei în spiritul ţărilor occidentale.
 Persoana care va transforma, cu adevărat, Rusia,
într-o mare putere va fi...nemţoaica Sofia-Augusta-
Frederika de Anhalt-Zerbst (născută în 1729 la
Stettin în Pomerania, astăzi Szczecin, în Polonia),
căsătorită în 1745 cu viitorul ţar Petru III (1761–
1762), nepot al lui Petru I cel Mare, eveniment în
vederea căruia, cu un an mai înainte, s-a convertit la
ortodoxism şi şi-a schimbat numele în Ekaterina
(Caterina) Alekseevna.

 Îşi înlătură soţul de la tron (nefiind străină nici

de asasinarea acestuia) şi domneşte autoritar (dar
„despot luminat”) nu mai puţin de 34 de ani (1762–
1796), sub numele de Ecaterina/Ekaterina II,
supranumită „cea Mare”.

• A contribuit la întărirea statului şi a dus o politică externă abilă.

• A purtat războaie în principal cu Suedia şi, mai ales, cu Imperiul Otoman (1768–1774 şi 1787–1792), în timpul
cărora s-au ilustrat feldmareşalul Grigori Potemkin şi generalul Aleksandr Suvorov. În anul 1783 sunt cucerite
Crimeea şi stepele nord-pontice, hotarul apusean fiind stabilit pe Nistru, Rusia dobândind acces la Marea Neagră.
Iar prin anexările rezultate în urma celor trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795 – împreună cu Prusia şi
Austria), Rusia împinge hotarele sale până în Europa Centrală.

• Prosperitatea economică, favorizată de dezvoltarea industriei, înflorirea culturală (ţarina favorizase mişcările
literare, se înconjurase de artişti de talent, îmbogăţise Sankt Petersburgul cu palate şi alte edificii etc.) şi succesele
pe plan extern au făcut din Rusia Ekaterinei II o putere preponderentă în Europa.
 În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Rusia poartă numeroase
războaie victorioase împotriva Imperiului Otoman (1710–1711, 1735–1739, 1768–1774,
1787–1792, 1806–1812, 1828-1829), a Persiei (1722–1723, 1803–1813, 1826–1828) şi
participă la coaliţiile antinapoleoniene (1805–1807, 1812–1815).

 Foarte interesantă pe eşichierul politic al Europei acelor timpuri a fost relaţia Rusiei
cu Franţa. În 1799, efemerul ţar Pavel I (1796–1801) introduce Rusia în coaliţia
antifranceză, generalul Suvorov repurtând victorii, în fruntea armatei ruso-austriace, în
Italia de Nord şi Elveţia. Dar, în 1801, acelaşi ţar şi-a schimbat radical atitudinea, dorind
să se alieze cu Napoleon Bonaparte contra Marii Britanii pentru cucerirea Indiei.

 N-a reuşit să ducă la bun sfârşit acest proiect, fiind asasinat, în urma unei conspiraţii
la care a participat – şi de care a beneficiat – fiul său, viitorul împărat, Alexandru I (1801–
1825). Acesta, din contră, face pace cu Marea Britanie (1801), alături de care participă,
împreună cu Austria la cea de-a treia coaliţie împotriva Franţei (1805) – care s-a spart
după victoria lui Napoleon de la Austerlitz –, precum şi la alte patru campanii, ultimele
două ducând la prima (1814) şi a doua abdicare (1815, după bătălia de la Waterloo) a lui
Napoleon.

 Alexandru I va avea mai multe întâlniri cu Napoleon (între care cele de la Tilsit, 1807,
şi Erfurt, 1808), în urma cărora va face alianţă cu împăratul francez şi va avea numai de
câştigat, dobândind o serie de teritorii. În 1812 Napoleon va invada Rusia, dar va
cunoaşte o grea înfrângere, la care a contribuit foarte mult şi iarna grea rusească, aceasta
marcând de fapt începutul sfârşitului gloriei lui Bonaparte.
 În urma Congresului de la Viena (1814–1815), Rusia devine unul dintre
promotorii Sfintei Alianţe (pact mistic semnat între împăraţii Alexandru I,
Rusia, Francisc I, Austria, şi regele Frederik Wilhelm III, Prusia), stâlp al
conservatorismului (lupta împotriva mişcărilor liberale şi naţionaliste) şi
„jandarmul Europei”.

 De fapt, în secolul al XVIII-lea, neputinţa vecinilor săi (otomani, perşi, chinezi,

suedezi, polonezi) i-a permis să-şi sporească teritoriul, devenind o putere
europeană, mai ales după ce a reuşit să-l respingă pe Napoleon.

 După pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774, în urma războiului victorios

împotriva Turciei, 1768–1774), Rusia, angajată în plină expansiune, se erijează
în protector al slavilor de sud şi al tuturor ortodocşilor din Peninsula
Balcanică, politică continuată în secolul al XIX-lea sub drapelul
panslavismului.

 Numai că, în Balcani, Rusia se va confrunta cu Imperiul Habsburgic şi cu

ostilitatea marilor puteri – Marea Britanie şi Franţa – interesate în menţinerea
echilibrului european.
 Războiul Crimeei (1853–1856), în care Turcia este
aliată cu Franţa şi Marea Britanie, se încheie cu
înfrângerea Rusiei, dar victoria repurtată în războiul
ruso-turc din 1877–1878, la care a participat şi
România, lichidează urmările nefavorabile ale
Tratatului de pace de la Paris (1856) prin pacea de la
San Stefano şi Congresul de la Berlin (1878); printre
altele s-a restabilit autoritatea statului român asupra
Dobrogei, dar concomitent, cele trei judeţe din sudul
Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), care fuseseră
restituite Moldovei în 1856, sunt din nou anexate
Rusiei.

 În perioada 1859–1895 este cucerită întreaga Asie Centrală („Turkestanul”), iar

Tratatul ruso – chinez de la Aihun (1858) stipulează anexarea regiunii fluviului Amur
şi a Sahalinului de Nord.

 Dacă expansiunea rusă a fost posibilă graţie sistemului şerbiei (abolit abia în
1861), care oferea un potenţial uman cvasinelimitat, această structură a
determinat, în schimb, o gravă întârziere în plan economic, social şi cultural, în
raport cu Europa Occidentală.

 Nici statul sovietic de mai târziu nu a reuşit, în cei 74 de ani de existenţă, să

recupereze acest decalaj.
 În timpul domniei ultimului ţar, Nicolae II (1894–
1917), Rusia, care se simte ameninţată de ascensiunea
Germaniei, se apropie de Franţa şi Marea Britanie,
creînd Tripla Alianţă, bloc politico-militar opus
Puterilor Centrale.

 Criza societăţii, înfrângerea în războiul ruso-japonez

(1904–1905) şi alţi factori duc la izbucnirea revoluţiei
burghezo-democrate din 1905–1907, reprimată de
autorităţile ţariste.

 În 1914 Rusia intră în război împotriva Germaniei,

Austro-Ungariei şi Turciei.

 Înrăutăţirea situaţiei interne şi înfrângerile suferite

pe front au ca rezultat izbucnirea, în februarie 1917, a
revoluţiei soldate cu abolirea ţarismului (27
februarie/12 martie 1917) şi proclamarea republicii
(1/14 septembrie 1917). La 7 noiembrie 1917 (25
octombrie 1917 stil vechi), la Petrograd (actualul şi
vechiul Sankt Petersburg), puterea este preluată, în
urma unei insurecţii, de către Partidul Bolşevic,
condus de Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), care devine
primul preşedinte al Guvernului sovietic (numit
Consiliul Comisarilor Poporului), 1917–1924.
 LENIN
(Vladimir Ilici Ulianov, n. 22 aprilie 1870, Simbirsk
– m. 21 ianuarie 1924, Petrograd/Sankt Petersburg;
fondatorul şi primul conducător al Uniunii Sovietice).

 Deşi a fost numai câţiva ani conducătorul Rusiei bolşevice,

numele său rămâne foarte cunoscut, fiind considerat una dintre
marile personalităţi mondiale. Sau, după cum spune un biograf al
marilor personalităţi: „Acum, o dată cu încheierea acestui secol,
lumea comunistă, cândva impresionantă, s-a destrămat. Totuşi,
umbra lui Lenin pluteşte deasupra vremurilor noastre.” (W. J.
Jacobs)

 În ciuda foartei scurte perioade în care a fost la putere, nici

un alt lider mondial nu a influenţat mai mult decât Lenin istoria
şi nu a avut mai multe statui ridicate pe meridianele lumii.
Completarea de către el a teoriei marxiste privind „dictatura
proletariatului” şi transpunerea în realitate a acesteia va deveni
„antireligia” secolului XX, comunismul de sorginte leninistă
(îmbrăcând apoi haina stalinistă, hrusciovistă, brejnevistă etc.)
invadând planeta, tot mai multe ţări şi popoare adoptând, mai
mult sau mai puţin ortodox (în foarte multe cazuri fiind, în fapt,
impusă), ideologia comunistă.
 LENIN (continuare)

 Adept fervent al teoriei marxiste potrivit căreia victoria proletariatului va avea loc într-o ţară
dezvoltată în care proletariatul, ajuns la conştiinţa puterii sale de clasă, va prelua puterea, Lenin îşi va
modifica rapid concepţia, afirmând că proletariatul va acţiona şi va reuşi în „veriga slabă” a lumii
capitaliste.

 Este, poate, şi mai interesant faptul că nu Lenin va fi principalul artizan al Marii Revoluţii din Octombrie,
cum va intra în istorie evenimentul din 25 octombrie 1917 (7 noiembrie pe stil nou), ci Leon Trotski, care a
organizat revolta împotriva guvernului Kerenski care, la rândul său, îl înlăturase pe ţarul Nicolae II (1894–
1917).

 Există o părere larg răspândită potrivit căreia dacă Lenin ar fi trăit şi, implicit, condus mai mult
timp Uniunea Sovietică, soarta comunismului în lume ar fi fost cu totul alta. Chiar şi în ţara noastră
încă se mai propagă o asemenea idee, afirmată de altfel cu tărie în 1989, după înlăturarea disctaturii
ceauşiste, când unul dintre sloganurile noii puteri era acela al „comunismului cu faţă umană”, cu
referire la „făuritorul” comunismului.

 Numai că informaţiile dobândite după deschiderea arhivelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,
după venirea la putere a lui Gorbaciov, în 1985, vor modifica radical această imagine, documentele arătând
că „marele Lenin” nu era cu nimic mai blând decât succesorul pe care îl blamase, Stalin, deşi chiar el scrisese
că discipolul îşi depăşise maestrul, trimiţând o scrisoare Biroului Politic al PCUS în care afirma:

„Stalin este prea grosolan, şi acest defect ... nu poate fi tolerat unui secretar general. De aceea, propun
tovarăşilor să găsească o modalitate de a-l schimba pe Stalin din această funcţie şi de a numi o altă persoană
... mai loială, mai cuviincioasă şi mai atentă cu tovarăşii ...”.
 La 30 decembrie 1922 se constituie URSS (Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste), dar proiectul bolşevic de a topi
diferitele naţiuni într-o singură naţiune sovietică este sortit eşecului.

 Fiind Secretar General al Partidului Comunist din 1922, Stalin (pe numele
adevărat Iosif Vissarionovici Djugaşvili, georgian de origine, născut în 1879) iese
învingător, după moartea lui Lenin, în apriga luptă pentru putere.

 Devenit stăpân necontestat al destinelor ţării, Stalin trece, în anii 1926–1929, la

realizarea industrializării accelerate transformând URSS, în pragul celui de-al Doilea
Război Mondial, într-o mare putere industrială a lumii.

 Totalitarismul stalinist atinge paroxismul în cursul „epurărilor” din anii 1936 – 1938,
cărora le cad victimă toţi adversarii potenţiali şi ipotetici ai dictatorului, ca şi elitele
partidului (Kirov, Troţki, Zinoviev, Buharin ş.a.), aparatului de stat şi ale armatei.

 Teama paranoică de comploturi, care evident puteau veni în primul rând din partea
Armatei, îl determină să facă epurări fără precedent în rândul ofiţerilor.

 Potrivit istoricului francez André Brissaud (în cartea intitulată „Stalin. 30 millions de
morts pour un empire”, publicată în 1980), folosind statisticile unui specialist sovietic
(Ernst Geri), bilanţul Armatei Roşii în vremea lui Stalin ar fi arătat după cum urmează:
execuţia a 3 mareşali (din 5), 14 generali de armată (din 16), 8 amirali (din tot atâţia), 60
de generali de corp de armată (din 67), 136 generali de divizie (din 199), 221 generali de
brigadă (din 397), 11 adjuncţi ai Ministrului Forţelor Armate, 35 000 de ofiţeri
(jumătate din numărul total) arestaţi sau executaţi.
 STALIN
(Iosif Vissarionovici Djugaşvili, n. 21 decembrie 1879, Gori,
Georgia – m. 5 martie 1953, Moscova, conducător al
Uniunii Sovietice, 1922–1953).

 Nici un alt lider mondial nu a cunoscut un salt mai spectaculos şi

antinomic decât georgianul Djugaşvili: de la mic seminarist, cu frică
de Dumnezeu (viitor călugăr, deşi mama lui îl dorea preot ortodox) la
unul dintre cei mai mari conducători mondiali şi cel mai mare
duşman al lui Dumnezeu (continuatorul tezei lui Lenin cum că
„religia este opiumul popoarelor”).

• Omul care n-a făcut o zi de armată s-a autoproclamat mareşal (1943) şi, apoi, generalissim (1944), ultimul fiind
un rang militar necunoscut nicăieri altundeva în lume.

• Omul care era pasionat de filme comice (cele cu Stan şi Bran fiind predilecte) sau romantice, „ucidea” cu
sânge rece, prin intermediul interpuşilor, oameni de rang înalt (nu numai politicieni, ci şi scriitori, artişti etc.).

• Obsedat de comploturi, Stalin îi va „decapita” pe cei care, potrivit lui, puteau să-l înlăture de la putere,
conducătorii Armatei şi medicii (faimosul „complot al medicilor” – ideea lui că medicii evrei de la Kremlin au
plănuit asasinarea sa).

• Numărul victimelor sale este mai mare decât cele ale lui Hitler, fiind astfel considerat „cel mai mare criminal al
tuturor timpurilor”; spre deosebire de Hitler, Stalin şi-a ucis sau deportat în principal proprii concetăţeni.
STALIN (continuare)

Analistul W.J. Jacobs afirmă:

„Istoricii, indiferent de concepţiile lor politice, nu pot să nu recunoască imensele realizări ale lui
Stalin. El a făcut din Rusia o putere militară redutabilă înzestrată cu un armament modern,
performant, inclusiv un arsenal militar nuclear capabil să distrugă o mare parte a lumii. Datorită
lui, baraje, centrale electrice, fabrici au transformat peisajul arid de odinioară. Desigur că odată
cu acestea au apărut şi lagărele de muncă forţată (faimoasele gulaguri – nota noastră), închisorile şi
camerele de tortură, care reprezentau, şi ele, exemple grăitoare ale modului în care înţelegea să-
şi exercite puterea. Prin folosirea forţei necruţătoare, el a creat un nou tip de societate”.

Lenin avea să scrie:

„Stalin este prea grosolan, şi acest defect ... nu poate fi tolerat unui secretar general. De
aceea, propun tovarăşilor să găsească o modalitate de a-l schimba pe Stalin din această funcţie
şi de a numi o altă persoană ... mai loială, mai cuviincioasă şi mai atentă cu tovarăşii ...”.

La rândul său, Hruşciov, cel care va ataca din plin cultul personalităţii lui Stalin la
Congresul PCUS din 1956, va spune, printre altele:
„În ceea ce priveşte personalitatea lui Stalin, are în ea ceva admirabil, şi sălbatic deopotrivă”.
STALIN (continuare)
 Folosind toate pârghiile puterii, Stalin a reuşit să domine scena politică mondială,
folosindu-şi deopotrivă aliaţii (la un moment dat chiar Hitler!) şi adversarii (de ieri:
Marea Britanie, Franţa, S.U.A. ş.a.) pentru atingerea scopurilor sale, în principal
personale, chiar dacă făcea caz întotdeauna de „patrie” (Uniunea Sovietică).

 Nici un alt conducător n-a încheiat un tratat mai favorabil decât el şi cu consecinţe
pe termen lung mai mari decât îşi poate imagina cineva, Pactul Ribbentrop–Molotov
(„pactul de neagresiune”), din 23 august 1939 (încheiat pe 10 ani, dar cu efecte şi
astăzi!).

 Mai ales în perioada comunistă se afirma că a fost un mare strateg militar, că graţie
„clarviziunii” lui, Uniunea Sovietică a învins Germania nazistă. Chiar un mareşal de talia
lui G. K. Jukov afirma că: „Meritul lui […] în acest domeniu a constat în aceea că a fost
receptiv la sfaturile specialiştilor noştri militari de seamă, le-a completat şi le-a
dezvoltat”, generalizându-le „sub forma de instrucţiuni, directive şi dispoziţiuni”. Dacă
lucrurile au stat astfel, cum se face că Stalin nu a dat crezare ofiţerilor superiori sovietici
care îl informau despre iminenta invazie germană, care s-a şi produs la 22 iunie 1941,
când armata Wehrmacht-ului a pătruns peste 2 000 km pe teritoriul sovietic fără a primi
vreo ripostă, producând pagube incomensurabile?!

 Stalin a fost unul dintre promotorii – şi, în final, principalul beneficiar – întâlnirilor la
cel mai înalt nivel, cele de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Ialta (4 – 11
februarie 1945) şi Potsdam (17 iulie – 2 august 1945).
 În faţa ostilităţii lui Hitler, Stalin încheie, la 23 august 1939, cu
Germania nazistă un pact de neagresiune (Pactul Molotov–
Ribbentrop), prin al cărui protocol secret Europa de Est este
împărţită în sferele de influenţă ale celor două puteri, iar Hitler îşi
poate permite să atace, la 1 septembrie 1939, Polonia.

 În virtutea acestui pact, URSS ocupă, la 17 septembrie 1939, partea de est a

Poloniei, unele regiuni ale Finlandei (1940), anexează cele trei state baltice
(1940) şi forţează România să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord.

 Aceste anexări teritoriale sunt urmate de anihilarea elitelor din aceste ţări prin
execuţii în masă (cel mai concludent exemplu masacrul de la Katyn) sau prin
deportări în Siberia şi Asia Centrală.

 Atacul german din 22 iunie 1941 aduce URSS alături de coaliţia statelor
antifasciste, frontul de est măcinând principalele forţe ale celui de-al Treilea
Reich.
 Exploatând cu îndemânare patriotismul poporului rus şi gestionând şi speculând abil
relaţiile cu aliaţii occidentali, Stalin a devenit principalul beneficiar al marii conflagraţii,
ceea ce a dus la extinderea influenţei sale şi, implicit, a ariei de influenţă a sistemului
socialist, în primul rând în ţările Europei de Est.

 Cultul personalităţii sale – copiat apoi şi de alţi lideri comunişti (Mao Zedong, Kim ir Sen,
Nicolae Ceauşescu, Fidel Castro şi alţii) – atinge după Al Doilea Război Mondial cote
inimaginabile.

 În fapt, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat inaugurarea unui nou
ciclu geopolitic pentru Uniunea Sovietică, constând, în principal, în recompunerea
cvasicompletă a teritoriului Rusiei imperiale, ba chiar mărit cu teritorii noi (ţările
baltice, Bielorusia, Ucraina poloneză şi transcarpatică, Königsbergul, Basarabia şi
Bucovina de Nord, Tuva, Sahalinul, Kurilele ş.a.), formarea unui lagăr socialist
(Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia şi România) şi, în
curând, extinderea influenţei pe alte continente, mai ales în coloniile marilor puteri
(accentuată în anii ’60 – ’70, când se vorbeşte de „mondializarea sistemului sovietic”).

 Plătită cu enorme pierderi umane şi distrugeri materiale, victoria repurtată face din
URSS, după 1945, o putere mondială, care impune în statele est-europene, intrate în
sfera sa de influenţă, regimuri de tip comunist.
 Războiul Rece, expresie a luptei pentru hegemonie între
cele două sisteme sociale opuse, cel capitalist şi cel comunist,
dublat de o sufocantă cursă a înarmărilor şi de o serie de
conflicte regionale – Blocada Berlinului (1948–1949),
războiul din Coreea (1950–1953), războiul din Indochina,
apoi din Vietnam (1946–1973), confruntările arabo –
israeliene, războiul din Afghanistan (1979–1989) ş.a. –
marchează viaţa politică internaţională a întregii epoci
postbelice.

 După moartea lui Stalin (1953), noul deţinător al puterii

(1953–1964), Nikita Serghevici Hruşciov, îi înlătură pe
apropiaţii vechilui dictator, condamnă, în raportul secret la
Congresul XX al PCUS (1956), crimele şi erorile epocii
staliniste (dar o face în principal pentru a scăpa de
pretendenţii la putere) şi propagă teza „coexistenţei paşnice”
între cele două blocuri adverse; deşi în timpul mandatului său
au loc mai multe tratative la nivel înalt cu americanii pentru
încheierea unor acorduri care să ducă la reducerea tensiunii
internaţionale şi la o dezarmare controlată (Geneva – 1955,
Paris – 1960, Viena – 1961), tot el este cel care provoacă
faimoasa „criză a rachetelor” din Cuba (1962), care putea să
fie fatală întregii omeniri.

Încercările statelor est-europene de a se elibera de sub controlul sovietic sunt însă, tot în vremea sa, reprimate cu
duritate (Germania – 1953, Ungaria şi Polonia – 1956).
Cu cea mai mare duritate va fi reprimată „revoluţia ungară”, care reuşise să pună capăt regimului comunist de
orientare stalinistă în octombrie 1956, noua conducere, în frunte cu Imre Nagy, desfiinţând monopolul Partidului
Comunist asupra puterii şi retrăgând Ungaria din Tratatul de la Varşovia. Numai că victoria va fi de scurtă durată,
Hruşciov (pe care Richard Nixon – pe atunci vicepreşedinte al S.U.A. – l-a etichetat drept „măcelarul de la Budapesta”)
ordonând intervenţia trupelor sovietice, care ocupă Ungaria în 4 noiembrie 1956, moderatul Imre Nagy fiind înlocuit
cu durul János Kádár, care va declanşa mari represalii, între victime înscriindu-se şi predecesorul său.În mod similar va
proceda şi succesorul lui Hruşciov, mai târziu, în cazul Cehoslovaciei – 1968.
 HRUŞCIOV
(Nikita Sergheevici Hruşciov, n. 17 aprilie 1894, Kalinovka, gubernia
Kursk, Rusia – m. 11 septembrie 1971, Moscova; conducător al
Uniunii Sovietice, 1953–1964).

Puţini conducători din secolul XX sunt mai controversaţi şi greu de

catalogat decât minerul cu origini obscure dintr-un sat din vestul
Rusiei, care de la vârsta de 14 ani a trăit în Ucraina, la Iuzovska,
marele centru minier şi industrial mai cunoscut sub denumirea din
perioada comunistă, cea de Doneţk.

 În lupta declanşată pentru putere la moartea dictatorului de la Kremlin, Hruşciov va da dovadă de multă viclenie, reuşind să iasă
învingător în dauna celorlalţi doi pretendenţi, Malenkov (care fusese desemnat de însuşi Stalin în calitate de succesor) şi Lavrenti Beria, şeful
temutului NKVD, din 1954 KGB.

 Pentru a-şi întări puterea a demascat cultul personalităţii lui Stalin, în faimoasa „cuvântare secretă” de la cel de-al XX-lea Congres al
PCUS, din noaptea de 24 spre 25 februarie 1956 (atât de „secretă” încât textul a parvenit imediat mass-mediei occidentale!) şi cu ocazia
Conferinţei Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din 1957.

 Deşi a desfiinţat lagărele de concentrare (faimoasele gulaguri) şi n-a folosit mijloacele de înlăturare a concurenţilor prin exterminare fizică
(ci prin trimiterea cât mai departe de Moscova), n-a dus destalinizarea până la capăt.

 În plan extern, s-a declarat adeptul „coexistenţei paşnice”, participând în 1955 la Conferinţa de la Geneva, care i-a reunit pe învingătorii
Germaniei naziste, şi a început tratative pentru reducerea armamentului şi a semnat tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în
atmosferă (1963).

 Cu toate acestea, acţiunile sale au contrazis aceste încercări de destindere: a dat ordin să fie înăbuşită în sânge Revoluţia din Ungaria
(1956) şi să fie înălţat Zidul Berlinului (1961) şi a provocat criza rachetelor din Cuba (1962), care putea duce la al Treilea Război Mondial.
 Nici un analist nu l-a caracterizat mai bine şi mai plastic decât fostul preşedinte (mai
înainte vicepreşedinte) al Statelor Unite, Richard Nixon:

„Dintre toţi liderii pe care i-am cunoscut, nici unul nu avea un asemenea simţ
extraordinar al umorului, un simţ atât de tenace al scopului urmărit şi o voinţă atât de brutală
de a păstra puterea ca Nikita Hruşciov. Succesele şi eşecurile sale, mai mult decât ale altor
lideri, au afectat în mod dramatic şi decisiv cursul istoriei din perioada de după cel de-al Doilea
Război Mondial.
El a fost cel care a construit Zidul Berlinului – primul zid din istoria omenirii al
cărui scop nu a fost să-i ţină pe duşmani afară, ci să-şi ţină proprii oameni înăuntru. El a fost
cel care a suprimat cu atâta brutalitate revolta populară împotriva regimului comunist din
Ungaria, cel pe care eu l-am denunţat în 1956 ca <<măcelarul de la Budapesta>>.
El a fost cel care a instalat rachetele nucleare în Cuba...
El a fost cel care a iniţiat marea ofensivă sovietică din Africa Neagră şi în întreaga
lume în curs de dezvoltare…
El a fost cel care a semnat Tratatul de Limitare a Experienţelor Nucleare cu
Preşedintele Kennedy, care a început să îndepărteze norii de secretivitate stalinistă în care se
învăluise Uniunea Sovietică şi a făcut paşi importanţi în direcţia transformării Rusiei într-o ţară
europeană prin politica lui de <<coexistenţă paşnică>>.
 El a fost cel care l-a demascat pe Stalin şi în felul acesta a zguduit pentru
totdeauna unitatea mişcării comuniste.
Dar, mai ales, a fost cel căruia omenirea îi datorează primul mare pas înapoi al
comunismului şi cel mai semnificativ eveniment geopolitic de după cel de-al doilea război
mondial: ruptura dintre Uniunea Sovietică şi China Comunistă. Politica lui externă, în ciuda
succeselor şi iniţiativelor lui, va rămâne în istorie probabil pentru cea mai mare greşeală a
lui: Hruşciov a pierdut China.
Dintre toţi liderii pe care i-am cunoscut, cu nici unul nu am fost într-un dezacord
atât de profund cum am fost cu Hruşciov. Şi totuşi, nici unul nu mi-a câştigat atât de mult
respectul, fără voia mea, prin modul consecvent în care a exercitat puterea brutală. Mulţi
vor fi de acord că era însăşi încarnarea diavolului. Şi foarte puţini vor fi aceia care vor
contesta faptul că a fost un diavol înspăimântător de capabil ...
Omenirea a rămas cu trei imagini ale lui Hruşciov la putere: clovnul bombastic,
care fusese văzut beat în public mai des decât oricare alt lider rus al vremurilor moderne;
pragmaticul doritor să mizeze, care nu se simţea încorsetat de nici o dogmă şi încerca să
rezolve problemele ţării cu panacee prost gândite, în loc să aplice remedii pe termen lung; şi
comunistul totalitar, care se căţărase în vârful piramidei puterii călcând peste cadavrele
rivalilor şi ale concetăţenilor lui şi a rămas acolo, exilându-i pe toţi cei care îl contestau –
asta până când a căzut victimă propriilor sale metode”
 Sub Leonid Ilici Brejnev (1964–1982) birocraţia de partid şi
de stat îşi consolidează poziţiile, ortodoxia ideologică se
accentuează, fenomenul „stagnării” afectând practic toate
domeniile societăţii sovietice şi adâncind criza sistemului. Nu-i
mai puţin adevărat, însă, că URSS obţine rezultate spectaculoase
în cursa înarmărilor, în domeniul nuclear sau de cucerire a
cosmosului, precum şi în competiţia hegemonică cu SUA, prin
extinderea propriei sfere de influenţă în Asia, Africa şi chiar în
America (Cuba, Nicaragua ş.a.).

 În interior însă, hipercentralizatul sistem comunist

paralizează toate verigile societăţii, acest fenomen, adăugat
costurilor fabuloase ale cursei înarmărilor, îndreptând lumea
sovietică spre un colaps inevitabil. De numele său se leagă şi o
doctrină, doctrina Brejnev, respectiv declararea sprijinului activ
pentru «revoluţia fără frontiere» (concretizat în ajutor militar şi
economic pentru mişcările de gherilă şi guvernele
autoproclamate revoluţionare – exemple concludente Angola,
Mozambic, Ethiopia, Cambodgia, Vietnam, Laos, Afghanistan,
Nicaragua ş.a.) şi proclamarea supremaţiei Uniuni Sovietice
asupra ţărilor din Europa de Est (teoria „suveranităţii limitate”).

 Brejnev susţinea legitimitatea ca un stat socialist (practic,

doar Uniunea Sovietică) să intervină în politica internă a altui
stat socialist, cu scopul de a menţine socialismul. Ceea ce a şi
pus în practică, lichidând „Primăvara de la Praga” (august 1968,
prin intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia, mai puţin
cele româneşti), iniţiată de Aleksander Dubček.
 Brejnev avea să fie doar primul dintre cei trei gerontocraţi sovietici care vor dispărea de
pe scena istoriei în numai doi ani şi patru luni, ceea ce va ridica semne de întrebare cu
privire la viabilitatea guvernării Uniunii Sovietice şi va favoriza ascensiunea lui
Gorbaciov.

 Atât Iuri Andropov (nov. 1982 – febr. 1984) cât şi Constantin Cernenko (febr. 1984 – mart.
1985) vor ilustra, la rândul lor, „era Brejnev”.

 Mihail Sergheevici Gorbaciov, devenit numărul 1 în URSS în 1985, iniţiază o direcţie

de radicală reformare a societăţii sovietice, urmărind depăşirea crizei sistemului prin
abandonarea dogmelor şi o nouă eficienţă în plan economic şi politic, o politică de
radicală reformă a societăţii sovietice (glastnosti şi perestroika), iar în viaţa internaţională
prin atingerea unei reale destinderi: a contribuit la încheierea Războiului Rece, a netezit
drumul spre unificarea Germaniei şi spre liberalizarea Europei de Est.

 Libertatea cuvântului, desfiinţarea cenzurii aduc dintr-o dată în prim planul vieţii probleme
blocate sau nerezolvate de decenii, imposibilitatea soluţionării peste noapte a acestora
contribuind, însă, la sporirea tensiunilor în societate.

 Mai mult, o serie de populaţii revendică o autonomie sporită, răbufnesc cu brutalitate

conflicte etnice (de exemplu, între armeni şi azeri), statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania),
anexate de URSS în 1940, îşi revendică independenţa, punând în discuţie integritatea
teritorială a colosului sovietic.
 GORBACIOV
(Mihail Sergheevici Gorbaciov, n. 2 martie
1931, Privolnoie, ţinutul Stavropol; conducător
al Uniunii Sovietice între anii 1985–1991).

Dincolo de orice dispută privind comunismul şi orizontul

său istoric, este evident că Mihail Gorbaciov a jucat un rol
esenţial, în bună măsură fără să vrea, în „căderea
comunismului”.

Dacă în martie 1985 venea la conducerea colosului sovietic un lider gen Stalin,
Hruşciov sau Brejnev soarta lumii era, evident, alta decât cea de astăzi.

Întâmplător sau nu, în lupta pentru putere după moartea lui Cernenko (al treilea
lider sovietic trecut în lumea celor drepţi, după Brejnev şi Andropov, în numai doi ani şi ceva!)
a ieşit învingător un om necunoscut Occidentului, ideea cunoscutului „conservator” Andrei
Gromîko (ministru de externe al Uniunii Sovietice din 1957, vechi membru al temutului Birou
Politic) de a fi ales ca Secretar General al PCUS cel mai tânăr dintre membrii faimosului
POLITBURO/Biroul Politic, prinzând astfel viaţă.
 Cel mai tânăr conducător sovietic de după cel de-al Doilea Război
Mondial, Gorbaciov va veni cu idei şi proiecte îndrăzneţe de
reformare a societăţii sovietice, care vor surprinde lumea:
 perestroika (reformă)
 glasnosti (transparenţă)
 a încurajat libertăţi democratice (inclusiv dreptul de a critica conducerea
PCUS, ceea ce nu se mai întâmplase)
 a acţionat în direcţia liberalizării economiei.

Numai că problemele economice şi sociale cu care se confrunta Uniunea

Sovietică, multă vreme ascunse cu grijă, erau foarte grave şi acum ieşiseră la
suprafaţă.
În plus, conservatorii de la Kremlin, care aveau în continuare sprijinul Armatei şi
al temutului KGB, nu vedeau cu ochi buni marea deschidere pe care se
străduia s-o realizeze Gorbaciov, aşa că l-au sacrificat, primul pas fiind puciul
din 18 august 1991, dejucat de populaţie, iar patru luni mai târziu demisia sa
din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice (25 decembrie 1991) şi, imediat,
dezmembrarea acesteia.
Nou înfiinţata Comunitate a Statelor Independente (C.S.I.) nu va reuşi să fie,
cum se spera, continuatoarea defunctei URSS.
 În plan extern, Gorbaciov a contribuit la încheierea
„Războiului Rece”:
 dizolvarea CAER/Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (28 iunie 1991)
 dizolvarea Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), al doilea mare bloc
militar de pe Glob
 semnarea, la Paris, a „Cartei pentru o nouă Europă” (noiembrie 1990)
 acceptarea unificării Germaniei
 retragerea trupelor sovietice din ţările comuniste europene
 neintervenţia în evenimentele ce vor duce în final la căderea regimurilor
comuniste şi liberalizarea Europei de Est.

Pentru multe dintre aceste merite a primit, în 1990, Premiul

Nobel pentru Pace.
• În referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale votează pentru transformarea
URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane.

• După transformările radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste instalate după al Doilea
Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând, URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie 1991) şi a Tratatului
de la Varşovia (1 iulie 1991), semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă, care încheie formal Răboiul Rece
şi confruntarea Est–Vest.

• În noiembrie 1990, Rusia adoptă declaraţia de suveranitate, iar în alegerile generale din 12 iunie 1991
Boris Elţân este ales prin vot universal preşedinte al acestei republici. Un puci organizat de forţele
conservatoare din conducerea PCUS şi a URSS, în august 1991, împotriva lui Gorbaciov, eşuează, întărind
poziţia forţelor reformatoare grupate în jurul preşedintelui Rusiei, Boris Elţân. În urma acestor
evenimente, PCUS este interzis, iar republicile unionale îşi proclamă independenţa.

• La 8 decembrie 1991 Rusia, Ucraina şi Belarus decid crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI)
– comunitate de state egale în drepturi, cu instituţii coordonatoare – actul constitutiv fiind semnat la Alma
Ata (astăzi Almaty, pe atunci capitala Kazahstanului), la 21 decembrie 1991, de către 11 foste republici ale
URSS, devenite între timp state independente. O dată cu retragerea lui M.S. Gorbaciov din funcţia de
preşedinte (pe care a deţinut-o în anii 1990–1991), URSS, ultimul imperiu al secolului XX, îşi încetează
oficial existenţa la 25 decembrie 1991.
 Analistul Zbiegniew Brzezinski remarcă:

„Prăbuşirea Uniunii Sovietice a produs o confuzie geopolitică enormă. În decursul a doar

două săptămâni, poporul rus – care, în general, era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei
dezintegrări a URSS decât lumea din afara acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stăpânul
unui imperiu transcontinental, ci frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fuseseră la
începutul secolului al XIX-lea în Caucaz, la jumătatea aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult
mai spectaculos şi dureros – la ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest, adică imediat după
domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de
reapariţia influenţei din partea Turciei; pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de
sărăcire având în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii, ca şi teama
faţă de o posibilă provocare islamistă; iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor
Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave”.
 Istoria Rusiei se desfăşoară, după 1991, într-un ritm ameţitor şi
dramatic.

Personalitatea care domină viaţa politică este preşedintele

Boris Elţân, care orientează procesul de reformă în direcţia unei economii
de piaţă şi a pluripartidismului. El are însă de înfruntat opoziţia
elementelor legate de vechiul regim sovietic şi a celor rămase fidele
ideologiei comuniste, care alcătuiesc o mare parte a celor două camere ale
Parlamentului (în octombrie 1993, de pildă, armata este forţată să ia cu
asalt clădirea Parlamentului, „Casa Albă”, ocupată de elementele
conservatoare).

În alegerile prezidenţiale din 26 martie 2000, Vladimir Putin

(preşedinte interimar al Rusiei din 31 decembrie 1999) iese victorios din
primul tur de scrutin, devenind al doilea preşedinte ales al Federaţiei Ruse.
Putin este asociat de populaţie cu începutul unei noi etape istorice (unii
sperând în refacerea „Mamei Rusii”), deja denumită în mass-media „era
Putin”. Câştigă la fel de uşor şi alegerile din 2004, pe fondul unui bilanţ
economic pozitiv (pentru prima dată de la dezmembrarea Uniunii
Sovietice) şi al sublinierii rolului pe care Rusia trebuie să-l joace din nou în
lume – un exemplu concludent fiind constituirea Consiliului comun
NATO – Rusia, în mai 2002, care stipulează că Alianţa Nord – Atlantică
nu mai poate lua decizii în probleme precum lupta împotriva terorismului,
gestionarea crizelor internaţionale, neproliferarea armelor de distrugere în
masă, controlul armamentului fără a avea acordul Moscovei.
• Rusia se confruntă încă, atât intern cât şi extern, cu multe probleme: deşi în iunie
2000 şi-a asumat controlul asupra Ceceniei şi a anulat orice autonomie locală, problema
nu este rezolvată (dovadă atentatele antiruseşti de la Moscova, Beslan ş.a.), în Daghestan
apele nu sunt limpezi, în „vecinătatea apropiată” (fostele republici unionale) au loc
schimbări care marchează distanţarea de Moscova (Georgia 2003, Ucraina 2004 ş.a.) şi
reducerea sferei sale de influenţă.

• La sfârşit şi, respectiv, început de mileniu, Rusia, cea mai întinsă ţară a Europei şi
a Terrei, a doua putere militară a lumii, cu un potenţial uriaş al resurselor, este un stat în
căutarea unei noi identităţi, cu o societate în care totul rămâne de reinventat.

• Privitor la mult vehiculatele „resurse” ale Rusiei este foarte interesantă aprecierea
unui foarte bun cunoscător al realităţilor ruseşti, politologul Evgheni Primakov, fost
ministru de externe şi prim-ministru după dezmembrarea colosului sovietic: „Locul
oricărei ţări în ierarhia mondială este determinat de mai mulţi factori. Pentru Rusia, un rol
deosebit, îl au perspectivele ei economice. Pronosticarea lor este dificilă. Accentul este
pus, de obicei, pe faptul că Rusia se remarcă prin bogăţiile sale – resursele naturale,
potenţialul intelectual al populaţiei, teritoriul imens. Dar cum vor fi folosite aceste
avantaje evidente în economie?”
Referitor la „căutarea unei noi identităţi”, unii analişti apreciază că implozia Imperiului Sovietic a
dat naştere, în Rusia, unei enorme căutări de sine, unor intense controverse pentru a răspunde la
întrebări care pentru alte ţări, alte popoare, sunt simple: ce este Rusia (un stat naţional, bazat pe o
etnicitate pur rusă, sau altceva şi ce este acel altceva? ce înseamnă să fii rus: etnic rus = Ruskii sau
rus politic, nu şi etnic = Rossyanin?) etc.

Cu numai un an şi ceva înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, un naţionalist rus, Aleksandr

Prohanov, unul dintre puţinii sovietici care au simţit că se apropie acest sfârşit, făcea în articolul
„Tragedia centralismului” (revista „Literaturnaia Rossiia”, ianuarie, 1990) următoarea apreciere
disperată: „Dacă groaznicul dezastru, de neconceput pentru poporul rus, se întâmplă intr-adevăr şi
statul este sfâşiat, şi poporul – jefuit şi escrocat de 1000 de ani de istorie – sfârşeşte brusc singur, iar
recenţii săi «fraţi» îşi iau ceea ce le aparţine, dispar «bărcile lor de salvare naţională» îndepărtându-
se de vapor, ei bine, nu avem unde să ne ducem”.

Oricum, indiferent de unele prognoze nefavorabile, Rusia rămâne în toate schemele posibile ale
unei lumi multipolare.
STATELE UNITE ALE AMERICII
 Suprafaţa: 9 826 630 km2 (locul 3 pe
Glob)

 Populaţia: 303 824 650 locuitori (locul

3 pe Glob)

Ţară imensă, cât întregul continent european, cu largă ieşire la cele două mari oceane ale
planetei (Pacific şi Atlantic) şi cu imense resurse de sol şi subsol, Statele Unite au fost
parcă predestinate – după cum s-au şi exprimat unele personalităţi americane, în decursul
timpului – să domine lumea.
 Evenimentele din ultimul deceniu al secolului XX au propulsat SUA într-o
poziţie singulară pe Glob, cea de unică superputere a lumii.

 Un stat care ocupă, atât prin suprafaţă, cât şi prin populaţie, locul 3 pe Glob şi
deţine cel mai mare PIB din lume (în jur de 15 000 mld. dolari), adică este
prima putere economică mondială (circa o treime din PIB-ul planetei).

 Deşi reprezintă mai puţin de 5% din populaţia mondială, americanii de astăzi

consumă 1/4 din resursele planetei, alcătuind cea mai importantă piaţă de
desfacere a Globului. Moneda naţională, dolarul, rămâne – în ciuda concurenţei
Euro-ului, Yen-ului şi Yuan-ului – principala valută de schimb în lume.

 O ţară care şi-a sărbătorit destul de recent 200 de ani de existenţă statală, o
naţiune, constituită ca nici o alta de pe Glob, exclusiv din emigranţi, domină
astăzi Lumea.

 Analistul american Z. Brzezinski: „actuala supremaţie a Americii este distinctă

prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul
unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către
dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată în emisfera vestică într-o
putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii”.
Istoricul Horia C. Matei afirmă:

„Prima putere industrială, SUA sunt, totodată, şi principala putere militară a lumii.
Nu numai în termeni cantitativi şi calitativi aplicaţi forţelor armate ci, mai ales, prin
capacitatea de intervenţie în orice punct al Globului sau de a controla, graţie reţelei de
baze militare externe, principalele rute intercontinentale. Putere militară bazată pe cea
mai sofisticată reţea de sateliţi de observaţii şi comunicaţii, cât şi pe ultimele progrese
înregistrate în domeniul cuceririi spaţiului cosmic, SUA sunt şi singura ţară capabilă să
folosească cel mai subtil instrument de putere, influenţarea comportamentului socio-
politic şi cultural prin exportul propriului mod de viaţă şi al propriilor valori morale. De
peste un secol, SUA se consideră învestite cu misiunea de propagare a idealurilor de
libertate, a principiilor proprietăţii individuale şi a celor ale democraţiei reprezentative.
Difuzarea acestor valori universale a devenit baza ideologică a naţionalismului american
şi condiţionarea morală a tuturor intervenţiilor externe ale statului. Aspiraţia la un
universalism cultural american este sprijinită, după cel de-al Doilea Război Mondial, de
rolul şi responsabilităţile de superputere pe care şi le-a asumat, de triumful limbii
engleze (care stă la baza limbajului economic şi a celui al ordinatorului şi, de ce nu, este şi
limba muzicii uşoare, domeniu de comunicare extrem de important – completarea noastră) şi de
capacitatea de penetrare a mediilor de informare, în primul rând a celor audiovizuale
(CNN şi Fox sunt prezente oriunde în lume – de asemenea completarea noastră)”.
 Statele Unite fac parte din categoria statelor aşa-numite „fără istorie”.

 O colonizare sistematică este organizată în principal de către Anglia, între anii 1607 şi 1733
luând fiinţă pe coasta Atlanticului 13 colonii: Virginia (1607), Massachusetts (1620), New
Hampshire (1623), Maine (1623), Maryland (1634), Connecticut (1635), Rhode Island (1636),
Delaware (1638), Carolina de Nord (1663), New Jersey (1664), Carolina de Sud (1670),
Pennsylvania (1682), Georgia (1733).

 Începând cu anul 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele sudice sunt aduşi sclavi negri din
Africa, SUA fiind unul dintre ultimele state care au abolit scalvia (în 1865 pe întreg teritoriul).

 Coloniile de pe teritoriul nord-american sunt antrenate în conflictele dintre marile puteri

europene.

 Prin Pacea de la Paris (1763), care încheie războiul de 7 ani, mai rămân doar doi stăpâni
coloniali, Anglia, în regiunea de la est de Mississippi, şi Spania, în cele de la vest de fluviu.
Măsurile discriminatorii adoptate la Londra, în a doua jumătate a secolului al XVIII–lea, faţă de
coloniile nord-americane dau naştere unei mişcări comune antibritanice de emancipare, care
culminează în Războiul de Independenţă (1775–1783).

 La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze adoptă Declaraţia de Independenţă, iar intervenţia în
războiul împotriva Angliei, a Franţei şi Spaniei înclină balanţa în favoarea americanilor. Tratatul
de Pace de la Paris (3 septembrie 1783) recunoaşte deplina independenţă a noului stat, primul de
pe teritoriul Americilor, care se întinde acum de la Oceanul Atlantic la fluviul Mississippi.
  George Washington, conducătorul suprem al armatei în timpul Războiului
de Independenţă, este ales în 1789 ca prim preşedinte al ţării (până în 1797). Cele
două partide politice, cel republican, cristalizat în jurul lui Thomas Jefferson
(preşedinte între 1801 şi 1809), şi cel federalist, în frunte cu John A. Adams
(preşedinte între 1797 şi 1801) şi George Washington (devenit, din 1830, sub
influenţa lui Andrew Jackson, preşedinte între 1829 şi 1837, Partidul Democrat),
urmăresc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aceeaşi politică de expansiune
teritorială şi de dezvoltare industrială.

