De la dictatură la

democraţie
Un cadru conceptual pentru câştigarea libertăţii

Gene Sharp

Albert Einstein Institution

Albert Einstein Institution

Declaraţia de misiune

1
 Misiunea Institutului Albert Einstein constă în promovarea la nivel mondial a
studiului şiaplicării strategice a acţiunilor nonviolente în situaţii de conflict.Institutul se
angajează:
• să apere libertăţile şi instituţiile democratice;
• să lupte împotriva opresiunii, dictaturii şi genocidului; şi
• să reducă sprijinul pe violenţă ca instrument al politicilor.Pentru realizarea acestor obiective
se recurge la trei modalităţi:
• încurajarea cercetării şi studiilor în domeniul politicilor privind metodele de
rezistenţănonviolentă şi utilizarea lor anterioară în diferite conflicte;
• difuzarea rezultatelor în societate prin intermediul publicaţiilor, conferinţelor şi
almass-mediei; şi
• consultarea cu grupurile aflate în conflict în privinţa potenţialului
s t r a t e g i c a l acţiunilor nonviolente.

Toate materialele incluse în această publicaţie ţin de domeniul public şi pot fi reproduse
fără permisiunea lui Gene Sharp. Este apreciată menţionarea sursei.

De la dictatură la democraţie
a fost publicată pentru prima dată în Bangkok în 1993 de Committee for
the Restoration of Democracy in Burma (Comitetul pentru

2
Restaurarea Democraţiei în Birmania) în asociere cu
K h i t P y a i n g ( Th e N e w E r a J o u r n a l ) .

D i n a c e l moment cartea respectivă a fost tradusă în cel puţin opt limbi şi publicată în multe
ţări, printer care Serbia, Indonezia şi Thailanda.

Other writings in English and translations are available on the Albert Einstein Institution
website.e-mail:einstein@igc.org site:www.aeinstein.org 4

CUVÂNT ÎNAINTE .............................................................................................................6

CAPITOLUL 1
O ABORDARE REALISTĂ A DICTATURII .............................................................. 9
O problemă persistentă................................................................................
Libertate prin intermediul violenţei?............................................................
Lovituri de stat, alegeri, salvatori străini?....................................................
A înfrunta realitatea dură.............................................................................

3
CAPITOLUL 2
PERICOLELE NEGOCIERILOR ........................................................................................15
Meritele şi limitele negocierilor....................................................................
O capitulare negociată?................................................................................
Puterea şi dreptatea în cadrul negocierilor....................................................
Dictatori „concesivi”....................................................................................
Ce fel de pace?.............................................................................................
Motive de speranţă ......................................................................................

CAPITOLUL 3
DE UNDE PROVINE PUTEREA? ...................................................................................... 20
Parabola „stăpânului maimuţelor”................................................................
Sursele necesare puterii politice...................................................................
Centrele puterii democratice........................................................................

CAPITOLUL 4
DICTATURILE AU SLĂBICIUNI ........................................................................................25
Identificarea călcâiului lui Ahile....................................................................
Slăbiciunile unei dictaturi.............................................................................
Atacul asupra slăbiciunilor dictaturii.............................................................

CAPITOLUL 5
EXERCITAREA PUTERII .........................................................................................................28
Modul de funcţionare a luptei nonviolente.....................................................
Armele nonviolente şi disciplina....................................................................
Deschidere, secretizare şi standarde înalte...................................................
Schimbări ale relaţiilor de putere..................................................................
Patru mecanisme ale schimbării....................................................................
Efectele de democratizare generate de sfidarea politică................................
Complexitatea luptei nonviolente..................................................................

CAPITOLUL 6 ............................................................................ 43
NECESITATEA UNEI PLANIFICĂRI STRATEGICE ...................................................36
O planificare realistă....................................................................................
Obstacolele unei planificări...........................................................................
Patru noţiuni importante într-o planificare strategică....................................

CAPITOLUL 7
ELABORAREA UNEI STRATEGII .................................................................................. 42
Alegerea mijloacelor.....................................................................................
Planificarea democraţiei...............................................................................
Ajutorul extern.............................................................................................
Formularea unei strategii majore..................................................................
Planificarea strategiilor de campanie............................................................
Difuzarea ideii de noncooperare....................................................................
Represiunile şi contramăsurile......................................................................

4
Devotamentul faţă de plan...........................................................................

CAPITOLUL 8
PUNEREA ÎN PRACTICĂ A SFIDĂRII POLITICE ................................................. 50
Rezistenţa selectivă.....................................................................................
Provocarea simbolică...................................................................................
Împărţirea responsabilităţilor.......................................................................
A ţinti puterea dictatorilor............................................................................
Schimbări de strategie.................................................................................

CAPITOLUL 9
DEZINTEGRAREA DICTATURII ................................................................................... 56
Escaladarea libertăţii...................................................................................
Dezintegrarea dictaturii................................................................................
O atitudine responsabilă faţă de succes........................................................

CAPITOLUL 10
FUNDAMENTUL UNEI DEMOCRAŢII DURABILE ............................................. 61
Pericolul unei noi dictaturi............................................................................
Împiedicarea unei lovituri de stat..................................................................
Elaborarea constituţiei.................................................................................
O politică de apărare democratică.................................................................
O responsabilitate merituoasă......................................................................

ANEXA .......................................................................................................66
METODELE DE ACŢIUNE NONVIOLENTĂ ...........................................................66
METODELE DE PROTEST ŞI PERSUASIUNE NONVIOLENTĂ........66
METODELE DE NONCOOPERARE SOCIALĂ .....................................68
METODELE DE NONCOOPERARE POLITICĂ.....................................71
METODELE DE INTERVENŢIE NONVIOLENTĂ.................................72

DESPRE AUTOR .........................................................................................................................74

CUVÂNT ÎNAINTE

Una dintre preocupările mele majore în decursul mai multor ani a fost modul în care
oameniiar putea preveni şi doborî o dictatură. Interesul respectiv a fost parţial nutrit de

5
convingerea că fiinţele umane nu trebuie să fie nici dominate, nici distruse de astfel de
regimuri. Convingerea dată a fost consolidată de lecturi asupra importanţei libertăţii umane,
naturii dictaturilor (de la Aristotel la analişti ai totalitarismului) şi de istorii ale dictaturilor (în
special ale regimurilor nazist şi stalinist).
Am avut ocazia de-a lungul anilor să cunosc persoane care au trăit şi au suferit
subdominaţie nazistă, printre care pe câteva care au supravieţuit în lagărele de
concentrare. În Norvegia, am întâlnit oameni care au rezistat regimului fascist şi au
supravieţuit, dar am auzit şi despre oameni care au murit. Am vorbit cu evrei ce au
evadat din ghearele naziste şi cu persoane care au ajutat la salvarea acestora.
Cunoştinţele referitoare la teroarea regimului comunist din diverse ţări provin
mai mult din cărţi, decât din contacte personale. Teroarea acestor sisteme îmi
părea cu atât mai crâncenă, cu cât instalarea dictaturilor respective se făcea în numele
eliberării de opresiune şi exploatare.
În ultimele decenii, realităţile dictaturilor actuale au devenit mai vizibile odată
cu vizitele unor persoane provenite din ţări dictatoriale, precum Panama, Polonia, Chile, Tibet
şi Birmania1. De la tibetanii care au luptat împotriva agresiunii comuniste chineze,
de la ruşii care au ţinut piept loviturii de stat declanşate de ultra-conservatorii sovietici în
august 1991 şi de la thailandezii care au împiedicat pe cale paşnică reinstaurarea
regimului militar, am obţinut adesea viziuni tulburătoare asupra naturii perfide a
dictaturilor.
Sentimentul de mâhnire şi revoltă faţă de brutalităţile comise, precum şi
admiraţia eroismului calm al unor bărbaţi şi femei incredibil de curajoşi erau
uneori amplificate de vizitarea unor locuri în care pericolele erau încă mari, şi, cu
toate acestea, oamenii bravi continuau să opună rezistenţă. Vizitele includ Panama
condusă de Noriega; Vilnius, capital Lituaniei, supusă permanent represiunilor
sovietice; piaţa Tiananmen din Beijing, atât întimpul manifestaţiei festive pentru
libertate, cât şi în momentul pătrunderii în acea noapte fatidică a primelor
transportatoare auto blindate; sediul opoziţiei democratice din „Birmania democratică”, situat
în junglele din Manerplaw.

1
N. tr. În 1989 numele Birmania a fost schimbat în mod oficial în Myanmar. Am utilizat pretutindeni
denumireadin original.

Uneori vizitam locuri în care se aflau morţi, cum ar fi turnul de televiziune şi cimitirul din
Vilnius, grădina publică din Riga, unde au fost împuşcaţi oameni, centrul oraşului Ferrara,din
nordul Italiei, unde fasciştii i-au aliniat şi i-au executat pe membrii mişcării de rezistenţă, un
simplu cimitir din Manerplaw plin de trupuri ale unor persoane decedate prematur.
Este trist să realizezi că orice dictatură lasă în urma sa atâtea victime şi o asemenea devastare.
Aceste preocupări şi experienţe au dat naştere unei speranţe ferme că
a r p u t e a f i posibilă împiedicarea instalării unei tiranii, că împotriva dictaturii ar
putea fi duse lupte victorioase fără masacre reciproce masive, că dictaturile pot fi distruse şi
renaşterea altora noi din propria cenuşă poate fi blocată.
Am încercat să analizez cu atenţie cele mai eficiente modalităţi de destrămare reuşită a unei
dictaturi cu costuri minime în privinţa numărului de vieţi şi a suferinţelor. În acest scop, am
6
utilizat studiile mele, întreprinse de-a lungul multor ani, asupra dictaturii,
mişcărilor de rezistenţă, revoluţiilor, asupra gândirii politice, sistemelor guvernamentale şi,
mai ales, asupra luptei nonviolente realizabile.
Ca rezultat a apărut publicaţia respectivă. Am ferma convingere că nu este nici
pe departe perfectă. Dar poate că ea va oferi unele orientări care să sprijine conceptualizarea
şi planificarea mişcărilor de eliberare, care astfel vor deveni mai puternice şi mai eficiente,
decât ar fi fost altminteri.
Din necesitate şi în mod intenţionat, studiul dat se va concentra asupra
problemei generice a modalităţii de distrugere a unei dictaturi şi de împiedicare a apariţiei
uneia noi. Nu am competenţa necesară pentru a realiza o analiză detaliată şi a oferi o
recomandare concretă p en t r u o a n u m i t ă ţ a r ă . T o t u ş i , a m s p e r a n ţ a c ă a c e a s t ă
a n a l i z ă g e n e r i c ă a r p u t e a f i u t i l ă oamenilor din, în mod regretabil, prea multe
ţări, care se confruntă la momentul actual cu realităţile regimului dictatorial. Ei vor
trebui să examineze validitatea analizei respective în raport cu situaţiile lor concrete şi gradul
în care recomandările de bază ale acesteia sunt, sau pot fi făcute să fie, aplicabile în lupta lor de
eliberare.
Avem datoria de a ne exprima recunoştinţa unor persoane în scrierea acestei lucrări.
Asistentul meu special, Bruce Jenkins, a avut o contribuţie inestimabilă,
i d e n t i f i c â n d problemele de conţinut şi de prezentare a lucrării şi oferind sugestii profunde
în privinţa unei formulări mai clare şi mai riguroase a ideilor cu un grad sporit de complexitate
(în special celere feritoare la strategie), în privinţa reorganizării structurale şi a
ameliorărilor editoriale. Dea s e m e n e a , s u n t e m r e c u n o s c ă t o r i l u i S t e p h e n
C o a d y p e n t r u a c t i v i t a t e a d e r e d a c t a r e . D r . Cristopher Kruegler şi Robert
Helvey au oferit sfaturi şi observaţii importante. Dr. Hazel McFerson şi Dr. Patricia
Parkman mi-au furnizat informaţii referitoare la luptele din Africa şi, respectiv, America
Latină. Deşi lucrarea a beneficiat în mare măsură de o asemenea susţinere generoasă şi nobilă,
responsabilitatea analizei şi a concluziilor conţinute o port doar eu.
Nu pretind niciunde în lucrare că înfruntarea dictatorilor va constitui o acţiune facilă sau
fără sacrificii. Orice formă de luptă presupune complicaţii şi pierderi. Cu
siguranţă, rezistenţa faţă de tirani va provoca victime. Sper, totuşi, că analiza
respectivă va stimuli l i d e r i i m i ş c ă r i l o r d e r e z i s t e n ţ ă s ă i a î n c o n s i d e r a ţ i e
u n e l e s t r a t e g i i c a r e l e - a r p u t e a s p o r i puterea efectivă, reducând în acelaşi timp
gradul relativ al pierderilor.
Lucrarea dată nu ar trebui interpretată nici în modul care ar face să se înţeleagă că, în
momentul desfiinţării unei anumite dictaturi, toate celelalte probleme vor dispărea de la sine.
Căderea unui regim nu implică în sine o utopie. Dimpotrivă, ea deschide calea muncii asidue şi
a eforturilor îndelungate în scopul dezvoltării unor relaţii sociale, economice şi politice mai
echitabile şi eradicării altor forme de nedreptate şi opresiune. Am
s p e r a n ţ a c ă a c e a s t ă examinare succintă a modului în care poate fi distrusă o dictatură ce
va fi utilă oriunde există oameni aflaţi sub dominaţie şi dornici să devină liberi.

Gene Sharp

6 octombrie 1993

7
 Institutul Albert Einstein (Albert Einstein Institution )
427 Newbury Street
Boston, Massachusetts 02115 – 1801

CAPITOLUL 1

O ABORDARE REALISTĂ A DICTATURII

În ultimii ani, diverse dictaturi – de origine atât internă, cât şi externă – s-au prăbuşit ori au
fost zdruncinate de rezistenţa unor oameni revoltaţi şi mobilizaţi. Deseori fiind
considerate adânc înrădăcinate şi invincibile, unele dintre aceste dictaturi s-au dovedit a fi
inapte să ţină piept provocării politice, economice şi sociale concertate lansate de un anumit
popor.

8
 Încă din 1980, în faţa nesupunerii în mod predominant nonviolente a oamenilor, s-
au prăbuşit dictaturile din Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia,
Slovenia, Madagascar, Mali, Bolivia şi Filipine. Rezistenţa nonviolentă a promovat o mişcare
în direcţia democratizării în Nepal, Zambia, Coreea de Sud, Chile, Argentina, Haiti, Brazilia,
Uruguay, Malawi, Thailanda, Bulgaria, Ungaria, Zair, Nigeria şi în diverse regiuni din fosta
Uniune Sovietică (fapt care a avut un rol important în
î n f r â n g e r e a t e n t a t i v e i u l t r a - conservatorilor sovietici de a organiza o lovitură de
stat în august 1991).
Pe lângă acestea, în China, Birmania şi Tibet s-a dezvoltat, în ultimii ani, o
sfidare politică masivă2. Deşi luptele de acolo nu au pus capăt ocupaţiilor sau
dictaturilor aflate la putere, ele au demascat în faţa comunităţii mondiale
caracterul violent al acelor regimuri represive şi au oferit popoarelor o experienţă
valoroasă în privinţa acestei modalităţi de luptă.
D e s i g u r , p r ă b u ş i r e a d i c t a t u r i l o r î n ţ ă r i l e a n t e r i o r m en ţ i o n a t e n u a
e l i m i n a t t o a t e celelalte probleme existente în societăţile respective: sărăcia,
criminalitatea, ineficienţa birocratică şi distrugerea mediului înconjurător
constituie adesea moştenirea regimurilor represive. Totuşi, căderea unor tiranii a
redus, oricât de puţin, o mare parte din suferinţele victimelor opresiunii şi a deschis
calea reconstrucţiei acestor societăţi caracterizate de un grad mai ridicat de democraţie politică,
libertăţi personale şi justiţie socială.

2
Termenul utilizat în acest context a fost introdus de Robert Helvey. „Sfidarea politică” (engl.
„politicaldefiance”) reprezintă o confruntare nonv iolentă (protes tul, noncoopera rea şi
intervenţia) aplicată în mod provocator şi activ în scopuri politice. Termenul a fost creat ca răspuns la
confuzia şi denaturarea generate deegalarea luptei nonviolente cu pacifismul şi „nonviolenţa” religioasă sau
morală. Noţiunea de „sfidare” denotă o provocare intenţionată a autorităţii prin nesupunere, refuzând în
totalitate obedienţa. „Sfidarea politică” descrie mediul în care are loc acţiunea (politică), cât şi obiectivul
(puterea politică). Conceptul respectiv este utilizat în special pentru a descrie acţiunea întreprinsă de
populaţie în scopul recâştigării controlului asupra instituţiilor g u v e r n a m e n t a l e d i n m â i n i l e
dictaturi i prin atacuri permanente la sursele ei de putere şi pri n utilizarea
intenţionată în acest scop a acţiunilor şi planificării strategice. În lucrarea dată, termenii
„sfidare politică”,„rezistenţă nonviolentă” şi „luptă nonviolentă” vor fi folosiţi ca sinonime
substituibile, deşi ultimele două noţiuni se referă în general la confruntări care urmăresc o
gamă mai largă de obiective (sociale, economice, psihologice etc.).

O problemă persistentă

În ultimele decenii, a existat într-adevăr o tendinţă la nivel mondial

s p r e o m a i m a r e democratizare şi libertate. Potrivit organizaţiei Freedom House,
care întocmeşte un raport internaţional anual privind statutul drepturilor politice şi al
libertăţilor civile, numărul ţărilor lumii declarate „libere” a crescut semnificativ în ultimii zece
ani3

Libere Parţial libere Nelibere

1983 55 76 64

9
 1993 75 73 38

Cu toate acestea, tendinţa pozitivă este atenuată de numărul mare de popoare

aflate încă în condiţii de tiranie. Pentru ianuarie 1993, 31% din populaţia totală a globului, de
5,45 de miliarde, trăiau în ţări şi teritorii descrise drept „nelibere” 4, a d i c ă , î n
z o n e c u d r e p t u r i politice şi libertăţi civile extrem de restrânse. Cele 38 de ţări şi 12
teritorii incluse în categoria„ n e l i b e r e ” s u n t c o n d u s e d e o s e r i e d e d i c t a t u r i
m i l i t a r e ( p r e c u m B i r m a n i a ş i S u d a n ) , d e monarhii represive tradiţionale (de
exemplu, în Arabia Saudită şi Bhutan), de partide politice dominante (ca în China, Irak şi
Coreea de Nord), de ocupanţi străini (cum se întâmplă în Tibet şi Timorul de Est) sau se află în
etapa de tranziţie.
Multe state se caracterizează astăzi printr-un ritm rapid de schimbări
e c o n o m i c e , politice şi sociale. Cu toate că numărul ţărilor „libere” a crescut în
ultimii zece ani, există riscul major că multe naţiuni, confruntate cu asemenea schimbări
fundamentale rapide, se vor deplasa în direcţia opusă şi vor cunoaşte noi forme de dictatură.
Grupările militare, indivizii ambiţioşi, funcţionarii aleşi şi partidele politice dogmatice vor
căuta în repetate rânduri să-şi impună voinţa proprie. Loviturile de stat sunt şi vor rămâne un
fenomen obişnuit. Principalele drepturi politice şi drepturile fundamentale ale omului vor fi în
continuare îngrădite pentru unnumăr mare de popoare.
Din păcate, trecutul se mai află cu noi. Problema dictaturilor are
r ă d ă c i n i a d â n c i . Oamenii multor ţări au cunoscut decenii sau chiar secole de
opresiune, de provenienţă fie internă, fie externă. Frecvent, supunerea
necondiţionată faţă de persoanele şi guvernanţii, deţinători ai autorităţii, a fost
inoculată vreme îndelungată. În cazuri extreme, instituţiile sociale, politice,
economice şi chiar religioase ale societăţii – aflate în afara controlului statului-
3
Freedom House,
Freedom in the World: The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, 1992 – 1993
(Libertatea în lume: Raportul anual privind drepturile politice şi libertăţile civile, 1992 –
1993) (New York:Freedom House, 1993), p. 66 (cifrele pentru 1993 sunt date pentru luna ianuarie a aceluiaşi
an). Vezi pp. 79 – 80 pentru o descriere a categoriilor prezentate de Freedom House de „liber”, „parţial liber” şi
„neliber”.

4
Freedom House,
Freedom in the World
(Libertatea în lume), p. 4.

– au fost intenţionat slăbite, subordonate sau chiar înlocuite de instituţii noi, aservite
regimului, folosite de stat sau de partidul aflat la putere în scopul de a controla
societatea. Populaţia era adeseori atomizată (transformată într-o masă de indivizi izolaţi),
fiind incapabilăde a-şi uni eforturile pentru câştigarea libertăţii, de a se încrede unul
în altul sau chiar de a acţiona din proprie iniţiativă.
Rezultatul este previzibil: poporul devine slab, lipsit de încredere în sine şi inapt de a opune
rezistenţă. Oamenii sunt adesea prea speriaţi pentru a-şi declara ura faţă de dictatură şi s e t e a
de libertate, chiar şi în familie sau printre prieteni. Oamenii
s u n t a d e s e a p r e a înspăimântaţi pentru a se gândi în mod serios la vreo împotrivire

10
publică. Oricum, care ar fi r o s t u l ? D i m p o t r i v ă , e i î n f r u n t ă s u f e r i n ţ e l e n e a v â n d
n i c i u n s c o p ş i a c c e p t ă u n v i i t o r f ă r ă speranţă.
Condiţiile dictaturilor actuale pot fi cu mult mai rele decât ale celor anterioare.
În t r e c u t , u n e l e p e r s o a n e p u t e a u î n c e r c a s ă s e o p u n ă . P u t e a u a v e a l o c
p r o t e s t e î n m a s ă ş i demonstraţii de scurtă durată. Probabil că se producea o însufleţire
temporară a spiritelor. Înalte rânduri, indivizi separaţi şi grupuri mici puteau săvârşi acte
curajoase, deşi neputincioase, susţinând un anumit principiu sau, pur şi simplu,
exprimându-şi propria sfidare. Oricât de nobile ar fi fost motivele, asemenea acte de
rezistenţă din trecut se dovedeau a fi insuficiente pentru depăşirea fricii oamenilor şi
obişnuinţei lor de a se supune, ce reprezintă o condiţie esenţială pentru distrugerea
unei dictaturi. Spre regret, asemenea acţiuni puteau determina, în locul victoriei sau cel puţin al
speranţei, doar sporirea suferinţelor şi creşterea numărului de victime.

Libertate prin intermediul violenţei?

Ce e de făcut în asemenea circumstanţe? Posibilităţile evidente se arată a fi inutile. Barierele

constituţionale şi legislative, hotărârile judecătoreşti şi opinia publică sunt de obicei ignorate
de tirani. Se înţelege că, reacţionând la brutalităţile comise, la torturi, dispariţii şi la omoruri,
oamenii adesea trag concluzia că doar violenţa poate pune capăt unei
d i c t a t u r i . U n e o r i victimele furioase se organizau pentru a lupta împotriva tiranilor cu
orice instrumente militare şi violente de care puteau dispune, în ciuda faptului că
şansele erau împotriva lor. Aceşti oameni au luptat adesea vitejeşte, cu preţul
suferinţei şi al pierderii de vieţi. Realizările lor erau uneori remarcabile, însă foarte rar
ei reuşeau să câştige libertatea. Revoltele violente pot d e c l a n ş a r e p r e s i u n i b r u t a l e , î n
u r m a c ă r o r a p o p u l a ţ i a d e v i n e ş i m a i n e p u t i n c i o a s ă d e c â t înainte.

Totuşi, oricare ar fi meritele metodelor violente, este clar un lucru.

Bazându-se pe mijloace violente, aceşti oameni aleg anume acea formă de luptă în care
asupritorii deţin aproape întotdeauna superioritatea.
Dictatorii au o pregătire vastă pentru aplicarea forţei. Oricât de scurtă sau lungă ar
fi perioada de rezistenţă a acestor democraţi, realităţile militare c r â n c e n e d e v i n , l a
urma urmei, inevitabile. Despoţii deţin, în majoritatea cazurilor,
superioritate în ceea ce priveşte echipamentul militar, muniţia, mijloacele de
transport şi forţele armate. În ciuda faptului că au curaj, democraţii nu reprezintă
de fapt un adversar (aproape niciodată).
În cazul în care se recunoaşte că revolta militară convenţională nu reprezintă o soluţie
viabilă, unii disidenţi promovează lupta de gherilă. Totuşi acest tip de război, rareori sau dacă
vreodată în general, este de folos populaţiei oprimate sau inaugurează o
p e r i o a d ă d e democraţie. Lupta de gherilă nu reprezintă o soluţie evidentă,
îndeosebi deoarece există o tendinţă foarte puternică de provocare a unor imense
pierderi în rândul propriului popor. O asemenea metodă de luptă nu garantează
excluderea eşecului, chiar dacă există o teorie de susţinere şi unele analize
strategice, iar uneori şi sprijinul internaţional. Luptele de gherilă durează adesea

11
foarte mult timp. Guvernarea aflată la putere strămută frecvent populaţia civilă,
provocând imense suferinţe umane şi dislocarea socială.
C h i a r ş i a t u n c i c â n d s u n t î n c u n u n a t e d e s u c c e s , l u p t e l e d e gh e r i l ă a u
a d e s e o r i importante consecinţe structurale negative de lungă durată. Regimul atacat devine
imediat şi mai dictatorial, ca rezultat al contramăsurilor întreprinse. Iar în cazul în care
partizanii reuşesc să obţină în final victoria, regimul nou instaurat este deseori mai despotic
decât cel precedent, din cauza impactului centralizator al forţelor militare amplificate şi slăbirii
sau distrugerii întimpul războiului a grupurilor şi instituţiilor independente ale societăţii –
organe vitale pentru construirea şi menţinerea unei democraţii. Oponenţii dictaturii ar trebui să
ia în consideraţie alte opţiuni.

