Evoluția și organizarea

activității financiar-valutare în
țara noastră.

Student: Maniliuc Alexandra Cristina

Proiect: Finanțe internaționale

Specializare: Finanțe și bănci

Anul: Al III-lea.

1
Cuprins

2
Introducere:
Piață valutară este un sistem de relații financiar-valutare prin care se desfășoară vânzările și
cumpărările de valută (efectivă și în cont) și de devize ( bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate în
moneda străînă. Pe piață valutară, monedele și devizele sunt tratate că mărfuri și negociate ca
atare. Piață valutară este locul acțiunilor comerciale desfășurate la scară mondială de o gama
largă de participanți. Activitățile lor determina fluctuații ale monedelor in funcție de previziunile
lor cu privire la rată dobânzii, rata inflatei și alți factori.

Știai că?
Mic istoric:

În evoluția să, economia mondială a determinat accentuarea interdependenței economice

dintre toate economiile naționale. Dezvoltarea internă a unei economii nu este posibilă decât în
contact direct și divers cu fluxurile economice internaționale, atât în privința asigurării de intrări
(materii prime, utilaje, tehnologii, informații de produs sau economico-financiare etc.), cât și în
privința valorificării unei părți importante din ieșirile rezultate (produse, servicii).

România nu poate rămâne în afară acestor fluxuri de bunuri, mai cu seama în perioada actuală,
când refacerea și restructurarea economiei naționale presupun un volum mare de informații,
utilaje, tehnologii, energie etc. ce trebuie importate. În același timp, pentru asigurarea mijloacelor
de plata a importurilor, se impune o accentuare a activității de export. Participarea la fluxul de
bunuri de pe piață internațională reprezintă premisa economică a activităților financiar-valutare
externe, motiv pentru care cercetarea modului de desfășurare a evoluțiilor cantitative și
structurale referitoare la activitatea economică a României este absolut necesară, pentru a
înțelege amploarea și structura acțiunilor financiar-valutare care au avut și care vor avea loc în
economia românească.

Activitatea financiar-valutară a României, ca rezultat al schimburilor internaționale, a debutat

la finele secolului al XIX-lea, odată cu apariția primelor bănci cu capital străin. Până la începutul
celui de al Doilea Război Mondial numărul băncilor a crescut considerabil, că urmare a înființării
a numeroase bănci cu capital autohton.

În perioada interbelică, sistemul bancar din România, bine organizat și lucrând la nivelul
standardelor internaționale, a avut un rol esențial în relansarea și refacerea economiei naționale,
puternic afectată de consecințele Primului Război Mondial. În această perioada, alături de Banca
Națională a României au funcționat și o serie de bănci comerciale, precum și numeroase bănci
populare, care formau un segment bine controlat al creditului cooperatist.

3
Schimbările intervenite în societate în perioada 1944 – 1948 au influențat și sistemul bancar,
acesta nemaiputând juca același rol în refacerea economiei țării, ca în perioada interbelică. Banca
Națională a României a fost etatizată în decembrie 1946 (una dintre primele legi adoptate atunci
de Parlamentul controlat de forțele de stânga).Ulterior, după instaurarea deplină a sistemului
comunist, întreagă activitate bancară din România s-a redus la existența acestei singure instituții,
devenită centru de creditare, de casă, de decontări și de control. Astfel, statul-partid a instituit, prin
organizarea evidenței și a controlului de către o banca unică, un sistem centralizat de urmărire,
verificare și dirijare strictă a economiei naționale, atât pentru tranzacțiile interne cât și pentru cele
internaționale.

După anul 1964, datorită intensificării activității de comerț exterior, care a dus la accelerarea
dezvoltării economice, a apărut necesitatea înființării unor noi bănci, specializate pe anumite
domenii de activitate bancară. Astfel, în anul 1968, prin desprinderea de Banca Națională a
României au luat naștere:

I. -Banca Română de Comerț Exterior, care deținea monopolul asupra operațiunilor

financiar-valutare internaționale;

II. -Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară înființată cu scopul de a înfăptui

politică partidului și statului în domeniul creditării și finanțării producției agricole.

