Vasile Talpos - Studiu Introductiv in Legea, Istoria Si Poezia Vechiului Testament

VASILE TALPOŞ
STUDIU
INTRODUCTIV
În Legea, Istoria şi
Poezia
VECHIULUI
TESTAMENT
EDITURA DIDACTICĂ Şl PEDAGOGICĂ, R.A. BUCUREŞTI, 1999
PREFAŢA
Cunoaşterea Sfintelor Scripturi constituie o condiţie indiscutabilă atât în vederea trăirii unei vieţi
creştine adevărate, cât şi, mai ales, în vederea comunicării Mesajului Divin către cei care au nevoie de
"pâinea vieţii". Iar Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, Cuvântul lui Dumnezeu
trebuie dus şi oferit tuturor sufletelor flămânde după adevăr.
Cartea Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, vine ca un răspuns la marea
nevoie de literatură teologică autohtonă, în vederea echipării a cât mai multor slujitori care-şi dedică
viaţa lor proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Cu precădere, cartea este destinată să ajute pe studenţii
în teologie să pătrundă în înţelegerea comorii revelaţiei Divine a Vechiului Testament.
Cartea oferă date ştiinţifice necesare acelora care pot să folosească în cercetarea lor şi limbile originale
ale Bibliei: greaca pentru termenii din Noul Testament şi mai ales ebraica pentru termenii din Vechiul
Testament.
Spre deosebire de alte scrieri în domeniu, ca de exemplu: Călătorie prin Vechiul Testament de Samuel
Schultz, prezenta carte oferă atât datele introductive pentru fiecare carte din Vechiul Testament
prezentată, cât şi o schemă şi conţinutul sumar al fiecărei părţi. în felul acesta studentul şi cercetătorul
pot folosi cartea atât pentru aprofundarea ştiinţifică, cât şi pentru studiul biblic.
Citind această carte, cu Biblia în mână, oricine poate căpăta o imagine de ansamblu asupra Vechiului
Testament, şi să-şi construiască o bază solidă pentru exegeza şi alte studii aprofundate asupra acestei
părţi din Sfânta Scriptură.
Lansez această carte cu ruga fierbinte ca şi prin ea Dumnezeu să conducă pe mulţi studenţi lucrători şi
credincioşi în atmosfera cunoaşterii Adevărului Divin pentru a fi cât mai echipaţi în scopul înaintării
împărăţiei lui Dumnezeu.
Se cuvine cuvânt de profundă mulţumire lui Dumnezeu, care m-a ajutat să duc la bun sfârşit această
lucrare. Mulţumesc, totodată, şi generaţiilor de studenţi care, ascultând cursurile predate în baza
acestui material la orele de Vechiul Testament la Institutul Teologic Baptist din Bucureşti şi
Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, m-au încurajat în munca mea asiduă de
cercetare şi scriere a acestei cărţi prin interesul pe care l-au arătat pentru cunoaşterea Scripturilor.
De asemenea, mulţumesc soţiei mele - Lidia, şi copiilor mei: Cristina, Cristian-Mihael şi Emanuela-
Lidia, pentru înţelegerea de care au dat dovadă faţă de dedicarea mea în scrierea acestui material.
Dumnezeu singur poate compensa lipsa mea din viaţa lor din cauza consacrării mele pentru lucrarea
lui Dumnezeu.
Totodată, mulţumesc profesoarelor care au corectat materialul de mai multe ori şi celor care I-au
dactilografiat şi l-au tehnoredactat. Dumnezeu să răsplătească fiecăruia, iar numele Lui să fie slăvit
pentru toate.
Soli Deo Gloria
Autorul, Prof. Dr. Vasile Talpoş
Rectorul Institutului Teologic Batist de Grad Universitar din Bucureşti
CUPRINS
i
PREFAŢĂ ............................................................................................5
INTRODUCERE .................................................................................. 11
I.Ramurile studiului Vechiului Testament ....................................................13
1.1. Limba Vechiului Testament ........................................................... 13
1.2. Introducerea în Vechiul Testament ..................................................13
1.3. Geografia biblică a Vechiului Testament ............................................ 13
1.4. Arheologia biblică a Vechiului Testament ...........................................14
1.5. Teologia biblică a Vechiului Testament ..............................................14
1.6. Exegeza Vechiului Testament ......................................................... 14
1.7. Profetologia ..............................................................................15
II. Definiţie şi terminologie ..................................................................... 15
III. Izvoarele studiului Vechiului Testament ..................................................17
3.1. Sfânta Scriptură .......................................................................... 17
3.2. Scrierile Noului Testament ............................................................ 17
3.3. Alte ştiinţe................................................................................ 18
3.4. Operele patristicilor .....................................................................18
3.5. Operele reformatorilor ................................................................. 18
3.6. Operele isogogice moderne ............................................................19
IV. Motivţia şi importanţa studierii Vechiului Testament ..................................20
4.1.Vechiul Testament este partea integrantă din "Sfânta Scriptură"................20
4.2. Doctrinele de bază ale Creştinismului se găsesc în Vechiul Testament.........21
4.3. Vechiul Testament pregăteşte înţelegerea Persoanei şi a lucrării
Domnului Isus ...........................................................................21
4.4. Vechiul Testament este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu în aceeaşi
măsură ca şi Noul Testament .........................................................21
PARTEA I-INTRODUCTIVĂ ................................................................23
I. Introducere generală în studierea Vechiului Testament...................................23
1.1. Revelaţia divină ..........................,................................................24
1.2. Inspiraţia .................................................................................25
1.3. Scrierea manuscriselor originale ......................................................26
1.4. Păstrarea şi transmiterea Cuvântului ................................................27
1.5. Canonizarea Vechiului Testament ....................................................29
1.6. Traducerea Vechiului Testament .......................................................35
II. Cadrul Scrierilor Vechiului Testament ....................................................38
2.1.Cadrul istoric ..............................................................................38
2.2. Cadrul geografic ..........................................................................41
2.3. Cadrul social-economic şi cultural al studierii Vechiului Testament.............45
III. Mărturii arheologice ...........................................................................52
7
PARTEA a Ii-a EXPOZITIVĂ ................................................................57
I.Genesa (începuturile).......................................................................... 60
1-1. Titlul cărţii ............................................................................... 60
1.2. Autorul cărţii Genesa .................................................................. 60
1-3. Tema cărţii ............................................................................... 61
1.4. Cadrul cărţii Genesa.................................................................... 61
1.5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii................................................ 62
II. Exodul -Eliberarea "naţiunii alese" din robia Egiptului................................. 91
2.1. Titlul cărţii........'...................................................................... 91
2.2. Autorul cărţii Exodul.................................................................. 91
2.3. TemacărţiiExod.......................................................................92
2.4. Cadrul evenimentelor din cartea Exod...............................................92
2.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii............................................... 93
III. Leveticul - Legislaţia şi închinăciunea...................................................123
3.1. Titlul cărţii.............................................................................. 123
3.2. Autorul cărţii Levitic.................................................................. 123
3.3. Tema cărţii'..............................................................................123
3.4. Cadrul geografic al cărţii Levitic.................................................... 124
3.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii................................................124
IV.Numeri - Testarea naţiunii alese............................................................148
4.1. Titlul cărţii............................................................................. 148
4.2. Autorul cărţii...........................................................................148
4.3 Tema cărţii.............................................................................. 149
4.4. Cadrul cărţii............................................................................ 149
4.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 149
V.Deuteronom-Cartea aducerii aminte.......................................................165
5.1. Titlul cărţii .............................................................................165
5.2. Autorul cărţii........................................................................... 165
5.3. Tema cărţii............................................................................. 165
5-4. Cadrul cărţii............................................................................ 166
SCRIERILE ISTORICE...................................................................... 175
I. Iosua- Cucerirea şi împărţirea Canaanului..................................................176
1-1. Titlul cărţii.............................................................................. 176
1-2. Autorul cărţii.............................................................................176
1.3. Tema cărţii..............................................................................177
1-4. Cadrul evenimentelor din cartea Iosua................................................. 177
1-5. Structuraşi conţinutul sumar........................................................... 178
II. Judecători- Apostazia poporului lui Dumnezeu...........................................187
2.1. Numele cărţii Judecători.............................................................. 188
2.2. Autorul cărţii........................................................................... 188
2.3. Ciclurile de asuprire şi de eliberare a israeliţilor din această perioadă..........188
2.4. Cadrul evenimentelor................................................................. 188
III. Rut-Răscumpărătorul care dă odihnă...................................................... 199
3-1 Numele cărţii............................................................................. 199
3.2 Autorul şi autenticitatea cărţii.......................................................... 199
3.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................200
3.4. Cadrul evenimentelor..................................................................200
3.5. Structuraşi conţinutul sumar.............................................................201
IV. lSamuel - Domnia lui Saul, primul rege în Israel.......................................204
4.1. Numele cărţii............................................................................205
4.2. Autorul şi autenticitatea cărţii.........................................................205
4.4. Cadrul evenimentelor...................................................................206
4.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................207
V. 2 Samuel -Domnia lui David................................................................218
5.1. Numele cărţii...............................................................................218
5.2. Autorul cărţii...............................................................................218
5.3. Tema şi scopul cărţii.......................................................................218
5.4. Cadrul evenimentelor......................................................................219
5.5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii..................................................219
VI. 1 împăraţi -Gloria şi căderea monarhiei israelite.........................................233
6.1. Numele cărţii.............................................................................233
6.2. Autorul şi timpul scrierii...............................................................233
6.3. Tema şi scopul cărţii...................................................................234
6.4. Cadrul evenimentelor...................................................................235
VII. 2 împăraţi - Adâncirea şi căderea monarhiei.............................................257
7.1. Tema şi scopul cărţii.......................................................................257
7.2. Cadrul evenimentelor.....!................................................................257
VIII. îşi II Cronici- Sumarul istorie regatului Iu Iuda.........................................279
8.1 Titlul cărţilor Cronici......................................................................279
8.2. Autorul, dataşi scopul scrierii..........................................................280
8.3. Cadrul cărţilor Cronici....................................................................281
8.4. Tema cărţilor Cronici......................................................................281
8.5. Structura şi conţinutul sumar...........................................................282
IX.Ezra-Restaurarea spirituală...................................................................301
9.1 Titlul cărţii Ezra..........................................................................302
9.2. Autorul şi timpul scrierii cărţii..............................................................303
9.3. Cadrul scrierii................................................................ 303
9.4. Tema şi scopul cărţii Ezra..................................................................304
9.5. Structura şi conţinutul sumar................................................................304
X. Neemia-Restaurarea cetăţii Ierusalim....................................................308
10.1 Titlul cărţii Neemia.........................................................................308
10.2. Autorul şi timpul scrierii...............................................................309
10.3. Cadrul cărţii Neemia................................................... 309
10.4. Tema şi scopul cărţii Neemia............................................................309
10.5. Schema şi conţinutul sumar.....................................................................310
XI. Estera - Istoria Providenţei divine..........................................................315
Titlul cărţii Estera.......................................................................315
Autorul cărţii Estera.............................................................."/ 315
Cadrul cărţii Estera.....................................................................316
Tema şi scopul cărţii Estera...........................................................316
Structuraşi conţinutul sumar...................................................................317
LITERATURA POETICĂ........................................................................323
I. Iov- Binecuvântare prin suerinţă.............................................................325
1.1. Titlul cărţii...............................................................................326
1.2. Autorul şi data scrierii...................................................................326
1.4. Cadrul cărţii..............................................................................327
1.5.Structura şi conţinutul sumar..........................................................328
II. Psaltirea-Cartea slăvirii lui Dumnezeu.....................................................344
2.1. Titlul cărţii................................................................................344
2.2. Autorul.....................................................................................345
2.3. Cadrul cărţii Psalmi........................................................................346
2.4. Tema cărţii şi clasificarea Psalmilor........................................................347
2.5. Particularităţi stilistice.......................................................................348
2-6. Psalmii mesianici..........................................................................350
27. Psalmii in care se rostesc blesteme asupra vrăjmaşilor..................................351
2.8. Schema şi conţinutul sumar al cărţii......................................................352
III. Proverbe -Cartea înţelepciunii şi umblării în frica Domnului..............................392
3.1. Titlul cărţii................................................................................392
3.2. Autorul cărţii............................................................................393
3-3. Cadrul cărţii..............................................................................394
3-4. Tema, mesajul şi scopul cărţii............................................................394
3-5. Caracteristici literare....................................................................396
3-6. Structura şi conţinutul sumar................................................................397
IV. Eclesiastul -Deşertăciune fără Dumnezeu dar împlinire cu El..........................405
4.1. Titlul cărţii.....................................................".............................405
4.2. Autorul cărţii.................................................................................405
4.4. Cadrul şi stilul cărţii......................................................................407
4.5. Schema şi conţinutul sumar..............................................................407
V. Cântarea Cântărilor - Poemul comunicării în dragoste......................................411
5.1. Titlul cărţii................................................................................411
5-2. Autorul cărţii...............................................................................411
5
-3. Cadrul şi stilul cărţii.....................................................................412
5
-4. Tema şi scopul cărţii.....................................................................412
5-5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii.....................................................413
Anexe....................................................................................................417
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................421
INTRODUCERE
Biblia, Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu către neamul omenesc, este temelia de nezdruncinat a
cunoaşterii supreme. Prin Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, omul
ajunge să-L cunoască pe Creatorul său, să-şi cunoască, în esenţa ei cea mai profundă, propria fiinţă, să
cunoască lumea înconjurătoare, cât şi scopul şi rolul cu care a fost creat în această lurne.^ Cu alte
cuvinte, prin Cuvântul lui Dumnezeu - Revelaţia scrisă - omul II cunoaşte pe Dumnezeu şi se cunoaşte
pe sine: cine este, de unde vine, ce rol are şi încotro se îndreaptă.
întrucât prin păcat omul a devenit o fiinţă pierdută, „Sfânta Scriptură" descoperă omului planul măreţ
al salvării, al restaurării sale la starea intenţionată de Creator. Iată de ce, pe bună dreptate, Biblia este
numită „Cartea Vieţii", iar punctul central al întregii Biblii este Isus Hristos, Mântuitorul lumii.
Biblia a fost şi rămâne cea mai tipărită şi răspândită carte, cea mai tradusă şi comentată, cea mai citită,
cea mai iubită, dar, în acelaşi timp, şi cea mai urâtă carte de către mulţi - cea mai provocatoare scriere.
Nimeni nu poate să o ignore, pentru că „ea îi provoacă pe toţi". 1
Numită de către Ieronim: „Biblioteca sacră", „Biblioteca divină", „Cartea sfântă" este alcătuită din 66
de cărţi, dintre care 39 compun prima parte, Vechiul Testament, iar 27, a doua parte, Noul Testament.
Vechiul Testament conţine 929 capitole, iar Noul Testament, 260 capitole. în Vechiul Testament
sunt 23.214 versete, iar în Noul Testament, 7959 de versete. Capitolul mijlociu, şi cel mai scurt din
Biblie, este Psalmul 117. Nu la întâmplare, acesta cheamă, în primul verset, toate popoarele să-L laude
pe Domnul, iar în versetul al doilea motivează această chemare:„Căci mare este bunătatea Lui faţă de
noi, şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul"(Psalmul 117:2).2
Versetul mijlociu al „Sfintei Scripturi" este, în mod cu totul semnificativ, îndemnul omului de a se
adăposti în Domnul şi nu în oameni : „Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul decât să te încrezi
în om" (Psalmul 118 : 8).
întreaga Scriptură este centrată pe datoria omului de a-L lăuda pe Domnul pentru bunătatea şi
credincioşia Lui, şi de a se încrede în Dumnezeu, Tată bun şi iubitor.
Pentru a trăi o adevărată viaţă creştină, fiecare om trebuie să cunoască această „Carte Sfântă" - Biblia
-, care este temelia credinţei şi a vieţii creştine adevărate. Cu atât mai mult se cere aceasta, pentru ca
cineva să fie în stare să mărturisească altora Cuvântul vieţii.
Acest studiu are ca obiectiv prezentarea sumară a primelor trei colecţii ale cărţilor Vechiului
Testament - cărţile : legislative, istorice şi poetice. Scopul este, pe de o parte, oferirea unei cărţi de
studiu al acestei părţi a "Scripturilor" Pentru seminariile şi institutele teologice, cât şi pentru şcolile
biblice. Iar pe de a ta parte, întrucât Vechiul Testament a fost şi încă mai rămâne ţinta atacurilor
satanice liberaliste (liberaliştii încercând, de mai multe veacuri, să discrediteze
^ B. Haynes, Este Biblia cartea adevărului ?, p.5.
ames Alexander Stevard, Divina Bibliotecă, Revival Literature, Arheville, North "-arohna 28816, pp.7-8.
"Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament, tăgăduindu-le inspiraţia divină şi autenticitatea),
prezenta lucrare se doreşte a fi încă o afirmaţie categorică despre: inspiraţia divină, autenticitatea,
veridicitatea şi istoricitatea scrierilor Vechiului Testament.
Cuvântul lui Dumnezeu a rămas şi rămâne biruitor împotriva atacurilor furibunde ale împotrivitorilor;
de aceea, prezentul volum reprezintă un ghid călăuzitor în vederea introducerii într-un competent şi
eficient studiu a acestei părţi a Revelaţiei scrise - Biblia.
„Introducerii" - care lămureşte câteva particularităţi ale acestui studiu, ca: ramurile de studiu ale
Vechiului Testament, definiţie, terminologie şi izvoarele studiului - îi urmează cele două secţiuni:
Secţiunea introductivă şi Secţiunea expozitivă. în „Secţiunea introductivă" sunt prezentate sumar
ideile privind : Introducerea generală în studiul Vechiului Testament şi Introducerea specială în
Studiul Vechiului Testament. în „Secţiunea expozitivă" este prezentată o analiză sumară a cărţilor din
trei secţiuni ale canonului Vechiului Testament: Scrierile legislative, Scrierile istorice şi Scrierile
poetice. Aceste trei colecţii dintre scrierile Vechiului Testament acoperă întreaga paletă a studiului:
Istoria Vechiului Testament. Cu siguranţă, nu este vorba nicidecum de a ignora sau de a diminua
importanţa scrierilor profetice ale Vechiului Testament, a căror sferă penetrează istoria poporului ales
în cele mai acute momente. însă aceste scrieri, împreună cu multe alte învăţături legate de activitatea
profetică, vor constitui conţinutul unui alt volum din Studiul Vechiului Testament, numit
Profetologie. Numai în felul acesta se pot cunoaşte îndeaproape atât importanţa activităţii profetice a
oamenilor lui Dumnezeu din "Sfintele Scripturi", cât şi principiile de bază ale fenomenului profetic în
„Scripturi".
1. RAMURILE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT

Un studiu complet al minunatelor cărţi ale Vechiului Testament cuprinde mai multe ramuri sau
discipline teologice, ca:
1.1 .LIMBA VECHIULUI TESTAMENT
Cu excepţia unor mici părţi din Vechiul Testament, care au fost scrise în original în limba aramaică,
Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică. De aceea, studierea acestei limbi şi, dacă e posibil, şi
a limbi aramaice, constituie o importantă latură a cunoaşterii Vechiului Testament. Fiecare cercetător
al acestor cărţi va trebui să cunoască cel puţin noţiunile de bază ale limbii sacre în care Vechiul
Testament a fost scris. Se ştie că traducerile pot fi greşite sau, deoarece limbile vechi - în special
limba ebraică - sunt limbi deosebit de concentrate, traducerile pot fi corecte, dar unor cuvinte li se pot
da sensuri unilaterale. în multe cazuri, în limbajele moderne, sunt necesare mai multe cuvinte sau chiar
o propoziţie întreagă pentru a putea reda semnificaţia deplină a unui cuvânt ebraic. De asemenea,
trebuie neapărat respectat Duhul "Scripturii" atunci când cineva purcede la traducerea "Cărţii sfinte".
Or, se ştie că, de multe ori, traducătorii nu au ţinut şi nu ţin cont de asemenea cerinţe. Astfel, o
cunoaştere cât mai profundă a limbii şi a gramaticii ebraice rămâne o condiţie de bază pentru o corectă
şi cât mai profundă înţelegere a scrierilor Vechiului Testament. Nici un student în teologie nu trebuie
să precupeţească nici timpul şi nici energia sa învăţând această limbă, dacă doreşte să pătrundă în
câmpiile mănoase ale Revelaţiei scrise a Vechiului Testament.
1.2.INTR0DUCEREA ÎN VECHIUL TESTAMENT
Pentru ca cineva să poată înţelege în profunzime adevărurile Vechiului Testament, este necesară
parcurgerea - Introducerii în Vechiul Testament.
_Aceasta este o altă disciplină teologică, de o vitală importanţă în studierea Cărţii sfinte". în secţiunea
introductivă a prezentului studiu vor fi aduse precizări privind această ramură teologică.
1.3.GEOGRAFIA BIBLICĂ A VECHIULUI TESTAMENT
O altă ramură importantă pentru înţelegerea Scripturilor sfinte a Vechiului
estament este disciplina teologică dedicată cercetării şi prezentării cadrului
|eografic în care s-au petrecut faptele relatate în cărţile Vechiului Testament.
^cnerile Vechiului Testament sunt scrieri istorice şi autentice, faptele acestora
»na încadrate într-un spaţiu real şi într-un cadru istoric precis, chiar dacă în
u
te cazuri nu sunt informaţii suficiente pentru cunoaşterea totală a acestora.
Precizări generale de natură geografică vor fi făcute în acest studiu. Biblia nu poate fi înţeleasă fără
cunoaşterea geografiei acesteia.
1.4. ARHEOLOGIA BIBLICĂ A VECHIUL TESTAMENT
Dumnezeu a făcut ca şi pietrele să vorbească pentru a completa armonia mărturiei autenticităţii
"Scrierilor sfinte". Această ramură teologică se ocupă cu studiul rezultatelor obţinute prin săpăturile
arheologice, care atestă adevărurile scrise în Biblie. Savantul german Gustav Dalman afirma: "Tot
ceea ce arheologii au cunoscut şi au văzut în activitatea lor ştiinţifică va fi important spre rezolvarea
problemelor şcolii şi ale bisericii ".3
Arheologia biblică a înfăptuit mult din ceea ce profeţea savantul amintit. Fiecare student în teologie va
căpăta noi şi noi orizonturi în cunoaşterea Scripturilor, deţinând cunoştinţe necesare de arheologie.
1.5. TEOLOGIA BIBLICA A VECHIUL TESTAMENT
în vederea valorificării cunoştinţelor în înţelegerea principiilor doctrinare din Sfintele Scripturi, se
studiază Teologia biblică. Ea este disciplina teologică care se ocupă cu prezentarea doctrinelor sau a
adevărurilor teologice care se găsesc în cuprinsul scrierilor Vechiului Testament. Cărţile Bibliei scot
în evidenţă adevărurile mari despre: Dumnezeu, creaţie, om etc. Cu toate acestea, studentului teolog îi
devin familiare aceste adevăruri numai atunci când studiază teologia biblică. Aşa cum se va vedea mai
târziu, cele mai de seamă adevăruri teologice ale creştinismului sunt deja descoperite, cel puţin parţial,
în Vechiul Testament. Astfel, teologia biblică a Vechiului Testament constituie o importantă latură a
cercetării "Scripturii".
1.6. EXEGEZA VECHIUL TESTAMENT
Numele acestei ramuri teologice vine de la cuvântul grecesc kt,sysu>iiai /exegeomai/ care înseamnă "a
scoate, a săpa pe după", şi este ramura teologică ce se ocupă cu cercetarea cuprinsului "Scripturilor" :
cuvânt cu cuvânt, verset cu verset şi frază cu frază. Aceasta se face conform regulilor hermeneutice
biblice, ceea ce duce la o cercetare corectă a celor scrise în fiecare verset din Vechiul Testament.
Prin exegeză, se procedează la scrierea comentariilor biblice. Exegeza este lucrarea care conduce la
scoaterea învăţăturilor aşezate în scrierea "Sfintelor Scripturi" şi în redarea acestora prin predici.
1.7. PROFETOLOGIA
Fenomenul profetic atât de răspândit în scrierile Vechiului Testament este studiat în cadrul
Profetologiei.
1
Werner Keller, Şi Biblia are totuşi dreptate, p. 10.
Ea este disciplina care se ocupă cu studierea fenomenului profetic în istoria poporului Israel şi în
cuprinsul "Sfintelor Scripturi", şi cu studierea cărţilor profetice ale Vechiului Testament. Vastul
material profetic din "Sfintele Scripturi" pretinde un studiu separat al acestuia, chiar şi în programa
şcolilor teologice.
Cunoaşterea Vechiului Testament depinde, în cea mai mare măsură, de studierea tuturor acestor
ramuri teologice. De aceea parcurgerea fiecăreia din aceste ramuri de către toţi cercetătorii serioşi ai
Scripturii se impune în mod imperios.
2. DEFINIŢIE ŞI TERMINOLOGIE
Chiar şi pentru un studiu mai sumar al unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu, este necesară explicarea
termenilor mai importanţi privind materialul de studiu şi definirea studiuluiu respectiv.
Biblia însăşi este o denumire specială dată colecţiei celor 66 de scrieri inspirate de Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu. Contemporanii Domnului Isus foloseau numirea de: "Cărţile" care a trecut şi în limba
latină - Biblia -"Biblioteca". Aceste numiri speciale dovedesc, prin ele însele, natura şi importanţa
"Scrierilor sfinte". Consideraţia specială de care s-a bucurat Biblia în rândul primilor creştini se vede
clar atât din afirmaţiile Noului Testament, cât şi din scrierile patristicilor4, în care sunt frecvente
numirile: "Scriptura sfântă", "Scriptura Dumnezeiască", "Pagini cereşti", "Scriptură inspirată" etc.
Vechiul Testament, care face obiectul acestui studiu, s-a bucurat, de asemenea, de numiri speciale şi
semnificative. In ebraică a fost numit rvn /Berit/, tradus - în latină - prin termenul "testament" sau
"dispoziţiile de pe urmă" - "ultima dispoziţie". în limba greacă s-a folosit termenul 8icrr£K£ /diateke/
"legământ", precum şi termenul CTUVTEKE /sunteke/ "legământ", în sensul de: învoială, pact. De
aceea, Vechiul Testament sau părţi din acesta au fost numite şi "Cartea Legământului" (2 împ. 23:2).
Numirea se referă, mai ales, la prima colecţie a cărţilor din Vechiul Testament, care cuprindea Legea
lui Moise.
Numirile se datoresc faptului că în aceste cărţi se află dispoziţiile lui Dumnezeu către israeliţi sau
învoiala dintre Dumnezeu şi poporul Său - Legământul lui Dumnezeu cu Israel.
Studiul Vechiului Testament, de asemenea, a uzat de mai multe ramuri. Potrivit caracterului istoric al
tuturor problemelor legate de acest studiu : faptul inspiraţiei, autenticitatea, scrierea manuscriselor
originale, păstrarea şi copierea textului, persoanele prezentate, cărţile şi evenimentele tratate - studiul
este, în
4
Vladimir Prelipcean şi alţii , Studiul Vechiului Testament ( Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune ortodoxă, 1995 ), pp.2-3.
speţă, un studiu istoric ; de aceea, a fost numit şi Istoria Vechiului Testament. Denumirea de
Introducere în Vechiul Testament sau Isagogia vine de la grecescul siaayeiv /eisagein/ "a introduce" şi
se referă la faptul că un asemenea studiu cuprinde elementele de bază, introductive în studierea
Vechiului Testament.
Studiul "Introducere în Vechiul Testament" poate fi în mod obiectiv definit ca disciplina teologică ce
se ocupă cu cercetarea şi prezentarea elementelor care demonstrează caracterul divin al scrierilor
Vechiului Testament, autenticitatea, integritatea şi veridicitatea acestora, cu scopul înţelegerii
adevăratului lor sens şi al proclamării autorităţii divine şi totale a acestor scrieri.
în Secţiunea introductivă, se vor evidenţia, de asemenea, şi cele două aspecte: aspectul general şi
special al Introducerii în Vechiul Testament.
Prezentul studiu poate fi considerat ca studiu introductiv şi istoric al scrierilor Vechiului Testament şi
are ca scop ajutarea studenţilor în înţelegerea şi familiarizarea cu noţiunile de bază privind natura şi
conţinutul "Scrierilor sfinte" din Vechiul Testament - ale "Sfintei istorii", a felului în care Dumnezeu
S-a revelat neamului omenesc şi a început să acţionezeîn istoria acestuia. Un asemenea studiu este
deosebit de important, întrucât obiectul acestuia este "Sfânta Scriptură" a Vechiului Testament -
Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu S-a revelat pe Sine omenirii, pregătind mediul
şi calea unde , apoi, să se coboare El însuşi, Cuvânt întrupat aducător de mântuire a oamenilor.
Mai mult, faptul că aceste scrieri care constituie obiectul studiului, provin din timpuri foarte
îndepărtate, marcând evenimente şi împrejurări naţionale, politice, istorice şi sociale - imprimă o
deosebită importanţă studiului. Acest studiu va ajuta pe oricare cititor să (înţeleagă sensul real al
acestor scrieri în" multe privinţe problematice. De asemenea, va ajuta pe credincios sau pe teolog să
înfrunte încercările stăruitoare ale "duşmanilor" "Sfintei Scripturi", ale necredincioşilor, ale scepticilor,
de a răstălmăci sensul real al scrierilor Vechiului Testament sau de a le înjosi autoritatea divină. Două
tendinţe sunt remarcabile în această privinţă: pe de o parte, se observă o tendenţioasă diluare a
studiului Vechiului Testament, prin adăugarea a tot mai multe ipoteze liberaliste, care au reuşit să
producă mari confuzii în acest domeniu de cercetare (asemenea teorii vor fi amintite sumar în această
introducere); pe de altă parte, largi cercuri religioase - poate, intimidate sau derutate de teoriile
liberaliste - , au ajuns să considere că Vechiul Testament ar fi irelevant pentru teologie sau pentru
viaţa religioasă. Or, nu acestea sunt concepţiile reale, autorizate în materie. Cele 39 de cărţi ale
Vechiului Testament sunt scrieri sfinte - reale -atât în conţinut cât şi ca origine. 5 Din punct de vedere
al originii, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi de Dumnezeu, care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea
Duhului Sfânt (2 Tim. 3:16 ; 2 Petru 1:21).
5
Samuel L. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament (Harper and Row Publishing Company, 1980) ,p.!3.
în ceea ce priveşte conţinutul, cărţile Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la
acţiunile lui Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul
oamenilor cu Dumnezeu - în sensul scopului lui Dumnezeu de a-i conduce spre comunicarea cu Sine -
şi îndemnuri practice pentru atingerea acestor ţinte supreme.
Importanţa studierii Vechiului Testament este inestimabilă şi va fi arătată şi la motivaţia acestui
studiu.
3.IZVOARELE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT
3.1. SFÂNTA SCRIPTURĂ
Izvorul cel mai de seamă pentru un studiu care are drept scop demonstrarea caracterului divin al
scrierilor Vechiului Testament este "Scriptura" însăşi. Aceasta, potrivit şi principiului de bază al
interpretării "Bibliei", care arată că: "Biblia se tălmăceşte prin Biblie" (2 Petru 1:20). Biblia este
"Cuvântul sau "Revelaţia scrisă" a lui Dumnezeu. Scrierile biblice sunt în deplină armonie şi nu există
contradicţii în "Sfânta Scriptură". Singura problemă este modul sau spiritul în care cineva se apropie
de această carte. Biblia a fost scrisă prin Duhul lui Dumnezeu şi poate fi înţeleasă şi tălmăcită, cu
adevărat, numai prin iluminarea aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu, care conduce în tot adevărul (Ioan
16:13; 1 Cor. 2:13).
3.2. SCRIERILE NOULUI TESTAMENT
Un alt izvor specific al studiului Vechiului Testament este Noul Testament. Toţi scriitori şi
credincioşii evanghelici sunt de părere că cine vrea să înţeleagă bine Vechiul Testament va trebui să-1
privească în lumina Noului Testament. Concepţia adevărată şi de netăgăduit despre Scripturile
Vechiului Testament este cea a Domnului Isus şi a apostolilor, care atestă ceea ce au susţinut scriitorii
din vechime. Moise numeşte cartea pe care el a scris-o: "Cartea Legii" (Deut. 31:9), la fel o numeşte şi
Iosua (Iosua 1:8; 24:26). Profeţii afirmă, în mod autoritar, că ceea ce ei comunică este Cuvântul
Domnului vorbit lor şi apoi, prin ei, celor la care sunt trimişi.
Cel mai important lucru este că Domnul Isus Hristos atribuie consideraţia cuvenită Scripturilor
Vechiului Testament, numindu-le "Scripturi" (Matei 21:42; 22:29). Aceste Scripturi se împlinesc şi
trebuie să se împlinească (Luca 4:21; Matei 26:54). în concepţia Domnului Isus, toate secţiunile
canonului Vechiului Testament au aceeaşi importanţă şi ÎL au pe El în centru (Luca 24:44). Aceeaşi
autoritate este acordată Vechiului Testament şi de către apostoli (Romani 1:2; 2 Tim. 315-16; 2 Petru
1:20).
3.3. ALTE ŞTIINŢE
Există astăzi şi alte ştiinţe care scot în evidenţă timpul, locul şi împrejurările scrierilor Vechiului
Testament. Aceste ştiinţe constituie, de asemenea, izvoare ale studiului acestuia. Istoria
contemporană, biblică ŞL profană vor aduce multă lumină asupra unor texte biblice. Aceasta, pentru că
evenimentele biblice s-au petrecut în mijlocul societăţii umane reale şi nu sunt scrieri literare, artistice
- cu acţiuni şi personaje fictive - cum le place unor autori liberali să afirme. Arheologia va aduce la
lumină relicve ale timpului biblic, iar geografia biblică va evidenţia locurile reale unde s-au petrecut
cele scrise în Scripturi.
3.4. OPERELE PATRISTICILOR
Acestea constituie un alt izvor de seamă al studiului Vechiului Testament.6 Pe măsură ce Biserica s-a
îndepărtat de timpurile scrierii Scripturilor, urmaşii credincioşi ai apostolilor şi apoi fruntaşii Bisericii
- numiţi părinţi apostolici şi părinţi bisericeşti sau patristici - au scris cărţi lămuritoare privitor la
sensul, la autoritatea "Sfintelor Scripturi" şi la valoarea lor istorico-teologică. Creştinii primelor trei
veacuri au fost puşi în situaţia de a-şi păstra credinţa şi baza acesteia - Biblia. Astfel, au apărut
scrierile apologeţilor.
Teofil, episcopul Antiohiei ( + 181), care scrie despre vechimea scripturilor Vechiului Testament.
Irineu, episcop de Lyon ( + 202), în cartea sa Adversus Haeresis, apără autoritatea divină a Scripturilor
împotriva ereticilor care susţineau că Biblia ar fi fost falsificată. Clement de Alexandria vorbeşte
despre autoritatea Scripturii. Tot astfel, şi marii oameni ai credinţei din primele veacuri creştine:
Tertulian, Origen, Eusebiu de Cezarea (părintele istoriei bisericeşti), Ioan Hrisostom, Ieronim şi
Augustin - au scris toţi scrieri lămuritoare sau comentarii cu date importante privind "Sfintele
Scripturi". Scrierile lor oferă un bogat material privind poziţia şi atitudinea creştinilor faţă de Scripturi,
înainte de denaturalizarea creştinismului primar.
3.5. OPERELE REFORMATORILOR
După perioada Evului Mediu, supranumită şi "epoca întunecată a Bisericii", o dată cu Reforma a
început perioada studiilor ştiinţifice dedicate descoperirii datelor privind "Scrierile sfinte". Cercetarea
personală a Scripturii a fost tot mai mult încurajată, iar interpretarea acesteia a fost scoasă de sub
autoritatea cercurilor Eclesiastice. în sânul Reformaţiei au fost tot mai multe mişcări, culminând cu
mişcările Puritan-Pietistice, care aveau ca principiu de bază: credinţa în inspiraţie şi deplina autoritate
a "Sfintei Scripturi".7
6
Vladimir Prelipcean şi alţii, op.cit., pp.l 1-13.
7
G.W. Anderson, A Criticai Introduction ofthe Old Testament, "Stuclies in Theology'
(London Duckworth, 1974), p.2.
3.6. OPERELE ISOGOGICE MODERNE
Deşi enumerate aici în rândul izvoarelor studiului Vechiului Testament, operele scriitorilor moderni
numai cu mare grijă pot fi folosite în scopul acesta. La scurtă vreme după Reformaţie, profitând de
libertatea de interpretare a Bibliei, oamenii "nenăscuţi din nou", sub influenţa umanismului Renaşterii
şi a Iluminismului, au dezvoltat interpretări filosofico-materialiste ale "Sfintelor Scripturi".
Astfel, încă din secolul al XVII-lea începe pleiada de scriitori care au creat scrieri teologico-filozofice
sub puternica influenţă a unei critici negativist-materialiste privind "Scrierile sfinte". Printre aceştia,
trebuie amintiţi: Richard Simon - în Franţa, Hobbes - în Anglia, Spinoza - în Olanda, care, prin
scrierile lor, au strecurat îndoiala privind inspiraţia, autenticitatea şi autoritatea "Sfintei Scripturi".
Sămânţa necredinţei semănată de aceşti negativişti curând a prins rădăcină în rândurile unora dintre
teologi, care, părăsind terenul solid al credinţei, au încercat să explice "Sfintele Scripturi" pe baze
raţionaliste. Această situaţie devine tot mai accentuată în secolul al XlX-lea, mai ales prin scrierile lui
lulius Wellhausen, care a creat sistemul numit "ipoteza documentară". Prin această ipoteză este negată
calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului. Wellhausen susţine că Pentateuchul ar fi de
origine mult mai recentă şi că ar fi rezultatul unei munci redacţionale pe baza a patru surse : Jahvistul
(J), Elohistul (E), Preoţescul (P) şi Deutorooomistul (D). El consideră că aceste surse provin din
timpul monarhiei israelite şi sunt rezultatul tradiţiilor iudaice de mai târziu. Potrivit acestei ipoteze,
Pentateuchul, în loc să fie baza religiei iudaice, devine un rezultat al acesteia, provenit prin evoluţie.
Acest sistem nu este altceva decât o puternică influenţă a materialismului darwinist în teologie.
Adepţii acestei ipoteze consideră că religia iudaică şi apoi creştinismul nu sunt altceva decât rezultatul
strădaniilor umane de a se ridica spre divinitate, care se atinge printr-un proces evolutiv din religii
inferioare, începând cu animismul şi continuând cu politeismul, apoi cu monoteismul. Ipoteza urmează
modelul materialist evoluţionist din ştiinţele naturale şi biologie.
Din nefericire, sistemul critic al lui Wellhausen a reuşit să influenţeze pe mulţi teologi: mai întâi, în
Germania şi apoi în Anglia şi în S.U.A.
Pe aceeaşi linie cu raţionaliştii, aplicând tot mai mult principiile istorice şi literare laice, au continuat şi
alţi scriitori, ca Herman Gunkel. El susţine că scrierile Vechiului Testament au parcurs, mai întâi, faza
tradiţiei orale - şi aceasta, pentru o lungă perioadă de timp. Apoi, au fost fixate în scris de către
scriitorii care au creat sursele (J, E, P, D). Scrierile lui au extins critica negativistă şi asupra altor cărţi
ale Vechiului Testament, pe lângă Pentateuch.
în prezent, teoriile amintite au dat naştere la o "ciupercărie" întreagă de ipoteze care se contrazic
reciproc. Poate mai mult ca oricând, aici se împlineşte Cuvântul din Romani 1:28. Oricum, rezultatele
negative ale acceptării acestor teorii de natură materialistă în interpretarea Bibliei sunt evidente în tot
mai multe cercuri religioase liberaliste.
Deosebit de important este faptul că astfel de teorii au fost combătute la scurtă vreme după lansarea lor
de către scriitorii evanghelici conservatorişti.
Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Ba, mai mult, cum spunea Domnul Isus: "Dacă ei vor tăcea,
pietrele vor vorbi "; când cei ce s-ar fi cuvenit să rămână lângă adevărul inspirat s-au rătăcit,
Dumnezeu a ridicat chiar şi pietrele să vorbească. Aşa cum aminteşte Harrison, faimoasele descoperiri
arheologice de la sfârşitul secolul al XlX-lea şi începutul secolul al XX-lea s-au ridicat la nivel de
mărturie în favoarea Adevărului divin. Prin aceste descoperiri, s-a dovedit că au existat scrieri în
vremurile îndepărtate care furnizau material ce susţine datele istorice ale Vechiului Testament,
dovedind incompetenţa teoriilor critice amintite.8
Aşadar, se impune ca şi cercetătorul creştin să fie foarte selectiv privind contactul cu aceste izvoare.
Iar pentru o deplină siguranţă, este important să se rămână cu tărie lângă principiul că Isus Hristos este
centrul şi desăvârşirea revelaţiei divine: El, Cuvântul întrupat şi trăitor printre oameni . A rămâne
lângă interpretarea Vechiului Testament dată de către Domnul Isus şi apostolii Săi înseamnă a rămâne
lângă Adevăr.
4. MOTIVAŢIA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT
Faptul că unii au deformat şi au falsificat atât de crunt studiul în domeniul Vechiului Testament, iar
alţii au ajuns la concluzia că acesta ar fi irelevant pentru credinţa şi pentru trăirea creştină, nu
îndreptăţeşte neglijarea, ci impune studierea acestor "Sfinte Scripturi". Iată câteva motivaţii categorice
ale studiului Vechiului Testament.
4.1.VECHIUL TESTAMENT ESTE PARTE INTEGRANTĂ A "SFINTEI
SCRIPTURI"
Aşa cum s-a arătat, aceasta este declaraţia Domnului Isus însuşi. Biblia ar fi incompletă fără această
parte a sa, atât de importantă. Aşa cum afirmă Jensen, Noul Testament nu înlocuieşte, ci completează
Vechiul Testament. Vechiul Testament este baza adevărului şi a descoperirii divine, iar Noul
Testament este completarea, vârful piramidei, împlinirea descoperirii. Vechiul Testament profeţeşte
venirea Răscumpărătorului, iar Noul Testament raportează împlinirea profeţiilor în Isus Hristos,
Domnul. Vechiul Testament este originea lucrurilor din care, în mod natural, au răsărit urmările din
Noul Testament; Vechiul Testament este sămânţa din care au provenit fructele. Se poate spune cu
ceritudine că Vechiul Testament este explicat în Noul, iar Noul Testament este conţinut în Vechiul.9
Considerând aceasta, nu-i de mirare că un rus din
R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament (Grand Rapids, Michigan: W.B.Eerdmans Publishing
Company), pp.58-61. Irving, Jensen, Jensen's Survey of the Old Testament (Moody Press, Chicago), p.15.
Siberia, după ce a citit Noul Testament 1-a rugat pe un predicator să-i spună unde ar putea găsi
cealaltă carte.10
4.2. DOCTRINELE DE BAZĂ ALE CREŞTINISMULUI SE GĂSESC ÎN VECHIUL
TESTAMENT
Acest adevăr ar putea şoca pe cineva şi este într-adevăr surprinzător faptul că mai multe dintre aceste
învăţături cruciale îşi au originea chiar în primele unsprezece capitole din Genesa, secţiune care a fost
în modul cel mai sever discreditată prin critica raţionalistă. Aici însă începe prezentarea lui Dumnezeu
ca şi creator care, apoi, are părtăşie cu omul - coroana creaţiunii Sale. Când omul cade în neascultare,
Dumnezeu îşi dezvăluie sfinţenia şi calitatea de judecător drept, care judecă păcatul, însă răspunde, în
acelaşi timp, nevoii de salvare a omului, iniţiind planul de mântuire în dragostea Sa, prin Mântuitorul,
* care Se va naşte şi va suferi pentru ispăşirea vinovăţiei omului. în continuare, în întreg Vechiul
Testament, este desfăşurat acest plan şi se arată clar că omul se mântuieşte prin credinţă. Pentru
descoperirea acestei mântuiri, Dumnezeu se foloseşte de poporul ales - Israel - prin istoria căruia se
dezvăluie scopul dirijat al întregii istorii, în vederea împlinirii planului mântuirii. Pe bună dreptate,
Jensen afirmă că Vechiul Testament este "istoria sacră". în mod special acesta prezintă începuturile :
începutul existenţei omului, al păcatului în viaţa acestuia, al comunicării lui Dumnezeu cu omul şi al
revelării căii de restaurare a părtăşiei rupte prin păcat. Vechiul Testament indică acel cadru măreţ al
minunilor lui Dumnezeu arătând în modul cel mai concret spre cea mai mare minune din Univers:
"învierea Domnului Isus".11
4.3. VECHIUL TESTAMENT PREGĂTEŞTE ÎNŢELEGEREA PERSOANEI ŞI A
LUCRĂRII DOMNULUI ISUS
Noul Testament ar fi cu adevărat o carte dificilă, chiar închisă, iar misiunea Domnului Isus n-ar putea
fi înţeleasă, ar rămâne o enigmă fără preilustrarea Sa în Vechiul Testament. Sămânţa femeii, jertfa de
ispăşire, mielul de Paşte, Păstorul cel bun, Mesia etc. - sunt toate expresii despre Domnul Isus, pe care
le înţelegem datorită Vechiului Testament. In special, Isaia 53, cât şi Psalmul 22 constituie o bază
solidă pentru înţelegerea morţii ispăşitoare a Domnului Isus.
4.4. VECHIUL TESTAMENT ESTE CUVÂNTUL INSPIRAT AL LUI DUMNEZEU
ÎN ACEEAŞI MĂSURĂ CA ŞI NOUL TESTAMENT
De-a lungul istoriei creştinismului au existat unii care au încercat să clasifice scrierile Scripturii dând
prioritate Noului Testament faţă de Vechiul
10
James A. Stewart,77ze Divine Library (Revival Literature, Ashville, N.C.), P-17. " Jensen, op.cit.,p. 17.
sau chiar considerându-1 superior acestuia. Unii chiar au ajuns să tăgăduiască inspiraţia Vechiului
Testament. Nu trebuie uitat faptul că apostolul Pavel a spus: 'Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu ..." (2 Tim.3:16), referindu-se la Scripturile Vechiului Testament. Aceste scrieri - şi
anume: toate secţiunile Vechiului Testament: Legea, Proorocii şi Psalmii - reprezintă pentru Domnul
Isus Scripturile ce trebuiau să se împlinească (Luca 24:44-45). De aceea, nu e de mirare că în Noul
Testament se găsesc nu mai puţin de circa 1000 de citate şi aluzii din Vechiul Testament. In fiecare
carte a Vechiului Testament, în afară de cartea Estera, există citate la care se fac aluzii în Noul
Testament.12
1
Stewart, op.cit., p. 16.
PARTEA I-INTRODUCTIVĂ
CAPITOLUL I
INTRODUCERE GENERALĂ ÎN STUDIUL VECHIULUI
TESTAMENT
Pentru a putea înţelege conţinutul scrierilor sfinte ale Vechiului Testament, cercetătorul trebuie să
cunoască, mai întâi, câteva generalităţi despre aceste scrieri. Cu alte cuvinte este nevoie, mai întâi, de
un studiu introductiv, care s-a impus atât de mult încât a devenit ramură sau disciplină teologică
aparte. Introducerea în Vechiul Testament poate fi definită ca: disciplină teologică ce se ocupă cu
cercetarea elementelor care demonstrează caracterul divin al scrierilor vechi-testamentale, dovedind
autenticitatea, integritatea şi veridicitatea acestora, cu scopul înţelegerii adevăratului lor sens, în
vederea proclamării autorităţii divine şi plenare a Scripturilor.
Noţiunea de "introducere" vine de la cuvântul grecesc eioayeiv /eisagein/ "a introduce". De aici, şi
numele de "Isagogie" dat adeseori acestui studiu. Unii autori folosesc adesea şi termenul de "Istoria
Vechiului Testament", datorită caracterului istoric al tuturor problemelor legate de acest studiu al
Vechiului Testament.
La rândul ei, introducerea în Vechiul Testament cuprinde două părţi distincte: "Introducerea generală"
şi "Introducerea specială".
"Introducerea specială" se ocupă cu studierea elementelor specifice fiecărei cărţi, în parte, ca: numele,
titlul şi tema cărţii, autorul (scriitorul), timpul scrierii, scopul, cât şi conţinutul cărţii. De aceea, aceste
elemente vor fi tratate la fiecare carte, în secţiunea analitică a cărţii, pentru a înlesni studierea şi
înţelegerea cât mai profundă a conţinutului cărţilor Bibliei. Prezenta secţiune se ocupă, în speţă, de
"Introducerea generală".
"Introducerea generală" a Vechiului Testamenf'se ocupă cu cercetarea elementelor comune tuturor
cărţilor Vechiului Testament: originea, autenticitatea, inspiraţia, scrierea, păstrarea, canonizarea,
traducerea. "Introducerea generală" este, cu alte cuvinte: istoria scrierii, a păstrării, a autentificării şi a
transmiterii scrierilor sfinte ale Vechiului Testament.
Ca fiecare disciplină teologică, introducerea în Vechiul Testament este deosebit de importantă,
deoarece obiectul ei este însăşi "Sfânta Scriptură" -Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu - prin care s-a
fixat în scris revelaţia lui Dumnezeu către neamul omenesc. Prin revelaţia scrisă a Vechiului
Testament, Dumnezeu a pregătit mediul şi calea Revelaţiei Sale supreme în Domnul Isus -Cuvântul
întrupat, aducător de mântuire.
Mai mult, faptul că scrierile, care constituie obiectul acestui studiu, provin din timpuri străvechi, cu
împrejurări naţionale, politice, sociale şi istorice
specifice, în care au trăit scriitorii şi persoanele prezentate, imprimă o importanţă deosebită studiului.
Se poate afirma cu certitudine că fără un asemenea studiu introductiv nu este posibilă înţelegerea
deplină a acestei secţiuni atât de importante a "Sfintei Scripturi".
Introducerea în studiul Vechiului Testament este necesară şi pentru a-1 ajuta pe credinciosul sau pe
teologul zilelor noastre să confrunte încercările necontenite ale raţionaliştilor, ale tuturor
necredincioşilor de a răstălmăci sensul real al Vechiului Testament sau de a-i diminua, de a distruge
autoritatea divină. Două tendinţe sunt remarcabile în această privinţă. Pe de-o parte, se observă o
tendinţă de diluarea a studiului Vechiului Testament, prin adăugarea a tot mai multe ipoteze liberaliste,
care au menirea să producă confuzie în acest domeniu de cercetare. Pe de altă pare, largi cercuri
religioase consideră că Vechiul Testament ar fi irelevant pentru teologi şi pentru viaţa religioasă. Se
poate însă afirma cu tărie că nu acestea sunt concepţiile cu adevărat autorizate în materie de cercetare
şi de studiere a "Sfintelor Scripturi". Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt scrieri sfinte -
reale - atât ca origine, cât şi în conţinut. Ca origine, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi de Dumnezeu,
care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt (2Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). în conţinut, cărţile
Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la acţiunile lui Dumnezeu pentru
salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul oamenilor cu Dumnezeu - cu scopul
suprem de a-i conduce pe oameni spre comunicarea cu Sine , precum şi îndemnuri practice pentru
atingerea acestor ţinte supreme. Astfel, Vechiul Testament este temelia de nezdruncinat a Noului
Testament, împreună cu care formează singura, deplina şi suficienta Revelaţie scrisă.
în continuare, vor fi prezentate elementele de bază ale „Introducerii generale", care constituie, aşadar,
şi istoria provenienţei scrierilor Vechiului Testament. Desigur, manualul prezintă aceste elemente
într-o formă sumară, dând doar direcţiile spre diferite domenii care oferă, la rândul lor, câmpuri vaste
de cercetare. Dorinţa şi scopul autorului sunt ca studenţii în teologie, alţi credincioşi sau cei interesaţi
să poată înţelege că Biblia - deci şi Vechiul Testament - este cartea supranaturală, este Revelaţia lui
Dumnezeu fixată în scris de către scriitorii acesteia, care sunt oameni inspiraţi de gloriosul ei Autor,
care este Duhul Sfânt. Dumnezeu a inspirat, a trimis şi a păstrat Cuvântul Său prin diferite stadii: ale
revelaţiei, scrierii, transcrierii, canonizării şi traducerii "Sfintelor Scripturi". Iată aici o privire sumară
asupra istoriei "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului Testament, de la origine şi până când aceasta a ajuns
pe masa cititorului contemporan.
1.1. REVELAŢIA DIVINĂ
Primul pas în comunicarea adevărului şi în dezvăluirea de Sine a Singurului, Nevăzutului, şi
minunatului Dumnezeu către omul mărginit este şi rămâne revelaţia divină. Fără această descoperire
de Sine a lui Dumnezeu, omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască. Termenul "revelaţie" vine din
evreiescul nby /galah/, sau din grecescul ccTTOKaAuTTTco /apocalupto/, care înseamnă "a
descoperit, a dat vălul la o parte". De aici, şi numele ultimei cărţi din Biblie: Apocalipsa
"Descoperire". în dragostea Lui pentru neamul omenesc, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor,
aceasta fiind singura posibilitate de a-L cunoaşte.
înainte de a fi scrisă o carte din Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mai multe
feluri. Se poate vorbi despre revelaţia generală şi despre revelaţia specială. Acestea pot fi considerate
două stadii ale revelaţiei, care mai pot fi numite şi revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală,
respectiv revelaţia naturală şi revelaţia soteriologică. 13
Revelaţia generală este acea descoperire de Sine prin care Dumnezeu Se face cunoscut tuturor
oamenilor în mod continuu. Astfel, El Se descoperă în natură (prin fenomenele naturale), în creaţie, în
general (Ps.19:1-6; Rom. 1:19-20).
De asemenea, Dumnezeu Se descoperă în istorie prin fenomenele care apar în decursul ei(Luca 1:51-
52). Apoi, tuturor oamenilor Dumnezeu li Se descoperă şi prin conştiinţa pe care El a sădit-o în fiecare
om pentru a-i judeca sau a-i îndreptăţi faptele (Rom. 1:19; 1:28; 2:15).
Citind cu atenţie în cartea naturii, în cartea istoriei şi în cartea propriei conştiinţe, omul poate să-şi
formeze o idee despre acea Persoană măreaţă care se află în spatele tuturor acestor lucruri, şi care este
mai presus de toate.
Desigur că revelaţia generală, naturală nu era suficientă. Aşa că Dumnezeu a recurs şi la revelaţia
specială. Revelaţia specială este acea descoperire de Sine a lui Dumnezeu pentru poporul Său ales,ca
şi pentru anumite persoane. Dumnezeu Se descoperă lui Noe, lui Moise, poporului ales; însă, în mod
culminant, Se descoperă prin Fiul Său (Evrei 1:2).
Aceste stadii ale revelaţiei, formează împreună acea descoperire evidentă şi clară - de Sine - a
Creatorului şi Mântuitorului divin. Revelaţia generală este adresată intelectului uman, în general - deci
tuturor oamenilor -, pe când cea specială se adresează unei categorii speciale de păcătoşi cărora le
dezvăluie mântuirea Sa. Revelaţia generală, fără cea specială, ar fi incompletă şi ineficientă, iar
revelaţia specială, fără cea generală, ar fi lipsită de cunoaşterea fundamentală despre Dumnezeu. 14
Ca să poată fi adâncită şi păstrată pentru toate generaţiile, Dumnezeu a hotărât - în dragostea Lui
pentru omul păcătos - ca revelaţia să fie fixată în scris, fapt care a dus la Revelaţia scrisă sau "Sfânta
Scriptură". Aceasta s-a realizat prin inspiraţia divină.
1.2. INSPIRAŢIA
Inspiraţia a fost faptul miraculos prin care revelaţia a fost fixată în scris. Cele 39 de cărţi ale Vechiului
Testament sunt canonice, deoarece sunt inspirate şi, împreună cu scrierile Noului Testament,
formează Revelaţia scrisă.
13
James Orr, M.A., D.D.„ General Editor, The International Standard Bible Encyclopedia,Vo\. IV
( WM.B. Eerdmans Publishing Co, Grand Rapids, Michigan), p.2574.
14
Idem, p.2575.
Ele compun corpul autoritar al instrucţiunilor harice ale lui Dumnezeu, fiind singurul Cuvânt al lui
Dumnezeu accesibil omului. Cuvântul "inspirat" vine de la grecescul TeoTrveuoToa /teopneustos/
"insuflat de Dumnezeu", folosit de apostolul Pavel când spune: "Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihă-nire"(2Tim.
3:16). Este ceea ce spune Petru, afirmând că aceia care au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu au fost
mânaţi de Duhul Sfânt (2 Pet.l :21). înseamnă că scriitorii care au scris manuscrisele originale ale
Vechiului Testament, au fost inspiraţi de Dumnezeu, ca să redea în scris Cuvântul Său viu. In limba
latină există expresia "Divinitus inspiratio", care accentuează că Scriptura este produsul inspiraţiei
divine. Adică, cei ce au scris au fost călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu - deci Dumnezeu este Autorul
Scripturilor -, iar cei care au scris textul au fost "unelte" ale lui Dumnezeu, alese şi pregătite în scopul
acesta. Vechiul, ca şi Noul Testament, constituie Cuvântul iară greş al lui Dumnezeu, deoarece este
inspirat de Dumnezeu în mod plenar. Dumnezeu a inspirat pe scriitor dându-i cuvintele potrivite,
deoarece despre lucruri duhovniceşti nu se poate vorbi decât printr-o vorbire duhovnicească
(lCor.2:13-15). Se poate afirma că este vorba de o inspiraţie verbală, însă aceasta nu înseamnă că ar fi
vorba de o dictare şi că scriitorii ar fi servit doar ca nişte unelte. Dumnezeu nu a înlăturat
personalitatea scriitorilor Bibliei; dimpotrivă, fiecare a fost folosit cu întreaga sa capacitate sfinţită de
către Dumnezeu. Aşa se face că fiecare carte poartă amprenta scriitorului ei.
Prin inspiraţie, scriitorii Scripturilor au dat omenirii din partea lui Dumnezeu "Sfintele Scripturi", care
sunt un produs divino-uman. După cum Domnului Isus întrupat, Dumnezeul - om a fost fără păcat şi
fără pată, tot aşa întreaga Scriptură este Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu. Dumnezeu, în providenţa
Sa, a pregătit atât adevărurile, cât şi persoanele care să le transmită. Scriptura e de la Dumnezeu, atât
în forma expresiilor sale originale, cât şi în substanţa ei, dată prin oamenii pregătiţi de El. Ea are un
aspect divin-uman (2Pet.l:21). Acţiunea şi originea sunt de la Dumnezeu, omul este elementul folosit
de Dumnezeu (Mc. 12:36). Procesul inspiraţiei a fost un proces intim, profund, iar scrierile obţinute
astfel deţin deplina autoritate. Prin inspiraţie s-a obţinut produsul finit - Scriptura - care este un
rezultat divino-uman. Aşa cum Domnul Isus, Dumnezeu-om a fost fără greş, tot aşa Biblia este fără
greş în scrierea sa originală.
1.3. SCRIEREA MANUSCRISELOR ORIGINALE
Un alt pas, deosebit de important în istoria sfântă a obţinerii "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului
Testament, 1-a constituit faptul scrierii propriu zise a manuscriselor originale. Aşa cum se poate
observa cu uşurinţă, cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament au fost scrise toate de-a lungul unei
perioade de circa o mie de ani (c. 1500 - 400 I.Hr.).
Dumnezeu a folosit pentru aceasta circa douăzeci şi cinci - treizeci de scriitori de o uimitoare varietate.
Unii au fost prooroci, alţii preoţi, alţii legiuitori, alţii împăraţi, iar alţii oameni simpli şi fără multă
cultură. Este
uimitor faptul că prin ei toţi Duhul Sfânt a produs "Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament,
perfect armonizat, fără nici un fel de greş, în ciuda varietăţii scriitorilor şi a lungii perioade a scrierii
ei.
în original, textul a fost scris pe suluri confecţionate din papirus, iar mai târziu, pe pergament. 15 Pe
aceste suluri textul sacru a fost scris în limba ebraică (cu excepţia câtorva pasaje scurte, care au fost
scrise în limba aramaică), cu cerneală, în coloane, cu o scriere consonantică, într-un şir continuu, cu
spaţiu foarte mic între cuvinte, propoziţii şi paragrafe. Sulurile erau păstrate în locurile sfinte, la
templu (Ex. 2 împ.22).
Se pare că prin secolele doi sau trei după Domnul Isus sulurile au fost înlocuite cu codexurile, care
aveau format de carte şi erau mai uşor de manipulat şi păstrat.
Două lucruri trebuie menţionate. Mai întâi, că Dumnezeu în providenţa Sa a vegheat de aproape
asupra procesului de scriere şi de păstrare a Cuvântului Său, care urma să constituie tezaurul spiritual
cel mai de preţ al omenirii. La începutul erei creştine, limba aramaică a început să ia tot mai mult locul
limbii ebraice, iar greaca constituia limba culturii. Noile generaţii deveneau tot mai străine de
pronunţia limbii sacre în care a fost dată revelaţia, întrucât lipseau vocalele. în timpul celui de al V-lea
sau al Vl-lea secol după Domnul Isus, Dumnezeu a ridicat o generaţie de scribi şi de învăţaţi evrei
numiţi "masoreţi", care au fost animaţi de dorinţa păstrării şi a transmiterii corecte a textului "Sfintelor
Scripturi". Aceştia au procedat la punctarea textului ebraic cu semne care au servit drept vocale, fapt
care a dus la salvarea Scripturilor, a pronunţării lor corecte.
în al doilea rând, trebuie precizat faptul că, în prezent, nu deţinem nici unul dintre manuscrisele
originale. Aşa cum afirmă Jensen, poate că în primele două sute de ani au dispărut toate, s-au
deteriorat.16 Aceeaşi providenţă divină însă a asigurat copierea manuscriselor pentru a fi păstrată
comoara inestimabilă a Cuvântului divin pentru posteritate. Dumnezeu cunoştea înclinaţia spre
idolatrie a omului şi pentru a evita lucrul acesta nu a îngăduit păstrarea manuscriselor originale, însă a
asigurat păstrarea Cuvântului inspirat. Timp de şapte sute de ani şarpele de aramă confecţionat de
Moise în pustiu a fost un idol de seamă în Israel (2 Împ.l8:4).
1.4. PĂSTRAREA ŞI TRANSMITEREA CUVÂTULUI
Considerând reale cele de mai sus, se poate pune egitima întebare: Cum s-a păstrat Cuvântul inspirat şi
prin ce metodă a fost acesta transmis mai departe? Aşa cum s-a mai amintit, acelaşi Dumnezeu -
atotputernic şi omniştient - care dorea ca sfântul Său Cuvânt să ajungă nealterat la om, în providenţa
Sa supranaturală, folosind însă mijloace umane, a purtat de grijă ca actul păstrării şi transmiterii
revelaţiei să se săvârşească într-un mod atât de măreţ. Au intervenit,
15
Papirusul provenea din decojirea tulpinii unei trestii, ce se afla din abundenţă în delta Nilului. Pergamentul era
din piei de animale, prelucrate.
16
Irving L. Jensen, Jensen 's Survey ofthe Old Testament (Moody Press, Chicago).20.
astfel, copierea şi recopierea manuscriselor originale până la manuscrisele copii ce le deţine omenirea
în prezent şi care conţin acelaşi adevăr care a fost revelat scriitorilor manuscriselor originale.
Copierea s-a făcut potrivit cu înalta preţuire de care se bucurau scrierile sfinte în poporul Israel. De
aceea, în procesul de copiere efectuat de scribi, Dumnezeu şi-a manifestat providenţa păstrătoare a
Cuvântului, pentru a fi transmis mai departe.
Nici o altă scriere antică nu fusese păstrată cu atâta grijă în procesul de copiere scribală, aşa cum au
fost scrierile Vechiului Testament... Aceasta s-a datorat, într-o oarecare măsură, şi venerării aproape
superstiţioase a Scrierilor sfinte de către evrei. 17
Se ştie că ocupaţia de scrib era deosebit de pretenţioasă şi se înfăptuia conform unor reguli sacre, care
asigurau transmiterea autentică a textului .Astfel, copierea s-a făcut cu o deosebită reverenţă, iar mai
târziu, când limba ebraică nu a mai fost folosită în mod curent scribii au produs, aşa cum s-a mai
arătat, copia standard sau "Textul masoretic", comparând toate copiile existente în timpul lor. Chiar şi
natura textului masoretic şi felul în care au produs copia care le poartă numele, pevăzută cu note de
margine şi note de subsol, dovedesc grija indiscutabilă cu care se proceda la copierea textului sacru,
care practic era de neatins. în dorinţa lor de a fi exacţi, masoreţii, cu timpul, au procedat chiar si la o
numerotare a versetelor, a cuvintelor şi chiar a literelor fiecărei cărţi. Astfel, au fost obţinute unele din
cele mai vechi manuscrise ebraice existente, care provin din anii 900 - 1000 A.D. Cele mai importante
dintre acestea sunt: Codexul de la Cairo, Codexul de la Leningrad, Codexul dela Vatican şi Codexul
Aleppo. Pe baza acestora, în anul 1448 la Socino (în Italia), a apărut prima Biblie ebraică tipărită.19
în felul acesta, prin providenţa Părintelui ceresc, care dorea ca revelaţia Sa să ajungă la neamul
omenesc, s-au petrecut aceste acte măreţe, legate de păstrarea şi de transmiterea Cuvântului divin. Iar
atunci când forţe întunecate şi tăgăduitoare au îndrăznit totuşi să denigreze "Sfânta Scriptură",
Dumnezeu a ridicat şi pietrele să vorbească.
Atunci când spre începutul sec. al XlX-lea, sub influenţa teoriei materialiste marxist-darwiniste,
criticismul raţionalist a încercat să dea o lovitură de graţie credinţei, afirmând că Biblia ar fi produsul
minţilor întunecate bisericeşti, mistice şi obscurantiste din timpul Evului Mediu, Dumnezeu, în
providenţa Sa miraculoasă, a rânduit ivirea descoperirilor de la Marea Moartă. între anii 1947 şi 1949
au fost descoperite la Qumran suluri de scrieri care, printre altele, conţineau şi manuscrise ale
Vechiului Testament, ce datau din jurul anului 100 î.H. Adică, cu circa 1000 de ani mai vechi decât
copiile pe care se bazează "Textul masoretic" al Bibliei ebraice. Trebuie reţinut faptul că sulurile de la
Marea Moartă conţin textul tuturor cărţilor Vechiului Testament, în afară de
17
Jensen, op.cit., p.20.
18
Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament (Harper and Row Publisher's, Inc., 1980) p.15.
19
Ibidem.
cartea "Estera". Păstrat integral şi în cea mai bună stare, se află sulul cărţii "Isaia". Deşi dispun de o
astfel de vechime, aceste manuscrise nu prezintă diferenţe de conţinut, în esenţă, faţă de "Textul
masoretic".20
Fără îndoială, prin copiere şi prin recopiere, s-au putut face şi s-au şi produs greşeli umane. însă
providenţa lui Dumnezeu, care a transmis revelaţia şi care, prin inspiraţie atât de delicată, a asigurat
scrierea manuscriselor originale, a asigurat şi transmiterea şi păstrarea textului în copii, spre a fi
încredinţat generaţiilor următoare fără erori în ceea ce priveşte conţinutul real. Se poate afirma cu
certitudine că Dumnezeu, Autorul divin al Vechiului Testament, a produs cartea Sa divină prin
inspiraţia Duhului Sfânt, folosind scriitori umani, iar ca Protector suveran, a protejat această Carte de-
a lungul veacurilor şi al frământatei istorii a poporului Său şi a lumii, pentru ca ea să ajungă la noi
drept Cuvântul Său fără greş.21
1.5. CANONIZAREA VECHIULUI TESTAMENT
Un alt pas, deosebit de important în istoria obţinerii Vechiului Testament (aşa cum îl avem astăzi), a
fost actul canonizării. Colecţia celor 39 de cărţi -scrise de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000
de ani de către cea. treizeci de diferiţi scriitori în împrejurări şi în locuri cu totul deosebite -constituie
colecţia oficială a literaturii religioase evreieşti - colecţia "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului
Testament. Termenul religios, indicând autoritatea acestor scrieri, este cel de "Canon" sau
"Canonice". Cu alte cuvinte, cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt "canonice". Ele formează
Canonul Vechiului Testament. Canonicitatea acestor cărţi înseamnă calitatea lor de a fi cărţi produse
prin inspiraţie divină. Cărţile necanonice, adică cele reinspirate, sunt aşa-numitele "Apocrife",care au
fost adăugate în mod artificial la Sfânta Scriptură de către unele biserici.
Termenul "Canon" derivă de la evreiescul H]j? /Qaneh/, care, în primă instanţă, era "trestia de
măsurat" - unitate de măsură oficială folosită în arhitectură. Acelaşi lucru era exprimat în limba greacă
prin termenul Kavov /Canon/(Ex. 40:3; Apoc. 21:15-16). Mai târziu, expresia a trecut şi în domeniul
literar, fiind folosită de greci pentru a desemna totalitatea regulilor gramaticale ce defineau limba.
Apoi, în domeniul moral, "canon" însemna ceva ce este: drept, regulă standard, model. 22 Acest cuvânt
a fost aplicat mai târziu de către părinţii bisericeşti greci şi latini, cu referire la Legea divină cuprinsă
în "Sfintele Scripturi". Cu acest cuvânt, ei s-au referit la totalitatea învăţăturilor biblice care constituie
regula de credinţă şi de trăire - unitatea de măsură a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Poate că această
atitudine a fost inspirată de către apostolul Pavel, care a folosit cuvântul în Gal. 6:16. Harrison
sugerează că primul care a aplicat
Autorul a avut harul de a vizita, în două rânduri, atât locul din faţa grotei unde a fost descoperit primul sul, cât şi
ruinele aşezării comunităţii eseniene cu scriptoriomul unde aceste suluri au fost scrise şi apoi muzeul "Templul
cărţii" din Ierusalim, unde sunt păstrate aceste manuscrise. Aceasta a fost o neuitată experienţă. 1 Jensen, op.
cit.,p.21. 22 Harrison, op.cit.,p. 20.
cuvântul de "canon" cu referire la cărţile biblice - ca fiind de origine şi de inspiraţie divină - a fost
Origen.23 în felul acesta, până în zilele noastre, expresia "canon" a devenit cuvânt consacrat care
defineşte totalitatea cărţilor din Biblie, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. Se pare că numirea cărţilor
biblice drept cărţi "canonice" s-a generalizat prin Sinodul de la Niceea (când a avut loc încheierea
Canonului Noului Testament) şi prin epistola lui Atanasiu cel Mare.2
Determinarea cărţilor inspirate ale Bibliei (canonizarea acestora) a fost o acţiune a poporului lui
Dumnezeu, sub directa călăuzire a Duhului Sfânt, şi a constituit, desigur, un proces delicat şi
îndelungat. Aceeaşi providenţă divină, care a fost la lucru în actul inspiraţiei, al scrierii şi al transcrierii
textului sacru, folosind persoanele umane alese de El, a acţionat şi la determinarea alegerii cărţilor
inspirate pentru a fi cuprinse în Canon. Jensen afirmă: "El (Dumnezeu), de asemenea, a dat poporului
Său, într-un sens colectiv, perceperea spirituală de a recunoaşte în fiecare dintre aceste cărţi semnele
distinctive ale inspiraţiei şi ale autorităţii divine." 25
Felul în care scrierile Vechiului Testament s-au evidenţiat ca deţinând autoritatea divină, se poate
întrezări chiar din cuprinsul acestora. în decursul istoriei sfinte, oameni ca: Adam, Noe, Avraam şi
alţii, cărora Dumnezeu li s-a revelat în diferite împrejurări, au primit de la Dumnezeu porunci
specifice, care au devenit reguli de viaţă şi de credinţă pentru ei şi pentru descendenţii lor (Ex: tăierea
împrejur). Nu este exclus ca acestea să fi fost fixate, într-un oarecare fel, în scris, încă din acea
perioadă timpurie, pentru a se păstra din generaţie în generaţie. Este indiscutabil că pe vremea lui
Moise, colecţiile de legi date de Dumnezeu lui Moise au fost puse în scris în aşa-numita "Carte a
Legământului", alături de "cele zece porunci" pe care le-a scris însuşi Dumnezeu (Ex. 31:18; 32:16;
34:1, 28; 24:4-8; 34:27). Este uşor de înţeles că toate acestea şi-au căpătat conţinutul şi autoritatea
divină de la Dumnezeu. Acelaşi lucru s-a petrecut, mai târziu, şi cu conţinutul cărţii Deuteronom
(Deut. 31:9-l 1). Ca semn al autorităţii sale divine, această carte a Legii a fost plasată în "chivotul
mărturiei", pentru ca israeliţii să o citească şi să şi-o însuşească din partea lui Dumnezeu, transmiţând-
o din generaţie în generaţie. De asemenea, trebuia ca regele să o ia ca regulă pentru propria sa viaţă şi,
desigur, pentru viaţa naţiunii (Deut. 17:18-20).
După ce Legea, în ebraică rnin /Tora/, şi-a primit astfel autoritate încă de la promulgarea ei de către
însuşi Dumnezeu, după ce a fost scrisă de Moise, a fost considerată ca regulă divină pentru viaţa şi
pentru credinţa poporului Israel. Lui Iosua i se porunceşte să cugete asupra ei şi să nu se abată de.la ea,
ci s-o împlinească cu sfinţenie (Iosua 1:8). împăraţii de mai târziu sunt sfătuiţi să facă acelaşi lucru;
numai în măsura în care au respectat Legea Domnului, ei au avut succes în cârmuire (1 împ.2:3; 2
Împ.l4:6). Autoritatea Legii lui Dumnezeu era atât de categorică, încât poporul este chemat mereu şi
mereu să se rededice la ascultarea şi la respectarea Legii sfinte (2 împ. 23:2-15; 2 Cron. 34:30-33).
23
Ibidem.
24
Prelipcean şi alţii..., op.cit., p
25
15.
Astfel, se vede clar stabilirea autorităţii primei părţi a Vechiului Testament: Torah - Legea.
Iar Isaia, care a fost un mare poet şi scriitor, numeşte capodopera sa profetică: "Cartea lui Iahve" (îs.
34:16). Reiese clar că şi scrierile profetice au fost păstrate cu sfinţenie (Dan. 9:2) şi au constituit
ghiduri de conduită pentru credincioşii lui Dumnezeu, oriunde se aflau. în felul acesta, s-a conturat a
Ii-a parte a canonului evreiesc: Profeţii sau D'K^p /nebiim /.
Mai târziu, a fost produsă colecţia "Scrierilor sfinte" DÎDS /Ketubim/ce conţinea: Psalmii,
Proverbele etc. Aceste scrieri s-au impus în poporul lui Dumnezeu cu autoritate în închinăciune şi în
lauda adusă Domnului, deoarece conţinutul lor corespundea cu Legea lui Dumnezeu (2 Cron. 29:30) şi
au fost scrise prin inspiraţie divină şi pentru Domnul (Ps. 45:1). Aşa cum pecizează Harrison, toate
aceste scrieri s-au bucurat de un aşa respect, încât mai târziu, termenul "Torah" a fost aplicat nu numai
celor cinci cărţi ale lui Moise, ci întregului corp al scrierilor sfinte evreieşti "(Iosua 10:34). 26
Fără îndoială că recunoaşterea şi cuprinderea tuturor scrierilor Vechiului Testament în canon nu a fost
un lucru prea uşor, deşi semnul distinctiv al inspiraţiei acestora şi al autorităţii lor divine reiese tocmai
din cuprinsul Scripturii, după cum s-a demonstrat până aici. întrebarea care se ridică este: Când şi cine
a încheiat colecţia cărţilor canonice ale Vechiului Testament? Unii afirmă: Canonul Vechiului
Testament ar fi fost încheiat abia la Sinodul evreiesc de la lamnia, ţinut în jurul anului 90 d.Hr., când,
în canon, au fost recunoscute unanim şi cărţile: Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul.27 O citire atentă
însă a Cuvintelor Domnului Isus din Luca 24:44, arată clar că pe vremea Domnului Isus şi a
apostolilor, Canonul Vechiului Testament era definit şi Mântuitorul pomeneşte şi aplică la Sine toate
secţiunile principale ale Canonului: Legea lui Moise, Prooroci şi Psalmi (sau: Tora, Nebiim şi
Ketubim), Psalmi fiind denumirea însuşită de a treia secţiune a canonului (Luca 24:44).
Cei mai mulţi cercetători afirmă că încheierea canonului evreiesc a avut loc după întoarcerea lui Israel
din robia babiloniană, în timpul restaurării şi reorganizării lui politice şi religioase, prin Ezra - omul
competent al acelor timpuri.28 Istoricul evreu Iosif Flaviu, care s-a bucurat de un deosebit respect în
materie, suţine cu fermitate că încheierea canonului evreiesc al Vechiului Testament a avut loc în
timpul lui Ezra. El arată că, în timpul său, iudeii venerau 22 de cărţi: Cinci cărţi ale lui Moise, 13 cărţi
ale profeţilor (ce cuprind evenimente petrecute după moartea lui Moise, până la domnia lui Artaxerxe)
şi patru cărţi care cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni. (Trebuie precizat că
numărul de 22 - pomenit aici - diferit de 24 cât numără cărţile canonului, se datoreşte grupării diferite
a acestora, după cum se va vedea). După Artaxerxe, s-au mai scris cărţi, dar acestea nu merită aceeaşi
consideraţie, scrie Flaviu.29
27
Harrison, op.cit., p. 265.
Ionel Truţă, Istoria Sfintelor Scripturi al Vechiului Testament (Arad)
28
Harrison, op.cit., p.283.
29
cf. Henry H. Hattey,Halley 's Bible Handbook, p. 405-406.
Privitor la procesul uimitor al canonizării scrierilor Vechiului Testament, putem cita afirmaţiile lui
Jensen: "Aşadar, de-a lungul secolelor, pe măsură ce cărţile Vechiului Testament au fost scrise,
canonul Vechiului Testament (lista cărţilor inspirate) s-a dezvoltat continuu, până când acesta a atins
forma sa completă... Dumnezeu a fost cel care, în preştiinţa Sa, a determinat care cărţi vor fi cuprinse
în cadrul complet al Vechiului Testament. Detaliile lungului proces uman sunt acoperite de
obscuritate. însă este clar că mâna supranaturală şi atotputernică a lui Dumnezeu, lucrând prin
persoane umane, a făcut ca scrierile Sale inspirate să fie cuprinse în Canon, In timp ce El a exclus
alte
• • 30
scrieri.
Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a vegheat şi asupra actului important al canonizării. în general, s-au
evidenţiat trei canoane ale Vechiului Testament: canonul evreiesc, canonul protestant şi canonul
catolic. Numărul total al cărţilor din canonul evreiesc (în prezenta asociere) este de 24 de cărţi, dar
este echivalent cu numărul de 39 de cărţi ale canonului protestant.
Deci, conţinutul canonului evreiesc şi al celui protestant sunt identice, diferenţa constă numai în felul
în care sunt grupate şi asociate cărţile. în canonul evreiesc, cărţile Samuel, împăraţi şi Cronici sunt
asociate, fiecare grupare formând doar câte o carte. Ezra este combinată cu Neemia, iar în unele
modele, Judecători cu Rut, şi Ieremia cu Plângerile. Cei doisprezece profeţi formează o singură
carte numită "Cartea celor doisprezece profeţi". Aşadar, diferenţa rezidă în maniera de combinare a
aceloraşi cărţi.
Diferit însă este canonul catolic, care conţine 46 de cărţi, deoarece acesta include şi cărţile apocrife sau
neinspirate, ca: Tobit, Cărţile Macabeilor etc. O simplă citire a acestora va dovedi cunoscătorului
Scripturilor inspirate că acestea din urmă sunt cu totul deosebite de apocrife, ce sunt însufleţite de un
cu totul alt duh.
în canonul evreiesc, cele douăzeci şi patru de cărţi sunt grupate în trei secţiuni principale, aşa cum s-a
mai arătat, şi anume^] rnin/Torah/ sau "Legea" - cinci cărţi; D"Z1 _] /Nebiim/ sau "Profeţii" - opt cărţi
împărţite în două părţi: "Nebiim Rişonim" sau "Profeţii timpurii" - patru cărţi - şi "Nebiim Acharonim"
sau "Profeţii târzii" - patru cărţi; D^fQ /Ketubim/ sau "Scrierile"- unsprezece cărţi, care se împart în
trei grupe: "Scrierile poetice" - trei cărţi - "Scrierile speciale" (numite "Sulurile sfinte" sau Meghilot) -
cinci cărţi - şi "Scrierile istorice" - trei cărţi. în vederea unei mai bune şi mai uşoare fixări, vom
prezenta următorul tabel :
CANONUL EVREIESC AL VECHIULUI
TESTAMENT
I. Torah-Legea
1. Genesa
2. Exod
3. Levitic
II. Nebiim-Profeţii
a. Nebiim Rişonim
(Profeţii timpurii) 6.Iosua
III. Ketubim-Scrieri
a. Scrieri poetice
14. Psalmi
15. Proverbe
' Jensen, op.cit., p. 21.
4. Numeri
5. Deuteronom
7. Judecători
8. Samuel
9. împăraţi
b. Nebiim Acharonim
(Profeţii târzii)
10. Isaia
11. Ieremia
12. Ezechiel
13. Cartea celor doisprezece
16. Iov
b. Sulurile Meghilot
17.Cântarea cântărilor 18.Rut
19. Plângeri
20. Eclesiast 21.Estera
c. Scrierile istorice
22. Daniel
23. Ezra-Neemia
24. Cronici
Câteva precizări vor fi folositoare:
-Torah sau cele cinci cărţi ale lui Moise erau împărţite în 52 de pericope, pentru a fi citite câte una în
fiecare zi de sabat de peste an.
- Cărţile profeţilor timpurii sunt istorice în conţinut, însă sunt numite "profetice" nu numai pentru
faptul că au fost scrise de către cei care deţineau oficiul profetic, ci şi pentru că ele conţin istoria sfântă
a poporului lui Dumnezeu, chemat să fie un popor de profeţi şi de preoţi ai Săi, istoria împlinirii
făgăduinţelor lui Dumnezeu în diferite faze ale vieţii israeliţilor.
- Cele cinci suluri sfinte - scrierile Meghilot - erau păstrate independent şi erau citite câte una la
fiecare dintre cele mai însemnate sărbători ale israeliţilor, după cum urmează: Cântarea Cântărilor, la
Paşti; Ruth, la Cincizecime; Plângerile lui Ieremia, la aniversarea distrugerii Ierusalimului;
Eclesiastul. la Sărbătoarea corturilor; Estera, la Purim.31
- Cartea Daniel nu este inclusă în lista Profeţilor, ci în lista cărţilor istorice, deoarece este o scriere
predominant istorică.
- Cartea Cronici apare ultima în canonul evreiesc. Aşa se explică clar ceea ce a spus Domnul Isus în
Luca 11:51: "De la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia...", adică va fi răzbunat sângele tuturor
martirilor din întreaga perioadă a Vechiului Testament de la Genesa la Cronici (2 Cron. 24:20-21).
Acelaşi conţinut este cuprins în cele 39 de cărţi ale canonului protestant, care sunt grupate astfel:
Cărţi legislative sau Pentateuchul Iui Moise - 5 cărţi (numirea vine de la grecescul Tf£VTOtT£UKoa
/pentateukos/, care înseamnă "Caseta celor cinci suluri"); Cărţi istorice - 12; Cărţi poetice - 5; Cărţile
profeţilor mari - 5 şi Cărţile profeţilor mici - 12 cărţi.
I. Cărţile legislative (Pentateuchul)
1. Genesa
2. Exod
3. Levitic
4. Numeri
5. Deuteronom
I
II. Cărţi istorice
6. Iosua
7. Judecători
8. Rut
9. 1 Samuel 10.2 Samuel
11.1 „împăraţi 12. 2 împăraţi
I
IV. Cărţi profetice
a. Profeţii mari
23. Isaia
24. Ieremia
25. Plângerile lui Ieremia
26. Ezechiel
27. Daniel
b. Profeţii mici
28. Osea
Timpul în care avea loc fiecare dintre aceste sărbători, va fi arătat în capitolul Legislativ, când se va studia
Legea.
III. Cărţi poetice
18. Iov |
19. Psalmi
20. Proverbe 21.Eclesiast
22. Cântarea cântărilor |
13. 1 Cronici
14. 2 Cronici
15. Ezra
16. Neemia
17. Estera
I
29. Ioel
30. Amos 31.0badia
32. Iona
33. Mica
34. Naum
35. Habacuc
36. Ţefania
37. Hagai
38. Zaharia
39. Maleahi
In continuare, facem câteva precizări privind perioadele istorice acoperite de cărţile Canonului
Vechiului Testament:
Se poate vedea clar că cele 39 de cărţi din Canonul Vechiului Testament acoperă întreaga istorie de la
început - de la facerea lumii - până la timpul în care începe perioada "intertestamentară". Se disting
următoarele perioade marcante :
I. Epoca istoriei străvechi: Genesa 1:1-11:32.
II. Epoca istoriei Naţiunii alese (Israel): Genesa 12:1 - Maleahi 4:6 Evident, prima parte deţine un
caracter universal, prezentând evenimente
generale, legate de existenţa tuturor lucrurilor şi a. tuturor naţiunilor, pe când partea a Ii-a prezintă
întreaga istorie a naţiunii pe care a ales-o Dumnezeu şi a pregătit-o pentru a sluji scopului Său
răscumpărător. Această epocă cuprinde mai multe perioade:
1. Perioada patriarhală (Gen. 12:1-50:26)
2. Perioada robiei egiptene (Ex. 1:1-14:31)
3. Perioada peregrinării prin pustie(Ex. 15:1-Deut. 1:1-34:12)
4. Perioada confederaţiei tribale (Iosua 1:1-24:33)
5. Perioada judecătorilor (Jud. 1:1-1 Sam. 12:25)
6. Perioada monarhiei (1 Sam. 13:1-2 Cron.36:21)
7. Perioada robiei babiloniene (2 Cron. 36:22-23 şi Cărţile profeţilor: Ier. 25:1-29:32; Ezechiel şi
Daniel, precum şi Estera)
8. Perioada întoarcerii din robie şi a restaurării (Ezra şi Neemia, precum şi o parte din Scrierile
profeţilor: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Zaharia, Hagai şi Maleahi).
Cele cinci cărţi ale lui Moise ocupă primul loc în Canon, deoarece acestea aveau o importanţă
deosebită în viaţa poporului Israel.
Scrierile poetice şi cele profetice nu pot fi localizate într-o perioadă specifică din măreaţa istorie,
deoarece acestea sunt exprimări sub inspiraţia Duhului Sfânt ale diferiţilor oameni din diferitele
momente ale acestei istorii.
Cele cinci Cărţi poetice cuprind exteriorizare simţămintelor lăuntrice în: cântări, rugăciuni, maxime şi
alte exprimări poetice ale oamenilor lui Dumnezeu din diferite timpuri.
Cărţile profeice cuprind cuvântările oamenilor lui Dumnezeu din diferite timpuri, care au rostit
Cuvântul şi au exprimat gândul lui Dumnezeu, atunci când au fost chemaţi şi trimişi de El. 32 Perioada
profeţilor clasici israeliţi a fost
O clasificare, din mai multe puncte de vedere, a scrierilor profetice şi ale profeţilor Vechiului Testament, va fi
prezentată în volumul 2 al acestei lucrări, preconizat să evidenţieze mai ales latura profetologică a Vechiului
Testament.
cuprinsă între anii 900 şi 400 î.H. Aşa cum arată Jensen, distincţia între profeţii mari şi cei mici se face
nu în baza importanţei persoanei sau a scrierii profetului, ci în baza extinderii cărţii. Cartea Plângeri e
plasată între "cei mari' (deşi e scurtă), deoarece aparţine lui Ieremia."
33
1.6. TRADUCEREA VECHIULUI TESTAMENT
în sfârşit, un alt pas - şi se poate spune că ultimul, prin care "Scrierile sfinte" ale Vechiului Testament
au ajuns în mâinile şi la dispoziţia oamenilor, a fost actul traducerii acestora. Şi aici se poate întrezări
mâna cea bună a Dumnezeului nostru la lucru într-un mod providenţial.
Prima traducere a Vechiului Testament a fost în limba greacă, numită Septuaginta (LXX).34 Această
traducere a fost făcută în Alexandria pentru evreii din Egipt care vorbeau greceşte, pe vremea lui
Ptolemeu Filadelfu (285-256 î.Hr.). Jensen precizează că Pentateuchul a fost tradus în jurul anului
280 î.Hr.35 Cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea Domnului Isus, Vechiul Testament în limba
greacă (LXX) a devenit Cuvântul lui Dumnezeu (Scripturile) pentru o vastă mulţime de popoare, în
condiţiile expansiunii limbii greceşti. Se pare că aceasta a fost versiunea folosită de către însuşi
Domnul Isus şi ucenicii Săi şi, desigur, Septuaginta a consituit cel mai util mijloc de pregătire a căii
pentru scrierea Noului Testament (în aceeaşi limbă greacă), alături de care a devenit pentru creştini
"Sfânta Scriptură" a Vechiului Testament. "Cele mai vechi copii ale Septuagintei, existente în
prezent, datează din secolul al patrulea."36
Aceeaşi providenţă divină, care a îngrijit ca Vechiul Testament să fie transpus în limba greacă atunci
când aceasta a cunoscut o vastă expansiune, a avut grijă ca "Scripturile sfinte" să fie transpuse în limba
latină, atunci când aceasta a câştigat preponderenţă asupra limbii greceşti. în anii 383-405 Ieronim
realizează o foarte bună traducere în limba latină numită Vulgata, care a devenit Biblia creştinismului
pe o perioadă de cea. 1000 de ani şi care a fost mult preţuită în toată lumea catolică până în timpurile
noastre.
Renaşterea a manifestat un interes accentuat faţă de cultura antică, ceea ce a condus, implicit, la o
intensificare a cercetării limbilor biblice. O dată cu perioada prereformaţiei şi aceea a reformaţiei,
lucrul acesta a fost direcţionat în sensul răspândirii Bibliei şi al punerii ei în mâinile poporului. Drept
urmare, apar traducerile Bibliei în limbile naţionale. Trebuie amintită aici traducerea lui Wyclliffe de
la sfârşitul sec. XlX-lea în engleză. William Tyndale, supranumit părintele Bibliei engleze, a oferit
traducerea sa în jurul anului 1525, când s-a procedat şi la tipărirea Bibliei în limba engleză.37 Deosebit
de populare în limba
33
^ Jensen, op.cit., p. 24.
Se pare că numele de "Septuaginta" vine de la cuvântul latinesc "şaptezeci" şi de la numărul roman LXX
(şaptezeci), care indică faptul că lucrarea a fost făcută de 72 de traducători (cf. Jensen, op.cit., p.25).
Jensen, op.cit., p.25. 36 Schultz, op. cit., p. 16.
Idem, p. 17.
engleză au fost: Marea Biblie (1541) pentru uzul bisericesc şi Biblia de la Geneva (1560) pentru uzul
familial şi independent. Au urmat: "The Bishops Bible" sau "Biblia episcopală" (1568) şi apoi vestita
Biblie (versiunea autorizată) sau King James (1611), care, incluzând şi versiunile revizuite de mai
târziu, a devenit o faimoasă versiune în lumea care foloseşte limba engleză. 38
în aceeaşi perioadă, au existat traduceri ale Bibliei şi în limbile: germană, franceză şi italiană. De o
deosebită importanţă a fost traducerea germană a lui Martin Luther, numită "verniculară", adică, într-o
limbă populară (din anul 1522).
în jurul anului 1800 începe aşa-numita "eră modernă a misiunii traducerii Bibliei".39 în această
perioadă, Biblia sau părţi ale acesteia au fost traduse în multe dintre limbile popoarelor şi ale
naţiunilor nou organizate, iar în limbile amintite mai sus au fost produse noi versiuni.
Dumnezeu a rânduit ca şi în limba română să aibă loc o intensă activitate de traducere a Bibliei. Părţi
din Biblie au fost traduse în jurul anului 1550, începând cu Evanghelierul lui Coresi (diacon din
Târgovişte), după care au urmat mai multe traduceri şi tipărituri ale unor părţi din Scriptură. Şerban,
fiul lui Coresi a tradus Genesa şi Exodul din limba greacă în anul 1582.
Traducerea integrală a Bibliei a fost "Biblia de la Bucureşti" tradusă de Nicolae Milescu şi de alţi
colaboratori şi tipărită la Bucureşti în anul 1688.40
între anii 1919 şi 1925, prinţesa Calimachi 1-a angajat pe Dumitru Cornilescu - un tânăr absolvent al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti - să facă o nouă traducere a Bibliei în româneşte la zi.
Această traducere a văzut lumina tiparului prin grija Societăţii Biblice Britanice, în mai multe ediţii.
Având un limbaj cultivat, această traducere rezistă chiar până în zilele noastre fiind accesibilă tuturor
vorbitorilor de limbă română. Astfel, în scurtă vreme a devenit versiunea Bibliei folosită de toate
bisericile evanghelice din România.41
în urma unei priviri sumare asupra acestui scurt istoric, oricine îşi poate da seama că revelaţia lui
Dumnezeu - de la primele ei acţiuni, până la producerea "Revelaţiei scrise" şi până la punerea acesteia
la dispoziţia indivizilor şi a naţiunilor, în mii de limbi, până în prezent - este un act miraculos al
providenţei divine. Astfel, Biblia Vechiului Testament nu este o simplă istorie evreiască sau literatură
naţională, ci este istoria scrisă prin care revelaţia lui Dumnezeu este prezentată oamenilor. Este istoria
sacră a intervenţiei supranaturale a lui
38
Până în zilele noastre, la amvoanele unor biserici conservative din Convenţia Baptistă de Sud din SUA se
citeşte doar din King James.
39
10
Pentru o prezentare detaliată a tuturor traducerilor în limba română, vezi articolul: "Traduceri moderne ale
Bibliei în limba română " din Biblia cu explicaţii de dr. Alexa Popovici, p. 133-138.
41
Această versiune a fost tipărită şi la noi în ţară, la tipografia Patriarhiei Ortodoxe, în anul 1987, în cea. 5000 de
exemplare. Autorul prezentei lucrări, în calitate de Secretar general al Uniunii Baptiste, împreună cu pastorul
Huşan Mihai, preşedintele Uniunii, ne-am deplasat la Londra şi am adus filmul acestei Biblii de la Societatea
Biblică Britanică şi am comandat tipărirea din partea Uniunii.
Dumnezeu în istoria umană, îmbinând, într-o armonie perfectă şi delicată, supranaturalul cu naturalul.
"Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament sunt un produs divino-uman şi dincolo de imperfecţiunile
mijloacelor lingvistice în permanentă schimbare, ele sunt, la originea lor, Cuvântul infailibil al lui
Dumnezeu, izvorul fără greş al cunoaşterii Lui. Datoria omului este să cerceteze tot mai profund
"Sfintele Scripturi", până la urmărirea originalului acestora, şi să le acorde autoritatea deplină cu care
au fost înzestrate de Dumnezeu, Autorul suprem al acestora. Faptul că şi Vechiul Testament deţine
autoritate - ca "Sfinte Scripturi" - alături de Noul Testament se vede din aceea că aşa 1-a considerat
Domnul Isus şi apostolii Săi (Ioan 10:34-35; Mat. 22:29; 43:45; Luca 16:17; 24:25; 2Tim. 3:16; 2Pet.
1:20-21).
Ceea ce Vechiul Testament afirmă este Cuvântul viu şi adevărat al lui Dumnezeu, fie că foloseşte
limbajul literar-artistic, fie că tratează probleme spirituale şi de etică sau probleme din lumea naturală
a ştiinţei. Dumnezeu a spus despre aceste Scripturi: "Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac"
(Isaia 40:8). Tot despre ele, Domnul Isus a afirmat: "Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să
cadă o singură frântură de slovă din Lege". Ca şi Noul Testament, Scripturile Vechiului Testament
sunt Cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu. Interpretate prin iluminarea produsă de Duhul Sfânt, în
contextul lor propriu şi în Duhul întregii Scripturi, textele biblice ale Vechiului Testament comunică
adevărul fără greş din partea lui Dumnezeu.
CAPITOLUL II
CADRUL SCRIERILOR VECHIULUI TESTAMENT
Pentru o bună şi mai eficientă înţelegere a inestimabilelor scrieri ale Vechiului Testament,
cercetătorul va trebui să ţină cont şi de cadrul marcat de aceste scrieri. Aceasta, deoarece ele nu sunt de
natură fictivă, ci sunt relatări adevărate, comunicate prin inspiraţie divină şi adresate fiinţei umane.
Toate cele prezentate în aceste scrieri sfinte s-au petrecut într-un cadru real, atât din punct de vedere
istoric, cât şi din punct de vedere geografic.
2.1. CADRUL ISTORIC
Cărţile Vechiului Testament trasează un cadru istoric, începând cu creaţia (Gen. 1:1) şi sfârşind cu
cuvintele ultimului profet, Maleahi, în jurul anului anului 430 î.Hr. întreaga perioadă se împarte în
două părţi distincte, deşi sunt cu totul diferite ca pondere a prezentării.
2.1.1. ISTORIA STRĂVECHE (Gen. 1:1-11:32)
Acestei perioade, care, fără îndoială, a putut fi foarte lungă, Biblia îi acordă doar unsprezece capitole,
în care ultimele 22 de versete prezintă spiţele de neam ale strămoşilor poporului Israel. Perioada
începe cu "începutul" creaţiei şi cuprinde antecendentele poporului Israel, adică evenimentele care au
avut loc până în momentul începutului naţiunii alese de Dumnezeu în vederea răscumpărări omului
prin Răscumpărătorul venit în lume prin această naţiune. Se vede, de la început, că tema centrală a
întregului Vechi Testament prezintă pregătirea răscumpărării prin Isus Hristos, centrul revelaţiei
divine. Evenimentele din această perioadă străveche sunt prezentate sumar şi au o tentă istorică
universală - ca un preludiu sau ca o temelie a istoriei naţiunii în care a venit Răscumpărătorul. Toţi
cercetătorii consideră că istoria străveche a începuturilor se extinde din momentul începutului până la
anul 2000 î. Hr., când începe epoca patriarhilor.
2.1.2. ISTORIA POPORULUI ISRAEL (Gen. 12:1 - Maleahi 4:6)
Tot restul Vechiului Testament de după istoria străveche, din primele 11 capitole, prezintă fazele
istoriei fiilor lui Avraam, a poporului Israel prin care Dumnezeu plănuise să opereze măreţul plan al
mântuirii omului. Se disting clar următoarele epoci sau perioade ale acestei istorii:
2.1.2.1. EPOCA PATRIARHALĂ (Gen. 12:1 - Ex. 1:1-14:31)
Deosebit de importantă, epoca de fondare a naţiunii alese urmează imediat după istoria străveche. Este
prezentată în Gen. 12:1-50:26. Această epocă se extinde din anul 2000 î. Hr. până în jurul anului 1800
î. Hr. şi cuprinde viaţa patriarhilor: Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif (şi fraţii săi). Temelia a fost pusă,
naţiunea este născută.
2.1.2.2. PERIOADA ROBIEI EGIPTENE (Ex. 1:1-14:31)
Istoria patriarhilor se încheie cu moartea lui Iosif, în Egipt, când israeliţii încep să fie supuşi la aspră
robie, nu mai puţin de 400 de ani (potrivit profeţiei făcute de însuşi Dumnezeul lui Avraam, când a
încheiat legământul Său cu acesta - Gen. 15:13; Fapte 7:6). Această perioadă a durat până în jurul
anului 1400 î.H. şi este perioada în care, de la stadiul de familie, s-a ajuns la stadiul de naţiune
numeroasă şi călită în cuptorul fierbinte al robiei egiptene. Când s-a împlinit vremea hotărâtă,
Dumnezeu a ridicat pe Moise, pe care împreună cu Aaron şi Iosua, i-a folosit în actul măreţ al
eliberării naţiunii din robia cruntă în care se găsea aceasta. Regele Iahve şi-a izbăvit naţiunea pe care
El însuşi o fondase şi începuse să o modeleze în scopul Său răscumpărător.
2.1.2.3. PERIOADA CĂLĂTORIILOR PRIN PUSTIU (Ex. 15-Deut. 34)
în jurul anului 1444 î.H., naţiunea aleasă, izbăvită din robie, începe peregrinarea prin pustie spre "Ţara
făgăduinţei". De la Marea Roşie la Muntele Sinai, Israel începe să-L cunoască pe Iahve, regele lui. La
Sinai, Dumnezeu intră în legământ cu poporul Său, îi dă "constituţia"- Legea - şi stabileşte condiţiile
în care vor putea călători împreună spre "ţara făgăduinţei", promisă lui Avraam şi seminţiei sale.
Poporul îşi dovedeşte natura păcătoasă şi neascultarea, este "curăţit" şi încercat până când, după 40 de
ani, ajunge în Câmpiile Moabului, la graniţa ţării făgăduite.
2.1.2.4. PERIOADA CONFEDERAŢIEI TRIBALE (Iosua 1:1-24:33)
Triburile lui Israel, conduse de Moise, primesc din partea marelui lor conducător ultimele îndrumări în
vederea cuceririi şi stăpânirii "ţării făgăduinţei". Acolo se despart de cel ce i-a condus prin pustie;
acesta este înlocuit de Iosua, care conduce naţiunea peste Iordan, în Canaan. Ţara este cucerită şi
împărţită, prin tragere la sorţi, între triburile israelite. De-a lungul acestei perioade, şi încă o perioadă
de timp - cât au fost în viaţă contemporanii lui Iosua - sistemul politic a fost cel teocratic, în care
triburile formau o confederaţie tribală, sub conducerea lui Iahve.
2.1.2.5. PERIOADA JUDECĂTORILOR (Jud. l:l-lSam.l2:25)
între cca.1450 şi 1043 î.Hr., israeliţii, stabiliţi acum în "ţara făgăduinţei", fiind obosiţi de sistemul
teocratic, au parcurs perioada - destul de îndelungată şi
de tristă amintire - a judecătorilor. Această perioadă, în care fiecare făcea ce voia, căci nu era împărat
în Israel, dezvăluie atât tendinţa de decădere şi nevoia unui împărat, cât şi felul în care Dumnezeu îşi
conduce planul Său de răscumpărare spre strălucite împliniri, chiar şi în ciitda neputinţei umane.
înspre sfârşitul perioadei, Dumnezeu ridică pe Samuel, care procedează din poruncă divină la
instaurarea monarhiei.
2.1.2.6. PERIOADA MONARHIEI (lSam. 13:1-2 Cron. 36:21)
A sosit timpul ca naţiunea aleasă să ajungă la stadiul de monarhie ca, în felul acesta, să se pregătească
tot mai mult pentru a primi şi a da lumii pe Mântuitorul - împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.
La început, Dumnezeu îngăduie o monarhie de tip uman, sub conducerea lui Saul, servind drept
metodă pedagogică pentru a pregăti poporul Israel pentru monarhie teocratică de tip davidic.
întregul proces de creştere, înflorire, apoi decădere şi prăbuşire a monarhiei
- cunoaşte două subperioade:
- Monarhia unită (anii 1043-931 î.Hr.) sub Saul, David şi Solomon.
- Monarhia dezbinată (931-586 î.Hr.). Odată cu moartea lui Solomon, monarhia israelită se rupe,
formându-se: Regatul de Nord sau Regatul lui Israel - care începe cu Ieroboam (în anul 931 î.Hr.) şi se
prăbuşeşte în anul 722 î.Hr., o dată cu căderea Samariei şi cu ducerea în captivitatea asiriană; şi
Regatul de Sud sau Regatul lui Iuda - care începe, tot în anul 931 î.Hr., cu Roboam (fiul lui Solomon)
şi sfârşeşte cu luarea Ierusalimului şi cu ducerea în captivitatea babiloneană, în anul 586 î.Hr.
2.1.2.7. PERIOADA ROBIEI BABILONIENE
(2Cron. 36:22-23; Cartea Estera, Ezechiel şi Daniel)
Aşa cum au prezis profeţii, în timpul decăderii monarhiei, Dumnezeu îngăduie o perioadă de 70 de ani
de robie babiloneană, în care Iuda - seminţia purtătoare a făgăduinţei mesianice - este curăţită de
idolatria în care se prăbuşise ca să se poată reîntoarce în vederea îndeplinirii mandatului divin.
2.1.2.8. PERIOADA RESTAURĂRII
(Ezra, Neemia, Estera, Zaharia, Hagai, Maleahi)
în anul 536 î.Hr., Cir (împăratul Persiei) dă edictul de întoarcere a israeliţilor din robie. în mai multe
cete, deportaţii se reîntorc în Canaan: mai întâi, sub conducerea guvernatorului Zorobabel şi a
preotului Iosua; apoi, sub conducerea cărturarului Ezra. Neemia vine temporar să sprijine lucrarea de
restaurare, care a durat până în jurul anului 400 î.Hr. A urmat perioada intertestamentară.
Acestea sunt marile perioade istorice evidenţiate de scrierile Vechiului Testament. Dispersaţi de-a
lungul acestor perioade, s-au ridicat şi profeţii mari şi cei mici ai Vechiului Testament - numiţi şi
profeţii clasici - care au activat între 900 şi 400 î.Hr. Ultimul profet al Vechiului Testament a fost
Maleahi,
care aruncă o punte de legătură între Vechiul şi Noul Testament (peste prăpastia "timpului tăcerii"de
cca.400 de ani, din perioada intertestamentară), prin profeţia despre crainicul antemergător al regelui
Mesia, cu care începe Noul Testament. Totodată, la locul potrivit, sunt încadrate şi scrierile poetice.
Aruncând o privire asupra întregului cadru istoric al cărţilor şi al evenimentelor Vechiului Testament,
se poate constata uşor că este vorba de o istorie deosebit de zbuciumată, istoria actului răscumpărării
divine. De asemenea, se vede clar cum Dumnezeu este Cel care creează istoria şi providenţiază asupra
tuturor lucrurilor, conducându-le cu cea mai mare precizie spre punctul culminant al împlinirii planului
de răscumpărare. Nu poate fi trecută cu vederea armonia perfectă a conţinutului scrierilor Vechiului
Testament, în ciuda diversităţii scriitorilor, a locurilor, a evenimentelor şi a neputinţelor umane. Totul
conduce spre revelaţia supremă: Domnul Isus Hristos - centrul istoriei şi al revelaţiei scrise.
2.2. CADRUL GEOGRAFIC
Fiind istorice, scrierile Vechiului Testament sunt încadrate şi într-un cadru geografic concret. Pentru a
înţelege mai bine evenimentele prezentate în aceste "Sfinte Scripturi", cercetătorul va trebui să
cunoască configuraţia geografică a acestora. Geografia Vechiului Testament se prezintă sub două
aspecte: un aspect general - care cuprinde date despre ţinuturi ale popoarelor cu care naţiunea aleasă a
avut contacte în decursul istoriei; şi un aspect special, mai concret, care prezintă geografia Palestinei -
a Ţării făgăduinţei, moştenită de israeliţi.
2.2.1. GEOGRAFIA GENERALĂ
Geografia largă a lumii Vechiului Testament cuprinde trei regiuni majore ce constituie zona
leagănului civilizaţiilor străvechi, preistorice (supranumită şi Cornul de Aur). Ţara Egiptului a jucat un
rol important aproape în întreaga perioadă a istoriei naţiunii alese - de la începuturile acesteia (în
epoca patriarhală), până la descompunerea monarhiei şi ducerea în captivitate.
In partea de nord-est se află ţinutul Mesopotamiei, la nordul Golfului Persic, de-a lungul văilor fertile
ale faimoaselor râuri Tigru şi Eufrat. Ca şi Egiptul, şi ţinutul Mesopotamiei a cunoscut civilizaţii
străvechi conturate şi apuse cu mii de ani înainte de timpurile naţiunii evreieşti. Şi aceste teritorii, cu
pleiada de imperii care s-au succedat vijelios în ele, au jucat roluri deosebit de importante de-a lungul
istoriei zbuciumate a israeliţilor.
Intre aceste două regiuni însemnate, în partea de est a Mării Mediterane, între mare şi pustie, se întinde
Ţara Canaanului, făgăduită lui Avraam şi dată descendenţilor acestuia, poporului Israel. Canaanul,
aşezat la încrucişarea tuturor drumurilor comerciale între ţinuturile mai sus amintite, între est şi vest, a
constituit un ţinut tampon între acestea. De multe ori, a fost câmpul marilor confruntări între naţiuni
rivale, care au râvnit întotdeauna aceste ţinuturi, dată fiind importanţa aşezării deosebit de strategice a
Canaanului.
Imediat la nord de Canaan, între această ţară şi Mesopotamia, s-a dezvoltat regatul Siriei, iar spre
răsărit, al Asiriei; aceste regate au fost întotdeauna vrăjmaşe israeliţilor. în partea de sud-est şi de sud a
Canaanului s-au dezvoltat, de asemenea, câteva regate mai mici, care adeseori au pus la încercare
dezvoltarea naţiunii alese.
în mijlocul unui asemenea ţinut a hotărât Dumnezeu să-şi crească poporul prin care va aduce
răscumpărarea oferită tuturor naţiunilor lumii. 42
Aşa cum arată Jensen 3, şase călătorii majore din Vechiul Testament, care au constituit momente
cruciale în experienţa poporului ales al lui Dumnezeu, au marcat cadrul geografic general al Vechiului
Testament.
(1) Prima călătorie este a primei familii ce stă la baza naţiunii israelite (familia lui Avraam din Ur):
din Mesopotamia, spre nord în Haran; apoi, în Canaan şi în Egipt - în jurul anului 2000 î.Hr.(Gen.
11:27-19:9).
(2) Călătoria migrării familiei lui Iacov: din Canaan în Egipt (unde au fost salvaţi de la foamete prin
Iosif) - în jurul anului 1875 î.Hr.(Gen.37:28; 46:1-34).
(3) Călătoria exodului, după ieşirea din robia Egiptului a naţiunii israelite (într-un număr de peste 2
milioane de oameni, împreună cu tot ce deţineau), înspre Ţara făgăduinţei - în jurul anului 1445 î.Hr.
(Ex. 12:40-41; Iosua 1:1-9; Gal. 3:17).
(4) Ducerea în captivitate a Israelului, din Canaan în Asiria, la prăbuşirea Regatului de Nord - în jurul
anului 722 î.Hr. (2 împ. 18:9-12).
(5) Ducerea iudeilor în captivitatea babiloneană, după prăbuşirea Regatului de Sud - în anul 586 î.Hr.
(2Împ.25:1-12).
(6) Reîntoarcerea din robia babiloneană a două grupuri de israeliţi: sub Zorobabel - în anul 536 Î.Hr. -
şi sub Ezra - în anul 458 î.Hr. (Ezra 1-2; 7:1-10; 8:1-21).
într-adevăr, acestea sunt cele mai importante călătorii care evidenţiază cele trei mari ţinuturi :
Mesopotamia, Canaan şi Egipt, potrivit rolului pe care 1-a jucat fiecare în anumite faze ale istoriei
poporului Israel.