Lovituri de stat, alegeri, salvatori străini?

O lovitură de stat militară împotriva unei dictaturi poate părea, comparativ vorbind, una
dintre cele mai uşoare şi mai rapide căi de suprimare a unui regim deosebit de odios. Totuşi,
această tehnică de luptă prezintă dezavantaje serioase. Cel mai important aspect
este faptul că ea menţine existenta distribuţie defectuoasă a puterii între populaţie şi elita ce
deţine controlul asupra guvernării şi asupra forţelor armate. Eliminarea anumitor
persoane şi clanuri din poziţiile de conducere va crea cel mai probabil posibilitatea preluării
acestor funcţii de o altă grupare. Teoretic, s-ar putea ca gruparea dată să fie mai moderată în
comportamentul său şi deschisă la realizarea unor reforme democratice limitate.
Totuşi, este posibilă şi situaţia inversă.
După consolidarea poziţiei sale, noul clan s-ar putea dovedi şi mai
c r u d , ş i m a i ambiţios decât cel anterior. În consecinţă, noua clică – în care s-au pus toate
speranţele – va p u t e a î n t r e p r i n d e o r i c e a c ţ i u n e d o r e ş t e f ă r ă a s e p r e o c u p a d e
d e m o c r a ţ i e s a u d r e p t u r i l e omului. O astfel de turnură nu constituie o soluţionare
acceptabilă a problemei dictaturii.
Alegerile nu pot fi utilizate drept instrument pentru realizarea unei schimbări politice
semnificative sub regim dictatorial. Unele dictaturi, precum cele din fostul bloc estic aflat sub
dominaţie sovietică, simulau organizarea alegerilor pentru a da senzaţia de
democraţie. Alegerile reprezentau, de fapt, doar nişte plebiscite controlate cu
stricteţe, care asigurau aprobarea publică a candidaţilor deja aleşi de dictatori. Aflaţi sub
presiune, tiranii pot uneori accepta organizarea unor alegeri noi, pentru ca apoi să le
manipuleze, plasând în birourile guvernamentale marionete civile. În cazul în care
s-a permis candidaţilor din opoziţie să participe la alegeri şi aceştia au obţinut victoria,
cum a fost cazul în Birmania, în 1990, şi în N i g e r i a , î n 1 9 9 3 , r e z u l t a t e l e p o t f i
p u r ş i s i m p l u i g n o r a t e , i a r „ î n v i n g ă t o r i i ” s u p u ş i intimidărilor,
arestărilor sau chiar execuţiei. Dictatorii nu au acaparat puterea pentru a permite alegeri care i-
ar putea detrona. Mulţi oameni care suferă în momentul actual din cauza unei
dictaturi represive sau care au plecat în exil pentru a scăpa de ghearele ei nu cred
că cei oprimaţi îşi pot câştiga libertatea. Ei speră că poporul lor poate fi salvat doar prin
intermediul unor acţiuni întreprinse de alţii. Aceşti oameni mizează pe forţele externe. Ei
consideră că doar ajutorul internaţional poate fi suficient de puternic pentru doborârea tiranilor.

12
Părerea că populaţia oprimată este incapabilă de a acţiona în mod eficient poate fi justă uneori
pentru o anumită perioadă. Precum am menţionat, cei persecutaţi sunt deseori refractari şi
temporar incapabili să lupte din cauza lipsei de încredere în aptitudinea lor de a
înfrunta dictatura nemiloasă instalată şi a lipsei cunoaşterii vreunei căi de salvare.
Prin urmare, este evident că mulţi îşi pun speranţele eliberării lor în alţii. Această forţă din
afară poate fi „opinia publică”, Organizaţia Naţiunilor Unite, o anumită ţară sau sancţiunile
economice şi politice internaţionale. U n a s e m e n e a s c e n a r i u p o a t e p ă r e a
c o n s o l a t o r , d a r m i z a r e a p e u n s a l v a t o r e x t e r n creează probleme grave.
Această încredere s-ar putea dovedi pe deplin nejustificată. Deobicei, nu apare niciun
salvator străin, iar dacă se întâmplă ca vreun alt stat să intervină, deobicei nu ar trebui să se
încreadă prea mult în acţiunea lui.
Este necesară reliefarea câtorva realităţi dure în ceea ce priveşte mizarea pe intervenţia
străină:
• Ţările străine adesea tolerează sau chiar sprijină intens o dictatură pentru
promovarea propriilor interese economice ori politice;
• De asemenea, ţările străine pot fi dispuse să trădeze poporul oprimat
î n s c o p u l realizării altui obiectiv, în loc să-şi menţină promisiunile făcute de a susţine
eliberarea lui;
• Unele ţări străine vor acţiona împotriva unei dictaturi doar pentru a obţine
controlul economic, politic sau militar asupra statului respectiv;
• Ţările străine, conduse de scopuri pozitive, se pot implica activ doar în cazul şi
în momentul în care mişcarea internă de rezistenţă a început deja să clatine din
temelii tirania, atrăgând astfel atenţia comunităţii internaţionale asupra ferocităţii regimului.

Cauza principală a existenţei unei dictaturi este de obicei distribuţia internă a

puterii în interiorul ţării. Populaţia şi societatea sunt prea slabe pentru a crea
probleme serioase tiraniei, bogăţia şi puterea sunt concentrate în mâinile unui număr prea
mic de persoane. D e ş i o d i c t a t u r ă p o a t e f i s u b m i n a t ă s a u s l ă b i t ă î n t r - o
m ă s u r ă o a r e c a r e d e a c ţ i u n i l e internaţionale, lichidarea acesteia depinde în principal de
factori interni.
Totuşi, presiunile internaţionale pot deveni foarte utile atunci când sprijină o
mişcare de rezistenţă internă puternică. În acest caz, de exemplu, boicoturile economice
internaţionale, embargourile, ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea din organizaţiile
internaţionale, condamnarea de către organele ONU şi alte acţiuni similare pot
avea o c o n t r i b u ţ i e i m e n s ă . C u t o a t e a c e s t e a , î n a b s e n ţ a u n e i m i ş c ă r i d e
r e z i s t e n ţ ă i n t e r n e puternice, este puţin probabil că cineva din exterior va întreprinde astfel
de acţiuni.

A înfrunta realitatea dură

Concluzia este una dură. Distrugerea cât mai eficientă a unei dictaturi cu costuri cât mai
scăzute reclamă îndeplinirea imediată a patru sarcini:

13
 • Sporirea fermităţii, încrederii în sine şi a abilităţilor de rezistenţă ale
populaţieioprimate;
• Consolidarea grupurilor sociale şi instituţiilor independente ale poporului oprimat;
• Crearea unei forţe interne de rezistenţă;
• Elaborarea unui plan strategic de eliberare amplu şi bine chibzuit şi implementarea lui cu
iscusinţă.

O luptă de eliberare necesită o perioadă în care ca grupul de rezistenţă să se bazeze pe sine

însuşi şi pe consolidarea sa internă. Charles Stewart Parnell susţinea în timpul
grevei din anii 1879 – 1880, prin care se urmărea îmbunătăţirea situaţiei arendaşilor:
„N-are rost să ne bazăm pe guvern... Trebuie să vă bazaţi doar pe propria
voastră fermitate... Ajutaţi-vă pe voi înşivă rămânând împreună... întăriţi-i pe cei
dintre voi care dau dovadă de slăbiciune... uniţi-vă, organizaţi-vă... şi veţi câştiga...Iar când
datorită eforturilor voastre problema va fi pregătită pentru soluţionare, atunci şi doar atunci
ea va fi soluţionată.” 5

În faţa unei puternice rezistenţe încrezătoare în puterile proprii, datorită unei strategii
înţelepte, a unei acţiuni curajoase şi disciplinate şi a puterii veritabile, dictatura se va prăbuşi în
cele din urmă. Totuşi, cerinţa minimă este îndeplinirea celor patru sarcini
menţionate anterior.
Argumentele expuse indică faptul că eliberarea de sub dictatură depinde în
ultimă instanţă de capacitatea poporului de a se elibera pe sine însuşi. Exemplele de sfidare
politică r e u ş i t ă – s a u d e l u p t ă n o n v i o l e n t ă î n s c o p u r i p o l i t i c e – a m i n t i t e
a n t e r i o r a r a t ă c ă e x i s t ă mijloace prin care oamenii se pot elibera cu propriile puteri,
însă o asemenea alternativă nu a f o s t s u f i c i e n t d e z v o l t a t ă . O p ţ i u n i l e r e s p e c t i v e
v o r f i a n a l i z a t e m a i d e t a l i a t î n c a p i t o l e l e următoare. Mai întâi de toate însă,
trebuie să cercetăm chestiunea negocierilor ca procedeu dedestrămare a unei dictaturi.

5
Patrick Sarsfield O’Hegarty,
A History of Ireland Under the Union, 1880 – 1922
(Istoria Irlandei din timpulUniunii, 1880 – 1922 ) (Londra: Methuen, 1952), pp. 490 – 491.

CAPITOLUL 2

PERICOLELE NEGOCIERILOR

În faţa unor probleme grave rezultate din înfruntarea unei dictaturi (fapt examinat în
Capitolul1), s-ar putea ca unii oameni să cadă într-o supunere pasivă. Alţii, pierzând orice
speranţă de a realiza democraţia, ar putea conchide că trebuie să ajungă la o înţelegere cu

14
dictatura apparent veşnică, în speranţa că prin intermediul „compromisului”, a „concilierii” şi a
„negocierilor” ar fi posibil de salvat unele elemente pozitive şi pune capăt violenţelor. La
prima vedere, în lipsa unor alternative realiste, raţionamentul respectiv pare atractiv.
Perspectiva unei lupte serioase împotriva unui regim represiv
n u e s t e d e l o c atrăgătoare. De ce ar fi necesară parcurgerea unui asemenea itinerar? Oare
nu e posibil să fim rezonabili şi să găsim modalităţi de a discuta, de a negocia calea
spre doborârea treptată a dictaturii? Oare democraţii nu pot apela la simţul umanităţii
dictatorilor şi nu-i pot convinge să-şi micşoreze puţin câte puţin dominaţia şi chiar să
cedeze în definitiv în faţa creării unei democraţii?
Se susţine uneori că adevărul nu se află doar de o singură parte. Poate că democraţii nu i - a u
înţeles corect pe dictatori, care au acţionat de fapt cu intenţii bune în
c i r c u m s t a n ţ e dificile? Sau unii ar putea considera că tiranii s-ar retrage cu
plăcere din situaţia dificilă cu care se confruntă ţara, dacă ar fi încurajaţi ori
ademeniţi. De asemenea, se poate susţine că dictatorilor trebuie să li se ofere o soluţie
de mijloc, reciproc avantajoasă. Sau, că riscurile şi suferinţele luptei viitoare devin inutile
odată ce opoziţia democratică ar fi gata să soluţioneze conflictul pe cale paşnică prin negocieri
(la care ar putea participa unele persoane competente sau chiar alt guvern). Nu reprezintă
aceasta o opţiune preferabilă unei lupte dificile, chiar dacă ea este una nonviolentă şi nu este
însoţită de acţiuni militare?

Meritele şi limitele negocierilor

Negocierile reprezintă un instrument foarte util în rezolvarea anumitor tipuri de probleme în

cadrul unui conflict şi nu trebuie neglijate sau respinse atunci când sunt adecvate situaţiei. În
unele cazuri, când în joc nu sunt puse chestiuni fundamentale şi, prin urmare, este acceptabil
un compromis, negocierile pot constitui un mijloc important de soluţionare a unui conflict. Un
exemplu relevant a rolului jucat de tratative într-un conflict este o grevă a lucrătorilor pentru
majorarea salariilor: o înţelegere negociată poate duce la o creştere a salariului
aflată între sumele iniţiale propuse de către fiecare parte implicată. Conflictele de muncă cu
participarea unor sindicate legale se deosebesc însă totalmente de conflictele în care este în joc
menţinereaunei dictaturi feroce sau realizarea libertăţii politice.

Când problemele care trebuie rezolvate sunt fundamentale, deoarece

a f e c t e a z ă principii religioase, aspecte ale libertăţii omului sau întreaga evoluţie
viitoare a societăţii, n e g o c i e r i l e n u s e s o l d e a z ă c u o s o l u ţ i e r e c i p r o c
s a t i s f ă c ă t o a r e . E x i s t ă a n u m i t e a s p e c t esenţiale care nu pot fi supuse
compromisului. Doar o mutaţie în distribuţia puterii în favoarea democraţilor poate garanta
protejarea în mod corespunzător a chestiunilor fundamentale aflate în discuţie. O asemenea
schimbare se va produce doar prin luptă, nicidecum prin negocieri. Nu intenţionăm să
sugerăm că negocierile nu trebuie utilizate niciodată. Ideea principal c o n s t ă î n
faptul că tratativele nu reprezintă o cale realistă de înlăturare a unei
d i c t a t u r i puternice în absenţa unei opoziţii democratice rezistente.

15
 Desigur, s-ar putea ca ocazia de a recurge la negocieri nici să nu apară. Dictatorii ferm
instauraţi, siguri de poziţia lor, pot refuza iniţierea unor tratative cu adversarii lor democratici.
Sau, după începerea negocierilor, se poate întâmpla ca participanţii democratici să dispară fără
urmă.

O capitulare negociată?

Indivizii şi grupurile care se opun dictaturii şi pledează pentru iniţierea negocierilor au

deseori intenţii bune. Mai ales în situaţia în care lupta armată împotriva unei tiranii violente
durează d e a n i î n ş i r f ă r ă a s e o b ţ i n e o v i c t o r i e f i n a l ă , e s t e l o g i c c a t o ţ i
o a m e n i i , i n d i f e r e n t d e convingerea lor politică să dorească pacea.
Probabilitatea ca democraţii să fie dispuşi la negociere este foarte mare în special
atunci când dictatorii deţin o superioritate militară evidentă, iar dezastrele şi
victimele în sânul propriului popor devin insuportabile. Astfel, apare tentaţia
puternică de a examina orice altă opţiune care ar putea duce la îndeplinirea unora
dintre obiectivele democraţilor, în acelaşi timp punându-se capăt lanţului de violenţe şi
contraviolenţe – de măsuri şi contramăsuri violente.
Oferta de „pace” propusă de un dictator prin intermediul negocierilor cu
opoziţia democratică este, desigur, nu întru totul sinceră. Violenţele pot fi oprite
imediat de înşişi dictatorii, doar în cazul în care aceştia ar înceta să poarte un
război împotriva propriului popor. Fără niciun fel de tratative, din proprie iniţiativă,
despoţii pot restabili respectul faţă de demnitatea şi drepturile umane, pot elibera prizonierii
politici, pune capăt torturii, întrerupe operaţiunile militare, se pot retrage din guvern şi îşi pot
cere scuze în faţa comunităţii.
Când dictatura este puternică, însă există o rezistenţă agasantă, tiranii pot
decide să p o a r t e n e g o c i e r i c u o p o z i ţ i a p en t r u a o d e t e r m i n a s ă c a p i t u l e z e
s u b p r e t e x t u l î n c h e i e r i i „păcii”. Apelul la negociere poate suna atractiv, însă în procesul
tratativelor se pot ascunde pericole serioase.
Pe de altă parte, când opoziţia este deosebit de puternică, iar dictatura este într-
adevăr ameninţată, tiranii pot propune iniţierea negocierilor pentru a păstra o parte cât mai
mare de control sau bogăţie. În niciun caz, democraţii nu trebuie să-i ajute pe dictatori să-şi
realizeze scopurile. Este necesar ca democraţii să fie prudenţi la capcanele care pot fi create
intenţionat de d i c t a t o r i î n t r - u n p r o c e s d e n e g o c i e r e . A p e l u l l a n e g o c i e r e ,
c â n d î n j o c s e a f l ă a s p e c t fundamentale ale libertăţilor politice, ar putea
constitui un efort al tiranilor de a determina capitularea democraţilor pe cale paşnică, în
timp ce violenţele regimului continuă să existe. În cazul unor asemenea conflicte, unicul rol
adecvat al tratativelor se poate manifesta la sfârşitul unei lupte decisive în cursul căreia
puterea dictatorilor a fost efectiv distrusă, când aceştia încearcă să ajungă în siguranţă
la un aeroport internaţional.

16
Puterea şi dreptatea în cadrul negocierilor

Dacă teza respectivă sună ca un comentariu prea dur privind negocierile, e deoarece
trebuie să temperăm un pic romantismul asociat acestora. Este necesară o înţelegere exactă a
modului de funcţionare a tratativelor.
„Negocierea” nu înseamnă că cele două părţi se aşează la aceeaşi masă pe poziţii
dee g a l i t a t e , d i s c u t ă ş i r e z o l v ă n e î n ţ e l e g e r i l e c a r e a u p r o v o c a t c o n f l i c t u l
d i n t r e e l e . E s t e important să se ţină minte doi factori. În primul rând, conţinutul
eventualului acord nu este determinat de dreptatea relativă a părerilor şi
obiectivelor contradictorii. În al doilea rând, conţinutul acordului negociat este stabilit
în mare măsură de potenţialul a fiecărei părţi.
Trebuie să luăm în consideraţie câteva aspecte dificile. Ce poate face mai târziu
fiecare participant pentru a-şi realiza obiectivele în cazul în care cealaltă parte nu acceptă
condiţiile unui acord la masa de negocieri? Ce poate face fiecare participant după încheierea
unui accord în cazul în care cealaltă parte îşi încalcă cuvântul şi utilizează forţele sale
disponibile pentru realizarea propriilor scopuri în ciuda existenţei unei înţelegeri?
Soluţionarea unei probleme în cadrul negocierilor nu este determinată de
evaluarea dreptăţii sau nedreptăţii chestiunilor aflate în discuţie. Deşi acest aspect
poate fi dezbătut intens, rezultatele reale ale negocierilor derivă din evaluarea
puterii absolute şi relative a grupurilor aflate în confruntare. Ce pot face
democraţii pentru a se asigura că cerinţele lor minime nu vor putea fi respinse? Ce
pot face dictatorii pentru a se menţine la putere şi a neutraliza democraţii? Cu alte
cuvinte, dacă se ajunge la un acord, acesta se datorează în mare măsură datorită faptului că
fiecare dintre părţi îşi compară posibilităţile de exercitare a puterii cu cealaltă parte, şi
evaluează ulterior modul în care se poate termina o luptă deschisă între cei doi participanţi.
Trebuie să acordăm atenţie şi la ceea ce este dispusă fiecare parte să cedeze pentru a ajunge
la un acord. În cadrul unor negocieri reuşite există compromis, concesiuni reciproce. Fiecare
participant obţine o parte din ceea ce-şi doreşte şi cedează o parte din obiectivele
stabilite.
Ce-ar putea însă ceda forţele pro-democratice în faţa tiranilor în cazurile
dictaturilor extrem de puternice? Care dintre obiectivele dictatorilor ar putea fi acceptate de
forţele pro-democratice? Ar trebui democraţii să le ofere dictatorilor (fie aceştia un
partid politic, fie o clică militară) un rol permanent definit prin constituţie în guvernul
viitor? Cum rămâne atunci cu democraţia?
Presupunând chiar că negocierile decurg cu succes, este necesar să ne întrebăm: Ce fel de
pace va urma? Viaţa va deveni mai bună sau mai rea faţă de cum ar fi fost, dacă democraţii
începeau sau continuau lupta?

Dictatori „concesivi”

Dominaţia dictatorilor poate avea la bază diverse mobile şi obiective: putere, poziţie,
bogăţie, reconstrucţia societăţii şi altele asemănătoare. Trebuie să ţinem minte că niciunul
dintre aceste obiective nu va fi realizat, dacă ei abandonează poziţiile de control. În
eventualitatea unor negocieri, dictatorii vor încerca să-şi apere propriile scopuri.

17
 Oricare ar fi promisiunile oferite de dictatori într-un acord încheiat, niciodată să nu se uite
că ei sunt capabili să promită orice pentru a obţine supunerea opoziţiei
democratice, violând ulterior cu neruşinare înţelegerile stabilite.
Dacă democraţii vor accepta să întrerupă rezistenţa în schimbul stopării represiunilor, s-ar
putea să fie apoi foarte dezamăgiţi. Încetarea rezistenţei rareori determină
reducerea represiunilor. Odată cu încetarea presiunii exercitate de opoziţia internă
şi internaţională, dictatorii vor fi capabili să-şi intensifice persecuţia şi violenţa. Prăbuşirea
rezistenţei populare suprimă deseori forţa de contracarare care limitase controlul şi
violenţa dictaturii. Astfel, despoţii vor putea acţiona împotriva oricui. „Deoarece un tiran
poate să ne impună doar acelelucruri faţă de care noi nu avem forţa de a rezista”, afirma
Krishnalal Shridharani.6
În conflictele în care se află în joc chestiuni fundamentale, pentru realizarea schimbării este
esenţială anume rezistenţa, şi nu negocierile. Aproape în toate cazurile, este
necesa rămenţinerea rezistenţei pentru a înlătura dictatorii de la putere. Succesul este de cele
mai multe o r i d e t e r m i n a t n u d e n e g o c i e r e a u n e i î n ţ e l e g e r i , c i d e u t i l i z a r e a
c o m p e t e n t ă a c e l o r m a i adecvate şi mai puternice mijloace de rezistenţă
disponibile. Suntem convinşi că sfidarea p o l i t i c ă s a u l u p t a n o n v i o l e n t ă
r e p r e z i n t ă m e t o d a c e a m a i e f i c i e n t ă p e c a r e o p o t f o l o s i luptătorii pentru
libertate, convingere analizată mai detaliat în capitolele următoare.

Ce fel de pace?

Iar dacă dictatorii şi democraţii vor purta vreodată negocieri pentru

p a c e , a c e s t l u c r u revendică o gândire foarte limpede, dat fiind pericolele
implicate. Nu toţi care utilizează cuvântul „pace” doresc o pace delimitată de libertate şi
justiţie.
6
Krishnalal Shridharani,
War Without Violence: A Study of Gandhi’s Method and Its Accomplishments
( Război fără violenţă: Un studiu asupra metodelor lui Ghandi şi a realizărilor sale) (New York: Harcourt,
Brace, 1939,retipărită la New York şi Londra: Garland Publishing, 1972), p. 260.

Supunerea în faţa opresiunilor violente şi acceptarea pasivă a dictatorilor nemiloşi, care au

comis atrocităţi împotriva a sute de mii de oameni, nu reprezintă o pace adevărată. Hitler făcea
deseori apel la pace, prin care el înţelegea supunerea în faţa voinţei lui. Pacea pentru un
dictator deseori nu înseamnă decât pacea închisorii şi a mormântului.
Există şi alte pericole. Negociatorii bine intenţionaţi confundă uneori
obiectivele tratativelor cu procesul în sine. În plus, negociatorii democraţi sau experţii străini
acceptaţi să a s i s t e l a n e g o c i e r i p o t o f e r i d i c t a t o r i l o r , d i n t r - o
l o v i t u r ă , l e g i t i m i t a t e a n a ţ i o n a l ă ş i internaţională, care le-a fost anterior
refuzată din cauza preluării controlului asupra statului,violării drepturilor omului şi
atrocităţilor comise. Fără această legitimitate, de care ei aunevoie cu disperare,
dictatorii nu pot continua să guverneze la nesfârşit. Exponenţii păcii nu trebuie să le ofere
statut legitim.

18
Motive de speranţă

Precum am menţionat anterior, liderii opoziţiei s-ar putea simţi forţaţi să iniţieze
negocierile, crezând că lupta democratică este lipsită de speranţă. Totuşi, acest
sentiment al inutilităţii poate fi învins. Dictaturile nu sunt veşnice. Oamenii aflaţi sub
tiranie nu trebuie să dea dovadă d e s l ă b i c i u n e , i a r d i c t a t o r i l o r n u t r e b u i e s ă l i s e
p e r m i t ă m en ţ i n e r e a p u t e r i i l a n es f â r ş i t . Aristotel menţionase cu mult timp în
urmă: „...Oligarhia şi tirania durează mai puţin decâtorice alt sistem de
guvernământ... Niciunde, tiraniile nu au durat mult timp.” 7. Dictaturile moderne sunt
şi ele vulnerabile. Punctele lor slabe pot fi agravate, iar puterea tiranilor poate fi distrusă. (în
Capitolul 4 vom analiza aceste slăbiciuni în detaliu).
Istoria recentă relevă vulnerabilitatea regimurilor dictatoriale şi arată că ele se
pot prăbuşi într-o perioadă relativ scurtă: în timp ce au fost nevoie de zece ani –
1980- 1990 – pentru destrămarea dictaturii comuniste din Polonia, în Germania de Est şi în
Cehoslovacia acest lucru s-a întâmplat în câteva săptămâni în 1989. În El Salvador şi
Guatemala, în 1944, l u p t a î m p o t r i v a c r u z i l o r d i c t a t o r i m i l i t a r i f e r m i n s t a u r a ţ i
a durat aproximativ câte două săptămâni. Puternicul regim militar al
ş a h u l u i I r a n u l u i a f o s t s u b m i n a t î n c â t e v a l u n i . Dictatura lui Marcos din Filipine
a căzut în faţa puterii poporului în câteva săptămâni în 1986: guvernul Statelor Unite a încetat
în scurt timp să-l mai susţină pe preşedintele Marcos odată ce a devenit evidentă forţa
opoziţiei. Tentativa loviturii de stat din Uniunea Sovietică din august 1991 a fost
contracarată în câteva zile prin sfidare politică. Ulterior, multe dintre n a ţ i u n i l e
din componenţa sa, aflate timp îndelungat sub dominaţie, şi-au
r e c â ş t i g a t independenţa doar în câteva zile, săptămâni sau luni.
7
Aristotel,
The Politics
, traducere de T. A. Sinclair (Harmondsworth, Middlesex, Anglia şi Baltimore, Maryland:Penguin Books 1976
[1962]), Cartea a V-a, Capitolul 12, pp. 231 şi 232.