Expansiunea teritorială s-a făcut prin trei modalităţi:

 faimoasa „colonizare a Vestului Sălbatic” (cu Biblia în mâna stângă şi cu puşca în
mâna dreaptă!), ce a dat naştere unei monumentale literaturi şi filmografii; în fapt
ocuparea pământurilor ameridienilor („pieilor roşii”), aceştia fiind exterminaţi sau
băgaţi în rezervaţii;

 cumpărarea de teritorii (cele mai notabile fiind Louisiana, Florida şi Alaska), pe

sume care în timp vor părea derizorii având în vedere valoarea acestora;

 în urma unor războaie (Texas, New Mexico, California ş.a.);

 Graţie acestei politici teritoriale SUA evoluează de la 2,3 milioane km² şi 4 milioane de
locuitori, în momentul naşterii lor, la 9,8 milioane de km² şi peste 300 milioane de locuitori, câţi numără
azi. Vestul american propriu-zis se desfăşoară la vest de Mississippi şi cuprinde 24 de state: 13 între marele
fluviu şi Munţii Stâncoşi (Middle West) şi 11 între acest lanţ muntos şi ţărmul Pacificului (Far West).

Expansiunea de la Est spre Vest este marcată de includerea în Uniune a altor state: Kentucky
(1792) şi Tennessee (1796), de cumpărarea Louisianei (un teritoriu imens, cu o suprafaţă de 2,3 milioane de
km², desfăşurat între Golful Mexic şi Marile Lacuri şi de la fluviul Mississippi la Munţii Stâncoşi) de la
Franţa napoleoniană (1803; pentru suma modică de 15 milioane de dolari). Mai târziu (1619) va cumpăra,
de la Spania, pentru suma de 5 milioane de dolari, Florida, marea peninsulă din SE, dintre Oceanul
Atlantic şi Golful Mexic.

În condiţiile emancipării de sub dominaţia spaniolă a Americii Latine, preşedintele James

Monroe lansează (1823) aşa-numita „doctrină Monroe” („America americanilor”), în dorinţa de a
împiedica revenirea puterilor coloniale europene pe continentul american.

Această doctrină se va dovedi benefică pentru o vreme întrucât, dat fiind avertismentul pentru
puterile europene de a nu se amesteca în problemele continentului, Statele Unite se vor concentra asupra
dezvoltării economice, mai întâi asupra celei industriale. În urma războiului cu Mexicul (1846–1848), sunt
incluse în federaţie teritorii întinse precum: Texas, New Mexico şi California (însumând aproape 1,5
milioane de km²), iar graniţa americano-mexicană este fixată pe fluviul Rio Grande. Contra sumei de
numai 7,2 milioane de dolari, SUA cumpără de la Rusia, în 1867, Alaska, un teritoriu incredibil de bogat (de
la aur şi tot felul de minereuri la petrol şi gaze naturale, plus păduri, vânat etc.), care va deveni cel mai vast
stat al federaţiei (peste 1,5 milioane de km2).
 Paralel cu extinderea federaţiei, se adânceşte contradicţia dintre statele nordice,
care porniseră pe calea dezvoltării industriale şi erau adversare ale sclaviei, şi cele
sudice, care-şi bazau economia pe munca sclavilor.

 Alegerea lui Abraham Lincoln, un liberal adversar al sclaviei, ca preşedinte

(1860–1865), are ca urmare părăsirea Uniunii de către 14 state sudice (care au
format o Confederaţie – Statele Confederate ale Americii) şi izbucnirea Războiului de
Secesiune (1861–1865).

 Forţele angrenate în conflict au fost inegale:

 Nordul cu 23 de state (dintre care, paradoxal, patru sclavagiste – Delaware, Kentucky,
Maryland şi Missouri), 22 milioane de locuitori şi o armată iniţială de 186 000
persoane (ulterior 990 000)
 Sudul cu 11 state (Carolina de Sud, Carolina de Nord, Mississippi, Florida, Alabama,
Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas şi Tennessee), 9 milioane de locuitori
(din care 3,5 milioane sclavi negri) şi o armată iniţială de 150 000 persoane (ulterior
690 000).

Purtat la maximă violenţă, războiul se încheie cu victoria Nordului (industrializat)

în faţa Sudului (agricol, care avea nevoie de forţă de muncă gratuită) şi cu abolirea
definitivă a sclaviei (1865), nu însă şi cu integrarea în societate a populaţiei de culoare.
 LINCOLN
(Abraham Lincoln, n. 12 februarie 1809, Kentucky – m. 14 aprilie
1865, Washington; preşedinte al S.U.A 1861–1865).

Fără tenacitatea şi intrasigenţa lui Lincoln, Statele Unite erau

astăzi doar una dintre ţările, probabil importante, de pe
continentul american, şi nu o supraputere.

Tânărul care luptase în tinereţe ca voluntar împotriva indienilor (pieilor roşii), va deveni un
adept înflăcărat al abolirii sclaviei, militând pentru aceasta atât ca avocat (din 1832), cât şi ca membru al
Congresului (din 1847) şi mai ales ca preşedinte (1861–1865).
Venirea sa la putere are ca urmare părăsirea Uniunii de către 11 state sudice (Alabama,
Arkansas, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Florida, Georgia, Louisiana, Mississippi, Texas, Tennessee,
Virginia), care nu doreau să abolească sclavia (întrucât aveau o economie bazată pe agricultura de plantaţie,
iar forţa de muncă era dată de sclavii negri – care însumau 3,5 milioane din totalul de 9 milioane de
locuitori), aşa cum făcuseră statele nordice, care păşiseră pe calea industrializării.
„Nordiştii” vor impune revenirea în federaţie a „sudiştilor” prin forţa armelor, bătăliile decisive
fiind cele de la Gettisburg, Pennsylvania (1–3 iulie 1863), Vicksburg (4 iulie 1864), şi, finală, Appomattox, în
Virginia (9 aprilie 1865), unde generalul Ulysses Grant îl înfrânge pe generalul Robert Lee.
LINCOLN (continuare)

 Cel mai important preşedinte american din secolul al XIX-lea va sfârşi tragic, ucis
de un sudist fanatic, actorul John Edwin Booth, aceeaşi soartă având-o, peste
aproape 100 de ani, poate cel mai proeminent preşedinte american din secolul XX.

 În timpul acestui război civil au apărut germenii uneia dintre cele mai importante
teorii geopolitice: Sea Power (Puterea Maritimă). Tânărul locotenent de marină, pe
vremea aceea, Alfred Mahan (1840–1914), a realizat cât de importantă a fost, în
victoria finală a Nordului, blocada totală a porturilor din Sud, care a făcut ca sudiştii
să nu poată să-şi comercializeze produsele de bază (tutun, bumbac ş.a.), şi nici să se
aprovizioneze cu armament.

 Şi tot în acest război s-a remarcat şi românul George Pomuţ (1818–1882), care a
devenit erou al S.U.A, remarcându-se în bătăliile de la Shiloh, Atlanta, Savannah şi
Vicksburg, obţinând rangul de general şi devenind primul diplomat american în
Rusia (la Sankt Petersburg, în calitate de Consul general).
 În deceniile care se scurg de la sfârşitul Războiului de Secesiune, SUA cunosc o
dezvoltare economică explozivă, devenind, către 1900, prima putere industrială şi
agricolă a lumii, devansând astfel toate marile puteri europene (Germania, Marea Britanie
sau Franţa).

 Explicaţia rezidă în imensitatea teritoriului şi a resurselor naturale, practic nelimitate, în afluxul

milioanelor de emigranţi europeni atraşi de mirajul „Lumii Noi” şi al distribuirii de pământuri
virgine.
 La acestea se adaugă afluxul considerabil de capital furnizat de băncile europene interesate de
rata ridicată a profitului (în prim plan, cele britanice), progresul înregistrat de mijloacele de
transport şi comunicaţie, dinamismul şi lipsa de prejudecăţi proprii unei societăţi tinere, mai
mult sau mai puţin egalitară.

 Noua poziţie economică îşi găseşte expresia în prefigurarea unei politici expansioniste. La
aceasta a contribuit din plin şi amiralul Alfred Mahan (1840–1914), care, constatând
izolarea Statelor Unite în perimetrul Americilor, lansează teoria puterii maritime (Sea Power),
argumentând că va domina Lumea acea ţară care domină mările şi oceanele lumii.

 Drept urmare, SUA vizează includerea Americii Centrale continentale şi insulare, ca şi a

Oceanului Pacific, în sfera de influenţă proprie.
 În urma scurtului război hispano – american (aprilie – decembrie 1898), anexează insulele
Puerto Rico (în Marea Caraibilor), Filipine şi Guam (în Oceanul Pacific) şi îşi extind controlul
asupra Cubei şi a insulelor Hawaii (acestea din urmă devenind, mai târziu, în 1959, al 50-lea stat
al Federaţiei, unicul insular), iar în anul 1903 devin stăpâne asupra zonei viitorului Canal
Panama, punct geostrategic extrem de important.
 „Începutul secolului al XX-lea vede astfel instalată o
Americă imperială, decisă să controleze, direct sau indirect,
împrejurimile sale strategice. În afara Caraibelor şi a Pacificului,
Washingtonul priveşte spre America Centrală unde intervine încă
din 1912, în Honduras, apoi în Guatemala şi spre America de
Sud, unde încearcă să se substituie influenţei britanice. Aceasta
este America imperială, care observă cum Europa începe să se
ucidă, în aceeaşi zi în care se deschide, la iniţiativa
Washingtonului, Canalul Panama. În acel an 1914, coincidenţa
este izbitoare. De o parte o Europă în culmea puterii sale, intrând
într-un conflict care va nimici dominaţia sa mondială, iar pe de
altă parte, o putere tânără, la începutul ascensiunii sale spre
supremaţia mondială”.

Aymeric Chauprade, François Thual

 După trei ani de neutralitate, SUA intervin, la 6 aprilie 1917, în Primul Război Mondial de
partea Antantei, participând cu un milion de soldaţi la luptele de pe Frontul de Vest, înclinând
balanţa victoriei de partea Antantei.

 Este prima intervenţie directă a SUA în politica continentului european, care se transformă acum
dintr-o mare putere într-o putere mondială, preluând locul deţinut până atunci de Marea Britanie. În
epoca interbelică însă, SUA adoptă o politică de „izolaţionism” faţă de problemele politicii europene.

 Boom-ul economic şi remarcabila prosperitate cunoscute după sfârşitul Primului Război

Mondial vor fi curmate drastic de marea criză izbucnită în 1929, care va cuprinde apoi, de fapt,
întreaga economie capitalistă mondială. Franklin Delano Roosvelt, reprezentantul Partidului
Democrat, ales preşedinte în 1932 (şi reales în 1936, 1940, 1944), reuşeşte, prin politica dirijistă a
„New Deal”-ului, să asaneze economia şi să atenueze discrepanţele din domeniul social.

 După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939), SUA îşi proclamă neutralitatea,
dar atacul japonez asupra bazei aeronavale americane din Oceanul Pacific, de la Pearl Harbour, în
Hawaii (7 decembrie 1941), aduce SUA în tabăra antifascistă în timpul marii conflagraţii.

 Prin potenţialul economic şi militar, SUA contribuie decisiv la victoria asupra forţelor Axei,
participând la operaţiunile de pe fronturile din Pacific, Africa de Nord şi Europa.
 Capitularea necondiţionată a Germaniei (mai 1945) şi bombele atomice lansate asupra oraşelor
japoneze Hiroshima şi Nagasaki (6 şi, respectiv, 9 august 1945) încheie, prin capitularea Japoniei
(august 1945), cel de-al Doilea Război Mondial.
 Întreaga politică postbelică ajunge să fie condiţionată de confruntarea
dintre cele două superputeri rezultate în urma încheierii celei de-a doua
conflagraţii mondiale – SUA şi URSS.

 Înfrângerea şi divizarea Germaniei, staţionarea de trupe americane pe pământ

european, ocuparea militară a Japoniei, destrămarea sistemului colonial al Marii
Britanii şi Franţei, ca şi dorinţa şi voinţa de a se opune expansiunii comunismului în
Europa şi în lume, constrâng SUA să elaboreze o politică externă la scară planetară.

 SUA sprijină redresarea economică a statelor europene ameninţate de spectrul

comunist prin lansarea „Planului Marshall” (1947; 15 miliarde $ timp de cinci ani,
contribuind la refacerea economiilor vest-europene), pune bazele unor alianţe militare
– NATO (1949), ANZUS (1951), SEATO (1954), CENTO (1955) – şi sprijină
pretutindeni forţele anticomuniste angajate în deceniile 5-9 în conflictele locale de pe
Glob: Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia, America Latină, Orientul Mijlociu,
Afghanistan etc.

 Pericolul unui nou război mondial, termonuclear de data aceasta,

determinat de sufocanta cursă a înarmărilor, determină SUA să poarte, după
dispariţia lui Stalin, tratative la vârf cu URSS la Geneva (1955), Paris (1960),
Viena (1961 – cele mai importante, între Kennedy şi Hrusciov) pentru încheierea
unor acorduri care să ducă la reducerea tensiunii internaţionale şi la o dezarmare
controlată. Se trece de la politica de „rezistenţă” („containment”) la cea de
„coexistenţă paşnică”.
 Progresul tehnologic înregistrat de SUA
este ilustrat de lansarea primului satelit
artificial al Pământului de construcţie proprie
(31 ianuarie 1958), de primul vehicul orbital
american cu om la bord (20 februarie 1961),
ambele în întârziere faţă de cele similare ale
URSS.

 În rivaliatea cu URSS, SUA îşi iau o

strălucită revanşă, la 20 iulie 1969, prin Neil
Armstrong şi Edwin Aldrin, aparţinând
echipajului navei spaţiale „Apollo – 11”, care
devin primii locuitori ai Pământului ce
debarcă pe Lună.

 În 1981 este lansată „Columbia”, prima

navetă spaţială recuperabilă, care deschide o
nouă etapă în cursa de exploatare a spaţiului
cosmic, marcând şi mai mult superioritatea
americană.
 Deceniile 7–9 ale secolului XX sunt marcate de câţiva preşedinţi care au făcut
autoritate în plan internaţional.

• John F. Kennedy (1961–1963), care a creat un nou stil în politica americană,

caracterizat prin flexibilitate (de exemplu negocierile cu Hruşciov de la Viena, din 1961,
desfăşurate în Palatul Schönnbrunn), dar şi fermitate în rezolvarea problemelor
internaţionale (soluţionarea intransigentă a „crizei rachetelor din Cuba”, în 1962).

• Richard M. Nixon (1969–1974, nevoit să demisioneze în urma „afacerii Watergate” –

ascultarea telefoanelor staffului Partidului Democrat în timpul campaniei prezidenţiale din
1972). Avea mare experienţă politică, fiind, printre altele, vicepreşedinte în timpul lui
Eisenhower (1952–1960). A continuat politica de destindere şi normalizare a relaţiilor cu
statele comuniste, începută de predecesorii săi: vizite în România, URSS, China – pentru a
împiedica o prea mare apropiere a acesteia de Uniunea Sovietică (aceasta fiind considerată o
mare realizare politică) –, semnarea tratatului de dezarmare SALT I, cu URSS, în 1972,
încheierea războiului din Vietnam, 1973.
 KENNEDY
(John Fitzgerald Kennedy/cunoscut şi drept Jack
Kennedy, n. 29 mai 1917, Brookline,
Massachusetts – m. 22 noiembrie 1963, Dallas,
statul Texas; preşedinte al S.U.A 1961–1963)

Jack Kennedy este, probabil, primul „produs” de marcă al mass-mediei. L-a învins în alegerile prezidenţiale din 1960
pe republicanul Richard Nixon, printre altele şi graţie imaginii pe care a oferit-o americanilor, prin intermediul
televiziunii: „arăta sănătos, foarte îngrijit şi părea relaxat”, spre deosebire de contracandidatul său, care, suprasolicitat
probabil de cele două mandate de vicepreşedinte al S.U.A, „părea uzat, şifonat şi sub un stres puternic”. S-a adăugat
finalul tragic din 1963 de la Dallas – o crimă în direct la o oră de maximă audienţă.

Nu puţini sunt aceia care, independent unii de alţii, au ajuns la aprecierile sintetice ale lui Seymour Hersh: „cu şarmul
lui aparte, cu inteligenţa, umorul şi înfăţişarea plăcută deţinea aşa-numita <<putere a frumuseţii>>. A fost <<cel mai
carismatic lider>> din istoria Statelor Unite, <<reuşind să-i seducă prin magnetismul său deopotrivă pe bărbaţii şi
femeile altminteri puternici>>”. Chiar şi duşmanul său numărul unu, liderul sovietic Hruşciov, avea să recunoască, în
Memoriile sale, cât de impresionat a fost de imaginea tânărului preşedinte american („părea picat dintr-o revistă de
modă”) cu ocazia întâlnirii de la Viena, din iunie 1961.
 KENNEDY (continuare)
 Kennedy a creat un nou stil în politica americană, şi nu numai, caracterizat, pe de
o parte, prin flexibilitate (ştiind să dea înapoi sau să amâne o hotărâre decisivă atunci
când Congresul n-o agrea), dar şi de intransigenţă în rezolvarea problemelor interne (de
pildă reducerea puterii faimosului CIA) şi externe (cel mai bun exemplu fiind modul
tranşant în care a rezolvat „criza rachetelor” din Cuba, în octombrie 1962, practic prima
victorie americană împotriva sovieticilor din timpul Războiului Rece).

 A promovat o politică dinamică, poate prea dinamică şi, în plus, dispersată pe prea
multe planuri, de unde şi grupurile de putere sau de interese pe care şi le-a ridicat
împotriva sa şi, ducând şi mai departe raţionamentul, imposibilitatea de a stabili cu
certitudine cine a ordonat asasinarea sa:
 Uniunea Sovietică (întrucât se dovedise un anticomunist convins şi deja supărase colosul
sovietic);
 CIA (pentru că i-a redus din prerogative, supărându-l şi chiar concediindu-l pe faimosul Allen
Dulles, director al faimosului serviciu de aproape două decenii);
 exilaţii cubanezi, întrucât după sprijinul acordat la începutul mandatului (episodul Baya de
Cochinos/Golful Porcilor, din 17 aprilie 1961, soldat cu eşecul debarcării comandoului care
urmărea înlăturarea lui Fidel Castro);
 Cosa Nostra (Mafia americană), care, după ce îl sprijinise în lupta pentru Casa Albă (prin
naşul mafiot Sam/„Mooney” Giancana – omul de legătură fiind actorul Frank Sinatra), s-a
văzut în pericol datorită campaniei antimafia lansată de Kennedy, prin intermediul fratelui
său, Robert Kennedy, numit Ministru al Justiţiei; tot legat de Cosa Nostra era şi Jimmy Hoffa,
preşedintele puternicului Sindicat al camionagiilor (Teamstears).
 Un alt preşedinte, Jimmy Carter (1977–1981), deşi nu a
reuşit mare lucru pentru S.U.A., fiind confruntat cu efectele
crizei energetice mondiale şi cu problema spinoasă a ostaticilor
americani de la ambasada din Teheran (1979), pe care a
gestionat-o prost, intră în istorie întrucât reuşeşte să medieze
acordurile de pace israeliano-egiptene (Camp David, 1979),
inaugurând o nouă etapă în Orientul Mijlociu.

Penultimul deceniu al secolului XX este marcat de

republicanul Ronald Reagan (1981–1989), care adoptă o linie
intransigentă în relaţiile cu lumea comunistă.
S-a manifestat foarte dur împotriva invaziei sovietice
în Afghanistan şi a amplasării de rachete nucleare sovietice cu
rază medie de acţiune în Europa de Est. Ca urmare, a pus la
punct un imens program de reînarmare, care a inclus amplasarea
de rachete „Pershing” în Europa Occidentală şi a culminat cu
lansarea Iniţiativei Strategice Americane (1983), cunoscută drept
„Războiul Stelelor”, respectiv realizarea scutului antirachetă, care
va determina riposta dură a sovieticilor. Însă după preluarea
puterii, în 1985, în URSS, de către Mihail Gorbaciov, tot Reagan
este cel care stabileşte un nou limbaj cu superputerea rivală, în
urma unor întâlniri bilaterale la nivel înalt.
 A urmat la preşedinţia SUA un om politic foarte versat,
fost preşedinte al Partidului Republican, vicepreşedinte al
SUA (1981–1989, în vremea lui Reagan), director al CIA
(1976–1977), ambasador la ONU şi în China etc.

 Este vorba de George Bush care, deşi nu reuşeşte să

obţină decât un singur mandat (1989–1993), va face istorie:
semnează la Paris, în cadrul Conferinţei pentru Securitate
Europeană, la 21 noiembrie 1990, Carta pentru o nouă
Europă, care pune capăt formal confruntării Est – Vest şi
obţine o victorie de prestigiu în Războiul din Golf
împotriva Iraqului (ianuarie – februarie 1991), prin
eliberarea Kuweitului de către forţele reunite ale ONU sub
comanda americană (faimoasa operaţiune „Furtună în
deşert”).

 Războiul împotriva Iraqului din 2003, în vremea

preşedinţiei fiului său, George Bush Jr., în care SUA are ca
aliat numai Marea Britanie, se încheie cu înlăturarea lui
Saddam Hussein şi chiar cu capturarea acestuia (13
decembrie 2003), dar nu şi cu rezolvarea problemelor,
drumul spre linişte şi democraţie fiind presărat cu multe
piedici, în principal atentate.
 Prin implozia, în 1991, a fostei Uniuni Sovietice şi apariţia a 15 noi state pe
teritoriul ei, SUA s-au trezit brusc, peste noapte, în postura de unică superputere,
într-o lume în care persistă multe vechi conflicte (Orientul Mijlociu, Cornul Africii) şi
apar noi focare de tensiune (Peninsula Balcanică, fundamentalismul islamic sau
terorismul internaţional). SUA s-au implicat în războaiele din Peninsula Balcanică
(Bosnia – Herţegovina, Kosovo), Afghanistan, Iraq etc.

 Statele Unite încheie secolul XX şi, totodată, mileniul II cu a doua perioadă de boom economic,
după cea din anii 1961–1969, în timpul celui de-al doilea mandat prezidenţial al democratului Bill
Clinton (1996–2000), cu un excedent al bugetului federal de peste 70 miliarde de dolari.

 Deşi a pus accentul pe politica internă, a avut şi succese pe plan extern: a pus capăt dictaturii din
Haiti (1993), a jucat un rol important în acordul de la Dayton privind Bosnia-Herţegovina şi ca mediator
în procesul de pace din Irlanda de Nord etc. Numai că, aşa cum sesizează un analist, „Clinton a fost
propriul său duşman, pentru că slăbiciunile omeneşti (cazul Monica Lewinsky era pe punctul de a-i
atrage aplicarea impeachment-ului, respectiv suspendarea de către Congres – nota noastră) l-au împiedicat
să realizeze cele mai ambiţioase proiecte.” (Jan Palmowski )

 Tot în timpul preşedinţiei lui Clinton, în condiţiile eşuării Conferinţei pentru Kosovo, SUA,
împreună cu alte state membre NATO, declanşează operaţiunile militare (martie – iunie 1999) împotriva
Iugoslaviei. Analiştii vor remarca faptul că intervenţia n-a fost autorizată de ONU şi, mai mult, nu se
înscria în principiile NATO (nu fusese atacat un membru al Alianţei Nord–Atlantice, ci era o problemă
internă a statului respectiv) – motivaţia găsită va fi aceea a „sprijinului umanitar” pentru o minoritate
afectată. Concluzia unor analişti a fost aceea că hegemonul mondial a ajuns la o asemenea putere încât
îşi poate permite să nu mai ţină seama de reglementările internaţionale.
 Începutul mileniului III nu s-a arătat de bun augur pentru
superputerea americană, atentatele teroriste de la 11 septembrie
2001, în afară de faptul că vor produce un mare şoc şi o mare
traumă poporului american, vor spulbera visul invulnerabilităţii
„fortăreţei America”.

 Practic, în dimineaţa acelei zile, într-o acţiune sinucigaşă

coordonată, un grup de 19 terorişti (de origine arabă şi religie
islamică) deturnează patru avioane ale unor linii aeriene civile pe
care le folosesc pentru a afecta simbolurile Statelor Unite: două
sunt proiectate asupra celor două turnuri ale World Trade Center
din New York (într-o vreme cea mai înaltă construcţie din lume,
simbolul puterii economice americane), altul este proiectat asupra
clădirii Pentagonului de lângă Washington (cea mai mare
construcţie din lume ca suprafaţă construită, sediul Ministerului
Apărării), în timp ce al patrulea destinat probabil Capitoliului
(sediul Congresului) sau Casei Albe (reşedinţa preşedintelui), nu
îşi atinge ţinta, prăbuşindu-se în statul Pennsylvania (există şi
ipoteza că se îndrepta spre oraşul Pittsburgh, simbolul revoluţiei
industriale americane).

 Afirmaţia „nimic nu va mai fi la fel în lume după 11

septembrie” devine, în scurt timp, un clişeu unanim acceptat,
atentatele relevând, printre altele, o nouă faţetă a globalizării, cea
a terorismului îndreptat împotriva valorilor lumii democrate.
 Reacţia Statelor Unite a fost rapidă.

 Întrucât atentatele au fost revendicate de reţeaua teroristă Al – Qaeda, condusă

de multimilionarul saudit refugiat în Afghanistan, Osama bin Laden, Administraţia
Bush, care reuşeşte să coalizeze peste 60 de state în frontul antiterorist, atacă
Afghanistanul, după refuzul de îndepărtare a lui bin Laden, determinând
prăbuşirea sistemului taliban.

 Mai mult, Statele Unite adoptă o nouă doctrină în planul politicii externe,
radical diferită de cea din trecut, potrivit căreia securitatea statului nu mai poate fi
realizată în cadrul sistemului organismelor internaţionale şi al alianţelor militare
existente, considerându-se libere de orice obligaţie statuată de normele unanim
recunoscute în viaţa internaţională după sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial şi, totodată, îndreptăţite să folosească forţa militară în lovituri preventive
împotriva oricărui stat care sprijină mişcări teroriste sau intenţionează să producă
arme de distrugere în masă.

 Pe scurt, teoria „războiul preventiv” (preemtive war), aparţinând preşedintelui

George Bush Jr., pe care de altfel a şi pus-o în practică în Războiul din Iraq,
declanşat la 20 martie 2003, în absenţa vreunei rezoluţii ONU care să-i asigure o
legitimitate internaţională.
 De altfel, urmare unor asemenea acte, a apărut teoria leadership-ului global.

 Analistul Zbigniew Brzezinski afirmă:

 „Autoîncoronarea preşedintelui american ca lider global a fost un moment al timpului istoric,

chiar dacă nu o dată precisă în calendar, având loc după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi sfârşitul
Războiului Rece. Preşedintele american a început să se comporte pur şi simplu ca lider global, fără
să aibă vreo binecuvântare internaţională oficială. Presa americană l-a proclamat ca atare, străinii s-
au plecat în faţa lui, iar vizita la Casa Albă (ca să nu mai vorbim de Camp David) a devenit punctul
culminant din viaţa politică a oricărui şef de stat sau guvern.”

 „... de vreme ce succesele sau eşecurile preşedinţilor sunt şi succesele sau eşecurile Americii, miza
este mult mai mare decât palmaresul individual al celor trei personaje principale (se referă la cei
trei preşedinţi de după 1990: cei doi Bush şi Clinton – nota noastră). La urma urmelor, toată
discuţia se referă la rezultatele Americii în calitate de lider global”

 Analistul P.J. O’Rourke afirmă:

 „America trebuie să acţioneze. Dar când America acţionează, alte naţiuni ne acuză că suntem
<<hegemonişti>>, că ne angajăm în <<multilateralism>>, că ne purtăm de parc-am fi singurul
stat de pe pământ care contează. Asta şi suntem (...) Orice efort militar sau diplomatic multilateral
care include Statele Unite e ca o echipă de canotaj în care Arnold Schwarzenegger este cârmaciul,
iar Nadia Comăneci la rame. Când celelalte ţări cer un rol în exercitarea puterii globale America
poate pune o altă întrebare americană fundamentală: <<Şi cu ce armată?>>.”
 La începutul mileniului III, SUA, care rămâne prima putere economică şi
militară a lumii şi continuă să creadă în miturile fondatoare ale societăţii
americane şi în rolul diriguitor hărăzit de providenţă, au însă de înfruntat
concurenţa Uniunii Europene (care se străduieşte să adauge dimensiunii
economice – domeniu în care a depăşit SUA – şi una politică) şi, în perspectivă,
a celui mai populat stat de pe Glob şi cu cea mai dinamică evoluţie economică,
China, dar şi evoluţia imprevizibilă a celei de a doua puteri nucleare a planetei
şi, totodată, una dintre forţele energetice mondiale, Rusia.

 În loc de alte concluzii, o apreciere a unor geopoliticieni francezi de data

aceasta, care, în nici un caz, nu pot fi acuzaţi de sentimente pro americane: „La
două sute de ani după revolta coloniilor dintr-o îndepărtată colonie britanică,
nici o naţiune a lumii nu poate face abstracţie de existenţa şi de influenţa
Statelor Unite. Într-un mod direct sau nu, lumea a intrat într-un sistem de
gravitaţie în jurul Statelor Unite, care constituie acum singura putere ce dispune
de voinţa şi de capacitatea de a se amesteca în ansamblul regiunilor planetei”
(Aymeric Chauprade, François Thual)
 CHINA
 Suprafaţa: 9 596 960 km² (locul 4 pe Glob)

 Populaţia: 1 360 044 544 locuitori (locul 1 pe Glob)

Istoricul Horia C. Matei remarcă:

“Câteva caracteristici reţin atenţia de la prima vedere pentru cel ce se apropie de istoria
Chinei. În primul rând, unitatea spaţiului şi coeziunea civilizaţiei. În pofida pustiitoarelor revolte
sociale, a conflictelor dinastice şi a războaielor civile, sau a repetatelor invazii externe, care au
determinat diviziuni ale unităţii statale, mai mult sau mai puţin durabile, acestea nu au avut
consecinţe geopolitice ireparabile. Nu au condus la formarea de state distincte, ca în Europa după
destrămarea Imperiului Roman. Toate acestea, deşi China este una dintre cele mai întinse formaţiuni
politice din lume. De fiecare dată, unitatea statală s-a refăcut în cadrul aceloraşi parametri. Fenomen
posibil datorită forţei de coeziune, a omogenităţii şi a continuităţii civilizaţiei chineze, cvasiunică în
lume de-a lungul a trei milenii de istorie. Dintre toate marile civilizaţii preindustriale ale Globului,
cea chineză rămâne cea mai eficace.”
 O altă trăsătură este gigantismul demografic, China rămânând,
de-a lungul istoriei, statul cel mai populat al planetei.

 Recensământul din anii 1–2 d.Hr. înregistra 12 milioane de

gospodării cu 57 milioane de suflete (cam 1/4 – 1/5 din
populaţia de atunci a planetei).

 China este, de altfel, statul care a organizat primele

recensăminte riguroase ale populaţiei sale.

 Şi astăzi, 1/5 din populaţia Globului trăieşte în interiorul statului

chinez (cât Europa, fosta Uniune Sovietică, Japonia şi SUA la un
loc).
 Stagnarea cunoscută de societatea chineză în secolul XVIII şi efectul
dezastruos al crizelor interne din secolul XIX accelerează vulnerabilitatea
statului chinez în faţa marilor puteri imperialiste, Marea Britanie, Franţa, SUA
sau Japonia.

 Victoria comunismului în 1949 readuce ordinea şi centralizarea internă,

inexistente după izbucnirea revoluţiei din 1912.

 După colapsul lumii comuniste în Europa şi destrămarea URSS în 1991,

China rămâne principalul supravieţuitor al vechiului sistem „socialist”.

 Un stat în care monopolul exercitat de Partidul Comunist, partid unic în viaţa

politică şi culturală oficială, rămâne necontestat.

 Stat care, în acelaşi timp, funcţionează cu o economie reglată de principiile pieţei

libere capitaliste şi care cunoaşte unul dintre cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare
din lume în ultimul deceniu.
Câteva elemente istorice ne ajută să înţelegem mai bine devenirea Chinei
ca mare putere:

 Statul chinez ia naştere în partea central-nordică a Chinei, pe cursul mijlociu al

fluviului Huang He (Fluviul Galben), şi, asemenea civilizaţiilor constituite în văile
Nilului, Indului sau în Mesopotamia, se bazează pe o agricultură intensivă, dezvoltată
ca urmare a organizării unor complexe sisteme de irigaţii.

 În timpul dinastiei Zhou (1066–249 î.Hr.), regatul se destramă în mai multe

formaţiuni statale. Acum se cristalizează limba şi scrierea ideografică şi trăiesc marii
gânditori fondatori de şcoli filozofice, precum Lao Zi (secolul VI î.Hr.), creatorul
daoismului/taoismului, Kong Qui/Kong Zi/Confucius (circa 551 – circa 479 î.Hr.),
întemeietorul confucianismului, sau Mo-Zi/Mo-Di (circa 468 – circa 381 î.Hr.),
mentorul şcolii moiste.

 Procesul de unificare a Chinei este realizat în secolele IV – III î.Hr. de către statul
Qin (din extremitatea apuseană), care înfrânge şi anexează rând pe rând celelalte state
chineze. Suveranul Qinwang (246–210 î.Hr.), una dintre cele mai fascinante şi
controversate personalităţi ale istoriei antice universale, încheie acest proces în anul
221 î.Hr., când ia ca împărat numele de Shi Huangdi. De la numele dinastiei – Qin –
întemeiată de împăratul unificator derivă şi actualul nume al ţării. Prin reformele sale,
impuse cu o necruţătoare fermitate, el schimbă radical înfăţişarea statului. Prin
unificarea fortificaţiilor de la frontiera septentrională este finalizat acum, în urma unui
uriaş efort uman, în 214 î.Hr., Marele Zid Chinezesc, lung de circa 4 000 km.
 Din Antichitate până la sfârşitul Evului Mediu,
China va fi expusă invaziilor popoarelor nomade din
stepele asiatice, situate dincolo de frontiera nordică.

 Împotriva incursiunilor lor este ridicat, apoi

refăcut, Marele Zid Chinezesc, cea mai grandioasă
construcţie umană („Dumnezeu a creat munţii şi
râurile, iar chinezii zidurile”, consemna cu mândrie o
cronică din secolul II d.Hr.), forma lui actuală
datând din epoca dinastiei Ming (secolele XIV –
XVII).

 Împăratul Shi Huangdi iniţiază o politică

externă dinamică, graţie căreia poartă armate
imperiale spre sud, în valea fluviului Yangzi (Fluviul Confucianismul, centrat pe
Albastru), astăzi numit Chang Jiang, în nord-estul
Coreei şi la hotarele septentrionale, împotriva cele trei concepte amintite, devine
triburilor nomazilor Xiongnu (huni). nu numai religia, ci şi ideologia
oficială a Imperiului Han, Confucius
 Dinastia Han (206 î.Hr.–220 d.Hr.), adusă la
putere de o răscoală ţărănească, atinge apogeul fiind proclamat sfânt. Totodată, pe
expansiunii teritoriale şi strălucirii culturale în timpul faimosul „Drum al Mătăsii”
lungii domnii a împăratului Wudi (140–87 î.Hr.), înfloreşte comerţul cu Asia Centrală
când imperiul se întindea din Coreea până în
Turkestan şi din Manciuria până în Peninsula şi statele mediteraneene.
Indochina; pentru a avea mai multă siguranţă la
frontiera nordică va iniţia coloniile de soldaţi-ţărani
(care numărau circa două milioane de persoane),
totodată cu efecte economice.
 În timpul dinastiei Tang (618–907), China cunoaşte o epocă de înflorire
economică şi culturală, devenind cel mai puternic stat al Asiei (după unele aprecieri
chiar cel mai întins şi mai puternic de pe Glob); structuri instituţionale (administrative,
juridice etc.) şi genuri literare chineze iradiază în statele vecine.

 Ca un reflex al excepţionalei prosperităţi, capitala sa, Changan (actualul Xi’an), devenise o

metropolă cosmopolită care concentra o mulţime de artişti plastici şi poeţi şi în care convieţuiau
religii dintre cele mai diverse (islamism, budism, taoism, nestorianism, catarism ş.a.).

 După o scurtă perioadă de fărâmiţare politică („Epoca celor cinci dinastii”),

dinastia Sung de Nord (960–1127) reuşeşte să restabilească unitatea statală şi să
consolideze autoritatea centrală, bazându-se pe un aparat democratic educat în spirit
confucianist.

 Între 1207–1279 China este cucerită de mongoli, Marele han Kubilai, nepotul lui
Ginghis Han, întemeind dinastia Yüan (1271–1368), luându-şi titlul de împărat (1271–
1294), sub numele de Shizu.

 Acesta introduce budismul de orientare lamaică, respinge asimilarea de către civilizaţia chineză şi
stabileşte capitala la Hanbalîk, Beijingul de astăzi. A întreprins expediţii în Peninsula Indochina
(Vietnam, Birmania) şi a încercat să cucerească Japonia (1274, 1281).

 La Curtea sa s-a oprit marele călător italian Marco Polo în timpul voiajului său în Orient,
îndeplinind unele funcţii administrative (guvernator al Yangzhou-lui) şi misiuni diplomatice.
 În urma unui mare război ţărănesc (1628–1645), înăbuşit cu sprijin militar
manciurian, se instaurează dinastia manciuriană Qing (1644-1912, practic ultima din
China), în timpul căreia cunoaşte, mai ales sub presiunea unei puternice explozii
demografice, cea mai mare expansiune teritorială chineză, îndeosebi în timpul domniei
împăraţilor Kangxi şi Gaozong/Qianlong.

 Kangxi, împăratul chinez cu cea mai lungă domnie, 60 de ani (1662–1722), a fost nu
numai contemporan, ci a şi purtat corespondenţă cu cel mai longeviv rege francez pe tron,
Ludovic XIV (1643–1715), şi, la fel ca acesta, a încurajat din plin artele.
 Printre altele, în timpul lui este cucerită pentru prima dată insula Taiwan (1683) – pe care China
o doreşte atât de mult şi în prezent – şi, după o serie de confruntări se încheie un tratat cu Rusia
(la Nercinsk, în 1689) prin care sunt stabilite graniţele şi încep relaţiile politice şi comerciale
dintre cele două puteri.
 Este interesant de amintit, în acest context, că acelaşi împărat, Kangxi, refuzase cu vreo două
decenii în urmă să-l primească pe solul ţarului rus Aleksei Mihailovici, respectiv compatriotul
nostru Nicolae Milescu-Spătarul.

 Nepotul său, Qianlong/Gaozong, îi va moşteni logevitatea, domnind doar cu un an

mai puţin, respectiv 59 (1736–1795), dându-i, în schimb, imperiului extensiunea sa
maximă.
 Acesta va include, în graniţele Chinei, Manciuria, Mongolia, Turkestanul răsăritean, sudul
Siberiei, Tibetul (imens teritoriu, de peste 1,2 milioane km2, cucerit mai întâi în 1720, apoi,
definitiv, în 1750).
 Ca urmare, suprafaţa imperiului va atinge aproape 12 milioane de km2, cu circa 2,5 milioane de
km2 mai mult decât are astăzi. În plus, întăreşte vasalizarea periferiilor: Coreea, Birmania, Nepal
ş.a.
 După ce în secolele XVI – XVII sosesc primii europeni, navigatori şi
negustori portughezi şi olandezi, misionari iezuiţi, aceştia sunt urmaţi, în
secolul XVIII, de englezi, francezi şi prusieni, toţi aceştia încercând să pătrundă
pe piaţa chineză şi să ocupe, totodată, puncte de sprijin pe litoral.

 Tentativele puterilor coloniale europene au ca răspuns instituirea în 1757 a unei politici

izolaţioniste (închiderea porturilor chineze, cu excepţia oraşelor Canton – astăzi
Guangzhou – şi Macao – astăzi Aomen -, pentru navele străine).

 Interesul sporit al statelor occidentale pentru piaţa chineză declanşează, în prima jumătate
a secolului XIX, intervenţia deschisă a Marii Britanii, Franţei, apoi şi a SUA, împotriva
Chinei şi a izolaţionismului ei.

 Cele două „Războaie ale Opiumului” (1840–1842 şi 1856–1860), purtate de Marea

Britanie şi Franţa împotriva Chinei, o obligă pe aceasta, prin tratatele de la Nanjing, 1842,
şi Beijing, 1860, să-şi deschidă porturile pentru mărfurile europene; prin Tratatul de la
Nanjing, China a cedat Marii Britanii, Hong-Kong-ul, pe care îl va recupera abia în 1997.

 Nici a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a fost fastă: la început are
loc războiul ţărănesc al taipinilor (1850–1864), îndreptat nu numai împotriva
străinilor ci şi a dinastiei manciuriene, iar la sfârşit „răscoala boxerilor” (1899–
1901), contra europenilor în principal, are conflicte armate cu Franţa (1884–
1885, pierde Vietnamul), şi cu Japonia (1894–1895, aceasta din urmă
instaurându-şi protectoratul asupra Coreei şi anexând insula Taiwan).
 Declinul autorităţii dinastiei manciuriene este accelerat de ideile răspândite de Liga
Revoluţionară, fondată în 1905 de Sun Zhongshan (Sun-Yat-sen), care milita pentru o Chină
modernă şi unită.

 Revoluţia din anii 1911–1913 înlătură dinastia manciuriană („ultimul împărat”, Pu-yi), China
proclamându-se republică la 1 ianuarie 1912, avându-l ca preşedinte, mai întâi pe Sun-Yat-sen,
apoi pe Yuan Shikai (1912–1916), care va ceda japonezilor o mare parte a suveranităţii.

 Destrămarea autorităţii centrale, autonomia sporită a puterii conducătorilor militari din

provincii (care îşi proclamă independenţa, constituind feude independente locale – perioada
„seniorilor războiului”) aruncă însă ţara în haosul războiului civil.

 Sun-Yat-sen (1866–1925), care fondase în 1912 Gomindanul/Kuomintang (primul partid

politic chinez după model occidental), retras la Canton/Guangzhou, creează în 1921 un guvern a
cărui conducere o preia, reorganizează, în 1923–1924, cu sprijinul consilierilor sovietici,
Gomindanul şi armata naţională. Aceasta, condusă de Jiang Jieshi (Chiang Kai Shek), cumnatul lui
Sun-Yat-sen, reuşeşte, în perioada 1924–1928, să-şi extindă autoritatea asupra celei mai mari părţi
a Chinei (anulând independenţa „seniorilor războiului”), în 1928 ocupând şi Beijingul. După o
colaborare iniţială, Jiang Jieshi rupe, în 1927, alianţa cu Partidul Comunist Chinez (PCC), înfiinţat
în 1921 la Shanghai, care, la rândul său, creează, în 1927, Armata Roşie Chineză şi, după marşul
cel lung – 14 000 km (1934–1935) – îşi fixează centrul revoluţionar în provincia Shaanxi, în nord-
vestul ţării.

 În perioada războiului de eliberare (1936–1945) purtat împotriva Japoniei, stăpână asupra

unei mari părţi a teritoriului chinez, Gomindanul încheie un front comun antijaponez cu Partidul
Comunist Chinez (PCC), condus din 1936 de Mao Zedong.
 După capitularea Japoniei (2 septembrie 1945), relaţiile dintre Gomindan şi
Partidul Comunist Chinez (PCC) se deteriorează, noul război civil (1946–1949)
încheindu-se cu victoria lui Mao Zedong, ajutat de data aceasta de Uniunea
Sovietică (mai înainte sprijinind Gomindanul, care oferea mai multe garanţii ca
forţă combatantă) şi cu retragerea forţelor gomindaniste în frunte cu Jiang Jieshi
(decembrie 1949), sprijinite de SUA, în insula Taiwan.

 La 1 octombrie 1949 este proclamată, la Beijing, Republica Populară

Chineză, Mao Zedong fiind ales preşedinte al statului, victoria revoluţiei chineze
deschizând epoca edificării societăţii socialiste, după modelul deja devenit
cunoscut (reforma agrară, naţionalizarea întreprinderilor, industrializarea etc.).

 Pentru a masca insuccesele social-economice, Mao lansează moda

„campaniilor”: mai întâi „a celor o sută de flori” (1957; fiecare chinez să planteze
100 de flori pentru a face ţara mai frumoasă), apoi „marele salt înainte” (1958–
1959): pornind de la constatarea că o dezvoltare liniară nu permite ajungerea din
urmă a ţărilor dezvoltate s-a propus o creştere spectaculoasă, în salturi – de pildă,
în domeniul siderurgiei, obiectivul era depăşirea Marii Britanii, promotoarea
revoluţiei industriale).
 MAO
(Mao Zedong/Mao Tzedun, n. 26 decembrie 1893,
Shao-Shan, provincia Hunan – m. 9 septembrie 1976,
Beijing; conducătorul Republicii Populare Chineze,
1949–1976).

 Unul dintre întemeietorii Partidului Popular Chinez, în 1921, al cărui conducător va deveni din
1936 (până la moarte, doar denumirea funcţiei schimbându-se, din secretar general în preşedinte), Mao
se va dedica în întregime carierei revoluţionare, luptând pentru instaurarea unei orânduiri comuniste în
ţară (împotriva Kuomintang-ului/Gomindan-ului, condus după moartea lui Sun-Yat-sen, 1925, de
Jiang Jieshi/Chang Kaishek) şi pentru înlăturarea ocupantului japonez.

 În vederea atingerii primului scop a organizat Armata Roşie (bazată pe ţărani) şi a realizat faimosul
„Marş Lung” (1934–1935), retragerea pe o distanţă de peste 11 000 de km, din provincia natală, Hunan,
până în Yenan, provincie din nord-vestul ţării, unde a aplicat pentru prima dată principiile comuniste,
în primul rând împroprietărirea ţăranilor.