Dacă în cele două extreme ale Cornului de Aur s-au dezvoltat mari imperii, ca: Imperiul Asirian,
Imperiul Babilonean, Imperiul Persan (în Mesopotamia) -toate acestea în partea de est - ca şi Imperiul
Egiptean (în diferitele lui faze), în vest, în ţara Canaan nu s-au dezvoltat nicicând mari imperii, ci doar
regate mici, fărâmiţate, care formau coaliţii în caz de nevoie. Cel mai vast regat al lui Israel s-a
dezvoltat sub David şi sub Solomon.
2.2.2. GEOGRAFIA PALESTINEI
Tot astfel, este deosebit de importantă şi configuraţia geografică a ţării Canaanului, care a devenit Ţara
făgăduinţei poporului ales de Dumnezeu pentru a înfăptui opera mântuirii. Numele de "Canaan" s-a
aplicat ţinutului dintre Egipt şi Asia Mică. In scrierile de la Amarna, datând din jurul anului 1400 î.
Hr.,
42
Pentru o mai bună vizualizare a ţinutului "Cornul de Aur", numit de unii şi "Semiluna fertilă", vezi prima hartă
(anexa 1) luată din Jensen, op.cit.,p.30. Iar pentru vizualizarea cadrului istoric vezi schema, ambele de la sfârşitul
volumului.
43
numele este aplicat coastei feniciene, iar canaaniţii au fost numiţi locuitorii preisraleţi ai ţinutului.
Grecii i-au numit pe locuitorii ţării: fenicieni. A mai fost numit - cel puţin o parte din teritoriu - şi
Filistia (ţinutul filistenilor), de unde a rezultat numele de Palestina. Deşi Palestina este o ţară de
dimensiuni reduse -circa 25.900 de km, inclusiv Transiordania (ţinutul din estul Iordaniei) -, această
ţară prezintă o configuraţie geografică variată şi interesantă, unică pe pământ, în anumite privinţe.
Topografia sa variată a avut, de asemenea, un efect semnificativ asupra evenimentelor istorice, aşa
cum a avut şi localizarea ei specifică. Formele de relief sunt plasate într-o ordine logică, de o parte şi
de alta, de-a lungul văii Iordanului - râul care străbate ţara (de la extrema nordică, până se varsă în
Marea Moartă, în partea de sud a ţării). Aşa cum arată Jensen, se disting uşor şase ţinuturi (fâşii)
paralele de forme de relief, începând din vest, de la Marea Mediterană, spre Iordan - care curge în
partea centrală -, apoi spre pustiu, în est. 44
(1) De-a lungul Mării Mediteraneene se întâlnesc şesurile costale; acestea mai sunt numite şi Câmpia
Maritimă - care se întinde din sud (de la Beerşeba) până la Muntele Cârmei. Pornind din sud, fâşia este
compusă din Câmpia Filistiei şi câmpia Saron (la sud de Muntele Cârmei). Tot pe coastă, la nord de
Muntele Cârmei, este aşezată Câmpia Acra; lăţimea acestei câmpii variază între 3 km (în nord) şi 40
de km (în sud ).45
Deşi frumoasă şi bogată, această câmpie nu a avut decât puţine localităţi - în timpul descris în Vechiul
Testament -, fiind lipsită de posibilităţi portuare. Asemenea posibilităţi sunt plasate la Fenicia, în
nordul Palestinei, de unde şi faptul că această provincie, cu Tirul şi Sidonul, a devenit stăpâna mărilor
şi a deţinut monopolul navigaţiei.
(2) A doua fâşie spre est o constituie ţinutul Şefelah sau Pământurile de jos, ce se întinde de-a lungul
câmpiei. Beneficiind de un sol semifertil, fâşia a.fost populată cu multe cetăţi întărite, în timpurile din
Vechiul Testament, ca: Lachiş, Debir şi Libna.
(3) înaintând spre est, urmează Ţinutul Deluros sau Cisiordania, fâşia deluroasă dintre Valea
Iordanului şi ţinutul Şefalah. Aşa cum îi este numele, ţinutul a oferit condiţii naturale de fortificare;
prin urmare, cele mai importante cetăţi, inclusiv Ierusalimul, au fost plasate aici. înaintând spre nord,
fâşia este întreruptă, în sud-vestul Mării Galileii, de către vestita Câmpie a lui Izreel sau Câmpia
Esdraelon. Această câmpie deosebit de fertilă se întinde din sud-estul Muntelui Cârmei, pe o lungime
de peste 60 de km, spre Muntele Hermon. în nord, se prelungeşte prin văi largi spre Iordan, iar partea
apuseană formează cunoscuta Câmpie Meghido. în această regiune, se profilează cele mai de seamă
formaţiuni geografice ale Palestinei: în vest, Muntele Cârmei; în nord, Muntele Tabor; în sud, Muntele
Ghilboa împreună cu ţinutul deluros al Samariei. Condiţiile de siguranţă create de înălţimile zonei, cât
şi de bogata fertilitate a văilor, au dus la plasarea multor oraşe importante, ca: Sihem, Dotan şi Betel,
în această parte. în sud, formaţia se continuă cu dealurile lui Efraim, iar în vestul Mării Moarte, cu
Munţii Iudeii şi cu Pustiul Iudeii.
44 •
cf. Jensen, op. cit., p. 31-35
45
Schultz, op. cit., p. 39
(4) A patra fâşie o constituie Valea Iordanului, care străbate ţara din sudul Muntelui Hermon (înalt de
2794 de m), până în partea de sud a ţării. Patru izvoare: trei din Muntele Hermon, iar unul dintr-o
câmpie vestică - se unesc la nord de lacul Hule, formând râul Iordan, care străbate întreaga ţară, pe o
lungime totală de 322 de km, vărsându-se apoi în Marea Moartă.
Ceea ce este unic pe suprafaţa pământului este diferenţa de înălţime a diferitelor puncte pe Valea
Iordanului. La nord de lacul Hule, apele râului sunt situate la 2 m deasupra nivelului mării, străbătând
Marea Galileii sau Marea Ghineret (lungă de 24 de km) la cea. 200 m sub nivelul mării. Apoi, râul
curge spre sud, având o lăţime de 27-30 de m, râul coborind încontinuu, până la încă 183 de m sub
nivelul mării, când se varsă în Marea Moartă. Având o lăţime de cca.6,5 km la Marea Galileii, Valea
Iordanului variază în lăţime înspre sud, ajungând^ până la lăţimea de 22,5 km în ţinutul Ierihonului, la
nord de Marea Moartă. întreaga vale este deosebit de fertilă şi constituie o bună bază pentru
agricultura ţării; în special, în jurul Mării Galileii, unde, deşi nu a fost prea locuită în timpurile din
Vechiul Testament, a cunoscut o mare dezvoltare în timpul descris în Noul Testament.
Marea Moartă se mai numeşte şi Marea Sărată, din pricina unei mari concentraţii de săruri; aşa încât
este total lipsită de viaţă. Partea de sud, numită Valea Siddim (lungă de 74 de km), se crede că a fost
locul cetăţilor Sodoma şi Gomora, pe vremea lui Avraam.
(5) La est de Iordan se întinde ţinutul Deluros al Transiordaniei. în general, ţinutul este constituit din
coaste abrupte spre râu. îi\ acest ţinut, au fost plasate foarte puţine cetăţi.
(6) Ultima formaţie, la est, spre Platou - se întinde, de asemenea, paralel cu Iordanul şi se extinde până
la pustiu, în est.
Partea din estul Iordanului, numită de unii şi Platoul Răsăritean, a fost scena multor evenimente din
Vechiul Testament. începând din nord, acesta cuprinde ţinuturile: Basannul - care se întinde de pe
solul bogat din sudul Muntelui Hermon, până la râul Iarmuc (care se varsă în Iordan, la sud de Marea
Galileii); la sud de Iarmuc, incluzând râul Iaboc, se întinde ţinutul Galaadului; în sud se găsesc
Amonul şi Moabul (la nord-est şi respectiv la est de Marea Moartă). Această zonă a fost dată de Moise
lui Ruben, IUL Gad şi unei jumătăţi din seminţia lui Mânase, când au venit israeliţii să cucerească ţara.
Configuraţia geografică unică, precum şi faptul că Palestina era aşezată: în vest, de-a lungul
Mediteranei, iar în est, de-a lungul pustiului (în zona de tranziţie ecologică între pământ şi pustiu) - au
constituit elemente semnificative în ceea ce priveşte cursul istoric al ţinutului. La fel şi contrastul
dintre munţi şi câmpie. Munţii aveau avantajul ploilor abundente, drenând terenul din jur şi făcându-1
potrivit pentru trei recolte.
Aşa se explică atât faptul că ţinutul a fost numit "Ţara în care curge lapte şi miere" - pentru israeliţi -,
cât şi faptul că uleiul, vinul, strugurii, măslinele, smochinele şi cerealele Canaanului erau râvnite de
toţi cei din jur.46
Tot datorită configuraţiei geografice şi aşezării ei specifice, Palestina are şi o climă deosebit de
avantajoasă. Clima acestei ţări este controlată de vânturile vestice ale Mediteranei, însă datorită
diversităţii topografice, clima variază considerabil de la un loc la altul, pe întinderi de dimensiuni
relativ reduse.
în general sunt două anotimpuri: vara (caldă şi uscată) şi iarna (răcoroasă şi ploioasă). Sezonul ploios
durează din noiembrie până în martie.Temperaturile variază: între 6 şi 14 grade - în ianuarie - şi între
21 şi 32 de grade - în august. în jurul Mării Galileii este o climă şi mai moderată şi mai constantă, iar
vegetaţia deosebit de bogată.
2.3. CADRUL SOCIAL - ECONOMIC ŞI CULTURAL AL SCRIERILOR
VECHIULUI TESTAMENT
Pentru o mai bună înţelegere a scrierilor Vechiului Testament, mai este nevoie şi de o privire - chiar
fugară - asupra condiţiilor social-economice şi culturale din lumea acestor scrieri. Ele au fost produse
de oameni orientali, într-un mediu oriental; deci cunoaşterea, măcar în parte, a felului de viaţă şi a
preocupărilor lor, a structurilor sociale şi a felului lor de a fi, va completa mult înţelegerea Scripturilor.
Prezentul volum se va limita la o sumară descriere a elementelor social-economice şi culturale
caracteristice scrierilor Vechiului Testament.
2.3.1. ELEMENTE ALE VIEŢII DOMESTICITE
Viaţa domestică, în timpurile din Vechiul Testament, ca întotdeauna,de altfel era concentrată în jurul
locuinţei. Locuinţa era construită pentru a adăposti familia şi a o proteja de căldura din timpul zilei şi,
eventual, de frigul din timpul nopţii, iar în timpul anotimpului ploios, de ploile abundente.
Pentru o bună perioadă, la începutul istoriei poporului Israel, apoi şi în alte perioade însemnate din
viaţa lui, locuinţa caracteristică era cortul. 47 Cortul era o locuinţă temporară, făcut din pânză tare din
păr de capră, care era apoi întinsă cu frânghii deasupra unor stâlpi fixaţi în pământ. Cortul dispunea de
spaţii de dormit pe saltele primitive, iar în mijloc, era locul unde familia se aduna pentru a servi masa
sau pentru discuţii.
Casele erau construite din cărămizi nearse, făcute din lut şi zidite pe o fundaţie de piatră. Acoperişul
era plat, făcut din grinzi şi oferea loc pentru înmagazinare şi pentru meditaţie. O scară în spatele casei
ducea pe acoperiş. Casele săracilor erau prevăzute cu o singură cameră, multifuncţională. Geamurile
erau deosebit de mici, pentru a feri casele de intruşi. în casă, de asemenea, era prevăzut loc pentru
dormit, pentru servit masa, pentru păstrarea ustensilelor casei, inclusiv a râşniţei pentru măcinat, chiar
şi spaţiu destinat animalelor domestice. Casa era luminată de candele cu ulei de măslin. Casele
bogaţilor aveau mai multe camere, inclusiv camera de sus. 48
46
David and Pat Alexander, The Lion Handbook ofthe Bible (Lion Publishing, 1973), pp. 18-20.
47
Locuirea lor în corturi, în perioada călătoriilor prin pustie, este rememorată prin „Sărbătoarea corturilor".
48
David and Pat Alexander, op.cit., p. 89.
Hrana consta în boabe de orz şi grâu - fie prăjite, fie măcinate (din faină se cocea pâine în formă de
plăcinte). De asemenea, se foloseau: ulei de măsline, lapte, brânză, miere, ouă, carne (păsări, peşte,
miei şi oi); în completare, fructe care erau din belşug (curmale, smochine, struguri şi pomegrante),
precum şi alte diferite vegetale. De obicei, se serveau două mese pe zi: dejunul - dimineaţa - şi prânzul
- târziu, pe la ora 5 p.m.
îmbrăcămintea era condiţionată de climă. în general, oamenii purtau robe lungi pentru a le ţine
răcoare în timpul zilei şi pentru a le acoperi corpul în timpul nopţii. Materialul din care era făcută
mantaua depindea de situaţia fiecăruia. Atât bărbatul, cât şi femeia purtau pe sub manta îmbrăcămintea
de corp, ce consta în tunică; în cazul femeilor, aceasta era lungă până la glezne. Pe cap, purtau un
turban, iar femeile îşi acopereau faţa cu un voal şi purtau podoabe. Picioarele erau încălţate cu sandale.
Hainele erau puţin diferite de la bărbat la femeie, poate mai mult în privinţa culorii şi a voalului pe
care femeia îl purta în public, Diferenţa radicală era între îmbrăcămintea săracilor şi a bogaţilor. De
asemenea, uneori, îmbrăcămintea indica profesia persoanei. 9
Meserii şi preocupări. Oamenii din Vechiul Testament, în speţă israeliţii, aveau ca ocupaţii de bază:
agricultura, păstoritul, pescuitul şi diferite manufacturi. Pământul era lucrat cu unelte primitive: plug,
sapă, furcă - făcute din lemn. Plugul era tras de animale (boi), sămânţa era aruncată cu mâna.
Recoltatul era tot atât de primitiv, grâul sau orzul se tăia sau se bătea în arie, manual sau cu un tăvălug
tras de vite; apoi, pleava era vânturată. Pe lângă cereale, se mai produceau: măsline, smochine,
curmale, pomegrante şi struguri - care se consumau proaspete sau uscate. Din struguri se făcea oţet şi
vin pentru hrană şi pentru jertfe, iar din măsline untdelemn pentru: gătit, ungeri, scopuri medicale,
ceremoniale şi jertfe. Untdelemnul era păstrat în vase de pământ, iar apa, vinul şi laptele, în burdufuri
confecţionate din piei din stomacuri de animale. Pescuitul era puţin practicat în acel timp, dar a
cunoscut o dezvoltare specială în timpul Domnului Isus, când ţinutul Mării Galileii a fost cel mai dens
populat. Păstoritul a fost o preocupare caracteristică poporului din Vechiul Testament în toate
timpurile (Gen. 13:4-7; 29:1-30,43; 47:1-6; lSam. 14-15). Ei creşteau turme de oi şi capre, precum şi
măgari, şi cămile pentru transport. Turmele de oi erau amestecate cu capre şi erau crescute pentru
lapte, lână, piei şi carne, fiind folosite la hrană, la îmbrăcăminte şi la jertfe. Păstorul conducea, ziua,
turma sa la ierburi grase şi la ape răcoritoare, iar seara, număra oile şi le introducea într-un ţarc
construit prin îngrădirea unui teritoriu cu un gard de spini şi de mărăcini, pentru a le ocroti de animale
sălbatice, iar la intrare se culca păstorul însuşi, constituind "uşa oilor". între manufacturile practicate
erau: tâmplăria şi dulghe-ria pentru a confecţiona unelte şi mobilierul simplu al caselor; cioplitul
pietrei în scopul construcţiilor de case sau altor adăposturi; olăritul, în vederea confecţionării oalelor şi
a vaselor de bucătărie şi pentru înmagazinarea cerealelor şi a alimentelor; ţesutul şi confecţionatul
hainelor şi pânzelor pentru corturi; confecţionarea sandalelor şi a burdufurilor din piei de animale. Mai
târziu, au apărut: meşteşugul prelucrării metalelor şi, desigur, şi comerţul, precum şi cei ce se ocupau
cu un anumit fel de medicină.
1
Idem, p.90 (Preoţii, rabinii etc. purtau ţinută specifică).
în general, bărbaţii lucrau la câmp sau în meserii speciale, pe când femeile şi copiii întreţineau casa,
cărau apă, măcinau la râşniţă şi găteau mâncarea.
2.3.2. VIAŢA SOCIALĂ ŞI OBICEIURILE SPECIFICE
S-a afirmat că trei zile erau importante pentru familiile israelite: - cele ale naşterii, ale căsătoriei şi ale
morţii.5
Absenţa copiilor într-o familie era considerată ca blestem, pe când naşterea copiilor, în special a
băieţilor, era o mare binecuvântare. Fetele erau destinate mai mult muncii, pe când băieţii erau
consideraţi moştenitori şi continuatori genealogici ai familiei. La opt zile, orice băiat era tăiat împrejur
şi primea un nume ales cu multă grijă (pentru a ilustra ceva din caracterul, înfăţişarea, starea morală
sau fizică, ori destinaţia sa posibilă, potrivit cu nădejdea părinţilor).
Căsătoriile erau aranjate de părinţi, încă din copilăria fiului sau a fiicei lor. Apoi, avea loc
ceremonialul logodnei, cu schimburi de daruri şi, după un anumit timp, ceremonialul special al
căsătoriei, când mireasa era adusă în locuinţa mirelui şi devenea soţia sa, în urma binecuvântării
religioase; cu această ocazie avea loc un faimos ospăţ de nuntă.
Moartea unei persoane din familie implica ceremonialul special al jelirii. Trupul trebuia îngropat în
aceeaşi zi (din cauza căldurii excesive), după ce era spălat, înfăşat în pânză şi uns. Cei bogaţi erau puşi
în morminte speciale, săpate în stâncă; cei săraci, în diferite peşteri.
2.3.3. EDUCAŢIA ŞI VIAŢA RELIGIOASĂ
Deşi educaţia constituia, într-un anumit fel, o preocupare centrală, în timpurile din Vechiul
Testament, nu existau şcoli publice. Educaţia copiilor se făcea în familie de către părinţii acestora.
Potrivit poruncii prevăzute în Lege, părinţii îi învăţau pe copii Legea, rânduiala închinăciunii şi a
sărbătorilor religioase. Pentru băieţi, de la vârsta de 6 ani, începea educaţia la sinagogă. Aici ei învăţau
cititul, scrisul, geografia, istoria şi Legea - pe baza scrierilor "Sfintei Scripturi". Cei mai inteligenţi
puteau fi trimişi la Ierusalim pentru a învăţa la picioarele unuia dintre marii rabini ai timpului. Pe
lângă studierea Legii, copilul trebuia să înveţe şi o meserie. Mai exista şi posibilitatea de a intra în
şcoala profeţilor. La vârsta de doisprezece ani, copilul devenea nZET?X""p /Ben Miţva/ sau "un fiu
al Legii". La această vârstă, el intra în rândul închinătorilor lui Israel, putea să citească porţiuni din
Lege şi să primească binecuvântarea. Administrarea legilor religioase şi a celor civile se făcea de
preoţi (leviţii) şi de bătrânii cetăţii, la porţile acesteia, unde se luau hotărâri administrative şi se aplica
legea (Rut 4; Iov 29:7-9).
Viaţa religioasă constituia, de asemenea, o activitate fundamentală în timpurile din Vechiul
Testament. La început, centrul vieţii religioase era familia, iar tatăl sau soţul conducea activităţile
închinăciunii.
Familia dispunea de altar pentru aducere de jertfe; uneori, altarele erau construite în locuri speciale, pe
înălţimi. O dată cu intrarea naţiunii în legământ
50
Ibidem, p. 93.
cu Dumnezeu, a fost prevăzut în Legea lui Dumnezeu ca Israel să se închine unui singur Dumnezeu şi
să aibă un singur loc central şi special de închinare. Mai întâi, aceasta s-a petrecut la cortul întâlnirii,
un-de prezenţa lui Dumnezeu era materializată în chivotul Legământului (Ex. 40).
Legea dată lui Moise prevedea toate regulile ceremonialului închinăciunii şi al jertfelor la cortul
întâlnirii, cât şi sărbătorile săptămânale şi anuale, care trebuiau respectate. Pe vremea lui Solomon,
închinăciunea - împodobită cu un fast considerabil sporit - a fost transferată la Templul din Ierusalim,
care a fost prima casă de închinăciune dedicată adevăratului Dumnezeu. Spre sfârşitul epocii istorice
din Vechiul Testament, mai ales în timpul robiei babiloniene, a început să se dezvolte sistemul
sinagogal care, pe lângă funcţiunea didactică prioritară, o avea şi pe aceea de loc de închinare.
în sinagogi, jertfele au început să fie înlocuite cu citirea Legii, cu citirea şi explicarea profeţiilor şi cu
dărnicia. La închinare, puteau participa doar bărbaţii de la vârsta de doisprezece ani în sus. Copiii sub
această vârstă şi femeile puteau doar să asiste, privind din galerii special amenajate în scopul acesta.
Toate celelalte popoare din istoria Vechiului Testament se închinau mai multor zeităţi, fiind politeiste,
fapt care, pe de o parte, a condus la o totală distincţie a israeliţilor în mijlocul celorlalte popoare, dar,
de multe ori, a constituit o grea piatră de încercare şi de cădere pentru naţiunea aleasă. Israel a fost
menit să se distingă prin monoteismmul ce constituia prima religie revelată din lume şi să-L prezinte
lumii decăzute (în politeism şi în idolatrie) pe singurul Dumnezeu adevărat, care s-a revelat părinţilor
lui şi, prin el, urma să se reveleze întregii lumi (vezi: cele zece porunci; Exod 20).
2.3.4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ŞI BANI DIN TIMPURILE VECHIULUI TESTAMENT
Legea lui Dumnezeu învăţa pe israelit că el trebuie să fie caracterizat de dreptate. Măsurile folosite
trebuia să fie respectate cu sfinţenie (Prov. 16:11).
2.3.4.1. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU GREUTĂŢI
Şechelul a fost unitatea de măsură de bază a greutăţilor pentru lumea semitică. 51 Un şechel era
aproximativ llg. O mină era egal cu 50 de şecheli, adică peste 500 de g. Un talant era egal cu cea. 60
de mine, adică peste 30 de kg. Mai exista, pentru greutăţile mici, şi gera. O gera era aproximativ 0,5
g, iar 10 gera era un beka sau circa 6 g. Putem conchide că unităţile de măsură, în ordine
descrescândă, erau: talantul, mina, şechelul şi gera, în următoarea relaţie: 1 talant = 60 mine = 3600
şecheli = 86400 gera - cea. 36 kg. (Ex. 38:25,27; 30:13; Gen. 24:22; Ez. 45:12).
Trebuie menţionat şi faptul că, pe lângă greutăţile obişnuite, mai erau şi unităţile de măsură numite
regale, care erau mai mari decât cele obişnuite. 52
51
W.A.Criswell, The Criswell Study Bible (Thomas Nelson Publisher's, Nashwile), p. 1510. Vezi şi David and
Pat Alexander, op.cit., p.104.
52
Ibidem.
2.3.4.2. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI53
Pentru măsurarea lungimilor, în Vechiul Testament, se foloseau: degetul, latul de mână, palma şi
cotul.
Un deget = 19 mm; un lat de mână = 76 mm; o palmă = 230 mm; un cot = 520 mm. Lungimea unui
drum, în ziua Sabatului, era de 6 stadii, egal cu 1,109 de km (Gen.6:15; Ex.25:25; 28:16; Ier.52:21;
Ezec.40:3).
2.3.4.3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU CAPACITĂŢI
în timpurile din Vechiul Testament, existau unităţi de capacitate distincte pentru lichide şi pentru
materiale uscate. Pentru lichide un log - 0,3 litri; un kab = 1,2 litri; un hin = 3,6 litri; un bath = 22 de
litri. Bathul a fost unitatea evreiască standard pentru lichide. 54
Zece baţi erau egali cu un kor, adică 220 de litri - care era considerată povara corespunzătoare pentru
un măgar (Ex. 29:40; Lev. 14:10; lîmp. 7:26; 2Împ. 6:25; Ezec. 45:14). Un omer era 2,40 de litri, iar o
efă era 24 de litri.
Pentru materiale uscate erau folosite unităţile: un log = 0,3 litri; un kab = 1,2 litri; un omer = 2,2 litri;
un seah = 7,3 litri; o efa = 24 de litri. Cinci efe = un letech, adică 120 litri, iar 10 efe = 240 de litri
(Ex. 16:16; 24:40; Lev. 27:16; Ex. 16:36; 2Împ. 6:25; Ezec. 454:11,14).
Toate aceste măsuri erau folosite pentru evaluarea recoltelor, pentru schimburile comerciale, pentru
plătirea dărilor sau a tributelor şi a despăgubirilor, cât şi pentru aducerea darurilor, a zeciuielilor şi a
jertfelor la locurile de închinare înaintea Domnlui.
2.3.4.4. BANII
Este deosebit de importantă şi cunoaşterea felurilor de bani (monede) şi valoarea acestora, care se
foloseau în timpurile din Vechiul Testament. Se pare că banii - ca monede cu valoare stanţată pe ele -
nu au existat în Israel.55 Până atunci se folosea metoda schimbului de materiale: lână, orz, cherestea,
animale, după metoda trocului din timpurile străvechi, la noi.
într-un fel, monedele au fost introduse încă din secolul 7 î.Hr., însă acestea erau simple bucăţi de
material preţios ca: aur, argint sau aramă - de anumite forme, care era evaluat după greutate. De multe
ori unele unităţi de măsură din materialul respectiv erau numele banilor respectivi. 6
In timpurile din Vechiul Testament erau folosite monedele de argint şi monedele de aur, evaluate
astfel: un şechel de argint sau de aur cântărea cca.l l,4g. O mină era egală cu 50 de şecheli, adică 500
de g (aproximativ). 60 de mine făceau un talant sau 30 de kg. Valoarea unei monede de aur era de 15
ori valoarea aceleiaşi monede de argint (Ex. 30:24; 2Sam.24:24; ICron. 21:25;
M David and Pat Alexander, op.cit., p. 105.
5J W.A.C.Criswell, op.cit., p. 1510. Vezi şi David and Pat Alexander, op.cit., p.106.
■J-D.Douglas & Merrill C. Tenney, Ed. The New International Dictionary ofthe Bible ôndervan Publishing
House; Grand Rapids, Mi, U.S.A.), p. 668.
29:4). Monede mai mici erau şi beka = o jumătate de şechel, şi gerah, care era 1/20 dintr-un şechel
(Ex. 38:26; 30:13).
2.3.5. TIMPURILE ŞI SEZOANELE ÎN VECHIUL TESTAMENT
Problema calendarului şi a sezoanelor s-a dovedit a fi o problemă dificilă la toate popoarele în
timpurile străvechi. în vechime, diferitele perioade de timp au fost stabilite doar în baza observaţiilor
astronomice, în care caldeenii şi vechii egipteni erau deosebit de pricepuţi, influenţându-i îndeaproape
şi pe evrei. Aşa cum Dumnezeu stabilise de la început (Gen.l :14,15), Soarele şi Luna au fost cei ce au
determinat perioadele: zile, luni şi ani.57 înregistrarea zilelor a început o dată cu Creaţia. în timp ce la
alte popoare ziua începea la răsăritul soarelui, în Biblie ziua este perioada de 24 de ore, începând cu
apusul soarelui (Gen. 1:5,8; Deut. 23:11; Neemia 4:21). Zilele săptămânii nu erau numite, ci
numerotate. Termenul de "Sabat" nu a fost numele zilei a 7-a, ci a fost numele desemnării zilei a 7-a
de la termenul evreiesc pentru întreruperea lucrului său pentru odihnă.
Mai târziu, ziua a fost împărţită în mai multe părţi, însă ceea ce este specific, este că noaptea era
împărţită, la vechii evrei, în trei străji: începutul străjii - seara (probabil de la 9 la 12); straja de mijloc
poate de la 12 la 3 (Jud. 7:19); straja de dimineaţă, de la 3 la 6 dimineaţa. 58
Săptămâna a fost o unitate specifică de timp şi semnificativă pentru naţiunea aleasă. Toate celelalte
perioade de timp au fost stabilite prin ciclurile lunii şi ale soarelui, însă săptămâna de şapte zile
includea şi ziua de odihnă. Această zi a fost stabilită prin exemplu divin şi prin poruncă divină, pentru
interesul economic, fizic şi spiritual al omului. De aceea, tn Decalog, Sabatul devine semn al
legământului vechi-testamental dintre Dumnezeu şi poporul Său (Ex. 20:8; 31:12-13). 59
Luna a fost unitatea de măsură a unei perioade de timp luată de la numele lunii, deoarece aceasta avea
cinci cicluri regulate. Poate din cauza aceasta numele lunii la arabi, cât şi al zeului lunar la egipteni,
însemna "măsurător". La evrei, s-a urmărit cu stricteţe apariţia lunii noi şi erau străjeri puşi să anunţe
începutul fiecărei luni. Israeliţii au împrumutat numele lunilor calendarului lor de la popoarele
canaanite şi feniciene, iar acestea aveau conotaţii sezoniere. Sistemul de sărbători, instituit de Moise, a
început cu Pastele - sărbătoarea Exodului; aproape toate referinţele vechi-testamentale la luni se
numără de la acest punct de început. Restul sărbătorilor sunt bazate pe sezoanele naturale ale culesului
şi semănatului (Ex. 23:14 şi următoarele; Deut. 16:9-15), însă au fost fixate potrivit calendarului lunar
(Lev. 23; lîmp. 8:2; 12:32). Ciclul agricol culmina cu culegerea fructelor (Ex. 23:16b) şi reîncepea o
dată cu primele ploi care pregăteau pământul pentru arat şi pentru noile recolte. Ziua întâi a lunii a
şaptea era Anul Nou civil evreiesc (Lev. 23:24).
57
J.D.Douglas & Merrill C. Tenney, op.cit., p. 182.
58
Ibidem.
59
Idem, pp. 182-183 (Săptămâna egipteana avea zece zile).
60
Idem, p. 184.
Lunile anului evreiesc, conform calendarului (mai vechi şi mai nou), sunt următoarele: 61
(1). Nisan (numele vechi Aviv) - de la mijlocul lui martie, până la mijlocul lui aprilie - era luna
seceratului orzului (Ex. 13:4; Deut. 16:1; Rut 1:22).
(2). Iaar (numele vechi Ziv), numită şi luna florilor -de la mijlocul lui aprilie, la mijlocul lui mai - era
luna secerişului în general (lîmp. 6:1).
(3). Sivan, luna pregătirii viilor - de la mijlocul lui mai, la mijlocul lui iunie.
(4). Tamuz, luna culegerii primilor struguri (timpurii) - de la mijlocul lui iunie, la mijlocul lui iulie
(Num. 13:20).
(5). Ab, luna fructelor de vară şi a căldurii verii - de la mijlocul lui iulie, la mijlocul lui august.
(6). Elul, luna strângerii măslinelor, luna strigătelor de bucurie - de la mijlocul lui august, la mijlocul
lui septembrie (îs. 32:10).
(7). Tişri (numele vechi Etanim). luna aratului - de la mijlocul lui septembrie, la mijlocul lui
octombrie.
(8). Marcesvan (numele vechi Bul) - de la mijlocul lui octombrie, la mijlocul lui noiembrie - era luna
semănatului grâului şi al altor păioase, dar şi luna ploilor timpurii (începutul sezonului ploios).
(9). Kislev - de la mijlocul lui noiembrie, la mijlocul lui decembrie.
(10). Tebet - de la mijlocul lui decembrie, la mijlocul lui ianuarie - era luna cu ploi abundente, de
aceea se mai numea şi "luna cufundării"'62 (Ezra 10:9).
(11). Şebat - de la mijlocul lui ianuarie, la mijlocul lui februarie - era luna smochinelor de iama.
(12). Adar - de la mijlocul lui februarie, la mijlocul lui martie - era luna ploilor târzii, a sfârşitului
sezonului ploios (Ier. 3:3).
Aşadar, lunile: Nisan (Abib), Iaar (Ziv), Sivan, Tamuz, Ab, Elul, Tişri (Etanim), Marcesvan _ (Bul),
Kislev. Tebet, Şebat şi Adar constituie anul calendarului evreiesc. în Vechiul Testament apar două
feluri de ani: anul sacru sau religios, care începe primăvara , o dată cu sărbătoarea Pastelor (în luna
Nisan), şi anul civil, care începe toamna, în luna Tişri. Anul sacru a fost instituit de Moise la porunca
lui Dumnezeu şi constă în 12 sau 13 luni, a câte 29,5 zile. 63 Anul civil pare să aibă o mult mai veche
provenienţă.
Este deosebit de interesant faptul că şi anii şi sezoanele ilustrează raportul israeliţilor cu Dumnezeu,
manifestat prin sărbătorile anuale sau săptămânale, pe care ei le aveau în cinstea Domnului şi a
împăratului lor, cu care au intrat în Legământ după ce fuseseră scoşi din robia Egiptului; au primit
Legea la Sinai şi au intrat în Ţara Făgăduinţei.
61
După întoarcerea evreilor din captivitate, unele luni ale calendarului au luat nume noi datorită influenţei
babiloniene, în timp ce altele şi-au păstrat numele vechi. J.D.Douglas & Merrill C. Tenney, op.cit., p. 184.
63
Ibidem.
Capitolul III
MĂRTURII ARHEOLOGICE
în măsura în care forţele potrivnice şi denigratoare s-au ridicat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu,
Providenţa divină s-a dovedit a fi la lucru pentru a apăra Revelaţia scrisă în faţa avalanşelor
batjocoritoare. Astfel, în urmă cu circa 150 de ani. a început să se dezvolte ştiinţa numită Arheologia
biblică, una dintre cele mai fascinante studii care furnizează adevăruri de netăgăduit privind
veridicitatea scrierilor Scripturii.
Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mărturiilor rezultate din săpăturile care descoperă
elemente ale civilizaţiilor străvechi. înspre mijlocul secolul al XlX-lea, pe când mărturia Scripturilor
începea să fie umbrită de Critica liberalistă îndrăzneaţă. Dumnezeu "a ridicat pietrele" să depună
mărturie în favoarea Scripturilor. Au început să se facă escavări în regiunile geografice descrise de
Sfinta Scriptură şi. aşa cum se afirma în The Criswell Study Bible: "Nici un alt domeniu de cercetare
n-a oferit vreodată mai măreţe provocări şi promisiuni ca arheologia biblică".^Studiul nostru
introductiv se va limita doar la prezentarea, in sumar, a celor mai importante descoperiri arheologice
care atestă scrierile Vechiului Testament.
Piatra de la Roseta. Descoperită în Egipt, în anul 1798, de către unul dintre ofiţerii lui Napoleon, cu
ocazia cuceririi Egiptului, ea cuprinde o inscripţie în trei limbi: egipteană demotică, egipteană
hieroglifică şi greaca din secolul al III-lea. Mai mulţi au lucrat la descifrarea inscripţiei, până când,
prin munca asiduă a englezului Thomas Young şi a francezului Jean J. Champollion, s-a ajuns la
finalizarea descifrării inscripţiei. Descifrându-se scrisul hieroglific, s-a deschis calea spre cunoaşterea
limbii şi a comorilor literare ale Egiptului antic.
Inscripţia de la Behistun (Persia). în jurul anului 1800, o altă inscripţie, care poate fi numită '"Piatra
de la Roseta din Persia"63, deoarece conţinea o inscripţie tot în trei limbi, a dezlegat misterul scrierii
cuneiforme asiriene.
Coloanele din drumul caravanelor spre Babilon. Nu mult după aceea, în anul 1835, pe drumul
Caiavanclor de la Babilcn cpre Ecbatana, s-au descoperit mai multe coloane cu cea. 1200 de rânduri de
inscripţii, de asemenea, în trei limbi: limba veche persană, elamită şi akadeană - toate scrise cu
caractere cuneiforme. Inscripţia conţinea informaţii din valea Tigrului şi a Eufratului.
O dată cu descifrarea acestor inscripţii, ieşeau la lumină adevăruri din vastul cadru geografic al
Cornului de Aur.
'4 Merrill F. Unger - William White, The Greatest Archeological Discoveries of the Twentieth Centmy and Their
Effects on the Bible ( Articol ataşat la The Criswell Study Bihk),x>. 1516. 65 J.D.Douglas ş.a., op.cit.. p. 76.
în anii 1838-1845, arheologii Robinson şi Smith, urmaţi de A.H. Lagard, au contribuit la clarificarea
multor puncte din istoria Vechiului Testament. Documente egiptene şi babiloniene au fost puse la
dispoziţie, conturându-se tot mai mult istoria Sfintei Scripturi. Au fost descoperite ruinele palatului lui
Asurbanipal, al lui Salmanasar II şi al Iui Sanherib, în ţinutul Ninive. Totodată, au fost descoperite
sculpturi în relief, arătând asediul cetăţii Lachis (în Palestina).
Piatra Mesha este o piatră cu o inscripţie într-un dialect similar cu limba ebraică, ce descria un episod
din istoria relaţiilor israelito-moabite. Inscripţia datează din anul 850 î.Hr. şi vorbeşte despre războiul
regelui moabit Mesha cu Omri - regele lui Israel - şi cu succesorii acestuia. Această inscripţie
adevereşte clar cele scrise în 2Împ. 1 şi 3.
Scrierile de la Amarna. Descoperite în anul 1886, în Egipt (la Teii el-Amarna), aceste scrieri sunt
plăci ce conţin scrisori diplomatice între prinţi palestinieni din secolul al XlV-lea î.Hr. şi curtea
egipteană de la Amarna. Scrierile scot în evidenţă situaţia Palestinei din perioada dinaintea cuceririi
ţării de către Iosua şi israeliţi. Unele inscripţii vorbesc chiar despre invazia poporului Habiru asupra
cetăţii Urusalim (Ierusalim).66
Deosebit de importante sunt şi descoperirile arheologice din secolul al XX-lea, între care pot fi
amintite:67 Piatra cu Codul lui Hamurabi (1901), datând din timpul regelui Hamurabi (1792-1750 î.
Hr.) - timpuri apropiate cu vremea patriarhilor. Papirusurile de la Elefantina (1903), din Egipt,
datând din ultima perioadă a sec. V-lea î.Hr., din perioada Imperiului Persan, care vorbesc despre
persecuţii împotriva evreilor ce se închinau lui IAHU (Iahve). Plăcile de la Boghazkoy (1906), care
conţin inscripţii în limba hitită, cu caractere cuneiforme. Acestea dovedesc că hitiţii au fost, într-
adevăr, un popor străvechi, în Canaan, aşa cum reiese din Vechiul Testament_(Ex. 33:2; Deut. 7:1;
20:17; Iosua 3:10; 24:11). în 1854, au fost descoperite ruinele faimosului oraş Ur, locul de origine al
patriarhului Avraam, distrus în perioada 1960-1830 î.Hr. (Gen. 11:28-31; 15:7). Descoperirile
dovedesc faptul că în timpul tinereţii lui Avraam, oraşul Ur-Nammu a fost, într-adevăr, un mare centru
cultural şi deosebit de idolatru. Plăcile de lut de la Ras Şamra (anticul Ugarit), datând de la sfârşitul
secolul al XV-lea şi începutul sec. al XlV-lea î.Hr., constituie o valoare de nedescris a descoperirilor
din secolul XX-lea. Plăcile au fost scrise în limba semitică nouă şi conţin texte de natură religioasă si
cultică. Au fost scrise într-un dialect apropiat de ebraica biblică şi feniciană. Aceste texte constituie un
real ajutor pentru înţelegerea textelor poetice ale Vechiului Testament, cât şi pentru atestarea
prezentării biblice a fenomenului religios canaanit, atât de decăzut, încât a atras mânia lui Dumnezeu.
Plăcile de la Nuzi au fost descoperite între 1925-1931 în apropierea anticei cetăţi Asur. Ele nu numai
că au pus pentru prima dată la lumină evidenţe cu privire la poporul antic al hitiţilor, care până atunci
fusese pomenit doar în Biblie, dar au clarificat şi adevărul cu privire la horiţi, atât de mult pomeniţi în
Pentateuch (Deut. 2:12 şi 22; Gen. 14:6; 36:20-30).'Tablele de la Nuzi aduc,
The Criswell Study Bible, p. 1517. Idem, pp. 1518-1533.
de asemenea, multă lumină asupra timpului patriarhilor şi a obiceiurilor acestei perioade (Gen. 15:2;
16:2; 29:24; 31:19,30,35 cât şi în Gen. 12:10-20; 20:2-6; 26:1-11), în ceea ce priveşte căsătoria şi
moştenirile.
Textele de Ia Mari constituie una dintre cele mal de valoare descoperiri din Mesopotamia. Cercetările
au început în 1933 şi s-au desfăşurat în mai multe faze, până în 1956. A fost descoperit templul zeiţei
babiloniene Istar şi palatul regal de la Mari, iar mai presus de toate sunt scrisorile de la Mari sau cele
20.000 de plăci de lut cu inscripţii, care au revoluţionat cunoştinţele despre lumea antică biblică. Au
fost scrise în limba veche babiloniană şi datează din epoca lui Hamurabi (cea. 1700 î.Hr.). Chiar
numele de Nahor, din Gen.24:10, este adesea amintit în aceste scrieri. De asemenea, apare şi termenul
"habiru" sau "evreul" (Gen. 14:13), care înseamnă "unul care călătoreşte", "unul care se mută dintr-un
loc într-altul".
Cu siguranţă, pe lângă multe altele, ca o încoronare sunt considerate descoperirile de Ia Marea Moartă
(de la Qumran), care dau o lovitură de graţie discreditărilor liberaliste şi scepticismului din secolul
XLX-XX-lea, făcând ca Adevărul revelat să strălucească tot mai puternic.
Studierea şi aprofundarea acestor date, apoi studierea conţinutului Vechiului Testament însuşi, îl vor
conduce pe sincerul cercetător la o cunoaştere tot mai reală a Dumnezeului Scripturilor şi a planului
său de mântuire a preaiubitei Sale creaturi din prăpastia pierzării.
Printr-o studiere sinceră şi aprofundată a Vechiului Testament, cercetătorul iluminat de Duhul Sfânt
va putea ajunge la următoarele constatări, care sunt cuprinse în concluziile lui Jensen la studiul
Vechiului Testament:68
- Dumnezeu acţionează întotdeauna conform naturii Sale. Unul dintre scopurile supreme ale
Vechiului Testament este de a-1 revela pe Dumnezeu. El este spiritul viu, etern, personal, "prima
cauză fără a fi cauzată". El este sfânt, neprihănit, drept, iubitor, îndurător, adevărat, omniprezent,
omniştient şi de neschimbat. Toate aceste atribute ale lui Dumnezeu sunt perfecte; deci, Dumnezeu nu
acţionează nicicând în contrast cu vreo latură sau cu vreo însuşire a fiinţei Sale, deşi aceasta este greu
de priceput pentru mintea umană limitată (Ex. Dumnezeu este dragoste şi, când este nevoit, îl
pedepseşte în dreptatea Sa pe poporul idolatru).
- Toată istoria este sub controlul lui Dumnezeu, care este suveran şi mai presus de toate. Nu există
accidente în istoria lumii. Dumnezeu direcţionează în voia Sa activă sau permite în voia Sa permisivă,
fiecare lucru potrivit voii Sale: bune, plăcute şi desăvârşite (Ex. El acceptă dorinţa rea a israeliţilor de
instaurare a monarhiei umane şi, în dreptatea Sa, îi trimite pe cuceritorii asirieni şi babilonieni să pună
capăt monarhiei descalificate. în amândouă se vede natura divină şi umană. De aceea, chiar când omul
nu înţelege ceva, se poate încrede în Suveranul Dumnezeu.
- Răscumpărarea este nota de bază a revelaţiei Vechiului Testamentcare nu este altceva decât istoria
acestei răscumpărări. Răscumpărarea istorică, fizică a lui Israel este doar preilustrarea mult mai
măreţei răscumpărări universale a
omului. Vechiul Testament arată clar că omul este salvat prin credinţă în harul lui Dumnezeu, care
este fără margini (Gen. 15:6; Rom. 4:1-3).
-Israel a fost naţiunea aleasă de Dumnezeu, favorizată în mod divin şi chemată să servească scopului
divin al răscumpărării (Deut. 10:14-17). Israel este ales pentru a fi ca o conductă prin care Dumnezeu
să-şi reverse îndurarea Sa asupra lumii. Acesta este felul Lui de a lucra (Gen. 1:8). Deşi, de multe ori,
Israel nu a fost în stare să îndeplinească planurile divine, Dumnezeu nu a renunţat şi nimic nu-L poate
împiedica pe El să-şi atingă planurile. Omul neascultător este singurul care pierde .
-Vechiul Testament indică clar spre Mântuitorul, Unsul şi Răscumpărătorul - Isus Hristos - care urma
să vină (Gen. 3:15; Apoc.21:6).
-Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu pentru creştinul dintotdeauna, alături de Noul
Testament. Deşi este o carte atât de veche şi cu o istorie atât de complicată, el este revelaţia
progresivă a lui Dumnezeu, indicând spre Isus Hristos. Culmea Revelaţiei Divine.
Cunoscând cele prezentate în această parte introductivă şi păstrând în minte ultimele concluzii, studiul
părţii a Ii-a din acest manual (partea expozitivă, caiv va expune sumar conţinutul Vechiului
Testament) nu va putea fi decât o adevărată delectare.
Jensen, op.cit., pp. 42-46.
PARTEA AHA EXPOZITIVĂ
După ce am studiat în Partea I - introductivă elementele Introducerii generale în Vechiul Testament,
urmează ca în această parte, pe care am numit-o expozitivă, să pătrundem mai adânc în conţinutul
Vechiului Testament şi să realizăm o expunere a ideilor textului inspirat, pentru a gusta savoarea
inestimabilă a Adevărului divin. Această parte va prezenta conţinutul fiecărei cărţi din Canonul
Vechiului Testament pe colecţii: Scrierile legislative. Scrierile istorice şi Scrierile poetice, potrivit
scopului acestei lucrări. înainte însă de a expune conţinutul, vor fi prezentate elementele introducerii
speciale pentru fiecare dintre aceste cărţi: titlul cărţii, autorul, cadrul istorico-geografic şi religios,
tema cărţii şi ideea centrală, precum şi un sumar al conţinutului. în felul acesta studentul sau
cercetătorul Cuvântului Scripturii va avea o privire de ansamblu asupra fiecărei cărţi.
SCRIERILE LEGISLATIVE
Primele cinci cărţi din Vechiul Testament constituie colecţia "Cărţilor legislative", numită în_ canonul
ebraic iTliFl /Torali/, ceea ce înseamnă în româneşte '"Lege" sau învăţătură", referindu-se la cele cinci
cărţi ale lui Moise, care cuprind legea "'revelată în mod divin". 1 Colecţia mai poartă numele de
Pentateuch, numire ce vine din grecescul TTevTaTeuxnoa /Pentateuchos/, care înseamnă "Cele cinci
volume" sau "Caseta cu cinci suluri", referindu-se la faptul că cele cinci cărţi ale lui Moise (care conţin
Legea) erau păstrate împreună în locurile de închinare şi aveau rol primordial pentru închinăciunea şi
pentru învăţarea evreilor în sinagogă. Această denumire este destul de veche, întrucât este întâlnită şi
în traducerea Septuagintei. Cele cinci cărţi care compun Pentateuchul sunt: Genesa, Exodul,
Leviticul, Numeri şi Deuteronom. Evidenţe interne şi externe dovedesc unitatea de nezdruncinat a
celor cinci cărţi, cât şi faptul că au fost scrise de către unul şi acelaşi autor inspirat prin Duhul Sfânt.
Timp de 1600 de ani, evreii şi creştinii au ştiut că Moise este scriitorul Pentateuchului, cu excepţia
ultimelor versete din cartea Deuteronom, care prezintă moartea lui Moise şi care au putut fi foarte
bine scrise de Iosua, succesorul lui Moise.
O dată cu penetrarea ideilor filozofice raţionaliste şi umaniste, începând cu mijlocul secolul al XVIII-
lea, a început să fie pusă la îndoială calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului, prin
aplicarea asupra acestor scrieri a criticismului exagerat şi a teoriei documentare. Această teorie
"mincinoasă" a
1
Jones OIT, General Ed, The International Standard Bible Encydopedia, Vol.I (WM.B. Eerdmans Publishing Co.
Grand Rapids, Michigan, 1939), p. 2298.
luat proporţii nebănuit de mari în rândurile aşa-numitei teologii liberaliste, sub influenţa filozofiei
materialiste şi darviniste. Influenţa a pătruns, mai întâi, în rândurile unor teologi germani, care s-au
străduit din răsputeri să creeze ipoteza "originii documentare" a Pentateuchului. Această ipoteză
susţine că Pentateuchul ar fi rezultatul unei munci redacţionale îndelungate, în baza acelor surse sau
documente scrise cu mult mai târziu (poate începând cu perioada monarhică sau chiar în perioada
post-exilică), de către unii scriitori anonimi, pe care adepţii teoriei i-au numit convenţional: Elohistul,
Iahvistul, Preoţescul şi Deuteronomistul (E I P D). Aceste denumiri artificiale sunt date în baza unor
criterii, de asemenea, lipsite de temei - ca şi întreaga ipoteză -, aşa cum s-a arătat în partea anterioară a
acestei lucrări. Este suficient să menţionăm faptul că această ipoteză a izvorât în mintea unor filosofi
materialişti ca: Astruc Reuss, Graf, Hobbes, Spinoza şi Richard Simon şi apoi a unor teologi liberalişti
- ca Wellhausen, care, pe bună dreptate, îşi merită numele de teolog liberalist-, aceştia definitivând
ipoteza surselor documentare.2 Trebuie menţionat că în măsura în care această ipoteză s-a întins ca o
flacără, pângărind studiile Vechiului Testament, în Europa şi peste ocean, în aceeaşi măsură a
degenerat într-o adevărată '"ciupercărie" de ipoteze descendente, dovedindu-şi invalabilitatea. Astăzi,
se poate afirma - împreună cu Henry M. Morris - că mitul propovăduit de liberali: că Moise nu ar fi
putut scrie aceste cărţi a fost înlăturat de mult. 3 Ei considerau că pe vremea lui Moise n-a fost cunoscut
scrisul. însă s-a dovedit, în baza descoperirilor arheologice, că scrisul a fost folosit cu mult înainte, pe
vremea patriarhilor, şi înainte de aceştia, şi, de ce nu, de la început.
Scriitori de înaltă ţinută academică: R.K.Harrison, C.H.Gordon şi alţii nu se sfiesc să se reîntoarcă la
adevărul revelat al Scripturilor, bazându-se pe noile descoperiri arheologice şi pe noile rezultate ale
evidenţelor străvechi ale existenţei şi autenticităţii lumii Vechiului Testament. Evidenţe suficiente,
interne şi externe, dovedesc calitatea de scriitor a lui Moise pentru Pentateuch.
Pentateuchul însuşi, împreună cu alte scrieri ale Vechiului Testament, afirmă că Moise a scris aceste
scrieri (Ex. 17:14; 24:4-8; 34:27; Num 33:1-2; Deut. 31:9) şi a făcut-o la porunca lui Dumnezeu
(lîmp. 2:3; 2Împ. 14:16; 21:8; Ezra 6:18; Neemia 13:1; Daniel 9:11-13; Mal.4:4).
Mai mult. ceea ce este hotărâtor pentru creştini este că Domnul Isus şi apostolii afirmă că Moise a
scris Legea (Ioan 5:46-57; 7:19; Fapte 3:22; Rom. 10:5). De asemenea, sunt şi o mulţime de evidenţe
externe în favoarea acestui adevăr. Se găsesc multe aluzii incidentale - privind evenimente
contemporane, condiţiile sociale şi politice sau privind geografia şi clima - care indică, fără echivoc,
pe Moise - ca autor al Pentateuchului - şi spre adevărul că materialul cuprins în aceste scrieri provine
din timpul acestuia.4
- R.K.Harrison, Introduction to the Old Testament (ViLtiom B. Eerdmans Publishing Company G.R.,Michigan).
pp.43; prezintă întreaga istorie a acestei ipoteze şi a studiilor privitoare la Vechiul_Testament.
Henry M. Morris, Creaţionismul ştiinţific (Creation Life Publisher, 1974), p. 216. A Gleason L.Archer,
Encyclopedia of Bible Difficitlties (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Michigan, 1982), pp. 46-47.
Faptul că Moise este scriitorul Pentateuchului nu exclude posibilitatea, evidentă de altfel, a existenţei
unor documente anterioare, pe care Moise le-a inclus în scrierile sale. Aşa sunt cărţile diferitelor spiţe
de neam (din cartea Genesa), care, cu siguranţă, datează de pe vremea celor cuprinşi în ele şi au fost
preluate de Moise.
De altfel, aşa cum arată şi Morris, deşi cartea Genesa este citată de multe ori în Noul Testament,
aceste citate nu-i sunt atribuite lui Moise, cum îi sunt atribuite în mod frecvent citatele din restul
cărţilor Pentateuchului. Aceasta a dus la concluzia evidentă că Moise a fost redactorul cărţii Genesa
şi nu scriitorul ei. Scriitorii originali ai diferitelor subdiviziuni ale cărţii Genesa au fost patriarhii
înşişi, care practicau scrierea spiţei de neam. cronicile şi naraţiunile pe table de piatră sau de lut.
Acestea au putut fi transmise din generaţie în generaţie, prin providenţa divină, de la Adam, Noe,
Avraam până la Moise." Aşadar, Pentateuchul este o lucrare omogenă, în cinci volume, şi nu o
aglomerare de lucrări separate. Această colecţie descrie felul în care Dumnezeu S-a revelat pe Sine
însuşi omului şi i-a ales pe israeliţi pentru a-i folosi în lucrarea Sa specială de răscumpărare în lume, în
decursul istoriei.6
Tema Pentateuchului este una istorică, legislativă şi spirituală, prezentând originile rasei umane şi ale
naţiunii alese, Legea dată de Dumnezeu acestei naţiuni cu care El a încheiat un legământ, revelaţia lui
Dumnezeu în istorie şi domnia Sa asupra istoriei. Pentateuchul vorbeşte despre sfinţenia lui
Dumnezeu şi dragostea Sa. precum şi despre răspunsul israeliţilor şi opoziţia lor faţă de El, în ciuda
căreia El şi-a îndeplinit scopul Său răscumpărător.
Genesa este Cartea începăturilor •■ Originea tuturor lucrurilor şi a Israelului.
Exodul este Cartea eliberării din robia Egiptului.
Leviticul este Cartea legislaţiei şi a închinăciunii.
Numeri este Ciulea încercării naţiunii, a călătoriei în pustiu.
Deutcronom esle Cartea pregătiţii naţiunii pentru intrarea în "Ţara făgăduinţei".
5
Morris, op.cit., p. 216. Harrison, op.cit., p. 541.
1.3. TEMA CĂRŢI
CAPITOLUL 1
GENESA (ÎNCEPUTURILE)
1.1. TITLUL CĂRŢI
Cartea în limba ebraică. îşi ia numele de la primele sale cuvinte; ea începe cu cuvântul rr$N"13
/Bereşit/. care înseamnă în româneşte: "în început". In limba greacă a Septuagintei a fost numită
Feveaia /Genesis/, adică "Genesa", datorită faptului că aici este prezentată originea lunui create şi a
omului.
Deşi numirea se referă, în special, la prima parte a cărţii, unde este prezentat începutul lumii şi al
omului, numele se potriveşte, pentru că în această carte se întâlnesc aproape toate începuturile. Iată
câteva dintre acestea:
- începutul lumii, al creaţiei (Gen. 1:1-25);
- începutul fiinţei umane, al bărbatului şi al femeii, şi al căsătoriei ^ (Gen. 1:26; 2:18-25);
- începutul păcatului (Gen.3:l-7);
- începutul promisiunii răscumpărării (Gen.3:8-24);
- începutul vieţii de famimlie (Gen.4:l-15);
- începutul civilizaţiei umane (Gen.4:16-9:29);
- începutul naţiunilor (Gen. 10,11);
- începutul naţiunii alese (Gen. 12:50).
Pe lângă aceste începuturi majore, în cartea Genesa se mai întâlnesc multe începuturi: al jertfei, al
folosirii altarului, al artelor, al construcţiilor, al morţii etc. Singur începutul lui Dumnezeu nu este aici.
El fiind cel din veşnicie în veşnicie, înainte de toate lucrurile, fără început şi fără sfârşit.
1.2. AUTORUL CĂRŢI GENESA
Datorită unităţii Pentateuchului, cartea a fost atribuită lui Moise. Atât tradiţia creştină, cât şi cea
iudaică susţin calitatea lui Moise de autor, ca şi Iosif Flavius, istoric evreu din veacul I A.D. în partea
introductivă, a fost precizat felul în care Moise a scris această carte al cărei autor a fost Dumnezeu prin
Duhul Sfânt. Jensen sugerează că Moise a scris această carte fie în Egipt sau în Madian, înainte de
anul 1445 î.Hr., fie curând după ieşirea din Egipt, în timpul călătoriilor prin pustiu după anul 1445
î.Hr.7 Mai presus de orice, Domnul Isus afirmă sau face aluzii la calitatea de scriitor a IUL Moise
asupra acestei cărţi (Ioan 7:21-22; Mat. 19:1-8).
Jensen, p. 65.
Tema Genesei include prezentarea începuturilor, dezvoltarea şi scopul acestora, şi remarcă
inaugurarea istoriei. Termenul "creaţie" implică existenţa Creatorului care este cauza ultimă a tuturor
lucrurilor. Este foarte important faptul că cele mai mari doctrine ale creştinismului sunt cuprinse în
primele unsprezece capitole din această primă carte: Genesa. Doctrinele despre: Dumnezeu, creaţie,
om, păcat, dragostea divină, judecată divină, compensa divină, pedeapsă, părtăşia omului cu Creatorul,
închinăciunea etc - toate îşi au originea în această carte. Tot aici găsim şi originea şi scopul chemării
omului, iar culmea e că, după ce în Genesa 3:15 este tezaurizată faimoasa Protoevanghelie,
prezentându-L pe Mântuitorul în termeni abstracţi şi profunzi, în Genesa 49:10 sunt clar prezise
venirea şi originea pământească a Răscumpărătorului.
1.4. CADRUL CĂRŢII GENESA
Din punct de vedere istoric, pot fi apreciate numai datele începând cu perioada patriarhală, din cea de
a Il-a parte a cărţii Genesa (Gen. 12-50). In ceea ce priveşte datele istorice ale perioadei începuturilor
(Gen. 1-11) au fost multe speculaţii. Biblia trece cu vederea orice precizare în privinţa datelor din
această perioadă. De aceea, unii au interpretat această parte din Scriptură ca o mitologie, alţii, ca o
scriere alegorică, iar alţii consideră că este vorba de o combinaţie redacţională contradictorie a
diferitelor materiale provenite din diferite documente. Alţii consideră că textul constituie concepţia
particulară a unui singur om despre originea lucrurilor. Chiar dacă nu se pot fixa date istorice concrete
pentru evenimentele prezentate în primele capitole ale Genesei, aceasta nu înseamnă că trebuie să li se
nege istoricitatea.
Aici este vorba de istoria străveche, iar cei credincioşi au văzut în ea naraţiunea directă a activităţii lui
Dumnezeu în perioada punerii temeliilor lumii prezente, prin crearea cosmosului, a pământului şi a
omului.
Desigur, această naraţiune nu trebuie interpretată prin prisma teoriilor ştiinţifice, ci, mai degrabă, în
contextul întregii Scripturi şi potrivit afirmaţiilor Domnului Isus şi ale apostolilor, care acordă creditul
cuvenit acestei părţi din Scripturi. Perioada începutului nu este indicată, deşi naraţiunea este expusă în
ordine cronologică şi constituie o unitate cu următoarea parte a cărţii.
Oricum, Biblia este singura carte care pătrunde în această naraţiune dincolo de sfera de cunoaştere şi
de cercetare a omului şi aruncă lumină asupra adevărurilor de bază ale începuturilor, urmărind firul
vieţii şi al existenţei de la începuturile sale. Perioada începuturilor constituie o veritabilă temelie
pentru întreaga istorie de mai târziu, temelie ale cărei dimensiuni pot fi întrezărite de om.
începând cu perioada patriarhală, omenirea dispune de date relativ precise, probate prin săpături
arheologice. Astfel, perioada lui Avraam a cuprins
aproximativ anii 2165-1990 î.Hr.; perioada lui Isac: 2065-1885 î.Hr.; perioada lui Iacov: 2005-1858
î.Hr., iar perioada lui Iosif: 1914-1804 î.Hr. Potrivit acestei cronologii, Iosif a fost vândut în Egipt în
anul 1897 î.Hr., iar întreaga familie a lui Iacov a emigrat în Egipt în anul 1875 LHr. 8
In ceea ce priveşte cadrul geografic, evenimentele din cartea Genesa se situează în zona "Cornului de
Aur", format din: Mesopotamia. Canaan şi Egipt, încă din cartea Genesa, aceste trei regiuni sunt
marcate de primele călătorii. în cartea Genesa, se vede cum Avraam călătoreşte din Ur (Mesopotamia)
până în Haran (în nord) şi apoi în Canaan, continuându-şi drumul până în Egipt. A doua călătorie este
marcată în finalul cărţii prin prezentarea coborârii în Egipt a întregii familii a lui Iacov, unde
Dumnezeu le pregătise izbăvirea prin Iosif.
Alte puncte importante sunt: locul grădinii Eden, în regiunea Tigrului şi a Eufratului (Gen.2:8-14) -
unii consideră că aceasta a fost plasată la nord de Babei, unde râurile Tigru şi Eufrat se apropie unul de
altul - Muntele Ararat, unde s-a oprit corabia lui Noe.
Detaliile precise lipsesc şi în ceea ce priveşte geografia acelor timpuri îndepărtate. Aceasta, poate, şi
din cauza unor schimbări geografice radicale, petrecute în decursul unei asemenea perioade lungi de
timp, mai ales, cu ocazia potopului.9
Cu toate limitele informaţiei istorice şi geografice, dispunem de suficiente date pentru a observa că
evenimentele din cartea Genesa s-au petrecut în timp şi spaţiu şi că nu este vorba de o scriere fictivă,
ci de adevărul divin revelat în limitele stabilite de către însuşi Dumnezeu.
1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII
Conţinutul cărţii Genesa poate fi structurat în mai multe feluri. Unii specialişti au observat că
termenul FlilVin /Toledot/ "Generaţii", care apare eşalonat în cuprinsul cărţii, se potriveşte ca temă
pentru întreaga carte ce cuprinde istoria generaţiilor timpurii. 10 Potrivit acestor considerente, cartea
Genesa începe cu istoria creaţiei, după care cuprinde zece diviziuni, fiecare începând cu cuvântul
"Toledot" ("Generaţii"). Cele zece diviziuni sunt:
1. Generaţiile cerurilor şi ale pământului, (Gen. 2:4-4:26);
2. Generaţiile lui Adam, (Gen. 5:1-6:8);
3. Generaţiile lui Noe, (Gen. 6:9-9:8);
4. Generaţiile fiilor lui Noe, (Gen. 10:1-11:9);
5. Generaţiile lui Sem. (Gen. 11:10-26);
6. Generaţiile lui Terah, (Gen. 11:27-25:11);
7. Generaţiile lui Ismael, (Gen. 25:12-18);
8. Generaţiile lui Isaac, (Gen. 25:19-35:29);
9. Generaţiile lui Esau, (Gen. 36:1-43);
10. Generaţiile lui Iacov, (Gen. 37:1-50:20);
8
Jensen, op.cit., p. 67.
9
Scuhltz, op.cit., p. 24.
10
J. Wash Watts, Old Testament Teaching (Nashville, Tns.: Broodman Press, 1967), pp.
Termenul de "Toledot" a fost tradus în versiunea "Cornilescu" cu "Cartea neamurilor" sau "Spiţa
neamului "; aşa apare în următoarele versete: Gen. 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10-27; 25:12, 19; 36:1; 37:1.
Fără îndoială că aceasta este o schemă a cărţii Genesa, care însă pretinde aprofundări teologice de
natura Teologiei Vechiului Testament.
Conţinutul celor cincizeci de capitole poate fi uşor împărţit în două părţi: r—Istoria începuturilor
sau istoria străveche (Gen. 1-11):
(1) Creaţia (Gen. 1,2);
(2) Căderea omului (Gen. 3,4,5);
(3) Potopul sau pedepsirea lumii păcătoase (Gen. 6-9);
(4) Criza de la Turnul Babei (Gen. 10,11).
-Istoria începutului naţiunii israelite sau epoca patriarhală (Gen. 12-50):
(1) Avraam - omul credinţei (Gen. 12-50);
(2) Isaac - fiul preaiubit (Gen. 24-26);
(3) Iacov - omul transformat (Gen. 27-36);
(4) Iosif- ilustrarea atingerii gloriei prin suferinţă (Gen. 37-50). Potivit acestei structuri va fi prezentat,
pe scurt, conţinutul cărţii Genesa.
1.5.1. ISTORIA ÎNCEPUTURILOR SAU ISTORIA STRĂVECHE
(Gen. 1:11-11:32)
Această istorie străveche a începuturilor serveşte ca temelie a întregii istorii a Vechiului Testament,
care are ca punct central pe Isus Hristos. Calea concretă a Revelaţiei spre partea ei centrală a fost
istoria poporului lui Israel, naţiunea aleasă de Dumnezeu pentru a-Şi desfăşura planul Său de mântuire
a omenirii. Nu este de mirare că primele unsprezece capitole din Biblie au constituit ţinta atacurilor
tendenţioase ale ateismului şi liberalismului. Dacă ar fi fost dărâmată temelia, întreaga structură a
Vechiului Testament s-ar fi prăbuşit, însă Biblia a biruit peste veacuri şi această istorie a rămas în
picioare în faţa tuturor atacurilor.
Istoria străveche cuprinde etapele de dezvoltare ale poporului Israel, incluzând: creaţia, căderea
omului, pedepsirea lumii păcătoase - potopul şi criza de la turnul Babei. Toate acestea trasează liniile
directoare ale dezvoltării naţiunii alese, de mai târziu. Această primă parte a Genesei se îmbină în mod
natural cu a doua parte a Genesei şi cu întreaga istorie a naţiunii alese din restul Vechiului Testament.
Această parte e caracterizată a fi de nuanţă universală, deoarece cuprinde probleme ce stau la baza
istoriei întregii omeniri, deşi scopul final: de a evidenţia apariţia naţiunii alese - este indiscutabil.
1.5.1.1. CREAŢIA (Genesa 1:1 -2:25)
în cartea Genesa este prezentată mărturia divină privind creaţia. Nu apare nici o definiţie a lui
Dumnezeu şi nici o încercare de a dovedi existenţa Lui. Atât existenţa cât şi personalitatea Creatorului
sunt simplu asumate, impunân-du-se obiectiv când se face o prezentare a unei asemenea lucrări -
creaţia. Cum era şi normal, nu există nici o descriere propriu-zisă a creaţiei şi nici o declarare
a datei. în modul cel mai natural este prezentată opera de la început a Creatorului. Descrierea
constituie declaraţia adevărului divin.
Istoria creaţiei începe cu cuvintele DT^X HTŞ ÎVUJXT? /Bereşit bara Elohim/ "La început Dumnezeu
a creat", care constituie o sumară introducere la procesul de apariţie a Universului şi a pământului şi de
pregătire a acestuia din urmă pentru crearea omului. Termenul "La început" se referă la începutul
absolut, înaintea căruia nu este nimic, decât eternitatea. înainte de acest punct, nu a existat nimic din
ceea ce este parte a universului material. Singurul care a existat înainte de acest punct a fost
Dumnezeu - Creatorul - ,• care este izvorul, suportul şi scopul tuturor lucrurilor. Proverbe 8:22-31
arată că Dumnezeu şi înţelepciunea Sa erau la lucru. Dumnezeu a creat toate lucrurile văzute şi
nevăzute, iar prezentare creaţiei lasă loc atât investigaţiilor ştiinţifice, cât şi credinţei (Evr. 11:3).
Lucrarea creaţiei este caracterizată de succesiune şi de progresie. în ceea ce priveşte perioada
menţionată de şase zile, în care Dumnezeu a creat toate lucrurile, părerile teologilor sunt împărţite. Cei
care încearcă o reconciliere între "ştiinţă" şi Biblie aderă la diferite păreri privind perioada creaţiei,
care nu îşi găsesc justificarea - nici ştiinţific şi nici în contextul Bibliei ." Deşi termenul "zi" este
folosit în Biblie şi cu sensul de "perioadă lungă", particularităţile ce însoţesc folosirea termenului în
istoria creaţiei - ca: "o seară şi o dimineaţă"-, cât şi numeralul, indică spre ziua normală de 24h. Nimic
nu-L putea împiedica pe Dumnezeul cel Atotputernic al creaţiei să facă aşa cum scrie textul biblic.
Trebuie menţionat că în minunata lucrare a creaţiei, Dumnezeu a acţionat prin Cuvântul Său, iar în
anumite cazuri - cum este cazul omului -, El a acţionat atât prin Cuvânt, cât şi prin implicare directă.
Astfel, în creaţie se poate observa implicaţia Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt (Gen. 1:1-3; Ioan 1:1-3).
Se poate uşor observa legea particularizării în lucrarea creaţiei, acţiunea mişcându-se de la general la
particular, Dumnezeu crează:
- Universul (Gen. 1:15);
- Pământul (Gen. 1:31); -Omul (Gen. 1:26-30; 2).
De asemenea, se observă legea progresiei. Acţiunea se îndreaptă spre un punct culminant.
- în prima zi, Dumnezeu a făcut lumina şi a despărţit-o de întuneric pentru a forma perioadele de zi şi
de noapte, asigurând astfel condiţii optime pentru existenţa lucrurilor.
- In a doua zi, a separat spaţiul destinat atmosferei pământului de bolta cerească.
- în a treia zi, a urmat separarea uscatului de apă. O dată cu separarea pământului, Dumnezeu a
poruncit şi apariţia lumii vegetale.
- în ziua a patra, au fost făcuţi "luminătorii" şi au fost aşezaţi pe bolta cerească: Soarele, să
stăpânească ziua, şi Luna, să stăpânească noaptea, luminând Pământul, precum şi stelele.
"Luminătorii" aveau şi rolul de a determina durata anotimpurilor, a anilor şi a zilelor pe Pământ. Nu
este nici o
contradicţie între faptul că lumina a fost făcută în ziua întâi şi "luminătorii" în ziua a patra. Se ştie bine
că "luminătorii" nu sunt totuna cu lumina şi nu sunt nici surse de lumină, ci mijloace de transmitere a
luminii pe Pământ. 2 Lumina va continua să existe când nu vor mai fi Luna şi Soarele (Apoc. 21:23).
- în ziua a cincea, au fost făcute creaturile vii din apele mărilor şi ale oceanelor şi păsările cerului.
- în ziua a şasea, care a constituit punctul culminant al creaţiei, Dumnezeu a creat animalele
uscatului şi omul, pe care 1-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.
- în ziua a şaptea. Dumnezeu "S-a odihnit de toată lucrarea Sa", fapt care stabileşte, încă din timpul
creaţiei, modelul săptămânii de lucru şi al zilei de odihnă pentru om. (Ex. 20:9-11).
Succesiunea înţeleaptă şi logică a apariţiei lucrurilor create evidenţiază atât atotputernicia, cât şi
suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iar în actul final se vede inundarea iubirii divine:
Dumnezeu a creat toate lucrurile din dragoste pentru făptura mâinii Sale.
Opera creaţiei evidenţiază şi felul în care s-a implicat Dumnezeu în atotputernicia Sa creatoare la
fiecare stadiu al creaţiei, cât şi înzestrarea din partea lui Dumnezeu a lucrurilor create cu capacitatea
de dezvoltare. Astfel, vrednică de notat este progresia evenimentelor. In prima şi a doua zi. Dumnezeu
a creat lucrurile fără viaţă sau regnul mineral; în a treia zi apare viaţa sau regnul vegetal; cu ziua a
cincea începe să se reliefeze regnul animal, ce continuă în ziua a şasea, în care măreaţa operă este
încoronată prin crearea omului. Se poate uşor constata că omul este cea mai importantă creaţie a lui
Dumnezeu: El se deosebeşte profund de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu şi constituie punctul
central al creaţiei. Câteva precizări fac evidentă superioritatea celui ce urma să fie mandatarul lui
Dumnezeu în mijlocul creaţiei:
- Omul este singurul creat în urma sfatului divin (Gen. 1:26).
- Omul este alcătuit dintr-o parte materială şi una spirituală şi amândouă evidenţiază implicarea
directă a lui Dumnezeu în această capodoperă (Gen. l': 17).
- Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26-27). Adică, omul este
împodobit cu un caracter asemănător cu Dumnezeu, fapt din care decurg atât înalta sa dispoziţie
(având posibilitatea de a avea relaţie cu Dumnezeu), cât şi calitatea de reprezentare a lui Dumnezeu,
încredinţată omului. Lui i-a fost dată încredinţarea de a stăpâni peste restul lucrurilor create de
Creatorul (Gen. 1:26-29).
- Omul a fost făcut parte bărbătească şi parte femeiască. Femeia a fost făcută pentru a-1 împlini pe
bărbat şi pentru a-1 ajuta, constituind împreună o singură unitate familială. Ea a fost făcută din bărbat,
egală cu bărbatul, dar cu funcţiuni diferite, corespunzătoare pentru a-i fi ajutorul potrivit (Gen.2:18-
24).
Părerile sau teoriile privind timpul creaţiei vor fi studiate la Teologia biblică a Vechiului Testament.
' Henry H. Halley, Manual Biblic (tradus de Doru Motz, Ed. Door of Hore, 1983), p. 60. Unii astronomi susţin că
Galaxia noastră. Caleea Lactee conţine 30.000.000.000 de sori. mulţi fiind mai mari decât al nostru, care e de 1,5
milioane de ori mai mare decât Pământul.
Prin toate acestea, omul se distinge ca o categorie cu totul aparte între creaturile lui Dumnezeu şi cu
totul unicat. Lucrul acesta reiese şi din faptul că Creatorul are grijă, într-un mod deosebit, şi de
susţinerea vieţii omului într-un mediu special al grădinii Edenului, în care să se poată bucura de
părtăşia cu Dumnezeu, să-şi poată îndeplini cu bucurie mandatul încredinţat şi să se dezvolte spre
desăvârşirea intenţionată de Creatorul său (Gen.2:15). Se poate considera că pomul vieţii a constituit o
hrană propriu-zisă a nemuririi pentru om, indicând faptul că nemurirea depinde de ceva din afara sa;
astfel, pomul va fi din nou accesibil numai omului înnoit prin sângele Mântuitorului
(Apoc.2:7;22:2,14). Locul grădinii Edenului a fost Mesopotamia (Gen.2:10-14). 13 Tot aici, îi este
asigurat omului şi cadrul propice testării în vederea dezvoltării caracterului său. Pomul cunoştinţei
binelui şi răului, interzis omului, a constituit mijlocul acestei testări. Mâncând din pomul vieţii după
plăcere, omul putea să trăiască veşnic cu Dumnezeu, crescând în cunoaşterea răului din spusele lui
Dumnezeu, prin ascultare. Oprirea - impusă prin singura poruncă dată - avea menirea de a-1 scuti pe
om de cunoaşterea răului din proprie experienţă. Din nefericire, el a căzut, ascultând de diavol, care i-a
promis cunoaşterea aceasta fără însă a-i preciza felul acestei realizări: în urma neascultării de
Dumnezeu, el va cunoaşte răul din experienţă.
Aruncând o privire asupra creaţiei, aşa cum este prezentată în Genesa, este evident că această
prezentare nu este un document ştiinţific, însă nici nu este străină de adevărurile de bază şi reale,
ştiinţifice.14 Istoria creaţiei constituie un fel de "proces verbal" al acestei măreţe opere ce stă la baza
întregii existenţe. Câteva concluzii cu privire la creaţie vor fi cu adevărat relevante:
- Dumnezeu, veşnic şi atotputernic, mai presus de toate lucrurile, a creat totul ca un act liber, de
manifestare a dragostei Sale divine.
- Ideea evoluţiei nu e compatibilă cu actul creaţiei divine. Expresia "după soiul lor" - sau echivalentul
ei - apare de 9 ori, în capitolul întâi din Genesa. Aceasta a fost singura bază pentru existenţă, la
origine, şi de atunci, nici o specie nu a putut reproduce altceva decât ceea ce aceasta a fost prin creaţie
(Gen. 1:24).
- Dumnezeu a făcut totul bine. Aşa au fost calificate lucrurile create, de fiecare dată; ba chiar, cu
calificativul "foarte bune", la sfârşitul creaţiei (Gen. 1:10,12,18,21,25,31). Aceasta a fost starea
originară. Ceea ce este astăzi deformat este rezultatul căderii şi al abaterilor omului.
- Centrul şi scopul suprem al creaţiei a fost omul - coroana creaţiunii -, împreună cu care toate
lucrurile au fost făcute prin Fiul, şi pentru El (Ioan 1:3).
1.5.1.2. CĂDEREA OMULUI (Genesa 3:1-4:26)
Un alt pas, în perioada începuturilor, care constituie încă un alt antecedent al apariţiei poporului lui
Israel, în cartea Genesa, este "căderea omului". Acesta
lj
Idem. pp. 63 şi 64 (Halley afirmă că omul a fost creat şi aşezat în centrul pământului şi că etnologii sunt de
părere că această regiune ar fi fost locul de obârşie al tuturor raselor de oameni şi de animale). 14 Harrison,
op.cit., p. 554.
a fost cel mai tragic eveniment în istoria rasei umane, provocat de neascultare (Gen.3:l-24). Actul
"căderii omului" a fost un fapt istoric, ce s-a petrecut în urma ispitirii din partea diavolului. Originea
răului în Univers nu este arătată, ci numai a răului în viaţa omului şi a felului în care acesta acţionează
(Ioan 8:44; Apoc. 12:9;20:2). Diavolul s-a apropiat de femeie prin intermediul şarpelui, pe care 1-a
folosit ca instument (2 Cor. 11:3,14,15). Metoda ispitirii de cate Satan este manifestată aici din plin şi
constituie felul în care el va continua să ispitească de-a lungul veacurilor (Gen. 3:1-6). Acest proces
cuprinde:
- Strecurarea îndoielii faţă de spusele lui Dumnezeu (Gen. 3:1).
- Tăgăduirea spuselor lui Dumnezeu sau minciuna răsărită din sămânţa îndoielii faţă de Cuvântul Său
(Gen. 3:4).
- Discreditarea lui Dumnezeu şi oferta diavolului ca înlocuitor, mai presus de ceea ce a oferit
Dumnezeu. Toate acestea au constituit valenţe satanice îndreptate spre femeie, care şi-a permis să
plece urechea spre ceea ce zicea ispititorul.
In acelaşi timp, Satan a solicitat trei capacităţi ale fiinţei umane care sunt: pofta ochilor, pofta trupului
şi dorinţa de înălţare (lăudăroşia vieţii) (Gen. 3:6).
Aceasta a fost şi rămâne metoda clasică de ispitire (1 Ioan 2:16; Mat. 4 etc). Sub puterea magică a
acestui proces ispititor, omul a cedat în faţa vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al fericirii sale. Aşa cum
afirmă The Lion Handbook of the Bible: "Decizia omului a fost deliberată şi fatală. El a ales să nu
asculte de Dumnezeu şi a respins autoritatea Sa, alegând să urmeze propria cale şi să devină propriul «
dumnezeu »".1? Femeia căzută devine mijloc de cădere pentru Adam.
Rezultatele imediate ale căderii îşi fac apariţia şi sunt:
- Conştiinţa de sine în realitatea tristă. Omul descoperă că ceva rău s-a petrecut cu el însuşi. începe să
experimenteze fructul amar al promisiunii diavolului şi să cunoască răul din experienţă proprie.
- Ruşinea şi frica de Dumnezeu.
- încercarea de a rezolva cu mijloace proprii marea catastrofă: ascunderea de Dumnezeu şi
confecţionarea de mijloace pentru acoperire artificială (Gen. 3:8-9).
- încercarea de a se scuza, aruncând vina pe altul, în loc să mărturisească vinovăţia.
Toate aceste efecte imediate ale căderii se ţes în jurul faptului că erau goi. Goliciunea fizică constituia
expresia vizibilă a goliciunii lăuntrice obţinute în urma neascultării. Organele sexuale au devenit
obiectul ruşinii, pentru că acestea erau mijloacele perpetuării rasei umane asupra căreia s-a răsfrânt
neascultarea primului om (ICor. 15:22). Urmările căderii sunt dezastruoase. Dumnezeul cel sfânt şi
drept nu poate trece cu vederea păcatul neascultării. Toate părţile implicate sunt chemate în faţa lui
Dumnezeu pentru a da socoteală.
- Şarpele este blestemat de Dumnezeu (Genesa 3:14); faptul acesta înseamnă că pentru el nu este
nici o posibilitate de salvare. Dumnezeu aplică o pedeapsă în timp - privitor la stilul său de viaţă - şi
apoi, una finală, care are
David and Pat Alexander, Ed. "The Lion Handbook of the Bible" (England: Lion Publishing, 1973), p. 128.
de-a face cu zdrobirea capului. în urma unei neîmpăcate vrăjmăşii perpetue între femeie şi şarpe de-a
lungul generaţiilor. în final, distrugerea şarpelui de către sămânţa femeii, prevăzută de Dumnezeu,
constituie Protoevanghelia, ce va însenina orizontul nădejdilor umane până când Hnstos - sămânţa
femeii - va zdrobi capul şarpelui, realizând dezrobirea rasei umane (Gen. 3:15).
- Femeia este judecată cu dreptate, însă în acelaşi timp Dumnezeu îi arată îndurare. Actul procreării -
care va fi şi mijlocul răscumpărării - în final, este umbrit de suferinţe. Dorinţa ei de stăpânire asupra
soţului va rezulta din stăpânirea bărbatului asupra ei (Gen. 2:15-17; 4:7). Ruperea relaţiei cu
Dumnezeu tulbură şi cele mai intime relaţii cu semenii. Se poate afirma că partea femeii este suferinţă
şi neîmplinire până când va veni Cel ce împlineşte totul în toţi (ICor. 11:11).
- Bărbatul este supus consecinţelor pământului blestemat. Partea lui este munca împovărătoare pentru
existenţa şi lupta continuă cu mediul. Munca din plăcere devine povară (Gen. 2:15; 1:27; 2:2; Ioan
5:17). Finalul urma să fie moartea fizică.. După o viaţă terorizată de frica morţii, omul urma să încheie
viaţa cu moartea. El devine muritor, iar viaţa lui este o coborâre spre moarte. El a murit separându-se
de Dumnezeu.
Pe măsură ce este rostită sentinţa cuvenită asupra omului şi a soţiei sale începe să se evidenţieze şi
îndurarea lui Dumnezeu, în toate detaliile. Dumnezeu îngrijeşte de condiţia strictă a supravieţuirii şi a
convieţuirii în noile condiţii de moarte spirituală. Cu preţul vieţii animalelor nevinovate le face haine
de piele cu care să-şi acopere goliciunea, apoi, izgonindu-i din Eden, Dumnezeu îi pofteşte să-şi
însuşească ceea ce au ales, separarea de Dumnezeu. Chiar şi interzicerea accesului la pomul vieţii nu
era altceva decât exprimarea îndurării divine, care evita şansa ca omul să rămână pentru veci în
această stare. Omul este pus în situaţia să trăiască trista soartă a rezultatului propriului păcat, purtând
în suflet promisiunea şi nădejdea izbăvirii, ce urmau să fie împlinite în Hristos.
In felul acesta, începe perioada vieţii decăzute a omului (Gen. 4:1-26). Prima generaţie de oameni
născuţi pe pământ gustă din plin din urmările păcatului. Se evidenţiază viaţa plină de trudă în separare
de Dumnezeu şi dorinţa după El, exprimate atât de clar în vieţile lui Cain şi Abel. în acelaşi timp, se
reliefează depravarea fiinţei umane. în neamul cananiţilor sunt evidenţe ura şi separarea între fraţi,
nemulţumirea şi moartea prin ucidere (Gen. 4:1-16). Dacă primul păcat a adus dezbinare între soţi şi a
atras blestemul asupra pământului, în a doua generaţie, păcatul conduce la uciderea de frate şi
blestemarea ucigaşului (Gen. 4:4).
Civilizaţia cainită este marcată profund de depravare (Gen. 4:17-24). în mijlocul dezvoltării umane, în
toate privinţele omul se dovedeşte plin de vicii. Ura, răzbunarea, poligamia, mândria etc. sunt
caracteristicile certe ale societăţii cainite decăzute.
In acelaşi timp, se poate întrezări prima rază de lumină potrivit cu planul sublim de răscumpărare a
omului. Adam şi Eva îşi înnoiesc speranţele prin naşterea lui Set, "înlocuit" pentru Abel (Gen. 4:25-26;
5:1-32). Cu Enos, oamenii încep iarăşi să cheme numele Domnului. Exemplul tipic este Enoh, care a
umblat cu Dumnezeu timp de 300 de ani şi a fost luat de Dumnezeu
(Gen. 5:22). în final, se naşte Noe, omul pe care Dumnezeu îl poate folosi pentru un-nou început, însă
omul va continua să se îndepărteze de Dumnezeu, până când Dumnezeu se va apropia de om în
măsura în care să-1 poată salva. Concluzii:
- Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a asculta sau de a nu asculta de porunca Lui,
potrivit libertăţii de voinţă - reflex al chipului lui Dumnezeu în om.
- Căderea aduce urmări imediate şi urmări în timp, ce se exprimă într-o decădere continuă în procesul
depravării.
- Capacităţile fireşti, care, aparent, duc la dezvoltare, nu pot stăvili procesul decăderii, ci mai degrabă
îl adâncesc şi nu aduc fericirea.
- Chiar şi apariţia şi trăirea unor oameni neprihăniţi nu pot schimba mersul generaţiei decăzute; mai
degrabă, cei decăzuţi vor influenţa, cu timpul, pe cei cu frică de Dumnezeu şi pedepsirea neamului
omenesc va deveni inevitabilă.
- Dumnezeu nu renunţă la omul căzut şi înstrăinat, ci continuă să-1 caute, din generaţie în generaţie,
până la îndeplinirea planului din veşnicie al răscumpărării.
1.5.1.3. PEDEPSIREA LUMII PĂCĂTOASE - POTOPUL (Genesa 6:1-9:29)
Păcatul (numit aşa apare pentru prima dată în istoria lui Cain şi Abel) a pus tot mai mult stăpânire pe
rasa umană. Aspiraţiile spre bine, manifestate de către cei din spiţa neamului lui Set, care începuseră
să cheme numele Domnului, au fost frustrate şi diminuate prin căsătoria dintre descendenţii acestora şi
fetele cainite (Gen. 6:2). Căsătoriile dintre setiţi (numiţi fiii lui Dumnezeu) şi cainite (numite fetele
oamenilor, care apăreau frumoase) (Gen. 4:16-24) a dus la o şi mai mare decădere. 16 Condiţiile de
viaţă ale oamenilor, în stadiul în care aceştia nu erau prea departe de origine, au făcut ca degenerarea
să nu fie atât de rapidă, din punct de vedere fizic, dar au devenit "oameni cu renume": cunoscuţi,
capabili şi pricepuţi, dar tot mai decăzuţi. Aceasta a dus la trista realitate: ca Dumnezeu să regrete că
1-a creat pe om. Hotărârea de a nimici rasa umană devenea inevitabilă.
îndurarea lui Dumnezeu este însă evidenţiată şi în aceste împrejurări. Noe, unul dintre setiţi, care prin
harul lui Dumnezeu s-a păstrat neprihănit, "umbla cu Dumnezeu", este folosit de Dumnezeu pentru a
vesti hotărârea lui Dumnezeu timp de 120 ani şi, construindu-şi o corabie, să fie cel prin care să fie
salvată rasa umană din apele potopului, împreună cu exemplare din animalele create, pentru a se
perpetua creaţia lui Dumnezeu printr-un nou început (lPet. 3:20; 2Pet. 2:5). Noe, împreună cu cei trei
fii ai săi, cu soţia sa şi cu nevestele fiilor săi, s-a arătat receptiv faţă de harul lui Dumnezeu. împotriva
oricărei alte raţiuni, el construieşte corabia salvatoare (Gen. 6:11-12). Corabia era de cea. 150 m
lungime, 26 m lăţime şi 15 m înălţime, prevăzută cu trei etaje şi
Părerea că "fiii lui Dumnezeu" ar fi fost îngerii căzuţi nu corespunde contextului Scripturilor, pe când
identificarea lor cu descendenţii lui Set găseşte justificare în Vechiul şi în Noul Testament (Gen. 4:25-
26; 5:2; Evrei 1:7; Mat. 22:30; Deut. 14:1; 32:5; Ps. 73:15; îs. 43:6; Osea 1:10; Luca 3:38).
compartimentată. "Capacitatea corăbiei putea să asigure loc pentru 7000 de specii de animale". 17 Este
important faptul că dimensiunile folosite de Noe la porunca lui Dumnezeu pentru construirea corăbiei
"reprezintă proporţiile de bază folosite în construcţia modernă de nave". 18
La vremea hotărâtă, cataclismul s-a dezlănţuit în al 600-lea an al vieţii lui Noe, în luna a Ii-a, în ziua a
17-a (Gen. 7:11). Nimicirea a fost totală. Apele nimicitoare, provenite din ploile care au durat timp de
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi din izbucnirea izvoarelor adâncului, s-au ridicat cu
cincisprezece coţi (cea 7m) deasupra celor mai înalţi munţi. Astfel, au pierit toate vieţuitoarele de pe
pământ. Apele s-au menţinut mari timp de o sută cincizeci de zile, apoi corabia s-a oprit pe muntele
Ararat, în a 17-a zi a lunii a Vil-a, a anului 601 al lui Noe, după cea un an de zile de la începutul
potopului. Astfel, corabia a purtat pe cei salvaţi un an şi şaptesprezece zile. Cinci luni au plutit, iar
şapte luni au stat pe munte, până când apele au scăzut. Muntele Ararat, din Armenia, are o înălţime de
5000 de m. La poalele lui, se află un oraş numit Naxuana, care înseamnă "aici s-a stabilit Noe". Se
pare că aici a fost mormântul lui Noe. în urma unor cercetări făcute înainte de 1917 de către unii
cercetători ruşi, se spune că aceştia au descoperit unele indicii privind existenţa resturilor unui vas
uriaş de lemn, prins în gheaţă pe culmile muntelui. După revoluţia bolşevică, au fost sistate toate
cercetările.
Deşi unii cercetători liberalişti susţin că potopul a fost un fenomen limitat la regiunea populată de
atunci, Biblia adevereşte că a fost un fenomen universal şi se găsesc evidenţe ştiinţifice din abundenţă
în această privinţă (Gen. 6:13). Dr. H.M. Morris are dreptate când spune: "Ca să consideri că acesta a
fost un potop local, acest lucru ar impune apei potopului nişte cerinţe hidraulice imposibile. Ar trebui
să ne imaginăm un potop de forma unui ou, înalt de vreo patru km şi jumătate". 20 Precizările pe care le
avem în Genesa privind distrugerea pământului şi nu a unei părţi, dimensiunile apelor şi fenomenul de
erupţie la proporţiile prezentate, necesitatea unei corăbii pentru salvarea unei familii, cât şi
promisiunea lui Dumnezeu după potop, marcată de apariţia curcubeului, indică toate spre un cataclism
unic şi La dimensiuni mondiale. La toate acestea se mai adaugă şi mărturia Domnului Isus şi a
apostolilor (Luca 17:27; Evr. 11:7; 2Pet. 2:5; 3:6; Mat. 24:37-39). Potopul este o prefigurare a
judecăţii divine finale.
Prin potop, Dumnezeu a exprimat dreptatea Sa faţă de lumea păcătoasă (Gen. 6:13). Iar prin salvarea
lui Noe şi a familiei sale, împreună cu toate speciile de animale, a fost dovedită grija lui Dumnezeu
pentru lumea creată şi dorinţa de a o conduce, prin toate circumstanţele, spre scopul propus. Ieşirea din
corabie marchează un nou început al omenirii şi al altor vieţuitoare pe pământ.
Câteva acţiuni remarcabile caracterizează acest nou început:
- Noul început are la bază jertfe şi arderi de tot. Din animalele şi păsările curate, omul izbăvit aduce lui
Dumnezeu jertfele recunoştinţei.
17
Halley, op.ci;., p. 73.
1S
Schultz, op.cit., p.27.
'' cf. Halley, op ;it., pp.74-75.
20
Dr. Henry M vlorris, op.cit., p.265.
- Noul început este marcat de Legământul lui Dumnezeu cu omul izbăvit. Dumnezeu se angajează să
nu mai nimicească toate vieţuitoarele de pe pământ prin potop şi să asigure până la sfârşit perpetuarea
ciclurilor climaterice, care vor asigura producerea hranei pentru om şi animale (Gen. 8:21-22).
- Noul început este lansat prin binecuvântarea pe care Domnul o acordă lui Noe şi urmaşilor săi, ca să
crească, să se înmulţească şi să umple pământul şi să stăpânească asupra tuturor vieţuitoarelor. Se vede
clar că este vorba de o reeditare a mandatului dat odinioară omului în Eden.
în vederea îndeplinirii mandatului, în noile condiţii, hrana omului este suplimentată cu carnea
vieţuitoarelor uscatului, ale aerului şi ale apei; restricţie fiind pusă doar asupra consumării sângelui,
care. reprezentând viaţa, trebuia rezervat pentru sacrificiul închinat Domnului. Totodată, este sporită şi
responsabilitatea omului, care urmează să aibă autoritate asupra semenilor în vederea protejării vieţii
(Gen. 9:5-6). Avem aici prima evidenţă a autorităţii statale incipiente şi temeiul pentru pedeapsa
capitală.
Cel de-al doilea legământ, dintre cele şapte încheiate de Dumnezeu cu omul 21, are ca semn curcubeul
(Gen. 9:12-17). Legământul acesta asigură continuitatea vieţii pe pământ fără însă a îndepărta
blestemul22, care a fost o consecinţă a căderii omului şi care va fi înlăturat abia prin ultimul şi
desăvârşitul legământ în Hristos.
O simplă întâmplare din viaţa particulară şi familială a lui Noe este suficientă pentru a dezvălui
caracterul inimii umane deformate de păcat, cât şi temeliile şubrede ale întregii societăţi de după potop
şi până la sfârşit. In caracterul său, omul este înclinat spre rău, de îndată ce simte temperarea mâniei
lui Dumnezeu şi experimentează binecuvântările. Noe a băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul
cortului său (Gen. 9:21). Fiul său, Ham, surprinzând scena, în spiritul amuzamentului şi al lipsei de
respect, a ridiculizat pe tatăl şi a comunicat aceasta fraţilor săi. Sem şi Iafet au acoperit cu respect
goliciunea tatălui lor. întâmplarea a dus la rostirea blestemului asupra lui Ham şi urmaşilor acestuia,
care urmează să devină robi lui Sem şi Iafet şi descendenţilor acestora. De-a lungul istoriei, profeţia şi-
a găsit împlinire din cauza decadenţei urmaşilor lui Ham. Cu secole mai târziu, cananiţii au fost
nimiciţi în mare măsură de către israeliţi.
1.5.1.4. CRIZA DE LA TURNUL BABEL (Gen. 10:1-11:9)
Rasa umană de pe pământ a descins din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. în capitolul 10 din
Genesa, sunt prezentate genealogiile acestora şi răspândirea lor pe cuprinsul pământului. Omul nu
numai ca individ purta în el sămânţa păcatului (firea păcătoasă); faptul acesta caracteriza întreaga
societate. Profitând de unitate rasială şi lingvistică, generaţiile de după potop au hotărât să se opună
poruncii lui Dumnezeu de a se răspândi pe tot pământul (Gen. 11:1-9).
!1
Cele şapte legăminte sunt: cu Adam (Gen. 2:16-17), cu Noe, cu Avraam. Mozaic, Legământul
restaurării (Deut. 30:3-10). Legământul Davidic (2Sam. 7:16) şi Legământul cel nou.
Mesianic. 22 William J. Dumbrcll, The Faith of Israel (Leicester: Apollos, 1989), p.21.
Migrând spre locul de origine, au hotărât să se localizeze în Câmpia Sinear. Construirea Turnului
Babei era expresia capacităţii umane în condiţii de unitate, mândrie şi sfidarea intenţionată a poruncii
de răspândire pe toată suprafaţa pământului. Dumnezeu este nevoit să intervină şi cele mai strălucite
rezultate ale capacităţii umane se dovedesc a fi adevărate dezastre, iar Dumnezeu face totul pentru a-1
determina pe om la ascultare. Capacitatea vorbirii care-i unea, devine de acum, prin încurcarea
limbilor, motiv de neînţelegere. Aşa cum arată şi numele: (Babei = confuzie), aparenta realizare a
oamenilor în neascultare de Dumnezeu devine o confuzie şi pricină de vrăjmăşie şi despărţire. 23
Reversul Babelului, care s-a dovedit a fi un dezastru, este Cincizecimea, când în baza ascultării de
Dumnezeu, oamenii înstrăinaţi de păcat devin una prin credinţa în Domnul Isus şi comunică în mod
miraculos prin Duhul Sfânt şi darul de vorbire al limbilor necunoscute.
încurcarea limbilor şi criza de la Turnul Babei se pare că au avut loc în a 4-a generaţie după potop, pe
vremea lui Peleg (Gen. 10:25), cea 101 ani după potop şi cu cea 326 de ani înainte de chemarea lui
Avraam (Gen. 10:26).
Astfel, urmaşii lui Noe şi descendenţii acestora s-au răspândit pe suprafaţa pământului. Iafetiţii s-au
împrăştiat spre coastele mărilor şi ale insulelor din jurul Mării Negre şi ale Mării Caspice, devenind
strămoşii marilor popoare caucaziene din Europa şi din Asia. Se pare că grecii, popoarele indo-
germanice, sunt toţi descendenţi din Iafet. Semiţii şi descendenţii acestora au ocupat partea de nord a
Golfului Persic (Gen. 10:21-31). Din ei se trag evreii, asirienii, sirienii, elamiţii - din nordul văii
Eufratului. Oraşele Mari şi Nahor au fost cunoscute ca mari centre ale culturii semitice. Hamiţii au
constituit naţiunile din sud (Gen. 10:6-14). Relatările indică spre partea centrală a Arabiei, spre Egipt
şi spre ţărmul răsăritean al Mării Mediteraneene, precum şi spre coasta de răsărit a Africii. Canaan,
unul dintre descendenţii lui Ham, şi urmaşii lui s-au stabilit în ţinutul pe care l-au pierdut din cauza
depravării, acesta fiind dat apoi israeliţilor.
Cu aceasta se încheie istoria începuturilor (istoria străveche). Partea ultimă din Genesa, cap. 11, indică
spre seminţia semiţilor, din care urma să se ridice omul şi familia ce stau la temelia formării poporului
ales, poporul lui Israel, care va constitui, în continuare, preocuparea centrală a conţinutului Vechiului
Testament. Omul ales de Dumnezeu a fost Avraam, fiul Iui Terah şi fratele lui Nahor şi al lui Haran.
Haran, tatăl lui Lot, a murit de timpuriu în ţinutul Ur. în timp ce Nahor a rămas să vieţuiască pe
tărâmurile natale, tatăl - Terah -, împreună cu Avraam şi cu Lot, au migrat spre Canaan şi s-au oprit la
Haran. Acesta a fost primul pas în unnarea chemării lui Dumnezeu adresate lui Avram. De aici, el a
mers mai departe spre ţelul prescris de adevăratul Dumnezeu: de a-1 face primul strămoş al naţiunii
alese.
Caracteristica principală a perioadei studiate până aici este că Dumnezeu - suveran şi atotputernic -
deţine secretul şi puterea tuturor începuturilor. El este originea tuturor lucrurilor, cauza primordială a
acestora. Tot El este şi susţinătorul tuturor lucrurilor. El pune capăt celor perimate şi tot
El are puterea şi autoritatea să înceapă altele potrivite scopului său răscumpărător. Cu fiecare nou
început, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce societatea umană spre împlinirea planului Său sublim:"
Salvarea neamului omenesc". El este Domnul începuturilor şi Cel ce duce totul la bun sfârşit.
1.5.2. ISTORIA ÎNCEPUTULUI NAŢIUNII ISRAELITE -EPOCA PATRIARHALĂ (Gen. 12:1-
50:26)
Dacă prima parte din cartea Genesa se ocupă de începuturile lumii şi ale creaţiei, partea a doua
tratează începutul naţiunii israelite. Prima parte a avut un conţinut general, universal. De aici înainte,
întreg Vechiul Testament tratează despre această "naţiune aleasă". De aceea, aşa cum afirmă Jensen:
"...Biblia nu este atât de mult istoria omului, ci istoria răscumpărării omului". 24 Iar Schultz precizează
cu privire la perioada premergătoare patriarhilor:
începuturile istoriei coincid cu dezvoltarea scrisului în Egipt şi în Mesopotamia (cea. 3500-3000
î.Hr.)... Perioada 4000-3300 î.H. sau epoca cuprului este cunoscută ca o civilizaţie preliterară, care a
lăsat puţine materiale scrise... . în consecinţă, mileniul al 4-lea î.H., care pune în evidenţă primele
realizări de mari construcţii, marchează, în limbajul istoricului, graniţele istoriei. Ceea ce se cunoaşte
despre civilizaţiile anterioare este adesea desemnat ca preistorie .2S
în cartea Genesa sunt prezentaţi patru dintre patriarhii, care stau la baza istoriei poporului Israel; de
aceea, unii au numit această perioadă "Epoca patriarhală". Cei patru patriarhi sunt: Avram (care devine
mai târziu Avraam), Isaac, Iacov şi Iosif. Având în vedere trăsăturile lor specifice, putem formula
conţinutul acestei părţi în patru diviziuni, astfel:
- Avraam - omul credinţei;
- Isaac - fiul preaiubit;
- Iacov - omul transformat;
- Iosif- ilustrarea atingerii gloriei prin suferinţă.
1.5.2.1. AVRAAM - OMUL CREDINŢEI
Viaţa primului patriarh poate fi mai uşor înţeleasă dacă este analizată după următoarea schemă:
(1) Avram călător în ţara promisă.
(2) Avram şi împlinirea făgăduinţei.
(3) Avram şi posteritatea.
Cartea Genesa nu se ocupă prea mult cu originea bărbatului care urma să servească scopurilor lucrării
deosebite ale lui Dumnezeu. Din capitolul 11 se distinge cu claritate, deşi foarte succint, atât spiţa
genealogică a acestui om al lui Dumnezeu, cât şi locul de origine al primului patriarh. Pentru o mai
uşoară
23
cf. Allan B. Stringfellow, Through the Bible in orie Year (Tulsa, Oklahoma: Virgil W. Henslei Inc, 1978), p. 7.
Babelul a fost capitala vestitului Nimrod (Gen. 10:9-10).
4
Jensen, op.cit., p. 73. 25 Schultz, op.cit., p. 31.
înţelegere a originii lui Avraam, arborele genealogic al familiei patriarhale este prezentat în următoarea
schemă: 26
li-tTun Mnor
isva, M:ic;i.L«>t Baud
Miv.b Ammon LaKin Robcca
^ i.
lacov (Israel!
f
din Leş i
ben, Siitîion. Leyi, iuda. Mhari Zabiuoh
i
dA
V
Giici Aşor r>;in \*cf ati
Beniami«
'£WâTiTl .ManaSg
Din această schemă reiese că Avram era fiul lui Terah şi fratele lui Nahor şi al lui Haran din Ui", din
Haldeea (Gen. 11:31). Despre ţara lui Avraam, Mesopotamia - numită aici Haldeea - se ştie că era
aşezată în extrema de Nord-Est a Cornului de Aur, care se întindea la nord de Golful Persic, pe văile
râurilor Tigru şi Eufrat, unde a fost leagănul rasei umane, locul grădinii Edenului şi al desfăşurării
istoriei timpurii a umanităţii. Ţinutul era şi leagăn al unor vestite civilizaţii străvechi ca: sumerienii,
popor nesemitic din zona Eufratului de jos - Ţinut numit şi Sumerul, în timpul dinastiei lor timpurii
(cea. 2800-2400 î.Hr.) -, poporul care a dat lumii scrierea cuneiformă. Săpăturile arheologice au
dovedit că sumerienii au fost un popor cu o cultură dezvoltată, care, deşi era un popor idolatru, credea
în viaţa de dincolo de moarte. Prelucrarea metalelor şi a pietrelor preţioase, metalurgia şi alte meserii,
erau practicate cu multă îndemânare, iar agricultura şi artele completau tabloul unei economii
înfloritoare srăvechi.
Mai târziu, poporul semitic - akkadenii - a întemeiat oraşul Akkad, la nord de Ur, pe Eufrat. Akkadenii,
sub domnia faimosului Sargon, au dominat pe sumerieni, au adoptat cultura acestora şi au dezvoltat
comerţul. Tăbliţele dezgropate la Nuzu indică faptul că această perioadă a akkadenilor a fost deosebit
de înfloritoare.
In jurul anului 2080 î.Hr., gutinii (invadatori caucazien) au ocupat Mesopotamia, timp de aproape un
secol. Când aceşti invadatori au fost înfrânţi, a reînflorit cultura sumeriană cu centrul la Ur, după care
s-a dezvoltat din nou sistemul cetăţilor - state.
In aceste condiţii, semiţii au pătruns tot mai adânc în Mesopotamia. Cetatea Mari, de pe Eufrat, a
cunoscut o vastă dezvoltare şi influenţă spre nord şi apoi.
spre vest, până la Canaan. Cele 20.000 de tăbliţe cu scriere cuneiformă, descoperite sub ruinele acestei
vestite capitale, sunt o veritabilă mărturie despre cultura înaintată a acelor vremuri.
Mari, cu întinsele sale posesiuni, a fost cucerită în jurul anului 1700 î.Hr., de către Hammurabi, care a
transformat micul sat Babilon într-un vestit centru cultural. 27
De la acest rege faimos al Babilonului a rămas vestitul "Cod de legi al lui Hammurabi". 28 în acele
timpuri, locuri şi împrejurări, s-a ridicat omul chemat de Dumnezeu să servească apoi ca primul
patriarh al poporului Israel.
1.5.2.1.1. Avraam călător prin ţara (Gen. 12:1-14:24)
Prima mişcare a patriarhului din Ur a fost migrarea sa, împreună cu tatăl său Terah şi cu Lot (fiul
fratelui său Haran), spre partea de nord-vest a Mesopotamiei, numită Haran. Se pare că şi această
primă deplasare s-a datorat chemării anterioare a lui Dumnezeu adresate lui Avram, încă pe când era în
Ur (Gen. 12:1). Insă legăturile de familie au constituit, se pare, o piedică în dedicarea sa totală pentru
chemarea lui Dumnezeu. După moartea tatălui său Terah, Dumnezeu repetă şi accentuează chemarea
29
, cu care ocazie i se arată şi scopul chemării şi-i promite:
- că-1 va face un neam mare;
- că-i va da o ţară;
- că-1 va face o binecuvântare.
In dorinţa Sa iubitoare de a răscumpăra neamul omenesc, Dumnezeu, în ciuda slăbiciunii inimii
umane.a dorit să-Şi arate harul. A hotărât să-Şi formeze o "naţiune aleasă", căreia să-i poată încredinţa
Sfintele Scripturi, prin care urma să Se reveleze lumii. Această naţiune urma să fie mărturia Sa vie în
faţa altor naţiuni şi prin ea Mesia cel promis să vină în lume. In scopul acestor mari realizări,
Dumnezu 1-a chemat pe acest om: Avram din Ur, din Caldeea idolatră, ca să-1 modeleze apoi într-o
ţară necunoscută lui - Canaan, pentru a face prin el acea "naţiune aleasă", menită să împlinească planul
Său răscumpărător.30
Canaanul era partea de mijloc a Cornului de Aur, ţinutul ce se întindea între coasta de est a Mării
Mediterane şi Deşertul Arabiei, de-a lungul Văii Iordanului. Grecii numeau acest ţinut (ce se întindea
de la Gaza - în sud, până la Hamat - în nord) "Fenicia", nume ce s-a datorat faptului că locuitorii
ţinutului erau cunoscuţi pentru comerţul lor cu purpură. A mai fost numit şi "Ţara Filistenilor", nume
provenit din limba ebraică, dat la început fâşiei din sud-vest, dar care s-a impus apoi pentru întreaga
ţară a Canaanului.31
Din Genesa (10:6) aflăm că numele de Canaan a fost dat fiului lui Ham, care era frate cu Miţraim
(adică, Egipt). Aşadar, ţara Canaan făcea parte din
' Jen'sen, op.cit., p. 77.
^cf. Schultz, pp. 31-36.
Harrison, p. 561. Vestitul "Cod al lui Hammurabi" a fost descoperit la Susa în anul 1901. "Watts. op.cit., p.37.
30
Henrietta C. Mears, Wlmt the Bible is AII Aboul (Mineapolis, Minesotta: World Wide Publications, 1966),
p. 27. ..............
31
Schultz, op.cit., p.38. •■-■ - ; > ir ■;■..;,.■■■ O :;«'
teritoriile ocupate de descendenţii lui Ham. La un moment dat, Canaanul a devenit o provncie
egipteană.32
Acest teritoriu aşezat, aşa cum s-a mai arătat în primul capitol al acestei lucrări, la răscrucea
drumurilor comerciale dintre Mesoptamia şi Egipt, a constituit adesea un ţinut tampon şi un veritabil
teren de luptă între reprezentanţii marilor civilizaţii antice, din cele două extreme ale Cornului de Aur.
încă din vechime, ţinutul era cunoscut şi pentru decăderea morală a locuitorilor lui, ca de exemplu: cei
din Sodoma şi Gomora. Totuşi, Dumnezeu îi spune lui Avram că îi va da această ţară lui şi seminţiei
sale, după ce amoriţii, care locuiau aici, vor fi nimiciţi când nelegiuirea lor va ajunge la culme (Gen.
15:16; 17:7-8).
Aici, în Canaan, a hotărât dumnezeu să-şi crească naţiunea Sa aleasă, care va servi scopului Său
răscumpărător. Să fi fost aceasta pentru că acest loc era în centrul pământului sau pentru că acesta era
locul de întâlnire al tuturor marilor culturi antice: egipteană, babiloniană, asiriană, persană şi greacă ?
Oricum, este uşor de înţeles că aici, în locul cel mai potrivit, Dumnezeu a aşezat ""naţiunea aleasă":
Israelul, care să-L reprezinte pe El între naţiunile pământului.