Vechea prejudecată potrivit căreia mijloacele violente funcţionează

î n t o t d e a u n a repede, iar cele nonviolente necesită întotdeauna perioade îndelungate nu mai
este, evident, valabilă. Deşi pentru realizarea unor schimbări în societate şi în
structura de bază poate fi necesar mult timp, lupta propriu-zisă împotriva unei
dictaturi prin intermediul mijloacelor nonviolente durează relativ puţin.
Negocierile nu reprezintă unica alternativă a continuării războiului pentru anihilare, pe de o
parte, şi pentru capitulare, pe de alta. Exemplele oferite mai sus, ca şi cele enumerate în
Capitolul 1, arată că există o altă opţiune pentru cei care urmăresc atât pacea, cât şi libertatea:
sfidarea politică.

19
 CAPITOLUL 3

DE UNDE PROVINE PUTEREA?

Obţinerea libertăţii pe căi paşnice este cu siguranţă o sarcină dificilă. Acest lucru necesită o
capacitate strategică imensă, organizare şi planificare. Mai presus de toate, este
nevoie de putere. Democraţii nu pot spera să răstoarne o dictatură şi să instituie libertatea
politică fără capacitatea de a-şi exercita propria putere în mod eficient.
Cum poate fi realizat acest lucru? Ce fel de forţă poate mobiliza opoziţia democratică, care
ar fi suficientă pentru a distruge o dictatură şi vastele ei reţele militare şi
poliţieneşti? Răspunsurile sunt conţinute de înţelegerea, frecvent ignorată, a puterii politice.
Pătrunderea e s e n ţ e i a c e s t e i c u n o a ş t e r i n u r e p r e z i n t ă o s a r c i n ă c h i a r a t â t d e
g r e a . U n e l e a d e v ă r u r i fundamentale sunt destul de simple.

Parabola „stăpânului maimuţelor”

De exemplu, o parabolă chineză din secolul al paisprezecelea, atribuită lui Liu

Ji, descriedestul de clar această înţelegere neglijată a puterii politice: 8
8
Această istorioară, iniţial întitulată „Rule by Tricks” („Guvernare prin şiretlicuri”) face parte din colecţia
Yu-li-zi d e L i u J i ( 1 3 1 1 – 1 3 7 5 ) ş i a f o s t t r a d u s ă d e S i d n e y T a i , c u t o a t e d r e p t u r i l e
r e z e r v a t e . Y u - l i - z i e s t e ş i pseudonimul lui Liu Ji. Traducerea a fost publicată pentru prima dată în
Nonviolent Sanctions: News from the Albert Einstein Institution
(S a n c ţ i u n i nonviolente: noutăţi de la Institutul Albert Einstein)
(Camb ridge,Massachusetts), Vol. IV, Nr. 3 (iarna 1992-1993), p. 3.

În statul feudal Chu trăia un bătrân, care avea maimuţe în calitate de servitori. Oamenii din
Chu îl numeau „ju gong” (stăpânul maimuţelor). În fiecare dimineaţă, bătrânul reunea
maimuţele în curtea sa şi îi poruncea celei mai învârstă să le conducă pe celelalte în munţi
pentru a culege fructe din arbuşti şi copaci. Regula era ca fiecare maimuţă să-i dea bătrânului o
zecime din ceea ce a cules. Cele care nu procedau astfel erau crunt biciuite. Toate
maimuţele sufereau amarnic, dar niciuna nu îndrăznea să se plângă.
Într-o zi, o maimuţă mică le-a întrebat pe celelalte: „Bătrânul a fost cel care a plantat toţi
arbuştii şi copacii fructiferi?” Celelalte i-au răspuns: „Nu, ei cresc de la sine.”
Atunci maimuţa mică a întrebat din nou: „Oare nu putem culege
f r u c t e l e f ă r ă permisiunea bătrânului?” Celelalte au răspuns: „Ba da,
p u t e m . ” M a i m u ţ a m i c ă a continuat: „Atunci, de ce trebuie să depindem de bătrân, de ce
trebuie să-l slujim?”

20
 Nu reuşise bine maimuţa mică să-şi termine discursul, că toate maimuţele s-au luminat şi s-
au deşteptat dintr-odată. În aceeaşi noapte, văzând că bătrânul a adormit, maimuţele
au rupt toate baricadele cuştii în care erau închise şi au distrus orice urmă de
cuşcă. Apoi, au luat fructele depozitate de bătrân, s-au dus în pădure şi nu s-au
mai întors niciodată. În cele din urmă, bătrânul a murit de foame. Yu-li-zi spunea: „Unii
oameni din lumea întreagă îşi conduc poporul prin şiretlicuri şi nu după principii juste. Oare
nu seamănă ei cu stăpânul maimuţelor? Aceştia nu sunt c o n ş t i e n ţ i d e p r o p r i a l o r
n a i v i t a t e . Î n d a t ă c e p o p o r u l c o n d u s d e e i s e d e ş t e a p t ă , şiretlicurile nu mai
funcţionează.”

Sursele necesare puterii politice

Principiul e simplu. Dictatorii au nevoie de ajutorul poporului pe care îl conduc, ajutor fără
decare nu şi-ar putea asigura şi menţine sursele puterii politice. Aceste surse includ:
− Autoritatea - convingerea oamenilor că regimul este legitim şi că ei sunt
obligaţi moral să i se supună;
− Resursele umane - numărul şi importanţa persoanelor şi grupurilor care sunt supuse,
cooperează sau acordă ajutor conducătorilor;
− Competenţele şi cunoştinţele - necesare regimului pentru a efectua anumite acţiuni şi
furnizate de către persoanele sau grupurile cooperante;
− Factorii imateriali - factorii psihologici şi ideologici care i-ar putea determina
pe oameni să se supună şi să ajute conducătorii;
− Resursele material - m ă s u r a î n c a r e g u v e r n a n ţ i i c o n t r o l e a z ă s a u a u
a c c e s l a proprietate, resurse naturale şi financiare, sistemul
e c o n o m i c ş i m i j l o a c e l e d e comunicaţie şi de transport;
− Sancţiunile - pedepsele, sub formă de ameninţări sau chiar aplicate, faţă de cei care nu se
supun şi nu colaborează în scopul asigurării docilităţii şi cooperării, caracteristici
necesare pentru ca regimul să existe şi să-şi implementeze politicile.

Toate sursele respective depind, totuşi, de acceptarea regimului, de supunerea

şi docilitatea populaţiei şi de cooperarea multor oameni şi instituţii ale societăţii.
Prezenţa acestor factori nu este garantată.
Cooperarea deplină, docilitatea şi sprijinul vor întări sursele necesare puterii şi,
în consecinţă, vor extinde posibilităţile oricărui guvern de a-şi exercita puterea.
Pe de altă parte, întreruperea cooperării publice şi instituţionale cu
agresorii şi dictatorii diminuează şi poate chiar anula accesul la sursele
d e p u t e r e d e c a r e d ep e n d guvernanţii. Fără posibilitatea de a dispune de acele surse,
puterea conducătorilor slăbeşte şi,în cele din urmă, este lichidată.
Bineînţeles, dictatorii sunt sensibili la acţiunile şi ideile care constituie un
pericol pentru capacitatea de a acţiona după propriul plac. Prin urmare, ei sunt dispuşi să-i
ameninţe ş i s ă - i p e d e p s e a s c ă p e c e i c a r e n u s e s u p u n , f a c g r e v e s a u r e f u z ă
s ă c o o p e r e z e . T o t u ş i , lucrurile nu se opresc aici. Represiunile, cruzimea chiar,

21
nu generează mereu revenirea la gradul de supunere şi cooperare necesar funcţionării unui
regim.
Dacă, în ciuda represiunii, sursele de putere pot fi limitate sau anulate pentru suficient timp,
se poate obţine pentru început incertitudinea şi confuzia în sânul dictaturii.
Ulterior, poate urma o diminuare vizibilă a puterii dictaturii. Cu timpul,
eliminarea surselor puterii poate determina paralizarea şi impotenţa regimului, iar,
în cazuri mai serioase, abolirea sa. Puterea tiranilor va fi desfiinţată, lent sau rapid, de
inaniţie politică.
Prin urmare, gradul de libertate sau tiranie existent în orice guvernare este în
mare măsură reflecţia determinării relative a subiecţilor de a fi liberi şi a dorinţei şi aptitudinii
lor de a opune rezistenţă eforturilor de subjugare.
Contrar opiniei publice, până şi dictaturile totalitare depind de populaţia şi societăţile pe
care le conduc. Politologul Karl W. Deutsch remarca în 1953:
Puterea totalitară este rezistentă doar dacă nu trebuie să fie exersată prea des.
Dacă p u t e r e a t o t a l i t a r ă t r e b u i e a p l i c a t ă m e r e u î m p o t r i v a î n t r e g i i
populaţii, este puţin probabil că va rămâne prea mult timp puternică.
Î n t r u c â t r e g i m u r i l e t o t a l i t a r e a u nevoie de mai multă putere decât orice altă
formă de guvernare pentru a-şi dirija supuşii, asemenea regimuri pretind într-o măsură
mai mare existenţa unor deprinderi s o l i d e d e a m a n i f e s t a s u p u n e r e , e x t i n s e
î n s â n u l p o p o r u l u i ; î n p l u s , î n c a z d e necesitate, regimurile trebuie să poată
conta pe sprijinul activ al unei părţi însemnate a populaţiei9.

Teoreticianul britanic de drept din secolul al nouăsprezecelea, John Austin,

descria situaţia în care o dictatură s-a confruntat cu un popor dezamăgit. Austin susţinea că în
cazul încare majoritatea populaţiei ar fi determinată să distrugă guvernarea şi pentru aceasta ar
fi gata să îndure represiunile, autoritatea guvernării, inclusiv cei care au sprijinit-o, n-ar putea
păstra regimul detestat, chiar dacă ar primi ajutor extern. Austin conchidea că poporul sfidător
nu va putea fi forţat să revină în starea permanentă de supunere şi docilitate10.
Niccolo Machiavelli susţinea cu mult timp înainte că principele „... pentru care
tot poporul constituie un duşman nu poate fi niciodată în siguranţă; iar cu cât mai
mare îi este cruzimea, cu atât mai slab devine regimul său.”11. Aplicarea politică a
acestor principii a fost demonstrată în practică de către eroicii luptători
norvegieni împotriva ocupaţiei naziste şi, precum s-a menţionat în Capitolul 1, de
curajoşii polonezi, germani, cehi, slovaci şi de mulţi alţii care au opus rezistenţă agresiunii şi
dictaturii comuniste, contribuind, în cele din urmă, la căderea regimului comunist în Europa.
Desigur, acesta nu este un fenomen nou: cazuri de rezistenţă nonviolentă pot fi observate până
spre 494 î.e.n. când plebeii au încetat să mai coopereze cu stăpânii lor, romanii patricieni12.
Lupta nonviolentă era folosită în diverse perioade de popoare din Asia, Africa,
America deSud şi de Nord, Australasia, insulele din Pacific, dar şi din Europa.
Prin urmare, trei dintre cei mai importanţi factori pentru determinarea gradului în
care puterea unei guvernări va fi sau nu controlată sunt următorii:
(1) Dorinţa relativă a populaţiei d e a i m p u n e a n u m i t e l i m i t e p u t e r i i
guvernării;
(2) Puterea r e l a t i v ă a o r g a n i z a ţ i i l o r ş i instituţiilor independente ale
cetăţenilor de a lichida în mod colectiv sursele puterii;
(3) Capacitatea relativă a populaţiei de a refuza să acorde ajutorul şi consimţământul său.

22
Centrele puterii democratice

Una dintre caracteristicile societăţii democratice este existenţa unei multitudini de grupuri
şi instituţii nonguvernamentale independente de stat. Acestea includ, de exemplu,
familii, organizaţii religioase, asociaţii culturale, cluburi sportive, instituţii
economice, sindicate, asociaţii studenţeşti, partide politice, comunităţi rurale, asociaţii
locale, cluburi de grădinărit, organizaţii ale drepturilor omului, grupuri muzicale, societăţi
literare şi altele. Formaţiunile respective sunt importante datorită faptului că urmăresc
realizarea propriilor scopuri şi ajută lasatisfacerea nevoilor sociale.

9
Karl W. Deutsch, „Cracks in the Monolith” („Fisuri în monolit”), în lucrarea
Totalitarianism
(Totalitarismul ),coord. Carl J. Friedrich, (Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1954), pp. 313-
314.
10
John Austin,
Lectures on Jurisprudence or the Philosophy of Positive Law
(Prelegeri de jurisprudenţă sau filozofia dreptului pozitiv) (ediţia a cincea, revizuită şi redactată de
Robert Campbell, vol. 2, Londra: JohnMurray, 1911 [1861]), Vol. I, p. 296.
11
Niccolo Machiavelli, „The Discourses on the First Ten Books of Livy” („Discursuri asupra primelor zece
cărţiale lui Titus Livius”), în
The Discourses of Niccolo Machiavelli
(Discursurile lui Niccolo Machiavelli) (Londra:Routledge şi Kegan Paul, 1950), Vol. I, p. 254.
12
Vezi Gene Sharp,
The Politics of Nonviolent Action
(Politica Acţiunii Nonviolente) (Boston: Porter Sargent,1973), p. 75 şi altele pentru exemple similare din istorie.

În plus, organele date au o importanţă politică imensă. Ele oferă bazele instituţionale şi de
grup prin care oamenii îşi pot exercita influenţa asupra conducerii societăţii şi
opune r e z i s t e n ţ ă a l t o r g r u p u r i s a u g u v e r n ă r i i , c â n d c o n s i d e r ă c ă a c e s t e a
l e î n c a l c ă p e n e d r e p t interesele, pun piedici în realizarea activităţilor sau a obiectivelor
stabilite. Indivizii izolaţi, care nu fac parte din asemenea grupuri, de obicei, sunt
incapabili să producă un impact s e m n i f i c a t i v a s u p r a s o c i e t ă ţ i i , c u a t â t m a i
p u ţ i n a s u p r a u n e i g u v e r n ă r i i ş i , c u s i g u r a n ţ ă , nicidecum asupra unei dictaturi.
În consecinţă, dacă dictatorii pot priva aceste organe de autonomie şi
l i b e r t a t e , populaţia va deveni relativ neputincioasă. Mai mult decât atât, dacă instituţiile
respective se pot afla ele însele sub controlul dictatorial al puterii centrale sau pot
fi înlocuite cu altele, aservite regimului, atunci ele pot fi utilizate pentru a domina atât
membrii individuali, cât şi părţile respective ale societăţii.
Totuşi, dacă autonomia şi libertatea acestor instituţii civile independente
(aflate în afara controlului guvernamental) poate fi păstrată sau recuperată, ele
capătă o importanţă i m e n s ă p en t r u a p l i c a r e a s f i d ă r i i p o l i t i c e . T r ă s ă t u r a

23
c o m u n ă a e x e m p l e l o r m e n ţ i o n a t e d e destrămare sau slăbire a unei dictaturi este
aplicarea curajoasă în masă a sfidării politice decătre populaţie şi instituţiile ei.
Precum am afirmat anterior, aceste centre de putere furnizează bazele
instituţionale prin care populaţia poate exercita presiune sau poate opune rezistenţă
controlului dictatorial. În viitor, ele vor deveni parte componentă a bazei structurale
indispensabile unei societăţi libere. Aşadar, menţinerea independenţei şi
dezvoltării acestor centre reprezintă frecvent ocondiţie necesară pentru obţinerea
victoriei în lupta de eliberare.
Dacă dictatura a repurtat succes în distrugerea sau controlarea organelor independente a l e
societăţii, forţa de rezistenţă va trebui să creeze noi grupuri
s o c i a l e ş i i n s t i t u ţ i i independente sau să recupereze controlul democratic
asupra organelor care au supravieţuit tentativei de subjugare sau care sunt controlate
parţial. În timpul revoluţiei ungare din 1956-1957, a apărut o multitudine de consilii de
democraţie directă, unindu-se chiar în scopul de a crea pentru câteva săptămâni un întreg
sistem federal de instituţii şi organe administrative. În P o l o n i a , l a s f â r ş i t u l a n i l o r ’ 8 0 ,
m u n c i t o r i i m e n ţ i n e a u e x i s t e n ţ a u n o r s i n d i c a t e i l e g a l e , „Solidaritatea”, şi, în
unele cazuri, au preluat controlul asupra sindicatelor oficiale, controlatede regimul comunist.
Astfel de evoluţii instituţionale pot avea consecinţe politice extrem de importante.
Bineînţeles, nimic din cele spuse nu înseamnă că procesul de slăbire şi
distrugere aunei dictaturi este unul facil, nici că orice tentativă se va solda cu
succes. Cu siguranţă nu înseamnă nici că lupta va fi lipsită de victime, întrucât cei aserviţi
regimului vor contraataca, încercând să oblige populaţia să revină la starea anterioară de
cooperare şi docilitate.
Totuşi, această percepţie a puterii semnifică faptul că distrugerea intenţionată a
uneidictaturi este posibilă.
Dictaturile au caracteristici specifice care le fac foarte vulnerabile înfaţa sfidării politice
aplicate cu abilitate. În continuare, vom analiza trăsăturile respective.

CAPITOLUL 4

DICTATURILE AU SLĂBICIUNI

Dictaturile par deseori invulnerabile. Serviciile de informaţii, poliţia,

forţele militare, închisorile, lagărele de concentrare şi plutoanele de
e x e c u ţ i e s u n t c o n t r o l a t e d e c â ţ i v a reprezentanţi ai puterii. Resursele financiare, cele
naturale şi capacităţile de producţie ale unei ţări sunt frecvent acaparate în mod arbitrar
de către dictatori şi utilizate pentru realizarea voinţei proprii.

24
 Forţele democratice, dimpotrivă, par adesea extrem de slabe,
i n e f i c i e n t e ş i neputincioase. Această percepţie a invulnerabilităţii pe fondul
unui sentiment de neputinţă face improbabilă existenţa unei opoziţii eficiente.

Identificarea călcâiului lui Ahile

Un mit al Greciei antice exemplifică foarte limpede

v u l n e r a b i l i t a t e a c e l o r a p p a r e n t invulnerabili. Războinicul Ahile nu putea
fi rănit de nici o lovitură şi corpul lui nu putea fi pătrunsă de nici o sabie. Se spune că
Ahile, copil fiind, a fost cufundat în întregime de mama sa în apele râului magic Styx, corpul
lui devenind astfel protejat de toate pericolele. A existat, totuşi, o problemă. Întrucât pruncul a
fost ţinut de un călcâi pentru a nu fi luat de ape, această mică porţiune a corpului său a
rămas neatinsă de apa magică. Când Ahile a crescut, toată lumea îl considera
invulnerabil la armele duşmanilor. Totuşi, în Războiul Troian, un soldat inamic, instruit de cel
care cunoştea punctul slab al lui Ahile, a ţintit săgeata în călcâiul lipsit de apărare – unicul
loc în care putea fi rănit. Rana s-a dovedit a fi fatală. Astăzi, sintagma„călcâiul lui
Ahile” se referă la partea vulnerabilă a unei persoane, a unui plan sau instituţii, parte care este
lipsită de apărare în cazul unui atac.
Acelaşi principiu se aplică şi dictaturilor represive. Ele, de asemenea, pot fi înfrânte, rapid
şi cu pierderi minime, dacă se identifică slăbiciunile lor şi atacul este concentrat anume asupra
acestora.

Slăbiciunile unei dictaturi

Printre slăbiciunile unei dictaturi se numără următoarele:

1. Cooperarea unei multitudini de oameni, grupuri şi
i n s t i t u ţ i i n e c e s a r e p e n t r u funcţionarea sistemului poate fi limitată sau încetată.
2. Cerinţele şi efectele politicilor anterioare ale regimului vor limita în
oarecare măsură capacitatea lui actuală de a adopta şi implementa politici contrare.
3. Sistemul poate deveni inert în funcţionarea sa, fiind mai puţin apt să se
adapteze rapid la noile situaţii.
4. Personalul şi resursele alocate deja pentru efectuarea sarcinilor existente nu
pot fi uşor redirecţionate spre îndeplinirea unor nevoi noi.
5. Subalternii, de frică să nu provoace nemulţumirea superiorilor, pot
o f e r i i n f o r m a ţ i i insuficient de corecte sau de complete, necesare dictatorilor pentru luarea
deciziilor.
6. Ideologia se poate eroda, iar miturile şi simbolurile unui
s i s t e m î ş i p o t p i e r d e stabilitatea.

25
 7. Dacă există o ideologie puternică, care influenţează
p e r c e p ţ i a d e s p r e r e a l i t a t e , adeziunea fermă la ea poate cauza lipsa de atenţie faţă
de condiţiile şi nevoile reale.
8. Deteriorarea eficienţei şi competenţei aparatului birocratic
s a u c o n t r o a l e l e ş i reglementările excesive pot face ineficiente politicile şi acţiunile
sistemului.
9. Conflictele instituţionale interne, rivalităţile şi ostilităţile personale pot
prejudicia sau chiar submina funcţionarea dictaturii.
10. Intelectualii şi studenţii pot deveni impacientaţi ca reacţie la condiţiile şi
restricţiile impuse, la dogmatism şi represiuni.
11. Masele pot deveni în timp apatice, sceptice şi chiar ostile regimului.
12. Diferenţele regionale, culturale, naţionale sau de clasă se pot acutiza.
13. Ierarhia puterii unei dictaturi este întotdeauna instabilă într-o oarecare
măsură, iar uneori extrem de instabilă. Indivizii nu-şi păstrează poziţia constantă în sistem, ei
pot a v a n s a s a u r e t r o g r a d a î n r a n g s a u p o t f i e l i m i n a ţ i c o m p l e t ş i
s u b s t i t u i ţ i c u a l t e persoane.
14. Secţii ale poliţiei sau ale forţelor militare pot acţiona în
s c o p u r i p r o p r i i , c h i a r împotriva voinţei dictatorilor instauraţi, inclusiv prin
intermediul loviturilor de stat.
15. O dictatură nouă are nevoie de timp pentru a-şi consolida poziţia.
16. Întrucât în cadrul unei dictaturi un număr mic de oameni iau majoritatea deciziilor, pot
apărea greşeli în privinţa raţionamentelor, a politicilor şi acţiunilor.
17. În cazul în care regimul urmăreşte evitarea acestor pericole şi astfel
descentralizează controalele şi procesul decizional, controlul său asupra pârghiilor centrale
ale puterii poate deveni din ce în ce mai slab.

Atacul asupra slăbiciunilor dictaturii

Cunoscând asemenea slăbiciuni inerente, opoziţia democratică

p o a t e î n c e r c a î n m o d intenţionat să înrăutăţească aceste „călcâie ale lui
Ahile” în scopul de a provoca modificări radicale ale sistemului sau de a-l distruge.
Concluzia este aşadar evidentă: în ciuda puterii aparente, toate dictaturile au propriile lor
puncte slabe, ineficienţă internă, rivalităţi personale, operări instituţionale defectuoase
şi propriile lor conflicte între organizaţii şi departamente. Slăbiciunile menţionate,
cu timpul, tind să diminueze eficienţa regimului şi să-i sporească vulnerabilitatea
în cazul schimbării c o n d i ţ i i l o r ş i a u n e i r e z i s t e n ţ e p r e m e d i t a t e . N u t o t c e -
ş i p r o p u n e u n r e g i m v a f i r e a l i z a t . Uneori, de exemplu, până şi ordinele directe ale
lui Hitler nu erau executate, deoarece supuşii săi în cadrul ierarhiei refuzau să le
îndeplinească. Câteodată regimul dictatorial se poate dezintegra rapid, precum am
observat deja.
Acest lucru nu înseamnă că dictaturile pot fi distruse fără riscuri şi fără victime. Orice
desfăşurare posibilă a luptei de eliberare implică riscuri şi suferinţe potenţiale şi necesită
timp pentru a fi pusă în aplicare. În plus, bineînţeles că niciun mijloc de acţiune

26
nu garantează succesul rapid în orice situaţie. Cu toate acestea, tipurile de luptă
care ţintesc slăbiciunile identificabile ale dictaturii au şanse de izbândă mai mari decât cele
care urmăresc să lovească regimul acolo unde el este în mod evident cel mai puternic.

Întrebarea constă în cum trebuie dusă această luptă.

CAPITOLUL 5

EXERCITAREA PUTERII

În Capitolul 1 am menţionat că rezistenţa armată împotriva unei dictaturi nu loveşte

latura cea mai slabă, ci mai degrabă invers, latura cea mai puternică. Optând pentru
concurenţa în d o m e n i i p r e c u m f o r ţ e l e a r m a t e , a p r o v i z i o n a r e a c u m u n i ţ i i ,
t e h n o l o g i a d e p r o d u c e r e a armamentului şi altele, mişcările de rezistenţă se situează
într-o poziţie clar dezavantajoasă. Dictaturile vor putea aproape întotdeauna să reunească
resurse superioare în aceste domenii. De asemenea, am prezentat şi pericolele mizării pe forţe
salvatoare externe. În Capitolul 2 am examinat problemele încrederii în negocieri ca mijloc de
lichidare a unei dictaturi.

27
 În acest caz, de ce modalităţi dispune opoziţia democratică care i-ar oferi
avantaje clare şi care vor duce la agravarea slăbiciunilor identificate ale regimului? Ce
tehnică de luptă ar putea valorifica teoria puterii politice analizate în Capitolul 3? Opţiunea
alternativă constă în sfidarea politică.

Sfidarea politică are următoarele trăsături:

• Nu acceptă ca rezultatul să fie decis de mijloacele de luptă alese de dictatură.
• Regimul întâmpină dificultăţi în lupta împotriva ei.
• Poate agrava semnificativ slăbiciunile regimului dictatorial şi împiedica
accesul la sursele lui de putere.
• Poate fi foarte diversificată ca acţiune, însă poate fi concentrată asupra unui obiectiv
specific.
• Generează comiterea unor erori de judecată şi de acţiune de către dictatori.
• Poate întrebuinţa eficient populaţia în totalitatea ei, grupurile şi instituţiile societăţii
înlupta de lichidare a dominaţiei brutale a câtorva indivizi.
• Contribuie la răspândirea distribuţiei puterii efective în societate, mărind
şansele constituirii şi menţinerii unei societăţi democratice.