III. -Operațiunile bancare privind celelalte ramuri ale economiei naționale au rămas în
continuare în sarcina Băncii Naționale a Republicii Socialiste România.

Banca Națională a României, cele două bănci mai sus-menționate, Casă de Economii și
Consemnațiuni (reorganizată în octombrie 1949) și Banca de Investiții (înființată în anul 1957,
cu atribuții în domeniul finanțării și controlului investițiilor din economia României) au format
sistemul bancar românesc până în luna decembrie a anului 1989.

Începând cu anul 1990, Banca Națională a României a reintrat în funcțiile sale normale, de banca
centrală și de banca de emisiune.În perioada de după anul 1989, activitatea de comerț exterior a
înregistrat schimbări majore din punct de vedere cantitativ și structural. Pe fondul unei scăderi
drastice a Produsului Intern Brut (P.I.B.) exporturile și importurile au înregistrat la început o
scădere masivă, concomitent cu menținerea unui real deficit al balanței comerciale (dar în anii
din urmă au înregistrat creșteri semnificative, totuși cu deficit).S-au înregistrat schimbări
importante și în privința orientării geografice a comerțului exterior al țării noastre. De exemplu,
în primele nouă luni ale anului 2002, ponderea țărilor în tranziție, foste membre ale C.A.E.R.
scăzuse la l6,15 la sută, în timp ce locul principal revine țărilor occidentale dezvoltate, cu 69,8
procente.

4
Toate aceste evoluții au avut repercusiuni și asupra activității financiar-valutare ale României,
manifestându-se în următoarele direcții:

· în primul rând, s-a înregistrat o amplificare a repartiției financiare și de credit

pentru a acoperi deficitul balanței comerciale, instituțiile bancare și cele
financiare intensificându-și activitatea pe piață financiară internațională;

· în al doilea rând, majoritatea comerțului exterior al României se desfășoară în

zona valutelor convertibile, renunțându-se la modalitățile de plata specifice
relațiilor din zona țărilor membre din fostul C.A.E.R.

Aceste modificări au schimbat poziția externă a României, poziție ilustrată atât prin balanță
creanțelor și angajamentelor externe, cât și prin contribuția pe care o are comerțul exterior la
formarea/utilizarea produsului intern brut. Astfel, în perioada în care se înregistrează deficit al
balanței (importul este mai mare decât exportul), activitatea de comerț exterior majorează PIB,
contribuind la o suplimentare a consumului; în cazul unui excedent, o parte a produsului intern
brut format în țară intră în circuitul internațional, contribuind fie la plata datoriei externe, fie la
formarea unor rezerve valutare.

Prin valoarea activității sale în domeniul comerțului exterior, România ocupă un loc mediu în
clasamentul mondial. În privința riscului pentru afaceri, poziția internațională a țării noastre este
încă afectată de mersul lent al reformelor economice.

Organizarea activității financiar-valutare în România

Activitățile României de comerț exterior, cele sportive și culturale, precum și cele politice, pe
plan internațional, solicită organizarea și desfășurarea unei activități financiare și valutare
internaționale de către un aparat specializat, format din instituții financiare, bancare și
economice.

Principalele instituții cu atribuții financiar-monetare pe plan intern, cum ar fi:

1. Ministerul Finanțelor Publice;

2. Banca Națională a României;

3. băncile comerciale;

4. societățile de asigurare, au și atribuții în privința legăturilor financiar- valutare pe plan

extern.

5
 1) Ministerul Finanțelor Publice, organ specializat al Guvernului, are și atribuții în domeniul
financiar-valutar internațional, el trebuind să asigure aplicarea în practică a întregii politici
financiar-valutare a țării. În cadrul acestui Minister funcționează o direcție generală de
specialitate care urmărește coordonarea tuturor activităților ce pot avea implicații financiar-
valutare internaționale. Astfel, prin direcția să valutară, Ministerul Finanțelor Publice are
următoarele atribuții:

· aplică politică financiar-valutară pe plan internațional;

· colaborează cu instituțiile financiar-bancare din țară și din străînătate;

· propune Guvernului unele reglementări cu privire la circulația monetar-valutară și la efectuarea

unor operațiuni financiar-valutare care pot avea implicații pentru economia României;

· urmărește, împreună cu băncile, întocmirea balanței de plăti externe și realizarea indicatorilor

cuprinși în această;

· pregătește, în mod periodic, informări și dări de seama privind activitatea financiar-valutară a

țării;

· reprezintă România în cadrul Fondului Monetar Internațional, participând direct la realizarea

politicii financiar-monetare a țării, precum și la încheierea și garantarea acordurilor financiar-
monetare externe.