 În vederea atingerii celui de-al doilea scop, s-a aliat cu duşmanul său, Chang Kaishek (cel care, în
1930, îi omorâse prima soţie, precum şi pe sora sa), al cărui cumnat devine ulterior (soţiile celor doi
erau surori).
MAO (continuare)

 Distanţarea rapidă de Moscova (după întâlnirea „neconstructivă” din decembrie 1949 cu

Stalin, Mao refuzând să fie un simplu satelit al Moscovei) şi dificultăţile construcţiei comuniste
concrete, îl determină pe Mao să lanseze – pentru a distrage atenţia de la problemele reale – moda
„campaniilor” (<<a celor 100 de flori>> (1956), <<a Marelui Salt Înainte>> (1957–1958) şi <<a
Marii Revoluţii Culturale Proletare>> (1960–1969), toate sortite eşecului.
 Mai ales ultima campanie va fi mai mult decât semnificativă pentru avidul de putere Mao: sub lozinca
dreptului de a critica şi necesităţii „reeducării” populaţiei, a asmuţit Gărzile Roşii împotriva tuturor
oponenţilor săi, de la simplul cetăţean la colegii de conducere, eliminându-i fizic (pe Liu Shaoqi,
preşedintele republicii, Lin Biao, Ministrul Apărării şi alţii) sau din aparatul puterii (Deng Xiaoping) pe toţi
potenţialii rivali.

 Dar, la fel ca în cazul lui Stalin, nu i se poate nega faptul că a propulsat o ţară săracă (în plus şi
superpopulată) pe traiectoria dezvoltării, plasând-o la moartea sa în primele 10 puteri economice ale
lumii. Peste timp, la fel ca şi Stalin, nici Mao, în ciuda crimelor, vizibile sau nu, nu mai este o persona
non grata, ci din contră un „erou”.

 De exemplu, în 2003, cu ocazia aniversării a 110 ani de la naşterea sa, au fost organizate în
China numeroase manifestări festive: filme documentare, un film artistic, o carte scrisă de nepotul
lui Mao, emisiuni de mărci filatelice, adaptarea faimoaselor cântece revoluţionare ale lui Mao (între
care „Estul este Roşu”) la ritmurile moderne (inclusiv rap), pentru a fi agreate de tineri etc.

 De altfel încă din 1981, la numai 5 ani de la moartea lui Mao, Comitetul Central al Partidului
Popular Chinez a adoptat versiunea oficială asupra acestuia („Rezoluţie cu privire la anumite chestiuni din
istoria Partidului nostru de la întemeierea Republicii Populare Chineze”), numindu-l „un mare revoluţionar
ale cărui contribuţii au fost precumpănitoare asupra greşelilor comuniste”.
 MAO (continuare)

Analistul Andrew J. Nathan afirmă în Cuvântul Înainte la cartea medicului personal al

conducătorului chinez, Li Zhisui:
 „Nici un alt lider din istoria omenirii nu a avut atât de multă putere asupra
unui număr atât de mare de oameni şi atât de mult timp ca Mao Zedong şi
nimeni nu şi-a împins poporul într-o catastrofă de asemenea proporţii.
Dorinţa pătimaşă de putere a lui Mao şi teama de a nu fi trădat au ţinut toată
ţara, inclusiv toată curtea sa, într-o permanentă stare de dezorientare. Viziunea
sa personală şi intrigile lui au împins China prin Marele Salt Înainte spre
consecinţele lui cumplite: foametea cea mare şi Revoluţia Culturală, cu zeci de
milioane de morţi”

Jiang Qing, ultima soţie a lui Mao Zedong:

„În ceea ce priveşte lupta politică, nici un conducător chinez sau sovietic nu poate să-l
întreacă. În ceea ce priveşte comportamentul personal, nimeni nu poate ţine pasul cu el”
 Pentru a-şi redobândi influenţa în partid şi stat, Mao declanşează, în 1966, „Marea revoluţie
culturală”, caracterizată prin voluntarism extrem, cult pronunţat al personalităţii, fiind acuzaţi de
conservatorism ori de cosmopolitism toţi cei care se abăteau de la această cale (mai ales intelectualii).

 Mijloacele folosite în această nouă şi ultimă campanie au fost: crearea, cu ajutorul mareşalului
Lin Biao, principalul său susţinător în acea perioadă, a <<gărzilor roşii>> (iniţial tineri cu vârste
între 15 şi 19 ani), folosite ca forţă de şoc împotriva celor care „serveau cauza capitalismului în
interiorul partidului”, difuzarea în tiraje de masă a micii „Cărţi roşii” (cu gândirea lui Mao),
faimoasele dazibao (afişe murale) şi „reeducarea” la munci agricole, minerit, etc., dar şi în lagăre de
concentrare.

 Printre personalităţile politice care vor fi afectate se vor înscrie bătrânul mareşal Zhu De,
creatorul Armatei Populare, preşedinte al ţării în timpul aşa-zisei revoluţii, Liu Shaoqi (care era
desemnat ca urmaş al lui Mao), preşedinte al Republicii Populare Chineze (1959–1968) şi
Deng/Teng Xiaoping, multă vreme numărul 2 în partid (secretar general al Partidului Comunist
Chinez, 1956–1967), cel care ulterior va fi reformatorul Chinei comuniste.

 Convulsiile şi haosul provocate de aceasta vor fi denunţate de conducerea chineză în 1977, după
moartea lui Mao (1976). Cu toate acestea, cultul său nu va înceta, dovadă printre altele fastuoasa
aniversare din 2003, cu ocazia împlinirii a 110 ani de la naşterea sa.

 După înlăturarea de la conducere a mai multor rivali, între care cei amintiţi mai înainte, întreaga
viaţă a societăţii chineze este structurată după preceptele gândirii lui Mao, dobândind o mare
influenţă şi putere soţia sa Jiang Qing.
 Prin experimentarea primei bombe atomice (1964; sursa fiind Uniunea Sovietică) şi
lansarea primului satelit artificial al Pământului (1970) – devenind astfel putere nucleară şi
cosmică, două din atributele unei mari puteri – prestigiul internaţional al Chinei este
consolidat.

 Un an mai târziu, graţie şi intereselor SUA în jocul geopolitic din zonă, mai ales în
relaţia China – Uniunea Sovietică, îşi restabileşte drepturile la ONU şi redevine membru
permanent al Consiliului de Securitate.

 După moartea lui Mao (1976) se fac noi paşi importanţi:

 încheierea tratatului de pace şi prietenie cu Japonia (1978), stabilirea de relaţii diplomatice cu SUA
(1979), aceasta însemnând, totodată, recunoşterea guvernului R.P.Chineze ca singurul guvern
legal al Chinei şi, implicit, a Taiwanului (Republica China) ca parte componentă,

 Declaraţia comună cu Marea Britanie (1984), care prevede retrocedarea de către aceasta din urmă
a Hong-Kong-ului (Xianggang), în iulie 1997, ceea ce s-a şi întâmplat;

 în decembrie 1999 recuperează şi teritoriul Macao (Aomen), de la Portugalia.

 Nu-i mai puţin adevărat că, după încetarea din viaţă, în 1976, a lui Zhou Enlai (multă
vreme un influent om politic, prim-ministru timp de peste 20 de ani) şi a lui Mao Zedong,
facţiunea radicală din Partidul Comunist, condusă de Jiang Quing, văduva lui Mao („Banda
celor patru”) a încercat să pună mâna pe putere, dar a fost eliminată de gruparea moderată,
în fruntea căreia se impune Deng Xiaoping, până atunci ţinut în umbră.
 DENG XIAOPING
(Teng Siao–p’ing; n. 22 august 1904, satul Paifang,
districtul Guang’an, provincia Sichuan – m. 19 februarie
1997, Beijing; conducător comunist chinez; iniţial s-a
numit Deng Xixian, apelativul Xiaoping (de la xiāo = mic
şi ping = liniştit/calm), care l-a şi definit foarte bine de
altfel, luându-şi-l în 1927).

 Cu numai şapte ani mai tânăr decât Mao, având multe asemănări cu acesta (provenea dintr-o
familie înstărită, a avut mai multe soţii, a participat la toate marile eveniemente ale Chinei secolului
XX etc.), dar şi multe deosebiri.

 Deng a avut şansa să muncească şi să înveţe în Franţa, în cadrul unui Program Muncă-Studii care
funcţiona între cele două ţări (unde a luat contact cu marxismul), precum şi la Moscova (1926).

 Întors în patrie se alătură mişcării comuniste din interior, deţinând funcţii importante în
conducerea Partidului Comunist Chinez (inclusiv pe cea de Secretar General, Mao fiind
Preşedinte) şi a Armatei Roşii/Populare în timpul „Marşului cel Lung” (1934–1935), al războiului
împotriva Japoniei (1937–1945) şi în timpul celui de-al Treilea Război Civil (1946–1949), el fiind
acela care a condus asaltul final asupra forţelor naţionaliste ale lui Chang Kaishek.
 După proclamarea Republicii Populare Chineze (1949), mai întâi deţine o serie de
funcţii mai mici, dar în 1956 (re)devine Secretar General al atotputernicului Partid
Comunist Chinez, calitate în care reprimă, în timpul „Campaniei celor 100 de flori”, aşa-
zisa „deviere de dreapta” a opozanţilor regimului, mai mult de un milion de chinezi fiind
arestaţi şi constrânşi să-şi facă „autocritica”, o parte dintre aceştia fiind trimişi pentru
reeducare în „lagăre (câmpuri) de muncă”, numite laogai.

 În schimb, după eşecul celei de-a doua campanii („Marele Salt Înainte”) se
distanţează de politica lui Mao şi ca urmare este trecut pe linie moartă (trimis el însuşi la
reeducare în agricultură, ca simplu mecanic).

 După eşecul Marii Revoluţii Culturale Proletare, revine treptat în prim plan, graţie
sprijinului lui Zhou Enlai/Ciu Enlai (cu care se împrietenise în timpul sejurului francez),
numărul 2 în stat (prim-ministru), una dintre puţinele persoane respectate de Mao.

 La moartea lui Mao (1976), când puterea este acaparată timp de o lună de aşa-
numita „Bandă a Celor Patru” (soţia lui Mao, Jiang Quing, şi alţi trei conducători), îşi
pierde din nou prerogativele, însă apoi moderaţii din partid încearcă să-l proiecteze în
prim-plan, dar el, după ce îndeplineşte o serie de funcţii de rangul 2, se retrage,
menţinându-se o vreme ca preşedinte al Comisiei Militare a Partidului Comunist Chinez.

 Devine, în schimb, „eminenţa cenuşie” a guvernanţilor chinezi până la moartea sa în

1997.
 Deng Xiaoping devine, aşa cum cel mai adesea l-au numit guvernanţii
recenţi ai Chinei, dar şi analiştii politici străini, „arhitectul Chinei de azi”,
relansând spectaculos China pe scena mondială prin câteva „formule” foarte
spectaculoase:

• „nu contează dacă pisica este albă sau neagră, important este să prindă şoareci”,
respectiv atragerea investiţiilor străine directe (ISD-urile), în primul rând din
partea conaţionalilor din teritoriile chineze învecinate, prin înfiinţarea
„zonelor economice speciale” (ZES), prima fiind Shenzen, după numele
oraşului omonim de la graniţa cu Hong-Kong (pe vremea aceea colonie
britanică) – probabil nu întâmplător aici i-a fost înălţată prima statuie, tocmai
lui care nu agrea cultul personalităţii;

• „o ţară două sisteme”, formula prin care a încurajat „revenirea” la patria-

mumă a teritoriilor Hong-Kong şi Macao (ceea ce a şi reuşit, în 1997 şi,
respectiv, 1999) şi a insulei Taiwan (Republica China), promiţând menţinerea
timp de 50 de ani a „modelelor locale” (economie de piaţă, pluripartidism
etc.);
Acestora li s-au adăugat şi alte iniţiative, între care:
• punerea în practică a „Celor Patru Modernizări”, pe care le gândise
împreună cu Zhou Enlai:
a) industria şi comerţul;
b) educaţia;
c) organizarea militară;
d) agricultura;

• modificarea, treptată, a Constituţiei, prin introducerea, mai întâi, a formulării

ambigui „economie socialistă de piaţă”, apoi a dreptului de „proprietate
privată” etc.

 Rămâne, însă, în continuare, o mare umbră asupra reformatorului Chinei

de azi: represiunea brutală, ordonată de el, a manifestaţiei studenţeşti din iunie
1989, din Piaţa Tienanmen, soldată cu moartea a cel puţin 1 400 de persoane,
rănirea a peste 10 000 şi arestarea mai multor zeci de mii de tineri.
 Revenit în 1977 în prim planul scenei politice, dar respingând orice funcţie de prim rang,
mulţumindu-se doar cu aceea de preşedinte al Comisiei Militare a Comitetului Central al Partidului
Comunist Chinez (1982–1990), Deng Xiaoping rămâne, până la moartea sa (19 februarie 1997),
personaliatea („eminenţa cenuşie”) care imprimă un nou curs istoriei chineze.

 Adept al unei orientări pragmatice, Deng Xiaoping renunţă la cultul personalităţii al lui Mao
Zedong şi la dogmele maoismului şi, păstrând totuşi nealterat rolul atotputernic al partidului unic,
trece la modernizarea şi eficientizarea economiei, condusă acum de rigorile pieţei libere.

 În Constituţia ţării termenul de economie planificată este înlocuit cu cel de „economie

socialistă de piaţă” (29 martie 1993), iar şase ani mai târziu, cu ocazia Congresului Naţional al
Poporului (5–15 martie 1999) sunt operate alte modificări importante în Constituţie, între care:
întreprinderilor private le este rezervat un loc principal, şi nu complementar, în economie,
proprietatea privată este apărată de lege, priorităţile politicii de stat sunt deschiderea faţă de
srăinătate şi accelerarea reformelor structurale.

 Începe, devenind foarte evidentă în anii 2002–2003, politica de profundă schimbare de

generaţie la nivelul cel mai înalt al partidului, guvernului şi statului, trecându-se de la
„gerontocraţie” la oameni de vârstă medie şi de la „politruci” la tehnocraţi.
 În aceeaşi perioadă au loc alte evenimente
importante:
 îmbunătăţirea relaţiilor chino-americane (vizita preşedintelui american
Bill Clinton în China, 1998),
 rezolvarea diferendului de graniţă cu Rusia şi încheierea unui nou
tratat de bună vecinătate (2001),
 primirea în OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), în 2001,
 performanţa de a trimite un om în spaţiu, cu cabina spaţială
„Shenghou” (15 octombrie 2003), fiind astfel a treia ţară, după Rusia
şi S.U.A., care reuşeşte, de una singură, acest lucru.

Dar, elementul cel mai spectaculos în ceea ce priveşte China este

creşterea economică (într-un ritm de 8-9% anual, 9%-10% în anii 2003–2006; peste
12% în 2007): de peste 20 de ani cunoaşte ritmuri susţinute, reuşind să-şi dubleze
volumul PIB-ului, mai întâi într-o perioadă de 15 ani (1980–1995), apoi din nou în
numai 9 ani (1995–2004), graţie aplicării consecvente a reformei, în paralel cu
încurajarea investiţiilor străine, îndeosebi în renumitele „zone economice speciale”
(peste 100 la număr) şi participarea tot mai activă la circuitul mondial.
 „China zilelor noastre prin întinderea sa, prin populaţia sa, prin puternica
diasporă planetară, este în mod cert o putere planetară; totuşi vatra sa şi
orizontul său geopolitic rămân Asia şi în această constatare este permis a se
afirma că dimensiunea mondială a Chinei este cu mult mai mică decât a Statelor
Unite. Dar, operând o importantă revenire la maritimitate, în timp ce până în
prezent era limitată de Rusia în ambiţiile continentale, China va cunoaşte în anii
care vin o prezenţă regională şi mondială crescândă şi aceasta cu atât mai mult
cu cât regimul deschide economia chineză către piaţa liberă”
A. Chauprade, Fr. Thual.

 “Chiar şi în anul 2020, chiar şi în cele mai favorabile împrejurări, este foarte
puţin probabil ca această ţară să devină cu adevărat competitivă în ce priveşte
dimensiunile-cheie de putere mondială"
Zbiegniew Brzezinski.

 Acesta din urmă îşi menţine aceeaşi opinie şi într-o lucrare mai nouă, afirmând –
într-un decalog despre Ce este şi ce nu este China – că aceasta „nu va fi o putere globală,
deşi este o putere regională capabilă de a-şi susţine interesele naţionale”.
 Între factorii care ar împiedica ascensiunea Chinei la acest rang,
analistul american menţionează:

 este departe de a fi sigur că rata explozivă a creşterii economice poate fi

menţinută în primele două decenii ale secolului XXI;

 efectele secundare ale ritmului rapid de creştere, între care consumul de

energie care depăşeşte producţia de resurse interne utilizate, hrana necesară
unei populaţii numeroase şi care accelerează importurile de alimente pentru
asigurarea bunăstării interne;

 efortul pentru înarmare, care ar avea efecte negative asupra creşterii

economice; disparităţile regionale şi inegalitatea socială;

 chiar dacă îşi menţine ritmul ridicat de creştere economică, tot va fi o ţară
foarte săracă în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor; viitorul politic al
Chinei ("caracterul dinamic al transformării economice dezetatizate a Chinei,
inclusiv deschiderea sa socială către restul lumii nu sunt compatibile pe
termen lung cu o dictatură comunistă relativ închisă şi conservator
birocratică").
 Au trecut deja 12 ani de la prima ediţie a lucrării lui Brzezinski şi unele
dintre temerile analistului american nu s-au împlinit:
 ritmul creşterii economice rămâne la fel de exploziv, în termeni de paritate a puterii
de cumpărare a dolarului a ajuns a doua putere a lumii, după S.U.A., PIB-ul pe
locuitor a depăşit, încă în 2003, cu mult valoarea prezumată pentru anul 2010,
sistemul politic se transformă progresiv (e-adevărat fără a pune în discuţie unitatea,
legimitatea şi atotputernicia Partidului Comunist) etc.

Primirea în OMC (2001), trimiterea primului om în spaţiu (2003), acordarea statului de

gazdă a Jocurilor Olimpice de Vară din 2008 etc. au fost tot atâtea elemente ce au
confirmat recunoaşterea internaţională a Chinei.

Unii analişti, între care amintitul Z. Brzezinski, consideră că Republica Populară

Chineză ar merita să fie primită în grupul de elită, având mai multe atuuri decât
Rusia care deja face parte, G8 urmând a se transforma în G9.

 Dinamismul economic dovedit la începutul mileniului III, dublat evident

şi în alte domenii, între care cel militar, îi determină pe unii analişti să vadă,
totuşi, în China din următoarele două-trei decenii prima putere a lumii.
Geopolitică
Sfere de influenţă

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

 Sfera de influenţă este definită ca fiind:
"o zonă geografică în care o putere din zonă sau din afara
zonei, de regulă o mare putere, bazându-se, în primul rând, pe
superioritatea forţelor sale armate şi pe ameninţarea de a le
utiliza, şi-a impus dreptul de a interveni în politica internă şi
externă a statelor din zonă".

 Principiul echilibrului de putere

Rol preponderent al statelor mari şi dispariţia statelor mai mici

puternice
 Hans Morgenthau:

 „În acest caz, al sferelor de influenţă, compensaţia

constă [...] nu în cedarea directă a suveranităţii
teritoriale, ci mai curând rezervarea, pentru beneficiul
exclusiv al unui anumit stat, a unor teritorii pentru
exploatare comercială, penetraţie politică şi militară şi
stabilirea ulterioară a suveranităţii. Cu alte cuvinte, statul
respectiv are dreptul, fără a avea autoritate legală asupra
teritoriului în cauză, să opereze în interiorul sferei sale
de influenţă fără competiţia sau opoziţia unui alt stat.
Celălalt stat, la rândul său, are dreptul să revendice
pentru propria sa sferă de influenţă aceeaşi abţinere din
partea primului stat”
 Caracteristica principală a sferelor de influenţă este aceea că relaţiile de inegalitate,
dominaţia unui stat asupra altuia mai slab, se realizează cu păstrarea formelor
exterioare ale suveranităţii şi cu un grad de autonomie, mai mare sau mai mic, după
împrejurări.

 După al Doilea Război Mondial şi mai ales în ultima vreme, marile puteri preferă
forme mai discrete pentru asigurarea echilibrului de putere şi a influenţei lor pe
arena mondială. Oricum, sursa durabilităţii sferelor de influenţă constă în faptul că
acestea sunt legate nemijlocit de sistemul de relaţii internaţionale întemeiat pe forţă,
sistem care părea că a dispărut – sau cel puţin s-a atenuat foarte mult – odată cu
implozia Uniunii Sovietice, numai că evenimentele din ultima vreme (Kosovo, Osetia
de Sud şi altele) demonstrează contrariul.

 Dacă multă vreme lupta pentru a dobândi sferă de influenţă avea caracter regional
(confruntări între state, mai ales vecine, pentru a dobândi anumite teritorii – istoria
continentului nostru fiind mai mult decât convingătoare în acest sens), odată cu
(re)descoperirea Americii (12 octombrie 1492, Cristofor Columb) lupta pentru
împărţirea Lumii Noi dobândeşte caracter mondial. Iniţial au existat doar doi
pretendenţi, Spania şi Portugalia (în spiritul Tratatului de la Tordesillas), dar apoi s-au
adăugat şi alţi actori dornici să-şi împartă şi să stăpânească lumea: în principal Marea
Britanie, Franţa şi Olanda (un caz aparte, o ţară mică ce a dominat lumea o jumătate de
secol), dar şi Statele Unite ale Americii, Belgia, Italia, Germania şi altele.
 Alte definiţii
 “Termenul sferă de influenţă implică un acord între două state, prin care
fiecare parte se angajează să se abţină de a interveni sau de a exercita vreo
influenţă în anumite teritorii asupra cărora s-a convenit între părţile
contractante că sunt rezervate pentru operaţiunile celeilalte părţi” (faimoasa
enciclopedie «Britannica» (ediţia din 1910)

 O altă enciclopedie renumită, cea germană «Der Grosse Brockhaus» (ediţia

din 1930) introduce termenul de sferă de putere (Machtsphäre), prin care se
înţelege raza de acţiune a puterii unui stat în măsura în care se extinde dincolo
de graniţele sale în scopul influenţei politice (zonă de influenţă) sau ca un prolog
al ocupaţiei (zonă de interes). Aşadar distincţia pe care o fac specialiştii între sfere
de influenţă (interese politice) şi sfere de interes (interese economice)
 În plin proces de derulare a ostilităţilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
secretarul de stat american Cordell Hull face o declaraţie şocantă în cadrul sesiunii
comune a celor două camere ale Congresului SUA (18 noiembrie 1943):
 "Pe măsură ce prevederile «Declaraţiei celor patru naţiuni» sunt puse în practică, nu va mai fi
nevoie de sfere de influenţă (sublinierea noastră), de alianţe, de echilibru de putere ori de alte
aranjamente speciale, prin care, în trecutul nefericit, naţiunile se străduiau să-şi salvgardeze
securitatea şi să-şi promoveze interesele."
 Hull prezenta, de fapt, un raport asupra primei conferinţe tripartite a miniştrilor de externe ai
principalelor puteri ale coaliţiei antihitleriste (SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică -
Moscova, octombrie 1943), făcându-se "ecoul unui sentiment general al opiniei publice care,
pe baza unei experienţe îndelungate, asocia sferele de influenţă şi echilibrul de putere cu
inegalitatea în drepturi între state, cu dominaţia statelor mai puternice asupra celor mai slabe“

 Câteva decenii mai târziu, în plin Război Rece, unele surse de referinţă sovietice
(«Bolşaia Sovetskaia Enţiklopedia» şi «Diplomaticeskii Slovari») făceau aprecieri
similare, dar exclusiv pe baze ideologice, apreciind că "o dată cu lichidarea sistemului
colonialist şi intensificarea mişcării popoarelor pentru eliberare naţională, noţiunea de
sferă de influenţă dispare, iar ca noţiune de drept internaţional, sferele de influenţă
aparţin trecutului".

 Termenul, deşi utilizat de multă vreme, a dobândit circulaţie publică în legătură cu

împărţirea Africii între puterile coloniale europene spre sfârşitul secolului al XIX- lea –
«împărţirea caşcavalului»
 Pactul Ribbentrop-Molotov
• Tratat între doi oponenţi
ideologici
• Tratat cu conţinut tipic
militar
• Protocol secret în care se
împărţeau sferele de
influenţă în Europa
Centrală şi de Est
• Semnat în data de 23
august 1939
• Data invaziei Poloniei – 1
septembrie 1939
 Istoricul Jan Palmowski sintetizează:
 „Luând act de expansionismul german de după Anschluss,
Stalin spera să evite o confruntare cu Germania nazistă. În
schimb, pactul îi garanta lui Hitler mână liberă pentru cucerirea
Poloniei. În eventualitatea unei intervenţii a Marii Britanii şi
Franţei, pactul permitea Germaniei să evite un război pe două
fronturi”.

Valentin Berejkov, prezent la evenimentul semnării celui de-al doilea protocol

secret:
„Potrivit înţelegerii anterioare, în sfera sovietică de influenţă, intrau Estonia şi
Letonia. De astă dată, lista era completată cu Lituania. În acelaşi timp, regiunile Lublin şi
Varşovia intrau în sfera de interes a Germaniei, drept care s-au făcut modificările necesare
pentru stabilirea liniei de demarcaţie. S-a stipulat, de asemenea, că relaţiile economice
existente între Germania şi Lituania nu vor fi afectate de mişcările efectuate de Uniunea
Sovietică în acea regiune”
 „Pactul” Churchill-Stalin
 Deşi nu a cunoscut forma juridică scrisă,
precum Tratatul Ribbentrop-Molotov,
„negocierea” dintre primul-ministru
britanic Winston Churchill şi
conducătorul sovietic Stalin (codificată
„Conferinţa Tolstoi” de către britanici),
din 9 octombrie 1944, are, din păcate,
semnificaţii similare. Este în cauză
problema faimosului „petec de hârtie”,
despre care atât de mult s-a discutat timp
de decenii.
 Discuţia dintre Churchill şi Stalin a fost
centrată pe „viitorul” statelor din Balcani
şi Europa de Est, inclusiv România,
evident.
România
Rusia.....................90%
Ceilalţi...................10%
Grecia
Marea Britanie.......90%
(împreună cu SUA)
Rusia......................10%
Iugoslavia..................50% 50%
Ungaria......................50% 50%
Bulgaria
Rusia........................75%
Ceilalţi......................25%
 Discuţia privind „partajarea” ţărilor în cauză a fost
continuată, în ziua următoare, de miniştrii de
externe ai celor două ţări: Anthony Eden şi,
respectiv, Viaceslav Molotov, nimeni altul decât
artizanul pactului sovieto-german. Cel din urmă a
insistat în sensul creşterii procentajului sovietic în
Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia, ceea ce însemna că
în privinţa României şi Greciei partea sovietică era
mulţumită. Realitatea avea să fie însă şi mai crudă,
cu excepţia Greciei toate celelalte ţări intrând în
sfera de influenţă sovietică.

 În fapt „negocierea” britano-sovietică nu era chiar o

surpriză, unele discuţii anterioare prefaţând
evenimentul. De pildă, într-o scrisoare din 16 aprilie
1944, Churchill îi scria lui Molotov că, în privinţa
negocierilor cu România, „noi vă considerăm
puterea predominantă”, iar la întâlnirea din 5 mai a
ministrului de externe britanic cu ambasadorul
sovietic la Moscova, Gusev, Eden i-a sugerat
acestuia „ca cele două ţări ale noastre să cadă la un
acord ca, pe durata războiului, Marea Britanie să ia
iniţiativa în Grecia şi Uniunea Sovietică în
România”.
După cel de-al Doilea Război Mondial, referirile devin tot mai rare,
explicaţia fiind aceeaşi.

 “termenul este întrebuinţat, în general, pentru a desemna sferele de influenţă ale

superputerilor, SUA şi URSS. Că SUA au drept primă sferă de influenţă America
Latină, în timp ce URSS au o revendicare similară cu privire la statele est-europene
vecine". (Enciclopedia «Britannica», 1977)
 Tratatul de la Tordesillas
 semnat la 7 iulie 1494, în vechea mănăstire
din micul sat omonim spaniol
 tot ceea ce era descoperit până la 370 leghe
vest de Insulele Capului Verde aparţinea
Portugaliei (întrucât ea începuse
"colonizarea" prin descoperirea şi cucerirea
treptată a coastelor Africii), iar mai departe –
Spaniei.
 Columb (re)descoperă America fiind în slujba
Spaniei (12 octombrie 1492)

 Spania sleită economic şi militar după

încheierea Reconquistei în acelaşi an
 Portugalia vecină, deşi mult mai mică, nu
purtase nici un război, avea o armată bine
întreţinută şi era invidioasă pe marea realizare
a veşnicului său duşman.
 Implicarea Papei în realizarea tratatului.

 Reacţia celorlalte puteri emergente europene nu s-a

lăsat aşteptată. Cea mai semnificativă a fost reacţia lui
Francisc I, regele Franţei (1515 – 1547), care aflând
despre existenţa acestui Tratat ce statua sferele de
influenţă, a replicat:

 "Soarele străluceşte pentru mine ca şi pentru ceilalţi. Să mi se

arate clauza din «testamentul lui Adam» care mă exclude de la
împărţirea lumii. Dumnezeu nu a creat lumea numai pentru
spanioli"
 Una dintre cele mai benigne "scăpări" a fost aceea a preşedintelui american
Ronald Reagan. Acesta, în august 1983, răspunzând întrebărilor unor ziarişti cu
privire la poziţia SUA faţă de evenimentele din Ciad, ca şi faţă de intervenţia altor
puteri, printre care şi Franţa, a declarat că SUA vor avea o poziţie mai puţin activă,
întrucât "Ciadul se află în sfera de influenţă a Franţei."
 Doctrina Sonnenfeldt
 În numerele din 22 martie 1976, faimoasele cotidiene americane "Washington Post" şi
"International Herald Tribune" au publicat stenograma întâlnirii, din decembrie 1975, a
lui Helmuth Sonnenfeldt, consilierul special al secretarului de stat al SUA, Henry
Kissinger, pentru Europa de Est şi URSS cu ambasadorii americani din această zonă.

 "Incapacitatea de a se asigura de loialitatea statelor est-europene înseamnă un eşec nefericit

al Uniunii Sovietice, deoarece Europa de Est se găseşte într-o zonă a influenţei ruseşti şi a intereselor
sovietice" (sublinierea noastră).
 Mai mult, în continuare, se susţinea că relaţiile dintre ţările Europei de Est şi Uniunea
Sovietică "ar putea să devină, mai devreme sau mai târziu, explozive şi să cauzeze un al treilea
război mondial. Această stare neorganică, nefirească a relaţiilor constituie o primejdie pentru
pacea mondială, şi izbucnirea conflictului dintre Est şi Vest este inevitabilă".

 Reacţiile la acest raport au fost imediate, şi deosebit de puternice, nu numai în Vest, ci

şi în Est, una dintre cele mai semnificative fiind aceea a României. Drept urmare, opt
zile mai târziu, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Ronald Nassen, este nevoit să declare
că Statele Unite nu-şi schimbă concepţia / părerea că poziţia Uniunii Sovietice de putere
predominantă în Europa de Est este neîndreptăţită. De asemenea, acesta afirmă că
secretarul de stat Henry Kissinger a resimţit ca "nefericită" ideea unei "legături organice"
între Uniunea Sovietică şi ţările din Europa de Est, şi concluzionează spunând că nu
există, aşa cum deja se vehicula, nici o "doctrină Sonnenfeldt".
 Analiştii sunt cu toţii de acord că politica
sferelor de influenţă este esenţialmente o politică
de mare putere, nu mai vorbim de superputeri,
hegemonii, chiar dacă statele ce ating un
asemenea rang, de regulă, nu recunosc oficial
acest lucru.

 De pildă, Statele Unite, hegemonul de după

încheierea Războiului Rece, în urma imploziei
Uniunii Sovietice, care, multă vreme, s-a ferit să-şi
afişeze public, prin declaraţii, puterea şi dorinţa
de recunoaştere a influenţei sale în lume, a
renunţat la acest stil, dovadă documentul Defense
Planning Guidance, din 1993, al Administraţiei
Clinton, în care se precizează, răspicat, că:

 "existenţa unor actori independenţi pe scena

internaţională ar fi intolerabilă pentru că ar
constitui o sfidare la adresa hegemoniei americane,
care este «cheia» unei ordini internaţionale
prospere şi stabile".

 De unde, evident, concluzia firească, SUA trebuie

să continuie să domine sistemul internaţional
prin"descurajarea naţiunilor dezvoltate de a pune
sub semnul întrebării rolul nostru de lider sau de a
aspira la un rol global sau regional mai important".
 Mai recent, cunoscutul analist american de origine japoneză Francis Fukuyama
spune: "Deşi neagă că ar avea ambiţii imperiale, administraţia Bush a articulat totuşi, în
discursul prezidenţial din luna iunie a anului 2002 de la West Point şi în cadrul National
Security Strategy of the United States – Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite (n. tr.) –
o doctrină a războiului de preîntâmpinare sau mai bine zis, preventiv, care de fapt va plasa
Statele Unite într-o poziţie de guvernare a populaţiilor potenţial ostile din ţările care ameninţă
cu terorismul. Acest lucru s-a întâmplat în Afghanistan, în 2001 (...). Nevoia de a purta
războiul în Afghanistan a atras puterea militară americană în ţări ca Tadjikistan, Turkmenistan
şi Uzbekistan, toate făcând parte anterior din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice (sublinierea
noastră) şi toate având grave probleme de guvernare internă"
 Dacă după cel de-al Doilea Război
Mondial Uniunea Sovietică a reuşit să-şi
dezvolte o sferă de influenţă impresionantă
(pornind de la ţările comuniste est-europene
şi ajungând nu numai în Africa, Asia,
America de Sud, ci şi în fief-ul american –
Cuba), după destrămarea Imperiului
Sovietic, Rusia, ca moştenitoare a acestuia, s-
a văzut nevoită să şi-o restrângă tot mai
mult.

 Mai întâi pierderea influenţei în ţările

foste comuniste europene, apoi şi în cele
mai multe din fostele republici unionale,
unele (ţările baltice) devenind chiar membre
NATO, iar altele (Ucraina şi Georgia) fiind
pe cale de a deveni. Influenţa pe care încă o
mai are în aşa-numita "vecinătate apropiată"
s-a limitat şi mai mult odată cu "revoluţiile
portocalii" din Georgia (decembrie 2003 – Numai că ultimii ani vor marca o schimbare de
„Revoluţia trandafirilor”), Ucraina situaţie, Rusia intrând în ofensivă pentru
(decembrie 2004) şi Kârghizstan (2005 – recuperarea sferei sale de influenţă, cele mai
„Revoluţia lalelelor”). Evident această
restrângere a sferei de influenţă a Rusiei a concludente dovezi fiind opoziţia fermă faţă de
marcat, în sens contrar, o creştere a celei a intrarea Ucrainei şi a Georgiei în NATO, cu
Statelor Unite, sprijinitoare, direct sau ocazia summitului de la Bucureşti (aprilie 2008),
indirect, a mişcărilor din ţările respective. şi invadarea Georgiei (august 2008) sub
pretextul apărării populaţiei rusofone din Osetia
de Sud.
 IDEOLOGIE
 Comunismul
 "Concepţie ideologică şi politică despre lume şi societate care susţine lichidarea
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a exploatării omului de către
om, desfiinţarea claselor, instaurarea unei noi societăţi, bazate pe egalitatea
economică, socială şi naţională a tuturor membrilor societăţii, pe afirmarea
multilaterală a personalităţii umane" (Dicţionar Politic, 1975)
 "formaţiunea social-economică care, în virtutea legilor de dezvoltare ale societăţii
şi ca armare a revoluţiei socialiste victorioase ia locul capitalismului, mişcarea
social-politică revoluţionară având drept scop final înfăptuirea acestei orânduiri;
ideologia călăuzitoare a acestei mişcări" (Mică enciclopedie de politologie,1977)

În virtutea scopului declarat, ideologia comunistă a lansat teoria "revoluţiei

universale", justificând şi sprijinind mişcările aşa-zis revoluţionare ("revoluţia fără frontiere",
cum susţinea doctrina Brejnev) pe toate continentele. Şi avem numeroase exemple în acest
sens, unele menţionate la articolul consacrat Rusiei, care făceau să se creadă, în deceniile 7 – 9
ale secolului XIX, că această ideologie este pe cale de a deveni universală.
 "De la Primăvara de la Praga până la intervenţia în
Afghanistan, trecând prin conflictele cu Tito în Balcani şi
condamnarea comuniştilor greci, lista intervenţionismului
geopolitic sovietic este lungă ... Ideologia comunistă (sublinierea
noastră) permitea asigurarea menţinerii opţiunilor geopolitice ale
Rusiei. Dimpotrivă, faptul că o ţară ca Ungaria se străduia să se
îndepărteze de orbita ideologică sovietică însemna de fapt că
dorea să înceteze să urmeze geopolitica rusă, care îi era dictată, şi
să revină la o geopolitică îndreptată spre periferia central-
europeană. Prăbuşirea ideologiei sovietice, datorată, în primul
rând, unui eşec economic, nu a repus în discuţie raţiunile
geopolitice legate de politica rusă"
(A. Chauprade, Fr. Thual)
 Comunismul este o ideologie politică al cărei obiectiv este instaurarea unei
societăţi ideale, caracterizată prin proprietate colectivă şi viaţă comună.

 Ca sistem politic, economic şi social se caracterizează prin proprietatea de

stat asupra mijloacelor de producţie (sloganul „proprietatea întregului popor”)
şi de schimb, eliminarea economiei de piaţă şi a sistemului concurenţial,
hipercentralizarea decizională în sfera economicului, socialului şi politicului.

 În esenţă, comunismul înseamnă că totul, inclusiv libertatea, este un bun

comun sau, cum spunea anarhistul rus Mihail Bakunin – care, printre altele, a
făcut o critică profetică privind consecinţele probabile ale dictaturii marxiste a
proletariatului – „libertatea tuturor este esenţială pentru libertatea mea”.

 Comunismul ideal îşi propunea să aducă nu numai sfârşitul avuţiei private

şi al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, ci totodată şi un nou
mod de viaţă, bazat pe cooperare şi pe solidaritatea comunităţii, de unde
aprecierea unor comunişti premarxişti – nu şi marxişti, întrucât marxismul
blama religia – că asemănarea cu ideal creştin este izbitoare.
 „Se pare că el nu a fost realizat decât în comunităţi religioase, în câteva
comunităţi laice şi la puţinele populaţii <<primitive>> care mai există în lume,
unde proprietatea şi munca în comun reprezintă un mod de viaţă. Nu pare să fi
fost realizat în ţările comuniste”.
(Barbara Goodwin, analistă)

„Personalitatea politică a puterii sovietice, aşa cum o cunoaştem astăzi,

este produsul ideologiei (sublinierea noastră) şi al circumstanţelor. Probabil,
puternica lumină difuzată de Kremlin nu este decât ultima strălucire a unei
constelaţii pe cale de extincţie.”
(George Kennan, analist politic)

Analistul american aprecia Uniunea Sovietică drept o construcţie „geo-

ideologică”, în care unitatea spaţiului (cel al heartland-ului lui MacKinder) era
menţinută prin combinarea unei credinţe ideologice şi a unui sistem represiv
căruia nu-i scăpa nimeni.
 Trebuie precizat că, în acest studiu, ne referim la comunismul modern,
numit generic şi marxism-leninism, care este legat de ideile lui Karl Marx
(1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895), ulterior preluate, adaptate şi
dezvoltate de diverşi teoreticieni, precum Lenin (1870-1924), Troţki (1879-
1940), Stalin (1879-1953), Mao (1893-1976) şi alţii.

Sau, altfel spus, ideologia comunistă a cunoscut numeroase variante,

uneori numite doctrine, de regulă legate de anumite personalităţi, care şi-au
pus amprenta asupra lor:
 leninism (de la Lenin),
 stalinism (Stalin),
 maoism (Mao),
 ceauşism (Ceauşescu),
 titoism (Tito),
 castrism (Castro) ş.a.

În realitate, toate acestea n-au fost altceva decât variaţiuni pe aceeaşi

temă.
 FASCISMUL
 Fascismul a apărut la începutul secolului al XX-lea în
Italia, fiind folosit pentru prima dată de o grupare militară
antisocialistă italiană, Fasci di Combattimento, în 1919,
înfiinţată de un învăţător şi ziarist, iniţial cu vederi
socialiste (membru al Partidului Socialist încă de la vârsta
de 17 ani, devenit chiar redactor şef al oficiosului
partidului, ziarul Avanti), metamorfozat apoi într-un
radical antisocialist.

 Termenul derivă din latinescul fasces (fascii), mănunchi de

nuiele de mesteacăn legat cu o curea, având la mijloc, în
partea superioară, o secure, purtat de lictorii care mergeau
înaintea înalţilor demnitari (consuli, dictatori etc.), fiind
însemnul autorităţii în Roma antică.

 Trei ani mai târziu, ajuns la putere, învăţătorul, care nu

era altcineva decât Benito Mussolini, preia reprezentarea
grafică folosind-o ca emblemă a mişcării pe care a iniţiat-
o.
 Ideologie totalitară, fascismul a fost antiliberal şi antidemocratic şi, odată ajuns la
putere, s-a bazat pe un aparat de stat autoritarist pentru a se menţine la conducere.
Spre deosebire de comunism, fascismul nu s-a opus în esenţă existenţei proprietăţii
private, în pofida existenţei unei tendinţe anticapitaliste.

În ciuda titlului adoptat de Mussolini, Il duce („Conducătorul”) – pentru a-şi

defini poziţia autoritară, neconstituţională de altfel, de şef al mişcării fasciste şi de
conducător al Italiei (1922-1943) – „puterea reală de care dispunea Mussolini –
remarcă istoricul Jan Palmowski – a continuat să fie controlată de elite, cu ajutorul
cărora a dobândit-o. Faptul că trebuia să ţină cont de părerile monarhului, Victor
Emanul III, ale Bisericii, ale elitei din lumea afacerilor şi din sistemul administrativ a
făcut ca, spre deosebire de Germania nazistă, în Italia să nu fie posibilă înfiinţarea
lagărelor de concentrare sau a altor forme extreme de persecutare a minorităţilor”.

După al Doilea Război Mondial au apărut unele mişcări catalogate drept neofasciste
(în fapt o combinaţie între fascism şi nazism), între cele mai recente înscriindu-se
Frontul Naţional din Franţa (înfiinţat în 1972, de Jean-Marie Le Pen, sub lozinca
„Franţa pentru francezi”), Partidul Libertăţii din Austria (condus de Jörg Haider, care nu
şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru Hitler şi regimul nazist, precum şi sentimentele
xenofobe; a fost la guvernare în cadrul unei coaliţii), Alianţa Naţională în Italia (condusă
de Gianfranco Fini, care a participat la guvernul de coaliţie condus de Silvio Berlusconi),
Lista Pim Fortuyn în Olanda
 NAZISMUL
 Nazismul este o ideologie şi, totodată, o doctrină care a luat naştere în Germania
după Primul Război Mondial, denumirea derivând din numele Partidului Naţional-
Socialist: nazi = Na[tional-so]zi[alismus], înfiinţat în 1919 şi pe aripile căruia va fi purtat
Hitler spre preluarea puterii (1933-1945).

 În fapt, nazismul (naţional-socialismul) este o formă particulară de fascism, Adolf

Hitler inspirându-se puternic din doctrina acestuia.

 Frecvent confundat sută la sută cu fascismul, „nazismul are, totuşi – după cum
sesizează analistul Oleg Serebrian – o serie de caracteristici care-l deosebesc de acesta,
printre ele numărându-se republicanismul, radicalismul rasist şi, mai ales, antisemit
(ultimul, mai rar întâlnit la diversele variante ale fascismului clasic), precum şi ateismul
(curentele fasciste au fost, în general, foarte deschise Bisericii).”

 Sloganul ein Volk, ein Reich, ein Führer (un popor, un imperiu, un şef) rezumă concepţia lui
Hitler despre lume: în „noul imperiu” (Al Treilea Reich), reprezentând desăvârşirea
unităţii naţionale, rasa germanică, rasa superioară, trebuie protejată de orice contaminare
(de unde interdicţia căsătoriilor mixte) şi să se angajeze în cucerirea „spaţiului vital”
(Lebensraum), îndeosebi spre Est. Această Germanie nouă trebuia să fie guvernată de un
şef, Reichsführer, a cărui autoritate infailibilă şi absolută să permită instaurarea unei „noi
ordini” în cadrul unui stat totalitar.
 Nazismul, aşa cum l-a promovat Hitler şi acoliţii săi
(îndeosebi Joseph Goebbels, ministrul nazist al
propagandei, şi Alfred Rosenberg, ideologul nazismului,
autor al lucrării Der Mythos der 20 Jahrhunderts/Mitul secolului
20) se caracteriza prin:

 revanşism (politică expansionistă ce urmărea recucerirea

teritoriilor pierdute în urma Primului Război Mondial)

 iredentism (încorporarea în Reich a germanilor rămaşi în afara

frontierelor, aşa cum s-a întâmplat cu cei din Austria –
Anschlussul –, regiunile Sudetă şi Tirolul de Sud etc.)

 rasism (considerarea germanilor ca rasă ariană, superioară, care

avea dreptul să cucerească şi să discrimineze alte populaţii,
considerate inferioare, precum evreii, ţiganii şi slavii).
 „Succesul Partidului Nazist a fost în mai mică măsură rezultatul ideologiei,
cât al fascinaţiei pe care o exercitau discursurile lui Hitler şi propaganda
înnoitoare a lui Goebbels”. (Jan Palmowski)

 „Succesul său politic s-a datorat priceperii de a sintetiza elemente adesea

contradictorii într-o teorie cu adresabilitate largă – <<socialism>> pentru
muncitori, antibolşevism pentru patroni, naţionalism pentru conservatorii
tradiţionali şi antisemitism pentru toţi cei ce căutau un ţap ispăşitor pentru
pierderea războiului mondial şi pentru dezastrele economice din anii 1920”.
(David Miller)

 „Teoria fascistă că unitatea naţională putea fi realizată şi menţinută cel mai

bine de către un stat totalitar dirijat de un partid cu un lider (Führer) suprem,
ce întruchipează voinţa naţională, şi teoria rasistă despre superioritatea
popoarelor ariene, din care se subînţelegea că alte rase puteau fi cucerite în
mod justificat sau complet eliminate.” (David Miller)
 În concluzie, Mussolini a preluat puterea şi a instaurat cel
dintâi regim totalitar de acest fel, ulterior fiind adoptat şi în ţări
ca Germania, Japonia, Portugalia şi Spania, în unele ţări central şi
est europene îmbrăcând forme specifice ("naţionale").