Avram, primul patriarh al acestei naţiuni, a fost chemat de Dumnezeu să străbată acest teritoriu şi să
înceapă a-şi aşeza acolo descendenţii meniţi a forma "naţiunea aleasă". Ajuns în Canaan, însoţit încă
de Lot, nepotul său, Avram străbate ţara, zidind altare şi închinându-se singuruLui Dumnezeu
adevărat, care i Se revelase. Iar în popasurile sale de la Sihem (Gen. 12:7), Betel (Gen. 13:14-17) şi,
mai târziu, la Hebron, Dumnezeu îi repetă aceleaşi făgăduinţe, subliniind de fiecare dată diferite
aspecte ale bazei legământului lui Dumnezeu cu Avram. Cele trei făgăduinţe cruciale, amintite mai
sus, sunt detaliate în şapte promisiuni:
- "Voi face din tine un neam mare" (Gen. 12:2);
- "Te voi binecuvânta" (Gen. 12:2);
- "Iţi voi face un nume mare" (Gen. 12:2)
- "Vei fi o binecuvântare" (Gen. 12:2);
- "Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta" (Gen. 12:3);
- "Voi blestema pe cei ce te vor blestema" (Gen. 12:3);
- "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (Gen. 12:3). Legământul este confirmat şi
reconfirmat pe măsură ce omul ales este
modelat şi pregătit tot mai mult pentru a atinge scopul pentru care Dumnezeu 1-a chemat (Gen. 13:14-
18; 15:1-21; 17:6-8; 22:15-18; 26:1-5; 28:13-15).
La scurtă vreme după venirea în Ţara promisă, omul făgăduinţei îşi dovedeşte slăbiciunea umană prin
faptul că o simplă foamete în Canaan îl determină să emigreze în Egipt.
Aşa cum s-a mai arătat, Egiptul constituia extrema din sud-vest a Cornului de Aur, de-a lungul Văii
fertile a Nilului. Egiptul era recunoscut pentru cultura sa milenară, aşa cum era vestit şi prin bogăţia sa
în produse agricole, asigurată de fertilitatea solului menţinută prin revărsarea apelor binecuvântate ale
fluviului, iar delta sa constituia un ţinut deosebit de bogat.
32
Jones Orr, op.cit., voi. I, p. 549.
Ca şi Mesopotamia, Egiptul s-a bucurat de o istorie îndelungată: de peste treizeci de veacuri. 33
Cu cea 3000 ani î.Hr., Egiptul constituia un regat unit sub un singur rege cu numele Menes. Aceasta a
fost ţara care a dat patrimoniului cultural al omenirii scrierea hieroglifică. Istoria îndelungată a
Egiptului (între anii 3000 şi 300 î.Hr.) a cunoscut domnia a 30 de dinastii de regi (ce se numeau
faraoni) şi a parcurs şapte epoci importante: epoca începutului, trei epoci ale măreţiei egiptene
(împărăţia străveche, împărăţia medie şi Regatul nou), prima şi a doua perioadă intermediară au fost
caracterizate de disensiuni vaste, iar perioada ultimă, de declin. 34
La început, capitala a fost în Egiptul de Sus lângă Ţeba, dar mai târziu s-a mutat la Memfis.
Perioada clasică a civilizaţiei egiptene a fost perioada Vechiului Regat (cea 2700-2200 î.Hr.).
Faimoasele piramide şi giganticul Sfinx ale regelui Khafra stau până astăzi ca mărturii ale unei culturi
unice. Regatul mijlociu (cea 2000-1780 î.Hr.) se evidenţiază prin dezvoltarea amplă a agriculturii, prin
construcţii, prin exploatarea minereului de cupru din Peninsula Sinai şi prin dezvoltarea culturii. După
Regatul mijlociu au urmat două secole de dezintegrare şi declin, din cauza invaziilor străine, printre
care: hyksosi, veniţi din Asia Mică. în jurul anului 1600 î.Hr., naţionaliştii tebani s-au întărit, au
alungat stăpânirea străină şi au întemeiat Regatul nou. 35
Din punct de vedere religios, Egiptul era o ţară idolatră politeistă. Zeii erau întrupări ale fenomenelor
naturii sau ale puterilor acesteia. Egiptenii se închinau Soarelui, Lunii şi altor zeităţi la ale căror
temple slujea faraonul - ca mare preot, precum şi mulţi alţi preoţi. Magia neagră era practicată la scară
largă.
De mai multe ori, în istoria lor, israeliţii au căutat refugiu în ţinuturile bogate ale ţării fertile a Nilului.
Nu-i de mirare că însuşi Mântuitorul, care, venit pe pământ în vederea răscumpărării poporului Său şi
a rasei umane, are parte de fugă în Egipt, parcurgând, parcă în mod semnificativ, drumurile pribegiei
propriului popor. Egiptul a fost ţara unde Dumnezeu a hotărât să-Şi crească naţiunea în robie, de unde,
apoi, să o ducă în "Ţara făgăduinţei". Primul care a trasat coordonatele acestei orientări a fost Avram,
pe care numai providenţa divină 1-a ajutat să iasă din încurcătura în care a intrat în Egipt.
întorcându-se în "Ţara făgăduinţei". Avram face un pas înainte către ţinta chemării sale: de a fi capul
unei noi naţiuni, prin faptul că se desparte de Lot. De îndată, Dumnezeu reconfirmă făgăduinţa Sa.
Stabilit la Hebron, lângă Stejarii lui Mamre, patriarhul începe să-şi dovedească tot mai intens
chemarea atât printr-o strânsă părtăşie cu Dumnezeu care 1-a chemat, cât şi prin atitudinile sale eroice
fată de semeni. El salvează pe nepotul său. Lot, şi familia acestuia, biruindu-i pe împăraţii care l-au
luat captiv. îşi impune caracterul ales, prin mărinimia faţă de ceilalţi implicaţi în conflict şi are o
întâlnire cu Melchisedec - regele Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt - căruia n dă
zeciuială şi de la care primeşte binecuvântare (Gen. 13:1-14:24).

Ibidem.
cf. Schultz, op.cit., pp.36-38. f .
'■' ■■!
1.5.2.1.2. Avraam şi împlinirea făgăduinţei (15:1-22:24)

A doua perioadă din viaţa lui Avram este marcată de felul în care Dumnezeu a început să-Şi
îndeplinească făgăduinţa. Dumnezeu îi promite că îi va face sămânţa numeroasă ca stelele cerului şi
că-i va da un fiu. tocmai pe când el se gândea ca, potrivit obiceiurilor timpului, să-1 facă moştenitor
peste toată averea pe unul dintre robii săi. 36
în vederea împlinirii acestor mari făgăduinţe şi care, omeneşte, erau tot mai imposibile, Avram trebuie
să depăşească mai multe obstacole. Mai întâi, se depăşeşte pe sine prin aceea că îl crede pe Dumnezeu
pe cuvânt şi lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire, iar el a devenit prietenul lui Dumnezeu (Gen.
15:1-6; Evr. 11:8-19).
In acelaşi timp, Dumnezeu accentuează, din nou, şi făgăduinţa cu privire la ţara promisă, după ce însă
i se descoperă că împlinirea acestei părţi a făgăduinţei se va petrece după ce descendenţii săi vor fi
robi timp de 400 de ani într-o ţară străină, de unde vor fi scoşi pentru a moşteni ţara. Reafirmarea
legământului se face într-un cadru special, cu aducere de jertfă lui Dumnezeu (Gen. 15:7-21).
Legământul pe care Dumnezeu 1-a încheiat cu Avram a fost un legământ de har, prin care omului i se
cere numai să accepte, să primească tot ce-i făgăduieşte Dumnezeu, pentru a ajunge la împlinire.
Un alt obstacol pe care trebuie să-1 depăşească Avram a fost cel ridicat de cei din junii său. De data
aceasta, de însăşi Sărai, nevasta sa. Aceasta, poate obosită de aşteptare, văzându-se bătrână, şi poate
pentru că a trăit ''prin vedere" şi nu "prin credinţă", îi oferă soţului ei varianta soluţiei umane, dându-i
pe Agar - roaba sa - pentru a avea un fiu prin ea; în felul acesta obţinând pe întâiul său fiu, Ismael, din
roaba sa Agar (egipteancă, la vârsta de 86 de ani). Deşi aceasta corespundea cu legile contemporane şi
cu felul uman de a gândi, procedura nu a corespuns cu planurile lui Dumnezeu. Naşterea lui Ismael a
dus la dezbinare în familie şi a fost prilej de amărăciune pentru Sărai şi pentru Avram (Gen. 16:1-16).
Insă nici această abatere nu a putut zădărnici cu nimic planul lui Dumnezeu.
Avram trebuie să mai depăşească şi proba timpului, testul aşteptării. Tocmai pe când omul e gata să se
mulţumească doar cu puţinul plin de amărăciune, pe care 1-a primit la vârsta de 99 de ani, Dumnezeu
vine şi reînnoieşte făgăduinţa. Este indicat şi numele copilului care se va naşte: "Isaac", care vine de la
verbul ~]^ "pNITp] "el a râs", pentru că, atât Avram, cât şi Sărai, au râs la auzirea acestei promisiuni.
In aceste condiţii este reafirmat legământul. Cu această ocazie, Avram - "tatăl fericit" -
primeşte un alt nume: Avraam -"tatăl uneij mulţimi" -, iar soţia sa Sărai ("a insista" sau "a
persevera") primeşte numele de Sara - "prinţesă". Schimbarea numelor este semnificativă, deoarece
numele noi j evidenţiau împlinirea făgăduinţei, la care se ajunge în urma actului de modelar
a celor pe care-i foloseşte Dumnezeu. Când se va naşte Isaac, Avraam va avea 100 de ani, iar Sara 90
de ani.
Semnul legământului prescris de Dumnezeu a fost tăierea împrejur, care are o deosebită semnificaţie:
- Un semn al deosebirii urmaşilor lui Avraam între celelalte neamuri şi includerea lor în naţiunea
aleasă.
- Un semn de aducere aminte a legământului din generaţie în generaţie.
- Semn al îndepărtării necurăţiei (Deut. 10:16; Ier. 4:4).
- Un act al ascultării de Dumnezeu (ICor. 7:18-19; Rom. 2:25-29; Gal. 5:6). De îndată ce Dumnezeu a
trasat conturul complet al legământului Său cu
Avraam, acesta trece la supunere şi ascultare de Dumnezeu, înainte de a avea loc împlinirea
făgăduinţei. In aceeaşi zi, Avraam, Ismael şi toţi bărbaţii născuţi în casa lui sunt tăiaţi împrejur.
Dumnezeu îi împărtăşeşte prietenului Său planurile Lui, iar acesta mijloceşte pentru semenii săi (Gen.
18:16-19:38). Gândul la Lot îl face pe Avraam să stăruie pe lângă Dumnezeu, cerându-i să scutească
cetatea dacă vor fi: cincizeci, patruzeci şi cinci, patruzeci, treizeci, douăzeci sau zece oameni buni.
Păcatul celor din Sodoma şi Gomora (două cetăţi din sudul Mării Moarte) a fost sodomismul sau
homosexualitatea, care este un semn al totalei corupţii şi depravări (Rom. 1:24-27). După o ultimă
încercare a locuitorilor acestor cetăţi (Gen. 18:21), Dumnezeu este nevoit să nimicească cetăţile
corupte cu foc şi pucioasă din cer. Datorită lui Avraam sunt salvaţi în ultimul moment, Lot, soţia lui şi
cele două fiice necăsătorite (Gen. 19:1-29). în fuga lor spre Ţoar, nevasta lui Lot s-a uitat înapoi,
încălcând consemnul prescris de îngerul Domnului, şi a fost prefăcută într-un stâlp de sare (Gen.
19:26). Deşi scăpată din focul cetăţii, femeia lui Lot nu a beneficiat de salvare, pentru că inima ei era
acolo, în cetate, cu lucrurile pe care le părăsiseră, şi a rămas ca un simbol al pierzării - deşi apucase pe
calea scăpării, din pricină că nu a dus până la capăt mântuirea ei (Luca 17:32). 37
Tot astfel, deşi salvate de la moarte, fetele lui Lot nu fuseseră salvate de la păcat. Păcătuind cu tatăl lor
(pe care l-au îmbătat, mai întâi), au dat naştere la doi fii: Moab şi Ben-Ammi, din care s-au dezvoltat
moabiţii şi amoniţii, popoare decadente şi vrăjmaşe israeliţilor (Gen. 19:30-38).
Incidentul cu Abimelec, pe când Avraam trăia în Gherar. scoate în evidenţă personalitatea încă
nededicată total Domnului a celui pe care Dumnezeu continuă să-1 modeleze în scopurile Sale (Gen.
20:1-18). Credincioşia şi răbdarea lui Dumnezeu cu uneltele Sale sunt fără margini.
A venit în sfârşit vremea împlinirii făgăduinţei. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara 90 de ani, ea i-
a născut un fiu. căruia i-a pus numele Isaac, potrivit celor spuse de Dumnezeu (Gen. 21:1-21). în
atmosfera sfântă a făgăduinţelor împlinite, încercările fireşti, cu realizările lor, devin un balast în calea
desfăşurării trăirii acestor făgăduinţe. în acord cu dorinţa Sarei şi cu legile
37
5
Schultz, op.cit., p.44. Cercetări arheologice au descoperit că legile lui Nuzv prevedeau asemenea
procedură în cazul când cineva era lipsit de urmaşi.
Halley. op.cit., p. 99. Descoperiri arheologice au descoperit în colţul de sud-est al Mării Moarte oaze cu apă
dulce şi rămăşiţe ale unor civilizaţii străvechi foarte prospere - ceea ce corespunde cu relatarea biblică (Gen.
13:10).
timpului, Agar şi fiul ei sunt izgoniţi, pentru a nu mai putea fi moştenitori. Dumnezeu însă se
angajează să poarte de grijă şi lui Ismael, datorită tot lui Avraam şi potrivit promisiunii făcute (Gen.
16:12; 17:20).
Două urmări decurg din faptul că, credinciosul Avraam ajunge să guste din împlinirea Făgăduinţei. In
raporturile sale cu oamenii, prestigiul lui creşte. Abimelec, regele ţinuturilor respective, a venit la
Avraam şi a exprimat aprecieri faţă de binecuvântările primite şi, acolo, la Beerşeba - "Fântâna
legământului" - au încheiat un legământ de bună înţeLegere (Gen. 21:22-34).
In raport cu Dumnezeu, Avraam trece cu bine testul ascultării de Dumnezeu şi al consacrării totale prin
credinţă. El aduce jertfa propriul fiu, pe care-1 şi primeşte înapoi prin intervenţia lui Dumnezeu (Gen.
22:1-19).
1.5.2.1.3. Avraam şi posteritatea (Gen. 23:1-25:18)
Cei care şi-au sfârşit misiunea sunt invitaţi să părăsească câmpul de bătălie. Sara este strămutată şi
Avraam experimentează tristeţea şi despărţirea de soţia sa (Gen. 23:1-20). Sara a murit la vârsta de
127* de ani, la Chiriat-Ar'ba (Hebron).
Deşi moştenitor al întregii ţări, el cumpără de la Efron Hetitul peştera Macpela, pentru a o folosi ca loc
de îngropare. Aceasta a fost singura sa posesiune în ţara pribegiilor sale. Aici au mai fost îngropaţi:
Avraam, Isaac, Iacov, Rebeca şi Lea. Astăzi, acolo, se află o moschee arabă, ce constituie unul dintre
cele mai sfinte locuri pentru arabi şi în care creştinii nu au permisiunea de
38
a intra.
Avraam se îngrijeşte să i-o aducă de soţie fiului său Isaac pe Rebeca, fata lui Betuel (fiul lui Nahor şi
fratele lui Avraam) (Gen. 24:1-67).
Avraam s-a căsătorit, apoi, cu Chetura şi a avut şi alţi fii, cărora le-a dat daruri, însă moştenirea a
păstrat-o pentru Isaac.
La vârsta de 175 de ani, cel care a fost chemat de Dumnezeu să-I fie prieten, este strămutat de pe
pământ şi trupul lui a fost îngropat în peştera Macpela (Gen. 25:1-18). Cel căruia Dumnezeu i-a dat
toată ţara Canaanului a deţinut în ea doar locul de îngropare, pentru că privirea sa era îndreptată spre
cetatea ale cărei temelii sunt veşnice şi pe care el a moştenit-o prin credinţă (Evr. 11:13-16). Acesta a
fost şi aşa s-a încheiat viaţa primului şi celui mai de seamă patriarh, părintele tuturor credincioşilor.
Studiind viaţa lui vedem:
- Măreţia lui Dumnezeu în actul alegerii Sale.
-Felul în care Dumnezeu lucrează pentru a modela "uneltele alese" în raport cu Sine şi cu cei din jur.
- Felul în care Dumnezeu îşi îndeplineşte făgăduinţa faţă de cei aleşi, în ciuda originii acestora, a
greşelilor lor, cât şi a mediului în care ei trăiesc. Avraam a devenit, cu adevărat, tatăl celei mai mari
mulţimi de pe pământ - al tuturor: evreilor, arabilor, ismaeliţilor, madianiţilor - al tuturor
credincioşilor.
Viaţa lui Avraam rămâne peste veacuri ca o ilustrare a credincioşiei lui Dumnezeu în legământ cu
omul. Orice legământ are două părţi; aşa a fost şi legământul avraamic, care cuprinde:
Halley, op.cit., p. 101.
(1) Condiţii cerute omului:
- Să părăsească ţara natală (prosperă, dar păgână).
- Să părăsească casa tatălui său (cu bogăţia, confortul şi prosperitatea acesteia), în care se închina
zeilor, pentru a trăi în cort şi a umbla cu Dumnezeu.
- Să urmeze în totul voia Domnului prin credinţă. (Nu i s-a precizat nici un loc).
De fapt, acesta este tot ceea ce cere Dumnezeu omului pentru a intra în legământ cu El prin Hristos şi
poate fi concretizat în pocăinţă şi în renunţare la păcatul care domină viaţa omului, precum şi o dăruire
totală lui Dumnezeu prin credinţă.
(2) Promisiunile din partea lui Dumnezeu:
- Dumnezeu îi va da o ţară nouă.
- Dumnezeu îi va da o nouă familie (sămânţă, naţiune).
- Dumnezeu îi va forma un caracter măreţ (un nume).
- îl va face o pricină de binecuvântare.
- îl va ocroti şi îl va apăra în scopul împlinirii făgăduinţei (va binecuvânta pe cei ce-1 vor binecuvânta
şi va blestema pe cei ce-1 vor blestema).
Scopul legământului este îndoit:
- Ca Dumnezeu să se facă cunoscut.
- Ca El să-şi descopere măreţul plan de mântuire prin Hristos.
Pentru toate valorile la care Avraam a renunţat, Dumnezeu 1-a răsplătit din plin. în locul ţării părăsite
El i-a dat o ţară ca moştenire, în locul familiei, o naţiune aleasă, în locul voinţei proprii, binecuvântări
spirituale şi veşnice.
în legământ, Dumnezeu Se dăruieşte şi aşteaptă ca omul să i se dăruiască.
1.5.2.2. ISAC -FIUL PREAIUBIT (Gen. 21:1-27:46)
Viaţa lui Isac, cel de al doilea patriarh al lui Israel, se împleteşte cu a lui Avraam (tatăl său) şi cu cea a
lui Iacov (fiul său). Din pricina aceasta, el trece, oarecum, în umbră în istoria patriarhilor, nu pentru că
ar fi mai puţin important, căci în el se găsesc toate făgăduinţele lui Dumnezeu pentru Israel, ci, mai
degrabă, din pricina bogăţiei evenimentelor ce-i evidenţiază pe cei doi.
1.5.2.2.1. Isac în familie
în familia părinţilor săi, Isac este fiul mult dorit, mult aşteptat şi mult iubit, fiul făgăduinţei. El este
deţinătorul tuturor binecuvântărilor pe care le primeşte de la tatăl său. Tatăl său se îngrijeşte şi ca
acesta să se căsătorească într-un mod corespunzător, apoi, împreună cu fratele său Ismael, Isaac are să-
i facă o înmormântare cuvenită bătrânului patriarh (Gen. 25:9-11).
încă înainte de moartea tatălui său, toţi ceilalţi descendenţi ai lui Avraam au fost îndepărtaţi, pentru a
se face loc celui ce era purtătorul făgăduinţei. In propria familie a lui Isac, viaţa se desfăşoară într-un
mod diferit. Prin grija tatălui său el se căsătoreşte cu Rebeca, fata lui Betuel, nepotul lui Avraam din
Mesopotamia (Gen. 24:15.67). Până la vârsta de 40 de ani ei n-au avut copii.
Bărbatul credincios înţelege să rezolve această problemă rugându-se lui Dumnezeu, deoarece lipsa de
copii constituia o reală piedică în calea împlinirii făgăduinţei divine. Soţia sa rămâne însărcinată şi este
anunţată că va avea doi gemeni, care se dovedeau deja rivali înainte de naştere şi că din ei se vor
dezvolta două popoare rivale, iar cel mai mare va sluji celui mai mic (Gen. 25:19-26).
încă de la începutul istoriei patriarhilor, se poate remarca faptul că unul dintre principiile de bază este
alegerea lui Dumnezeu ce acţionează cu precizie la fiecare stadiu. Avraam este ales dintre mulţi Isaac
este ales, iar Ismael lăsat; Iacov este ales, iar Esau, lăsat în umbră. Această alegere se bazează pe
preştiinţa lui Dumnezeu (Rom. 8:29).39 La naşterea copiilor, primul a fost numit Esau -"păros", pentru
că era acoperit cu păr; mai târziu, a fost numit şi Edom - "Roş"'. Al doilea a fost numit Iacov - "Cel ce
ţine de călcâi" sau "Cel ce sapă sub călcâi", "înşelătorul" pentru că îl ţinea de călcâi pe fratele lui (Gen.
27:36).
în propria sa familie, Isac s-a dovedit vulnerabil, deoarece el îl iubea mai mult pe Esau, iar Rebeca îl
iubea mai mult pe Iacov. Această atitudine de favoritisme a produs multe probleme în familie.
1.5.2.2.2. Isac în mijlocul societăţii
Dacă în familie n-a avut prea mare succes, Isac a cunoscut un deosebit prestigiu în societate. După
căsătorie, s-a ocupat cu agricultura şi s-a stabilit în Gherar, în ţinutul filistenilor, stăpânit de Abimelec
(Gen. 26:1-33). Nu este la întâmplare faptul că a căzut şi el în aceeaşi greşeală ca Avraam, privind
soţia sa, ba chiar a vrut să meargă în Egipt, însă Dumnezeu 1-a oprit (cf. Gen. 26:2).
Dumnezeu 1-a binecuvântat cu succes în agricultură şi a fost invidiat de Abimelec. S-a mutat la Beer-
Şeba, unde a fost apreciat şi toţi i-au căutat bunăvoinţa. Abimelec, Ahuzat şi căpetenia oştirii (Picol)
au venit şi au încheiat legământ cu omul ridicat de Dumnezeu.
Isac este patriarhul în care se pot vedea clar trăsăturile umane cu multe slăbiciuni, însă şi însuşiri
sclipitoare, puse şi prelucrate de Dumnezeu în el în vederea îndeplinirii marii sale chemări.
La vârsta de 180 de ani. Isaac a murit la Hebron şi a fost îngropat de fiii săi (Gen. 35:27-29).
1.5.2.3. IACOV-OMUL TRANSFORMAT (Gen. 27:1-36:43)
Viaţa lui Iacov, cel de-al treilea patriarh, care se împleteşte cu cea a tatălui său Isaac şi a fiului său
Iosif, poate fi urmărită conform considerentelor geografice, astfel: 40
(1) Cu părinţii săi, în Canaan;
(2) în ţinutul Mesopotamiei, la socrul său Laban;
(3) întoarcerea şi restabilirea în Canaan;
(4) Iacov, în Egipt.
39
cf.Ibid.p. 103. 1 Jannes Orr, op.cit., voi. III., p. 1550.
1.5.2.3.1. Iacov, împreună cu familia sa, în Canaan (Gen. 25:19-27:46)
Crescut în familia lui Isaac (bazată pe favoritisme) şi asemănător la fire cu tatăl său, Iacov devine
favoritul mamei sale şi rivalul fratelui său, care, iubitor al câmpului, devine preferatul tatălui.
Profitând de firea impulsivă şi nepăsătoare a fratelui său, îi smulge acestuia dreptul de întâi născut, în
schimbul unui "blid de linte" (Gen. 25:27-34). Tot referitor la nepăsarea faţă de lucrurile spirituale,
Esau este un poligam, căsătorindu-se cu două femei canaanite (Gen. 26:34-35). Mai târziu, repetă
această atitudine şi din răzbunare (Gen. 28:6-9), din pricină că fratele său 1-a înşelat.
Prin înşelăciune, Iacov, ajutat de mama sa, reuşeşte să-i smulgă lui Esau chiar binecuvântarea
părintească, cuvenită întâiului născut (Gen. 27:1-46). Binecuvântarea îl făcea pe Iacov moştenitor al
tatălui său, deci purtătorul făgăduinţei divine. Practic, aceasta îi asigura şi avantajele materiale ale
moştenitorului şi supremaţia între descendenţii tatălui său (Gen. 27:28-29). în schimb, lui Esau i-au
rămas sărăcia, robia şi dispreţul, cu singura promisiune: că va reuşi să se elibereze prin puterea şi arcul
său.
Evaluarea unei asemenea situaţii este semnificativă. în timp ce Dumnezeu, în atotştiinţa Sa a cunoscut
totul dinainte, iar în providenţa Sa a preschimbat chiar şi greşelile umane, directionându-le pe toate
spre împlinirea planului Său măreţ, El nu acceptă, nu îndreptăţeşte şi nu trece cu vederea asemenea
atitudine. Este de apreciat faptul că Iacov a râvnit spre ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru el, însă
obţinerea făgăduinţei prin metoda înşelăciunii umane va atrage grave consecinţe. înşelătorul va avea
parte de înşelare.
In urma acestui fapt, Iacov trebuie să devină un fugar din propria sa moştenire şi de lângă tatăl său,
care 1-a binecuvântat. Cu toate că îl iubea, mama sa însăşi propune înstrăinarea lui şi nu mai au ocazia
să se vadă toată viaţa (Gen. 28:1-2); apoi, înşelătorul va fi crunt înşelat. întreaga sa viaţă a fost un
proces dur de formare datorită caracterului său tenace şi vicleniei sale înnăscute. Prezicerile făcute de
tatăl său în oratoria binecuvântării s-au împlinit întocmai. Iacov a devenit apoi piatra de temelie a
naţiunii, prin care Dumnezeu a făurit mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Edomiţii (urmaşii lui Esau)
au devenit, la un moment dat, supuşii israeliţilor; au fost vrăjmaşi descendenţilor lui Iacov de-a lungul
istoriei, iar când s-au răsculat, au scăpat de robie; apoi au dispărut din istorie (2 împ. 8:20-22).
1.5.2.3.2. Iacov, în ţinutul Mesopotamiei (Gen. 28:1-30:43)
Determinat de situaţia tristă creată de propriul păcat, Iacov se îndreaptă apre ţinutul unde mâna
înţeleaptă a lui Dumnezeu îi va modela caracterul. Dumnezeu începe să lucreze încă în drumul lui
Iacov spre Padan-Aram unde, lângă Betel, el are o primă întâlnire cu Dumnezeu în visul cu scara
cerului din pustie (Gen. 28). Ii sunt descoperite splendorile cerului în contrast cu situaţia lui
pământească. Scara cerului este o aluzie la intenţia lui Dumnezeu de a uni aceste extreme, fapt care se
va realiza prin Cel ce se va coborî din cer, ridicându-se din seminţia lui Avraam şi Iacov: Mesia -
Mântuitorul. Primul pas constă în faptul că Dumnezeu îi vorbeşte fugarului vinovat şi-i transmite
83
făgăduinţa părinţilor săi; însă, în acel moment, Iacov reuşeşte doar să devină un negociator cu
Dumnezeu şi un dedicat Lui cu condiţii (Gen. 28:20-22).
Ajuns la Padan-Aram, Iacov se bucură de o caldă primire din partea unchiului său Laban, care-1
angajează la îngrijitul oilor, pentru şapte ani. A sosit însă timpul ca înşelătonil să fie înşelat. Deşi s-a
îndrăgostit de Rahela, fata mai mică a lui Laban, şi acesta cade de acord să i-o dea de soţie în schimbul
slujirii sale, Laban, prin înşelăciune, i-o dă întâi de soţie pe fîica lui, Lea, care nu era pe placul lui
Iacov. După aceea, pentru încă şapte ani de slujire, i-o dă de soţie şi pe sora ei, Rahela. Fiecare dintre
soţiile lui Iacov a primit de la tatăl lor şi câte o roabă însoţitoare: Lea, pe Zilpa, iar Rahela, pe Bilha.
Laban nu avea fii. De aceea, Iacov, potrivit legilor în vigoare, era în poziţia de a deveni chiar
moştenitorul legal al socrului său, în Mesopotamia. însă, la cârma destinului tuturor lucrurilor era
Atotputernicul Dumnezeu, care - în providenţa Sa -conducea toate în mod constant spre împlinirea
măreţului Său plan.
Potrivit obiceiului locului şi perspectivelor familiei poligame, şi cele două roabe au ajuns să fie soţiile
lui Iacov; toate patru i-au născut pe cei doisprezece fii, care au devenit pietrele de temelie ale naţiunii
izraelite. Lea i-a născut pe: Ruben ("Vedeţi fiu"), Simion ("Ascultare"), Levi ("Alipire"), Iuda ("Lăudat
fie Domnul"), lsahar("Răsplătire") şi Zabulon ("Locuinţă"). Tot Lea a născut-o şi pe fiica lui Iacov:
Dina. Bilha, roaba Rahelei, i-a născut pe: Dan ("A judecat") şi pe Neftali ("Luptele cu Dumnezeu").
Zilpa, roaba Leii, i-a născut pe Gad ("Noroc") şi pe Aşer ("Fericit").
în sfârşit. Domnul s-a îndurat şi de Rahela; ea 1-a născut pe Iosif ("Adaos"), iar ea a exprimat
rugămintea ca Domnul să-i mai adauge unul. Dumnezeu a ascultat-o. Intorcându-se în Canaan, înter
Betel şi Efrata, Rahela 1-a născut pe Beniamin ("Fiul dreptei").
Viaţa de familie a lui Iacov duce la dezvoltarea seminţiei acestuia, însă evidenţiază şi elementele
negative ale poligamiei: rivalitatea (Gen. 29:30). ura (Gen. 29:31), invidia (Gen. 30:1), supărarea
(Gen. 30:2), luptele (Gen. 30:8) şi prostituţia (Gen. 30:15). Situaţiile neplăcute din familia lui Iacov
nu-L pot împiedica însă pe Dumnezeu în împlinirea planului Său răscumpărător. De asemenea, încă o
dată se dovedeşte că Biblia este "Cartea Adevărului imparţial", deoarece ea prezintă toate lucrurile aşa
cum sunt.
Intre timp, lui Laban i s-au născut fii; astfel, Iacov pierde privilegiile de moştenitor. De acum,
Dumnezeu, care i-a dat o familie într-o ţară străină, începe să lucreze în sensul reîntoarcerii lui,
împreună cu familia, în 'Ţara făgăduinţei". Dumnezeu continuă, de asemenea, să-şi prelucreze unealta
prin zbuciumul pentru supravieţuire şi îmbogăţire şi înşelarea repetată din partea socrului său. dar
Dumnezeu îl binecuvântează (Gen. 30:25-43).
1.5.2.3.3. întoarcerea şi restabilirea lui Iacov în Canaan (Gen. 31:1-38:30)
Atmosfera apăsătoare din familia lui Laban şi îndemnul din partea lui Dumnezeu care îi vorbeşte îl
determină pe Iacov să se reîntoarcă în Canaan (Gen. 31:1-55). Dacă drumul plecării de acasă nu a fost
uşor, şi Dumnzeu a început să-şi modeleze unealta în vederea planului Său, dnimul întoarcerii este cu
atât mai greu şi pe parcursul acestuia performanţe nemaipomenite sunt atinse
84
în viaţa lui Iacov. Trei experienţe importante constituie procesul concret de prelucrare a patriarhului.
(1) Experienţa despărţirii de Laban. Iacov strânge totul şi pleacă în taină, pe când socrul său şi fiii lui
erau la tunsul oilor. Pe Laban îl deranjează nu numai plecarea în felul acesta, dar şi faptul că i-au fost
sustraşi idolii familiei. Conform "legilor de la Nuzu", terafimii familiei aveau o semnificaţie juridică.
"Un ginere care deţinea idolii căminului putea pretinde prin judecată moştenirea familiei".
Confruntarea dintre cei doi are loc pe Muntele Galaadului, unde ei îşi aduc reproşuri. Dumnezeu a fost
de partea lui Iacov şi-1 avertizase pe Laban să nu-i cauzeze vreun rău servului Său. Idolii n-au putut fi
găsiţi din pricina şireteniei Rahelei, însă nici nu-i erau necesari celui care îl avea pe Dumnezeul
adevărat cu el. întâlnirea se soldează cu un legământ între Laban şi Iacov, sigilat acolo, pe stânca
Galaad sau Iegar- Sahaduta (în limba lui Laban). Despărţirea s-a făcut prin cuvintele frumoase ale
binecuvântării: "Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe
altul"(Gen. 31:38-55). Pentru prima dată, se remarcă faptul că Iacov a jurat pe Dumnezeul de care se
temea Isac.
în urmă cu douăzeci de ani, Iacov venise într-o ţară străină, cu mâinile goale şi hăituit de propria
conştiinţă, iar acum se întorcea bogat şi ca un prinţ, în fruntea unui numeros trib.
(2) A doua experienţă a lui Iacov, în drumul întoarcerii, a fost momentul crucial de transformare a sa,
care a avut loc la Peniel. Treptat, el intră tot mai profund în atmosfera lui Dumnezeu. La Mahanaim
("Tabără îndoită") se întâlneşte cu îngerii lui Dumnezeu. însă în Iacov mai persista omul cel vechi. De
aceea, Iacov încearcă să folosească tot ceea ce era posibil pământeşte în vederea consumării cu bine a
momentului cutremurător al întâlnirii cu fratele său Esau, respectiv, cu propriile sale fapte, de care se
temea atât de mult. Trimite soli cu daruri pentru a-1 îmbuna pe fratele său, apoi încearcă şi să se
roage lui Dumnezeu, însă trece răul Iaboc nefericit, auzind că fratele lui venea să-1 întâmpine cu 400
de oameni.
Acolo, la Peniel, Iacov, rămas singur, are o întâlnire cu însuşi Dumnezeu, prin intermediul îngerului
Său, care s-a luptat cu Iacov până când neputându-1 birui, îngerul Domnului 1-a lovit la încheietura
coapsei şi 1-a înfrânt. în sfârşit, văzându-se slab şi neputincios, Iacov doreşte un singur lucru: să fie
binecuvântat de acela care 1-a lovit.
Lupta a fost de natură spirituală; Iacov nu a cedat până când nu i s-a dovedit cu cine lupta şi cât era de
slab, atât în faţa Celui Atotputernic, cât şi în faţa marilor probleme pe care le întâmpina cu metodele
sale umane şi efemere. Iacov a devenit un alt om. Dumnezeu îi schimbă şi numele lui Iacov , deoarece
dorea să corespundă cu intenţiile Lui şi cu noua sa natură. "Cel ce fine de călcâi" sau "Cel ce sapă pe
altul sub picioare" devine "Israel" sau "Prinţ", sau '"Dumnezeul meu luptă, se străduieşte pentru mine
ori în locul meu". Aceasta se întâmplă când el devine slab în sine, şchiopătând din încheietura coapsei
(Gen. 32:32), însă tare în Acela care era tăria sa. De aceea, "noul altar pe care Iacov îl ridică, nu mai
este un altar al Dumnezeului părinţilor săi, ci al propriului
41
Schultz, op.cit., p- 50.
Dumnezeu la blW '•rfrft "?N /"El Elohe Ysrael"/- Domnul este Dumnezeul lui Israel" (Gen. 33:20). 42
(3) A treia experienţă este întâlnirea lui Iacov cu Esau. Această întâlnire, în loc să fie o confruntare
răzbunătoare între duşmani, a fost o reală sărbătoare (Gen. 33:1-16). Iacov este cel ce a renunţat la tot:
nu mai voia întâietate, şi, aplecându-se până la pământ înaintea fratelui său, pe care-1 văduvise de
întâietate în urmă cu 20 de ani, îl numeşte pe Esau:"Domnul meu" (Gen. 33:3-10). Toate lucrurile la
care Iacov a renunţat, de acum, urmează să le primească în dar de la Dumnezeu şi, pe deasupra, se
bucură de bunăvoinţa fratelui său şi de oferta protecţiei binevoitoare.De acum, Israel se simte din nou
acasă, în Canaan. La Sucot îşi construieşte o casă, iar la Sihem, cumpără un ogor de la Hamor; tatăl lui
Sihem, intenţionând chiar să se stabilească acolo şi să se încuscrească cu locuitorii ţinutului. Aici însă
omul transformat trăieşte experienţa omului credincios într-un mediu corupt. Prin întâmplarea cu Dina
şi atitudinea răzbunătoare a lui Simion şi Levi, Israel este determinat să înainteze spre atitudinea
destinată de Dumnezeu omului ales pentm scopuri răscumpărătoare. Dumnezeu îl conduce la Betel
pentru a reînnoi legământul (Gen. 35:1-15). Israel se dovedeşte un real cap al propriei familii şi un real
conducător spiritual, pregătindu-şi familia pentru a-L întâmpina pe Dumnezeu. Aici, la altarul El-Betel
("Dumnezeul casei lui Dumnezeu"), ştafeta planului mântuirii trece de la o persoană la o familie -
familia din care se va dezvolta seminţia sau naţiunea lui Israel, cea care va constitui poporul în care
Dumnezeu' se va pogorî pe pământ ca fiinţă umană. Dumnezeu îl binecuvântează şi-1 înzestrează cu
făgăduinţele predecesorilor săi, promiţându-i un neam şi o ţară. De la Betel, în drum spre Efrata,
Rahela a născut al doilea fiu pentru Iacov, căruia i-a pus numele Benoni ("Fiul durerii mele"), pentru
că în durerile crunte de care a avut parte, ea a fost strămutată de pe pământ. In amintirea ei, Iacov 1-a
numit pe cel mai tânăr fiu al său: Beniamin (Fiul dreptei").
Ultimele părţi ale capitolelor 35 şi 36 cuprind genealogiile lui Iacov şi Esau, formând cadrul apropiat
şi mai îndepărtat în care urma să-şi desfăşoare Israel viaţa în continuare în Canaan. Edomiţii se vor
stabili în Muntele Seir şi vor fi duşmani neîmpăcaţi ai israeliţilor până la nimicirea lor (Obadia 1).
întâiul său născut - Ruben - a curvit cu ţiitoarea tatălui său. Bilha (Gen. 35:22), ceea ce-1 face să
piardă întâietatea primului născut. Apoi, cei zece fii ai săi îl înstrăinează pe bătrânul patriarh de
preaiubitul său Iosif, astfel că viaţa lui este umbrită de întristare (Gen. 37:1-36). Iuda s-a despărţit de
familie şi s-a căsătorit cu o canaaneancă, fata lui Şua, care i-a născut pe Er, Onan şi Şela. La urmă,
Iuda ajunge să păcătuiască cu nora sa din cauza nerespectării legii Domnului şi a spiritului de ambiţie
şi de răzbunare. Tamar, nora lui Iuda, i-a născut pe gemenii: Pereţ şi Zerah (Gen. 38:1-30).
1.5.2.3.3. Israel în Egipt (Gen. 46:1-50:14)
O familie sau chiar un trib încă nu constituia împlinirea planului lui Dumnezeu în vederea
răscumpărării omenirii; El avea în plan un popor. De
'2 David & Pat Alexander, op.cit., p. 145.

aceea, Dumnezeu trimite pe omul ales şi pe familia sa în cuptorul fierbinte al Egiptului, în vederea
formării unui popor potrivit promisiunii făcute lui Avraam şi scopurilor divine (Gen. 15:13-16). Prin
urmare, în providenţa Sa, Dumnezeu rânduieşte ca ultimii ani ai săi Israel să-i petreacă în Egipt, cu
bucuria că Iosif (fiul său) ajunsese guvernatorul acestei ţări. Acolo, descendenţii lui Avraam sunt
aşezaţi în Gosen, cel mai bun ţinut al ţării. La vârsta de 130 de ani, Israel este înfăţişat înaintea lui
Faraon (Gen. 47:1-12). Apropiindu-se de clipa morţii, el îi cere lui Iosif să-1 înmormânteze în Canaan
(împreună cu părinţii săi) şi îi înfiază pe cei doi fii ai lui Iosif: Mânase şi Efraim, dându-i întâietatea
lui Efraim, deşi era mai tânăr (Gen. 47:27-31; 48:1-22).
Ultimul act al lui Israel în Egipt a fost binecuvântare i fiilor săi, înainte de moartea lui (Gen. 49:1-28).
Această binecuvântare are două semnificaţii: pe de o parte, evidenţia formarea istorică a naţiunii, iar
pe de altă parte, constituia o profeţie cu privire la viitorul israeliţilor. Potrivit situaţiei create, bătrânul
patriarh stabileşte ordinea fiilor săi în cadrul familiei. Dreptul de întâi născut i-1 rezervă lui Iuda (al
patrulea fiu), deoarece Ruben pierduse acest drept din cauza imoralităţii, iar Simion şi Levi se
descalificaseră prin cruzime (Gen. 49:3-7). în schimb, Iuda primeşte încredinţarea de a fi purtătorul
stindardului făgăduinţei (Gen. 49:10). Lui Iosif îi dă o dublă binecuvântare, evidenţiată şi prin înfierea
celor doi fii, care devin moştenitorii lui Iacov. După ce dă instrucţiuni cu privire la îngroparea sa,
Israel - omul care avea nevoie de o aşa de profundă transformare, dar care a devenit, prin harul Celui
ce alege în preştiinţă, unealta împlinirii planului divin - a fost adăugat la poporul său (Gen. 49:29-33).
1.5.2.4. IOSIF - ILUSTRAREA ATINGERII GLORIEI PRIN SUFE1NŢĂ (Gen. 37:1-50:26)
Cu Iosif, cel de al patrulea patriarh, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce destinele familiei alese spre
stadiul de naţiune. Istoria lui Iosif este una dintre cele mai frumoase naraţiuni privind felul în care Cel
Atotputernic conduce toate lucrurile, fie într-un mod miraculos, fie, de multe ori, prin desfăşurarea
vieţii în cea mai naturală manieră spre împlinirile propuse de El.
Trei perioade încadrează viaţa celui de al patrulea patriarh:
(1) Iosif, în familia părintească;
(2) Iosif, în Egipt; (3)Reuniunea cu tatăl şi cu fraţii săi.
1.5.2.4.1. Iosif, în familia părintească (Gen. 37:1-36)
Iosif era primul născut al lui Iacov, din soţia sa iubită: Rahela. Naşterea lui, la bătrâneţele tatălui, a
constituit o bucurie pentru acesta şi îndepărtarea ocării lipsei de copii pentru mama sa (Gen. 30:23-
24). Faptul acesta a dus la favorizarea lui Iosif în familie.
Pentru a-şi evidenţia preferinţa, tatăl său 1-a îmbrăcat cu o haină specială, care era uniforma
distinctivă a unui şef de trib. Toate acestea au născut invidia fraţilor săi, la care s-a adăugat faptul că el
avea şi obiceiul de a spune tatălui vorbele lor rele.
Punctul critic a fost atins când Iosif a povestit fraţilor şi tatălui său cele două visuri ale sale, care
însemnau chemarea sa la supremaţie între ei. Până şi tatăl a privit cu suspiciune semnificaţia ce
decurgea din acestea.
Trimis la Sihem pentru a duce merinde fraţilor săi, Iosif îi găseşte păscând turmele la Dotan. Aceştia
dau frâu liber invidiei lor, încercând mai întâi să-1 omoare - gând de la care Ruben îi abate; apoi, la
sugestia lui Iuda, îl vând unor comercianţi ismaeliţi, căutând să-i sugereze tatălui lor că poate a fost
omorât şi mâncat de o fiară, deoarece i-au trimis acestuia haina lui Iosif însângerată (Gen. 39:1-41-57).
2.5.2.4.2. Iosif, în Egipt (Gen. 39:1-41-57)
O dată cu vânzarea sa, Iosif a început să urce calvarul propriei vieţi. Comercianţii l-au vândut, în
Egipt, lui Potifar - căpetenia gărzii lui Faraon -, care îl pune mai mare peste casa lui. Iosif se
evidenţiază prin viaţa sa neprihănită, refuzând păcătuirea cu soţia acestuia, dar în urma insinuării din
partea ei ajunge la închisoare. Pe aici ducea drumul înălţării pe culmile chemării divine a omului ales
de Dumnezeu.
Chiar la închisoare, Iosif se dovedeşte gata a fi alături de cei în necaz. Dumnezeu îl conduce spre
poziţia de guvernator al Egiptului, prin darul tălmăcirii visurilor, care a fost folosit de el atât pentru
paharnicul şi pitarul lui Faraon, cât şi pentru acesta din urmă.
Ajuns la cârma ţării Egiptului sunt pregătite toate premisele pentru ca Iosif să-şi poată primi tatăl şi
fraţii potrivit planului lui Dumnezeu. Se căsătoreşte cu Asnat (fata lui Poti-Fera) şi este numit Ţafhat-
Paeneah, adică: "Descoperitor de taine".
O dată cu ridicarea lui Iosif pe treptele demnităţii umane, Dumnezeu a pregătit un cadru propice
pentru a izbăvi de la foame poporul Său ales. Totodată, a păstrat in inima tânărului respins de fraţii săi
nostalgia după familia lui. De aceea, cei doi copii care i s-au născut au fost numiţi: Mânase ("Uitare")
şi Efraim ("Rodire"), exprimând dorinţa după familia sa şi chemarea lui de către Dumnezeu.
2.5.2.4.3. Reuniunea cu tatăl şi cu fraţii săi (Gen. 42:1-47:31)
Dumnezeu care, în providenţa Sa, a purtat de grijă pentru pregătirea unui loc unde să ducă familia
aleasă în Egipt, a pregătit şi modul trimiterii acesteia acolo. O foamete în Canaan îi obligă pe fraţii lui
Iosif să meargă în Egipt după cereale. La prima lor călătorie, Iosif i-a recunoscut, amintindu-şi atât de
visurile lui, cât şi de comportamentul lor. Sunt puşi trei zile în temniţă, apoi sunt trimişi să-1 aducă şi
pe fratele lor mai tânăr (de care pomeniseră), în timp ce Simion este oprit ca garanţie. Deşi Iacov nu e
de acord, foametea îl determină să îngăduie plecarea lui Beniamin cu fraţii săi în a doua călătorie. Cele
întâmplate le trezeşte conştiinţa cu privire la ceea ce făcuseră. La sosire, Beniamin e tratat cu
bunăvoinţă şi i se face favor special, însă la plecare Iosif porunceşte să fie pus în sacul cu grâu al
acestuia paharul lui de argint. Fraţii săi sunt apoi cercetaţi şi învinuiţi de furtul paharului şi Iosif cere
ca Beniamin să rămână la el
88
drept pedeapsă. Iuda, care se angajase solemn faţă de tatăl său că-1 va duce cu bine pe copil acasă,
face o pledoarie deosebită pentru el în faţa lui Iosif.
Nemaiputând rezista, Iosif li se descoperă fraţilor săi într-un mod dramatic, dar înţelept, după care îi
trimite pe aceştia să-1 aducă pe Iacov (cu întreaga familie) în Egipt, pentru a scăpa de foamete.
Venirea familiei lui Iacov în Egipt a constituit un pas deosebit de important în procesul de formare a
"naţiunii alese", potrivit profeţiei făcute lui Avraam. Dumnezeu a făcut să fie evitată asimilarea
familiei lui Iacov de către Canaaniţi. In Egipt, ei nu numai că au luat contact cu una dintre cele mai
însemnate culturi antice, dar s-au dezvoltat într-o naţiune. Sunt salvaţi de la moarte, apoi fraţii lui Iosif
au prilejul să se pocăiască de păcatele lor.
înainte de moarte, Iacov, prin cuvintele sale profetice, trasează coordonatele noii naţiuni potrivit
situaţiei fiecăruia dintre fiii săi. Mai întâi, Iacov îi înfiază pe fiii lui Iosif, născuţi înainte de a veni
familia în Egipt. Efraim şi Mânase, în baza voinţei libere a lui Dumnezeu în alegere, devin simbol al
binecuvântării (Gen. 48); apoi, Iacov îi binecuvintează pe toţi fiii săi,
Ruben, primul născut, deşi important, a abandonat poziţia spirituală şi întâietatea, păcătuind grav. El
dispune de un caracter instabil (ca apa); Simion şi Levi - ca oameni ai violenţei - vor suporta
consecinţele. Simion nu va fi un trib distinct. Levi nu va deţine moştenire, ci va fi împrăştiat în Israel.
Iuda preia locul de conducere spirituală a familiei şi va deţine sceptrul pentru a-1 transmite lui Mesia,
care va fi descendent din Iuda. Zabulon va trăi lângă mare. Isahar va trăi sub grea sluijre. Dan va fi un
simbol al judecăţii poporului său, purtând cel mai fidel caracterul lui Iacov (cu firea sa înşelătoare).
Gad va avea de luptat. Aşer îi va hrăni pe împăraţi, Neftali - ca o cerboaică - va simboliza frumuseţea,
iar Iosif va fi vlăstarul unui pom ales căruia îi sunt rezervate toate binecuvântările (Gen. 49:1-28).
Potrivit legilor timpurilor şi tradiţiilor mesopotamiene, indicaţiile orale ale părintelui înainte de moarte
aveau putere de lege şi, fiind profetice în conţinut, s-au şi împlinit întocmai. Iosif a continuat să
trăiască în Egipt, ca guvernator apreciat, şi a fost de un real folos ţării şi împrejurimilor bântuite de
foamete. Faţă de familia sa, el a fost manifestarea braţului izbăvitor al lui Dumnezeu (Gen. 45:5). El a
împlinit cu credincioşie făgăduinţele faţă de tatăl său şi, când Israel a murit, fiii săi l-au plâns cu mare
respect, l-au îmbălsămat potrivit datinei, apoi l-au dus şi l-au îngropat în Ţara Canaanului, în Peştera
Macpela (Gen. 50:1-14). Trebuie observat că înălţarea în ierarhie a lui Iosif, unealta lui Dumnezeu
pentru misiunea răscumpărării, nu a denaturat caracterul acestuia. El nu s-a răzbunat pe fraţii săi, ci le-
a făgăduit dragoste şi îngrijire. Iosif este un adevărat şi strălucitor prototip al Domnului Isus, cu a cărui
istorie se identifică din multe puncte de vedere. Trăirea în Egipt nu a făcut din el un egiptean, căci
inima lui a fost ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu, pe care le-a crezut şi cu care s-a identificat.
înainte de moartea sa, Iosif le-a profeţit fraţilor săi izbăvirea lor din Egipt şi le-a cerut sub jurământ ca
atunci când vor părăsi Egiptul să ia cu ei şi osemintele sale, pentru a le îngropa în "Ţara făgăduinţei".
Omul menit să fie unealta de izbăvire a fraţilor săi şi-a încheiat misiunea la vârsta de 110 ani.
O privire atentă asupra epocii patriarhale şi a vieţii patriarhilor evidenţiază concluzii vrednice de luat
în consideraţie.
- Epoca patriarhală îl dezvăluie pe Dumnezeu în dragostea Sa faţă de neamul omenesc; aceasta
constituie un pas deosebit de însemnat în crearea cadrului în care Mântuitorul urma să se pogoare în
această lume pentru a o salva.
- Epoca patriarhală dezvăluie şi înţelepciunea, şi strategia lui Dumnezeu în realizarea planului
mântuirii. El începe cu un om, continuă cu o familie, cu o naţiune, ca apoi, în această naţiune să poată
apărea "Omul", care era Dumnezeu întrupat şi prin care urma să se iniţieze o lume nouă, lumea
mântuiţilor, a împărăţiei lui Dumnezeu.
- Epoca patriarhală evidenţiază un sistem întreg de împrejurări prin care omul nevrednic constituie
lutul în mâna olarului, din care Dumnezeu îşi modelează uneltele Sale. în viaţa fiecărui patriarh se văd
clar umanitatea omului şi acţiunile divine în vederea modelării pentru a-1 face, apoi, partener al lui
Dumnezeu în marea misiune
- în sfârşit, istoria patriarhilor dezvăluie supremaţia lui Dumnezeu asupra lumii şi a istoriei.
Dumnezeu este suveran şi acţionează în istorie. El îmbină armonios intervenţiile Lui miraculoase cu
condiţiile naturale, pentru a duce la îndeplinire planul Său pentru mântuirea omului. Dumnezeu îşi
făureşte uneltele Sale în mijlocul lumii şi, în providenţa Sa părintească, El le foloseşte în ciuda
oricăror împrejurări din lume. Dumnezeu e Domnul istoriei şi El lucrează prin oameni şi pentru
oameni, folosind toate lucrurile în scopul împlinirii măreţului Său plan răscumpărător.
CAPITOLUL II
EXODUL
ELIBERAREA "NAŢIUNII ALESE" DIN ROBIA EGIPTULUI
A doua carte a Pentateuchului lui Moise tratează despre eliberarea "naţiunii alese" din robia
Egiptului, despre răscumpărarea israeliţilor.
2.1. TITLUL CĂRŢII
Ca şi celelalte cărţi ale Pentateuchului şi potrivit tradiţiei evreieşti, titlul cărţii Exodul derivă de la
primele cuvinte - în limba ebraică - ale cărţii T\iU0 nV^l /veile şemot/ "Şi acestea sunt numele";
uneori titlul a fost prescurtat de israeliţi doar la niEU? /şemot/ "Numele" (Ex. 1:1).
Această denumire evreiască se referă mai ales la prima parte a cărţii, unde sunt cuprinse numele
seminţiilor lui Israel şi numărul celor 70 de persoane care au intrat în Egipt pe vremea lui Iacov. în
Septuaginta (LXX), cartea a fost numită, în limba greacă Exo8oa /Exodos/, "Exod" potrivit cu
principala temă tratată - ieşirea israeliţilor din robia Egiptului. în limba latină, denumirea este
"Exodus" - de unde şi în româneşte:"Exodul".
Această eliberare miraculoasă este aşa de importantă, încât patru cincimi din Pentateuch şi mai mult
de o şesime din Vechiul Testament sunt destinate acestui eveniment.43 După ce timpul de cea 400 de
ani rânduiţi Israelului pentru a trece de la stadiul de familie la cel de naţiune s-a scurs, providenţa
divină cârmuieşte în aşa fel lucrurile interne şi internaţionale, încât să aibă loc marele eveniment -
Exodul - crucial în istoria răscumpărării.
2.2. AUTORUL CĂRŢII EXOD
J
Ca şi celelalte cărţi ale Pentateuchului, atât stilul scrierii cât şi conţinutul Exodului trimit spre Moise
ca autor. Dacă în scrierea cărţii Genesa Moise a folosit şi anumite documente existente anterior, cum
sunt toledaturile "spiţele de neam", cartea Exodul, împreună cu Levitic, Numeri şi Deuteronom,
cuprind viaţa şi experienţa proprie a marelui legislator. Această istorie a lui Moise este de cea două ori
mai mare decât Noul Testament.44
De-a lungul "Sfintei Scripturi", "Cartea Legii" este atribuită lui Moise (Iosua 1:7-8; 8:30-35; 24:1-27;
2 Cron. 17:9; 31:3; Ezra 6:18; 7:10; Neem.
43
Schultz, op.cit, p. 57.
44
13:1-2; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4). Tot aşa, de-a lungul Noului Testament, singurul nume cu care este
conectată Legea este acela al lui Moise şi, în modul cel mai hotărâtor. Domnul Isus şi apostolii declară
aceasta fără echivoc (Mc. 12:26; Luca 2:22-24; Ioan 7:19-23; Mc. 7:10; Ioan 5:46-47).
Exodul, în mod specific, este atribuit lui Moise chiar în cuprinsul scrierii (Ex. 17:14; 24:3-4; 34:27).
El a scris această carte poate curând după terminarea cortului, prin anul 1444 î.Hr. (Ex. 35-40). 4'
Oricum, nu se exclude faptul că Moise a inclus şi aici genealogii existente deja, cât ŞL cele zece
porunci, care au fost scrise de însuşi Dumnezeu şi încredinţate lui Moise (Ex.20:l-17).
2.3. TEMA CĂRŢII EXOD
în cartea Exod este tratată o parte importantă dintre temele majore ale Pentateuchului. Aici găsim
partea principală a răscumpărării Israelului (devenit de acum o naţiune) din robia cruntă a Egiptului,
cât şi intrarea acestei naţiuni răscumpărate în legământ cu Iahve, Domnul şi împăratul ei, la Sinai,
darea Legii şi construirea Tabernacolului, "a palatului regal" al naţiunii teocratice. Cartea mai cuprinde
şi partea corespunzătoare din călătoria prin pustie.
2.4. CADRUL EVENIMENTELOR DIN CARTEA EXOD
Caracterul istoric al tuturor evenimentelor din cartea Exod se vede şi din faptul că acestea s-au
petrecut într-un cadru istoric şi geografic concret.
2.4.1. CADRUL ISTORIC
Dumnezeu (Stăpânul istoriei) a dirijat în aşa fel evenimentele istorice, încât acestea au servit împlinirii
planului răscumpărător al Celui ce era deasupra istoriei. în jurul anului 1875 î.Hr. în Egipt, în partea de
sud-vest a Cornului de Aur, se petrece o adevărată dezintegrare politică. Acesta se pare că a fost timpul
când familia lui Iacov s-a pogorât în Egipt. Prin anul 1730 î. Hr., hycsosii venetici ajung să
stăpânească ţara şi aceştia i-au favorizat pe evrei. După cea 200 de ani, când patrioţii naţionalişti i-au
alungat pe străini şi au reorganizat "Regatul nou", israeliţii au fost supuşi la grea robie. Se pare că
faraonii care au determinat robia asupra israeliţilor au fost Setos I, succedat de Ramses H-lea, cel din
urmă a numit cu numele46 său una dintre cetăţile construite cu sclavii evrei (Ex. 1:8).
Aceasta a durat până prin anii 1445-1444 î. Hr. , când Dumnezeu cu mâna tare i-a eliberat pe evrei prin
Moise (care se pare că s-a născut în anul 1485 î. Hr.). Calcularea timpului ieşirii din robie se poate face
potrivit cu cele indicate în lîmp. 6:1. Templul lui Solomon a început să se construiască în anul 965
45
The Criswell Study Bible, p. 70.
46
î.Hr., la 480 ani de la ieşirea din Egipt (965+480=1445). Deci, data aproximativă a ieşirii a fost anul
1445 î.Hr.47
2.4.2. CADRUL GEOGRAFIC
Evenimentele prezentate în Exod s-au petrecut în Egipt, la Marea Roşie, şi apoi, în pustiul Sinai.
Ţinutul Gosen din Egipt a fost o regiune fertilă din zona deltei Nilului, potrivită pentru agricultură şi
păşunat (meserii de bază ale fiilor lui Iacov) (Gen. 45:10; 46:34). Mai târziu, a fost numită drept cea
mai bună parte a Egiptului. Aici au locuit israeliţii până la plecarea lor din ţară (Ex. 8:22; 9:26). Alte
puncte geografice importante au fost: Marea Roşie, Peninsula Sinai şi Muntele Sinai sau Horeb.
Cartea Exod este o continuare firească a naraţiunii istoriei "naţiunii alese" începută în Genesa. De
aceea, s-a afirmat că Exodul urmează Genesei, Ia fel ca Noul Testament, Vechiului Testament.
Genesa vorbeşte despre: eforturile umane şi căderea omului, promisiunea răscumpărării, alegerea
divină şi harul lui Dumnezeu în formarea naţiunii alese, pe când Exodul prezintă puterea divină la
lucru, împlinirea lucrării răscumpărătoare în faza eliberării naţiunii alese. în Genesa 46:27 este arătat
numărul de 70 de persoane care s-au coborât cu Iacov în Egipt, iar Exodul arată că după cei 400 de ani
israeliţii deveniseră o naţiune numeroasă cu 600.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, în afară de
femei şi copii; toţi aceştia au ieşit din Egipt (Ex. 12:37). în Genesa 15:13 Dumnezeu îi spune lui
Avraam că sămânţa lui va fi în Egipt pentru 400 de ani, iar în Exod 12:40, ca şi în Galateni 3:16-17 se
confirmă cele spuse în Genesa. Această carte poate fi mai uşor înţeleasă dacă este analizată pe cele
cinci secţiuni mai importante, evidenţiind cinci momente de seamă din istoria israelită în aceste
împrejurări.
(1) Istoria eliberării naţiunii (Ex. 1:1-18:37);
(2) Legământul lui Dumnezeu cu naţiunea, la Sinai (Ex. 19:1-24:14);
(3) Revelarea sanctuarului primei religii revelate (Ex. 24:12-31:17);
(4) Ruperea şi reînnoirea legământului (Ex. 31:18-34-35);
(5) Construirea şi sfinţirea sanctuarului (Ex. 35:1-40:38).
2.5.1. ISTORIA ELIERÂRII NAŢIUNII (Ex. 1:1-18:27)
Potrivit profeţiei făcută lui Avraam, israeliţii au petrecut în Egipt 430 de ani, tirnp în care se trece de la
stadiul de familie la cel de naţiune. De acum naţiunea urma să intre sub conducerea Regelui ei -
Dumnezeu - şi să fie organizată după modelul teocratic: conform cu planurile Sale. în vederea
realizării acestor
48 Jensen, op.cit., pp. 84,85. Henrietta C. Mears, op.cit., p. 33; Jensen, op.cit., p. 83.
măreţe deziderate, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce lucrurile prin mai multe acţiuni, prezentate în
această primă parte a căiţii Exod.
2.5.1.1. OPRESIUNEA ISRAELIŢILOR (Ex. 1:1-22)
Când un nou faraon s-a ridicat în Egipt, israeliţii, favorizaţi de stăpânirea anterioară, au fost supuşi la
grea robie. Datorită providenţei divine ei se înmulţesc tot mai mult, chiar în condiţii de restricţii şi sub
acţiuni represive brutale. Egiptenii i-au pus la munca grea de făcut cărămizi pentru construcţii de
cetăţi. Pitom şi Ramses sunt două dintre cetăţile construite în timpul acela (Ex.'l:l-14). 49
Nereuşind să le determine pe moaşe să ucidă copiii israeliţilor, în final, faraon decretează aruncarea în
râu a oricărui copil de parte bărbătească născut în familiile evreilor.
Cu toate strădaniile pentru exterminare din partea lui faraon, poporul Israel creştea şi chiar aceste
împrejurări au condus pas cu pas spre împlinirea planului divin.
2.5.1.2. RIDICAREA ELIBERATORULUI (Ex. 2:1-4:31)
La vremea cea mai potrivită şi în împrejurările cele mai crâncene pentru israeliţi. Dumnezeu
pregăteşte eliberarea, ridicând un eliberator. Câţiva paşi constituie întregul proces al ridicării
eliberatorului:
2.5.1.2.1. Naşterea şi plasarea lui Moise (Ex. 2:1-10)
In familia leviţilor Amram şi Iochebed s-a născut un copilaş frumos la chip, tocmai pe când era dată
porunca exterminării tuturor copiilor de parte bărbătească. Părinţii însă ascund copilul prin creduiţă
(Ex. 6:20; Num. 26:59; Evr. 11:23). Când n-au mai putut să-1 ascundă, l-au încredinţat mâinii
Domnului; astfel, chiar şi apele Nilului, în loc să fie mijlocul uciderii, au devenit mijlocul salvării
copilului.
împletind, ca din întâmplare, naturalul cu supranaturalul. Dumnezeu, nu numai că salvează pe micuţul
copilaş. însă îl şi plasează la palatul împărătesc, unde alesul Domnului putea să devină ceea ce El
intenţiona. Aşezat în palatul împărătesc, Moise devine fiul fiicei lui Faraon; deci, un prinţ. Primeşte, în
mod semnificativ, numele de Moise -"Scos"-, pentru că a fost scos din apele ucigătoare ale Nilului, dar
mai mult, el va scoate poporul Domnului din robie. Aici, la palat, Moise se bucură de avantajele celei
mai alese educaţii a vremii, învăţând toată ştiinţa Egiptului (Fapte 7:22). El a fost educat împreună cu
moştenitorii regali şi cu prinţii vasali, care, în timpul "Regatului nou", erau educaţi la curte. Providenţa
lui Dumnezeu este demonstrată din plin în viaţa
49
Werner Keller, Şi Biblia are totuşi dreptate, p. 116. Toţi cercetătorii simt stupefiaţi astăzi când. în urma
descoperirilor arheologice, s-a constatat mânia pentru construcţii a faraonului Ramses al II-lea: "Experţii nu pot
să înţeleagă cum de atâtea temple şi construcţii publice poartă semnătura lui Ramses al II-lea". El şi-a pus
semnătura chiar şi pe construcţii realizate cu sute de ani înaintea lui.
aceluia care urma să devină un mare eliberator, dar care, în mod ironic, a fost crescut la curtea
asupritorului (Rom. 8:28).
în acelaşi timp, Dumnezeu s-a îngrijit ca Moise să fie plasat şi la sânul propriei mame, care, pentru
credincioşia ei exemplară, nu numai că ea însăşi îşi va alăpta copilul, dar va fi şi plătită pentru aceasta
(Ex. 2:9). Timp de 40 de ani, la curte, Moise a devenit un puternic prinţ, bine pregătit pământeşte.
2.5.1.2.2. încercarea umană, eşecul şi reeducarea servului lui Domnezeu
(Ex. 2:11-25)
Viaţa lui Moise poate fi împărţită în trei perioade a câte 40 de ani: "Moise a trăit primii săi 40 de ani
gândindu-se că el era cineva; următorii 40 de ani, învăţând că el era un nimeni şi, în sfârşit, ultimii 40
de ani, descoperind ce poate face Dumnezeu cu unul care era nimeni". 50
într-adevăr, în prima perioadă a pregătirii sale ca prinţ în Egipt Moise a fost învăţat că el era cineva.
De aceea, prima sa încercare de a interveni pentru poporul său a fost făcută în spiritul acestei
concepţii. Moise se identifică cu propriul popor şi cu suferinţele acestuia şi acţionează omeneşte,
fireşte, omorând pe un egiptean care îl bătea pe un evreu. Cei 40 de ani petrecuţi la palat, cât şi poziţia
obţinută, n-au făcut din el un egiptean, însă metoda folosită era cea a revoluţiei şi a violenţei, străină
de planul lui Dumnezeu. Moise constată repede că, după primul ciclu al pregătirii sale, nu poate
deveni decât un criminal, iar poporul pe care vroia să-1 apere era înrobit, de asemenea, de ură şi de
neînţelegere - mai mult decât pe egipteni - şi aceasta îl face să devină fugar.
Providenţa divină însă avea pentru el un al doilea nivel de pregătire, o adevărată "facultate" în Madian,
în şcoala lui Dumnezeu (Ex. 2:16-22), unde el are parte de completarea educaţiei din punctul de
vedere al lui Dumnezeu. Aici, există câteva elemente prin care Dumnezeu lucrează la modelarea
servului Său.
Un prim mijloc a fost noua sa meserie. Ajuns la Reuel (un .preot din Madian), Moise este angajat la
păstorirea oilor. Lucrul acesta îl va învăţa pe Moise ca, mai târziu, să păstorească turma poporului lui
Dumnezeu.
Pustiul şi locurile pe unde îşi purta zilnic turma îl familiarizează pe omul ales de Dumnezeu să fie
conducătorul poporului Său prin pustie cu cărările pe unde urma să-şi conducă poporul eliberat.
Madian era aşezat în Arabia, în estul Golfului Akaba, într-un ţinut în care predomina pustiul. Viaţa
aspră de pustiu a <-făcut din Moise un om în stare să călătorească pe asemenea meleaguri cu poporul
răscumpărat. Mai târziu, tot în pustiu s-a pregătit Fiul lui Dumnezeu pentru măreaţa sa lucrare, iar
apostolul Pavel trăieşte în acelaşi pustiu al Arabiei pregătindu-se pentru apostolat (Mat.4:1 -11; Gal.
1:17).
Prin intermediul vieţii de familie, Cel Atotputernic a lucrat la caracterul omului ales de El. Moise este
primit bine în casa lui Reuel, al cărui nume înseamnă:"Dumnezeu este prieten" sau "Martorul lui
Dumnezeu". în numele lui intra şi "El" (care vine de la Elohim), ceea ce indică faptul că acest om avea
anumite cunoştinţe despre adevăratul Dumnezeu. Aceeaşi persoană mai este cunoscută şi sub numele
de Jetro, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora
50
Henrietta C. Mears, op.cit., p. 33.s.,;,.• ^ ,;; ,:; i ■?'-.:• .-■->:-w,-
("Doamna păsărică"), însă se pare că ea a fost o fire dârză, care i-a cauzat multa amărăciune soţului ei.
Prin urmare, nu-i de mirare că revoluţionarul de mai înainte devine cel mai blând om de pe pământ
(Ex. 4:24-26; Nu. 12:3). Astfel. Moise a ajuns ceea ce dorea Dumnezeu să fie pentru a-1 putea folosi.
Deşi oarecum mulţumit pentru că scăpase de urmărirea lui Faraon şi resemnat în noua sa situaţie.
Moise tânjea totuşi în sufletul lui după poporul său. De aceea, când i s-a născut primul fiu i-a dat
numele de Gherşon ("Locuitor străin").
2.5.1.2.3. Chemarea şi trimiterea lui Moise (Ex. 3:1-4:31)
O dată terminată pregătirea. Dumnezeu îi adresează chemarea Sa aceluia pe care vrea să-1 folosească.
Sosise vremea când strigătele pe care robia aspră le smulgea israeliţilor au ajuns până la Dumnezeu;
atunci. El se adresează lui Moise, care a fost pregătit în scopul acesta.
Locul în care Dumnezeu a adresat chemarea Sa a. fost dincolo de pustiu, la Muntele lui Dumnezeu.
Horeb, unde Moise şi-a condus turma, ca din întâmplare. Numele vechi al muntelui era Jebel Musa,
avea o înălţime de 7,363 de picioare şi era aşezat în sudul Peninsulei Sinai. Horeb putea fi lanţul de
munţi, iar Sinai, unul dintre munţii acestui lanţ. Unii consideră că era unul şi acelaşi munte cu două
denumiri.
Chemarea este adresată direct de către Dumnezeu, prin intermediul rugului aprins. Faptul că rugul
ardea, însă nu se mistuia, a atras atenţia ciobanului din Madian (Ex. 3:2-3). Această arătare neobişnuită
ilustra, de fapt, adevărul că, deşi Israelul era tratat cu focul încercării în cuptorul robiei, menirea lui nu
era distrugerea, ci purificarea în vederea slujirii singurului Dumnezeu adevărat şi sfânt. în incinta unui
asemenea sanctuar impozant, Moise trebuie să-şi scoată încălţămintea 51, pentru că acela era un loc
sfânt.
Dumnezeu i se adresează lui Moise direct, strigându-1 pe nume şi, în continuare, are loc tensiunea
legitimă dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul celui chemat, în lumina spectrului
responsabilităţii. Chemarea evidenţiază faptul că lucrarea răscumpărării era opera lui Dumnezeu, care
cunoaşte suferinţele poporului Său, însă El a hotărât să facă aceasta prin omul pe care 1-a pregătit
pentru acest scop (Ex. 3:6-10).
Dumnezeu spulberă obiecţiunile ridicate de Moise datorită ezitării astfel: când Moise, privind la sine,
spune că el nu este vrednic pentru această lucrare. Dumnezeu îi arată că El însuşi îl va însoţi.
- Când Moise îşi exprimă ignoranţa, spunând că nu ştie care este numele lui Dumnezeu, acesta i Se
descoperă sub numele sublim de .?$Ş "I\$Ş! ,?T1H /Ehie ăşer ehie/ "Eu sunt cel ce sunt" sau '"Eu voi
fi acolo cel ce întotdeauna am fost" (Ex. 3:13-18). Prin aceste cuvinte şi prin această denumire,
Dumnezeu îşi descoperă atât personalitatea şi existenţa necauzată, în Sine, cât şi imanenţa în care
intenţionează a Se apropia de poporul Său, cu care va intra în legământ. "Eu sunt cel ce sunt" este
Numele personal al Dumnezeului Legământului, spre
51
Se pare că de aici vine practica descălţării mahomedanilor, care are loc la intrarea în moschee, cât şi
a creştinilor indieni, când intră în biserică.
deosebire de: DTl1?^ /Elohim/, nume care-L prezenta pe acelaşi Dumnezeu, însă transcendent,
descoperit în creaţie. 52
- Când Moise prezintă frica de nereuşită (Ex. 4:1-9), Dumnezeu îi încredinţează câteva
minuni, prin care să se poată legitima în faţa poporului. Primul semn - acela în care toiagul de cioban
al lui Moise este aruncat la pământ, la porunca lui Dumnezeu - afirma încredinţarea lui Moise în
vederea marii realizări. Trimisul lui Iahve urma să fie mai puternic cu toiagul său de cioban decât
Faraon cu sceptrul său în formă de cobră.
Al doilea semn - cu lepra - simboliza puterea şi autoritatea lui Moise în conducerea poporului lui
Dumnezeu. în sine, omul Moise ar fi însemnat un dezastru; cu Dumnezeu, el devine reuşită şi
satisfacţie (Num. 11:11-12).
Al treilea semn - transformarea apei în sânge - simboliza împuternicirea ce i se dă asupra zeităţilor
Egiptului, care, în ele însele, sunt un dezastru aducător de moarte, însă Dumnezeu cel Adevărat este
Cel ce asigură viaţa.
- Când Moise apelează la inabilitatea sa în ceea ce priveşte vorbirea. Dumnezeu îi aduce aminte că El
îl putea face pe om să vorbească sau să fie mut (Ex. 4:10-12).
în sfârşit, când Moise refuză, cerând ca Dumnezeu să-1 trimită pe altul, Dumnezeu i-1 dă pe fratele
său - Aaron -, care avea o vorbire uşoară şi care îi va servi ca profet, vorbind în locul lui (Ex. 4:14-16;
7:1).
Răspunsurile lui Dumnezeu la obiecţiunile de tot felul ale lui Moise evidenţiază echipamentul solid pe
care Cel ce cheamă la o astfel de slujire îl asigură pentru slujitorul Său, echipament ce îl determină pe
Moise să accepte chemarea.
Astfel echipat şi asigurat de compania lui Dumnezeu şi a fratelui său, "eliberatorul" este gata să plece
spre Egipt, unde poporul său gemea sub apăsarea robiei.
In drum, este determinat, sub ameninţarea cu moartea, ca el - Moise - care mergea să fie unealta lui
Dumnezeu în împlinirea făgăduinţei făcute lui Avraam pentru poporul acestuia, să respecte în propria
sa familie semnul legământului: tăierea împrejur, poruncită lui Avraam (Ex. 4:24-26). întâlnindu-se cu
Aaron, care era purtat de aceleaşi simţăminte în drum spre pustie, Moise se bucură, cei doi sunt gata ca
la porunca lui Dumnezeu să istorisească poporului vestea bună a răscumpărării divine (Ex. 4:27-31).
2.5.1.3. ACTUL ELIBERĂRII ISRAELIŢILOR (Ex. 5:1-15:21)
Timpul mult aşteptat a sosit şi unealta lui Dumnezeu a fost pregătită (Moise avea 80 de ani, iar Aaron
avea 83 de ani), pentru a se putea îndeplini marele eveniment. Mai este nevoie însă ca pe de o parte,
israeliţii să-L cunoască pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, egiptenii şi Faraon să cedeze în faţa deciziei
divine de eliberare a "naţiunii alese". în scopul acesta Dumnezeu conduce lucrurile spre câţiva paşi
deosebit de importanţi de educare divină.
Din respect, evreii evitau pronunţarea Numelui personal al lui Dumnezeu. substituindu-L cu cel de
Adonai (Domnul); de aceea, masoreţii L-au şi punctat cu vocalele acestuia: iYirr ("Yehova").
2.5.1.3.1. Prima confruntare cu Faraon (Ex. 5:1-6:30)
La porunca lui Dumnezeu, Moise şi Aaron s-au prezentat la Faraon şi i-au cerut să-1 lase pe Israel să
plece pentru un pelerinaj religios în pustiu. Prin această cerinţă, care a fost refuzată, s-a evidenţiat
hotărârea lui Faraon de a-i ţine pe israeliţi în robie, cât şi faptul că era exculsă orice libertate pentru
naţiunea întobită, inclusiv cea religioasă. Nu numai că au fost refuzaţi, însă robia a fost mult înăsprită.
Faptul acesta duce la o învinuire a lui Moise şi a lui Aaron de către popor, precum şi la apelul lor
fierbinte către Dumnezeu. Prezentarea genealogiei lui Moise (6:14-30) este un semn al
responsabilităţii ce urma să o aibă cei prezentaţi. Dumnezeu îşi înnoieşte făgăduinţa şi-i trimite din
nou la Faraon.
2.5.1.3.2. încercări repetate zadarnice (Ex. 7:1-10:29)
Urmează mai multe încercări, în care Moise şi Aaron caută să-1 convingă pe Faraon să cedeze în faţa
planului lui Dumnezeu. Transformarea toiagului în şarpe îi determină pe vrăjitorii Egiptului să recurgă
la gesturi asemănătoare. Deşi şarpele lui Moise îi înghite pe cei ai vrăjitorilor şi apoi se transformă în
toiag - dovedindu-se prin aceasta supremaţia lui lahve faţă de Faraon şi autoritatea acestuia - Faraon se
împotriveşte categoric.
Aici este prezentată în Biblie prima perioadă a minunilor biblice. A doua a fost pe vremea profeţilor
Ilie şi Elisei, când, de asemenea, se vede o confruntare între adevăratul Dumnezeu şi zeităţile timpului.
Iar a treia a fost când însuşi Dumnezeu a coborât în Fiul Său, pentru a-L revela pe Tatăl, adevăratul
Dumnezeu. Numele celor doi vrăjitori din Egipt au fost păstrate în tradiţia orală (Iane şi lambre) şi
sunt apoi prezentate în 2Timotei 3:8. 3
Urmează primele nouă plăgi, care evidenţiază încercarea lui Dumnezeu de a-i conştientiza pe Faraon
si pe Egipteni de supremaţia Sa şi de inutilitatea încrederii în zeii morţi ai Egiptului. Egiptenii se
închinau la un număr de 80 de zei, dintre care cei mai populari au fost confruntaţi cu puterea divină.
(1) Prin prefacerea apei în sânge (Ex. 7:14-25) a fost provocat şi discreditat zeul Mapi, al Nilului.
Acesta era înrudit cu Osiris şi era adorat ca sursă de viaţă în Egipt. Când însă orice viaţă din Nil a
dispărut din cauza sângelui, Nilul a devenit un blestem. Magicienii au făcut acelaşi lucru în miniatură,
iar Faraon s-a împietrit.
(2) Invazia broaştelor (Ex. 8:1-15). Egiptenii se închinau şi zeului Hega, o creatură imaginară cu cap
de broască, considerat simbol al fertilităţii şi al învierii. Invazia broaştelor în tot Egiptul a constituit o
cruntă discreditare împotriva acestei zeităţi. Din nou, ceea ce era considerat binecuvântare a devenit un
blestem. Magicienii sunt şi ei capabili să aducă broaşte, însă ei nu le pot înlătura. Faraon constată
nevoia ajutorului divin şi le cere lui Moise şi lui Aaron să se roage pentru îndepărtarea broaştelor, însă
când broaştele au fost îndepărtate, din nou el şi-a împietrit inima.
53
The Criswell SfudyBible, p. 81.
(3) Ţărâna pământului se transformă în păduchi sau în ţânţari (Ex. 8:16-19). De acum, magicienii
recunosc că aceasta întrece puterea lor, însă din nou Faraon se împietreşte.
(4) Egiptul este invadat de "musca cănească", însă ţinutul Gosen, unde locuiau israeliţii, a fost ocolit.
De data aceasta, Faraon încearcă să facă un compromis, oferind israeliţilor posibilitatea aducerii
jertfelor acolo, în ţară; israeliţii refuză. Deşi le promite că îi va lăsa să plece, Faraon se împietreşte de
îndată ce scapă de muşte.
(5) Ciuma vitelor (Ex. 9.1-7). Cu plaga a cincea ofensa se îndreaptă asupra zeului Apis, boul sfânt,
zeul protejării şi al fertilităţii şi împotriva zeiţei Hattor (vaca sacră) - o zeitate cu cap de vacă. în timp
ce vitele egiptenilor au pierit, vitele israeliţilor au fost ocolite. însă Faraon şi-a împietrit inima.
(6) Vărsatul negru (Ex. 9:8-12). Această urgie era îndreptată împotriva dumnezeului vindecării şi al
sănătăţii, cu numele de Imhotep. Chiar magicienii au fost atinşi de această boală. Aici este punctul
crucial în destinul lui Faraon. Dacă până aici este scris: "Faraon şi-a împietrit inima", de aici înainte
găsim scris: "Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon" (9:12).
(7) Grindina şi focul (Ex. 9:13-35). Urgia a şaptea este din nou prevestită lui Faraon. Tunete puternice,
cu foc ce atingea pământul, însoţite de grindină, au biciuit ţara Egiptului. Ploaia era cu totul
neobişnuită în această ţară. Cantitatea de ploaie ce cade anual la Cairo nu atinge decât 4-5 cm. De data
aceasta, a fost o groaznică furtună. Faraon recunoaşte adevărul înaintea lui Dumnezeu; lui i se dă
posibilitatea de a se pocăi. îşi recunoaşte profund păcatele şi cere să înceteze furtuna, promiţând că îi
va lăsa pe israeliţi să plece. însă, aşa cum Moise a prezis, Faraon şi-a retras iarăşi cuvântul. Faraon nu
mai avea harul pocăinţei şi al iertării.
(8) Lăcustele (Ex. 10:1-20). Plaga a opta vine după o serioasă prevenire din partea Domnului către
Faraon. Nu numai că îi vorbeşte prin Moise, însă chiar slujitorii săi îndrăznesc să-1 îndemne să-i lase
pe israeliţi să plece, că altfel "'piere Egiptul" (vers. 7). Faraon este gata să-i lase pe bărbaţi să meargă
să aducă jertfe Domnului, însă fără să le ia pe femei, ca şi pe copii. Moise afirmă că la o sărbătoare în
cinstea Domnului ar trebui să fie tot poporul. Supărat, Faraon îi izgoneşte dinaintea lui, iar lăcustele
invadează ţara. Faraon îi recheamă pe Moise şi pe Aaron şi îşi mărturiseşte păcatul: "Am păcătuit",
ceea ce dovedeşte îndurarea lui Dumnezeu. însă când plaga a încetat, lui Faraon i s-a împietrit inima şi
nu i-a lăsat să plece.
Lăcustele obişnuiau să fie aduse de vântul de răsărit, în mod natural, însă faptul că au venit aşa de
multe şi la timpul prezis de Moise, dovedeşte o împletire a naturalului cu supranaturalul. Potrivit cu
hotărârea divină lăcustele au invadat Egiptul când Moise şi-a întins toiagul asupra ţării (Ex. 10:4,12-
13). Plaga a fost şi o confruntare ironică a zeilor Isis şi Serapis care se presupunea că apără ţara de
asemenea calamităţi.
(9) întunericul de trei zile (Ex. 10:21-29). Fără nici o altă prevenire, cea de a noua plagă a lovit din
plin ţara Egiptului. Timp de trei zile a fost întuneric beznă peste toată ţara, excepţie făcând ţinuturile
locuite de evrei. Această plagă a fost o cruntă provocare a dumnezeului-Soare (Ra) al Egiptului. De
data aceasta. Faraon este dispus să lase întreg poporul să plece, fără însă să-şi ia cu ei
turmele. Cu această ocazie. Moise pronunţă memorabila frază: "...Şi turmele noastre tot trebuie să
meargă cu noi, şi să nu rămână o unghie din ele...", împietrirea la care ajunge Faraon, de data aceasta,
îl determină să-1 izgonească pe Moise, poruncindu-i să nu mai apară înaintea sa.
Aruncând o privire asupra primelor nouă plăgi, se poate uşor observa desfăşurarea acestora după un
plan bine definit, urmărind scopul pe care îl avea Dumnezeu.
Cele nouă plăgi formează trei grupe de câte trei, adică trei triplete bine organizate. In fiecare triplet i se
cere lui Moise ca, mai întâi, să se prezinte în faţa lui Faraon lângă răul Nil, dimineaţa, şi să-1
avertizeze (Ex. 7:15; 8:20; 9:13). Apoi, e trimis la palatul lui Faraon, iar la fiecare a treia plagă,
Dumnezeu porunceşte lui Moise şi lui Aaron să declanşeze pligile fără nici o avertizare. Plăgile
evidenţiază supremaţia lui Dumnezeu asupra Lui Faraon şi a magicienilor săi, cât şi incomparabilitatea
Sa cu zeii Egiptului.'4
Trebuie remarcat faptul că la primele cinci plăgi, de fiecare dată, Faraon îşi împietreşte inima, fapt
care indică voinţa liberă şi alegerea lui Faraon în această decizie, precum şi responsabilitatea acestuia
pentru neascultare. începând cu plaga a şasea, Dumnezeu îi împietreşte inima, indicând depăşirea
limitei harului şi aşteptării divine, deşi uneori Faraon a ajuns să recunoască vina, să ceară îndurarea şi
să încline spre decizia aşteptată de Dumnezeu.
(10) Plaga a zecea constituie o categorie aparte şi este parte integrantă în desfăşurarea actului marii
împliniri - ieşirea israeliţilor din Egipt.
2.5.1.3.3. Eliberarea - EXODUL (Ex. 11:1-15:21)
Cea de a zecea plagă era rezervată pentru împlinirea planului divin, pentni ieşirea israeliţilor din robie.
Uciderea tuturor întâilor născuţi este prevestită lui Faraon. Scopul era ca să se dovedească, cu
certitudine, că atât Faraon cât şi întâiul său născut, consideraţi ca întrupări ale zeilor, nu erau decât
fiinţe muritoare, dependente de dătătorul vieţii - Dumnezeu. El arată că nu doreşte să distrugă întreaga
naţiune egipteană, ci că, în mod simbolic, aplică judecata sa disciplinară asupra naţiunii egiptene
neascultătoare.
Şi israeliţii sunt pregătiţi pentru măreţul eveniment (Ex. 12:1-28). Acelaşi eveniment, care pentru
egipteni însemna moarte şi pedeapsă, pentni poporal lui Dumnezeu însemna viaţă şi eliberare. Pentru
israeliţi, Dumnezeu stabileşte un nou calendar pe baze teologice, în locul celui bazat pe ciclul natural
(Ex. 12:1-2). Plaga a zecea şi felul în care urma să fie aplicată demonstrează că israeliţii nu erau
consideraţi superiori egiptenilor prin natura lor. Distincţia acordată lor se datora graţiei lui Dumnezeu.
Sunt salvaţi de la moarte doar întâii născuţi ai familiei care aveau stâlpii şi pragul de sus al uşii casei
stropiţi cu sângele unui miel. Fie întâiul născut, fie mielul care îl substituia, urma să moară. Un miel
fără cusur trebuia luat de către fiecare familie în ziua a zecea şi apoi junghiat în ziua a paisprezece a
lunii întâi a anului. Aceasta este luna Abib (Ex. 13:1; 23:15), cunoscută mai târziu, după captivitatea
babiloniană, ca luna Nisan (Neemia 2:1;' Estera 3:7), corespunzând aproximativ mijlocului lunii
martie-aprilie şi a devenit prima lună a anului religios. înteraga familie terbuia să fie adunată în casă şi
să mănânce carnea mielului friptă, împreună cu verdeţuri şi ierburi amare şi cu azimă sau cu pâine
nedospită. în acelaşi timp, îngerul morţii a străbătut prin toată ţara Egiptului omorându-i pe toţi întâii
născuţi ai ţării, trecând însă pe lângă casele israeliţilor fără să le cauzeze vreun rău acestora. Acţiunea
a fost îndeplinită conform cuvântului evreiesc: FIDD /Pasac/ "a trecut pe lângă", "a evitat", denumind
pastele Domnului, în baza sângelui mielului. La miezul nopţii, pe când egiptenii îşi plângeau - fiecare-
morţii, israeliţii, gata de drum, sărbătoreau pastele şi ieşirea lor din robie.
Făgăduinţa făcută lui Avraam s-a împlinit după 430 de ani. Când Dumnezeu a decis împlinirea,
egiptenii nu numai că i-au lăsat pe israeliţi să plece, ci i-au şi silit să iasă cu tot ceea ce aveau şi cu o
deosebită grabă. Mai mult, Dumnezeu le-a acordat favoarea de a primi de la egipteni daruri multe, care
au constituit o bogată recompensă pentru robia cruntă. Situaţia creată de plăgile aplicate Egiptului i-a
determinat pe mulţi să se ataşeze israeliţilor; neavând însă aceeaşi făgăduinţă, aceştia au constituit o
cursă pentru naţiunea aleasă în drum spre 'Ţara făgăduinţei" (Numeri 11:4).
Actul eliberării din robia Egiptului dovedeşte precizia cu care lucrează Dumnezeu la timpul prevăzut
(Gen. 15:13; Fapte 7:6-7): în jurul anului 1445 î.Hr., în timpul domniei lui Amenhotep II, care a fost
precedat de Thutmose III, faraonul opresiunii israeliţilor/ 5 Cei care au ieşit din Egipt erau peste
600.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, ceea ce dovedeşte că numărul total era 2-3 milioane
(12:37), un mare popor, aşa cum promisese Dumnezeu. Potrivit jurământului făcut lui Iosif, israeliţii
au luat cu ei şi osemintele lui Iosif (Ex. 13:19) şi au pornit spre "Ţara făgăduinţei", conduşi de însuşi
Domnul.
Definitivarea exodului trebuia săvârşită atât pe plan spiritual, cât şi pe plan fizic (12:43-14:31). Pe
plan spiritual, israeliţii trebuiau să evalueze la justa valoare ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei. De
aceea. Dumnezeu a poruncit sărbătorirea anuală a Pastelor spre pomenirea marelui eveniment al
exodului. Toţi bărbaţii care doreau să mănânce pastele trebuia să fie tăiaţi împrejur.
Israeliţii erau datori să-şi exprime deplina recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Marele lor Eliberator.
Fiecare întâi născut, atât al oamenilor, cât şi al animalelor, trebuia închinat Domnului. întâiul născut al
omului şi al animalelor necurate trebuia răscumpărat (fiecare, cu un miel); altfel, trebuia să fie omorât
(13:12-13). în felul acesta, exodul trebuia întipărit în mintea israeliţilor pentru totdeauna. Pe plan fizic,
exodul a fost definitivat prin separarea israeliţilor de egiptenii care i-au urmărit şi de sfera de acţiune a
acestora. Drumul direct spre nord, prin ţara filistenilor, care ar fi fost cel mai scurt drum spre Canaan,
a fost evitat, pentru că era patrulat de gărzi egiptene. Astfel, Moise şi-a condus poporul, la porunca lui
Dumnezeu, spre sud, unde urma să experimenteze trecerea miraculoasă a Mării Roşii (14:1-31).
Acolo, la Marea Roşie, Dumnezeu a dat o lecţie definitivă atât israeliţilor, cât şi egiptenilor. Israeliţii,
văzând în faţa lor moartea, iar în urmă, oastea egipteană apropiindu-se, au uitat, parcă, tot ceea ce
făcuse Dumnezeu pentru ei. El însă i-a însoţit şi i-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, într-un mod cu
totul
William J. Dumbrell, op.cit., p. 32.
Chswell Bible Study, p.90.
miraculos. Egiptenii au uitat, parcă, de asemenea, tot ceea ce li se întâmplase, şi Faraon, cu inima
împietrită, i-a urmărit pe israeliţi spre Marea Roşie, însă egiptenii au fost înecaţi, pe când încercau să-i
ajungă pe fugarii intraţi în mare. Miracolul trecerii Mării Roşii a dovedit egiptenilor decizia divină a
eliberării celor pe care ei îi înrobiseră, iar israeliţilor, fericiţi şi definitiv scăpaţi de robia egipteană, le-a
inspirat frică şi încredere în Domnul, cât şi respect faţă de servul Său, Moise (14:31). Mai târziu,
evenimentul s-a înscris şi în teologia israeliţilor (Ps.77:11-20; 78:52-54; 106:7-12; îs. 51:9-11; Evr. 1
1:29).
Cântarea de laudă (15:1-21) a fost expresia bucuriei şi a recunoştinţei adusă Domnului. Alături de
Moise şi de Aaron, sora lor, Măria, proorocită, conduce cântarea de laudă Domnului. Cântarea
evidenţiază, în retrospectivă, experienţa minunată de care au avut parte (15:1-13), iar în perspectivă,
este o privire înainte spre cucerirea "Ţării făgăduite" (15:14-16), cât şi o privire cu nădejde spre
veşnicie (15:17-18).
Câteva concluzii privind eliberarea israeliţilor din robia Egiptului vor evidenţia învăţăminte de seamă
revelate prin acest act divin, după cum urmează:
- Exodul rămâne cel mai de seamă eveniment din istoria israeliţilor şi a generat cea mai veche şi
importantă sărbătoare mozaică.
- Actul eliberării din robie s-a dovedit a fi lucrarea lui Dumnezeu.
- Contribuţia lui Moise şi a lui Aaron arată câ Dumnezeu îi foloseşte pe oameniii aleşi ca unelte în
cele mai măreţe lucrări pe pământ. Dumnezeu lucrează pentru oameni prin oameni. în vederea acestui
fapt, El pregăteşte uneltele Sale în mod specific, potrivit chemării fiecăruia.
- Dumnezeu lucrează în timp, acordând harul Său şi celor mai înverşunaţi duşmani şi dăltuind
caracterele celor din poporul Său. Faraon este condus de la cea mai de jos poziţie de împotrivire faţă
de Dumnezeu, când întreabă "Cine este Dumnezeu ca să ascult de El ?", până la înalta stare de
pocăinţă, când declară: "Am păcătuit, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine". Dar pentru că îşi
împietreşte inima faţă de Dumnezeu, este condus spre deplina osândă pentru faptele sale.
Calificativul cel mai potrivit privitor la măreţul act al exodului este cel redat de cuvintele de început
ale cântării izbăvirii: "Voi cânta Domnului, că Şi-a arătat slava". Când familia aleasă a devenit o
naţiune aleasă, Dumnezeu a eliberat pe poporul Său pentru a-1 duce la locul întâlnirii personale şi al
intrării în legământ cu regele lor, în vederea pregătirii acestui popor pentru a servi ca mediu al venirii
Sale pe pământ în Hristos Domnul, pentru răscumpărarea fiinţei umane.
2.5.1.4. NAŢIUNEA ALEASĂ ÎN DRUM SPRE MUNTELE SINAI (15:22-18:27)
Semnul dat de Dumnezeu lui Moise a fost faptul că, după scoaterea poporului din robie, israeliţii vor
sluji lui Dumnezeu acolo, pe Muntele Sinai (3:12), unde a hotărât El să intre în legământ cu naţiunea
Sa.
Drumul dintre Marea Roşie şi Sinai a constituit prilejul primelor experienţe în umblarea cu Dumnezeu.
La fiecatre pas, poporul nou eliberat din robie va
întâlni probleme pe care le va depăşi prin puterea lui Dumnezeu, care călătorea împreună cu el şi care
săvârşea modelarea pentru a deveni naţiunea prin care îşi va îndeplini planurile.
2.5.1.4.1. Popasul de la Mara (15:22-27)
După trei zile de călătorie prin pustia Şur, israeliţii au ajuns la Mara. Acolo au întâlnit apele amare pe
care nu le-au putut bea; de aceea, au dat locului aceluia numele Mara. ("Amărăciune"). Poporul a cârtit
împotriva lui Moise, iar acesta a apelat la Dumnezeu. Acesta i-a indicat lui Moise o bucată de lemn, pe
care s-o arunce în apele amare. Apele au devenit dulci şi bune de băut. Versetele 25 şi 25 arată că
întâmplarea a avut un rol precis în planul lui Dumnezeu. Israeliţii au învăţat cât erau de vulnerabili şi
cum soluţionarea problemei, în pustiu, se realiza prin îndurarea şi puterea lui Dumnezeu. De
asemenea, li se spunea clar că, aşa cum Dumnezeu a vindecat apele de amărăciunea din ele, tot El le
va vindeca şi în continuare, de-a lungul drumului, bolile fizice şi spirituale şi le va transforma
amărăciunea în dulceaţă. Iahve s-a dovedit a fi şi "Domnul care vindecă", doctorul israeliţilor, iar ei
trebuiau să-L asculte.
2.5.1.4.2. Popasul de la Elim (15:27)
înaintând prin pustie, israeliţii au ajuns la Elim, care s-a dovedit o oază binecuvântată în mijlocul
pustiului. Douăsprezece izvoare ofereau apă bună pentru fiecare dintre cele douăsprezece seminţii din
pustiu. Iar şaptezeci de palmieri ofereau umbra lor binefăcătoare. Elimul dezvăluie rezervele plenare
ale lui Dumnezeu, chiar în pustiu, pentru poporul ales. El este Păstorul care duce turma Sa la ape de
odihnă (Ps.23).
2.5.1.4.3. Popasul din Pustia Sin (16:1-36)
Plecând de la Elim prin Pustiul Sin, israeliţii au suferit din lipsă de hrană. Aici are loc, iarăşi,
exprimarea deschisă a firii lor păcătoase şi încăpăţânate. în cârtirile lor, ei apreciază vechea situaţie din
Egipt si preferă să moară decât să fie în prezenta situaţie. Nemulţumirea lor faţă de Dumnezeu s-a
exteriorizat în cârtire împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Marea lor greşeală a fost că nu-şi aruncau
mereu privirea înainte spre "Ţara făgăduinţei", ci înapoi, spre ţara robiei lor. 56
La cârtirile lor nesăbuite. Dumnezeu răspunde prin trei acţiuni: Slava Domnului s-a arătat în nor: Iahve
arată că vine în ajutorul conducătorilor, confirmând spusele încurajatoare ale acestora către poporul
răzvrătit şi descurajat. Seara, Cel Atotputernic a aprovizionat cu carne tabăra răzvrătită. Prepeliţe
nenumărate au acoperit tabăra. Dumnezeu le-a determinat să cadă în tabăra israeliţilor. ApoL
Dumnezeu le-a dăruit şi mană din cer. Dimineaţa, o rouă abundentă a înconjurat tabăra, iar când
aceasta s-a ridicat, pe suprafaţa pustiului au rămas un fel de fulgi albi, care aveau gustul de turtă dulce.
Când au văzut israeliţii au întrebat: N1H M /Man hu/, "Ce este aceasta?" de unde i-a şi
56
Halley. op.cit., p. 125.
venit numele de mană sau pâinea din cer, care le-a fost apoi dăruită israeliţilor zilnic. Ei trebuiau doar
s-o strângă, s-o macine şi să coacă turtev Fiecare persoană trebuia să adune un omer în fiecare
dimineaţă (cea. 3,85 1). în ziua a şasea, trebuia să strângă o cantitate dublă, pentru a avea şi în ziua a
şaptea, care era să fie ziua de odihnă.
Aici, în Pustia Sin, israeliţii au învăţat că Cel care le dăduse apă de băut le-a dat şi pâine în pustiu.
Trist este însă că firea lor era aceeaşi. Dacă în lipsuri au cârtit, în belşug au călcat porunca divină. Unii
s-au dedat să adune mai multă mană decât aveau nevoie pentru o zi, însă cantitatea suplimentară s-a
alterat şi a făcut viermi. Mai mult, unii au ieşit să culeagă mană şi în ziua a şaptea, însă n-au găsit.
De la o lună de la ieşirea lor din Egipt, israeliţii au fost hrăniţi cu mană pe toată durata celor patruzeci
de ani, până când au ajuns în "Ţara făgăduinţei" şi au mâncat din roadele ţării (16:35; Ios. 5:12). Un
vas cu mană a fost păstrat din porunca Domnului şi pus în chivot pentru a servi ca mărturie în faţa
descendenţilor. Domnul Isus însuşi desemnează ma.na din pustie ca un prototip al propriei Sale fiinţe,
care era adevărata Pâine ce se pogoară din cer (loan 6:31-58).
2.5.1.4.4. Popasul de la Refîdim (17:1-18:27)
Următorul popas, în drum spre Muntele Sinai, a fost la Refîdim, unde au avut loc alte trei experienţe
importante:
(1) Israeliţii primesc apă din stâncă. Confruntaţi din nou cu lipsa de apă sunt cuprinşi de un aşa duh de
răzvrătire, încât îşi propun să-1 ucidă pe Moise cu pietre. îndoindu-se de prezenţa Domnului cu ei.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să lovească stânca Horebului cu toiagul şi, astfel, să-i asigure
poporului apă de băut. Actul era deosebit de semnificativ: Domnul însuşi a stat pe stâncă, atunci când
Moise a lovit-o. Stânca lovită îl prefigura, cu claritate, pe Dumnezeu în persoana Fiului Său - Isus
Hristos - care va primi osânda Legii din pricina păcatului, pentru ca astfel, prin jertfă, să ţâşnească apa
vieţii pentru toţi cei ameninţaţi cu moartea din pricina păcatului (Deut. 32:15; ICor. 10:4; loan 4:13-
14). întâmplarea a fost înscrisă în istoria călătoriilor prin pustiu prin expresiile: "'Masa şi Meriba"
(ispită şi ceartă) din pricina comportării israeliţilor (17:7).
(2) Tot la Refîdim, pelerinii spre "Ţara promisă" au parte de victoria în înfrângerea amaleciţilor.
Amalec era căpetenia unui popor descendent din Esau, duşmani din principiu ai israeliţilor (Gen.
36:12). Ei au pornit război împotriva acestor vrăjmaşi. Lupta s-a dus pe două planuri. Pe plan spiritual,
era susţinută de către Moise, care stătea pe munte în rugăciune, implorându-L pe Dumnezeu cu
mâinile ridicate şi susţinut de către Aaron şi Hur. Pe plan fizic, lupta a fost condusă de Iosua, în vale.
Biruinţa a fost deplină pentru israeliţi. Victoria a fost notată într-o carte şi imortalizată printr-un altar
construit de Moise, căruia i-au pus numele "Iehova Nisi" sau "Domnul - Steagul meu", iar Amalec
urma să fie şters de sub ceruri.
(3) In sfârşit, tot la Refîdim, Moise împarte funcţiile administrative. Socrul său, Ietro, aflând despre
tot ceea ce a făcut Domnul lui Moise şi poporului Său,
a venit la el în pustiu şi i-a adus-o pe soţia acestuia, Sefora, şi pe fii Ghersom şi Eliezer, care fuseseră
trimişi acasă; astfel a realizat o întâlnire fericită cu mulţumiri către Dumnezeu.
Ietro a observat apoi metoda ineficientă folosită de Moise în judecarea poporului şi îi sugerează un
sistem mai eficient. Moise avea să-şi păstreze funcţia de intermediar între popor şi Dumnezeu şi rolul
de învăţător al poruncilor Domnului pentru popor. Iar cazurile mai uşoare urmau să fie rezolvate de
căpetenii aşezate peste grupuri de persoane de o mie, o sută şi zece. Sarcina putea să fie astfel purtată
de mai mulţi, cu condiţia ca Dumnezeu să-şi dea acordul (18:23). Nu numai că Moise a aplicat acest
nou fel de organizare, însă organizarea pe baza unor astfel de principii corespunde în mod excelent
pentru poporul Domnului. Astfel, naţiunea aleasă, crescută de Dumnezeu din Avraam, modelată în
"cuptorul" robiei crunte a Egiptului, apoi scoasă cu mână tare din robie, era acum gata să intre în
legământ cu Regele ei, legământ încheiat la Sinai.
2.5.2. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU POPORUL SĂU
LA MUNTELE SINAI (19:1-24:11)
Plecând de la Refîdim, în mai puţin de trei luni de la ieşirea din Egipt, israeliţii au ajuns în Pustiul
Sinai şi s-au oprit în faţa Muntelui Sinai.57 Popasul de la Sinai, care a durat aproximativ un an, a
constituit punctul crucial din călătoria lor prin pustiu, aceasta fiind ocazia în care au intrat în legământ
cu Dumnezeu. Aici, la Sinai, a avut loc punerea bazelor solide ale religiei revelate israeliţilor, cât şi
marcarea scopului chemării acestei naţiuni şi felul în care ea îşi va putea îndeplini menirea.
2.5.2.1. PREZENTAREA LEGĂMÂNTULUI (19:1-9)
Legământul de la Sinai este baza religiei revelate şi temelie a acţiunii răscumpărătoare a lui Dumnezeu
pentru neamul uman. De aceea, acest Legământ este prezentat lui Moise de îndată ce poporul şi-a
aşezat corturile în Pustiul Sinai, iar Moise a fost chemat pe munte. în textul biblic sunt evidenţiate
coordonatele Legământului:
(1) Oferta lui Dumnezeu pentru a intra în legământ cu Israel. Iniţiativa a pornit de la Dumnezeu. în
scopul acesta, 1-a scos pe Israel din robie şi, în providenţa Sa, 1-a adus ca "pe aripi de vultur" până
acolo, la El. Cel ce intra în Legământ era El: Izbăvitorul - Călăuzitorul - Cel ce intenţiona o relaţie
aleasă cu poporul Său.
(2) Sunt arătate şi condiţiile care se cer pentru intrarea în Legământ. Ei trebuiau să asculte glasul
Domnului, adică să ia seama la spusele Domnului, cât şi să dovedească supunere faţă de cerinţele lui
Dumnezeu. Aşadar, credinţa
57
Halley, op.cit, p. 126. Muntele Sinai era numit şi Horeb şi era situat în Peninsula Sinai, de formă triunghiulară,
aşezată între două braţe ale Mării Roşii.
constituia pivotul principal al Legământului. Apoi, credinţa trebuia materializată în împlinirea voii lui
Dumnezeu; aceasta era partea omului.
(3) Promisiunile Legământului sunt sclipitoare. 58 Prin acest legământ, Israel urma să fie un popor ales,
o împărăţie de preoţi, o naţiune sfântă. Scopul lui Dumnezeu era să-şi formeze un popor prin care El să
se apropie de oameni, iar oamenii de El. Or, acesta era rolul preotului. Preotul trebuia să fie ales de
Dumnezeu şi să fie separat prin sfinţenie şi prin vrednicie. La lucrul acesta era chemată naţiunea
descendentă din Israel.
Coborându-se de pe munte, Moise prezintă poporului coordonatele Legământului, ia* poporul se
angajează să asculte de Domnul şi să-I îndeplinească condiţiile.
2.5.2.2. PREGĂTIREA POPORULUI PENTRU PRIMIREA LEGĂMÂNTULUI (19:10-25)
Israeliţii trebuiau pregătiţi timp de trei zile, să se sfinţească, depărtându-se de orice necurăţie; apoi, a
treia zi, îmbrăcaţi cu haine curate să se întâlnescă cu Dumnezeu. Erau stabilite limite de acces al
poporului în jurul muntelui. Cadrul încheierii Legământului era deosebit, înfricoşător. Trompetele din
ceruri au răsunat puternic. Aceleaşi trompete vor mai fi auzite doar la venirea Domnului (ICor. 15:52;
ITes. 4:16). însuşi Domnul S-a coborât asupra muntelui cuprins de flăcări şi de un puternic cutremur,
din mijlocul cărora Dumnezeu a rostit cele zece porunci: principiile de bază ale Legământului.
Din felul în care a fost pregătit poporul şi din cadrul solemn şi înfricoşător se poate vedea natura
Legământului.
2.5.2.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE LEGĂMÂNTULUI -CELE ZECE PORUNCI (Ex.
20:1-17)
Din mijlocul cadrului mai sus amintit, Dumnezeu a rostit, în auzul întregului popor, cele zece porunci,
ce constituie baza Legământului. Numite şi "Decalogul" (cele "Zece cuvinte"), acestea nu sunt numai
o colecţie de interdicţii şi obligaţii, ci ele constituie o reală expresie teologică a naturii lui Dumnezeu.
Dumnezeu, care mai înainte venise la diferite persoane, cărora li s-a revelat, a venit, prin Legământul
de la Sinai, la întreaga Sa naţiune scoasă din mijlocul altor naţiuni şi eliberată de Dumnezeul
Legământului.
Cele zece porunci aveau menirea să-1 distingă pe Israel de egiptenii de la care venea şi de canaaniţii
spre care se îndrepta. în sumar, acestea sunt:
(1) Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
(2) Să nu-ţi faci chip cioplit sau vreo altă înfăţişare pentru a te închina.
(3) Să nu iei în deşert Numele Domnului.
(4) Să-ţi aduci aminte să sfinţeşti ziua de odihnă.
(5) Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.
58
Criswell Study Bible, p. 98. "Dumnezeu a planificat pentru Israel să fie o naţiune cu sistem teocratic, în care
fiecare să-I dea socoteală lui Dumnezeu (lSam. 12:12) şi să stăpânească asupra neamurilor. Performanţele
scontate sunt atinse doar în Hristos".
(6) Să nu ucizi.
(7) Să nu preacurveşti.
(8) Să nu furi.
(9) Să nu mărturiseşti strâmb.
(10) Să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău.
Cele zece porunci constituie o capodoperă juridică superioară oricărei prevederi constituţionale. Ele
sunt împărţite în două categorii: primele patru reprezintă raportul omului cu Dumnezeu, iar ultimele
şase, raportul cu semenii.59 Fiecare dintre cele patru porunci ce reprezintă relaţia cu Dumnezeu sunt
temeinic justificate prin introduceri corespunzătoare. Este evidenţiată unicitatea lui Dumnezeu, Cel ce
S-a revelat Israelului prin actul scoaterii din robie. Dumnezeu este nevăzut şi nu există nimic în lumea
materială să-L poată reprezenta. Idolatria este mare pericol şi trebuie prevenită. Numele Domnului este
sfânt şi nu poate fi luat în deşert. El fiind transcendent, Numele Lui trebuie respectat şi onorat, întrucât
Acesta îl reprezintă pe El. Ziua de odihnă aminteşte de faptul că Legământul este bazat pe ordinea
creaţiei şi este orientat spre binele omului. Ziua a şaptea să fie zi de odihnă, după pilda lui Dumnezeu.
Sabat vine de la cuvântul evreiesc: Pi2Vi /Şavet/ "a întrerupt munca, s-a odihnit".
Se poate observa că, faţă de Dumnezeu, Legământul îi cerea omului: devotare, loialitate, credincioşie,
reverenţă şi închinare.
Porunca cinstirii părinţilor stabileşte puternica fundaţie a vieţii de familie şi constituie garantarea vieţii
lungi şi fericite. Oprirea uciderii indică respectul faţă de viaţă, care îşi are originea în Dumnezeu.
Porunca se referă la indivizi. Autorităţile civile, putând fi încredinţate cu pedeapsa capitală. Sfinţirea
familiei e indicată în porunca a şaptea. Decăderea morală a familiei a fost - şi este -întotdeauna semnul
distinctiv al unei societăţi decadente. Dreptul şi apărarea proprietăţii sunt cuprinse în porunca a opta.