2) Banca Națională a României (B.N.R.), că banca centrală a statului, pe lângă multele

atribuții pe care le are pe plan intern și extern, are un rol deosebit și în domeniul relațiilor
financiar-valutare internaționale. Astfel, Banca Națională a României stabilește și conduce
politică valutară a statului, având următoarele obiective:

· reglementarea regimului valutar și a pieței valutare din țară, în scopul protejării monedei
naționale;

· emiterea de reglementări cu privire la operațiunile cu aur și devize;

· stabilirea cursului oficial al leului;

· păstrarea și administrarea rezervei internaționale a statului, ceea ce permite băncii să efectueze

intervenții pe piață valutară;

· întocmirea balanței de plăti externe, precum și a balanței creanțelor și angajamentelor externe;

6
· efectuarea de operațiuni financiar-valutare cu băncile comerciale și cu alte instituții de credit;

· reprezentarea României în relațiile financiar-valutare internaționale;

· participarea la încheierea și realizarea acordurilor financiar-valutare internaționale;

· garantarea fluxurilor valutare și financiare internaționale ale României etc.

Prin activitățile pe care le desfășoară, societățile comerciale pot intra în legătură cu alte
societăți comerciale din țară sau din străinătate. Urmare a derulării diferitelor tranzacții,
finalitatea acestora se materializează prin decontare, care poate fi realizată în lei sau în devize.

Pentru derularea de operațiuni ce implică decontarea în devize, este foarte importat ca

societățile comerciale să cunoască:

· reglementările cu privire la operațiunile valutare;

· modalitatea de obținere a autorizației de a efectua operațiuni valutare;

· competențele și atribuțiile organelor care supraveghează și controlează modul de derulare a

operațiunilor valutare, respectiv Banca Națională a României prin sucursalele sale teritoriale.

Toate operațiunile valutare de pe teritoriul României sunt supuse normelor legale emise de
Banca Națională a României. Drept urmare, în baza prevederilor Legii nr. 34/1991, art. 39,
Banca Națională a României emite reglementările privind controlul tuturor tranzacțiilor valutare
pe teritoriul României.

În acest sens, pentru societățile comerciale care efectuează operațiuni supuse regulamentului
valutar, o importantă deosebită o reprezintă următoarele Norme emise de Banca Națională a
României:

 Normele nr. 4 privind efectuarea plăților externe pentru importurile de mărfuri,

executarea de lucrări și prestări de servicii;

 Normele nr. 9 privind controlul valutar asupra încasărilor provenite din exporturi și din
celelalte operațiuni cu străînătatea;

 Normele nr. 5 (emise în luna februarie a anului 1998) privind autorizarea deschiderii și
funcționarii conturilor în străînătate ale rezidenților.

În legătură cu operațiunile valutare, Banca Națională a emis și alte reglementări, (hotărâri,

circulare, norme, ordine). De exemplu, Normele nr.4, din septembrie 2001, reglementează modul

7
de supraveghere a pozițiilor valutare ale băncilor persoane juridice române, stabilind nivelul
maxim al pozițiilor valutare individuale ajustate, precum și nivelul maxim al poziției valutare
totale. Tot în anul 2001, la 21 decembrie, Ordinul nr.8 al guvernatorului B.N.R. prelungește până
la sfârșitul anului 2002 perioada de valabilitate a unui ordin anterior (nr.3, din septembrie 2000,
modificat în aprilie 2001) referitor la tranzacțiile în valută ale Casei de Economii și
Consemnațiuni. Toate actele de acest fel sunt publicate în Monitorul Oficial al României,
Partea I.