Modul de funcţionare a luptei nonviolente

Asemenea forţelor militare, sfidarea politică poate fi utilizată în diverse scopuri, variind de
la eforturile de a influenţa oponenţii să întreprindă anumite măsuri până la crearea condiţiilor
de soluţionare paşnică a conflictului sau la lichidarea regimului advers. Totuşi, sfidarea politică
acţionează în alte moduri decât violenţa. Deşi ambele tehnici (atât lupta violentă, cât şi lupta
nonviolentă) reprezintă mijloace de a duce o luptă, procedeele şi consecinţele lor
diferă substanţial. Instrumentele şi rezultatele conflictului violent sunt bine cunoscute. Armele
fizice se întrebuinţează în scopul de a intimida, de a răni, de a ucide şi de a distruge.
Sfidarea nonviolentă constituie un mijloc de luptă mult mai complex şi mai
variat decât violenţa. Spre deosebire de aceasta, lupta nonviolentă e dusă cu arme
psihologice, s o c i a l e , e c o n o m i c e ş i p o l i t i c e , f o l o s i t e d e p o p u l a ţ i e ş i d e
i n s t i t u ţ i i l e s o c i e t ă ţ i i . A r m e l e respective sunt cunoscute sub diverse nume –
proteste, greve, noncooperare, boicoturi, nemulţumire şi forţa maselor. Precum am
menţionat anterior, guvernele pot conduce doar atât timp cât obţin reînnoirea constantă a
surselor necesare puterii lor prin intermediul cooperării, supunerii şi docilităţii populaţiei
şi instituţiilor sociale. Sfidarea politică, spre deosebire de violenţă, este un
instrument deosebit de oportun pentru a împiedica accesul regimului la sursele date
de putere.

Armele nonviolente şi disciplina

O eroare obişnuită a campaniilor anterioare de sfidare politică consta în faptul că se miza

pe doar una sau două metode de luptă – grevele şi demonstraţiile în masă. De fapt,

28
există o multitudine de tehnici care permit strategilor mişcării de rezistenţă să
concentreze sau să diversifice lupta după necesitate.
Au fost identificate aproximativ două sute de metode
s p e c i f i c e d e a c ţ i o n a r e nonviolentă, numărul acestora fiind probabil cu mult
mai mare. Ele sunt clasificate in trei c a t e g o r i i g e n e r a l e : p r o t e s t u l ş i
p e r s u a s i u n e a , n o n c o o p e r a r e a ş i i n t e r v e n ţ i a . M e t o d e l e protestului şi
persuasiunii nonviolente reprezintă în special manifestaţiile simbolice, inclusive defilările,
marşurile şi pichetele de grevă (54 de metode). Tehnicile noncooperării pot fi
împărţite în trei subcategorii:
(a) noncooperare socială (16 metode),
(b) noncooperaree c o n o m i c ă , c a r e i n c l u d e :
- boicoturile (26 de metode), şi
- grevele (23 de metode),
(c) noncooperare politică (38 de metode).
C a t e g o r i a a I I I - a , r e p r e z e n t a t ă d e i n t e r v e n ţ i a nonviolentă, constă
în utilizarea unor mijloace psihologice, fizice, sociale, economice sau politice,
precum greva foamei, ocupaţia nonviolentă şi guvernarea paralelă (41 de metode). O lista
alcătuită din 198 de metode este inclusă în anexele acestei lucrări.
Utilizarea unui număr semnificativ de metode – selectate cu atenţie, aplicate în mod
repetat şi la scară largă, întrebuinţate în contextul unei strategii chibzuite şi a unei
tactici adecvate de către populaţia civilă antrenată – este în măsură să creeze probleme grave
oricărui regim ilegitim. Acest lucru se referă la toate dictaturile.
Spre deosebire de metodele militare, procedeele luptei nonviolente se pot
concentra direct asupra aspectelor esenţiale. De exemplu, întrucât dictatura este în
esenţă o problemă p o l i t i c ă , a p l i c a r e a f o r m e l o r p o l i t i c e d e l u p t ă
n o n v i o l e n t ă v a c o n s t i t u i u n a s p e c t c r u c i a l . Acestea cuprind contestarea
legitimităţii tiranilor şi refuzul de a coopera cu regimul instaurat de ei. De asemenea,
noncooperarea va fi orientată împotriva unor politici concrete. Uneori practicarea
intenţionată a amânărilor şi a tergiversărilor poate avea loc în mod discret sau
chiar secret, în timp ce alteori nesupunerea directă şi grevele sau demonstraţiile
publice de sfidare pot fi manifestate în văzul tuturor.
Pe de altă parte, dacă un regim dictatorial este vulnerabil la presiunile economice sau dacă
majoritatea plângerilor populare împotriva sistemului sunt de natură economică, anume
acţiunile economice, precum boicoturile sau grevele, reprezintă
m e t o d e l e o p o r t u n e d e rezistenţă. Eforturile dictatorilor de a exploata sistemul economic
pot fi contracarate de greve generale de proproţii reduse, încetiniri ale ritmului muncii
şi de refuzul (sau eschivarea) e x p e r ţ i l o r i n d i s p en s a b i l i d e a a c o r d a a s i s t e n ţ ă
r e g i m u l u i . S e p o a t e r e c u r g e l a u t i l i z a r e a selectivă a diverselor tipuri de
greve în momentele-cheie ale procesului de producţie, în domeniul transporturilor, în
aprovizionarea cu materiale prime şi în distribuţia produselor.
Unele dintre metodele luptei nonviolente revendică din partea
o a m e n i l o r s ă înfăptuiască lucruri care nu au legătură cu modul lor
obişnuit de viaţă, de exemplu să distribuie prospecte, să organizeze o
p r e s ă c l a n d e s t i n ă , s ă d e c l a r e g r e v a f o a m e i s a u s ă desfăşoare proteste
şezând pe jos în mijlocul străzii. Pentru unii oameni va fi foarte greu să întreprindă
asemenea măsuri cu excepţia unor cazuri extreme.

29
 Alte metode ale luptei nonviolente necesită, dimpotrivă, continuarea
u n e i v i e ţ i normale, deşi într-o manieră oarecum diferită. De exemplu, oamenii se pot
prezenta la lucru, în loc să declanşeze greve, muncind însă intenţionat mult mai lent şi mai
ineficient decât de obicei. În mod conştient, se pot comite „erori” cu o frecvenţă mai mare. La
momentul potrivit, cineva se poate „îmbolnăvi” şi „să nu fie în stare” să lucreze sau
poate, pur şi simplu, să refuze să muncească. Unii pot asista la slujbe religioase
atunci când acţiunea respectivă exprimă convingeri nu doar religioase, ci şi
politice. Copiii pot fi protejaţi de propaganda agresorilor prin intermediul
educaţiei în sânul familiei sau în cadrul orelor de clasă ilegale. Oamenii pot refuza
să adere la anumite organizaţii „recomandate” sau impuse, la care nu s-ar fi alăturat anterior
din proprie iniţiativă. Asemănarea acestor tipuri de rezistenţă cu activităţile cotidiene ale unui
individ şi devierea neînsemnată de la modul obişnuit de trai pot facilita cu mult participarea
unui număr mare de oameni la lupta naţională de eliberare.
Deoarece acţiunile nonviolente şi cele violente funcţionează pe căi
f u n d a m e n t a l diferite, chiar şi o măsură limitată de rezistenţă violentă, pe durata unei
campanii de sfidare politică, se va dovedi contraproductivă, întrucât va devia lupta spre un
teren în care dictatorii deţin un avantaj copleşitor (ostilităţile militare). Disciplina rezistenţei
nonviolente constituie cheia succesului şi trebuie menţinută în ciuda provocărilor şi
represiunilor declanşate de dictatori şi reprezentanţii acestora. R e s p e c t a r e a
disciplinei acţiunilor nonviolente împotriva adversarilor represivi
facilitează funcţionarea celor patru mecanisme ale schimbării în cadrul unei lupte
nonviolente(analizate ulterior). În plus, disciplina este extrem de importantă în
procesul de jiu-jitsu 13 politic.
13
N.tr. Jiu Jitsu brazilian este o artă marţială şi un sport de contact care se bazează pe lupta la sol şi îl forţează
peoponent să renunţe la luptă. Pe principiul folosirii cât mai eficiente a tehnicii şi în special a
pârghiilor, un practicant fără atribute fizice de excepţie are şanse de reuşită ridicate în luptă, în faţa unui
adversar superior din punct de vedere fizic.
În acest proces violenţa făţişă a regimului îndreptată împotriva acţiunilor
evident nonviolente ale opoziţiei ricoşează într-o lovitură politică asupra
poziţiilor dictatorilor, d e c l a n ş â n d d i s e n s i u n i î n p r o p r i i l e r â n d u r i ş i
c o n s o l i d â n d s p r i j i n u l a c o r d a t m e m b r i l o r rezistenţei din partea populaţiei în
general, de obicei susţinătoare a regimului, cât şi din partea grupurilor terţe.
În unele cazuri, totuşi, violenţa limitată împotriva unei dictaturi poate fi
inevitabilă. Frustrările şi ura faţă de regim pot exploda în violenţe. În plus, anumite grupuri
ar putea să nu accepte renunţarea la mijloacele violente, deşi recunosc rolul
important de ţinut de lupta nonviolentă. În asemenea situaţii, sfidarea politică nu trebuie
abandonată. Totuşi, se impune detaşarea cât mai mult posibil a acţiunilor violente de cele
nonviolente, măsură întreprinsă în funcţie de situarea geografică, grupurile de
populaţie, coordonatele temporale şi scopurile fixate. În caz contrar, violenţa poate avea
un efect dezastruos asupra aplicării sfidării politice, potenţial mult mai puternică şi mai
eficientă.
Istoria consemnează că, deşi în cursul sfidării politice sunt probabile victime,
atâtucişi, cât şi răniţi, numărul lor va fi cu mult mai mic decât în cazul
ostilităţilor militare. În plus, acest tip de luptă nu prelungeşte lanţul infinit al masacrelor şi
violenţelor.

30
 Rezistenţa nonviolentă presupune şi tinde, în egală măsură, să provoace
atenuareafricii (sau căpătarea unui control mai mare asupra ei) faţă de guvernare şi
represiunile violenteale acesteia. Renunţarea la frică sau controlul ei reprezintă un factor
esenţial în procesul de distrugere a puterii deţinute de tirani asupra populaţiei în ansamblu.

Deschidere, secretizare şi standarde înalte

Secretizarea, înşelătoria şi conspiraţiile clandestine ridică probleme extrem de dificile

pentru mişcarea ce utilizează acţiuni nonviolente. Deseori, este imposibilă
tăinuirea intenţiilor şi planurilor de poliţia politică şi agenţii serviciilor de
informaţii. Din perspectiva mişcării de rezistenţă, secretizarea nu numai că îşi are
originile în frică, şi contribuie la intensificarea ei, fapt care demoralizează suflul rezistenţei şi
micşorează numărul de oameni care pot participala o acţiune dată. În plus, poate
determina apariţia unor suspiciuni şi acuzaţii în interiorul mişcării, adesea
nejustificate, în legătură cu presupuşii agenţi sau informatori ai adversarilor. Tăinuirea poate
avea impact şi asupra capacităţii mişcării de a rămâne un act nonviolent.
Dimpotrivă, deschiderea în ceea ce priveşte intenţiile şi planurile va avea efecte contrare şi va
contribui la crearea unei imagini extrem de puternice a mişcării de
r e z i s t e n ţ ă . D e s i g u r , problema este mult mai complexă decât pare la prima vedere,
existând aspecte importante încadrul activităţilor de rezistenţă care reclamă conspirativitate.
Cei care cunosc atât dinamica luptei nonviolente, cât şi mijloacele de supraveghere specifice
unei dictaturi vor avea nevoie, într-o anumită situaţie, de o evaluare bine documentată.
Editarea şi difuzarea publicaţiilor clandestine, ascultarea posturilor de radio ilegale în
interiorul ţării şi colectarea informaţiilor privind operaţiunile dictaturii reprezintă
acţiuni specifice, de proporţii reduse, care necesită un grad înalt de discreţie.
La toate etapele conflictului se impune păstrarea unor
î n a l t e s t a n d a r d e d e comportament în cadrul luptei nonviolente.
F a c t o r i p r e c u m t e m e r i t a t e a ş i r e s p e c t a r e a disciplinei în timpul acţiunilor
nonviolente trebuie să fie mereu prezenţi. Este important să se ţină seama de faptul că
realizarea unor schimbări concrete necesită adesea participarea unui număr mare de oameni.
Or, un asemenea număr de participanţi de încredere poate fi obţinut doar prin păstrarea unor
standarde înalte de organizare a mişcării.

Schimbări ale relaţiilor de putere

Strategii trebuie să reţină că un conflict în cadrul căruia se aplică sfidarea politică

reprezintăun câmp de luptă mereu schimbător, cu o interacţiune continuă între atacuri şi
contraatacuri. Nimic nu este static. Relaţiile de putere, absolute sau relative, sunt
supuse unor schimbări constante şi rapide. Acest lucru e posibil datorită faptului că
participanţii rezistenţei continuă cu perseverenţă acţiunile nonviolente în ciuda represiunilor.

31
 În această formă de conflict, variaţiile puterii fiecăreia dintre părţile
potrivnice sunt mult mai intense decât în cazul conflictelor violente, au loc mult mai repede
şi au consecinţe mai diversificate şi mai importante din punct de vedere politic.
Datorită acestor variaţii, anumite acţiuni întreprinse de membrii rezistenţei pot
avea efecte ce depăşesc momentul şi spaţiul concret în care ele au loc. Consecinţele
indirecte vor fi consolidarea sau slăbirea uneiasau alteia dintre părţi.
În plus, grupul nonviolent poate influenţa, prin intermediul acţiunilor sale, sporirea sau
d i m i n u a r e a p u t e r i i r e l a t i v e a părţii adverse, î n t r - o m ă s u r ă m a i m a r e
d e c â t î n c a d r u l conflictelor militare. De exemplu, o rezistenţă disciplinată,
curajoasă, nonviolentă care înfruntă atrocităţile tiranilor poate induce nelinişte,
nemulţumire, neîncredere şi, în cazuri mai serioase, chiar răzvrătire în rândul propriilor
soldaţi ai dictatorului şi în sânul populaţiei. O asemenea formă de rezistenţă poate
determina, de asemenea, intensificarea condamnării internaţionale a tiraniei. În
plus, aplicarea iscusită, disciplinată şi repetată poate avea drept rezultat
participarea din ce în ce mai masivă la mişcare a unor oameni care de obicei şi-
ar oferi sprijinul tacit dictatorilor sau care adoptă în general o poziţie neutră în conflicte.

Patru mecanisme ale schimbării

Lupta nonviolentă produce schimbarea prin intermediul a patru mecanisme.

Primul mecanism are cea mai mică probabilitate de realizare, deşi au existat cazuri în care
el a funcţionat. Când actorii regimului dictatorial sunt emoţionaţi de suferinţa provocată de
represiunile împotriva bravilor participanţi la mişcarea de rezistenţă sau se conving
în mod raţional de justeţea cauzei rezistenţei, ei şi-ar putea asuma obiectivele membrilor
mişcării. Mecanismul dat este n u m i t c o n v e r s i u n e . D e ş i u n e o r i s e p o a t e
m a n i f e s t a m e c a n i s m u l c o n v e r s i u n i i î n l u p t a nonviolentă, aceste cazuri sunt rare,
iar în majoritatea conflictelor nu apar deloc sau cel puţin nu în proporţii semnificative.

Cu mult mai des, lupta nonviolentă duce la schimbarea situaţiei

c o n f l i c t u a l e ş i a societăţii astfel încât adversarii pur şi simplu nu pot acţiona după bunul
plac. Anume această s c h i m b a r e e s t e g e n e r a t ă d e c e l e l a l t e t r e i m e c a n i s m e :
a d a p t a r e a , c o e r c i ţ i a n o n v i o l e n t ă ş i dezintegrarea. Aplicarea unuia sau a altuia
depinde de gradul în care relaţiile de putere, relative sau absolute, sunt transferate în
favoarea democraţilor.
În cazul în care chestiunile aflate în discuţie nu au un
c a r a c t e r f u n d a m e n t a l , revendicările opoziţiei în cadrul unei campanii
r e s t r â n s e n u m a i s u n t c o n s i d e r a t e d r e p t ameninţătoare, şi dacă confruntarea
de forţe a modificat într-o anumită măsură relaţiile de putere, conflictul poate fi
încheiat printr-un acord, o înţelegere sau printr-un compromis. Mecanismul descris
se numeşte adaptare. De exemplu, multe greve sunt soluţionate anume în acest mod, ambele
părţi obţinând unele dintre obiectivele fixate, dar nici una dintre ele nu realizează
tot ce şi-a propus iniţial. O guvernare dată poate considera o asemenea înţelegere drept una
pozitivă, printre beneficii numărându-se reducerea tensiunii, crearea unei impresii de
„imparţialitate” şi îmbunătăţirea reputaţiei regimului la nivel internaţional. Prin

32
urmare, este important de a selecţiona foarte atent chestiunile asupra cărora poate fi încheiat
un acord prin intermediul mecanismului adaptării. Lupta pentru răsturnarea unui regim
dictatorial nu face parte dintre acestea.
Rezistenţa nonviolentă poate fi mult mai puternică decât cea
r e a l i z a t ă p r i n mecanismele conversiunii sau adaptării. Noncooperarea masivă şi sfidarea
pot schimba într-atât atmosfera socială şi politică, în special relaţiile de putere, încât
posibilităţile unui dictator de a controla societatea şi procesele economice, sociale şi politice de
guvernare sunt practice lichidate. Forţele armate ale oponentului pot deveni atât de nesigure,
încât pur şi simplu nu se mai supun ordinelor de a reprima mişcarea de rezistenţă. Deşi liderii
adversarului se menţin la putere şi urmăresc în continuare scopurile iniţiale, ei au fost lipsiţi de
capacitatea de a acţiona eficient. Această metodă se numeşte coerciţie nonviolentă.
În unele situaţii extreme, condiţiile care determină coerciţia nonviolentă pot
avea rezultate şi mai semnificative. Conducerea adversarilor pierde de fapt întreaga sa
capacitate dea acţiona, iar propria ei structură de putere se prăbuşeşte.
Autodirijarea, sfidarea şi refuzul membrilor rezistenţei de a coopera devin atât de
desăvârşite, încât adversarul nu reuşeşte să păstreze nici în aparenţă controlul asupra mişcării.
Aparatul birocratic al adversarului refuză să se supună propriei conduceri. Trupele şi
poliţia se răzvrătesc. Susţinătorii obişnuiţi ai adversarului şi populaţia se dezic de fosta
conducere, renegându-i în întregime dreptul de a guverna. Astfel, obedienţa şi ajutorul acordat
anterior se diminuează considerabil.
Cel de-al patrulea mecanism al schimbării, dezintegrarea sistemului adversarului, este atât
de complet, î n c â t o p o n e n ţ i l o r l e l i p s e ş t e p â n ă ş i f o r ţ a d e a
c a p i t u l a . R e g i m u l p u r ş i s i m p l u s e dezintegrează.
La planificarea strategiilor de eliberare trebuie să se ţină seama de
a c e s t e p a t r u mecanisme. Uneori ele sunt puse în funcţiune accidental. Cu toate acestea,
alegerea unuia saua mai multora dintre ele în calitate de instrument de schimbare în cadrul unui
conflict permite formularea unor strategii concrete care se completează reciproc. Optarea
pentru un mecanism( s a u m e c a n i s m e ) s a u a l t u l d e p i n d e d e n u m e r o ş i f a c t o r i ,
p r i n t r e c a r e p u t e r e a a b s o l u t ă ş i relativă a părţilor potrivnice; atitudinile şi obiectivele
grupului de rezistenţă nonviolentă.

Efectele de democratizare generate de sfidarea politică

Spre deosebire de efectele centralizante ale sancţiunilor violente, aplicarea tehnicilor luptei
nonviolente contribuie la democratizarea societăţii politice în mai multe moduri.
O latură a efectului de democratizare este negativă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de
metodele militare, sfidarea politică nu oferă instrumente de reprimare aflate în mâinile unei
elite de conducere care ar putea fi întoarse ulterior împotriva populaţiei în scopul instaurării
sau menţinerii unei dictaturi. Liderii mişcării nonviolente pot exercita influenţă şi
presiuni asupra adepţilor lor, dar ei nu-i pot întemniţa sau executa în caz de disidenţă sau
reorientarespre alţi lideri.
Cealaltă latură a efectului de democratizare este pozitivă. Şi anume, lupta nonviolentă oferă
populaţiei mijloace de rezistenţă care pot fi întrebuinţate pentru dobândirea şi apărarea

33
libertăţilor ei atât împotriva dictatorilor actuali, cât şi a celor potenţiali.
Enumerăm câtevadintre efectele pozitive de democratizare proprii luptei nonviolente:
− Experienţa unor acţiuni nonviolente poate spori încrederea în sine a unei populaţii care
contestă ameninţările regimului şi capacitatea acestuia de a
d e c l a n ş a r e p r e s i u n i violente.
− Lupta nonviolentă oferă instrumentele de noncooperare şi sfidare prin
intermediul cărora populaţia poate opune rezistenţă unui control nedemocratic
exercitat de orice grup dictatorial asupra ei.
− Lupta nonviolentă poate fi folosită pentru susţinerea unei practici
a l i b e r t ă ţ i l o r democratice, precum libertatea de exprimare, libertatea presei, crearea
organizaţiilor independente şi libertatea reuniunilor, în faţa acţiunilor represive.
− Lupta nonviolentă contribuie intens la supravieţuirea, renaşterea şi
c o n s o l i d a r e a grupurilor şi instituţiilor independente ale societăţii, fapt analizat
anterior. Acestea au un rol important pentru o democraţie datorită capacităţii
lor de a mobiliza puterea comunităţii şi de a impune anumite limite puterii efective
a oricărui dictator potenţial.
− Lupta nonviolentă oferă mijloace cu ajutorul cărora populaţia poate orienta
puterea î m p o t r i v a a c ţ i u n i l o r r e p r e s i v e a l e p o l i ţ i e i ş i a l e f o r ţ e l o r
m i l i t a r e î n t r e p r i n s e d e o guvernare totalitară.
− Lupta nonviolentă oferă metode cu ajutorul cărora
p o p u l a ţ i a ş i i n s t i t u ţ i i l e independente pot limita sau lichida, în interesul
democraţiei, sursele puterii necesare elitei aflate la conducere, astfel ameninţându-i
capacitatea de a-şi prelungi dominaţia.

Complexitatea luptei nonviolente

Precum am observat în cadrul acestor discuţii, lupta nonviolentă

r e p r e z i n t ă o t e h n i c ă complexă de acţiuni sociale, implicând o multitudine de metode, o
gamă largă de mecanisme ale schimbării şi un cod de conduită specific. Pentru a fi eficientă, în
special împotriva unei d i c t a t u r i , s f i d a r e a p o l i t i c ă n e c e s i t ă o p l a n i f i c a r e ş i o
p r e g ă t i r e m i n u ţ i o a s ă . E v e n t u a l i i participanţi trebuie să înţeleagă ceea ce se cere de la
ei. Trebuie să existe resurse disponibile. În plus, este necesar ca strategii să fi analizat
modalitatea cea mai eficientă de aplicare a luptei nonviolente. În continuare, ne îndreptăm
atenţia asupra acestui element crucial: necesitatea unei planificări strategice.

34
 CAPITOLUL 6

NECESITATEA UNEI PLANIFICĂRI STRATEGICE

Campaniile de sfidare politică duse împotriva dictaturilor pot fi iniţiate în diverse moduri.
În t r e c u t , a c e s t t i p d e l u p t ă e r a a p r o a p e î n t o t d e a u n a n ep l a n i f i c a t ş i î n c e a
m a i m a r e p a r t e accidental. Doleanţele concrete care declanşau primele acţiuni variau
foarte mult, dar de cele mai mute ori generau alte violenţe, arestarea sau asasinarea
unei persoane notorii, o nouă ordine sau politică represivă, crize alimentare, lipsa de
respect faţă de convingerile religioase. Uneori, un act anumit al dictaturii înfuria atât de
tare populaţia, încât oamenii se aventurau î n t r - o l u p t ă a c ă r u i s f â r ş i t n i c i n u
şi-l imaginau. Alteori, un individ curajos sau un grup restrâns săvârşea
o acţiune care atrăgea sprijinul public. O anumită nedreptate putea

35
f i percepută de ceilalţi similară abuzurilor îndurate de ei şi, astfel, se puteau
alătura luptei. În anumite cazuri, un apel concret la rezistenţă din partea unui grup mic sau a
unui individ putea determina o reacţie neaşteptat de puternică. Deşi spontaneitatea comportă
unele calităţi, ea a avut frecvent şi dezavantaje.
Deseori, apărătorii democraţiei nu prevedeau violenţele dictaturii, iar
suferinţele imense indurate ulterior au determinat înfrângerea mişcării de
rezistenţă. Uneori, lipsa planificării a lăsat decizii cruciale în voia hazardului,
rezultatele fiind în consecinţă dezastruoase. Chiar dacă era doborât regimul represiv, lipsa
unui plan privind modul de organizare a tranziţiei spre un sistem democratic a
provocat instaurarea unei noi dictaturi.