"Porunca este încălcată şi prin profitarea de slăbiciunea şi de neputinţa aproapelui, pentru a-1
deposeda de bunurile sale".61 Porunca a noua apără drepturile reputaţiei persoanei sau sfinţenia bunului
nume, iar porunca a zecea arată că omul răspunde şi pentru gândurile sale în legătură cu ceea ce este al
aproapelui, care, de fapt, constituie originea faptelor omului.
Faţă de semenul său, omului legământului i se cere: respect, cinste, curăţie şi integritate.
Este semnificativ faptul că Domnul Isus însumează toate cele zece porunci în două, cuprinzându-le pe
toate în principiul dragostei. Primele patru sunt cuprinse în porunca iubirii lui Dumnezeu "din toată
inima, din tot sufletul şi cu toată puterea", iar ultimele şase, în porunca iubirii aproapelui "ca pe sine
însuşi" (Mat. 22:34-40). De asemenea, este semnificativ faptul că fiecare dintre aceste zece porunci,
care constituie sumarul şi baza Legământului cu Dumnezeu, este
59
Unii sunt de părere că aşa au şi fost scrise, primele patru porunci pe prima tablă, iar ultimele şase pe a doua.
60
în Noul Testament ziua Domnului aminteşte de faptul încheierii lucrării răscumpărării în ziua I prin învierea
Domnului Isus.
61
F. Davidson, Ed. The New Bible Commentary (London:The Intervarsity Fellow-ship, 1961), p. 121.
menţionată, cel puţin o dată, în învăţăturile Domnului Isus, după cum urmează: 62
Porunca 1-a Mat. 4:10; 6:33; 22:37-40; Porunca 2-a Mat. 6:24; Luc. 16:13; Porunca 3-a Mat. 5:33-37;
6:9; 23:16-22; Porunca 4-a Mat. 12:1-13; Marcu 2:23-27; 3:1-6; Luc. 6:1-11; Porunca 5-a Mat. 15:4-6;
19:19; Marcu 7:9-13; Luc. 18:20; Porunca 6-a Mat. 5:21-24; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca
7-a Mat. 5:27-30; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 8-a Mat. 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20;
Porunca 9-a Mat. 5:37; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 10-a Luc. 12:15-34.
Faptul acesta subliniază, în mod definitiv, importanţa nemaipomenită şi caracterul divin al acestor
porunci.
La auzul glasului Domnului, poporul s-a înspăimântat şi a convenit ca Dumnezeu să-i vorbească lui
Moise, iar acesta să vorbească poporului, promiţând ascultare. Pentru comunicarea legilor, în
continuare, Moise - singur s-a dus pe munte la întâlnire cu Dumnezeu (20:18-21).
2.5.2.4. CARTEA LEGILOR LEGĂMÂNTULUI DE LA SINAI
(20:22-23:33)
După rostirea celor zece porunci, constituind temelia Legământului, Dumnezeu a continuat să-i
reveleze lui Moise legi, care au fost cuprinse în "Codul de legi" sau "Cartea legilor Legământului"
pentru naţiunea israelită.
Acest Cod de legi este net superior oricărui cod de legi de până atunci şi de atunci până azi. Depăşeşte
valoarea legilor Egiptului, a legilor din Codul lui Hammurapi, precum şi a oricăror alte legi de origine
omenească, tocmai prin provenienţa lor divină şi prin autoritatea care era în spatele lor - Dumnezeul
Legământului. Legile erau aplicarea Legământului la împrejurări specifice.
Cartea Legii cuprindea mai multe feluri de legi:
(1) Legi cultice (20:22-26). Aici sunt cuprinse instrucţiuni divine cu privire la închinare:
confecţionarea de idoli era prohibită; altarul trebuia să fie făcut din pământ sau din piatră necioplită,
simbolizând faptul că în faţa lui Dumnezeu trebuie să vină omul aşa cum este fără nici o artificialitate -
atât de răspândită în Egipt; de asemenea, altarul nu trebuia să fie prevăzut cu trepte, pentru a se evita
expunerea goliciunii preotului în timpul slujirii.
(2) Legi civile, penale (21:1-22:17). în această secţiune, Codul prevede restricţii privind sclavia: în
anul al şaptelea, sclavii trebuiau eliberaţi; erau reţinuţi pe viaţă doar sclavii care rămâneau de bună
voie, fapt care se marca prin gaurirea urechii. Drepturile femeii erau clar stipulate. Ucigaşul care a ucis
din premeditare trebuia să fie pedepsit cu moartea, iar dacă a omorât din întâmplare, să fie exilat.
Ucigaşul nu putea scăpa nici chiar dacă se refugia în sanctuarul
62
cf. David S. Deckery, Gen. Ed. Holiman Bible Handbook (Nashville, Tennessee: Holiman Bible
Publishers, 1992), p. 147.
Domnului, la coarnele altarului. Lovirea sau blestemarea părinţilor, cât şi răpirea de oameni erau
pedepsite cu moartea.
Legi precise reglementau compensări pentru vătămarea trupului, iar viaţa omului era protejată încă
înainte de naştere. Codul de legi cuprindea şi "legea talionului" - ca o stăvilire a răzbunării şi ca o
manifestare a dreptăţii. Seducerea unei fete de către un bărbat îl obliga pe acesta să o ia în căsătorie.
(3) Legi moral - religioase (22:18-23:19) sunt, de asemenea, cuprinse în Cartea Legământului.
Vrăjitoria şi bestialitatea se pedepseau cu moartea, precum şi jertfirea la alţi dumnezei. Străinul şi
văduva erau apăraţi. Oricine blestema pe conducători sau hulea Numele Domnului era, de asemenea,
pedepsit.
Pârga din toate produsele şi veniturile era adusă Domnului şi dreptatea era prevăzută în toate relaţiile.
Anul al şaptelea era "anul sabatic". în care pământul se odihnea, iar oamenii se îndeletniceau cu
studierea Legii Domnului. Trei mari sărbători: Azimile ("Pastele"), Cincizecimea ("Secerişul") şi
Corturile ("Ziua roadelor") trebuia sărbătorite fiind însoţite de pelerinaj. Toţi bărbaţii trebuiau să
meargă la locul de închinare.
în încheierea Cărţii Legământului este precizat că respectarea legilor va face ca Dumnezeu să-1 trimită
pe îngerul Său înaintea israeliţilor să-i conducă în drumul lor, iar El va izgoni pe canaaniţi din ţară.
Moştenirea israeliţilor urma să se întindă de la Marea Roşie până la Râul Eufrat, cu condiţia ca ei să-i
izgonească pe canaaniţi. pentru ca aceştia să nu fie o cursă pentru poporul ales (23:20-33).
2.5.2.5. RATIFICAREA LEGĂMÂNTULUI (24:1-18)
După ce toate legile au fost exprimate, Moise, Aaron şi cei doi fii ai săi, ca şi cei şaptezeci de bătrâni
din popor, au fost chemaţi înaintea Domnului în vederea ratificării Legământului.
Mai întâi, a avut loc scrierea de către Moise a Cărţii Legământului. Faptul acesta denotă importanţa ce
se dădea tuturor acestor legi, cât şi intenţia de a le păstra pentru posteritate. Apoi, Cartea a fost stropită
cu sângele animalelor aduse ca ardere de tot. Ca şi celelalte legăminte (adamic, al lui Noe şi cel
avraamic), şi Legământul sinaitic a fost stropit cu sânge. Sigilarea cu sânge însemna acceptarea
mutuală a Legământului. Apoi, Moise a zidit altarul tradiţional din cele douăsprezece pietre -
simbolizând seminţiile lui Israel - şi a adus jertfe de mulţumire. Cu sângele jertfelor au fost stropite:
altarul, Cartea Legământului ( ale cărei cuvinte au fost citite în faţa poporului), precum şi poporul - ca
semn al Legământului, în baza celor scrise în carte.
Viziunea slrrvei Domnului a constituit o specială încoronare a sărbătorii ratificării (24:9-11). Moise,
preoţii şi bătrânii poporului au văzut slava Domnului. Se pare că au avut doar partea inferioară a
imaginii slavei Domnului. Ca semn al acceptării lor înaintea lui Dumnezeu ei nu au fost nimiciţi.
3
Această lege, care cerea dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, a fost depăşită de îndemnul Domnului Isus:
iubirea vrăjmaşilor.
Moise a fost apoi chemat pe munte, unde a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi cu
Dumnezeu, pentru a primi cele două table de piatră cu principiile fundamentale ale Legământului şi
pentru a li se arăta chipul sanctuarului pe care urma să-1 construiască (24:12-18).
2.5.3. REVELAREA SANCTUARULUI PRIMEI RELIGII REVELATE (25:1-
31:18)
După încheierea Legământului, "Cortul întâlnirii" este cel de al doilea element important în religia
revelată a israeliţilor. Cortul este sanctuarul acestei religii şi, de altfel, primul sanctuar construit pe
pământ pentru adevăratul Dumnezeu, expresia concretă a' locuirii lui Dumnezeu cu israeliţii (Evrei
25:8). Câteva faze importante constituie acţiunea construirii cortului.
2.5.3.1. INSTRUCŢIUNI PRELIMINARE (25:1-9)
Cortul trebuia făcut din cel mai bun material: aur, argint, aramă, materii vopsite albastru, purpuriu şi
cărămiziu (25:3-7). Aceasta, pentru că, fiind vorba de palatul regelui în mijlocul naţiunii, Lui i se
cuvenea tot ceea ce-i mai bun. întotdeauna terbuie dat lui Dumnezeu ceea c-e este mai bun.
Materialele pentru construirea cortului trebuia dăruite de israeliţi - ca daruri de bunăvoie. Numai ceea
ce este dat din inimă şi de bunăvoie este acceptat de Dumnezeu. Dumnezeu nu este un cerşetor căruia
să i se dea ceea ce rămâne, ci este Stăpânul căruia îi aparţin toate lucrurile.
Cortul trebuia făcut după modelul sau planul arătat lui Moise pe munte (Ex. 25:9, 40; 26:30). Astfel,
primul sanctuar al adevăratului Dumnezeu construit pe acest pământ, era o copie şi o umbră a unui
cort ceresc de închinare (Evr. 8:5; 9:11-12; Apoc. 11:19). în acelaşi timp, cortul a constituit un model
al lucrurilor viitoare. Mai târziu, templul de la Ierusalim a fost făcut după acelaşi model. Toate acestea
vorbesc clar despre o reprezentare autentică a gândurilor lui Dumnezeu privind planul Lui de a locui
împreună cu oamenii, de a-i readuce pe aceştia în părtăşia dragostei Sale, fapt care s-a realizat prin
Domnul Isus, jertfit pentru păcatul întregii omeniri.
Aşadar, scopul construirii sanctuarului era ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul naţiunii Sale cu care
încheiase Legământ. Cuvântul "Tabernacol" înseamnă "locuire" şi aceasta era menirea cortului -
locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.64 Iar numirea de "sanctuar", care i s-a mai dat,
înseamnă "un loc consacrat unui anumit scop" - scopului întâlnirii omului cu Dumnezeul său.
Faptul că acest sanctuar era, în condiţiile date, un cort, arată cât de mult a dorit Dumnezeu să se
identifice cu poporul pe care 1-a răscumpărat. Israeliţii erau de acum nişte călători nomazi^ care
locuiau în corturi, iar El alege să împărtăşească aceeaşi soartă cu ei. In sensul acesta, cortul a fost o
strălucită prefigurare a persoanei lui Hristos, întrupat în Isus din Nazaret, în care Dumnezeu a venit să
locuiască cu oamenii, într-un cort asemenea lor, spre a fi
"Emanuel", "Dumnezeu cu noi" (Ioan 1:14; îs. 7:14), pentru ca, apoi, să-i ducă pe oamenii Săi în
corturile Sale cereşti (Apoc. 21:3; Ps.15).
2.5.3.2. ELEMENTELE ŞI MOBILIERUL SANCTUARULUI (25:10-27:19; 30:1-10)
Cortul întâlnirii, capodopera închinăciunii mozaice, este prezentat în Scripturi începând cu elementul
central al acestuia - chivotul - până la cele mai neînsemnate elemente ce constituiau parte integrantă a
acestui locaş de închinare. Prezentarea include, de asemenea, o descriere sumară a preoţilor care
slujeau la cort şi a îmbrăcămintei acestora.
2.5.3.2.1. Chivotul şi capacul ispăşirii (25:10-22)
Elementul central al sanctuarului primei religii revelate, chivotul mărturiei era o cutie confecţionată
din lemn se salcâm, poleită cu aur curat, lungă de doi coţi şi jumătate, lată de un cot şi jumătate şi
înaltă de un cot şi jumătate (aproximativ: 114 x 68 x 68 cm). Chivotul era prevăzut cu patru verigi de
aur, prin care să se introducă cei doi drugi de lemn în vederea transportării cu uşurinţă a acestuia.
Potrivit cu numele lui, chivotul conţinea "mărturia" care consta în tablele cu cele zece porunci. Mai
târziu s-au mai adăugat: un vas cu mană şi toiagul lui Aaron. Capacul chivotului - numit şi
"Kapporetul" (înseamnă "a acoperi", precum şi "scaunul îndurării", simbolizând tronul Dumnezeului
Atotputernic) - era masiv, făcut din aur curat, prevăzut cu doi heruvimi din aur, care umbreau cu
aripile lor locul prezenţei lui Dumnezeu (1 Sam. 4:4).
Aici era locul întâlnirii cu Dumnezeu şi al ispăşirii păcatelor. Chivotul a exprimat prezenţa reală a lui
Dumnezeu în mijlocul poporului Său (lloan 2:1-2). Această piesă importantă din sanctuarul mozaic s-a
pierdut probabil cu ocazia robiei babiloniene. Ioan, în descoperirea sa, a văzut chivotul în templu.
Aceasta era însă o viziune (Apoc. 11:19), care putea fi imaginea modelului ceresc arătat lui Moise pe
munte.
2.5.3.2.2. Masa pentru pâinile punerii înainte (25:23-30)
Aceasta era o masă făcută din lemn de salcâm, poleită cu aur, lungă de doi coţi, lată de un cot şi înaltă
de un cot şi jumătate (cea 90 x 35 x 68 cm), prevăzută cu verigi de aur pentru drugii cu care era
transportată, şi cu un chenar de aur de jur-împrejur. Pe această masă se puneau cele 12 pâini înaintea
Domnului, reprezentând 12 triburi israelite. Pâinile erau schimbate în fiecare zi de Sabat; ele
constituiau simbolul recunoştinţei poporului Israel pentru cele dăruite de Dumnezeu, cât şi al prezenţei
Lui ca "pâine a vieţii". După ce erau luate dinaintea Domnului, pâinile serveau ca hrană pentru preoţi.
(Lev. 24:5-8).
64
Harrison, op.cit, p. 587.
2.5.3.2.3. Sfeşnicul sau candelabrul (25:31-40)

La capătul unui picior cu postament, format dintr-un braţ central şi alte şase braţe laterale (câte trei de
fiecare parte), sfeşnicul simboliza prezenţa lui
Iahve - ca sursă de iluminare; apoi. a devenit simbolul universal al poporului srae (Menora). Acelaşi
simbolism continuă în N»ul Testament prin aceea ca "a umbla în lumină" înseamnă "a trăi potrivit
Adevărului , care este Domnul Isus - adevărata Lumină (loan 1:9; 8:12: 9:5: 12:46). Pentru sfeşnic se
folosea ulei de măsline curat şi acesta trebuia să ardă toata noaptea (27:20-21).
2.5.3.2.4. Altarul tămâierii (30:1-10)
Dumnezeu a mai poruncit lui Moise să facă un altar de lemn de salcâm, poleit cu aur, lung de un cot,
lat de un cot şi înalt de doi coţi (cea 46 x 46 x 92 cm). Altarul trebuia prevăzut cu coarne şi cu o
cunună de jur-împrejur, precum şi cu verigi, în vederea transportării. Pe acest altar se ardea tămâia - ca
jertfă de bun miros înaintea Domnului -, în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, simbolizând
rugăciunea înaintea Domnului (Ps. 141:2; Luca 1:10; Apoc. 5:8; 8:3-4). Faptul că numai tămâia sfântă,
preparată după reţeta prescrisă de Dumnezeu, putea fi adusă pe altar, arată clar că omul nu poate veni
la Dumnezeu pe cale sa sau prin metodă proprie, ci numai pe calea trasată de însuşi Dumnezeu (Prov.
12:15; loan 14:6).
Fiecare dintre aceste piese de mobilier, din interiorul cortului, avea semnificaţia şi rolul specific,
precum şi locul unde trebuia să fie aşezată, pentru a servi scopului revelator al lui Dumnezeu cu
privire la apropierea omului de El, aşa cum va fi arătat în continuare.
2.5.3.3. CORTUL ÎNTÂLNIRII (26:1-30)
Tabernacolul trebuia plasat în jumătatea vestică a unei curţi spaţioase. Structura de bază a cortului era:
de 45 de picioare. în lungime; 15 picioare, în înălţime şi 15 picioare, în înălţime (cea 14m x 4,5m x
4,5m).
Cortul era împărţit în două încăperi. Prima încăpere, de la intrare (din partea estică), era Locul Sfânt
sau Sfânta (cu o lungime de 9,5m şi cu o lăţime de 4,5m). A doua încăpere (în extrema vestică) era
Locul Preasfânt sau Sfânta Sfintelor (de 4,5m pe 4,5m).
întreaga structură era confecţionată din 48 de scânduri (înalte de 4,5m şi late de 68cm, fiecare) - câte
20 de fiecare parte şi 8 la extremitatea vestică. Fiecare scândură era din lemn de salcâm, acoperită cu
aur (Ex. 26:1-37; 36:20-38) şi era sprijinită pe câte două picioare de argint. Pereţii cortului erau
confecţionaţi din aceste scânduri acoperite cu covoare ţesute din material strălucitor, cu modele de
heruvimi pe ele.
Acoperişul a fost făcut din patru rânduri de învelitori. Mai întâi, tavanul cortului era făcut din in
subţire răsucit: albastru, purpuriu şi cărămiziu, cu modele de heruvimi, peste care urma o învelitoare
de pânză din păr de capră. apoi, una din piele de berbec, iar acoperişul exterior era din piei de viţel de
mare. Acest acoperiş servea şi ca perfectă protecţie, în afară, şi ca podoabă strălucitoare a
Tabernacolului regal al lui Iahve.65
Tabernacolul s-a prevăzut cu două perdele: una servea ca intrare în partea de est a cortului şi era făcută
dintr-o pânză lucrată la gherghef, din in subţire
65
The N.I.V. Study Bible, p. 125.
răsucit (albastră, purpurie şi cărămizie) şi aşezată pe cinci stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur şi având
picioare de aramă (26:36-37).
A doua perdea, deosebit de frumoasă, lucrată tot din in subţire, cu modele de heruvimi (albastră,
purpurie şi cărămizie), fiind fixată pe patru stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur şi având picioare de argint,
a fost aşezată între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt (Ex. 26:31-33).
In Sfânta Sfintelor, după această perdea, a fost aşezat Chivotul Mărturiei, acoperit cu capacul. Perdeau
care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor semnifica faptul că intrarea liberă spre prezenţa lui
Dumnezeu nu era posibilă decât prin intermediul unui mare preot, o dată pe an, în ziua ispăşirii cu
sângele animalelor, cu care se stropea, mai întâi, perdeau, şi apoi restul se punea deasupra caporetului
(Evr. 9:6-8). Aceasta îl reprezenta, simbolic, pe Domnul Isus, care, prin jertfa trupului Său şi cu
sângele Său nevinovat, a ispăşit păcatele omenirii şi a deschis calea liberă spre tronul îndurării divine,
pentru toţi cei ce cred în jertfa Lui de la Golgota (Mat. 27:50-51; Evr. 9:11-12; 10:10-22).'
Dincoace de perdea, în Sfânta (lângă aceasta), chiar în dreptul chivotului, era aşezat altarul tămâierii,
iar pe cele două părţi ale Locului Sfânt: în dreapta se afla masa cu pâinile punerii înaintea Domnului,
iar în stânga, sfeşnicul.
2.5.3.4. CURTEA CORTULUI (27:1-19)
De jur-împrejurul cortului, curtea acestuia a fost împrejmuită cu un gard -lung de 100 de coţi şi lat de
50 de coţi (cea 45 x 22m). împrejmuirea a fost făcută din câte 20 de stâlpi, pe fiecare parte a lungimii
şi din zece stâlpi, în partea vestică, pe lăţime. în partea estică, unde era intrarea, existau doar 6 stâlpi:
câte trei de fiecare parte a intrării. Stâlpii erau înalţi de 2m şi fixaţi pe câte un picior de aramă, fiecare.
Pe stâlpi era prinsă pânză de in subţire, care închidea, astfel, curtea cortului. Intrarea cortului era, de
asemenea, acoperită cu o perdea lată de 20 de coţi, lucrată cu măiestrie din in subţire răsucit.
La intrare, în mijlocul curţii, în faţa cortului, era plasat altarul jertfelor, al arderilor de tot (27:1-8).
Altarul era făcut din lemn de salcâm - lung de 5 coţi şi lat de 5 coţi (cea 228 x 228cm), acoperit cu
aramă şi prevăzut cu patru coarne, în cele patru colţuri. 66 Sângele unora din jertfe era stropit pe aceste
coarne (29:12; Lev. 8:15; 9:9). Altarul era prevăzut cu dispozitive (verigi) pentru transport şi cu unelte
pentru aducerea jertfelor.
Intre altar şi cort, în partea stângă, se găsea ligheanul de aramă (30.17-21): un vas de aramă, prevăzut
cu un postament (picior de aramă). în lighean, se punea apă pentru spălarea preoţilor pe mâini şi pe
picioare înainte de intrarea în Cortul întâlnirii. Aceasta arăta că slujitorii Domnului trebuie să vină
înaintea Lui în deplină curăţie, să se spele chiar şi de păcatele slujirii (Ps. 26:6).
Cortul întâlnirii, cu elementele structurii şi mobilierul cu care era prevăzut, exprimă clar adevărul că,
în dragostea Sa fără margini, Dumnezeu a hotărât să locuiască în mijlocul poporului Său răscumpărat,
cu care a intrat în legământ.
6
The Criswell Study Bible, p. 109. "Toate altarele evreieşti se deosebeau de cele păgâne prin faptul că
aveau aceste coarne, care simbolizau: putere şi protecţie. Vinovaţii care se refugiau la altarul
Domnului, puteau găsi protecţie." (lîmp. 1:50; 2:28).
De asemenea, că Dumnezeu este separat în sfinţenia Sa şi numai prin: jertfe, curăţie, lumină,
recunoştinţă, rugăciune şi dedicare {în baza jertfei de ispăşire) poate cineva să aibă acces la
Dumnezeu. El era între ei, însă era separat de ei. Tot aşa, Domnul Isus a venit şi a locuit printre
oameni, dar a fost separat de ei; constituind astfel, jertfa de ispăşire în vederea părtăşiei cu Dumnezeu.
Prezenţa Domnului în Cortul întâlnirii nu implică nicidecum absenţa Sa din altă parte, pentru că
Dumnezeu este omniprezent, Cortul însă constituia, în sensul didactic - sublim- al Vechiului
Testament : locul, mediul şi sistemul unde omul putea să aibă contact cu Dumnezeu, simbolizându-L
pe Domnul Isus Hristos - adevărata Cale spre Dumnezeu.
Aceeaşi structură, în principiu, a fost respectată şi mai târziu, la construirea templului Iui Solomon, de
la Ierusalim, care a constituit un pas înainte în orientarea oamenilor spre Hristos - adevăratul Templu
al lui Dumnezeu pe pământ.
2.5.4. PREOŢIA. SLUJITORII PRIMEI RELIGII REVELATE
(28:1-30:38)
Un alt element important al religiei revelate, care i-a fost prezentat lui Moise în aceeaşi întâlnire cu
Dumnezeu pe Muntele Sinai, este preoţia. La originea ei, această slujbă se identifica cu aceea de
sacrificator, care, pe vremea patriarhilor, era îndeplinită de către capul familiei (Gen. 22:13; Iov 1:5).
O dată cu atingerea stadiului de naţiune, preoţia este dată lui Aaron, care urma să servească drept mare
preot şi fiilor săi: Nadab, Abihu, Eliazar şi Itamar - ca preoţi. Leviţii, luaţi ca înlocuitori ai întâilor
născuţi din toată naţiunea, erau destinaţi să fie ajutoare preoţilor. (Num. 3:5-13; 18:17).
2.5.4.1. FUNCŢIA PREOŢILOR
Funcţia principală a preoţilor era de a mijloci între Dumnezeu şi om. Prin jertfele aduse de preot,
acesta asigura omului ispăşirea păcatelor (Ex. 28:1-43; Lev. 16:1-34).
Preoţii mai aveau şi funcţia descoperirii voii lui Dumnezeu faţă de popor (Num. 27:21; Deut. 33:8),
precum şi datoria de a instrui poporul în legea Domnului.
în sfârşit, datoria lor era şi de a supraveghea întreaga slujire la Cortul întâlnirii. Erau anumite activităţi
pe care le putea îndeplini numai marele preot (în persoană).
2.5.4.2. ECHIPAMENTUL PREOŢESC
Fiind^ desemnat pentru slujbă specială, preotul trebuia să aibă o ţinută pe măsură. In mod deosebit
este prezentată ţinuta marelui preot, care era cu totul specială, potrivit funcţiunii marelui preot. Aşa
cum s-a afirmat:
Dacă Tabernacolul lui Dumnezeu urma să fie un loc al frumuseţii şi al splendorii, preotul Său trebuie să fie
echipat pe măsură. Veşmintele sale erau prevăzute spre
a-i da demnitate şi onoare (28:2). nu în vederea lui însuşi, ci ca să fie asemănător cu Cel pe care-1
serveşte şi reprezintă ,67
Frumuseţea veşmintelor preoţeşti constituia o strălucire a slujirii la cort şi exprima simbolic
frumuseţea şi sfinţenia lui Dumnezeu, precum şi splendorile prezenţei Celui Prea înalt.
Echipamentul marelui preot consta din:
2.5.4.2.1. Efodul şi brâul (28:1-14)
Efodul era un fel de vestă compusă din două părţi: una, pentru a acoperi pieptul; alta, pentru a acoperi
spatele. Acestea erau unite cu umerarii, deasupra umerilor, iar la mijloc, efodul era prevăzut cu un brâu
pentru încins (6-12). Efodul şi brâul erau făcute cu măiestrie şi cusute cu fir auriu, cărămiziu şi
albastru. Aceasta era piesa de deasupra, din îmbrăcămintea marelui preot. Pe fiecare dintre cei doi
umerari era cusută o piatră preţioasă de onix, unde erau săpate cele 12 nume ale copiilor lui Israel
(câte şase pe fiecare piatră). Efodul era, de asemenea, ornat cu două ferecaturi de aur şi cu două
lănţişoare de aur curat. Marele preot purta pe umerii săi numele seminţiilor israelite, pentru care
săvârşea ispăşire înaintea Domnului; purta pe umerii lui povara poporului său.
2.5.4.2.2. Pieptarul (28:15-30)
Aşezat pe pieptul preotului, în mijlocul efodului, pieptarul era cea mai luxoasă şi cea mai strălucitoare
piesă a ţinutei marelui preot. Era un fel de placă făcută dintr-o combinaţie de aur, fir albastru, purpuriu
şi cărămiziu, şi de in subţire răsucit, de cea 58 de cm 2, legată cu lanţuri de aur curat de umerii efodului
(Ex. 28:15-30).68 Pe acest pieptar, erau cusute în aur douăsprezece pietre scumpe, gravată fiecare cu
câte unul dintre numele seminţiilor israelite. Faptul acesta arăta că marele preot purta pe pieptarul
judecăţii poporul lui Dumnezeu, pentru care făcea ispăşire înaintea Domnului (28:29).
Pieptarul era, de asemenea, prevăzut cu cele două pietre speciale: "urim" -"lumină" şi "tumim" -
"desăvârşire" (28:30). Datorită prezenţei acestor două pietre, pieptarul se chema:"Pieptarul judecăţii",
deoarece prin ele era cunoscută judecata lui Dumnezeu. Se pare că acestea erau folosite, când nu
existau alte mijloace, pentru a se putea cunoaşte voia Domnului.
Alan Cole consideră că aceste pietre puteau fi folosite în sensul lui "Alfa şi Omega" sau "începutul şi
sfârşitul" din Apocalipsa (Apoc. 1:8), deoarece, în ebraică, numele lor începea cu prima şi, respectiv,
cu ultima consoană din alfabetul ebraic ("Aleph" şi "Tau"). Ele se foloseau pentru tragere la sorţi în
sensul de: "da" sau "nu", ca în cazul lui Saul (lSam. 14:41).
Prezenţa acestor pietre pe pieptarul marelui preot exprimă funcţia preotului de a da instrucţiuni (Deut.
33:10) şi de a indica deciziile divine în anumite situaţii (Ex. 28:8,9). Se pare că funcţiunea acestora a
încetat pe măsură ce au apărut profeţii, care şi-au însuşit această responsabilitate, aşa cum în Noul
The Lion Handbook to the Bible, p. 169. Schultz, op.cit., p. 77.
(Si
Testament folosirea tragerii la sorţi a încetat după ce a venit Duhul Sfânt şi a statornicit călăuzirea
divină prin cuvântul inspirat al membrilor Bisericii lui Hristos. 69
2.5.4.2.3. Mantia albastră (28:31-35)
Sub efodul prevăzut cu pieptar, marele preot purta o robă albastră, lungă până la picioare, prevăzută cu
o gaură - pentru a-şi introduce capul. De-a lungul tiviturii, de jur-împrejur, erau cusute pe poala
mantiei albastre, alternativ, rodii şi clopoţei de aur, iar la poala robei erau ciucuri. Poporul putea să
urmărească, de afară, mişcarea marelui preot - când acesta se prezenta înaintea Domnului -, după
sunetul clopoţeilor atârnaţi de tunică.
Sub mantia albastră, marele preot purta tunică şi izmene de pânză de in. Această parte a îmbrăcămintei
preoţeşti era comună tuturor celorlalţi preoţi. Cele de până aici, împreună cu podoabele care-i
împodobeau capul, îl deosebeau pe marele preot de ceilalţi, potrivit cu chemarea sa specială.
2.5.4.2.4. Mitra sau turbanul şi placa de aur (36-38)
Mitra şi placa de aur împodobeau capul marelui preot. Mitra era coroana marelui preot, de care era
legată, printr-o diademă de panglică albastră, placa de aur, plasată în partea din faţă, pe frunte.Pe
această placă, era inscripţia: "Sfânt pentru Domnul". Podoabele capului indicau demnitatea marelui
preot, de care acesta trebuia să se învrednicească înaintea Domnului şi a poporului. Pentru a-şi putea
îndeplini slujba de mijlocire înaintea Domnului, acesta trebuia să fie împodobit cu sfinţenie pentru
Domnul. - < »
2.5.4.3. INSTALAREA PREOŢILOR (29:1-37)
Preoţii trebuiau să fie puşi în slujbă (sfinţiţi) printr-un ceremonial special, care consta din câteva
acţiuni:
Mai întâi, avea loc spălarea preoţilor cu apă (29:4), ceea ce înseamnă că cei ce urmează să servescă lui
Dumnezeu trebuie să fie curaţi (vers. 5-6).
Urma echiparea preoţilor cu îmbrăcămintea sfântă, după care se făcea învestitură (v.7). Actul învestirii
se făcea prin ungerea cu untdelemn, care simboliza revărsarea Duhului Sfânt şi prezenţa Lui
Dumnezeu. Cuvântul evreiesc folosit pentru ungere este "Mesia" sau "Unsul", termen care indica spre
Domnul Isus - Mesia, Unsul, Hristosul, Cel care a fost adevăratul mare Preot.
In sfârşit, ultimul act era aducerea jertfelor (29:10-37). Totul trebuia sigilat cu jertfe în legământul
Vechiului Testament; în mod special, se cereau jertfe cu ocazia instalării sacrificatorilor.
Mai întâi a fost sacrificat un viţel, după ce Aaron şi fii săi îşi puseseră mâinile pe capul acestuia. Din
sângele animalului se lua pentru a se unge coarnele altarului, apoi, restul era ars în întregime ca jertfa
pentru păcat (v.14). Faptul subliniază adevărul că, înainte ca cineva să intre în slujirea Domnului,
9
Alan Cole, Tyndale Old Testament Commentaries (Downers Grave, 111., Sua, Inter-Varsity Press,
1973), p. 201.
trebuie să lichideze total cu păcatul. Numai Domnul Isus poate curaţi definitiv păcatele (Evr. 9:11-14).
Urma aducerea unui berbec - ca ardere de tot -, după ce preoţii au pus mâinile pe capul animalului.
Dacă prima jertfa semnifica despărţire de păcat, a doua era expresia consacrării, a dăruirii totale a
celor ce intrau în slujba Domnului. Această jertfa preilustra predarea deplină a credinciosului în slujba
Celui ce 1-a răscumpărat (Rom. 12:1-3; 6:13-14).
A treia jertfa consta înjunghierea celui de al doilea berbec (v. 19-28), după ce preoţii şi-au pus mâinile
pe capul acestuia. Din sângele jertfei, trebuia picurat pe vârful urechii fiecărui preot - ca semn de
consacrare a auzului în vederea recepţionării mesajului Domnului, cât şi a nevoilor oamenilor.
La fel erau stropite cu sângele jertfei degetele mari de la mâna dreaptă a fiecărui preot şi de la piciorul
drept al fiecărm preot, semnificând consacrarea lucrării lor şi a umblării lor pentru Dumnezeu. In final,
erau stropite cu sânge şi veşmintele, pentru a arăta că şi ţinuta era, de asemenea, consacrată lui
Dumnezeu.
O parte din cea de-a treia jertfa, care consta dintr-un berbec adus împreună cu turte coapte, era arsă pe
altar pentru Domnul, iar restul era destinat pentru hrana preoţilor. Pieptul berbecului era legănat
înaintea Domnului pentru a fi al preotului. încă de la începutul slujirii preoţeşti s-a statornicit astfel
principiul că acel care slujeşte la altar trebuie să se hrănească de la altar.
2.5.4.4. SERVICIUL PREOŢILOR (29:38-30:10)
Preoţii, astfel puşi în slujbă, trebuiau să îndeplinească anumite servicii sau slujiri la Cortul întâlnirii:
2.5.4.4.1. îngrijirea de jertfa necurmată (29:38-46)
Preoţii trebuiau să asigure jertfa necurmată, prin punerea pe altar a unui miel (în fiecare dimineaţă şi în
fiecare seară), împreună cu jertfa de mâncare prescrisă.
Prin această jertfa se asigura o legătură neîntreruptă a israeliţilor cu Dumnezeu: locuirea lui Dumnezeu
cu ei, vorbirea lui Dumnezeu către ei şi apartenenţa lor la Dumnezeu. Este semnificativ faptul că toate
acestea se realizează deplin, pentru fiecare păcătos, prin jertfa desăvârşită a Domnului Isus Hristos.
2.5.4.4.2. Aducerea tămâiei pe altarul tămâierii (30:1-10)
Paralel cu jertfa necurmată a arderii de tot, preoţii trebuiau să asigure şi aducerea tămâiei. Tămâia
simboliza rugăciunea şi slăvirea Numelui Domnului. Tămâia trebuia să fie adusă de către Aaron
(marele preot) şi să ardă necurmat pe altarul tămâierii.
Deosebit de important este faptul că nu se putea folosi decât tămâia preparată după reţeta divină.
Astfel, este clar subliniat faptul că omul poate avea acces la Dumnezeu doar pe calea trasată de El.
2.5.4.4.3. Adunarea şi utilizarea banilor colecţionaţi pentru răscumpărare, la recensământ
(30:11-16)
Cu ocazia fiecărei numărări, fiecare israelit trebuia să aducă Domnului o jumătate de siclu (cea 7,8 g
argint). Numărarea putea fi prilej de supraapreciere şi de încredere în sine. Prin plătirea preţului
răscumpărării, se perpetua adevărul că fiecare israelit aparţinea Domnului şi îi datora Lui existenţa sa.
Preoţii colectau şi foloseau preţul acestei răscumpărări pentru nevoile slujirii la Cortul întâlnirii.
2.5.4.4.4. Slujirea la altarul de aramă şi săvârşirea ungerilor (30:17-38)
înaintea oricărei acţiuni, preoţii trebuiau să se spele în ligheanul de aramă din curte. Curăţia era o
condiţie primordială pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi pentru slujirea înaintea Lui. Ungerile erau
frecvente în Vechiul Testament. Acestea simbolizau împuternicirea prin Duhul Sfânt. De aceea, toate
uneltele cortului trebuiau să fie unse cu untdelemn şi mirodenii stabilite de Domnul, care să fie
folosite, apoi, numai pentru lucrarea Domnului. în prepararea tămâiei sfinte, a untdelemnului şi a
mirodeniilor prescrise era interzisă total orice imitaţie sau folosirea lor în alte scopuri. Totul indica
spre lucrare unică şi fidelă a Duhului Sfânt spre slava lui Dumnezeu.
în încheierea instrucţiunilor pentru construirea cortului şi pentru serviciul preoţiei, Dumnezeu îi arată
lui Moise şi numele meşterilor destinaţi pentru executarea acestei lucrări unice. A fost ales Betaleel,
din Hur (seminţia lui Iuda), împreună cu Oholiab, din seminţia lui Dan. Aceştia sunt înzestraţi prin
Duhul Sfânt şi făcuţi apţi pentru a îndeplini această lucrare. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie făcută de
către cei pe care îi alege Dumnezeu şi îi înzestrează potrivit cu cerinţele lucrării respective (Rom.
12:3-8). De asemenea, Dumnezeu avertizează în legătură cu ţinerea Sabatului (31:12-15). Nici chiar
lucrările de construire a cortului nu sunt scutite de respectarea poruncii privitoare la ţinerea Sabatului.
Sabatul era simbolul Legământului. încălcarea acestuia ar fi însemnat ruperea întregului Legământ şi
cauza pedeapsa cu moartea.
In încheierea prezentării, Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise cele două table cu cele zece porunci:
principiile de bază ale Legământului (31:18). Erau tablele de piatră, făcute şi scrise de însuşi
Dumnezeu.
2.5.5. RUPEREA ŞI REÎNOIREA LEGĂMÂNTULUI (32:1-35:3)
Dacă la nivel de individ sau de familie, acţiunile desfăşurării planului de mântuire a lui Dumnezeu au
fost mereu umbrite de căderi şi neîmpliniri, cu atât mai mult la nivel de a naţiune, poporul lui Israel s-a
abătut foarte curând de la legământul de abia încheiat cu Dumnezeul şi regele lor, la Sinai (Ex. 32:7-
8).
2.5.5.1. CONŢINUTUL ABATERII (32:1-6)
Construirea unui viţel de aur, după modelului boului Apis (una dintre zeităţile Egiptului), căruia să i se
închine - lui ca Dumnezeu -, a constituit o gravă rupere
m
sau o infirmare a legământului încheiat cu singurul şi adevăratul Dumnezeu. Poporul mărturisise de
două ori credinţă şi ataşament faţă de Domnul, în Legământ: o dată, când i-a vorbit Domnul (19:8),
apoi, când Legământul s-a fixat în scris la ratificare (20:19). Israeliţii acceptaseră legile lui Dumnezeu
şi ordonanţele Lui - ca standard pentru propria lor viaţă. Cu toate acestea, ei apelează la închinăciunea
politeistă egipteană. Prin gestul lor au încălcat întregul "Cod de legi" al lui Dumnezeu, dat lor.
(1) Ei au încălcat prima poruncă: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (32:1).
(2) Israeliţii au încălcat şi porunca a doua: Aaron le-a făcut chip turnat după modelul boului Apis
egiptean, pe când porunca spunea: "Să nu-ţi faci nici o înfăţişare a lucrurilor..."
(3) Au încălcat şi porunca a treia. Din ceea ce spune versetul 5, se pare că Aaron a fost mirat pe când
dădea forma idolului şi poate că, teoretic prin ironie, el a vrut să redirecţioneze situaţia, spunând:
"Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului". Ceea ce a reuşit însă a fost luarea în
deşert a Numelui Domnului.
(4) Hotărând o zi de închinare: "mâine", israeliţii au încălcat şi porunca a patra, care stabilea Sabatul
ca zi de odihnă şi de închinăciune. Cu alte cuvinte, dintr-o lovitură au încălcat toate poruncile
privitoare la relaţia lor cu Dumnezeu, dar nu numai atât.
(5) Israeliţii încalcă toate poruncile din a doua secţiune, cele referitoare la raportul cu semenii. în
centrul acestora stătea combaterea imoralităţii ocazionale şi ceremoniale. Deşi pare o sărbătoare
nevinovată, ceea ce făceau ei era tabloul unei închinăciuni păgâneşti, ritualistice. formaliste,
acompaniate de imoralitate (32:6). S-au dedat destrăbălării sexuale, acţiuni ce includeau încălcarea
tuturor celor şase porunci din partea a doua a ''Decalogului". Toate acestea erau caracteristice
închinăciunii la zeii fertilităţii în religiile păgâne: egiptene, babiloniene şi canaanite. Pofta,
adulterul, uciderea şi minciuna erau toate incluse şi ridicate la rang de închinare, fără nici o jenă.
2.5.5.2. PROCESUL CĂDERII
întrebarea care se impunea în această situaţie este: "Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Cum s-a
putut ca, după numai şase săptămâni de la încheierea legământului, israeliţii să comită o aşa de
ruşinoasă apostazie?70 Să ajungă la o aşa cădere, să săvârşească asemenea sacrilegiu şi să părăsească
pe singurul Dumnezeu care s-a revelat atât de minunat. Pot fi evidenţiate câteva motive care,
întotdeauna, vor conduce la apostazie.
(1) Lipsa lor de credinţă. Israeliţii se saturaseră să mai umble prin credinţă şi doreau să umble prin
vedere (v. 1).
(2) Oboseală în aşteptare. Moise stătuse pe munte patruzeci de zile şi patmzeci de nopţi, iar ei nu mai
puteau aştepta. în aşteptare, vine ispititorul. In acelaşi fel, a venit şi la Domnul Isus, după patruzeci de
zile în pustiu. Fiul însă, decis să asculte întocmai de Tatăl, a fost biruitor.
The Lion Handbouk ta the Bible, p. 170.
(3) Lipsa unui conducător hotărât, cu personalitate. Moise, omul hotărât şi dedicat în întregime pentru
Dumnezeu, lipsea. Lipsea şi Iosua, care se califica tot mai mult ca şi conducător. Aaron, deşi menit
pentru o înaltă slujire, se dovedeşte a fi neputincios în faţa poporului, se lasă condus, ba chiar foloseşte
cunoştinţele şi abilităţile sale pentru a fi pe placul poporului, în decăderea acestuia.
2.5.5.3. URMĂRILE DEZASTROASE ALE CĂDERII (32:7-29)
De îndată, au apărut şi urmările căderii lor. Păcatul, fiind îndreptat, mai întâi, împotriva lui Dumnezeu,
El, în sfinţenia Sa, reacţionează împotriva păcatului.
(1) Dumnezeu tinde să Se dezică de poporul Său, care s-a descalificat, şi-i spune lui Moise: "Poporul
tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului ..." Lepădarea de Dumnezeu poate să ducă la lepădarea Sa de
oameni, şi asta înseamnă cu adevărat dezastru.
(2) Dumnezeu planifică să nimicească poporul încăpăţânat şi să-şi formeze un alt popor (32:9-10).
Aici, Moise îşi îndeplineşte menirea sa de mijlocitor, într-un mod exemplar şi cu renunţare de sine.
El repune poporul ales în inima lui Dumnezeu. Apelând la apărarea reputaţiei Domnului în faţa
egiptenilor şi la promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Moise săvârşeşte o aşa mijlocire, încât
abate mânia lui Dumnezeu de la poporul vinovat.
(3) Moise se mânie (32:15-24). Cel care mijlocise atât de stăruitor, pe când era pe munte, înaintea lui
Dumnezeu, îşi pierde firea, când vede. într-adevăr, ceea ce făcuse poporul. în mânia sa, Moise trânteşte
cele două table de piatră, care erau opera şi scrisul lui Dumnezeu şi le sparge la piciorul stâncii.
Spargerea tablelor nu era altceva decât o expresie dramatică, simbolică, a ceea ce se întâmplase deja.
Israeliţii rupseseră legământul lor cu Dumnezeu. Deşi semnificativă, asemenea atitudine nu este
acceptată de Dumnezeu. Cum nu a fost acceptată ruperea legământului, aşa nu este acceptată nici
confirmarea acestei stări de fapt, prin spargerea tablelor. De aceea, Moise însuşi va avea nevoie de
reabilitare.
(4) Poporul trebuie să suporte consecinţele căderii. Moise a obţinut de la Dumnezeu iertarea pentru ca
poporul să nu fie nimicit, însă răul trebuia ras din temelie.
Acum au rol important leviţii, care procedează la acte de ispăşire. Aaron este crunt mustrat pentru ceea
ce a făcut şi i se impută lui decăderea poporului. Viţelul de aur este ars în foc, prefăcut în cenuşă şi dat
poporului să-1 bea cu apă. Acţiunea avea drept scop dovedirea că acela nu era Dumnezeu şi exprima o
repudiere totală şi definitivă a idolului.
De dragul salvării reputaţiei poporului lui Dumnezeu, se trece la omorârea căpeteniilor lui Israel
(32:25-29) şi, probabil, a celor ce săvârşiseră imoralităţi. La chemarea lui Moise, leviţii se dovedesc
hotărâţi pentru Domnul şi execută actul ispăşirii. Reputaţia trebuie recâştigată, chiar prin pedepsirea
celor mai apropiaţi.
2.5.5.4. RESTABILIREA LEGĂMÂNTULUI (32:30-34-35)
Sunt prezentate câteva acţiuni care au condus la reînnoirea Legământului. Ele pot fi sintetizate astfel:
(1) Moise oferă el însuşi preţ de răscumpărare pentru poporul său (32:30-34). Ca unul care de
acum a înţeles din plin cât de profundă a fost decăderea, credinciosul slujitor se oferă să fie el însuşi
lepădat, dacă poporul nu este iertat. Aşa cum a mijlocit pe munte, pentru cruţarea vieţii israeliţilor,
stăruie pentru a fi iertaţi. Este redată strălucita sclipire a caracterului lui Moise -ca tip mesianic
reprezentativ. Dumnezeu refuză să ia o asemenea măsură.
(2) Se instalează atmosfera de penitenţă (33:1-11). Prin mutarea cortului lui Moise în afara taberei,
care servea, deocamdată, ca şi Cort al întâlnirii, se materializează concret ceea ce se petrecuse
în fapt pe plan spiritual: îndepărtarea lui Dumnezeu de tabăra lui Israel. Astfeţse instalează în
popor o atmosferă de penitenţă (33:1-11). Mai ales, atunci când Dumnezeu îşi exprimă hotărârea de a
nu mai merge în mijlocul poporului (33:3-5). In această atmosferă de pocăinţă, şi israeliţii fac
primul pas pentru reabilitarea legământului. Aruncă toate lucrurile care ar putea să-i mai conducă
la idolatrie (33:6). Ei tânjesc după prezenţa Domnului şi insistă într-o atitudine de reverenţă, în
timp ce Moise intra în cort înaintea Domnului (33:7-11). Intr-o asemenea situaţie, cel care cunoştea
harul părtăşiei cu Dumnezeu profită şi mai mult de acesta. Iosua persistă în părtăşia cu Dumnezeu în
cort (33:11).
(3) Prezenţa lui Dumnezeu este recâştigată (33:12-23). Moise, care ştia că fără prezenţa lui Dumnezeu
nu se poate continua, vine tot mai aproape de El. De aceea, continuă să mijlocească pentru
reîntoarcerea lui Dumnezeu în tabără, hotărât să nu meargă mai departe fără El şi-i cere să-i arate slava
Sa. Harul îngăduit lui Moise: de a contempla frumuseţea lui Dumnezeu, deşi nu putea să-I vadă faţa,
este contrabalansat de protecţia divină pe stâncă, lângă Dumnezeu.
2.5.5.5. DEFINITIVAREA ŞI RATIFICAREA LEGĂMÂNTULUI REÎNOIT (34:1-35:3)
Pentru ca Legământul să fie restabilit, era nevoie să se mai petreacă vreo câteva lucruri importante.
(1) Reabilitarea lui Moise. Cu toată credincioşia sa, Moise şi-a pierdut cumpătul în vâltoarea
împrejurărilor. Deşi el venise atât de aproape de Dumnezeu şi-şi îndeplinise rolul de mijlocitor aşa de
bine, totuşi el are nevoie de reabilitare. Dumnezeu îl invită la o întrevedere pe munte. Moise trebuie să
cioplească el însuşi tablele de piatră, în locul celor pe care le-a spart, iar Dumnezeu Se oferă să rescrie
cele zece porunci, pe ele. Pe munte, Moise este pus în faţa oglinzii caracterului lui Dumnezeu pentru
a-şi vedea propriul caracter. Pentru prima dată, el se vede clar şi se aşază în rândul păcătoşilor (34:1-
9), iar Dumnezeu procedează la restabilirea Legământului.
învăţătura este deosebit de clară. Pentru o adevărată reabilitare a poporului, acţiunea trebuie să înceapă
de la conducători, iar pocăinţa trebuie să fie pe măsura căderii, cu repararea relelor făcute. Ceea ce nu
poate face omul, va face
Dumnezeu în bunătatea Sa. ca atunci când a fost încheiat Legământul prima dată.
(2) Ofertele noului Legământ (34:10-11). Legământul începe cu ofertele Domnului. El promite că va
face minuni nemaipomenite pentru poporul Său şi promite izgonirea canaaniţilor dinaintea israeliţilor.
(3) Cerinţele noului Legământ (34:12-26). Orice compromis cu naţiunile Canaanului este interzis. Se
cere atitudine hotărâtă împotriva idolilor acestora, nimicirea idolilor şi a altarelor şi măsuri severe în
vederea păstrării curăţiei. Sunt accentuate iarăşi sărbătorile. în principiu, şi datoria de consacrare a
întâilor născuţi. Petrecând, iarăşi, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe munte, Moise scrie Cartea
Legământului, iar Dumnezeu scrie din nou cele zece porunci, pe tablele făcute de Moise.
La coborâre, Moise aduce cu sine Legea de pe Munte. De data aceasta era un alt om, a cărui faţă
strălucea datorită întipăririi slavei lui Dumnezeu, iar el nici măcar nu era conştient de lucrul aceasta.
Aşa este adevărata măreţie spirituală.
2.5.6.CONSTRUIREA ŞI INSTALAREA SANCTUARULUI (35-40)
începând cu capitolul 35, în cartea Exodul este prezentată construirea cortului, aşa cum i-a fost arătată
lui Moise, pe munte. Poporul a dăruit cu aşa inimă largă pentai sanctuar încât a fost nevoie să se
anunţe ca nimeni să nu mai aducă daruri. S-a estimat că întregul cost al cortului, incluzând toate
uneltele lui, s-a ridicat la suma de peste 1.250.000 de dolari (în echivalentul timpurilor moderne).
Cortul, tot mobilierul şi toate uneltele, împreună cu veşmintele preoţeşti, au fost făcute întocmai după
modelul arătat lui Moise pe munte. Ziua întâi a lunii întâi a fost destinată de Dumnezeu pentru,
sfinţirea cortului. Aceasta era prima sărbătoare de an nou. de la eliberare.
Cortul a fost instalat în mijlocul taberii. Fiecare element a fost uns şi apoi aşezat la locul lui. Când
totul a fost gata, slava Domnului a umplut cortul în aşa măsură. încât nici Moise nu mai putea să intre
în cort.
Cortul de la Sinai a fost primul sanctuar închinat adevăratului Dumnezeu ge pământ şi a fost centrul de
închinăciune al israeliţilor. timp de cea 487 de ani. In Vechiul Testament este numit: Sanctuar,
Tabernacolul, Cortul întâlnirii - şi a fost expresia reală a prezenţei lui Dumnezeu în mj tocul poporului
Său, până când s-a construit Templul de la Ierusalim.
Aşa cum s-a afirmat, cartea Exodul este una dintre cărţile cele mai ilustrative ale Vechiului
Testament. Multe rădăcini ale învăţăturii Noului Testament, atât cu privire la Domnul Isus, cât şi cu
privire la viaţa creştină, au fost aşezate în această carte. 71
Citind sub călăuzirea Duhului Sfânt, creştinul va găsi în această carte puternica temelie a actului
răscumpărării prin Domnul Isus Hristos şi un adevărat ghid de trăire conform voinţei Celui ce a
răscumpărat un popor, care să fie al Lui, plin de râvnă pentru El.
CAPITOLUL III
LEVITICUL (LEGISLAŢIA ŞI ÎNCHINĂCIUNEA)
Cartea a treia a lui Moise, Leviticul, este una dintre cele mai frumoase şi cele mai importante cărţi din
Vechiul Testament, care conţine principiile ispăşirii şi ale sfinţeniei. Jensen afirmă: "Cartea Leviticul
este manualul lui Dumnezeu pentru poporul Său, cu privire la felul în care oamenii să se apropie de
Dumnezeu şi să trăiască după voia Lui înaintea feţei Sale". 7
3.1. TITLUL CĂRŢI
în ebraică, cartea îşi ia numele de la primele cuvinte din text: rnp'l /vaiiqra/ - "Şi El a chemat"
(referindu-se la faptul că Dumnezeu 1-a chemat pe Moise din cortul întâlnirii şi i-a vorbit). Evreii mai
numesc această carte: "Legea preoţilor". 73
Numirea de Levitic a fost adoptată în traducerea LXX (Septuaginta) şi se potriveşte mai bine
conţinutului cărţii, însemnând: "Cele aparţinătoare levi-ţilor" 74, de unde, în latină, apoi în română,
numirea de Leviticul.
3.2. AUTORUL CĂRŢI LEVITIC
Mai multe evidenţe biblice sprijină poziţia tradiţională cu privire la dreptul de autor al lui Moise
asupra cărţii, ca şi a întregului Pentateuch. De cincizeci şi şase de ori este arătat, în cartea Levitic, că
Domnul a dat Legea prin Moise. 5 Tot astfel, şi în Ezra 6:18, şi Domnul Isus în Matei 8:2-4, afirmă că
Moise a dat instrucxţinile din Levitic 14:1-4.
3.3. TEMA CĂRŢI
Cartea Levitic tratează două laturi importante ale vieţii israeliţilor, "naţiunea alesă" intrată în legământ
cu Dumnezeu:
71
Gordon Spratt şi Bos Mcnzies, Hommond Trust, 1992), p.6.
The Scripture Tmtfi-Biblio-File (Central Bible
72
Jensen, op.cit, p. 101.
73
74
Henry H. Halley, Halley's Bible Handbook (SUA, Halley's Bible Handbook, Inc, 1965), p. 134.
75
(1) Ispăşirea în baza sângelui jertfelor (17:11). în original se foloseşte cuvântul -IDZ) /Caphar/ "a
acoperi", care apare de c-ca 48 de ori şi se referă la faptul că sângele jertfelor Vechiului Testament nu
a putut înlătura păcatul, ci doar 1-a acoperit pentru o vreme în mod pedagogic, aceste jertfe indicând
spre jertfa şi sângele Domnului Isus, care "va spăla" păcatele (Lev. 16:3; Evr. 10:4; Rom 3:25; Evr.
9:15).
(2) Sfinţirea sau trăirea în sfinţenie cu Dumnezeu (11:44). Cuvântul original folosit este VJWg /Kadoş/
- "sfânt", "pus deoparte" sau "separat". Acest cuvânt apare de peste 100 de ori în cartea Levitic şi
implică faptul separării israeliţilor peIitru o viaţă sfântă cu Dumnezeu şi pentru El (ÎPet. 1:15-19).
Dacă în Genesa este prezentată originea "naţiunii alese" şi naşterea teocraţiei, în Exodul: eliberarea
naţiunii şi stabilirea teocraţiei, în Levitic este prezentată viaţa naţiunii în părtăşie cu Dumnezeul Sfânt
şi Atotputernic. Cartea prezintă legile după care se înfăptuieşte şi se menţine această părtăşie.
3.4. CADRUL GEOGRAFIC AL CĂRŢI LEVETIC
Din punct de vedere geografic, evenimentele au acelaşi cadru ca cele din Exod. Din punct de vedere
istoric, israeliţii au petrecut la Sinai cea 12 luni (Ex. 19 :1; Num. 10:12). Legislaţia găsită în Levitic se
pare că a fost dată în timpul ei luni a celui de-al doilea an de după exod (cea 1444 î.Hr.).
3.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢI
Cartea Leviticul se împarte în două părţi distincte: r Calea spre Dumnezeu - Ispăşirea (cap. 1-17) I-
Umblarea cu Dumnezeu - Separarea, sfinţirea (cap. 18-27)
3.5.1. CALEA SPRE DUMNEZEU
Câteva elemente importante evidenţiază calea pe care se poate ajunge în relaţie cu Dumnezeul cel
Sfânt.
3.5.1.1. SACRIFICIILE (1:1-7:38)
Jertfele erau cunoscute în închinăciunea adusă lui Iahve şi înainte de legământul mozaic, la Avraam, şi
chiar mai înainte. Cain şi Abel, apoi Noe au adus jertfe lui Dumnezeu. Cartea Leviticul însă arată clar
că numai prin mijlocirea jertfei se poate ajunge la Dumnezeul Cel Sfânt şi adevărat. La Sinai, Ivlois e>
din porunca lui Dumnezeu, le prezintă israeliţilor un sistem - bine definit - de jertfe, care devine apoi
parte integrantă din religia acestora.
Cinci tipuri de jertfe formează sistemul jertfelor mozaice, dintre care patru implică vărsare de sânge:
ardera de tot, jertfa pentru pace, jertfa de ispăşire şi jertfa de mâncare (ce consta în esenţă, din
produsele solului). înainte de a fi
prezentată fiecare jertfă, cartea Leviticul prezintă felul în care se aducea o jertfa.
3.5.1.1.1. Procedura generală pentru jertfă (1:1-9)
Această procedură era valabilă pentru oricare jertfa de sânge şi consta în câteva acţiuni semnificative:
(1) Prezentarea animalului. Era actul prin care se asigura starea animalului de jertfa, care trebuia să
fie fără cusur. Prezentarea implica verificarea animalului de către preotul care aducea jertfa.
(2) Identificarea păcătosului a fost al doilea act. Cel pentru care se aducea jertfa punea mâinile pe
capul animalului de jertfa. Gestul semnifica recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor, cât şi
transferul de vină asupra jertfei. Prin această identificare, păcătosul recunoştea că este vrednic de
moarte înaintea lui Dumnezeu. Când o jertfă se aducea pentru întreaga naţiune, preotul era cel care
făcea identificarea - ca reprezentant al naţiunii.
(3) Actul al treilea era sacrificarea animalului. înjunghierea simboliza omorârea păcatului, care, prin
identificare, a fost pus asupra animalului.
(4) Urma stropirea sângelui. Aşa cum era prescris la fiecare jertfa, preotul proceda la stropirea cu
sângele jertfei a locului sau a obiectelor prescrise de lege, fapt care însemna acoperire sau ispăşire cu
sângele jertfei.
(5) Ultimul act era arderea jertfei, care se făcea, de asemenea, în măsura şi în locul stabilit, pentru
fiecare jertfă. întreaga procedură era prevăzută de Lege şi trebuia resprectată întocmai.
3.5.1.1.2. Sistemul jertfelor mozaice (1:1-7:38)
Aşa cum s-a mai arătat, acest sistem consta din cinci jertfe, după cum urmează:
3.5.1.1.2.1. Jertfa arderii de tot (1:3-17; 6:8-13)
Jertfa arderii de tot este cel mai vechi şi cel mai proeminent fel de jertfe din sistemul mozaic. Se pare
că aceasta a fost tipul de jertfa adus de Dumnezeu pentru a-i îmbrăca pe bărbat şi pe femeie cu haine
din piele, după ce aceştia au păcătuit; apoi. astfel de jertfa a fost adusă de: Abel. Moise. Avraam etc.
(Gen. 3:21; 4:4; 8:20; 22:2).
Pentru arderea de tot puteau fi aduse trei feluri de animale, depinzând de situaţia financiară a fiecărui
credincios:
(1) Animale mari din cireada (Lev. 1:3-9);
(2) Animale din turmă - oaie sau capră (1:10-13) - de parte bărbătească, fără cusur;
(3) Turturele sau pui de porumbel, pentru cei mai săraci (1:14-17). Trebuie remarcat faptul că, deşi se
acorda varietate potrivit posibilităţilor financiare ale celui ce aducea jertfa, aceasta nu implica nici
avantajarea, nici dezavantajarea cuiva, fiecare având posibilitatea şi datoria să aducă jertfa
corespunzătoare (Lev. 12:8; Luca 2:22-24).
Stipulârile care evidenţiază această jertfă ca tip al jertfei Domnului Isus sunt deosebit de importante,
aşa cum arată Criswell. Animalele carnivore erau interzise, deoarece acestea nu-L puteau preilustra pe
Hristos (îs. 53:7). Animalele admise trebuiau să fie domesticite, indicând valoare şi supunere faţă de
proprietar (Fii. 2:6-8). iar animalul trebuia să fie fără cusur (2Cor. 5:21; Evr. 4:15; 7:26; 9:14; lPet.
1:18-19; lloan 3:5).76
Ca procedură, animalul trebuia prezentat la uşa cortului întâlnirii pentru a i se constata calitatea; urma
apoi identificarea şi junghierea. Din sângele animalului, preotul stropea deasupra altarului de jur-
împrejur. Animalul era despuiat de piele şi tăiat în bucăţi, iar acestea erau arse în întregime pe altar, de
unde-i vine şi numele de "ardere de tot".
■ Jertfa arderii de tot era menită să întreţină focul necurmat pe altarul jertfelor, iar cenuşa trebuia
scoasă de preot şi dusă afară din tabără, într-un loc curat (Lev. 6:8-13). Jertfa arderii de tot era în
întregime oferită lui Dumnezeu -ca jertfă de bun miros Domnului. Doar pielea îi revenea preotului,
pentru a-şi face îmbrăcăminte (Lev. 7:8).
Scopul acestei jertfe era de a servi drept ispăşire pentru cel ce se identifica cu jertfa (Lev. 1:4), iar
pielea revenea preotului. Astfel, această jertfă servea pentru a crea omului o dispoziţie de a putea sta în
faţa Domnului; ea avea rol împăciutor şi de a-1 face pe cel ce o aducea în stare de a convieţui cu alţii.
Profetic, arderea de tot semnifica totală dedicare lui Dumnezeu, dedicare care nu pierde, ci
recuperează şi îl face pe om accesibil înaintea lui Dumnezeu. Exemplul suprem a fost Domnul Isus, pe
care jertfa îl prefigura (Mat. 26:39-44; Marcu 22:42: loan 12:24-27: Fi. 2:5-11). La această stare este
chemat fiecare credincios (Rom. 12:1-2).
Pentru asigurarea jertfei necurmate, legea prescria arderea de tot a unui miel în fiecare dimineaţă şi în
fiecare seară (Ex. 29:38-42; Num. 28:3-8). Fiecare credincios trebuie să ştie că "cel mai de dorit
sacrificiu pe care cineva, bogat sau sărac. îl poate aduce lui Dumnezeu, este o viaţă consacrată" (cf
Rom. 12:1; lPet.:l:15-16).77
3.5.1.1.2.2. Jertfa de mâncare (Lev. 2:1-16; 6:14-18; 7:12-13)
Jertfa de mâncare consta în produsele solului şi reprezenta munca şi realizările omului.
Ca produse acceptate pentru jertfa de mâncare puteau fi aduse trei tipuri de materiale:
(1) Floarea fainii amestecată cu ulei şi tămâie (Lev. 2:1-2);
(2) Turte făcute din floarea făinii frământate cu untdelemn şi coapte în cuptor (2:4), precum şi turte
coapte în tigaie (2:5) sau coapte pe grătar (2:7);
(3) Spice coapte de curând, prăjite la foc, şi boabe pisate (2:14-15). Pentru a fi acceptată, jertfa de
mâncare trebuie, întotdeauna, amestecată cu:
untdelemn, tămâie şi sare; de asemenea, să fie fără aluat şi miere: produse care
76
Criswell Study Bible, p. 133.
77
R.K.Harrison, Tyndale Old Testament Commentary, Leviticus - An Introduction and Commentary
(Leicester: Inter-Varsity Press, 1980), p. 49.
fermentează. Impurităţile trebuiau evitate. Adăugarea sării însemna înlăturarea corupţiei sau păstrarea
în afara corupţiei, precum şi asigurarea unui gust plăcut. Untdelemnul simboliza Duhul Sfânt care
călăuzeşte în serviciul lui Dumnezeu, iar tămâia simboliza rugăciunea - ca o bună mireasmă lui
Dumnezeu.7S
Se pare că împreună cu această jertfă se aducea şi o anumită cantitate de vin - ca jertfă de băutură (un
sfert de hin; un hin = 5,6 I ) (Lev. 23:13; Num. 15:5,10).
Procedura consta în aducerea jertfei de mâncare ca un supliment la jertfa zilnică a arderii de tot (Lev.
6:14-23; Num. 4:16). Când era adusă de preot pentru adunare, jertfa era arsă în întregime. Când jertfa
era a unui individ, preotul prezenta pe altarul arderii de tot o mână de făină sau o parte din produse,
restul era păstrat ca hrană la Cortul întâlnirii (Lev. 2:2-3; 9:17; 6:16-18; 7:14-15).
Jertfa de mâncare avea drept scop să acompanieze toate jertfele şi semnifica omagiul adus lui
Dumnezeu şi mulţumire pentru darurile obţinute. De asemenea, această jertfă semnifica serviciul cu
loialitate pentru Dumnezeu sau isprăvnicia slujirii omului închinată lui Dumnezeu.
Profetic, jertfa de mâncare prefigura în mod cert două lucruri:
(1) Privitor la Hristos, această jertfă reprezenta umanitatea sa perfectă - ca serv al lui Dumnezeu (îs.
42:1-4; 52:13-53:12). El a fost servul care a oferit lui Dumnezeu o slujire lipsită de: păcat, corupţie
şi stricăciune (Evr. 4:15; lloan 3:5). Slujirea lui a fost însoţită permanent de ungerea Duhului Sfânt
(Luca4:18).
(2) Privitor la cei credincioşi, jertfa de mâncare prefigura isprăvnicia plăcută lui Dumnezeu (ICor. 4:1-
2). Asemenea isprăvnicie se poate îndeplini doar fără păcat şi prin ungerea Duhului Sfânt însoţită de
"tămâia" rugăciunii şi glorificării lui Dumnezeu în evlavie.
3.5.1.1.2.3. Jertfa de pace sau de mulţumire
(Lev. 3:1-17; 7:11-34; 19;5-8; 22:21-25)
Jertfa de pace sau de mulţumire era în întregime voluntară şi includea reprezentare şi ispăşire, iar ca
trăsătură specifică avea masa sau ospăţul de jertfe.
Cartea Leviticul prezintă trei feluri de animale care puteau fi aduse în cazul acestei jertfe:
(1) Animale din cireada (de parte bărbătească sau femeiască), fără cusur (Lev.3:l-5);
(2) Animale din turmă, la fel: parte bărbătească sau femeiască, fără cusur (Lev.3:6-ll);
(3) Capră (3:12-17). Fiind un sacrificiu voluntar erau acceptate şi unele animale cu imperfecţiuni
minore, mai ales în cazul unei vite sau al unui animal mai mare.
Felul jertfei de pace era, de asemenea, întreit:
(1) Jertfă de mulţumire (7:12-15; 22:29-30);
(2) Pentru împlinirea unei juruinţe (7:16-18; 22:18-25);
7S
(3) Jertfa de bunăvoie sau dar de bunăvoie (7:16-18; 22:18-25).
în toate cazurile, jertfa însemna pace şi reconsiliere între cel ce aducea jertfa şi Dumnezeu, apoi pacea
şi reconcilierea se răsfrângea şi pe orizontală între el şi semeni, ceea ce era exprimat concret prin masa
jertfei (Rom. 5:1; Col. 1:20).
Ca procedură: animalul era prezentat şi se făcea identificarea, apoi junghierea. Sângele era stropit în
jurul altarului, pentru acoperirea păcatului. Grăsimea şi organele vitale - ca rinichii şi prapurul - erau
arse pe altar (3:3-4,9). Faptul acesta semnifica ideea că ceea ce era mai bun se aducea Domnului.
Sângele şi grăsimea erau cu desăvârşire interzise consumului (3:17; 7:24-27). Spata dreaptă şi pieptul,
legănate în mâinile celui ce aducea jertfa înaintea Domnului, erau pentru preot (7:30-34). Restul
animalului se consuma la ospăţul jertfei de către cel ce aducea jertfa, împreună cu invitaţii săi, la
Cortul întâlnirii. Aceasta era singura jertfă din care avea parte cel ce aducea jertfa^ Carnea jertfei de
laudă şi de mulţumire trebuia consumată în aceeaşi zi (7:5). In cazul jertfei pentru împlinirea unei
juniinţi sau a jertfei de bunăvoie, ospăţul putea să dureze şi în ziua următoare (7:16-18). Trebuie
precizat: în a treia zi, era interzisă folosirea cărnii rămase. A consuma această carne şi a treia zi,
precum şi consumarea cărnii de către cineva în stare de necuTăţie, constituia o urâciune înaintea lui
Dumnezeu (7:17-21).
Scopul jertfei de pace era să exprime pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin oferirea grăsimii lui
Dumnezeu, iar pacea şi părtăşia cu semenii, prin ospăţul jertfei cu cei invitaţi.
Profetic, jertfa de pace, de orice fel, preilustra pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin Domnul Isus
Hristos (Rom. 5:1; Col. 1:20), din care rezultă pacea şi părtăşia cu semenii, în El.
3.5.1.1.2.4. Jertfa de ispăşire a păcatelor (4:1-35; 5:1-13; 6:24-30)
Jertfa de ispăşire era o jertfă obligatorie, adusă m scopul ispăşirii păcatelor făcute fără voie sau din
nebăgare de seamă.
Privitor la produsele acceptate, deşi Dumnezeu avea un singur standard de moralitate, jertfa de ispăşire
se diferenţia în funcţie de poziţia şi de responsabilitatea individului, astfel:
(1) marele preot trebuia să aducă pentru sine un viţel (4:3-12);
(2) pentru adunarea poporului, trebuia să aducă tot un viţel (4:13-21);
(3) căpetenie sau un conducătorul trebuia să aducă un ţap (4:22-26);
(4) persoan de rând, trebuia să ofere un ied sau un miel, de parte femeiască (4:27-35);
(5) cei săraci puteau aduce două turturele sau doi pui de porumbel: unul - ca jertfa de ispăşire, iar
celălalt - ca ardere de tot (5:7-10);
(6) în cazul celor extrem de săraci, jertfa de ispăşire putea fi substituită prin aducerea unei a zecea
părţi dintr-o efa (cea 3,5) de floarea făinii, adică echivalentul unei raţii zilnice de hrană (5:11-13; Evr.
9:22). Trebuie observat faptul că nu putea fi trecut cu vederea păcatul nimănui şi se cerea ispăşire
pentru păcat. însă nimănui nu i se cerea ceva ce nu ar fi putut aduce. Dreptatea şi îndurarea lui
Dumnezeu sunt laturi de nedespărţit ale catracterului Său.
în ceea ce priveşte procedura, se observă, de asemenea, variaţii în raport cu diferitele persoane
implicate, deşi, în principiu, jertfa de ispăşire se aducea în acelaşi fel.
în cazul jertfei pentru marele preot, viţelul era adus la uşa cortului şi preotul făcea identificarea,
mărturisindu-şi păcatul asupra animalului, care era apoi junghiat. Din sângele animalului, preotul
stropea de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş, ungea coarnele
altarului tămâierii, iar restul sângelui se vărsa la picioarele altarului. Grăsimea şi organele vitale (ca în
cazul jertfei de pace) erau aduse şi arse înaintea Domnului pe altar(4:8-10). Iar restul animalului
trebuia ars în întregime afară din tabără, într-un loc curat (4:11-12).
în cazul jertfei pentru întreaga adunare, procedura era aceeaşi, cu diferenţa că bătrânii poporului
făceau identificarea. De asemenea, când jertfa era pentru o căpetenie sau pentru un om de rând, acesta
făcea identificarea, iar cu sânge se ungeau coamele altarului jertfelor. După ce se ardea partea cuvenită
Domnului, restul din ţap sau din miel rămânea pentru a se consuma la Cortul întâlnirii. Partea vinovată
nu putea, nicidecum, să mănânce din jertfa (6:26). în cazul când jertfa era din păsări, o parte din
sângele păsării era stropit pe peretele altarului; din făina adusă de cei deosebit de săraci, se ardea un
pumn înaintea Domnului, iar restul era pentru hrana preoţilor la cort (5:7-13).
Aşa cum s-a mai arătat, scopul acestei jertfe era ispăşirea păcatelor din neştiinţă, în special în cazurile
în care nu era posibilă restituirea sau repararea.
Violarea poruncilor negative, care atrăgea pedeapsa cu moartea, putea fi ispăşită prin acest sacrificiu.
Tot astfel, şi refuzul de a depune mărturie, pângărirea ceremonială sau juruinţele uşuratice (4:1-13).
Jertfa de ispăşire era valabilă numai pentru păcate ce nu constituiau înfruntarea intenţionată a lui
Dumnezeu, pentru care era prescrisă pedeapsa cu moartea (Num. 15:27-31).
Profetic, jertfa de ispăşire preilustrează, cu fidelitate, jertfa Domnului Isus, în două sensuri:
(1) Hristos a fost făcut păcat pentru noi (2Cor. 5:21) şi a fost adus ca jertfa lui Dumnezeu pentm
ispăşirea vinei noastre şi pentru împăcarea sfinţeniei divine.
(2) Hristos a suferit pentru păcatele noastre ocara dincolo de poarta Ierusalimului, îndepărtând,
astfel, păcatul de la noi (Evr. 13:11-13). Jertfa Domnului Isus, după ce a săvârşit ispăşirea, constituie
şi hrana preoţilor care slujesc în casa lui Dumnezeu.
3.5.1.1.2.5. Jertfa pentru vină (5:14-6:7; 7:1-7)
Această jertfa era prevăzută pentru orice persoană care a fost necredincioasă în îndeplinirea
obligaţiilor sale faţă de Dumnezeu sau faţă de semeni, în legătură cu lezarea dreptului de proprietate,
cu furtul sau cu neaducerea primelor roade. Privitor la elementele acceptate sunt prescrise unele
diferenţieri: (1) Dacă ofensarea se producea împotriva lui Dumnezeu, trebuia adus un berbec fără
cusur. Jertfa includea şi restituirea obiectului în cauză sau a preţului acestuia, după estimarea preotului,
la care se mai adăuga şi a cincea parte a preţului lucrului în cauză, ca amendă (5:15-16).
(2) Dacă ofensa era făcută împotriva unei persoane, privind tăgăduirea unui lucru dat spre păstrare,
însuşirea acestuia cu sila sau prin înşelăciune, precum şi tăgăduirea lucrurilor găsite sau rostirea unui
jurământ strâmb în legătură cu un lucru oarecare - lucrul respectiv trebuia restituit, la care se mai
adăuga a cincea parte din preţ, ca amendă, iar ca jertfa trebuia adus un berbec fără cusur, pentru ca
preotul să facă ispăşirea (6:1-7).
Ca procedură, jertfa pentru vină era similară cu cea pentru păcat, cu diferenţa că jertfa pentru vină
includea restituirea şi plătirea amenzii. Grăsimea şi organele vitale erau arse pe altar (7:3-5), iar restuL
servea ca hrană preoţilor, în locul sfânt (7:6-7).
Scopul jertfei pentru vină era satisfacerea tuturor părţilor implicate. Păgubaşul era satisfăcut prin
restituire, principiul dreptăţii şi al disciplinei, prin plătirea amenzii, iar Dumnezeu, prin jertfa adusă.
Această jertfa costisitoare îl făcea conştient pe vinovat de plata păcatului. Restituirea trebuia făcută cu
adaosul unei cincimi, care se aducea fie Domnului, fie celui păgubit. Dacă cel păgubit nu era în viaţă,
restituirea se făcea rudeniilor acestuia sau în ultimă instanţă, preotului la locaşul sfânt (5:5-10).
Profetic, jertfa pentru vină preilustrează jertfa Domnului Isus - ca o jertfa de satisfacţie pentru vină
(Col. 2:13).
Sistemul jertfelor mozaice a fost de origine divină şi are o semnificaţie deosebită. Prin aceste jertfe
necurmate, Dumnezeu căuta să-i înveţe pe oameni despre profunda lor păcătoşenie şi despre
implicaţiile acesteia, îndreptând, astfel, privirile păcătoşilor spre jertfa supremă a Domnului Isus
Hristos. care urma să aducă ispăşire deplină pentru orice păcat şi orice păcătos. 79 Relaţia israeliţilor cu
Dumnezeu, oglindită în cartea Leviticul, era o relaţie bazată pe elemente materiale, pe simboluri şi pe
jertfe fizice, care însă preilustrează relaţia spirituală a creştinilor cu Dumnezeu prin moartea şi învierea
Domnului Isus Hristos. realizată prin Duhul Sfânt. so
3.5.1.2. CALEA SPRE DUMNEZEU - PREOŢII - SLUJITORII RELIGIEI
REVELATE (8:1- 10:20)
Cei care au fost puşi de Dumnezeu să aducă jertfe şi să oficieze la Cortul întâlnirii au fost preoţii
(Aaron şi fii săi).
In cartea Exodul, Dumnezeu a dat lui Moise porunci privitoare la slujba şi ţinuta preoţească. în cartea
Leviticul este arătat cum Moise a îndeplinit porunca Domnului, aşezându-i în această slujbă pe Aaron
şi pe fiii săi, potrivit poruncii Domnului.
3.5.1.2.1. Consacrarea preoţilor (8:1-36)
La actul consacrării preoţilor au luat parte Dumnezeu şi tot poporul adunat în faţa Cortului întâlnirii,
având în vedere că preotul urma să-L reprezinte pe Dumnezeu în faţa poporului, iar pe popor să-1
reprezinte în faţa lui Dumnezeu.
Moise a fost cel care a oficiat în această sărbătoare, fapt care arată că în slujba preoţiei nimeni nu se
putea pune de la sine, în mod arogant, ci era pus de Dumnezeu prin alţii.
Chemarea la astfel de slujire include împuternicire şi înzestrare divină din partea lui Dumnezeu şi o
acceptare şi încredinţare din partea celor în numele cătroara slujitorul este aşezat.
Ceremonialul a constat în :
Pentru marele preot (Aaron): Pentru ceilalţi preoţi (fii):
- Spălarea publică (8:6); - Spălarea (8:6);
- Imbrăcarea (8:7-8); - îinbrăearea (8:13);
- încoronarea (8:9): - Încredinţarea (8:35):
-Ungerea (8:12). - Ungerea (8:30)
Spălarea indică faptul că, în slujirea preoţească, primordială era curăţenia. Imbrăcarea arată spre
nevoia de echipare corespunzătoare a preotului. Aaron - ca mare preot, iar fiii săi - ca preoţi. Pe când
în cazul marelui preot era prevăzută şi încoronarea cu mitra şi placa de aur. preoţii au parte doar de
încredinţare în slujire. Aducând jertfele prescrise, Moise a făcut ispăşirea poruncită pentru preoţi şi i-a
stropit cu sângele jertfei. Ungerea lor cu untdelemn sfânt prefigura comunicarea Duhului Sfânt în
slujire.
Aaron este uns înainte de sacrificiul sângeros (Ps. 133), iar fiii săi, după aceasta (8:30; Evr. 2:11).
Jertfele aduse au constat în: un viţel - ca jertfă de ispăşire, jertfa arderii de tot - un berbec şi jertfa de
dedicare - al doilea berbec, împreună cu darurile de mâncare. Din aceste jertfe, preoţii au consumat
părţile prevăzute de Legea Domnului.
Ceremonialul s-a repetat timp de şapte zile, fapt care. prefigurativ. ilustra preoţia desăvârşită a
Domnului Isus (Evr. 9:11-13), cât şi preoţia universală perfectă a adevăraţilor credincioşi (lPet. 2:5,9;
Apoc.l:6). Când Domnul Isus murea pe cruce, perdeaua care separa Sfânta Sfintelor în Templul din
Ierusalim s-a sfâşiat de sus până jos (Mat. 27:51). Faptul acesta marca sfârşitul preoţiei vechi-
testamentale şi inaugurarea preoţiei nou-testamentale, în care Domnul Isus este Marele Preot, iar cei
credincioşi sunt o preoţie sfântă (lPet. 2:5,9; Apoc. 1:6). 81
79 80
Gordon Spratt & B Gordon os Menzies, op.cit., p. 9.
S1
Ca preot al Domnului, fiecare creştin trebuie să fie: (1) Prezentat în faţa Domnului şi a oamenilor, ceea ce
înseamnă trăire în lumină: (2) Spălat în sângele Domnului Isus. Spălarea iniţială a întregului trup (Ex. 29:4; Lev.
8:6) semnifică '"spălarea naşterii din nou" (Tit. 3:5) şi spălarea zilnică a mâinilor şi a picioarelor. înainte de
fiecare slujire, care simbolizează curăţirea perpetuă. în sângele Domnului Isus. de orice păcat (Ef. 5:26; loan
13:10: lloan 1:7); (3) îmbrăcat cu hainele neprihănirii: (4) Uns cu Duhul Sfânt şi împuternicit pentru lucrare; (5)
Dedicat cu trup şi suflet (mădular cu mădular) lui Dumnezeu: (6) întărit prin purtarea de grijă a Domnului şi prin
har: (7) Separat pentru slujire la uşa cortului fără întrerupere. Acestea simt cele şapte acţiuni care caracterizau
instalarea preoţilor în slujbă şi care însoţesc slujirea preoţilor Noului Testament.
3.5.1.2.2. Prima performanţă în slujirea preoţească (9:1-24)
De îndată ce preoţii erau instalaţi, ei au şi procedat la prima lor slujire. Erau aduse jertfele de ispăşire
pentru preot şi popor, arderea de tot şi jertfa de mulţumire, împreună cu jertfa de mâncare. Atunci a
avut loc manifestarea miraculoasă a acceptării slujirii lor în timp ce marele preot binecuvânta poporul.
(1) Apariţia slavei lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu este primul semn de acceptare a vieţii şi a
lucrării cuiva (Mat. 28:20; 3:16-17).
(2) Focul sacru din ceruri a fost a doua manifestare a acceptării slujirii. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu
Ghedeon (Jud. 6:20-21), cu Ilie (lîmp. 18-38) şi cu Solomon (2Cron. 7:1-2). Focul venit de la
Dumnezeu a mistuit tot ceea ce era pe altar. Deşi este mistuitor, focul prezenţei Domnului produce
bucurie (9:24).
3.5.1.2.3. Primul eşec în slujirea preoţească (10:1-20)
Ca întotdeauna, curând după rânduirea jertfelor, s-a ivit iarăşi necredincioşia umană. Nadab şi Abihu -
fiii lui Aaron - au pângărit slujirea preoţească, aducând foc străin şi au suferit de îndată osânda
cuvenită călcătorilor legii divine. Lovirea lor cu moartea dovedeşte că ei au săvârşit un păcat deosebit
de grav, care a constat într-o sumedenie de păcate.
(1) Fiecare a luat propria tămâie şi nu cea sacră de la cort.
(2) Amândoi au adus tămâie, care trebuia adusă numai de către unul.
(3) în mod intenţionat au procedat la îndeplinirea rolului de mare preot, singurul care putea aduce
tămâie înaintea Domnului.
(4) Au adus tămâie la timpul nepotrivit, nu la cel prevăzut de legea Domnului.
(5) Au folosit foc străin, obişnuit, nu din focul de pe altar. 82
Fapta lor capătă proporţii nebănuit de mari, având în vedere responsabilitatea şi favorurile acordate lor
(10:3). Ei au săvârşit neascultarea pe bază de mândrie şi de îngâmfare. Se pare că s-a ajuns la aceasta
datorită influenţei alcoolului şi a neglijării îndatoririi lor (10:9). Dumnezeul cel Sfanţ aşteaptă ca
acţiunile ritualizate în slujirea Domnului sa fie pline de conţinut real şi să fie asociate cu principii
morale.
Ei sunt loviţi cu foc ieşit de la Domnul. Se vede că există o strânsă legătură între păcat şi pedeaspă.
Faţă de foc au păcătuit, cu foc sunt pedepsiţi. Focul, care în alte împrejurări a fost o binecuvântare şi o
pricină de bucurie, devine pricină de groază şi de osândă, ca şi Evanghelia (2Cor. 2:16; Mat. 24:14).
Familiei preoţeşti îi este interzis să-i plângă pe fiii lui Aaron, căci slujirea lui Dumnezeu e mai presus
de raportul de rudenie (Deut. 33:8-9).
Dumnezeu dă noi instrucţiuni privind slujirea în continuare a preoţilor. Sunt opriţi de la folosirea
alcoolului, având în vedere că ei aveau nevoie de o minte lucidă şi luminată pentru a face
discernământ între lucrurile curate şi cele necurate şi pentru a învăţa poporul legile Domnului.
Alcoolul reduce discernământul şi capacitatea de slujire.
S2
cf. Charles John Ellicott, Ellicott's Bible Commentaiy in One Volume (Grand Rapid's, Michigan: Zondervan
Publishing House, 1971), p. L40.
Primul eşec, atât de tragic, din slujirea preoţească evidenţiază clar că o chemare însemnată este însoţită
de o răspundere pe măsură, iar greşelile celor mari sunt şi ele mari, în timp ce urmările sunt de
asemenea semnificative.
3.5.1.3. CALEA SPRE DUMNEZEU - CURĂŢIA (11:1-17:16)
Alături de primele două elemente: jertfele şi preoţia, curăţia era de asemenea de importanţă
primordială pe calea lui Dumnezeu. Religia revelată prevede. în cadrul căii pentru ajungere la
Dumnezeu, şi curăţia (11:45). "Să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" - era principiul divin pentru aceia cu
care El a intrat în Legământ. Este deosebit de important faptul că, pe când se subliniază nevoia de a fi
curăţit, se insistă mai mult asupra metodelor prin care se putea ajunge din nou curat. Necurăţia apre ca
inevitabilă, însă Israel trebuia să trăiască în sfinţenie şi curăţie în mijlocul unui mediu stricat. Singura
soluţie era să se cureţe şi să fie sfânt. Mai întâi, este prevăzută prevenirea pângăririi prin legi ce
interzic elementele pângăritoare, însă se accentuează metodele de curăţie. Sunt menţionate patru
domenii privind curăţia.
3.5.1.3.1. Distincţia dintre animalele curate şi cele necurate (11:1-47)
Legea lui Dumnezeu făcea distincţie între animalele curate şi cele necurate, între cele care se puteau
mânca şi cele care nu puteau fi mâncate. Această distincţie indică spre timpul de dinainte de potop
(Gen. 7:2-3). In Lege se face clară stipulaţie privind această distincţie (11:1-47; Deut. 14:3-21).
Această stipulaţie se bazează pe următoarele considerente:
(1) Factori de ordin igienic. în general, cele necurate erau animalele care se hrăneau cu lucruri
necurate (hoituri, murdării) şi erau purtătoatre de microbi (de boli), pe când animalele curate erau cele
care mâncau hrană curată.
(2) Factori de ordin religios. Această distincţie evidenţia şi o separare între israeliţi şi celelalte
popoare păgâne.83 De exemplu, porcul era animalul consacrat sacrificiilor religioase păgâne.
(3) Factori de ordin obiectiv. Târâtoarele erau considerate necurate din cauza asemănării lor cu şarpele
(Gen. 3:14).84
în baza acestor factori principali, legile care stau la baza distincţiei dintre animalele curate şi cele
necurate sunt date potrivit cu concepţia evreiască privitoare la regnul animal, ce indică spre categoriile
stabilite în creaţie şi care menţionează patru clase de animale:
(1) Animalele uscatului (11:3-8). în cazul acestora, distincţia era legată de felul mişcării şi al hrănirii şi
de raportul animalelor în cauză cu alte animale. Cele care aveau copita despărţită (unghia despicată) şi
rumegau, erau curate. Numai una dintre aceste calităţi nu îndrepăţeşte la curăţie. De exemplu: cămila,
deşi rumegă, nu este curată, pentru că nu are copita despărţită; iepurele, deşi rumegă, nu are unghia
despicată; porcul este necurat deoarece, deşi are copita despicată, nu rumegă. De precizat că numai
animalele necarnivore erau curate.
83
S4
The Criswell Study Bible, op. cit., p. 146.
(2) Animalele apelor (11:9-12). Iarăşi distincţia, era legată de felul de mişcare şi de sistemul de
apărare (aripi înotătoare şi solzi), ce demonstrau că ele nu sunt răpitoare.
(3) Animalele aerului (11:13-19). Un total de douăzeci de păsări erau socotite necurate; cele mai
multe fiind păsări de pradă (carnivore), care se hrănesc cu hoituri.
(4) Animalele târâtoare şi insectele. Din pricină că acestea sunt multe, erau indicate numai patru
varietăţi de lăcuste comestibile.
Atât consumarea animalelor necurate, cât şi contactul cu trupurile lor moarte sau contactul acestora cu
diferite ustensile, ducea la necurătie. însă izvorul de apă şi sămânţa încă neîncolţită, care conţine
putere de purificare în sine, nu puteau fi spurcate prin asemenea contacte.
Trebuie remarcat faptul că aceste restricţii vechi-testamentare au fost limitate la timpul şi lumea
Vechiului Testament şi au fost abrogate în Noul Testament, ele constituind umbra adevăratei curaţii
spirituale (Gen. 10:15; Rom. 14:14; Col. 2:16; ITim. 4:3-4). Rămâne valabilă doar importanţa igienică
a acestor distincţii.
3.5.1.3.2. Rânduieli privind necurăţia legată de naşterea copiilor(12:l-8)
Aceste rânduieli vorbesc atât despre totala depravare a fiinţei umane în stare de păcat.începând de la
naştere, cât şi despre necesitatea respectării igienei sanitare în vederea păstrării sănătăţii. In cazul
naşterii unui băiat, perioada necurăţiei era de 40 de zile, iar în cazul unei fete, de 80 de zile. Diferenţa
constă în faptul că din cele 80 de zile de necurătie (40 pentru mamă şi patruzeci pentru noul născut) în
cazul naşterii unui băiat, după 7 zile - a 8-a - acesta era circumscris, aşa că el devenea curat şi era
părtaş al Legământului lui Dumnezeu. Mama mai continua perioada de încă 33 de zile ale propriei
necuraţii. Terminarea perioadei era marcată prin aducerea unui miel - ca jertfă de ardere de tot - şi a
unui pui de porumbel - ca jertfa de ispăşire. în cazul celor săraci, se aduceau doar doi pui de porumbel
sau două turturele, ca în cazul Măriei (Luca 2:22-24).
3.5.1.3.3. Rânduieli privind curăţirea de lepră (13:1-14:53)
Cartea Legii dedică două capitole relativ lungi cu privire la descoperirea şi tratarea leprei. Lepra nu
numai că era una dintre cele mai îngrozitoare boli, însă era şi o boală care reprezenta fidel starea de
păcat (Ps. 38:3-11: îs. 1:6). Ca şi păcatul, lepra: '
- era o boală ascunsă, lăuntrică. Când se exterioriza, era deja un adevărat dezastru (Iac. 1:14-15);
- era o boală dezgustătoare, care indica spre aspectul mârşav al păcatului (Rom. 7:13);
- era o boală separatoare: îl izola pe om de societate, de slujirea Domnului şi de familie, aşa cum face
şi păcatul (îs. 59:2; Apoc. 21:27):
- era o boală progresivă şi molipsitoare (începe cu un mic punct afectat şi se extinde până cuprinde
întreaga fiinţă) (Iac. 1:15; Lev. 13:45-46).
Omul bolnav de lepră era considerat în categoria celor morţi încă din viaţă. Trebuia să-şi sfâşie
hainele, să-şi descopere capul, să-şi acopere barba şi să strige: "Necurat!'' "Necurat!", trăind în afara
taberii israelite (13:45-46).
Poruncile cu privire la tratamentul acordat leproşilor şi leprei aveau în vedere protejarea taberei de
astfel de dezastre; de aceea, erau prescrise reguli precise cu privire la fiecare fel. Sunt prezentate trei
feluri de lepră:
(1) Lepra omului (13:2-46);
(2) Lepra hainelor (13:47-59);
(3) Lepra caselor (14:33-57).
Biblia nu consideră lepra o boală incurabilă. Dumnezeu era Cel care o îngăduia (14:34) şi tot El o
vindecă (12:13; 2Împ. 5:14-15; Mat. 8:2-4; Marcu 1:40-44; Luca 5:12-14; 17:11-19). Ceremonialul
legat de tratarea acestei boli consta din: acţiuni constatatoare, restricţii pentru cazurile de lepră,
ceremonialul purificator în caz de vindecare şi aducerea jertfelor aferente.
Pentru stabilirea prezenţei acestei boli (de orice tip), se constată atât aparenţa, cât şi profunzimea, şi
întotdeauna se apela la proba timpului. Dacă boala înainta, în timp ce omul sau obiectul era în
carantină, procedură care uneori se repeta, lepra era dovedită cu certitudine.
în toate cazurile constatate se luau măsuri restrictive. Haina afectată de lepră era arsă în foc, iar
pietrele din casa cu lepră erau înlocuite sau casa trebuia demolată în întregime.
în cazul leprei la om, procedura recuperării este deosebit de semnificativă. Pentru recuperarea
leprosului, preotul trebuia să-1 caute pe cel bolnav. Ceremonialul purificator se făcea în ziua curăţirii
acestuia, după ce lepra era vindecată (14:1-8). Faptul acesta este un strălucit tablou al persoanei şi al
lucrării Marelui nostru Preot, Domnul Isus. care a venit să caute şi să mântuiască pe cei ce erau
pierduţi. Iată acţiunile semnificative:
(1) Preotul îl căuta pe lepros. Pentru a-1 găsi. acesta mergea afară la el. acolo unde era (14:3; Luca
19:10; Evr. 13:11-13).
(2) Curăţirea nu era posibilă fără vărsare de sânge. Două păsări vii (curate), lemn de cedru, cârmâz şi
isop constituiau necesarul pentru ceremonialul de purificare. Una dintre păsări trebuia junghiată într-
un vas de pământ cu apă curgătoare, în care, apoi, preotul înmuia toate celelalte lucruri. Cel în cauză
era stropit de şapte ori cu această apă cu sânge.
(3) Păsării rămase vii i se dădea drumul după ce era stropită - ca semn al îndepărtării nenorocirii
(14:5-6; Evr. 9:22; Ps. 51:7). Gestul însemna că pasărea vie s-a identificat cu cea sacrificată şi astfel i
se acorda libertatea (14:6-7; Rom. 6:3-4). Un singur animal nu era capabil să exprime tot ceea ce urma
să se înfăptuiască prin jertfa Domnului Isus. Pasărea sacrificată simboliza moartea Domnului Isus - ca
preţ de răscumpărare, iar cea rămasă vie reprezenta învierea Sa şi libertatea iertării păcatelor în El
(Rom. 4:25; ICor. 15:3-4; 2Cor. 4:7; Rom. 8:2; Gal. 5:1).
în a opta zi după purificarea celui vindecat de lepră, se aduceau jertfele, care constau din: doi miei fără
cusur, o oaie de un an, fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floare de faină (frământată cu untdelemn) -
ca dar de mâncare - şi un pahar de untdelemn. Unul dintre miei era adus ca jertfa pentru vină. Din
sângele lui, preotul lua cu degetul şi atingea lobul urechii drepte, degetele mari (de la
mâna dreaptă şi de la piciorul drept) ale celui în cauză, indicând astfel că întreaga fiinţă a fost curăţită
şi el era acum gata să intre în slujirea Domnului. Ceremonialul este asemănător cu cel al instalării
preoţilor (8:23). Din untdelemnul sfânt turnat în palma mâinii, preotul lua şi stropea de şapte ori
înaintea Domnului, apoi atingea cu el urechea dreaptă, degetele mari (de la mâna dreaptă şi de la
piciorul drept) ale celui în CcLuză, deasupra locului unde pusese sângele. Untdelemnul simboliza
Duhul Sfânt, prin care cel curăţit era învrednicit, împuternicit, uns de Duhul Sfânt pentru slujire în
totală consacrare. Apoi, se aducea celălalt miel ca ardere de tot. Cei săraci puteau să aducă doar un
miel şi doi porumbei sau două turturele. Apoi, cel vindecat de lepră era spălat şi putea să intre în
tabără. Dumnezeul cel Sfânt pretindea curăţie deplină.
3.5.1.3.4. Rânduieli privind curăţirea de scurgerile trupului (15:1-33)
Aceste rânduieli promovează curăţenia şi igiena fizică, cât şi recunoaşterea lui Dumnezeu în toate
experienţele vieţii umane, precum şi a faptului că trupul omului este destinat Domnului.
Leviticul se ocupă de două feluri de scurgere din trupul fiinţei umane:
(1) Scurgeri provocate de boli (15:2-15,25-30). Aceste scurgeri implicau şi necurăţie fizică şi morală
până la şapte zile după restaurarea sănătăţii. După această perioadă, bărbatul sau femeia în cauză
trebuia să se spele în apă curgătoare şi să aducă Domnului, în faţa preotului, ca jertfa, două turturele
sau doi pui de porumbel: unul - ca jertfa de ispăşire -, iar celălalt - ca ardere de tot.
(2) Scurgerile naturale: poluţiunile nocturne (la bărbat) şi scurgerile menstruale (la femeie) din
timpul sorocului (ciclului). Aceste scurgeri naturale nu implicau necurăţie morală, ci doar fizică (în
timpul scurgerii, la femeie şi doar în ziua respectivă, la bărbat) şi cerea doar spălarea cu apă, în
vederea menţinerii igienei corporale.
Scopul tuturor acestor rânduieli era să-i separe pe israeliţi de orice necurăţie şi. astfel, să fie posibilă
trăirea lor în părtăşie cu Dumnezeul Legământului (15:31).
3.5.1.3.5. Ispăşirea generală din "ziua ispăşirii" (16:1-34)
Pentru asigurarea sfinţeniei şi a curăţeniei desăvârşite a taberei în care Dumnezeul Adevărat şi Sfânt
locuia împreună cu poporul Său, pe lângă legile privind înlăturarea necurăţiilor, era prevăzută şi ziua
ispăşirii - ca o ocazie anuală de ispăşire generală prin mijlocirea jertfelor speciale, ce se aducea în
această zi. Ziua ispăşirii "HDp DV /lom Kippur/ este cel mai semnificativ din toate tipurile
reprezentative ale jertfei Domnului Isus în Vechiul Testament (23:26-32; Num. 29:7-11).
Această sărbătoare avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea; era singura zi din an când marele preot
intra în Sfânta Sfintelor şi aducea sânge ispăşitor pentru păcatele sale şi ale întregii naţiuni, iar poporul
petrecea această zi 'n post şi rugăciune (16:29-34).
Ritualul stabilit pentru ziua măreaţă a ispăşirii cuprindea mai multe acţiuni:
(1) Pregătirea preotului pentru actul ispăşirii (16:3-5). Mai întâi se'făcea pregătirea pentru marele
preot, care consta în aducerea în faţa Domnului a unui
viţel pentru jertfa de ispăşire şi a unui berbec pentru arderea de tot, în timp ce preotul se îmbrăca cu
ţinuta sărbătorească de mare preot.
(2) Pregătirea pentru popor în vederea ispăşirii consta în prezentarea a doi ţapi pentru jertfa de
ispăşire şi a unui berbec pentru arderea de tot; apoi, se trecea la ritualul propriu-zis.
(3) Ritualul propriu-zis din ziua ispăşirii (16:6-31). Preotul aduce viţelul ca jertfa de ispăşire pentru
sine (16:6,11). Viţelul era junghiat, apoi unul din cei doi ţapi aduşi pentru popor era separat, prin sorţi,
să fie jertfa de ispăşire, iar celălalt era pentru Azazel (16:7-8). Punând tămâie într-o cădelniţă cu
cărbuni de pe altarul arderilor, marele preot intra în Sfânta Sfintelor învăluit în norul de tămâie. Apoi,
luând din sângele viţelului, stropea cu degetul de şapte ori spre capacul ispăşirii, făcând ispăşire pentru
propriile păcate şi pentru casa lui. Urma înjunghierea ţapului pentru ispăşirea păcatelor poporului, iar
cu sângele acestuia făcea ispăşire pentru popor, aşa cum făcuse ispăşire pentru sine. Toate uneltele
sanctuarului erau stropite cu sângele viţelului şi al ţapului. Ţapul pentru Azazel "pustiu" era alungat în
pustiu după ce Aaron făcea identificare, mărturisind asupra lui toate păcatele poporului. Alungarea o
făcea o persoană special încredinţată cu aceasta. Expresia "'Azazel' - în LXX şi în Vulgata - înseamnă,
simplu: "a înlătura" sau "a da la o parte". Numele "Azazel" nu se referea la vreun demon sau la Satan
care să fi trebuit satisfăcut şi el (aşa ceva era comun în jertfele păgâne şi era cu desăvârşire interzis
israeliţilor), ci se referea la simplu fapt al alungării ţapului în pustiu ca să moară înfometat.
Astfel, ispăşirea includea satisfacţia adusă lui Dumnezeu prin sângele animalului junghiat şi
îndepărtarea păcatului prin alungarea ţapului pentru Azazel (Ps. 103:12).
După această procedură, marele preot se dezbrăca de hainele sfinţite, se spăla şi se îmbrăca din nou cu
hainele de lucru şi urma aducerea arderii de tot pentru sine şi pentru popor. Persoana care a izgonit
ţapul se întorcea, se scălda, îşi spăla hainele şi intra în tabără. In încheiere, se proceda la arderea
trupurilor jertfelor de ispăşire pentru popor şi pentru preot, afară din tabără.
Ziua de ispăşire a fost cea mai de seamă şi cea mai semnificativă zi din şiragul zilelor şi al practicilor
religiei Vechiului Testament. Această zi preilustrează fidel lucrarea răscumpărării prin jertfa
Domnului Isus (Evr.9). Insă jertfele acestei zile erau doar o umbră, nu rezolvarea problemelor (Evr,
10:4,11). Cuvântul ebraic ~IDj/> /Kaphar/ înseamnă '"acoperit", indicând că prin jertfe se făcea
acoperirea păcatelor până la o vreme când adevăratul Mare Preot a venit şi le-a înlăturat (Rom. 3:24-
25; Evr. 9:15), plătind pe cruce, afară din cetate, preţul înterg pentru toate păcatele omenirii. Cei doi
ţapi reprezintă două laturi distincte ale jertfei Domnului Isus: ţapul junghiat reprezintă moartea Sa
pentru păcatele omenirii, în scopul împăcării dreptăţii divine (lloan 2:2; 4:10; Rom. 3:25), iar ţapul
viu, alungat, ilustrează luarea păcatelor din viaţa păcătosului şi înlăturarea acestora (Ps. 103:12; Evr.
9:26; îs. 53:6).
Se pare că Aaron intra de trei ori în Sfânta Sfintelor, în ziua ispăşirii: întâi, cu cădelniţa, producând
norul de tămâie, pentru a-1 acoperi de prezenţa lui Dumnezeu: a doua oară, cu sângele viţelului, pentru
propriile păcate: a treia oară. cu sângele ţapului, pentru păcatele poporului. întreaga procedură ilustra
clar că singura cale prin care omul păcătos poate sta înaintea lui Dumnezeu este
în umilinţă şi evlavie, în baza sângelui ( Evr.9:22), şi prefigurează intrarea lui Hristos în Sfânta
Sfintelor din cer, înaintea lui Dumnezeu, aducând deplină ispăşire pentru păcate (Evr. 6:19-20; 9:11-
14; 10:19-20).
Ziua de ispăşire era sărbătorită cu post şi cu smerire înaintea Domnului (16:29,30). Marele preot oficia
singur în această zi; ceilalţi se identificau cu poporul şi nimeni nu făcea vreo lucrare. Aceasta
înseamnă că ispăşirea este, în întergime, rezultatul lucrării Domnului Isus - Marele Preot - şi este
primită în dar de către cei ce cred în El.
3.5.1.4. CALEA SPRE DUMNEZEU - PRACTICI CE TREBUIE EVITATE (17:1-16)
Pe lângă sacrificii, preoţie şi curăţie, în vederea apropierii de Dumnezeu erau prevăzute şi câteva
interdicţii.
3.5.1.4.1. Jertfirea fără supravegherea preotului (17:1-9)
Fie că cineva aducea un animal ca jertfă, fie că îl sacrifica pentru hrană, animalul terbuia preluat de
preot să fie junghiat înaintea Domnului. Când israeliţii sacrificau animale pentru hrană, sângele trebuia
stropit după Lege, iar grăsimea cuvenită, adusă Domnului. Unii sugerează că această prevedere era cu
totul caracteristică Israelului, în vederea evitării gândului de a jertfi altor dumnezei. 85
Vechiul Testament arată clar că israeliţii nu au fost în stare să se abţină total de la practicile păgâne
din Egipt (Ios. 24:14; 2Cron. 11:15; Ezra 20:6-8). Aceste măsuri restrictive au fost ridicate când ei au
intrat în ţara Canaan (Deut. 12:15-21). Faptul ridicării lor dovedeşte că unele prescripţii ale Legii au
avut caracter temporar, potrivit cu rolul educativ al acestora şi cu împrejurările în care ei au trăit.
3.5.1.4.2. Consumarea sângelui (17:10-16)
Porunca de a nu mânca sânge conduce înapoi spre timpul lui Noe (Gen. 9:4). Sângele, care este
purtătorul hranei, deci condiţia vieţii pentru trup, cât şi cel care strânge rezidurile din organism, prin
urmare, condiţia protejării organismului, a fost considerat ca esenţa vieţii creaturilor şi, astfel, aparţine
lui Dumnezeu, dătătorul vieţii. Ca echivalent al vieţii, sângele avea valoare de răscumpărare înaintea
lui Dumnezeu.
Faptul acesta conduce la ideea că răscumpărarea se poate face doar prin darul lui Dumnezeu, care
trebuia să se bucure de o adevărată consideraţie. Accentul biblic care se pune pe vărsarea sângelui
sacrificiilor şi în final pe vărsarea sângelui lui Hristos indică spre dăruirea unei victime inocente
pentru răscumpărarea vinovaţilor. Vărsarea sângelui semnifica moarte sacrificatoare.
Dockery, op.cit, p. 157.
3.5.2.UMBLAREA CU DUMNEZEU-SFINŢIRE ŞI SEPARARE( 18-27)
A doua parte a cărţii Leviticul este aşa-numitul "Cod al sfinţeniei în viaţă şi în închinăciune", deoarece
cuprinde legi privitoare la relaţiile umane, legi privind detalii de închinăciune, cât şi legi economice şi
financiare. Adică, arată condiţiile umblării cu Dumnezeul Sfânt şi Adevărat.
3.5.2.1. ISRAEL TREBUIE SĂ FIE UN POPOR SFÂNT (18:1-20:27)
"Naţiunea aleasă" este chemată să fie sfântă în toate laturile vieţii. Să aibă un raport pe verticală, demn
de părtăşia cu singurul Dumnezeu viu şi adevărat, şi să nu trăiască conform felului de viaţă al
egiptenilor (de la care venea) sau al canaaniţilor (spre care se îndrepta), ci să-L urmeze pe Domnul său
ca să trăiască (18:1-5).
în acelaşi timp, ea trebuia să se învrednicească de raporturile demne, pe orizontală: relaţii corecte cu
semenii în toate laturile vieţii.
3.5.2.1.1. Sfinţenie în relaţiile sexuale (18:6-30)
Restricţiile prevăzute în acest domeniu au drept scop îndepărtarea desfrâului, a promiscuităţii şi a
perversiunilor sexuale, care erau atât de frecvente între naţiunile păgâne. S6 Familia şi căsătoria trebuie
să fie sfinte. Standardul superior al moralităţii sexuale, cerut israeliţilor, avea menirea să facă din Israel
un popor diferit de toate naţiunile vremii.
Erau interzise căsătoriile între rudeniile de sânge: părinţi, surori şi fraţi sau între cei jumătate fraţi,
copii şi nepoţi sau cu mătuşă de orice parte (18:7-13).
Erau interzise căsătoriile cu rudenii prin alianţă: între soacră-ginere, între socru-noră, cu mamă vitregă,
cu fiică vitregă sau cu nepoată vitregă (18:8-17). Este de remarcat că rămâne valabilă legea leviratului
(18:18).
Faptul că în loc de "a lua în căsătorie" este folosită expresia "să nu-i descoperi goliciunea", înseamnă
că asemenea însoţiri nu numai că erau o nelegiuire, dar nici nu erau socotite adevărate căsătorii, ci
doar relaţii sexuale interzise (ilegale) - urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Asemenea însoţiri erau
frecvente în Egipt, unde nu existau legi privind căsătoria. 87 De asemenea, erau interzise relaţiile
sexuale în timpul perioadei menstruale şi adulterul, considerate adevărate pângăriri (18:19-20).
Este prohibită sacrificarea copiilor pentru Moloh, urâciunea amoniţilor a cănii închinare includea
sacrificarea copiilor (20:2-5; 2Imp. 17:17; Ier. 32:35). Faptul că interdicţia este pusă alături de actele
sexuale.indică faptul că este posibil ca această practică să se refere şi la dedicarea copiilor spre a servi
ca prostituaţi la locurile de închinare păgână.
Religia revelată de pe Sinai detestă categoric homosexualitatea (18:22). Spre deosebire de pedeapsa de
a fi "nimiciţi din poporul", care putea însemna şi
S6
87
The Lion Handbook to the Bible, p. 177.
excluderea din comuniunea închinătorilor poporului Domnului 88, pedeapsă prevăzută pentru multe alte
abateri (20:18), în cazul practicării păcatului detestabil al homosezualităţii este clar prevăzută,
pedeapsa cu moartea şi încărcarea celui vinovat cu vinovăţia sângelui (20:13). Aceeaşi atitudine (de
totală detestare a acestui păcat) este întâlnită şi în epoca patriarhală, precum şi în Noul Testament
(Rom. 1:24-27). Toate aceste prohibiţii evidenţiază faptul că asemenea practici erau o urâciune
înaintea lui Dumnezeu, erau practici comune între canaaniţi şi alte popoare păgâne; de aceea, au fost
"vărsaţi" din ţara Canaanului, iar israeliţilor le erau interzise astfel de practici.
3.5.2.1.2. Sfinţenie în toate domeniile vieţii (19:1-37)
In acest capitol este redată o listă generală de legi. care accentuează nevoia poporului de a fi sfânt în
părtăşia unui Dumnezeu sfânt. "Decalogul" trebuie respectat şi israeliţii să nu meargă după idoli,
jertfele să fie aduse după Lege. La secerat, ei să-i aibă în vedere şi pe cei săraci, şi li se cere să aibă un
comportament demn faţă de aproapele în toate privinţele. Timp de trei ani roadele ţării Canaanului să
fie privite ca netăiatc împrejur, iar în anul al patrulea, să fie închinate Domnului şi abia în anul al
cincilea israeliţii vor mânca din ele. Practicile păgâne ca: tăierea părului rotund, tatuajele pentru morţi,
prostituţia, magia neagră - erau prohibite. Se impunea respectul pentru bătrâni şi străini, cât şi
cântărirea dreaptă în tot felul de tranzacţii comerciale şi de altă natură.