 S-a caracterizat prin naţionalism extremist, misticism, violenţă, cultul

forţei, intoleranţa faţă de alte partide sau mişcări politice, promovarea
rasismului, sub forma antisemitismului şi şovinismului, mai ales a celor de
extremă stângă.

 Cealaltă, nazismul sau naţional-socialismul, un fel de variantă

a celei dintâi, iniţiată de Adolf Hitler şi devenită ideologia oficială
a Germaniei naziste, s-a bazat pe teoria superiorităţii rasei ariene
(al cărei reprezentant "pur" ar fi fost poporul german), fiind
rasistă şi naţionalistă, încercând să justifice violenţa, genocidul,
războaiele de cotropire.
 IMPERIALISMUL
 Corect ar fi Dispozitiv imperial, pentru a diferenţia noţiunea
de cea prea mult încetăţenită de ideologia marxistă, cu
cunoscutele aprecieri bombastice ("stadiul ultim, monopolist, al
dezvoltării capitalismului ...").

 Imperialismul, în sensul geopolitic, "se referă la o construcţie

teritorială dominantă care se supune numai logicii expansiunii
teritoriale, neţinând seamă de popoarele ce locuiesc în teritoriile
respective. Ele se manifestă prin agregarea şi anexarea teritoriilor
pornind din Statul-centru al imperiului. O administraţie adesea
centralizată, dar întotdeauna aflată în serviciul centrului imperial,
este însărcinată să organizeze supunerea politică şi exploatarea
economică a teritoriilor cucerite" (A. Chauprade, Fr. Thual)
 De-a lungul timpului au existat – uneori coexistând, alteori succedându-se
unele altora – numeroase imperii. Deşi, la începutul mileniului III, nu mai există
imperii în sensul clasic - ghidate în construcţia lor de principiul teritorialităţii -,
se manifestă, totuşi, controlul politic al unor spaţii întinse, cum o face SUA.

 Dispozitivele imperiale ("imperialismele") au generat dintotdeauna stări

conflictuale, ele însele, imperiile, dispărând în urma unor conflicte majore (a se
vedea marile puteri şi superputerile prezentate în capitolul omonim). Nu de puţine
ori dispariţia imperiilor a creat mari probleme.

 De pildă, diplomaţia europeană a începutului de secol XX s-a dovedit

incapabilă să controleze consecinţele dispariţiei Imperiului Austro-Ungar, iar
mai recent, implozia Imperiului Sovietic a demonstrat, printre altele, "cu câtă
violenţă renaşte problema naţionalităţilor pe ruinele imperiilor" (A. Chauprade,
Fr. Thual)
 STARE CONFLICTUALĂ –
CONFLICT – RĂZBOI
 Conflictul (termen ce derivă din latinescul conflictus = “şoc”, „lovire”), derivat din
confligere ("a se ciocni, a se izbi"), semnifică, evident, o neînţelegere, o ciocnire de
interese. Există o extrem de mare diversitate de conflicte, şi acestea sunt prezente pe
scena istoriei din cele mai vechi timpuri.

 Atunci când conflictul este armat, deschis între două sau mai multe state sau grupări
de state, se numeşte război; dacă acesta se declanşează şi poartă între grupări sociale ale
aceluiaşi stat, se numeşte război civil.

 În ultimele decenii s-a dezvoltat o teorie generală a conflictelor, respectiv o strategie

care, pornind de la unele similitudini observabile, proprii unor situaţii şi procese
conflictuale variate, relevă, într-o manieră generalizată, principalele lor tipuri şi scheme
formale ale evoluţiei lor, permiţând astfel prevederea rezultatelor lor şi, prin aceasta,
posibilitatea ieşirii dintr-o situaţie de criză.
 "Utilizată, împreună cu teoria jocurilor, în strategia politică şi militară
generală, ea permite, prin intermediul ordinatoarelor, simularea situaţiilor
conflictuale în vederea descoperirii soluţiilor optime, ca şi examinarea
multiplilor factori (atunci când sunt cunoscuţi parametrii necesari – datele
cazului particular şi caracteristicile definitorii ale structurii sociale) ai
declanşării şi dezvoltării unor conflicte internaţionale" (Mică enciclopedie de
politologie)

 "Starea coflictuală – evidenţiază analiştii – este esenţa geopoliticii şi orizontul

său de nedepăşit. Oricare ar fi forma sau intensitatea conflictului, acolo unde
acesta se produce există substanţă pentru o analiză geopolitică (sublinierea
noastră)" (A. Chauprade, Fr. Thual)

 Şi aceeaşi analişti continuă, susţinând că, starea de conflictualitate este

însuşi "carburantul" geopoliticii, prima misiune a acesteia constând în a
pune în evidenţă originile, uneori îndepărtate, ale coflictelor şi, totodată,
motivaţiile protagoniştilor.
 ŞCOALA REALISTĂ ŞI
PROBLEMA CONFLICTELOR

 Realismul este una dintre principalele teorii ce analizează natura conflictelor şi a

relaţiilor internaţionale.

 Linia tradiţiei „realiste” urcă în timp până în Antichitate (cel mai reprezentativ fiind
istoricul şi omul politic grec Tucidide, 460 – 396 î.Hr.), renaşte în Evul Mediu (printre
alţii prin umanistul şi omul politic florentin/italian Niccolò Machiavelli, 1469 – 1527, şi
filozoful şi gânditorul politic englez Thomas Hobbes, 1588 – 1679) şi cunoaşte o mare
reprezentare în secolul XX, prin personalităţi, mai ales americane, precum Nycholas
Spykman, Hans Joachim Morgenthau, George Kennan, Reinhold Niebuhr, Kenneth
Waltz, Robert Gilpin, Henry Kissinger şi alţii, dar şi europene, între care francezul
Raymond Aron şi britanica Susan Strange. Unii dintre aceştia, care şi-au nuanţat ideile,
fiind numiţi neorealişti.

 Realismul se orientează, în principal, pe explicarea stărilor de conflict ce

caracterizează mediul internaţional, plecând de la premisa că puterea este distribuită
inegal între state, se schimbă în timp şi nu există o concordanţă a politicii statelor în
acest domeniu.
Potrivit lui Martin Griffiths, adepţii acestei teorii încearcă să
răspundă la patru întrebări esenţiale:

 Care sunt sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii

în sistemul internaţional.
 Care este echilibrul de putere real şi dezirabil între state.
 Cum ar trebui să se comporte marile puteri, unele faţă
de celelalte, dar şi faţă de statele mai slabe.
 Care sunt sursele şi dinamica schimbărilor
contemporane în echilibrul de putere.
Hans Morgenthau (1904 – 1980)

 Cel mai tipic repezentant al curentului realist

 German (cu studii la Berlin, Frankfurt am Main şi München) naturalizat în SUA
 Printre lucrările sale se numără Politics among Nations (1948), In Defense of the National
Interest (1951) şi The Purpose of American Politics (1960) – toate cunoscând numeroase ediţii
 „Cel mai influent teoretician şi erudit american în domeniul politicii internaţionale după
cel de Al Doilea Război Mondial”(Robert Benewick, Philip Green)

 Tema centrală a lucrărilor sale poate fi rezumată astfel: „Ceea ce realmente contează în
relaţiile dintre naţiuni nu este dreptul internaţional, ci politica internaţională. Legea izolată
de putere este inutilă” (Robert Benewick, Philip Green)
 Lupta pentru putere fiind universală, el pleda pentru diplomaţia ce recunoştea interesele
şi autoritatea tuturor statelor în sistemul internaţional. Întrucât politica mondială a rămas,
în esenţă, o luptă pentru putere între state, diplomaţia şi utilizarea posibilă a forţei
trebuiau în permanenţă să fie conjugate
 Teoreticianul american a înţeles lucruri ce păreau de neînţeles pentru mulţi dintre
contemporanii săi: alianţa Indiei cu Uniunea Sovietică şi a Pakistanului cu China
comunistă, aceasta din urmă aliindu-se, la rândul ei, cu Administraţia americană (Nixon)
şi, mai mult, îmrepună combătând Vietnamul, aliat cu Uniunea Sovietică
 Preceptele lui Morgenthau, având printre altele calitatea de a fi foarte clare şi
convingătoare, s-au bucurat de un mare succes, numai că interdependenţele crescânde din
ultima vreme nu mai pot fi surprinse numai într-o asemenea teorie.
 LANŢURILE CAUZALE ALE
CONFLICTELOR / RĂZBOAIELOR

 Potrivit mai multor analişti (între care francezii A. Chauprade, Fr. Thual,
Philippe Moreau Defarges, Pierre Lorot şi alţii), există trei mari lanţuri cauzale
în determinarea originii conflictelor:
 lupta pentru resurse

 dobândirea de locuri strategice

 lupta pentru o identitate colectivă

 lupta pentru resurse, în sensul cel mai larg (agricole, minerale şi minereuri, industriale).
Aceasta a fost, de altfel, esenţa cuceririlor coloniale. Cele mai spectaculoase, de durată şi
cu cele mai multe conotaţii au fost, în secolul trecut şi sunt şi astăzi, cele legate de petrol,
care au provocat, printre altele, două "şocuri petroliere", însoţite de crize economice
mondiale (1973, respectiv 1979), şi sunt încă, la începutul mileniului III, un element
central al jocurilor strategice din Orientul Mijlociu şi regiunea Mării Caspice;

 dobândirea de locuri strategice: strâmtori, canale, fluvii importante (mai ales zonele
navigabile şi cursurile de apă), pasuri, trecători, creste muntoase etc. Au rezultat extrem
de numeroase conflicte, între care s-au remarcat cele pentru strâmtori şi canale (Bosfor şi
Dardanele, Gibraltar, Canalul Suez – poate cel mai semnificativ –, Canalul Panama etc.);

 lupta pentru o identitate colectivă: etnică, naţională, religioasă sau care poate combina
două sau toate aceste elemente. Aceste conficte au fost, de regulă, cele mai dramatice şi
cu cele mai mari consecinţe negative (pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale).
Printre cele mai recente asemenea conflicte se înscriu cele din fosta Iugoslavie (îndeosebi
din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo), din fosta Uniune Sovietică (Cecenia, Daghestan,
Transnistria, Caucaz etc.).

Celor trei lanţuri, li se poate adăuga cel privitor la ideologie, cele mai reprezentative
conflicte fiind provocate de nazism (care a stat la baza a multor conflicte, graţie dorinţei
Germaniei de a-şi spori "spaţiul vital") şi de comunism, care, deşi aparent nu era în prim
plan, a "inspirat" numeroase conflicte, sub lozinca "luptei pentru eliberarea popoarelor",
şi a doctrinei Brejnev ("revoluţia fără frontiere").
 Forma acută a conflictului este războiul, fenomen social complex, care
constă în lupta armată, organizată între anumite grupuri, clase sociale, în
special între diferite state, pentru realizarea unor interese social-economice şi
politice. Aproape ca regulă, în relaţiile dintre state, războiul constituie o
continuare, cu mijloace violente, a politicii pe care statele respective au
desfăşurat-o înainte de izbucnirea conflictului.

 Există numeroase clasificări ale războaielor, după natura lor, scopul urmărit,
aria de desfăşurare, modalităţile de purtare etc. Literatura comunistă în
domeniu vorbea de două tipuri de asemenea conflicte:

 războaie drepte ("când urmăresc apărarea împotriva unei agresiuni externe,

eliberarea de sub jugul exploatării şi asupririi sociale sau naţionale, apărarea unei
orânduiri sociale noi împotriva forţelor contrarevoluţionare interne sau externe");

 războaie nedrepte ("de cotropire a unor teritorii aparţinând altor ţări, de subjugare
a altor popoare, de înăbuşire a mişcărilor de eliberare naţională şi socială. Clasa
muncitoare se opune oricărui război nedrept, cotropitor, sprijinind războiul drept
eliberator“) (Dicţionar Politic)
 S-au manifestat, în decursul timpului, unele şi astăzi, numeroase alte tipuri
de războaie, dintre care menţionăm câteva:

 războaie coloniale, purtate de puterile europene (într-o anumită măsură şi de alte puteri,
precum Japonia, SUA etc.) pentru cucerirea unor teritorii în Lumea Nouă (în cazul
Japoniei şi în Lumea Veche) şi transformarea lor în colonii sau semicolonii (a se vedea
şi Marile Puteri Coloniale, tratate într-un capitol anterior, între care Portugalia, Olanda,
Spania, Marea Britanie, Franţa ş.a.);

 războaiele de eliberare naţională, purtate exact în sens invers decât precedentele, pentru a-i
îndepărta din ţările lor pe colonişti; au cunoscut o mare anvergură după cel de-al
Doilea Război Mondial, în perioada cunoscută sub numele de cea a "decolonizării",
când au apărut numeroase noi state independente pe harta lumii, îndeosebi pe
continentul afican;

 războaiele de partizani, respectiv lupta populară împotriva unui regim politic; exemple
edificatoare au fost cele ale iugoslavilor (conduşi de Iosep Broz Tito) şi ale francezilor,
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

 războaie de durată, care se derulează timp de mai mulţi ani şi chiar decenii fără a înclina
balanţa definitiv de o parte sau alta: multe conflicte din Africa, America Latină, Asia;

 războaie fulger, formulă a războiului rapid, de genul celui încercat de Germania (faimosul
“Blietzkrieg”);
 războaie mondiale, conflicte în care sunt antrenate mai multe state ale planetei,
cum au fost cele două mari conflagraţii mondiale din secolul XX, ambele
determinate, de fapt, de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă:

 Primul Război Mondial (1914 – 1918), conflict armat izbucnit ca urmare a

contradicţiilor dintre Marile Puteri, în lupta pentru reîmpărţirea sferelor de
influenţă şi dobândirea de colonii şi teritorii străine.

 A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) împotriva

Antantei (Marea Britanie, Franţa şi Rusia), antrenând 33 de ţări cu o populaţie de peste
un miliard de locuitori (mai mult de jumătate din totalul mondial);

 al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), cel mai mare conflict militar, politic,
economic şi diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins 72 de state cu o
populaţie de circa 1,7 miliarde de oameni (circa 80% din populaţia lumii).

 Dezlănţuit de Germania, aliată cu Italia şi Japonia, cu scopul instaurării dominaţiei lor

asupra lumii, cărora li s-au contrapus Puterile Aliate (Marea Britanie, SUA, Uniunea
Sovietică, Franţa, ulterior şi alte state, între care şi România), se încheie cu victoria celor
din urmă şi cu un bilanţ foarte trist: peste 30 de milioane de pierderi de vieţi omeneşti,
plus circa 12 milioane de oameni în lagărele de concentrare, 35 de milioane de răniţi şi
mutilaţi, pagube materiale de circa 1 400 miliarde de dolari (la valoarea de atunci a
monedei americane) etc.
 În ultima vreme a apărut un nou tip, intrat în literatura românească şi mass-
media sub denumirea de războiul preventiv, lansat de Statele Unite ale Americii,
care are în vedere acţiuni armate care să preîntâmpine anumite manifestări care
ar afecta ţări şi mari mase de populaţie; un exemplu în acest sens este Războiul
din Iraq (2003), purtat de SUA cu sprijinul direct al Marii Britanii şi, indirect, al
altor state.

 În fapt există o anumită confuzie cu privire la termen (preşedintele George

Bush Jr., „părintele” termenului, folosind în discursul de la West Point, din 1
iunie 2002, sintagma preemtive war, şi nu preventive war).

 Generalul Gheorghe Văduva: „Conceptul de război preemtiv se deosebeşte de

cel de război preventiv, prin iminenţa atacului advers. În limba engleză, termenii
preemp şi prevent sunt diferiţi. Primul se traduce prin a devansa, celălalt prin a
preveni. Războiul preemtiv întâmpină, preîntâmpină, adică devansează o lovitură
inamică ce urmează să fie efectuată imediat, războiul preventiv previne, adică
distruge o ameninţare potenţială, înainte ca ea să apară. Primul este o acţiune
forţată de împrejurări, cel de-al doilea este o acţiune care forţează împrejurările,
care creează un fapt împlinit. Primul poate invoca un concept de supravieţuire,
cel de-al doilea nu poate ieşi din sfera impunerii unui interes. Primul este apărare,
cel de-al doilea, neîndoielnic, este agresiune.”
 Nu de puţine ori războaiele au avut ca substrat pretenţiile
teritoriale, care au fost şi sunt de naturi diferite:

 strategice (de exemplu, în 1939, Uniunea Sovietică a pretins Karelia, de la

Finlanda, datorită proximităţii de marele oraş Leningrad - azi, ca şi în
trecut, Sankt Petesburg);

 etnice (anexarea Austriei de către Germania);

 geografice (Irlanda de Nord pretinsă de Irlanda din motiv de "unitate a

insulei"; Sudanul, pretins de Egipt în vremea preşedintelui Nasser, pentru
că este în imediata apropiere şi a făcut parte din imperiul faraonilor);

 bazate pe proximitate (Insulele Falkland / Malvine pretinse de Argentina,

care au şi dat naştere unui război, în 1982, între această ţară şi Marea
Britanie - "Războiul Malvinelor"; sectoare din Antarctica pretinse de ţări
ca Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Chile etc.).
 „Ceea ce a adus sfârşitul secolului XX şi a confirmat începutul secolului XXI în
materie de conflicte poate fi rezumat în următoarele tendinţe:

a) Mutarea accentului de la conflictele interstatale la cele ce se petrec în

interiorul statelor. Din circa treizeci de conflicte anuale, identificate ca atare pe plan
global, doar unu sau două sunt interstatale;
b) Mutarea accentului de la motivaţiile clasice (economice, resurse, teritorii) la
caracterul identitar bazat pe sisteme de valori şi credinţe (culturi care cuprind
ideologiile şi religiile);
c) Trecerea de la armatele mari la formaţiunile mici (gherilă şi terorism
individual);
d) Posibilitatea accesului acestora din urmă la armele cele mai letale sau
sofisticate (arme chimice, biologice, nucleare sau război electronic şi propagandistic).

Aceste tendinţe determină o drastică revizuire a teoriei conflictelor, a analizei lor

şi, paralel cu noua lor desfăşurare pe teren, a metodelor de a le stinge sau preveni”.

(Mircea Maliţa, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomaţie)

 GEOPOLITICA RESURSELOR
ENERGETICE STRATEGICE
 În categoria lupta pentru resurse, cea mai veche şi cea mai mare pondere în totalul
conflictelor de pe planetă, un loc aparte îl deţine bătălia pentru resurse strategice, care a
dat naştere unei adevărate geopolitici specifice.

 Pe Glob există o mare varietate de resurse naturale, respectiv componente ale

mediului natural, precum bogăţiile minerale ale subsolului, aerul, apa, flora şi fauna
care sunt utilizate în vederea realizării bunăstării membrilor societăţii. Reprezintă,
aşadar, mijloace de existenţă pe care omul le găseşte în natură şi care constau în forme
şi combinaţii ale materiei, fenomene şi procese naturale ce pot fi utile societăţii umane
în anumite etape ale evoluţiei istorice.

 Clasificarea resurselor naturale se poate face după mai multe criterii: valoarea de
întrebuinţare, modul de folosinţă, gradul de cunoaştere, raportul între dimensiunea şi
durata disponibilităţilor şi cerinţelor societăţii (inepuizabile şi epuizabile), distribuţia
spaţială, etc. O categorie aparte o reprezintă resursele strategice.
 De la geostrategia solurilor fertile la geostrategia petrolului
sau de la agropolitică la petropolitică

 De multe ori specialiştii au încercat să vadă cât din istoria de până acum a
omului a fost marcată de momente de pace şi cât de conflict. O astfel de
curioasă întreprindere a avut şi un rezultat la fel surprinzător: din 3600 î.Hr.
(începutul Antichităţii) şi până în prezent s-au înregistrat doar 292 de ani de
pace, restul, perioade măcinate de tensiuni şi războaie.

 Cele mai multe dintre conflictele lumii au avut şi au drept cauză

declanşatoare accesul la resurse, indiferent de imaginea sub care acestea se
desfăşoară – conflicte ideologice, religioase, etnice etc. –, iar dintre acestea, se
conturează o categorie aparte, încă nu pe deplin definită, şi anume resursele
strategice, respectiv acelea fără de care este aproape imposibil de conceput
dezvoltarea social-economică într-o anumită perioadă istorică.

 De exemplu, multă vreme acest atribut era conferit fertilităţii solului şi

păşunilor naturale, care permiteau culturi bogate şi practicarea creşterii animalelor,
în scopul obţinerii de produse care asigurau hrănirea unei armate puternice cu
care erau cucerite şi stăpânite noi teritorii (care, la rândul lor, sporeau această
zestre).
 O dată cu revoluţia industrială au devenit resurse strategice materiile prime
de bază folosite în obţinerea fontei şi oţelului: fier, unele minereuri neferoase, cărbuni
cocsificabili; fonta şi oţelul erau indispensabile producerii de „maşini” în sensul
cel mai generic al termenului. S-au adăugat şi altele, între care bumbacul, pentru
a se putea asigura necesarul de produse textile pentru o populaţie în creştere
accelerată.

 Astfel se explică faptul că, în 1872, când se afla în momentul de maximă

dezvoltare ca primă putere economică a lumii, Marea Britanie asigura peste
jumătate din producţia de cărbune şi minereu de fier a lumii şi producea tot mai
mult de jumătate din fonta, oţelul şi firele de bumbac de pe Glob.

 În a doua jumătate a secolului XX şi acum, la începutul mileniului III,

principalele resurse strategice au ajuns petrolul şi gazele naturale, la care se pot
adăuga unele metale neferoase (aluminiul, staniul ş.a.), radioactive (uraniul) şi
preţioase (aurul mai ales).
 Ne putem defini ca o civilizaţie a petrolului?... Deşi nu are decât 100 de ani de
existenţă economică, petrolul pare a defini azi sensul civilizaţiei noastre.
Înainte de toate hidrocarburile înseamnă energie.

 Acea energie care este utilizată în locomoţia mecanică pe Terra – maşina,

autobuzul, avionul etc. – iar sub altă formă (energia electrică) asigură fluxul
mondial de informaţie la o viteză inimaginabilă în toată istoria omenirii. În
fond, viaţa, materia, nu au înregistrat pe Terra un salt calitativ deosebit de la
cel petrecut acum cca. 2 milioane de ani – apariţia omului, însă viteza cu care
circulă informaţia a crescut considerabil. Fără acest lucru nu ar fi fost posibilă
globalizarea în sensul acceptat astăzi.

 Mijloacele de transport sunt dependente de hidrocarburi, nu numai prin

sursa de energie necesară mişcării, dar şi prin componentele lor: cauciucul
sintetic, fără de care deplasarea prin oraşele lumii de astăzi nu mai poate fi
imaginată, bordul, capitonajele etc., însuşi bitumul străzilor nefiind altceva
decât petrol rezidual oxidat.
 Cea mai mare parte din componentele materiale ale
civilizaţiei noastre derivă direct sau indirect din petrol.

 De exemplu, materialele plastice sunt nelipsite din activitatea noastră

cotidiană – ţiplele în care ne purtăm sandwich-urile, pungile din plastic fără de
care prezenţa în supermarket-uri ar fi de neconceput, pixuri, rame de ochelari,
carcasă de telefon mobil, calculator, laptop, mape, clipboard-uri etc. –, alte
produse petrochimice (vopsele), medicamentele, fibrele sintetice etc. sunt
produse fără de care nu mai poate fi concepută viaţa în Epoca hidrocarburilor.

 Toate acestea acordă „respectul” cuvenit petrolului pe orice piaţă

a lumii şi în orice societate, fie ea occidentală, asiatică, arabă sau
africană.

 Accesul la resursele de petrol şi securizarea fluxurilor cu hidrocarburi sunt

imperative pentru polii de putere ai planetei, dependenţi, şi vulnerabili în
aceeaşi măsură, de acest „accident” geologic.
 Disparităţi teritoriale:
rezerve – producţie – poli de consum

 Rezervele mondiale certe de petrol sunt apreciate, în

prezent, a fi de circa 140 mld. de tone.

 Aparent paradoxal, acestea sunt mult mai mari decât în

urmă cu aproape 30 de ani (circa 87 mld. de tone), nu mai
vorbim de acum 70 de ani (4 mld. de tone în 1938).

 Întrucât petrolul nu se formează în timpuri istorice,

explicaţia o găsim în faptul că, în timpurile noastre, există
metode care permit o evaluare mult mai corectă a
zăcămintelor.
 Circa 70% din rezervele certe ale planetei se găsesc pe continentul asiatic, iar aici,
în principal, sub nisipurile deşerturilor Orientului Mijlociu (între 62 şi 66% din totalul
mondial). În această regiune se şi află, de altfel, ţările cele mai bogate în petrol: Arabia
Saudită (circa 35 mld. de tone – aproape un sfert din totalul mondial), Iran (circa 18
mld. tone), Iraq (circa 16 mld. de tone), Kuweit şi Emiratele Arabe Unite (fiecare
dintre cele două ţări cu peste 13 mld. de tone);
 Orientul Mijlociu este spaţiul cel mai fragil al sistemului geopolitic mondial; este
locul unde se întâlnesc continentele, este locul unde se întâlnesc culturile şi marile
religii ale omenirii.
 circa 15% se află în America
(impunându-se zona Golfului
Mexic), remarcându-se Venezuela
(circa 11 mld. de tone), Mexicul
(funcţie de sursă, între 2,5 şi 5 mld.
de tone) şi SUA. Ultimele studii
indică pe lista locurilor bogate în
hidrocarburi, Canada, depăşind
Mexicul.

 se adaugă o serie de „areale

petroliere” precum Zona Mării
Caspice, care potrivit unor estimări
mai recente ar fi a doua regiune de
pe Glob în domeniu (de unde şi
proiectul „Drumul energiei caspice
spre Europa”), Africa de Nord
sahariană, Africa de Vest ecuatorială,
Marea Nordului şi altele.
 Dacă, în general, cantitatea rezervelor de petrol declarate sigure a crescut la
nivel mondial în ultimele două decenii, creştere susţinută de dublarea
rezervelor în Orientul Mijlociu (400 de mld. barili în anii ’80, peste 725 de
mld. barili în anii 2000) şi Africa (peste 50 de mld. barili în anii ’80, peste 100
de mld. barili în anii 2000), trendul uşor ascendent din regiunile Asia-Pacific şi
Eurasia, singura regiune ale cărei rezerve sigure de petrol sunt în scădere este
America de Nord, de la 95 la 64 de mld. barili în acelaşi interval de timp, pe
fondul reducerii drastice a rezervelor mexicane (50 de mld. barili în anii ’80,
doar 17 mld. barili în anii 2000) şi al trendului descendent al S.U.A., în ultimul
caz, în mod evident, invers proporţional cu capacitatea de consum.

 În cazul producţiei se nuanţează două situaţii:

 mari producători, cu capacităţi de producţie excedentare, dar şi cu rezerve

considerabile; este situaţia Orientului Mijlociu care concentrează peste 30 % din
producţia mondială (din care, Arabia Saudită cu 16 %, urmată de Iran cu peste 7
%), a Rusiei cu o pondere de peste 13 % şi a altor producători cu ponderi mai mici
în ierarhia mondială (Mexic, China, Venezuela etc.);

 ţări sau regiuni cu o producţie ridicată, dar bazate în cea mai mare parte pe
importuri. Este cazul, de exemplu, al S.U.A. care asigură jumătate din producţia
Americii de Nord şi 13-14 % din totalul mondial (în 1972 deţinea un sfert din
totalul mondial).
Primii cinci producători de petrol ai lumii (1972 – prezent)

1972 1982 1992

Prezent
Nr. crt. (înainte de„şocurile (după „şocurile (după intervenţia în
(2007)
petrolului”) petrolului”) Golf)

S.U.A. S.U.A. Arabia Saudită Arabia

Saudită
1

Arabia Saudită Arabia Saudită S.U.A. Rusia

2

Iran Mexic Rusia S.U.A.

3

4 Kuweit Iran Iran Iran

5 Venezuela Marea Britanie Mexic Mexic

Sursa: B.P. Statistical Review of World Energy

 S.U.A, deşi concentrează doar 4,6 % din populaţia Globului, reprezintă
cel mai mare consumator mondial de petrol, cu peste 900 mil. tone/an (un sfert
din consumul mondial!), în condiţiile unei producţii de puţin peste 300 mil.
tone/an (de trei ori mai puţin decât consumul!), spre deosebire de al doilea mare
consumator al lumii, China, cu un consum de 300 mil. tone/an (la o producţie
de 175 mil. tone/an şi deservind 20 % din populaţia planetei).

 Începând cu anii 2000, consumul mondial de petrol a crescut cu 1,5 mil.

barili / zi, iar S.U.A şi China concentrează 90 % din această creştere.

 În discursul anual („Starea naţiunii”), din ianuarie 2006, preşedintele

american George Bush jr. a declarat: „Avem o problemă gravă: America este
dependentă de petrol, care este importat din zone instabile ale lumii”. Drept
urmare, Bush jr. a prezentat, în 31 ianuarie 2006, un proiect care prevede
înlocuirea a 75% din petrolul importat din Zona Golfului, până în 2025, cu
etanol şi alte surse de energie; 20% dintre importurile de petrol ale SUA vin din
Orientul Mijlociu. În plus, Bush a cerut creşterea fondurilor alocate oamenilor
de ştiinţă care studiază alternative energetice.
 Războaiele Golfului - războaie cu
miros de petrol
 Între conflictele armate din ultimele două-trei
decenii care au avut ca miză şi petrolul se înscriu:

 1980-1988 – Iran-Iraq;
 1990-1991 – Iraq-Kuweit;

 1991 – S.U.A (coaliţia antiiraqiană sub egida O.N.U)

-Iraq;
 2003-prezent – S.U.A-Iraq.
 Războiul Iran – Iraq (15 septembrie
1980-20 august 1988)
 15 septembrie 1980. Forţele armate Iraqiene ocupă zona de frontieră în dispută
cu Iranul (Shatt-al-Arab), revocând tratatul din 1975, şi pune stăpânire pe portul
iranian Khorramshahr şi asediază terminalul petrolier Abadan. Aşa a început unul
dintre cele mai lungi şi mai sângeroase conflicte din timpurile moderne care a făcut cel
puţin un milion de victime umane şi pagube materiale greu de estimat (cifrele variază
de la peste 100 la 1 000 mld. $). Unii analişti susţin că Saddam Hussein a făcut acest
lucru presat fiind de S.U.A şi Arabia Saudită.

 în 1982 Iranul reuşeşte să-şi recucerească pierderile teritoriale. Atacuri aeriene

asupra Bagdadului şi, invers, iraqiene, asupra instalaţiilor petroliere de pe insula Kharq.

 octombrie 1983. Administraţia Reagan începe tratative secrete cu Iordania, Arabia

Saudită, Kuweit şi Egipt pentru ca acestea să devină „intermediari” ai livrărilor
clandestine de arme americane către Iraq, inclusiv elicoptere Howitzer şi rachete –
contrar Arms Export Control Act/Legea pentru Controlul Exportului de Arme.

 30 martie 1984. Consiliul de Securitate ONU condamnă utilizarea de arme chimice

de către Iraq.
 martie 1986. SUA şi Marea Britanie blochează
o rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU care
condamnă Iraqul pentru utilizarea armelor
chimice. În mai, Departamentul Comerţului al
SUA eliberează 70 de licenţe de export pentru
arme biologice în Iraq. Armele vor fi livrate până
în 1989, transportul cuprinzând şi 21 de bacili ai
antraxului. În aceeaşi lună, Departamentul
Comerţului aprobă livrarea de botulină.

 martie 1987. Preşedintele Reagan admite

concluziile Comisiei Tower şi recunoaşte că a
vândut arme şi Iranului, în schimbul eliberării
celor 52 de ostatici americani de la Ambasada
SUA din Teheran. Banii obţinuţi au fost însă
folosiţi, potrivit preşedintelui, pentru finanţarea
forţelor „contras” (anticomuniste) din
Nicaragua.

Aprilie-august 1988 au loc trei bătălii în care iraqienii au utilizat masiv armele
chimice americane contra iranienilor. În confruntarea din august, 65 000 de iranieni au
fost ucişi cu armele chimice (violare a Acordului de la Geneva din 1925).

La 5 zile după încetarea războiului, Saddam Hussein îşi trimite aviaţia militară
să bombardeze masiv, cu arme chimice, satele kurde (de unde şi speculaţia că, de fapt,
încetarea agresiunii iraqiene a fost determinată de „focarul” kurd).
PUNCT GEOSTRATEGIC – ZONĂ
GEOSTRATEGICĂ
 Deşi frecvent prezente în mass-media, cele două concepte nu-şi găsesc,
încă, locul în nici o lucrare de referinţă, fiind în fapt subînţelese. Întrucât în
geostrategie, mai ales prin prisma războiului clasic, configuraţiile geografice au
o importanţă deosebită, vom înţelege de ce, în decursul timpului, din
Antichitate şi până astăzi, unele elemente geografice au dobândit o relevanţă
aparte, stăpânirea sau controlul lor fiind esenţiale.

 Cel mai adesea au fost sau sunt în cauză strâmtori, canale, pasuri
(trecători), pasaje, anumite zăcăminte (de uraniu, petrol etc.), unele teritorii
etc. Atunci când se concentrează într-un anumit areal mai multe puncte
geostrategice sau teritoriul de interes este de dimensiuni apreciabile, avem de-a
face cu o zonă geostrategică.
 STRÂMTORILE
 Bosfor şi Dardanele, două strâmtori succesive, care despart
continentele Europa (Peninsula Balcanică) de Asia (Asia
Mică) şi prin care se face legătura între Marea Neagră şi
Marea Mediterană, prin intermediul micilor mări Marmara şi
Egee: Bosfor (cunoscută şi drept Bosporus sau Karadeniz
Bogazi), având circa 30 km lungime şi între 660 şi 3 800 m
lăţime (cea mai îngustă strâmtoare intercontinentală).
Dardanele (vechea denumire Hellespont), care uneşte Marea
Marmara cu Marea Egee, având lungimea de 120,5 km şi
între 1,3 şi 18,5 km lăţime.

 Cele două strâmtori (pe malurile celei dintâi aflându-se

marele oraş Istanbul, fostul Constantinopole), cu un foarte
mare rol strategic, au constituit scena a numeroase
confruntări militare: regele persan Xerxe (Xerxes) I cel Mare
şi grecii (480 î. Hr.) în timpul aşa-numitelor “războaie
medice” prin care Imperiul Persan urmărea cucerirea
Greciei; invers, lupta grecilor pentru cucerirea Imperiului
Persan, respectiv victoria lui Alexandru cel Mare /
Alexandru Macedon, după traversarea Hellespontului, în
bătăliile de la Granicos (334 î.Hr.) şi Issos (333 î.Hr.);
cucerirea Constantinopolului (actualul Istanbul) de către
otomanii conduşi de Mehmet / Mahomed II, în 1453;
războaiele turco-veneţiene, începând cu secolul al XV- lea;
războaiele ruso-turce; Primul Răboi Mondial etc.
 În ultimele două secole, evoluţia statutului internaţional al Bosforului (şi,
implicit, al Dardanelelor) a evoluat funcţie de raportul de forţe dintre Puterile
Occidentale (în principal Marea Britanie şi Franţa), Turcia şi Rusia. Rusia, care
multă vreme s-a pronunţat pentru interzicerea trecerii navelor de război prin
strâmtoare (Tratatul de la Lausanne, din 1923, autorizând trecerea acestora),
va beneficia, ulterior, în timpul Războiului Rece, când graţie acestei
permisivităţi, şi-a constituit o puternică flotă în Mediterana.

 Mai recent, după 1993, când au fost lansate proiectele privind transportul
petrolului şi gazelor naturale din regiunea Caspicii spre Occident ("Drumul
energiei caspice spre Europa"), Rusia a susţinut proiectul care prevedea
transportul prin strâmtori, Turcia neagreind însă acest lucru, mai ales că şi-a
avut propriul proiect în domeniu; motivul invocat de Turcia n-a fost însă unul
strategic, cel real, ci poluarea care ar fi afectat marea metropolă Istanbul,
desfăşurată pe ţărmurile strâmtorii.
 Strâmtoarea Gibraltar, care desparte Europa (Peninsula Iberică) de Africa (Maroc) şi leagă Marea
Mediterană cu Oceanul Atlantic, are 65 km lungime şi 14 – 44 km lăţime.

 Numită, în Antichitate, Coloanele lui Hercule (graţie celor doi munţi care o străjuiesc: Abyla,
pe ţărmul african, şi Calpé, pe cel european), marca limita lumii cunoscute (până la
redescoperirea Americii de către Columb, în 1492).

 În decursul timpului a fost luată în stăpânire de multe popoare, state sau imperii: fenicieni (950
î.Hr.), cartaginezi (570 î.Hr.), romani (190 î.Hr.), vizigoţi (400 d.Hr.), spanioli (450 î.Hr.), arabi
(711, de unde numele actual – de la Tariq ibn Zyād, cel care a cucerit stânca, de unde Jabal-al-
Tariq / Muntele lui Tariq, apoi Gibraltar), din nou spaniolii (1309), din nou arabii (1333), iar
spaniolii (1462), britanicii (1704).

 Stăpânirea britanică va fi recunoscută prin Tratatul de la Utrecht (1713), Marea Britanie

transformând stânca (The Rock) într-o puternică bază militară, cu valoare strategică deosebită
până în 1991, când a devenit post strategic NATO, deservit de armata britanică.
 Strâmtoarea Malacca din sud-estul Asiei, între
peninsula omonimă şi insula indoneziană
Sumatera, care leagă Oceanul Indian (Marea
Andaman) cu Oceanul Pacific (Marea Chinei
de Sud), având circa 800 km lungime şi 55
km lăţime.

 Constituind cea mai scurtă rută între cele

două oceane, a fost intens utilizată din vechi
timpuri şi a favorizat apariţia unor însemnate
porturi, între care Malacca/Melaka şi, mai
recent, odată cu începutul secolului al XIX-
lea, când se instalează britanicii, Singapore,
ultimul fiind în prezent unul dintre cele mai
mari din lume şi o adevărată placă turnantă a
Asiei de Sud-Est.
 Strâmtoarea Singapore, aflată tot în Asia de Sud-Est, ca şi
Malacca, în apropierea acesteia, a cărei anexă este, face
legătura între oceanele Indian şi Pacific. Situată, între insula
omonimă şi Arhipelagul Riau (Kelapuntan), măsoară 105
km lungime, 16 km lăţime maximă şi 26 m adâncime
maximă. Practic intermediază legătura spre strâmtoarea
Malacca şi, pe ansamblu, a Asiei de Est şi a Zonei
Pacificului cu Oceanul Indian şi, mai departe, cu lumea
dinspre Vest.

 Cei care sesizează importanţa strategică a strâmtorii sunt

britanicii care reîntemeiază, în 1819, oraşul Singapore
(fondat cu aproape şapte secole mai înainte), care cunoaşte
în secolele XIX – XX o dezvoltare rapidă, fiind
transformat de Marea Britanie într-o puternică bază
militară, mai ales navală, supranumită „Gibraltarul
Orientului”.

 Oraşul-stat Singapore, devenit independent în 1965, este

cea mai convingătoare dovadă a valorificării poziţiei
geostrategice a unui loc geografic, astăzi acesta fiind unul
dintre cele mai importante centre comerciale, financiare şi
de comunicaţii (al doilea mare port al lumii, până de curând
deţinând chiar primul loc) de pe Glob, primul centru
bancar al Asiei de Sud-Est.
 Este unul dintre cele mai prospere şi mai dinamice (economic) state din lume.
Deşi are o suprafaţă doar de două ori şi ceva mai mare ca Bucureştiul şi o
populaţie de peste şase ori mai mică decât România, are un PIB total apropiat
de al ţării noastre şi are un PIB per locuitor de vreo cinci ori mai mare.

 Poziţia geostrategică a oraşului-stat Singapore la această strâmtoare explică,

printre altele, dezvoltarea spectaculoasă a acestui „leu asiatic”, o ţară lipsită
total de resurse care a devenit un adevărat model socio-economic.

 Este simptomatic faptul, că acest ministat, care nu extrage nici un litru de

petrol, prelucrează anual nu mai puţin de 66 milioane de tone din import,
furnizând benzină şi lubrifianţi pentru marile nave care sunt obligate, datorită
distanţelor, să facă escală pentru aprovizionare.
 Strâmtoarea Ormuz/Hormuz, din sud-vestul Asiei, între sud-estul Peninsulei Arabia şi
ţărmul sudic al Iranului, sau mai exact între vârful micii peninsule muntoase
Musandam (altitudine maximă 2 286 m; în prezent o enclavă a statului Oman, în cadrul
Emiratelor Arabe Unite), şi golful iranian Bandar-e`Abbās.

 Face legătura între Golful Persic (o întindere marină alungită: circa 1 500 km
lungime, 520 km lăţime maximă) şi Oceanul Indian, prin intermediul Golfului Oman
(circa 900 km lungime).

 La Golful Persic au ieşire nu mai puţin de opt state (Iran, Iraq, Kuweit, Arabia
Saudită, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite şi Oman) şi, în plus, pe ansamblu,
regiunea deţine primul loc pe Glob la petrol (atât rezerve, cât şi producţie şi export) şi
al doilea la gaze naturale (ca rezerve, deocamdată, nu şi ca producţie, dar aceasta este în
creştere rapidă).

 Or, o bună parte din exportul de petrol al zonei se realizează prin strâmtoarea
Ormuz, de unde pericolul „controlului” prea strict din partea unuia dintre actorii din
zonă, nu mai vorbim de pericolul „pirateriei moderne”, respectiv piraţii care pot
sechestra petroliere, cerând răscumpărari imense.
 Ormuz, având o lungime de circa 150
km, lăţimea maximă de 92 km (cea
minimă de 54 km) şi adâncimea redusă
(93 m maximă, 45 m minimă), este o
strâmtoare uşor de controlat, ceea ce s-a
şi întâmplat din Antichitate până în
timpurile noastre.

 În strâmtoare se află câteva insule,

respectiv Qeshm sau Kishm, cea mai
mare (1 340 km²), aparţinând Iranului, şi
Abū Mūssa şi Marele şi Micul Tonb,
aflate în posesia Omanului şi pretinse de
Iran, care le-a şi ocupat în decembrie
1971, tocmai datorită poziţiei lor
strategice, dar şi de emiratele Sharjah şi
Ras-al-Khayma (din cadrul Emiratelor
Arabe Unite).
 CANALELE
 Suez (Qanat es-Suweis = Canalul Suez),
străbate istmul omonim din NV Africii, legând
Marea Mediterană cu Marea Roşie şi, în
continuare, oceanele Indian şi Pacific. Are o
lungime de 161 km (cel mai mare din lume),
lăţimea de 70 – 125 m şi adâncimea minimă de
17,68 m (se desfăşoară lucrări de lărgire şi
adâncire a sa) şi deţine o importanţă deosebită în
scurtarea distanţei dintre porturile de la Oceanul
Atlantic (inclusiv Marea Mediterană) şi cele din
Oceanul Indian.

 De exemplu, distanţa dintre porturile de pe

coasta atlantică a SUA şi Golful Persic se
scurtează cu peste 7 000 km prin canal (18 000
km în loc de 25 500 km pe la Capul Bunei
Speranţe, prin sudul Africii); distanţa dintre
porturile Le Hâvre (Franţa) şi Mumbai (India)
este de numai 11 500 km prin Suez, faţă de 22
000 km pe la Capul Bunei Speranţe, iar dintre
acelaşi port francez şi Singapore, distanţa este de
15 000 km prin canal, faţă de 21 500 km pe la
sudul Africii.
 Construit între anii 1858–1869, lucrările
fiind dirijate de vicontele Ferdinand de
Lesseps, diplomat şi om de afaceri francez,
intră în 1875 (după de viceregele Egiptului
vinde Marii Britanii acţiunile egiptene) în
administraţia "Companiei Canalului Suez",
ale cărei acţiuni aparţineau Franţei şi Marii
Britanii, mai târziu participând şi SUA.

 Naţionalizarea sa de către guvernul

egiptean, 1956, determină agresiunea
(eşuată) israeliano-franco-britanică, din
octombrie-noiembrie 1956, împotriva
Egiptului. În urma conflictului israeliano-
arab din 1967, Canalul Suez a fost închis,
fiind redeschis abia după opt ani.
 Criza Suezului (iulie-noiembrie 1956). Importanţa deosebită a acestui punct geostrategic
a fost demonstrată, dacă mai era nevoie, de criza amintită. Tânărul preşedinte egiptean,
Gamal Abdel Nasser – care, printr-o lovitură de stat îl înlăturase, în 1952, pe regele Faruk I
– neprimind sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii pentru grandiosul proiect al barajului
(şi hidrocentralei) de la Assuan, decretează naţionalizarea Companiei Universale a Canalului
Suez (26 iulie 1956), cu capital majoritar francez şi britanic, justificând acest act prin
necesitatea de a dobândi investiţia de capital necesară.

 După ce tentativa de negociere eşuează, nici ONU nereuşind să aibă o poziţie coerentă,
are loc intervenţia militară franco-britanică (începând cu 31 octombrie), precedată de atacul
israelian asupra Peninsulei Sinai (noaptea de 29 spre 30 octombrie), care în fapt oferea
pretextul invaziei europenilor.

 În afară de redobândirea proprietăţii asupra canalului, cele două puteri urmăreau şi

înlăturarea lui Nasser, care devenise leaderul naţionalismului arab şi al politicii de nealiniere,
ducând o politică externă defavorabilă occidentalilor.