O planificare realistă

În viitor, acţiunile populare neplanificate vor avea cu siguranţă un rol

important în lupta î m p o t r i v a d i c t a t u r i l o r . Î n p r e z e n t , p o t f i î n s ă e v a l u a t e
c e l e m a i e f i c i e n t e m o d a l i t ă ţ i d e răsturnare a unui regim totalitar, evalua momentul în
care atmosfera politică şi spiritul popular s u n t f a v o r a b i l e ş i s e p o a t e d e c i d e a s u p r a
m o d u l u i d e i n i ţ i e r e a c a m p a n i e i . Î n a s e m e n e a circumstanţe, alegerea unor
mijloace eficiente de câştigare a libertăţii reclamă o analiză foarte minuţioasă, bazată pe
evaluarea realistă, a situaţiei şi a capacităţilor comunităţii.
Dacă o persoană îşi doreşte să obţină ceva, cel mai înţelept ar fi să elaboreze un plan d e
realizare a obiectivelor sale. Cu cât mai mare este scopul sau cu cât mai
g r a v e s u n t consecinţele unui eventual eşec, cu atât mai importantă devine planificarea.
Elaborarea unei s t r a t e g i i m ă r e ş t e p r o b a b i l i t a t e a m o b i l i z ă r i i ş i
î n t r e b u i n ţ ă r i i c â t m a i e f i c i e n t e a t u t u r o r resurselor. Acest lucru se referă în special
la o mişcare democratică – care dispune de resurse materiale limitate şi ai cărei adepţi se află în
pericol – aflată în faţa tentativei de răsturnare a unui regim dictatorial puternic. Spre deosebire
de aceasta, o dictatură are de obicei acces la resurse materiale imense, dispune de forţă
de organizare şi este capabilă să comită acţiuni violente. „Elaborarea unei strategii”
înseamnă calcularea unui curs al evenimentelor care face f e z a b i l ă t r e c e r e a d e l a
s i t u a ţ i a p r e z e n t ă l a u n v i i t o r d o r i t . Î n t e r m e n i i d i s c u ţ i e i n o a s t r e , înseamnă
trecerea de la o dictatură la un viitor sistem democratic. Planul de realizare a unui asemenea
obiectiv constă de obicei dintr-o serie etapizată de campanii şi din alte activităţi
o r g a n i z a t e , c o n c e p u t e p en t r u c o n s o l i d a r e a p o p u l a ţ i e i ş i s o c i e t ă ţ i i
o p r i m a t e ş i s l ă b i r e a dictaturii. Menţionăm că obiectivul nu rezidă în simpla răsturnare a
regimului existent, ci în instaurarea unui sistem democratic. O strategie majoră care îşi
limitează scopul la desfiinţarea dictaturii riscă enorm să ducă la apariţia altui tiran.

Obstacolele unei planificări

Unii exponenţi ai libertăţii, din diverse regiuni ale lumii, nu se

angajează pe deplin în analizarea minuţioasă a posibilităţilor de
r e a l i z a r e a d e m o c r a ţ i e i . A s e m en e a a d e p ţ i d o a r r a r e o r i r e c u n o s c

36
importanţa crucială pe care o are planificarea strategică
m e t i c u l o a s ă premergătoare oricărui act. În consecinţă, acest lucru este înfăptuit foarte rar.
Oare de ce oamenii stăpâniţi de dorinţa de a câştiga libertatea politică a poporului
lor elaborează atât de rar un plan strategic cuprinzător în scopul realizării acestui obiectiv?
Din păcate, deseori majoritatea membrilor opoziţiei democratice nu
conştientizează necesitateaunei planificări strategice, nu sunt obişnuiţi sau
antrenaţi să gândească strategic. Aceasta constituie o sarcină dificilă. Liderii
mişcării de rezistenţă, hărţuiţi permanent de regim şi copleşiţi de responsabilităţile lor
imediate, nu dispun de obicei nici de siguranţă, nici de timp pentru a-şi dezvolta deprinderi de
a gândi strategic.
Dimpotrivă, modelul obişnuit constă în simpla reacţionare la iniţiativele
regimului. Însă astfel, opoziţia se află mereu în defensivă, încercând să apere
libertăţile limitate sau bastioanele libertăţii, în cel mai bun caz încetinind sporirea
controlului dictatorial sau cauzând anumite probleme noilor politici ale regimului.
Desigur că există persoane şi grupuri care nu văd necesitatea unei planificări ample, pe
termen lung, a mişcării de eliberare. Dimpotrivă, ei ar putea crede cu naivitate că dacă se
vor dedica ideilor lor cu abnegaţie, fermitate şi suficient de mult timp, acestea se
vor realize c u m v a . M a i e x i s t ă ş i o a m e n i c a r e p r e s u p u n c ă , d a c ă p u r ş i
s i m p l u t r ă i e s c ş i ţ i n p i ep t dificultăţilor în conformitate cu principiile şi idealurile lor,
fac tot ce le stă în putinţă pentru îndeplinirea acestora. Angajamentul faţă de
obiectivele umanitare şi devotamentul faţă de i d e a l u r i s u n t a d m i r a b i l e , d a r
t o t a l i n a d e c v a t e î n p r o c e s u l d e n i m i c i r e a u n e i d i c t a t u r i ş i câştigare a
libertăţii.
Alţi adversari ai regimurilor totalitare pot crede cu naivitate că intensificarea violenţei din
partea lor poate da naştere libertăţii. Totuşi, violenţa nu reprezintă un garant al
succesului, precum am menţionat anterior. În loc să producă eliberarea, ea poate duce fie la
înfrângere, fie la o tragedie în masă, fie la ambele. În majoritatea cazurilor,
dictaturile sunt mult mai bine d o t a t e p e n t r u a p u r t a o l u p t ă v i o l e n t ă ,
i a r r e a l i t ă ţ i l e m i l i t a r e r a r s e a f l ă î n f a v o a r e a democraţilor.
De asemenea, există activişti care îşi fundamentează acţiunile pe ceea ce
„simt” că trebuie să facă. Asemenea abordări, totuşi, nu numai că sunt
egocentrice, ci nu oferă nici o orientare pentru elaborarea unei strategii majore de
eliberare.
Acţiunile bazate pe o „idee genială” venită cuiva în cap are de asemenea dezavantaje. În
locul acesteia, este nevoie de activităţi fondate pe un calcul minuţios al „paşilor următori” î n
calea spre răsturnarea regimului totalitar. În lipsa unei analize
s t r a t e g i c e , s - a r p u t e a întâmpla ca liderii mişcării de rezistenţă să nu ştie care ar
trebui să fie „pasul următor”, d e o a r e c e n u s - a u g â n d i t î n m o d s e r i o s l a
e t a p e l e c o n s e c u t i v e c o n c r e t e n e c e s a r e p en t r u obţinerea victoriei. Ideile creative
şi geniale sunt foarte importante, dar utilizarea lor trebuie făcută în scopul ameliorării situaţiei
strategice a forţelor democratice.
Unii oameni, fiind perfect conştienţi de multitudinea acţiunilor care pot fi întreprinse
împotriva unei dictaturi, dar nereuşind să decidă cum să înceapă, îndeamnă „Fă totul în mod
simultan”. Acest lucru ar putea fi de folos, dar este, desigur, imposibil, mai ales în cadrul
unor mişcări relativ slabe. În plus, o asemenea abordare nu oferă nici o orientare privind modul

37
de ainiţia o campanie, punctele asupra cărora trebuie concentrate eforturile şi maniera în care
ar trebui utilizate resursele, de obicei limitate.
Există şi persoane sau grupuri care conştientizează
n e c e s i t a t e a u n e i o a r e c a r e planificări, însă acestea sunt în stare să conceapă
strategii doar pe termen scurt sau la nivel tactic. S-ar putea ca ei să nu înţeleagă faptul
că planificarea pe termen lung este necesară şi posibilă. Uneori, ei ar putea da dovadă de
neputinţa de a gândi şi analiza în termeni strategici, astfel permiţându-şi să fie sustraşi, în mod
repetat, de chestiuni relativ minore, iar de cele mai multe ori reacţionând la acţiunile
adversarului în loc să preia iniţiativa în mâinile mişcării democratice. Consacrând
atât de multă energie activităţilor pe termen scurt, aceşti lideri nu reuşesc, de
obicei, să examineze câteva căi alternative de luptă, care ar orienta eforturile
generale în scopul apropierii progresive de ţintă. E s t e l a f e l d e p o s i b i l c a a n u m i t e
m i ş c ă r i d e m o c r a t i c e s ă n u p l a n i f i c e o s t r a t e g i e cuprinzătoare de răsturnare
a regimului din cauza focalizării doar asupra unor problem curente din alt motiv. Ei
nu cred cu adevărat că se poate pune capăt tiraniei doar prin eforturi proprii. De aceea,
elaborarea unei strategii este considerată o pierdere romantică de timp sau un exerciţiu inutil.
Oamenii care luptă pentru libertate împotriva unui regim despotic trebuie să înfrunte adesea
o putere militară şi poliţienească atât de imensă, încât au impresia că dictatorii
pot obţine orice-şi doresc. Lipsiţi de o speranţă adevărată, aceşti oameni
înfruntătotuşi regimul din motive de probitate şi probabil istorice. Deşi nu
recunosc niciodată şi probabil că nici nu-şi dau seama în mod conştient, asemenea persoane
percep propriile acţiuni c a f i i n d l i p s i t e d e s p e r a n ţ ă . Î n c o n s e c i n ţ ă , d i n
p e r s p e c t i v a l o r , o p l a n i f i c a r e s t r a t e g i c cuprinzătoare, pe termen lung, nu are nicio
valoare. Repercusiunile absenţei unei planificări strategice sunt adesea drastice: forţele mişcării
sunt dispersate, acţiunile ineficiente, energia risipită pentru chestiuni minore, avantajele nu
sunt exploatate, iar sacrificiile sunt zadarnice. Fără o planificare strategică, democraţii riscă să
nu reuşească realizarea obiectivelor fixate. Un amestec accidental, prost planificat de activităţi
nu va promova eforturile mişcării de rezistenţă. Dimpotrivă, cel mai probabil este
că va permite dictaturii să-şi sporească controalele şi puterea. Din nefericire, dictaturile
par mult mai rezistente decât sunt în realitate anume din cauza faptului că astfel de
planuri strategice ample de eliberare sunt elaborate foarte rar sau chiar niciodată. Astfel,
regimurile totalitare supravieţuiesc cu mult mai mulţi ani sau decenii decât ar fi trebuit.

Patru noţiuni importante într-o planificare strategică

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unei gândiri

s t r a t e g i c e , t r e b u i e s ă c l a r i f i c ă m semnificaţia a patru noţiuni esenţiale.

Strategia majoră este noţiunea care serveşte la coordonarea şi orientarea

utilizării tuturor resurselor adecvate disponibile (economice, umane, morale, politice,
organizaţionale etc.) ale unui grup care urmăreşte realizarea obiectivelor sale într-un conflict
dat.
Strategia majoră, a cărei atenţie se concentrează în special pe obiectivele şi resursele
grupului aflat în conflict, determină cele mai adecvate tehnici de luptă (de exemplu, ostilităţile

38
militare tradiţionale sau rezistenţa nonviolentă) care vor fi aplicate în cursul
rezistenţei. Pentru elaborarea unei strategii majore, liderii trebuie să evalueze şi
să planifice ce tip de presiuni şi influenţe vor fi exercitate asupra adversarilor. În
plus, strategia majoră implică neapărat deciziile referitoare la contextul temporal şi
condiţiile oportune în care vor fi lansate campaniile de rezistenţă iniţiale şi următoare. Strategia
majoră stabileşte cadrul de bază pentru selectarea strategiilor mai particulare de desfăşurare
a unei lupte. În plus, ea determină alocarea sarcinilor generale unor grupuri
concrete şi distribuţia resurselor pentru utilizarea lor ulterioară.

Strategia este noţiunea referitoare la cea mai eficientă modalitate de realizare a

unor obiective concrete într-un conflict, acţionând în sfera delimitată de strategia
majoră aleasă.Strategia precizează dacă, când şi cum trebuie desfăşurată lupta, de asemenea
cum se poateatinge eficacitatea maximă pentru a realiza scopurile propuse. Strategia a fost
comparată cuconcepţia unui artist, iar planul strategic cu proiectul unui arhitect.
Strategia poate include de asemenea eforturile de creare a unei
s i t u a ţ i i a t â t d e avantajoase, încât adversarii se vor convinge de inevitabilitatea înfrângerii
lor în cazul unui conflict deschis şi astfel vor capitula fără a se implica într-o luptă deschisă.
Sau, dacă nu vor ceda, situaţia strategică favorabilă va asigura succesul
democraţilor. Strategia conţine şi modalităţi de utilizare eficientă a victoriei obţinute.
În contextul desfăşurării luptei propriu-zise, planul strategic indică
c u m t r e b u i e dezvoltată o campanie şi cum trebuie combinate diferitele ei componente
pentru a contribui cât mai avantajos la realizarea scopurilor stabilite. Acest lucru presupune
utilizarea iscusită aunor grupuri de acţiune particulare pentru operaţiuni mai minore. O
planificare strategică bine pusă la punct trebuie sa ia în calcul cerinţele tehnicii alese pentru
obţinerea succesului într-o operaţie dată. Diferite tehnici au diferite cerinţe. Desigur, simpla
îndeplinire a „cerinţelor” nu este suficientă pentru asigurarea unui rezultat reuşit. S-ar putea să
fie necesari şi alţi factori.
În momentul elaborării unei strategii, democraţii trebuie să definească foarte
clar obiectivele şi să determine modul în care poate fi măsurată eficienţa
eforturilor întreprinse pentru realizarea scopurilor. Această definiţie şi analiză le
permite strategilor să identifice cerinţele precise necesare pentru realizarea fiecărui
obiectiv în parte. Planificarea tactică are nevoie în egală măsură de claritate şi definiţie.

Tactica şi metodele de acţiune sunt întrebuinţate în scopul implementării

strategiei.
T a c t i c a se referă la utilizarea adecvată a forţelor disponibile pentru obţinerea
unui avantaj maxim într-o situaţie de proporţii reduse. Tactica reprezintă o acţiune limitată,
întreprinsă în scopul realizării unui obiectiv concret. Alegerea unei tactici se bazează pe
principiul utilizării cât mai corecte a mijloacelor de luptă disponibile, în cadrul unei etape
conflictuale limitate, în scopul implementării strategiei. Pentru sporirea eficienţei, tactica şi
metodele trebuie selectate şi aplicate prin raportare constantă la realizarea obiectivelor
strategice. Victoriile tactice care nu favorizează atingerea obiectivelor se pot dovedi în final o
energie irosită zadarnic.
Tactica se referă, prin urmare, la acţiuni de dimensiuni reduse,
î n t r e p r i n s e î n conformitate cu strategia mai amplă, după cum strategia corespunde
strategiei majore. Tactica a r e î n t o t d e a u n a î n v e d e r e l u p t a p r o p r i u - z i s ă , î n t i m p

39
c e s t r a t e g i a i m p l i c ă a s p e c t e m a i complexe. O anumită tactică poate fi
înţeleasă doar ca parte componentă a strategiei de ansamblu a unei bătălii sau
campanii. Tactica, faţă de strategie, este aplicată pentru perioade scurte, în regiuni mai
restrânse (geografice, instituţionale etc.), de către un număr mai mic deoameni sau în scopuri
mai limitate. În contextul luptei nonviolente, distincţia între un obiectiv tactic şi unul strategic
depinde parţial de faptul dacă obiectivul acţiunii este minor sau major.
Pentru atingerea scopurilor strategice sunt alese acţiuni tactice de ofensivă. Măsurile
tactice reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora strategii creează condiţii favorabile
lansăriiu n o r a t a c u r i d e c i s i v e î m p o t r i v a a d v e r s a r u l u i . P r i n u r m a r e , e s t e
f o a r t e i m p o r t a n t c a c e i însărcinaţi cu planificarea şi executarea operaţiunilor tactice să
aibă aptitudini de evaluare a situaţiei şi de selectare a celor mai adecvate metode. Persoanele
care vor participa la mişcareade rezistenţă trebuie antrenate în aplicarea tehnicii şi a metodelor
specifice alese.

Metoda se referă la armele sau mijloacele concrete de luptă. În cazul tehnicii de luptă
nonviolentă, ele cuprind zeci de forme particulare de acţiune (precum diversele
tipuri de greve, boicoturi, noncooperare politică şi altele) menţionate în Capitolul 5. (Vezi şi
Anexa.) Elaborarea unui plan strategic de rezistenţă nonviolentă responsabil şi eficient depinde
de formularea şi selectarea meticuloasă a strategiei majore, a strategiilor, tacticii şi metodelor.
Ideea principală a acestei discuţii constă în faptul că planificarea strategică minuţioasă a
eliberării de sub jugul dictaturii necesită utilizarea bine chibzuită a propriului
intelect. Incapacitatea de a planifica cu inteligenţă poate duce la dezastre, în timp ce utilizarea
eficientă a c a p a c i t ă ţ i l o r n o a s t r e i n t e l e c t u a l e p o a t e c r e a u n c u r s s t r a t e g i c ,
c a r e v a f o l o s i î n m o d corespunzător resursele disponibile în scopul impulsionării
societăţii spre obiectivul libertăţii şi democraţiei.

40
 CAPITOLUL 7

ELABORAREA UNEI STRATEGII

Pentru a spori probabilitatea unui succes, liderii rezistenţei trebuie să

elaboreze un plan de a c ţ i u n e a m p l u a p t s ă c o n s o l i d e z e p o p o r u l a f l a t î n
s u f e r i n ţ ă , s ă s l ă b e a s c ă ş i u l t e r i o r s ă răstoarne regimul dictatorial şi să construiască o
societate durabilă. Realizarea unui asemenea plan de acţiune necesită o evaluare
minuţioasă a situaţiei şi a opţiunilor pentru activităţi eficiente. În baza unei
analize meticuloase poate fi elaborată atât strategia majoră, cât şi strategiile
campaniilor particulare în scopul câştigării libertăţii. Deşi relaţionează între ele,
conceperea strategiei majore şi cea a strategiilor unor acţiuni concrete reprezintă două procese
diferite. Strategiile unei campanii particulare pot fi elaborate în detaliu doar după

41
definirea strategiei majore. Strategiile unei campanii vor fi concepute pentru a
realiza şi consolida obiectivele strategice majore.
Elaborarea unei strategii de rezistenţă necesită analiza multor probleme şi sarcini. În
continuare, vom identifica câţiva dintre cei mai importanţi factori care trebuie luaţi în calcul
atât la nivelul strategiei majore, cât şi la cel al strategiilor de campanie. Totuşi,
orice tip de planificare strategică reclamă din partea participanţilor la rezistenţă
să înţeleagă profund întreaga situaţie de conflict şi să acorde atenţie factorilor
fizici, istorici, guvernamentali, militari, culturali, sociali, politici, psihologici,
economici şi internaţionali. Strategiile pot ficoncepute doar în contextul unei lupte
concrete şi în cadrul delimitat de ea.
În primul rând, liderii democratici şi strategii vor trebui să estimeze
obiectivele şi importanţa cauzei mişcării. Merită să fie iniţiată o luptă intensă pentru
realizarea obiectivelor? Dacă da, atunci de ce? Determinarea scopului rezistenţei
reprezintă un aspect decisiv. Am susţinut anterior că simpla răsturnare a unui regim
dictatorial sau lichidare a tiranilor existenţi nu este suficientă. Obiectivul trebuie să fie
construirea unei societăţi libere cu un system democratic de guvernare.
Înţelegerea corectă a acestui aspect va influenţa elaborarea uneistrategii majore şi a
strategiilor specifice corespunzătoare.
Şi anume, strategii trebuie să răspundă la multe întrebări esenţiale, printre care:
− Care sunt obstacolele principale în calea câştigării libertăţii?
− Care factori vor înlesni atingerea acestui obiectiv?
− Care sunt punctele tari ale dictaturii?
− Care sunt punctele slabe ale dictaturii?
− Cât de vulnerabile sunt sursele puterii dictaturii?
− Care sunt punctele tari ale forţelor democratice şi ale populaţiei în ansamblu?
− Care sunt punctele slabe ale forţelor democratice şi cum pot fi ele înlăturate?
− Ce statut au părţile terţe, nefiind direct implicate în conflict, care ajută sau
ar putea ajuta fie dictatura, fie mişcarea democratică? În ce mod ar putea
părţile terţe ajuta regimul sau membrii mişcării?

Alegerea mijloacelor

La nivelul strategiei majore, planificatorii vor trebui să aleagă principalele mijloace de

luptă la care vor recurge în conflictul viitor. Vor trebui evaluate avantajele şi dezavantajele
câtorva tehnici alternative de luptă, de exemplu ostilităţile militare tradiţionale,
lupta de gherilă, sfidarea politică şi altele.
În selecţia lor, strategii vor trebui să ia în calcul întrebări precum
u r m ă t o a r e l e : corespunde tipul de luptă ales cu posibilităţile democraţilor? Mizează oare
tehnica aleasă pe punctele tari ale populaţiei dominante? Care este ţinta tehnicii alese: loveşte
ea punctele slabe sau punctele forte ale regimului? Contribuie mijloacele utilizate la
creşterea încrederii în forţele proprii ale democraţilor sau dimpotrivă necesită
dependenţa de părţi terţe sau de furnizori externi? Ce consemnări există cu privire la
utilizarea acestor mijloace în procesele anterioare de răsturnare a regimurilor
dictatoriale? Măresc sau micşorează ele numărul de victime şi proporţiile devastării
care pot fi provocate de conflictul viitor? Cum vor influenţa mijloacele alese forma de

42
guvernare apărută în urma unei eventuale victorii asupra regimului? Tipurile de acţiune
considerate contraproductive vor trebui excluse în elaborarea strategiei majore.
În capitolele anterioare am susţinut că sfidarea politică oferă avantaje
importante în comparaţie cu alte tehnici de luptă. Strategii vor trebui să analizeze
situaţia conflictuală concretă în care se află şi să decidă dacă sfidarea politică
răspunde afirmativ la întrebările enumerate.

Planificarea democraţiei

Trebuie să ţinem minte că obiectivul unei strategii majore concepute împotriva unei
dictaturi nu este simpla înlăturare a tiranilor, ci instaurarea unui sistem democratic, în cadrul
căruia să fie imposibilă apariţia unei noi dictaturi. Pentru atingerea acestor
obiective, mijloacele de luptă alese trebuie să contribuie la modificarea
distribuţiei puterii efective în societate. În condiţiile unui regim totalitar, populaţia şi
instituţiile civile ale societăţii sunt prea slabe, iar guvernarea prea puternică. Fără corectarea
acestui dezechilibru, noul corp de conducători pot fi, dacă-şi doresc, la fel de despotici ca şi
înaintaşii lor. Prin urmare, „o revoluţie de palat” sau o lovitură de stat nu sunt deloc binevenite.
Sfidarea politică contribuie la o distribuţie mai echitabilă a puterii
e f e c t i v e p r i n intermediul mobilizării societăţii împotriva regimului, precum am
analizat în Capitolul 5. Acest proces poate avea loc prin modalităţi diferite.
Dezvoltarea unor capacităţi de luptă nonviolente implică faptul că represiunile dictaturii
nu mai provoacă atât de uşor intimidarea şi supunerea populaţiei. Astfel, populaţia va dispune
de mijloace puternice de contracarare şi u n e o r i b l o c a r e a e x e r c i ţ i u l p u t e r i i
t o t a l i t a r e . Î n p l u s , m o b i l i z a r e a f o r ţ e l o r p o p u l a r e p r i n intermediul sfidării
politice va consolida instituţiile independente ale societăţii. Experienţa unei
exercitări efective a puterii nu poate fi uitată atât de uşor. Cunoştinţele şi
abilităţile c ă p ă t a t e î n l u p t ă v o r f a c e p o p u l a ţ i a m a i p u ţ i n s u s c e p t i b i l ă l a
d o m i n a ţ i a u n o r p o t e n ţ i a l i dictatori. Modificarea relaţiilor de putere va spori în
final şansele organizării unei societăţi democratice durabile.

Ajutorul extern

În procesul conceperii strategiei majore este importantă evaluarea rolurilor relative jucate
de rezistenţa internă şi de presiunile externe în suprimarea unei dictaturi. În această analiză, am
insistat că principala forţă de luptă trebuie să provină din interiorul ţării. Măsura
în care se manifestă şi însăşi realizarea ajutorului internaţional sunt stimulate de lupta internă.
În calitate de complementare modestă, se pot depune eforturi în direcţia
mobilizării opiniei publice mondiale împotriva dictaturii, din perspective umanitare, morale
şi religioase. De asemenea se poate încerca obţinerea unor sancţiuni diplomatice,
politice şi economice aplicate de către guvernele altor state şi organizaţiile
internaţionale împotriva regimului. Printre aceste măsuri se numără embargourile
economice sau asupra livrărilor de armament, reducerea gradului de recunoaştere
politică sau ruperea relaţiilor diplomatice, încetarea acordării unui ajutor

43
economic şi interzicerea investiţiilor în ţara aflată sub regim totalitar, excluderea
guvernării dictatoriale din diverse organizaţii internaţionale şi din organismele
ONU. În plus, ajutorul internaţional poate fi acordat direct forţelor
d e m o c r a t i c e , c a d e exemplu, asistenţă financiară şi asigurarea cu mijloace de
comunicaţie.