În conformitate cu Regulamentul Băncii Naționale a României din dată de 18 august 1994

(modificat prin Circularele nr. 23 din dată de 8 mai 1995 și cea cu nr. 54 din dată
de 21 decembrie 1995) privind efectuarea operațiunilor valutare pe teritoriul României,
încasările, plățile, compensările, transferurile între persoanele fizice rezidențe și între acestea și
persoanele fizice rezidențe se realizează în moneda națională – leul.

Regulamentul valutar :

Regulamentul BNR nr. 6/2012 privind modificarea şi completarea Reg. BNR 4/2005 privind
regimul valutar, precum şi abrogarea Normei BNR 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de
schimb valutar

Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, republicat (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 616/06.09.2007)
Norma BNR nr. 3/2005 privind funcţionarea pieţei valutare interbancare, modificata de Norma
BNR nr. 10/2007

În privința operațiunilor valutare între rezidenți și nerezidenți, acestea se pot efectua doar prin
conturi deschise în România la societăți bancare autorizate de Banca Națională a României să
efectueze operațiuni de acest gen.

Din punct de vedere valutar sunt considerați rezidenți în România:

a) persoane juridice:

 persoanele juridice române, indiferent de formă lor de organizare, înregistrate în

România;

 sucursalele, filialele, reprezentantele, agențiile și birourile firmelor străine, înregistrate în

România;

 ambasadele, consulatele sau alte reprezentanțe ale României în străînătate;

8
  sucursalele, filialele, reprezentantele, agențiile și birourile firmelor românești care
desfășoară activități în străînătate și nu sunt înregistrate acolo că persoane juridice.

b) persoane fizice:

 persoanele fizice, cetățeni români, care au domiciliul în România;

 persoanele fizice, cetățeni străini, și persoanele fără cetățenie, dar care au drept de ședere
în România;

 persoanele fizice, cetățeni români, cu domiciliu în străînătate, al căror timp de ședere în

România depășește în total 183 de zile pe parcursul unui an calendaristic.

Nerezidenți sunt considerați:

a) persoane juridice:

o persoanele juridice cu sediul în străînătate, care nu sunt înregistrate în România;

o reprezentantele firmelor străine care operează și sunt înregistrate în România;

o misiunile diplomatice, consulare, ale altor state în România, organizații

internaționale ce funcționează în România, precum și personalul lor străîn;

b) persoane fizice:

o persoane fizice, cetățeni străini, care lucrează în cadrul ambasadelor, consulatelor

și reprezentantele altor țări în România;

o persoane fizice, cetățeni străini, și persoanele fără cetățenie, cu domiciliul în

străînătate, și care se află în România pentru o perioada mai mică de 183 de zile,
în total, pe parcursul unui an calendaristic;

o persoane fizice, cetățeni români, cu domiciliul în străînătate, și care se află în

România pentru o perioada mai mică de 183 de zile, în total, pe parcursul unui an
calendaristic.

Pe teritoriul României sunt permise transferurile valutare între persoanele juridice rezidențe,
transferuri ce decurg din contractele încheiate între părți, aferente operațiunilor de prestări de
servicii sau executării de lucrări în străinătate, respectiv între titularul contractului extern și
prestatorul de servicii sau de lucrări realizate în străinătate, ori exportatorul mărfurilor, în
vederea executării acestora.

9
 Pentru a putea efectua operațiuni valutare, persoanele juridice rezidențe trebuie să obțină în
prealabil autorizarea din partea Băncii Naționale a României. Demersul pentru obținerea acestei
autorizații constă în completarea și depunerea la sucursala Băncii Naționale a României din
județul în care își au sediul persoanele juridice rezidențe a unei cereri-tip, însoțită de documente
care să justifice operațiunile valutare (de exemplu, contracte ferme cu partenerii de
export/import, contracte de colaborare în domeniul serviciilor, pentru anumite perioade, etc.) În
cererea-tip trebuie să fie menționată și limita plafonului de casă.

Sucursala Băncii Naționale a României din județul în care își au sediul persoanele juridice
rezidențe trebuie să analizeze, în termen de șapte zile, documentația solicitantului și să verifice în
ce condiții se vor efectua operațiunile valutare. În urmă acestei analize, sucursala Băncii
Naționale a României din județul în care își au sediul persoanele juridice rezidențe va întocmi un
referat pe care, împreună cu un exemplar al dosarului, îl trimite la Oficiul Control Devize al
Băncii Naționale a României.