 Dacă intervenţia în conflict a Uniunii Sovietice (care va şi realiza ulterior faimosul

baraj) nu va surprinde, în schimb poziţia Statelor Unite, da. Acestea vor exercita o
puternică presiune asupra celor doi aliaţi ai săi, Franţa şi Marea Britanie, nu atât pentru că
nu fuseseră consultate, cum s-a speculat, cât mai ales dintr-un motiv foarte pragmatic:
Statele Unite doreau slăbirea celor două puteri – proces care începuse imediat după al
Doilea Război Mondial (prin susţinerea procesului de decolonizare) – pentru a-şi afirma
preponderenţa pe plan mondial.
 „Criza Suezului, rezultatul unor multiple contradicţii, prezintă faţete foarte, foarte
diferite. Este vorba mai întâi de o confruntare Nord-Sud, între două puteri coloniale şi un
stat din Lumea a Treia, preocupat de a-şi însuşi bogăţiile care îi aparţin. Franţa, cu multă
naivitate, speră să găsească, prin intermediul unei victorii asupra Egiptului, un mijloc ocolit
de a câştiga războiul din Algeria. Britanicii, până de curând atotputernici în Orientul
Mijlociu, speră să-şi refacă blazonul, învingând un Nasser care le-a eliminat, în Egipt, toţi
prietenii. Criza este deopotrivă şi internă, în lagărul occidental, pentru că doi membri
importanţi ai NATO se opun Statelor Unite.”
analistul francez Jean-Louis Dufour
Această criză a prefigurat, printre altele, primul conflict în care se puteau utiliza arme nucleare, dacă
ne gândim la ameninţarea conţinută în scrisorile trimise de şeful guvernului sovietic, Nikolai Bulganin
(1895-1975; preşedinte al Consiliului de Miniştri, 1955-1958), omologului său britanic, Anthony Eden, şi
francez, Guy Mollet, acestuia din urmă scriindu-i mai mult decât semnificativ: „în ce situaţie s-ar găsi dacă
ea ar fi fost atacată de rachete de distrugere teribile şi moderne?”

În afară de Egipt, în urma stingerii crizei, câştigătoare va fi şi Uniunea Sovietică, aceasta reuşind să-
şi îmbunătăţească imaginea după represiunea brutală a recentei Revoluţii din Ungaria (octombrie-
noiembrie 1956) pozând în apărător al Lumii a Treia, între ai căror leaderi înscriindu-se şi Nasser, alături
de Nehru (India), Sukarno (Indonezia) şi Tito (Iugoslavia).

În schimb, criza a confirmat pierderea de către Franţa şi Marea Britanie a statutului de superputere,
cele două dovedindu-se incapabile să acţioneze pe scena mondială fără sprijinul gigantului de dincolo de
Atlantic. Ar mai fi de menţionat şi că Organizaţia Naţiunilor Unite, care n-a reuşit să gestioneze criza –
ceea ce se va întâmpla şi ulterior de nenumărate ori –, va reuşi, totuşi, să trimită, la propunerea Canadei,
primele „căşti albastre” din istorie.
 Canalul Panama, traversează istmul
omonim din America Centrală, legând
oceanele Atlantic (Marea Caraibilor) şi
Pacific (Golful Panamá). Are 81,3 km
lungime, 91 – 300 m lăţime maximă şi
12,5 m adâncime minimă şi reprezintă
cea mai scurtă cale maritimă dintre
Europa şi Pacificul de Est.

Canalul a fost construit în perioada

1881–1914, lucrările fiind începute de
Franţa, continuate apoi de SUA, pentru
care devine un extrem de important
punct economic şi strategic (ridicând
forturi, realizând baze aeriene, zone de
antrenament, plasând circa 10 000 de
militari etc.).

După îndelungate tratative, a fost

retrocedat statului Panama, la 31
decembrie 1999, cu obligaţia ca niciodată
să nu fie închis circulaţiei.
 PANISMUL
 Concept geopolitic ce a luat naştere la începutul secolului trecut.

 Geopoliticianul german Karl Haushofer (1869 – 1946) - primul care l-a folosit şi definit
(vorbind de panideen = panidei) în lucrarea „Geopolitica panideilor”, publicată în 1931.

 În realitate ideea este mai veche, fiind lansată cu opt ani mai înainte de diplomatul austriac
Coudenhove - Kalergi, în cartea Paneuropa (1923), în care a militat pentru „crearea unei organizaţii
europene care să umple golul creat de anarhia europeană”. În acest scop a organizat două
congrese (Viena, 1926, şi Berlin, 1930), militând pentru formarea Statelor Unite ale Europei în
scopul depăşirii situaţiei de instabilitate politică din Europa interbelică şi realizării unităţii
economice şi politice a continentului.

 Putem, chiar, împinge şi mai înainte originea panismului, respectiv în „marile unităţi cultural-
organice” (Grosslebensformen) de care vorbea Friedrich Ratzel, care l-au inspirat pe Karl Haushofer
în organizarea pe mari capitole a „Revistei de Geopolitică” (Zeitschrift für Geopolitik), încă de la
primul număr (1924), respectiv trei mari diviziuni ale planetei: Paneuropa, Panamerica şi Panasia.

 Panismele sunt, în fapt, proiecte geopolitice care invocă motivul unei comunităţi: etnice sau de
sânge, cele mai numeroase, confesionale (religioase), de unitate civilizaţional-teritorială, cel mai
adesea continentală.
 PANISMUL ETNIC
 Acest tip de panism este format pe mitul unui teritoriu istoric, de regulă de mare
întindere, pe care s-a stabilit un grup etno-lingvistic ce a cunoscut, într-o anumită
perioadă istorică, o epocă de aur, la care se face referinţă.

Panarabismul

Panarabismul se referă la:

„epoca de aur a civilizaţiei arabo-musulmane şi
postulează unitatea poporului arab prin referinţă la
aceasta” (A. Chauprade, Fr. Thual)
„militează pentru unirea tuturor ţărilor arabe într-
un singur stat şi edificarea unei naţiuni arabe unice”.
(Oleg Serebrian)
 Cel care a reuşit crearea Arabiei Saudite a fost Ibn Saud (1880 – 1953), emir
(1902 – 1917), apoi sultan (din 1917) al Nedjedului – regiunea de platou
semiaridă din inima Peninsulei – şi rege al Hijazului/Hedjazului (după
înfrângerea lui Hussein ibn Ali), din 1926, apoi după unificarea teritoriilor din
aproape toată Peninsula Arabă (1927 – 1932) pune bazele Arabiei Saudite, al
cărei rege (1932 – 1953) va fi sub numele de Saud I.

 Bun politician şi diplomat, Ibn Saud reuşeşte să se orienteze foarte bine,

acceptând protectoratul britanic, în 1915, pentru a evita dominaţia otomană, iar
mai târziu antamând o bună relaţie cu Statele Unite (în 1933 a concesionat primul
perimetru petrolier unei companii americane), pe care dinastia saudită a păstrat-o
până astăzi.

 Sau cum bine remarcă analiştii francezi A. Chauprade şi Fr. Thual:

„În plină epocă a descoperirii petrolului, Ibn Saud, constatând că regatul pe

care-l unificase era înconjurat de englezi, stabiliţi în Irak, Transiordania, Palestina,
Egipt, Oman, în sudul Yemenului şi în zona Golfului, ceea ce anula orice
posibilitate de a ieşi din apele Golfului în Oceanul Indian sau spre Mediterana,
Ibn Saud s-a decis să se întoarcă spre Statele Unite pentru a pune petrolul său în
valoare”.
 Şi în prezent Arabia Saudită se manifestă drept promotoare şi
susţinătoare a panarabismului, între elementele favorizante
înscriindu-se suprafaţa (2 150 000 km², cea mai întinsă ţară
arabă), marile rezerve de hidrocarburi, mai ales de petrol (un sfert
din cele mondiale, fiind totodată cel mai mare producător şi
exportator mondial în domeniu).

 Ca populaţie (28 mil. loc, în 2008) este depăşită de Egipt

(aproape 73 mil. loc.), Maroc (33,8 mil. loc.) şi Algeria (33,4 mil.
loc.). În schimb, deşi importantă, Arabia Saudită este o ţară
destul de izolată în lumea arabă, din motive diferite: atitudinii faţă
de statele haşemite, precum Irak, Iordania, Siria, ori faţă de
emiratele din zonă (nu numai Emiratele Arabe Unite, ci şi Qatar
şi Bahrein) pe care le consideră ministate „creaţii ale Londrei”
pentru a împiedica unificarea Peninsulei Arabia, sau vizavi de
ţările arabe antimonarhiste, precum Egiptul, Siria, Yemenul.
 Imediat după încetarea celui de al
Doilea Război Mondial, ia naştere Liga
Ţărilor Arabe (22 martie 1945), cu sediul la
Tunis, având drept scop cooperarea în
problemele economice, financiare, culturale,
juridice, sociale şi al coordonării pe plan
extern, pentru apărarea independenţei şi
suveranităţii statelor membre.

 În fapt aceasta se va afirma ca o

promotoare a panarabismului, mai ales graţie
activităţii a două state: Egiptul şi Siria, care,
ca un prim pas, se vor uni în 1958, formând
Republica Arabă Unită, unire care nu va
rezista însă decât trei ani. Promotorul
unificării şi cel mai înfocat adept al
panarabismului a fost preşedintele egiptean
Gamal Abdel Nasser (1954 – 1970).

Şi alte ţări arabe, dar mai ales conducători ai acestora s-au manifestat, ori încă o mai fac,
drept lideri ai panarabismului şi, totodată, ai panislamismului. Dintre aceştia sunt de
amintit irakianul Saddam Hussein şi libianul Mu`ammar al-Gaddafi.
 Mu`ammar al-Gaddafi (n. 1942), ajuns
conducător al Libiei, în 1969, în urma unei
lovituri de stat, şi-a propus să devină un lider
influent, mai întâi, în lumea arabă şi islamică.
Numai că ţara sa, deşi foarte întinsă (1 760 000
km², locul 4 în Africa şi 15 pe Glob) şi având
un atu puternic, hidrocarburile, era foarte puţin
populată (numai 1,5 milioane de locuitori).

 Drept urmare propune „unificări”. Mai întâi

cu Egiptul şi Ciadul, două ţări de asemenea
întinse (prima având c.1 mil. km², iar a doua
1,3 mil. km²), Egiptul fiind şi foarte populat
(33 mil. loc. în 1970), Ciadul mai puţin (3,7 mil.
loc., oricum de peste două ori mai mult decât
Libia).

Unificarea nu va avea însă loc, datorită opoziţiei ferme a preşedintelui egiptean Anwar
al-Sadat. Ulterior va încerca o unire cu Siria, o ţară nu prea întinsă (185 180 km²), dar de
patru ori mai populată decât Libia, aflată însă prea departe, la c. 2000 km distanţă, şi apoi cu
Algeria, o ţară întinsă (2,4 mil. km²) şi totodată populată (avea aproape 20 mil. loc.), dar
proiectul nu va putea fi pus în aplicare, în primul rând din motive ideologice, în vremea
aceea Algeria fiind o ţară comunistă.
Saddam Hussein (1937 – 2004), fost preşedinte al
Irakului (1979-2003), de asemenea se dorea
liderul lumii arabe şi islamice. Avea, faţă de
ceilalţi pretendenţi în domeniu, un argument în
plus: ţara sa era nucleul fostului Califat de
Bagdad, epoca de aur la care face referire
panarabismul.

Avea de altfel o logică foarte simplă şi directă:

Bagdadul, capitala Irakului, a fost capitala
Califatului Abbasizilor (Califatul de Bagdad).
Cine este conducătorul Irakului? Eu, Saddam
Hussein. Cine trebuie să fie conducătorul lumii
arabe? Răspunsul era clar, tot el.

 Şi în prezent ideea panarabă are o anumită răspândire,

însă proiectele în domeniu variază foarte mult ca arie de
cuprindere, de la numai ţările din Orientul Mijlociu şi din
nordul Africii, forma restrânsă, la includerea şi a ţărilor din
regiunea Sahel (la sud de Sahara), precum şi a unor state
nearabe.
 Califatul Abbasizilor sau Califatul de Bagdad

 Întemeiat în anul 749 de califul Abu`l-Abbas as-Saffah ibn Muhammad,

va avea drept capitală, din anul 762, Bagdadul, oraş nou înfiinţat, motiv pentru
care s-a mai numit şi Califatul de Bagdad. În perioada de maximă expansiune
includea un vast teritoriu: întreg Orientul Mijlociu de astăzi (inclusiv Iranul),
Orientul Apropiat, Caucazul (Armenia, Georgia, Azerbaidjan) şi Asia Centrală
(Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan), nordul Africii în întregime, precum
şi cea mai mare parte a Peninsulei Iberice.

 Simbolul înfloririi materiale şi culturale este domnia califului Harun ar-

Raşid (786 – 809), nu întâmplător devenit personajul principal din culegerea
de basme populare arabe Halima (O mie şi una de nopţi), oglindă a vieţii sociale,
intelectuale şi morale a lumii arabe medievale. În vremea acestuia, Bagdadul a
devenit cel mai bogat şi cel mai important centru cultural al lumii aşa-zis
mediteraneene. Curtea califului era marcată de o viaţă fastuoasă şi luxoasă, de
prezenţa multor spirite cultivate (savanţi din diverse domenii, poeţi, muzicieni
etc.).
 Pangermanismul
 A apărut ca o mişcare politică şi culturală în vederea unirii tuturor
popoarelor germanice într-un singur stat.

 Apreciată ca luând naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea s-a

manifestat, în fapt, încă de la începutul respectivului secol, în vremea luptei
comune a Austriei şi Prusiei contra Franţei napoleoniene, avându-şi sursa
spirituală în romantismul german (poeţii Novalis şi Clemens Brentano, iar
ceva mai târziu compozitorul Richard Wagner).

 De altfel, naţionalismul german a luat naştere mai târziu decât alte

naţionalisme europene, şi mai întâi sub forma Kulturnation (naţiune culturală),
numai odată cu stăpânirea napoleoniană, care a desfiinţat (1806) Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană şi a impus un anumit decupaj teritorial,
dezvoltându-se şi dimensiunea politică a naţiunii germane.
 Practic, însă, dezbaterile privind unitatea germană s-au
profilat clar odată cu revoluţia de la 1848 şi mai ales
după eşecul acesteia.

 Au luat naştere două curente:

 unul care dorea realizarea Germaniei Mari (Grossdeutschland)

 altul care vroia doar Germania Mică (Kleinedeutschland), respectiv
unitatea în jurul Prusiei, excluzând Austria al cărei imperiu
cuprindea şi populaţii negermane (unguri, croaţi, cehi,
polonezi, români etc.).

 Numai că şi în cazul formulei Germania Mică era avută în vedere

înglobarea Austriei, aşa cum s-a şi întâmplat, în 1866, când Prusia a
învins Austria, aceasta din urmă pierzându-şi poziţia hegemonă în
cadrul Confederaţiei Germane.
 „Unitatea germană rămânea, totuşi, extrem de fragilă şi
imperfectă. Întrucât ea era produsul unei decizii autoritare a
oligarhiei militare prusace şi nu a unei vaste mişcări populare,
coeziunea socială era puţin sigură. Comunitatea lingvistică şi
culturală pe care o proslăviseră rămânea nerealizată: numeroase
minorităţi negermane (polonezi, danezi) trăiau în interiorul
Reich-ului, unitatea fusese impusă cu forţa alsacienilor şi
lorenilor anexaţi, şi numeroşi germani rămâneau în afara
frontierelor Reich-ului, cei din Austria îndeosebi, fără a mai vorbi
de marea diasporă germană care se desfăşura până în Balcani şi la
(fluviul) Volga. Per total, unificarea din 1871 nu reprezenta decât
o realizare aparentă (...). O frontieră germană fusese stabilită, dar
întrebarea este dacă germanii se identificau cu ea?”.
Yves Lacoste
 După proclamarea Germaniei ca imperiu (ianuarie 1871) se accentuează
ideea de pangermanism, apărând Liga pangermanistă (Alldeutscher Verband) în
1891, care susţinea includerea în teritoriul imperial a tuturor germanilor.

 Mai mult, pangermaniştii argumentau că întrucât Germania cunoscuse o

„întârziere” în privinţa obţinerii de colonii, trebuia compensată prin
expansiunea „naturală” a Reich-ului în Europa Centrală şi de Est. Lucrurile se
accentuează după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, când
pierde toate coloniile şi 15% din teritoriul naţional (prin retrocedarea Alsaciei şi
Lorenei, pe care le alipise în vremea războiului franco-prusac).

 Se relansează ideea apărării germanităţii (Deutschum) – centrată nu pe ethnos,

comunitatea de origine, ci pe völkish, comunitatea de sânge şi rasă – şi a
expansiunii pangermanismului, regruparea tuturor germanilor într-un singur
stat, începând cu austriecii şi sudeţii, continuând cu marea diasporă din Europa
de Est, scopul final fiind realizarea „Reichului pentru o mie de ani”.

 În decursul timpului au fost vehiculate şi variante ale unui pangermanism

mai extins: una care includea şi vorbitorii de neerlandeză (o limbă germanică),
majoritari în Olanda şi Belgia, şi o alta (susţinută, printre alţii, de geopoliticienii
suedezi Rudolf Kjellen şi Sven Hedin), cu un areal mult mai mare, care ar
îngloba, în plus, cea mai mare parte a populaţiilor nordice: norvegienii, suedezii,
danezii, feroezii, islandezii.
 Odată ajuns la putere (ianuarie 1933), Adolf Hitler va declanşa punerea în
aplicare a acestui plan, inspirat fiind de unele concepte geopolitice, precum pan-
idei, spaţiu vital (lebensraum), graniţe mobile ş.a.

 Mai întâi, sprijinit şi de unii geopoliticieni (în primul rând de Karl

Haushofer), declanşează procesul de unificare a tuturor germanilor: Anschluss-ul,
alipirea Austriei la 12 martie1938 (ca urmare a unei mişcări apărute iniţial în
Austria, după aceea şi în Germania), apoi ocuparea teritoriilor locuite de sudeţi
(septembrie 1938), urmată, după acceptarea acestui act de către Franţa şi Marea
Britanie la Conferinţa de la München (crezând că astfel evită războiul), de
ocuparea Bohemiei şi Moraviei în întregime (15 martie 1939).

 În acelaşi an (martie 1939) Germania a anexat (până în 1945) şi Memellul,

oraş de de ţărmul Mării Baltice, pe care îl revendică. Fondat în 1252 de către
Cavalerii Teutoni, disputat de prusaci, lituanieni, polonezi şi suedezi, intrat în
componenţa Germaniei în 1919 şi administrat de Franţa între 1920 – 1923, când
este ocupat de Lituania, căreia îi aparţine şi astăzi sub numele de Klaipedia.
 Odată realizate aceste deziderate, Hitler dizolvă Liga
pangermanistă (1939), nemaitolerând existenţa unei organizaţii
paralele şi concurente. Aceasta n-a însemnat însă stoparea
ambiţiilor geopolitice, Hitler ocupând cea mai mare parte a
Poloniei (1939) şi invadând Uniunea Sovietică (iunie 1941).
Numai că înfrângerea Germaniei va însemna obligarea
comunităţilor germane din Europa Centrală şi de Est (circa 12
milioane de persoane, potrivit anumitor aprecieri) să părăsească
ţările respective şi să se stabilească în Germania.

 După al Doilea Război Mondial, pangermanismul a devenit,

evident, un subiect tabu. Contrar Ligii pangermaniste, a luat
naştere Federaţia Refugiaţilor Germani, care militează pentru
reîntoarcerea refugiaţilor germani în „ţara natală” (Heimat).
 Panslavismul
 Unitatea tuturor slavilor sub forma unui stat unic sau a unei federaţii a
naţiunilor slave ori, mai recent, a ceva indefinit ca structură organizatorică, dar
controlat de Moscova.

 Slavii, comunitate de triburi din familia popoarelor de limbă indo-europeană,

ocupau spre anul 500 d.Hr. deja o arie întinsă, din bazinul mijlociu al Vistulei, în
vest, până pe Niprul mijlociu, în est, ajungând în nord până la Pripeat (afluent al
Niprului), iar în sud până la Bug şi Nistru. Sub această denumire sunt menţionaţi
numai din secolul VI, de către istoricul grec Iordanes (în lucrarea „Getica”) şi
istoricul bizantin Procopiu din Cezarea (în „Despre edificii”).

 În secolele următoare cunosc o mare expansiune, ajungând spre nord, până la

Marea Baltică, în vest până la fluviul Elba, în Europa Centrală până la Munţii
Alpi şi Marea Adriatică, în sud până la Marea Egee, iar în nord-est până spre
taigaua siberiană.

 Iniţial unitari, cu timpul s-au diferenţiat trei grupuri de popoare slave: slavii de
vest (poloni, cehi, slovaci), slavii de est (ruşi, ucraineni, belaruşi) şi slavii de sud
(sloveni, sârbi, croaţi, macedoneni, bulgari), un rol important jucându-l substratul
etnic cu care au venit în contact (germanic, tracic, iliric).
 În secolele IX şi X popoarele slave adoptă drept religie creştinismul, unele în haină
liturgică bizantină (ortodoxia de mai târziu), precum ruşii şi ucrainenii (hotărârea din
anul 988 a Marelui Cneaz al Kievului Vladimir I), bulgarii (adoptarea de către ţarul Boris,
în 844/865), sârbii (mijlocul sec. IX), belaruşii (sec. IX – XI, când fac parte din Rusia
Kieveană), altele catolice (croaţii, slovenii, cehii, slovacii, polonezii).

 Potrivit geopoliticianului Oleg Serebrian, această panidee a fost „expusă pentru

prima dată la mijlocul secolului al XVII-lea de către prelatul catolic croat Juraj Križanić
(1618 – 1683), care, în 1659, a venit în Rusia pentru a-l încuraja pe ţarul Alexei să creeze
o uniune a tuturor popoarelor slave sub egidă rusească”.

 Acelaşi analist arată că ideea panslavistă devine foarte populară după victoria asupra
Franţei bonapartiste, dobândind apoi o răspândire relativ mare în rândul slavilor de vest
(cehi, slovaci, polonezi), aflaţi sub autoritate austriacă, şi mai ales în rândul slavilor de
sud (sârbi, bulgari), aflaţi în acea vreme sub stăpânire otomană, care, în plus faţă de
ceilalţi, erau ortodocşi, ca şi ruşii.

 În timpul Primului Război Mondial, autorităţile imperiale ruseşti promovează intens

panslavismul în vederea atragerii simpatiei slavilor din Austro- Ungaria.

 În schimb, „după căderea monarhiei în Rusia şi instaurarea regimului bolşevic, ideea

panslavistă pierde suportul oficial al Moscovei, statul sovietic acceptând în cadrul
proiectelor sale de expansiune teritorială un alt discurs ideologic – cel al comunismului”.
 După implozia Uniunii Sovietice (1991) asistăm la
manifestări sporadice ale panslavismului. O primă manifestare a
fost crearea Uniunii Rusia – Belarus (aprilie 1996), la care a
solicitat aderarea şi Iugoslavia, prin vocea vicepremierului de
atunci, Seselj, în condiţiile ameninţării intervenţiei trupelor
NATO. Calculul făcut de iugoslavi era acela că forţele
occidentale nu vor avea curajul să atace Iugoslavia, în condiţiile
în care aceasta făcea parte, chiar dacă numai formal, dintr-o
uniune politică cu Rusia.

 De altfel, atât în 1999, în timpul intervenţiei NATO în Serbia,

cât şi ulterior, mai ales în perioada pregătirii şi declarării
independenţei provinciei Kosovo, Rusia a fost apărătorul cel mai
acerb al unităţii Serbiei, tocmai în spiritul panslavismului, dar şi al
panortodoxismului.
 Panturcismul sau panturanismul
 Acest tip de panism militează pentru unirea tuturor popoarelor turcice,
sau într-un sens mai larg turanice (turci, turkmeni, uiguri, tătari, azeri, kirghizi,
uzbeci, kazahi, başkiri, ciuvaşi ş.a.) într-un singur stat, cel mai adesea numit
Turkestan.

 Turkestanul vizat este mult mai întins decât cel desemnat tradiţional,
respectiv regiunea din Asia Centrală dintre Siberia, la nord, şi Tibet, India,
Afghanistan şi Iran, la sud, cu o întindere de circa 2 600 000 km², având două
diviziuni: Turkestanul de Vest sau Turkestanul rus (care corespunde
teritoriilor actuale ale statelor Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan,
Kârgâzstan şi părţii sudice a Kazahstanului) şi Turkestanul de Est sau
Turkestanul chinez (actuala regiune autonomă Xinjiang).

 Turcii se stabilesc în zonă în secolul VI, respectiv în Transoxiana (regiunea

de la E de fluviul Amu-Darya), de unde pătrund în secolele XI-XII în Asia
Mică, unde sunt puse bazele unui stat independent, care ulterior va cunoaşte o
dezvoltare imperială spectaculoasă.
 După o lungă stăpânire mongolă, Turkestanul Oriental intră în stăpânirea
Chinei, în vremea dinastiei Qing (1762), în acelaşi timp având loc penetrarea
ruşilor în Turkestanul de Vest, mai întâi în Kazahstan, apoi în Uzbekistan (făcând
din Taşkent capitala Guvernoratului general Turkestan, în 1867) şi alte teritorii
din zonă, favorizând instalarea masivă a colonilor ruşi şi ucraineni.

 După venirea bolşevicilor la putere, un lider local, tătarul Sultan Galiev,

manevrat de Stalin, dar convins că regimul comunist înseamnă eliberarea
popoarelor şi visând la formarea Turkestanului Mare a convins multe triburi să se
ralieze bolşevicilor. Numai că, după atingerea obiectivului, înfrângerea alb-
gardiştilor, bolşevicii l-au eliminat pe Galiev (acuzat de „deviaţionism” este
executat), iar nou înfiinţata Republică Sovietică Socialistă Autonomă Turkestan a
fost desfiinţată, luând naştere republicile unionale Turkmenistan, Uzbekistan,
Tadjikistan, Kârgâzstan şi Kazahstan.

 Panturcismul se manifestă pe scena istoriei în secolul al XIX-lea, mai ales

în cea de-a doua jumătate, când afirmarea naţională înfrânge logica imperiilor. În
cazul Imperiului Otoman, aflat în evident declin, o soluţie era panturcismul,
„care vedea viitorul Imperiului şi regenerarea sa în cucerirea Turkestanului rus şi
chinez”. (A. Chauprade, Fr. Thual)
 De altfel, primul exponent semnificativ al panturcismului şi, totodată,
ideolog al acestuia, a fost Ismail Enver Paşa (1881 – 1922), care a jucat un rol
important în revoluţia Junilor Turci din 1908, împotriva sultanului Abdül
Hamid (înlăturat de la putere un an mai târziu) şi în lovitura de stat din 1913, în
urma căreia Junii Turci au venit la putere, înlăturându-l pe sultanul Muhammad
V, el devenind ministru de război (1913 – 1918).

 Enver Paşa era convins că „viitorul Turciei nu stă în tendinţa de recuperare

a fostelor posesiuni din bazinul mediteraneean şi Arabia, ci în sprijinirea unui
proiect panturcic şi a mişcărilor de emancipare a popoarelor turcice din Rusia şi
China”. (Oleg Serebrian)

 Panturcismul va fi revigorat în timpul celui de al Doilea Război Mondial,

când adepţii fenomenului considerau posibilă crearea Turkestanului prin
intrarea Turciei în război contra Uniunii Sovietice, de partea Germaniei, ceea ce
Turcia n-a făcut, în ianuarie 1945 declarând oficial război Germaniei şi Japoniei,
ceea ce va fi benefic pentru această ţară, fiind primită ulterior în ONU şi
NATO.
 Prăbuşirea Uniunii Sovietice (1991) şi emergenţa ţărilor turcice din Asia
Centrală, cu o efervescenţă a islamismului, au dat mari speranţe mişcării
panturcice, numai că Turcia a reacţionat moderat, preferând să afişeze o imagine
mai curând laică şi naţionalist moderată.

 Potrivit lui Oleg Serebrian:

„Turkestanul ar trebui să cuprindă Turcia, Azerbaidjanul, Azerbaidjanul

iranian, republica autonomă ucraineană Crimeea, raioanele de litoral ale
republicilor autonome ruseşti Daghestan şi Kalmîkia (cu populaţii azere, kumîce,
nogaice), regiunile Astrahan şi Orenburg din Rusia (o importantă comunitate a
tătarilor din Astrahan, în cazul celei dintâi, şi o minoritate kazahă, în cazul celei
de-a doua, dar necesare şi pentru joncţiunea între diferite ansambluri turcice),
Kazahstanul, Uzbekistanul, Kîrgîzstanul, Turkmenistanul, regiunile autonome
ruseşti Hakasia şi Altai, republicile autonome ruseşti Tuvinia, Baskortostan,
Tatarstan şi Ciuvaşia şi regiunea autonomă Uiguria din China. Astfel,
Turkestanul ar avea în total un teritoriu de cca 7,5 milioane km², suprafaţă care
s-ar întinde de la poalele Munţilor Balcani până în Munţii Saian, în Siberia
Orientală.”
 Panfinismul
 Pentru a înţelege această panidee trebuie să amintim câteva elemente privind
zbuciumata istorie a Finlandei în ultimele secole. Datorită poziţiei sale geopolitice, la
graniţa dintre lumea scandinavă, rusă şi germanică, această ţară suferă, în secolele XVI-
XVIII, în urma conflictelor ruso-suedeze, distrugeri şi amputări teritoriale în favoarea
Imperiului Rus. În urma războiului ruso-suedez din 1808 – 1809 teritoriul Finlandei este
încorporat de Rusia.

 Ajunsă independentă în 1917, în contextul evenimentelor din Rusia, devine două decenii
mai târziu, victima Tratatului Ribbentrop-Molotov (din august 1939), potrivit căruia
Finlanda intră în sfera de influenţă sovietică, oferindu-i lui Stalin posibilitatea de a avea
regiuni întinse din istmul Kareliei şi insule din Golful Finic. În anii 1941 – 1944 este aliata
Germaniei împotriva Uniunii Sovietice, în speranţa redobândirii teritoriilor pierdute. De
altfel, atunci se conturează proiectul statului panfinic, care urma „să cuprindă Finlanda,
Estonia, Karelia, Laponia norvegiană (regiunea Finmark) şi cea rusească (regiunea
Murmansk), precum şi Ingermanland (raioanele sud-vestice ale regiunii Sankt Petersburg).
Spre deosebire de alte panidei, panfinismul avea o viziune unificatoare şi uniformizatoare
(viza de fapt finlandizarea celorlalte etnii fino-baltice şi crearea unei „Mari Finlande”
unitare)”.(Oleg Serebrian)

 Acest tip de panism are astăzi o foarte mică aderenţă.

 Paniranismul
 Panidee susţinută de Iran, ţară moştenitoare a uneia dintre cele mai vechi (datând din
sec. VI î.Hr.) şi mari puteri pe care le-a cunoscut omenirea, cea persană. De altfel
schimbarea denumirii tradiţionale de Persia, în Iran, a avut loc abia în prima jumătate a
secolului XX, mai exact în 1935, tocmai pentru a spori atractivitatea ţării pentru popoarele
iraniene din afara acestui stat, susţin analiştii. Proiectul era susţinut de Germania – care
invoca arianitatea iranienilor (de altfel Persia era cunoscută drept „ţara arienilor”) –, numai
că Iranul, care dorea să participe de partea Puterilor Axei, n-a reuşit acest lucru întrucât
Uniunea Sovietică şi Marea Britanie au anticipat acest lucru şi au ocupat ţara (prima nordul,
a doua sudul).

 După al Doilea Război Mondial, în condiţiile în care statul iranian devine, graţie
petrolului (la un moment dat este chiar cel mai mare exportator de petrol), o ţară cu
economie emergentă, a cincea putere armată ca dotare din lume (cu sprijinul Statelor Unite,
al căror aliat fidel devine – fiind un pion în coasta Uniunii Sovietice), proiectul geopolitic al
paniranismului devine manifest, apărând chiar formaţiuni politice în domeniu (Mellat Iran şi
Partidul Paniranian), care sunt însă estompate după înlăturarea monarhiei (1979) de
exacerbarea sentimentelor panislamiste.

 Potrivit lui Oleg Serebrian, proiectul geopolitic al paniranismului „cuprinde integral

Iranul, Afghanistanul şi Tadjikistanul, doua dintre cele patru provincii ale Pakistanului
(nord-vestul şi Belucistanul) şi Kurdistanul irakian. Prin tradiţie, proiectul paniranian include
în „Marele Iran” şi Azerbaidjanul (de notat că două treimi din azeri locuiesc în
Azerbaidjanul iranian şi nu în Republica Azerbaidjan), ţară turcică, dar care, tradiţional, s-a
aflat sub influenţa persană, şiismul (islamul iranian) fiind religia dominantă”.(Oleg Serebrian)
 Panelenismul
 Această panidee, cel mai bine este definită în faimosul Dictionnaire de
Géopolitique (sub coodonarea lui Yves Lacoste):

„În principiu, mişcarea panelenică, cunoscută sub numele de Meghali Idéa

(Marea Idee sau Marele Proiect), nu este diferită de ce a altor popoare
balcanice, care şi ele visează, de asemenea, să reunească într-un singur stat
întreaga naţiune – definită prin criterii fie religioase, fie lingvistice şi fie istorice
– astfel încât să înglobeze cel mai mare număr de persoane pe cel mai vast
spaţiu posibil. În schimb, particularităţile panelenismului, decurg din întinderea
geografică a aspiraţiilor sale şi a reprezentărilor sale istorice. Pe de o parte, într-
adevăr, aria locuită de ortodocşii elenofoni sau turcofoni în secolul al XIX-lea
s-a revărsat din Balcani întinzându-se în aproape toată Asia Mică, până în
Caucaz şi pe ţărmurile Mării Negre în nord-est şi până la graniţa cu popoarele
kurde şi arabe în sud-est. Pe de altă parte, referinţa istorică nu este altceva decât
Imperiul Bizantin, considerat drept un stat grec căruia i-a succedat Grecia
modernă, de unde poziţia centrală, în această reprezentare, a
Constantinopolului, scop major al Marelui Proiect.”
 Acest proiect a luat naştere la începutul secolului XX, în condiţiile
declinului Imperiului Otoman, ideea fiind aceea că Grecia, un stat mic de
altfel, să preia moştenirea acestuia.

 S-au conturat două tendinţe: una, adoptată de conducătorii politici, care

vizau o creştere graduală a regatului grec, şi alta, emanaţie a Patriarhatului grec
de Constantinopole şi a comunităţilor greceşti din Imperiul Otoman, care
preconizau o „cucerire” a Imperiului Otoman din interior, prin penetrarea
structurilor acestuia.

 Cel mai bun şi mai eficient reprezentant al primei tendinţe a fost

politicianul liberal Eleftherios Venizelos (1864 – 1936), multă vreme prim-
ministru (timp de 14 ani în perioada 1910 – 1933), în timpul căruia Grecia şi-a
dublat suprafaţa, în urma Războaielor Balcanice (1912 – 1913) şi în vremea
Primului Război Mondial (în care s-a alăturat Antantei), când reuşeşte să
obţină unele teritorii în Asia Mică. Numai că le va pierde curând, cunoscând
un dureros eşec în războiul purtat împotriva Turciei, 1919 – 1922, marcat,
printre altele, de refugierea a circa 1,5 milioane de greci din Asia Mică şi,
totodată, neantizarea visului Marelui Proiect.
 PANISMUL RELIGIOS
 Deşi, şi în acest caz, există mai multe manifestări
de tip confesional, două sunt propagate în mod
evident:
 Panislamismul
 Panortodoxismul

 Un altul se suprapune întrutotul confesiunii (şi

implicit bisericii) pe care o reprezintă: catolicismul
însemnând şi pancatolicism.
 Panislamismul
 Această panidee vizează unitatea tuturor musulmanilor (credincioşilor
islamici) într-un stat teocratic, într-un fel de califat modern, din acest punct de
vedere aliniindu-se panarabismului, care vizează acelaşi lucru.

 În schimb, „contrar arabismului de tradiţie laicizantă, islamismul respinge

orice referinţă la conţinutul etnic al arabităţii şi privilegiază comunitatea religioasă
– Umma – în detrimentul oricărui alt creştin”.(A. Chauprade, Fr. Thual)

 Aşadar islamiştii acţionează pentru comunitatea tuturor musulmanilor şi

unificarea sub aceeaşi autoritate a ţărilor musulmane, ca urmare opunându-se
unităţii ţărilor arabe şi ideei că pot exista diferite naţiuni în sânul lumii
musulmane. De aceea ei preamăresc grandoarea lumii musulmane din vremea
când se afla sub autoritatea unui singur calif, lăsând să se înţeleagă că la fel s-ar
întâmpla dacă ar fi din nou unificată, cu un singur centru de comandă.

 În afară de panarabism, panislamismul nu este agreat nici de adepţii unor

panisme precum paniranismul şi panturcismul.
 Lumea musulmană reprezintă un vast ansamblu de ţări în care credincioşii
islamici sunt majoritari, ansamblu desfăşurat pe circa 12 000 km de la V la E, de
pe ţărmurile vestice ale Africii până pe ţărmurile Pacificului, şi pe circa 7 000 km
de la S la N, de pe ţărmurile Oceanului Indian, plus unele insule şi arhipelaguri
adiacente, la sud de Ecuator, până în republica autonomă Tatarstan, din
Federaţia Rusă.

 Este interesant de remarcat că centrul simbolic de „comandă” al acestei

religii, Mecca (oraşul sfânt al islamului), se află în chiar centrul geografic al
imensei regiuni menţionate mai sus. Tocmai aici a luat naştere această religie
monoteistă, fondatorul fiind Mahommed (în arabă Mohammed = cel lăudat), mai
întâi predicator la Mecca (610 – 622), refugiat (hegira) la Medina în 622, dată
considerată ca începutul erei musulmane.

 De la Mecca la Medina islamismul s-a propagat în toată Arabia (Peninsula

Arabă) şi apoi în nordul Africii (Egiptul şi Maghrebul), care a fost treptat
arabizată. În afara lumii arabe, expansiunea s-a realizat îndeosebi în Asia: mai
întâi în Persia (Iran), India şi teritoriile locuite de populaţii turcofone (ajungând
până în Xianjiangul chinez), apoi în Asia de Sud-Est. Va urma Africa la sud de
Sahara.
 Tabelul 1
Principalele ţări musulmane
Numărul total al
Populaţia Ponderea credincioşilor
Ţara Suprafaţa (km²) credincioşilor islamici
(mil.loc.– 2007) islamici (%)
(mil.loc.)
Indonezia 1 922 570 234,7 86,1 202,0
Pakistan 796 095 164,7 97,0 159,8
India 3 287 590 1 129,87 13,4 154,0
Bangladesh 147 570 156,0 83,0 129,5
Nigeria 923 768 140,0 43,1 60,3
Turcia 779 452 71,2 99,8 71,0
Egipt 997 690 72,6 89,0 64,6
Iran 1 629 918 65,4 98,0 64,1
Maroc 458 730 33,8 99,8 33,7
Algeria 2 381 741 33,4 99,9 33,36
Tanzania 945 090 38,2 37,0 14,1
Sudan 2 503 890 36,3 73,0 26,5
Afghanistan 652 225 31,9 99,0 31,6
Malaysia 329 845 24,8 60,4 15,0
Irak 435 052 27,5 97,0 26,7
Arabia Saudită 2 248 000 27,6 100,0 27,6
Siria 185 180 19,3 90,0 17,4
Uzbekistan 447 400 27,8 88,0 24,5
Yemen 527 970 22,2 ~100,0 22,2
 Cei mai mulţi credincioşi islamici se află în ţări nearabe: Indonezia, Pakistan,
Bangladesh, Nigeria şi Turcia, în toate acestea ponderea musulmanilor depăşind 80%,
dar cel mai adesea apropiindu-se de 100%. Ca un paradox, între ţările cu cei mai mulţi
islamişti, se înscrie şi una în care ponderea acestora nu este foarte mare (sub 15%), dar în
cifre valorice înseamnă foarte mult: 154,0 mil. în India, ceea ce înseamnă locul 3 pe
Glob. În acest context poate fi amintită şi China, în care islamismul concentrează numai
1,4% din populaţie, dar aceasta înseamnă circa 19 milioane de credincioşi (locul 20 pe
Glob).

 Lumea islamică nu este aşa de unită, cum vor panislamiştii să se creadă.

 În primul rând este divizarea acesteia în două curente: sunnism (85-90% dintre
credincioşii islamici) şi şiism (10-15%), adepţii celei din urmă nerecunoscând sunna
(tradiţia sacră a islamismului, care întregeşte şi explică Coranul) şi considerându-l pe Ali,
ginerele lui Mohammed, drept urmaş al acestuia; doar câteva ţări musulmane sunt
predominant şiite (Iran, Irak, Yemen). Fiecare dintre cele două curente
doreşte/urmăreşte să-l înglobeze pe celălalt, vorbindu-se de sunnizarea islamului (având
ca lider Arabia Saudită) şi, respectiv, şiitizarea islamului (liderul fiind Iranul, unica ţară
care are în titulatura oficială apelativul islamic: Republica Islamică Iran).
 După al Doilea Război Mondial, când are loc boomul petrolier şi
afirmarea în comerţul mondial de profil a ţărilor din Zona Golfului, a
intervenit primul dezacord făţiş între panislamism şi panarabism, prin vârfurile
lor de lance, Arabia Saudită (regii Saud şi Faisal) şi Egipt (preşedintele Gamal
Abdel Nasser). Având în vedere că Egiptul nu avea zăcăminte de petrol
(ulterior se va dovedi falsă aprecierea), preşedintele Nasser susţinea unitatea
ţărilor arabe, pentru a se reflecta asupra tuturor acestora enormele profituri
petroliere din Orientul Mijlociu. În schimb, Arabia Saudită, dornică de
afirmare şi care, în afară de marile zăcăminte de petrol, mai deţinea pe
teritoriul său şi cele două locuri sfinte (Mecca şi Medina), avea o poziţie
diferită, pe care şi-o masca sub lozinca unităţii tuturor musulmanilor, nu
numai a celor de etnie arabă.

„Strategia lor este, în fapt, mondială, nu numai prin proiectul lor de a unifica
politic lumea musulmană, ci de asemenea prin voinţa lor de înfruntare cu ceea ce ei
numesc Occidentul european sau creştin. Astfel, există pe plan mondial un adevărat
panel de reţele islamiste. Acestea doresc, în special, să împiedice prin diverse mijloace
(inclusiv prin strategii de destabilizare) integrarea minorităţilor musulmane în ţările
nemusulmane unde au emigrat”. (Articolul Islamistes, în Dictionnaire de Géopolitique)
 Panislamismul a dobândit un sprijin serios prin crearea
Organizaţiei Conferinţei Islamice (1969), care uneşte 56 de state,
chiar dacă aceasta nu are drept scop crearea califatului unificator,
ci numai cooperarea economică şi politică a statelor musulmane.

 Potrivit unor estimări recente, islamismul s-a detaşat drept

prima religie a lumii ca număr de credincioşi, cu 1,31 miliarde,
depăşind cu circa 220 de milioane numărul credincioşilor catolici,
care multă vreme au dominat lumea religioasă; este încă depăşit
de creştinism în ansamblu (2,13 miliarde de credincioşi).

 Este de aşteptat ca numărul credincioşilor islamici să crească

rapid şi în viitor, graţie exploziei demografice (caracteristică
tuturor ţărilor islamice), coroborată cu interdicţia avorturilor
potrivit Coranului.
 Panortodoxismul
 În ciuda faptului că se păstrează până astăzi unitatea de credinţă, de cult
şi canonic-disciplinară, precum şi o serie de tradiţii care unesc lumea
ortodoxă, există unele elemente de neînţelegere care pot ameninţa unitatea
religioasă a Răsăritului, chiar apariţia de falii. De aici dorinţa de unitate a
Bisericilor Ortodoxe, sub toate aspectele vieţii bisericeşti, aşadar
panortodoxismul (în limba greacă: pan = tot, întreg şi ortodoxie = dreapta credinţă).

 Numărul total al credincioşilor ortodocşi de pe Glob este de circa 220

milioane (219,5 milioane în 2005, respectiv 3,4% din populaţia mondială),
ceea ce înseamnă cam a zecea parte din totalul creştinilor. Potrivit
recensămintelor (care din punctul de vedere al liberei declaraţii a persoanelor
nu sunt întotdeauna reale), ţările cu cei mai mulţi credincioşi ortodocşi sunt:
Rusia, Etiopia, România, Ucraina şi Grecia, fiecare cu peste 10 milioane.
 Tabelul 2

Principalele ţări ortodoxe

Numărul total al
Populaţia Ponderea credincioşilor
Ţara Suprafaţa (km²) ortodocşilor (mii loc.
(loc.– 2006) ortodocşi (%)
2006)

Rusia 17 075 400 142 753 551 16,5 23 554,3

Etiopia 1 133 882 75 067 000 50,3 37 758,7

România 238 391 21 610 000 86,7 18 735,9

Ucraina 603 700 46 379 000 30,8 14 284,7

Grecia 131 957 11 127 179 94,0 10 459,5

Bulgaria 110 971 7 718 750 83,5 6 445,2

Serbia 88 361 10 497 000 62,6 6 571,1

Belarus 207 595 9 750 500 31,6 3 081,2

 Religia ortodoxă este religia creştină orientală, care s-a
separat de religia creştină occidentală, respectiv catolică, acum
aproape o mie de ani, mai precis în 1054, când are loc Marea
Schismă.

 În prezent, Biserica Ortodoxă cuprinde, alături de cele patru

patriarhii iniţiale (Constantinopole, Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim), alte zece biserici autocefale (cele care îşi aleg ele însele
conducătorul, de regulă un patriarh), dintre care patru sunt, la
rândul lor, patriarhii (Bisericile Ortodoxe din Bulgaria, România,
Rusia şi Serbia), restul de şase fiind mitropolii (Bisericile
Ortodoxe din Albania, Cipru, Georgia, Grecia, Polonia, Cehia şi
Slovacia), plus un număr variabil de biserici ortodoxe autonome şi
semi-autonome (care reprezintă, nu de puţine ori, o sursă de
conflicte interortodoxe), cum sunt cele din Estonia, Finlanda,
Republica Moldova, Statele Unite ale Americii ş.a.
 În postura de lider al panortodoxiei se erijează Rusia,
combinând-o cu panslavismul. Rusia a adoptat ortodoxia ca
religie în anul 988, hotărârea aparţinându-i cneazului kievean
Vladimir I. Dar ca protectoare a tuturor ortodocşilor s-a declarat
începând cu 1589, când se înfiinţează Patriarhatul Moscovei, între
argumente vehiculându-l şi pe acela că este singura ţară ortodoxă
care nu a cunoscut ocupaţia islamică.