Formularea unei strategii majore

După evaluarea situaţiei, alegerea mijloacelor şi stabilirea rolului jucat de

sprijinul extern, planificatorii unei strategii majore trebuie să schiţeze în linii generale cea
mai bună modalitate de desfăşurare a conflictului. Acest plan amplu va cuprinde
toată perioada din momentul iniţial până în momentul eliberării şi instituirii unui
sistem democratic. În formularea unei s t r a t e g i i m a j o r e , v o r a p ă r e a i n e v i t a b i l
o s e r i e d e î n t r e b ă r i l a c a r e v o r t r e b u i s ă r ă s p u n d ă strategii.
Întrebările următoare implică tipurile de factori care trebuie luaţi în calcul
(într-o formă mai concretă decât întrebările enumerate anterior) în procesul elaborării unei
strategii majore de sfidare politică:
- Care e cea mai bună modalitate de iniţiere a unei campanii pe termen lung?
- Cum poate acumula populaţia oprimată suficientă forţă şi încredere în sine
pentru a sfida dictatura, cel puţin într-o formă limitată la început?
- Cum poate fi intensificată cu trecerea timpului şi prin a c u m u l a r e a u n o r
experienţe capacitatea populaţiei de a aplica tehnicile
s f i d ă r i ş i noncooperării?
- Care vor fi obiectivele unei serii de campanii restrânse de redobândire a
controlului democratic asupra societăţii şi de limitare a puterii dictatoriale?
- E x i s t ă i n s t i t u ţ i i i n d ep e n d e n t e c a r e s ă f i s u p r a v i e ţ u i t r e g i m u l u i ş i
c a r e s ă p o a t ă f i utilizate în lupta de eliberare?
- Care sunt instituţiile ce pot fi recuperate din mâinile dictaturii sau ce instituţii ar trebui
create din nou de către democraţi pentru a corespunde nevoilor lor şi pentru a institui
sfere de democraţie într-un mediu dominat în continuare de tiranie?
- Cum poate fi consolidată puterea organizaţională în cadrul mişcării de rezistenţă?
- Cum pot fi antrenaţi membrii ei?
- Ce resurse (financiare, materiale etc.) vor fi necesare în timpul l u p t e i ?
- Ce tipuri de simboluri vor funcţiona mai eficient în
p r o c e s u l d e m o b i l i z a r e a populaţiei?
- Prin ce acţiuni şi în cadrul căror etape pot fi slăbite şi eliminate treptat sursele puterii
dictatoriale?
- Cum îşi poate populaţia oprimată continua sfidarea şi în acelaşi timp
menţine disciplina nonviolentă necesară?
- Cum îşi poate societatea satisface în continuare nevoile primare în timpul
desfăşurării luptei?
- Cum poate fi menţinută ordinea socială în toiul unui conflict?
- Odată cu apropierea de victorie, cum poate fi creată baza instituţională a societăţii
postdictatoriale, încât tranziţia să fie cât mai puţin agresivă?

44
 Este important să reţinem că un plan-etalon de elaborare a unei strategii nu
există şinici nu poate fi creat pentru toate mişcările de eliberare de sub dictatură.
Fiecare luptă delichidare a unei tiranii şi de instaurare a unui sistem democratic
are anumite aspecte care odiferenţiază de altele. Nu există două situaţii identice,
fiecare regim despotic are câtevatrăsături individuale, iar capacităţile populaţiei ce luptă
pentru eliberare variază. Planificatoriiunei strategii majore trebuie să aibă o înţelegere profundă
nu doar a situaţiei lor conflictualeconcrete, ci şi a mijloacelor de luptă alese de ei.14
14
Recomandăm studiile complete ale lui Gene Sharp,
The Politics of Nonviolent Action
(Politica acţiunilor nonviolente) ( B o s t o n , M A : P o r t e r S a r g e n t , 1 9 7 3 ) ş i P e t e r A c k e r m a n ş i
Christoph er Kruegler,
Strategic Nonviolent Conflict
(Conflictul nonviolent strategic) (Westport, Connecticut: Praeger, 1994). Vezi şi Gene Sharp,
Waging Nonviolent Struggle: Twentieth Century Practice and Twenty-First Century Potential
(Desfăşurareaunei lupte nonviolente: Practica secolului douăzeci şi potenţialul secolului douăzeci şi unu). În curs
de apariţie.
După planificarea minuţioasă a strategiei majore există motive temeinice de a o face
cunoscută publicului larg. Numărul mare de membri necesari rezistenţei vor fi mai dispuşi
să participe, dacă vor înţelege concepţia generală şi instrucţiunile concrete. Această cunoaştere
ar putea avea un efect pozitiv asupra moralului lor, dorinţei de a se implica şi de a
acţiona adecvat. Principiile generale ale strategiei majore vor fi în orice caz aflate
de dictatori, mai mult decât atât, acest lucru i-ar putea determina să fie mai puţin
violenţi în represiunile lor, î n t r u c â t a t r o c i t ă ţ i l e l o r a r p u t e a a c ţ i o n a c a
u n b u m e r a n g p o l i t i c î m p o t r i v a l o r î n ş i ş i . Conştientizarea trăsăturilor
esenţiale ale strategiei majore contribuie în mod potenţial la provocarea unor
disensiuni şi dezertări în propria tabără a dictatorului.
După adoptarea unui plan strategic major de doborâre a dictaturii şi de
instaurare a unui sistem democratic, grupurile prodemocratice trebuie să dea
dovadă de perseverenţă în aplicarea lui. Doar în cazuri foarte rare lupta se poate îndepărta
de strategia majoră stabilită iniţial. Planificatorii ar putea devia de la strategia majoră aleasă
doar atunci când există dovezi sigure că aceasta a fost elaborată greşit sau că
circumstanţele conflictului s-au schimbat e s e n ţ i a l . C h i a r ş i î n a c e s t e s i t u a ţ i i ,
s e v a r e c u r g e l a m o d i f i c a r e a s t r a t e g i e i d o a r d u p ă o reevaluare fundamentală şi
după elaborarea şi adoptarea unui nou plan strategic major adecvat noilor condiţii.
Un plan strategic major nu se realizează de la sine însuşi, oricât de
b i n e g â n d i t ă ş i d e promiţătoare ar fi strategia de răsturnare a regimului dictatorial şi de
instituire a democraţiei. Este necesară elaborarea unor strategii particulare de desfăşurare a
campaniilor majore, ţintite spre subminarea puterii dictatoriale. Aceste strategii, la
rândul lor, vor include şi orienta o serie de acţiuni tactice îndreptate spre
aplicarea unor lovituri decisive regimului. Tactica şi metodele de acţiune concrete
trebuie alese minuţios, astfel încât ele să contribuie la atingerea scopurilor fixate pentru fiecare
strategie în parte. Discuţia noastră se concentrează exclusive asupra nivelului strategic.
Strategii care vor planifica campaniile majore trebuie, asemenea
p l a n i f i c a t o r i l o r strategiei majore, să dea dovadă de o înţelegere profundă a naturii şi
modului de funcţionare a tehnicii de luptă alese de ei. Precum ofiţerii militari trebuie
să cunoască structura forţelor, tactica, logistica, armamentul, efectele condiţiilor
geografice şi altele din aceeaşi categorie, p en t r u a î n t o c m i s t r a t e g i a m i l i t a r ă ,

45
p l a n i f i c a t o r i i s t r a t e g i e i d e s f i d a r e p o l i t i c ă t r e b u i e s ă înţeleagă natura şi
principiile strategice ale luptei nonviolente. Totuşi, nici cunoaşterea conflictului
nonviolent, nici respectarea recomandărilor acestei lucrări, nici răspunsurile la
întrebările enumerate mai sus nu vor produce strategii de la sine. Crearea strategiilor de luptă
necesită de asemenea o creativitate bine documentată.
În cursul elaborării strategiilor pentru fiecare campanie de rezistenţă în parte şi pentru
evoluţia pe termen lung a luptei de eliberare, strategii trebuie să ia în calcul multiple aspect şi
probleme. Printre acestea, enumerăm:
− Determinarea obiectivelor specifice ale campaniei şi a contribuţiei lor la
realizareastrategiei majore.
− Selectarea metodelor concrete sau a armelor politice care pot fi întrebuinţate cel
maieficient în aplicarea strategiilor alese. În cadrul fiecărui plan general al unei
campaniistrategice particulare vor trebui precizate planurile tactice minore şi metodele
concretede acţiune care vor fi utilizate pentru a exercita presiuni şi a impune restricţii
surselor puterii dictatoriale. Trebuie să reţinem că realizarea obiectivelor majore este
posibilăîn rezultatul executării unor paşi concreţi mai mici, aleşi minuţios.
− Determinarea modului în care aspectele economice au legătură cu lupta de
ansamblu,esenţialmente politică. În situaţia în care aspectele economice vor
fi proeminente încursul luptei, se cere acordarea unei atenţii sporite
remedierii reale a problemelor e c o n o m i c e după lichidarea
d i c t a t u r i i . Î n c a z c o n t r a r , p o a t e a p ă r e a o s t a r e d e dezamăgire şi
nemulţumire, dacă nu sunt oferite soluţii rapide în timpul perioadei detranziţie la o
societate democratică. Dezamăgirea ar putea cauza ascensiunea unor forţe
dictatoriale care să promită lichidarea problemelor economice.
− Determinarea în prealabil a celei mai bune structuri de conducere
şi a celui maieficient sistem de comunicaţii pentru iniţierea luptei
d e r e z i s t e n ţ ă . C e m i j l o a c e decizionale şi comunicaţionale vor fi posibile
în procesul luptei pentru a asigura odirijare continuă a membrilor mişcării şi a
populaţiei în general?
− Informarea întregii populaţii, a forţelor dictatoriale şi a presei internaţionale în
privinţaevoluţiei rezistenţei. Afirmaţiile şi reportajele trebuie să corespundă
întotdeauna cus t r i c t e ţ e f a p t e l o r . E x a g e r ă r i l e ş i a f i r m a ţ i i l e n e f o n d a t e
v o r s u b m i n a c r e d i b i l i t a t e a mişcării de rezistenţă.
− Planificarea unor activităţi constructive sociale, economice, educative şi politice,
cares e b a z e a z ă p e f o r ţ e l e p r o p r i i , p e n t r u a r ă s p u n d e n e v o i l o r
c o m u n i t ă ţ i i î n p r o c e s u l conflictului. Proiectele de acest gen pot fi dirijate
de persoane care nu sunt directimplicate în conflict.
− Determinarea tipului dezirabil de ajutor extern acordat în scopul sprijinirii
campaniilor particulare sau a luptei în ansamblu. Cum poate fi mobilizat şi utilizat
ajutorul externcât mai eficient, astfel încât lupta internă să nu fie subordonată
unor factori externii n c e r ţ i ? S e l e c t a r e a c e l o r m a i a d e c v a t e ş i m a i a p t e
grupuri externe de a sprijinim i ş c a r e a t r e b u i e f ă c u t ă c u
prudenţă. Printre acestea menţionăm
o r g a n i z a ţ i i l e nonguvernamentale (mişcările sociale, grupurile religioase
sau politice, sindicateleetc.), guvernele şi/sau Organizaţia Naţiunilor Unite şi
organismele ei.

46
 Pe lângă acestea, planificatorii trebuie să întreprindă măsuri de menţinere a
ordinii şi de satisfacere a nevoilor sociale pe baza forţelor proprii în timpul rezistenţei
masive împotriva controlului dictatorial. În consecinţă, pe lângă faptul că astfel vor fi create
structuri alternative d e m o c r a t i c e ş i i n d e p e n d e n t e ş i c ă s e v a r ă s p u n d e
n e c e s i t ă ţ i l o r a u t e n t i c e , v a s c ă d e a probabilitatea ca regimul să susţină
necesitatea unor represiuni violente pentru a pune capăt dezordinii şi anarhiei.

Difuzarea ideii de noncooperare

Pentru ca sfidarea politică declanşată împotriva unei dictaturi să fie încununată de succes,
este esenţial ca populaţia să îmbrăţişeze ideea noncooperării. După cum am arătat
în parabola „Stăpânul maimuţelor” (vezi Capitolul 3), ideea esenţială este simplă: dacă un
număr sufficient d e s u p u ş i r e f u z ă s ă - ş i c o n t i n u e c o l a b o r a r e a p e n t r u o
p e r i o a d ă d e s t u l d e l u n g ă î n c i u d a represiunilor, sistemul tiranic va deveni din ce în
ce mai slab şi, în final, se va prăbuşi.
S-ar putea ca oamenii aflaţi în condiţiile unei dictaturi să cunoască
d e j a a c e a s t ă noţiune din mai multe surse. Chiar şi în asemenea cazuri, forţele
democratice trebuie să răspândească şi să popularizeze intenţionat ideea
noncooperării. Istorii precum „Stăpânul maimuţelor” sau altele similare ar putea fi
distribuite în sânul comunităţii. Acest gen de p o v e s t i o a r e s u n t u ş o r d e
înţeles. După ce populaţia asimilează conceptul general al
noncooperării, oamenii vor putea înţelege relevanţa apelurilor
v i i t o a r e l a a p l i c a r e a noncooperării împotriva unei dictaturi. De
a s e m e n e a , e i v o r p u t e a i m p r o v i z a î n m o d independent nenumărate forme de
noncooperare în situaţii noi.
Democraţii au demonstrat de multe ori că încercările de a transmite
d i v e r s e i d e i , noutăţi şi instrucţiuni de rezistenţă sunt posibile în cadrul unei dictaturi, în
ciuda dificultăţilor şi pericolelor implicate de asemenea tentative. Chiar şi sub
regimurile nazist şi communist m e m b r i i r e z i s t e n ţ e i p u t e a u c o m u n i c a n u d o a r
c u a l t e p e r s o a n e , c i c u p u b l i c u l l a r g , p r i n intermediul ziarelor clandestine,
prospectelor, cărţilor şi, spre sfârşitul perioadei comuniste, al casetelor audio şi video.
Orientările generale de rezistenţă pot fi pregătite şi difuzate în baza
p l a n i f i c ă r i i strategice anterioare. Directivele pot descrie motivele şi
circumstanţele în care populaţia trebuie să protesteze şi să suspende cooperarea, precum
şi modalităţile de punere în practică a u n o r a s e m e n e a a c ţ i u n i . A s t f e l , c h i a r ş i î n
l i p s a u n e i l e g ă t u r i c u l i d e r i i d e m o c r a t i c i ş i î n imposibilitatea de a trimite sau
primi instrucţiuni concrete, populaţia va şti cum să acţioneze î n a n u m i t e m o m e n t e
importante. Orientările de acest gen servesc şi la identificarea
„instrucţiunilor de rezistenţă” false, difuzate de poliţia politică în scopul
provocării unor acţiuni de discreditare.

47
Represiunile şi contramăsurile

Strategii trebuie să examineze ripostele şi represiunile probabile, în special nivelul

violenţelor, declanşate de regim împotriva acţiunilor forţelor democratice. Este important să se
determine c u m s e v a p u t e a , f ă r ă c a p o p u l a ţ i a s ă s e s u p u n ă , r e z i s t a ,
contracara sau evita posibila intensificare a violenţei. Din punct de
v e d e r e t a c t i c , î n a n u m i t e s i t u a ţ i i , e s t e n e c e s a r ă avertizarea populaţiei şi a
membrilor rezistenţei în privinţa posibilelor represiuni, astfel încât ei să cunoască riscurile
participării. În eventualitatea unor represiuni serioase, trebuie făcute pregătirile necesare pentru
acordarea asistenţei medicale răniţilor.
Anticipând ripostele violente, strategii trebuie să examineze în prealabil utilizarea
unor metode şi tactici care vor contribui la atingerea obiectivelor concrete ale unei campanii
sau ale luptei de eliberare, micşorând în acelaşi timp probabilitatea unor represiuni
violente. De exemplu, marşurile şi demonstraţiile stradale împotriva unor dictaturi extreme
pot fi eficiente, î n s ă p u n î n p e r i c o l v i e ţ i l e a m i i d e m a n i f e s t a n ţ i . D e ş i r i s c u l
e s t e f o a r t e m a r e , s - a r p u t e a întâmpla ca demonstranţii să exercite de fapt
presiuni mult mai mici asupra dictatorilor, în comparaţie cu situaţia în care toată lumea
ar sta acasă, ar avea loc greve sau acţiuni masive de noncooperare din partea funcţionarilor
publici.
Dacă există propunerea unor acţiuni de rezistenţă provocatoare, care pot avea rezultate
tragice, dar necesare pentru realizarea obiectivului strategic, eventualele pierderi şi câştiguri ale
propunerii trebuie analizate foarte minuţios. Vor avea populaţia şi membrii rezistenţei un
comportament disciplinat şi nonviolent în timpul luptei? Pot ei oare rezista
provocărilor la violenţă? Planificatorii trebuie să analizeze măsurile care pot fi întreprinse
pentru a menţine disciplina nonviolentă şi rezistenţa în ciuda atrocităţilor comise.
Sunt posibile şi eficiente a s t f e l d e m ă s u r i c a a n g a j a m en t e l e , d e c l a r a ţ i i l e
p r i v i n d p o l i t i c i l e c a r e t r e b u i e u r m a t e , prospectele cu apel la disciplină, mobilizarea
unor demonstraţii şi boicotarea persoanelor şi g r u p u r i l o r c a r e p l e d e a z ă p e n t r u
v i o l e n ţ ă ? L i d e r i i t r e b u i e s ă f i e î n t o t d e a u n a v i g i l e n ţ i l a prezenţa unor agenţi
provocatori a căror misiune va fi incitarea demonstranţilor la violenţă.

Devotamentul faţă de plan

Odată fiind conceput un plan strategic bine pus la punct, forţele democratice nu trebuie să
se lase sustrase de acţiunile minore ale dictatorilor care i-ar putea tenta să devieze de la
strategia majoră şi de la strategia unei campanii particulare, provocându-i să
concentreze activităţile majore asupra unor chestiuni minore. Nici emoţiile de moment –
probabil ca reacţii la noile atrocităţi comise de regim – nu ar trebui lăsate să schimbe direcţia
mişcării democratice de la s t r a t e g i a s a m a j o r ă s a u s p e c i f i c ă u n e i c a m p a n i i .
E s t e p o s i b i l c a r e p r e s i u n i l e s ă f i f o s t declanşate anume în scopul de a
provoca forţele democratice să-şi abandoneze planul bine alcătuit şi să se dedea
chiar la acte violente, astfel dictatorii putând să-i înfrângă mult mai uşor.

48
 Din moment ce analiza de bază este considerată corectă,
s a r c i n a f o r ţ e l o r prodemocratice este să înainteze pas cu pas. Desigur, vor
apărea schimbări de tactică şi ale obiectivelor intermediare, iar nişte lideri buni
vor fi mereu gata să valorifice oportunităţile. Aceste adaptări situaţionale nu trebuie
confundate cu obiectivele strategiei majore sau ale unei c a m p a n i i s p e c i f i c e .
Implementarea corectă a strategiei majore alese şi a
s t r a t e g i i l o r campaniilor particulare va contribui în mare măsură la realizarea victoriei.

CAPITOLUL 8

PUNEREA ÎN PRACTICĂ A SFIDĂRII POLITICE

În situaţiile în care populaţia se simte neputincioasă şi îngrozită, este

important ca primele sarcini efectuate de mase să fie acţiuni cu risc scăzut, care să le
consolideze încrederea în sine. A c e s t t i p d e a c ţ i u n i – d e e x e m p l u , o m a n i e r ă
neobişnuită de a fi îmbrăcat – ar putea fi interpretată public drept o
manifestare de noncomformism şi ar putea oferi comunităţii
oportunitatea de a participa masiv la acţiuni de disidenţă. În alte
c a z u r i , o c h e s t i u n e nonpolitică relativ minoră (în aparenţă), cum ar fi asigurarea
aprovizionării cu apă potabilă, ar putea deveni punctul central al unei acţiuni de grup. Strategii

trebuie să aleagă o activitate ale cărei merite sunt general acceptate şi dificil de

respins. Succesul în asemenea campanii de dimensiuni mici constă nu doar în lichidarea

unor nemulţumiri concrete, ci şi în consolidarea încrederii populaţiei că ea deţine într-adevăr
un potenţial de exercitare a puterii.
În cadrul unei lupte de lungă durată, strategii campaniilor nu ar trebui
să ţintească răsturnarea imediată şi completă a regimului dictatorial, ci atingerea unor obiective
limitate.În plus, nu toate campaniile necesită participarea tuturor segmentelor populaţiei.

49
 În planificarea unei serii de campanii concrete în scopul aplicării strategiei
majore, strategii sfidării trebuie să analizeze modul în care se vor distinge campaniile
întreprinse la început, la mijloc şi aproape de încheierea luptei de lungă durată.

Rezistenţa selectivă

În etapele iniţiale de luptă, campaniile particulare cu obiective concrete diferite pot fi

extreme de utile. Aceste campanii selective pot fi întreprinse una după alta. Din când în când,
două sau trei campanii se pot suprapune în timp.
Pentru elaborarea unei strategii de „rezistenţă selectivă”, este necesară
identificarea u n u i c e r c r e s t r â n s d e p r o b l e m e c o n c r e t e c a r e p r o v o a c ă
nemulţumirea şi simbolizează opresiunea dictaturii în general. Aceste
p r o b l e m e a r p u t e a c o n s t i t u i ţ i n t e l e a d e c v a t e a l e campaniilor de realizare a
obiectivelor strategice intermediare în cadrul strategiei majore globale.
Obiectivele strategice intermediare trebuie să fie realizabile cu posibilităţile, actuale sau
presupuse, de exercitare a puterii ale forţelor democratice. Astfel se pot obţine o serie de
victorii, benefice pentru întărirea moralului, şi se pot produce schimbări progresive în relaţiile
de putere, avantajoase pentru o luptă de lungă durată.
Strategiile selective de rezistenţă trebuie să se concentreze în primul rând asupra
unor aspecte economice, sociale sau politice concrete. Selecţia respectivă poate fi făcută în
scopul menţinerii unei anumite părţi a sistemului social şi politic în afara
controlului dictatorial, recuperării controlului asupra unui sector aflat sub conducerea
dictatorilor sau împiedicarea dictatorilor de a realiza un anume scop. Dacă este
posibil, campaniile rezistenţei selective trebuie să atace de asemenea unul sau mai
multe puncte slabe ale regimului, fapt analizat anterior. În felul acesta, democraţii pot
produce cel mai puternic impact posibil în condiţiile capacităţilor disponibile de exercitare a
puterii.
Strategii trebuie să elaboreze cu mult timp înainte cel puţin strategia primei campanii.
Care vor fi obiectivele ei limitate? În ce mod va contribui ea la realizarea
strategiei majore alese? Dacă există posibilitatea, ar fi prudentă cel puţin
formularea orientărilor generale r e f e r i t o a r e l a s t r a t e g i i l e c e l e i d e - a d o u a ş i ,
n - a r s t r i c a , c e l e i d e - a t r e i a c a m p a n i i . T o a t e strategiile alese sunt îndreptate spre
punerea în practică a strategiei majore şi sunt întreprinse în cadrul directivelor generale ale
acesteia.

Provocarea simbolică

La începutul unei noi campanii de subminare a dictaturii, acţiunile politice iniţiale

oarecum mai concrete pot avea o sferă de aplicare restrânsă. Ele trebuie concepute
parţial în scopul t e s t ă r i i ş i i n f l u e n ţ ă r i i s t ă r i i s u f l e t e ş t i a c o m u n i t ă ţ i i , c â t

50
ş i î n c e l a l p r e g ă t i r i i e i p e n t r u continuarea luptei prin noncooperare şi sfidare
politică.
Acţiunea iniţială poate lua forma unui protest simbolic sau poate reprezenta un
act simbolic de noncooperare temporară sau limitată. Dacă numărul doritorilor de a participa
este mic, atunci activitatea iniţială poate include, de exemplu, depunerea de flori la vreun loc
de importanţă simbolică. Pe de altă parte, dacă numărul persoanelor dispuse să
participe la acţiune este foarte mare, atunci ea poate lua forma unei întreruperi de cinci
minute a tuturor activităţilor sau a păstrării tăcerii preţ de câteva minute. În alte
situaţii, câţiva oameni pot declara greva foamei, picheta un anumit loc de
importanţă simbolică, întreprinde un boicot scurt al orelor de către studenţi sau protesta
prin ocuparea temporară a locurilor în cadrul unui birou important (engl. sit-in). În condiţiile
unui regim totalitar, aceste acţiuni mai agresive vor fi întâmpinate probabil de represiuni dure.
Anumite acte simbolice, precum ocuparea pieţei aflate în faţa palatului dictatorial sau a
sediului poliţiei politice, comportă riscuri înalte şi nu sunt, prin urmare,
recomandabile pentru iniţierea unei campanii. U n e o r i , a c ţ i u n i l e d e p r o t e s t
s i m b o l i c e i n i ţ i a l e a u a t r a s o a t e n ţ i e n a ţ i o n a l ă ş i internaţională masivă –
de exemplu demonstraţiile de stradă masive din Birmania în 1988 sau ocuparea de către
studenţi a Pieţei Tiananmen în Beijing în 1989 cu declararea grevei foamei.
Numărul mare de victime rezultat în ambele cazuri semnalează prudenţa cu
care strategii trebuie să planifice campaniile. Deşi asemenea acţiuni au un impact
moral şi psihologic imens, ele însele nu sunt în stare să doboare o dictatură,
întrucât sunt în mare măsură acte simbolice şi nu modifică poziţia de putere a dictaturii.
De obicei, la începutul luptei, este imposibilă lichidarea completă şi rapidă a
surselor puterii dictatoriale. Acest lucru necesită ca întreaga populaţia şi aproape
toate instituţiile societăţii – anterior în mare măsură supuse dictaturii – să conteste
necondiţionat regimul şi să-l sfideze deodată prin intermediul unei noncooperări masive şi
ferme. O asemenea situaţie nu a existat niciodată şi este aproape imposibil de realizat. Prin
urmare, în majoritatea cazurilor, o campanie rapidă de sfidare şi noncooperare deplină
reprezintă o strategie nerealistă pentru o campanie aflată în stadiul iniţial de răsturnare a
regimului dictatorial.