După analizarea dosarului, Oficiul Control Devize al Băncii Naționale a României transmite la
sucursala județeană în cauza autorizația, cu acceptarea sau modificarea plafonului de casă
propus, sau comunica respingerea cererii de a putea efectua operațiuni valutare, precum și
motivul acestei respingeri.

Autorizația emisă de Oficiul Control Devize al Băncii Naționale a României cuprinde, pe lângă
temeiul legal al autorizării, și datele de identificare ale societății autorizate, specificând pentru ce
fel de operațiuni valutare s-a acordat autorizația (de exemplu, pentru încasări, plăti etc.), modul
de desfășurare a decontărilor (de exemplu: prin cont bancar, prin casierie etc.), și ce anume
reprezintă contravaloarea (de exemplu: prestări externe de transport, exporturi, importuri etc.)

3) Sistemul băncilor comerciale: reprezintă aparatul operativ prin intermediul căruia se

realizează mișcarea internațională de fonduri și a sumelor de bani rezultate din activități
comerciale, de repartiție și de transferuri. Băncile comerciale au fost autorizate să efectueze
operațiuni cu valută, scop pentru care a fost creat un sistem complex de legături interbancare, pe
plan internațional, cu băncile corespondențe, inclusiv sub formă unor legături
informaționale – prin intermediul Societății de Telecomunicații Financiare Interbancare
Internaționale (Society for Wordlwide Interbank Financial Telecomunication - SWIFT).

Sigla SWIFT reprezintă sigla unei societăți pe acțiuni cu scop nelucrativ, având că acționari
principali bănci din S.U.A., Canada și din Europa. Sediul Societății de Telecomunicații
Financiare Interbancare Internaționale (SWIFT), înființată la dată de 3 mai a anului 1973, se află
la Bruxelles. Această societate și-a propus îmbunătățirea sistemelor de plăti internaționale, prin
introducerea de programe informatizate. Rețeaua SWIFT, devenită operațională cu începere de
pe dată de 9 mai 1977, a cunoscut o extindere foarte rapidă, aria să de cuprindere incluzând în
prezent aproape întregul mapamond, cu excepția câtorva țări din Africa.

10
 În prezent, SWIFT funcționează sub formă unor rețele private de teletransmisie, rețele care
sunt închiriate acelor administrații care dețîn monopolul telecomunicațiilor. Rețeaua SWIFT se
bazează pe utilizarea unor ordinatoare care permit transmiterea mesajelor bancare și a ordinelor
de transfer. Rețeaua internațională cuprinde patru ordinatoare gigant, denumite „centre de
comutare”, amplasate în Europa la Bruxelles, Amsterdam, iar în S.U.A., la Culpeper. Aceste
patru ordinatoare gigant comunica cu ordinatoarele mai mici amplasate în cadrul centrelor
naționale, care, la rândul lor, comunica prin rețea cu terminalele amplasate la băncile participante
la sistem.

Gama de operațiuni ce se pot derula prin intermediul rețelei SWIFT este destul de mare,
cuprinzând o gama largă de servicii, de exemplu:

 transferuri de valute;

 operațiuni de portofoliu;

 confirmări de tranzacții;

 operațiuni de schimb monetar;

 deschideri de acreditive documentare;

 transmiteri de ordine de plata;

 vânzări de titluri;

 mesaje cu privire la avizele de credit;

 mesaje conțînând extrase de cont etc.

România a fost conectată, începând cu anul 1992, la rețeaua SWIFT, numărul instituțiilor
financiare românești membre ale rețelei fiind, la finele anului 1997, de 36. Majoritatea mesajelor
(circa 80%) transmise din România prin intermediul rețelei SWIFT au fost cele referitoare la
ordine de plata.

4) Societățile de asigurare: desfășoară, la rândul lor, activități financiar-monetare internaționale,

cu ocazia derulării de operațiuni de asigurare pentru nerezidenți și a participării la operațiuni de
reasigurare, la marile societăți de asigurare din străînătate.