 În Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse este precizat faptul că

aceasta este „o biserică autocefală locală multinaţională, aflată în
unitate canonică, de dogmă şi credinţă cu celelalte biserici locale”.
 Evidenţiind caracterul „multinaţional” al Bisericii Ruse, în fapt
conducătorii acesteia îşi extind influenţa dincolo de teritoriul fizic al Rusiei,
Patriarhia Moscovei având drept de jurisdicţie asupra bisericilor ortodoxe
ale fostelor republici unionale, astăzi state independente, precum şi asupra
bisericilor ortodoxe ruse din diaspora.
 În acelaşi spirit putem interpreta şi afirmaţia ministrului rus de externe,
Igor Ivanov, cum că „Biserica Ortodoxă Rusă este liantul dintre toate
Bisericile Ortodoxe Slave”.

 Tot din această perspectivă se poate interpreta şi poziţia Rusiei, dar şi a

opiniei publice din această ţară, care au condamnat operaţiunile NATO în
Serbia, în 1999.

 Dar nu numai guvernanţii şi opinia publică, ci şi Biserica Ortodoxă Rusă,

care a susţinut campania de solidaritate „cu sârbii, fraţii noştri de credinţă”, iar
Patriarhul Alexei al II-lea, aflat în vizită la Belgrad (aprilie 1999), s-a declarat
deschis uniunii Iugoslaviei cu Rusia şi Belarus, principalul argument fiind
„originea slavă şi credinţa ortodoxă a acestora”.

 Pe aceeaşi linie, a îmbinării panortodoxismului cu panslavismul, stă şi

scrisoarea adresată de acelaşi Alexei al II-lea clerului şi credincioşilor ortodocşi
din Ucraina, chiar înaintea alegerilor electorale din decembrie 2004: „Astăzi,
orice acţiune greşită, făcută sub influenţa emoţiilor şi pasiunilor, poate
distruge ceea ce s-a construit cu greu de-a lungul secolelor, şi anume unitatea
de spirit a popoarelor slave legate frăţeşte prin aceeaşi credinţă, acelaşi destin
şi aceeaşi istorie”.
 Patriarhia Rusiei face notă distonantă faţă de cele mai multe patriarhii şi,
pe ansamblu, faţă de Ortodoxie, prin mai multe elemente, între care:

 a) nu a trecut la calendarul gregorian, adoptat în 1924, folosindu-l în continuare

pe cel iulian, ceea ce face ca toate sărbătorile ortodoxe să fie serbate la date
diferite;

 b) nu recunoaşte primatul Patriarhatului de Constantinopole, arogându-şi

întâietatea în cadrul comunităţii ortodoxe, deşi chestiunea Dipticelor (ordinea
ierarhică a Bisericilor Ortodoxe locale) a fost rezolvată (în urma întrunirilor
Comisiei Panortodoxe Pregătitoare de la Chambéry, Elveţia, din 1990), în sensul
stabilirii unei ierarhii de onoare, conform căreia Patriarhatul Constantinopolelui
ocupă primul loc între patriarhii, e adevărat numai onorific, nu şi administrativ.

O altă distonanţă în cadrul Ortodoxiei este cea legată de desemnarea conducătorilor

Bisericilor autonome, unde se intersectează interesele Bisericilor autocefale, apărând
tensiuni.
Datorită unor asemenea disensiuni, mulţi analişti consideră că nu se poate vorbi de un
„bloc ortodox”, în sensul unei unităţi, a unei alianţe ferme, ci mai degrabă de o serie de
convergenţe. Sau, cum rezumă un geopolitician francez: „Avem aceiaşi duşmani. Suntem
moştenitorii aceleiaşi lumi slavo-bizantine”. (François Thual)
 O altă piedică în calea realizării panortodoxiei, aşadar a unei unităţi centralizate, o
constituie tocmai un pricipiu ortodox, cel al independenţei fiecărei biserici ortodoxe locale.
Una dintre consecinţele acestui fapt este „războiul celor două Rome”, respectiv
confruntarea, pentru supremaţie, între Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolelui (numit
a „Doua Romă”) şi Patriarhia Moscovei, în fapt a Rusiei (numită a „Treia Romă”).

 Dacă Patriarhatul Ecumenic îşi motivează ambiţiile de preeminenţă prin vechimea sa

şi prin faptul că a fost centrul de unitate al ortodoxiei în timpul lungii dominaţii otomane,
Biserica Ortodoxă Rusă se bazează pe faptul că „patronează” cea mai însemnată
comunitate ortodoxă, plus că a fost unica biserică ortodoxă nesupusă Imperiului Otoman.

 Un exemplu de „confruntare” între cele două Patriarhate este lupta pentru a obţine
jurisdicţia asupra diasporei ortodoxe din America şi Uniunea Europeană, Patriarhia
Moscovei fiind mai bine plasată, printre altele şi graţie demersurilor de unificare cu
Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor.

 Ca urmare, putem vorbi în acest caz de ambiţii geopolitice. Practic, proiectul lui
Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei, de a unifica toate parohiile ortodoxe de origine şi
tradiţie rusă din Europa Occidentală într-o structură eclezială aflată sub controlul
Patriarhiei Moscovei, este nu numai un răspuns la expansiunea catolică, aşa cum cel mai
adesea se subliniază, ci poate mai ales un act politic, menit să susţină ambiţia Kremlinului
de a reaşeza Rusia pe primul loc în spaţiul geopolitic european.
 Există un pancatolicism?
 Deşi termenul nu figurează ca atare în lucrări de referinţă şi nici în
limbajul curent, fenomenul există, practic cei doi termeni, catolicism şi
pancatolicism, se suprapun în totalitate. Încă de la începuturile sale, mai întâi
creştinismul, apoi catolicismul a avut un obiectiv clar: unitatea lumii prin
această confesiune.

 „În ciuda acceptării ideii de ecumenism biserica catolică nu şi-a

abandonat misiunea sa iniţială: de a atinge unitatea lumii prin creştinism.
Dispunând de un stat şi de numeroase reprezentanţe diplomatice, Biserica
Catolică întreţine o viziune geopolitică şi defineşte ţeluri politice şi
diplomatice susceptibile de a servi obiectivul său de creştinare a lumii. Inutilă
precizarea că este vorba de o geopolitică paşnică, nearmată, dar care nu
exclude sprijinul dat unei sau altei ţări – Croaţia împotriva Serbiei, sprijinirea
polonezilor împotriva comunismului, având în acelaşi timp grija unei strategii
planetare”. (A. Chauprade, Fr. Thual)
 Legat de universalism, este interesant de precizat că însuşi termenul catolic
înseamnă universal (katholikos în limba greacă). Există o continuitate istorică între
unica Biserică întemeiată de Hristos şi Biserica Catolică, Papa fiind considerat
continuatorul misiunii lui Petru, ales de Iisus Hristos în fruntea apostolilor, iar
episcopii – succesorii acestora. Spre deosebire de Ortodoxism, Catolicismul
este un ansamblu centralizat sub autoritatea unei singure persoane, Papa, şi are
o unică limbă liturgică, latina.

 Mulţi autori sunt de părere că Marea Schismă din 1054 n-a fost, de fapt, o
ruptură între Biserici, ci între persoane, practic o excomunicare reciprocă a unor
persoane. Dar, oricum, acesta este momentul separării celor două Biserici: de
Apus (catolică) şi de Răsărit (ortodoxă). Treptat s-a desenat o linie de împărţire
a Europei între catolici şi ortodocşi, linie ce coincidea, de fapt, cu diviziunea
dintre aria elenismului şi aria latinităţii.

 După acest moment asistăm la o puternică expansiune a catolicismului,

sub egida Papalităţii, mai ales în afara Europei, două evenimente ieşind în
evidenţă: cruciadele şi convertirea populaţiilor din Lumea Nouă.
 Cruciadele
 Timp de aproape 200 de ani (1099 – 1291) s-au derulat şapte cruciade,
expediţii militare întreprinse la îndemnul Bisericii Catolice de către feudali din
Europa Apuseană şi Centrală în Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Egipt) sub
pretextul eliberării locurilor sfinte (în principal a Mormântului lui Hristos din
Ierusalim) de sub ocupaţia păgânilor (musulmanilor). În paralel, acestea
urmăreau, de fapt, o expansiune teritorială, economică şi politică.

 Prima cruciadă (1096 – 1099) a fost iniţiată de papa Urban II (Oddo de

Châtillon), conducătorul efectiv fiind episcopul Adhémar de Monteil.
Precedată de „cruciada poporului” (practic două expediţii cu pelerini, fără
valoare şi forţă militară), care a eşuat, a avut loc „cruciada baronilor” (4 500 de
cavaleri, 30 000 de infanterişti, între 60 000 şi 100 000 de auxiliari civili şi
pelerini, inclusiv femei), la care au participat mulţi seniori (duci, conţi, fraţi ai
unor capete încoronate etc.). Cruciada va fi încununată de succes, cruciaţii
reuşind să cucerească Ierusalimul (septembrie 1099).
 A treia cruciadă (1189 – 1192), iniţiată de papa Grigore VIII, ca reacţie la
succesele spectaculoase ale lui Saladin (Yusuf Salah ad-Din), un comandant
militar kurd, ajuns sultan al Egiptului, care a supus autorităţii sale Siria,
Palestina, Arabia apuseană şi Nubia, în plus cucerind (1187 – 1188) teritorii
din posesiunile cruciaţilor (Acra, Ierusalim, Askalon).

 Având efective impresionante (100 000 germani, 30 000 francezi şi 20 000

englezi), conduse de trei capete încoronate: Frederic I Barbarossa (împărat şi
rege al Germaniei, 1152 – 1190), Filip II August (rege al Franţei, 1180 – 1223)
şi Richard Inimă de Leu (rege al Angliei, 1189 – 1199), cruciada a cunoscut
succese însemnate, dar şi tensiuni între conducători, precum cea generată de
tronul Ierusalimului, disputat de Conrad de Montserrat (susţinut de Filip
August) şi Gui de Lusignan (susţinut de Richard Inimă de Leu).
 A patra cruciadă (1202 – 1204), iniţiată de papa Innocenţiu III (1198 – 1216),
cu efective mai mici decât la precedenta cruciadă, dar în totalitate din cavaleri:
30 000 de francezi, 20 000 de germani, şi câte 5 000 flamanzi, respectiv, italieni.

 Conducătorii au fost Boniface I de Montserrat (devenit rege al

Thessalonikului, 1204 – 1207), Baudoin de Flandre (ajuns împărat latin al
Orientului/Constantinopolelui, 1204 – 1206, sub numele de Baudoin I) şi
Geoffroi de Villehardouin, mareşal de Champagne, care va scrie „Cucerirea
Constantinopolelui”, în care va explica de ce a fost deturnată cruciada, spre
marea supărare a Papei, de la Locurile Sfinte către Constantinopol, aceasta fiind
şi cea mai mare realizare a cruciadei, întemeierea unui imperiu latin şi instalarea
unui împărat.

 Următoarele trei cruciade (a V-a 1217 – 1221, cu un efectiv impresionant,

peste 200 000 de persoane; a VI-a 1228 – 1229 iniţiată de împăratul german
Frederic II, pentru a continua opera tatălui său, Henric VI, a VII-a 1248 – 1254,
condusă de regele francez Ludovic IX, şi a VIII-a, 1270, condusă de acelaşi
Ludovic IX şi fratele său Carol de Anjou, regele Siciliei) vor fi tot atâtea
insuccese, ca şi a II-a (1147 – 1149) de altfel. O a noua cruciadă, iniţiată de papa
Grigore X (1291), a rămas, practic, pe hârtie.
 Creştinarea populaţiilor din Lumea Nouă
 Epoca Marilor Descoperiri Geografice, declanşată de (re)descoperirea
Americii de către genovezul Cristofor Columb (12 octombrie 1492), aflat în slujba
Spaniei, şi de deschiderea „drumului spre Indii”, pe la Capul Bunei Speranţe de
portughezul Vasco da Gama (1498), îi va oferi Bisericii Catolice şansa răspândirii
confesiunii sale în afara Europei, prin procesul de convertire a populaţiilor din
această imensă regiune a lumii. Misionarii catolici – franciscani, dominicani,
capucini şi, mai ales, iezuiţi – vor împânzi Lumea Nouă şi vor converti la
catolicism mase însemnate de oameni.

 La început misiunea şi-au asumat-o monarhii spanioli şi portughezi, care s-

au obligat faţă de Papalitate să finanţeze cheltuielile pentru misionari şi pentru
ridicarea de biserici şi, mai apoi, catedrale.

 Atât de bine se vor achita de aceste promisiuni suveranii Castiliei (Isabela de Castilia şi
Ferdinand de Aragon) încât vor primi, din partea Papei, apelativul de „Regii Catolici”:
Isabel I Catolica şi Ferdinand V Catolicul, ultimul având şi „meritul” de a fi înfiinţat, în
1480, faimoasa Inchiziţie.

 Opera misionarilor portughezi şi spanioli a fost atât de performantă încât, astăzi, ţările
cu cel mai mare număr de credincioşi catolici se află în fosta Lume Nouă: Brazilia (cu
circa 135 milioane) şi Mexic (cu circa 95 milioane). De altfel, pe ansamblu, continentul
american deţine astăzi cel mai mare număr de credincioşi catolici.
 Ulterior, răspândirea catolicismului, cu excepţia Americii, a cunoscut un
mai mare succes în Africa, dar nesemnificativ în Asia.

 În prezent, numărul credincioşilor catolici din lume este apreciat a fi în

jur de un miliard (1,19 miliarde în 2005, 17,3 % din populaţia mondială), fiind
astfel a doua confesiune religioasă de pe Glob, după islamism.

 Este greu de crezut că numărul acestora va creşte semnificativ în viitor,

în principal datorită fenomenului demografic (pe ansamblu, spor natural
negativ sau cel mult zero).

 În ultimele decenii, în afara Europei a reuşit să facă prozeliţi doar în

Africa, pe seama cultelor animiste; o excepţie, în Asia, o reprezintă China, în
care în ultima vreme s-a constatat o creştere accentuată a celor ce aderă la
catolicism; ponderea nu este încă foarte mare, 3-4%, dar în cifre absolute
înseamnă foarte mult (39,7 – 52,9 milioane de persoane).
 Tabelul 3
Ţările cu cei mai mulţi credincioşi catolici
Numărul total al
Populaţia Ponderea
Ţara Suprafaţa (km²) catolicilor
loc. catolicilor (%)
loc.
Brazilia 8547404 181101000 73,6 133 290 336
Mexic 1964375 104959000 90,4 94 882 936
SUA 9363964 293027000 21,0 61 535 670
Franţa 543965 60424000 82,3 49 728 952
Italia 301337 58057000 81,7 47 432 569
Columbia 1141568 42310000 92,0 38 925 200
Spania 505990 40280000 92,0 37 057 600
Polonia 312685 38626000 91,0 35 149 660
Argentina 2780092 39144000 87,8 34 368 432
Germania 357021 82424000 32,6 26 870 224
Peru 1285216 27544000 89,0 24 514 160
R.D. Congo 2344858 58317000 41,0 23 909 970
Venezuela 916445 25017000 89,5 22 390 215
Canada 9970000 32507000 41,8 13 587 926
Nigeria 923768 137253000 8,2 11 254 746
Chile 756626 15823000 70,0 11 076 100
Mozambic 812379 18811000 38,0 7 148 180
Ungaria 93030 10032000 63,1 6 330 192
Austria 83858 8174000 73,6 6 016 064
 PANISME CONTINENTALE SAU
CIVILIZAŢIONAL - TERITORIALE

 În această categorie se încriu panidei precum:

 panafricanismul,
 panamericanismul,

 panasianismul,

 paneuropeismul

 şi chiar eurasianismul.
 Panismul de ordin continental

 „ascultă de regulile unei reprezentări geografice unitare a unui continent şi

postulează că acesta este destinat să-şi schimbe progresiv harta statelor către unitatea
politică şi economică. Organizaţia Unităţii Africane (OUA) subliniază, în charta sa
contituitivă, unitatea continentului african şi se însărcinează să reducă la tăcere
diviziunile statale în folosul mitului unitar. De asemenea America Latină şi cea
Centrală sunt interesate de panamericanism, în timp ce versiunea de panamericanism
a Statelor Unite s-a rezumat la doctrina Monroe.Construcţia europeană se bazează de
asemenea pe un panism de tip continental; în această privinţă, căutarea identităţii
originilor europene a jucat un rol major în acceptarea Greciei în sânul structurilor
Comunităţii, într-un moment în care Atena putea cu greu să justifice intrarea sa în
clubul puterilor europene din vest printr-un nivel socio-economic suficient.” (A.
Chauprade, Fr. Thual)

 Dacă în trecut panismele continentale aveau ca protagonist şi nucleu un stat,

evident important, cum a fost cazul Statelor Unite ale Americii în privinţa
panamericanismului şi al Rusiei, în privinţa eurasianismului, în timpurile noastre
centrul catalizator este o organizaţie, un bloc regional: Uniunea Europeană pentru
europeism, Organizaţia de Cooperare Shanghai – eurasianism, Organizaţia Unităţii
Africane – panafricanism, Organizaţia Statelor Americane – panamericanism.
 Eurasianismul
 Dintre toate panismele continentale acesta este cel mai interesant, prin concepţie,
amploare şi actori vizaţi. În ordine cronologică este al doilea ca apariţie ideologică, după
panamericanism (dacă punem naşterea acestuia în seama Doctrinei Monroe, lansată în
1823), apărând la începutul secolului XX, graţie unor gânditori ruşi precum Piotr Saviţki
(1895 – 1968), economist, geograf şi geopolitician, Nikolai Trubeţkoi (1890 – 1938),
lingvist, şi Gheorghi Florovski (1893 – 1979), teolog ortodox.

 Cel care a definit conceptul şi l-a explicat a fost Saviţki, în lucrări cu titluri
semnificative: Eurasianismul (1925) şi Rusia – o lume geografică distinctă (1927). Potrivit lui
Oleg Serebrian, Saviţki „susţine că, datorită dimensiunii şi specificităţii aşezării sale
geografice între Europa şi Asia, Rusia reprezintă un ansamblu geopolitic şi spiritual
distinct – Eurasia”.

 Conceptul eurasianismului s-a bazat, în mod cert, pe teoria heartland-ului a britanicului

Halford McKinder (vezi subcapitolul Precursorii Geopoliticii), care vorbea despre World
Island/Insula Lumii (respectiv Eurasia) şi de Heartland/Inima Lumii (numind Rusia). E
adevărat că, dacă privim un planiglob, Europa pare o peninsulă a Asiei (circa 10 milioane
km², faţă de circa 44 de milioane de km² ai masei continentale asiatice, 52 de milioane de
km² dacă includem şi arhipelagurile).
 După implozia Uniunii Sovietice (1991), noua Rusie, care visează şi vizează
refacerea puterii de altădată, încurajează eurasianismul. Cel mai fervent
susţinător şi nou teoretician este geopoliticianul Aleksandr Dughin (n. 1962),
considerat fondator al şcolii contemporane de geopolitică; nu este lipsit de
semnificaţie că a fost consilier al preşedintelui rus Vladimir Putin (2004 – 2008).

 Adept al teoriei, de altfel nu prea nouă (a se vedea teoriile lui Mahan şi

McKinder), că istoria este o luptă permanentă între telurocraţie (puterile
terestre) şi talasocraţie (puterile maritime) – care este oarecum surprinzătoare
aplicată timpurilor noastre – susţine că „în epoca contemporană puterile anglo-
saxone (talasocratice) reprezintă un inamic natural pentru Rusia (telurocratică),
dar şi pentru puterile europene (telurocratice şi ele), de unde şi necesitatea
creării axei Moscova – Berlin – Paris.”

 Deşi, deocamdată, Organizaţia de Cooperare Shanghai (OCS) n-a fost

menţionată drept un factor de sprijin pentru eurasianism, este evident că
aceasta are şi o astfel de menire, parcursul organizaţiei de la înfiinţare (1996)
până astăzi o demonstrează din plin prin evoluţia obiectivelor pe care şi le-a
propus (de la simpla consultare în probleme de apărare la integrarea economică
şi chiar politică).
 Panafricanismul
 Această panidee a apărut în comunităţile americane (din SUA şi Regiunea
Caraibilor) la sfârşitul secolului al XIX-lea, în contextul în care, practic, se
abolise sclavia în întreaga lume. Ca orice alt panism, şi acesta se referă la
sentimentul de solidaritate a tuturor africanilor, glorificând trecutul istoric,
cultura şi valorile africane.

 În spiritul panafricanismului s-au manifestat mai multe proiecte de federalism, între

care:

 Federaţia Mali-Senegal: mai întâi Federaţia Mali, creată în 1959, prin unirea Sudanului
Francez cu Senegalul, care îşi declară independenţa în 20 iunie 1960, numai că,
două luni mai târziu, Senegalul se retrage şi se proclamă stat independent, trei luni
mai târziu declarându-şi independenţa şi cealaltă parte, sub numele de Mali.

 Confederaţia Senegambia (unirea Senegalului şi Gambiei): constituită în decembrie

1981 (când preşedinţii celor două ţări, Abou Diouf şi Daouda Jawara, au semnat
tratatul), dar aplicarea a fost suspendată în septembrie 1989, şi astăzi aflându-se în
aceeaşi situaţie.
 Totodată, în Africa, au luat naştere mai multe organizaţii regionale, în
principal având drept scop libera circulaţie a mărfurilor şi, pe ansamblu,
cooperarea economică:

 SACU (Southern African Customs Union), fondată în 1969, cu sediul la Pretoria (Africa
de Sud), având drept obiectiv liberul schimb între cinci ţări din sudul Africii: Africa de
Sud, Botswana, Lesotho, Namibia şi Swaziland.

 SADC (Southern African Development Community), fondat în 1992, în scopul creării

unei pieţe comune regionale pentru 14 ţări din partea central-sudică a continentului
(Angola, Botswana, R.D. Congo, Lesotho, Malawi, Mauritius, Mozambic, Namibia,
Seychelles, Republica Africa de Sud, Swaziland, Tanzania, Zambia şi Zimbabwe).

 Cea mai importantă organizaţie continentală este însă Uniunea Africană

(African Union/Union Africaine), care în 1992 a substituit mai vechea
Organizaţie a Unităţii Africane, înfiinţată în 1963, cu sediul la Addis-Abeba
(Etiopia). Deşi include toate statele africane (mai puţin Marocul, care s-a retras
în 1984 legat de problema Saharei Occidentale), este greu de crezut, cel puţin
pe termen scurt, într-o unitate a tuturor ţărilor africane, în condiţiile în care
există mari diferenţe etnice (arabi versus multitudinea populaţiilor tribale
africane), religioase (în linii mari islamism versus creştinism), economice etc.
 Panasianismul
 Spre deosebire de alte panisme, panasianismul, cel puţin aşa cum s-a
manifestat până astăzi, nu propune unitatea tuturor naţiunilor asiatice. Mai
degrabă s-a manifestat ca un curent favorabil independenţei statelor asiatice
faţă de dominaţia europeană, ceea ce explică faptul că adepţi ai acestei panidei
au fost oameni politici asiatici precum Sun Yat-sen (cel care a fost primul
preşedinte al Chinei, după înlăturarea monarhiei, în 1912), Jahawarlal Nehru
(luptător pentru independenţa statului indian, prim-ministrul ţării între 1947 –
1964), Mahatma Gandhi (liderul Partidului Congresul Naţional Indian,
conducătorul luptei de eliberare naţională a Indiei) ş.a.

 Totuşi, au existat şi personalităţi care au vizat un panism continental

asiatic, între care s-a remarcat japonezul Yosuke Matsuoka (1880 – 1946), care
a formulat doctrina geopolitică japoneză intitulată „Sfera marii coprosperităţi
asiatice”, în 1940, când a devenit ministru de externe al ţării.
 Esenţa acesteia, „Asia pentru asiatici”, este, în fapt, o copie a Doctrinei
Monroe („America americanilor”), ca de altfel şi statul-pilot, evident Japonia
(în cazul Doctrinei Monroe – Statele Unite ale Americii).

 Dar, aşa cum sesizează Oleg Serebrian, limitele acestui ambiţios proiect
geopolitic nu corespundeau întocmai cu cele ale Asiei geografice:

„Frontiera vestică urma să fie reprezentată de Munţii Ural (unde urmau

să se întâlnească imperiile german şi japonez), apoi de-a lungul frontierei
administrative a Kazahstanului, până la Marea Caspică, şi a celei iraniene,
până la Oceanul Indian (Iranul era deja în sfera de interese germană).În sfera
japoneză de interese intrau, în schimb, Australia şi Oceania. Siberia şi
Extremul Orient rus urmau să fie anexate la Imperiul Japonez şi să fie
treptat colonizate cu japonezi („niponizate”). Australia, Noua Zeelandă,
Noua Guinee (integral), Micronezia, Polinezia (inclusiv Hawaii) şi Melanezia
(Noile Hebride, Insulele Solomon, Noua Caledonie şi Fiji) urmau să fie
transformate în colonii ale Imperiului Japonez, iar pe teritoriile asiatice (Asia
de Sud şi de Sud-Est, China, Asia Centrală) se proiecta crearea unui şir de
„state independente”, în realitate state-marionetă, care ar fi „colaborat” cu
Japonia în cadrul acestei „sfere de coprosperitate”.
 Paneuropeism
 Panidee care urmăreşte crearea unei Europe unite, fie în formă
confederală („Europa Naţiunilor”), fie în formă federală (multiple proiecte,
între care se distinge cel al „Europei Regiunilor”).

 În opinia lui K. Haushofer, exprimată în Panideile în geopolitică, ideea

paneuropeană are o sursă de inspiraţie de origine franceză (N. Bonaparte, A.
Briand), care se referă mai curând la aspectul practic, şi o sursă de inspiraţie
germană (W. Leibnitz, I. Kant), care alimentează teoretic acest concept.

 De fapt, paneuropeismul a luat naştere imediat după Primul Război

Mondial. În 1923, gânditorul politic austriac Richard von Kudenhove-Kalergi
publica lucrarea Pan-Europa, care rămâne până astăzi un fel de manifest al
paneuropeismului.

 În 1926, la iniţiativa lui Kudenhove-Kalergi, se constituie şi Liga Pan-

Europeană – o primă mişcare nonguvernamentală la nivel continental care
milita pentru crearea Europei unite.
 La Congresul Ligii Pan-Europene de la Viena, în calitate de preşedinte a
fost ales Aristide Briand, laureat al Premiului Nobel, ministru de Externe al
Franţei.

 Printre fruntaşii şi pionerii mişcării paneuropene s-au mai numărat J.

Schaht (viitorul preşedinte al Reichbankului), L. Blum (viitorul prim-ministru
al Franţei), J. Wierth (fostul reichscancelar al Germaniei), precum şi nume
notorii ale culturii şi ştiinţei europene cum ar fi Th. Mann, A. Einstein, S.
Freud, H. Mann ş.a.

 În 1930, A. Briand propune, în calitate de ministru de Externe al Franţei,

crearea unei confederaţii europene (fără Turcia, URSS, Marea Britanie şi
Irlanda, la acel moment dominion britanic).

 Mai multe ţări, printre care şi România, au răspuns pozitiv proiectului lui
Briand, dar asasinarea acestuia în 1932 şi venirea naziştilor la putere în
Germania, în 1933, au spulberat orice şansă de realizare a respectivului
proiect.
 După o scurtă perioadă de recul (1933 – 1940), ideea paneuropeană revine în vogă
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intelectuali de marcă din Franţa, Germania,
Italia, Marea Britanie şi alte ţări europene văzând în crearea unei Europe unite singura
şansă de menţinere a păcii pe continent.

 Printre noii promotori ai paneuropeismului se vor distinge francezul de origine

germano-alsaciană Robert Schuman şi belgianul Jean Monnet.

 Procesul de edificare a unei Pan-Europe politice începe cu Congresul de la Haga,

din 8 mai 1948, şi constituirea Consiliului Europei. Printre apologeţii paneuropeismului
postbelic se vor număra ex-premierul britanic W. Churchill şi viitorul cancelar federal
german K. Adenauer. Crearea, în 1957, a Comunităţii Economice Europene
(transformată în 1992 în Uniunea Europeană) a creat o bază reală pentru edificarea Pan-
Europei (UE este, în fond, o confederaţie de state, aşa cum şi-o doreau A. Briand şi R.
von Kudenhove-Kalergi). Din aceste considerente, paneuropeismul poate fi apreciat
drept una dintre puţinele panidei care au o finalitate practică.

 Paneuropeismul este una dintre puţinele panidei care se bazează pe ideea unităţii
civilizaţionale şi geografice şi nu pe cea a etnicităţii. Cu toate acestea, paneuropeismului i
se impută frecvent prezenţa unei motivaţii rasiale şi mai ales confesionale, care ar
cimenta, alături de mobilul geografic şi cel civilizaţional, ideea unităţii europene.
 Ideea de integrare europeană – aşadar unitatea tuturor ţărilor europene –
este deja pusă sub semnul întrebării, cel puţin în sensul „dimensiunii
geografice europene”.

 Invitarea Turciei de a adera la Uniunea Europeană este deja un caz de

transeuropenizare, cea mai mare parte a acestei ţări (96,95%) aflându-se pe
continentul asiatic.

 Există, de altfel, şi ideea de integrare în Uniunea Europeană a ţărilor din

sudul Mediteranei, care gravitează din multe puncte de vedere către Europa.
Între puterile europene care încurajează un asemenea proiect se înscrie, în
primul rând, Franţa.

 Născută în vremuri îndepărtate, reiterată de Napoleon Bonaparte şi multe alte

personalităţi politice, dar şi culturale, unitatea europeană (paneuropeismul) este,
poate, cel mai concludent şi realist proiect integrator panist
 STATUL – CEL MAI VECHI ACTOR PE
SCENA MONDIALĂ
 Definiţii:
 „organizaţia puterii politice pe un anumit teritoriu şi în cadrul unei anumite
comunităţi umane (popor, naţiune) care nu coincide nemijlocit cu populaţia” (Mică
Enciclopedie de politologie)

 „organizaţie politică a clasei (sau a claselor) dominante economiceşte, în societate,

principalul element al suprastructurii în societăţile bazate pe clase sociale”(Dicţionar
Politic )

 „sistem organizaţional al clasei dominante în societate, instrument de exercitare a

puterii acestei clase asupra celorlalte clase şi categorii sociale, reprezentând un
element principal al suprastructurii”(Dicţionar de Filozofie )

 „organizaţie politică a clasei dominante în societate, principala componentă a

suprastructurii politice” (Dicţionar de economie politică )

 „instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi

administrativă prin intermediul căruia se exercită funcţionalitatea sistemului social
global şi sunt reglementate relaţiile politice dintre oameni”(Mic Dicţionar Enciclopedic)
 „Statul ca fenomen universal e un gen de activitate sau de
întreprindere pe care istoria ne-o arată ca impunându-se omului
ca o necesitate. Elementele recurente ale acestei activităţi s-ar
părea că sunt următoarele:
 (1) ea formează sau modelează un ansamblu statornic de relaţii între
anumiţi oameni, împreună cu bunurile lor, cu alte cuvinte creează între
nişte oameni o unitate sau o societate, în sensul cel mai de bază al
cuvântului, de unde rezultă caracterul fundamental al constituirii statului;
 (2) ea presupune o putere ordonatoare sau o formă de cârmuire, sau o
relaţie de comandă şi supunere între oameni. Unitatea înfăptuită de către
stat a societăţii comportă astfel în mod necesar o ierarhie, deşi nu se
identifică neapărat cu aceasta;
 (3) activitatea care creează şi menţine statul este întotdeauna exclusivă şi
particularistă, afirmându-se prin contrast cu cea a altora, care nu fac parte
din comunitatea respectivă”

Politologul Murray Forsyth,Universitatea din Leicester, Marea Britanie

 „statul trebuie înţeles ca fiind format dintr-un teritoriu
de întindere diferită, delimitat prin frontiere, locuit de
un anumit număr de oameni, supus unei conduceri
proprii şi unor legi comune de guvernare”.
Claudiu
Giurcăneanu

 „porţiune de uscat, sau uscat şi zonă marină, constituită

ca o unitate administrativ-politică, limitată de graniţe
bine definite şi recunoscute internaţional, care are un
statut independent, este guvernată de o instituţie
politică şi îşi exercită suveranitatea asupra propriului
teritoriu”.
George Erdeli
 Statul este compus cel puţin din două elemente inseparabile: teritoriul şi populaţia.
Din asocierea lor, se nasc două trăsături fundamentale ce caracterizează latura socială a
vieţii acestor comunităţi: una de ordin economic, tradusă prin necesitatea punerii în
valoare a teritoriului, şi alta de ordin politic-administrativ, concretizată în forma de stat
(forma de guvernământ, regimul politic, structura) privite ca elemente de organizare, de
conducere, de exercitare a puterii.

 Urmare celor de mai sus, putem spune că statul este produsul dezvoltării sociale
şi a luat naştere pe o anumită treaptă în evoluţia societăţii, schimbându-şi caracterul şi
formele de organizare de la o orânduire la alta. Astfel, în istorie, au fost cunoscute,
până în prezent, următoarele tipuri: statul sclavagist, statul feudal, statul capitalist (numit în
lucrări mai recente statul burghez) şi statul socialist. Nu s-a găsit, încă, o denumire pentru
statul actual, cea de stat modern fiind prea vagă şi, totodată, greu de delimitat în timp
dacă ne gândim că de la Revoluţia Franceză încoace s-a tot vorbit de statul modern.

 Calitatea esenţială a unui stat, cel puţin din punct de vedere geopolitic, este
suveranitatea, atribut inalienabil şi indivizibil al acestuia, constând în supremaţia puterii
de stat în interiorul hotarelor sale şi în independenţa ei în relaţiile cu alte state.
Conceptul suveranităţii naţionale este, de altfel, un element de bază al dreptului
internaţional contemporan, aşa cum stipulează şi Carta Naţiunilor Unite, adoptată în
1945. Cu atât mai mult este discordantă faimoasa teorie a suveranităţii limitate, lansată de
conducătorul sovietic Leonid Brejnev cu referire la statele comuniste.
 FRONTIERĂ ŞI GRANIŢĂ
 Întinderea spaţială a teritoriului de stat este
delimitată spre exterior de graniţe, funcţia principală a
acestora fiind aceea de a-i apăra integritatea şi de a
asigura puterii publice exercitarea deplină a suveranităţii
înăuntrul acelui teritoriu.

 Se apreciază, de altfel, că aproape 60% din

conflictele militare de pe Glob au ca factor generator
tocmai graniţele. Probabil că nu întâmplător Friedrich
Ratzel afirma, nici mai mult, nici mai puţin, că războiul
constă în „a plimba frontierea pe teritoriul altcuiva”!
 Deşi în mod curent se pune semnul egal între graniţă şi
frontieră, există anumite diferenţe:
 „graniţă – linie de demarcaţie ce stabileşte limitele între două
sau mai multe unităţi politice, cum ar fi state sau zone
administrative. În realitate este o faţadă verticală imaginară
între state suverane, care intersectează suprafaţa terestră,
continuată spre centrul Pământului conform reglementărilor
internaţionale, ceea ce conferă dreptul de utilizare a resurselor
subterane”;
 „frontieră – spaţiu de separaţie între două state, de natură
convenţională sau impus, ce delimitează teritoriul în care îşi
poate exercita suveranitatea exclusivă fiecare dintre ele”.
George Erdeli
 În mod obişnuit, frontierele se clasifică în naturale
(formate din munţi, cursuri de apă, lacuri, mări) sau
convenţionale.

 De asemenea, frontierele sunt:

 continentale, care, la rândul lor pot fi terestre, când secţionează
uscaturi (munţi, dealuri, podişuri, câmpii) şi acvatice, când
urmează cursul unei ape curgătoare, al unui lac sau al unei
mări interioare;
 maritime, care delimitează marea teritorială;
 aeriene, reprezentate de coloana de aer de deasupra teritoriului
până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
 Frontierele continentale pot fi stabilite:
 în lungul munţilor sau al unor culmi deluroase pe linia cumpenei de ape,
numai că această linie poate suferi modificări naturale prin
fenomene de captură; sunt cunoscute disputele argentiniano-
chiliene privind stabilirea graniţei de-a lungul Munţilor Anzi
din cauza râurilor ce se scurg spre Oceanul Pacific şi care au o
mai mare putere de eroziune, depăşind cumpăna de ape în
defavoarea Argentinei;

 în lungul apelor curgătoare, urmând „firul apei” sau „linia

talvegului”, care uneşte punctele cele mai adânci ale albiei
râului sau fluviului; când în zona de graniţă cursul de apă are
două sau mai multe braţe, se alege cel principal pentru
trasarea ei; pot interveni modificări naturale datorită
aluvionărilor, construirii de lacuri de acumulare etc.,
reglementarea făcându-se prin înţelegeri bilaterale între statele
în cauză;
 lacurile, în cazul cărora frontiera este fixată pe linia mediană a suprafeţei lacustre,
pe un traseu de regulă rectiliniu, cum este, de pildă, cea dintre Franţa şi Elveţia
(lacul Geneva), Austria şi Ungaria (lacul Neusiedler/Fertő), Austria, Germania şi
Elveţia (lacul Konstanz/Bodensee), Albania şi Macedonia (lacul Ohrid/Pogradeç),
Albania, Macedonia şi Grecia (lacul Prespa/Prespansko Jezero/Prespĕs), Albania
şi Muntenegru (lacul Shkodër/Skadarsko Jezero) şi altele în Europa, dintre Kenya,
Uganda şi Tanzania (lacul Victoria), Ciad, Niger şi Nigeria (lacul Ciad), Uganda şi
R.D. Congo (lacul Albert), Rwanda şi R.D. Congo (lacul Kivu), Malawi şi
Mozambic (lacul Malawi/Nyassa) şi altele în Africa, cea dintre S.U.A şi Canada
(Marile Lacuri), Bolivia şi Peru (lacul Titicaca), Brazilia şi Paraguay (lacul antropic
Itaipú), Brazilia şi Uruguay (Lagoa Mirim) ş.a. în America, cea dintre Israel şi
Iordania (Marea Moartă), Kazahstan şi Uzbekistan (Lacul Aral) şi altele în Asia;

 de-a lungul unor meridiane sau paralele (aşa-zisele frontiere astronomice), cum sunt cele
dintre Statele Unite şi Canada, pe paralele de 45º şi, respectiv, 49º latitudine
nordică şi pe meridianul de 141º longitudine vestică (despărţind statul Alaska de
Canada), ori cea dintre Indonezia (provincia Irian Jaya) şi Papua Noua-Guinee, pe
meridianul de 141º longitudine estică, şi mai ales multe frontiere africane „trasate
cu echerul” de către puterile coloniale, neţinând seama de criteriul etnic sau
lingvistic.
 Frontierele maritime reprezintă tipul de frontieră cel mai dificil de trasat şi au generat
în decursul timpului şi, mai ales, astăzi cele mai multe divergenţe între state întrucât
trasarea lor are mari repercusiuni, mai ales economice, legat de activităţile de pescuit,
de exploatare a resurselor din platforma continentală şi de rutele maritime din
apropierea ţărmurilor.

 Problema împărţirii spaţiilor maritime a pus foarte repede şi problema dreptului

maritim. După ce, în Antichitate, romanii au introdus termenul de mare nostrum,
sinonim cu mare clausum (mare închisă), în Evul Mediu este lansată ideea de mare liberum
(mare liberă), de către juristul şi diplomatul olandez Hugo Grotius (1583–1645). Nu cu
mult înainte, Elisabeta I, regină a Angliei (1558–1603), propusese drept criteriu
jumătatea distanţei dintre două ţărmuri. În secolul al XVIII-lea s-a optat pentru
suveranitatea statelor asupra ţărmurilor lor maritime, suveranitate limitată la „bătăia
tunului”. Rezolvarea cu adevărat a problemei s-a realizat însă abia în secolul XX. O
primă conferinţă internaţională, cea de la Haga, din 1930, n-a ajuns la un consens
referitor la distanţa maximă de jurisdicţie maritimă (cea minimă rămânând la 3 mile),
dar atunci au fost avansate cifrele de 12 mile (pentru apele teritoriale) şi 200 mile
(pentru zona economică exclusivă), precum şi conceptul de zonă contiguă.

 Au urmat conferinţele internaţionale de la Geneva (1958), care a adoptat patru

convenţii privind marea liberă, marea teritorială şi zona contiguă, platoul continental,
asupra pescuitului şi protecţiei resurselor biologice, şi, deosebit de importantă, cea de la
Montego Bay, Jamaica, din 10 decembrie 1982, convenţia întrunind adeziunea celei
mai mari părţi a statelor lumii şi intrând în vigoare în anul 1994.
 Convenţia de la Montego Bay stabileşte următoarele diviziuni:
 apele maritime interioare, reprezentate de suprafeţele de apă situate între
ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială;

 marea teritorială, respectiv fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz,
apelor maritime interioare, a cărei lăţime este de 12 mile marine (22,224
km); unele state persistă în a pretinde extinderea apelor lor teritoriale la o
lăţime considerabilă (de exemplu Angola şi Filipine – 100 mile marine,
statele sud-americane şi din Africa de Vest – 200 mile marine);

 zona contiguă – fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, având: lăţime de 12

mile marine, măsurată de la limita exterioară a acesteia spre larg, sau de 24
mile marine măsurate de la liniile de bază; ideea unei asemenea zone a
apărut în secolul al XVIII-lea în ţările anglo-saxone şi a fost revigorată de
Statele Unite în vremea prohibiţiei, pentru a putea supraveghea şi controla
navele care făceau contrabandă;

 platoul continental – fundul mării şi subsolul zonelor marine care se întind

dincolo de marea teritorială pe toată întinderea prelungirii naturale a
teritoriului statului suveran, însă nu mai departe de 200 de mile marine,
măsurate de la liniile de bază;
  zona economică exclusivă (ZEE) – reprezentată de fâşia de mare adiacentă zonei
contigue, către larg, a cărei lăţime este de 200 de mile marine, măsurate de la liniile
de bază; în această zonă, statul în cauză poate extrage, folosi şi utiliza resursele
subsolului, în conformitate cu legislaţia internaţională în domeniu; creaţie a celei
de a treia Conferinţe a Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, noţiunea a fost
rodul unui compromis – le-a dat statelor cu ieşire la mare o compensanţie în
schimbul limitării suveranităţii lor absolute în mare la 12 mile marine;

 marea liberă – reprezentată de întreaga suprafaţă marină care se află în afara

suprafeţelor amintite şi care nu face obiectul suveranităţii nici unui stat, fiind
deschisă circulaţiei maritime şi exploatării numai sub jurisdicţie internaţională;

În plus, faţă de convenţiile anterioare, cea de la Montego Bay (1982) a adoptat

şi o reglementare pentru apele arhipelagurilor, raportul dintre acestea şi suprafaţa
terestră a statelor respective variind între 1:1 şi 9:1, lungimea liniilor de bază
fiind limitată la 100 mile marine (pentru 3% până la 125 mile marine); de
această reglementare beneficiază statele Filipine, Indonezia, Fidji şi Mauritius.
 STATUL-NAŢIUNE
 Acest concept s-a cristalizat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, graţie
romantismului german şi al revoluţiilor americană (1775–1783) şi franceză
(1789–1794), văzând în statul-naţiune expresia unităţii dintre naţiune (comunitate
umană care are o identitate colectivă bazată pe sentimentul unităţii de destin şi
valori spirituale) şi materializarea sa teritorială, statul (formă de organizare
politico-teritorială, unde această naţiune îşi poate exprima suveranitatea).

 Acest tip de stat „a înlocuit cele două forme majore ale statului, dezvoltate
pe parcursul Evului Mediu (...) – statul dinastic, axat pe loialitatea faţă de
puterea manarhică, şi, implicit, pe respectarea piramidei puterii pe care acesta
o impunea (...) şi statul–religie, bazat pe comunitatea credinţei, în condiţiile în
care identificarea colectivă de bază în acea perioadă era cea confesională, şi nu
cea etnică...” (Oleg Serebrian)
 Din punct de vedere geopolitic, statul-naţiune
poate fi considerat un stat a cărui populaţie aparţine
majoritar uneia şi aceleiaşi naţiuni. Istoria ne oferă
suficiente exemple de proliferare a statelor-naţiune în
urma dislocării/dezmembrării unor imperii, cum a fost
cazul cu Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-Ungar,
după Primul Război Mondial, şi cu Imperiul Sovietic,
mai recent. Mai interesant este că în statele conglomerat
cu structură federală şi multinaţională, gen Austro-
Ungaria, Rusia ţaristă/Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi
altele, conducătorii şi o parte a populaţiei făceau referire
la ideea unei <<mari naţiuni>>.
 „Tocmai această <<mare naţiune>> a dat faliment, în timp ce,
din contra, fiecare dintre naţiunile pe care aceste state le
regrupează, de bine de rău, au triumfat constituindu-se în state-
naţiune. În fapt, în fiecare din marea majoritate a statelor
existente pe plan mondial (inclusiv în cele în care conflictele
etnice pun sub semnul întrebării existenţa unei naţiuni), ideea
politică dominantă este aceea că există un stat-naţiune. În epoca
noastră, naţiunea este considerată în aproape toate ţările (cu
excepţia mişcărilor şi statelor islamiste) drept însuşi fundamentul
legitimităţii statului.”

(Yves Lacoste)
 În ultima vreme, graţie, în principal, difuzării ideilor democratice în
lume şi rolului geopolitic crescând al elitei culturale şi politice, multe etnii,
unele chiar cu efective restrânse, încearcă să se constituie în noi state-naţiune,
independente ori, dacă sunt în cauză minorităţi dispersate, acestea caută să se
alipească unui stat în care naţiunea lor este majoritară. Ca urmare harta
statelor nu corespunde celei a naţiunilor, unele state având configuraţii extrem
de complicate – cazul cel mai tipic Bosnia şi Herţegovina. Toate acestea
reprezintă un factor de tensiuni interne şi de conflicte frontaliere, minorităţile
manifestându-se tot mai accentuat pentru a-şi (re)dobândi drepturile negate
sau ignorate timp de decenii sau chiar de secole.