Împărţirea responsabilităţilor

În cursul unei campanii de rezistenţă selectivă, atacul principal al luptei este

dat de obicei t e m p o r a r d e u n u l s a u m a i m u l t e s e g m e n t e a l e p o p u l a ţ i e i . Î n
c a m p a n i i l e u l t e r i o a r e , c a r e urmăresc obiective diferite, frontul principal de
luptă va fi transferat spre alte grupuri ale populaţiei. De exemplu, studenţii ar putea
declanşa greve privind problemele educaţionale, liderii religioşi şi credincioşii se pot
concentra asupra unor aspecte referitoare la libertatea religioasă, muncitorii căii ferate
ar putea respecta atât de meticulos regulile de securitate, încât ar perturba sistemul feroviar,
jurnaliştii ar putea sfida cenzura prin intermediul editării unor ziare cu spaţii albe în locul
articolelor interzise, iar poliţia ar putea eşua în mod repetat să l o c a l i z e z e ş i s ă
aresteze membrii opoziţiei democratice căutaţi de regim. Etapizarea

51
campaniilor de rezistenţă în funcţie de probleme şi grupuri de populaţie va permite
anumitor segmente ale comunităţii să se odihnească în timp ce lupta de rezistenţă continuă.
R e z i s t e n ţ a s e l e c t i v ă e s t e d e o s e b i t d e i m p o r t a n t pentru apărarea
e x i s t e n ţ e i ş i autonomiei unor grupuri şi instituţii sociale, economice şi politice
independente aflate în afara controlului dictatorial, analizate pe scurt în capitolele
precedente. Aceste centre ale puterii furnizează bazele instituţionale prin intermediul
cărora populaţia poate exercita presiuni sau opune rezistenţă controalelor regimului. În
cursul luptei, ele vor fi probabil printre primele ţinte ale dictaturii.

A ţinti puterea dictatorilor

Pe măsură ce lupta de lungă durată evoluează depăşind strategiile iniţiale spre

etape mai ambiţioase şi mai avansate, strategii trebuie să determine modalităţile în care poate
fi limitat în continuare accesul tiranilor la sursele puterii. Obiectivul va fi utilizarea
noncooperării p o p u l a r e î n s c o p u l c r e ă r i i u n e i n o i s i t u a ţ i i s t r a t e g i c e
m a i a v a n t a j o a s e p e n t r u f o r ţ e l e democratice.
Pe măsura sporirii forţelor mişcării democratice, strategii trebuie să conceapă
forme mai ambiţioase de noncooperare şi de sfidare pentru lichidarea surselor
puterii dictatoriale, scopul fiind provocarea unei paralizii politice din ce în ce mai
mari şi nimicirea, în final, a dictaturii însăşi.
Este necesară planificarea minuţioasă a modalităţilor prin care forţele democratice pot
micşora sprijinul oferit anterior regimului de către diverşi oameni şi grupuri. Va
slăbi oare s u s ţ i n e r e a l o r d a t o r i t ă u n o r d e z v ă l u i r i p r i v i n d a t r o c i t ă ţ i l e
c o m i s e d e t i r a n i , d e m a s c ă r i i consecinţelor economice dezastruoase rezultate în urma
politicilor regimului sau în baza unei noi înţelegeri potrivit căreia dictatura poate fi
abolită? Susţinătorii dictatorilor trebuie cel puţin convinşi să adopte o atitudine
„neutră” în activităţile lor („observatorii pasivi”) sau, preferabil, să devină adepţi
activi ai mişcării pentru democraţie.
În timpul planificării şi implementării sfidării politice şi a noncooperării, este deosebit de
important să se acorde o atenţie sporită tuturor susţinătorilor şi consilierilor de
bază ai dictatorului, inclusiv clica sa internă, partidul politic, poliţia, înalţii funcţionari şi, în
special, armata regimului.
Este necesară evaluarea minuţioasă a gradului de loialitate a forţelor armate
(atâtsoldaţi, cât şi ofiţeri) faţă de regim, determinându-se dacă acestea pot fi supuse influenţei
din partea forţelor democratice. S-ar putea ca majoritatea soldaţilor obişnuiţi să reprezinte de
fapt nişte recruţi nefericiţi şi îngroziţi? Ar putea fi înstrăinaţi de regim mulţi dintre soldaţi şi
ofiţeri din motive personale, familiale sau politice? Ce alţi factori i-ar putea face
vulnerabili pe soldaţi şi ofiţeri la acţiunile subversive ale democraţilor?
În etapele iniţiale ale luptei de eliberare trebuie concepută o strategie separată
de comunicare cu trupele şi funcţionarii dictatorului. Forţele democratice pot
informa trupele p r i n u n e l e s i m b o l u r i , c u v i n t e ş i a c ţ i u n i , p r e c u m c ă l u p t a
d e e l i b e r a r e v a f i u n a h o t ă r â t ă , puternică şi persistentă. Armata trebuie să înţeleagă
faptul că lupta va avea un caracter special, fiind concepută să răstoarne dictatura şi nu să

52
ameninţe vieţile militarilor. Eforturile de acest gen vor fi orientate esenţialmente spre
subminarea moralului trupelor şi spre desfiinţarea, încele din urmă, a loialităţii şi obedienţei lor
în favoarea mişcării democratice. Strategii similare pot fi aplicate în cazul poliţiei şi a
funcţionarilor publici.
Tentativa de a obţine solidaritatea şi de a crea, în cele din urmă, un sentiment
de nesupunere în rândul forţelor militare ale regimului nu trebuie totuşi interpretată în sensul
de încurajare a armatei să provoace lichidarea rapidă a dictaturii existente prin intermediul
unor a c ţ i u n i m i l i t a r e . U n a s e m en e a s c e n a r i u n u p o a t e d u c e l a i n s t a u r a r e a
u n e i d e m o c r a ţ i i funcţionale, deoarece (precum am menţionat anterior) o lovitură
de stat nu contribuie la corectarea dezechilibrului puterii între societate şi
guvernanţi. Aşadar, strategii trebuie să planifice procedeele prin care vor putea
convinge ofiţerii armatei, care sunt simpatizanţi ai democraţilor, că nici o lovitură
militară, nici un război civil împotriva regimului nu este necesar sau dezirabil.
Ofiţerii solidari pot juca roluri esenţiale în lupta democratică, de
e x e m p l u p r i n răspândirea sentimentului de nemulţumire şi a noncooperării în
rândul forţelor armate, prin încurajarea ineficienţei intenţionate şi ignorarea în
secret a ordinelor sau prin aprobarea refuzului de a comite represiuni. Personalul
militar poate de asemenea întreprinde diverse acţiuni nonviolente în ajutorul
mişcării democratice, cum ar fi asigurarea unor coridoare sigure, furnizarea de
informaţii şi alimente, aprovizionarea cu medicamente şi altele.
Armata constituie una dintre cele mai importante surse ale puterii dictatorilor, întrucât îşi
poate utiliza unităţile militare disciplinate şi armamentul pentru lansarea unor
atacuri directe şi pedepsirea populaţiei răzvrătite. Strategii sfidării politice trebuie să ţină minte că
va fi neobişnuit de dificil, chiar imposibil, să răstoarne regimul dictatorial, dacă
poliţia, aparatul birocratic şi forţele militare îşi menţin în întregime sprijinul
faţă de dictatură şi execută întocmai ordinele. Prin urmare, strategiile orientate spre subminarea
loialităţii forţelor unei dictaturi trebuie să beneficieze de o prioritate înaltă în procesul de
planificare a luptei.
Democraţii trebuie să fie conştienţi de faptul că nemulţumirea şi nesupunerea în rândul
forţelor armate şi poliţiei pot fi foarte periculoase pentru aceştia. Rebelii militari pot fi supuşi
unor pedepse aspre pentru orice act de nesupunere şi chiar execuţiei pentru acte de revoltă.
Forţele democratice nu ar trebui să le ceară soldaţilor şi ofiţerilor o răscoală imediată, ci să le
explice, unde este posibilă comunicarea, că există numeroase forme
r e l a t i v s i g u r e d e „nesupunere deghizată” pe care le pot practica la etapele
iniţiale. De exemplu, poliţia şi trupele militare pot executa ineficient ordinele, pot eşua să
localizeze persoanele căutate de regim, avertiza membrii mişcării de iminenţa unor violenţe,
arestări sau deportări şi pot omite să transmită informaţii importante ofiţerilor superiori.
Ofiţerii nemulţumiţi pot, la rândul lor,să ignore retransmiterea ordinelor de declanşare a unor
represiuni în cadrul ierarhiei militare. Soldaţii pot trage în aer, pe deasupra demonstranţilor. În
mod similar, funcţionarii publici pot pierde dosare şi instrucţiuni, pot munci ineficient
şi se pot „îmbolnăvi” astfel încât să stea acasă până se vor „însănătoşi”.

Schimbări de strategie

53
 Strategii sfidării politice vor trebui să evalueze în mod constant eficienţa
implementării strategiei majore şi a strategiilor campaniilor concrete. De exemplu, este
posibil ca lupta să nu decurgă în modul dorit. În asemenea cazuri, trebuie să se
decidă asupra schimbărilor de strategie necesare. Ce acţiuni pot fi întreprinse
pentru sporirea forţei mişcării şi preluarea iniţiativei? Aşadar, paşii necesari în
asemenea situaţii sunt: identificarea problemei, efectuarea unei reevaluări strategice, un posibil
transfer al responsabilităţilor de luptă spre alt segment al populaţiei, mobilizarea unor surse
adiţionale ale puterii şi planificarea unor acţiuni alternative. Acest lucru fiind făcut,
implementarea noului plan trebuie întreprinsă imediat.
În caz contrar, dacă lupta s-a desfăşurat mult mai bine în raport cu previziunile făcute ş i
dictatura se prăbuşeşte mai devreme decât s-a calculat, cum pot
v a l o r i f i c a f o r ţ e l e democratice aceste victorii nesperate şi cum pot acţiona în
continuare în direcţia paralizării regimului tiranic? În următorul capitol, vom analiza
anume acest aspect.

54
 CAPITOLUL 9

DEZINTEGRAREA DICTATURII

Efectul cumulativ al unor campanii de sfidare politică bine dirijate

ş i r e u ş i t e c o n s t ă î n consolidarea rezistenţei, în crearea şi extinderea unor sfere ale
societăţii în care dictatura nu deţine controlul efectiv. În plus, campaniile de acest gen oferă
experienţe importante privind modalităţile de noncooperare şi de organizare a sfidării politice.
Experienţa acumulată va fi de mare ajutor când va veni timpul de a refuza cooperarea şi de a
sfida regimul la scară largă.
Precum am analizat în Capitolul 3, obedienţa, cooperarea şi supunerea sunt
factori esenţiali pentru menţinerea puterii dictatoriale. În lipsa accesului la sursele
puterii politice, forţa tiranilor slăbeşte şi, în cele din urmă, este anihilată. Prin urmare,
retragerea sprijinului reprezintă acţiunea principală necesară pentru răsturnarea unui
regim tiranic. Este util să revizuim modalităţile prin intermediul cărora sfidarea politică
poate afecta sursele puterii.
Printre mijloacele disponibile de subminare a autorităţii morale şi politice a regimului,
adică a legitimităţii sale, se află actele de renegare şi sfidare simbolică. Cu cât mai mare este
autoritatea regimului, cu atât mai vastă şi mai sigură este docilitatea şi cooperarea
de care beneficiază. Pentru a crea o ameninţare serioasă la adresa existenţei dictaturii,
dezaprobarea morală trebuie să fie exprimată în acţiuni. Pentru a anula accesul dictatorilor şi la
alte surse ale puterii, trebuie încetată orice formă de cooperare şi obedienţă.
O a doua sursă importantă a puterii constă din resursele umane, numărul şi importanţa
oamenilor şi grupurilor care cooperează, ajută sau se supun guvernanţilor. Regimul dictatorial
se va confrunta cu probleme serioase, dacă noncooperarea este practicată de segmente vaste
ale comunităţii. De exemplu, dacă activitatea funcţionarilor de stat nu atinge
nivelul său obişnuit de eficienţă sau dacă aceştia decid să stea acasă, aparatul administrativ
va trece prin dificultăţi grave.
În mod similar, dacă printre persoanele sau grupurile ce refuză cooperarea se află şi
oameni care anterior au pus la dispoziţia regimului competenţe şi cunoştinţe
specializate, capacitatea tiranilor de a-şi pune în aplicare dorinţele va fi subminată

55
enorm. Va fi grav diminuată şi aptitudinea dictatorului de a lua decizii bine
fundamentate şi de a desfăşura politici eficiente.
Obedienţa şi cooperarea populaţiei va scădea simţitor dacă sunt reduse sau
anulate influenţele psihologice şi ideologice – numite factorii imateriali – care îi determină de
obicei pe oameni să se supună şi să colaboreze cu regimul.
Accesul dictatorilor la resursele material are un impact direct asupra puterii lor. Dacă
actualii sau potenţialii oponenţi ai regimului obţin controlul asupra resurselor
financiare, as i s t e m u l u i e c o n o m i c , p r o p r i e t ă ţ i l o r , r e s u r s e l o r n a t u r a l e ,

mijloacelor de transport şi d e comunicaţie, această sursă majoră a puterii

dictatoriale devine vulnerabilă şi ulterior lichidată. Grevele, boicoturile şi sporirea

autonomiei în economie, comunicaţii şi transport va slăbi regimul.
P r e c u m a m m en ţ i o n a t a n t e r i o r , c a p a c i t a t e a d i c t a t o r i l o r d e a
a m e n i n ţ a s a u a p l i c a sancţiuni – p e d e p s e î m p o t r i v a s e g m e n t e l o r r ă z v r ă t i t e ,
n e s u p u s e ş i n o n c o o p e r a n t e a l e populaţiei – constituie o sursă fundamentală a puterii
tiranilor. Acest factor poate fi diminuat în două moduri. În primul rând, dacă populaţia
este pregătită, ca în vreme de război, să-şi a s u m e r i s c u l u n o r c o n s e c i n ţ e
g r a v e c a p r e ţ p e n t r u s f i d a r e a e i , e f i c i e n ţ a s a n c ţ i u n i l o r disponibile va
fi micşorată considerabil (adică represiunea dictatorilor nu va asigura nivelul dorit de
obedienţă). În al doilea rând, dacă înseşi poliţia şi forţele armate devin nemulţumite de regim,
ele pot, individual sau în grup, să evite sau să refuze deschis îndeplinirea ordinelor de a aresta,
de a tortura sau împuşca membrii rezistenţei. Or, dictatura este ameninţată serios, î n c a z u l î n
care tiranii nu se mai pot bizui pe forţele militare şi poliţie în
d e c l a n ş a r e a represiunilor.
În concluzie, succesul luptei de răsturnare a unui regim dictatorial adânc înrădăcinat
necesită ca noncooperarea şi sfidarea să reducă şi să lichideze sursele puterii tiranilor. În lipsa
alimentării constante a surselor necesare puterii, dictatura va deveni din ce în ce mai slabă şi,în
cele din urmă, se va dezintegra. O planificare strategică competentă de sfidare
politică împotriva unei dictaturi trebuie, prin urmare, să ţintească cele mai importante surse
ale puterii dictatorilor.

Escaladarea libertăţii

Alături de sfidarea politică, din faza rezistenţei selective, dezvoltarea

instituţiilor sociale, e c o n o m i c e , c u l t u r a l e ş i p o l i t i c e a u t o n o m e d e t e r m i n ă
e x t i n d e r e a p r o g r e s i v ă a „ s p a ţ i u l u i democratic” al societăţii şi reduce controlul
dictaturii. Pe măsură ce instituţiile civile ale societăţii devin mai puternice în raport cu
dictatura, populaţia construieşte treptat, indiferentde dorinţa tiranilor, o societate
independentă în afara controlului dictatorial. Dacă regimul intervine pentru a
întrerupe această „escaladare a libertăţii”, lupta nonviolentă poate fi aplicată în apărarea

56
spaţiului recent câştigat, iar dictatura se va confrunta astfel cu un alt „front” de
luptă.
Între timp, o asemenea combinaţie între rezistenţă şi crearea instituţiilor
independente poate duce la libertatea de facto. Prăbuşirea dictaturii şi instalarea
formală a unui system democratic va fi incontestabilă, deoarece relaţiile de putere
din interiorul societăţii au fost fundamental modificate.
Polonia oferă în anii ’70 şi ’80 un exemplu clar al recuperării progresive a funcţiilor şi
instituţiilor societăţii de către membrii mişcării de rezistenţă. Biserica
catolică a fost persecutată, dar niciodată subjugată complet controlului
c o m u n i s t . Î n 1 9 7 6 , a n u m i ţ i intelectuali şi muncitori au format grupuri mici,
precum K.O.R. (Comitetul de Apărare aMuncitorilor), pentru a-şi promova ideile
politice. Organizaţia sindicală „Solidaritatea”, având capacitatea de a organiza greve
eficiente, a forţat puterea să-i confirme legalitatea în 1980. Ţăranii, studenţii şi
multe alte grupuri formau propriile lor organizaţii independente. Cândcomuniştii au
realizat că aceste grupuri au schimbat relaţiile de putere, „Solidaritatea” a fostdin nou interzisă,
iar comuniştii au reinstaurat un regim militar.
Chiar şi după decretarea legii marţiale, urmată de numeroase întemniţări şi persecuţii
crâncene, noile instituţii independente ale societăţii au continuat să funcţioneze. De exemplu, o
mulţime de ziare şi reviste clandestine au fost în continuare tipărite.
E d i t u r i l e i l i c i t e publicau anual sute de cărţi, în timp ce scriitori renumiţi
boicotau publicaţiile comuniste şiediturile guvernamentale. Activităţi similare erau
desfăşurate şi în alte segmente ale societăţii.
Sub regimul militar condus de Jaruzelski, guvernul militar-comunist
a f o s t l a u n moment dat descris ca menţinându-se doar la la nivelul de vârf al
societăţii. Funcţionarii ocupau în continuare birourile şi clădirile guvernamentale.
Regimul putea în continuare să atace societatea prin pedepse, arestări, întemniţări,
confiscarea preselor de tipar etc. Cu toateacestea, dictatura nu era în stare să controleze
societatea. Din acel moment, răsturnarea completă a regimului era doar o chestiune de
timp.
Chiar şi în situaţia în care dictatura deţine în continuare poziţii guvernamentale, uneori
este posibilă organizarea „unui guvern democratic” paralel. Acesta va funcţiona într-o măsură
din ce în ce mai mare în calitate de guvern-adversar care beneficiază de loialitatea, acordul şi
cooperarea populaţiei şi instituţiilor societăţii. În consecinţă, dictatura va fi lipsită din ce în ce
mai mult de caracteristicile unei guvernări. În cele din urmă, guvernul democratic paralel
va putea înlocui în întregime regimul totalitar, ca element al tranziţiei spre crearea unui system
democratic. La momentul potrivit, va fi adoptată o constituţie şi vor fi organizate alegeri.

Dezintegrarea dictaturii

Odată cu transformarea instituţională a societăţii, poate avea loc

intensificarea mişcării de s f i d a r e ş i n o n c o o p e r a r e . S t r a t e g i i t r e b u i e s ă
p r e v a d ă d i n t i m p m o m e n t u l î n c a r e f o r ţ e l e democratice vor putea trece de la
rezistenţa selectivă la declanşarea unei sfidări masive. În m a j o r i t a t e a c a z u r i l o r ,
este necesar mult timp pentru crearea, dezvoltarea şi extinderea

57
capacităţilor de rezistenţă, iar sfidarea în masă se poate manifesta doar după
câţiva ani. În această perioadă interimară, lansarea campaniilor de rezistenţă selectivă trebuie
făcută în baza unor obiective politice din ce în ce mai importante. Trebuie implicate părţi tot
mai vaste ale populaţiei şi la toate nivelurile societăţii. Datorită unei sfidări politice ferme şi
disciplinate încursul acestei extinderi a activităţilor, slăbiciunile interne ale dictaturii vor
deveni probabil tot mai evidente.
Combinarea unei sfidării politice viguroase cu crearea unor instituţii
independente p o a t e a t r a g e î n t i m p o a m p l ă a t e n ţ i e i n t e r n a ţ i o n a l ă î n
favoarea forţelor democratice. De asemenea, poate provoca condamnări
i n t e r n a ţ i o n a l e l a n i v e l d i p l o m a t i c , b o i c o t u r i ş i embargouri în sprijinul mişcării
de rezistenţă (cum s-a întâmplat în Polonia).
Strategii trebuie să fie conştienţi de faptul că în unele situaţii răsturnarea
regimului dictatorial poate surveni foarte repede, ca în Germania de Est în 1989.
Acest lucru se poateî n t â m p l a î n c a z u l l i c h i d ă r i i t o t a l e a s u r s e l o r p u t e r i i î n
r e z u l t a t u l u n e i r i p o s t e î m p o t r i v a dictaturii din partea întregii populaţii. Modelul
descris nu este însă unul obişnuit şi ar fi mai prudentă planificarea unei lupte de lungă durată
(fiind în acelaşi timp pregătiţi pentru una descurtă durată). În cursul luptei de eliberare,
victoriile, chiar şi cele neînsemnate, trebuie sărbătorite. C e i c a r e a u o b ţ i n u t v i c t o r i a
m e r i t ă r e c u n o ş t i n ţ ă . S ă r b ă t o r i r e a e i î n s o ţ i t ă d e p i c h e t ă r i v a contribui la
ridicarea moralului, necesar pentru etapele următoare ale luptei.

O atitudine responsabilă faţă de success

Planificatorii strategiei majore trebuie să analizeze în prealabil

m o d a l i t ă ţ i l e p o s i b i l e ş i preferabile de încheiere prudentă a unei lupte
victorioase, în scopul de a împiedica apariţia unei noi dictaturi şi de a asigura
instaurarea treptată a unui sistem democratic durabil.
Democraţii trebuie să determine cum va fi organizată, la sfârşirea conflictului, tranziţia de
la dictatură la guvernarea provizorie. La acel moment este oportună instaurarea
rapidă aunui nou guvern funcţional. Totuşi, acesta nu trebuie să fie pur şi simplu
sistemul vechi cu personal nou. Este necesar să se determine departamentele fostei
structuri guvernamentale( c u m a r f i p o l i ţ i a p o l i t i c ă ) c a r e v o r f i d e s f i i n ţ a t e
în întregime din cauza caracterului lor antidemocratic inerent şi
departamentele care vor fi păstrate cu condiţia democratizării ulterioare.
O anulare a tuturor componentelor guvernamentale ar putea deschide
c a l e a haosului sau a unei noi dictaturi.
Cu mult timp înainte, trebuie fixată politica faţă de funcţionarii de rang înalt din cadrul
regimului după lichidarea puterii lui. De exemplu, vor fi dictatorii supuşi unui
proces de judecată? Le va fi permis să părăsească ţara pentru totdeauna? Ce alte opţiuni pot
apărea, care a r f i c o m p a t i b i l e c u s f i d a r e a p o l i t i c ă , n e c e s i t a t e a d e a
r e c o n s t r u i ţ a r a ş i d e a i n s t a u r a democraţia după obţinerea victoriei? O baie de sânge
ar trebui evitată din cauza consecinţelor grave pe care le-ar putea avea asupra viitorului sistem
democratic.
În momentul slăbirii sau prăbuşirii unei dictaturi, trebuie să fie gata de utilizare planuri
concrete privind tranziţia spre democraţie. Asemenea planuri contribuie la împiedicarea unui

58
alt grup de a prelua puterea printr-o lovitură de stat. Va fi nevoie şi de planuri referitoare la
instituirea unui guvern democratic şi constituţional, cu libertăţi politice şi personale depline.
Schimbările obţinute cu atâta greutate nu trebuie pierdute din cauza lipsei de planificare.
Confruntaţi cu sporirea puterii populaţiei şi cu dezvoltarea grupurilor şi
instituţiilor democratice independente – ambele aflându-se deja în afara controlului
dictatorial, tiranii vor conştientiza că aventura lor se apropie de sfârşit. Întreruperea masivă a
funcţionării societăţii, grevele generale, şederile la domiciliu în număr foarte mare,
marşurile de sfidare şi alte activităţi vor submina treptat propria organizare a dictatorilor şi
instituţiile corespunzătoare. Ca urmare a sfidării şi noncooperării, efectuate timp
îndelungat cu pricepere şi participare masivă, tiranii vor deveni neputincioşi, iar adepţii
democraţiei vor triumfa fără a fi nevoiţi să utilizeze violenţa. Dictatura se va dezintegra în faţa
poporului ce a sfidat regimul.
Nu toate eforturile sunt încununate de succes, iar succesul nu va fi obţinut uşor şi nici
repede. Trebuie să reţinem că într-un război există atât învinşi, cât şi învingători.
Totuşi, s f i d a r e a p o l i t i c ă o f e r ă o ş a n s ă r e a l ă d e a o b ţ i n e v i c t o r i a . P r e c u m
a m a f i r m a t a n t e r i o r , posibilitatea unui succes poate fi mărită considerabil prin
elaborarea unei strategii majore competente, a unor planificări strategice
minuţioase, prin muncă conştiincioasă şi printr-o luptă atât curajoasă, cât şi
disciplinată.

59
 CAPITOLUL 10

FUNDAMENTUL UNEI DEMOCRAŢII DURABILE

Suprimarea dictaturii constituie desigur un motiv de sărbătoare. Oamenii care au suferit

atât de mult timp şi s-au luptat asumându-şi riscuri foarte mari merită o perioadă
de bucurie, relaxare şi recunoştinţă. Ei trebuie să simtă mândrie faţă de ei înşişi şi
faţă de cei alături decare au luptat pentru realizarea libertăţilor politice. Nu toţi au ajuns
până la această zi măreaţă. Cei care au rămas în viaţă şi cei care nu au supravieţuit
vor fi păstraţi în amintire ca eroi, făuritori ai istoriei libertăţii în ţara lor.
Din păcate, nu este încă timpul de a micşora precauţia. Chiar şi în cazul unei răsturnări
reuşite a dictaturii prin sfidare politică, trebuie întreprinse toate măsurile necesare
pentru a preveni apariţia unui nou regim opresiv în haosul creat de lichidarea celui
vechi. Liderii forţelor prodemocratice trebuiau să fie pregătiţi din timp pentru o
tranziţie disciplinată la d e m o c r a ţ i e . S t r u c t u r i l e t o t a l i t a r e t r e b u i e d i s t r u s e .
Î n l o c , t r e b u i e c o n s t r u i t e a t â t b a z e l e constituţionale şi de drept, cât şi normele de
conduită proprii unei democraţii durabile.
Nu trebuie să credem că odată cu răsturnarea regimului va apărea imediat o societate
ideală. Dezintegrarea dictaturii oferă doar punctul de plecare, în condiţiile unei
libertăţi sporite, pentru realizarea unor eforturi de lungă durată pentru
perfecţionarea societăţii şi p e n t r u a r ă s p u n d e m a i a d e c v a t n e v o i l o r u m a n e .
S o l u ţ i o n a r e a u n o r p r o b l e m e p o l i t i c e , economice şi sociale serioase va dura ani în
şir, fiind nevoie de cooperarea multor persoane şi g r u p u r i . N o u l s i s t e m p o l i t i c
t r e b u i e s ă o f e r e o a m en i l o r c u d i v e r s e v i z i u n i ş i a b o r d ă r i oportunitatea de a

60
continua eforturile constructive şi dezvoltarea politicilor orientate spre soluţionarea
problemelor pe viitor.