Aparatul financiar-valutar internațional trebuie completat și cu departamentele, serviciile și

birourile specializate în operațiuni cu valută (de exemplu: evaluări, plăti, transferuri, acorduri
etc.) care funcționează în cadrul unor ministere, firme, instituții.

Amploarea activităților financiar-valutare internaționale a determinat o extindere a locurilor de

muncă specializate în activități cu valută, acestea putând fi regăsite, tot mai mult, inclusiv la

11
nivel de firma. Nivelul cantitativ al activităților financiar-valutare internaționale este în creștere,
această creștere fiind reflectată de valoarea rulajului balanței de plăti externe din fiecare an, de
volumul schimburilor valutare de la casele de schimb, de afluxul de informații specializate
privind acest domeniu, care apar zilnic în mass-media etc.

Deciziile financiar-valutare internaționale

Participarea la activitatea financiar-valutară internațională impune adoptarea de decizii sub

formă unor hotărâri privind repartiția financiară și de credit, sau transferul de sume determinate
de fluxurile economice, financiare și de credit. Nivelul acestor decizii depinde de activitatea
economică – sau de altă natură – care a pus în mișcare pe plan internațional o anumită valoare,
sub formă de bunuri sau mijloace de plata. Aceste activități, punct de plecare în fundamentarea
deciziilor financiar-valutare pe plan extern, își au originea fie în economia națională (investiții,
producție, acțiuni sociale etc.), fie în contextul economiei mondiale sau al instituțiilor
internaționale (comerț exterior, investiții străine, taxe, cotizații, ajutoare etc.).

La nivel de firma decizia financiar-valutară se conturează sub formă Bugetului activităților de

încasări și de plăti în valută, care se prezintă astfel:

I. Disponibil la începutul anului

II. Încasări – total, din:

 Activitatea de baza: export, servicii, lucrări, aport, comisioane etc.

 Valută cumpărată

 Credite primite

 Dobânzi încasate

III. Plăti – total:

 Importuri: investiții, materii prime etc.

 Alte plăti în valută: reclamă, deplasări, dobânzi, vânzări etc.

IV. Disponibilul la sfârșitul anului.

La nivel de economie națională decizia financiar-valutară se realizează sub formă Balanței

de plăti externe, care are următoarea structura:

12
1. Contul curent (A+B+C):

A. Bunuri și servicii:

a. Bunuri f.o.b. (export/import)

b. Servicii:

 transport

 turism

 alte servicii

B. Venituri

C. Transferuri curente

2. Contul de capital și financiar (A+B):

A. Contul de capital

B. Contul financiar:

a. Investiții directe

b. Investiții de portofoliu

c. Alte investiții de capital

d. Conturi de tranzit

e. Conturi de clearing / barter

f. Active de rezervă (alte tranzacții)

Reflectarea activităţii financiar-valutare a României prin intermediul balanţei de plăţi externe

Aşa cum s-a mai precizat, analiza situaţiei balanţei de plăţi externe reflectă capacitatea unei ţări
de a obţine valuta necesară acoperirii datoriei externe, dar şi vulnerabilitatea ţării respective la
şocurile regionale şi mondiale.

13
Pe de altă parte, prin analiza balanţei de plăţi externe, dar şi a datoriei externe pot fi evidenţiate şi
o serie de cauze care conduc la 42 materializarea riscului de ţară, cum sunt: reducerea bruscă a
exporturilor, creşterea excesivă a importurilor, migrarea capitalului peste graniţele ţării
coroborată cu reducerea sau încetarea intrărilor de capital, creşterea serviciului datoriei externe
datorată creşterii dobânzilor sau a structurii neadecvate a scadenţei etc.