3.5.2.1.3. Sfinţenie privind pedepsirea abaterilor (20:1-27)
Era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru închinarea copiilor lui Moloh, pentru blestemarea părinţilor,
pentru magie-neagră, pentru preacurvie şi alte relaţii sexuale ilegale, urâcioase, ca: homosexualitatea,
incestul, bestialitatea, cât şi pentru vrăjitorie.
Toate popoarele din ţara Canaanului sunt izgonite din ţară şi nimicite din cauza acestor practici, care
sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar Israel va stăpâni ţara în care curge lapte şi miere, dacă nu
va practica urâciunile săvârşite de aceste popoare.
3.5.2.2. ISRAEL TREBUIE SĂ AIBĂ O ÎNCHINĂCIUNE SFÂNTĂ(21-24)
In continuare, sunt prezentate detalii privind închinăciunea israeliţilor şi atitudinea faţă de lucrurile
sfinte, în relaţiile lor cu Dumnezeu.
3.5.2.2.1. Slujire preoţească sfântă (21:1-22:16)
Preoţii trebuie să respecte cu stricteţe lucrurile sfinte încredinţate lor. Preotul purta doliu numai pentru
rudenii apropiate (de sânge), care locuiau în casa lui. Se face distincţie şi între fata măritată şi cea
nemăritată.
Preotul nu se putea căsători cu o femeie desfrânată, iar dacă fata unui preot curvea trebuia să fie arsă în
foc. Preotul şi casa lui trebuiau să fie sfinţi pentru Domnul.
în ceea ce-1 priveşte pe marele preot, pentru el se prevedea o sfinţenie totală. El nu putea purta doliu
după nimeni şi se putea căsători numai cu o fată fecioară.
Orice defecţiune fizică îi descalifica pe descendenţii lui Aaron pentru îndeplinirea oficiului de preot. O
astfel de persoană putea să se hrănească din jertfele aduse Domnului, dar nu putea oficia în calitatea de
preot. Atât jertfa, cât şi preotul, trebuiau să fie perfecte pentru a fi acceptate înaintea lui Dumnezeu.
Astfel de preoţi puteau să-L reprezinte pe Domnul Isus (Marele Preot desăvârşit), iar jertfele curate
simbolizau jertfa supremă (Evr. 4:15; 7:26; lloan 3:5). Tot astfel, cei credincioşi sunt chemaţi să fie o
preoţie sfântă pentru Domnul (lPet. 2:5).
Preoţii nu puteau să mănânce din jertfele Domnului (partea ce constituia hrana lor zilnică) dacă nu
erau curăţaţi de orice necurăţie. Preoţii şi familiile lor mâncau din jertfe; oaspeţii sau fata măritată a
preotului nu puteau mânca din ele.
3.5.2.2.2. Jertfe corespunzătoare (22:17-33)
Orice jertfă adusă Domnului trebuia să fie fără cusur. Jertfa adusă ca dar de bunăvoie putea să aibă şi
mici cusururi. Animalele aduse ca jertfa nu trebuia să fie mai tinere de şapte zile. Vaca, oaia sau capra
nu puteau fi aduse ca jertfă o dată cu fătul lor ( un obicei mult răspândit între păgâni). Toate aceste
prevederi trebuia respectate - ca o cinstire a Numelui lui Dumnezeu.
3.5.2.2.3. Sărbători sfinte, corespunzătoare (23:1-44)
Pentru beneficiul lor, cât şi pentru a păstra vie în mintea israeliţilor ideea că ei sunt un popor sfânt
pentru Dumnezeu, El a rânduit, în cadrul religiei revelate, sărbători care să fie prăznuite şi care erau cu
totul diferite de cele ale păgânilor, în zilele de sărbătoare, israeliţii se adunau împreună pentru odihnă
şi închinăciune, pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru a-I aduce mulţumiri. Aceste sărbători erau şi
profetice, în natura lor, constituind o umbră a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru fiinţa
umană (Col. 2:17).
Legea Domnului prescria o sărbătoare săptămânală, mai multe sărbători anuale şi chiar ani
sărbătoreşti.
(1) Sabatul. Era sărbătoarea săptămânală al cărei nume vine de la evreiescul rOîQJ /Şavet/ "a întrerupt
munca", "odihnă". A fost prima, cea mai elocventă şi mai mult respectată sărbătoare, care se ţinea în a
şaptea zi a fiecărei săptămâni. Modelul de împărţire a timpului în săptămâni de câte şapte zile (cu ziua
a şaptea de odihnă) îşi are originea în structura divină a creaţiei. Aplicat la om, Sabatul îl găsim mai
întâi în Exod 16:23-30 şi este prevăzut prin porunca a patra din
:
The N.I.V. Study Bible, p. 155 (Lev. 7:20).
89
Clifton J. Allen, Gen. Ed., The Broadman Bible Commentary, Voi. 2 (Broadman Press: Nashville, Tennessee,
1970), p. 59. Poate era o măsură umanitară pentru a indica perpetuarea turmei, nu distrugerea ei.
"Decalog" (Ex. 20:8-11). Sărbătoarea amintea atât de modelul lui Dumnezeu în creaţie, cât şi de faptul
că Dumnezeu îi izbăvise pe israeliţi din muncile înrobitoare ale Egiptului şi îi sfinţise ca popor al Său
(Ex. 31:13; Deut. 5:12-15). Eliberaţi din robie, ei Ii pot dedica Domnului o zi (din şapte) pentru odihna
lor. Sabatul dovedeşte că Dumnezeu 1-a creat pe om părtaş naturii Sale - liber chiar şi slujitorii şi
vitele erau incluşi în respectarea Saba.tuh.ii, iar neglijarea acestei zile prevedea pedepse severe (Ex.
35:3; Num. 15:32-36).
Din punct de vedere ceremonial erau de asemenea precizări; sacrificiul arderii de tot din ziua Sabatului
era dublat faţă de cel de fiecare zi: doi miei dimineaţa şi doi miei seara erau arşi pe altar (23:1-3; Num.
15:32-36; 28:9-10). Ceea ce înseamnă că, pe lângă jertfa necurmată, se mai aduceau încă doi miei, în
ziua de Sabat. Tot în această zi se schimbau şi pâinile de pe masa din sanctuar, care apoi. erau
consumate de către preoţi (24:5-8). Nerespectarea zilei Sabatului aducea cu sine grave consecinţe
(Num. 15:32-36). In timpul lui Neemia, acesta a poruncit pedepse severe pentru încălcarea zilei de
Sabat (Neemia 10:31; 13:15-22).
în Noul Testament Sabatul a fost considerat ca un tip reprezentativ al odihnei câştigate prin credinţa în
Domnul Isus (Evr. 4:1-11), iar prima zi din săptămână i-a luat locul - ca zi de închinăciune -
comemorând învierea Domnului Isus (Mat. 28:1; Marcu 16:2).
Pe lângă Sabat, israeliţii aveau şapte sărbători anuale, care erau adevărate praznice închinate
Domnului, spre bucuria poporului ales şi cu semnificaţie profetică însemnată.
(2) Pastele UDŞ /PesachA Sărbătoarea este descrisă în: Exod 12:1-28; 12:43-49; Levitic 23:5; Numeri
28:16; Deut. 16:1-8. A fost prima sărbătoare din anul religios al israeliţilor şi se sărbătorea în seara
zilei a paisprezecea a lunii întâi -Aviv ("Nisan"). Scopul sărbătorii era de a comemora eliberarea din
sclavia Egiptului, de a le aminti că Dumnezeu a trecut pe alături, evitând nimicirea întâilor născuţi,
când a lovit ţara Egiptului cu ultima urgie (Ex. 12:27).
în această sărbătoare se comemora eliberarea prin puterea răscumpărătoare a Celui Atotputernic şi
marca stabilirea urmaşilor lui Iacov ca naţiune. Specific sărbătorii era consumarea mielului de Paşte a
cărui sânge se stropea pe pragul de sus şi pe stâlpii uşii. Astfel, primul Paşte l-au sărbătorit israeliţii în
Egipt, al doilea, la un an după părăsirea Egiptului, pe când erau în pustiul Sinai (Num. 9:1-5). în
timpul rătăcirii în pustiu, ei n-au mai sărbătorit Pastele, până la intrarea lor în ţara Canaan (Ios. 5:6),
după patruzeci de ani.
Pastele era prima dintre sărbătorile cu pelerinaj; toţi bărbaţii (de la doisprezece ani în sus) veneau la
locul de închinare pentru a sărbători Pastele Domnului împreună (Ex. 23:17; Deut. 16; 1-8). Dacă
cineva nu putea sărbători Pastele la vremea prescrisă, putea să-1 sărbătorească cu o lună mai târziu
(Num. 9:9-12).
Harrison, Le\'iticus. Tyndale Old Testament Commentaries, p. 216.
însă refuzul sărbătoririi atrăgea după sine expulzarea din sânul comunităţii închinătorilor. Străinii care
se ataşau israeliţilor şi respectau prevederile Legii, erau acceptaţi la sărbătoare (Num. 9:13-14).
Sărbătoarea Paştelui are o adâncă semnificaţie profetică, prefigurându-L pe Hristos - Pastele celor
credincioşi (Ioan 1:29; 19:36; ICor. 5:7; lPet. 1:18-19); de asemenea, prefigurează Cina Domnului, cât
şi comemorarea actului măreţ de răscumpărare a lui Dumnezeu prin moartea Domnului Isus (Mat.
26:17-30; Marcu 14:12-26; Luca 22:7-23; ICor. 11:23-34). Nu este întâmplător faptul că Domnul Isus
a instaurat Cina Sa pe fondul ultimei sărbători a Paştelui evreiesc din timpul vieţii Sale pe pământ.
In sfârşit, Pastele, ca şi Cina Domnului, preilusterază Cina Nunţii Mielului (Mat. 26:29; Marcu 14:25;
Luca 22:16-18).
(3) Sărbătoarea azimilor sau a pâinii nedospite niXfl /Maţot/ (Ex. 12:15-20). Sărbătoarea începea în
ziua a cincisprezecea - Nisan, îndată după Paşte, şi dura o săptămână, timp în care se consuma pâine
nedospită. Atât începutul, în ziua a cincisprezecea, cât şi încheierea, în ziua a douăzeci şi una, erau
marcate prin adunări de sărbătoare. Zilnic, se aduceau jertfe suplimentare pentru popor, ce constau din:
doi viţei, un berbec şi şapte miei - pentni arderea de tot - însoţite de jertfa de mâncare prescrisă şi de
un ţap - ca jertfă de ispăşire (Num. 28:19-33; Lev. 23:8).
Sărbătoarea azimilor avea drept scop comemorarea timpului dificil al fugii în grabă a israeliţilor, când
au ieşit din robia Egiptului (Ex. 12:39). Absenţa aluatului semnifica totală consacrare lui Dumnezeu.
In mod profetic, sărbătoarea preilustra pe Domnul Isus - Pâinea vie care S-a pogorât din cer (Ioan
6:30-59; ICor. 11:24); de asemenea, preilustra chipul adevăratei Biserici (ICor. 5:7-8).
(4) Sărbătoarea primelor roade □"lipii /Bakkurim/(23:9-14) era, de asemenea, în strânsă
legătură cu Pastele şi cu sărbătoarea azimilor. Era sărbătorită în ziua întâi a săptămânii cea de după
primul Sabat , după Paşte, în timpul sărbătorii azimilor. Scopul acestei sărbători era să dedice
Domnului primele roade ale secerişului, care se declanşa cu această ocazie. Ceremonialul specific
acestei sărbători era aducerea unui snop din primele roade, pe care preotul îl legăna înaintea
Domnului. Actul era însoţit de jertfirea unui miel - ca ardere de tot - şi de jertfa de mâncare şi băutură,
corespunzătoare.Toate acestea erau îndeplinite pentru a exprima recunoştinţa pentni binecuvântările ce
veneau de la Domnul. Numai după îndeplinirea acestui ceremonial, israeliţii puteau să mănânce spice
prăjite sau pâine din noua cultură a anului şi puteau să înceapă secerişul.
Semnificaţia profetică a sărbătorii este deosebit de importantă şi evidentă. Snopul adus în ziua întâi din
săptămână, reprezentând primele roade, îl prefigura pe Domnul Isus - ca primul rod al învierii, apămt
în ziua întâi a săptămânii de după Pastele evreiesc (ICor. 15:20-23).
Aşa cum snopul reprezenta garanţia secerişului ce urma, tot aşa Hristos Cel înviat este pârga învierii şi
garanţia învierii celor credincioşi (ICor. 15:20-23; ITes. 4:13-18). Sărbătoarea primelor roade este,
desigur, şi un strălucit simbol al consacrării Bisericii lui Dumnezeu ca primul rod al învierii sale din
morţi.
(5) Sărbătoarea cincizecimii sau Pentecost DiîOty /Şavuot/ (23:15-22; Num. 28:26-31; Deut. 16:9-
12). Era sărbătoarea care se ţinea la cincizeci de zile (şapte săptămâni) din ziua în care se aducea
snopul la sărbătoarea primelor roade. Cincizecimea era sărbătoarea încheierii secerişului şi a dedicării
recoltei lui Dumnezeu. Specificul sărbătorii era că se aduceau două pâini coapte cu aluat şi erau
legănate înaintea Domnului. Ca ardere de tot se aduceau şapte miei de un an. fără cusur, un viţel şi doi
berbeci, la care se adaugă darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuită. Se mai aduceau şi un ţap, ca
jertfa de ispăşire şi doi miei de un an, ca jertfa de mulţumire. Mai târziu, israeliţii au sărbătorit la
Cincizecime şi primirea Legii pe Muntele Sinai.
Această sărbătoare are o semnificaţie profetică însemnată. Ea preilustra revărsarea Duhului Sfânt
asupra Bisericii Nou-testamentale, care a avut loc într-o asemenea zi (Fapte 2:1). Cele două pâini
reprezentau evreii şi neamurile uniţi cu bucurie în biserică. In acest caz, aluatul reprezintă germenele
împărăţiei lui Dumnezeu menit să crească în putere, în mod tainic (Mat. 13:33-35). De atunci nu se
mai mănâncă pâinea întristării, ci a bucuriei, în starea de mântuit în Hristos Domnul.
Sărbătoarea Cincizecimii era a doua din an cu pelerinajul la sanctuar al tuturor bărbaţilor din Israel; un
colţ de holdă se lăsa nesecerat şi spicele rămase în urmă, neadunate. constituiau oferta bucuriei pentru
sărac, pentru străin şi orfan, cu ocazia acestei sărbători (Deut. 16:16).
(6) Sărbătoarea trâmbiţelor mVJTj VJTi /Roş Haşanah/ "începutul anului" sau "Luna nouă") (23:23-
25; Num. 10:10; 29:1-6).
începutul unei luni noi era întotdeauna anunţat cu sunete de trâmbiţe; însă începutul lunii a şaptea
("Tishri"), luna sabatică, în care era şi ziua ispăşirii, era socotit ca cel mai important început de lună
din an şi era începutul anului evreiesc civil. Această zi introducea, în mod festiv, luna a şaptea, în care
a zecea zi era ziua ispăşirii. în această sărbătoare se aduceau jertfe suplimentare spre deosebire de zile
obişnuite de lună nouă.
Profetic, această zi prefigura revenirea Domnului Isus în slavă, care va fi. de asemenea, anunţată cu
sunete de trâmbiţă (Mat. 24:31; ICor. 15:52; ITes. 4:16).
(7) Ziua ispăşirii 1D3 DŢ /lom Kippur/ "Ziua acoperirii păcatului" (16:1-19; 23:26-32; Num. 29:7-11).
Această sărbătoare se ţinea în ziua a zecea a lunii a şaptea, cu scopul de a face ispăşire generală pentru
păcatele preotului şi ale poporului, cât şi pentru sanctuar şi uneltele acestuia. Era singura zi de post
naţional anual în Israel, iar nerespectarea ei aducea excluderea din comunitatea închinătorilor
Domnului (23:29).
In această zi. se aduceau jertfele specifice din ziua ispăşirii şi aceasta era singura zi când marele preot
intra în Sfânta Sfintelor pentru a face ispăşire
pentru păcatele sale şi ale întregului popor. Profetic, această zi prefigura, în mod fidel, actul
răscumpărării prin jertfa Domnului Isus.
(8) Sărbătoarea corturilor JTOO /Sucot/ "Colibe" (23:33-43; Num. 29:12-38; Deut. 16:13-17). Această
ultimă sărbătoare din anul evreiesc dura timp de şapte zile, între 15 şi 21 ale lunii a şaptea, la care se
mai adăuga şi ziua a opta : "ziua cea mare, de pe urmă, a praznicului" (23:36). Era cea de a treia
sărbătoare cu pelerinaj, în care israeliţii comemorau protecţia divină acordată de Dumnezeu poporului
Său, în pustiu. în mod semnificativ, cu această ocazie se făceau corturi şi colibe din crengi de copaci,
la Ierusalim, în care locuiau pelerinii în timpul sărbătorii. Tot aceasta era şi sărbătoarea bucuriei pentru
roade, marcând sfârşitul strângerii recoltei.
în cele opt zile se aduceau jertfele prescrise de Lege spre slava lui Dumnezeu, drept recunoştinţă
pentru tot ceea ce a făcut El pentru ei (23:36-42). în cadrul ceremonialului, era inclusă prezentarea
roadelor pomilor (23:40).
Amploarea sărbătorii era de neîntrecut: se sacrificau 70 de viţei. în prima zi, se sacrificau treisprezece,
apoi numărul scădea zilnic, cu câte unul. în fiecare zi, se mai aduceau 14 miei şi doi berbeci - ca
ardere de tot - împreună cu jertfa de mâncare şi băutură corespunzătoare, precum şi un ţap - ca jertfă
de ispăşire pe lângă arderea de tot obişnuită. Ceremonialul includea şi vărsarea apei înaintea Domnului
(comemorând apa dăruită n mod miraculos în pustiu) şi aprinderea candelabrului în amintirea slavei
lui Dumnezeu care i-a însoţit în pustiu, sugerând ideea că ei sunt chemaţi să fie 'lumina lumii".
La fiecare al şaptelea an, praznicul corturilor era încoronat de citirea publică a întregii cărţi a Legii
(Num. 29:12-38; Deut. 31:9-13).
Profetic, sărbătoarea corturilor prefigura pacea şi prosperitatea credincioşilor sub domnia Domnului
Isus şi a călăuzirii Duhului Sfânt (Ioan 7:37-39).
După prezentarea sărbătorilor, în capitolul 24:1-23, cartea Levitic pune accent pe câteva lucruri
privind corectitudinea în viaţă şi în închinăciune. Religia revelată nu trebuia ca în fazele ei de bucurie
să degenereze în simple ritualuri şi în forme instituţionalizate, ci să-şi păstreze fondul şi aplicabilitatea
în viaţa de fiecare zi.
Sfeşnicul trebuia menţinut aprins necurmat în Sfânta. Untdelemnul folosit trebuia să fie cel special,
curat, de măsline, obţinut prin zdrobirea acestora, nu doar prin presare, ca în cazul untdelemnului
obişnuit (24:1-23; Ex. 27:20-21). Poporul trebuia să-1 procure, iar preotul să pună acest untdelemn în
candelele de aur. Actul preilustra calitatea de "lumină a lumii", în urma convieţuirii şi a conlucrării
dintre: popor, preot şi Duhul Sfânt.
Pâinile dinaintea Domnului trebuiau schimbate în fiecare zi de Sabat (24:5-9). Ele reprezentau
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în permanenţă, pentru cele
91
Mai târziu s-au mai adăugat şi sărbătorile Hanuca - comemorând reconsacrarea templului pe vremea lui Iuda
MacabeuJ (164 A.D.) - şi Purim - comemorând izbăvirea evreilor în Imperiul Sirian, pe vremea Esterei. Aceste
sărbători nu făceau parte din sistemul mozaic de sărbători.
12 triburi şi reprezentau, simbolic, umanitatea perfectă a Domnului Isus (Ioan 6:30-59). Această pâine
asigura hrana de toate zilele slujitorilor cortului (lSam. 21:4-6; Mat. 12:3-4; Marcu 2:25-26; Luca 6:3-
4).
Când un semiisraelit, certându-se cu un israelit, a hulit şi a blestemat Numele Domnului, la porunca
lui Dumnezeu, acesta a fost împroşcat cu pietre afară din tabără. In felul acesta, pedeapsa cu moartea
era stabilită pentru cei ce hulesc şi blestemă Numele Domnului, ca şi pentru ucigaşi (23:15-23).
3.5.2.4. ISRAEL TREBUIE SĂ SE MENŢINĂ ŢARĂ SFÂNTĂ (25-27)
Pe lângă sărbătorile prin care israeliţii, în ascultare de Dumnezeu, se dedicau unei slujiri ceremoniale
corecte şi semnificative, ei mai aveau de respectat şi anumite legi economico-financiare, pentru ca
"Ţara făgăduinţei" să fie păstrată sfântă.
(1) Anul sabatic (25:1-7). Acesta era strâns legat de Sabatul săptămânal şi urma să intre în vigoare
după cucerirea ţării Canaanului (Ex. 23:10-11; Lev. 25:1-7). La fiecare al şaptelea an, câmpul trebuia
lăsat nesemănat şi via netăiată, spre a se odihni. Ceea ce se producea de la sine urma să fie hrană
pentru proprietar şi mai ales pentru străin, văduvă, sărac, orfan şi animale. Dumnezeu promitea o
recoltă atât de bogată în anul al şaselea, încât să ajungă până la o altă recoltare (25:19-22).
Anul sabatic nu era un prilej de lenevie, ci era destinat unei intense activităţi spirituale, prin citirea şi
aprofundarea legii Domnului (Deut. 31:10).
Cu ocazia anului sabatic, creditorii erau obligaţi să anuleze datoriile fraţilor lor săraci, iar robii israeliţi
trebuiau eliberaţi (Deut. 15:1-11; Ex. 21:2-6; Deut. 15:12-18).
In felul acesta, israeliţii îşi aminteau de eliberarea lor din robie şi recunoşteau dreptul de proprietate al
Domnului asupra ţării şi a tuturor lucrurilor.92
(2) Anul jubiliar sau de veselie (25:8-55). După fiecare şapte ani sabatici, cel de al cincizecilea an era
anul de veselie, care era anunţat cu sunete de trâmbiţe în a zecea zi a lunii a şaptea ("Tishri"'). în anul
acesta moştenirea le revenea proprietarilor de drept, care o pierduseră pe parcurs. Sclavii trebuia
eliberaţi, iar pământul era lăsat necultivat. Astfel, erau doi ani succesivi de odihnă pentru pământ.
Scopul era recunoaşterea dreptului de proprietate al lui Dumnezeu asupra pământului, care a fost dat
unui anumit trib, în Israel. în caz de vânzare se vindeau numai recoltele până la anul de veselie, iar
proprietarul sau rudeniile sale puteau răscumpăra oricând proprietatea. Casele din cetăţile fortificate,
cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în prevederile de
12
The Criswell Sludy Bible, p. 166. în 2Cronici 36:21 este arăta că robia babiloniană a constituit o pedeapsă
asupra israeliţilor. pentru că ei nu au respectat rânduielile stabilite pentru anul sabatic.
răscumpărare ale anului jubiliar, decât pe o perioadă de un an de la vânzare. Leviţii aveau drept
necurmat de răscumpărare.
Scopul anului de veselie era să reamintească israeliţilor că ei toţi erau robii Domnului, pe care El i-a
eliberat din robia Egiptului.
Domnul Isus vede în anul de veselie o imagine prefigurativă a perioadei harului pe care El a venit să-o
vestească şi să-o declanşeze pentru cei ce vor crede în El (25:10; Is.61:l-2; Luca 4:19).
Respectarea acestor prevederi unna să aducă bogate binecuvântări: ploi bogate, biruinţă asupra
vrăjmaşilor şi pace în ţară, prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (26:1-46). Pe când
nerespectarea urma să aducă blesteme: epidemii groaznice, foamete, năvăliri de animale sălbatice, iar
pedeapsa culminantă unna să fie ducerea în captivitate. Pocăinţa însă va asigura întoarcerea în ţară
(Lev. 26:14-46).
Juruinţele trebuiau ţinute întocmai, în conformitate cu valorificarea făcută de către preoţi, diferenţiat
pe sexe şi vârstă. Animalele trebuiau aduse ca jertfă (27:1-34). Din toate darurile trebuiau închinate
Domnului zeciuiclile potrivit cu Legea Domnului.
Cartea Levitic dezvăluie clar felul cum Dumnezeu a tratat cu poporul Său în ispăşire şi sfinţenie, în
baza Legii. însă, în acelaşi timp. cartea preilustrează harul lui Dumnezeu în toate jertfele şi rânduielile
care vorbesc atât de clar despre acceptarea omului în părtăşia cu Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul.
Gordon Spratt & Bos Menzies, op.cit., p. 10.
147
CAPITOLUL 4
NUMERI
TESTAREA NAŢIUNII ISRAELITE CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU
Cartea Numeri este istoria organizării naţiunii teocratice, care tocmai intrase în legământ cu
Dumnezeu şi conducerea ei prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei". Poporul ales şi eliberat dispunea de un
Rege, aveau un "palat" în care locuia Regele în mijlocul lui, avea o religie revelată şi o constituţie -
Legea. Acum israeliţii se îndreptau spre ţara făgăduită părinţilor lor. Cartea cuprinde călătoria de la
Muntele Sinai la Câmpia Moabului, la hotarele ţării făgăduite.
în ebraică au fost două denumiri atribuite acestei cărţi:
(1) Numele luat de Ia primele cuvinte din textul original iTUŢ ""GT1 /Vaiodaber Iahve/ "Şi Domnul
a zis" şi
(2) Numele luat de la al cincilea cuvânt din textul original ""IŢIM /Bemidebar/"în pustiu". Al
doilea corespunde conţinutului cărţii. Prin Septuaginta s-a introdus numirea grecească ApiTfioi
/Aritmoi/, tradus în Vulgata şi apoi în româneşte cu "Numeri". Denumirea românească actuală
provenită din greacă decurge de la faptul că în cuprinsul acestei cărţi s-a făcut de două ori
recensământul poporului Israel: prima dată la începutul cărţii, pe când poporul se găsea încă în pustiul
Sinai, înainte de plecarea spre "Ţara făgăduinţei", şi a doua oară la sfârşitul cărţii, când poporul
ajunsese în câmpiile Moabului.
4.2. AUTORUL CĂRŢII
Dreptul de autor al lui Moise asupra acestei cărţi a fost contestat mai mult decât asupra oricărei alte
cărţi. Aceasta, pentru că referirea la autor este la persoana a treia (Numeri 8:23; 14:36; 15:1,22); de
asemenea, şi pentru faptul că în capitolul 12:3 se vorbeşte atât de pozitiv despre Moise. Criticii
consideră că acesta ar fi semnul aroganţei.
Există însă suficiente argumente în favoarea părerii tradiţionaliste care susţine că Moise este autorul
cărţii Numeri:
- Moise este menţionat în fiecare capitol, în afară de capitolele 22-24 unde se vorbeşte despre Balaam
şi Balac.
148
- Aceasta este o practică obişnuinţă la scriitorii antici să se refere la ei înşişi la persoana a treia. La
Moise era şi normal din moment ce el însuşi considera că Dumnezeu este Autorul, el fiind doar
scriitorul cărţii. Moise a putut folosi şi unele materiale din "Cartea războaielor Domnului" (21:14,15).
- Atât Pentateuchul evreiesc, cât şi cel samaritean, susţin că Moise a fost autorul acestor cinci cărţi.
- Domnul Isus, apostolii şi Biserica primară au susţinut aceeaşi părere, care este într-adevăr reală (Ex.
24:4; 25:1; Lev.l:l; Num.l:l; 33:2; Deut. 31:9,22; Mat. 8:4; 19:7; Luca 24:44; Ioan 1:45).
4.3.TEMA CĂRŢII
Cartea Numeri ilustrează cum Dumnezeu a purtat de grijă poporului Său, sub conducerea lui Moise şi
Aaron, în călătoria lor prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei" şi cum au aplicat acestea unele dintre
prescripţiile Legii date la Sinai. în ciuda neascultării lor, Dumnezeu a fost îndurător şi îndelung
răbdător cu ei. Atunci când a fost necesar, El le-a aplicat judecată dreaptă. Mesajul central al cărţii este
călăuzirea lui Dumnezeu şi protecţia Sa în călătorie (cap. 10:9), desigur, atâta vreme cât ei sunt gata să
asculte de El (ICor. 10:1-13).
întreaga carte ilustrează viaţa creştină. Israeliţilor le-a fost oferită ţara, dar n-au intrat în ea din cauza
necredinţei (Evr. 3:19). Tot aşa, în viaţa de credinţă, victoria este făgăduită, dar trebuie însuşită prin
credinţă (Ef. 4:1-5:17).
4.4. CADRUL CĂRŢII
Din punct de vedere istoric, evenimentele din cartea Numeri s-au petrecut de îndată după cele din
Exod, între care există un timp de o lună, în care sunt plasate instrucţiunile din cartea Levitic.
Călătoria în pustiu a început la plecarea din Sinai, în anul 1445 î.Hr., după ce israeliţii petrecuseră
acolo circa un an de zile.
Din punct de vedere geografic, întreaga acţiune prezentată în această carte se petrece între Muntele
Sinai şi câmpiile Moabului, la est de Iordan. Evenimentele cele mai importante s-au petrecut în jurul a
trei munţi: Muntele Sinai (unde israeliţii au stat cea cinci săptămâni, din timpul marcat în cartea
Numeri), Muntele Hor (unde israeliţii au stat timp de circa 37 de ani) şi Muntele Nebo (unde israeliţii
au stat timp de câteva luni).
4.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR
Conţinutul cărţii Numeri poate fi împărţită uşor în trei părţi:
- Pregătirea pentru călătorie (1:1-10:10)
- Călătoria prin pustiu până la Moab (10:11-22:1)
- Israel în câmpiile Moabului (22:2-36:13).
4.5.1. PREGĂTIREA PENTRU CĂLĂTORIE (1:1-10:10)
După ce la Sinai Dumnezeu a încheiat şi apoi a reînnoit legământul Său cu "naţiunea aleasă", i-a dat
instrucţiuni şi reguli civile şi religioase, israeliţii au construit cortul; urma acum să înceapă călătoria
înainte de a pleca însă era necesară o bună organizare, pentru ca o asemenea mulţime de oameni să
poată străbate pustiul.
4.5.1.1. NUMĂRĂTOAREA OŞTILOR ISRAELITE (1:1-54)
Mai întâi, are loc o numărătoare a tuturor bărbaţilor de la vârsta de 20 de ani în sus: toţi cei în stare să
poarte armele. Rezultatul recensământului a fost:
'
Rutxai - 46.500 Efraiin ■ 40.500
. .■:■.■.
K Simian - 59.300 Mimase - 32200

•■■■■ 35,4(X)
(Sad -45.650 Bchianin
v luda -74.600 Dan - 62.100
::
Tsahar ; -54.400 . - 4!.500
-Aservi ;:.:•
Neftali :
F: Zafeilot) - 57.400 ::.; -
53.4(X)
Numărul total al celor care puteau purta armele era de 603.550. în afară de famiile leviţilor, care nu
erau incluse în acest număr.
Potrivit unor calcule de specialitate in materie de recensăminte, numărul total al populaţiei israelite s-a
putut ridica la circa 2-3 milioane. (Având în vedere că la fiecare membru combatant se consideră că
aparţin 3-4 necombatanţi).
Privind asupra acestei numărări se poate observa că Leviţii au fost omişi (ei urmau să fie număraţi
separat). Iosif era reprezentat prin două triburi, după cei doi fii ai săi înfiaţi de Iacov, Iuda deţinea
numărul record, iar în familia lui Mânase erau cei mai puţini.
Numărul acesta a fost considerat de către unii ca fiin ireal, luând în considerare condiţiile vitrege ale
pustiului prin care asemenea ceată uriaşă urma să străbată. Oricum, sunt multe evidenţe privind
veridicitatea acestui număr, înmulţirea rapidă a israeliţilor. prezentată in cartea Exod - de la 70 câţi a
numărat familia lui Iacov la intrare în Egipt (Ex. 1:5). ei s-au înmulţit in aşa măsură, încât au provocat
îngrijorare pentru Faraon (Ex. 1:7; 1:9). Moabiţii s-au îngrozit constatând numărul mare al israeliţilor
(Num. 23:3).
După ce generaţia răzvrătită a pierit in pustiu, a avut loc cel de-al doilea recensământ, după perioada
celor patruzeci de ani de rătăcire în pustiu. Numărul efectivului oştirii a fost doar cu puţin mai mic
decât la primul- adică 601 730 (Num. 26:2-51).
^ Oricum, faptul că un asemenea popor a putut să străbată cu bine un pustiu atât de înfricoşător,
dovedeşte clar intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în ocrotirea, conducerea, hrănirea. adaptarea
acestei mulţimi şi a turmelor ei. în mod miraculos. în pustiu. De asemenea, se poate vedea şi buna
organizare de care ea a dispus. Legea şi ordinea stabilite la Sinai au fost esenţiale pentru poporul ce
călătorea prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei". 94
94
Schultz, op.cit., p. 90
4.5.1.2. ORGANIZAREA TABEREI ISRAELITE (Num. 2:1-34)
Tabăra israelită a fost organizată cu o precizie militară remarcabilă. Locul central îl ocupa Cortul
întâlnirii înconjurat de cetele leviţilor. Moise şi familia preoţească a lui Aaron erau plasaţi în partea de
est, la intrare în curtea cortului. In spatele cetelor leviţilor, de cele patru părţi erau aşezate cele
douăsprezece seminţii, în grupuri de câte trei seminţii (de fiecare parte), sub conducerea unei seminţii,
care deţinea şi stindardele grupului. La est erau triburile Isahar şi Zabulon, sub conducerea lui Iuda: la
vest erau Mânase şi Beniamin, sub conducerea lui Efraim; la sud, Simion şi Gad, sub conducerea lui
Ruben; la nord, Aşer şi Neftali, sub conducerea lui Dan. Tabăra poate fi schiţată astfel:
Aşer s
s ■ ■ ► Î;
Dan
:
Nefiaii
Merariţii
Mânase Moise Isahar
Et'raim Gherşomţii CORTUL Aaron iuda
Reniamin Preoţi Zabvikin
Chehatiţii
Simion
Ruhen
Gad
Se poate constata uşor poziţia de conducere a seminţiei lui Iuda şi mai ales locul central al prezenţei
lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cât şi o organizare desăvârşită în vederea unei acţionări operative.
4.5.1.3. NUMĂRAREA ŞI ORGANIZAREA LEVIŢILOR (3:1-4:49)
Leviţii au fost număraţi separat. Primul loc în cadrul tribului lui Levi îl ocupa familia preoţească a lui
Aaron. El, ca mare preot, şi cei patru fii ai săi ca preoţi: Nadab, Abihu, Eliazar şi Itamar (dintre care
primii doi au murit înaintea Domnului). Locul lor în tabără era în partea estică, la intrarea în curtea
cortului. Restul leviţillor erau desemnaţi ca ajutoare preoţilor pentru slujirea la cortul întâlnirii. Leviţii
fuseseră consacraţi Domnului în locul întâilor născuţi din toate seminţiile lui Israel. Familiile leviţilor
erau trei, după fiii lui Levi: Gherşon. Chehat şi Merari (3:17). Fiecărei familii i s-a stabilit precis locul
in tabără şi atribuţiile, cât şi felul în care trebuia să acţioneze. Gherşoniţii, în număr de 7.500, aşezaţi
în partea vestică a cortului, erau însărcinaţi cu purtarea inventarului moale al cortului: perdelele,
pânzele, acoperişurile şi funiile care susţineau stâlpii (3:18-26; 4:21-28).
Chehatiţii, în număr de 8600, erau poziţionaţi în partea sudică a cortului şi erau însărcinaţi cu căratul
mobilierului cortului: chivotul, sfeşnicul, altarele, masa şi toate uneltele folosite la sfântul locaş, după
ce acestea erau acoperite de Aaron şi de către preoţi în mod corespunzător. Perdeaua dinăuntru
acoperea chivotul mărturiei. Ei purtau toate acestea pe braţe şi pe umeri potrivit cu prevederile Legii
Domnului (3:27-31; 4:1-20).
Merariţii, în număr de 6.200, erau aşezaţi în partea nordică a cortului, însărcinarea lor era căratul
scândurilor cortului şi aLe curţii şi al stâlpilor ;ortului; deci, cărau întregul schelet al cortului şi al
curţii (3:33-37; 4:29-44).
Numărul total al leviţilor, în care intrau toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, se ridica la 22.000.
Dumnezeu a hotărât sâ ia pentru Sine, în slujba sfântului ocaş, pe toţi leviţii (în locul întâilor născuţi
din toată naţiunea), care aparţineau Domnului, fiind cruţaţi de la moarte la ieşirea din Egipt (Ex.
12:29-30; 13:2). Vumărul atât de limitat (22.000), faţă de totalul israelifilor, se explică prin aceea -\ era
vorba de întâii născuţi, care nu treceau şi drept părinţi, ci numai fii, la şirea lor din Egipt. 95
Din moment ce numărul întâilor născuţi cruţaţi în Egipt a fost cu 273 mai Imare decât totalul leviţilor
(Num. 3:43-46), Dumnezeu a poruncit ca toţi cei 273 n plus să fie răscumpăraţi prin plătirea sumei de
cinci sicii de argint fiecare -reţ de răscumpărare, ce a fost plătit lui Aaron şi fiilor săi, ca să fie folosit
ientru slujirea la cort (18:6). Acesta era şi preţul de răscumpărare al unui om şi prezenta, simbolic,
preţul de răscumpărare în Hristos Domnul pentru fiecare ăcătos (Evr. 2:9; lPet. 1:18).
în vederea slujirii, leviţii au fost număraţi de la vârsta de 30-50 de ani. nainte de intrarea in slujbă, la
treizeci de ani, fiecare levit trebuia să tideplinească o perioadă de ucenicie de cinci ani ( de la 25 de
ani), iar slujirea ropriu-zisă era între 30 şi 50 de ani (8:24-25). Numărul total al leviţilor, esemnaţi
slujirii, a fost de 8580.
4.5.1.4. REGULAMENTUL TABEREI (5:1-10:10)
Tot în vederea asigurării unei bune călătorii a fost formulat şi un regulament li taberei israelite, după
care ei trebuiau să acţioneze în călătorie. Acest îgulament cuprindea mai multe feluri de instrucţiuni:
4.5.1.4.1. Instrucţiuni privind cazurile speciale (5:1-6:27)
In text sunt evidenţiate cazuri speciale, care impuneau o preocupare sosebită. între acestea sunt:
(1) înlăturarea necurăţiei. Aceasta era prima grijă în vederea asigurării Jrezenţei Domnului în tabără
(5:1-4). Orice persoană necurată trebuia pusă în para taberei.
(2) Asigurarea unei relaţii corespunzătoare urma de îndată după asigurarea rezenţei lui Dumnezeu.
Aceasta se realiza prin jertfa pentru vină. Orice ătămare sau vinovăţie faţă de aproapele trebuia
ispăşită prin mărturisirea ăcatului, restituirea obiectului, suplimentată cu una a cincea parte din preţul
ierului în cauză ca penalizare împreună cu aducerea jertfei prescrise pentru W (5:5-10).
(3) Asigurarea unei vieţi de familie în perfectă loialitate. Până şi suspiciunea b necredincioşie trebuia
înlăturată, în vederea cărui fapt s-a instituit testul cu ppa amară", ce implica un miracol pentru
precizarea vinovăţiei sau a
-vinovăţiei (5:11-31). "Apa amară", aducătoare de blestem, preparată din apă
[ The Criswell Study Bible, op. cit., p. 178.
sfinţită amestecată cu ţărână din duşumeau cortului şi dată să fie băută de către femeia bănuită de
necredincioşie, îi aducea sterilitate şi o afecta fizic dacă era vinovată şi nu-i dăuna cu nimic dacă era
nevinovată. Ceremonialul includea o jertfă din partea bărbatului şi mărturisirea femeii în faţa
preotului. Apa nu era un element magic, ci era un mod de aducere a cazului înaintea Domnului, ca El
să judece şi să descopere adevărul, pedepsind păcatul sau protejându-1 pe cel învinuit pe nedrept.
Familia israelită trebuia să fie sfântă.
(4) Asigurarea îndeplinirii dedicării în "'nazireat" (6:1-2).
Prin jurământul de "nazireat" o persoană se consacra voluntar lui Dumnezeu pentru o slujire deosebită
("nazireu"= unul separat, despărţit de ceilalţi). Nazireul trebuia să se abţină de la folosirea produselor
viticole, de la contactul cu vreun mort şi să-şi lase părul să crească în voie - ca un semn public al
închinării lui. încălcarea fără voie a jurământului implica un ceremonial de curăţire în ziua a şaptea,
constând într-o jertfa de ispăşire, una de ardere de tot şi una de vină şi apoi se relua jurământul. La
încheierea perioadei, se impunea ca jertfă: un miel - ca ardere de tot -, o oaie - ca jertfa de ispăşire - şi
un dar de mâncare şi băutură - ca jertfa de mulţumire. în aceeaşi zi, persoana respectivă îşi rădea părul
şi—I ardea - ca jertfa de mulţumire -, apoi îşi relua viaţa obişnuită.
Nazireatul putea fi şi pe viaţă. Samson urma să fie închinat Domnului pe toată viaţa, însă nu a
respectat jurământul. Ioan Botezătorul însă a respectat dedicarea sa. Nazireii reprezentau, simbolic, pe
adevăratul popor al lui Dumnezeu.
(5) In sfârşit, regulamentul taberei cuprindea cazul special de binecuvântare preoţească (6:22-27).
Textul cuprinde cea mai minunată benedicţie din Biblie ce este redată în parte în Psalmul 4:6 şi în
Psalmul 67:1.
4.5.1.4.2. Instrucţiuni privind începutul slujirii la Cortul întâlnirii (7- 8)
A doua grupare de instrucţiuni din regulamentul taberei se referă la începutul slujirii în cort şi
cuprinde:
(1) Primirea darurilor căpeteniilor (7:1-8:9). Căpeteniile care au luat parte la numărare au adus daruri
Domnului. Mai întâi, un dar colectiv ce consta din: un car la două căpetenii (total şase care) şi un bou
de fiecare căpetenie (total şase perechi de boi). Conform poruncii Domnului, două care şi patru boi au
fost încredinţaţi gherşoniţilor pentru a căra acoperişul cortului şi pânzele. Patru care şi opt boi au fost
încredinţaţi merariţilor pentru transportul scheletului cortului şi al curţii. Chehatiţii nu au primit care
sau boi, căci ei trebuiau să poarte mobilierul şi uneltele cortului pe umeri (De aici greşeala lui Uza).
Apoi, căpeteniile au adus şi daruri individuale; fiecare, într-o altă zi, a adus o farfurie de argint de 130
de sicii şi un lighean de argint de 70 de sicii - pline cu floarea fainii frământate cu untdelemn (ca dar
de mâncare). A mai adus fiecare şi o căţuie de aur de zece sicii plină cu tămâie, împreună cu toate
animalele necesare întregului sistem de jertfe (7:15-17).
(2) Aprinderea candelelor (8:1-4). Instrucţiunile prevedeau ca în faţa sfeşnicului să fie aşezate
candelele, ceea ce indica prioritatea luminii şi slujirea la sanctuar. •
(3) Consacrarea leviţilor (8:5-26). Regulamentul prevedea pentru începutul slujirii la cort şi
consacrarea leviţilor. Trupul fiec\ruia a fost ras de tot părul de pe el, după care ei au fost spălaţi cu apă
şi stropiţi cu apă ispăşitoare, iar hainele le-au fost, de asemenea, spălate.
După aceea, au fost aduse jertfele pentru dedicare. Reprezentanţii poporului şi-au pus mâinile pe leviţi,
făcând astfel identificare şi aducându-i ca un dar legănat Domnului. Leviţii au făcut apoi identificarea
privind animalele de jertfă, în felul acesta, au fost închinaţi Domnului spre a sluji la cort între 30 şi 50
de ani (cu o perioadă de cinci ani de ucenicie). Pe când Ja sfinţirea preoţilor Moise a adus singur
jertfele, la sfinţirea leviţilor el a fost asistat de Aaron (8:11).
4.5.1.4.3. Instrucţiuni privind sărbătorirea Pastelor (9:1-14)
Regulamentul taberei cuprindea şi instrucţiuni privitoare la cea mai mare sărbătoare. începutul celui de
al doilea an de la eliberare a fost un moment însemnat, când s-a ţinut cel de al doilea Paşte (9:1-14).
Pastele trebuia prăznuit în seara zilei a 14-a a lunii Abib (Nisan). Toţi trebuia să ia parte. Dacă cineva
nu putea participa la sărbătoare din pricina unei necuraţii de neocolit, avea ocazia să sărbătorească
Pastele în aceeaşi zi din luna a doua. Cine evita, trebuia nimicit din poporul Domnului (9:13). Străinii
puteau participa la sărbătoare dacă se supuneau la toate prescrierile Legii. Pentru a se da posibilitatea
tuturor să sărbătorească Pastele, plecarea de la Sinai a avut loc abia în ziua a douăzecea a lunii a doua
în anul al doilea (10:11).
4.5.1.4.4. Instrucţiuni privind călătoria (9:15-10:10)
Ultimul set de instrucţiuni se referă la călătorie. Câteva reguli se impuneau în această privinţă cu
strictele:
(1) Respectarea prezenţei şi a hotărârii Domnului. Prezenţa vizibilă a Domnului s-a instalat de
îndată ce a fost dedicat cortul. Ea se manifesta printr-un stâlp de nor ziua şi un stâlp de foc noaptea.
Slava Domnului proteja tabăra israelită şi le arăta calea pe care trebuia să meargă. Termenul folosit în
Talmud, cu privire la slava Domnului, este "Sechina", care înseamnă "Cel ce locuieşte" şi exprimă
locuirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Ei trebuia să respecte cu stricteţe hotărârile Domnului în
călătorie. Această prezenţă miraculoasă preilustra prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului. în
biserică, prin Duhul Sfânt (Fapte 2:1-3; Matei 28:10).
(2) Alături de călăuzirea divină supranaturală, era prevăzută şi organizarea umană privitor la mişcarea
taberei (10:1-10). Sunetul cu o trâmbiţă însemna convocarea căpeteniilor, iar sunarea a două trâmbiţe
era semnalul pentru pornirea diferitelor grupuri potrivit cu ordinea stabilită, începând cu cele din est,
apoi cele de la miazăzi, de la vest şi din nord. Acelaşi sunet de alarmă era prevăzut şi pentru mersul la
luptă.
Cu aceste instrucţiuni, naţiunea israeliţilor, singura care-L avea pe Dumnezeul adevărat şi viu. Cel ce
i-a scos din ţara Egiptului şi a intrat în
i
legământ cu ei beneficiind de singura religie revelată, era acum gata de călătorie spre ţara făgăduită ei
ca moştenire.
4.5.2. CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU PÂNĂ LA MOAB (10:11-22:1)
4.5.2.1. PLECAREA DE LA MUNTELE SINAI (10:11-36)
După aproape un an de poposire la Muntele Sinai israeliţii au pornit spre nord, spre "Ţara făgăduinţei".
Au pornit potrivit cu instrucţiunile şi cu călăuzirea lui Dumnezeu. în ziua a douăzecea a lunii a doua a
anului al doilea s-a ridicat norul de pe Cortul întâlnirii.
Plecarea s-a desfăşurat în următoarea ordine: Iuda, Isahar şi Zabulon, după care au urmat gherşoniţii şi
merariţii, ducând cortul; cei din sud: Ruben, Simion şi Gad, după ei chehatiţii. ducând pe umeri
chivotul şi mobilierul cortului. După ei. Efraim, Mânase şi Beniamin. iar în urmă veneau seminţiile lui
Dan, Aşer şi Neftali.
La plecare, Moise 1-a rugat pe Hobab (cumnatul lui) să-i însoţească (să le fie călăuză) făcându-i
pentru aceasta o invitaţie formală. Acesta, deşi la început nu voia, în final a acceptat (Jud. 1:16; 4:11).
Cazul oferă un model de invitaţie evanghelistică,
4.5.2.2. AROVIZ1ONAREA CU MANĂ ŞI CARNE (11:1-35)
La scurtă vreme după plecare, israeliţii au reluat cârtirile. Această cârtire e de mare amploare şi
deschisă, aşa încât la '"Tabera" ('"Ardere"'), focul Domnului a nimicit pe mulţi dintre ei. Moise
intervine ca unul asupra căruia apăsa grija pentru popor (11:1-33).
Sub influenţa acelora dintre străini care se ataşaseră israeliţilor când au ieşit din Egipt, au început şi
israeliţii să plângă după carnea şi mâncarea pe care o aveau în Egipt şi să dispreţuiască mana, darul lui
Dumnezeu.
Duhul cârtirii a fost atât de puternic, încât 1-a cuprins şi pe Moise. El '"plângea"' din pricina greutăţii
conducerii, dispreţuindu-se pe sine şi pe Dumnezeu (11:13-22).
Răspunzând lui Moise, Dumnezeu îi dă 70 de bătrâni - ca ajutoare - cărora le împarte din Duhul ce era
peste el şi ei profeţesc (ICor. 14:3). Duhul Sfânt a venit şi peste Eldad şi Medad, care, deşi nu fuseseră
la întâlnirea bătrânilor, erau între cei 70 propuşi. în timp ce Iosua îşi exprima îngrijorarea privind
slujba de conducător a lui Moise. el dovedeşte că are o sclipire de revelaţie nou-testamentară. privind
pogorârea Duhului Sfânt peste toţi credincioşii Domnului (11:19; Fapte 2:1-17).
Dumnezeu îi dă iar poporului prepeliţe într-un număr nemaipomenit de mare, în junii taberei (11:31),
pe o suprafaţă de cea 32 de km, la o înălţime de aproape un metru. Poporul a strâns cu lăcomie cel
puţin 10 omeri (1 omer = 2,40 1), de opt ori mai mult decât era necesar pentru un om. Lăcomia mare a
stârnit mânia Domnului, iar acolo, Chibrot-Hattava - "Mormintele lăcomiei"'- a rămas ca o mărturie a
urgiei trimise de Domnul împotriva lăcomiei.
4.5.2.3. INVIDIA ÎNTRE CONDUCĂTORI (12:1-16)
Duhul de cârtire s-a strecurat apoi şi între conducători. Ajunşi la Haterot Mana şi Aaron vorbesc
împotriva lui Moise. Negăsmdu-i altă vină. discută pe' tema căsătoriei lui cu o femeie etiopiancă. 96
De data aceasta intervenţia lui Dumnezeu este hotărâtoare Părţile sunt aduse înaintea Domnului. El
evidenţiază poziţia unică a lui Moise înaintea Sa şi o loveşte cu lepră pe Mana, care se pare că a iniţiat
această cârtire. Aaron ca şi complice, ia poziţie de pocăinţă. Moise dă dovadă de caracter nobil' uită
nedreptatea şi mijloceşte la Dumnezeu pentru sora lui. Dumnezeu îi trimite vindecarea, dar nu fără
disciplinare - cu scoaterea din tabără (după "leeea curăţirii') până la reabilitare.
Următorul popas a fost în Pustiul Paran, la Cades. cam la 230 de km la nord de Muntele Sinai şi la
circa 80 de km de Beer-Şeba, în Canaan.98
4.5.2.4. EŞECUL DE LA CADES (13:1-14:45)
Ajunşi la Cades, în Pustiul Paran, israeliţii ating cel mai depresiv punct în călătoria lor, în contrast
radical cu cel mai înalt nivel pe care l-au atins la Sinai unde el deveniseră o naţiune teocratică.
Prăbuşirea de la Cades le determină acea peregrinare de 40 de ani, rătăcind prin pustiu, timp în care
întreaga generaţie a exodului se pierde, fără a mai putea intra în "Ţara făgăduinţei" din pricina propriei
răzvrătiri împotriva Domnului.
4.5.2.4.1. Spionarea "Ţârii făgăduinţei" (13:1-33)
La sfatul lui Dumnezeu doisprezece reprezentanţi ai poporului câte unul din fiecare seminţie, sunt
trimişi de Moise să iscodească ţara. Ei au cercetat ţinutul din jurul Hebronului, iar din Eşcol ("Valea
strugurelui"') au adus un strugure mare pe care-1 purtau doi pe o prăjină. Până în zilele de azi pot fi
întâlniţi acolo struguri de 5-6 kg. Iscodirea a durat patruzeci de zile, iar la întoarcere i-au prezentat lui
Moise şi poporului informaţii şi roadele ţării, care dovedeau că este o ţara in care curge 'lapte şi
miere". Interpretând rezultatele cercetării lor zece dintre iscoade au "înnegrit ţara", spunând că
locuitorii ţării sunt uriaşi' şi că israeliţi nu vor putea să o cucerească. Insă Caleb (fiul lui' Ieftine) şi
Iosua (fiul lui Nun) au stăruit într-o prezentare pozitivă, îndemnând poporul să intre în tara promisă.
4.5.2.4.2. Răspunsul poporului (14:1-9)
Poporul s-a lăsat influenţat de cei ce denigrau ţara şi a început să ţipe saplanga şi să cârtească
împotriva ideii cuceririi ţării. în învălmăşala creată!
* Unii au presupus că Sefora murise şi Moise s-a recăsătorit. Alţii consideră că referirea este tot la
Sefora. întrucât termenii: ^madianit", "cuşit", "etiopian", referindu-se la două |inutun apropiate, puteau
fi sinonimici.
Werner Keller, ŞI Biblia are totuşi dreptate (1995), p. 139
Halley, op.cit., p. 144. 99 Keller, op.cit., p. 142.
israeliţii şi-au propus să aleagă o căpetenie şi să se întoarcă în Egipt. Insistenţa celor doi şi a lui Moise
pentru a continua planul cu încrederea în Domnul a dus la ameninţarea lor cu uciderea prin împroşcare
cu pietre.
4.5.2.4.3. Răspunsul Domnului (14:10-12)
Slava Domnului s-a arătat deasupra Cortului întâlnirii. El îi vorbeşte lui Moise. demascând
încăpăţânarea poporului şi dezvăluind intenţia Sa de-al nimici, datorită nesocotirii şi necredincioşiei de
care a dat dovadă faţă de El, deşi avusese toate evidenţele binefacerilor divine. Dumnezeu face
propunerea de a sfârşi cu această naţiune şi a ridica din Moise o altă naţiune credincioasă.
4.5.2.4.4. Răspunsul Iui Moise (14:13-19)
Intr-o cuvântare sclipitoare ţinută înaintea Domnului, Moise apără poporul vinovat, apelând la onoarea
Numelui Domnului, la lucrările Sale şi la cuvintele rostite de El (Ex. 34:6-8). în versetul 14 este folosit
de şapte ori pronumele personal "Tu" (cu privire la Dumnezeu), evidenţiind grandoarea prezenţei Sale
în mijlocul taberei israelite.
4.5.2.4.5. Urmările dezastruoase ale răzvrătirii (14:20-45)
La stăruinţa lui Moise, Dumnezeu iartă poporul, renunţând să-1 nimicească, însă, în acelaşi timp,
hotărăşte ca toţi aceia care erau peste 20 de ani să moară în pustiu fără să intre în "Ţara făgăduinţei".
Ispitirea lui Dumnezeu din partea lor ajunsese la culme: "de zece ori" (14:22). Astfel, Dumnezeu dă
"decretul" rătăcirii în pustiu pe timp de patruzeci de ani (câte un an de fiecare zi în care iscoadele au
cercetat ţara). Se face însă o distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi, atât în acel moment, cât şi în
perspectivă. în timp ce zece dintre iscoade au murit acolo de o moarte năpraznică, Iosua şi Caleb nu
numai că sunt cruţaţi, dar sunt singurii dintre cei ce aveau peste 20 de ani care vor intra în "Ţara
făgăduinţei".
Ca un popor răzvrătit şi încăpăţânat, în loc să profite de iertarea acordată, Israel ia hotărârea disperată
de a invada ţara, fără însă a fi însoţit de prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, are parte de o grea înfrângere.
Mulţi au pierit, pierzând şi îndurarea ce le era oferită temporar. Cei care au mai rămas în viaţă au
devenit nişte rătăcitori prin pustiu.
4.5.2.5. RĂTĂCIRILE PRIN PUSTIU (15:1-22:1)
Deşi a dat verdictul acestei nimiciri, Dumnezeu nu abandonează poporul Său.
4.5.2.5.1. Revelarea de legi şi rânduieli adiţionale (15:1-41)
Legile din capitolul 15, date după verdictul de rătăcire, evidenţiază contrastul dintre judecata asupra
păcatului cu voie şi aceea asupra individului care "alunecă" din neştiinţă şi se pocăieşte.
Referirile directe la timpul
ajungeriiîn Canaan arată clar că pustiul era doar un mijloc de purificare a naţiunii răzvrătite şi că ţinta
era ţara promisă spre care este îndreptată nădejdea.
4.5.2.5.2. Răscoala împotriva autorităţii (16:1-17:13)
Rătăcitori prin pustiul Paran, israeliţii sunt vulnerabili la tot felul de păcate şi de stări. Core, din
familia chehatiţilor, în coaliţie cu Datan şi Abiram, dintre fii lui Ruben, s-au ridicat împotriva
autorităţii lui Moise şi a preoţilor. Rebeliunea ţintea în două direcţii: descendenţii lui Ruben, întâiul
născut101 al lui Iacov, provocau autoritatea de conducător a lui Moise. iar dintre leviţi cei încă 250 de
adepţi care s-au mai ataşat au protestat împotriva autorităţii Eclesiastice a preoţilor.
Dumnezeu a venit în ajutorul servilor Săi cu judecată divină. Pământul s-a despicat şi i-a înghiţit de vii
pe cei răsculaţi. împreună cu tot ceea ce aveau, iar leviţii, provocaţi de Moise să aducă slujire
preoţească înaintea Domnului, au fost nimiciţi de vii prin foc. A doua zi, continuând răzvrătirea şi
învinuirea conducătorilor pentru nimicirea celor ce s-au răsculat, a continuat şi nimicirea. Au fost
nimiciţi 14700 de inşi până când Moise a stăruit mijlocind pentru popor, iar Aaron s-a aşezat între
morţi şi vii şi a făcut ispăşirea.
In vederea evitării unor astfel de atitudini, Dumnezeu întăreşte autoritatea preoţiei aronice, prin
experienţa cu cele 12 toiege ale celor 12 triburi - puse înaintea Domnului. Până dimineaţa, toiagul lui
Aaron înverzise, înflorise şi copsese migdale. Din poamca Domnului, toiagul lui Aaron a fost păstrat
înaintea Domnului ca mărturie pentru descendenţi (17:1-12).
4.5.2.5.3. Reafirmarea rânduielii slujirii preoţilor şi a leviţilor (18:1-32)
Poporul a început să intre în panică din cauza urgiilor (17:12). Atunci, Dumnezeu a reafirmat
responsabilităţile preoţilor din familia lui Aaron şi ale celorlalţi leviţi. Este accentuată nevoia ca
aceştia să conlucreze (18:1-7). Zeciuielile poporului erau ale leviţilor. care trebuiau să dea a zecea
parte preoţilor împreună cu partea acestora din jertfele poporului (18:8-32).
4.5.2.5.4. Asigurarea purităţii taberei (19:1-22)
In urma atâtor urgii, cu nenumăraţi morţi, se simte nevoia asigurării purităţii taberei, ceea ce se
realizează prin sacrificiul vacii roşii şi a apei de curăţare. Din cenuşa unei vaci roşii (fără cusur)
sacrificate, apă de izvor, lemn de cedru, isop, cărămiziu se prepara "apa de curăţare" cu care ceL care a
atins un mort sau un mormânt se putea curăţa, stropindu-se a treia zi şi a şaptea zi. Astfel era asigurat
un fel de mijloc permanent de curăţare fără a fi nevoie de prezenţa preotului. Această procedură
preilustra jertfa Domnului Isus, care asigură curăţarea permanentă şi în orice loc a celui ce apelează la
El (Evr. 9:13-14; lloan 1:7,9).
4.5.2.5.5. Experienţa de la Meriba (20:1-13)
Moise, Măria şi Aaron şi-au evidenţiat cooperarea (ca fraţi) în înalta chemare de a fi în fruntea
poporului încă de la început. Insă ispita nu i-a ocolit nici pe ei. Măria, care parcă se evidenfiase în
greşeli, a murit acolo în pustiul Ţin. aproape de Cades. O nouă răzrătire a poporului din cauza setei
duce la pecetluirea soartei şi a lui Moise şi Aaron. Domnul le-a poruncit de data aceasta să vorbească
stâncii din Horeb pentru ca din ea să curgă apă, spre deosebire de primul caz, când stânca trebuia
lovită (Ex. 17:1-17). Păcatul lor de la Meriba a constat în faptul că nu au sfinţit Numele Domnului în
faţa adunării, prin aceasta dovedind: necredinţă, înălţare de sine şi neascultare. Astfel, Dumnezeu le-a
interzis să intre în ţara Canaan. Dumnezeu a apărat onoarea Numelui Său ((27:14). Mânia lui Moise a
rezultat într-o binecuvântare pentru popor, care a primit apă din abundenţă. însă şi într-un blestem
pentru sine, fiind exclus din "Ţara făgăduinţei" (20:10-13). 102
4.5.2.5.6. încheierea rătăcirilor (20:14-22:1)
Cei aproape 40 de ani de rătăcire prin pustiu s-au sfârşit. Cu excepţia a patru persoane, toţi cei care
aveau peste 20 de ani la ieşire din Egipt au fost înghiţiţi de pustiu, lată că o nouă generaţie se îndreaptă
spre locul unde va avea ultimul popas înainte de a intra în ţara promisă. Şi această ultimă perioadă este
deosebit de bogată în evenimente.
(1) împotrivirea edomiţilor (20:14-21). Ajunşi din nou la Cades, israeliţii presupun că ar fi posibilă
intrarea în ţară prin zona de răsărit a Iordanului. Insă între Cades şi Transiordania erau cinci regate
(între Valea Iordanului şi Deşertul Arabici), care constituiau încă piedici în calea israeliţilor. începând
din nord, la poalele Hermonului era Regatul Basanului, apoi Regatul amorit al lui Sihon, Regatul lui
Amon, Regatul Moabului era la răsărit de Marea Moartă şi Edomul spre sud. 103 Moise adresează
rugăminte frăţească împăratului Edomului de a-i lăsa să treacă prin ţara sa. Edomiţii, descendenţi ai lui
Esau, se arată duşmănoşi faţă de urmaşii lui Iacov (Gen. 25:30) şi refuză să-i lase să treacă. Israel i-a
ocolit, însă Dumnezeu a judecat drept această atitudine şi de aici a venit nimicirea edomiţilor
conform profeţiei lui Obadia.
(2) Moartea lui Aaron (20:22-29). înainte de a ajunge la hotarele Edomului a avut loc moartea lui
Aaron, pe muntele Hor. Lucrurile se petrec foarte natural, potrivit afirmaţiei: "a fost adăugat la poporul
său" la vârsta de 123 de ani (33:38-39). Aaron a fost înlocuit de fiul său Eliazar, care este îmbrăcat în
ţinuta de Mare preot şi învestit în această slujire. Probabil, coborându-se de pe Muntele Hor, Moise a
compus Psalmul 90. Poporul 1-a plâns pe Aaron 30 de zile.
(3) Biruinţa asupra canaaniţilor (21:1-3). Regele Aradului, un canaanit, auzind că Israel trece spre
coasta de sud-est a Mării Moarte, ocolind Edomul, îl
100
Schultz, op.cit.,p. 34. 101 Schultz, op.cit., p. 94.
I CO
102
Duckery, op.cit., p. 170.
103
Keller, op.cit., p. 147.
atacă, însă canaaniţii sunt nimiciţi total la Horma (''Nimicire totală") de către israeliţi, care s-au
încrezut în Dumnezeu.
(4) Ultima plagă în pustiu - şarpele de aramă (21:4-20). Pe drumul lor, ocolind Edomul, israeliţii şi-au
pierdut iarăşi răbdarea şi au cârtit din nou. Dumnezeu le trimite nişte şerpi înfocaţi, care-i muşcau
provocându-le moartea. Ei sunt izbăviţi prin credinţa în Dumnezeu; Dumnezeu i-a spus lui Moise să
facă un şarpe de aramă şi să-1 înalţe pe o prăjină, iar cei ce vor privi la el vor scăpa de moarte. Şarpele
de aramă este o strălucită reprezentare a jertfei Domnului Isus răstignit pentru păcatele omenirii (Ioan
3:14).104
Călătoria israeliţilor continuă, înconjurând atât Edomul.cât şi Moabul şi Amonul, deoarece le este
interzis să lupte împotriva moabiţilor şi amoniţilor, care erau descendenţii lui Lot, înrudiţi cu israeliţii.
(5) Cucerirea ţării amoriţilor şi a ţinutului Basanului (21:21-35). Spre încheierea rătăcirilor prin
pustiu Dumnezeu îngăduie ca israeliţii să cucerească unele teritorii. încercând tot cu pace, israeliţii îi
cer lui Sihon - împăratul amoriţilor - permisiunea de a trece prin ţara lui. Acesta s-a ridicat la luptă
împotriva israeliţilor, care au cucerit mai multe cetăţi amorite, inclusiv Hesbonul. Israeliţii au
continuat să facă incursiuni în mai multe direcţii, îndreptându-se spre ţinutul Basan (21:33). Og,
împăratul Basanului, a întâmpinat cu armatele sale ostile israelite. Confruntarea a avut loc la nord
de Arnon, unde israeliţii au înfrânt oştirea Iui Og. în urma acestei biruinţe, israeliţii au cucerit toată
partea de est a Iordanului şi au instalat tabăra în Câmpiile Moabului, la est de Iordan, în faţa
Ierihonului.
4.5.3 ISRAEL ÎN CÂMPIILE MOABULUI (22:2-36:13)
întreg ţinutul a fost cuprins de groază la auzirea faptului că israeliţii cuceresc popor după popor.
Instalaţi în Câmpiile Moabului. ei constituiau un mare pericol pentru toate popoarele de jur-împrejur;
astfel, s-au făcut multe încercări de a-i stăvili.
4.5.3.1. OFENSIVA LUI BALAC ŞI BALAAM (22:2-25:18)
Conştient de neşansa de a lupta împotriva năvălitorilor israeliţi, Balac, regele Moabului, a elaborat
planuri de distrugere a lor prin alte mijloace, subtile, potrivit cu numele său: Balac - "distrugător"'.
4.5.3.1.1. Folosirea armei blestemului (22:2-24:25)
în colaborare cu conducătorii Madianului, Balac a trimis soli la Balaam, un profet păgân, vrăjitor din
Mesopotamia, rugându-1 să vină să blesteme poporul care a năvălit în câmpie. Balaam era cunoscut ca
un vrăjitor ce putea făuri blesteme eficiente (Num. 22:6), ca un om lacom, care iubea plata fărădelegii.
Deşi era prooroc păgân, Dumnezeu îl foloseşte pentru îndeplinirea planurilor
104
Ca şi crucea de mai târziu, şarpele de aramă a devenit idolul Nehustan timp de 700 de ani şi a fost nimicit de
regele reformator Ezechia (2Împ. 18:4).
Sale. La prima invitaţie adresată de Balac, refuză să meargă, pentru că Domnul îl înştiinţase să nu se
ducă, deoarece Israel este binecuvântat. însă, iubind plata nelegiuirii (2Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14),
el cedează la promisiunile de recompensă ademenitoare ale lui Balac. Balaam este tipul omului care
ştie ce vrea Domnul, dar acţionează conştient împotrivă. De aceea, Dumnezeu îl foloseşte pentru
împlinirea planurilor Sale împotriva voinţei lui; este îngăduit, iar nu trimis de Dumnezeu; de aceea, nu
beneficiază pentru faptul că face voia lui Dumnezeu. în drum, Balaam are o experienţă supranaturală
(fiind mustrat prin propria măgăriţă), iar când ajunge la Balac, în ciuda pierderii recompensei, pentru
care s-a lăsat ademenit aşa de mult, el declară cu fidelitate doar binecuvântările lui Dumnezeu pentru
Israel, fără să ţină seama de atmosfera de blestem creată de Balac, fapt care îl dezamăgeşte pe acesta.
în total, Balaam rosteşte şapte profeţii asupra lui Israel, indicând perfecţiunea binecuvântării:
(1) Prima profeţie (23:1-10). Israel este un popor separat şi numeros ca pulberea pământului şi nu
poate fi blestemat pentru că e binecuvântat de Domnul.
(2) A doua profeţie (23:11-30). Dumnezeu este statornic în hotărâri. El însuşi L-a binecuvântat pe
Israel şi a poruncit binecuvântarea. Israel are un trecut măreţ şi un viitor strălucit, succes şi biruinţă.
Aceasta l-a deranjat pe Balac şi i-a cerut lui Balaam ca măcar să nu-i binecuvânteze pe israeliţi, dacă
nu-i blestemă.
(3) A treia profeţie (24:1-11). Balaam renunţă la descântece şi Ia vrăjitorii şi-şi deschide ochii la
cuvintele Domnului. El vede frumuseţile binecuvântărilor Domnului în viitorul lui Israel. Israel este un
popor ca o grădină a Domnului, având toate binecuvântările asupra lui. Balac se mânie şi-1 concediază
pe Balaam, însă acesta continuă să-şi rostească profeţiile.
(4) A patra profeţie (24:12-19). Cuvântul profetic este tot mai concret cu privire la soarta strălucită a
israeliţilor şi la dezastrul celor ce li se împotrivesc. Steaua care răsare din Iacov şi toiagul de cârmuire
care se ridică din Iuda vor împăraţi cu putere şi îi vor distruge pe moabiţi şi pe edomiţi. Balaam
exprimă aici una dintre cele mai strălucite profeţii mesianice, care însă nu-i foloseşte, deoarece el era
în opoziţie.
(5) A cincea profeţie (24:20). Şi Amalec, descendent din Esau (Deut. 25:17), care se bucură de
întâietate între neamuri, va fi nimicit, pentru că s-a împotrivit Israelului.
(6) A şasea profeţie (24:23-25). Cheniţii, un popor canaanit sigur de sine, vor fi nimiciţi.
(7) A şaptea profeţie (24:23-25). Chiar şi Asur (Asiria) va fi smerit înaintea lui Israel. Balaam se
cutremura în faţa acestei perspective.
4.5.3.1.2. Folosirea armei seducţiei (25:1-18)
Neavând succes în prima sa tentativă, Balaam fiind încă ispitit de plata fărădelegii, l-a sfătuit pe Balac
să-i seducă pe israeliţi în închinarea lui Baal-Peor şi la imoralităţile legate de această închinare
(31:16). Decăderea a fost profundă. Prin judecată aspră împotriva imoralităţii, Fineas, fiul marelui
preot Eliazar, s-a evidenţiat în mod deosebit. Astfel, s-a reuşit stoparea urgiei care deja dusese la
nimicire 24.000 de persoane.
Madianiţii, care au contribuit la actul seducţiei israeliţilor, sunt sortiţi uciderii, iar Balaam, cel care
dorea să moară de moartea celor neprihăniţi, cade ucis de sabie (23:10; 31:18), iar numele său a rămas
ca un simbol al seducerii celor credincioşi spre păcat şi lumificare (2Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14).
4.5.3.2. PREGĂTIRILE FINALE PENTRU INTRAREA ÎN "ŢARA FĂGĂDUINŢELOR" (26:1-36)
în sfârşit, a sosit timpul mult aşteptat ca poporul Israel să se pregătească pentru marele eveniment al
intrării în Canaan. Ultimele zece capitole din cartea Numeri prezintă această pregătire temeinică.
Pregătirile au fost făcute în mod competent de către însuşi Moise, în finalul misiunii sale pe pământ.
4.5.3.2.1. Recensământul populaţiei (Num. 26:1-65)
La porunca lui Dumnezeu, Moise împreună cu Eliazar a făcut cea de-a doua numărare a israeliţilor ce
aveau de la 20 de ani în sus şi erau în stare să poarte armele. Sunt amintite şi pierderile. Numărul total
aL acestora era de 601.730, mai puţin decât cu 40 de ani în urmă (603.550). Dintre cei din generaţia
exodului mai erau: Iosua, Caleb şi Moise (care se pregătea de moarte). Numărul leviţilor număraţi de
la o lună în sus a fost de 23.000, cu o mie mai mare decât la prima numărare.
în ciuda tuturor încercărilor şi a greutăţilor înfruntate în cei 40 de ani de rătăcire, recensământul
evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu privind păstrarea poporului Israel, potrivit făgăduinţei făcute
lui Avraam (Gen. 12:1-3).
4.5.3.2.2. Legea privind moştenirile (Num. 27:1-11)
Fetele unei familii din Mânase şi-au dat seama că erau în pericol de a rămâne fără moştenire, fiindcă
tatăl lor murise fără ca ele să aibă vreun frate. Cazul este adus înaintea lui Moise şi înaintea Domnului
şi hotărârea este ca în asemenea cazuri moştenirea să revină fetelor supravieţuitoare, sau dacă nici
acestea n-ar exista, rudelor celor mai apropiate. Principiile stabilite atunci stau la baza celor mai multe
coduri de legi până în zilele noastre.
4.5.3.2.3. Desemnarea succesorului lui Moise (Num. 27:12-23)
Moise este invitat de Dumnezeu să privească "Ţara făgăduinţei" de pe vârful Muntelui Abarim, fiind
anunţat că el nu va intra în ea. Grija lui era ca Dumnezeu să rânduiască un conducător peste popor.
Domnul destinează pe Iosua pe care îl şi înzestrează cu Duhul Sfânt, iar Moise îl prezintă adunării şi
preoţilor pentru a fi pus în slujbă.
Moise îl încredinţează în slujbă prin "punerea mâinilor" - fapt care a însemnat conferirea autorităţii şi
desemnare de autoritate - apoi este întărit prin poruncile şi sfaturile divine.
4.5.3.2.4. Legi privind jertfele (Num. 28:1-29:40)
Moise repetă în faţa noii generaţii israelite legea privind toate jertfele poruncite de Domnul pe Sinai.
Jertfele zilnice, necurmate: un miel dimineaţa şi unul seara, împreună cu darul de mâncare şi de
băutură; jertfele de zi de sabat în cantităţi duble faţă de cele zilnice, jertfele care se cer pentru lună
nouă, cât şi pentru alte sărbători: Paşte, Cincizecime, Ziua trâmbiţelor, Ziua ispăşirii şi Sărbătoarea
corturilor.
4.5.3.2.5. Legi privitoare la juruinţe (Num. 30:1-16)
Sunt date şi anumite precizări privind juruinţele. Când un bărbat va face o juruinţă, aceasta trebuie
respectată necondiţionat. Respectarea juruinţei făcută de o fată necăsătorită depinde de decizia tatălui,
iar în cazul unei căsătorite sau logodite, de decizia soţului, respectiv a logodnicului. Juruinţă
văduvelor, la fel trebuie respectată, iar cele făcute de soţii depindeau de poziţia soţilor în ziua când
aceştia aflau de juruinţă.
4.5.3.2.6. Răzbunarea împotriva madianiţilor (Num. 31:1-54)
Înainte de a fi adăugat la poporul său, Moise a trebuit să organizeze răzbunarea împotriva madianiţilor,
care au fost prădaţi şi nimiciţi - potrivit hotărârii Domnului - pentru că aceştia ajutaseră la seducerea
israeliţilor la închinarea lui Baal-Peor. Toţi bărbaţii şi toate femeile căsătorite din Madian au fost
trecuţi prin ascuţişul săbiei. Fetele fecioare în număr de 32.000. au fost luate prizoniere împreună cu
prada, constând din 675.000 oi, 72.000 de boi, 61.000 de măgari. Prada a fost împărţită între luptători
şi popor, iar zeciuiala din toate a fost dată preoţilor şi leviţilor.
Ca urmare a faptului că în urma războiului israeliţii nu au pierdut nici o persoană, căpeteniile au decis
să-i dăruiască Domnului tot aurul prădat (în cantitate de 16.750 de sicii), care a fost pus în vistieria
cortului.
4.5.3.2.7 Stabilirea moştenirii la est de Iordan (Num. 32:1-42)
La cererea lor şi dând asigurarea că ei îşi vor aduce contribuţia la cucerirea Părţii de vest a ţării,
membrii seminţiilor lui Ruben, Gad şi jumătate din Mânase au primit permisiunea de a se aşeza la est
de Iordan. în ţinutul Galaadului. Garanţia lor a fost făcută public. In Numeri 33:1-49 Moise, fiind
competent în materie şi la porunca lui Dumnezeu, a scris o relatare privind toate călătoriile şi
popasurile israeliţilor spre a fi păstrată pentru posteritate: de la Ramses (In Egipt), la Sinai; de la Sinai,
la Cades; de la Cades, la Câmpia Moabului. 105
Toat
4.5.3.2.8. Instrucţiuni privind "Ţara făgăduinţei" (Num. 33:50-36:13) Ca un ultim act al pregătirii,
Moise dă instrucţiuni poporului privind ţara.
e au ca scop asigurarea însuşirii şi apoi a păstrăm moştenirii:
15
Faptul este o dovadă de netăgăduit privind calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului.
(1) Este accentuată nevoia curăţării ţării (Num. 33:50-56). Locuitorii idolatri ai Canaanului trebuiau
izgoniţi şi întregul lor sistem distrus. Nerespectarea acestei porunci va face ca şi ei să piardă ţara.
Porunca constituie manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu împotriva stricăciunii de nedescris a
canaaniţilor (Rom. 1:18-23). Mai mult, păstrarea curăţiei israeliţilor putea fi asigurată doar în felul
acesta.
(2) Sunt stabilite hotarele Canaanului (Num. 34:1-29), precum şi rânduieli privind împărţirea ţării. Ca
semn că ţara era darul lui Dumnezeu, El stabileşte hotarele: hotarul de sud se întindea din partea de
sud a Mării Moarte, până la pustiul Sin, spre Cades Barnea, iar în sud-vest, la Beerşeba, până la râul
Egiptului (care se vărsa în delta Nilului); hotarul de vest era Marea Mediterană; hotarul de nord, de la
Marea Mediterană, până la Muntele Hor, prin Hamat (poate Muntele Hermon), iar hotarul de est de la
Muntele Hermonului în jos, pe râul Iordan, până la Marea Moartă, toată partea din vestul Iordanului.
în est este menţionat ţinutul lui Ruben, Gad şi jumătate din Mânase.
Ţara trebuia împărţită prin tragere la sorţi de către Iosua şi Eliazar, însoţiţi de câte un reprezentant al
fiecărui trib desemnat de însuşi Dumnezeu. Ei trebuiau să ţină cont de numărul populaţiei fiecărui trib.
(3) Sunt. de asemenea, desemnate cetăţile leviţilor şi cetăţile de scăpare (Num. 35:1-34). Leviţilor li
se atribuie 48 de cetăţi în mijlocul tuturor seminţiillor lui Israel, din care 42 pentru ei, iar 6 să fie
cetăţi de scăpare. în aceste cetăţi, urma să se asigure justeţea în pedepsirea ucigaşilor. Ucigaşul putea
să se refugieze în aceste cetăţi pentru a nu cădea pradă răzbunătorului sângelui (Gen. 9:6) şi pentru a
se asigura o justă investigaţie. Dacă uciderea era din greşeală, el putea trăi în cetatea de scăpare, până
la moartea marelui preot, apoi se putea întoarce. Dacă a ucis intenţionat, făptaşul trebuia predat pentru
a fi omorât. Moise a desemnat trei astfel de cetăţi, la est de Iordan: Beţer (în Ruben), Ramot (în Gad)
şi Golan (în Mânase) (Deut. 4:41-43). Iosua a desemnat cele trei cetăţi de salvare din vestul
Iordanului: Chedeşul (în Neftali), Sihemul (în Efraim) şi Hebronul (în Iuda, la vest de Iordan) (Iosua
20:9).
în final, Moise stabileşte că, din motive de păstrare a moştenirii, în fiecare seminţie, fetele care deţin
moştenire să se căsătorească în cadrul aceluiaşi trib, pentru a păstra moştenirea (capitolul 36).
CAPITOLUL V
DEUTERONOM CARTEA ADUCERII AMINTE
Ultima carte din Pentateuch cuprinde cuvântările lui Moise către israeliţi, înainte de sfârşitul său.
în limba ebraică această carte a fost numită D"HXin H 1?^ /Eleh Hadovarim/ "Acestea sunt cuvintele",
(referindu-se la cuvântările lui Moise); s-a mai numit şi rninn 711VJÎ2 /Mişnah Hattorah/ "Repetarea
Legii". în Septuaginta s-a impus numele de Deuteronomion - "A doua Lege".106 De fapt, cartea
cuprinde atât o repetare a Legii date pe Sinai (pentru generaţiile născute în pustiu), cât şi o amplificare
a acesteia cu legi, rânduieli şi reguli pentru israeliţi în condiţiile noi pe care le oferă "Ţara
făgăduinţei", diferite de cele ale pustiului.
Ca şi pentru toate cărţile din Pentateuch există evidenţe că Moise a scris şi Deuteronomul afară de
ultimul capitol, care descrie propria moarte. Atât cartea Deuteronom însăşi, cât şi alte cărţi din Biblie
susţin lucrul acesta (Deut. 1:1-6; 44-46; 29:1; lîmp. 2:3; 8:53; 2Împ. 4:5-6; 18:6-12). Un sprijin în
susţinerea acestei poziţii este şi faptul că 80 de texte din Deuteronom sunt citate în Noul Testament.
însuşi Domnul Isus citează din această carte şi afirmă că Moise a fost cel care a scris-o (Mat. 19:7-8;
Ioan 5:46-47; Marcu 10:34; Fapte 3:22; 7:37). Capitolul 34 cu care se încheie cartea a putut foarte bine
să fie scris de către Iosua.
5.3. TEMA CĂRŢII
Cartea Deuteronom cuprinde cuvintele de compasiune ale lui Dumnezeu fată de naţiunea aleasă, cât şi
cerinţa fermă de ascultare a israeliţilor. Mesajul central al cărţii este supunerea faţă de Dumnezeu
(Deut. 4:1, 2, 5, 9, 15, 23, 40 etc). Aceasta vine după 40 de ani de rătăcire în pustiu, de când generaţia
anterioară s-a dovedit a nu fi vrednică să intre în Canaan, din pricina
1
Orr, The Internaţional Standard Bible Encyclopaedia, voi. II, p. 835.
neascultării. Dumnezeu era gata să dea israeliţilor ţara cu condiţia ascultării şi supunerii. în timp ce
acela prin care Dumnezeu a dat Legea urma să-i părăsească. Conţinutul cărţii este similar celui din
Levitic, cu diferenţa că în Levitic în.faţa israeliţilor stătea rătăcirea prin pustiu, pe când în
Deuteronom în faţa lor este stabilirea în "Ţara făgăduinţei". Diferenţa majoră constă în faptul că
"Leviticul a fost dat în principal pentru instruirea preoţilor şi a leviţilor, pe când Deuteronomul a fost
dat să-i instruiască pe laici".107
Cartea Deuteronom cuprinde evenimente care s-au petrecut- în Câmpia Moabului, unde Israel a
poposit înainte de a trece Iordanul, cu puţin înainte de moartea lui Moise (1:3), prin anul 1405 î.H. 108
Cea de a cincea carte din Pentateuch cuprinde ultimele cuvinte adresate de Moise israeliţilor, precum
şi descrierea morţii Iui. în cuprinsul cărţii el va aamca o privire retrospectivă (cap. 1-11) şi una de
perspectivă (cap. 12-33).
Conţinutul poate fi uşor analizat după schema:
- Prima cuvântare a lui Moise - istorică (Deut. 1:1-4:43);
- A doua cuvântare a lui Moise - legislativă (Deut. 4:44-28:68);
- A treia cuvântare a lui Moise (Deut. 29:1-33:29);
- Descrierea morţii lui Moise (Deut. 34:1-12).
5.5.1. PRIMA CUVÂNTARE A LUI MOISE (Deut. 1:1-4:43)
Această primă cuvântare a lui Moise este o trecere în revistă a istoriei poporului Israel începând cu
plecarea de la Sinai.
5.5.1.1. PRIMA RETROSPECTIVĂ (Deut. 1:1-3:29)
Este trecută în revistă istoria începând cu organizarea taberei la Sinai în vederea plecării. Moise insistă
asupra prezentării cazului nefericit de la Cades-Barnea, unde israeliţii, la un pas de ţara promisă, au
pierdut dreptul de a intra în ea şi aceasta din pricina necredinţei şi neascultării. Singurii care s-au
învrednicit să intre în ţară au fost Iosua şi Caleb, care au urmat calea Domnului. De asemenea, sunt
amintite victoriile israeliţilor în cucerirea teritoriilor de la est de Iordan, care au fost date lui Gad,
Ruben şi jumătăţii seminţiei lui Mânase. Moise aminteşte cu durere şi trista experienţă de la Meriba
(Numeri 20:1-13), după care Domnul i-a interzis şi lui intrarea în Canaan.
107
Jensen, op.cit., p.128. I0S Ibidera.
5.5.1.2. AVERTIZAREA PENTRU A NU SE UITA GREŞEALA (Deut. 4)
Israel trebuie să păzească legile şi poruncile date de Domnul şi să le împlinească pentru a se asigura
intrarea în ţară, moştenirea şi păstrarea ţării. Datoria israeliţilor este să-şi înveţe copiii legile Domnului
pentru ca astfel să fie o mărturie a Dumnezeului celui viu în mijlocul celor ce nu-L cunosc. Ei nu
trebuie să uite "legământul de la Sinai" şi nu trebue să se închine altor dumnezei. Porunca Domnului -
Cuvântul - trebuie păzit aşa cum este, fără adaosuri şi fără scăderi (Deut. 4:2; Matei 5:17-18; Apoc.
22:18-19). închinarea la idoli va provoca ducerea în robie şi pierderea ţării Canaanului şi numai
pocăinţa adâncă garantează menţinerea moştenirii. Ei nu trebuie să uite că au pe singurul Dumnezeu
care le-a vorbit personal. Cetăţile de scăpare (Beţer, Ramot şi Golan) sunt loc de refugiu în est, pentru
oricine ar ucide din greşeală.
5.5.2. A DOUA CUVÂNTARE A LUI MOISE - LEGISLATIVĂ
(Deut. 4:44-28:68)
Cea mai mare parte din cartea Deuteronom este destinată clarificării şi accentuării legilor pe care
israeliţii trebuie să le respecte. Astfel cartea cuprinde:
5.5.2.1. REDECLARAREA LEGĂMÂNTULUI DE LA SINAI (Deut. 4:44-8:20)
Sunt repetate cele zece porunci şi este amintit cadrul în care acestea au fost date poporului - ca o
temelie a întregului Legământ. De aceea, se cere o împlinire desăvârşită a acestora şi Israel să facă
aceasta în frică de Domnul (Deut. 5:29). Poruncile trebuie păzite cu sfinţenie în baza pricipiului
sublim al dragostei de Dumnezeu (Deut. 6:1-5). Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii întipărind în mintea
lor Legea Domnului, atât prin predare şi repetare, cât şi prin exemplul propriei vieţi. In scopul acesta,
legea să fie scrisă pe stâlpii uşii caselor lor şi pe filacteriile hainelor, pentru a şi le însuşi.
Popoarele din Canaan trebuie izgonite şi nimicite. Legăturile de căsătorie cu aceste popoare sunt
interzise, deoarece ele ar determina pe israeliţi să se închine la idoli. Condiţiile grele din pustiu
experimentate de israeliţi au avut un dublu rol: de pedepsire pentru neascultare şi un rol educativ,
pentru a-L cunoaşte pe Domnul. De aceea, tot ce le va fi dat în Canaan va trebui să le determine
recunoştinţa faţă de Domnul.
5.5.2.2. RUPEREA ŞI REÎNOIREA LEGĂMÂNTULUI (Deut. 9:1-11:32)
Este scoasă în evidenţă încăpăţânarea israeliţilor, în contrast cu bunătatea Domnului, datorită căreia
popoarele din Canaan vor fi nimicite dinaintea israeliţilor. Ruperea Legământului a fost o dovadă
concretă de răzvrătire. Dumnezeu cere ascultare. Ceremonialul religios nu este suficient; este nevoie
de tăierea împrejur a inimii. Numai aşa ei vor putea moşteni ţara bogată a Canaanului. Ascultarea este
legată direct de binecuvântare, pe când neascultarea
va aduce blestemul. în vederea avertizării poporului, binecuvântările urmează să fie rostite de pe
Muntele Garizim, iar blestemele de pe Muntele Ebal (Deut 11:29).
5.5.2.3. APLICAREA LEGILOR ÎN "ŢARA FĂGĂDUINŢEI" (Deut. 12-26)
In discursul său. Moise arată cum trebuie să fie aplicate cele mai importante legi când Israel va intra în
ţară. Sunt amintite legi reLigioase, civile şi sociale. Bunăstarea este condiţionată de respectarea legilor
şi de îndeplinirea poruncii de nimicire a idolatriei.
5.5.2.3.1. Legi privitoare la închinare (Deut. 12:1-13:18)
■ (1) Israel trebuie să aibă un sanctuar central în locul pe care Dumnezeu îl va alege pentru închinare.
Această măsură vine în opoziţie cu idolatria cananită, fără a contrazice cele spuse în Exod (20:23-26),
unde se arată că Dumnezeu îngăduia aducerea jertfelor în diferite locuri. 109 In locul desemnat de
Domnul, israeliţii vor merge să aducă jertfele din zilele de sărbătoare şi să aibă clipe fericite cu
Domnul şi cu semenii. Religia israelită este un privilegiu şi nu o obligaţie apăsătoare. Pentru hrană vor
putea să sacrifice şi în altă parte, cu respectarea rânduielilor de a nu consuma sânge şi de a da partea
cuvenită leviţilor.
Sistemul păgân trebuia nimicit, fiind aşa de crud încât prevedea şi jertfe de copii, iar Dumnezeu
interzice asemenea practici.
(2) Israel trebuie să se închine unui singur Dumnezeu (Deut. 13:1-18). Singurul Dumnezeu adevărat
este Iahve. Oricine ar inspira închinare altui dumnezeu, atât la nivel de naţiune, cât şi la nivel de
familie sau de cetate, trebuie să fie nimicit fără milă (fie el profet, fie frate sau copil), împreună cu toţi
aceia care au acceptat aşa ceva. îndemnul de a aduce închinare altor dumnezei va fi semnul distinctiv
că o persoană (chiar un proroc) nu este de la Domnul (Deut. 13:1-3). Disciplina privind închinarea
trebuie să fie totală şi hotărâtă, dar aplicată cu grijă (Deut. 13:14).
5.5.2.3.2. Legi privitoare la alte rânduieli religioase (Deut. 14:1-16:17)
După ce au fost stipulate legile privind închinarea, sunt date legi referitoare Ia alte rânduieli religioase.
(l)Israeliţii trebuie să respecte rânduielile privitoare la curăţie pentru a fi şi a rămâne un popor separat
(Deut. 14:1-21). Onoarea cea mai înaltă pentru ei este de a fi consideraţi "copii ai lui Dumnezeu".
Aşadar, israeliţii trebuie să se ferească de semnele prin care canaaniţii se identificau cu idolii: tăieturile
aplicate pe corp, raderea între ochi pentru un mort (desfigurarea corpului). Şi să nu se spurce cu
animale necurate.
Este vorba de aplicarea aceluiaşi principiu în diferite condiţii de viaţă. înainte ca Ierusalimul să fie locul distinct
pentru închinare, au mai existat şi alte locuri, în timp de tranziţie, drept centre de închinare: Silo, Muntele Ebal
(Deut. 27:4,5; lSam. 1:3) şi înălţimea Gabaon.
(2) Israeliţii trebuie să plătească zeciuielile (Deut. 14:22-29). Cele cuvenite Domnului să fie adunate
spre a fi aduse la Sfântul locaş, iar cele cuvenite leviţilor puteau fi acumulate în cetăţile unde aceştia
locuiesc şi să fie consumate acolo de către ei, împreună cu văduvele, orfanii şi străinii.
(3) Israeliţii trebuie să-i aibă în vedere pe semeni (Deut. 15:1-23). Religia revelată nu este abstractă
sau teoretică. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie dovedită în iubirea faţă de semeni. în sensul
acesta, la fiecare şapte ani, să se respecte "anul de iertare" sau "anul sabatic", când să se ierte datoriile
fraţilor israeliţi. Cei săraci sunt consideraţi în mod special pentru a fi ajutaţi. Sclavii israeliţi trebuiau
eliberaţi în anul sabatic şi puteau fi reţinuţi numai cei care voiau să rămână de bunăvoie, ceea ce nu
mai era robie, ci dăruire personală, (Deut. 15:16) şi toate acestea trebuiau făcute din inimă.
(4) Israel trebuie să respecte sărbătorile (16:1-17). Sărbătoarea Pastelor (pentru comemorarea
eliberării din Egipt), sărbătoarea Cincizecimii sau a '"Săptămânilor" (pentru a exprima bucuria
libertăţii şi a belşugului înaintea Domnului), precum şi sărbătoarea Corturilor (în amintirea ocrotirii
divine în timpul călătoriei prin pustiu) - erau toate trei sărbători cu pelerinaj, când toţi bărbaţii trebuiau
să se suie la locul de închinare.
5.5.2.3.3. Legi cu privire la conducători (Deut. 16:18-18:22)
în cartea Deuteronom sunt repetate şi definitivate şi diferite legi legate de îndatoririle celor puşi în
fruntea poporului.
(1) în fiecare cetate trebuia ca judecătorii şi dregătorii să fie în stare să judece poporul cu dreptate.
Mita era interzisă cu desăvârşire. Judecata trebuia să fie drastică împotriva închinării la idoli (pentru
care se prevede pedeapsa cu moartea). Diferit de alte persoane, care puneau totdeauna regele pe primul
loc, identificându-1 cu Dumnezeu. în legislaţia evreiască, judecătorii şi dregătorii reprezentau poporul
şi legea lui Dumnezeu, de aceea deţineau întâietatea. Şi ei erau obligaţi să se supună legii lui
Dumnezeu, care constituia ultimul for de apel şi era consultată la locul de închinare, prin preoţi.
(2) în Israel, împăratul trebuia să fie ales de Dumnezeu şi să fie din mijlocul poporului Israel. El nu
trebuie să se bazeze pe forţele proprii şi să conducă după spiritul de război, ci să depindă de
Dumnezeu, fiind o căpetenie a poporului, ca un mandatar al Domnului. Să nu aibă multe neveste,
fiindcă aceasta i-ar abate inima de la Domnul. Să nu fie lacom de bani şi să aibă o copie a legii
Domnului, pe care s-o citească şi s-o respecte zi de zi, pentru a rămâne în umilinţă, credincios lui
Dumnezeu şi poporului său.
(3) Preoţii şi leviţii să trăiască în mijlocul poporului căruia să-i slujească cu credincioşie şi să
beneficieze de zeciuielile prevăzute de legea Domnului.
(4) Vrăjitoria şi ghicirea sunt interzise, ca şi celelalte practici păgâne: sacrificii umane, magia şi
necromanţia. Pentru oricare dintre aceste practici Legea prevedea pedeapsa cu moartea. Prorocul
trebuie să fie verificat prin ceea ce spune; iar privirile să se îndrepte spre imaginea prorocului
desăvârşit, care va veni (Deut. 18:15; Ioan 6:14; 7:40-41). Adevăratul profet trebuie să primească şi să
transmită cuvintele lui Dumnezeu întocmai. "în această secţiune, de asemenea. Moise învaţă că acest
profet va servi ca Mijlocitor între Dumnezeu şi
om, deoarece poporul a fost îngrozit de vorbirea lui Dumnezeu la Sinai". 110 5.5.2.3.4. Legi privitoare
la respectarea dreptăţii (Deut. 19:1-26:19)
Nu numai în materie de religie, ci şi în latura socială, israeliţilor le-au fost date legi exemplare.
(1) Ei trebuie să judece drept. încă trei cetăţi de scăpare urma să fie destinate şi în vestul Iordanului,
pentru a oferi loc de refugiu ucigaşului fără intenţie. Fiecare caz trebuia apoi cercetat cu competenţă,
iar măsurile să fie luate potrivit cu principiile divine. Martorul mincinos trebuia tratat conform "legii
talionului" ("lex taliones") (Deut. 19:21).
(2) Israeliţii trebuie să aibă rânduieli militare umanitare (Deut. 20:1-21:9). Ei vor putea lupta numai
într-un război drept, în care Domnul va merge la luptă pentru ei. Se bucurau de scutiri militare: cel
care a construit o casă nouă şi nu a dedicat-o, cel care a sădit o vie şi nu a mâncat din rodul ei şi cel ce
s-a logodit şi încă nu s-a căsătorit. Cei fricoşi nu aveau ce căuta pe câmpul de luptă, iar în fruntea
luptei trebuiau să meargă căpeteniile, după ce preotul le va prezenta "uvântul Domnului. în fiecare
caz de război, mai întâi trebuie căutată concilierea. într-o cetate asaltată, toţi bărbaţii trebuiau
omorâţi, iar femeile şi bunurile să fie luate ca pradă. Cetăţile cananiţilor trebuia trecute prin ascuţişul
săbiei în întregime, pentru a înlătura răul şi corupţia.
Nevinovăţia privind omorurile săvârşite de făptaşi neidentificaţi trebuia dovedită printr-un ceremonial
special, cu sacrificarea unei vite neînjunghiate *ncă, îndeplinit de preoţi şi de bătrânii cetăţii celei mai
apropiate.
(3) Israeliţii trebuie să fie drepţi în toate privinţele (Deut. 21:10-25:19). O prizonieră luată ca soţie,
nu mai putea fi tratată ca sclavă. Chiar şi în familia poligamă trebuie respectată rânduiala întâiului
născut, care beneficia de parte dublă la moştenire.
Copiii neascultători de părinţi trebuie pedepsiţi cu moartea de către comunitate, la cererea părinţilor.
Cel omorât prin spânzurare să fie îngropat în aceeaşi zi, căci este blestemat. Lucrurile pierdute ale
aproapelui trebuie "estituite, conform dreptului de proprietate.
întrucât Dumnezeu 1-a creat pe fiecare în mod distinct, travestirea este nterzisă. Asemenea practici
ţineau de homosexualitate şi zoofilie (Lev. 18:22; J0:13; Rom. 1:24). în toate trebuie respectată
intenţia lui Dumnezeu, iar practicile perverse să fie total evitate; Israel să fie un popor distinct: să nu
se amestece cu neamurile.
Păcatul curviei unei fecioare, dovedit de soţ imediat după căsătorie, trebuia pedepsit cu moartea. Dacă
învinuirea este nedreaptă, respectivul trebuia să )lătească părinţilor fetei o amendă de 100 de sicii de
argint şi să-şi păstreze îevasta. Preacurvia se pedepsea cu moartea - ca şi violul unei fete logodite, care
>e petrecea în cetate -, pentru ambii parteneri, iar dacă păcatul a fost săvârşit în :âmp, numai bărbatul
era omorât. Violarea unei fecioare nelogodite atrăgea plătirea a cincizeci de sicii de argint de către
bărbat tatălui fetei şi luarea icesteia în căsătorie ( care nu se putea desface toată viaţa).
Adunarea Domnului, comunitatea închinătorilor lui Iahve, trebuie să fie sfântă. Cei născuţi din incest,
din prostituţie, cei născuţi din curvie (nici chiar al zecelea neam), precum şi amonitul şi moabitul (nici
chiar al zecelea neam), să nu fie acceptaţi. Edomitul şi egipteanul vor putea intra de la al treilea neam.
Tabăra Domnului trebuie să fie curată. Cei necuraţi să iasă din tabără şi să nu meargă la luptă până nu
se vor curaţi. Robii fugiţi trebuie ocrotiţi.
Curvia, sodomismul şi prostituţia sunt urâciune înaintea Domnului. Este interzisă luarea de mită, iar
juruinţele trebuie îndeplinite. Divorţul este^ limitat prin cartea de despărţi re. 111 Răpirea de oameni se
pedepsea cu moartea. In caz de zălog trebuia considerată îndurarea şi simbria celor angajaţi trebuia
plătită la timp, arătându-se o grijă deosebită pentru străin, sărac, orfan şi văduvă.
Toate lucrurile trebuie făcute cu demnitate. Pedepsele să fie pe măsura vinovăţiei şi nu exagerate; chiar
şi dreptul animalului trebuie respectat.
Consideraţia deosebită faţă de frate se vede din "legea leviratului" (Deut. 25:5-12), care obligă la
ridicarea casei fratelui, când acesta a murit fără să lase urmaşi. Neîndeplinirea acestei îndatoriri
atrăgea ceremonialul "descălţării" spre umilire publică, întrucât aceasta trăda egoism (Num. 27:9).
Israeliţii trebuie să folosească cântărirea dreaptă şi să se răzbune pe amaleciţi, care s-au ridicat
împotriva lor în pustiu.
La intrarea în "Ţara făgăduinţei", cele dintâi roade trebuie prezentate înaintea Domnului - ca o
mărturie a ceea ce a făcut Domnul pentru ei. în anul al treilea, trebuie predată zeciuiala levitului şi
asiguraţi cu hrană săracul, orfanul şi văduva.
5.5.2.4. COSECINŢELE ASCULTĂRII ŞI NEASCULTĂRII (Deut. 27-28)
în încheierea celei de a doua cuvântări, Moise face clare binecuvântările ascultării şi consecinţele
nescultării. în vederea întipăririi legii Domnului, după intrarea în ţară, israeliţii trebuia să pregătească
nişte pietre, pe care să scrie toată Legea şi cuvintele lui Dumnezeu; să imortalizeze astfel cuvintele
legământului (pentru ei şi pentru generaţiile următoare), în cadrul unui ceremonial special. Ascultarea
de Domnul era necondiţionată şi de aceasta va depinde binecuvântarea. Consecinţele ascultării,
constând în binecuvântări, şi ale neascultării, rezultând în blesteme, urmau să fie exprimate, de
asemenea, printr-un ceremonial special (Deut. 27:11-28:68).
(1) Blestemele trebuiau rostite de pe Muntele Ebal de către jumătate din seminţiile israelite (Ruben,
Gad, Aşer, Zabulon, Dan şi Neftali)112, seminţii reprezentând neascultarea. Blestemele vizau atât
neascultarea de Dumnezeu şi nerespectarea legilor, cât şi nerespectarea aproapelui. în text sunt
accentuate cele săvârşite în secret, întrucât Dumnezeu ştie totul. La rostirea fiecărui blestem, tot
poporul urma să răspundă: "Amin" - cuvânt evreiesc ce înseamnă "aşa să fie", indicând implicarea
întregului popor în angajarea faţă de Domnul.
"' Se pare că divorul era permis numai în caz de curvie (Deut. 24:1); deşi nu este destul de clar. căci fetele
vinovate de păcatul curviei erau pedepsite cu moartea (Lev. 20:10). 112 The Criswell Study Bible. p. 28. Se pare
că fiii lui Iacov (născuţi din concubinele Zilpa şl Bilha), împreună cu Ruben şi Zabulon, reprezentau
neascultarea, iar ceilalţi şase, ascultarea.
(2) Binecuvântările vor fi rostite de pe Muntele Ga.rizim, de către celelalte şase seminţii (Simeon,
Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi Beniamin), seminţii reprezentând ascultarea (Deut. 28:1-14).
Obţinerea binecuvântării este condiţionată de credinţă şi ascultare (Deut. 28:1) şi binecuvântările
constau în împlinirea tuturor năzuinţelor privind stabilirea poporului Israel în ţara promisă şi
moştenirea acesteia în pace şi fericire. Blestemul ar face ca israeliţii să piardă din nou ţara şi să guste
nefericirea în cel mai neplăcut mod (Deut. 28:28-68).
5.5.3. A TREIA CUVÂNTARE A LUI MOISE (Deut. 29:1-33:29)
Cu cea de a treia cuvântare, Moise se apropie tot mai mult de finalul activităţii şi al vieţii sale. Astfel,
el procedează la câteva acţiuni caracteristice unei încheieri de carieră.
5.5.3.1. REAFIRMAREA LEGĂMÂNTULUI (Deut. 29:1-15)
Aici este prezentat al treilea Legământ încheiat între israeliţi (ca naţiune) şi Dumnezeu. Primul (cel de
la Sinai) a fost "Legământul sfinţeniei", condiţionat Ide credinţă şi de ascultare (Ex. 19:5). Al doilea a
fost "Legământul stabilirii în Ţara făgăduinţei", condiţionat de naştere şi de tăierea împrejur (Ex.34:8-
16), iar al treilea este "Legământul păstrării moştenirii", condiţionat de tăierea împrejur a inimii (Deut.
30:6).
Moise întrezăreşte deja groaznicele consecinţe ale apostaziei. Slujirea lui Dumnezeu cu inimă curată îi
va conduce pe israeliţi la găsirea căii vieţii, însă slujirea idolilor va aduce negreşit distrugerea şi
nefericirea.
De asemenea, este întrezărită şi înnoirea LegământuLui în baza cuvântului şi a credinţei (Deut. 30:11-
20). în capitolul 30:15-20 este prezentată "Evanghelia în Deuteronom". în care sunt oferite atât cele
două alternative: viaţa şi moartea, cât şi îndemnul de a alege viaţa şi de a respinge moartea şi răul.
Pronunţarea îste solemnă în faţa cerului şi a pământului, invocaţi ca martori (Deut. 30:19).
5.5.3.2. INSTALAREA NOULUI CONDUCĂTOR (Deut. 31:1-30)
In continuarea cuvântării sale, Moise arată că , fiind bătrân (120 de ani), nu va, mai putea merge în
fruntea poporului şi Dumnezeu nu-i permite să intre în ară. Ii încurajează însă pe israeliţi, arătându-le
că Domnul îi va conduce la /ictorie. Iosua este instalat, în mod oficial, ca succesor (Deut. 31:7) şi
ncredinţat cu slujirea de conducere a poporului.
Legea scrisă de Moise este încredinţată leviţilor, care duceau chivotul legământului (Deut. 31:9,26),
pentru a o pune în chivot urmând ca ea să fie "iţită în întregime la fiecare şapte ani şi transmisă
generaţiilor următoare.
Dumnezeu îl înştiinţează pe Moise că va muri şi că Israel se va abate de la êgământul încheiat. El i-a
poruncit lui Moise să scrie o cântare în care să >rezinte situaţia israeliţilor. Cântarea urma să fie
învăţată de israeliţi şi să fie ca 1 mărturie între ei şi Dumnezeu.
5.5.3.3. CÂNTAREA LUI MOISE (Deut. 32:1-47)
Moise, care mai scrisese şi "cântarea izbăvirii" la trecerea Mării Roşii şi Psalmul 90 (probabil, când a
murit Aaron), este inspirat să scrie această ultimă cântare. Cântarea a fost numită "Cheia tuturor
profeţiilor", pentru că este, într-adevăr, o veritabilă profeţie.
Cântarea pomeneşte în cuprinsul ei naşterea şi copilăria Israelului - ca popor -, ingratitudinea şi
apostazia lui, cât şi pedepsirea şi apoi restaurarea de care va avea parte. 113
5.5.3.4. BINECUVÂNTAREA SEMINŢIILOR LUI ISRAEL (Deut. 32:48-33:29)
Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să se urce pe Muntele Nebo şi să privească ţara. De acolo, urma ca
el să fie adăugat la poporul său, aşa cum Aaron a fost adăugat de pe Muntele Hor, pentru că n-au
ascultat de Domnul şi n-au sfinţit pe Domnul la Meriba (32:50-52). Rugăciunea lui Moise de a fi lăsat
să intre şi să vadă acea "ţară bună ... munţii aceia frumoşi şi Libanul", nu numai că nu este ascultată,
dar el este chiar întrerupt de Dumnezeu, hotărârea aceasta fiind definitivă (3:23-27).
Muntele Nebo, care pare să fie o prescurtare a denumirii Bet-Nebo, din lanţul de munţi Abarim, oferea
o vedere panoramică a întregii ţări a Canaanului. 114 După ce Moise vede ţara, rosteşte binecuvântarea
asupra triburilor lui Israel. Israel are o poziţie favorizată între restul popoarelor lumii: este un popor
mântuit de Domnul, care îl va scuti şi îl va ocroti şi în continuare şi-1 va face slăvit. Triburile sunt
amintite nominal. în cuvântarea sa, Moise evidenţiază caracteristicile fiecărui trib cât şi dorinţa lui faţă
de fiecare.
în câmpia Moabului, unde Israel a avut un popas atât de bogat în evenimente, Moise, după ce a văzut
ţara (pe vârful Pizga, al Muntelui Nebe), nostalgic după intrarea în Canaan, slujitorul credincios
Domnului, a intrat într-o ţară mai bună, după ce şi-a sfârşit alergarea. La 120 de ani el a fost adăugat la
poporul său.
în scopul prevenirii idolatriei, faţă de care Israel era aşa de vulnerabil, Dumnezeu însuşi 1-a
înmormântat unde El singur ştie. Israeliţii l-au plâns 30 de zile pe cel ce a fost cel mai mare proroc şi
conducător al lor.
Moise şi scrierea lui inspirată rămân ca o stâncă la baza revelaţiei divine, fiind depăşiţi doar de
Mântuitorul şi Evanghelia Sa, pe care Moise şi scrierea lui le-au prefigurat atât de fidel.
113
F. Davidson, The New Bible Commentary (London: The Inter-Varsity Fellowship, 1961), p. 220.
114
Emil G. Kraeling, Bible Atlas (New York: Rând McNally & Company), p. 127.
SCRIERILE ISTORICE
INTRODUCERE
Cea de a doua secţiune a Canonului protestant cuprinde scrierile istorice. Secţiunea conţine un total
de 12 cărţi, incluzând atât cele patru cărţi (Nebiim Rişonim sau^"Profeţii timpurii") din Canonul
evreiesc (Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi), cât şi Rut (din sulurile Meghilot), Cronici, Ezra şi
Neemia (din cărţile istorice). Conform structurii Canonului protestant scrierile istorice sunt:
- Iosua
- Judecători
- Rut
- 1 Samuel
- 2 Samuel
- 1 împăraţi
- 2 împăraţi
- 1 Cronici
- 2 Cronici
- Ezra
- Neemia
- Estera
Potrivit denumirii colecţiei, aceste cărţi se ocupă de istoria poporului lui Israel pe o perioadă de cea
1000 ani. începând cu intrarea în '"Ţara făgăduinţei"' şi cucerirea ţării (prezentată de Iosua) şi încheind
cu întoarcerea "naţiunii alese" din exilul babilonian şi restaurarea ei (prezentată în Ezra şi în Neemia).