 Statul–naţiune este, prin definiţie, un stat în care puterea este exercitată

de către reprezentanţii naţiunii (în secolul al XIX-lea, în opoziţie cu
monarhiile absolute, statele-naţiune erau cele care guvernau în acord cu
majoritatea reprezentanţilor naţiunii), numai că astăzi conducătorii majorităţii
statelor afirmă că sunt reprezentanţii naţiunilor, chiar dacă sunt dictatori pe
faţă sau mascaţi.
GLOBALIZAREA ÎNTRE "DA" ŞI "NU"
 Din punct de vedere al percepţiei comune, obişnuite,
globalizarea poate fi comparată cu starea vremii. Parafrazându-l
pe marele scriitor şi umorist american Mark Twain, aş spune
„Toată lumea vorbeşte despre Globalizare, dar nimeni nu ştie
nimic despre ea!” (el se referea la starea vremii).

 "Ca orice cuvânt dătător de speranţe - Dumnezeu, libertate,

comunism, capitalism, etc. – şi cuvântul globalizare ─ spune un
analist contemporan ─ poate fi comparat cu o scrisoare primită
prin poştă: nu poţi şti dacă‚ în realitate, conţine veşti bune sau
proaste, până nu deschizi plicul. Simplul fapt că este promovată
de potentaţii planetei, că este însoţită de scenarii optimiste şi de
promisiuni implicite, nu este suficient pentru a ne face să
acceptăm globalizarea ca pe un panaceu".
 Stadiul de dezvoltare la care a ajuns, în prezent, economia
mondială face ca aproape orice studiu, lucrare sau articol pe teme
economice, şi nu numai, să înceapă prin referiri la procesul actual
al globalizării;

 În plus putem spune că unul dintre cele mai controversate

subiecte ale timpului prezent, dacă nu chiar cel mai controversat,
este globalizarea;

 Acest cuvânt se află, mai mult sau mai puţin, pe buzele tuturor, de
la factorii politici de la cel mai înalt nivel până la omul de rând,
uneori conştient de efectele acestui fenomen dar, de cele mai
multe ori, utilizându-l în discuţie doar ca pe un alt cuvânt la modă.
 Pentru prima dată în istorie a luat naştere un sistem economic unic, răspândit peste tot în lume;

 Pieţele de pe fiecare continent interacţionează în permanenţă. Comunicaţiile permit capitalului să

răspundă instantaneu noilor oportunităţi sau unor aşteptări pesimiste;

 Instrumente sofisticate de credit generează lichidităţi fără precedent. Globalizarea a încurajat o

explozie a bogăţiei şi un ritm al progresului tehnologic pe care nici o epocă anterioară nu şi le
putea imagina;

 Bazându-se pe interdependenţă, a contribuit la subminarea statului – naţiune ca unic determinant

al bunăstării unei naţiuni. Sau, altfel spus, producţia este transfrontalieră, creditul este
internaţional, iar piaţa globală;

 Deci acest fenomen nu se produce (nu se mai produce) între state şi nu mai este, aşadar,
internaţional (cu alte state), ci pur şi simplu "mondial" (cu toată lumea, cu toate statele);

 Atotputernicul stat, despre care atât s-a vorbit, mai ales în ultimele două secole, este unul dintre
actori, dar nu mai este actorul principal. Rezultă o evidentă reducere a autonomiei statului, deşi,
cel puţin deocamdată, acest lucru nu este foarte evident.
 Prima întrebare, firească, ar fi care sunt aspectele vieţii social-economice din zilele noastre care
reflectă existenţa acestui proces, cunoaşterea (sau cel puţin enumerarea) acestor aspecte fiind
importantă pentru a putea răspunde la tema ce derivă din titlul capitolului. Dintre numeroasele
aspecte, sunt de menţionat:

 Natura globală a ştiinţei şi a tehnologiei: chiar dacă sursele principale ale progresului tehnic
sunt concentrate în lumea dezvoltată, cercetarea ştiinţifică se bazează pe resurse globale, iar
punerea în aplicare a tehnologiei vizează scopuri globale.

 Marketingul global: strategia de marketing a firmelor răspunde cerinţelor globalizării şi

promovează acest proces: mărci universale, "coca-colizarea" consumului, cultura publicităţii,
care a devenit o adevărată industrie, etc.

 Sistemul financiar mondial: economia "simbolică" mondială se bazează pe o reţea care

implică, la scară globală, instituţiile bancare şi agenţii pieţii de capital, organisme de
reglementare naţionale, organisme financiare internaţionale etc.

 Infrastructura de comunicaţii: progresul tehnic a permis perfecţionarea sistemelor de

comunicaţii materiale (transporturi), realizarea unei acoperiri mass-media la scară mondială
(de exemplu, postul american de televiziune CNN, în ultima vreme fiind pe cale de a atinge un
statut similar şi Fox, tot american) şi, mai ales, instituirea unei reţele globale de transmitere /
recepţie a informaţiilor (de exemplu, INTERNET); CNN-ul, de pildă, este de multă vreme
unicul post TV din lume care este prezent în orice colţ al planetei şi care, fără să vrea, îi
"modelează" pe toţi cei care îl urmăresc.

 Cadrul instituţional mondial: o serie de organizaţii de natură guvernamentală (în primul rând
chiar ONU) sau neguvernamentală (ONG-urile) promovează dezbaterile şi acţiunile care
privesc problematica globală: poluarea, criminalitatea, subdezvoltarea etc.
 Există o inevitabilitate a globalizării?
 Un răspuns interesant l-a dat unul dintre cei mai
obiectivi analişti ai fenomenului, britanicul Paul
Marc-Henry:

 "Iată de ce am vorbit despre inevitabilitatea globalizării. E cu noi.

Nu putem face nimic. N-o să ne retragem din piaţa mondială. N-o
să tăiem linia de telefon, n-o să ne întrerupem transferul banilor.
Nu e posibil. Albania a încercat să facă acest lucru o dată şi n-a
mers". (Se referă, evident, la Albania comunistă. Avem
însă şi un exemplu mai recent, cel al Chinei, care a dorit să
„controleze” utilizarea INTERNET-ului, dar n-a reuşit).
 O poziţie interesantă are Jeronimo Moscardo, fost
ambasador al Braziliei la Bucureşti, personalitate
culturală marcantă a timpurilor noastre:

 "Majoritatea guvernelor par să fie interesate şi implicate în fenomenul

globalizării. Cu toate acestea nu se percepe un entuziasm şi din partea
popoarelor, a cetăţenilor, bărbaţi şi femei (...). Cui să atribuim această
atitudine a popoarelor? Să fie lipsa de propagandă sau, în realitate,
cetăţeanul, în înţelepciunea sa istorică, înţelege că Guvernele sunt prinse în
acest model prin obligaţie, şi nu prin devoţiune? Se vorbeşte de necesitatea
pieţei şi nu a naţiunii, de consumator şi nu de cetăţeni. Nu ne dedicăm,
oare, în mod excesiv construcţiei materiale şi uităm dimensiunea culturală,
etnică şi instituţională în arhitectura globalizării? "
 Şi încă o apreciere tranşantă a domnului
Jeronimo Moscardo:

 "Globalizarea a apărut supranaţional în defavoarea

naţionalului. Este momentul, acum, să dislocăm centrul atenţiei
către persoana umană, către cetăţean – şi nu doar către
consumator -, ca protagonist central al procesului globalizator.
Este necesar, de asemenea, să mutăm atenţia de la scenariile în
care are loc globalizarea, trecând de la ideile de ţară, de stat,
către cea de oraş, făcând din acesta din urmă scena principală a
dramei globalizaţionale. În realitate Statul este o abstracţiune,
într-un anume sensnimeni nu trăieşte într-un stat. Persoana
trăieşte şi convieţuieşte în oraş, pe stradă, în cartier"
Globalizarea – proces malefic sau benefic?
 Aşadar, globalizarea este un proces negativ sau pozitiv?

 De regulă, criticii globalizării spun că aceasta este un

proces pozitiv doar pentru NORDUL puternic şi
dezvoltat, şi negativ pentru SUDUL sărac.

 Mai mult, că aceasta n-ar reprezenta altceva decât o

continuare a sistemului imperialist al secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX sub o falsă faţadă de democraţie
liberală şi pieţe libere.
Proces malefic:

 nesiguranţa locului de muncă;

 subminarea sindicatelor;

 creşterea inegalităţii veniturilor (persoanele cu un grad foarte ridicat de

calificare sunt căutate şi câştigă mult mai bine decât celelalte categorii);

 contracte de muncă nesigure datorită relocalizării corporaţiilor sau a

filialelor acestora;

 dezastrele ecologice datorate sporirii producţiei şi localizării ei în ţări în

dezvoltare;

 accentuarea traficului cu arme, droguri etc.; se apreciază că cifra de afaceri

cu droguri o depăşeşte pe cea din industria petrolului!;

 terorismul.
Proces benefic:

 SUDUL, sau cel puţin anumită ţări din SUD au mult

de câştigat din accesul sporit la pieţele din NORD;

 reducerea şomajului, inflaţiei etc. datorită (re)locării

industriilor în ţări din SUD;

 desfiinţarea industriilor demodate şi înlocuirea lor cu

unele noi, profitabile.
 Procesul globalizării constituie, de fapt, obiectul
unor critici de natură diversă:

 Biserica (Religiile) reacţionează împotriva unei ideologii

universaliste pe care nu o domină, ba chiar mai mult o
depăşeşte (să nu uităm că toate religiile vor/tind să fie
„universale”, aşadar globale);

 Naţionaliştii se tem de pierderea suveranităţii statului în

favoarea unor entităţi politice superioare sau oculte;

 Sindicatele îşi văd ameninţată poziţia şi flutură spectrul

perpetuării şomajului;

 Mişcările ecologiste consideră globalizarea drept un risc la

adresa echilibrului planetei.
 STN-urile - piloni ai globalizării
 Se apreciază că principalele procese care menţin tendinţa globalizării se manifestă în
domeniul producţiei şi serviciilor (în principal financiare), iar forţa promotoare
fundamentală este societatea multinaţională sau transnaţională (STN-ul);

 Transnaţionalele reprezintă una din principalele forţe ale mondializării vieţii economice;

 Strategia lor a fost, în ultimele decenii, foarte bună, cel puţin în ceea ce le priveşte:

 valorificarea superioară a oportunităţilor oferite de spaţiul economic global;

 Practic, acestea au trecut, încă din anii '60-'70 ai secolului trecut la strategia de raţionalizare a
producţiei, vizând în principal exploatarea diferenţialului de costuri (manoperă, resurse
primare etc.) în zonele de implantare:

 localizarea producţiei în ţări în dezvoltare cu disponibilităţi de materii prime şi forţă de muncă

ieftină sau în ţări/zone care oferă o piaţă sigură de desfacere a produselor. În plus, începând cu
anii '80, strategiile lor s-au diversificat, au apărut strategii globale de afaceri (marile firme –
practic STN-uri – se pun de acord şi fac alianţe strategice şi cooperări internaţionale).
Dar iată şi alte cifre (statisticile se referă, de regulă, la anii 1995-2000) care ne arată
că puterea economică, şi nu numai, a STN-urilor este impresionantă:

 Producţia internaţională realizată, în prezent, de cele peste 60 000 de STN-uri (având nu

mai puţin de 820 000 de filiale în străinătate) cuprinde toate ţările şi domeniile de activitate.

 Vânzările globale ale STN-urilor reprezintă mai mult decât dublul exporturilor mondiale.
Ele controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat existente la nivel mondial şi
contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie mondială.

 Un număr relativ mare de corporaţii au vânzări anuale de bunuri şi servicii care depăşesc
100 md $, cum sunt Mitsubishi (Japonia), Exxon, General Motors, Ford, IBM, Mobil (SUA),
Royal Dutch Shell (Olanda şi Marea Britanie), Daimler-Chrysler (Germania - SUA).

 Volumul cifrei de afaceri al unor corporaţii depăşeşte PIB-ul multor state cu economii
avansate. General Motors are vânzări mai mari decât PIB-ul Danemarcei, Ford – decât
Norvegia, Exxon – decât R. Africa de Sud, Royal Dutch Shell – decât Turcia.

 Primele 100 de STN-uri ca cifră de afaceri îşi au sediul central într-o ţară dezvoltată din
punct de vedere economic, 89 dintre acestea aparţinând triadei SUA - Japonia - Uniunea
Europeană.
 Pentru a înţelege mai bine adevărata „pânză de
păianjen” care este un STN, amintesc următorul caz
menţionat în literatura de specialitate:

 când cineva achiziţionează, cu 20 000 $, un autoturism considerat un

produs american, fabricat de o companie americană (precum un
„Pontiac” de la General Motors) sunt puţine şanse ca această
persoană (cumpărătorul) să ştie unde pleacă (ajung) banii pe care i-a
dat – 6 000 $ merg în Coreea de Sud (pentru operaţiuni de rutină şi
cele de asamblare), 3 000 $ în Japonia (pentru componentele
principale – motor, planetare, componente electronice), 1 500 $ în
Germania (pentru design), 800 $ în Taiwan, Singapore şi Japonia
(mentru micile componente), 500 $ în Marea Britanie (pentru
serviciile de reclamă şi marketing) şi circa 1 000 $ în Irlanda şi
Barbados (pentru prelucrarea datelor).
SLĂBIREA PUTERII STATULUI – NAŢIUNE
 Slăbirea autorităţii tuturor guvernelor pe care o resimţim în
prezent se datorează schimburilor tehnologice şi financiare şi
integrării accelerate a economiilor naţionale într-o singură
economie de piaţă globală (aceştia fiind factorii fundamentali
ai globalizării);

 Dar, de fapt, înainte de aceasta, tocmai nereuşita guvernelor a

fost cauza liberalizării pieţelor;

 Voit sau nevoit, guvernele care eşuaseră în încercarea de a

guverna economia naţională, de a menţine scăzută rata
şomajului şi de a susţine creşterea economică, de a reduce
deficitul în balanţele de plăţi cu alte state, de a controla rata
dobânzii sau cursurile de schimb valutar, şi-au deschis pieţele
naţionale, cedând astfel presiunilor făcute de organismele
financiare internaţionale.
 Nu întâmplător, unul dintre cei mai buni analişti ai fenomenului globalizării, britanica
Susan Strange, şi-a intitulat una dintre ultimele cărţi Retragerea statului.

 Statul, practic, asigură un cadru de drepturi şi îndatoriri legale, înlăuntrul cărora însă alţii
influenţează din ce în ce mai mult rezultatele.

 Sau, cum foarte plastic şi semnificativ, spune aceeaşi Susan Strange: „statele pot să fie,
foarte bine, arena, scena sau cupola circului sub care se joacă, dar asta nu înseamnă că
ele mai sunt şi actori principali”.

 În concluzie, statele nu mai sunt singurii „actori” pe scena relaţiilor internaţionale şi,
uneori, nici măcar cei mai importanţi. Statele nu mai sunt nici actori omogeni.

 Ele nu mai reprezintă, de cele mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul
interesului naţional. Ele negociază cu alte guverne şi, în acelaşi timp sau mai ales, pe
plan intern cu constituenţii lor sociali, pentru a rămâne la putere.

 Ca urmare, guvernele care au poziţie internă slabă nu pot acţiona la fel de decisiv, pe
plan extern, precum un guvern solid. Poziţiile statelor în negocierile internaţionale pot fi
determinate, în mare măsură, de echilibrul forţelor politice din interiorul ţării.
 Faptul că autoritatea statului trece print-o perioadă de difuziune nu este
nou.

 Să nu uităm că natura statului a fost supusă schimbării cu ocazia marilor

revoluţii sociale sau a războaielor, de exemplu.

 Elementul de noutate este acela că într-o perioadă relativ scurtă de timp

(20-30 de ani), majoritatea covârşitoare a statelor trece, în acelaşi timp,
prin acelaşi fel de schimbări substanţiale.

 Mai înainte amintita Susan Strange a identificat patru ipoteze majore care
susţin afirmaţia că STN-urile şi nu statele au ajuns să joace rolul principal
în determinarea a cine-ia-ce în sistemul mondial.

 Who-gets-what în engleză (cine-ia-ce, în română) este echivalentul modului în

care se produce şi repartizează / distribuie bogăţia.
Prima ipoteză:

 statele şi-au retras în mod colectiv trecuta lor

participare la proprietatea şi controlul asupra
industriei, serviciilor şi comerţului, şi chiar asupra
îndrumării cercetării şi inovaţiei în tehnologie;

 decizia în legătură cu ce este produs, cum, de către

cine şi unde, se îndepărtează tot mai mult de stat,
apropiindu-se de STN (Notă: să ne amintim că aceste
prerogative erau caracteristice statului comunist, ba
chiar exacerbate).
A doua ipoteză:
 privitor la rolul semnificativ jucat de companiile transnaţionale în structurile
de putere, spune că investiţiile făcute de ele au contribuit mai mult decât
programele organizaţiilor internaţionale (finanţate de state) la integrarea
economiilor ţărilor (în curs) de dezvoltare în reţeaua economiei mondiale, la
dezvoltarea acestor state şi la creşterea nivelului de trai al locuitorilor lor;

 şi aceasta graţie în primul rând ISD-urilor (Investiţiilor Străine Directe);

 Exemplul cel mai grăitor îl constituie spectaculoasa creştere economică a

ţărilor din Asia de Sud-Est ("tigrii" şi "leii" asiatici);

 Aşadar rolul benefic pentru economiile-gazdă. Muncitorul de azi din

Malaysia, de pildă, o duce mult mai bine şi are perspective mai bune de viitor
decât părinţii săi. Lui şi, mai ales, copiilor săi le sunt deschise noi perspective
profesionale.
 A treia ipoteză:
 în extrem de importanta zonă a relaţiilor management – angajaţi, STN-urile au ajuns să
preia de la guverne rolul principal în rezolvarea sau cel puţin supravegherea conflictelor
de interese.

 Se impune, aici, o nuanţare. Multă vreme, în ţările occidentale se considera că protecţia

muncitorilor (a angajaţilor) în faţa patronilor este o responsabilitate principală a statului
modern.

 Să ne amintim, în acest context, de politica New Deal, lansată de preşedintele american

Rooselvelt, care a dus la reglementări naţionale stricte, garantând drepturile muncitorilor
de a se organiza în scopul apărării intereselor lor şi a veniturilor.

 De asemenea, în Japonia şi multe ţări occcidentale, statul a iniţiat şi supervizat înţelegeri

de tip corporatist, prin care interesele muncitorilor (angajaţilor) erau reconciliate cu cele
ale patronatului şi investitorilor şi cu strategiile generale ale guvernului.

 Astăzi situaţia s-a schimbat. Din ce în ce mai multe înţelegeri în această direcţie se fac în
interiorul firmei. Statul, practic, şi dacă ar vrea, nu prea mai poate rezolva mare lucru
(Notă: la noi, oamenii încă mai cred că Preşedintele ori Guvernul trebuie să intervină
oricum şi oricând în conflictele de muncă).
A patra ipoteză:

 firmele transnaţionale, prin internalizarea pieţei, escamotează

politicile de impozitare, precum şi de altă natură ale statelor.

 Or, după cum se ştie, impozitarea este punctul cel mai direct de
intervenţie dintre guvern şi cetăţeni, dintre stat şi economie.

 De altfel, încă din cele mai vechi timpuri conducătorii (guvernanţii)

au căutat modalităţi prin care să-i facă pe cetăţeni să plătescă pentru
costurile guvernării, iar aceştia, la rândul lor, au încercat – şi nu de
puţine ori au şi reuşit! – să evite să fie impozitaţi. La fel şi STN-urile.
 RAPORTUL
RELIGIE - GEOPOLITICA
• ultima parte a sec. XX a fost marcată de o puternică revenire a
fenomenului religios, din motive foarte diferite:

 Revoluţia islamică de inspitaţie Khomeiny;

 Invazia sovietică în Afganistan;

 Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală

şi de Est (care în spititul marxism-leninismului,
considerau religia “opiumul popoarelor”);

 Aderenţa tot mai accentuată a tineretului la acestă

formă de spiritualitate.
• geopolitica a minimizat foarte mult timp factorul religios, cu
toate că, dacă ne întoarcem în timp, găsim suficiente exemple
pentru a dovedi importanţa acestuia:

 Tratatul de la Tordesillas (1494);

 Inchiziţia (dura instituţie a Bisericii Catolice, între

secolele XIII - XVIII);

 “războaiele religioase” sau “războaiele sfinte”

respectiv Cruciadele (cele 8 expediţii militare
întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice între 1096 şi
1270);
 INCHIZIŢIA
 Această instituţie a Bis. Catolice a fost creată la sfârşitul
secolului al XII şi începutul celui următor, în urma
conciliilor ecumenice;

 Scopul instituţiei era acela de a apăra credinţa creştină

şi reprimarea ereziei;

 Au existat 3 instituţii de acest fel:

 Inchiziţia episcopală;

 Inchiziţia monastică;

 Inchiziţia spaniolă (cea mai dură).

 Ce fel de factor geopolitic este religia?
 Cel mai concludent exemplu de preeminenţă a religiei ca
factor geopolitic este crearea statului Pakistan;

 Un alt exemplu este dat de transformarea Imperiului

Iranian în Republica Islamică Iran, graţie evenimentelor
din urmă cu aproape 30 de ani;

 Totodată, trebuie amintit faptul că unitatea religioasă a

unor ţări, în speţă islamul, n-a împiedicat derularea a
două războaie soldate cu grele pierderi umane:

 Războiul irakiano-iranian (1980 – 1988, cca. 1 mil. de morţi);

 Războiul irakiano-kuweitian (1990 - 1991);

Alte obiective geopolitice urmărite de religie
 Apare in mod cert întrebarea dacă se mai poate vorbi în
prezent de “războaie religioase”;

 Un obiectiv geopolitic urmărit de o religie este şiismul

iranian;

 şiism iranian şiitizarea lumii islamice islamizarea

lumii islam politic;

 Biserica Catolică: un exemplu mai mult decât concludent

de obiectiv geopolitic îl reprezintă catolicismul;

 Catolicismul nu a abandonat nici în prezent misiunea sa

originară, de a ajunge la unitatea lumii prin creştinism;
 Exagerarea rolului factorului religios

 există situaţii în care rolul religiei a fost exagerat, ea fiind doar

unul dintre factorii care au amplificat fenomenele (geo)politice, şi
nu originea lor;

 cele mai concludente cazuri sunt cele din fosta Iugoslavie (Bosnia-
Herţegovina şi Kosovo), unde conflictele/războaiele nu s-au dat
pentru convertirea celorlalţi la o anumită religie, ci pentru
păstrarea sau recuperarea unor regiuni;

 într-o situaţie similară, dar diferită de Kosovo, se află unul dintre

cele mai vechi conflicte încă deschise de pe Glob, alături de cel
israelianio-arab, şi anume conflictul ce opune Pakistanul Indiei în
problema Kashmirului.
 Cazul irlandez
 E-adevărat, la început, se poate vorbi de religie ca factor precumpănitor, dar ulterior
lucrurile s-au schimbat.
 În secolul al XII-lea, regele Henric II proclamă (1171) suveranitatea statului englez asupra
Irlandei, iniţiind astfel îndelungatul proces de subjugare a poporului irlandez. Prin
introducerea forţată a protestantismului în secolul XVI, rezistenţa antiengleză va găsi în
catolicism un puternic reazem. Mai mult, stabilirea, în secolul XVII, de colonişti protestanţi
(circa 100 000 de scoţieni şi englezi) în nord-estul insulei are ca urmare spargerea unităţii
acesteia, împărţită acum între Ulster (comitate cu o populaţie masiv protestantă), devenit
bază a stăpânirii engleze, şi restul teritoriului, rămas catolic (actualul stat Irlanda, aproape
90% catolici).
 Graţie fidelităţii sale faţă de catolicismul roman, Irlanda a fost percepută de către Londra,
odată cu declanşarea Reformei, drept un teritoriu din care putea proveni oricând o
ameninţare la adresa Marii Britanii şi, ca urmare, aceasta a accentuat înstăpânirea, inclusiv
prin colonizare. Drept reacţie, lupta religioasă se transformă, mai ales începând cu secolul
XIX, în luptă naţională. Iată, în acest sens, aprecierea unui analist francez: „În Irlanda de
Nord, chiar dacă se declară ateu, el este catolic sau protestant. Este vorba, înainte de toate,
de un război identitar, legat de ideea naţională irlandeză (...) Religia a apărut aici ca o
trăsătură diferenţiatoare; motivul principal nu este războiul religios – nici o persoană nu
încearcă să o convertească pe cealaltă”.
Care este viitorul religiei ca factor geopolitic?
 analiştii sunt împărţiţi în această privinţă:

 optimiştii
cred că victoria democraţiei şi
liberalismului politic anunţă o eră a păcii
adevărate;

 iaralţii, mai puţin optimişti, văd în lumea care

urmează Războiului Rece “erupţia haosului şi
apariţia unor conflicte generate de antagonismele
etnice şi religioase, care profită de erodarea
statelor-naţiune”,

 încategoria neoptimiştilor se înscrie şi Samuel P.

Huntington, cu predicţiile sale privind ciocnirea
civilizaţiilor.
EUROPA ÎNTRE INTEGRARE ŞI
FRAGMENTARE

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

 INTEGRARE SAU FRAGMENTARE?

 La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, a fost mai mult

decât evident faptul că, pe continentul european, s-au manifestă două
tendinţe total opuse:

 una de integrare, respectiv de unificare a Europei, în spiritul Tratatului de la

Maastricht, păşind parcă pe calea a ceea ce visa marele filozof german
Immanuel Kant – având ca punct de pornire aprecierea că omul poate trăi
în orice regiune a planetei – crearea Statului Universal (în lucarea "Principiul
Progresului ");

 a doua tendinţă, una de fragmentare a continentului, ilustrată din plin de

dezmembrarea fostelor conglomerate Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi
Cehoslovacia.
 În acest context, este de semnalat extraordinara intuiţie a unui fost mare
demnitar comunist iugoslav, respectiv Milovan Djilas care, în urmă cu mai bine
de patru decenii, afirma următoarele:

 "În perspectiva anului 2000, pe continentul nostru vor fi şapte state: Europa Unită şi ...
Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru".

 Aşadar, Europa unificată şi cele şase state membre ale fostei Iugoslavii.

 Personal apreciez foarte mult această predicţie a lui Djilas şi aceasta cu atât
mai mult cu cât în vremea respectivă obiectivele Pieţei Comune nu semănau
cu cele ale succesoarei sale de astăzi, Uniunea Europeană, iar Iugoslavia
comunistă de atunci părea a fi un monolit, un bloc indestructibil. Dar, evident,
Djilas cunoştea din interior fisurile Republicii Federale Iugoslave.
 Cele două tendinţe antinomice pot fi ilustrate statistic, astfel:

 după evenimentele din Europa de Est – aşadar din ţările

comuniste europene, termenul fiind de natură geopolitică
– în Uniunea Europeană au fost admise, până la recentul
val important din 2004, numai trei ţări;

 în timp ce pe harta continentului au apărut 14 state noi,

ridicând la 45 numărul ţărilor Europei.

 Iată că, în acest scurt interval, nu tendinţa aparent firească,

respectiv cea integraţionistă, ci opusul ei, cea dezintegraţionistă a
fost mai puternică, accentuată apoi prin declararea independenţei
altor două teritorii: Muntenegru (2006) şi Kosovo (2008).
Prezentăm în continuare, în tabelele de mai jos, datele statistice
referitoare la cele două categorii de ţări:
 Ex-Uniunea Sovietică
 După puciul din august 1991 de la Moscova, republicile unionale şiau proclamat
independenţa;

 Este însă de amintit faptul că din martie acelaşi an, cu ocazia unui referendum,
majoritatea republicilor unionale votaseră pentru transformarea URSS-ului într-o
federaţie de republici egale în drepturi cu numele de "Uniunea Republicilor
Sovietice Suverane“;

 Ulterior a fost creată Comunitatea Statelor Independente, iniţiatoare fiind Rusia,

Ucraina şi Belarus (la 8 decembrie 1991), actul constitutiv fiind semnat la Alma Ata
(astăzi Almaty), capitala de atunci a Kazahstanului, la 21 decembrie 1991, de către
11 foste republici ale Uniunii Sovietice, devenite între timp state independente;

 Ulterior a aderat şi Georgia, rămânând în afara Comunităţii doar cele trei state
baltice.
 Ex-Iugoslavia
 Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exacerbării naţionalismelor,
are ca urmare proclamarea independenţei de stat a Croaţiei şi a Sloveniei la
25 iunie 1991:

→ tentativa autorităţilor sârbe de a înăbuşi cu forţa armelor aceste emancipări a eşuat;

→ urmează desprinderea din federaţie a Macedoniei (la 15 septembrie 1991) şi a Bosniei şi

Herţegovinei (la 3 martie 1992);

→ în urma unui acord semnat la 12 februarie 1992 şi aprobat de parlamentele respective,

se proclamă, la 27 aprilie 1992, noua federaţie iugoslavă sub numele de Republica
Federativă Iugoslavia, cuprinzând Serbia (cu cele două regiuni Voivodina şi Kosovo) şi
Muntenegru;

→ în perioada 2003–2006 statul s-a numit Serbia şi Muntenegru, iar din 2006, cele două se
separă; în 2008 şi-a declarat independenţa şi provincia Kosovo.

 Emanciparea regiunilor locuite majoritar de sârbi în Croaţia şi Bosnia-

Herţegovina de sub autoritatea noilor administraţii şi încercarea de regrupare
a acestora într-o Serbie Mare, condusă de Belgrad, are drept urmare
izbucnirea unui război de o cruzime şi o violenţă nemaiîntâlnite în Europa
postbelică.
 Ex-Cehoslovacia.
 În urma tratativelor din parlamentul cehoslovac este adoptată
decizia separării Cehoslovaciei în două state, măsură care a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1993, odată cu proclamarea simultană a
Republicii Cehe şi a Republicii Slovacia ca state independente;

 Este de amintit faptul că populaţia s-a pronunţat majoritar (circa

60%) pentru menţinerea Cehoslovaciei.
 AUTONOMIZAREA
 Fragmentarea Europei este accentuată, în plus, de autonomizare, în principal pe criterii
etnice;

 Aceste tendinţe se manifestă atât în estul continentului (Rusia, Iugoslavia, România,

Republica Moldova), cât şi în vestul acestuia (Belgia, Spania, Italia).

 De plidă, Belgia a devenit în 1988, în urma unei îndelungate dispute lingvistice (între
vorbitorii de limbă franceză, valonii, şi cei de limbă olandeză, flamanzii), stat federal
cu trei regiuniautonome: Flandra, Vallonia şi enclava francofonă Bruxelles;

 Cinci ani mai târziu sunt aprobate noi amendamente constituţionale care adâncesc
autonomia regiunilor federale.
 La rândul ei, şi Spania se confruntă cu tendinţe autonomiste pe criterii etnice;

 În ciuda faptului că în 1977 i-a fost acordată autonomie Cataloniei, iar şase ani mai
târziu, prin instituirea celor 17 comunităţi autonome Spania a dobândit, practic, o
structură federală, problemele nu au dispărut;

 În ceea ce priveşte Catalonia, mişcarea naţionalistă se manifestă paşnic, mai mult la

nivel declarativ şi cu forţa argumentelor, mai ales a celor de natură economică:

 deşi deţine numai 6,4% din suprafaţă şi 15,3% din populaţie contribuie cu
peste 25% la formarea PIB-ului, cu circa 30% la veniturile obţinute din
turism etc.;

 în schimb, Ţara Bascilor (1,4% din suprafaţă şi 5,3% din populaţie) îşi
manifestă dorinţa de autonomie, în fapt chiar independenţă, prin atentatele
mişcării separatiste radicale ETA.
 Un caz aparte îl constituie Italia, ţară în care autonomizarea nu are drept motiv criteriul
etnic, ci pe acele ale discrepanţelor economice:

 dezechilibrul structural care există între "nordul" şi "sudul" Italiei, respectiv între
nordul dezvoltat şi "Mezzogiorno", sudul italian care se confruntă cu mari
probleme:

 slaba productivitate economică

 şomajul ridicat
 nesiguranţa datorată unor asociaţii secrete care practică teroarea, şantajul şi
asasinatul (mafia, camorra)

 Într-un asemenea context, ceea ce multă vreme a rămas la nivelul confruntărilor verbale, al
disputelor principiale (cei care muncesc – cei care consumă fără a produce etc.), a dobândit
în ultimul deceniu al secolului al XX- lea manifestări concrete:

 înfiinţarea unui partid, Liga Nordului (avându-l ca preşedinte pe Umberto Bossi),

promotor al federalismului, proclamarea Padaniei, în urma unei acţiuni la Veneţia,
republică în nordul Italiei şi crearea unui guvern cu sediul la Mantova;

 Dar, unii comentatori apreciază că "pericolul secesiunii nu a apărut doar ca fruct al imaginaţiei lui
Umberto Bossi, ci şi ca reflex al unui rău profund, care s-a regăsit exprimat în tezele demagogice ale Ligii".
Răul profund se referă tocmai la antinomia dezvoltare-subdezvoltare despre care am vorbit.
 Cecenia
 Este o mică republică autonomă din Federaţia Rusă, situată în nordul Caucazului: 19 300
km2 (împreună cu Inguşetia) şi 862 000 locuitori (fără 304 000 locuitori ai Inguşetiei);

 Actualul teritoriu al Ceceniei a fost cucerit de armatele ţariste în urma unui îndelungat
(1817 – 1864) şi sângeros război;

 Republica a fost creată în 1934, sub numele de Republica Socialistă Autonomă Cecenia-
Inguşetia;

 La începutul anului 1944, zeci de mii de cetăţeni ai micii republici au fost deportaţi, din
ordinul lui Stalin, îndeosebi în Siberia, fiind acuzaţi de "colaboraţionism" (cu Germania
nazistă);

 Deşi au fost reabilitaţi în 1957, tratamentul inuman din timpul deportărilor, precum şi
condiţiile grele din exil, au lăsat urme adânci în memoria cecenilor.
 În afară de faptul că Cecenia reprezintă, pentru Rusia, un important punct de acces
economic şi strategic către regiunea Caucazului şi spre bazinul petrolier al Mării
Caspice, acordarea independenţei ar putea constitui un puternic imbold pentru alte
posibile mişcări secesioniste;

 În acest context este de amintit că Federaţia Rusă este compusă din nu mai puţin de
22 de republici (inclusiv Rusia), care variază foarte mult atât ca populaţie (de la
numai câteva sute de mii de locuitori – Republica Altai, Republica Calmucă ş.a.), cât
mai ales ca suprafaţă (de la numai 8 000 km2, Republica Osetia de Nord, la peste 3
milioane de km2, Republica Iakută);

 Se adaugă cele şapte teritorii, delimitate tot pe criterii etnice, de asemenea, foarte
diferite ca suprafaţă (Teritoriul Stavropol numai 66 500 km2, iar Teritoriul
Krasnoiarsk, 2 339 700 km2), cât şi ca populaţie (Teritoriul Taimîr 47 300 locuitori,
în schimb Teritoriul Krasnodar 5 004 000 lociutori);

 Toate aceste republici şi teritorii constituie tot atâţia factori posibili de

autonomizare şi, totodată, de fragmentare a Europei.
 Transnistria
 La puţin timp după proclamarea independenţei Republicii Moldova (23 iunie
1990), are loc, la 3 septembrie 1990, declararea unilaterală a independenţei
Republicii Moldoveneşti Nistrene ( Republica Transnistria), în care "fondatorii"
ei includ, pe lângă teritoriile din stânga Nistrului, şi vechiul oraş românesc
Tighina (Bender).

 Problema Transnistriei este complicată de prezenţa Armatei a 14-a a Rusiei,

ultima unitate militară rusă deplasată într-un stat străin împotriva voinţei
conducerii acestuia. Această armată ar avea drept scop, printre altele, protejarea
populaţiei rusofone din Transnistria de teama "românizării“ forţate de către noul
stat românofon din stânga Prutului.

 Deşi Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat, în 1994, un acord ce

prevedea retragerea în trei ani a trupelor ruseşti, Duma de Stat a Rusiei, dominată
de comunişti, n-a ratificat însă documentul. Ca atare, nici un soldat nu a părăsit
teritoriile din stânga Nistrului. Mai mult, nici acordurile cu OSCE nu au fost
respectate.
 Preşedinţii celor două ţări, din perioada de dinainte de 2000, respectiv Petru Lucinski şi
Boris Elţân, au convenit ca Armata a 14- a să fie retrasă după soluţionarea finală a
problemei privind statutul acestei regiuni;

 Numai că, potrivit afirmaţiilor lui Igor Smirnov, preşedintele aşa-zisei Republici
Moldoveneşti Nistrene, această republică separatistă există deja de atâţia ani şi că problema
relaţiilor cu Republica Moldova nu poate fi remediată decât prin acceptarea faptului că
există două state în teritoriul frontierelor recunoscute ale fostei Republici Sovietice
Socialiste Moldova;

 Nici încercarea Uniunii Europene nu a dat rezultate; una dintre soluţiile preconizate, cea a
federalizării, nefiind agreată de mulţi dintre cei interesaţi în rezolvarea problemei, inclusiv
România.
 Ţara Găgăuzilor
 După dezmembrarea Uniunii Sovietice, asemănător Republicii Moldoveneşti Nistrene,
localităţile populate de găgăuzi s-au constituit într-o "republică" separatistă, cu numele de
Găgăuz Eri (în traducere Ţara Găgăuzilor), având reşedinţa la Comrat;

 Găgăuzii sunt o minoritate etnică de origine turcică, stabiliţi între Prut şi Nistru la sfârşitul
secolului al XVIII- lea şi începutul secolului al XIX- lea;

 În afara Republicii Moldova, găgăuzii mai trăiesc, în număr restrâns, în Ucraina, Kazahstan,
Rusia (Caucazul de Nord), Bugaria şi chiar în România (în Dobrogea – în număr foarte
mic);

 Conform recensământului din 1989, în Republica Moldova au fost înregistraţi 150 000 de
găgăuzi, reprezentând circa 3% din totalul populaţiei;

 Aceştia sunt concentraţi în sud-vestul Republicii Moldova, într-un număr de circa 50 mici
localităţi, nefiind majoritari în toate acestea;

 În anul 1994, parlamentul de la Chişinău, majoritar agrariano-rusofon, a acordat un statut

de autonomie zonei, sub numele amintit mai înainte;

 Între altele, în legea privind autonomia teritoriului se preciza că, dacă Republica Moldova îşi
va schimba statutul (aluzie la o eventuală unire cu România), Găgăuzia va putea să devină
independentă!
 Kosovo
 Este o provincie autonomă din sudul Serbiei, având o suprafaţă de 10 887 km2 şi o populaţie
de peste 2 milioane locuitori (2 325 000 în 2001). Reprezintă circa o zecime din suprafaţa şi,
respectiv, mai mult de o cincime din populaţia Iugoslaviei.

 Iniţial a fost un teritoriu locuit exclusiv de sârbi, aici luând naştere, în secolul al XI-lea, primul
cnezat sârb;

 Ocupat de Imperiul Otoman, teritoriul este colonizat cu triburi de albanezi, care au fost
islamizaţi;

 Ponderea populaţiei sârbe a scăzut aproape continuu, menţinându-se, totuşi, majoritară până la
cel de-al Doilea Război Mondial;

 După marea conflagraţie, când Kosovo trece succesiv prin stadiile de regiune autonomă şi de
provincie autonomă (în vremea regimului Tito), drepturile minorităţii albaneze devin un factor
important al guvernării comuniste, ponderea acesteia crescând spectaculos, ajungând la peste
85% în momentul dezmembrării fostei Iugoslavii.
 Conflictul din zonă, multă vreme latent (cu unele manifestări, precum cele din 1981 ale
adepţilor "Albaniei Mari"), devine făţiş după ce, în 1989, preşedintele Serbiei, Slobodan
Miloşevici (ulterior şi al Iugoslaviei), hotărăşte anularea statutului de provincie autonomă al
teritoriului Kosovo;

 Acutizarea situaţiei din zonă şi posibilitatea ca în conflict să fie atrase şi alte ţări, care au
pretenţii teritoriale sau numai pentru a sprijini una sau alta din părţi, a determinat intervenţia
comunităţii internaţionale, îndeosebi a marilor puteri, pentru rezolvarea pe cale paşnică a
conflictului;

 În condiţiile în care, Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a declanşat lupta vizând
desprinderea provinciei şi proclamarea imediată a independenţei acesteia;

 Autorităţile de la Belgrad au respins rezoluţia Consiliului de Securitate ONU (care cerea

începerea de urgenţă a negocierilor), statele ONU, în frunte cu SUA şi Marea Britanie, au
declanşat operaţiunile militare în spaţiul aerian al ţării, soldate cu mari pagube materiale şi
numeroase victime în rândul armatei, dar şi al populaţiei civile; a fost instituită o forţă
internaţională de menţinere a păcii (Kosovo Force – KFOR).
 Cazul Kosovo
 După ce pe parcursul a 200 de ani a aparţinut puternicei dinastii sârbe Nemanjić,
fiind un important centru religios şi cultural, devine, în 1389, spaţiu otoman, în urma
înfrângerii Serbiei, în bătălia de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei). Nu mult după aceea,
albanezii (în majoritate musulmani) încep să pătrundă în regiune, incursiunile fiind
îngăduite de Înalta Poartă, care în 1489 le recunoaşte suveranitatea asupra provinciei.

 În secolul al XVIII-lea, „diferenţele culturale şi de religie dintre sârbi şi albanezi şi-

au spus cuvântul, având drept consecinţă deplasarea forţată a sârbilor, cunoscută sub
numele de <<marea migraţie sârbă>>”, aceştia migrând spre nord. În urma primului
război balcanic, „Conferinţa Ambasadorilor” de la Londra (1913) i-a acordat Serbiei
suveranitatea asupra provinciei Kosovo, pe care şi-a păstrat-o până de curând.

 Prin tratatele de pace de după Primul Război Mondial, Iugoslavia a fost

recunoscută ca monarhie constituţională, sub denumirea de „Regatul slovenilor,
sârbilor şi croaţilor”, având în acel moment 12 milioane de locuitori (din care 400 000
erau albanezi), în componenţa regatului fiind integrate şi două provincii autonome:
Vojvodina şi Kosovo, albanezii din aceasta din urmă solicitând Ligii Naţiunilor alipirea
la Albania.
 După al Doilea Război Mondial, regimul comunist al lui Josip Tito i-a dat statutul de
regiune autonomă, numărul albanezilor crescând prin atragerea celor de aceeaşi etnie
din Albania vecină, mai săracă, şi datorită interdicţiei ca sârbii, care emigraseră în
timpul războiului, să se întoarcă. Ca urmare, dacă înainte de al Doilea Război Mondial
erau minoritari, ating ponderea de 67% în 1961 şi 77% în 1981 (unele surse indică
peste 80%).

 Unii analişti susţin că, în fapt, Tito viza crearea unei Confederaţii Balcanice, un fel de
Uniune Sovietică a Balcanilor, care să cuprindă Iugoslavia, Bulgaria şi Albania. „Marea
imigrare a albanezilor în Kosovo nu putea decât să-i convină lui Tito, facilitând
punerea în practică a măreţului său proiect. De fapt, Tito a creat prima frontieră
<<spiritualizată>> din Europa: cea dintre Kosovo şi Albania”. (Yves Lacoste)

 Alţi analişti susţin, din contra, că în vremea lui Tito situaţia a fost alta: „Represiunea
împotriva albanezilor a sporit după al Doilea Război Mondial, când poliţia secretă
dominată de sârbi a devenit mult mai eficientă”. (Jan Palmowski)
 După moartea lui Tito (1981) se accentuează tensiunile între albanezi şi sârbi, primii
fiind divizaţi doar în privinţa viziunii viitorului politic: unii doreau independenţa faţă de
Iugoslavia, alţii însă urmăreau ca, împreună cu albanezii din Macedonia şi Muntenegru, să
se unească teritorial cu Albania, în ceea ce este numită „Albania Mare”. Odată cu venirea
la putere a lui Slobodan Miloşevici (1987), care apreciază situaţia sârbilor din Kosovo
„intolerabilă”, sunt adoptate hotărâri dure, între care redefinirea statutului provinciei, al
cărei control administrativ şi executiv trece din mâna „guvernului regional” în cea a
Guvernului de la Belgrad, demiterea în masă a albanezilor kosovari din instituţiile de stat,
interzicerea presei albaneze etc.

 „Privaţi de drepturile civile şi sociale, albanezii sunt sistematic persecutaţi. În zece ani,
800 000 kosovari – doi adulţi din trei – sunt arestaţi de către poliţie. 100 000 dintre ei,
adică două treimi din populaţia salariată din Kosovo, sunt licenţiaţi şi privaţi de slujbe.
Mulţi emigrează. În acelaşi timp, guvernul de la Belgrad încearcă o repopulare sârbă a
provinciei pe bază de prime, de salarii preferenţiale...”. (Jean-Marc Balencie, Arnaud La
Grange)

 Cum riposta albanezilor n-a întârziat să apară, guvernul trimite trupe, tancuri şi
avioane de război, conflictul fiind escaladat. Tensiunile au sporit şi mai mult în timpul
războiului civil din Bosnia – Herţegovina (1992–1995), când mulţi sârbi, care au fugit din
zonele controlate de croaţi şi musulmani, s-au stabilit în Kosovo.
 Acordul de la Dayton (21 noiembrie 1995) va stârni furia albanezilor, întrucât,
indirect, nu le recunoştea voinţa de independenţă: „Prin acest acord nu numai că se
recunoaştea o <<Republică Srpska>>, dar se decreta că nici o schimbare a
frontierelor iugoslave nu va mai fi pe viitor admisă. Or, sensul întregii lupte a
albanezilor din Kosovo era modificarea graniţelor Iugoslaviei în favoarea Albaniei”.
(Arnaud Blin, Gérard Chaliand)

 Fiindu-le spulberate speranţele că diplomaţia internaţională le va rezolva

problemele – punctul culminant fiind dizolvarea parlamentului kosovar care urma să-l
proclame ca preşedinte pe Ibrahim Rugova, ales în 1998 – Armata de Eliberare din
Kosovo (UCK) a declanşat rezistenţa armată împotriva sârbilor.