Contul curent al României, care este una dintre componentele cele mai importante ale balanţei
de plăţi, a cunoscut după anul 1989 deteriorări semnificative. „Fractura” s-a produs în anul 1990,
când, de la un excedent de peste 2,5 miliarde dolari (în valute convertibile şi neconvertibile),
înregistrat în anul anterior, s-a ajuns la un deficit de 3337 milioane U.S.D. De atunci, deficitele în
conturile curente ale balanţelor de plăţi externe s-au perpetuat, deosebirile constând doar în
nivelul acestora – cel mai scăzut, de 428 milioane U.S.D., înregistrându-se în anul 1994, iar cel
mai ridicat de după 1990, în anul 1998: aproape 2970 milioane dolari S.U.A. Au urmat doi ani cu
solduri debitoare ale conturilor curente sensibil micşorate, comparativ cu 1998 (un calcul simplu
şi neprofesionist, dar „publicistic”, arată că deficitele din anii 1999 şi 2000, însumate, se situau
cu 136 milioane dolari sub nivelul celui din 1998), ca la sfârşitul anului 2001, contul curent să se
încheie, din nou, cu un deficit accentuat – de 2317 milioane dolari SUA, conform datelor
provizorii 14 –, totuşi în cu totul alte condiţii decât în anii anteriori. „Şi în anul 2001 –
consemnează Raportul anual al B.N.R. –, deteriorarea contului curent s-a produs pe fondul
majorării deficitului balanţei comerciale, a cărui pondere în P.I.B. a crescut de la 4,6 la sută la 7,5
la sută, la care s-a adăugat majorarea deficitului balanţei veniturilor.

Comparativ cu anul precedent, structura deficitului contului curent s-a modificat, în sensul
majorării ponderii deficitului balanţei comerciale şi al diminuării ponderii deficitelor serviciilor
şi veniturilor; deşi fluxurile înregistrate de poziţia transferurilor curente s-au majorat, comparativ
cu anul 2000, adâncirea deficitului comercial a atenuat influenţa pozitivă a acestora asupra
contului curent”. Cauza principală a „lanţului” de solduri negative ale contului curent, care a
marcat întreaga perioadă de după 1989, stă deci în deficitul cronic al balanţei comerciale
(bunuri), acesta atingând în 2001 cel mai ridicat nivel din ultimii zece ani: 2969 milioane dolari!

Datorită multitudinii de factori care intervin în desfăşurarea comerţului exterior (uneori, chiar în
interiorul anului de exerciţiu), orice încercare de analiză exhaustivă a balanţei comerciale nu
poate fi decât hazardată. Pe de altă parte, experienţa demonstrează că, în temeiul aceloraşi
considerente, nici concluziile analizelor sumare pe perioade relativ restrânse nu pot fi
absolutizate, ci trebuie să fie revizuite cu atenţie – atât în privinţa „punctelor forte”, cât şi a
vulnerabilităţilor României în operaţiunile de comerţ exterior. De exemplu, nu de puţine ori,
printre avantaje, a fost subliniată ponderea relativ mică a materiilor prime în totalul exporturilor,
ceea ce este adevărat.

Privind însă problema dintrun unghi mai realist (şi critic), trebuie remarcat faptul că, de foarte
mulţi ani, România a încetat să mai fie un exportator semnificativ de materii prime. Realmente –

14
şi dincolo de frumuseţea jocului de cuvinte –, ţara noastră a fost dintotdeauna „bogată în resurse
sărace”; aşadar, nu a fost un mare exportator de materii prime – iar când s-a vrut să fie aşa, acesta
s-a comis cu preţul jertfirii celor mai importante bogăţii, petrolul şi pădurile. Când, în perioada
interbelică, exportul României era compus în proporţie de 90-92 la sută din petrol, cereale, lemn,
animale vii şi seminţe, valoarea acestuia abia dacă atingea 95-98 milioane dolari, la cursul din
acea vreme. Acum, când exportul tinde să se aşeze constant la peste 12 miliarde U.S.D. (11385
milioane dolari, în 2001 – cel mai ridicat nivel de după anul 1988), chestiunea ponderilor trebuie
privită altfel, chiar dacă se procedează la corecţia cuvenită a puterii de cumpărare a dolarului
american.