Aceste douăsprezece cărţi prezintă istoria marilor perioade din viaţa poporului ales: perioada cuceririi
şi împărţirii "Ţării făgăduinţei"; perioada judecătorilor: perioada de tranziţie spre monarhie; perioada
monarhiei (monarhia unită şi monarhia dezbinată: Regatul de Nord - Israel şi Regatul de Sud - Iuda);
ducerea în captivitatea asiriană şi babiloniană: întoarcerea din robie şi perioada restaurării.
CAPITOLUL 1
IOSUA CUCERIREA ŞI ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI
Cartea Iosua arată cum naţiunea aleasă a luat în stăpânire "Ţara promisă" şi a împărţit-o între triburile
lui Israel, conform poaincii lui Dumnezeu. In procesul de cucerire a ţării, israeliţii s-au confruntat cu
obstacole mari din partea locuitorilor ţării, obstacole pe care Dumnezeu însuşi le-a dat la o parte,
îngăduind pedepsirea canaaniţilor pentru adânca lor decădere morală, care ajunsese la apogeu (Gen.
15:16).
Cartea Iosua îşi ia numele de la personajul principal al cărţii, Iosua (fiul lui Nun), succesorul lui
Moise, din tribul lui Efraim (Num. 13:8).
Numele lui Iosua în ebraică pste I? TOiiŢ /Iohoşua/, care înseamnă "Iahve este izbăvitorul"' (Deut.
3:21). în Septuaginta forma precizată este Inoua /Iesus/, care în româneşte este "Isus" sau "Mântuirea
lui Dumnezeu".1 Iosua, succesorul lui Moise (Num. 27:18-23; Deut. 1:34-38), era cel care la Refidim a
condus oştirea lui Israel la biruinţă împotriva amaleciţilor (Ex. 18:9-10) şi cel care împreună cu
celelalte iscoade a cercetat Canaanuî timp de 40 de zile şi a adus un raport pozitiv despre ţară - alături
de Caleb (Num. 14:6-9,30). El a servit alături de Moise în Cortul întâlnirii (Ex. 33:11). Iosua, cel care
a condus oştirile Israelului la biruinţă şi pe poporul său în Ţara făgăduinţei, este un veritabil prototip al
Domnului Isus, care îi conduce pe mântuiţii Săi în Canaanul ceresc. 2
Ca şi în cazul altor cărţi din Sfânta Scriptură şi în cazul acestei cărţi teologia liberalistă susţine teoria
analizei documentare în determinarea autorului cărţii, considerând şi această carte ca o lucrare care ar
fi rezultat în urma unei activităţi editoriale, în baza presupuselor documente I. şi E. (Iahvistul şi
Elohistul) cu mai multe revizii şi apoi în combinaţie cu P. şi D. (Preoţescul şi Deuteronomistul). Există
însă evidenţe clare că Iosua a compus cea mai mare parte a cărţii (Iosua 24:26), ca martor ocular al
evenimentelor descrise (Iosua
' Harrison, op.cit., p. 665.
2
Halley's Bible Handbook, op.cit., p. 665.
5:1-6) şi ca unul care deţinea informaţii personale despre exploatarea israeliţilor în Egipt (2:1-3:17), ca
participant în luptele de cucerire (6:1-12:24), ca iniţiator al planului de împărţire a ţării (23:4-5).
Acele părţi care tratează despre moartea lui şi despre evenimentele de după moartea lui Iosua au putut
fi adăugate (conform tradiţiei evreieşti) de către Eliazar şi apoi, de către Fineas, sub călăuzirea
Duhului Sfânt. Tot astfel, şi unitatea internă a cărţii vine în sprijinul calităţii de autor a lui Iosua.
Unii cercetători au văzut o legătură strânsă între materialul din Pentateuch şi cartea Iosua şi au
sugerat astfel ideea de "Hexateuch" în care au inclus şi această carte. Iar alţii susţin că, incluzând şi
Judecători, ar fi vorba de Heptateuch sau că toate cărţile - de la Genesa la Rut - ar fi opera aceluiaşi
autor şi au numit-o Octateuch.3
împotriva unei astfel de teorii stau ferm mai multe argumente, care trebuie luate în considerare:
- întotdeauna, în biserică, începând cu însuşi Domnul Isus, s-a făcut o clară distincţie între Legea lui
Moise şi Scrierile profetice (Luca 24:27,44).
- Aceeaşi clară distincţie se face şi în cadrul istoriei evreieşti. Atât Iosif Flavius, cât şi notiţele
masoretice de la încheierea Pentateuchului se referă la cinci cărţi ale lui Moise.
- In sistemul anual de citire a Legii nu a fost inclusă cartea Iosua, însă unele părţi din Iosua au fost
incluse în sistemul de citire în sinagogă a profeţilor. 4
- Samaritenii şi-au însuşit numai Pentateuchul, deşi cartea Iosua îi favorizează (24:1-32).
- Există în cartea Iosua particularităţi lingvistice care nu apar în Pentateuch, şi invers.
1.3. TEMA CĂRŢII
Tema cărţii Iosua este cucerirea de către israeliţi a Canaanului şi stabilirea acestora în "Ţara
făgăduinţei". Mesajul cărţii ilustrează credincioşia lui Dumnezeu fată de promisiunile Sale (21:43-45),
indicând faptul că biruinţa în viaţa de credinţă se obţine prin ascultarea de Dumnezeu (1:5-9; 7:11-13;
23:6-13; 24:13-16; 24:19-20).
Cartea prezintă imaginea lui Hristos ca şi conducător al poporului Său în confruntare cu lumea, în
calitatea Sa de căpetenie a oştirii Domnului (5:14-15; Evr. 2:10-11). El este preocupat de poporul Său
şi de problemele sale zilnice (Ex. 3:7-9) şi El este moştenirea mântuiţilor săi (Ef. 1:11,14). Paralela
nou-testamentală a cărţii Iosua este Epistola către Filipeni.5
1.4. CADRUL EVENIMENTELOR DIN CARTEA IOSUA
Evenimentele din cartea Iosua s-au petrecut în Canaan într-un cadru istorico-geografic deosebit de
important. Populaţia acestui ţinut trecuse,
Harrison, op.cit., p. 665.
4
Edward J. Young, op.cit., p. 171.
5
din generaţie în generaţie, sub influenţa diferitelor puteri din "Cornul de Aur".
Canaanul servise, în multe ocazii, ca teritoriu tajnpon între marile puteri, fiind, terenul lor de bătălie.
Canaaniţii nu au format niciodată un imperiu puternic, unitar, ci, mai degrabă, s-au orientat spre
sistemul cetăţilor-state, în care cetăţile întărite controlau anumite teritorii din jur. formând micile
regate, care, în scop de apărare, organizau coaliţii temporare.
Din punct de vedere religios, canaaniţii erau popoare idolatre, de o corupţie nemaiîntâlnită. Aveau
religii politeiste, Zeul lor suprem era El, "zeul Tată"' şi era înfăţişat prin chipul unui bivol (taur), într-o
turmă de vaci. El era considerat drept creator. Soţia lui era Aşera (sau Astarteea). Panteonul conţinea în
total 70 de zei şi zeiţe: toţi lăstare ale lui El şi ale Astarteei, dintre care pe primul loc era zeul Hadod,
adică: Baal ("Domnul", regele zeilor), care controla cerul şi pământul - ca zeu al fertilităţii. Zeii
canaaniţi erau caracterizaţi de brutalitate şi imoralitate, ceea ce a condus la o decădere morală
profundă a populaţiei ţării. O caracteristică de seamă a închinăciunii lor era practicarea "prostituţiei
sacre"', ca şi adorarea şarpelui şi sacrificarea copiilor. Mai târziu, israeliţii au căzut deseori victime
acestui sistem religios politeist, pe care nu l-au nimicit aşa cum Dumnezeu le-a poruncit şi cum aştepta
de la ei (lîmp. 18:19; 2Împ. 21:17). Nu-i de mirare faptul că Dumnezeu a hotărât nimicirea totală a
acestor popoare. Neîndeplinirea întocmai a acestei porunci a dus la târârea israeliţilor de mai târziu în
asemenea practici care au dus la pierderea ţării. Sunt diferite opinii privind data cuceririi Canaanului
de către israeliţi. Părerea tradiţională susţine că aceasta a avut loc în sec. XV-lea (1406 î.H.), în baza
informaţiei din lîmpăraţi privind construirea templului lui Solomon, în anul 966 î.H. 7
Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în vestul Iordanului, unde se fac pregătirile pe
când poporul lui Israel era în câmpiile Moabului, în estul Iordanului, vis-a-vis de cetatea Ierihon.
Punctele geografice mai importante sunt: Ierihonul, Ai, Ghilgal," Betel, Muntele Ebal şi Garizim.
Locul pe unde israeliţii au trecut Iordanul, în mod miraculos, a devenit semnificativ şi prin faptul că
acolo, cu 1400 de ani mai târziu, Domnul Isus a fost botezat, indicând pentru poponil Său intrarea în
graţia divină prin ascultare desăvârşită. 8
Cartea Iosua continuă şiragul evenimentelor istorice ale naţiunii israelite de la punctul de unde se
sfârşeşte Deuteronomul. Dacă în Genesa este prezentată naşterea "naţiunii alese" a lui Dumnezeu şi El
îi promite "Ţara făgăduinţei", în Exod este prezentată eliberarea Israelului şi apoi felul cum este
condus prin pustiu până la Sinai, unde intră în legământ cu Dumnezeu. în cartea Levitic sunt
prezentate legile date de Dumnezeu israeliţilor, religia lor şi felul în care
6
Schultz. op.cit.. pp. 105 şl 106.
' Dockery, Holmcrn Bible Handbook, p. 194.
8
trebuiau să trăiască ei în părtăşie cu regele lor Iahve. Cartea Numeri se ocupă cu călătoriile israleiţilor
prin pustiu, până când au ajuns la porţile Canaanului. Deuteronomul istoriseşte despre pregătirile
finale pentru intrarea în "Ţara făgăduinţei", iar Iosua descrie cucerirea şi împărţirea ţării. Astfel, în
Iosua întâlnim împlinirea făgăduinţei şi începutul trăirii de către israeliţi a noilor experienţe ca popor
cu o ţară şi cu o moştenire. Versetul-cheie este Iosua 11:23, care conţine cuvântul-cheie "stăpânire".
Israeliţii au intrat în stăpânirea ţării promise părinţilor lor, conducându-se după Legea Domnului (1:8).
Astfel, conţinutul cărţii Iosua cuprinde trei părţi:
- Cucerirea ţării (Iosua 1:1-12:24)
- împărţirea moştenirii (Iosua 13:1-22:34)
- Consacrarea moştenirii (Iosua 23:1-24:39)
Aşa cum afirmă Jensen: "în cartea Iosua găsim acţiunea pregătitoare şi de cucerire, acţiunea
administrativă de împărţire a teritoriului şi apelul la consacrare în vederea menţinerii binecuvântărilor
în continuare".
1.5.1. CUCERIREA ŢĂRII CANAAN (Iosua 1:1-12:24)
Actul măreţ al cuceririi are loc sub conducerea efraimitului Iosua /Iahve este Mântuitor/, viteaz
conducător de oşti şi sincer colaborator al lui Moise, omul rânduit de Domnul şi instalat de Moise ca şi
conducător în scopul acesta.
1.5.1.1. PREGĂTIREA PENTRU CUCERIRE (Iosua 1:1-5:15)
Mai întâi are loc o pregătire competentă, îndeplinită de Dumnezeu, de Iosua şi de popor.
1.5.1.l.l.însărcinarea divină a conducătorului (Iosua 1:1-9)
Dumnezeu însuşi îi dă lui Iosua însărcinarea de a intra şi de a cuceri Canaanul. El accentuează, încă
odată, hotarele ţării şi asigură însoţirea Sa în marea însărcinare, cu condiţia -să fie respectate
directivele divine, potrivit "Cărţii legii" (Iosua 1:8)."
1.5.1.1.2. Pregătirea militară (Iosua 1:10-2:24)
Ca un bun strateg şi comandant de oşti, Iosua, primind o astfel de însărcinare de la Domnul, trece de
îndată la pregătirea militară a poporului. El le aduce aminte celor stabiliţi la est de Iordan învoiala la
care s-au angajat, iar aceştia se declară gata pentru porunca noului conducător.
Iosua trimite două iscoade să cerceteze ţara; în mod special, Ierihonul. Faptul acesta dă ocazie curvei
Rahav să fie inclusă între beneficiarii harului lui Dumnezeu. Ea făcea parte dintr-o naţiune "stricată",
se preocupa de lucruri
9
Dockery, op.cit., p. 195.
10
11
Trebuie menţionat că hotarele promise au fost atinse în mod deplin abia sub domnia lui David şi Solomon
(lîmp. 4:21; 4:24-25; 8:65)
păcătoase, însă ea s-a întors la Dumnezeu (Iosua 2:9"-12) şi a acţionat prin credinţă (Iosua 2:15-21);
astfel, a fost primită de către Cel ce primeşte pe păcătosul întors prin credinţă (Iosua 6:17-25; Evr.
1L:31). Mai mult. ea s-a căsătorit în mijlocul israeliţilor şi a pătruns în spiţa de neam a lui Boaz (Mat.
1:5) şi între strămoşii lui David şi ai Mântuitorului (Rut 4:21-22: Mat. 1:1-17; Luca 3:23-38). Frânghia
cărămizie care a fost stabilită ca un semn la casa unde familia curvei Rahav urma să se adăpostească,
era ua simbol al credinţei că Dumnezeu va oferi scăpare în timp de judecată (6:17; 6:22-25). 12
Sumarul constatării celor doi cercetaşi care s-au întors de la iscodirea ţării a fost: "Cu adevărat
Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră" (Iosua 2:24).
1.5.1.1.3. Trecerea miraculoasă a Iordanului (Iosua 3:1-5:1)
Acţiunea cea mai de seamă în pregătirea pentru cucerirea Canaanului a fost trecerea Iordanului. Pentru
a-şi dovedi credincioşia Sa şi în ceea ce priveşte cucerirea Canaanului. Dumnezeu le acordă
confirmarea vizibilă ce consta în depăşirea miraculoasă a acestui ultim stăvilar. Trecerea Iordanului
apare ca o procesiune divină. Când preoţii, ducând chivotul, au atins apa, aceasta s-a întrerupt la
oarecare distanţă de cetatea Adam şi israeliţii au trecut ca pe uscat.
Textul prezintă această minune, care a stârnit multe discuţii. (Se ştie că în anul 1927 o stâncă mare a
căzut în Iordan şi i-a surpat malurile, astfel că a fost întreruptă curgerea pentru 21 de ore). 13 Cazul cu
trecerea israeliţilor a fost o biinune a Domnului. Aşa cum Kraeling afirmă: 'Trecerea a avut loc în
timpul secerişului sau primăvara, în perioada anului în care practic este imposibilă stăvilirea râului
(Iosua 3:15).14
Israeliţii au imortalizat acest fapt istoric printr-un monument ridicat de Iosua tn mijlocul Iordanului
(Iosua 4:9), iar 12 bărbaţi au colectat 12 pietre din mijlocul Iordanului şi-au construit un monument la
Ghilgal, în aducerea aminte a acestui eveniment (Iosua 4:3,8,20), ca mărturie pentru generaţiile
viitoare.
Dumnezeu însă a înscris evnimentul în mintea împăraţilor şi a naţiunilor din /estul Iordanului cu litere
de groază (Iosua 5:1). In timp ce Iordanul şi-a revenit a cursul normal, poporul lui Israel şi-a instalat
tabăra la Ghilgal, în partea de răsărit a Ierihonului.
1.5.1.1.4. Pregătirea spirituală (Iosua 5:2-15)
Mulţimea de la Ghilgal nu era o tabără de hoarde cotropitoare, ci era tabăra joporului Domnului,
pregătindu-se să preia făgăduinţa făcută părintelui lor Wraam, cucerind 'Ţara făgăduinţei". In scopul
acesta, se impunea şi o uegătire spirituală.
Circumciziunea era semnul distinctiv al "legământului avraamic" (Gen. 2:1-3; 17:10). Insă, în timpul
robiei din Egipt (400 ani), ritualul a fost neglijat
In Biblic, cărămiziul : mbolizează sacrificiul făcut în folosul credinciosului (Gen. 1:20-21; Ex. 12:1-
13; Le\ 14:1-32; Num. 19:1-10; Ex. 26:1-14).
3
4
Kraeling, op.cit., p. 13'
(Ex. 4:24-26). în timpul exodului, circumciziunea s-a cerut cu stricteţe pentru toţi bărbaţii care ar fi
sărbătorit Pastele (Ex. 12:44,48); în timpul pribegiei prin pustiu, a fost iar neglijată. Astfel că, în
pragul împlinirii făgăduinţei făcute lui Avraam, poporul nu corespundea din punct de vedere spiritual
împlinirii acestei făgăduinţe.
La porunca lui Dumnezeu, Iosua a procedat la îndeplinirea ritualului cu nişte cuţite de piatră şi astfel
Dumnezeu a ridicat ocara Egiptului de deasupra israeliţilor, acolo la Ghilgal /Prăvălire /(Iosua 5:9).
Un alt fapt al pregătirii spirituale a fost sărbătorirea celui de al treilea Paşte (Ex. 12:1-51; Num. 9:1-
14). Procesul de răscumpărare a început cu sărbătorirea Paştelui în Egipt şi s-a încheiat prin
sărbătorirea Paştelui, când ei intră în "Ţara făgăduinţei". Cu această ocazie "mana" ("pâinea din cer"),
care i-a susţinut în timpul călătoriei în pustiu, a încetat. De atunci, ei vor mânca din roadele ţării (Iosua
5:9-12).
Iosua, conducătorul poporului, este şi el pregătit pentru evenimentul ce urmează printr-o experienţă
asemănătoare cu a lui Moise pe Muntele Domnului. Este vizitat prin intermediul unei teofanii de către
căpetenia oştirii Domnului. (Unii consideră că este vorba de o vizită a Domnului Isus înainte de
întrupare) (6:2). Dumnezeu se oferă cu ajutorul Său, cerându-i servului Său să-şi desfacă
încălţămintea, căci stătea pe un loc sfânt. Iosua se dedică Domnului potrivit poruncii acestuia (Iosua
5:13-15).
Trebuie remarcat că pregătirea începe cu conducătorul şi sfârşeşte tot cu el, potrivit principiului
teocratic în care conducătorii sunt subordonaţi lui Dumnezeu. Astfel încheindu-se pregătirea, ei sunt
gata să cucerească ţara.
1.5.1.2. CUCERIREA PROPRI-ZISĂ A ŢĂRII (Iosua 6:1-12:24)
Cucerirea ţării s-a desfăşurat într-un mod deosebit de dramatic. începe cu partea de mijloc, continuând
cu campania de sud şi încheind cu cea de nord, în care se disting câteva evenimente centrale.
1.5.1.2.1. Cucerirea Ierihonului (Iosua 6:1-27)
Prima cucerire a fost luarea Ierihonului. Asediul urma să se facă într-un mod divin. Cetatea trebuia
înconjurată timp de şapte zile, de către o procesiune formată din şapte preoţi (cu şapte trâmbiţe),
urmaţi apoi de cei ce purtau chivotul, înaintea cărora mergeau ostile înarmate; urma restul poporului. A
şaptea zi, cetatea trebuia înconjurată de şapte ori, poporul să strige, în timp ce preoţii sunau din
trâmbiţe. In acel moment, zidurile cetăţii s-au prăbuşit şi fiecare luptător a pătruns în cetate, peste
zidurile dărâmate.
întreaga cetate trebuia trecută prin ascuţişul săbiei; totul trebuia nimicit (în afară de familia Rahavei),
iar toate lucrurile de: aur, argint, aramă şi fier, urmau să intre în vistieria Domnului. Expresia: "dată
Domnului spre nimicire" a fost folosită pentru a marca judecata divină împotriva "stricăciunii" şi
însemna ""distrugere totală" şi "moarte necondiţionată pentru toţi locuitorii".
Cucerirea se încheie cu blestemul rostit de Iosua ca rezidirea acestei cetăţi să poată avea loc numai cu
preţul întâiului născut (pentni punerea temeliilor) şi
cu preţul ultimului născut (pentru punerea porţilor), din partea celui ce va face aceasta. Timp de cinci
secole de la distrugere, arheologii nu găsesc nici un indiciu de locuire a acelui loc. Rezidirea s-a făcut,
potrivit cu această prezicere, de către Hiel din Betel, pe vremea împăratului Ahab (lîmp. 16:16-34).
1.5.1.2.2. Eşecul şi triumful de la Ai (Iosua 7:1-8:35)
Succesul de la Ierihon a demonstrat israelitilor că duşmanii lor pot fi biruiţi. A urmat cetatea Ai. Fiind
spionată, Iosua şi ceilalţi conducători consideră că trei mii de oameni sunt suficienţi să o cucerească.
Spre surprinderea tuturor, ei au parte de o ruşinoasă înfrângere. Rugându-se disperaţi Domnului, ei
descoperă că eşecul s-a datorat faptului că nu a fost prezent Domnul, din cauza păcatului lui Acan,
care îşi însuşise din Ierihon: o manta de şinear, două sute de sicii de argint şi o placă de aur (lucruri
date spre nimicire). Din porunca Domnului, se procedează Ia descoperirea şi la pedepsirea vinovatului.
Cazul demonstrează clar felul de pătrundere a păcatului şi consecinţele acestuia. Acan a văzut, a poftit
şi apoi şi-a însuşit lucrurile. Se pare că întreaga familie se unise la acest păcat. Prezenţa păcatului
exclude părtăşia lui Dumnezeu. Când Acan şi ai săi sunt nimiciţi, se recâştigă prezenţa Domnului.
O dată restabilit raportul cu Dumnezeu, o simplă strategie militară a fost suficientă pentru ca israeliţii
să fie în stare să cucerească cu uşurinţă cetatea Ai, căreia i-a urmat Betelul, care pare să se fi asociat cu
cetatea Ai împotriva israelitilor (Iosua 8:17).
Cu aceasta s-a încheiat prima campanie de cucerire, prin care a fost luată partea de mijloc a ţării.
Ajungând la Ebal, nu departe de cetatea Ai, israeliţii au procedat la reafirmarea Legământului potrivit
poruncii Domnului. Au zidit un altar pe care au adus jertfe, au scris legea lui Moise pe pietre, au fost
rostite binecuvântările şi blestemele: aşa au împlinit ei porunca Domnului, pe locul pe care Avraam şi
Iacov şi-au întins corturile cu sute de ani înainte, când aceştia ajunseseră la Sihem (Gen. 12:6; 33:18).
1.5.1.2.3. Compromisul israelitilor cu gabaoniţii şi campania de sud
(Iosua 9:1-10:43)
Gabaonul. Iosua a venit în ajutorul gabaoniţilor. iar Domnul în ajutorul israelitilor. Dumnezeu a trimis
o grindină din cer asupra taberei vrăjmaşe şi i-a nimicit pe mulţi. Soarele s-a oprit deasupra
Gabaonului şi ziua a continuat până când israeliţii au repurtat o victorie deplină. Cei cinci împăraţi au
fost prinşi, omorâţi şi aruncaţi în peştera unde se ascunseseră.
Israeliţii au continuat lupta şi au cucerit şi cetăţile: Macheda, Libna, Lachis, Eglon, Hebron, Debirul şi
întreg ţinutul de miazăzi: de la Cades-Bamea, până la Gaza şi până la Gabaon (Iosua 10:16-43).
1.5.1.2.4. Victoria în campania de nord (Iosua 11:1-15)
O altă coaliţie a cetăţilor din nord. condusă de Iabin, împăratul Haţorului, a fost organizată împotriva
israelitilor cuceritori. Lupta s-a dat la Meron şi s-a soldat cu biruinţa deplină a israelitilor. Haţoml,
capitala coaliţiei cetăţilor din nord, a fost distrusă şi arsă 1", iar restul cetăţilor, cucerite de israeliţi.
în Iosua 11:16-12:24 sunt prezentate în sumar toate cuceririle israelitilor. Israeliţii au cucerit ţara
Canaanului, începând de la Cades-Bamea (în sud), până la Valea Libanului (în nord), la poalele
Muntelui Hermon. La răsărit de Iordan, zona cucerită se întindea de la Muntele Hermon (în nord),
până la Valea Arnonului, la est de Marea Moartă. Iosua a biruit un total de treizeci şi unu de regi. Nu
toate cetăţile au fost cucerite. Insă cuceririle realizate au dat israelitilor posibilitatea de a controla şi de
a împărţi întreaga ţară. A rămas necucerit ţinutul filistenilor, în partea de sud-vest a ţării Canaanului,
care a fost cucerit după mai multe secole de către împăratul David (13:1-7; lîmp. 4:21; 24-25). Iar
partea de nord-vest, ţara sidonienilor, nu a fost cucerită niciodată.
Se poate afirma că ţara Canaanului a fost cucerită la porunca lui Dumnezeu, deşi s-au semnalat unele
abateri privind măsura îndeplinirii poruncii divine, fapt pentru care israeliţii au avut mult de pătimit în
cursul istoriei.
1.5.2. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII CANAANULUI (Iosua 13:1-22:34)
Pe lângă încredinţarea de a cuceri ţara, Iosua a primit şi însărcinarea de a o împărţi între triburile
israelite. Triburile Ruben, Gad şi jumătate din Mânase îşi primiseră partea de moştenire la răsărit de
Iordan, încă pe timpul lui Moise şi al lui Eliazar (Iosua 13:8-33; Num. 32). De la râul Arnon, în sudul
părţii de est a Mării Moarte, se întindea ţinutul lui Ruben, până la limita de nord a Mării Moarte.
In continuare, în estul Iordanului, spre nord, se întindea ţinutul lui Gad, în partea de mijloc a ţării până
spre Marea Galileii, iar în nord, era ocupată de jumătate din seminţia lui Mânase.
Tabăra israelită continua să fie localizată la Ghilgal. Acolo s-a procedat la împărţirea ţării din partea de
vest a Iordanului. Tot teritoriul a fost împărţit de către comandantul Iosua şi marele preot Eliazar şi
repartizat prin tragere la sorţi
5
Halley. op.cit., pp. 163 şi 164. Expediţii arheologice au procedat la excavarea rămăşiţelor acestor cetăţi şi au
descoperit un strat de cenuşă care provine din junii anului 1400 î.H.. confirmând afirmaţiile Cuvântului
Domnului.
celor nouă seminţii şi jumătate, care nu primiseră teritorii în partea de est a Iordanului. Caleb, care
dăduse dovadă de o deosebiţi credincioşie, s-a bucurat de aleasă consideraţie prin aceea că i s-a dat
cetatea Hebron (14:6-15).
Cei din tribul lui Iuda şi-au însuşit teritoriul dintre Marea Moartă şi Marea Mediterană, cuprinzând şi
cetatea Betleem. Ei au încercat să cucerească şi Ierusalimul - care se chema Iebus - şi au ars cetatea
(Jud. 1:8), însă nu au fost în stare să-i alunge pe iebusiţi (15:63), care au trăit în vecinătatea lui Iuda şi
a lui Beniamin până când David i-a alungat din Ierusalim (2Sam. 5:6-10).
Fiii lui Iosif. Efraim şi a doua jumătate din Mânase au primit cea mai mare parte a teritoriului, la vest
de Iordan, între Marea Galileii (în nord) şi Marea Moartă (în sud) (16:1-17:18). Fetele lui Mânase au
primit şi ele o moştenire, în mijlocul fraţilor lor, după porunca Domnului.
Mai târziu, centrul religios a fost stabilit la Silo (18:1). Fiind adunaţi aici, Iosua a îndemnat şi restul de
şapte seminţii să meargi să ia în stăpânire părţile căzute la sorţi pentru fiecare, potrivit unui plan care a
fost întocmit. Beniamin şi Dan şi-au primit teritoriul imediat la nord de Iuda, până la Efraim;
Beniamin spre Iordan; iar Dan în partea centrală, spre vest. Fiii lui Simion au primit ca moştenire a lor
o parte din ţinutul prea mare al lui Iuda, în sud, înspre Cades-Barnea. La nord de Mânase, începând de
la Valea Meghido şi Muntele Cârmei, şi-au primit moştenirea: Isahar, înspre Iordan, în nordul lui
Mânase, până în dreptul Mării Galileii; Zabulon, în partea centrală; Aşcr, în partea de nord-vest, pe
malul Mării Mediterane; iar Neftali, la nord de Isahar şi Zabulon, între Iordan şi Marea Galileii. în est
şi Aşer, în vest.
Copiii lui Israel i-au dat lui Iosua ca moştenire cetatea Timnat-Serah (în Muntele Efraim), pe care el a
zidit-o şi acolo şi-a stabilit reşedinţa.
După porunca lui Dumnezeu, israeliţii au desemnat cele trei "cetăţi de scăpare" în partea de vest a
Iordanului (Iosua 20:1-9): Chedeşul, în Neftali; Sihemul, în Efraim; Hebronul, în luda.
Seminţia lui Levi nu a primit nici un teritoriu, căci moştenirea lor era Domnul. Deoarece ei slujeau la
cortul întâlnirii, urma ca fiecare trib din Israel să desemneze anumite cetăţi de locuit pentru ei. Astfel,
au fost desemnate patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu teritoriile dimprejurul acestora, pentru leviţi
şi pentru turmele lor; 13 cetăţi dintre acestea au fost destinate preoţilor (Iosua 21:19). La încheierea
cuceririi şi împărţirii ţării, Iosua i-a eliberat pe bărbaţii din triburile din estul Iordanului să se întoarcă
în moştenirea lor, lăudându-i pentru credincioşia lor (Iosua 22:1-9). Ajunşi pe malul Iordanului ei au
construit un altar înalt în partea de vest a râului. Adunarea lui Israel la Silo a hotărât să trimită la ei pe
Fineas şi căpetenii din tot poporul ca să-i tragă la răspundere pentru o asemenea faptă. Ei au arătat că
nu era vorba de altar pentru închinare, ci de un monument de aducere aminte şi de mărturie pentru
generaţiile viitoare, privind faptul că şi cei din estul Iordanului aparţineau aceluiaşi popor al lui Israel.
Altarul era un monument, ca mărturie că ei rămân la credinţa că Domnul este Dumnezeu. De aceea, i-
au pus numele "Ed" -/Mărturie/. Acest fapt a demonstrat: pe de o parte, dorinţa israeliţilor după unitate
- ca popor - , şi, din punct de vedere religios, având o închinăciune centralizată; iar pe de altă parte,
atitudinea lor dârză împotriva idolatriei (Iosua 22:10-34).
1X4
1.5.3. CONSTRÂNGEREA MOŞTENIRII (Iosua 23:1-24:33)
Cucerirea Canaanului a durat circa şapte ani (Iosua 14:6-12), după care Israel şi-a primit moştenirea;
apoi, Iosua (conducătorul lor), la vârsta de 110 ani a convocat adunarea poporului la Sihem şi a ţinut
două cuvântări, prin care i-a învăţat pe israeliţi cum să se comporte pentru a-şi păstra moştenirea
primită.
1.5.3.1. CUVÂNTAREA LUI IOSUA CA ŞI CONDUCĂTOR MILITAR (Iosua 23:1-16)
Câteva lucruri deosebit de semnficative, pe care israeliţii nu trebuie să le uite, sunt prezentate în
această cuvântare. Ei trebuie să ştie că ţara aparţine lui Dumnezeu şi că a fost cucerită de El, care a
luptat pentru ei, apoi le-a dăruit-o lor. Tot El este acela care va continua să elibereze restul ţării şi să le-
o dea în stăpânire.
Apoi, israeliţii sunt chemaţi să-I fie credincioşi lui Dumnezeu şi să păzească legile Sale, căci a merge
după alţi dumnezei ar însemna lepădare de Iahve - ca Dumnezeu - şi israeliţii nu trebuie să se amestece
cu aceste neamuri prin căsătorie.
1.5.3.2. CUVÂNTAREA LUI IOSUA CA ŞI CONDUCĂTOR SPIRITUAL (Iosua 24:1-28)
Pentru cea de a doua cuvântare a lui Iosua, are loc o adunare naţională solemnă, în faţa căreia el
prezintă pe scurt "sfânta istorie" a naţiunii sale: actul răscumpărător al lui Iahve în formarea acestei
naţiuni până la organizarea naţiunii la Silo; apoi, de la originea ei în anturajul păgânesc al lui Terah, în
Mesopotamia, şi conducerea acestui popor prin istorie, până ce el a ajuns să stăpânească ţara bună a
Canaanului, ca popor al Domnului. Iosua îi cheamă saşi rededice viaţa în întregime Domnului, de
bunăvoie, prin proprie alegere între Dumnezeu şi idoli. Condiţiile legământului sunt: frica de Domnul
şi slujirea Lui cu credincioşie (Iosua 24:14). Poporul şi-a reafirmat propria şi totala dedicare
Domnului, care este singurul Dumnezeu şi care a făcut aceste lucruri pentru ei. Iosua, ca şi Moise în
trecut, scrie despre devotamentul lor în "Cartea legii lui Dumnezeu" şi ridică acolo o piatră drept
mărturie privind decizia lor.
După aceea, Iosua a murit (la vârsta de 110 ani) şi a fost îngropat în ţinutul care-i căzuse drept
moştenire (Iosua 24:29-33).
Oasele lui Iosif aduse din Egipt au fost îngropate la Sihem, în ţarina cumpărată de Iacov (în moştenirea
fraţilor lui Iosif). Eliazar a murit şi el, şi a fost îngropat în Muntele lui Efraim.
Iosua este un strălucit prototip al Domnului Isus Hristos, care conduce la biruinţă poporul Său aflat în
conflict cu lumea înconjurătoare. El, care este Comandantul oştirii Domnului (Evr. 2:10-11), este
preocupat de problemele zilnice ale credincioşilor Săi şi El este moştenirea lor (Ef. 1:11,14).
O problemă care se ridică, privind cele prezentate în cartea Iosua este moralitatea faţă de faptul că
israeliţilor li se porunceşte să treacă prin ascuţişul
săbiei întreaga populaţie a Canaanului. Nu poate fi aceasta considerată o crimă din punct de vedere
moral? Trebuie precizat că aceasta nu a fost o crimă, ci o distrugere justificată a acestor popoare.
- Distrugerea justificată nu este bazată pe ură şi răutate intenţionată (Gen. 9:6; 14:13-16; Ex. 22:2;
Rom. 13:1-4). A fost actul justiţiei divine asupra unor popoare vinovate şi de neschimbat.
- Dumnezeu nu trimite distrugerea asupra unor popoare nevinovate (Iosua 6:17-25; 20:1-9; Gen.
18:22-33; Num. 31:31-35; 35:6-34; Evr. 11:31).
- Canaaniţii n-au fost nicidecum oameni nevinovaţi (Gen. 9:25; Lev. 18:25; Deut. 12:29-31).
- Dumnezeu a aşteptat mai bine de 400 de ani înainte de a executa judecata asupra popoarelor corupte
ale Canaanului. Acest ţinut devenise un mădular cangrenat în organismul umanităţii şi singura soluţie
era extirparea sa (Gen. 15:16; Lev. 18:24; 20:1-5; Deut. 20:17-18; 2Pet. 3:9).
- Exterminarea acestei societăţi decăzute a fost o poruncă directă şi explicită a lui Dumnezeu,
executată prin Israel - instrumentul teocratic (Ex. 23:27-30; Deut. 7:3-6; Iosua 8:24-26).
Soarta crudă, dar dreaptă, rezervată popoarelor decăzute din ţara Canaanului este un semnal de alarmă
pentru israeliţii care au primit ţara în dar, însă care o vor pierde din pricina necredincioşiei, cât şi
pentru oamenii de pe întreg pământul privitor la judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului şi a
nelegiuirii. In dreptatea Sa, Dumnezeu va aduce judecată dreaptă asupra fiecărui păcătos, dar nu
înainte de a-Şi dezvălui harul iertării şi de a-i izbăvi pe toţi cei ce primesc mântuirea Sa.
CAPITOLUL II
JUDECĂTORI APOSTAZIA POPORULUI LUI DUMNEZEU
La moartea lui Iosua, israeliţii au rămas o confederaţie de douăsprezece seminţii (triburi) fără să aibă
un guvern central. Forma de guvernământ care începuse o dată cu organizarea naţiunii la Sinai a fost
Teocraţia, care constă în conducerea naţiunii de către Dumnezeu în mod direct. Cei care aveau roluri
administrative şi de conducere acţionau sub călăuzirea şi după Legea lui Dumnezeu. Această formă s-a
păstrat şi în perioada judecătorilor. Israeliţii însă nu au luat în mod serios sistemul teocratic de care
beneficiau şi nici pe Dumnezeu, regele lor, ci sub influenţa altor popoare cu care au convieţuit s-au
dedat la idolatrie şi la o trăire păcătoasă.
De multe ori aflată într-o stare de anarhie, hărţuită de războaie civile în interior şi asuprită din exterior,
urmărită de popoare puternice care au încercat s-o distrugă, naţiunea israelită nu a avut parte de o
dezvoltare normală.
Faza de adevărată înflorire naţională a fost atinsă de-abia în perioada ce a urmat acestei etape
zbuciumate a judecătorilor, şi anume în perioada monarhiei unitare şi mai ales în timpul domniei lui
David şi Solomon.
Pentru Israel, perioada judecătorilor, premergătoare monarhiei, este caracterizată de refrenul cărţii
Judecători: "în vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (Judecători 17:6; 18:1;
19:2; 21:25), care marchează o stare întunecată din procesul de decădere a naţiunii.
Totuşi, Dumnezeu, care este credincios, nu a renunţat la planul Său şi nu şi-a abandonat poporul. Chiar
şi în aceste împrejurări El Şi-a manifestat puterea şi dragostea Sa, o dată cu dreptatea Sa divină. Când
israeliţii se abăteau de la legea Domnului şi se îndeletniceau cu idolatria, El îngăduia să fie asupriţi de
către diferite popoare. Când se întorceau cu căinţă la Dumnezeu, Dumnezeu ridica judecători care să-i
izbăvească şi să-i conducă. Aceasta a fost caracteristica perioadei dintre moartea lui Iosua (Jud. 2:6-9)
şi începutul monarhiei sub împăratul Saul (lSam. cap. 8-10).
Ultima perioadă din timpul judecătorilor a fost ura de tranziţie, când sub judecătorul Eli şi apoi sub
Samuel s-au conturat tot mai mult condiţiile începerii perioadei monarhiei.
Aceată perioadă este prezentată în cartea Judecători şi Rut; aceasta din urmă se pare că ar fi un
apendice la Judecători în unele dintre manuscrise. Dumnezeu a folosit şi această perioadă, cu
evenimentele ei, spre a conduce naţiunea aleasă tot mai mult spre punctul central al rolului ei în istorie
- venirea Izbăvitorului prin care să-i formeze adevăratul popor al lui Dumnezeu.
2.1. NUMELE CĂRŢII JUDECĂTORI
întrucât descrie decăderea spirituală a poporului Israel după moartea lui Iosua şi a contemporanilor
acestuia, această carte a fost numită şi cartea "apostaziei" sau a "decăderii".
Numele cărţii este o traducere a cuvântului evreiesc QÛŞtZJ /Sophetim/ "Judecători", iar în latină
/Judicum/ "judecători"; cartea şi-a luat numele de la conducătorii din Israel în perioada dintre Iosua şi
Samuel.
Critica raţionalistă consideră şi cartea Judecători ca fiind o compilaţie redacţională în baza diferitelor
surse. Tradiţia iudaică atribuie cartea, împreună cu Rut, lui Samuel. Ceea ce este clar este faptul că
această carte a fost scrisă din perspectivă profetică şi într-o unitate structurală ce evidenţiază faptul că
bunăstarea poporului depinde de relaţia lui cu Dumnezeu şi de dedicarea acestuia faţă de El (2:10; 3:4;
4:1; 6:1; 8:33-34; 10:6; 13:1).
2.3. CICLURILE DE ASUPRIRE ŞI DE ELIBERARE AISRAELIŢILOR DIN
ACEASTĂ PERIOADĂ
Fiecare ciclu cuprinde apostazia israeliţilor, opresiunea lor îngăduită de Dumnezeu, pocăinţa lor şi
eliberarea prin judecători, care erau un fel de conducători militari şi administrativi (3:1-11; 3:12-31;
4:1-5, 31; 6:1-8:28; 9:22-57; 10;6-12:7; 13:1-16:31). Cartea arată că neascultarea de Dumnezeu duce
la judecată şi pedeapsă şi că Dumnezeu voieşte să elibereze pe poporul Său dacă se întoarce cu
pocăinţă. De asemenea, arată că şi o naţiune teocratică are nevoie de conducători neprihăniţi şi indică
spre nevoia unui rege neprihănit.6 Iată aici schema unui astfel de ciclu:
Pace şi odihnă=
Apostazie Eliberare
Asuprire şi pocăinţă
Pace si odihna
2.4. CADRUL EVENIMENTELOR
Evenimentele din cartea Judecători se petrec din punct de vedere geografic în Ţara Făgăduinţei.
Din punct de vedere istoric, cartea acoperă perioada dintre moartea lui Iosua şi a bătrânilor
contemporani lui şi conducerea lui Samuel (2:6-9). Cronologia exactă a acestei perioade este greu de
stabilit. Anii alocaţi asupririi, mandatelor judecătorilor şi perioadelor în care popoml a avut odihnă dau
un total de 410 ani. însă unele din aceste perioade par să se suprapună. După mai multe studii
competente s-a ajuns să se aprecieze că timpul judecătorilor a durat aproximativ 300 ani. începând cu
1373 şi încheind cu 1047 î.H. . Calculul se face în baza afirmaţiei din 1 împăraţi 6:1. care arată că de
la Exod până la construirea templului lui Solomon s-au scurs 480 ani. Trebuie remarcat faptul că
această perioadă include şi timpul călătoriilor prin pustie şi timpul de tranaziţie sub Eli şi Samuel, cât
şi monarhia lui Saul, David şi primii patru ani ai lui Solomon. Concluzia este că unii dintre judecători
au fost puşi în funcţie în acelaşi timp, însă în diferite arii de influenţă şi responsabilitate (Exemplu:
Samson şi Iefta).
Ciclul de apostazie şi eliberare se repetă de şapte ori în cartea Judecători. în total au fost 12
judecători, incluzându-1 şi pe Abimelec, care de fapt a fost un uzurpator. Ei au fost un fel de
conducători militari care au activat până s-a obţinut eliberarea, iar unii au funcţionat şi ca agenţi
judecătoreşti în timp de pace. Pentru îndeplinirea chemării divine ei erau înzestraţi cu harisma. Ei nu
aveau o capitală politică, Silo continuând să fie un centru religios (Iosua 18:1). Judecătorii se ridicau
potrivit cu necesităţile situaţiei locale sau naţionale şi erau recunoscuţi unii de naţiune, iar alţii doar la
nivel local, pe seminţie. Nu era asigurat un succesor, iar conducerea era organizată în mod fragmentar.
Cartea Judecători se împarte în următoarele părţi:
- Introducere (1:1-3:6)
- Ciclurile de opresiune şi eliberare (3:7-16:31)
- Ilustrarea anarhiei epocii judecătorilor (17:1-21-25)
2.5.1. INTRODUCERE (1-3:6)
în introducerea cărţii este prezentată moartea lui Iosua şi a celor din generaţia sa.
situaţia triburilor israelite după
2.5.1.1. NEASCULTAREA ŞI APOSTAZIA (1:1-2:5)
Deşi ei experimentaseră binecuvântări în ascultare de Domnul, au uitat curând lucrul acesta.
Neascultarea este un proces în care ei înaintează spre dezastrele provocate de aceasta.
La început, ei păstrează obiceiul bun de a întreba pe Domnul pentru ca acesta să le răspundă. Iuda se
uneşte cu Simion şi astfel Adoni-Bezec gustă din dreptatea Domnului (1:7). Cetatea Ierusalim este
trecută prin ascuţişul săbiei, Caleb împreună cu Otniel fac acte de vitejie (1:1-18).
The Criswell Stucfy Bible, p. 296.
Halley. p. 168. Vezi calculele făcute de Halley.
Pe măsură ce ei se încăpăţânează şi trăiesc în neascultare de Dumnezeu, au parte de victorie
incompletă (1:19-36). Iuda nu mai poate să-i izgonească pe locuitorii din câmpie (1:19). Fiii lui
Beniamin îi cruţă pe iebusiţii care locuiau în Ierusalim şi la fel procedează şi celelalte seminţii cu
popoarele idolatre păgâne (1:21-36).
Dumnezeu mustră triburile neascultătoare (2:1-5). îngerul Domnului apare şi-i mustră din pricină că
neglijaseră Legământul cu Dumnezeu şi aplică judecăţile Sale. Locul a fost numit Bochim /Cei ce
plâng/, pentru că ei au ridicat acolo glasul şi au plâns.
Perioada judecătorilor evidenţiază din plin felul în care israeliţii au devenit apostaţi faţă de Domnul şi
modul în care au fost judecaţi. Este amintită apostazia (2:6-13). Decăderea a fost treptată. Ei au slujit
Domnului în timpul vieţii lui Iosua şi a contemporanilor lui. Generaţia următoare nu cunoştea pe
Domnul şi s-a dedat la fapte păcătoase, a părăsit pe Domnul şi a slujit baalilor. slujire care implica
închinare pe înălţimi, dansuri şi practici sexuale păcătoase. Canaaniţii plasau simboluri ale fertilităţii
în jurul caselor de pe înălţimi unde locuiau bărbaţi şi femei prostituate şi practicau prostituţia (llmp.
14:23; 2Imp. 23:7). Astarteea era soţia lui Baal, zeiţa fertilităţii şi a iubirii senzuale, patroana
războiului şi a sexului. în decăderea lor spirituală, israeliţii au părăsit pe Domnul şi au slujit zeilor,
după metoda canaaniţilor (3:7; 10:6-16; lSam. 7:3-4; 12:10).
2.5.1.2. JUDECATA Şl IZBĂVIREA DEPLINĂ (2:6-3:6)
Introducerea prezintă şi judecata şi izbăvirea (2:14-3:6). Datorită apostaziei. Domnul i-a dat pradă
duşmanilor care-i înconjurau. Asuprirea din partea vrăjmaşilor era o exprimare a mâniei Domnului
(2:15). Insă în dragostea Lui. Dumnezeu le-a ridicat şi izbăvitori. Ei experimentau libertate, pace şi
bucurie în timpul vieţii judecătorului, însă apostazia se accentua după moartea acestuia. De aceea şi
Domnul a hotărât să nu nimicească popoarele rămase în mijlocul israeliţilor, pentru a-i folosi la
încercarea acestora. în felul acesta, israeliţii unnau să-şi dovedească credincioşia fată de Domnul
trăind în mijlocul tuturor neamurilor idolatre pe care Dumnezeu hotărâse să le nimicească, însă ei le-au
cruţat amestecându-se cu ele. Ne vrând să slujească lui Dumnezeu în libertate, aveau să-L slujească
sub opresiune; astfel au început ciclurile de opresiune şi eliberare din timpul judecătorilor.
2.5.2. CICLURILE DE OPRESIUNE ŞI ELIBERĂRI (Jud. 3:7-16:31)
După cum am mai văzut, în cartea Judecători sunt prezentate ciclurile apostaziei şi ale eliberării
israeliţilor, cicluri care constau în: odihnă, rebeliune împotriva lui Dumnezeu, asuprire trimisă sau
îngăduită de Dumnezeu, pocăinţă şi restaurarea israeliţilor. în total au fost şapte asemenea cicluri:
(1) Opresiunea Mesopotamiană -judecător: Otniel (3:8-11)
(2) Opresiunea Moabită -judecător: Ehud (3:12-30)
(3) Opresiunea Filisteană -judecător: Şamgar (3:31)
(4) Opresiunea Canaanită -judecători: Debora şi Barac (4:1-5:31)
(5) Opresiunea Madianită -judecători: Ghedeon - Tola - Iair (6:1-10:5)
(6) Opresiunea Amonită -judecători: Iefta, urmat de Ibzan şi Elon, apoi de Abdoni (10:6-21:15)
(7) Opresiunea Filisteană -judecător: Samson (13:1-16:31)
Aceste opresiuni s-au manifestat împotriva israeliţilor în diferite condiţii interne; astfel, deosebim:
2.5.2.1. OPRESIUNI EXTERNE ÎN CONDIŢII DE UNITATE INTERNĂ
(3:7-5:31)
Aceste opresiuni au avut loc în prima parte a perioadei în care s-au evidenţiat primii cinci judecători.
(1) Opresiunea Mesopotamiană (3:7-11). împăratul asupritor, unealtă în mâna Domnului, a fost
Cuşan-Rişeataim, care i-a supus pe israeliţi timp de opt ani. Dumnezeu a ridicat pe Otniel, nepotul şi
apoi ginerele lui Caleb (1:13). Acesta, în calitate de conducător de oşti aflat sub impulsul Duhului
Sfânt, i-a înfrânt pe duşmani. Drept rezultat, ţara a avut odihnă timp de 40 de ani.
(2) Opresiunea Moabită (3:12-30). Unealta asupritoare a fost Eglon, regele Moabului, succesor al lui
Balac, care în coaliţie cu amoniţii şi amaleciţii (3:13) i-a asuprit pe israeliţi timp de 18 ani. Cele trei
triburi le-au declarat israeliţilor război în care le-au capturat cetatea "Finicilor" (Ierihonul). La strigătul
de pocăinţă al israeliţilor, Dumnezeu 1-a ridicat dintre Beniamiţi pe judecătorul Ehud, un luptător care
nu se folosea de mâna dreaptă. Metoda de izbăvire a constat dintr-un act de curaj şi de şiretenie.
însoţind tributul către regele Moabului, Ehud a cerut o audienţă tainică la Eglon, pe care 1-a lovit cu
mâna stângă folosind sabia ce o avea în secret în partea dreaptă. După aceea i-a organizat pe israeliţi
pentru luptă împotriva moabiţilor demoralizaţi; au ucis 10.000 dintre ei, alungându-i pe asupritori.
Israel a avut odihnă pentru o lungă perioadă de 80 de ani.
(3) Opresiunea Filistenă (3:31). De data aceasta asupritori au fost filistenii, fără a se preciza
conducătorul. Se pare că Şamgar, îndemnat de Dumnezeu, a hotărât să se opună filistenilor care poate
încercau să pătrundă în teritoriile israelite. Printr-un act de vitejie personală, omorând 600 de filisteni
cu un otig de plug, a izbăvit Israelul.
(4) Opresiunea Canaanită (4:1-31). Iabin, împăratul Canaanului şi Sisera, căpetenia oştirii lui i-au
asuprit pe israeliţi timp de 20 de ani. Ei deţineau o armată puternică şi multe care de luptă.
în timpul acesta, oficiul profetic în Israel, localizat la Betel, lângă Rama, era deţinut de către Debora,
nevasta lui Lapidot din tribul lui Efraim.
La îndemnul lui Dumnezeu, Debora îl invită pe Barac să se ridice cu 10.000 de oşteni din triburile
Neftali şi Zabulon împotriva lui Sisera. Barac nu a avut curaj să meargă în această luptă decât însoţit
de către Debora, fapt pentru care Debora îl anunţă că faima pentru biruinţă va fi a unei femei.
Ostile s-au întâlnit pe muntele Tabor şi Domnul a pus pe fugă în mod surprinzător oastea canaaniţilor.
Sisera a fugit pe jos şi a fost primit de către Iaela, nevasta lui Heber, chenitul, dintre fiii lui Hobab,
cumnatul lui Moise. Aceasta i-a dat lapte, apoi într-un mod subtil 1-a ucis cu un ţăruş de cort pe care
i 1-a bătut în tâmplă pe când dormea. Victoria deplină a israeliţilor a fost sărbătorită printr-un cântec
de laudă compus de către Debora şi Barac. Acest cântec evidenţiază ajutorul Domnului, felul cum
Dumnezeu a ieşit la luptă pentru israeliţi şi cum cei conduşi de El au avut parte de o victorie deplină
(5:1-31). Ţara a avut odihnă patruzeci de ani. 8
2.5.2.2. OPRESIUNI ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE UNITATE INTERNĂ (6:1-16:31)
Dacă opresiunile din prima perioadă au confruntat pe israeliţi în unitate, cele din a doua perioadă îi
întâlnesc şi-i hărţuiesc în condiţii de scindare internă, ceea ce a dus la o şi mai mare pierdere din partea
israeliţilor.
2.5.2.2.1. Opresiunea Madianită (6:1-8:35)
Madianiţii au asuprit pe Israel timp de şapte ani. Ei făceau incursiuni dinspre deşerul Siriei în calitate
de nomazi ostili care călăreau pe cămile, fiind cunoscuţi sub numele de madianiţi, amaleciţi şi fiii
răsăritului. Aceştia veneau şi prădau recoltele şi vitele israeliţilor. Israeliţii erau nevoiţi să-şi ascundă
recoltele în peşteri. Situaţia disperată i-a condus pe israeliţi la pocăinţă. Un proroc trimis de Domnul a
venit să-i mustre din pricina apostaziei, apoi Dumnezeu i-a izbăvit prin judecătorul Ghedeon.
Ghedeon, fiul lui Ioas din Mânase, este chemat în cadrul unei teofanii (6:11-16). îngerul Domnului i se
arată pe când Ghedeon treiera grâul în arie pentru a-1 ascunde de madianiţi. Chemarea este confirmată
din două părţi: a lui Dumnezeu şi a lui Ghedeon. Prin primirea jertfei adusă de Ghedeon este dovedită
personalitatea celui care cheamă. Domnul era cel ce ohema pe slujitorul Său. Din partea lui Ghedeon,
chemarea este dovedită prin surparea altarului lui Baal aflat în grădina tatălui său. în urma acestui act
de vitejie Ghedeon e tras la răspundere de către oamenii din cetate şi i se dă numele de Ieru-Baal sau
"Apere-se-Baal", deoarece cu aceste cuvinte tatăl său a trecut de partea lui. Ghedeon, îmbrăcat cu
Duhul Sfânt, a chemat la luptă bărbaţi din Mânase, Aşer, Zabulon şi Neftali. Convingerea că va fi
biruitor îi este întărită prin semnul repetat cu lâna din arie. (în prima noapte numai lâna a fost acoperită
cu rouă şi tot pământul a fost uscat, iar în a doua totul a fost ud cu rouă şi numai lâna uscată).
S-au adunat la Ghedeon 32.000 oşteni, care au fost selectaţi mai întâi prin autoevaluare potrivit cu
Legea Domnului (7:3). Au mai rămas 10.000. Al doilea test - al dovedirii caracterului după felul cum
au băut apă din pârâu - i-a evidenţiat pe cei 300 de oşteni aleşi de Domnul pentru a merge la luptă.
Comandantul este încurajat şi prin vizita nocturnă făcută în tabăra madianiţilor şi audierea visului
unuia din garda vrăjmaşă, din care vedea atât starea de spirit decăzută a madianiţilor, cât şi perspectiva
biruinţei lui Ghedeon.
Strategia luptei a fost de aşa natură încât a dovedit că lupta o duce Dumnezeu, israeliţii neavând
altceva de făcut decât să-şi însuşească prada. Cei trei sute au fost împărţiţi în trei cete şi fiecare dintre
ei purta câte o trâmbiţă şi un ulcior cu o făclie. Urmând exemplul lui Ghedeon, fiecare dintre ei trebuia
să spargă ulciorul pentru a fi văzută lumina, să sune din trâmbiţă şi să strige: •'Sabia Domnului şi a lui
Ghedeon !". în felul acesta lăsau impresia că erau mulţi. Domnul a luptat pentru ei şi le-a dat o mare
izbăvire.
După biruinţa asupra madianiţilor, Ghedeon a avut de înfruntat pe plan intern diferite situaţii dificile.
Bărbaţii din Efraim şi-au manifestat invidia şi nemulţumirea pentru că nu au fost şi ei invitaţi să se
confrunte cu duşmanii. Ghedeon este caracterizat de un spirit de pace şi umilinţă, cât şi de disciplină.
în sfârşit trebuie să se confrunte pe sine. Poporul i-a cerut lui Ghedeon să preia domnia întemeind un
sistem ereditar de guvernare în Israel. El refuză, împotrivindu-se orientării spre monarhie, totuşi cere
să i se facă un efod de aur ca şi comemorare a biruinţei, efod pe care el 1-a instalat la Ofra. Acesta a
devenit o cursă atât pentru el şi familie, cât şi pentru israeliţi, conducându-i spre idolatrie. Deşi
Ghedeon le-a asigurat israeliţilor siguranţă şi odihna timp de patruzeci de ani, influenţa lui religioasă a
fost negativă şi a condus la idolatrie şi deci la alte opresiuni. El a lăsat în urmă şaptezeci de fii, precum
şi pe Abimelec, un fiu născut de o concubină din Sihem.
2.5.2.2.2. Confuzia sub Abimelec, Tola şi Iair (Jud. 9:1-10:5)
Abimelec, fiul lui Ghedeon din ţiitoarea din Sihem, a uzurpat tronul refuzat de tatăl său, instalându-se
rege la Sihem unde a domnit trei ani. Câştigând adeziunea celor din Sihem, el i-a omorât mişeleşte pe
cei şaptezeci de fii ai lui Ghedeon, cu excepţia lui Iotam care se ascunsese. Acesta se adresează către
locuitorii din Sihem printr-o parabolă rostită de pe Muntele Garizim.
Prin parabola cu spinul invitat să domnească asupra copacilor, el condamnă şi contestă dreptul lui
Abimelec de a domni şi invocă blestemul asupra relaţiei necinstite dintre ei şi regele lor uzurpator de
tron. După scurt timp au izbucnit între ei luptele civile şi Abimelec a fost omorât cu o piatră de moară
aruncată de pe zid de către o femeie.
Dumnezeu, care-i conducea pe israeliţi în lupta împotriva duşmanilor, i-a condus şi în răzbunarea
împotriva şireteniei şi nedreptăţii.Tola şi Iair sunt pomeniţi doar în legătură cu diferite răspunderi
judiciare. Lui Tola i se atribuie o domnie de douăzeci şi trei de ani în Efraim. Iair a judecat douăzeci şi
doi de ani în ţara Galaad, la răsărit de Iordan. El era un poligam bogat şi avea treizeci de fii.
2.5.2.2.3. Opresiunea Amonită (10:6-12:7)
în timpul acesta opresiunea ameninţa sudul ţării din două direcţii: în vest din partea filistenilor, iar în
est din partea amoniţilor.Bătrânii Galaadului găsindu-se în strâmtorare l-au chemat pe Iefta, pe care-1
izgoniseră pentru că era fiul unei curve. să conducă lupta împotriva amoniţilor şi să le fie căpetenie în
ţara Galaadului. Se pare că Iefta a fost judecător doar în Galaad, unde opresiunea
dura deja de 18 ani (10:6-8). Amoniţii s-au infiltrat în teritoriile lui Iuda, Beniamin şi Efraim (10:9-
18). Iefta, în final, acceptă propunerea şi începe să se confrunte cu duşmanul mai întâi prin tratative. El
îi demonstrează, pe bază istorică, împăratului amonit că Domnul a dat ţara aceea israeliţilor şi că
aceştia au deţinut-o timp de 300 ani (11:12-28). Amoniţii au respins tratativele. Confruntarea militară
s-a petrecut sub spectrul unei juruinţe făcute de către Iefta, prin care el promitea că va aduce ca ardere
de tot Domnului pe oricine îi va ieşi înainte când se va întoarce biruitor de la lupta cu amoniţii. Duhul
Domnului a venit peste el şi israeliţii au avut o mare biruinţă şi au fost izbăviţi de sub asuprirea
amonită.
La întoarcerea de la luptă, singura lui fiică i-a ieşit în întâmpinare plină de bucurie, cu timpane şi
jocuri. Biblia spune că după ce şi-a plâns fecioria pe munţi două luni, el a împlinit cu ea juruinţa
făcută înaintea Domnului. Fetele lui Israel prăznuiesc în memoria ei patru zile pe an. Acest fapt a fost
contestat de mulţi, care discreditează asemenea proceduri. Trebuie precizat că Dumnezeu nu a cerut
acest sacrificiu din partea lui Iefta, ba, mai mult, sacrificiile umane erau total interzise de Legea
Domnului. încă pe vremea lui Avraam, Dumnezeu a stopat asemenea iniţiativă (Genesa 22:1-14).
Sistemul levitic le interzice cu desăvârşire (Lev. 18:21: 20; 1-5; Deut. 12:29-32; 18:9-12). Cum trebuie
dar văzută o asemenea acţiune în poporul Israel? Au fost mai multe păreri:
- Se ştie că în timpul judecătorilor, conducătorii nu se conformau religiei israelite pure şi Legii
Domnului, cu atât mai mult Iefta care era de origine semicanaanită. Aşa că se poate ca el să-şi fi adus
realmente fiica sa ca ardere de tot. Aceasta însă nu înseamnă că a făcut un lucru plăcut Domnului, ci a
acţionat conform cu propriul său plan făcând un jurământ pripit pe care apoi îl îndeplineşte după
propria sa concepţie.
- Alţii sunt de părere că sacrificarea putea însemna şi predarea ei în slujba perpetuă la locul de
închinare, ca în cazul lui Samuel, şi prin aceasta însenina ca ea să nu mai aibă copii şi genealogia lui
Iefta să se oprească.
Un fapt este clar: el s-a dedicat totalmente idealului de izbăvire a poporului său şi figurează pe lista
oamenilor credinţei (Evrei 11:32). Dumnezeu apreciază credinţa acelora care în limitele propriei lor
fiinţe şi ale concepţiei timpului s-au dedicat total cauzei pentru care Dumnezeu i-a chemat. 9
Iefta a trebuit apoi să se confrunte şi cu invidia efraimiţilor; aceştia i-au declarat război pentru că nu i-
a invitat şi pe ei la luptă împotriva amoniţilor. Confruntarea militară a dus la moartea a 42.000 dintre
efraimiţi omorâţi în luptă sau cu ocazia identificării lor la vadurile Iordanului care erau stăpânite de
Galaadiţi. Cei din Efraim nu puteau rosti corect cuvântul "Şibolet" - ei ziceau "Sibolet". Iefta a fost
judecător în Israel zece ani.
2.5.2.2.4. Ibţan, Elon şi Abdon judecători (12:8-15)
Ibţan din Betleem a fost judecător în Israel timp de şapte ani. El a fost un poligam şi a avut 30 de fii şi
30 de fiice. Elon din Zabulon a fost judecător 10 ani, iar Abdon din Efraim, alt bogat poligam care a
avut 40 de fii, a fost judecător 8 ani.
The Lion Handbook to tlie Bible, p. 224.
2.5.2.2.5. Opresiunea Filisteană (13:1-16:31)
Pe vremea când Iefta se confrunta cu amoniţii în ţinuturile Galaadului, în sud-vestul Palestinei
filistenii i-au asuprit pe Israeliţi timp de 40 de ani şi Dumnezeu 1-a ridicat ca judecător pe Samson
(13:1-16:21).
(1) Naşterea lui Samson (13:1-25). Samson a fost întâiul născut al lui Manoah, un danit din Ţorea,
localitate care se afla la 15 mile est de Ierusalim, în apropiere de cetăţile filistene. Naşterea celui care
era menit să devină un izbăvitor în Israel a fost prevestită de către îngerul Domnului mamei sale, care
era stearpă. Cazul face parte dintre puţinele de felul acesta prezentate în Scripturi. Mesagerul ceresc
preciza de la început că cel ce se va naşte urma să fie un Nazireu (13:4-5; Num. 6:1-21), fapt care
implica o întreită obligaţie: abţinerea de la folosirea băuturilor alcoolice sau chiar de la folosirea
oricărui produs al viţei de vie (13:5; Num. 6:5); evitarea oricărui contact cu ceva necurat sau cu un
cadavru (Num. 6:6), precum şi interdicţia de a-şi tăia părul (13:5; Num.6:5). Toate aceste obligaţii
implicite cerute de Legământul de nazireat au fost călcate de către Samson în mod succesiv şi în
repetate rânduri. Nazireatul lui era strâns legat de chemarea de a începe să izbăvească poporul Israel
din mâna filistenilor (Jud. 13:5). La rugăciunea lui Manoah, tatăl copilului, un om cu calităţi spirituale
alese, mesagerul ceresc apare din nou şi repetă ceea ce trebuie respectat în legătură cu copilul. 10
Dumnezeu îi reaminteşte lui Manoah. care voia să sacrifice în cinstea lui, că jertfele trebuie aduse
numai lui Dumnezeu, ferindu-1 astfel de pericolul idolatriei. Manoah îşi exprimă ascultarea
şi recunoştinţa faţă de Domnul pentru darul pe care avea să-1 primească.
La vremea potrivită, cele profeţite s-au împlinit (Jud. 13:24-25). Manoah şi nevasta sa i-au dat
copilului numele de Samson ="unul ca soarele" sau "un soare mic", nume care anticipa puterea şi
energia sa miraculoase care s-au datorat binecuvântării lui Dumnezeu şi prezenţei Duhului lui
Dumnezeu în viaţa sa încă din fragedă tinereţe, când a fost mişcat la Mahane-Dan, între Ţorea şi
Eştaol (13:24-25).
(2) Isprăvile lui Samson alternând cu greşelile acestuia (15:1-16:3). Samson a fost un erou dotat cu o
putere supranaturală, care s-a evidenţiat prin faptele sale de vitejie, în acţiuni individuale, spre
deosebire de alţi judecători care au recurs la mobilizarea oştilor israelite împotriva duşmanilor. Insă
actele sale de vitejie prin care i-a tachinat pe filistenii asupritori, sunt umbrite de abaterile sale
grosolane prin care a încălcat chemarea şi dedicarea sa. Decăderea sa a început o dată cu îndepărtarea
de chemarea sa printr-o căsătorie cu o filisteancă. In final, printr-un act de imoralitate şi preacurvie îşi
compromite chemarea şi Duhul Domnului se îndepărtează de el (14:1-20).
Astfel, condus de propria sa voinţă şi de senzualitate, Samson îi determină pe părinţi să-şi părăsească
principiile privind supunerea faţă de Legea Domnului şi să-i ia de nevastă o filisteancă din Timna (Ex.
34:16; Deut. 7:3,4). El
0
îngerul care a prevestit naşterea lui Samson a fost o apariţie a lui Dumnezeu în persoana numită în Vechiul
Testament "îngerul Domnului", care prin numele lui de "'Minunat" revelează identitatea Sa cu Domnul Isus, iar
prin faptul că a primit jertfa lui Manoah contopindu-se cu flacăra acesteia dezvăluie identificarea cu Iahve.
dispreţuieşte prevederile Legii Domnului, cât şi sfatul părinţilor de a se căsători în propria naţiune
(14:3). In drum spre Timna,făcut cu scopul de a peţi fata, fiind stăpânit de puterea Duhului Sfânt,
Samson sfâşie un leu numai cu propriile mâini. Când s-a dus să facă nunta, a mâncat din mierea
depusă de albine în carcasa leului omorât de el şi Ie-a oferit şi părinţilor, fără ca aceştia să ştie de unde
provenea. In felul acesta, călcarea legământului se extinde în diferite domenii ale vieţii lui, precum şi
asupra părinţilor săi care. după ce au acceptat compromisul, continuă să fie înşelaţi.
Sub influenţa minţii lui uşuratice şi a caracterului său materialist, în atmosferă de nuntă lumească
(14:10) este biruit de către tovarăşii săi de glume dintre filisteni, care i-au ghicit ghicitoarea pentru că
a fost trădat de către propria-i soţie. Aceasta îl împinge la alte fapte nechibzuite. Omoară treizeci de
filisteni pentru a le lua costumele şi în felul acesta să-şi plătească pariul pierdut, apoi se izolează
supărat. Singurul lucru care
s-a realizat prin căsătoria sa a fost prilejul de a hărţui pe filisteni. Prin intermediul a trei sute de vulpi,
la care le-a legat făclii între cozi, a dat foc grânelor filistenilor. Aceştia încearcă să se răzbune cerând
israeliţilor să-1 predea pe Samson la Lehi. El ucide însă o mie de filisteni cu o falcă de măgar la
Ramat-Lehi "Aruncarea fălcii".
Viaţa lui Samson a alternat între îndepărtarea de Dumnezeu pentru trăirea propriei voinţe în
dezlănţuirea simţurilor şi pasiunilor şi întoarcerea în necazuri iar la Dumnezeu. Chinuit de sete, a
strigat către Dumnezeu şi El i-a dat în mod miraculos apă din stânca Lehi la izvorul En Hacore sau
"Izvorul celui de strigă".
Cel ce a fost gata să se căsătorească împotriva legii Domnului, este gata acum să ducă şi o viaţă
imorală. Filistenii căutau să-1 prindă, iar el a luat porţile cetăţii pe umeri şi le-a dus în vârful muntelui.
(3) Tragedia şi sfârşitul vieţii lui Samson (16:4-31). Ca întotdeauna, neglijarea binecuvântărilor a dus
la pierderea acestora. Aventura lui Samson cu Dalila, care era de partea filistenilor, 1-a dus la pierzare.
Aceasta 1-a ademenit şi a aflat că dacă i-ar fi tăiat părul ar slăbi. L-a trădat filistenilor care l-au tuns,
iar el şi-a pierdut puterea devenind un om obişnuit. Filistenii i-au scos şi ochii şi l-au pus să
învârtească la râşniţă.
Cu ocazia unui festival închinat zeului Dagon, "zeul Peşte" al filistenilor, aceştia l-au adus pe Samson
să-i distreze. în mijlocul batjocurilor, el s-a întors spre Dumnezeu cu pocăinţă şi rugăciune şi a cerut
putere ca să se răzbune. In ultima sa ispravă a prins stâlpii templului lui Dagon şi a prăbuşit întreaga
clădire peste duşmanii batjocoritori, murind împreună cu aceştia. El a fost tipul omului individualist,
mândru de înzestrarea sa; glumind cu puterea şi darul lui Dumnezeu a ajuns la totală prăbuşire. El
niciodată nu i-a izbăvit pe israeliţi din mâna filistenilor, deşi timp de 20 de ani le-a creat probleme
acestora din urmă, le-a produs şicane; a acordat doar satisfacţii de moment poporului său.
Cu toate slăbiciunile sale, Samson şi-a câştigat un renume printre eroii credinţei (Evrei 11:32). El a
fost chemat de Dumnezeu, înzestrat cu putere prin Duhul Domnului, prin care ar fi putut realiza mult
mai mult. A fost prins în lanţul nelegiuirilor şi al propriului său caracter instabil. Astfel, ultimul
judecător pomenit în cartea Judecători a putut doar să frâneze temporar furia vrăjmaşilor poporului
Israel.
2.5.3. ILUSTRAREA ANARHIEI DIN EPOCA JUDECĂTORILOR
(17-21)
Pentru a înţelege şi mai bine situaţia din timpul judecătorilor, cartea prezintă în încheiere câteva cazuri
specifice care ilustreaază această epocă, bine caracterizată de către fraza refren: "Pe vremea aceea, nu
era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (17:6; 21:25).
2.5.3.1. IDOLATRIA DANIŢILOR(17:1-18:31)
Mica, un efraimit, a restituit mamei sale cei o mie o sută de sicii de argint pe care-i furase. Drept
recunoştinţă, mama sa a dat două sute din aceştia unui argintar care a făcut pentru Mica un chip cioplit
din lemn pe care l-a acoperit cu argint, precum şi un chip turnat de argint. Cu aceşti idoli, la care a
adăugat un efod şi terafimi, Mica şi-a alcătuit un locaş de închinare idolatră şi a sfinţit pe unul din fiii
săi ca preot. Mai târziu, şi-a angajat ca preot un levit din Betleemul lui Iuda, nădăjduind astfel că va
obţine binecuvântarea Domnului.
In timpul acesta, daniţii, cărora le căzuse la împărţeală şi câmpia filisteană pe care nu o putuseră
cuceri, au constatat că au un teritoriu restrâns şi insuficient. Atunci, o parte din ei au hotărât să migreze
spre nord, unde mai erau teritorii disponibile pentru a fi cucerite, şi s-au oprit la izvoarele Iordanului.
în vederea cuceririi au trimis cinci iscoade să cerceteze ţinutul. Aceştia au trecut pe la casa lui Mica şi
levitul, preotul lui Mica, a întrebat pe Domnul pentru ei. Când au cucerit ţinutul, daniţii au trecut pe la
casa lui Mica şi au luat cu forţa idolii şi preotul acestuia. Ajunşi la Lais au luat cetatea, s-au aşezat în
ea şi au numit-o "Dan", după numele tatălui lor.11 Cu idolii luaţi din casa lui Mica şi cu Ionatan, fiul lui
Cherşon, fiul lui Moise, ca preot, daniţii au devenit tribul care au introdus pentru prima dată idolatria
în Israel. Faptul ilustrează cert decăderea israeliţilor în idolatrie.
2.5.3.2. NELEGIUIREA BENEMIŢILOR ŞI RĂZBOIUL CIVIL (19-21)
Decăderea religioasă a adus întotdeauna la adânci prăvăliri moral-sociale şi apoi politice. Pe vremea
când Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron era încă mare preot (20:28), la Ghibea homosexualii /Fiii
lui Belial/ îşi satisfăceau din plin poftele în deplină depravare. Chiar şi leviţii trăiau o viaţă familială
dezordonată.
Un levit care fusese părăsit de ţiitoarea sa se întorcea acum împreună cu ea din Betleemul Iudeii la
Efraim, unde locuiau. Trecând pe lângă Iebus, cetate considerată stricată, locuită de canaaniţi, se
grăbesc să ajungă în Ghibea lui Beniamin pentru a înnopta acolo. Bărbaţii din această cetate sunt
homosexuali şi cer gazdei să le predea oaspetele pentru a-şi satisface poftele cu el (19:22-23). După
împotriviri, le este oferită concubina de care ei abuzează sexual toată noaptea, până o omoară (19:22-
28: 20:5). Drept urmare, levitul a recurs la
Kraching, p. 167. Această cetate a devenit limita de nord a ţării ce se întindea de la Dan la Beer-Şeba (lSam.
3:29).
publicarea dramatică a faptului tăind corpul neîsufleţit al ţiitoarei în douăsprezece bucăţi, pe care le-a
trimis tuturor seminţiilor israelite (19:19-30).
Toţi au fost şocaţi de gradul de decădere: s-au adunat la Miţpa într-o adunare naţională în faţa căreia
levitul a prezentat cazul. Seminţiile au constituit o oaste şi au mers împotriva cetăţii Ghibea. Mai întâi,
au cerut extrădarea vinovaţilor, însă beniamiţii s-au solidarizat cu ei şi s-au ridicat la luptă. Beniamiţii
dispuneau de oşti bine instruite, care se ridicau la numărul de 26.400, iar seminţiile unite aveau
400.000 de ostaşi. Lupta a durat trei zile. Din oastea aliaţilor au căzut 40.000 de oameni, iar din
Beniamin 25.100 şi cetatea Ghibea a fost arsă. 12 Din Beniamin au supravieţuit doar 600 de bărbaţi care
au fugit şi s-au ascuns (20:47). Se dovedeşte că plata păcatului este moartea.
Apoi, israeliţii au recurs la un tertip pentru a salva, seminţia lui Beniamin de la dispariţie. S-au luat
măsuri pentru împăcare şi căsătoria celor 600 de bărbaţi beniamiţi cu fete din Galaad, din Iabes, de
unde nici un bărbat nu se suise la Miţpa, când toată adunarea israelită a jurat să nu-şi mai dea fetele ca
soţii beniamiţilor. Astfel, 400 de fecioare din Iabes s-au căsătorit cu beniamiţii. Pentru restul de 200 au
organizat răpirea de soţii dintre fetele ce se adunaseră să joace la Silo. In felul acesta israeliţii au făcut
să fie pedepsită nelegiuirea prin disciplinare, căutând însă să evite nimicirea seminţiei.
Cartea Judecători nu abundă în tipuri spirituale ca Pentateuhul, însă evidenţiază credincioşia lui
Dumnezeu fată de poporul Său, chiar şi în timpul de decădere spirituală, cât şi dreptatea Sa
desăvârşită.
CAPITOLUL III
RUT RĂSCUMPĂRĂTORUL CARE DĂ ODIHNĂ
Deşi în Canonul evreiesc Cartea Rut este inclusă în rândul Hagiografelor /Scrierile Sfinte/, mai precis
în colecţia celor cinci suluri "Meghilot" (Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiast
şi Estera), noi o studiem în cadrul cărţior istorice din Canonul Protestant pentru a continua ordinea
cronologică.
3.1. NUMELE CĂRŢII
Cartea poartă numele personajului principal ÎTH /Rut/, în greacă POUT /Rut/ care înseamnă
"prietenie, companie, asociere" care poate fi o modificare moabită a numelui evreiesc niin /Rut/ 13, care
are această semnificaţie. Ca şi numele şi persoana prezentată, cartea Rut, aşezată în Canonul
Protestant după cartea Judecători, are darul de a arunca o lumină strălucitoare asupra perioadei
întunecate de decadenţă a poporului Israel. Lumina nădejdii mesianice răsare asupra întunericului
decăderii.
12
Halley's Bible Handbook, p. 173. Arheologul Albright a descoperit în anii 1922-1923 în ruinele cetăţii Ghibea
un strat de cenuşă datând din anul 1200 î.H., ceea ce corespunde cu data arderii cetăţii.
3.2. AUTORUL ŞI AUTENTICITATEA CĂRŢII
Autorul cărţii Rut nu este identificat în Biblie. Mulţi consideră că a fost scrisă de Samuel, pe când alţii
o atribuie lui Ezechia, Ezra sau chiar lui David. Se pare că a fost scrisă pe timpul lui David şi nu
înainte de acesta (1011-971) î.H., deoarece în Rut 4:17,22 apare numele lui David ca ultimul din lista
genealogică. Faptul că nu este pomenit deloc numele lui Solomon demonstrează că această carte a fost
scrisă înainte ca el să fi devenit rege în Israel (Rut 4:18-22).14
Mai recent, unii critici în frunte cu Welhausen plasează scrierea cărţii Rut în timpul de după exil. însă
stilul cărţii este total diferit de cel al scrierilor post exilice. Unii chiar consideră că aceasta nu ar fi o
carte istorică, ci o scriere fictivă datorită faptului că personajele au nume semnificative (Rut -
prietenie, Naomi - plăcută etc). Evidenţe clare vin în sprijinul istoricităţii cărţii (Rut 1:1) aşa cum în
Vechiul Testament, în general, numele sunt semnificative. De asemenea, sunt evidenţe clare privind
relaţiile ce existau între Moab şi Israel
13
Orr, voi. IV, p.
14
Jensen, p.163.
2627.
(lSam. 22:3,4). ■ Apoi, evidenţierea genealogiei lui David este o dovadă

zdrobitore a istoricităţii cărţii Rut (Rut 4:17-22; Matei 1:6; Luca 3:31,32).
3.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII
Tema cărţii Rut este dragostea romantică dintre Rut moabita, şi Boaz, unul
dintre descendenţii lui Iuda, dintr-o perioadă mai paşnică din timpul
udecătorilor, preilustrând pe Domnul Isus ca "Rudenia care ne răscumpără".
Aşa cum cu circa o mie de ani în urmă Avraam a fost chemat de Dumnezeu ca
să întemeieze poporul din care într-o zi se va ridica Mântuitorul, fapt prezentat
în Genesa, în cartea Rut ne este prezentată fondarea familiei în care a venit El.
Rut a fost străbunica regelui David. De aici înainte Vechiul Testament
se preocupă în mod deosebit de familia împăratului David din care s-a născut
Domnul nostru Isus Hristos. 16
Putem afirma împreună cu Jensen17 că cartea Rut are un scop împătrit:
'enealogic - îi introduce pe unii dintre predecesorii lui David şi spiţa regală a
domnului Isus Hristos în care a fost inclusă şi Rut, moabita; tipologic - Boaz,
uda care răscumpără şi care dă odihnă este un tip mesianic alături de Rut, un
intetip al Bisericii, mireasa lui Hristos, iar Naomi probabil reprezintă pe Israel;
eologic - cartea Rut revelează căile lui Dumnezeu prin care în providenţa Sa
livină urmăreşte scopul răscumpărător, caracterul Său - suveranitatea Sa.
>rovidenţa, sfinţenia - cât şi apelul salvării cu perspectiva îndreptată către toate
opoarele; istoric - cartea prezintă câteva secvenţe din viaţa unei familii din
îetleemul Iudeii care au constituit acte şi paşi repezi spre monarhie în Israel şi
perspectivă spre fondarea familiei mesianice, care a însemnat şi
fundamentarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Astfel, urmărind toate aceste scopuri (genealogic, tipologic, teologic şi
istoric), cartea Rut face un pas hotărâtor în atingerea centrului revelaţiei în
"scripturi - care este Hristos Domnul.
Din punct de vedere istoric evenimentele se petrec pe vremea judecătorilor
Rut 1:1). Aceasta arată că perioada de decădere a judecătorilor nu a fost
caracterizată doar de această decădere universală.
Chiar în mijlocul rostogolirilor moral-spirituale ale acestei perioade
Dumnezeu şi-a păstrat oameni prin care a fost dusă mai departe făclia planului
său de răscumpărare a neamului uman (Rahav, Boaz, Rut, Iese, David). Ca
întotdeauna, lumina îndurării divine nu întârzie să penetreze norii şi ceaţa
nevredniciei umane.
Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în Betleem, "Casa
âinii" în Israel, de unde familia lui Elimelec emigrează în Moab din pricina
foametei. Moabiţii erau descendenţii lui Lot, popor idolatru care practica
jertfirea copiilor pentru Chemoş, urâciunea Moabului. Acest popor locuia în
sud-estul Mării Moarte.
Astăzi în Betleem, în Biserica Naşterii Domnului, există o încăpere în care
se spune că a fost peştera unde s-a născut Domnul Isus şi care se presupune că a
făcut parte din căminul strămoşesc al lui David, precum şi al lui Boaz şi Rut cu
circa 1100 ani mai înainte. Ceea ce astăzi se cheamă "Câmpul păstorilor", unde
îngerul a vestit păstorilor naşterea Mântuitorului, se pare că a fost tocmai
câmpul lui Boaz, unde Rut a mers să strângă spice şi unde şi-a întâlnit
răscumpărătorul.
Cartea Rut nu prezintă miracole, însă arată că voia lui Dumnezeu este
îndeplinită de către oamenii aleşi de Dumnezeu, în locul şi la timpul stabilit de
El. Uneltele lui Dumnezeu sunt oameni de rând, care însă dispun de o credinţă
IO
neclintită în Cel ce poate şi face totul.
Atât lucrurile, cât şi persoanele capătă semnificaţie deosebită potrivit cu
menirea fiecăreia. Elimelec ("Dumnezeul meu este Rege") şi Naomi ("Cea
plăcută"), împreună cu fiii lor: Mahlon ("Boală") şi Chilion ("Deşertăciune") îşi
iau soarta în propriile mâini şi din pricina foametei se duc într-o ţară idolatră,
Moab, părăsind Betleemul ("Casa pâinii") pentru a-şi asigura pâinea de toate
zilele. Aici familia trece prin focul purificator.
Soţul şi cei doi fii care îşi luaseră soţii moabite mor şi rămâne doar Naomi,
devenită "Mara" ("Amărăciune"), cu nurorile Orpa ("Cea cu păr bogat") şi
Rut, ("Companie"). Istoria converge în jurul persoanei lui Rut, prezentând:
1. Decizia sau alegerea dragostei (Rut 1:1-22);
2. Slujirea sau angajarea dragostei (Rut 2:1-23);
3. Odihna sau siguranţa dragostei (Rut 3:1-17);
4. Răsplata dragostei (Rut 4:17).
Precum şi un apendice genealogic (Rut 4:18-22).
3.5.1. DECIZIA SAUALEGEREA DRAGOSTEI (Rut 1:1-22)
După zece ani petrecuţi în Tara Moabului, Naomi se hotărăşte să se întoarcă
în Betleem pentru că Dumnezeu cercetase din nou cu belşug ţara lui Israel care
suferise o cruntă foamete. Soţul ei, Elimelec, precum şi fiii săi, Mahlon şi
Chilion care se căsătoriseră cu fete moabite, au murit.La început, cele două
nurori se ataşaseră de soacră, însă când aceasta le aminteşte că nu mai există
posibilităţi pentru reabilitarea lor nici chiar prin legea Leviratului, Orpa se
întoarce la poporul ei. Rut însă face o alegere caracteristică dragostei şi se
decide să-şi urmeze soacra în poporul acesteia şi la Dumnezeul lui Israel (Rut
1:16-17).
Dockery, p. 219.
3.5.2. SLUJIREA SAU ANGAJAREA DRAGOSTEI (Rut 2:1-23)
Adevărata dragoste nu numai că face alegerea corespunzătoare, dar şi
slujeşte aşa cum se cuvine. întoarsă la Betleem, Naomi este nevoită să-şi
exprime durerea pentru starea de sărăcie prin cuvintele: "Nu-mi mai ziceţi
Naomi /Plăcuta/, ziceţi-mi Mara /Amărăciune/, căci Cel Atotputernic m-a
umplut de amărăciune" (Rut 1:20).
Rut caută să lucreze pentru întreţinerea ei şi a soacrei. Ea strânge spice în
ogorul lui Boaz, care era descendent din Rahav (Iosua 2:1; Matei 1:5) , şi rudă
cu Naomi. Slujind în umilinţă, Rut şi-a dovedit calităţile sale faţă de rudenia sa
Boaz ("în el este putere"), un om deosebit de bogat care avea drept de
răscumpărare asupra lui Rut, potrivit legii Leviratului. In toate acestea se vede
clar providenţa lui Dumnezeu care lucrează pentru îndeplinirea planului de
răscumpărare.
3.5.3. ODIHNA SAU SIGURANŢA DRAGOSTEI (Rut 3:1-17)
Legea Leviratului prevedea că în cazul în care un bărbat moare fără să lase
copii, bărbatul care este ruda cea mai apropiată să se căsătorească cu văduva ca
;ă-i ridice moştenitor mortului şi s-o protejeze pe văduva acestuia. Această rudă
se chema "eliberator" sau "răscumpărător", pentru că îşi însuşea văduva
mpreună cu moştenirea fratelui său şi o elibera de ruşinea de a fi lipsită de copii
T>eut. 25:5-10).
Naomi o învaţă pe Rut cum să se comporte faţă de acest răscumpărător care
1 prefigurează pe Dumnezeu pentru Israel şi pe Domnul Isus pentru Biserică şi
pentru neamul omenesc (Gal. 4:4-5; Evrei 2:16-17). Soacra ei o învaţă pe Rut să
se culce în arie la picioarele lui Boaz şi să-i ceară să-şi întindă peste ea poala
hainei căci are drept de răscumpărare.
Gestul avea două semnificaţii: una tradiţională, bazată pe obiceiul bărbaţilor
evrei tineri de a-şi acoperi tinerele lor soţii cu poala mantiei cu filacterii numită
Tallit pe care era scrisă Legea, în semn de protecţie în baza legii şi alta
metaforică, inspirată din cuvintele lui Boaz însuşi când a întâlnit-o pentru prima
dată pe Rut în ogorul său (Rut 2:12). El foloseşte cuvântul "aripă", care este
folosit şi de către Rut (Rut 3:9) tradus cu expresia "poală". In ambele cazuri se
face aluzie la aripile vulturului care îşi apără şi îşi poartă cu dragoste puii
neputincioşi, metaforă prin care este ilustrată dragostea şi grija lui Dumnezeu
c
aţă de poporul Său (Deut. 32:11).
Cu alte cuvinte, în noaptea aceea, în arie, Rut ÎL cerea lui Boaz să-şi
însuşească responsabilitatea de răscumpărător pentru aceea care potrivit Legii
Domnului căuta adăpost la picioarele sale.
3.5.4. RĂSPLATA DRAGOSTEI (Rut 4:1-17; 18-22)
transferului de proprietate, se clarifică situaţia cu un alt bărbat, rudă mai de
aproape, care însă a renunţat la dreptul său de răscumpărare aflând că are
îndatoriri şi faţă de văduvă (Deut.25:9). Astfel, în faţa bătrânilor cetăţii, Boaz a
răscumpărat-o pe văduva Rut, împreună cu moştenirea lui Mahlon şi Chilion,
fiii lui Elimelec, acompaniat de binecuvântările poporului la poarta cetăţii. Prin
acest act de răscumpărare, Rut a intrat în familia mesianică a străbunilor lui
David, din care apoi s-a născut Domnul Isus, Răscumpărătorul lumii. Rut i 1-a
născut lui Boaz pe Obed, tatăl lui Isai, tatăl lui David.
La circa 2 km de Betleem se găseşte "Câmpia lui Boaz", unde Rut culesese
spice. Astăzi aici este "Câmpul păstorilor". Cu circa 1100 ani mai târziu a fost
anunţată naşterea în Betleem a Marelui nostru Răscumpărător.
Aceste evenimente s-au petrecut la sfârşitul epocii judecătorilor, pregătind şi
deschizând perspectiva monarhiei israelite realizată după voia lui Dumnezeu în
persoana regelui David, care era predecesorul şi tipul reprezentativ al Regelui
Regilor - Domnul Isus, Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
CAPITOLUL IV
1 SAMUEL
DOMNIA LUI SAUL, PRIMUL REGE ÎN ISRAEL
începând cu cartea I a lui Samuel, istoria poporului ales al lui Dumnezeu
[avansează de la starea de declin şi lipsă de unitate, din timpul judecătorilor, la
stadiul de unitate şi prosperitate din timpul monarhiei.
Planul lui Dumnezeu a fost să educe poporul Israel şi să-1 conducă la acea
;tare în care să-1 recunoască pe El ca singurul Stăpân, Domn şi Rege al naţiunii.
\ceastă formă de guvernământ se numeşte teocraţie, de la cuvântul grecesc
^£oa /Teos/ "Dumnezeu". Acest deziderat divin ţintea spre acele valori spiri-
uale care sunt apoi descoperite pe deplin în Noul Testament în care Domnul
ronează în inimile şi viaţa poporului Său. Din punct de vedere organizatoric, în
lecursul istoriei Dumnezeu a căutat să-şi aducă poporul la unitate prin forma de
guvernământ a unei singure persoane, adică prin monarhie, care vine de la
grecescul Movoa /Monos/ "Unul". Astfel, planul lui Dumnezeu pentru Israel a
ost un sistem care să combine aceste două idei, şi anume: monarhia teocratică,
êea ce 1-a deranjat pe Dumnezeu atunci când israeliţii au aspirat către
nonarhie nu a fost faptul că ei au tins spre această formă de guvernământ, căci
ocmai aceasta era calea de educare a poporului potrivit cu scopurile divine.
>ist era faptul că în căutarea monarhiei, ei respingeau teocraţia. A fost nevoie
a Dumnezeu să îngăduie mai întâi un rege pentru a le arăta ce înseamnă
lonarhia fără Teocraţie, pe Saul, şi de-abia apoi să se ridice împăratul care era
omul după inima lui Dumnezeu", David, prin care să se contureze sistemul
ntenţionat de El şi să se deschidă perspectiva luminoasă înspre domnia
nesianică.
In-manuscrisele şi în Canonul evreiesc, 1 şi 2 Samuel formează o singură
arte, la fel ca şi 1 şi 2 împăraţi şi 1 şi 2Cronici. Astfel, 1 Samuel începe ceea
e se cheamă "Trilogia dublelor Vechiului Testament". Aceste cărţi se ocupă
u formarea, dezvoltarea, înflorirea până la epoca sa de aur şi apoi decăderea
ponarhiei israelite.1 Ele cuprind: întemeierea monarhiei, epoca de aur a
îonarhiei, dezbinarea monarhiei în Regatul de Nord-Israel şi Regatul de Sud-
îda şi apoi prăbuşirea celui dintâi în robia asiriană şi a celui de-al doilea în
iptivitatea babiloniană.
In Steptuaginta (LXX), cartea lui Samuel a fost unită cu cartea "împăraţi"
itr-o singură carte numită Cartea împăraţilor.
Cartea 1 Samuel prezintă perioada de tranzit sub Eli şi Samuel şi
itemeierea monarhiei, precum şi acea primă fază a monarhiei - monarhia de tip
Alan B. Stringfellow, Through the Bible in one Yearp, (Tulsa, Oklahoma: Virgil W.
»"sley, Inc.), p. 37.
uman, prin care Dumnezeu a educat pe Israel prin intermediul lui Saul, primul
rege în Israel.
Această carte poartă numele lui Samuel. nu numai pentru că Samuel este
personajul principal în prima parte a scrierii - ca ultim judecător -, ci şi pentru
că el a fost unealta prin care Dumnezeu a introdus următoarele două mari
personalităţi: primii doi monarhi în Israel - Saul şi David, ungându-i ca
împăraţi.
4.2. AUTORUL ŞI AUTENTICITATEA CĂRŢII
Autorul acestor cărţi este anonim. Tradiţia evreiască în baza textului din 1
Cronici 29:29 atribuie prima parte a cărţii 1 Samuel lui Samuel, iar partea care
se ocupă cu evenimentele de după moartea lui Samuel, lui Gad şi Natan, profeţi
din şcoala profetică a lui Samuel (1 Samuel 25:1). în text nu se afirmă nimic
privind autorul. însă sunt indicaţii că anumite părţi au fost scrise de către
Samuel (1 Samuel 10:25; 1 Cronici 29:29).20
Adepţii teoriei surselor documentare consideră că această carte ar fi
rezultatul combinării a două surse paralele similare, Iahvistul şi Elohistul, care
ar proveni din timpul domniei lui Solomon şi din a doua parte a secolului al
VUI-lea, care apoi au fost prelucrate de către Deuteronomistul. Mai sunt şi alte
teorii care caută să dezmembreze această scriere. Toate acestea nu sunt decât
teorii închipuite care trebuie respinse, având în vedere caracterul unitar al cărţii.
Considerând faptul că 1 Samuel prezintă perioada dintre naşterea lui
Samuel şi ultimele zile ale domniei lui Saul. dacă naşterea lui Samuel (1
Samuel 1:20) a avut loc prin anul 1100 î.Hr., iar David s-a urcat pe tronul lui
Iuda prin cea. 1011 î.Hr., constatăm că această carte acoperă aproximativ un
secol din istoria lui Israel şi o perioadă deosebit de importantă din această
istorie.
Cartea 1 Samuel prezintă felul în care israeliţii au trecut de la perioada
judecătorilor la monarhie. Este prezentată dorinţa crescândă pentru monarhie cu
diferitele opinii care au acompaniat-o, cât şi rolul diferiţilor indivizi în acele zile
de început ale monarhiei. Monarhia apare aici mai mult ca o problemă teologică
decât politică. Dumnezeu este adevăratul rege al lui Israel. Regele pământesc
care reprezintă naţiunea trebuie să-i fie supus lui Dumnezeu şi responsabil
înaintea Lui de tot ceea ce face. Succesul ş\ insuccesul său atârnă de ascultarea
sau neascultarea de legea Domnului. In timp ce poporul, sub influenţa
20
Dockery, p. 124.
Cadrul istorico-geografic al cărţii lSamuel este deosebit de important.
Instaurarea şi apoi menţinerea celei mai puternice monarhii în Israel în secolul
Xl-lea şi al X-lea î.H. pe parcursul întregii lor istorii s-a datorat şi condiţiilor
snelmce pregătite de Dumnezeu în Cornul de Aur în acea perioadă. 21
Egiptul era într-o situaţie de decădere. Puterea regilor egipteni a cedat tot
nai mult în favoarea familiei preoţeşti, caracterizată de agresivitate politică. Pe
a 108:> Î.H. marele preot Heri-Hor a început să conducă Egiptul; sub autoritatea
ui prinţi neînsemnaţi controlau anumite teritorii. De-abia pe vremea împăratului
<oboam, în Iuda (cea. 927 î.H.), Egiptul a încercat din nou invadarea Palestinei
llmp. 14:25-26).
Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Asiria. Sub conducerea lui Tiglat-
^îleser (cea. 1113-1074 î.H.), asirienii şi-au extins influenţa spre vest în Siria şi
femeia, însă în scurt timp au suferit mari pierderi din pricina triburilor
Migratoare aramaice. De-abia după anul 875 Î.H. Asiria îşi recâştigă controlul
Isupra van superioare a Eufratului şi a putut acţiona asupra puterilor din apus de
alestina. Piedici mai serioase în faţa dezvoltării monarhiei israelite s-au
idicat din partea popoarelor din Canaan. Filistenii, respinşi în încercarea lor de
pătrunde în Egipt, s-au aşezat în câmpiile maritime ale Palestinei. Curând
lupa anul 1200 î.H. oraşele Ascalon, Asdod. Ecron. Gaza şi Gat au devenit cele
mei cetăţi-state filistene independente (lSamuel 6:17). în perioada de tranziţie
Schultz, pp. 131-133.
a lui Eli şi Samuel şi apoi şi pe vremea lui Saul, filistenii ameninţau şi hărţuiau
Israelul. Ocazional, aceste cetăţi formau coaliţii cu scopuri militare şi politice.
Superioritatea lor consta în faptul că deţineau monopolul prelucrării fierului şi a
altor metale în Palestina (lSamuel 13:19-22). Israeliţii depindeau de filisteni
chiar şi pentru ascuţirea uneltelor şi a armelor. Saul li s-a putut doar opune în
mod sporadic. De-abia David, care ocupând Edomul a preluat secretele utilizării
fierului şi având acces la resursele naturale din Peninsula Sinai, a reuşit să
înfrângă puterea filistenilor.
In partea de nord, israeliţii erau de asemenea ameninţaţi de către statele
aramaice care s-au extins din nordul Mesopotamiei înspre vest, spre Damasc.
Sub conducerea lui Hadadezer, aceste state la răsărit de Iordan şi la sud de
Muntele Hermon au constituit un pericol însemnat începând cu timpul lui
David. Pe coasta de nord a Mării Mediterane, în vestul lanţului Munţilor Liban,
se aflau fenicienii care deţineau primatul asupra navigaţiilor maritime. Cetăţile
Tir şi Sidon au întemeiat un stat aşa de puternic încât a rezistat de-a lungul
întregii istorii a monarhiei israelite şi Hiram, regele Tirului a încheiat tratate cu
David şi Solomon. In sudul Mării Moarte, regiunea muntoasă era populată de
edomiţi, descendenţi ai lui Esau, care au cunoscut înaintea israeliţilor
organizarea în regate puternice (Geneza 36:31-39). Saul a avut de luptat
împotriva acestora, iar David i-a supus (2Samuel 8:14). Astfel că David a ajuns
să extragă cupru şi fier din minele Edomului pentru producerea de armamente.
La vest de Edom, înspre frontiera Egiptului, se întindeau teritoriile amaleciţilor,
alţi descendenţi ai lui Esau. Saul a încercat să-i distnigă, însă fără succes
(lSamuel 15). Mai târziu sunt atacaţi de David şi înfrânţi când acesta ia
Ţiclagul. în estul Mării Moarte locuiau moabiţii, care au fost învinşi de către
Saul (lSamuel 14:47) şi apoi cuceriţi de către David. Amoniţii din partea de
răsărit a Iordanului au fost învinşi de Saul la Iabesul Galaadului, unde el s-a
instalat ca rege (lSamuel 11:1-11). Cu David ei au semnat tratate de prietenie;
atunci când le-au sfidat aliindu-se cu arameii au fost cuceriţi de către acesta
(2Samuel 12:27).
In astfel de condiţii, relativ prielnice (mai ales în ceea ce priveşte situaţia
marilor puteri din Cornul de Aur), a fost întemeiată monarhia în Israel, un pas
deosebit de important în atingerea ţintei - instaurarea împărăţiei Marelui
împărat şi Domn, Mesia.
Cartea lSamuel se împarte în două părţi principale:
(1) Samuel - pregătirea pentru instaurarea monarhiei (lSamuel 1:1-12:25)
(2) Domnia lui Saul, primul rege în Israel (lSamuel 13:1-31:13)
4.5.1. SAMUEL lSamuel 1:1-12:25)
Trei personalităţi proeminente apar în această parte a cărţii: Samuel,
pregătitorul monarhiei: Saul, primul rege israelit şi David, unsul Domnului. în
prima parte, Samuel este omul ales de Dumnezeu pentru a prezida asupra
sfârşitului sistemului teocratic din timpul judecătorilor şi a încheierii acestei
perioade. în această perioadă se face tranziţia de la dependenţa de judecător,
care servea ca şi conducător civil, militar şi religios, înspre oficiile de profet,
preot şi rege. Samuel însuşi marchează începutul oficiului profetic în Israel, deşi
calităţi profetice a deţinut Moise (Deuteronom 18:18). Samuel însă fondează
ordinul profetic în Israel, precum şi "Şcoala Profeţilor" (1 Samuel 3:20; 10:5;
19:18-24).
4.5.1.1. ELI, PREOT ŞI JUDECĂTOR ÎN ISRAEL - RIDICAREA
LUI SAMUEL (1 Samuel 1-7)
Samuel s-a ridicat ca profet şi judecător în Israel pe fondul slujirii lui Eli ca
preot şi judecător. Sediul centrului religios era în Silo, de unde acesta exercita
conducerea în Israel în problemele religioase şi civile împreună cu fiii săi,
preoţii Hofni şi Fineas (1 Samuel 1:-2:11).
4.5.1.1.1. Naşterea şi dedicarea lui Samuel (lSamuel 1:1-2:11)
Samuel s-a născut în familia leviţilor Elcana şi Ana din Ramataim-Ţofim, la
circa 8 km. nord de Ierusalim, localitate numită mai târziu Rama. Familia sa a
fost credincioasă, deşi poligamă. Iar mama sa, Ana /Graţioasă/, a fost o mamă
exemplară; 1-a cerut de la Domnul şi 1-a închinat Domnului ca nazireu pentru
întreaga viaţă, încă înainte de naşterea sa, potrivit cu promisiunea făcută la
strâmtoare (1 Samuel 1:11). La naşterea sa, Ana i-a pus numele Samuel
'Domnul a ascultat", iar la vârsta de 3 ani 1-a prezentat Domnului la cortul
întâlnirii, Ia Silo (1 Samuel 1:24). Cu ocazia dedicării copilului, Ana compune o
cântare de recunoştinţă către Domnul, "Stânca" în care răstoarnă pe cei
puternici şi-i ridică pe cei umiliţi. Ea dezvăluie modul în care lucrează Cel
Atotputernic, mod diferit de concepţiile umane (lSamuel 2:1-11). Imnul Anei
are trei părţi:
(1) Proslăvirea cu bucurie a sfinţeniei lui Dumnezeu (lSamuel 2:1-3)
(2) Proslăvirea cu bucurie a puterii lui Dumnezeu (lSamuel 2:4-8)
(3) Proslăvirea, în final, a triumfului Domnului (lSamuel 2:9-10).
Cântarea are sclipiri profetice cu privire la împăratul, "Unsul Domnului",
Mesia. Drept urmare, Dumnezeu o binecuvântează pe Ana cu încă trei fii şi
două fiice (lSamuel 2:21).
Samuel a fost astfel crescut în mediul de la Silo, acela al unei religii
deosebit de corupte de pe vremea judecătorului şi marelui preot Eli şi a fiilor
acestuia, care erau total stricaţi. Profiturile nelegiuite şi desfrâul păgânesc
caracterizau slujirea fiilor lui Eli, sub protecţia atitudinii sale tolerante (lSamuel
:12). Astfel, ei erau numiţi: "Fiii lui Belial", "Oameni de nimic" sau "Fiii
diavolului". Eli s-a limitat doar la simple mustrări aduse fiilor săi, deşi realiza
decăderea lor şi dezastrul spre care se îndreptau (1 Samuel 2:22-25).
Trebuie precizat că această stare de decădere nu a influenţat dezvoltarea
copilului pus sub protecţia Domnului, deşi el a fost nevoit să trăiasă într-un
mediu aşa corupt. Mama sa credincioasă, şi mai ales harul măreţ a lui Dum-
nezeu vegheau asupra dezvoltării alesului lui Dumnezeu (1 Samuel 2:18-21,26).
4.5.1.1.2. Avertizarea lui Eli (lSamuel 2:27-36)
Dumnezeu avertizează în modul cel mai serios casa lui Eli. Un proroc
anonim a venit şi i-a transmis lui Eli cuvintele Domnului. Toleranţa faţă de
purtarea decăzută a fiilor îl face părtaş păcatelor acestora, pe care-i onorează
mai mult decât pe Domnul (lSamuel 2:27-29). Judecata Domnului asupra casei
lui Eli este pronunţată potrivit cu principiul dreptăţii divine:"voi cinsti pe cine
Mă cinsteşte" (2:30). Pedeapsa va fi pe măsura comportării (lSamuel 2:31).
Casa lui Eli va fi îndepărtată de la serviciul preoţesc şi în locul ei se va ridica o
preoţie credincioasă Domnului. Hofni şi Fineas vor muri în aceeaşi zi. Aceste
cuvinte s-au împlinit întocmai (lSamuel 4:11). Singurul Abiatar a mai rămas
din casa lui Eli la preoţie pentru o vreme (lSamuel 22:13-20), el fiind apoi
schimbat cu Ţadoc (lîmpăraţi 2:26-27; conform cu (Ezra 44:9-16). Iar Silo a
fost nimicit (Ieremia 7:12-24;*26:6-9).
4.5.1.1.3. Chemarea lui Samuel (lSamuel 3:1-21)
In condiţiile de sărăcie spirituală şi lipsă de receptivitate faţă de revelaţia
divină şi de Cuvântul lui Dumnezeu, copilul şi apoi tânărul Samuel s-a menţinut
şi s-a dezvoltat ca un om credincios la locaşul de închinăciune din Silo. La
momentul potrivit, Dumnezeu îi adresează chemarea la slujire profetică.
Dumnezeu i se adresează direct, pe nume, fapt faţă de care tânărul lipsit de
experienţă are nevoie de instruire din partea bătrânului Eli. Dumnezeu insistă şi
aşteaptă o dedicare personală. Mesajul Domnul este clar. Hotărârea Sa cu
privire la casa lui Eli este repetată. Iar cel chemat şi căruia i s-a încredinţat
mesajul este determinat să-1 transmită mai departe fără nici o frică; dacă din
cauza fricii de oameni va tăcea, va avea de întâmpinat asprimea lui Dumnezeu
(lSamuel 3:17). Apoi, chemarea Domnului se dovedeşte prin continua folosire a
servului chemat în slujba Domnului, precum şi printr-o confirmare publică a
acestei chemări (lSamuel 3:19-21).
Avem aici şapte paşi caracteristici în cazul chemării la slujirea Cuvântului
divin: - apelul Domnului (Strigarea specifică, pe nume);
- instruirea candidatului;
- răspunsul din partea celui chemat (ascultare);
- comunicarea mesajului din partea Domnului;
- transmiterea Cuvântului vestit;
- confirmarea publică a chemării.
Potrivit acestui procedeu, Samuel a fost chemat în timpuri critice - în
perioada de tranziţie de la sistemul judecătorilor la cel al monarhiei - la slujba
de judecător în care calitate a îndeplinit şi funcţiunile de profet şi preot al lui
Dumnezeu. Samuel a fost în sensul acesta un prim tip reprezentativ al Celui care
va deţine în mod deplin prerogativele de Profet, Preot şi Rege.
4.5.1.1.4. Sfârşitul tragic al familiei lui Eli (lSamuel 4:1-7:17)
Filistenii au tăbărât la Afec pentru a lupta împotriva israeliţilor, care au
tăbărât la Eben-Ezer. în bătălie pierd 4000 de oameni. Disperaţi, au trimis la
Silo pentru a aduce chivotul Domnului care reprezenta prezenţa lui Iahve în
mijlocul taberei. Hofni şi Fineas vin să îndeplinească ultima lor slujire în faţa
chivotului. Cei doi sunt ucişi, iar chivotul este capturat de filisteni. Vestea tristă
a celor petrecute pe front determină moartea lui Eli şi naşterea prematură a
fiului lui Fineas căruia mama lui, murind, îi dă numele semnificativ de
Icabo = "Nu mai este slavă". Se pare că tot atunci filistenii au năvălit şi au
nimicit Silo cu locaşul sfânt, fapt care a rămas de pomină şi de tristă amintire în
Israel. Se poate observa că prezenţa simbolurilor şi a tradiţiilor care-L reprezintă
pe Dumnezeu nu mai sunt de nici un folos când prezenţa Sa propriu-zisă
lipseşte.
Dacă pierderea chivotului a fost o tragedie pentru israeliţi, capturarea lui de
către filisteni a constituit un adevărat dezastru pentru aceştia din urmă. Aşezat
în casa lui Dagon, ''Zeul peşte", chivotul dezmembrează şi răpune idolul, iar
locuitorii din Azdoz sunt loviţi cu urgii crunte. Trimis în celelalte cetăţi
filistene: Gad şi Ecron, produce aceleaşi urmări nefaste. Mâna Domnului apăsa
asupra acelora unde era dus chivotul.
După şapte luni de suferinţă, domnitorii filistenilor, sfătuiţi de preoţi şi
magicieni, au trimis chivotul înapoi israeliţilor într-o procesiune specială, într-
un car tras de două vaci tinere care alăptau. în car au mai pus şi un dar pentru
Domnul, reprezentat de chipurile de aur în formă de şoareci ale domnitorilor
celor cinci cetăţi filistene şi prin simbolurile acestora (Asdod, Ascalon, Gaza,
Gau\ Ecron).
în mod miraculos, vacile tinere care nu mai fuseseră înjunghiate şi ai căror
viţei erau închişi acasă au tras carul direct spre câmpul lui Iosua din Bet-Semeş,
unde israeliţii secerau grânele. Ei au primit cu mare bucurie chivotul Domnului,
însă din pricină că au privit în el mulţi dintre ei au fost loviţi de îndată cu urgie.
Manipularea necorespunzătoare a lucrurilor sfinte a cauzat de mai multe ori
neplăceri (Levitic 10:1-7; 2Samuel 6:6-7; conform cu Numeri 4:17-20).
După aceea, chivotul a fost dus la Chiriat Iearim, unde Eliazar, fiul lui
Aminadab a fost uns să păzească chivotul. După douăzeci de ani a fost mutat de
către David la Ierusalim, în cortul pregătit în scopul acesta (2Samuel 6:12;
2Cronici 1:4). Mai târziu, a fost pus de către Solomon în templul din Ierusalim
şi s-a pierdut cu ocazia plecării în robia babiloniană. latre timp, serviciul cultic
şi preoţesc s-a desfăşurat la cortul din Nob (21:1; Marcu 2:26), apoi la Ghibea
(1 Cronici 21:29) şi în cele din urmă la Ierusalim.
în timpul acesta Samuel conducea Israelul spre o serioasă trezire spirituală.
La Miţpa el a condus simţămintele lor de regret pentru pierderea chivotului spre
o adevărată pocăinţă şi rugăciune. în aceste condiţii, asaltul reînnoit al
filistenilor a fost respins de către Domnul. Israeliţii au recucerit cetăţi şi teritorii
din mâna filistenilor, iar biruinţa a fost imortalizată prin monumentul de la
Eben-Ezer (1 Samuel 7:1-14).