 În replică, armata sârbă şi unităţile de poliţie au ocupat zona, declanşându-se practic

războiul din 1998–1999, autorităţile sârbe luptând nu numai împotriva UCK, ci „au
iniţiat un program de purificare etnică, populaţia din numeroase sate fiind măcelărită şi
îngropată în gropi comune”.(Jan Palmowski)
 Dat fiind că boicotul economic iniţiat de Uniunea Europeană nu a reuşit să
schimbe situaţia din regiune, NATO a iniţiat campania împotriva Serbiei (24 martie -
10 iunie 1999), soldată cu mari distrugeri materiale, dar şi cu pierderi în rândul
populaţiei civile. ONU n-a autorizat intervenţia NATO, în schimb a aprobat înfiinţarea
unei forţe internaţionale de pace, KFOR.

 În aceste condiţii, albanezii au fost încurajaţi să îşi creeze unele dintre instituţiile
politice. Dacă în anul 2000, primele alegeri locale legale au fost câştigate de partidul
moderat Liga Democratică din Kosovo, condus de Ibrahim Rugova, în schimb cele din
noiembrie 2007 au fost adjudecate de Partidul Democratic din Kosovo (PDK), condus
de Hashim Thaci, care devine prim-ministru în ianuarie 2008.

 Cu sprijinul Uniunii Europene şi al Statelor Unite, la 17 februarie 2008 Kosovo

îşi proclamă independenţa. Un act foarte controversat şi, evident, neacceptat, în primul
rând, de Serbia, Guvernul sârb considerând proclamarea independenţei Kosovo „o
secesiune violentă şi unilaterală a unei părţi din teritoriul Serbiei şi de aceea este nulă şi
neavenită”; la rândul său, preşedintele sârb Boris Tadici a afirmat: „Vom reacţiona, nu
declanşând un război, dar folosind instrumentele legale şi diplomatice”.(Craig Karmin)
 Uniunea Europeană, care dorea consens cu privire la independenţă dar s-a văzut
confruntată cu poziţiile diferite ale membrilor săi – de o parte statele mari, susţinătoare
ale actului (Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia), de altă parte opoziţia ţărilor
îngrijorate de eventualele pretenţii secesioniste ale propriilor minorităţi sau ale celor
din teritoriile din jur (Grecia, Spania, România, Cipru, Slovacia şi, o vreme, Bulgaria) –
a hotărât să acorde fiecărei ţări membre dreptul „să decidă, potrivit practicilor sale
naţionale şi reglementărilor sale juridice” dacă recunoaşte sau nu independenţa
Kosovo.

 Contrar Uniunii Europene, care susţine că „soluţia propusă pentru Kosovo nu va

crea un precedent în dreptul internaţional”, Rusia, cel mai înverşunat oponent
internaţional al independenţei provinciei sârbeşti, a cerut anularea deciziei autorităţilor
de la Priština, declarând prin vocea cea mai autorizată, cea a preşedintelui de atunci,
Vladimir Putin: „Rusia se opune categoric independenţei unilaterale a provinciei
Kosovo. Aceasta încalcă legislaţia internaţională şi are consecinţe imediate pentru
Balcani şi restul lumii. Există îngrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un precedent
pentru eventualele mişcări de independenţă în regiunea Abhazia din Georgia, în
regiunea Transnistria din Moldova şi în zona Transilvania din România”.
 Ceea ce s-a şi întâmplat, declararea independenţei celor două provincii separatiste din
Georgia (Abhazia şi Oseţia de Sud), după invazia rusească din august 2008, act
recunoscut de Duma de Stat (parlamentul rus) şi ratificat de noul preşedinte, Dimitri
Medvedev.

 Întrebarea care, în mod firesc, a apărut este dacă apariţia celui de-al 47-lea stat pe harta
Europei – aşadar confirmarea „fragmentării” continentului – va linişti apele în Balcani
sau, din contra, le va tulbura şi mai mult, readucându-i zonei renumele nefast de
„butoiul cu pulbere al Europei”.
 INTEGRAREA EUROPEANĂ
 Drumul parcurs de la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului la Comunitatea Economică
Europeană şi, respectiv, la Uniunea Europeană de astăzi nu a fost numai unul de durată şi
schimbări cantitative, ci şi/sau mai ales de schimbări calitative;

 După cum se cunoaşte, există două concepţii privind integrarea europeană:

 una despre integrarea centrată pe statele-naţiuni cea care a stat la baza formării
Comunităţii Europene şi care reprezintă poziţia OSCE;

 şi o alta centrată pe entităţi nonstatale, respectiv pe organizaţiile militare de tip NATO,

regiuni economice, regiuni monoetnice, supraregiuni, aceasta fiind viziunea SUA;

 Există, practic, tensiuni între poziţiile care promovează o concepţie comunitară sau federalistă,
bazată pe ideea statelor-naţiuni, şi cele care promovează o concepţie centrată pe regiuni, blocuri;

 Acest efect de bifurcaţie face ca, la întâlniri ale exponenţilor aceluiaşi sistem de fapt, să se
promoveze concepţii opuse şi modele care agravează bifurcaţia în Răsărit. Ca urmare, unii
analişti apreciază că, datorită bifurcaţiei sistemului integrator, integrarea europeană generează
insecuritate şi dezintegrare.
 Alternative la Uniunea Europeană
 O vreme s-a crezut că nou creata Comunitate a Statelor Independente (CSI), pe ruinele
fostei Uniuni Sovietice, va fi o uniune integratoare capabilă să ofere o alternativă la
Uniunea Europeană, aflată în acea vreme, cel puţin programatic, în plină ascensiune;

 Însă foarte repede s-a constatat că această confederaţie nu este viabilă, că de fapt ea nu
este altceva decât o instituţie de "divorţ civilizat" al statelor foste sovietice:

 12 din cele 15 care făcuseră parte din Imperiu Sovietic;

 doar micile republici baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au reuşit să nu participe,

nici măcar formal la noua comunitate.

 Era evident că, după trista experienţă a modelului sovietic de unificare, orice iniţiativă
"integratoare" era percepută ca o primejdie pentru suveranitate;

 Devenea firească alternativa: ori integrare, ori suveranitate.

 Într-un asemenea context este lăsată iniţiativa, cu bătaie lungă, a creării Uniunii Euroasiatice sau a
Comunităţii Euroasiatice ori a Uniunii de State Euroasiatice;

 Artizanul ideii este preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev, care a desfăşurat o intensă
activitate în acest sens începând cu anul 1994;

 După ce în primăvara aceluiaşi an, într-o conferinţă ţinută la Institutul Regal pentru Probleme
Internaţionale din Londra, a afirmat că "dezvoltarea spaţiului postsovietic se caracterizează în acest
moment prin două tendinţe:

pe de o parte are loc o constituire a statalităţii naţionale;

iar pe de altă parte se manifestă tendinţa de integrare a ţărilor din Comunitatea Statelor
Independente;

 A devenit actuală chiar necesitatea reformării Confederaţiei Statelor Independente“;

 În luna septembrie a aceluiaşi an, organizează în capitala de atunci a Kazahstanului, Almaty (fosta Alma
Ata), conferinţa Spaţiul Euroasiatic: potenţialul de integrare şi realizare a acestuia, ocazie cu care este dezbătut
şi proiectul Constituirea Uniunii de State Euroasiatice, lansat cu trei luni mai înainte.
 Principalele argumente aduse în sprijinul
necesităţii creării Uniunii Euroasiatice:

 înviitorul apropiat, ţările din CSI nu vor putea pătrunde ca

parteneri cu drepturi egale înblocuri economice dezvoltate;

 integrarea
trebuie să aibă în vedere ţări cu transformări
economice şi nivel de viaţă destul deapropiate;

 integrareatrebuie să ţină seama de suveranitate

("suveranitatea este o realitate şi nici un statnu va renunţa
la ea");

 recunoaşterea integrităţii teritoriale şi a graniţelor

constituite.
 Având în vedere o serie de factori – între care poziţia geopolitică (între Uniunea Europeană şi
regiunea Asia-Pacific, în plină expansiune), uriaşul potenţial economic, îndeosebi al resurselor
minerale (numai zăcămintele minerale cunoscute ale Kazahstanului sunt evaluate la 13 000 de
miliarde de dolari, nemaivorbind de fabuloasele bogăţii ale Siberiei, plus cele din alte
regiuni/ţări), marele potenţial militar (inclusiv atomic) – această "Confederaţie"/"Uniune" are
şanse de a realiza şi, în cazul reuşitei, va deveni implicit un pol de atracţie;

 În asemenea condiţii, este de aşteptat să aibă loc o serie de schimbări în orientarea şi chiar
poziţia geopolitică a unor ţări;

 Astfel, o serie de ţări care ar fi fost tentate să se integreze în Uniunea Europeană, ca de pildă
Ucraina, Belarus, Republica Moldova, republicile transcaucaziene (Armenia, Georgia,
Azebaidjan), s-ar putea să aprecieze că au mai mult de câştigat, cel puţin în plan economic,
orientându-se spre Uniunea/Confederaţia Statelor Euroasiatice.
 Capacitatea de integrare a noilor democraţii est-europene de către Uniunea
Europeană şi rolul pe care şi-l vor asuma Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei şi
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare vor constitui un test
semnificativ pentru comunitatea internaţională asupra capacităţii statului naţional de
a se integra în organisme multilaterale, precum şi pentru capacitatea acesteia de a se
supune unor proceduri şi controale comune;

 Eventualul eşec în acest domeniu ar avea, evident, un impact negativ asupra

viitorului instituţiilor internaţionale pe întregul glob şi asupra altor modele de
integrare regională;

 Într-un asemenea context apare, în mod firesc, întrebarea: spre care viitor se îndreaptă
Europa?
 Concluzie. Având în vedere antiteza integrare-
fragmentare, apreciem că adevărata integrare
europeană nu va putea avea loc decât atunci
când vor fi atenuate până la dispariţie tendinţele
de fragmentare, de autonomizare. Am putea
chiar spune că, în condiţiile frământatei istorii
europene, fragmentarea este o fază aproape
necesară pe calea reală spre integrare.
 ROMÂNIA ÎN CONTEXT
GEOPOLITIC EUROPEAN ŞI
MONDIAL

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

 POZIŢIA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI ÎN
DECURSUL TIMPULUI
 Deşi cu toţii o cunoaştem sau o intuim, poziţia geografică a ţării noastre este
interpretată în fel şi chip. Uneori din necunoaştere, alteori din rea voinţă. Noi
spunem, şi credem, că România este o ţară din Europa Centrală. Şi, totodată,
aflată în nordul Peninsulei Balcanice, deci nu în cadrul Balcanilor. Fac această
subliniere nu pentru a marca distanţarea de "butoiul cu pulbere al Europei",
renume confirmat, din păcate, de evenimentele din acest ultim deceniu al
secolului XX, ci pentru că, după cum se va vedea, chiar aşa stau lucrurile din
punct de vedere geografic, şi nu numai.

 În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, până recent de altfel,
România a fost plasată în Europa de Est, aceasta fiind însă o poziţie
geopolitică, referitoare la ţările comuniste europene, şi nu una geografică.
Însuşi Departamentul de Stat al S.U.A. a dat, la începutul anului 1994, o
declaraţie prin care preciza recunoaşterea faptului că "România nu este o ţară
din Europa de Est".
 În decursul timpului, România a fost considerată fie ţară balcanică (deci parte a
Peninsulei Balcanice), fie ţară est-europeană (acum se cunoaşte şi, după cum
am văzut, se şi recunoaşte faptul că Europa de Est a avut, de fapt, conotaţii
politice, desemnând ţările comuniste europene), fie central-europeană (dar, în
acest caz, cu mai multe nuanţe, destul de diferite una de alta) ori, mai recent,
ca făcând parte din Europa mediană.

 Din păcate, în ciuda evidenţei, zicem noi, chiar şi în zilele noastre o serie de
publicaţii, inclusiv din ţări latine, tratează România la capitolul ţări balcanice şi,
deci, o plasează în Balcani.

 De exemplu, un anuar econmic şi geopolitic lansat în urmă cu circa 20 de ani,

având o circulaţie internaţională tot mai extinsă, şi anume L`État du monde
(publicat de Éditions La Découverte din Paris). În ediţia 1997, de pildă, ţara
noastră este tratată la capitolul Balkans (paginile 595-606), împreună cu
Albania, Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Croaţia, Slovenia,
Iugoslavia (în anuar se vorbeşte, încă de atunci, de Serbia-Muntenegru).
 La întrebarea de ce dintre ţările balcanice lipsesc în enumerarea
de mai sus Grecia şi Turcia (ultima graţie părţii sale europene),
acestea fiind tratate separat într-o altă grupare, respectiv la
Mediterana Estică, autorii respectivi precizează că: din "motive
de vecinătate, dezvoltare culturală şi civilizaţie comune…".

 Ceea ce noi considerăm a fi mai mult decât firesc, şi anume

apartenenţa României la Europa Centrală, nu este văzut de toată
lumea aşa. Mai întâi este de amintit că acela care a definit cel mai
bine noţiunea de Europa Centrală a fost un cunoscut geograf
francez, Emmanuel de Mortonne, un excelent cunoscător al ţării
noastre.
 Trebuie, de asemenea, menţionat, un alt geograf francez, Jacques Ancel, astăzi
mai puţin cunoscut dar care, între cele două războaie mondiale, era un nume
de notorietate. Ei bine, acesta, într-o lucrare apărută în 1930 şi intitulată
Peuples et Nations de Balkans, vorbind despre graniţele Peninsulei balcanice,
spunea: „se consideră uneori Dunărea ca limită nordică a Peninsulei Balcanice.

 Dar Dunărea mijlocie n-a fost niciodată o graniţă (…) Dunărea nu separă, ci
uneşte ţinuturile româneşti cu cele balcanice”.

 În schimb, şase ani mai târziu, în lucrarea Manuel géographiphique de politique

européenne, tome I, L`Europe Centrale, acelaşi J. Ancel revine şi situează România
în Europa Centrală, stabilind ca limită sudică pentru această regiune a Europei
tocmai marele fluviu.
 Dar cel care a definit cel mai bine, şi cu adevărat ştiinţific – şi nu sentimental,
cum am putea fi acuzaţi noi, românii – noţiunea de Europa Centrală, a fost
marele geograf francez Emmanuel de Martonne.

 Cea mai convingătoare argumentare o face în volumul al IV-lea, intitulat

L`Europe Centrale, din tratatul Géographie universelle (Paris, 1934).

 Acest termen trebuie folosit, spunea de Martonne, pentru a marca poziţia de

mijloc pe care o ocupă ţările considerate a se afla între Europa Occidentală,
„mai articulată”, şi Europa Orientală, „mai compactă”.

 Aşadar, era vorba de situarea între o Europă a peninsulelor, golfurilor şi

mărilor şi o Europă a câmpiilor nesfârşite. De Martonne includea în această
parte a Europei următoarele ţări: Germania, Polonia, Elveţia, Austria,
Cehoslovacia, Ungaria şi România – evident, România Mare.
 Însă, potrivit concepţiei germane referitoare la Mitteleuropa, care
în traducere înseamnă acelaşi lucru, configuraţia Europei
Centrale este diferită de aceasta.

 "Dispare" din regiune România şi, în schimb, apar ţări precum

Croaţia şi Slovenia, aşadar ţări balcanice, dar care au gravitat – şi
potrivit anumitor speculaţii ar putea din nou gravita – în jurul
Germaniei, care, după cum se ştie, a jucat un rol important în
dezmembrarea fostei Iugoslavii.

 Există chiar şi o configuraţie mai restrânsă a Europei Centrale,

respectiv cea din accepţiunea "Grupului de la Vişegrad",
cuprinzând Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Austria, regiune
europeană contrapusă, ostentativ, "Balcanilor".
 Gama reprezentărilor posibile ale poziţiei geografice a României nu se opreşte
însă aici. A apărut, mai recent, şi conceptul de Europa Mediană.

 Acesta a fost lansat de geopoliticianul francez Michel Foucher în lucrarea

"Fragments d'Europe" (Fayard, 1993).

 Potrivit lui Foucher, conceptul de Europa Mediană apare, în gama

reprezentărilor geopolitice posibile, drept cel mai pertinent pentru a desemna
vechea "Europă de Est".

 Şi argumentează acest lucru prin: "situarea geopolitică intermediară între Vest

şi URSS sau Rusia (acum); stare actuală de tranziţie istorică între aceşti doi
poli de organizare; moştenire teritorială şi politică impusă de Est;
modernizare, totuşi, impulsionată de Vest".
 Întrebarea care, în mod firesc, apare este care sunt, totuşi, limitele acestei
Europe Mediane? "Acest ansamblu median coincide în nord cu «Europa
Centrală», în sens strict (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi fără îndoială,
Slovenia şi Croaţia).

 În sud, acest ansamblu cuprinde o parte din Orientul european – Serbia,

Muntenegru, Macedonia, Albania, Bulgaria, România – şi se revarsă spre
Ucraina şi Belarus".

 Se poate uşor constata că din această Europă mediană lipseşte, din nou,
Grecia. De ce? "Grecia a participat la acest ansamblu – spune M. Foucher – dar
inserţia sa în Comunitatea Europeană (acum Uniunea Europeană – nota
noastră) relativizează această situaţie".

 Principala obiecţie la conceptul de Europa Mediană ar fi aceea că noul termen

are tot conotaţii (geo)politice, ca şi cel de Europa de Est.
 Dar, care sunt principalele caracteristici ale acestei Europe Mediane? Iată-le, potrivit
aceluiaşi autor:

 o Europă a minorităţilor. "La scara Europei Mediane – scrie M. Foucher – minorităţile formează un fel
de ansamblu continuu de la coasta dalmată a Croaţiei până la sud de Lituania" (la sud, nu în sudul
Lituaniei, precizează autorul, întrucât ex-URSS nu intră în această regiune).

 Distinge două zone :

 partea de nord, în care ponderea minorităţilor este în prezent redusă, datorită modificărilor
de frontiere şi a importantelor transferuri de populaţii impuse în 1945 (Polonia, Ungaria –
numai 2% –, Cehia, Slovacia) ;

 partea de sud, cu o pondere mai ridicată (Albania 10%, România 10,6%, Bulgaria 15%, ex-
Iugoslavia cu valori mult mai ridicate) ;

 De ce o Europă a minorităţilor ? – pentru că, scrie M. Foucher, “statele naţionale s-au

format târziu şi au rareori limite congruente cu limitele etnice şi lingvistice". Este, după
părerea mea, cel puţin o problemă de discutat.
 O Europă a frontierelor recente şi a transferurilor forţate de populaţii. In acest
caz, autorul, se referă la tratatele ce au încheiat cele două conflagraţii mondiale
şi la evenimentele din anii 1989-1993 din Europa Centrală şi de Est. Iar în
privinţa transferurilor forţate are în vedere, în principal, o serie de tratate care
au stipulat, printre altele, transferuri şi, mai ales, schimburi de populaţie.
Printre altele sunt oferite ca exemplu:

 Tratatul de la Adrianopole (din 1913), care a permis schimbul reciproc de turci şi

bulgari, pe o rază de 15 km faţă de noua graniţă dintre cele două ţări ;

 Tratatul de la Laussane (din 1923), care a impus schimbului de populaţie între

Grecia şi Turcia: greci din Tracia Orientală şi din Asia Mică (nu mai puţin de 1,5
milioane) contra turci din Grecia (circa 400 000 – de aproape patru ori mai puţin).

 Conferinţa de la Potsdam, în urma căreia mai mult de zece milioane de slavi au

fost schimbaţi contra aproximativ tot atâţia germani.
 O Europă a "concurenţelor religioase", "de o parte şi de alta a
limitelor de clivaj (de fractură), mai durabile decât
frontierele imperiilor sau ale statelor". De unde, potrivit
lui Foucher, concluzia că aceasta este o "Europă de
criză";

 O Europă "neagră", respectiv a exploatărilor de cărbuni,

hidrocarburi etc. şi a industriilor siderurgică, chimică, a
materialelor de construcţii, aşadar, industrii poluante ;

 O Europă în care prevalează agricultura, în bună măsură, dar

cu o agricultură neperformantă;
 O Europă care a fost organizată, timp de aproape 50 de ani, în funcţie de
interesele de stat şi de percepţiile securităţii Uniunii Sovietice, de aici
rezultând că:

 peisajele au fost modelate de reforme agrare de un anumit gen;

 au fost create, artificial, oraşe în care trebuia să locuiască noua clasă muncitoare,
baza socială a acestor regiuni;

 existenţa unor întregi regiuni structurate în funcţie de necesităţile de război şi

aparatul militaro-industrial;

 Toate acestea, subliniază M. Foucher, se constată în peisaj şi vor

rămâne multă vreme vizibile.
 ACTUALA POZIŢIE GEOPOLITICĂ A
ROMÂNIEI
 Dacă poziţia geografică a unei ţări este fixă, stabilită de jocul forţelor naturii şi
exprimată în anumite jaloane naturale (unităţi de relief, ape etc.), poziţia
geopolitică este variabilă în timp, uneori chiar pe termen foarte scurt, funcţie
de modificarea anumitor factori socio-economici şi politici.

 Poziţia geografică a ţării noastre o ştim cu toţii. Dar poziţia geopolitică a

României care este oare? Cel mai bun răspuns l-a dat, în urmă cu peste trei
veacuri, cronicarul umanist Miron Costin (1633-1691 care, referindu-se la
Moldova, dar în fapt afirmaţia sa poate fi extinsă fără teama de a greşi la
întreaga Românie, a afirmat că „se află situată în calea [tuturor] răutăţilor”.

 Aşa cum, de altfel, avea să dovedească din plin istoria principatelor române,
separat, şi a României, în ansamblu.
 În fond, se poate pune întrebarea de ce prezintă oare atât de multă importanţă partea,
regiunea în care este plasată o ţară sau alta, în speţă partea Europei căreia îi aparţine
România?

 Răspunsul este, de fapt, destul de simplu: pentru că din această situare decurg o serie
de avantaje – sau, din contră, dezavantaje – de securitate, politice, economice şi de
altă natură.

 De pildă, la acest sfârşit de secol, şi totodată, la graniţă de milenii, România se află

plasată, geopolitic, la intersecţia axelor geoeconomice Vest – Est (Europa Occidentală
– Spaţiu Est ex-sovietic) şi Nord Vest – Sud Est (Germnaia şi Europa Centrală – Asia
Mică şi Orientul Apropiat).

 Totodată, România se află situată la intersecţia unor axe geoeconomice în curs de

consolidare: axa mărilor (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană) şi axa
fluviilor şi canalelor (Rhin – Main – Dunăre), legând Marea Nordului cu Marea
Neagră.
 În contextul schimbărilor din Europa, România devine tot mai legată de
spaţiul balcanodunăreano- pontic.

 Şi aceasta deoarece, stăpânit sau numai controlat, timp de mai bine de două
milenii, de o mare putere – fie aceasta Imperiul roman sau cel bizantin,
Imperiul otoman, Imperiul rus (mai apoi sovietic) ori Imperiul austro-ungar –
spaţiul balcano-dunăreano-pontic este pe cale de a juca el însuşi un rol
important în economia şi politica europeană şi, respectiv, mondială.

 Este sufiecient să amintim crearea OCEMN (Organizaţia Cooperării

Economice în Zona Mării Negre) – participarea României la această
organizaţie regională fiind un exemplu de folosire inteligentă a pieţelor
alternative – şi mult discutatul "traseu al energiei caspice spre Europa", traseu
de care România este, în mod firesc, foarte preocupată.
 Aşa cum era de aşteptat, într-un asemenea context a crescut interesul unor puteri
europene, şi nu numai, care vor fie să nu-şi piardă privilegiile din zonă sau sa şi le
recâştige, fie vor să devină factori influenţia aici.

 Aceasta ar fi, în linii mari, actuala poziţie geopolitică a ţării noastre. Cum valorifică
România o asemenea poziţie favorabilă, aceasta este cu totul altă problemă.

 Desigur, există şi consecinţe negative ale poziţiei geopolitice a ţării noastre.

 Oricum, în condiţiile reaşezării priorităţilor în Europa, credem că este oportună lansarea şi

consolidarea noilor coordonate geopolotice în care se înscrie ţara noastră.

 Se impune ca statul român să facă în aşa fel încât coordonatele sale geografice să fie
dublate de unele socio-economice, care să constituie, cu adevărat, o sursă de atracţie şi
putere.
 ROMÂNIA ÎN EUROPA DE AZI

 După evenimentele din anii 1989-1991, România a fost nevoită să

evolueze într-o Europă antinomică, aflată, pe de o parte, într-un
proces de integrare, pe de alta, în unul de fragmentare.

 Întru-cât aceste fenomene, inclusiv unele repercusiuni asupra ţării

noastre, le-am tratat în capitolul Europa între integrare şi fragmentare,
ne vom axa, aici, asupra altor aspecte relevante privind poziţia şi
evoluţia ţării noastre în actualul context geopoltic.
 ROMÂNIA ŞI EUROPA DE EXPRESIE
LATINĂ
 Partea latină europeană acoperă, în prezent, o suprafaţă de peste 1,7 milioane
km2, ceea ce înseamnă uşor peste o şesime din întinderea continentului, şi
însumează aproape 200 de milioane de locuitori, reprezentând cu ceva mai
mult de un sfert din populaţia Europei, mai exact 28%. Iată, aşadar, că, mai
ales ca populaţie, Europa Latină este destul de reprezentativă.

 Mai în detaliu, constatăm că pe continentul nostru există 10 ţări latine, în

ordinea mărimii populaţiei acestea fiind: Franţa, Italia, Spania, România,
Portugalia, Republica Moldova şi ministatele Andora, Monaco, San Marino şi
Vatican.

 Se adaugă ţările parţial latine: Belgia (32% din populaţie este vorbitoare de
limba franceză), Elveţia (26,8% din populaţie îndeplineşte acelaşi criteriu) şi
Luxembourg (o parte a populaţiei vorbeşte limba franceză).
 Primirea în NATO a trei ţări din zonă în 1997, a Poloniei, Cehiei şi Ungariei, care
aparţin "mării" slavo-ugrice (în care ţara noastră este o "insulă" de latinitate) nu a făcut
decât să înrăutăţească şi mai mult poziţia României în zonă, cel puţin pentru cei cinci
ani care au urmat.

 Aceasta cu atât mai mult cu cât ultimii ani au marcat o revigorare a panslavismului,
care nu se mai mulţumeşte cu simple declaraţii, ci a trecut la acţiunea concretă.

 Mai întâi punerea bazelor Uniunii Rusia – Belarus, în urma acordului semnat la 4 aprilie
1996, de către preşedinţii celor două ţări, Boris Elţân şi Alexandr Lukaşenko.

 Apoi, la începutul lunii noiembrie 1998, propunerea "bombă“ făcută de vicepremierul

iugoslav Voijslav Seselj, ca Iugoslavia să încheie o alianţă cu Uniunea Rusia-Belarus, în
vederea creării, în timp, a Marii Federaţii Slave.

 Calculul Iugoslaviei era, desigur, foarte simplu şi avantajos: făcând parte din această
alianţă strategică, ea se va alfla, în sfârşit, la adăpost de "ameninţările" Occidentului –
de genul celor care urmau să se concretizeze pe fondul conflictului din Kosovo, de
pildă.
 Rezultă, aşadar, o tendinţă de întărire a flancului slav al Europei
tocmai în zona geostrategică în care ne-au plasat jocurile istoriei.

 Ca urmare, nu întâmplător unii comentatori se gândeau cu teamă la

faptul că România ar putea fi, cu timpul, pur şi simplu "aspirată" în
spaţiul slav.

 Aceste temeri au fost însă spulberate de integrarea României în

NATO, suveranitatea şi integritatea ei teritorială beneficiind astfel
de un suport real al Occidentului, în virtutea Art.5 al Tratatului,
aşanumitul articol al "muşchetarilor", care asigură fiecare ţară
membră de sprijunul celorlalţi aliaţi în condiţiile unei ameninţări a
securitătii sale.
 Într-un asemenea context este mai bine să reamintim faptul că, tot în flancul sudic
european, se află şi ţările latine, desfăşurate de la Atlantic la Nistru, cu o enclavă greco-
slavo-ugrică, daca vreţi, care întrerupe latinitatea.

 Este cunoscut faptul că Franţa, unul dntre stindardele de vază ale latinităţii, este totodată
unul dintre "rebelii" NATO, condiţionând intrarea efectivă în importanta organizaţie de
primirea comenzii tocmai a acestui flanc sudic.

 Şi, să nu uităm, Franţa a fost una dintre ferventele susţinătoare ale intrării noastre în
structurile NATO, dar şi în UE. Sprijinul Franţei a fost reafirmat de preşedintele Jacques
Chirac într-unul din discursurile sale în Adunarea Deputaţilor, chiar dacă numele
României nu este menţionat în mod expres:

 "…va trebui să reparăm definitiv rupturile istoriei, să dăm Uniunii adevăratele ei graniţe, să-i permitem să
primească, îndată ce vor fi gata, popoarele fără de care ea ar rămâne nerealizată. Timp de aproape o jumătate de
secol acestor popare li s-a interzis Europa. Speranţa de a le reuni le-a susţinut în lupta lor pentru libertate şi
democraţie. Nu avem dreptul să le dezamăgim"
 Foarte frumos zis, numai că Franţa este, din păcate, un "avocat" cavsisingular
pe acest front. Nu-i mai puţin adevărat că această ţară este nevoită să lupte pe
mai multe fronturi, între care, în afara celui amintit, acela al francofoniei –
aspect important al latinităţii – solicitând eforturi financiare pe care, din
păcate, Franţa nu le poate suporta nivelul cerinţelor.

 Şi, în continuarea acestui raţionament, aş spune că francofonia – şi, în

ansamblu, latinitatea – a pierdut două "bătălii" importante, chiar extrem de
importante pentru mersul omenirii, două bătălii din "câmpuri" diferite şi
aparent fără nici o legătură cu subiectul de discuţie: informatica şi, respectiv,
muzica uşoară: limbajul computerului, precum şi cel, din ce în ce mai
universal, al muzicii uşoare, au ca suport limba engleză, care a câştigat astfel,
fără victime propriu-zise pe câmpul de luptă, bătălii cu bătaie lungă, deja
tinerele generaţii fiind bine înregimentate în această direcţie.
 În condiţiile în care se afirmă o Europă de "expresie germană" şi o alta de "expresie slavă", nu
se impune, oare, şi o manifestare comună a Europei de "expresie latină"?

 Construcţia unei Europe latine, a unui "arc latin" pornind din Iberia şi sfârşind la Nistru, ar
putea aduce, cred, un spor de dinamism întregii "construcţii" de pe bătrânul continent.

 Ar trebui, poate, să se înţeleagă la Paris, Roma şi Madrid faptul că o Europă unită, în care
grupul ţărilor latine doreşte să-şi asume responsabilităţi sporite, nu poate fi împlinită dacă nu
se ţine cont de apartenenţa de aproape două mii de ani a spaţiului românesc la spaţiul latin.

 Aşa cum Grecia şi Turcia sunt integrate în structurile euro-atlantice (Turcia numai în NATO),
deşi formează o "insulă" faţă de "continentul NATO", insulă căreia îi aparţin însă organic, tot
astfel Europa latină nu va putea să-şi pună în valoare întregul ei potenţial, inclusiv cel strategic,
fără "insula" latină plasată în sud-estul părţii centrale a bătrânului continent.

 Iar Uniunea Europeană şi NATO nu trebuie să uite că Marea Federaţie Slavă şi Confederaţia
Euroasiatică – despre care am amintit în numărul precedent – nu sunt doar simple proiecte
fanteziste, ci posibile realităţi.
 Litigii teritoriale
 Bulgaria. Prin Tratatul de la Neuilly (unul din tratatele
sistemului de la Versaiiles, semnat după Primul Război Mondial),
din 27 noiembrie 1919, între puterile Antantei şi Bulgaria, aceasta
din urmă pierde o serie de teritorii, între care şi Dobrogea sudică
(numită şi Cadrilater), care revine de drept României.

 Unele forţe politice bulgare cer revizuirea acestui tratat, pe care îl

consideră nedrept. De exemplu, Forumului Democratic Bulgar
(afiliat la Uniunea Forţelor Democratice) a cerut, la mijlocul
ultimului deceniu al secolului XX, atunci când acestea se aflau în
opoziţie, atât preşedintelui şi, respectiv premierului ţării, cât şi
Parlamentului să ia măsurile necesare pentru "refacerea justiţiei
istorice în Balcani".
 Ucraina are litigii teritoriale cu România şi Rusia. În Ucraina sunt incluse teritorii
româneşti, din sudul şi nordul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei.

 Ucraina nu doreşte condamnarea Tratatului Ribbentrop - Molotov şi nu recunoaşte

existenţa unor probleme de retrocedare de teritorii.

 Cu toate acestea, s-a semnat tratatul bilateral în 1997, singura problemă rămânând
Insula Şerpilor. Şi, deşi ea aparţine de drept României, prin Tratatul de Pace de la
Paris din 1947, Insula Şerpilor a fost cedată Uniunii Sovirtice în 1948, prin tratatul
semnat între Petru Groza şi V. Molotov, iar după destrămarea URSS a revenit
Ucrainei, iar actualul tratat prevede că insula aparţine de drept Ucrainei.

 Singura problemă este delimitarea apelor teritoriale, problemă ce trebuia să fie

soluţionată până în 1999. Nici în prezent nu s-a ajuns la un rezultat, nefiind exclusă
posibilitatea de a apela la Tribunalul Internaţional de la Haga în această problemă.
 Rusia. România n-a parafat, multă vreme, tratatul de bază cu Rusia, întrucât, printre altele,
aceasta nu era de de acord să dezavueze pactul Molotov-Ribbentrop, prin includerea unei
declaraţii politice în tratat.

 Şi aceasta, în ciuda faptului că, în decembrie 1989, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a
declarat nulitatea acestui pact. La aceasta s-au adăugat şi aspectele legate de retrocedarea
tezaurului românesc.

 Toate acestea au dus la amânarea semnării tratatului bilateral, deşi s-a vehiculat în repetate
rânduri că tratativele s-au încheiat. Unul dintre aceste momente a fost participarea ministrului
de externe al Rusiei, Evgheni Primakov, la "Forumul pentru Cooperare Economică în zona
Mării Negre", din 28 aprilie 1996.

 Dar partea română ţinea foarte mult la inserarea paragrafului referitor la dezavuarea pactului
Ribbentrop-Molotov dintr-un motiv foarte clar: se apropiau alegerile parlamentare şi
prezidenţiale din ţara noastră şi, după cum se ştie, semnarea în 1991, de către preşedintele
Iliescu a tratatului de bază cu Uniunea Sovietică – practic cu puţin înainte de destrămarea
acesteia – fără includerea unei asemenea prevederi, a fost foarte criticată în ţară.
 După mai multe amânări, România rămânând singura ţară est-europeană care
nu semnase un astfel de tratat bilateral cu Rusia, în 2003 acesta este parafat,
însă fără rezolvarea celor două mari probleme, dezavuarea Tratatului
Ribbentrop-Molotov şi, respectiv, tezaurul românesc, pentru ultimul
constituindu-se o comisie.

 Poate că diplomaţii români ar fi trebuit să ia ca exemplu atitudinea a două ţări,

respectiv Germania şi Italia, care cu ocazia semnării Actului final de la
Helsinki, la principiul "inviolabilităţii frontierelor", au solicitat o menţiune
expresă, în subsolul documentului, a modului cum înţeleg ele acest principiu:
şi anume lăsând deschisă posibilitatea ca, într-un viitor, mai mult sau mai
puţin apropiat, două state, pe cale paşnică, prin negocieri, să poată proceda la
modificări ale frontierelor.

 Ceea ce s-a şi întâmplat în cazul Germaniei, respectiv unificarea. Aşadar,

semnatarii de atunci ai Actului final de la Helsinki din partea Italiei şi
Germaniei n-au îndrăznit să decidă pentru generaţiile viitoare.
 Ungaria. Problema relaţiilor bilaterale româno-ungare este marcată de situaţia
minorităţii maghiare, care a înregistrat o creştere treptată şi controlată a
"temperaturii" de la cald la fierbinte, părând a se pregăti de un "punct de topire"
care să permită turnarea, cu ajutor internaţional pregătit din timp, a unor noi
tipare în această parte a Europei.

 Multiplicarea şi concertarea tot mai eficientă a acţiunilor menite să "apere"

drepturile minorităţilor maghiare şi să "îndrepte nedreptăţile istorice" au fost
foarte evidente pe parcursul deceniului trecut.

 Se reuşise chiar de către unguri, să se convingă anumite cancelarii şi centre de

studii strategice că, dacă geografic Dunărea ajunge la Marea Neagră, politic ea se
varsă în lacul Balaton…

 În ciuda tuturor aprecierilor pesimiste, atât în interiorul celor două ţări, cât şi din
afară, tratatul de bază dintre România şi Ungaria a fost semnat în august 1996,
fiind ulterior ratificat şi de către Parlamentul maghiar.
România şi drumul energiei caspice spre Europa – o posibilă valorificare a
poziţiei geografice şi geostrategice
 "Un nou Eldorado", "Drumul petrolului" (prin similitudine cu "Drumul mătăsii"), "Un
proiect pentru mileniu III", "marea bătălie pentru petrolul Asiei Centrale", iată numai câteva
dintre sintagmele folosite pentru pentru a desemna transportarea energiei caspice (petrol şi
gaze naturale) către consumatorii din Europa Centrală şi Occidentală.

 Miza este uriaşă, de ordinul multor milionae de barili pe zi, implicând sume de miliarde de
dolari anual. Împlinirea proiectului ar conduce la propulsarea bazinului caspic drept primul
producător şi exportator mondial de petrol şi gaze naturale, depăşind Orientul Mijlociu (de
altfel aceasta este şi miza: reducerea dependenţei Occidentului de petrolul din Zona
Golfului), care deţine supremaţia în prezent.

 În acest "joc" de mare miză sunt angrenaţi foarte mulţi „actori”. Nu numai producătorii şi
beneficiarii direcţi, ci şi "intermediarii", aceştia din urmă fiind de mai multe feluri, între care
cei care pot contribui la tranzitarea hidrocarburilor – acesta fiind şi cazul României – şi cei
care nu vor să fie afară din joc, precum Rusia (care se încadrează şi în categoria
tranzitatorilor), SUA şi chiar China.
 Dar cum ar putea beneficia ţara noastră de cele două trasee în condiţiile în care s-ar
putea spune că, odată sosit pe ţărmul Mării Negre, fie la Novorossiisk, fie la Supsa,
petrolul, încărcat în tancuri petroliere ar ajunge foarte simplu şi uşor în porturile
mediteraneene, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele?

 La prima vedere aşa stau lucrurile, numai că apar o serie de elemente restrictive:
cele două strâmtori nu permit un trafic pe măsura cererii de petrol a beneficiarilor
europeni;

 Un trafic intens pe această rută ar putea duce foarte uşor la accidente cu

consecinţe ecologice şi economice de neimaginat; ar însemna ca o singură ţară,
Turcia, să poată "controla" tranzitarea acestei importante materii prime şi să poată
dispune limitarea sau blocarea în ansamblu sau numai pentru anumite ţări.
 Atuurile României
 Considerente geostrategice: este cea mai mare ţară din zonă, are stabilitate politică şi se
află, după cum am demonstrat anterior, la intersecţia coridoarelor economice (inclusiv
comerciale) europene Est-Vest şi Nord-Sud.

 România este inclusă în trei coridoare priciplae de transport paneuropean:

 IV: Berlin (Germania) – Praga (Cehia) – Bratislava (Slovacia) – Györ – Budapesta (Ungaria)
– Arad – Craiova – Bucureşti – Giurgiu (România) – Sofia (Bulgaria) – Instanbul (Turcia);

 VII: calea navigabilă transcontinentală (Dunăre – Main – Rhin, legând Marea Neagră cu
Marea Mediterană);

 IX: Helsinki (Finlanda) – Sankt Petersburg – Paskov (Rusia) – Vitebsk (Belarus) –

Ljubasivka (Ucraina) – Chişinău (Republica Moldova) – Bucureşti (România) – Plovdiv
(Bulgaria).
 România este singura ţară din zonă inclusă în ambele programe ale
Uniunii Europene – TRACECA şi INOGATE – care au drept ţintă
zăcămintele de petrol şi gaze naturale din regiunea caspică şi căile de
transport ale acestora către Europa Centrală şi de Vest.

 Pipe-line-ul avut în atenţie ar tranzita zone joase, în principal de câmpie,

avantaj tehnic însemnat în comparaţie cu variantele ce au ca punct de pornire
Burgasul, nu mai vorbim de traseul care ar traversa Turcia, situaţie în care
oleoductul ar urma să ajungă la 2 000 m altitudine.

 Infrastructura deja existentă acoperă 65% din lungimea întregului

traseu, de la Constanţa la Trieste.
 România prezintă nu numai oferte de tranzitare a petrolului brut, ci şi de prelucrare
a materiilor prime aduse din regiunea caspică. Ţara noastră dispune de un sistem
destul de dezvoltat de conducte, atât pentru petrolul brut (circa 4 500 km), cât şi
pentru produsele petroliere (circa 2 500 km), sistem care poate fi uşor conectat, cu
minime investiţii, la sistemul central-european de transport.

 României îi aparţine cel mai mare şi mai activ port la Marea Neagră, Constanţa,
având complet operaţionale terminale speciale în dublu sens pentru ţiţei (24
milioane tone pe an) şi pentru produsele petroliere (12 tone anual), cu rezervoarele
aferente (1,7 miliarde m3, capacitate).

 Într-o perspectivă nu prea îndepărtată, Constanţa urmează să devină, graţie

lucrărilor de anvergură declanşate, al doilea mare port al Europei (după Rotherdam)
şi, totodată, unul dintre cele mai mari din lume.
 Existenţa unei capacităţi de rafinare a petrolului (peste 30 milioane tone anual) care
depăşeşte cu mult producţia proprie de petrol (uşor peste 6 milioane tone anual) şi
necesarul intern de produse petroliere.

 Are, aşadar, o capacitate de rafinare excedentară. Cea mai mare şi modernă unitate
de acest fel, Midia- Năvodari, se află chiar lângă portul Constanţa.

 Petrolul tranzitat prin România ar acoperi o piaţă mult mai mare decât în cazul
altor variante.

 S-ar adăuga circa 40 milionane de tone numai de-a lungul traseului până la Marea
Adriatică (Trieste, Italia), din care 7 milioane de tone pentru România, 17,5
milioane de tone pentru Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Serbia şi 15 milioane de tone
penrtu austria, Cehia şi Germania.
 Riscuri "explozive"
 Se spune, pe bună dreptate, că pe acolo pe unde trec culoarele strategice de transport
cad mai puţine bombe.

 Aşa se explică faptul că, la evaluarea fiecărui coridor de acest fel este evaluat şi riscul
politic. Or, după cum se ştie, aproape fiecare varintă aflată în studiu prezintă neajunsuri
din această perspectivă.

 De pildă, varianta de transport prin Rusia include în traseu Daghestanul şi Cecenia, zone
în care există stare de beligeranţă. Coridorul prin Turcia traversează regiunea kurdă, care,
de asemenea, poate deveni oricând explozivă. Varianta prin Bulgaria şi Albania a devenit
neconcurenţială datorită evenimentelor din Kosovo, în care este implicată şi Albania.

 S-ar putea, desigur, contra-argumenta că şi traseul prin România este de aceste

evenimente, traversarea Serbiei putând fi problematică. Numai că, în acest caz, s-a avut
în vedere, încă de la început, şi o rută alternativă prin Croaţia şi Slovenia, ocolind Serbia.
 Strategii pentru mileniul III
 Chiar şi în această situaţie apar noi întrebări, cum ar fi, de pildă,
cea privind faptul că România este pregătită pentru "proiectul
mileniului III", sau cine o sprijină în acest demers atât de
important.

 Este clar că marile puteri sprijină alte coridoare şi, respectiv, alte
ţări. Rusia, de exemplu, agreează variantele prin Bulgaria şi
Grecia, în primul rând datorită bunei tradiţii a relaţiilor cu aceste
ţări, iar SUA, coridorul prin Turcia, care este principalul său aliat
din zonă. Iată că nu întâmplător se vorbeşte de o "geopolitică a
energiei"
 Chiar şi în această situaţie apar noi întrebări, cum ar fi, de pildă, cea
privind faptul că România este pregătită pentru "proiectul
mileniului III", sau cine o sprijină în acest demers atât de important.

 Este clar că marile puteri sprijină alte coridoare şi, respectiv, alte
ţări.

 Rusia, de exemplu, agreează variantele prin Bulgaria şi Grecia, în

primul rând datorită bunei tradiţii a relaţiilor cu aceste ţări, iar SUA,
coridorul prin Turcia, care este principalul său aliat din zonă.

 Iată că nu întâmplător se vorbeşte de o "geopolitică a energiei"

 Speranţa de reuşită a României este legată, în primul rând, de dimensiunea
economică a problemei care, evident, le preocupă şi pe marile firme interesate
în proiect – a căror principală preocupare nu poate fi decât profitul, în
condiţiile absenţei riscului.

 În al doilea rând, de atragerea bunăvoinţei unor "actori" care, chiar dacă nu

sunt mari puteri, au un cuvânt greu de spus, gen Kazahsatn, Azerbaidjan,
Georgia.

 În acest context, este de remarcat şi de apreciat efortul României, un exemplu

pozitiv fiind şi organizarea conferinţei internaţionale «Caspian Energy to
Europe» (Bucureşti, 27-29 septembrie 1998).

 La această conferinţă au participat, pe lângă politicieni, şi oameni de afaceri,

între care reprezentanţi de prim rang ai unor companii precum AMOCO,
Shell, ENI, Solar, Luk Oil şi altele.
 Deşi considerentele economice şi de afaceri stau, de regulă, la
baza unor decizii în situaţii de acest fel – şi, după cum am arătat,
România este bine plasată din acest punct de vedere pe tabla de
şah a marelui proiect – nici cele politice nu pot fi neglijate,
situaţia din Iugoslavia fiindu-ne total nefavorabilă şi oferind un
puternic argument celor care vor să ieşim din joc.

 În plus, interesele marilor puteri, în primul rând ale Statelor

Unite, au făcut ca balanţa să se încline către Turcia, ceea ce s-a şi
întâmplat, în noiembrie 1999 fiind semnat, cu ocazia Conferinţei
OSCE de la Istanbul, acordul în domeniu, varianta câştigătoare
fiind cea care tranzitează Turcia, conducta debuşând în portul
Ceyhan, de la Marea Mediterană.