Pericolul unei noi dictaturi

Aristotel avertiza cu mult timp în urmă că „ ... o tiranie se poate transforma în altă
tiranie ...”15
15
Aristotel,The Politics(Politica), Cartea V, Capitolul 12, p. 233.

Există numeroase dovezi istorice în diverse ţări, ca Franţa (iacobinii şi

Napoleon), Rusia(bolşevicii), Iran (ayatollahul), Birmania (SLORC – Consiliul de
Stat pentru Restaurarea L e g i i ş i a O r d i n i i ) , p o t r i v i t c ă r o r a p r ă b u ş i r e a u n u i
r e g i m o p r e s i v v a f i v ă z u t ă d e u n e l e persoane şi grupuri drept o simplă
oportunitate de a deveni noii stăpâni. Motivele lor pot varia, însă rezultatele sunt
de obicei cam aceleaşi. Noua dictatură poate fi şi mai crâncenă decât cea anterioară.
Chiar înainte de prăbuşirea regimului, membrii vechiului sistem pot încerca să
pună c a p ă t l u p t e i p en t r u d e m o c r a ţ i e , î n s c e n â n d o l o v i t u r ă d e s t a t p e n t r u
a a n t i c i p a v i c t o r i a rezistenţei populare. Ei ar putea proclama lichidarea
dictaturii, urmărind de fapt doar să impună un nou model mai mult sau mai puţin
„renovat” al celui anterior.

Împiedicarea unei lovituri de stat

Există mai multe modalităţi în care pot fi evitate loviturile de stat

declanşate împotriva societăţilor recent eliberate. Cunoaşterea
a n t i c i p a t ă a p o s i b i l i t ă ţ i l o r d e a p ă r a r e p o a t e f i suficientă în anumite cazuri
pentru a împiedica chiar şi tentativa de răsturnare a puterii. O bună pregătire poate
preveni loviturile de stat.16
Imediat după declanşarea unei lovituri de stat, puciştii solicită confirmarea
legitimităţiilor, adică acceptarea dreptului lor moral şi politic de a guverna. Primul
principiu esenţial al apărării împotriva loviturii de stat este aşadar negarea legitimităţii
puciştilor.
Puciştii au nevoie de asemenea ca liderii civili şi populaţia să le acorde sprijin, să ezite
sau să rămână pur şi simplu pasivi. Ei solicită cooperarea specialiştilor şi
consilierilor, a funcţionarilor, administratorilor şi judecătorilor pentru a-şi putea consolida
controlul asupra societăţii slăbite. Puciştii mai au nevoie ca numărul mare de oameni
care dirijează sistemul politic, instituţiile societăţii, economia, poliţia şi forţele
armate să se supună pasiv şi să-şi ducă la îndeplinire funcţiile lor obişnuite în
concordanţă cu noile ordine şi politici.

61
 Cel de-al doilea principiu esenţial al rezistenţei „anti-puci” este de
a s e o p u n e puciştilor pe calea noncooperării şi sfidării. Trebuie refuzată orice
formă de cooperare şi a j u t o r . Î m p o t r i v a n o u l u i p e r i c o l p o t f i u t i l i z a t e
a c e l e a ş i m i j l o a c e d e l u p t ă c a î m p o t r i v a dictaturii, însă aplicarea lor trebuie făcută
imediat. Negarea legitimităţii şi refuzul cooperării pot provoca sucombarea loviturii de stat din
cauza inaniţiei politice, iar şansa de a construi osocietate democratică va renaşte.

16
Pentru mai multe informaţii referitoare la rezistenţa împotriva loviturilor de stat, vezi Gene Sharp,
The Anti-Coup
(Prevenirea unei lovituri de stat ) (Boston, Massachusetts: The Albert Einstein Institution, 2003).

Elaborarea constituţiei

Noul sistem democratic are nevoie de o constituţie care să instituie cadrul dorit al
guvernării democratice. Constituţia trebuie să stabilească obiectivele conducerii,
restricţiile asupra puterilor guvernamentale, mijloacele şi termenele organizării

alegerilor pentru funcţionarii guvernamentali şi legislatori, drepturile

i n a l i e n a b i l e a l e p o p o r u l u i ş i r e l a ţ i a g u v e r n ă r i i naţionale cu puterile locale.

În cadrul guvernării centrale, cu condiţia ca ea să se menţină
d e m o c r a t i c ă , e s t e necesară o separare netă a puterilor în stat între sistemele executiv,
legislativ şi judecătoresc. E s t e n e c e s a r ă f o r m u l a r e a u n o r r e s t r i c ţ i i r i g u r o a s e
r e f e r i t o a r e l a a c t i v i t ă ţ i l e p o l i ţ i e n e ş t i , serviciile de informaţii şi forţele armate
pentru a interzice orice interferenţă politică legală.
În interesul păstrării sistemului democratic şi prevenirii unor
t e n d i n ţ e ş i m ă s u r i dictatoriale, constituţia ar trebui să instituie de preferinţă un
sistem federal cu prerogative importante delegate nivelurilor regional, naţional şi
local de guvernare. În unele cazuri, trebuie analizată posibilitatea utilizării sistemului
elveţian de cantoane, în care teritorii relativmici deţin prerogative importante, în acelaşi timp
rămânând părţi integrante ale statului.
Dacă în istoria ţării recent eliberate a existat o constituţie care să cuprindă multe dintre
aceste trăsături, ar putea fi o soluţie înţeleaptă să fie restabilită, introducând amendamentele
necesare şi dorite. În lipsa unei constituţii anterioare adecvate, ar putea fi necesară utilizarea
unei constituţii provizorii. În caz contrar, trebuie elaborată o constituţie nouă,
fapt care necesită mult timp şi multă reflecţie. În procesul de ratificare a noilor texte sau
amendamente e s t e n e c e s a r ă ş i d e z i r a b i l ă p a r t i c i p a r e a s o c i e t ă ţ i i . S e c e r e u n
g r a d î n a l t d e p r e c a u ţ i e l a includerea în constituţie a unor promisiuni care se vor dovedi
ulterior imposibil de realizat saua unor dispoziţii care vor avea nevoie de o guvernare
puternic centralizată, întrucât ambele elemente pot facilita apariţia unei noi dictaturi.

62
 Limbajul constituţiei trebuie să fie accesibil majorităţii populaţiei. Constituţia
nu trebuie să fie atât de complexă sau ambiguă, încât să poată fi înţeleasă doar de
jurişti şi alţi reprezentanţi ai elitei.

O politică de apărare democratic

Ţara recent eliberată s-ar putea confrunta cu ameninţări externe, caz în care va avea nevoie
deo capacitate defensivă. Alte state ar putea de asemenea încerca să instaureze o
dominaţie politică, economică sau militară. În interesele menţinerii democraţiei
interne, este necesar să se ia în calcul aplicarea p r i n c i p i i l o r d e b a z ă a l e
s f i d ă r i i p o l i t i c e l a c e r i n ţ e l e a p ă r ă r i i n a ţ i o n a l e . 17

17
Vezi Gene Sharp,
Civilian-Based Defense: A Post-Military Weapons System
(Apărarea civilă: un sistem deînarmare postmilitar) (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1990).

Transferând capacitatea de rezistenţă direct în mâinile cetăţenilor, ţările recent

eliberate ar putea evita c r e a r e a u n o r f o r ţ e m i l i t a r e p u t e r n i c e c a r e a r
a m e n i n ţ a p r i n e l e î n s e l e d e m o c r a ţ i a ş i c a r e solicită resurse economice imense,
atât de necesare în alte scopuri. Trebuie să reţinem că unele grupuri vor ignora dispoziţiile
constituţionale dorind să se instaleze în calitate de noi dictatori. Prin urmare, un rol permanent
al populaţiei va fi aplicare a sfidării politice şi a noncooperării împotriva potenţialilor tirani,
dar şi păstrarea structurilor, drepturilor şi procedurilor democratice.

O responsabilitate merituoasă

Efectele luptei nonviolente constau nu doar în slăbirea şi înlăturarea

dictatorilor, ci şi în împuternicirea celor oprimaţi. Tehnica dată permite oamenilor care
anterior s-au simţit doar pioni sau victime să-şi exercite direct puterea pentru ca prin propriile
eforturi să obţină mai multă libertate şi dreptate. Această experienţă de luptă are consecinţe
psihologice importante, contribuind la creşterea stimei şi încrederii în sine în rândul celor
altădată neputincioşi.
Una dintre consecinţele avantajoase pe termen lung ale utilizării luptei nonviolente de
instaurare a unui sistem democratic constă în faptul că societatea va fi mai aptă de a
soluţiona p r o b l e m e l e c u r e n t e ş i v i i t o a r e . P r i n t r e a c e s t e a s e a f l ă c o r u p ţ i a ş i
a b u z u r i l e l a n i v e l u l guvernamental, atitudinea incorectă faţă de un grup sau
altul, nedreptăţile economice şi îngrădirea însuşirilor democratice ale sistemului
politic. Populaţia care a trăit experienţa sfidării politice este mai puţin vulnerabilă în faţa
unor viitoare dictaturi.
După eliberare, cunoaşterea luptei nonviolente va sugera moduri de
a p ă r a r e a democraţiei, a libertăţilor civile, a drepturilor minorităţii, a prerogativelor
puterilor regionale, l o c a l e ş i n a ţ i o n a l e ş i a d r e p t u r i l o r i n s t i t u ţ i i l o r

63
nonguvernamentale. În plus, rez istenţa n o n v i o l e n t ă o f e r ă m e t o d e p r i n
c a r e d i v e r ş i o a m e n i ş i g r u p u r i î ş i p o t e x p r i m a p a ş n i c nemulţumirea
extremă faţă de anumite probleme considerate atât de importante, încât opoziţia a recurs uneori
la acte de terorism sau la luptă de gherilă pentru soluţionarea lor.
Ideile exprimate în cadrul analizei sfidării politice sau a luptei nonviolente pretind a fi
utile tuturor persoanelor şi grupurilor care doresc înlăturarea opresiunii
d i c t a t o r i a l e ş i instaurarea unui sistem democratic durabil, care să respecte libertăţile
omului şi participarea poporului la perfecţionarea societăţii. Din ideile expuse în această
lucrare derivă trei concluzii majore:
− Eliberarea poporului de dictatură este posibilă;
− Pentru realizarea acestui fapt este necesară o analiză minuţioasă şi
o p l a n i f i c a r e strategică;
− Vor fi necesare precauţia, munca asiduă şi lupta disciplinată, adesea cu
riscul unor pierderi foarte mari.

Fraza frecvent citată „Libertatea nu este gratuită” este adevărată. Nici o forţă externă nu
va veni să ofere poporului oprimat libertatea dorită de acesta. Oamenii trebuie să
înveţe cum să dobândească ei înşişi libertatea. Nu va fi uşor.
Dacă oamenii vor înţelege ce se cere de la ei pentru propria lor eliberare, ei vor putea trasa
anumite linii de acţiune care, prin multe eforturi, le pot oferi, în cele din urmă, libertatea
scontată. Ulterior, cu asiduitate, vor putea construi o nouă ordine democratică şi se vor pregăti
de apărarea ei. Libertatea câştigată prin acest tip de luptă poate fi una durabilă. Ea
poate fi menţinută de către un popor tenace devotat păstrării şi consolidării ei.

64
 ANEXA
METODELE DE ACŢIUNE NONVIOLENTĂ18

METODELE DE PROTEST ŞI PERSUASIUNE NONVIOLENTĂ

Declaraţii oficiale
1.Discursuri publice
2. Scrisori de protest sau de susţinere
3. Declaraţii ale unor organizaţii şi instituţii
4. Declaraţii publice semnate
5. Declaraţii de inculpare şi intenţie
6. Petiţii de grup sau în masă

Comunicarea cu o audienţă mai vastă

7. Lozinci, caricaturi şi simboluri
8. Stindarde, pancarte şi afişe
9. Prospecte, pamflete şi cărţi
10.Ziare şi reviste
11.Înregistrări, radio şi televiziune
12.Inscripţii aeriene şi terestre

Reprezentaţii de grup

65
13.Delegări
14. Decernări oferite în batjocură
15. Lobby de grup
16.Pichetări
17. Pseudoalegeri

18
Această listă, însoţită de definiţii şi exemple istorice, este preluată din Gene Sharp,
The Politics of Nonviolent Action
(Politica acţiunilor nonviolente), partea a II-a,
The Methods of Nonviolent Action
(Metodele acţiunilor nonviolente) (Boston, Massachusetts: Porter Sargent, 1973).

Acte publice simbolice

18.Afişarea de drapele şi utilizarea culorilor simbolice
19.Utilizarea simbolurilor în vestimentaţie
20.Rugăciuni şi închinări
21.Oferirea unor obiecte simbolice
22.Dezbrăcatul în public în semn de protest
23.Distrugerea propriei proprietăţi
24.Lumini simbolice
25.Afişarea de portrete
26.Pictura în semn de protest
27.Semne şi nume noi
28.Sunete simbolice
29.Recuperarea simbolică a unor teritorii
30.Gesturi obscene

Presiuni asupra indivizilor

31. „Persecutarea” funcţionarilor
32. Batjocorirea funcţionarilor
33. Fraternizare
34. Pichet de grevă

Teatru şi muzică
35.Parodii şi farse
36. Spectacole de teatru şi muzică
37.Interpretări musicale

Procesiuni
38.Marşuri
39.Def ilări
40. Procesiuni religioase
41.Pelerinaje
42.Parade auto

66
Comemorarea morţilor
43.Doliul politic
44.Funeralii burleşti
45.Funeralii demonstrative
46. Omagii aduse la locul de înmormântare

Adunări publice
47.Adunări de protest sau de sprijin
48.Mitinguri de protest
49. Mitinguri clandestine de protest
50.Sesiuni de dezbateri

Retragere şi renunţare
51.Părăsirea demonstrativă a serviciului (engl. walk-outs)
52.Păstrarea tăcerii
53.Renunţarea la onoruri
54.Întoarcerea spatelui

METODELE DE NONCOOPERARE SOCIALĂ

Ostracizarea unor persoane

55.Boicotul social
56.Boicotul social selective
57.Nonacţiune de tip lysistratic 19
58.Excomunicare
59.Interdicţii

Refuzul de a coopera în cadrul unor evenimente sociale, obiceiuri şi instituţii

60. Întreruperea activităţilor sociale şi sportive
61. Boicotarea unor evenimente sociale
62.Greve studenţeşti
63.Nesupunere social
64.Retragerea din instituţii sociale

Retragerea din sistemul social

65.Refuzul de a părăsi domiciliul
66. Noncooperare personală deplină
67. Abandonarea activităţilor de către muncitori

67
68.Izolare
69. Dispariţii collective
70. Emigrări în semn de protest (hijrat)

19
N. tr. Lysistrata este o comedie antică scrisă de Aristofan, care descrie cum a
f o s t î n c h e i a t R ă z b o i u l Peloponesiac, dinte Atena şi Sparta, cu ajutorul femeilor. Lysistrata a propus ca
femeile din cele două state să le refuze soţilor relaţii intime până nu opresc războiul.

METODELE DE NONCOOPERARE ECONOMICĂ: BOICOTURILE ECONOMICE

Acţiuni ale consumatorilor

71.Boicotul consumatorilor
72. Refuzul de a consuma produsele boicotate
73.Politica austerităţii
74.Neplata chiriei
75.Refuzul de a închiria
76. Boicotul consumatorilor la nivel naţional
77. Boicotul consumatorilor la nivel internaţional

Acţiuni ale muncitorilor şi producătorilor

78.Boicotul din partea muncitorilor
79.Boicotul din partea producătorilor

Acţiuni ale intermediarilor

80.Boicotul din partea furnizorilor şi agenţilor

Acţiuni ale proprietarilor şi administratorilor

81. Boicotul din partea negustorilor
82. Refuzul de a închiria sau de a-şi vinde proprietatea
83. Lock-out (n. tr. se mai numeşte şi „grevă patronală” şi presupune închiderea temporarăa
unei unităţi, compartiment sau atelier de către angajator, ca ripostă la conflictul
colectiv declanşat de salariaţi sau la ameninţarea cu un astfel de conflict)
84. Refuzul de a acorda ajutor industrial
85.„Greva generală” a comercianţilor

Acţiuni ale deţinătorilor de resurse financiare

86.Retragerea depozitelor bancare
87.Refuzul de a plăti taxe, impozite, cotizaţii
88.Refuzul de a plăti datoriile şi dobânda

68
89.Reducerea fondurilor şi creditelor
90.Refuzul de a accepta venitul
91.Refuzul banilor emişi de govern

Acţiuni ale guvernelor

92.Embargoul intern
93.„Lista neagră” a negustorilor
94.Embargo impus de vânzători la nivel internaţional
95.Embargo impus de cumpărători la nivel internaţional
96.Embargo asupra comerţului internaţional

METODELE DE NONCOOPERARE ECONOMICĂ:GREVELE

Greve simbolice
97. Grevă de protest
98. Grevă spontană (abandonarea rapidă a serviciului)

Greve agricole
99. Greva ţăranilor
100.Greva fermierilor

Greve organizate de grupuri speciale

101.Refuzul de a îndeplini munca forţată
102.Greva deţinuţilor
103.Greva meseriaşilor
104.Greve profesionale

Greve industriale obişnuite

105.Grevă administrativă
106.Grevă industrial
107.Grevă de solidaritate

Greve limitate
108.Grevă turnantă (n. tr. grevele turnante sunt definite ca greve sectoriale, cu executare
succesivă, care nu afectează toţi lucrătorii unei unităţi în acelaşi timp, manifestându-se într-o
succesiune de valuri de greve eşalonate la diferite niveluri de producţie)
109.Grevă tromboză (n. tr. numită şi „buşon”, constă în încetarea lucrului la un anumit loc d e
muncă – instalaţie, utilaj, abataj etc. – având un rol-cheie pentru
d e r u l a r e a întregului proces de muncă.)
110.Grevă perlată (n. tr. numite şi greve de randament, acestea constau în faptul că slariaţii nu
recurg la oprirea totală a procesului muncii, ci numai încetinesc ritmul de lucru,
diminuând eficacitatea muncii prin scăderea cadenţei de producţie)

69
111.Grevă de zel (n. tr. presupune o activitate exagerat de
s c r u p u l o a s ă , m u n c a desfăşurându-se cu respectarea, până în cele mai mici
amănunte, a normativelor de lucru)
112. „Îmbolnăviri”
113.Grevă prin demisionare
114.Grevă limitată în timp
115.Grevă selectivă

Greve multiindustriale
116.Grevă generalizată (n. tr. câteva industrii)
117.Grevă generală (n. tr. toate industriile)

Combinarea grevelor şi a închiderii economice a întreprinderilor

118. Hartal (n. tr. suspendarea colectivă a vieţii economice)
119.Sistarea tuturor activităţilor economice

METODELE DE NONCOOPERARE POLITICĂ

Renegarea autorităţii
120.Refuzul sau renunţarea la supunere
121.Refuzul sprijinului public
122.Materiale şi discursuri care fac apel la rezistenţă

Refuzul cetăţenilor de a coopera cu guvernarea

123.Boicotarea corpurilor legislative
124.Boicotarea alegerilor
125.Boicotarea angajării şi deţinerii funcţiilor guvernamentale
126.Boicotarea departamentelor, agenţiilor şi a altor organe guvernamentale
127.Retragerea din instituţiile guvernamentale de învăţământ
128.Boicotarea organizaţiilor sprijinite de govern
129.Refuzul de a acorda ajutor agenţilor de control
130.Înlăturarea propriilor însemne publice
131.Refuzul de a accepta funcţionarii desemnaţi
132.Refuzul de a dizolva instituţiile existente

Alternativele cetăţenilor la obedienţă

133.Supunere şovăielnică şi lentă
134.Nesupunere în absenţa supravegherii directe
135.Nesupunere popular
136.Nesupunere deghizată
137.Refuzul unei adunări sau demonstraţii de a se dispersa

70
138. „De aici nu mă mişc” (n. tr. oamenii se aşează efectiv în stradă şi rămân în
această poziţie până la soluţionarea problemelor – engl. sitdown)
139.Noncooperarea în caz de recrutări sau deportări
140.Adăpostirea în locuri ascunse, evadarea şi asumarea unei identităţi false
141.Nesupunerea civilă faţă de legi „ilegitime”

Acţiuni ale personalului guvernamental

142.Refuzul selectiv al consilierilor guvernamentali de a acorda asistenţă
143.Întreruperea transmiterii ordinelor şi informaţiilor
144.Crearea unor impasuri şi obstacole în desfăşurarea activităţilor
145.Noncooperare administrativă general
146.Noncooperare judecătorească
147.Ineficienţă intenţionată şi noncooperare selectivă din partea agenţilor de control
148.Revoltă

Acţiuni guvernamentale interne

149.Subterfugii şi amânări cvasiilegale
150.Refuzul unităţilor guvernamentale constitutive de a coopera

Acţiuni guvernamentale internaţionale

151.Schimbări în reprezentanţele diplomatice sau de alt gen
152.Amânarea şi anularea unor evenimente diplomatice
153.Abţineri privind recunoaşterea diplomatic
154.Ruperea relaţiilor diplomatice
155.Retragerea din organizaţii internaţionale
156.Refuzul de a adera la organisme internaţionale
157.Excluderea din organizaţii internaţionale

METODELE DE INTERVENŢIE NONVIOLENTĂ

Intervenţia psihologică
158.Autoexpunere la pericole
159.Postul
(a)postul în scopul exercitării unei presiuni morale
(b)greva foamei
(c) postul de tip satyagrahic (n. tr. Satyagraha, „drumul adevărului”, este ideea centrală
în filozofia nonviolentă a lui Gandhi)
160.Contraprocese (n. tr. acuzaţii intentează procese autorităţilor)
161.Hărţuire nonviolentă

Intervenţia fizică
162.Sit-in (n. tr. protest social exprimat prin ocuparea temporară a locurilor unui
local public în scopul întreruperii activităţilor)

71
163.Stand-in (n. tr. în acest caz participanţii la acţiune rămân în picioare)
164.Ride-in (n. tr. ocuparea transportului public)
165.Wade-in (n. tr. ocuparea unor plaje segregate)
166.Mill-in (n. tr. ocuparea unor locuri menţinând o stare mobilă)
167.Pray-in (n. tr. ocuparea unor locuri de rugăciune)
168.Raiduri nonviolente
169.Raiduri aeriene nonviolente
170.Invazia nonviolentă
171.Interpunerea nonviolentă
172.Blocarea nonviolentă
173.Ocuparea nonviolentă

Intervenţia socială
174.Stabilirea unor noi modele sociale
175.Supraîncărcarea încăperilor
176.Încetinirea activităţilor cât de mult posibil (engl. stall-in)
177.Intervenţii orale (engl. speak-in)
178. Teatru de gherilă
179.Instituţii sociale alternative
180.Sisteme de comunicare alternative

Intervenţia economică
181.Greva inversă (n. tr. munca excesivă)
182.Greva la locul de muncă (engl. stay-in)
183.Confiscarea nonviolentă de terenuri
184.Sfidarea blocadelor
185.Falsuri motivate politic
186.Achiziţii masive anticipate a unor bunuri importante din punct de vedere strategic
187.Confiscarea bunurilor
188.Dumping
189.Patronaj selective
190.Pieţe alternative
191.Sisteme de transport alternative
192.Instituţii economice alternative

Intervenţia politică
193.Suprasolicitarea sistemelor administrative
194.Dezvăluirea identităţii agenţilor secreţi
195.Provocarea întemniţării
196.Nesupunerea civilă faţă de legile „neutre”
197.Munca fără colaborare
198.Suveranitate dublă şi guvernare paralelă

72
 DESPRE AUTOR

Gene Sharp, Doctor în Filozofie la Universitatea Oxford, este cercetător

ştiinţific la Albert Einstein Institution din Boston, Massachusetts. Studiile de
licenţă şi masterat le-a făcut la Universitatea statului Ohio şi a obţinut doctoratul în teorie
politică la Universitatea Oxford. De asemenea, i-au fost conferite gradele onorifice de
Doctor în Drept la Universitatea din M a n h a t t a n ş i d e D o c t o r î n S e r v i c i u l
U m a n i t a r l a U n i v e r s i t a t e a R i v i e r . G e n e S h a r p e s t e Profesor Emerit de Ştiinţe
Politice al Universităţii din Massachusetts Dartmouth, a predat la Universitatea din Oslo, la
Universitatea din Boston şi, aproape treizeci de ani, a activat ca cercetător la Centrul
de Afaceri Internaţionale de la Universitatea din Harvard. Este autorul a numeroase cărţi în
limba engleză, printre care: The Politics of Nonviolent Action (1973), Gandhi as a
Political Strategist (1979), Social Power and Political Freedom (1980), Making Europe
Unconquerable (1985), Civilian-Based Defense: A Post-Military Weapons System (1990) şi
studiul mai recent Waging Nonviolent Struggle: Twentieth Century Practice and Twenty-First
Century Potential (2005). Lucrările sale au fost traduse în peste treizeci de limbi.

73