Locul lui Samuel este unic în istoria Israelului. Ca ultim judecător
(cronologic vorbind), misiunea lui s-a extins peste tot Israelul. Samuel a fost
recunoscut în poporul său ca cel mai mare profet după vremurile mozaice. El a
oficiat şi ca mare preot, deşi nu era din spiţa lui Aaron. Samuel îşi îndeplinea
toate aceste chemări călătorind în circuitele anuale la Betel, Ghilgal şi Miţpa
unde organizase şcoli ale fiilor proorocilor, apoi se retrăgea la Rama unde îşi
avea domiciul (lSamuel 7:15-17).
4.5.1.2. INSTALAREA MONARHIEI ÎN ISRAEL (1 Samuel 8:1-12:25)
A sosit vremea ca israeliţii să facă paşi hotărâţi spre sistemul pe care
Dumnezeu urma să-1 folosească în atingerea planului răscumpărării.
4.5.1.2.1. Cererea israeliţilor pentru un împărat (lSamuel 8:1-22)
Israeliţii se prezintă în faţa marelui lor conducător îmbătrânit şi cer să aibă
şi ei un împărat. El îşi justifică cererea cu motivul că vor să fie ca celelalte
neamuri, cât şi cu faptul că Samuel era bătrân, iar fiii săi: Ioel şi Abia, care
fuseseră puşi de el ca judecători la Beer-Şeba, erau înclinaţi spre corupţie
(lSamuel 8:3). Prin cererea lor. israeliţii resping teocraţia şi aleg sistemul
monarhic uman.
Samuel, socotind aceasta ca o respingere a sa, se roagă Domnului.
Dumnezeu, respectând voinţa liberă a israeliţilor, acceptă rugămintea acestora şi
îi face cunoscut lui Samuel faptul că israeliţii îl lepădau pe Dumnezeu ca
împărat. îl îndeamnă pe Samuel să-i instruiască cu privire la consecinţele
alegerii lor. Dumnezeu acceptă căile omului, dar nu renunţă la propriul ideal. El
îngăduie ca ei să uzeze de sistemul monarhic şi sub primul rege îi determină să
guste din consecinţele amare ale alegerii lor rele, apoi foloseşte sistemul
monarhic ca prototip al guvernării Sale, introducând monarhia teocratică care
reprezenta desăvârşita teocraţie a împăratului împăraţilor.
4.5.1.2.2. Alegerea şi ungerea primului împărat (lSamuel 9:1-10:1)
Dumnezeu coordonează alegerea primului împărat. Printr-o împrejurare
banală, căutând măgăriţele tatălui său Chiş, Saul, din familia beniamiţilor, este
condus din cetatea lor, Ghibea, la Samuel, pentru a fi uns împărat peste Israel.
Din această procedură străbat sclipiri ale concepţiei divine despre cel ce urma să
fie rege. La acea vreme. Saul era un om cu calităţi deosebite: frumos la chip,
mai înalt decât toţi, şi totuşi deosebit de umilit. Ungerea de către servul
Domnului indica faptul că el urma să fie călăuzit de Duhul Sfânt în această
lucrare, apoi trebuia instruit şi confirmat de către popor spre a fi "căpetenia
poporului" (lSamuel 9:16). Samuel este receptiv la călăuzirea Domnului, îi face
lui Saul o primire regească şi-1 unge ca şi '"căpetenie a moştenirii Domnului"
(lSamuel 10:1). Avem aici o aluzie la Domnul Isus, adevăratul Rege.
4.5.1.2.3. Confirmarea primului împărat (lSamuel 10:2-27)
Mai întâi, Samuel rânduieşte nişte semne care să-i servească lui Saul ca
proprie încredinţare privind alegerea sa ca împărat al lui Israel. Ungerea
semnifica atât consacrarea pentru oficiul respectiv, cât şi împuternicirea
Duhului Sfânt pentru îndeplinirea slujirii. Trei senine sunt destinate pentru
confirmare:
- Doi oameni la mormântul Rahelei îi vor spune că s-au găsit măgăriţele;
- Trei oameni la stejarii Taborului îi vor da din hrana lor;
- La Ghibea, Elohim va întâlni o ceată de profeţi cărora li se va ataşa, va
primi o altă inimă şi va profeţi cu ei.
Toate semnele s-au petrecut întocmai în aceeaşi zi (lSamuel 10:9). Deşi ştia
că e destinat să fie împărat, în umilinţa lui din acea vreme a tăinuit lucrul acesta.
în al doilea rând, Samuel convoacă adunarea naţională la Miţpa unde
procedează la evidenţierea alegerii împăratului prin tragere la sorţi, organizată
pe familii şi pe bărbaţi. Astfel, Saul este confirmat de întregul popor ca împărat,
prin expresia consacrată: "Trăiască împăratul"(lSamuel 10:24), după ce este
scos dintre oalele unde se ascunsese.
De la început se găsesc oameni devotaţi gata să-1 însoţească pe împărat, ca
şi oşteni, însă şi "fii de ai lui Belial" care îl dispreţuiaii. Saul a trecut totul cu
vederea, ca un adevărat împărat. Samuel a scris statutul privind drepturile
împăratului, apoi s-a retras la Rama.
4.5.1.2.4. Stabilizarea împărăţiei şi demisia lui Samuel (lSamuel 11-12)
Provocarea lui Nahaş amonitul de la Iabesul Galaadului, i-a oferit lui Saul
ocazia de a se dovedi ca împărat. Nahaş voia să arunce ocara asupra locuitorilor
Iabesului, scoţându-le ochiul drept şi apoi să încheie legământ cu ei. Ei l-au
înştiinţat pe Saul care, prin puterea Duhului Sfânt, a adunat trei sute de mii de
oşteni din Israel şi treizeci de mii din Iuda şi printr-o strategie exemplară le-a
provocat amoniţilor o grozavă înfrângere. Profitând de succes, cei apropiaţi i-au
cerut lui Saul să-i pedepsească pe cei care-1 dispreţuiau. încă o dată Saul se
dovedeşte demn de această chemare refuzând răzbunarea, iar Samuel a invitat
tot poporul la Ghilal, unde a avut loc reconfirmarea împăratului, stabilizarea
împărăţiei şi au adus Domnului jertfe.
Profitând de faptul că poporul era adunat, Samuel ţine o cuvântare. Se
supune analizei poporului privind felul său de slujire. Toţi mărturisesc despre
cinstea şi corectitudinea sa.
El continuă cu o prezentare a istoriei israeliţilor de la ieşirea lor din Egipt
până când au respins teocraţia. Deşi cuvântarea conţine şi un reproş pentru
alegerea făcută, Samuel îi asigură că vor avea prosperitate dacă ei şi împăratul
lor vor respecta Legea Domnului. Altfel, mâna lui Dumnezeu va fi împotriva
lor. Spusele lui Samuel sunt confirmate în mod miraculos printr-o ploaie cu
furtună dezlănţuită în timpul secerişului.
Samuel îi asigură pe israeliţi că Dumnezeu nu-i va părăsi din pricina
Numelui Său, şi le promite că nu va înceta să se roage pentru ei şi să-i înveţe
Calea Domnului, deşi se retrăgea din oficiul de conducător. Astfel, acela care a
intrat atât de demn în slujirea Domnului a ieşit cu aceeaşi demnitate vrednică de
a fi exemplu pentru toţi slujitorii. De aceea, Dumnezeu a continuat să-1
folosească până la moarte şi chiar şi după aceea, prin exemplul şi scrierile sale
din Scripturi.
4.5.2. DOMNIA LUI SAUL - PRIMUL ÎMPĂRAT ÎN ISRAEL
(lSamuel 13:1-15; 31:13)
Domnia lui Saul poate fi împărţită în două perioade distincte şi deosebite.
Prima perioadă a fost caracterizată de un început bun. Curând însă, când Saul a
renunţat la umilinţă în favoarea mândriei şi la ascultarea de Dumnezeu în
favoarea neascultări, a început să decadă până când a fost lepădat şi a sfârşit în
ruşine.
4.5.2.1. DOMNIA TIMPURIE A LUI SAUL (lSamuel 13:1-15:35)
Domnia din prima perioadă a fost caracterizată de victorii naţionale
împletite cu eşecuri personale. După ce Saul şi-a statornicit împărăţia biruindu-i
pe amoniţi, în timp de pace el şi-a consituit o armată permanentă: a selecţionat
trei mii de bărbaţi, dintre care două mii erau reţinuţi sub conducerea sa la
Micmaş şi pe Muntele Betel, iar o mie sub conducerea fiului său, Ionatan la
Ghilbea.
4.5.2.1.1. Prima greşeală a lui Saul (lSamuel 13:1-23)
Pe când Saul era gata de luptă cu filistenii la Ghilgal şi îl aştepta pe Samuel
să aducă jertfa, şi-a pierdut răbdarea pentru că Samuel întârzia; aşa că a
îndrăznit să aducă el însuşi jertfa, fapt îngăduit numai preotului. Samuel a venit
doar să-i evidenţieze nebunia cu care lucrase şi din care cauză domnia lui urma
să fie curmată. Situaţia israeliţilor în faţa duşmanilor era îngrozitoare; ei
depindeau de filisteni în procurarea şi întreţinerea armelor. Numai Saul şi
Ionatan dispuneau de sabie şi suliţă.
4.5.2.1.2. A doua greşeală a lui Saul (lSamuel 14:1-52)
In disperarea provocată de confruntarea cu filistenii Saul recurge la tot felul
de artificii necugetate. Aşa a fost ordinul unui post forţat pe bază de jurământ
impus de Saul întregii armate, despre care Ionatan nu ştia nimic. Ionatan, prin
care Dumnezeu dăduse o mare izbăvire, urma să moară pentru că, întorcându-se
de la luptă obosit şi flămând, gustase din mierea sălbatică de pe frunzele
copacilor în timpul postului. Opinia publică însă a intervenit pentru Ionatan şi
acesta a fost izbăvit.
Cu toate aceste greşeli, Saul continua să-i biruie pe vrăjmaşi: filisteni,
moabiţi, amoniţi şi edomiţi. Dumnezeu lupta de partea poporului Său.
4.5.2.1.3. Greşeala hotărâtoare a lui Saul (lSamuel 15:1-35)
A treia greşeală a lui Saul a fost hotărâtoare, întrucât a constat în
neascultarea intenţionată de Dumnezeu. Prin Samuel, Dumnezeu îl trimite pe
Saul să lupte cu Amalec pentru a răzbuna atitudinea acestuia de împotrivire faţă
de Israel atunci când se suia din Egipt. Ordinul era ca totul să fie nimicit. Saul
1-a luat însă captiv pe Agag, regele amalecit, cât şi animalele cele mai bune ca
pradă. Când Saul a fost tras la răspundere de către Samuel, acesta s-a scuzat
spunând că poporul a decis să păstreze ce este mai bun pentru a aduce jertfe
Domnului. Astfel i-a fost dat să audă sentinţa Domnului de lepădare a lui ca
împărat al lui Israel. Faptul este confirmat şi prin gestul dramatic al ruperii
hainei profetului în mâinile lui Saul pe când acesta insista totuşi să-1 reţină
pentru a lua parte cu el la închinăciune. Pocăinţa aparentă a lui Saul şi nici
continuarea formelor religioase nu mai au valoare. Samuel însuşi aplică
judecata asupra lui Agag, omorându-1 conform Legii Talionului (lSamuel
'5:33). Apoi el s-a retras să-1 plângă pe Saul, căci Domnul îl lepădase.
4.5.2.2. DOMNIA LUI SAUL DIN ULTIMA PERIOADĂ (lSamuel 16-31)
Ultima perioadă din timpul domniei lui Saul este marcată de lupta îndârjită
mpotriva lui David, care este uns ca împărat în Israel în locul lui.
4.5.2.2.1. Ungerea Iui David (lSamuel 16:1-13)
în faţa eşecului monarhiei de tip uman în Israel. Dumnezeu alege un om
lupă inima Lui pe care să-1 crească în vederea scopului Său divin.
Ungerea lui David se face în mod particular de către Samuel. Acesta este
imis şi călăuzit de Dumnezeu în Betleemul Iudeii în casa lui Isai, tatăl lui
)avid. Acolo David, cel de al optulea fiu al lui Isai, este uns ca împărat în
îijlocul fraţilor săi şi de îndată este stăpânit de Duhul Domnului, care se
idepărtase de Saul, acesta fiind acum stăpânit de un duh rău. Deşi uns împărat,
•avid a luat poziţie de slujitor până când Saul a murit şi Dumnezeu 1-a ridicat
e scaunul de domnie.
4.5.2.2.2. David, muzician în slujba lui Saul (lSamuel 16:14-23)
Pe cel pe care Dumnezeu îl alege, îl şi plasează în preajma tronului, pentru
■1 pregăti în mod corespunzător. Fiind stăpânit în inima lui de un duh necurat,
i Saul i se sugerează să-1 ia pe David. fiul lui Isai Betleemitul, un iscusit
întăreţ din harpă, pentru a-i cânta spre alinare. David este angajat să-i poarte
mele lui Saul şi să-i cânte din harpă. El a căpătat trecere înaintea împăratului,
ire nu ştia că David era deja uns ca împărat în locul lui şi că Dumnezeu îl
asase la palat tocmai pentru a-1 pregăti pentru înalta chemare.
4.5.2.2.3. David erou naţional (lSamuel 17:1-19:17)
Prima şedere a lui David la curte a fost de scurtă durată. Când filistenii s-au
Iicat iarăşi la luptă împotriva israeliţilor tăbărâţi în valea Terebintilor, la 25km
st de Betel, cei trei fii mai mari ai lui Isai l-au urmat pe Saul la luptă, iar
wid şi-a reluat locul la păscutul oilor. Trimis de tatăl său cu merinde la fraţii
i şi pentru a vedea ce se întâmplă pe câmpul de luptă. David a făcut cunoştinţă
uriaşul Goliat din Gat, care arunca ocară asupra oştii israelite. cerând ca
leva din Israel să poarte cu el lupta între reprezentanţi. 22 Goliat era un uriaş
ilt de 3 ni. Armura sa cântărea 70 kg şi numai capul suliţei lui era de 10 kg.
pins de îndemnul Duhului Sfânt, David se oferă să se lupte cu inamicul şi
uză armura lui Saul, de altfel nepotrivită pentru el. Bazându-se pe credinţă şi
experienţa ajutorului Domnului, cu toiagul de cioban în mână şi cu o praştie
cinci pietre luate din râu în traista lui ciobănească, David 1-a întâmpinat pe
>liat în Numele Domnului, 1-a răpus cu o piatră aruncată cu praştia în frunte şi
oi cu propria-i sabie i-a tăiat capul.
Victoria decisă prin reprezentanţii combatanţi era o metodă răspândită la greci şi a
l cunoscută şi în Vechiul Testament (2Samuel 2:13-14).
Victoria sa a avut un răsunet puternic în poporul Israel, naţiune care s-a
bucurat de deosebita biruinţă asupra filistenilor. David a devenit erou naţional, a
fost făcut căpetenie a oştirii lui Saul şi, potrivit cu promisiunea făcută de Saul
când căuta un om să lupte împotriva lui Goliat, urma să devină ginerele
împăratului.
Faptul că la întoarcerea sa de la vestita biruinţă David a fost primit cu mai
multe aclamaţii decât Saul a făcut ca în inima acestuia să răsară duhul geloziei.
în acelaşi timp, Ionatan, fiul moştenitor al lui Saul, s-a alipit cu toată inima de
David. a făcut legământ cu el şi după obiceiul vremii i-a încredinţat armele şi
hainele sale, aceasta însemnând transfer de putere. Ionatan a înţeles chemarea
lui David din partea Domnului.
Ambele reacţii faţă de David au dăinuit până la moartea lui Saul şi Ionatan.
La început, Saul nu s-a ţinut de cuvânt şi nu i-a dat de soţie pe fata lui cea mare.
însă fata mai mică a lui Saul, Mical, îl iubea pe David şi Saul a căutat să
folosească faptul acesta pentru a-1 pierde pe David. în mod tendenţios, Saul a
cerut în loc de zestre să-i aducă o sută de prepuţuri ale filistenilor ca mărturie a
vitejiei lui David. David. împreună cu oamenii săi, a ucis două sute de filisteni
şi i-au adus lui Saul mărturia; astfel a ajuns ginerele împăratului.
Gelozia lui Saul fiind atât de înverşunată, el a încercat să-1 ucidă pe David
în mai multe rânduri, dar David a fost scăpat o dată de către Ionatan, care 1-a
vorbit de bine în faţa tatălui său, şi o dată de către Mical soţia sa, prin vicleşug.
4.5.2.2.4. Saul îl prigoneşte pe David (lSamuel 19:18-30:31)
Urmărit de Saul, David fuge mai întâi la Samuel la Rama şi apoi la Naiot.
Aici a fost urmărit, însă Dumnezeu 1-a scăpat în chip miraculos, căci cele trei
cete de trimişi ai lui Saul, şi apoi şi el însuşi, veniţi să-1 prindă s-au ataşat cetei
de proroci care proroceau (lSamuel 19:18-24).
Apoi, David a mers la Ionatan şi în baza legământului încheiat între ei,
Ionatan i-a promis că va cerceta intenţia tatălui său cu privire la David.
Descoperind că Saul intenţiona să-1 omoare, Ionatan s-a dus în câmp, la locul
stabilit, şi 1-a înştiinţat în ascuns pe David despre toată situaţia. Ei au reînnoit
legământul, apoi s-au despărţit (lSamuel 20:1-42).
După aceea. David a fugit la Nob, la preotul Ahimelec care neştiind de
situaţie L-a întrebat pe Domnul pentru el, i-a dat merinde şi sabia lui Goliat.
care era păstrată acolo în cortul sfânt. însă Doeg, edomitul, căpetenia păstorilor
lui Saul fiind închis la Nob, i-a adus la cunoştinţă lui Saul cele întâmplate. Drept
urmare, Saul l-a condamnat la moarte pe Abimelec împreună cu toată casa
preoţească. Doeg a făcut pe călăul, omorând în ziua aceea optzeci şi cinci de
preoţi. Saul a trecut prin ascuţişul săbiei întreaga cetate Nob. Singurul care a
scăpat a fost Abiatar, un fiu al lui Ahimelec.
Plecând de la Nob, David a încercat să se refugieze la Achiş, împăratul
filistean al Gatului, de unde a scăpat simulând nebunia. Apoi. împreună cu casa
lui şi cu cei care-1 însoţeau, s-a refugiat în peştera Adulam. Au venit la el toţi cei
nemulţumiţi şi cei în nevoi, un număr de aproximativ 400 de oameni. Aici a
venit la el şi Abiatar, fiul preotului Ahimelec. şi l-a înştiinţat despre măcelărirea
preoţilor. Pe cei din familia lui, David i-a încredinţat regelui Moabului la Miţpe
pentru a fi ocrotiţi (lSamuel 21:1-22:23); iar el şi ceata de soldaţi care-1
nsoţeau au fugit dinaintea lui Saul. David însă nu înceta să lupte împotriva
luşmanilor lui Israel când primea o asemenea îndrumare de la Domnul prin
mijlocirea preotului Abiatar, care deţinea un efod; aşa a scăpat cetatea Cheila
[in mâna filistenilor. Insă locuitorii din Cheila erau gata să-1 dea în mâinile lui
Saul. Atunci David. cu cei circa 600 de oameni ai săi. a fugit la Zif, în pustie.
Aici Ionatan a venit şi 1-a încurajat pe David, spunându-i că el va fi împărat iar
Ionatan va fi al doilea (lSamuel 23:1-29:17). Zifiţii l-au trădat pe David şi Saul
i venit şi a înconjurat muntele în câmpia Maon, însă o veste despre năvălirea
filistenilor 1-a determinat pe Saul să înceteze urmărirea, iar David s-a ascuns în
jeştera de la En-Ghedi.
în urmărirea sălbatică a lui David, Saul a căzut de mai multe ori în mâinile
icestuia, însă încredinţat de faptul că Dumnezeu conduce destinele istoriei,
David a refuzat să se atingă de unsul Domnului. El a ales să se încreadă în
Domnul care-i acorda ocrotirea Sa. Cei mai mulţi psalmi de exprimare a
ncrederii în Domnul au fost scrişi în această perioadă.
David şi oamenii lui erau în fundul peşterii En-Ghedi, iar Saul cu oamenii
ui au venit să doarmă la intrarea în peşteră. David a cruţat viaţa lui Saul; i-a
ăiat doar, ca mărturie, colţul hainei (lSamuel 24:1-22). Cu această ocazie Saul
ire momente de luciditate şi cuvinte de pocăinţă şi cluar afirmă că David va
lomni în Israel, cerându-i acestuia să-i cruţe sămânţa. Cu toate acestea, el a
stăruit în urmărirea sălbatică a lui David, care s-a refugiat apoi în "locul
ntănt".23
Când Samuel a murit la Rama, David a plecat în Pustia Paran (lSamuel
!5:1). Aici el i-a apărat pe locuitorii ţinutului, ocrotindu-le turmele de bandele
le hoţi. Nabal din Maon însă a refuzat să dea merinde pentru oamenii lui David
;ând îşi tundea oile pe Muntele Cârmei. Abigail, nevasta acestuia, prin
nţelepciunea dată ei, a stăvilit valul de răzbunare a lui David asupra familiei ei.
)upă moartea lui Nabal, David ia pe Abigail de nevastă (lSamuel 25:1-44). 24
A doua oară Saul a căzut în mâinile lui David, în pustia Zif. Pe când Saul se
dihnea pe dealul Hachila, David a pătruns în tabără şi a luat de lângă capul lui
>aul suliţa şi ulciorul cu apă, fără să se atingă de împărat. Când s-au descoperit
ucrurile, David i-a reproşat lui Saul că îl determină să plece într-o ţară străină,
ar Saul s-a căit din nou pentru ce făcuse (lSamuel 26:1-25).
De frică să nu cadă în mâinile lui Saul, David împreună cu cei 600 de oşteni
cerut azil la Achiş, împăratul filistean al Gatului. Achiş 1-a primit bine şi 1-a
IUS să locuiască la Ţiclag timp de un an şi patru luni, timp în care David a
âştigat totala încredere a împăratului filistean.
David urma să plece cu Achiş la luptă împotriva lui Israel (lSamuel 28:1-2).
ngroziţi din cauza noii năvăliri a filistenilor, Saul şi oastea lui şi-au făcu tabăra
e Muntele Ghilboa. Saul pierduse orice legătură cu Domnul, căci Samuel
nurise, iar Domnul nu-i răspundea prin nici o metodă. Atunci, deghizat, a apelat
Poate Masada (1 Samuel 24:22)
4
Deşi oarecum David era îndreptăţit să-şi ia altă soţie, căci Mical.soţia lui, fusese dată
ltuia, aici începe punctul său slab, când a căzut în greşeala poligamiei (lSamuel
5:43-44).
la vrăjitoarea din En-Dor, şi a cerut acesteia să-1 scoale pe Samuel pentru a-1
consulta. în felul acesta i-a fost reamintit sfârşitul tragic hotărât pentru el
(lSamuel 28:l-25).25
în providenţa Sa, Dumnezeu 1-a scutit pe David de a merge la luptă alături
de Achiş împotriva poporului său, folosindu-se de suspiciunea domnitorilor
(lSamuel 29:1-11). întors la Ţiclag, el află că amaleciţii arseseră cetatea şi-i
luaseră prizonieri pe toţi locuitorii. David cu oamenii săi i-a urmărit şi i-a
înfrânt pe amaleciţi, a recăpătat prada şi i-a eliberat pe toţi cei din familia sa
(lSamuel 30:1-31). O parte din pradă a fost trimisă de către David prietenilor
săi şi bătrânilor din Iuda.
4.5.2.2.5. Sfârşitul tragic a lui Saul (lSamuel 31:1-13)
Lupta decisivă cu filistenii s-a dat pe Muntele Ghilboa. Israeliţii au fost
înfrânţi şi filistenii i-au omorât pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul.
Saul a fost rănit în luptă şi, nevrând să ajungă de batjocura filistenilor, i-a cerut
celui ce-i purta armele să-1 înjunghie, ca să nu cadă în mâna filistenilor. Pentru
că acesta a refuzat, Saul s-a sinucis, aruncându-se în propria sabie. A doua zi
filistenii i-au găsit trupul, i-au tăiat capul şi împreună cu armele lui l-au atârnat
pe pereţi în templul Astarteelor (1 Cronici 10:10), iar trupul i l-au atârnat pe
zidul cetăţii Bet-Semeş. Aflând cele întâmplate, locuitorii din Iabesul
Galaadului au venit şi au luat trupurile lui Saul şi ale fiilor lui şi le-au ars, iar
oasele lor le-au îngropat sub stejarul din Iabes. în felul acesta au luat sfârşit
viaţa şi domnia aceluia care o începuse bine, în umilinţă şi ascultare de
Dumnezeu, dar care s-a îngâmfat şi a căzut în neascultare.
Există diferenţe de opinie privind foptul dacă spiritul lui Samuel a fost chemat într-
adevăr sau a fost o înscenare. P' ■''■"
CAPITOLUL V
CARTEA A II-a LUI SAMUEL
DOMNIA LUI DAVID
Nicicând în istoria Vechiului Testament şi chiar în întreaga istorie a
Israelului nu a existat o perioadă care să atingă sau să întreacă în glorie perioada
de domnie a împăratului David şi apoi pe cea a lui Solomon. Pe drept cuvânt,
această perioadă poate fi numită "epoca de aur a monarhiei israelite". Atât din
punct de vedere al extinderii teritoriale, cât şi din punct de vedere
spiritual- religios Israel a experimentat culmi neatinse până atunci din punct de
vedere economic, cunoscând o dezvoltare unică. Domnia lui David, omul după
inima lui Dumnezeu, a fost folosită de Dumnezeu pentru a exprima atingerea
idealurilor mozaice, pentru a ilustra idealul de mai târziu al israeliţilor, cât şi
pentru a preilustra măreţia împărăţiei adevăratului împărat: Mesia, Fiul lui
David, Fiul lui Dumnezeu. Cartea 2Samuel prezinţi varianta lui Dumnezeu
privind monarhia sau domnia omului după inima lui Dumnezeu, perioadă
descrisă şi în ICronici capitolele 11-29, urmând ca în cartea lîmpăraţi să fie
prezentată domnia lui Solomon.
Deoarece la început cele două cărţi formau o singură carte, aceasta a fost
intitulată Samuel, pentru că personajul principal al primei părţi este Samuel. Tot
Samuel a fost cel care a jucat un rol deosebit de important în stabilirea şi
dezvoltarea monarhiei.
Ca şi în cazul cărţii 1 Samuel, autorul nu este identificat. Tradiţia îi atribuie
cartea lui Samuel.
Cartea 2Samuel îl prezintă pe David domnind primii şapte ani şi jumătate
peste Iuda la Hebron şi apoi următorii treizeci şi trei de ani peste întreg Israelul
la Ierusalim. David a consolidat monarhia, a cucerit teritorii şi şi-a însuşit
promisiunile lui Dumnezeu oferite lui în legământul davidic indicând spre
dinastia şi împărăţia eternă (2Samuel 7:5-16).2
26
Dockery, p. 134.
David stabileşte la Ierusalim centrul politic şi religios al ţării Israel. Deşi

David a păcătuit, bunătatea lui Dumnezeu depăşeşte limitele umane ale
slujitorului Său, care uimeşte prin pocăinţa lui sinceră şi profundă. Deşi trebuie
să suporte urmările dezastruoase ale propriului păcat. David conduce poporul
spre împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi pune bazele construirii Templului
la Ierusalim, ideal care va fi realizat însă de fiul său, pe locul indicat de
Dumnezeu pentru această lucrare.
Nici o altă perioadă din istoria Israelului nu a întrecut în măreţie perioada
de domnie a lui David şi a lui Solomon; de aceea, ei au încununat "epoca de aur
a monarhiei israelite''. Atât din punct de vedere al expansiunii teritoriale, cât şi
din cel al situaţiei religioase, Israel a cunoscut în această epocă culmi de
prosperitate nemaiîntâlnite. De asemenea, din punct de vedere economic a
cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Rând pe rând, David a ajuns să supună
teritoriile celorlalte regate din Canaan aşa încât la moartea lui lasă un imperiu
unit, vast şi prosper. Singurii necuceriţi rămân sidonienii; ei, de la început, au
ales calea diplomaţiei. încheind un tratat de prietenie cu poporul Israel.
în scurt timp după moartea lui Saul, David a ajuns să domnească nu numai
peste întregul Israel, ci şi peste teritoriile din jur. El a controlat ţinutul de la râul
Egiptului şi Golful Aquaba. până la cetatea feniciană. în ţara Hamatului.
Din punct de vedere geografic, locuri ca muntele Ghilboa - unde Saul a fost
înfrânt de filisteni şi a murit împreună cu fiii săi - şi Hebronul - unde David
devine împărat peste Iuda şi apoi Ierusalimul - care, cucerit de David, devine
capitala şi centrul religios al noului imperiu - capătă deosebită importanţă în
cuprinsul cărţii 2SamueI.
Cartea 2Samuel este alcătuită din două părţi distincte:
(1) Domnia lui David peste Iuda la Hebron (2Samuel 2:1-4:12);
(2) Domnia lui David peste întregul Israel la Ierusalim (2Samuel 5-24).
Aceste părţi sunt introduse prin prezentarea în capitolul 1 a întâmplărilor
legate de moartea lui Saul (2Samuel 1:1-27).
5.5.1. INTRODUCERE - JALEA LUI DAVID (2Samuel 1:1-27)
Moartea lui Saul i-a oferit lui David un nou prilej de a-şi dezvălui
caracterul. Un amalecit care venea de pe câmpul de luptă i-a adus lui David
coroana lui Saul şi brăţara de pe mâna acestuia, pretinzând că el 1-a omorât, în
nădejdea unei mari recompense. David îl ucide din motiv că s-a atins de unsul
Domnului; apoi îşi exprimă profunda jale pentru moartea lui Saul şi mai ales a
lui Ionatan. David a fost cel care a jelit în modul cel mai sincer. Nobila sa elegie
redată în 2Samuel 1:19-27 este cea mai frumoasă din toată literatura evreiască
şi a fost destinată să fie cântare naţională de jale. 27 Cântarea aceasta laudă
vitejia lui Saul şi a lui Ionatan şi scoate în evidenţă durerea inimii lui David
provocată de pierderea inestimabilă pentru poporul Israel.
5.5.2. DOMNIA LUI DAVID PESTE IUDA LA HEBRON (2Samuel 2-4)
în prima parte a domniei sale, David experimentează un deosebit
triumf, atât în stabilirea împărăţiei cât şi în războiul civil al confruntării cu casa
lui Saul. După ce s-a asigurat că era voia lui Dumnezeu ca el să domnească
peste Iuda, David s-a suit la Hebron , unde a fost uns împărat peste casa lui Iuda
(2Samuel 2:1-4). Se vede de aici că slujirea publică pentru care el fusese uns de
către Samuel încă din casa tatălui său avea nevoie şi de confirmarea poporului.
Astfel, David a devenit împărat peste Iuda, unde a domnit şapte ani şi şase luni
(2SamueI 2:11). Ca împărat de curând înscăunat peste Iuda, David uzează de
inima lui curată faţă de casa lui Saul, cât şi de o strategie nemaipomenită faţă de
toţi cei din jur, ca astfel în mod treptat să aducă tot Israelul sub sceptrul domniei
sale.
5.5.2.1. DIPLOMAŢIA LUI DAVID FAŢĂ DE GALAADIŢII DIN IABES
(2Samuel 2:4-7)
Auzind de faptul că locuitorii din Iabesul GalaaduLui îi înmormântaseră cum
se cuvine pe Saul şi pe fiii acestuia, David trimite soli pentru a le transmite
aprecierile sale şi a le promite răsplata; desigur, aştepta ca şi ei să-1 accepte pe
poziţia pe care Dumnezeu îl aşezase.
5.5.2.2. CONFRUNTAREA CU OSTILE LUI IŞ-BOŞET (2Samuel 2:8-32)
Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, aflând de moartea stăpânului
său, 1-a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul şi 1-a numit la Mahonaim împărat peste
Galaad şi întregul Israel, în locul tatălui său. Faptul acesta poate pentru a
contracara influenţa lui David în această zonă." 8 Cu aceasta au început
fricţiunile unui război civil între David şi casa Iui Saul. O primă confruntare
între ostile lui Iş-Boşet conduse de Abner şi cele ale lui David, conduse de Ioab,
fiul Ţeruiei, sora lui David, a avut loc la iazul din Gabaon. La propunerea lui
Abner s-a recurs la luptă între reprezentanţi. Câte doisprezece din fiecare tabără
s-au străpuns reciproc cu săbiile în locul numit Helcat-Haturim, "Locul
săbiilor", după care s-a dezlănţuit o luptă aprigă. Cei trei fii ai Ţeruiei: Ioab,
Abişai şi Asael, toţi oşteni de seamă ai lui David, au condus lupta în care
oamenii lui Abner au suferit o grea înfrângere. Asael, care era "iute ca o
căprioară", 1-a urmărit pe Abner de aproape; acesta din urmă, după ce 1-a
avertizat să se retragă, 1-a lovit cu suliţa şi 1-a ucis. Alături de Asael au murit şi
alţi nouăsprezece oşteni de ai lui David, pe când dintre oamenii lui Abner au
murit trei sute şasezeci.
27
Orr, voi. 2, p. 794.
1
Kraeling, p. 190.
5.5.2.3. VIAŢA FAMILIALĂ A LUI DAVID (2Samuel 3:1-5)
Dacă despre aspectul politic al împărăţiei lui David se putea afirma: "David
era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind ... "(2Samuel 3:1), nu tot aşa
putea fi descrisă situaţia familială.
Se pare că, de la început, aici a fost punctul slab şi de aici a şi pătruns
păcatul în viaţa prosperului monarh, aducându-i multe necazuri şi umbrind
profund împărăţia lui. David era poligam.
încă pe când era împărat la Hebron avea şase neveste: Ahinoam din Izreel,
Abigail din Cârmei (nevasta lui Nabal), Maacha, fata împăratului Gheşurului,
Hagita, Abitala şi Egla, în afară de Mical, fata lui Saul, care-i fusese luată însă
el şi-o revendică mai târziu. Toate acestea i-au născut fii şi acest sistem poligam
a dus la multe păcate şi complicaţii în sânul familiei.
5.5.2.4. COMPLOTUL LUI ABNER (2Samuel 3:6-39)
Din pricină că Iş-Boşet 1-a mustrat pe Abner pentru că acesta preacurvise cu
Riţpa. una din ţiitoarele lui Saul, acesta s-a mâniat şi a trimis soli la David
oferindu-i serviciile sale pentru a-1 ajuta să stăpânească peste tot Israelul cum
zisese Domnul (2Samuel 3:9-15).
David a acceptat învoiala cu condiţia ca Abner să-i aducă pe Mical, fata lui
Saul, soţia lui. După o întâlnire şi un ospăţ dat de David în cinstea lui Abner la
Hebron. acesta pleacă spre a influenţa pe tot Israelul să treacă de partea
lui David.
Auzind însă de cele întâmplate, Ioab, căpetenia oştirii lui David, a trimis
să-1 întoarcă pe Abner şi 1-a omorât mişeleşte împreună cu fratele său Abişai la
Hebron, pentru a răzbuna moartea fratelui lor Asael (2 Samuel 2:22-27).
Desigur, un motiv nemărturisit era şi frica lui Ioab faţă de poziţia sa de
comandant al oştirii.
Şi în această împrejurare David dă dovadă de inimă nobilă, cât şi de
nevinovăţia sa faţă de cele întâmplate, acordând lui Abner o jelanie şi o
înmormântare princiară. Cu această ocazie el compune o altă cântare de jale,
fapt prin care a orientat spre sine inima poporului lui Israel.
Acţionând cu tact, David nu 1-a pedepsit pe Ioab pentru fapta sa, însă mai
târziu a purtat de grijă ca acesta să fie pedepsit (2Samuel 3:33-39).
In urma morţii lui Abner, copiii cetelor militare al lui Iş-Boşet, dorind să
profite de privilegii din partea lui David, s-au deghizat în negustori de grâne, au
intrat şi au omorât pe Iş-Boşet mişeleşte în patul lui şi au dus capul acestuia ca
trofeu lui David, fapt pentru care David i-a răsplătit, cum se cuvenea, cu
condamnare la moarte (2Samuel 4:1-12).
Executarea pedepsei a fost una dintre cele mai tragice. După ce le-a tăiat
mâinile şi picioarele, i-a spânzurat la marginea iazului din Hebron, iar capul lui
Iş-Boşet a fost înmormântat cu cinste.
In felul acesta s-a stins complet seminţia lui Saul, rămânând în viaţă doar
Mefiboşet, fiul lui Ionatan, olog de picioare (2Samuel 4:4), faţă de care David
va arăta deosebită bunătate şi consideraţie.
5.5.3. DOMNIA LUI DA VID PESTE TOT ISRAELUL
LA IERUSALIM (2Samuel 5:1-24:25)
Dumnezeu a nimicit astfel pe toţi vrăjmaşii lui Da.vid, croindu-i drum liber
în vederea realizării monarhiei teocratice asupra întregului Israel. Toate
premizele pentru marea realizare erau de acum pregătite. In sfârşit, a sosit
vremea ca Dumnezeu să lucreze şi prin monarhie în vederea împlinirii
făgăduinţelor lui faţă de poporul lui Israel, în sensul definitivării tot mai
concrete a cadrului în care adevăratul împărat, "Fiul lui David", se va coborî în
lume. Evenimentele sunt multe şi deosebit de importante.
5.5.3.1. UNGEREA LUI DAVID ÎMPĂRAT PESTE ÎNTREG ISRAELUL
(2Samuel 5:1-5)
Căpetenii ale tuturor seminţiilor lui Israel au venit la Hebron la David să-1
ungă împărat peste întreg Israelul pe baza motivaţiei formulată de către ei
înşişi:29
- El era din neamul lor (2Samuel 5:1);
- El a condus pe Israel la biruinţă încă pe vremea lui Saul (2Samuel 5:2);
- Domnul îl alesese pe el să fie căpetenia poporului Său Israel
(2Samuel 5:2).
David avea 30 de ani când a devenit împărat. El a domnit şapte ani şi
jumătate numai peste Iuda la Hebron şi 33 de ani peste întreg Israelul la
Ierusalim; în total a domnit mai bine de 40 de ani (2Samuel 5:3-5). Câteva fapte
de seamă caracterizează în continuare cea de a doua perioadă a domniei lui
David.
5.5.3.2. IERUSALIMUL DEVINE CAPITALA ÎNTREGULUI IMPERIU
(2Samuel 5:6-10:19)
Prima faptă de vitejie a lui David din a doua perioadă a domniei sale, care
va avea urmări esenţiale de-a lungul istoriei israeliţilor, cât şi reflexii însemnate
în revelarea împărăţiei spirituale şi eterne, a fost cucerirea Ierusalimului din
mâinile iebusiţilor făcând din acesta centrul politic şi spiritual al împărăţiei şi
noua capitală a regatului. Faptul acesta a avut importanţă covârşitoare atât din
punct de vedere strategic şi tactic, cât şi din punct de vedere al demnităţii noului
împărat.
Datorită configuraţiei geografice a cetăţii, iebusiţii se simţeau în deplină
siguranţă pretinzând că până şi orbii şi şchiopii ar putea să i se împotrivească lui
David.
împăratul a oferit rang militar oricui va reuşi să captureze cetatea, poruncind
ca orbii şi şchiopii care se vor împotrivi lui David să fie aruncaţi în canal
(2Samuel 5:6-9). Afirmaţia a rămas proverbială şi iebusiţilor le era interzisă
intrarea în casa Domnului. David a luat cetatea Sionului, a întărit-o şi a
numit-o "Cetatea lui David". Cu lucrul acesta începe faimoasa istorie a cetăţii
29
La ICronici 12:23-40 este prezentat numărul celor ce au venit din fiecare seminţie
pentru a unge pe David împărat.
355
sfinte, Ierusalim, care are reflexii până în veşnicie. Istoria aceasta dispunea deja
de o temelie solidă, tradiţională. Aceasta a fost cetatea Salemului din vechime, a
cărui rege, Melchisedec, rege şi preot al Dumnezeului Celui Prea înalt, a
întâmpinat şi a binecuvântat pe Avram. Aici, pe Muntele Moria, Avraam jertfise
Domnului pe fiul său Isac.
Strămutarea capitalei regatului lui David de la Hebron la Ierusalim a
adus împăratului avantaje politice şi militare. Cetatea era localizată strategic,
uşor de apărat şi nu avea nici un fel de asocieri politice cu triburile din nord sau
sud ale lui Israel (2 Samuel 5:6-9).30
In urma acestei mari realizări, câteva atitudini interne şi internaţionale sunt
vrednice de luat în considerare şi sunt înregistrate de istoria sacră.
Pe plan internaţional, primul care a recunoscut competenţa împăratului
David a fost Hiram, regele Tirului. El s-a şi grăbit să încheie un tratat de bună
vecinătate cu regele întregului Israel. Hiram a trimis lui David soli, tâmplari,
lemn de cedru şi cioplitori în piatră pentru a zidi o casă împăratului prieten.
Pe de altă parte, filistenii s-au arătat ostili faptului că David devenise
împărat peste tot Israelul la Ierusalim. Aceştia s-au ridicat la luptă împotriva lui,
iar David, condus de călăuzirea divină i-a întâmpinat la Baal-Peraţim. "Şesul
rupturii", unde Domnul a risipit pe vrjşmaşi "ca pe nişte ape care se rup'\ A
doua oară David a biruit pe filisteni la Refaim, în timp ce Domnul lupta
împotriva lor din vârful duzilor (2Samuel 5:17-25).
Cu cât se întărea mai mult din punct de vedere militar şi politic, cu atât
David a lunecat mai jos în latura lui slabă. Şi-a mai luat ţiitoare şi neveste, care
i-au mai născut unsprezece fii şi fiice (2Samuel 5:11-16).
Pe de altă parte, o dată stabilit la Ierusalim, David este animat de gânduri
înalte. El hotărăşte să facă din Ierusalim şi centrul spiritual, religios al
imperiului. Prima tentativă de a muta chivotul Legământului de la Baale-Iuda
sau Kiriat-Iearim, din casa lui Abinadab, la Ierusalim a eşuat cu trista
experienţă de la Percţ-Uza". Motivul întâmplării a fost nu numai că ei nu au
respectat prescripţiile Legii divine în ce priveşte transportarea chivotului pe
umeri, dar au şi apelat la metoda păgână filisteană (Numeri 4:5; 15; 20). Iar Uza
a căutat şi să manifeste un fals interes pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Neascultarea de Legea Domnului este neplăcută, însă când este unită cu
făţărnicie devine odioasă. David a crezut că Domnul nu vrea ca chivotul să fie
mutat la Ierusalim, aşa că 1-a adus în casa lui Obed-Edom din Gat. Acolo a stat
timp de trei luni, aducând mari binecuvântări gazdei.
A doua încercare făcută conform unei proceduri corecte, în care chivotul era
dus pe braţe şi din loc în loc au fost aduse jertfe, s-a soldat cu succes (2Samuel
6:12-15). David, plin de bucurie, a jucat înaintea chivotului Domnului şi a
adunării fapt care a stârnit dispreţul din partea Micalei, soţia sa, care 1-a văzut
pe fereastră. Drept răspuns, David i-a adresat cuvinte aspre şi reproşuri despre
casa tatălui său. Saul. iar ca pedeapsă. Mical n-a mai avut copii pentai tot restul
vieţii (2Samuel 6:1-23; ICronici 13:1-14; 15:1-29).
O dată cu ducerea chivotului la Ierusalim. David a instalat cortul întâlnirii şi
a rânduit slujbele la locul de închinăciune. Leviţii, în frunte cu Asaf, au fost
1
Dockery, p. 235.
însărcinaţi cu muzica, iar preoţii au fost rânduiţi pentru slujire. Fiind înzestrat cu
dar poetic şi dar de compozitor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, David a compus
cântări ilustre în cinstea Domnului şi psalmi în care a cântat istoria ocrotirii
divine a poporului ales şi a indicat felul în care ei să-L slujească pe Dumnezeu
(1 Cronici 16:1-36).
Pe lângă aceasta, David a mai păstrat şi un loc de închinare pe înălţimea din
Gabaon, de rânduirea căruia răspundea preotul Ţadoc (1 Cronici 16:39).
5.5.3.3. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU DAVID (2Samuel 7:1-29)
Marcat de prosperitatea de care Dumnezeu i-a făcut parte şi de conturarea
bunăstării monarhiei, David este animat de dorinţa de a zidi o casă Domnului,
gând pe care 1-a împărtăşit proorocului Natan. 31 La început, acesta încurajează
pe David în realizarea proiectului. Dar apoi, Dumnezeu a vorbit lui Natan şi 1-a
trimis să-i spună că nu el va zidi Domnului o casă. Lucrul acesta este rezervat
fiului său, care va fi un om al păcii. în schimb, Dumnezeu încheie un legământ
cu David în baza căruia face lui David următoarele promisiuni:
- împărăţia lui va dăinui şi va fi întărită şi statornicită prin fiul său (2Samuel
7:12; lCronici 17:1-12).
- Fiul său va zidi o casă Domnului (2Samuel 7:13; lCronici 17:12).
- Casa lui David va dăinui pe vecie (2Samuel 7:16).
- împărăţia lui David va dăinui veşnic (2Samuel 7:16).
Primele două făgăduinţe ale legământului davidic sunt temporare şi s-au
împlinit prin fiul său, Solomon, însă ultimele două sunt de natură eternă şi îşi.
găsesc împlinirea în Domnul Isus Hristos, fiul lui David, împăratul împăraţilor
şi în împărăţia Sa eternă.
Se deduce clar că Dumnezeu 1-a ales pe David să-i ofere, în virtutea
legământului să;
- Casă sau posteritate, adică dinastie;
- Tron sau autoritate;
- împărăţie sau domeniu în stăpânire.
Legământul lui Dumnezeu cu David ocupă un loc central în istoria relaţiilor
lui Dumnezeu cu omul şi în mod special în istoria naţiunii evreieşti, pe care
Dumnezeu a ales-o cu scopul de a binecuvânta toate naţiunile pământului. Acest
legământ îl are în centru pe Domnul Isus Hristos, care era punctul împlinirii
tuturor profeţiilor, spre care erau orientate toate celelalte:
- Prima, făcută lui Adam (Genesa 3:15), în care este promisă o rasă în care
I va apărea sămânţa.
- A doua, făcută lui Avraam. care are în vedere o naţiune în această rasă în
| care va apărea cel promis (Genesa 22:18).
- A treia, făcută lui Iacov, care prevede un trib în naţiune (Iuda) din care se
va ridica Şilo-Mesia (Genesa 49:10).
31
Natan a fost unul din profeţii curţii de pe vremea domniei lui David şi Solomon.
Poate, alături de Gad, a făcut parte din cei ce s-au pregătit la "Şcoala Profeţilor lui
Samuel". El a fost important sfetnic la curte şi educatorul lui Solomon.
- A patra, făcută lui David, căruia îi promite o familie sau o dinastie, o ca să
în care se va naşte un fiu. Mesia, împăratul împăraţilor. David constituie un
adevărat punct central al profeţiilor mesianice, de aceea făgăduinţa dată lui este
adeseori cântată în psalmii mesianici (Psalm 89:3,4,27-29:34-37; 132:11). Apoi,
profeţii de mai târziu fac din această promisiune idealul mărturisirii lor (Isaia
9:6,7,' 11:1; Ieremia 22:29; 25:5-6: 33:20-21; Zaharia 3:8-9; 6:12,13; 9:10: Luca
1:30-33). El, fiul lui David, urma să fie împăratul veşnic, cel care va zidi Casa
lui cea veşnică-Biserica Lui.
în auzul cuvintelor legământului, David a rămas copleşit şi a adresat o
rugăciune de slăvire şi de încredinţare în mâna Domnului (2 Samuel 7:17-29;
lCronici 17:15-27).
5.5.3.4. VICTORIILE MILITARE ALE LUI DAVID (2Samuel 8:1-18)
Sprijinit de puterea Celui Atotputernic, David a biruit şi a cucerit toate
naţiunile din jur, extinzându-şi domeniul la cele mai vaste dimensiuni.
- A biruit pe filistenii din partea de sud-vest şi le-a luat capitala, Gat.
- A biruit pe moabiţi şi printr-un fel de sorţi a hotărât câţi să fie omorâţi şi
câţi să fie lăsaţi în viaţă şi care să plătească bir (era un obicei prin care bimitorul
omora doi din trei captivi).
- A biruit pe Hadarezer. împăratul Ţebei, la Râul Eufrat, de la care David a
capturat o mare mulţime de pedeştri şi mulţi cai, însă nu a păstrat decât atâţia
câţi erau necesari pentru o sută de care. De asemenea, a capturat multe scuturi
de aur şi multă armură, pe care le-a adus la Ierusalim.
- în acelaşi timp au fost biruiţi şi sirienii din Damasc, care se ataşaseră lui
Hadarezer.
- împăratul Hamatului a trimis lui David daruri şi mari elogii. David a
închinat darurile Domnului.
- în Valea Sării a biruit pe edomiţi şi a cucerit teritoriul Edomului.
Trebuie remarcat faptul că toate aceste biruinţe atât de remarcabile ale lui
David se datorau unor cauze obiective, care sunt:
- Domnul ocrotea pe David (2Samuel 8:14);
- David făcea judecată şi dreptate (2Samuel 8:15). Un exemplu de bunătate
ca a Domnului a fost aceea cu care David 1-a tratat pe Mefiboşet, fiul olog al lui
Ionatan, care a mâncat la masa împăratului (2Samuel 9:1-13).
- David dispunea de sfetnici credincioşi, slujitori şi conducători de oşti
vrednici: Ioab era căpetenia oştirii; Ţadoc şi Abiatar, mari preoţi; Banaia era
căpetenia levifilor, iar fiii săi erau dregători.
-David avea consilieri şi sfetnici pe prorocii Domnului, Natan şi Gat, în timp
ce el însuşi era un proroc inspirat de Duhul Sfânt.
-Intre victoriile remarcabile ale lui David se mai numără şi biruinţa asupra
amoniţilor şi a aliaţilor acestora, care s-au ridicat împotriva lui David (2Samuel
10:19). După ce Nahaş, împăratul amoniţilor care îl ajutase pe David, a murit,
fiul său. Hanun, a dispreţuit amabilitatea lui David şi a batjocorit pe solii lui
David trimişi să-1 mângâie pentru moartea tatălui său. Apoi, a angajat mercenari
să lupte împotriva oştilor lui David. Ioab şi Abişai au condus lupta pe două
fronturi şi-au produs acestuia o grea înfrângere.
5.5.3.5. PĂCĂTUIREA LUI DAVID (2Samuel 11:1-20:26)
Deşi David străluceşte prin caracterul său nobil, prin actele sale de vitejie şi
prin credincioşia lui faţă de Domnul, Biblia nu trece cu vederea păcatul său
groaznic, pocăinţa profundă de care a fost urmat, şi urmările pe care a trebuit să
le suporte.
5.5.3.5.1. Păcatul lui David (2Samuel 11:1-12:13)
Neveghind asupra căilor sale şi poate îmbătat de succesul de care avea
parte. David a suferit o gravă cădere în păcatul adulterului, pe care caută să-1
acopere săvârşind şi păcatul grav al uciderii. Treptele căderii lui David sunt cele
obişnuite: a văzut, a poftit, a fost ispitit, a păcătuit, apoi a încercat să acopere
păcatul cu un alt păcat mai mare, până când Dumnezeu 1-a descoperit.
în urma conflictului cu amoniţii, David a trimis ostile sale conduse de Ioab
să ia cetatea Raba a amoniţilor. Rămas la Ierusalim, se plimba pe acoperişul
palatului de unde o vede pe Bat-Şeba, nevasta lui Urie, Hetitul, unul dintre
ofiţerii săi plecat la război, scăldându-se goală în grădina casei ei. David o
pofteşte şi este ispitit în inima lui (Iacov 1:15). Trimite să o aducă la palat şi
preacurveşte cu ea. La vestea că a rămas însărcinată, David trimite pe front după
Urie hetitul. căutând ca prin prezenţa acestuia acasă să-şi acopere fapta
nelegiuită. Trimis de către împăratul acasă cu un dar Urie, un militar devotat
comandantului său Ioab, doarme la poarta palatului cu slugile (2Samuel 11:11).
A doua seară îmbată pe Urie, crezând că aşa îl va determina să meargă acasă,
însă nu a avut succes. Atunci, David, disperat în dorinţa de a-şi acoperi fapta,
încearcă aşa-numita „crimă perfectă". Trimite prin Urie o scrisoare lui Ioab în
care cere acestuia să-1 pună în rândul întâi şi să-1 părăsească pentru a cădea în
luptă.David a fost atât de stăpânit de dorinţa de a-1 pierde pe Urie, încât nu 1-a
mai tulburat nici pierderea unei lupte auzind că în aceasta a murit şi Urie. După
toate acestea, monarhul, orbit total faţă de Legea Domnului şi întrecând orice
măsură, o ia pe Bat-Şeba de soţie, care-i va naşte un fiu. Dumnezeu însă, care a
cunoscut întreagul proces al păcătuirii, a descoperit păcatul lui David.
Dumnezeu trimite la David pe prorocul Natan, care, printr-o parabolă a unui
om care procedează printr-un act de totală injustiţie faţă de aproapele său,
determină pe David să-şi rostească propria sentinţă prui pedeapsa cu moartea şi
să întoarcă de patru ori paguba (2Samuel 12:5-6). Când Natan îi dezvăluie că
el este omul acela. David se prăbuşeşte în profundă căinţă înaintea Domnului.Se
pare că el a scris cu această ocazie Psalmul 51. Natan îi face de cunoscut că
Domnul îi iartă păcatul, îl scuteşte de pedeapsa cu moartea pe care o merită însă
va avea de suportat consecinţele propriului păcat.
5.5.3.5.2. Urmările păcatului lui David (2Samuel 12:14-20:26)
Natan anunţă împăratului urmările pe care David avea să le suporte:
De acum. niciodată, nu se va depărta sabia din casa ta,
pentru că M-ai dispreţuit... Iată, din casa ta voi ridica
nenorocirea împotriva ta. şi voi lua sub ochii tăi pe
nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele
în faţa soarelui acestuia... Eu însă voi face lucrul acesta
în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui... Fiul care ţi
s-a născut va muri. (2Samuel 12:10-14)
Toate aceste urmări trebuiau să fie trimise de Domnul, pentru că păcatul lui
David a fost împotriva Domnului şi a determinat hulirea Numelui Domnului din
partea vrăjmaşilor. Iată desfăşurarea urmărilor căderii:
(1) Moartea copilului
Copilul născut lui David de către Bat-Şeba în urma adulterului s-a
îmbolnăvit şi a murit. David s-a resemnat în faţa voinţei lui Dumnezeu,
conştient de cauza lucrurilor. David se dovedeşte a fi matur din punct de vedere
spiritual, iar Bat-Şeba trebuie să sufere şi ea din pricina păcatului şi a
indiscreţiei sale. Datorită atitudinii de pocăinţă luată de David în timpul ispăşirii
vinovăţiei. Dumnezeu îl mângâie prin aceea că Bat-Şeba a născut lui David alt
copil, pe care 1-a numit Solomon. Copilul a fost dat lui Natan pentru a-1 educa şi
acesta i-a dat numele de Edidia "iubitul Domnului".
De asemenea, David este mângâiat prin faptul că Ioab cucereşte cetatea
Raba şi-1 invită pe împărat s-o ia în stăpânire. Acesta vine şi ia prizonieri pe
amoniţi şi ia cununa regelui cetăţii, care era din aur şi pietre preţioase şi
cântărea un talant (cea.34 kg). Atunci când omul credincios suportă cu pocăinţă
şi umilinţă urmările propriilor păcate. Dumnezeu nu întârzie să-şi arate
îndurarea Sa bogată.
(2) Nelegiuirea lui Amnon
O altă urmare a păcatului lui David a constat în faptul că Amnon, fiul lui
David şi al soţiei sale Ahinoam din Izreel, întâiul născut al lui David, s-a
îndrăgostit până la îmbolnăvire de Tamar, sora lui Absalom, fiica lui David
(2SamueI 13:1-14:33). Prin simularea unei suferinţe la pat (la sfatul unui
prieten), Amnon atrage la sine pe sora lui pe care apoi o siluieşte. După aceea,
dragostea lui animalică, s-a transformat în ură şi a alungat-o. David aude şi se
mânie, dar nu poate lua nici o măsură (nu avea autoritatea morală s-o facă).
Absalom, fratele Tamarei, organizează un ospăţ la care invită pe toţi fiii
împăratului şi în timpul căreia aranjează uciderea lui Amnon drept răzbunare
pentru ceea ce acesta a făcut sorei sale. David este străbătut de fiori la aflarea
veştii că toţi fiii împăratului au fost omorâţi, până când cu adevărat a aflat cele
întâmplate. Absalom s-a refugiat dinaintea tatălui său la Gheşur, la bunicul său
Talamai.
Absalom este iertat şi i se acceptă să se întoarcă la Ierusalim după trei ani, la
intervenţia lui Ioab care foloseşte o femeie iscusită din Tecoa spre a determina
pe împăratul să recheme pe fugarul Absalom. (Ioab, probabil, că vedea deja pe
Absalom ca succesorul lui David pe tron). Printr-o parabolă prin care dovedeşte
finalitatea morţii şi oportunităţile trăirii, prin ilustraţia cu apa vărsată pe pământ,
femeia determină pe David să arate îndurare faţă de Absalom, iar împăratul îşi
dă seama că Ioab era în spatele acţiunii. David trimite pe Ioab să aducă pe
Absalom la Ierusalim, însă îl păstrează la distanţă neîngădundu-i să-i vadă faţa
timp de încă doi ani. Faptul acesta indica clar că David nu-1 accepta ca
succesor.
Situaţia a devenit încordată; Absalom era frumos la chip şi nu avea nici un
cusur fizic, avea păr bogat şi frumos, iar când se tundea o dată pe an părul lui
cântărea două sute de sicii, cea 3 kg (2Samuel 14:25-26). Cea mai grea urmare
pentru păcatul lui David se pregătea.
In sfârşit. Absalom nu a mai putut suporta izolarea şi 1-a determinat pe Ioab,
care se distanţase de el, punându-i foc grânelor coapte, să intervină iar pentru el
la împăratul.
(3) Conspiraţia lui Absalom (2Samuel 15:1-19:43)
Absalom pregăteşte o conspiraţie împotriva tatălui său pentru a-i lua tronul,
îşi pregăteşte o trupă de 50 de oameni credincioşi, cu care şi cai, care să meargă
înaintea lui şi cărora le face favoruri (2Samuel 15:1). Stând la poarta cetăţii,
caută să atragă pe cei cu probleme de partea lui, ponegrind justiţia împăratului şi
căutând să se ridice înjosind pe alţii. Deşi suferea de mândrie, el pozează o
strălucită umilinţă în faţa oamenilor din popor (2Samuel 15:5). în felul acesta
caută să atragă masele la sine. în final, profitând de bunătatea împăratului,
merge la Hebron unde se declară împărat şi pregăteşte iscoade care să-i sprijine
acţiunile (2SamueI 15:7-12).
Uzând de acţiunile clasice caracteristice tuturor conspiraţiilor, fiul lui David
autoproclamându-se împărat, porneşte împotriva tatălui său pentru a-i lua
tronul. De aici începe calvarul pentru David (2Samuel 15:13-19:8).
David, împreună cu întreaga curte, a apucat drumul pribegiei dinaintea
fiului său, lăsând doar zece ţiitoare pentru paza casei împărăteşti. Toţi cei
credincioşi lui David s-au înrolat în ceata fugarilor. Exemplul deosebit de
credincioşie este Itai din Gad în frunte a 600 de viteji, gata cu toţii să urmeze pe
împăratul. Se evidenţiază şi preoţii Ţadoc şi Abiatar, care hotărăsc să însoţească
pe împăratul ducând chivotul Legământului.
Şi în această împrejurare dificilă, omul după inima lui Dumnezeu
demonstrează din nou caracterul nobil al inimii sale. El înţelege că providenţa
divină controlează istoria, aşa că renunţă să ia chivotul care aparţine Domnului.
Trimite pe preoţii cu chivotul în cetate, cerându-le acestora să-i trimită veşti.
Ahitofel, cel mai destoinic sfetnic al lui David de care şi el însuşi se temea,
dovedeşte oportunism trecând de partea lui Absalom. David se roagă Domnului
să nimicească sfaturile lui Ahiotofel. Huşai, architul, un alt sfetnic înţelept e
gata să-1 urmeze pe împăratul, însă David îl însărcinează să simuleze supunere
faţă de noul împărat pentru a contracara sfaturile lui Ahitofel şi să organizeze o
reţea de contrainformaţii pentru David. Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, fiul lui
Ionatan, profită de ocazie, vine la David şi calomniază pe stăpânul său şi obţine
de la David drept asupra moştenirii lui Mefiboşet (2Samuel 16:1-4).
Pe când David se îndepărta de cetate urcând desculţ şi plângând dealul
măslinilor, Şimei, un beniamit din familia lui Saul, foloseşte ocazia pentru a-i
face reproşuri lui David, învinuindu-1 pentru luarea tronului lui Saul. Aaincând
cu ţărână după David, îl blestemă, batjocorindu-1. David suportă totul cu
resemnare, punându-şi nădejdea în Domnul care poate schimba blestemul în
binecuvântare.32
'" în situaţia de fugar, desculţ şi plângând în timp ce urcă dealul Măslinilor. împăratul
constituie un tablou prefiguartiv al împăratului împăraţilor, care a străbătut acelaşi drum
purtând ocara păcatelor lumii.
Absalom a venit şi a intrat în Ierusalim. Huşai este acceptat în sfatul
împărătesc. La sfatul lui Ahitofel, Absalom intră la ţiitoarele tatălui său
într-un cort special pregătit pe acoperişul palatului cu intenţia de a face publică
acţiunea (2Samuel 16:15-23). în ce priveşte planul de luptă împotriva lui
David, Absalom respinge sfatul lui Ahitofel, care era pentru acţiuni militare, şi
acceptă sfatul lui Huşai, care înclina spre o organizare a unei armate mari prin
mobilizare generală, urmând Absalom însuşi să meargă în fruntea luptei. Huşai
a trimis lui David planul luptei prin Ionatan şi Ahimaţ, fiii preoţilor Ţadoc şi
Abiatar. Orgoliosul Ahitofel, nefiind ascultat, a sfârşit spânzurându-se
(2SamueI 17:1-23).
David a trecut în grabă Iordanul, iar când Absalom a ajuns la Iordan, David
era deja la Mahanaim unde a fost primit bine de către cei din ţinut, în frunte cu
Barzilai Galaaditul. Confruntarea militară dintre ostile lui David şi cele ale lui
Absalom conduse la Amasa (2SamueI 18:1-19:8) a avut loc în pădurea lui
Efraim. David a împărţit ostile sale în trei cete sub conducerea lui Ioab, Abişai
şi Itai din Gat. Ei au stăruit ca David să nu iasă la luptă. împăratul a dat poamcă
tuturor să aibă milă de fiul său, Absalom. Lupta a fost crâncenă, ostile lui
Absalom au fost înfrânte, iar Absalom a fost înfrânt şi a rămas spânzurat în
crăcile unui copac în propriul său păr bogat. Ioab, aflând aceasta, s-a grăbit să-1
săgeteze cu trei săgeţi în inimă. Primul care a adus vestea lui David a fost
Ahimaţ, fiul lui Ţadoc, apoi Cuş a venit cu precizări; ştirea morţii lui Absalom
1-a cufundat pe David într-o mare jale, fapt pentru care Ioab 1-a mustrat cu
asprime (2Samuel 19:1-8). în popor s-a produs mare confuzie. David a trimis
vorbă bătrânilor lui Iuda privitor la dorinţa sa de a se întoarce, iar lui Amasa i-a
făgăduit că îl va face căpetenia oştirii în locul lui Ioab.
împăratul este invitat să se reîntoarcă. La trecerea Iordanului a fost
întâmpinat de Şimei, care s-a pocăit de comportarea avută şi a fost iertat. A
venit şi Mefiboşet, şi a recâştigat graţia împăratului, urmând să împartă cu Ţiba
pământurile. Barzilai Galaaditul, care îngrijise de împărat la Mahanaim, 1-a
condus până dincolo de Iordan. David 1-a invitat la Ierusalim, dar el a refuzat pe
motiv că era prea bătrân. Bărbaţii din Israel se certau cu cei din Iuda pentru
dreptul pe care-1 pretindeau fiecare de la împăratul David.
(4) Revolta israeliţilor sub conducerea lui Şeba. fiul lui Bicri (2Samuel
20:1-26)
In mijlocul acestei învălmăşeli, Şeba, fiul lui Bicri, un beniamit. a sunat din
trâmbiţă şi a îndemnat pe israeliţi să se separe de Iuda şi de David. Toţi bărbaţii
din Israel au urmat pe Şeba. Atunci, armatele lui Ioab şi ale lui Abişai au
urmărit pe israeliţi. Ioab a purtat de grijă ca la Gabaon să ucidă mişeleşte pe
Amasa, comandantul oştirii israelite. Şeba s-a refugiat în cetatea
Abel-Bet-Maaca. Pe când Ioab se pregătea să ia cetatea, o femeie a înduplecat
pe conducătorii cetăţii să dea lui îoab capul lui Şeba şi astfel cetatea a fost
cruţată.
5.5.3.6 ULTIMA PERIOADĂ DIN VIAŢA LUI DAVID (2Samuel 21-24)
în mai puţin de zece ani de domnie a lui David s-a împlinit tot ceea ce Natan
a prezis ca urmări ale păcatului: de la odiosul păcat al lui Amnon până la revolta
îndrăzneaţă a lui Şeba. De acum, David intră în ultima perioadă a vieţii sale
bogate în evenimente care dovedesc intervenţia lui Dumnezeu în istorie.
5.5.3.6.1. Răzbunarea gabaoniţilor (2Samuel 21:1-14)
De acum împărăţia fusese stabilită şi întărită sub împăratul David. şi
Dumnezeu i-a asigurat pace din toate părţile. Totuşi mai erau pericole care mai
ameninţau ţara.
O foamete de trei ani s-a abătut asupra ţării. întrebând pe Domnul, s-a
constatat că aceasta era din cauză că Saul încercase să nimicească pe gabaoniţii
din ţară, cu care Iosua făcuse legământ încă de la cucerirea ţării. Saul nesocotise
un legământ anterior al israeliţilor şi David caută să pună totul în rânduială. El
dă gabaoniţilor. la cererea acestora, şapte bărbaţi din familia lui Saul (cruţând
însă pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan), pe care gabaoniţii îi spânzurară înaintea
Domnului pe munte, la Ghibea lui Saul, drept răzbunare.
La vestea că Riţpa, una din ţiitoarele lui Saul şi mamă a doi dintre cei
spânzuraţi, a stat acolo şi a apărat zi şi noapte trupurile celor spânzuraţi să nu fie
sfâşiate de fiare şi mâncate de păsări, David a poruncit să se acorde o
înmormântare cuvenită, princiară, morţilor din casa lui Saul. Iată cum ţara este
scutită de clamităţi atunci când fiecare îşi pune în rânduială situaţia.
5.5.3.6.2. Alte războaie cu filistenii (2Samuel 21:15-22)
Filistenii s-au ridicat iarăşi împotriva lui David, poate bazându-se pe faptul
că mai dispuneau de câţiva uriaşi de talia lui Goliat, din familia lui Rafa. In
total, s-au mai dat patru bătălii. în prima, unul din aceşti uriaşi voia să omoare
pe David, însă a fost salvat de Abişai, după care David nu a mai fost lăsat să
iasă Ia luptă. în următoarele lupte au fost omorâţi toţi uriaşii filisteni de către
vitejii lui David, inclusiv cel care avea câte şase degete la fiecare mână şi
fiecare picior, cât şi fratele lui Goliat din Gat (ICronici 2-:5).
Scăpat de toţi vrăjmaşii săi, David compune o frumoasă cântare de
recunoştinţă Domnului (2Samuel 22:1-51). în această cântare, care are acelaşi
conţinut cu Psalmul 18, el glorifică pe Dumnezeu pentru că 1-a scăpat de
vrăjmaşii săi, 1-a ocrotit, 1-a răzbunat şi că El "Stânca" îl va susţine pe el şi pe
seminţia după el. De asemenea, a mai compus şi o altă cântare care se pare că a
fost ultimul psalm al lui David (2Samuel 23:1-7), în care este prezentat Cel ce
împărăteşte cu dreptate în Numele Domnului: El este "ca lumina dimineţii, când
răsare soarele în dimineaţa fără nori"'(2Samuel 23:4). David recunoaşte că el
nu era vrednic de acest calificativ, dar în harul Său Dumnezeu 1-a folosit în
ciuda celor răi. Aceste cuvinte ale lui David constituie o descriere mesianică a
monarhiei care este deplin realizată în Domnul Isus Hristos - Mesia (2Samuel
23:3-7)33.
Alături de David sunt prezentaţi şi vitejii lui şi isprăvile, acestora. Ei au
constituit o mare binecuvântare. Fără ei, David nu ar fi putut câştiga, extinde şi
menţine împărăţia (2SamueI 23:8-39). Aceştia au fost oameni viteji, devotaţi lui
Dumnezeu şi împăratului lor. Ei erau în număr considerabil, din care 30 se
'Dockcry,p.245
evidenţiau în mod special, alături de cei 12 comandanţi ai armatei naţionale
(2Samuel 23:8-39; ICronici 27:1-24).
5.5.3.6.3. Dumnezeu pedepseşte mândria lui David - Recensământul
(2Samuel 24:1-25)
Spre sfârşitul vieţii lui, după multe biruinţe şi succese, David procedează la
numărarea poporului. Motivul acestei acţiuni era mândria împăratului şi
încrederea în sine şi în forţele proprii. 34
Ioab conduce recensământul şi timp de două luni şi douăzeci de zile a
calculat numărul. In raportul istoricului apare numărul de 800.000 de oameni în
stare să poarte armele în Israel şi 500.000 în Iuda. în total, 1.300.000.
Cronicarul prezintă 1.100.000 în Israel şi 470.000 în Iuda, în total 1.570.000.
Aparenta diferenţă se rezolvă referindu-ne la ICronici 27:1-15, în care 288.000
sunt căpeteniile peste mii ale celor douăsprezece seminţii şi peste sute, care
slujeau prin rotaţie câte 24.000 pe lună. Istoricul dă numai numărul celor din
popor, pe când cronicarul interesat de aproape de lucrurile curţii include şi
această gardă de rotaţie lunară în numărul combatanţilor din Israel. Aşa că forţa
militară a israeliţilor era de aproximativ un milion şi jumătate, ceea ce însemna
un total al populaţiei de circa 5-6 milioane.
David a simţit că a săvârşit un păcat şi s-a căit în faţa Domnului. Prin
prorocul Gat, Dumnezeu oferă lui David posibilitatea de a-şi alege una din trei
urgii posibile prin care să fie pedepsit pentru mândria sa. Acestea erau:
-Fie şapte ani de foamete în ţară (trei ani); 35
-Fie trei ani de eşecuri militare;
-Fie trei zile în care bântuie ciuma în ţară.
împăratul, conştient de îndurarea lui Dumnezeu, alege să cadă în mâna
Domnului acceptând trei zile de ciumă. în timpul acesta au murit 70.000 de
oameni din popor.
Când îngerul nimicitor a ajuns la Ierusalim, David a văzut pe îngerul
Domnului lângă aria lui Ornan Iebusitul şi a exprimat cuvinte de adâncă
pocăinţă şi mijlocire pentru popor, iar Domnul a poruncit să înceteze nimicirea.
Este de remarcat faptul că, şi în mijlocul greşelilor, nobleţea lui David este de
netăgăduit. El este întotdeauna gata să-şi mărturisească deschis păcatul şi inima
lui este plină de compasiune pentru cei din popor.
La îndemnul lui Gad, David a cumpărat de la Aravna, Iebusitul sau Ornan
(ICronici 21:2-21), aria pe care a stat îngerul nimicitor pentru a construi acolo
34
Diferenţa privind relatarea istoricului în Samuel şi a cronicarului din ICronici 21
constă în faptul că pe când istoricul (2Samuel 24:1) prezintă acţiunea din perspectiva
voinţei ultime, permisive a lui Dumnezeu, cronicarul evidenţiază instrumentalitatea, pe
Diavolul (ICronici 21:1). Satana este agentul distructiv, stârnind pe David la mândrie,
iar Dumnezeu îngăduie aceasta în voinţa sa permisivă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul
lui Iov, Naomi şi Domnul Isus.
35
Diferenţa de şapte ani în 2Satnuel 24:13, în loc de trei ani în ICronici 21:12, provine
din faptul că în Samuel este tradus textul masoretic, iar în Cronici este tradus din
Septuaginta, ceea ce raţional este corect.
un altar Domnului. Aravna era dispus să dea în dar împăratului cele necesare
pentru jertfa, însă David nu voia să aducă Domnului o jertfa care să nu îl coste.
David a cumpărat cu cincizeci de sicii de argint locul şi boii pentru jertfa, a
zidit acolo un altar şi a adus Domnului arderi de tot şi daruri de mâncare şi
plaga a încetat. Tot atunci, împăratul a hotărât că acolo va fi Casa Domnului şi
altarul arderilor de tot.36
Astfel au fost puse bazele unei preilustrări a jertfei răscumpărătoare,
anticipându-se şi apropierea tot mai concretă de locul unde cu circa o mie de ani
mai târziu aceasta se va săvârşi la Ierusalim, la Golgota.
David a fost un mare rege, omul după inima lui Dumnezeu care a condus
monarhia israelită pe culmile existenţei acesteia, după ce prin el s-a realizat
tipul de monarhie teocratică intenţionat de Dumnezeu. Aşa cum declară
Hennrietta C.Mears:
David a avut greşelile sale, a făcut foarte multe rele,
dar a prevenit naţiunea sa de a aluneca în idolatrie. Deşi
păcatele sale personale au fost grave, el a stat ca o
stâncă pentru Iahve. El a păcătuit, însă s-a pocăit şi a dat
lui Dumnezeu şansa să-1 ierte şi să-1 curăţească. El
ilustrează conflictul pe care Pavel îl descrie în
Romani 7. El a fost un mare sfânt, deşi a fost un mare
păcătos.37
El rămâne pe paginile Sfintei Scripturi nu numai ca un om plin de succes, ci
şi ca cel prin care Dumnezeu a relevat natura împărăţiei Sale şi a pus bazele
acelei dinastii a împărăţiei care nu trece, împărăţia lui Mesia, fiul lui David.
36
Hotărârea ulterioară de a localiza în acel loc Casa lui Dumnezeu a dus la cumpărarea
cu un preţ cu mult mai mare a întregului teren necesar, aşa cum este arătat în
|1 Cronici 21.
Mears, p.127
!37
CAPITOLUL VI
I ÎMPĂRAŢI
GLORIA ŞI DECĂDEREA MONARHIEI ISRAELITE
Monarhia israelită, depăşind faza statorniciei sub împăratul David, se ridică
pe cele mai înalte culmi sub domnia lui Solomon, fiul lui David, care apoi
decade de la stadiul de monarhie unită la cel de monarhie divizată în regate,
care, nu după multă vreme, se prăbuşesc. Dacă în cărţile^ lSamuel şi 2Samuel
s-au prezentat instaurarea şi înflorirea monarhiei, cărţile împăraţi prezintă faza
cea mai strălucitoare a gloriei monarhiei şi drumul decăderii acesteia, până la
prăbuşirea şi ducerea ei în captivitate.
Aşa cum s-a arătat, cărţile 1 şi 2 împăraţi formează cea de a doua parte a
trilogiei duble a Vechiului Testament (lSamuel, 2Samuel; 1 împăraţi, ^împă-
raţi; ICronci, 2Cronici).
Iniţial, a fost o singură carte, numită cartea împăraţi (sau Regi). în tradu-
cerea grecească LXX materialul care descrie evenimentele legate de monarhia
lui Israel a fost împărţit în prima, a doua, a treia şi a patra carte a împăraţi
(inculzând cărţile Samuel şi împăraţi). Apoi, traducerea latină Vulgata le-a
numit întâia, a doua, a treia şi a patra împăraţi, acestea cuprinzând întreaga isto-
rie a monarhiei israelite de la întemeierea ei din vremea lui Samuel, până la
prăbuşirea ei în captivitate. 38Astfel, istoria cărţilor 1 şi 2 împăraţi sau Regi
este istoria decăderii începând cu înflorirea şi prosperitatea fără seamăn a
monarhiei sub domnia lui Solomon, continuând apoi cu ruperea împărăţiei în
Regatul de Nord sau al lui Israel şi Regatul de Sud sau al lui Iuda,
supravieţuirea acestora în rivalitate până la prăbuşirea Regatului de Nord în 722
sub asirieni şi supravieţuirea Regatului de Sud până în 586, când s-a prăbuşit şi
acesta sub babilonieni.
Numele de împăraţi sau Regi derivă de la faptul că aceste două cărţi pre-
zintă istoria regilor care s-au succedat în Israel începând cu Solomon, regele
monarhiei unite, şi apoi cu regii celor două regate până la prăbuşirea acestora.
6.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII
Tradiţia evreiască susţine că Ieremia ar fi autorul cărţii împăraţi. Deşi există
evidenţe care ar îndreptăţi această părere, nu se ştie cine a fost autorul, deoarece
38
The New International Versoin Stucfy Bible, p. 455.
mai există şi evidenţe care contrazic această părere. Există părţi, ca (2Împ.
24:18-25:30), care sunt identice cu texte din Ieremia (Ier. 52:1-34). însă se
suţine că descrierea deportării şi întemniţării regelui Ioachin a fost scrisă în
Babilon, pe când Ieremia nu a plecat în Babilon ci a fost dus in Egipt.
Oricum, se poate deduce că autorul, fie că a fost Ieremia sau alt profet
preocupat de soarta israeliţilor în acele vremuri de frământare, a folosit şi alte
materiale scrise care existau la acea vreme şi pe care el le menţionează: Cartea
faptelor lui Solomon (lîmp. 11:41); Cartea cronicilor regilor lui Iuda este citată
în total de cincisprezece ori (lîmp. 14:19; 15:31; 16:14; 16:20 etc). Aşa cum
afirmă Criswell, autorul, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a preluat părţi din aceste
scrieri în mod selectiv pentru a compune partea din istoria revelaţiei divine care
1-a preocupat.39 în ce priveşte data scrierii cărţilor împăraţi, se înclină pentru
perioada dintre anii 562- 536 î.H., deoarece ultima informaţie dată în 2
împăraţi este cea cu privire la eliberarea împăratului Ioachin care a avut loc în
jurul anului 562 î.H. şi nu există nici o menţiune privitoare la întoarcerea din
captivitate, care a avut loc începând cu anul 536 î.H. 40
In general, cartea 1 şi 2 împăraţi prezintă o parte din istoria monarhiei
israelite unite şi apoi istoria monarhiei dezbinate a regilor lui Israel şi Iuda în
lumina Legămintelor lui Dumnezeu. Avem aici prezentate evenimentele
începând cu ultima parte a vieţii lui David şi întronarea lui Solomon, până la
prăbuşirea monarhiei, a regatului lui Iuda şi ducerea în captivitatea babiloniană
în anul 586 î.H.
Preocuparea majoră este redarea desfăşurării guvernământului
descendenţior din Avraam, cu preponderenţă a vieţii religioase a israeliţilor
(lîmp. 2:4; 11:11-13; 2Împ. 8:19; 19:34).'Este prezentat aici felul în care
Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa faţă de poporul Său, însă când împăraţii lor au
păcătuit, El i-a pedepsit, fără a-Şi retrage total îndurarea. Istoria regatului de
nord care de la început adoptase o închinăciune semi-idolatră este prezentată
mai detaliat decât istoria regatului de sud al lui Iuda. Faptul că în viaţa regatului
de nord a fost necesară o intensă avertizare profetică, reiese din aceea că o bună
parte din aceste cărţi este dedicată misiunii profetice a profeţilor orali Ilie şi
Elisei, premergătorii profeţilor scrisului.
Aşa cum prezintă Jensen, cărţile 1 şi 2 împăraţi ilustrează istoria monarhiei
israelite de la gloria acesteia până la prăbuşirea ei' în captivitate. 41 Mai precis,
este prezentată frapant diferenţa radicală a monarhiei, la începutul şi sfârşitul
cărţilor împăraţi. Faptul acesta este clar arătat de către Henrietta C. Mears:
Cărţile împăraţilor încep cu regele David şi
sfârşesc cu împăratul Babilonului... încep cu construirea
templului şi sfârşesc cu arderea templului... încep cu
39
The Criswell SludyBible, p. 402. ■■•■•
40
Jensen, p. 190. . ......
41
Jensen,p. 185. • "■. ■■ ,■,%,,'.*. >, . ■ .^ ,.■■•■. ^-.,
primul succesor al lui David la tronul împărăţiei sale,
Solomon, şi sfârşesc cu ultimul succesor al lui David,
Ioachin, eliberat din captivitate de către împăratul
Babilonului.42
Din punct de vedere geografic, evenimentele din cărţile împăraţilor se
petrec, în cea mai mare parte, în Canaan, în ţara lui Israel, iar o parte din ele în
restul teritoriului Cornului de Aur. în prima parte, Egiptul joacă un rol deosebit
de important, iar în partea a doua care are de-a face cu deznodământul faptelor,
imperiile asirian, babilonian şi medo-persan, care s-au succedat în
Mesopotamia, îşi amplifică importanţa mai ales în actul prăbuşirii monarhiei
israelite şi apoi în întoarcerea din captivitate.
Cartea 1 împăraţi, care la început prezintă perioada de glorie a monarhiei
unite sub Solomon, continuă cu tragica dezbinare a monarhiei sub Roboam. în
ultima parte prezintă începutul coexistenţei în rivalitate a celor două regate, ce
continuă apoi în 2Impăraţi.
Astfel, cadrul geografic şi cel istoric diferă total de la o carte la alta. în
perioada de aur a monarhiei, în urma ultimelor cuceriri ale lui David şi apoi pe
vremea lui Solomon, regatul unit se întindea literalmente de la Pârâul Egiptului
(care se vărsa în Delta Nilului) până la Râul cel Mare, Eufrat, şi de la pustia din
estul Iordanului până la Marea Mediterană.
Una din marile dificultăţi privind cartea lîmpăraţi şi apoi 2Impăraţi
este problema cronologiei regilor din perioada de după dezbinarea împărăţiei
şi chiar o dată cu sfârşitul vieţii lui David. Aşa cum arată Criswell, această
dificultate poate fi soluţionată ţinând cont de câteva realităţi:
- Sistemul coregenţei, deosebit de frecvent în regatul de sud, potrivit căruia
fiul începea să domnească încă pe când mai trăia tatăl. (Exemplu: David şi
Solomon).
- La unii împăraţi este numărat şi anul urcării pe tron a noului împărat, pe
când la alţii, anii se consideră numai începând cu anii plini.
- Unii regi au folosit sistemul anilor religioşi, începând cu luna Nisan ca
prima lună a anului, pe când alţii au folosit sistemul anilor
civili începând cu luna Tishri (a şaptea lună) ca prima lună a anului.
Astfel, deşi cronologia perioadei este mai greu de stabilit, ţinând cont de
aceste particularităţi, cercetătorul atent va constata că nu este nici o contradicţie
în Sfânta Scriptură (Revelaţia scrisă), aşa cum încearcă să susţină critica
raţionalistă.
Trei diviziuni ale istoriei monarhiei israelite trebuie luate în considerare:
(1) Monarhia unită sub Saul, David şi Solomon ( cea. 1043-93 lî.Hr.).
(2) împărăţia dezbinată, 931 î.Hr, începând cu Ieroboam, în regatul de nord
(931-732 î.Hr.) şi sfârşind cu căderea Samariei şi ducerea Israelului în robia
asiriană.
42
Mears, p. 130.
Ai
The Criswell SludyBible The Criswell. p. 402.
(3) împărăţia dezbinată, 931 î.Hr., începând cu Roboam şi regatul de sud
(931-586 î.Hr) şi sfârşind cu căderea Ierusalimului şi ducerea lui Iuda în
captivitatea babiloniană.
După o prezentare mai detaliată a domniei lui Solomon, este prezentată
divizarea împărăţiei, după care, pe baza unui sistem sincronic, sunt prezentate
alternativ cele două regate: Regatul de nord al lui Israel şi Regatul de sud al lui
Iuda; de la căderea în idolatrie, caracterizată de violenţă şi instabilitate, la tronul
regatului de nord se succed 20 de regi din mai multe dinastii pe perioada celor
cea. 110 ani de existenţă. în regatul de sud s-au succedat de asemenea, 20 de
regi de-a lungul perioadei de cea. 343 de ani de existenţă, însă toţi aceştia au
aparţinut dinastiei lui David (cu excepţia scurtei perioade când Atalia, o străină,
a uzurpat tronul lui David). O bună parte din conţinutul cărţilor este dedicat
vieţii şi activităţii profetice a profeţilor Ilie şi Elisei în regatul de nord.
Conţinutul cărţii 1 împăraţi gravitează în jurul evenimentelor: Sfârşitul
domniei lui David; Domnia lui Solomon; Dezbinarea împărăţiei şi misiunea
profetului Ilie. Conţinutul cărţii poate fi împărţit sumar astfel:
-(1) împărăţia unită (lîmp. 1:1-11: 43)
- (2) împărăţia dezbinată (lîmp. 12:1-22:53)
6.5.1. ÎMPĂRĂŢIA UNITĂ (lîmp. 1:1-11:43)
Această primă parte a cărţii 1 împăraţi prezintă mai ales domnia lui
Solomon începând cu încoronarea sa, începutul domniei sale, gloria lui
Solomon, apostazia şi moartea sa.
6.5.1.1. ÎNCORONAREA LUI SOLOMON (lîmp. 1:1-2:11)
încoronarea lui Solomon ca împărat peste Israel s-a petrecut în condiţii de
frământări interne care se exercitau la curtea împărătească a lui David. Urmările
păcatului acestuia îşi făceau simţită prezenţa.
6.5.2. DAVID ÎNAINAT ÎN VÂRSTĂ (1 împ. 1:1-4)
O dată cu boala împăratului se instalează o criză naţională. împăratul era
bătrân, avea 70 de ani şi era lipsit de vlagă. Se încearcă tratamentul natural prin
desemnarea fecioarei Abişag, sunamita. spre a-1 îngriji pe împărat. Cazul nu a
prezentat implicaţii morale, având în vedere practicarea concubinajului şi a
poligamiei în timpul lui David. Faptul că ar fi avut încă o femeie în plus nu avea
Metoda încălzirii corpului unui om lipsit de vlagă printr-un alt corp plin de vlaga
tinereţei era cea mai naturală metodă de tratare a unor asemenea situaţii de lipsă de
vitalitate fizică.
mare importanţă, iar apoi David era înaintat în vârstă şi nu se mai punea
problema relaţiilor de căsătorie. Astăzi dispunem de adevărate remedii spirituale
în Hristos Domnul. Oricum, cazul a fost folosit mai târziu ca mijloc de intrigă
între descendenţii împăratului.
6.5.1.1.2. Complotul lui Adonia (lîmp. 1:5-31)
Era probabil prin anul 960 î.Hr. (David a domnit între anii 1000 şi 961 î.H.,
circa 40 de ani). Acum era înaintat în vârstă şi slăbit. Profitând de situaţie,
Adonia, al patrulea fiu al lui David, care după moartea lui Absalom ar fi avut
dreptul la succesiunea tronului fiind cel mai mare fiu în viaţă, a încercat
uzurparea tronului. în tentativa sa, Adonia era sprijinit de:
- Prevederile Legii întâiului născut (Primageniture), care arătau că la
moartea împăratului primul născut în viaţă are dreptul la succesiunea tronului.
- Calităţi fizice alese (vers.6)
- Era răsfăţatul tatălui său, care nu-1 mustrase niciodată în viaţă (lîmp. 1:6)
- Dispunea de o gardă personală (lîmp. 1:5)
- Dispunea de suport religios din partea preotului Abiatar.
- Avea suport militar în persoana lui Ioab (lîmp. 1:7).
Complotul lui Adonai era unul de tip clasic care avea cauze profunde şi
evidente. Cauza profundă era păcatul lui David, ale cărui urmări erau prevăzute
pentru tot restul vieţii lui. Cauza evidentă era situaţia de criză de la curtea
împărătească creată de bătrâneţea şi neputinţa împăratului. Numărul suporterilor
era complet, incluzând forţa populară, forţa armată şi forţa religioasă.
în această situaţie Adonia, însoţit de Ioab şi Abiatar şi mulţi invitaţi, se duce
lângă piatra lui Zahelet, la cea. un km de izvorul Ghihon şi de poarta cetăţii şi se
proclamă împărat.
Complotului lui Adonia însă i se opun forţe şi mai competente:
- Dreptul împăratului de a alege (lîmp. 1:20). Câtă vreme trăia fostul
împărat, el putea decide care din fiii săi să-i urmeze la tron.
- Intervenţia prorocului Natan şi a Bat-Şebei, soţia lui David şi mama lui
Solomon. Fiecare dintre aceştia ştia de promisiunea făcută Bat-Şebei, că fiul ei
Solomon va fi împărat după David.
- Credincioşia vitejilor şi a preoţilor (lîmp. 1:8). In afară de Ioab, toţi vitejii
erau de partea lui David; de asemenea, în afară de Abiatar, toţi preoţii sprijineau
pe împărat.
- Credincioşia împăratului (lîmp. 1:29-31). în felul acesta complotul lui
Adonai s-a soldat cu un eşec.
6.5.1.1.3. Ungerea lui Solomon ca împărat (lîmp.1:32-40)
împăratul David autorizează pe preotul Ţadoc, prorocul Natan şi pe
comandantul Benaia (autoritatea Eclesiastică, educaţională şi militară) însoţiţi
de garda personală a împăratului, să pună pe Solomon pe catârul împăratului şi
să-1 ungă ca împărat la izvorul Ghihon, de la poarta cetăţii Sionului.
Alegerea şi ungerea lui Solomon sunt aclamate de tot poporul. Fiul preotului
Abiatar, considerat "evanghelist" prin tradiţie, dă un raport amănunţit lui
Adonia despre cele întâmplate, încredinţându-1 că din porunca lui David,
Solomon a fost uns împărat şi s-a aşezat pe scaunul său de domnie. Adonia şi
întreaga lui companie s-au umplut de spaimă, între ei se instalează panica şi se
risipesc în toate părţile, iar pentru Adonia, singurul loc de refugiu este altarul
aflat în cortul întâlnirii, aşa că se prinde de coarnele acestuia exprimându-şi
pocăinţa pentru faptele sale şi cerând lui Solomon să-i jure că nu-1 va omorî.
Solomon îl cruţă, cu condiţia să fie "om cinstit", şi-1 avertizează că dacă va avea
răutate în el va muri. Adonia vine şi se închină la picioarele împăratului.
Complotul a fost pregătit în ascuns, însă curmarea acestuia se face pe faţă,
prin hotărâri radicale, iar pocăinţa sinceră asigură viaţa chiar şi pentru un
vinovat.
6.5.1.1.4. Ultimele sfaturi date lui Solomon şi moartea lui David (lîmp. 2)
Pentru încă o scurtă perioadă, Solomon a fost coregent cu tatăl său David,
timp în care David 1-a pregătit pe Solomon şi poporul pentru noua domnie. 4"
înainte de moartea sa, David sfătuieşte pe fiul său Solomon să fie om şi să
respecte Legea Domnului dată prin Moise, pentru ca astfel Dumnezeu să
continue cu binecuvântările Legământului asupra caseL Lui.
De asemenea, îl sfătuieşte să pedepsească cu dreptate pe Ioab pentru
omorârea mişelească a lui Abner şi a lui Amasa, care erau mai buni decât el.
David nu putea să-i pedepsească pe aceştia cu dreptate, deoarece era mult mai
implicat în relaţia cu ei, pe când Solomon era un om Liber de orice obligaţie. A
nu fi implicat şi a fi liber sunt cele două condiţii ale disciplinei drepte.
După toate acestea, David a murit, încheindu-şi guvernarea sa după 7 ani de
domnie la Hebron peste Iuda şi 33 de ani de domnie peste tot Israelul la
Ierusalim, lăsând în urma sa o monarhie tare şi unită.
6.5.1.2. DOMNIA TIMPURIE A LUI SOLOMON (lîmp. 2:12-4:19)
Urcat astfel pe tron, Solomon a şi început să se bucure de prosperitate.
Prima parte a domniei lui se evidenţiază prin nimicirea vrăjmaşilor, prin
ataşamentul de Domnul, prin organizarea guvernului, dar şi prin alianţa cu
egiptenii. In felul acesta, dacă epoca lui David putea fi considerată ca epoca de
aur a monarhiei în sensul expansiunii împărăţiei şi a statorniciei acesteia,
perioada lui Solomon continuă să fie epoca de aur în sfera realizărilor edilitare.
In centrul acestei dezvoltări străluceşte templul de la Ierusalim, capodopera
religioasă a epocii lui Solomon. Toate acestea au fost posibile din pricina că, aşa
cum a fost profeţit, Solomon a fost un împărat care s-a bucurat de pace şi
prosperitate şi a îndrăznit să acţioneze potrivit cu sfaturile date de tatăl său.
6.5.1.2.1. Nimicirea vrăjmaşilor (lîmp. 2:13-46)
Potrivit cu înţelepciunea primită de la Dumnezeu şi cu sfaturile date de tatăl
său, Solomon, de îndată ce urcă pe tron, caută să lichideze pe oricine care ar fi
4:>
Diferitele acţiuni pregătitoare sunt descrise în cartea Cronici, cât şi înscăunarea
publică a lui Solomon şi moartea lui David.
putut face o conspiraţie. Mai întâi, este omorât Adonia, care, deşi era conştient
că Domnul dăduse împărăţia lui Solomon, caută totuşi să pună mâna pe tron
prin tertipul cererii în căsătorie a sunamitei Abişag, slujitoarea lui David, prin
mijlocirea Bat-Şebei, mama lui Solomon. încercând să obţină această fată ca
nevastă, el căuta să arate că are dreptul la tot ce era a lui David. deci şi la
împărăţie46 şi astfel să o folosească la un nou complot, deoarece el a fost
singurul martor ocular când David a decis să dea împărăţia lui Solomon.
împăratul dovedeşte dârzenie şi dă poruncă să fie omorât Adonia. Nerespectarea
harului atrage judecata!
Preotul Abiatar este scos din slujbă şi trimis la moşiile sale la Anatot cu
domiciliu forţat. Solomon îi cruţă viaţa din consideraţie pentru faptul că Abiatar
fusese mare preot sub domnia lui David. Astfel se împlineşte Cuvântul lui
Dumnezeu privitor la casa lui Eli şi ultimul descendent al acestuia este scos din
slujba preoţiei (lSamuel 2:31-35). Ţadoc devine mare preot.
Conştiinţa încărcată îl determină în astfel de împrejurări pe Ioab să fugă şi
să se prindă de coamele altarului la cortul întâlnirii. Acest gen de pocăinţă
revoltătoare însă nu-1 mai ajută47 şi este pedepsit cu moartea, din pricină că
ucisese pe Abner şi pe Amasa, două căpetenii mai de seamă decât el, şi, desigur,
complotase împotriva lui David. In locul lui Ioab, Benaia devine căpetenia
oştirii.
Lui Şimei, una din rudele lui Saul, care îl blestemase pe David când fugea
de Absalom, împăratul îi stabileşte domiciliu forţat în Ierusalim, cu precizarea
că orice abatere îi va aduce moartea. Prin această măsură Solomon căuta să-1
izoleze, prevenind astfel posibilitatea de a complota împreună cu beniamiţii din
casa lui Saul. După 3 ani, Şimei a părăsit Ierusalimul pentru a-şi readuce
slujitorii care fugiseră la Gat şi astfel este pedepsit cu moartea.
în felul acesta, Solomon şi-a întărit împărăţia, înconjurându-se de oameni
credincioşi şi viteji. De asemenea, a căutat să-şi întărărească poziţia
căsătorindu-se cu fiica faraonului Egiptului, fapt care, de|i a constituit o bună
strategie politică, a fost şi germenele decăderii spirituale.(lîmp. 3:1)
6.5.1.2.2. Ataşamentul lui Solomon faţă de Dumnezeu (lîmp. 3:1-4:19)
Solomon şi-a dat seama că doar înlăturarea elementelor negative şi folosirea
unor strategii politice adecvate nu erau suficiente şi că ataşamentul de Domnul,
pe care îl iubea, era secretul succesului. Plecat să aducă jertfe pe înălţimea
Gabaonului, Domnul I se arată în vis şi-i oferă posibilitatea să ceară ceea ce
doreşte.
Aici, Solomon dovedeşte o înaltă spiritualitate prin faptul că:
- Exprimă mulţumiri şi recunoştinţă pentru cele primite de la Domnul.
- Cere o inimă pricepută şi înţelepciune pentru a putea să conducă poporul,
recunoscând cu umilinţă că era tânăr şi neîncercat.
46
The N.I. V. Study Bible, p. 464. "Posedarea haremului regal era interpretat în vremea
aceea ca deţinerea dreptului de succesiune la tron.
47
Altarul Domnului oferea protecţie doar pentru uciderea fără premeditare(Exod
21:12-14).
La cererea lui înţeleaptă Dumnezeu îi dă un răspuns prin care-i promite:
- înţelepciune unică;
- bogăţie;
- lungirea zilelor;
- faima nemaipomenită, cu singura condiţie să păzească legile şi
poruncile Domnului şi să umble în calea Lui. Solomon a primit înţelepciune
administrativă, judiciară şi literară (lîmp. 3:28). Curând şi-a dovedit excelenta
sa înţelepciune prin judecata făcută celor două femei care pretindeau acelaşi
copil (lîmp. 3:16-28).
Desigur, consolidarea împărăţiei s-a mai produs şi prin înalţii slujbaşi ai lui
Solomon. Iar teritoriul împărăţiei se întindea acum de la. Râul Egiptului, până la
ul Eufrat.
6.5.1.2.3. Organizarea guvernului (lîmp. 4:1-28)
Prima parte a domniei lui Solomon a fost caracterizată şi de o bună
organizare a guvernului. A organizat conducerea la Ierusalim şi a împărţit
teritoriul în 12 unităţi teritoriale economico-administrative. Fiecare din acestea
purtau grijă timp de o lună pe an de cele necesare curţii regale. Aşadar, toate
aceste elemente conjugate împreună au stat la baza prosperităţii monarhiei în
această perioadă.
6.5.1.3. GLORIA LUI SOLOMON (lîmp. 4:29-10:29)
Gloria lui Solomon este evidenţiată de posesiunile şi bunăstarea sa, este
legată de construirea templului şi a palatului împărătesc şi de guvernarea lui
Dumnezeu în interioail unei monarhii teocratice, până când aceasta a fost
umbrită de apostazie.
6.5.1.3.1. Posesiunile lui Solomon (lîmp. 4:20-34)
Sub domnia lui Solomon, aşa cum s-a arătat mai sus, împărăţia atinge
xpansiunea maximă, întinzându-se de la graniţa cu Egiptul în sud, până la râul
Eufrat în nord-est. Toate naţiunile de pe aceste teritorii îi plăteau tribut.
Timpul de pace şi prosperitate, potrivit cu numele de Solomon ("pace"
•prosperitate") (2Samuel 12:25). a creat posibilitatea dezvoltării culturale,
îolomon şi-a adus contribuţia sa semnificativă la literatura înţelepciunii, fiind
:omparat cu psalmiştii Etan şi Heman pe care i-a depăşit. El'a scris 3000 de
'roverbe şi 1005 cântări. De asemenea, aportul său poate fi menţionat şi în
lomeniul ştiinţelor naturii. Aşa cum afirmă Halley: "Epoca lui David şi a lui
olomon a fost "epoca de aur" a istoriei israelite. David a fost un războinic, iar
olomon un edilitar. David a construit regatul, Solomon a construit templul. în
urnea înconjurătoare, aceasta a fost epoca lui Homer, începutul istoriei greceşti,
.giptul, Asiria şi Babilonul erau slabe în această periodă. Israel a fost cea mai
mternică împărăţie din întreaga lume; Ierusalimul cea mai magnifică cetate şi
emplul, cea mai splendidă clădire de pe pământ". 48
Halley 's Bible Hand Book, p. 191.
6.5.1.3.2. Construirea templului şi a palatului împărătesc (lîmp. 5-7)
Profitând de alianţa lui David cu Hiram, regele Tirului, capitala Feniciei,
Solomon a cerut acestuia să-1 aprovizioneze cu lemn din Liban şi cu lemn de
chiparos pentru construirea templului. Iar Solomon i-a dat în schimb cereale şi
untdelemn necesare pentru curte. Solomon a trimis în Liban 30.000 de
muncitori, în schimburi de câte 10.000 pe lună, sub conducerea lui Adonram.
Alţi 70.000 erau încredinţaţi cu căratul şi 80.000 cu cioplitul pietrelor. Toţi
aceştia lucrau sub conducerea a 3.300 de căpetenii cu scopul de a pregăti
materialul pentru construirea templului.
Alături de oamenii lui Hiram şi ai lui Solomon, au mai lucrat şi Ghiblifii,
care erau cunoscuţi ca artizani din Byblos (lîmp. 5:18). între toţi lucrătorii se
remarcă Huram-Abi, fiul unui bărbat din Tir şi al unei israelite din Dan
(2Cronici 2:14), care a fost trimis ca arhitect specialist la Ierusalim (lîmp.
7:14). Templul a fost construit în anul 480 după ieşirea israeliţilor din Egipt.
Lucrarea a început în primăvara celui de al 4-lea an al domniei lui Solomon, în
cea. 966 î.Hr., şi a fost terminat după şapte ani, toamna (lîmp. 6:38).
Locul unde a fost zidit templul a fost Muntele Moria (2Cronici 3:1), una
dintre cele trei înălţimi mai însemnate din Ierusalim, şi locul unde cea. 1100 ani
înainte Avraam a adus pe fiul său, Isaac, jertfă Domnului (Genesa 22:2). Locul
din aria lui Aravna iebusitul cât şi planul templului au fost arătate de Dumnezeu
lui David prin revelaţie divină (ICronici 21:18-30; 22:1; 28:11-19). în
Septuagintă (LXX), ţinutul este numit 'Ţara viziunii", iar piscul Moria e aşezat
în partea de nord a Ierusalimului.49
Templul este similar cu cortul întâlnirii, însă de dimensiuni duble şi mult
mai complicat în ceea ce priveşte încăperile anexe ale acestuia. Era orientat cu
intrarea spre răsărit, care ducea mai întâi într-un pridvor lung de 4,50 m, din
care se intra în Locul Sfânt lung de 18 m, lat de 9 m şi înalt de 14 m. In partea
de vest era Sfânta Sfintelor, care era un cub cu latura de 9 m, străjuită de doi
heruvimi care acopereau cu aripile lor întreaga încăpere.
In jurul zidurilor exterioare erau ataşate trei rânduri de camere (trei etaje),
dispuse de ambele părţi şi în spatele templului. La intrare templul era prevăzut
cu doi stâlpi uriaşi, numiţi Boaz şi Iachim, care erau frumos ornamentaţi.
Partea exterioară a zidurilor era din pietre preţioase; în interior erau
căptuşite cu lemn de cedru din Munţii Libanului şi împodobită cu aur şi pietre
scumpe. Toate părţile templului au fost pregătite în munţi şi au fost montate fără
lovituri de ciocan, ceea ce implica mare pricepere şi reverenţă atât de necesare
şi azi in construirea templului veşnic al lui Dumnezeu.
In faţa templului, spre răsărit, erau două curţi deschise (2Cron. 4:9): Curtea
preoţilor, de 46x92m, cu altarul arderilor de tot construit de Solomon cu o
dimensiune de 3m şi înalt de 4,6m (de patru ori mai mare decât cel făcut de
Moise) şi Marea sau Ligheanul de aramă, care era deosebit de impresionant.
Avea forma unei cupe înalte de 2,30m, cu un diametru de 4,5m, iar perimetrul
era de 14m. Pereţii ligheanului erau confecţionaţi din aramă, groşi de 7,62cm.
49
G.A. Buttrick ed. and ...The Interpreter's Dictionaty of the Bible (Nashville:
Abingdon Press, 1962) voi.3. p. 438. Această identificare este făcută de Iosif Flavius şi
acceptată de Icronim .
Marea se sprijinea pe 12 boi de aramă orientaţi câte trei în cele patru puncte
cardinale. întregul ansamblu cântărea cea. 25 tone (lîmp. 7:46). De o parte şi de
alta a templului, în curtea preoţilor, mai erau încă 10 lighene mai mici dispuse
pe roţi pentru îndeplinirea ritualurilor spălării (lîmp. 7:>8).
în faţă, tot spre răsărit, continua curtea cea mare de 183m x 92m, care era
înconjurată de un zid de piatră şi forma zona templului, curtea poporului." 0
Mobilierul templului era, în principiu, similar cu cel al cortului întâlnirii.
Singur chiovotul mărturiei, conţinând tablele Legii, a fost luat din cort şi aşezat
în Sfânta Sfintelor, din templu, pentru a fi străjuit de cei doi heruvimi din Sfânta
Sfintelor făcuţi din lemn de măslin şi poleiţi cu aur. Alţi doi heruvimi erau
plasaţi ca ornament deasupra capacului chivotului, care era din aur curat şi
constituia "Scaunul îndurărif'(lîmp. 6:23-28; 2Cron. 3:10-13).
în Sfântă a fost plasat noul altar de aur pentru tămâiere, precum şi, în loc de
un candelabru şi o masă pentru pâinile punerii înaintea Domnului, zece
candelabre şi zece mese, câte cinci pe fiecare parte a încăperii. Toate uşile erau
sculptate în lemn de măslin, iar perdelele erau deosebit de frumoase. Pereţii
întregului templu erau împodobiţi cu heruvimi sculptaţi şi acoperiţi cu aur.
Templul construit de Solomon a fost distrus în anul 586 î.H. de către
babilonieni şi a fost reconstruit în 520 î.H. sub Zorobabel. pe vremea profetului
Hagai. Acesta a fost apoi distrus pe vremea Macabeilor şi apoi reconstruit de
către Irod cel Mare începând cu anul 20 î.H.. fiind din nou distrus în totalitate în
anul 70 A.D. Astăzi, zona templului din Ierusalim se întinde pe cea. 7-8 ha,
fiind dominată de faimoasa moschee arabă "'Domul Stâncii" terminată de către
Omarînanul691 A.D.51
Templul lui Solomon a durat ceva mai puţin de patru sute de ani, cel al lui
Zorobabel, aproape cinci sute de ani, iar cel construit de Irod a durat mai puţin
de o sută de ani. Aceasta pentru că ele s-au îndepărtat tot mai mult de scopul
propus de a fi o casă de închinăciune pentru toate popoarele şi de a fi casa lui
Dumnezeu. Templul însă a prefigurat pe Hristos, adevăratul templu, apoi trupul
credinciosului ca templu al Duhului Sfânt şi Biserica răscumpăraţilor construită
din pietre vii.
Profitând de timpul de prosperitate şi pace, Solomon, paralel cu construirea
templului, a construit şi palatul împărătesc sau centrul administrativ, a cărui
construcţie a durat treisprezece ani. Palatul cuprindea casa din Pădurea
Libanului, care probabil era pentru armură,"2 pridvorul de legătură, sala tronului
sau sala de judecată şi locuinţa pentru împărăteasă, prinţesa Egiptului, şi
locuinţa pentru împăratul (lîmp. 7:1-12). Toate acestea au fost făcute din pietre
masive, căptuşite cu lemn de cedru şi spijinite pe stâlpi. Sala tronului era
prevăzută cu un tron mare şi înalt, confecţionat din fildeş şi acoperit cu aur, pe
care se aşeza împăratul urcând şase trepte împodobite cu statui de lei de ambele
părţi (lîmp. 10:18-20; 7:7).
Toate uneltele necesare în templu au fost turnate din aramă şi aur în Câmpia
Iordanului, în pământul argilos de lângă Sucot. După ce totul a fost gata,
50
Schultz, pp. 161-164.
51
Buttrick, op.cit., voi. 4, p. 534.
52
împăratul a adus argintul şi aurul dăruite de tatăl său şi le-a pus în vistieria
Casei Domnului.
6.5.1.3.3. Sfinţirea templului (lîmp. 8:1-66)
O dată terminat, faimosul templu trebuia dedicat Celui pentru care a fost
făcut, astfel trecându-se la sfinţirea lui. Solemnitatea sfinţirii a avut loc în luna a
7-a a anului al 12-lea, se pare că tocmai în săptămâna care preceda sărbătoarea
corturilor. Cu această ocazie au venit la sărbătoare reprezentanţi şi conducători
din toată tara lui Israel, în număr de 100.000 de capi de familie şi 20.000 de
bătrâni (lîmp. 8:63).53
Actul sfinţirii templului a constat din două părţi deosebit de însemnate, care
au fost îndeplinite sub directa conducere a lui Solomon ca reprezentant al unui
neam de preoţi care intrase în legământ cu Dumnezeul cerului. Acestea au fost:
Aducerea chivotului Legământului şi cuvântarea către popor - rugăciunea de
dedicare.
Chivotul Domnului a fost transportat cu cinstea cuvenită din cortul
întâlnirii în Sfânta Sfintelor în templu. O dată aşezat chivotul la locul lui, slava
Domnului a inundat templul în aşa fel încât preoţii nu mai puteau sta înăuntru.
Se poate uşor constata că fără prezenta lui Dumnezeu cel mai faimos templu
este gol şi pustiu, iar prezenţa Sa umple locul unde intră, aşa încât nimic nu mai
poate sta acolo (lîmp. 8:10-11).
Apoi, Solomon a vorbit întregii adunări despre felul cum tatăl său David a
dorit să construiască o casă Domnului şi cum el a îndeplinit acest mandat după
Cuvântul Domnului.
Cea mai mare parte a actului sfinţirii este acoperită de rugăciunea lui
Solomon. Contrar obiceiului monarhilor orientali, care nu îngenunchiau în faţa
nimănui în public, cel mai mare împărat al timpului, Solomon, se pleacă
înaintea împăratului împăraţilor în public pentru a rosti rugăciunea de dedicare
a templului. Din această rugăciune memorabilă reies câteva adevăruri teologice
mari:- Dumnezeu este credincios Legământului (v.23)
- Dumnezeu este imens şi omniprezent (v.27)
- Dumnezeu este iertător şi îndurător (v.30)
- Casa Domnului este locul de închinăciune şi slujire pentru întregul Israel.
- Casa Domnului are perspective universale (v.41-46).
- Casa Domnului are şi scopuri misionare (v.56-61).
Faimoasa rugăciune a lui Solomon la sfinţirea templului a depăşit cu mult
cadrul istoric a vremii sale, lăsând să se audă ecourile inspiraţiei profetice
privind scopul lui Dumnezeu, prin mijlocirea poporului ales, îndreptat spre
toate popoarele pământului.