De fapt, principalul „punct forte” al comerţului exterior românesc constă în tendinţa de creştere a
ponderii produselor prelucrate, iar în cadrul acestora, a celor care înglobează, din ce în ce mai
pregnant, tehnologia performantă. 14 Banca Naţională a României. Raportul anual 2001, pag. 43.
43 A existat şi o înclinare spre prognozarea, cu certitudine, a reducerii ponderii facturii
energetice în deficitul balanţei comerciale. Baza a constituit-o cifra din anul 1998, când soldul
negativ al balanţei energetice a reprezentat 35,3 la sută din deficitul total, ceea ce însemna mai
puţin de jumătate din cât fusese în anul precedent. Numai că, în anul următor, factura energetică
avea să urce iarăşi, până la 50,9 la sută din deficitul balanţei comerciale, ponderea acesteia
reducându-se în anii 2000 şi 2001, la 42,7 şi respectiv 37,4 procente, iar pe primele trei trimestre
din anul 2002, la 30,1 la sută (evident, această din urmă cifră urmând a fi modificată în trimestrul
IV şi pe întregul an, datorită influenţei sezonului rece). S-ar putea ca în anii următori să asistăm
la o sporire, în valoare absolută, a importurilor de energie – ca urmare a relansării activităţii în
industrie –, după cum ar fi posibilă (şi de dorit) şi o reducere a ponderii facturii energetice în
soldul balanţei comerciale – deziderat realizabil doar printr-o creştere în termeni reali a eficienţei
utilizării energiei. În ceea ce priveşte vulnerabilităţile României, reflectând în principal ritmul
lent al restructurării economice – ceea ce iarăşi, a fost adevărat – multă vreme s-a vânturat
marota incapacităţii întreprinderilor – societăţi comerciale de stat, „generatoare de pierderi şi
plăţi restante”, de a face exporturi cu produse noi, cerute de piaţă.

De unde şi concluzia că sectorul de stat din industrie ar fi fost şi principalul vinovat de

cronicizarea deficitelor de balanţă comercială. Adevăr valabil numai în parte, căci nu acest aspect
caracteriza fundamental sectorul în cauză. După cum se ştie, dezindustrializarea forţată –
denumită pompos „contracţia programată a industriei” – s-a manifestat cu precădere în sectorul
de stat, implicit în compartimentele de cercetare ştiinţifică aferente, acesta fiind lipsit din start de
mijloacele financiare necesare continuării procesului de retehnologizare.

Lăsând istoria să-şi urmeze cursul, vom constata că, în activitatea de comerţ exterior, nici
sectorul privat nu oferă, deocamdată, prea multe elemente care să confirme până la capăt teza
expusă mai sus.

3. Erori și omisiuni

15
Fundamentarea, adoptarea și realizarea efectivă a acestor decizii financiar-valutare internaționale
presupun, atât la nivel de firma, cât și la nivel macroeconomic, o cunoaștere cât mai completă și
calificată a fenomenului mondo-financiar și monetar, precum și a mecanismelor, instrumentelor,
procedeelor și principiilor specifice activităților din acest domeniu.

Procesul de adoptare a deciziilor presupune parcurgerea unor etape de cunoaștere informațională

(cunoaștere ce se poate realiza și prin evaluarea cu ajutorul etalonului monetar), de sinteză a
variantelor posibile, de adoptare a variantei care este considerată optimă la un anumit moment,
de realizare și apoi de reglare a întregului proces decizional, în cazul în care rezultatele nu vor fi
satisfăcătoare.

Concluzie:

Modalitățile de parcurgere a acestui proces decizional pot fi cunoscute pe baza conceptelor,

tehnologiilor de lucru și a fundamentelor teoretice și tehnice adoptate de sistemul financiar-
monetar internațional, precum și a unor particularități ale activității financiar-valutare stabilite de
sistemul financiar-valutar din țară noastră.

16
 BIBLIOGRAFIE/WEBOGRAFIE
1) http://www.stiucum.com/economie/piata-valutara/Piata-valutara94776.php?
fbclid=IwAR3gr4GEX3b0pD9Fn2OjLn8-v0b8G1hZEm01Nizo5Fx2F65ZnNhrCjGa1ZY
2) http://www.stiucum.com/economie/piata-valutara/Echilibrul-financiarvalutar-
ba64455.php?fbclid=IwAR3gr4GEX3b0pD9Fn2OjLn8-
v0b8G1hZEm01Nizo5Fx2F65ZnNhrCjGa1ZY
3) https://bnr.ro/Regulamentul-valutar--2084.aspx
4)
5) „Finanțe internaționale”, Gheorghe M. Voinea, Tehnopress, 2004.

17