Rugăciunea a fost urmată de aducerea jertfelor în număr nemaipomenit de
mare: 22 000 de boi şi 120 000 de oi. după care a urmat ospăţul sărbătorii, care
a durat cât două sărbători a corturilor, paisprezece zile (lîmp. 8:65). După
această memorabilă sărbătoare, Dumnezeu se arată din nou lui Solomon. îi
promite că îi ascultă rugăciunea cu privire la templu şi că inima şi ochiul Său
53
Schultz, p. 165.
ar fi totdeauna cu casa aceasta. însă, totodată, îl şi avertizează că abaterea
raeliţilor de la Legea Domnului va atrage osânda şi robia naţiunii, cât şi
;Strugerea templului. Se poate observa că Dumnezeu ia în serios ceea ce I se
:dică lui, şi în neprihănirea Sa nu acceptă să i se reţină nimic din ceea ce este
Lui.
6.5.1.3.4. Faima lui Solomon (lîmp. 9:1-10:29)
însemnatele lucrări edilitare şi în mod deosebit construirea şi dedicarea
mplului i-au făcut cunoscută gloria lui Solomon şi i-au adus multă faimă şi
msideraţie pe scară internaţională, care aveau la bază Legământul său cu
umnezeu.
Cu spiritul său edilitar, Solomon, pe lângă Casa Domnului şi palatul
npărătesc, a mai zidit cetatea Ierusalim, Haţorul şi Ghezerul: El folosea
rizonierii de război pentru lucrări edilitare.
Pe plan extern, Solomon a fost întotdeauna apreciat de către Hiram, regele
irului, deşi acesta a fost nemulţumit cu cetăţile din Galilea date lui de către
olomon ca recompensă pentru ajutorul oferit în lucrările edilitare şi pentru
arul de 120 talanţi de aur, pe care le-a numit Cabul "sunt de nimic".
Hiram a trimis pe marinarii săi să aducă cu corăbiile aur pentru Solomon
împ. 9:11-14; 9:27-28). Astfel, Solomon a fost primul rege israelit care a
■ganizat o flotă comercială.""
împărăteasa din Seba, din sudul Arabiei, Iemenul de astăzi, venită la
:rusalim, rosteşte o adevărată cuvântare apreciindu-1 atât pe Solomon cât şi
ogăţia şi înţelepciunea acestuia, afirmând că ceea ce auzise în ţara ei nu era
ici pe jumătate din realitate. Iată dar că adevărata faimă este cea care se
azează pe Legământul cu Iahve, se evidenţiază prin acte concrete şi este
unoscută de toţi.
Solomon primea anual 666 talanţi de aur (1 talant = 34 kg). Aşa se explică
iptul că el a pus să-i construiască 200 de scuturi mari de aur şi 300 de scuturi
lai mici, că tronul de fildeş era acoperit cu aur şi toate tacâmurile şi vesela din
are se mânca la masa împăratului erau din aur. De asemenea, Solomon avea o
mlţimi de care de luptă şi cai pur sânge proveniţi din Egipt.
6.5.1.4. APOSTAZIA ŞI SFÂRŞITUL LUI SOLOMON (lîmp. 11:1-43)
Monarhia prosperă din epoca de aur a Regatului unit a fost umbrită de stări
i realităţi triste, care au dus la dezbinarea acesteia şi apoi la dezastruoasa
răbuşire.
Solomon face parte din categoria de oameni care au început atât de bine, dar
fârşesc într-un mod atât de ruşinos. Multa bogăţie, faima şi excesul de putere
■au condus la decăderea care şi-a făcut simţite ecourile în întreaga istorie
sraelită de după el. Două sunt elementele interdependente care au conlucrat la
periclitarea şi decăderea monarhiei: decăderea morală a împăratului sau
apostazia sa, uneltirile adversarilor care au acţionat la ruperea monarhiei. O
scurtă trecere în revistă a fiecăruia va fi edificatoare.
6.5.1.4.1. Apostazia lui Solomon (lîmp. 11:1-13)
Apostazia ruşinoasă a faimosului Solomon care a avut parte de experienţa
întâlnirii cu Dumnezeu în două ocazii şi de harul de a construi primul templu
închinat lui Iahve, adevăratul Dumnezeu, a constat în construirea de temple
pentru alte zeităţi, ca: Astarteea, zeiţa Sidonienilor şi a lui Moloch, urâciunea
amoniţilor. Cum a fost posibilă una ca asta?
Multa dezvoltare şi bogăţie l-au condus la exploatarea maselor populare, iar
huzurul şi bunăstarea l-au condus la femei străine. Solomon nu numai că a
întrecut orice măsură având 700 de neveste şi 300 de concubine, dar el a
încălcat în modul cel mai flagrant Legea Domnului luând soţii dintre neamuri
(Exod 34:16;Deut.7:3,4) moabite. amonite, edomite, sidoniene şi hetite. S-a luat
şi el după obiceiul regilor orientali, a căror faimă se măsura şi după mărimea
haremului. Apoi, trăirea destrăbălată a condus la idolatrie (lîmp.11:2).
împăratul a îngăduit nevestelor sale să practice idolatria şi, târât de iubire,
edilitarul singurului templu construit adevăratului Dumnezeu a ajuns să
construiască temple şi locuri de închinare pentru urâcioasele zeităţi ale
popoarelor înconjurătoare: Chemoş, zeul moabit, Milcom, zeul amonit, şi
Moloch, urâciunea amoniţilor.
Dacă ascultarea şi credincioşia duc la binecuvântare, neascultarea şi
apostazia nu pot fi trecute cu vederea. Dumnezeu îl înştiinţeaă pe Solomon că
va rupe împărăţia de la el şi o va da slujitorului său. Din pricina credincioşiei lui
David şi a Ierusalimului, Dumnezeu - în îndurarea Sa - nu va aduce ocara
meritată în timpul vieţii lui Solomon. Amânarea pedepsei şi păstrarea unei părţi
din împărăţie pentru descendenţii lui Solomon sunt dovada harului lui
Dumnezeu, care este întotdeauna şi drept şi bun în acelaşi timp.
6.5.1.4.2. Uneltirea adversarilor (lîmp. 11:14-43)
Deşi urmările propriu-zise ale apostaziei vor năvăli după moartea lui
Solomon, vrăjmaşii lui au început să se ridice împotriva lui încă de când el era
în viaţă. Dumnezeu a îngăduit ca în principal să se ridice trei adversari
împotriva lui Solomon.
Primul a fost Hadad, edomitul, fiul regelui Edomului, care a scăpat de sabia
lui Ioab încă pe vremea lui David când a fost nimicit Edomul. Devenit fugar.
Hadad s-a refugiat în Egipt şi a devenit cumnat al lui Faraon. El a devenit
vrăjmaş declarat al casei lui David. şi s-a întors în ţara lui în timpuri prielnice
(lîmp. 11:14-22).
Un alt adversar al lui Solom a fost Rezon, un ofiţer al lui Hadadezer, care a
dezertat, a capturat Damascul şi a organizat o împărăţie puternică siriană, care a
urât pe Israel şi a fost potrivnic lui Solomon.
Pe lângă aceşti adversari externi. Dumnezeu a îngăduit şi ridicarea unuia
intern: Ieroboam, fiul lui Nebat, slujitorul lui Solomon. Pe când se construia
etatea Milo. Solomon a încredinţat tânărului Ieroboam conducerea lucrărilor,
'rofetul Ahia din Silo, prin actul profetic al ruperii mantalei în 12 bucăţi din
are a dat zece lui Ieroboam, a prevestit acestuia ruperea împărăţiei din mâna lui
lolomon şi preluarea de către el a zece seminţii. Increzându-se poate în cele
rofetite şi neavând destulă răbdare. Ieroboam a atentat împotriva lui Solomon,
eea ce 1-a determinat apoi să se refugieze în Egipt. Astfel, monarhia a început
ă fie crunt zdruncinată încă pe vremea lui Solomon. Cel ce a început aşa de sus
devenit aşa de jos, cel ce avea potenţial mare a devenit atât de slab şi mic, cel
e avea mari oportunităţi pentru succes a devenit mizerabil la sfârşitul vieţii
ale. Sunt câteva motive concrete care au condus la această cădere şi slăbire a
nonarhiei israelite:
- Folosirea fără milă a muncii sclavilor.
- Acumularea de mari averi din munca altora.
- Organizarea unei puternice forţe militare pentru a proteja bogăţia şi
istemul.
-Taxe excesive impuse poporului pentru a menţine şi întreţine sistemul.
-Căsătoria cu femei străine, care a condus la idolatrie şi părăsirea
)omnului. Cu alte cuvinte, materialismul, spiritul mercantil, militarismul,
nândria şi depravarea întorc pe om de la Dumnezeu.
Aruncând o privire fugară asupra domniei lui Solomon se pot vedea uşor
lunetele tari ale acestei perioade atât de strălucite, precum şi elementele slabe
;are au dus la ruină. Reiese clar că ataşarea de Dumnezeu asigură
binecuvântarea, pe când îndepărtarea de Dumnezeu, care este izvorul vieţii,
iguranţei şi binecuvântării determină prăbuşirea.
6.5.2. ÎMPĂRĂŢIA DEZBINATĂ: IUDA ŞI ISRAEL (lîmp. 12-22)
începând cu cap. 12:1, cartea 1 împăraţi prezintă dezbinarea împărăţiei şi
apoi în paralel secvenţe din cele două regate, Regatul de nord al lui Israel şi
legatul de sud al lui Iuda, prezentare ce continuă apoi şi în 2Împăraţi până la
jrăbuşirea Regatului de nord şi ducerea în captivitatea asiriană în anul 772,
când a avut loc căderea Samariei şi a Regatului de sud şi ducerea în captivitatea
)abiloneană în anul 586, când a avut loc prăbuşirea Ierusalimului.
Când monarhia israelită a devenit cu totul umană, ca orice alt lucru de
origine pământească, aceasta ajunge la destrămare şi ruinare. Singurul lucru
care rămâne valabil este faptul că. şi în cadrul acestei stări deplorabile,
Dumnezeu a păstrat ideea împărăţiei Sale care urma să vină. Casa lui David
mn care monarhia a ajuns la culmea strălucirii ei a servit ca un tip reprezentativ
al adevăratei împărăţii.
Regatul lui iuda, cu capitala şi centrul religios la Ierusalim, dispunând de o
dispoziţie strategică şi de orientări spirituale mai bune. rămas fidel dinastiei lui
David. a durat din anul 931 î.Hr., când a murit Solomon şi când a avut loc
dezbinarea, până în anul 586 î.Hr..
Regatul de sud a supravieţuit Regatului de nord L36 de ani. Regatul lui
Israel a devenit idolatru de la început şi a avut capitala în trei locuri succesiv: la
Sihem, Tirţa şi Samaria.
Astfel, se înscriu în istoria monarhiei israelite trei mari evenimente:
- >"UJ i\ d a J tn p ÎXC
-~>) i \ 1 ICÎ S-H 1 ii s"i;3M)l>it Ir

t i rob *
H
<
-• >l u idoser lut siiu p _iRegs ilui
Lnî«
su ? U (. \ ii !i.L babiloueu i
Ipti l
d ducci
6.5.2.1. DEZBINAREA ÎMPĂRĂŢIEI (llmp. 12:1-19)
De îndată după moartea lui Solomon, atât urmările căderii sale, cât şi forţele
potrivnice au început să se manifeste din plin.
Primul pas spre minarea împărăţiei lui Israel a fost, desigur, dezbinarea ei.
Dezbinarea în sine s-a petrecut la momentul oportun, însă aceasta a constituit
doar un punct culminant al unui proces de încordări.
Pe lângă păcatele atât de evidente ale lui Solomon, care-i scot la iveală
caracterul decăzut, idolatru, despotic şi asupritor, el apăsa poporul cu taxe grele
şi se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu. Alte fapte evidente care au condus la
dezbinare au fost:
(1) întreţinerea unui spirit de vrăjmăşie. Aşa cum s-a mai arătat, cel puţin
trei persoane şi-au dat pe faţă vrăjmăşia împotriva lui Solomon, printre care şi
Ieroboam, fost slujitor al său refugiat în Egipt.
(2) Alimentarea unui duh de răzbunare. Deşi Ieroboam a scăpat de asuprirea
lui Solomon şi-i mergea bine în Egipt, el nutreşte răzbunarea şi pândeşte
momentul oportun.
(3) Accentuarea diferenţelor social-naţionale. Fără îndoială că cei din sud se
mândreau cu faptul că dinastia lui David din seminţia lui Iuda deţinea cârma
monarhică la Ierusalim. Această mândrie naţională a stârnit invidie în sufletele
celor din nord. Nu este de mirare că atunci când trebuie ca noul rege să fie
încoronat, aceasta nu se mai face la Ierusalim, ci la Sihem, cetatea din nord.' 6
Iar când ruptura se dă pe faţă, se evidenţiază spiritul naţional nutrit de ambele
părţi ca acţiune sau reacţiune (lîmp. 12:1,16).
(4) Persistenţa în politica de asuprire. Ieroboam şi fruntea israeliţilor adunaţi
la Sihem cer lui Roboam. fiul lui Solomon, să uşureze asuprirea, starea
moştenită de la tatăl său. în mândria sa, ca unul care nu a fost instruit de
Solomon pentru o cârmuire înţeleaptă. Roboam respinge sfatul bătrânilor, se
sfătuieşte cu tinerii şi ia o atitudine despotică pe faţă. Anunţă public că
intenţionează să aplice o şi mai severă asuprire (lîmp. 12:10-11).
(5) Hotărârea lui Dumnezeu de a aplica judecata. Lângă cele de mai sus se
adaugă şi hotărârea lui Dumnezeu de a aplica pedeapsa cuvenită pentru
decăderea lui Solomon. Ca un nou ecou sinistru răsună afirmaţia: '"Astfel s-a
dezlipit Israel de casa lui David" (lîmp. 12:17). Tânărul rege Roboam nu este
gata să accepte această tristă realitate. Trimis în nord să adune taxele, Adoram,
mai marele peste biruri, este prima victimă, fiind omorât cu pietre. Roboam
adună armatele hotărât să-i forţeze pe israleiţi la supunere, dar Dumnezeu
The Criswell StudyBihle, pp. 423,424.
atenţionează pe cei din împărăţia de sud prin prorocul Şemaia că hotărârea
venea de la Domnul şi ei sunt determinaţi să accepte hotărârea cu resemnare.
în felul acesta s-a înfăptuit dezbinarea monarhiei şi au luat naştere cele două
regate: Regatul de sud, cuprinzând triburile lui Iuda şi Beniamin, şi Regatul de
îord, cuprinzând restul de zece seminţii după Cuvântul Domnului.
în fiecare dintre aceste două regate s-au perindat acelaşi număr de împăraţi.
Ieşi regatul de sud a durat cu mult mai mult decât cel de nord de cele mai multe
>ri împăraţii din cele două împărăţii au fost în conflict şi chiar în război unii cu
ilţii.
Deşi au cunoscut rare şi scurte perioade de alianţe care au fost făcute în
sensul decăderii Regatului de sud. O sumară comparaţie între cele două regate
sraelite făcută de către Ernest Aebi este revelatoare:'7
Iuda = Israel
- Imperiu! de sud :
: .• \
: :
.: - Imperiu! de tţ.ixd. \ ■:!::: ::
- Doua triburi Iuda şi Benjamin -Zece -interi.; :
:
-19 împăraţi - o Singură împărăteasă -.19 iniparaţi.

-aceeaşi dinastie - 9 dinnstis;s
::
- 4 împăraţi buia. 4 aproape buni, 12 -toprăi .:. ■: ::- vil§
răi.
- Ocuparea ieuisaliinuUii sub - Ocupat ea: Satnariei sul> •
Nebiie.adnef.ar 586 \. tir. ::; Slugoi-v.?:: i [fr
■■ Deportarea spre Babei ' .:' : ■ Deportarea spre Âsiria. :
- Inicareeiea după 70 de am. . ~ Nici o mixxireere; ,.'■
- Capitala: lausalirn -Capi.tala:;Saffiaria.
Pe lângă tensiunea provocată de vrăjmăşia celor două împărăţii israelite,
narile puteri din Cornul de Aur. Egiptul, Siria, Asiria şi apoi Babilonul au
;onstituit un real pericol şi au aplicat asupriri sistematice asupra celor două
mpărăţii, până când acestea au fost eliminate fiecare la. timpul ei, făcându-se
oc robiei care a însemnat un pas înainte în orientarea spre adevărata împărăţie,
mpărăţia Mesianică, cea care urma să se descopere la vremea ei..
In timpul împărăţiei dezbinate, Dumnezeu şi-a manifestat grija Lui faţă de
joporul Său care se zbătea ca lutul în mâna olarului, prin aceea că a vorbit şi a
icţionat prin proroci.
Ei au fost în număr de 20, dintre care 9 s-au ridicat în Israel, iar 11 în Iuda.
-a ceata acestora se mai adaugă şi prorocii Ezechiel şi Daniel, care au prorocit
n timpul robiei din Babilon.
Tabelul ataşat la sfârşitul acestei cărţi prezintă o imagine a cadrului istoric
;u succesiunea împăraţilor celor două împărăţii, timpul aproximativ al domniei,
jrecum şi prorocii care au profeţit în timpul fiecăruia, calificativul şi
confruntările de care a avut parte fiecare (vezi tabelul de la sfârşit).
In continuare, cărţile împăraţilor prezintă alternativ cele două regate până la
>răbuşirea lui Israel şi apoi numai pe Iuda până la prăbuşire. Prezentul volum
urmează ordinea existentă în cărţile 1 şi 2Împăraţi.
Ernest Aebi, O scurtă introducere biblică, p. 42.
Trebuie precizat faptul că după primele patru dinastii, ultimii împăraţi s-au succedat
unul după alml în urma unor asasinate.
6.5.2.2.ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (1 Imp. 12:20)
6.5.2.2.1. încoronarea şi decăderea lui Ieroboam I (lîmp. 12:20-23)
Ieroboam. al cărui nume înseamnă "Fie ca poporul să fie numeros", fostul
slujitor al lui Solomon, a fost primul rege, şi de fapt fondatorul Regatului de
nord al lui Israel; el era fiul lui Nebat din Efraim. El a domnit 22 de ani, a
stabilit capitala la Sihem, ge care 1-a zidit, apoi şi-a zidit şi o altă reşedinţă la
Peniel, la est de Iordan. în timpul domniei lui, regatul proaspăt înfiinţat a
cunoscut simptomele războiului civil (2Cron. 12:15). în acest timp în Iuda au
domnit Roboam, Abia şi a început să domnească Asa. Ieroboam a luptat
împotriva acestora, uitând faptul că Dumnezeu îi dăduse împărăţia, el
considerând-o ca fiind a sa proprie.
îmbătat de poziţia de monarh, Ieroboam s-a ridicat şi împotriva lui
Dumnezeu. Dându-şi seama că măsurile administrative nu sunt eficiente pentru
a-i asigura împărăţia, el recurge la iniţierea idolatriei în Israel în mod oficial,
prin acţiuni ce denotă ridicola sa cădere:
(1) El schimbă obiectul închinăciunii. Pentru a-i împiedica pe israeliţi să
mai meargă să se închine lui Iahve la Ierusalim, Ieroboam construieşte doi viţei
de aur. după chivotul boului Apis al Egiptului, şi instalează unul la Betel şi pe
celălalt la Dan, cele două extreme de sud şi nord ale regatului, pentru ca poporul
să se închine acestora. Poziţia luată pe nedrept are nevoie de artificii pentru
sprijinire.
(2) El a schimbat şi locul închinăciunii, împotriva Legii lui Dumnezeu care
spunea că Israel trebuie să aibă un singur centru naţional de închinare.
(3) în ambiţia sa. Ieroboam a schimbat şi timpul închinării, al sărbătorii
anuale a corturilor sau roadelor. Din luna a 7-a, cum era după Lege, a mutat-o în
luna a 8-a. Lucrul acesta era pe placul poporului, care dorea mai mult timp
pentru adunarea recoltelor. Ieroboam recurge la mai multe inovaţii avantajoase
pentru a câştiga inima poporului.
(4) Mai mult, a schimbat şi preoţia, rânduind preoţi după buna plăcere a
fiecăruia şi se pare că el însuşi a slujit şi ca preot. Trebuie remarcat faptul că
toţi preoţii şi leviţii Domnului s-au refugiat în Iuda în semn de protest împotriva
acestor inovaţii păcătoase (lîmp. 12:32-33).
Cu alte cuvinte, Ieroboam a procedat la o totală repudiere a lui Dumnezeu,
înlocuind perceptele Legii cu propriile sale percepte în baza ambiţiei,
indiferenţei, convenabilului şi corupţiei.
Faţă de această atitudine de obrăznicie excesivă, Dumnezeu mustră pe
Ieroboam printr-un profet anonim venit din Iuda tocmai pe când împăratul
slujea la altarul idolatru. El prezice că unul cu numele de Iosia va arde pe acel
altar oase omeneşti ale celor ce jertfesc pe înălţimi. Semnul era că altarul se va
crăpa şi-şi va vărsa cenuşa, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. întinzând mâna
împotriva profetului, lui Ieroboam i se usucă mâna şi îi cere acestuia să se roage
pentru el să-şi poată retrage mâna. Profetul se roagă şi împăratul este vindecat.
Iată că şi cea mai neînsemnată schimbare în comportamentul oamenilor aduce
schimbarea atitudinii lui Dumnezeu. însă cele profeţite s-au întâmplat întocmai
(2împ. 23:16).
Dureros este faptul că un profet mincinos îl amăgeşte pe profetul lui
Dumnezeu făcându-1 să calce porunca divină şi cauzându-i moartea, el fiind
mâncat de un leu. Fiind ispitit, a cedat pentru că nu a cunoscut duhul şi nu 1-a
cercetat.59
Ieroboam a continuat în decăderea sa şi atunci Dumnezeu i-a vorbit din nou
prin îmbolnăvirea copilului său care a murit conform Cuvântului proorocului
Ahia din Silo la care soţia sa a mers deghizată. Acesta îi prevesteşte şi
nenorocirea asupra casei, datorită decăderii lui fără seamăn, arătând că la
vremea hotărâtă, casa lui Ieorboam va fi măturată ca o murdărie şi Israel va fi
dus în captivitate.
In cartea împăraţilor nu este prezentat războiul dintre Ieroboam şi casa lui
uda care este prezentat în Cronici.
Dumnezeu avertizează pe Ieroboam şi prin pierderea războiului pe care 1-a
dus împotriva lui Iuda şi a împăratului Abia. Ieroboam s-a sculat cu 800.000 de
ostaşi împotriva lui Abia, care avea doar 400.000. Deşi avea numeroşi oşteni şi
a folosit o strategie exemplară, Ieroboam a fost înfrânt de armatele lui Abia
pentru că Domnul a lovit ostile sale şi au pierit 500.000 de oameni aleşi din
Israel şi au fost capturate cetăţi şi teritorii (2Cron. 13:1-20). Nici una din aceste
avertizări nu a condus pe Ieroboam la smerenie şi pocăinţă, ci l-au întărâtat şi
inai mult. .
El a fost decăzut până la moartea lui şi a determinat pe Israel la decădere.
Mumele lui a rămas ca un simbol al decăderii în idolatrie.
6.5.2.3. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA(lîmp. 14:21-15:24)
Istoricul care a scris cărţile împăraţilor ne conduce iarăşi în sfera Regatului
ie sud, unde continuă la domnie împăraţi din dinastia lui David.
6.5.2.3.1. Domnia lui Roboam (lîmp. 14:21-31)
Deşi în Iuda a continuat să deţină tronul regatului singura dinastie a lui
David, totuşi încă cu Roboam, primul împărat după dezbinare, a început şi aici
iecăderea, care însă a fost mai lentă şi cu ascendenţe temporare.
Au început şi în Iuda să se zidească locuri de închinare pe înălţimi închinate
\starteei. Roboam însuşi provenea dintr-o mamă amonită, care se închina
:eului Milcom al cănii cult era caracterizat prin practicarea prostituţiei cultice şi
acrificii de copii.
împăratul a zidit locuri de închinare pentru astfel de practici şi a acceptat şi
practicarea sodomiei şi a altor practici canaanite în ţară. Drept urmare, în al
tincilea an al domniei sale, Ierusalimul este atacat de către Şişac, regele
Egiptului, care a prădat Casa Domnului şi palatul regal de toate podoabele
pmase de la Solomon.
De asemenea, Roboam a fost în continuu război cu Ieroboam din Israel. El a
nurit după 17 ani de domnie.
Faptul că leul nu a devorat nici pe om, nici pe măgar dovedeşte că atacul nu a fost din
•ricina foamei, ci a fost un semn al judecăţii divine faţă de cei ce nu ascultă, adresat de
lumnezeu lui Ieroboam şi Israelului.
6.5.2.3.2. Domnia lui Abiam (lîmp. 15:9-24)
Abiam, al doilea împărat în Iuda după dezbinarea împărăţiei, a fost un
împărat rău.60 El a început să domnească în al 18-lea an al domniei lui
Ieroboam. Decăderea a continuat şi împărăţia este păstrată doar din pricina lui
Davi. Abiam a fost tot timpul în război cu Ieroboam, împăratul lui Israel.
6.5.2.3.3. Domnia Iui Asa (lîmp. 15:9-24)
Asa, al treilea împărat în Iuda, a început să domnească în al 20-lea an al lui
Ieroboam, împăratul lui Israel şi a domnit 41 de ani. Mama lui a fost Maaca,
fata lui Abisalom. în timpul domniei sale, viaţa spirituală s-a înviorat în Iuda,
pentru că el a revenit la modelul de viaţă al tatălui său David.
- El a îndepărtat idolatria moştenită.
- El a îndepărtat imoralitatea (sodomismul).
- El a destituit pe mama sa din poziţia de împărăteasă din pricină că practica
idolatria.
- El a reînnoit închinarea la Iahve în Casa Domnului, cât şi vistieria Casei
Domnului.
- A dus război împotriva lui Baeşa, al 3-lea împărat în Israel, care a venit să-
1 atace. Ceea ce a greşit Asa a fost că a chemat în ajutor pe Ben-Hadad,
împăratul Siriei la Damasc. Asa a fost în general un împărat bun; lucrările sale
edilitare sunt prezentate în cartea Cronicilor (2Cron 14).
6.5.2.4. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (lîmp. 15:25-22:40)
Pe vremea împăratului Asa, al 3-lea împărat în Iuda, în Regatul de nord
domneşte fiul lui Ieroboam, al 2-lea împărat în Israel.
6.5.2.4.1. Domnia lui Nadab (lîmp. 15:25-26)
Nadab, fiul lui Ieroboam, a domnit doar doi ani asupra Regatului de nord. El
a accentuat felul de viaţă al tatălui său Ieroboam. Faptul acesta a dus la
încheierea dinastiei în urma conspiraţiei lui Baeşa în timpul unui război cu
filistenii, la Ghibeton.
6.5.2.4.2. Domnia lui Baeşa (lîmp. 15:27-16:7)
Instaurând o nouă dinastie, Baeşa, al treilea rege în Israel, a domnit
timp de 24 de ani la Tirţa.61 Numele său înseamnă "Soarele este Baal"', care-i
trădează şi caracterul de rege idolatru. El a fost permanent în război cu Asa,
împăratul lui Iuda, şi de aceea a făcut o alianţă cu Ben-Hadad I, regele
Damascului. Crezându-se la adăpost, caută să întărească împărăţia încercând să
10
The Lion Handbook to the Bible. p. 265. Scriitorul cărţii împăraţilor defineşte ca bun
pe oricare rege care a promovat închinarea lui Iahve şi rău pe cel care a practicat
idolatria.
61
The N.I. V. Study Bible, p. 490. Când Şişac a invadat Palestina a forţat şi pe regii
israeliţi. încă pe Ieroboam, să mute capitala la Tirţa până când a fost construită Samaria.
fortifice cetatea Rama şi astfel să împiedice emigrarea israeliţilor în Iuda
(2Cron. 15:9) şi să dezvolte drumurile comerciale.
Baeşa a trăit după modelul lui Ieroboam, Dumnezeu a vestit judecata asupra
lui prin profetul Iehu, fiul lui Hanani. El a dorit să nimicească casa lui
Ieroboam, însă a trăit în păcatele acestuia (lîmp. 15:34). De aceea va avea şi el
parte de soarta acestuia. Morţii din casa lui Baeşa vor fi mâncaţi de câini şi de
păsări. Pedeapsa lui e îndoită şi pentru că, asasinând pe Nadab, fiul lui
Ieroboam, a început să distrugă casa acestuia în ale cărui păcate a trăit el însuşi.
Casa lui Baeşa urma să fie măturată, ca şi casa lui Ieroboam.
6.5.2.4.3. Domnia lui Ela (lîmp. 16:8-14)
Ela, fiul lui Baeşa, a fost al patrulea împărat în Israel după dezbinare. El a
domnit mai puţin de doi ani la Tirţa. Ela a continuat felul de viaţă al tatălui său
şi astfel a atras asupra sa osânda pentru păcatele sale şi ale tatălui său. Zimri,
unul dintre generalii peste carele sale de război, 1-a asasinat pe când era la o
petrecere. întronându-se rege, Zimri a omorât pe toţi cei din casa lui Baeşa şi
Ela. Astfel a fost împlinit cuvântul prorocului Iehu.
6.5.2.4.4. Domnia lui Zimri (lîmp. 16:15-22)
Domnia celui care a avut menirea să măture toată casa lui Baeşa a fost de
numai 7 zile la Tirţa. Auzind că Zimri a ucis pe împăratul, poporul care era în
luptă cu filistenii a hotărât să pună ca împărat pe Omri, căpetenia oştirii, care
apoi s-a întors asupra cetăţii Tirţa şi a lui Zimri care se autoîntronase ca rege.
Acesta, văzându-se împresurat, şi-a dat foc în casa împărătească şi a ars. A
urmat o situaţie de confuzie timp de patru ani. Israel s-a împărţit în două: unii îl
doreau pe Omri ca împărat, iar alţii îl urmau pe Tibni, un alt pretendent la tron.
In final, Omri a biruit şi a început o nouă dinastie.
6.5.2.4.5. Domnia Iui Omri (lîmp. 16:23-28)
Omri a întemeiat cea mai de seamă dinastie din toată istoria Regatului de
lord. El însuşi a adus acest regat la prestigiu internaţional, deşi nu a domnit
iecât 12 ani. Domnia sa şi-a pus pecetea asupra Israelului, lucru vizibil până la
prăbuşirea acestui regat (722 î.Hr.), deşi în raport cu Dumnezeu "Omri a făcut
:e este rău înaintea Domnului şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseseră
fnaintealui"(lîmp. 16:25).
Piatra moabită descoperită în anul 1868 îl aminteşte ca şi cuceritor al
Moabului, căruia i-a impus un tribut de 100.000 de oi şi 100.000 de berbeci
[2Imp. 3:4); Salmanaser III îl numeşte pe Iehu "Fiul lui Omri", iar Sargon II
îumeşte Israelul "ţara lui Omri".62 Toate acestea din pricina impactului său şi a
icţiunilor sale importante.
Pe tărâm politic, Omri a cumpărat de la Şimer Muntele Samariei, pe care a
toifstruit şi fortificat Cetatea Samariei, care de atunci a fost capitala Regatului
le nord până la prăbuşirea acestuia, având o localizare deosebit de strategică.
2
Halley '$ Bible Handbook, p. 197.
Omri a stabilit relaţii de prietenie cu Fenicia. astfel că îşi căsătoreşte pe fiul
său Ahab cu Izabela, fiica împăratului sidonienilor.De asemenea, se pare că a
reuşit să ajungă la relaţii destul de strânse cu Benhadad. împăratul Siriei (lîmp.
20:34).
Asirienii l-au considerat pe Omri ca fondatorul Regatului de nord, pe care ei
îl numeau "Casa lui Omri".
Tot astfel, pe tărâm militar a avut multe biruinţe, însă pe tărâm religios şi
moral a umblat în căile lui Ieroboam, întrecându-i pe predecesorii săi în
decădere.
Excavaţiile începute în anul 1908 au descoperit cetatea Samaria, care avea
trei rânduri de fortificaţii: una în jurul palatului; alta ceva mai jos, formând o
terasă şi a treia care înconjura întregul munte, făcând astfel cetatea invincibilă.
Zidăria şi inscripţiile în fildeş datează din timpul dinastiei Omri M
Omri a organizat o structură guvernamentală în Regatul de nord, care a
continuat să dăinuie în timpul domniei fiului său Ahab (lîmp. 20:14-15).
6.5.2.4.6. Domnia lui Ahab (lîmp. 16:29-22:40)
Ahab, fiul lui Omri, a început să domnească pe vremea lui Asa, împăratul
lui Iuda, şi a domnit 22 de ani la Samaria. Domnia sa a fost una dintre cele mai
de seamă domnii din Israel, însă a fost total umbrită de adânca lui decădere
spirituală, prin care a câştigat reputaţia de a fi fost mai rău decât toţi cei de
dinaintea lui (lîmp. 16:30).
Ahab a luat în căsătorie pe Izabela, fata lui Etbal, împăratul sidonienilor,
căreia i-a dat libertate deplină în problemele religioase; astfel, ea a introdus în
mod oficial cultul lui Baal şi al Astarteei în Israel. Câte 450 de proroci ai lui
Baal şi 400 de proroci ai Astarteei constituiau ceata de oficianţi ai cultului
idolatru întreţinut de palatul regal.
Această situaţie a dus la construirea de temple pentru Baal şi Astarteea în
Samaria, unde se practicau prostituţia şi jertfele umane.f Tot Ahab a fost cel
care a instituit sistemul haremului în Israel (lîmp. 20:5; 2Împ. 10:7).
în timpul lui Ahab, poate din interese comerciale, Hiel din Betel a
reconstruit Ierihonul cu preţul lui Abiram, cel dintâi fiu al său şi al lui Şegub,
cel mai tânăr fiu al său, potrivit cu blestemul rostit de Iosua după cucerirea
cetăţii la intrarea israeliţilor în Canaan (Iosua 6:26).
Drept urmare a crizei spirituale adusă de domnia idolatră a lui Ahab, epoca
lui este brăzdată de misiunea profetică a lui Ilie prin care Dumnezeu se pronunţă
faţă de profunda decădere. Ilie, al cărui nume înseamnă "Iahve este Dumnezeul
meu", numit şi Tişbitul, probabil un locuitor din Transiordania, are de la
Dumnezeu chemarea să adeverească mărturia purtată de propriul său nume.
El vesteşte seceta de trei ani şi jumătate asupra Israelului, timp în care este
hrănit în mod miraculos la pârâul Cherit şi apoi de către văduva din Sarepta
Wilfrid J. Harrington, O.P., Key io the Bible
6.1
64
Schultz,p. 192.
66
Halley, p. 198. Cu ocazia săpăturilor arheologice la Meghido, lângă Samaria, au fost
descoperite în stratul din timpul lui Ahab ruinele unui templu al Astarteei şi un cimitir
cu multe ulcioare care deţineau osemintele copiilor jertfiţi în acest templu.
Sidonului. Prin puterea lui Dumnezeu înviază pe fiul văduvei. îl acuză pe Ahab
de nenorocirea venită asupra Israelului. Apoi, pe Muntele Cârmei, într-un mod
cu totul dramatic, dovedeşte pe adevăratul Dumnezeu şi omoară pe toţi prorocii
lui Baal şi ai Astarteei. După întâlnirea cu Ahab se roagă lui Dumnezeu să dea
ploaie. Insă, ameninţat de către Izabela, fuge în pustie, unde după ce are o
întâlnire personală cu Dumnezeu este trimis să-şi reia oficiul profetic şi să-1
deţină până va aduce la îndeplinire tot ce i-a poruncit Dumnezeu şi să-1
desemneze pe Elisei ca profet în locul lui. întreaga misiune a lui Ilie a avut
scopul să dovedească tuturor că Iahve este adevăratul Dumnezeu şi să întoarcă
inimile israeliţilor spre Dumnezeu. Ilie a fost unul dintre cei mai de seamă
profeţi ai timpului, alăturându-se lui Moise şi lui Samuel. Trece prin încercări
similare cu Moise, este ridicat la cer într-un car de foc, şi apare împreună cu
Moise pe Muntele Schimbării la faţă pentru a-1 încuraja pe Cel vestit de Lege şi
profeţi indicând spre misiunea sa la Ierusalim. El a fost vrednic de timpul şi
Dumnezeul său.
In politica externă Ahab a atins performanţe nemaipomenite. Prin căsătoria
cu Izabela, Ahab a stabilit relaţii favorabile cu fenicienii, constituind astfel o
adevărată ameninţare pentru sirienii din nord. Prin dibăcia sa a reuşit să domine
asupra Moabului, obţinând de la împăratul acestuia un greu tribut în vite şi
produse agricole (2Împ. 3:4-5). Cu regatul lui Iuda, Aha.b şi-a asigurat relaţii de
prietenie şi colaborare. Drept urmare, Iosafat, împăratul lui Iuda, a sprijinit pe
Ahab împotriva Siriei, menţinându-se astfel pacea în zonă pentru mai mulţi ani.
Atalia, fiica lui Ahab, s-a căsătorit cu Ioram, fiul lui Iosafat (2Cron. 21:6), care
a condus pe Iuda în cea mai mare decădere.
In felul acesta Ahab şi-a înmulţit bogăţiile şi şi-a construit o casă de fildeş în
Samaria (llmp. 22:39). Politica sa externă de succes a favorizat prosperitatea
internă. însă înstrăinarea de Dumnezeu 1-a condus la o mai mare corupţie. Soţia
sa Izabela exercita o cruntă prigoană împotriva celor ce respectau Legea şi
închinarea lui Iahve (lîmp. 18:4).
Tot în latura politicii sale externe este de luat în considerare confruntarea lui
Ahab cu Ben-Hadad, împăratul Siriei. în total, au fost trei campanii împotriva
lui Ben-Hadad. în prima campanie. împăratul Siriei, împreună cu alţi 32 de
împăraţi, a asediat Samaria (lîmp. 20:1-21). Ahab însă, potrivit cu profeţia unui
profet, a fost biruitor şi a pricinuit sirienilor o mare înfrângere.
Anul următor. Ben-Hadad s-a ridicat din nou cu gândul să folosească o altă
strategie, aceea de a lupta în câmpie, deoarece considera pe Dumnezeul
israeliţilor ca domn al dealurilor. Insă, în această a doua confruntare, oastea
mică a israeliţilor a omorât într-o zi 100.000 de sirieni, iar peste 27.000 au căzut
zidurile cetăţii Afec, unde ei se refugiaseră. Ben-Hadad s-a predat viu, însă
hab i-a cruţat viaţa în schimbul unei recompense din partea acestuia. Lucrul
bcesta nu i-a plăcut lui Dumnezeu şi prin actul profetic al unuia din fiii
jprorocilor îl mustră pe Ahab şi-i vesteşte că va plăti cu viaţa nesăbuinţa lui.
In mai multe rânduri, Ahab se dovedeşte a fi tipul omului care face fapte
mari cu Dumnezeu, umbrite însă de grosolanele sale abateri de la principiile
Scluiltz, p. 194. Descoperirile arheologice la Samaria au evidenţiat mari calităţi de
fildeş, care ar putea foarte bine să fie rămăşiţe din casa lui Ahab.
Legii divine. O astfel de dovadă constituie şi cazul cu via lui Nabot (lîmp.
21:1-29). întâmplarea evidenţiază conceptul lui Dumnezeu despre rege şi
autoritatea sa în contrast cu conceptul păgân al Izabelei, ea considerând că
regele este stăpânul şi poate să facă ce vrea.
In virtutea acestei ideologii, ea organizează un complot împotriva lui Nabot
care nu voia să renunţe la via lui de lângă palatul din Samaria, pe care el o
moştenea de la părinţii lui, şi din care Ahab voia să facă o grădină de
zarzavaturi.67
Prin mărturii mincinoase, Nabot este omorât, iar Ahab coboară să ia via în
stăpânire. Acolo vine prorocul Ilie şi-i vesteşte judecata lui Dumnezeu,
spunându-i că sângele lui Ahab va fi lins de câini în locul unde aceştia au lins
sângele lui Nabot. iar Izabela va fi mâncată de câini lângă întăritura Izreelului.
Această profeţie a condus pe Ahab la o profundă pocăinţă, de aceea
Dumnezeu a decis să amâne pedepsirea casei lui Ahab până după moartea
acestuia. Pocăinţa este întotdeauna binefăcătoare.
A treia campanie împotriva Siriei (lîmp. 22:1-40) a constat într-o provocare
iniţiată de către Ahab la trei ani după ultima confruntare. Ahab a chemat ca aliat
pe Iosafat, regele lui Iuda, în baza înrudirii cu acesta prin căsătoria dintre Ioram,
fiul lui Iosafat, şi Atalia, fiica lui Ahab. Ahab şi-a pus în gând să recâştige
cetatea Ramot din Galaad, una dintre cetăţile de refugiu (Deut. 4:43), şi centrul
districtual pe vremea lui Solomon (lîmp. 4:13), care fusese preluată de către
Ben-Hadad.
Profeţii mincinoşi ai lui Ahab îi profeţeau o strălucită victorie. Urmând
linia proprie a oscilării între bine şi rău, fals şi adevărat, la îndemnul lui Iosafat,
Ahab acceptă şi consultarea profetului Domnului, Mica, fiul lui Imla.
Cugetul lui Ahab este atât de profund penetrat de simţământul dreptăţii
divine încât, deşi acceptă cu plăcere minciunile linguşitoare ale profeţilor falşi,
nu este gata să accepte afirmaţia sarcastică a lui Mica în sensul acordului cu
ceilalţi profeţi.
La insistenţa de a vorbi sub prestaţie de jurământ, Mica prevesteşte că Ahab
va fi ucis în luptă, iar Israel va fi împrăştiat. El arată că hotărârile au fost luate la
tronul lui Dumnezeu din ceruri, iar mobilul executării judecăţii urma să fie
tocmai un duh de minciună pus în gura prorocilor lui Ahab pentru a fi amăgit,
după ce o viaţă întreagă a oscilat între minciună şi adevăr.
Drept urmare, împăratul se mânie, iar Mica este lovit şi pus în temniţă. Mica
supune profeţia sa probei timpului şi încredinţează cuvintele sale publicului
ascultător, afirmând că dacă Ahab se va întoarce victorios, nu i-a vorbit
Domnul.
Deşi deghizarea lui Ahab într-un ostaş de rând a servit pentru a deruta pe
luptătorii sirieni, care-i urmăreau viaţa, aceasta nu serveşte şi împotriva
forţelor Atotştiutorului Dumnezeu. Ahab este lovit de o săgeată trasă^ din
întâmplare şi aşa se împlinesc atât cuvintele lui Mica, cât şi ale lui Ilie (lîmp.
12:19). Câinii au lins sângele iui Ahab care cursese pe carul lui de luptă, la Iazul
Samariei. O trăire ruşinoasă şi insensibilă duce la o moarte ruşinoasă.
67
La poalele movilei care acoperă ruinele Samariei se vede şi azi terenul deosebit de
fertil care era via lui Nabot. (Din vizita personală de studii a autorului).
6.5.2.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA SUB DOMNIA LUI IOSAFAT
(lîmp. 22:41-50)
Din nou scriitorul cărţii trece la prezentarea sumară a următorului stadiu în
legatul lui Iuda. Iosafat, fiul lui Asa, a domnit 25 de ani la Ierusalim. El a fost
)lăcut înaintea Domnului, însă s-a încuscrit cu Ahab şi a păstrat înălţimile,
ncercarea de navigaţie a flotei pentru a aduce aur din Ofir a eşuat şi Iosafat a
devenit rezervat faţă de Ahazia, împăratul lui Israel.
6.5.2.6. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL SUB DOMNIA LUI AHAZIA
(lîmp. 22:51-53)
în încheiere, cartea lîmpăraţi prezintă domnia a încă unui împărat a.
legatului de nord. Ahazia, fiul lui Ahab, a avut parte de o domnie foarte scurtă;
câte o parte din doi ani, în întregime aproximativ un an. Domnia lui evidenţiază
cu claritate caracterul său, care nu este altceva decât o adevărată acumulare a
decadenţei însuşită de predecesorii săi. El a urmat pe tatăl său Ahab şi pe mama
sa Izabela în tradiţia idolatră a lui Ieroboam, mâniind pe Domnul. După
descrierea sumară a persoanei lui Ahazia şj a caracterului său în cartea
lîmpăraţi, domnia sa este prezentată în cartea 2Împăraţi.
în concluzie, cartea lîmpăraţi tratează în prima parte despre împărăţia
unită, ultima parte din domnia lui David şi domnia lui Solomon. în partea a
doua prezintă dezbinarea împărăţiei şi apoi, în mod alternativ, cele două regate
după dezbinare. Din Regatul de nord prezintă domnia a 7 împăraţi (Ieroboam,
Nadab, Baeşa, Ela, Zimri, Omri şi Ăhab, precum şi începutul domniei lui
Ahazia). Iar din Regatul lui Iuda prezintă domnia a 4 împăraţi (Roboam, Abiam,
Asa şi Iosafat).
CAPITOLUL VII
2 ÎMPĂRAŢI
ADÂNCIREA DECĂDERII MONARHIEI
Cartea 2Impăraţi este o continuare a cărţii lîmpăraţi astfel că prezentarea
domniei lui Ahazia împăratul lui Israel începe în prima carte şi se termină în a
doua carte. Numele şi autorul cărţii au fost discutate la începutul prezentării
cărţii 1 împăraţi.
începând la cea 80 de ani după scindarea monarhiei israelite, prezentarea
evenimentelor în cartea 2Împăraţi continuă cu expunerea în paralel şi în mod
succesiv a celor două regate: pe perioada ultimilor 130 ani a Regatului de nord
şi apoi prăbuşirea acestuia în anul 722 î.Hr., cu ducerea în captivitatea asiriană,
cât şi a Regatului de sud pe perioada ultimilor 250 de ani până în anul 586 î.Hr.,
când Iuda a fost dus în robia babiloniană. De asemenea, continuă prezentarea
activităţii profetice a lui Ilie şi apoi a lui Elisei în efortul lor de a întoarce pe
israeliţi la Domnul pentru a fi salvaţi de la prăbuşire 68. Datorită acestui fapt,
cartea mai poate fi numită şi "Cartea prăbuşirii monarhiei israelite".
Cartea este scrisă de un autor inspirat având aceeaşi perspectivă profetică,
arătând cum binecuvântările Domnului vin asupra celor ce ascultă poruncile
divine, şi cum judecata lui Dumnezeu este mereu asupra celor neascultători.
Deşi cartea 2Împăraţi continuă evenimentele din prima carte, cadrul
acestora se schimbă treptat, evoluând tot mai mult în defavoarea israeliţilor
neascultători de Dumnezeu.
Aspectul geografic este cu totul diferit de cel de la începutul cărţii întâi.
Imperiul lui Solomon de altă dată nu numai că era divizat in Regatul de nord şi
Regatul de sud, dar fiecare din acestea şi-a restrâns treptat influenţa asupra altor
teritorii, ba chiar au pierdut din teritorii proprii până ce au devenit două
ţărişoare mici sub presiunea celorlalte naţiuni din Cornul de Aur, în care Egiptul
şi Mesopotamia dobândeau o tot mai mare influenţă. Spre încheierea existenţei
lor, regatele vaste de altă dată ale israeliţilor ajung de-a lungul acestei cărţi ca
fiecare să se limiteze doar la perimetrul capitalei: al Samariei şi, respectiv, al
Halley, p. 200.
Ierusalimului. Din punct de vedere istoric, evenimentele din Cornul de Aur se
precipită în aşa măsură încât se creează premisele treptatei slăbiri a regatelor
israelite şi apoi a ducerii lor. pe rând, în captivitate.
La scurtă vreme după moartea lui Solomon, care indusese în imperiul
înfloritor al Israelului întreaga Sirie şi Damascul, datorită slăbirii regatelor
israelite, Siria devine o putere independentă şi impunătoare în zonă. Pe când
Asa, regele lui Iuda, şi Baeşa, regele lui Israel, luptau unul împotriva altuia,
Siria - sub conducerea lui Ben-Hadad - devine cea mai puternică naţiune în
Canaan la sfârşitul secolului al IX-lea î.Hr. Asa a încheiat tratat de supunere cu
Ben-Hadad, împotriva lui Baeşa. De abia în timpul dinastiei lui Omri, Israelul a
stabilit relaţii de prietenie cu sidonienii, cu preţul ruşinos al căsătoriei lui Ahab
cu Izabela împotriva Legii Domnului, reuşind astfel să se pună oarecum la
adăpost împotriva Siriei. Aceasta, şi din pricina dezvoltării fără precedent a
imperiului Asiriei în răsărit, care a devenit o puternică piedică împotriva
expansiunii Siriei.
In partea de nord-est a Cornului de Aur, imperiul asirian se extinde într-un
mod vertiginos ajungând să includă şi regatele Siriei, apoi Israelul şi Iuda din
Palestina, iar mai târziu se extinde spre sud-vest asupra ţării Egiptului. Tiglat-
Pileser (1114-1076 î.Hr.) a extins vertiginos puterea naţiunii sale spre Marea
Mediterană, dar în timpul domniei lui David şi Solomon acesta trecuse pe
planul doi.
Salmanasar III (858-824 î.Hr.), în expansiunea sa spre vest, a avut însă de
întâmpinat opoziţia siriană în a cărei coaliţie, sub regele Ben-Hadad, se găsea şi
Ahab, împăratul lui Israel. Mai târziu, Iehu, împăratul lui Israel, plăteşte tribut
lui Salmanasar III, aşa că Hazael, noul rege al Damascului, se opune singur
invaziei asiriene. în felul acesta, puterea asiriană nu s-a mai evidenţiat aproape
timp de un secol. Hazael, care a uzurpat tronul Siriei, a rezistat invaziei asiriene
şi a extins domeniul Siriei în Palestina pe vremea lui Iehu, împăratul lui Israel,
iar Iuda a devenit tributară. Pe vremea lui Ioas , pentru o scurtă vreme, graniţele
Israelului au fost extinse din nou, iar în zilele lui Ieroboam II s-a ajuns chiar să
se restabilească graniţa nordică dincolo de Damasc, ca pe vremea lui David
şi Solomon.
Insă Reţin (750-732 î.Hr), venit la tronul Siriei, recâştigă independenţa
Siriei şi va avea loc o ultimă încercare' de rezistenţă împotriva colosului asirian
ce se ridica din nou în răsărit, când Tiglat-Pileser III (Pul) devine împărat al
imperiului asirian (745-727 î.Hr.). Atât Siria cât şi Israelul sunt invadate de
către asirieni şi plătesc greu tribut lui Tiglat-Pileser III. Acesta, recunoscut ca
rege în Babilon. recurge la deportarea populaţiei şi la uniformizarea lingvistică,
impunând astfel limba aramaică în toate teritoriile ocupate şi punând capăt
multor opoziţii. El a luat tribut şi de la Menahem, împăratul lui Israel, şi de la
Reţin, împăratul Siriei.
Reţin, împăratul Siriei, şi Pecah, împăratul lui Israel, au organizat o alianţă
împotriva lui Tiglat-Pileser pentru a scăpa de tribut, însă Ahaz, împăratul lui
Iuda, care a refuzat să intre în coaliţie cu vecinii săi din nord împotriva
duşmanului comun din est, a trimfs chiar tribut împăratului Pul şi şi-a oferit
serviciile acestuia pentru a se pune la adăpost. Coaliţia de nord, Israelul şi Siria
(Reţin şi Pecah) s-au ridicat împotriva lui Ahaz pentru a forţa Iuda să intre in
coaliţie şi astfel a avut loc războiul siro-efraimit. însă Ahaz a apelat la serviciile
lui Tiglat-Pileser III, care a venit şi a cucerit Damascul, iar în Israel a pus pe
Osea ca rege marionetă. în aceste condiţii regatul Siriei se prăbuşeşte pentru
totdeauna, iar prăbuşirea este tot mai aproape de regatul lui Israel.
La tronul Asiriei a urmat Salmanasar V (727-722 î.Hr.) care, datorită
încercării israeliţilor de a scăpa de asuprirea asiriană, invadează Israelul şi
asediază Samaria timp de trei ani. Iar în anul 722 î. Hr., când Sargon II
uzurpează tronul Asiriei (721-705 î. Hr.), acesta îşi asumă meritul de a fi cucerit
Samaria.69 Israelul este dus în captivitate.
Sub domnia lui Sanherib (704-681 î.Hr.), împăratul Asiriei, este întărită
capitala Ninive şi acesta face incursiuni şi în Iuda, iar pe vremea împăratului
Ezechia Ierusalimul este asediat, însă Dumnezeu intervine în favoarea
Ierusalimului şi Sanherib este ucis de propriii săi fii.
Mai târziu, după domnia lui Asurbanipal (668-630 î.Hi.), în lupta de la
Carchemiş (605 î.Hr.) rezistenţa asiriană este înfrântă, iar imperiul asirian care a
exercitat un rol atât de important o perioadă atât de îndelungată, se prăbuşeşte
pentru a nu se mai ridica niciodată.70 Noului imperiu babilonian, ridicat pe
minele celui asirian, i-a revenit apoi sarcina istorică de a pune capăt Regatului
de sud al lui Iuda în anul 586 î.Hr., când Ierusalimul a fost capturat şi Iuda a fost
dus în captivitate babiloniană.
Cartea 2Împăraţi acoperă o perioadă de cea 265 de ani, prima parte; cap.
1-17. cea J30 de ani, iar partea a doua: cap. 18-25, cea 135 de ani. ' Pe când
cartea: 1 împăraţi începe cu împărăţia unită şi înfloritoare a lui Israel în faţa
căreia se profila o perspectivă strălucită şi glorioasă prin construirea templului
de la Ierusalim (primul templu de pe pământ al unei religii revelate), cartea
2Împăraţi se încheie cu împărăţia dizolvată sub tragica judecată venită de la
Iahve în urma neascultării israeliţilor de adevăratul lor Rege. Acum, fumul
dezastrului se ridică deasupra alinelor templului şi ale sfintei cetăţi teocratice de
altă dată, perioada încheindu-se cu naţiunea dusă în captivitate.
Pentru a fi studiată cu uşurinţă, cartea 2Împăraţi se împarte uşor în două
părţi mari, distincte:
(1) Monarhia dezbinată: Iuda şi Israel în decadenţă (2 împ. 1-17)
(2) Ultima perioadă a Regatului lui Iuda (2 împ. 18-25)
Prima parte continuă cu^ prezentarea paralelă a istoriei celor două regate
israelite începută în cartea 2Împăraţi şi se încheie cu prăbuşirea Regatului de
nord al Israelului şi ducerea în captivitatea asiriană (722 î.Hr.). A doua continuă
cu prezentarea istoriei Regatului lui Iuda supravieţuitor lui Israel şi se încheie cu
prăbuşirea acestuia şi ducerea în captivitatea babiloneană (586 î.Hr.).
Schultz, p. 186. Unii consideră că Salmanasar V a cucerit Samaria, însă Sargon II,
care era comandant de armată şi a uzurpat tronul, pretinde că el a capturat Samaria.
70
Ibid,p. 187.
71
Jensen, p. 200. . , 1
7.3.1. MONARHIA DEZBINATĂ: IUDA ŞI ISRAEL
ÎN DECADENŢĂ (1 împăraţi 1-17)
7.3.1.1. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (1:1-8:15)
Cartea lîmpăraţi se termină în mijlocul domniei împăratului Ahazia, fiul
lui Ahab, de aceea domnia lui este prezentată în continuare, fără nici o altă
introducere, în cartea 2Împăraţi.
7.3.1.1.1. Continuarea domniei lui Ahazia (1:1-18)
Pe plan extern, Ahazia a continuat relaţiile de cooperare cu losafat, împă-
ratul lui Iuda, mai ales în proiectul de construcţii navale cu scopul transportului
de aur din Ofir. însă, datorită nelegiurii lui Ahazia, proiectul a eşuat, flota a fost
sfărâmată şi de atunci losafat a refuzat să mai continue cooperarea (lîmp.
22:47-49; 2Cron. 20:35-37).
încercarea lui de a revendica Moabul pentru dinastia lui Omri a eşuat, de
asemenea, întrucât Moabul s-a răsculat (3:5; 1:1) 72.
Pe plan intern se poate vedea exprimarea pe faţă a opoziţiei lui Ahazia faţă
de Dumnezeul lui Israel. Accidentul căderii printre zăbrelele palatului din
Samaria dezvăluie două lucruri în viaţa regelui israelit:
(1) Ataşamentul lui faţă de dumnezeii străini, de idolii şi zeii păgâni.
Trimite soli la Baal-Zebub, "dumnezeul muştelor", în cetatea filisteană Ecron
pentru a întreba de sănătate.
(2) împotrivirea lui intenţionată faţă de Dumnezeu. Este avertizat de către
profetul Ilie prin propriii săi soli că, datorită apelului său la Baal-Zebub şi
dispreţului manifestat faţă de Dumnezeu, va muri. Ahazia nu caută să-şi
îndrepte căile, ci se ridică împotriva profetului care a îndrăznit să-i comunice
osânda. împăratul trimite îndată în trei rânduri câte o grupă-de 50 de bărbaţi, cu
câte o căpetenie, să-1 prindă pe profet. Primele două grupe sunt mistuite de un
foc venit din ceruri la cuvântul profetului. Faptul acesta a dovedit încă o dată
supremaţia lui Dumnezeu şi protecţia acordată de El servului Său Ilie. în acelaşi
timp, a fost dezvăluit şi caracterul încăpăţânat a îui Ahazia. Pe el nu-1 intere-
sează că sacrifică oameni în zadar, ci caută doar să-şi atingă ţinta cu orice preţ.
Căpetenia celei de a treia grupe adoptă o poziţie de umilinţă, precum şi intenţia
de a face pace, faţă de care Dumnezeu, printr-un înger, înştiinţează pe Ilie să se
prezinte înaintea lui Ahazia şi să-i vestească hotărârea de osândă. Se vede clar
că poziţia luată faţă de Dumnezeu determină soarta fiecărui om. Răzbunarea
împotriva servilor Domnului care vestesc judecata nu schimbă situaţia, dimpo-
trivă, o agravează. Inima cu care cineva face un lucru atârnă cel mai mult în
balanţa judecăţii divine.
Ahazia a murit după Cuvântul Domnului spus prin profetul Ilie şi în locul
lui a început să domnească fratele său Ioram, întrucât Ahazia nu avea fii (1:17).
72
The Criswell Study Bible, p.447. Piatra moabită descoperită în 1868 poartă şi
menţiunea că Mesa, regele Moabului, susţinea că el a reuşit să înlăture tributul impus
de Omri.
7.3.1.1.2. Sfârşitul slujirii profetului Ilie (2:1-11)
în timpul acesta profetul focului şi-a sfârşit misiunea sa pe pământ şi a fost
înălţat la cer într-un car de foc. Vizitează împreună cu slujitorul Elisei diferitele
şcoli profetice din Cârmei, Ghilgal, Betel şi Ierihon. Elisei. prevăzând plecarea
lui Ilie, pretinde "o îndoită măsură", "de două ori aşa de mult", din duhul lui
Ilie, ceea ce înseamnă dreptul întâiului născut sau al moştenitorului; adică
oficiul predecesorului său (Deut. 21:17). îndeplinind condiţia de a-1 vedea la
plecare, i se îndeplineşte dorinţa. într-un car de foc cu cai de foc care brăzdau
văzduhul , Ilie, care şi-a îndeplinit atât de eficient chemarea de a dovedi că
Iahve este Dumnezeu, este luat în slavă pentru a fi alături de Enoh, tară să guste
moartea, ca mărturie atât a nemuririi cât şi a credincioşiei sale fără egal. Iar pe
Muntele Schimbării la faţă se va alătura lui Moise spre a ţine companie Aceluia
care era Dumnezeu întrupat pentru unica Sa misiune pe pământ (Matei 17:3).
7.3.1.1.3. Confirmarea încredinţării lui Elisei (2:13-25)
în vremurile tulburi ale decadenţei şi destrămării Regatului de nord,
Dumnezeu nu numai că nu se lasă fără mărturie profetică, ci o întăreşte în
persoana lui Elisei pe care îl confirmă prin lucrările pe care acesta le săvârşeşte,
înainte de a se termina şiragul împăraţilor din dinastia lui Omri, are loc
încheierea misiunii lui Ilie şi predarea ştafetei profetice urmaşului său Elisei.
Este semnificativ faptul că oficiul profetic trece de la cel care se numea "Iahve
este Dumnezeif'la cel care se numea "Iahve este Mântuirea"'. Dacă în misiunea
lui Ilie accentul a căzut pe dovedirea adevăratului Dumnezeu, în timpurile grele
de apostazie generală din perioada domniei lui Ahab şi a Izabelei, prin Elisei
urma să fie indicată singura cale de scăpare eficientă pentru cei ce o
acceptă - "Dumnezeu este Mântuirea". Elisei nu numai că doreşte lucruri mari
de la Dumnezeu. însă el se şi postează pe poziţia celui ce este gata să le
primească, stăruind până la capăt. Numărul mare de minuni şi rolul deţinut de
către Elisei în dovedirea faptului că Mântuirea este în Dumnezeu arată clar că el
a gustat din danii lui Dumnezeu, potrivit cu condiţiile stabilite.
Urmează de acum confirmarea divină privind preluarea încredinţării
profetice de către Elisei. Aceasta are loc pe toate planurile în care el urma să-şi
desfăşoare activitatea. Mai întâi, pe planul experienţei personale: în
confruntarea cu propria nevoie de a trece Iordanul, Elisei se îndreaptă spre
singura sursă a minunilor, Dumnezeul lui Ilie, ocazie cu care constată că acesta
este şi Dumnezeul său ca serv credincios.
Tot astfel, fiecare predică este un prilej de experimentare a chemării pentru
predicator, de aceea, cel chemat trebuie să-şi folosească cu credincioşie
'"mantaua" încredinţată.
încredinţarea lui Elisei este, de asemenea, confirmată pe planul confruntării
cu alţi conducători. Elisei ştie că Ilie a fost înălţat la cer deoarece 1-a văzut, dar
ceilalţi nu pot vedea aşa de departe (2:15-18). Ei sunt ispitiţi să explice
supranaturalul prin natural. El îi avertizează să nu caute trupul lui Ilie, le
acceptă dorinţa în urma insistenţei pentru a-i conduce la convingere personală
ca un adevărat îndrumător, accentuând apoi că ar fi trebuit să accepte mesajul.
Prin miracolul harului, chemarea lui Elisei este confirmată faţă de cei în
nevoie. îndulcirea apelor izvorului din Ierihon este primul semn supranatural
al lui Dumnezeu, prin Elisei, faţă de nevoile oamenilor. 73
Urmează confruntarea cu necredincioşii. Nişte tineri îşi bat joc de profet pe
când se suia spre Betel. Expresia: "Suie-te pleşuvule" era o expresie
batjocoritoare atât la adresa sa ca profet, cât şi privitor la mărturia depusă de
către profet care spunea că Ilie a fost înălţat la cer. "Pleşuvule"constituia o
discreditare a personalităţii, şi se referea la pleşuvia provocată de lepră (Isaia
3:17,24). Asistăm aici la un miracol al judecăţii. La cuvântul lui Elisei patruzeci
şi doi din aceşti tineri batjocoritori sunt sfâşiaţi de urşi. Cuvântul lui Elisei, care
a constituit un blestem pentru ei, a fost o prezicere inspirată privind răzbunarea
Domnului pentru insulta premeditată adusă Lui, lucrării Sale şi servului Său.
Aşa cum harul lui Dumnezeu este prompt cu cei ce se deschid pentru El, aşa şi
judecata lui Dumnezeu vine fără întârziere.
Astfel, prin miracolul rezolvării nevoii personale, chemarea lui Elisei este
confirmată faţă de sine însuşi prin miracolul cuvântului, faţă de conlucrătorii
săi, prin miracolul harului, faţă de nevoile altora şi pria miracolul judecăţii, faţă
de duşmanii cu intenţii rele, premeditate.74
Astfel autorizat, noul profet se îndreaptă spre Samaria.
7.3.1.1.4. Domnia lui Ioram (3:1-8:15)
Ioram, fiul lui Ahab şi al Izabelei, a urmat la tronul fratelui său Ahazia,
care nu avea fii şi a domnit la Samaria 12 ani. El a făcut unele reforme parţiale
împotriva idolatriei instalate în timpul tatălui său Ahab, însă a păstrat înălţimile
şi închinarea din timpul lui Ieroboam. îmbunătăţirile s-au datorat intensei
activităţi a lui Elisei care slujea ca sfetnic la curtea împărătească (3:2-3). Dar
Ioram nu a mers până la capăt cu reformele, atrăgând astfel exercitarea judecăţii
divine asupra casei lui Ahab şi a dinastiei lui Omri.
Perioada sa de domnie este caracterizată de dualismul politico-religios sau,
mai precis, de o interpătrundere a intervenţiilor miraculoase ale lui Dumnezeu
prin oficiul profetic al lui Elisei în mijlocul convulsiilor pentru supravieţuire
politică şi economică a Regatului de nord aflat în plină decadenţă. Se văd
desluşit atât sforţările umane cât şi intervenţiile lui Dumnezeu.
Ioram a căutat să înăbuşe răscoala împăratului Moabului, care, după
moartea tatălui său, a încercat să nu mai plătească tribut împăratului lui Israel
Ioram a chemat în ajutor pe Iosafat, împăratul lui Iuda şi pe împăratul
Edomului.
Fiind consultată voia Domnului prin profetul Elisei, acesta mustră pe Ioram
pentru necredincioşie faţă de Domnul, însă din pricina lui Iosafat acordă
consultare spirituală.
Autorul acestei cărţi a avut harul de a vizita personal în două rânduri acel izvor de apă
limpede şi abundentă numit "'Izvorul lui Elisei", aşezat în apropierea vechii cetăţi a
Ierihonului.
4
Trebuie menţionat că dintr-o exegeză competentă reiese că nu era vorba de copii
inconştienţi, ci de tineri, poate slujitori de la un centru de slujire idolatră, duşmani ai
Iahvismului.
Armatele aliate ale lui Ioram, Iosafat şi împăratul Edomului au pornit
campania împotriva Moabului, dar au fost confruntate cu lipsă de apă şi atunci
au parte de intervenţia Domnului. Din pricina lui Iosafat, Dumnezeu dă prin
Elisei ideea de a săpa fântâni pentru procurarea apei.
Dumnezeu lucrează pe planuri multipl: în timp ce aliaţii sunt aprovizionaţi
cu apă în mod miraculos, moabiţii sunt derutaţi când văd abundenţa de apă care,
datorită razelor soarelui din răsărit, părea roşiatică. Ei o confundă cu sânge,
crezând că aliaţii s-au măcelărit între ei şi se avântă la luptă pentru a fi înfrânţi.
Tot Dumnezeu pune însă şi limite invaziei. Când împăratul Moabului, Meşa, se
vede asediat în cetatea Chir-Hareset (modernul Kerak) 75 recurge la jertfirea
fiului său mai mare, succesorul lui Chemoş la tron, pe zidul cetăţii. Faptul
acesta înspăimântă şi dezgustă pe israeliţi, care se retrag.
Paralel cu eforturile umane ale împăratului, Dumnezeu îşi descoperă
lucrările Sale miraculoase (4:1-6:7), exercitate prin servul Său Elisei, în viaţa
unor persoane, a unor familii cât şi în viaţa întregii naţiuni israelite şi chiar şi a
altor naţiuni.
(1) Dumnezeu intervine în viaţa indivizilor aflaţi în nevoi (4:1-37). Văduva
unuia dintre fiii prorocilor, ai cărei copii erau ameninţaţi cu robia din pricina
datoriilor, apelează la Elisei. Prin înmulţirea untdelemnului, familia este salvată
de la robie şi foamete. Lucrarea simbolizează harul răscumpărător al lui
Dumnezeu.
O femeie bogată din Sunem, din spirit de credincioşie, oferă o cameră din
casa ei profetului. Domnul o răsplăteşte la intervenţia lui Elisei, dăruindu-i un
fiu. căci nu avea copii. în urma unei insolaţii copilul a murit; la cererea umilă a
femeii, prin intervenţia lui Elisei. copilul este readus la viaţă. Minunea
ilustrează misiunea şi problemele ce apar în chemarea profetică şi atotputernicia
lui Dumnezeu în soluţionarea acestor probleme. El este izvorul vieţii.
Mai târziu, când ţara este ameninţată de foamete, femeia este sfătuită de
Elisei să se refugieze cu familia într-un loc mai sigur, iar după şapte ani de
şedere în ţara filistenilor, femeia se reîntoarce şi este ajutată de Ghezazi,
slujitorul lui Elisei, să-şi recapete posesiunile moştenite (8:1-6).
Chiar în vâltoarea celor mai mari frământări, Dumnezeu nu încetează să se
ocupe de fiecare individ. La El există soluţie pentru toate nevoile celor ce
apelează la El.
(2) Dumnezeu intervine în problemele comunităţii credincioşilor Săi
(4:38-44; 6:1-7). La locul unde se adunau fiii prorocilor din Ghilgal, se simţeau
efectele foametei. Oferindu-li-se ciorbă de plante sălbatice otrăvitoare, fiii
prorocilor sunt ameninţaţi cu moartea. Elisei vindecă mâncarea în mod
miraculos, adăugând faină în oală. Intervenţia omului lui Dumnezeu scapă de la
moarte pe proroci, asigurându-le viaţă. Misiunea ilustreaază grija lui Dumnezeu
pentru ai Săi, chiar şi în timpuri grele de foamete şi pericole.
Un om din Baal- Şalişa a adus darurile din primele roade, pentru a le oferi
fiilor prorocilor potrivit cu Legea Domnului (Deut. 18:1-6); douăzeci de pâini
de orz şi spice noi întrun sac. La Cuvântul Domnului rostit prin Elisei, hrana a
prisosit pentru cei 100 de inşi şi a mai şi rămas. Dumnezeu care salvează pe ai
75
Schultz,p. 199.
Săi de la moarte le asigură hrana, El este Domnul vieţii şi al belşugului şi-i
scuteşte de ruşine şi neputinţă (6:1-6). Problema de sănătate a lui Naaman
sirianul, care era bolnav de lepră, este o problemă naţională, el fiind comandant
al oştirii cu izbânzi militare. Apoi problema devine internaţională când
împăratul Siriei, auzind că în Israel există Elisei prin care Naaman ar putea fi
vindecat, îl trimite pe acesta la împăratul lui Israel cu porunca de a-1 vindeca de
lepră. Ioram a interpretat cerinţa ca pe o declaraţie de război (5:1-27).Acesta
disperat îşi sfâşie hainele, însă Elisei intervine şi dă lui Naaman soluţia
vindecării în urma cufundării sale de 7 ori în apele Iordanului. Faimosul
comandant de oşti este vindecat şi de lepră dar şi de aroganţă faţă de Cuvântul
lui Dumnezeu, pe care-1 ascultă la insistenţa înţeleaptă a slugilor. Vindecat,
Naaman arată recunoştinţă lui Dumnezeu şi lui Elisei, servul Domnului.
Minunea arată clar că apelul la surse false este în zadar, pe când apelul la
Dumnezeu însoţit de credinţă şi de ascultare, duce la soluţionarea problemei .
Ghehazi, slujitorul lui Elisei, martor la atât de multe lucrări măreţe şi
cunoscător al caracterului sfânt al stăpânului său, alunecă în cursa întinsă de
ispititorul. Mânat de lăcomia pentru bunurile materiale aleargă după Naaman şi
minţind, pretinde de la acesta bunurile destinate lui Elisei. Drept urmare se
alege cu lepra de care scăpase Naaman. Lăcomia aduce slujitorului Domnului,
suferinţă, ruşine şi pierderea slujirii. Iar urmările păcatului său se vor răsfrânge
şi asupra descendenţilor. Minunea arată că, cu cât intervenţile lui Dumnezeu
sunt mai profunde şi mai delicate cu atât respectarea principiilor sfinţeniei se
impun mai mult.
Securea fiilor prorocilor este găsită în apă în mod miraculos la intervenţia
lui Elisei (6:1-7). Minunea arată că Dumnezeu nu lasă în ruşine pe servii Săi
când ei apelează la El.
In atotputernicia şi dragostea Sa, Dumnezeu intervine în cele mai grave
probleme ale naţiunii Israel. Pe când Israel se confrunta cu ostile siriene ale lui
Ben-Hadad (6:8-7:20). Dumnezeu intervine să elibereze pe slujitorul Său Elisei,
care fiind considerat de către sirieni cauza înfrângerii lor, este urmărit şi
încercuit în Dotan pentru a fi prins. Pe când slujitorul lui Elisei era îngrijorat
văzând cetatea înconjurată, stăpânul său se roagă Domnului să-i deschidă
servului său ochii să vadă ostile ocrotitoare ale cerului în jurul lor. Oştilor
duşmane li se dovedeşte supremaţia caracterului poporului credincios când sunt
ospătaţi şi eliberaţi după ce orbiţi au fost conduşi în mijlocul Samariei. Minunea
arată că Dumnezeu înalţă pe ai Săi în faţa duşmanilor lor (Psalmul 23).
Pe când Samaria era împresurată, în cetate s-a instalat o foamete cumplită
(6:24-7:20). Situaţia critică a dus la decădere morală şi chiar la canibalism. Din
nou, împăratul, uitând de Dumnezeu, apelează la metode umane de răzbunare
împotriva lui Elisei, prorocul Domnului. Omul lui Dumnezeu prezice soluţia
miraculoasă a Domnului, urmând ca în 24 de ore la poarta Samariei să se vândă
făină şi cereale la un preţ foarte scăzut.
Pe cât era de măreaţă soluţia divină faţă de situaţia disperată a naţiunii, pe
atât de stranie este metoda prin care Dumnezeu soluţionează problema. El face
ca sirienii vrăjmaşi să intre în panică, să fugă şi să lase belşug nemaipomenit ca
pradă. Pe de altă parte, tot Dumnezeu pregăteşte şi solii bunei vestiri care sunt
cei patru leproşi dispreţuiţi şi în pericol de moarte. Inspiraţi de Duhul Domnului
gustă din belşugul divin, apoi devin mesagerii vestirii soluţiei salvatoare a lui
Dumnezeu.
A doua zi, la poarta Samariei se vindeau la preţuri de nimic multe alimente.
Ordonanţa împăratului care-şi exprimase necredinţa vede cu ochii săi minunea,
dar nu beneficiază de ea întrucât este călcat în picioare de mulţime, potrivit cu
Cuvântul Domnului.76 Minunea adevereşte că nu există limite privind resursele
şi metodologia lui Dumnezeu, însă nu se acceptă nici un compromis în privinţa
necredinţei şi lipsei de credincioşie. Chiar soarta împăraţilor naţiunilor este în
mâna lui Dumnezeu, iar profetul Domnului acţionează la fel şi în Damasc, ca şi
în Samaria (8:7-15). Ben-Hadad, împăratul Siriei, fiind bolnav, îl trimite pe
Hazael, căpetenia oştirii, la Elisei pentru a-1 întreba cu privire la sănătatea sa. 7
Elisei îi prevesteşte lui Hazael că va fi împărat al Siriei şi că va face mult rău
poporului Israel datorită necredincioşiei acestora. Profeţia este rostită de Elisei
într-un cadru profund şi emotiv. A doua zi, Hazael a sufocat pe împăratul Siriei
şi a preluat domnia. întâmplarea arată că Dumnezeu conduce istoria, iar servul
său trebuie să împlinească tot ce a fost prevăzut prin Ilie (lîmp. 19:15-16).
7.3.1.2. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA (8:16-9:29)
în timp ce în Regatul de nord se petreceau marile frământări din timpul
domniei lui Ioram, fiul lui Ahab, în Iuda s-a urcat pe tron Ioram, fiul lui Iosafat.
7.3.1.2.1. Domnia lui Ioram (8:16-24)
Casele împărăteşti din Iuda şi Israel s-au apropiat tot mai mult prin căsătorie
şi astfel Iuda a fost influenţat tot mai mult în decăderea spirituală. Ioram a
domnit opt ani la Ierusalim şi a adoptat practicile casei lui Ahab, fiind căsătorit
cu Atalia, fiica lui Ahab. El a luat parte la o expediţie militară împreună cu
cumnatul său. Ioram regele lui Israel, împotriva moabiţilor. în timpul său
Edomul şi Libna s-au răsculat împotriva stăpânirii lui luda şi au devenit
independente. Regatul lui s-a micşorat. Ruperea legăturii cu Domnul şi ataşarea
de idolatrie şi nelegiuire îl duc la decădere şi pierdere spirituală.
7.3.1.2.2. Domnia lui Ahazia (8:25-9:29)
Ahazia, fiul lui Ioram, a fost un alt împărat decăzut din Iuda care s-a ataşat
tot mai mult de casa lui Israel datorită raporturilor de rudenie dintre acestea. El
a domnit la Ierusalim. Mama lui era Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Ahazia a
introdus închinăciunea lui Baal în Ierusalim, după modelul casei lui Ahab. El a
luat parte la o expediţie militară a unchiului său Ioram, împăratul lui Israel,
împotriva lui Hazael, împăratul Siriei, la Ramot în Galaad.
Leproşii de la poarta Samariei au fost exemplul fidel al adevăratului Evanghelism. de
unde şi definiţia: "Evanghelism înseamnă un cerşetor care spune altui cerşetor unde se
găseşte pâine."
7
Beliver's Bible Commentaiy, p. 399. Răspunsul evaziv al profetului cu privire la
moartea lui Ben-Hadad dovedeşte că boala nu era mortală, dar împăratul urma să fie
asasinat.
în această luptă, Ioram, împăratul lui Israel, a fost rănit şi s-a dus să se
trateze la Izreel, iar Ahazia, împăratul lui Iuda a mers să viziteze pe unchiul său
bolnav. Acolo, judecata lui Dumnezeu a venit asupra celor doi împăraţi,
deoarece se uniseră prin înrudire şi aveau aceleaşi practici religioase păgâne.
7.3.1.3. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA ŞI ISRAEL SUB JUDECATA DIVINĂ.
IEHU ÎMPĂRAT ÎN ISRAEL - UNEALTA JUDECĂŢII DIVINE
(9:1-10:36)
Asocierea tot mai strânsa dintre cele două case împărăteşti, Iuda şi Israel, a
devenit din ce în ce mai periculoasă, având bazele păcătoase ale unei trăiri
îndepărtate de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu conduce în aşa fel mersul
istoriei încât amândouă aceste case ajung la un moment dat sub aceeaşi osândă
îngăduită de Dumnezeu.
Când Dumnezeu a hotărât să pună capăt dinastiei lui Omri şi să se răzbune
asupra casei lui Ahab care, prin nelegiuirea acesteia, a determinat pedepsirea
casei împărăteşti a lui Iuda, care se încuscrise cu casa lui Ahab, ridică un
uzurpator capabil să îndeplinească această judecată.
Elisei trimite pe unul din ucenicii săi la Ramot, în Galaad, să ungă pe Iehu,
comandantul oştirii, ca împărat în Israel. 78 Uzurpatorul este ridicat cu scopul de
a răzbuna casa lui Ahab şi a Izabelei şi sângele robilor Domnului vărsat de
aceştia. Casa lui Ahab trebuia exterminată, aşa cum s-a întâmplat şi cu casa lui
Ieroboam şi a lui Baeşa. Iehu a fost proclamat rege de către armată pe când
Ioram era la Izreel tratându-şi rănile provocate în lupta cu sirienii. Atunci Iehu
începe să-şi îndeplinească misiunea incredinţată de Dumnezeu.
De îndată, Iehu pleacă la Izreel. Cei doi împăraţi: Ioram, împăratul lui
Israel, şi nepotul său Ăhazia, împăratul lui Iuda, au întâmpinat pe Iehu în via lui
Nabot cu cuvântul "Pace", însă Iehu le-a făcut cunoscut că nu poate fi pace câtă
vreme persistă imoralitatea Izabelei şi decadenţa lor religioasă. Pe când Ioram
vroia să fugă, este săgetat de Iehu şi aruncat în ogorul lui Nabot şi astfel s-a
împlinit cuvântul rostit de Domnul prin Ilie împotriva lui Ahab şi a fiilor săi.
Ahazia a încercat să fugă, dar a fost şi el săgetat în carul lui şi a murit pe când
mergea spre Meghido. El a fost dus şi îngropat la Ierusalim.
Ajungând la Izreel, Izabela încearcă să întâmpine pe Iehu prin cuvinte cu
două înţelesuri, făcând aluzie la Zimri care şi-a ucis stăpânul. Ea vorbea de la
unul din geamurile palatului. La cererea lui Iehu, Izabela este aruncată jos de
către dregătorii care erau în jurul ei; căzând, a murit şi a fost mâncată de câini,
potrivit cu Cuvântul Domnului rostit prin prorocul Ilie (lîmp. 21:17-26).
Iehu a domnit 28 de ani în Israel, la Samaria, el constituind unealta de
nimicire a casei lui Ahab, şi în acelaşi timp a anulat închinarea la idoli.
Pe bună dreptate, Iehu poate fi considerat biciul lui Dumnezeu pentru casa
lui Ahab. Din Izreel, Iehu trimite căpeteniilor casei împărăteşti în Samaria o
scrisoare prin care-i îndeamnă să pună pe unul din cei 70 fii ai lui Ahab rege şi
să apere cetatea. Aceştia au comunicat lui Iehu că-i sunt supuşi lui. Atunci, el
le-a cerut să-i aducă la Izreel capetele fiilor lui Ahab. Astfel au fost ucişi toţi fiii
lui Ahab şi toţi cei din casa acestuia.
78
Aceasta a fost una dintre misiunile încredinţate de Dumnezeu lui Ilie, care a fost
săvârşită prin Elisei, succesorul lui Ilie (lîmp. 19:15-16).
în drum spre Samaria, Iehu a întâlnit pe cei 42 de fraţi ai lui Ahazia,
împăratul lui Iuda, veniţi să ureze de bine casei împăratului lui Israel. Iehu i-a
înjunghiat pe toţi, împlinind astfel judecata lui Dumnezeu privitoare la casa lui
Ahazia. înaintând spre Samaria, Iehu a luat în carul său pe Ionadab, fiul lui
Recab, ca asociat la împlinirea poruncii Domnului, deoarece era recunoscut
pentru statornicia sa în domeniul spiritual.
Ajuns la Samaria, sub pretextul unei sărbători în cinstea lui Baal, a chemat
pe toţi slujitorii acestuia şi apoi i-a măcelărit şi a distrus templul lui Baal.
în cei 28 de ani de domnie, Iehu a săvârşit actul judecăţii asupra casei lui
Ahab, însă din motive politice şi dorind să păstreze mai departe împărăţia de
nord separată de cea de sud, Iehu nu a dus până la capăt reforma. El a continuat
să păstreze religia întemeiată de Ieroboam prin cei doi viţei aşezaţi la Dan
şi Betel.
Pentru îndeplinirea judecăţii divine asupra casei lui Ahab, i se asigură
moştenirea dinastiei pentru patru generaţii. însă. persistând în sistemul idolatru
moştenit. Regatul de nord a continuat să slăbească şi să fie tot mai umilit în faţa
vecinilor şi mai ales înaintea sirienilor.
Hazael a invadat Israelul şi i-a cucerit multe teritorii. în acelaşi timp, Iehu a
pierdut prietenia Tirului şi a Regatului lui Iuda, iar le- a plătit tribut.
Se vede clar că sabia lui Dumnezeu are două tăişuri. A fi unealta de judecată
a lui Dumnezeu implică nevoia unei totale şi desăvârşite ascultări de Dumnezeu.
7.3.1.4. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA (11:1-12:21)
Dumnezeu este total nepărtinitor în exercitarea judecăţii Sale. Ataşamentul
casei lui Iuda de casa idolatră a lui Israel prin căsătorie şi stil de viaţă a dus la
cele mai ruşinoase consecinţe ale întreruperii dinastiei lui David pe timp de cea.
şase ani, când în Iuda a domnit Atalia, fiica lui Ahab.
7.3.1.4.1. Domnia Ataliei (11:1-3)
După moartea neaşteptată a lui Ahazia, pe când se întorcea de la Izreel,
mama sa, Atalia. a preluat tronul în mod samavolnic. A început ruşinoasa
domnie prin omorârea tuturor celor de neam împărătesc. însă sora lui Ahazia.
soţia marelui preot Iehoiada, a reuşit să salveze pe Ioas, fiul minor al lui Ahazia,
pe care 1-a ascuns timp de şase ani cât a domnit Atalia. în pornirea ei sălbatică,
Atalia a reîmprospătat slujirea lui Baal la Ierusalim. în templul căruia
slujea marele preot Matan. însă Dumnezeu a ţinut făgăduinţa făcută lui David şi
în cele mai critice situaţii.
7.3.1.4.2. Domnia lui Ioas (11:4-12:21)
Când Ioas, fiul lui Ahazia, avea şapte ani, preotul Iehoiada a organizat
destituirea Ataliei şi a întronat pe Ioas, ungându-1 împărat. El a domnit 40 de ani
9
The Lion Handbook to the Bible. p. 275. Obeliscul Negru, descoperit lângă Ninive în
expediţia arheologică 1945-1949, în ruinele palatului lui Salmanasar, păstrat la Muzeul
Britanic, conţine şi un paragraf din inscripţiile de pe el privind tributul plătit de Iehu,
fiul lui Omri, argint, aur, talere de aur, vase de aur, cupe de aur etc...
la Ierusalim. Crescut de către Iehoiada în Legea Domnului. Ioas a restaurat
mazoismul şi a distrus templele de închinăciune la Baal. De la început. Iehoiada
a purtat de grijă să se realizeze un legământ între împărat şi Dumnezeu, între
Dumnezeu şi popor şi între împărat şi popor. Ioas, de asemenea, a poruncit să se
facă reparaţiile necesare la casa Domnului, însă şi în timpul lui s-au mai adus
jertfe pe înălţimi. Pentru a preîntâmpina venirea lui Hazael şi asedierea
Ierusalimului de către împăratul Siriei, Ioas i-a trimis acestuia tot aurul şi
bogăţia din visteria casei Domnului. Apoi, a fost asasinat la Milo de către doi
din slujitorii săi şi a fost urmat la tron de către fiul său Amaţia.
7.3.1.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (13:1-25)
7.3.1.5.1. Domnia Iui Ioahaz (13:1-9)
Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit 17 ani peste Israel. El a continuat stilul de
viaţă spirituală al lui Ieroboam şi Domnul a îngăduit să fie asuprit de împăraţii
Siriei. Ioahaz s-a rugat Domnului şi astfel El a izbăvit pe Israel de sub sirieni,
poate prin asirienii care în timpul acela au atacat Damascul.
7.3.1.5.2. Domnia lui Ioas (13:10-25)
Ioas, fiul lui Ioahaz, a domnit 16 ani la Samaria. în timpul domniei sale,
regatul a cunoscut o oarecare înflorire, deşi a continuat şi el în practicile lui
Ieroboam. Beneficiind de invazia asirienilor asupra sirienilor, Ioas bate în trei
rânduri pe sirieni şi recucereşte cetăţile pierdute de tatăl său.
Dumnezeu 1-a folosit pe Ioas pentru a-1 pedepsi pe Amaţia, împăratul
nândru al lui Iuda, care îl provocase la război. îoas a avertizat pe Amaţia prin
parabola cu spinul din Liban, care a cerut de nevastă pentru fiul său pe fiica
cedrului din Liban, fapt care a dus la nimicirea spinului de către fiarele din
Liban. (2Cron. 25:14-24). Lupta s-a dat în urma insistenţei lui Amaţia la Bet-
Şemeş. Amaţia a fost capturat şi dus la Ierusalim unde, printr-o spărtură de 400
coţi în zidul cetăţii, a fost jefuită Casa Domnului de tot tezaurul acesteia şi toate
vasele scumpe, cât şi casa împăratului. (14:8-14)
Aparenta înflorire a regatului lui Israel a fost umbrită de moartea profetului
Elisei,^ care continuase să fie un important sprijin pentru regii din dinastia lui
[ehu. împăratul Ioas a vizitat pe profetul bolnav şi acesta, printr-un act profetic
al tragerii unei săgeţi şi lovirea pământului, îi prevesteşte că va bate pe sirieni
de trei ori, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. Moartea lui Elisei este considerată
le către împăratul Iosia drept o pierdere naţională, bocindu-1 cu cuvintele:
'Părinte, părinte, carul lui Israel şi călărimea lui"(13:14). Chiar şi după moartea
)rofetului, un mort a fost înviat, fiind atins din întâmplare de trupul lui Elisei.
Vlinunea a constituit o mărturie pentru Dumnezeul celor vii şi dătător de viaţă,
'ât şi o mărturie despre măreţia lui Elisei înaintea Domnului.
7.3.1.6. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA. DOMNIA LUI AMAŢIA (14:1-22)
moartea pe ucigaşii tatălui său, conform Legii Domnului. A biruit pe edomiţi în
Valea Sării. Mândru din fire, a provocat la război pe Ioas, împăratul lui Israel.
Acesta 1-a avertizat prin parabola cu spinul şi cedrul să renunţe, dar nu a
renunţat şi Amaţia a fost înfrânt la Bet-Şemeş. Ioas a atacat Ierusalimul şi 1-a
prădat, iar Amaţia a fost ucis la Lachiş.
7.3.1.7. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL. DOMNIA LUI IEROBOAM II
• (14:23-29)
Ieroboam II, fiul lui Ioas, a domnit 40 de ani la Samaria. îndelungata lui
domnie, cât şi capacitatea sa de guvernare au creat chiar iluzia gloriei de pe
vremea lui Solomon în Regatul lui Israel, a cărui prosperitate a fost ridicată la
apogeu în timpul lui. Cărţile profeţilor Osea şi Amos, împreună cu descoperirile
arheologice de la Samaria şi Meghido atestă prosperitatea Israelului pe timpul
regelui Ieroboam II.80 Deşi el nu a plăcut Domnului, pentru că a urmat tradiţia
lui Ieroboam I, Domnul s-a îndurat de Israel şi prin el a redat ţării teritoriile şi
strălucirea asemănătoare vremii lui Solomon, potrivit cu cuvântul profetului
Iona. Prosperitatea însă a condus la acumularea bogăţiilor în mâinile celor tari,
iar masele largi au fost ţinute în mizerie. Situaţia este deplânsă în scrierea
profeţilor Amos şi Osea, care deţineau oficiul profetic în vremea aceea.
7.3.1.8. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA. DOMNIA LUI AZARIA/ OZIA (15:1-7)
Azaria sau Ozia, fiul lui Amaţia, a domnit 52 de ani la Ierusalim. Domnia
lui a fost caracterizată de biruinţe şi prosperiate. A biruit pe edomiţi şi filisteni,
a întărit zidurile Ierusalimului, a construit turnuri în jurul lui Iuda.
în acelaşi timp a dezvoltat agricultura, a construit cisterne pentru turme şi a
instruit o bună armată. încercând însă să-şi asume rolul de mare preot, a devenit
lepros şi, fiind izolat, fiul său Iotam a condus administraţia statului.
7.3.1.9. ÎMPĂRĂŢIA DE NORD (15:8-31)
O dată cu încheierea domniei lui Ieroboam II, care a fost ultimul împărat din
dinastia lui Iehu, a urmat o perioadă de anarhie în Israel; următorii regi au fost
toţi neînsemnaţi şi s-au succedat unii după alţii ca urmare a asasinatelor,
apropiind astfel Regatul de nord de prăbuşire.
7.3.1.9.1. Domnia lui Zaharia (15:8-12)
Zaharia, fiul lui Ieroboam, a domnit numai şase luni la Samaria şi a fost
asasinat de Şalum. Zaharia a ajuns împărat doar pentru a se împlini profeţia
făcută lui Iehu, că fiii săi vor ajunge pe scaunul de domnie până la al patrulea
neam(lîmp. 10:30).
El a urmat tradiţia idolatră a predecesorilor săi şi asupra lui s-a împlinit
profeţia privind răzbunarea lui Dumnezeu asupra casei lui Ieroboam II (Amos
7:9).
Halley, p. 207.
7.3.1.9.2. Domnia Iui Şalum (15:13-16)
Şalum, fiul lui Iabeş, a domnit doar o lună la Samaria. Menahem din Tirţa
(una din vechile capitale a Israelului), adept al partidei proasiriene, 1-a asasinat
şi i-a luat locul.
7.3.1.9.3. Domnia Iui Menahem (15:17-22)
Menahem a domnit 10 ani la Samaria şi a continuat tradiţia decadentă a lui
Ieroboam. Pe vremea lui a avut loc o adevărată reînviorare a puterii asiriene.
Tiglat-Pileser III (Pul) uzurpă tronul Asiriei şi revitalizează imperiul. în aşa fel
încât este considerat fondatorul Imperiului Asirian.
Pe plan extern. Menahem a fost confruntat cu incursiunea militară din 743
î.Hr. a lui Tiglat-Pileser III. Pentru a-şi menţine domnia, Menahem a convenit
să-i plătească un tribut de 1000 de talanţi de argint, aducând asupra Regatului
jugul tributar unei puteri devenite de acum mondiale. 81
Pentru a putea plăti birul a asuprit pe nobili, iar din pricina orientării sale
spre Asiria a pierdut suportul poporului şi a fost încolţit de partidul pro-
egiptean. De acum începe să se contureze tot mai clar deznodământul pentru
Regatul de nord.
7.3.1.9.4. Domnia Iui Pecahia (15:23-26)
Pecahia, fiul lui Menahem, a domnit doar doi ani la Samaria şi a continuat
viaţa idolatră şi decăzută a predecesorilor săi. în timpul său, Regatul lui Israel
mergea cu paşi repezi spre destrămare.
In Galaad, de cealaltă parte a Iordanului, Pecah. fiul lui Remalia. şi-a format
un fel de regat disident al lui şi a stabilit relaţii de prietenie cu Reţin, regele
Damascului. Venind din Galaad cu o ceată de 50 de ostaşi, Pecah a conspirat
împotriva lui Pecahia , 1-a asasinat şi a preluat domnia.
Cu aceasta s-a pus capăt şi firavei dinastii a lui Menahem, care se înfiripase
în Israel.
In timpul acestor împăraţi care se succedau în urma diverselor asasinări,
profeţii Amos şi Osea au dat glas avertizărilor divine împotriva religiilor false
practicate de Israel şi a necredincioşiei lui Israel faţă de Domnul.
7.3.1.9.5. Domnia lui Pecah (15:27-31)
Pecah, fiul lui Remalia, a fost generalul lui Pecahia şi un înflăcărat
anti-asirian, care a domnit 20 de ani la Samaria. El s-a asociat cu Reţin,
împăratul Siriei, într-o alianţă anti-asiriană, căci Tiglat-Pileser III cucerise
Galaadul şi Galileea şi a strămutat o parte din populaţie in captivitate.
Ei au căutat sprijinul lui Iotam, împăratul lui Iuda, însă acesta a refuzat şi
atunci a avut loc războiul siro-efraimit. Pecah a fost însă asasinat de către Ozia,
care a domnit în locul său.
81
Halley. p. 2080. Una din inscripţiile lui Pul, regele Asiriei, menţionează: "Tribut al lui
Menahem al Samariei... eu am primit".
7.3.1.10. ÎMPĂRĂŢIA DE SUD (15:32-16:20)
7.3.1.10.1. Domnia lui Iotam (15:32-38)
După mai mulţi ani de coregenţă cu tatăl său. Azaria (Ozia), care era lepros,
Iotam a urmat la tron şi a domnit 16 ani la Ierusalim. El a continuat orientarea
bună a tatălui său, însă pe timpul său a început războiul siro-efraimit. Reţin,
împăratul Siriei, cu Pecah. împăratul lui Israel, s-au ridicat împotriva lui Iuda.
7.3.1.10.2. Domnia lui Ahaz (16:1-20)
Ahaz, fiul lui Iotam, a domnit 16 ani la Ierusalim. Când ci s-a urcat pe
tronul lui Iuda, liga siro-efraimită s-a ridicat împotriva Ierusalimului, vrând să
înlăture dinastia şi să pună un împărat favorabil lor.
Ahaz a urmat tradiţia rea a împăraţilor lui Israel. Liga siro-efraimită
acaparase teritoriile din jur şi asediase Ierusalimul. Deşi profetul Isaia a încercat
să îndrepte inima lui Ahaz spre Dumnezeu, acesta a refuzat sfatul şi a cerut
ajutor de la Tiglat-Pileser III al Asiriei, căruia i-a trimis tot conţinutul vistieriei
casei Domnului şi al casei împăratului. împăratul Asiriei i-a venit în ajutor şi a
cucerit Damascul, 1-a omorât pe Reţin şi a transformat Siria în provincie
asiriană. Influenţa asiriană s-a resimţit şi în viaţa religioasă promovată de către
Ahaz. Chiar altarul arderilor de tot făcut de Solomon a fost înlocuit cu unul
făcut după modelul altarului asirian din Damasc, care a fost inaugurat de însuşi
Ahaz. De asemenea, el a modificat şi '"marea de aramă", lighenele şi alte lucruri
din templu, tot de dragul împăratului Asiriei.
Deşi erau aliaţi, pericolul asirian începea să se ridice asupra Regatului lui
Iuda, pregătind premisele prăbuşirii. încecările de revoltă de mai târziu
împotriva imperiului asirian au fost zadarnice.
7.3.1.11. ÎMPĂRĂŢIA DE NORD (17:1-41)
7.3.1.11.1. Domnia lui Osea, ultimul împărat al lui Israel (17:1-6)
Preluând tronul în urma conspiraţiei împotriva lui Pecah pentru a salva
Regatul, Osea a fost ultima picătură cu care s-a umplut paharul nelegiuirii
israeliţilor. El a domnit 9 ani la Samaria. Deşi ca persoană a fost superior
predecesorilor săi, el a fost cel din urmă împărat al Regatului de nord.
în urma primei deportări, Israelul s-a redus doar la perimetrul cetăţii
Samaria. Teritoriul de nord al Israelului a fost cucerit şi împărţit în trei provincii
asiriene: Meghido, Dor şi Galaad. "
Când Tiglat-Pileser III a murit, în anul 727 î.Hr., la tronul Asiriei a urmat
fiul său Salmanasar V (727-722 î.Hr.). La început, Osea a plătit tribut, însă
profitând de această schimbare a uneltit împotriva Asiriei şi a făcut chiar un
pact cu Egiptul. în anul 727 î.Hr. Salmanasar V a venit şi a asediat Samaria. In
timpul confruntării, Osea a fost luat captiv de către Salmanasar i V. Asediul
Harrington, p. 133.
Samariei a durat cea. 3 ani. Mulţi israeliţi au fost luaţi captivi şi deportaţi în
Asiria. Sargon II (722-705 î.Hr.), care 1-a succedat pe Salmanasar, a cucerit
Samaria în anul 722 î.Hr.. O inscripţie a lui Sargon spune: "'In primul meu an eu
am capturat Samaria. Am luat 27290 de captivi"83. In felul acesta s-a sfârşit cu
Regatul de nord al lui Israel, care în toată perioada existenţei sale s-a înstrăinat
de Dumnezeu, adoptând idoli străini.
7.3.1.11.2. Robia asiriană (17:7-23)
Cu căderea Samariei, Regatul de nord s-a prăbuşit, poporul fiind dus în
captivitatea asiriană potrivit cu politica de deportare a Asiriei, prin care se căuta
să se diminueze sentimentul naţional al popoarelor cucerite.
Regatul de nord dăinuise cea. 212 ani (931-722 î.Hr.). timp în care la domnie
s-au perindat 20 de regi care au urmat tradiţia idolatră a lui Ieroboam,
fondatorul Regatului. De aceea. Dumnezeu a îngăduit prăbuşirea acestui Regat.
Istoria Regatului de nord este brăzdată de evenimente care au constituit
judecata lui Dumnezeu din pricina neascultării, împletite cu timpuri de
prosperitate prin care Dumnezeu a încercat să-i întoarcă pe israeliţi de la
păcatele lor. Profeţi, ca: Osea, Isaia, Mica şi Amos, precum şi Ilie şi Elisei, au
menţinut făclia credinţei şi închinării la adevăratul Dumnezeu, au rostit
cuvintele şi judecăţile Domnului asupra poporului şi regilor acestuia pentru a-i
întoarce de la calea lor cea rea. Nemaiexistând nici un remediu. Dumnezeu a
condus în aşa fel mersul evenimentelor istoriei, încât acest Regat s-a prăbuşit. In
17:7-41 este prezentat tabloul sumbru al prăbuşirii.
Printre motivele care au dus la prăbuşire se menţionează:
(1) Adoptarea idolatriei. Aceasta nu a fost o simplă alunecare în
practică religioasă, ci a fost o acţiune voită şi intenţionată prin care israeliţii îl
lepădau pe adevăratul Dumnezeu şi Legea închinării ce i se cuvenea Lui. Ei
practicau închinăciunea la zeităţile canaanite.
Biblia prezintă două feluri de idolatrie. Prima, menţionată în porunca I-a
(Exod 20:3), care interzice închinarea la alţi dumnezei în afară de Dumnezeul
care s-a revelat lui Israel pe Muntele Sinai. A doua formă de idolatrie este
menţionată în porunca a II-a(Exod 20:4), care opreşte confecţionarea oricărei
reprezentări materiale a lui Dumnezeu ca obiect de închinare. Dureros este
faptul că israeliţii au practicat din plin ambele forme de idolatrie, atât sub
influenţa canaaniţilor, cât şi sub influenţa unor motivaţii politice. Influenta
idolatră s-a strecurat mai ales prin intermediul căsătoriilor mixte, ca în cazul lui
Solomon şi Ahab, precum şi datorită trăirii unei vieţi departe de Dumnezeul cel
adevărat. In alunecarea lor idolatră israielţii au profanat întreaga lor religie
revelată, atât în ce priveşte obiectul închinării, cât şi în ce priveşte locul
închinării, preoţia şi jertfele. Astfel, de aici a decurs o trăire asemănătoare cu
viaţa celorlalte neamuri din Canaan (2Împ. 17:7-23).
(2) Repudierea profeţilor Domnului a fost a doua cauză care a dus la
prăbuşire. Dumnezeu nu a adus prăbuşirea înainte de a oferi posibilitatea de
îndreptare a lucrurilor. în timpul decăderii lui Israel, oficiul profetic a fost
înălţat la cel mai înalt nivel, având o vastă varietate de forme şi folosind
D
Halley. p. 209 şi Harrington, p. 134.
nemaipomenite minuni şi acte profetice. Totul a fost însă în zadar. Trebuie
remarcat că şi cele mai neînsemnate acte de pocăinţă au fost considerate şi
răsplătite de Dumnezeu în bunătatea Sa, însă în plan general Israel nu a vrut să
se intoarcă la Domnul (17:13-16).
7.3.1.11.3. Samaritenii - semnul dezolant al prăbuşirii (17:24-41)
Aşa cum pe ruinele unei clădiri cresc bălăriile, formând astfel un cadru
dezolant, tot aşa în locul Regatului de altădată al lui Israel stă ca un semn al
prăbuşirii poporul samaritean. împăratul Asiriei a populat ţinutul Regatului de
nord, şi mai ales Samaria, cu străini aduşi din Babilon. Aceştia şi-au adus cu ei
religia şi zeii lor, fapt pentru care Dumnezeu i-a pedepsit fiind mâncaţi de lei şi
de fiare sălbatice. Atunci, împăratul a hotărât să fie trimis un preot dintre
deportaţi care să înveţe pe cei strămutaţi să se închine "Dumnezeului ţării".
Drept urmare, poporul din ţinutul Samariei a început să se închine şi Domnului
adevărat, pe lângă închinarea la zeii lor pe care îi venerau de obicei. Lucrul
acesta a caracterizat întotdeauna pe samariteni: ei s-au format din amestecul
băştinaşilor cu oamenii aduşi de către asirieni pentru a popula teritoriile
cucerite. Acest popor a jucat apoi un important rol în istoria vieţii de mai târziu
a Palestinei şi au constituit o urâciune pentru iudei. Samaria a fost
reconstruită şi a devenit sediul central al unui district în imperiul asirian.
După întoarcerea din robie a lui Iuda, samaritenii au fost un popor rival
celor din Iuda. Ei respectau cele cinci cărţi ale lui Moise, adoptate sub numele
de Pentateuhul samaritean, dar nu acceptau restul Vechiului Testament. O ură
înverşunată s-a instalat între samariteni şi iudei, încât pentru a concura religia
iudaică de la Ierusalim şi-au zidit şi ei un templu faimos pe Muntele Garizim,
care rivaliza cu cel din Ierusalim. Iudeii nu aveau de-a face cu samaritenii (Ioan
4:9). Toate aceste urmări ale decăderii au putut fi înlăturate doar atunci când
adevăratul împărat al iudeilor, Domnul Isus, Mesia, Mântuitorul lumii, a venit şi
a instaurat noua Lui împărăţie, cea^ veşnică, în care sunt cuprinşi toţi cei care
cred în El. Isus Hristos, Regele împărăţiei cerurilor, este singurul remediu
pentru prăbuşirile umane (Ioan cap. 4).
7.3.2. ULTIMA PERIOADĂ A REGATULUI LUI IUDA (18-25) *
O dată cu prăbuşirea Regatului de nord. Regatul lui Iuda constituie unica
rămăşiţă a monarhiei israelite, care de acum îşi parcurge drumul decadenţei spre
prăbuşirea totală a monarhiei.
7.3.2.1. DOMNIA LUI EZECHIA (18:1-20-21)
Ezechia, fiul lui Ahaz, a domnit 29 de ani la Ierusalim, domnia sa având un
caracter luminos. Ezechia este cunoscut pentru reforma sa religioasă şi pentru
trezirea spirituală pe care a declanşat-o şi a întreţinut-o. El a urmat tradiţia lui
David şi a distrus înălţimile şi idolii, inclusiv pe Nehuştan, şarpele de aramă
înălţat de Moise, pe care israeliţii îl folosiseră ca idol timp de sute de ani.
împăratul s-a încrezut în Domnul şi a păzit poruncile Lui.
Puternica reformă religioasă a fost posibilă atât datorită caracterului şi
activităţii tânărului rege, cât şi datorită sprijinului profeţilor Mica şi Isaia, care
şi-au continuat oficiul şi în timpul lui Ezechia. Fără îndoială că accentul
profeţilor cădea pe reforma lăuntrică a inimii şi nu doar pe cea a cultului şi
formelor.
Reforma religioasă şi întoarcerea la Dumnezeu s-au resimţit şi în viaţa
economică şi politică a poporului. Ezechia a îndepărtat jugul asirian şi birul
impus şi a bătut pe filisteni până la Gaza. în timpul acesta de prosperitate a fost
tăiat în stâncă şi canalul prin care apele din izvorul Chihon sunt conduse în
cetate în lacul Siloam (32:30-32). Şi toate acestea în timpul în care Samaria
fusese capturată .De asemenea, Ezechia a rezistat invaziei asiriene, fiind apărat
de Domnul.
în anul al 14-lea al lui Ezechia, Sanherib a năvălit şi a capturat cetăţile
întărite din Iuda. Pentru a evita asedierea Ierusalimului, Ezechia a trimis în
Lachiş, la împăratul Asiriei, toată bogăţia vistieriilor, inclusiv aurul de pe uşile
casei Domnului. Sanherib îi cerea 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi
de aur.84
împăratul Asiriei a trimis solii săi, pe Tartan, Rabsaris şi Rabşache, să
negocieze cedarea Ierusalimului. Rabşache a batjocorit pe Dumnezeu şi a
încercat să atragă poporul de partea lui. în această situaţie, Ezechia şi toţi
demnitarii lui Iuda s-au smerit şi s-au pocăit inaintea Domului, şi au cerut prin
profetul Isaia mesaj din partea Domnului (Isaia 19:1-5). Profetul Isaia
încurajează pe Ezechia şi-i spune că, la auzul unei veşti, împăratul Asiriei se va
întoarce în ţară şi va fi ucis. într-adevăr, el a primit vestea că Tirhaca, împăratul
Etiopiei, s-a răsculat. înainte de retragere, Sanherib a mai trimis o scrisoare
blasfemitoare lui Ezechia şi a ameninţat că se va reîntoarce. Ezechia a pus
scrisoarea înaintea Domnului cu pocăinţă şi rugăciune. Isaia a anunţat pe
Ezechia că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a explicat planul divin de
ocrotire a cetăţii. în noaptea aceea îngerul Domnului a nimicit 185.000 de oşteni
asirieni (poate printr-o molimă). împăratul Asiriei a retras armata. întors acasă,
a fost omorât la Ninive de propriii săi fii.
Dumnezeu a adeverit astfel cuvintele Sale rostite prin profetul Isaia, care
insista pentru încrederea în Domnul. Ezechia a ales această atitudine împotriva
altor trei poziţii ale timpului:
(1) Partida pro-asiriană care încuraja predarea. Ezechia socotea aceasta
tăgăduirea Domnului.
(2) Partida pro-egipteană condusă de Şebna, vistiernicul casei lui David
(Isaia 22:15), scos din funcţie din pricina opţiunii sale politice.
(3) Partida fanatică, religioasă, oarbă, care credea că, indiferent de poziţie,
Dumnezeu va apăra "Cetatea Sfântă". Dumnezeu îşi ţine făgăduinţa, însă
pocăinţa şi starea spirituală a omului joacă rolul hotărâtor.
Ultima parte din viaţa lui Ezechia (20:1-2) a fost umbrită de vestea venită
din partea Domnului prin Isaia că împăratul va muri. Ezechia s-a rugat
S4
The Lion Handbook îo the Bible, p. 280. Prin prisma lui Sanherib, el însuşi descrie
felul în care a cucerit cetăţile lui Iuda şi cum a pretins 30 de talanţi de aur şi 300 de
argint pentru a cruţa Ierusalimul.
Domnului cu stăruinţă şi Domnul a mai adăugat 15 ani la viaţa lui. I-au aplicat
tratamentul medical prescris şi i s-a dat şi semnul retragerii umbrei înapoi cu
zece trepte pe cadranul solar al lui Ahaz. După trei zile împăratul s-a dus la
Casa Domnului.
Cei 15 ani oferiţi în plus, însă, lui Ezechia. nu au fost o reală binecuvântare
din pricina mândriei. Berodac-Baladan care s-a ridicat pe tronul Babilonului în
opoziţie cu Asiria a trimis solii săi să-1 felicite pe Ezichia pentru însănătoşire.
Cu mândrie, împăratul a prezentat musafirilor toate bogăţiile ce le avea.
Profetul Isaia a venit şi 1-a mustrat în Numele Domnului şi i-a prezis
ducerea în robia Babilonului a tot ceea ce solii au văzut, precum şi tot ce era în
Ierusalim împreună cu poporul Iudeu . însă îndurarea lui Dumnezeu s-a arătat
prin faptul că acestea se vor întâmpla numai după moartea lui Ezechia.
7.3.2.2. DOMNIA LUI MÂNASE (21:1-18)
Mânase, fiul lui Ezechia, a domnit 55 de ani la Ierusalim. Această domnie a
fost un adevărat dezastru pentru Iuda, deoarece el a fost un împărat rău şi
necredincios lui Dumnezeu. în timpul său oamenii au reacţionat împotriva
reformei promovată de tatăl său. Asiria, sub Assurbanipal, a atins apogeul
puterii şi Mânase, ca rege vasal, a introdus în Iuda întreaga gamă idolatră. A
introdus cultul sacrificiilor umane şi prostituţia cultică. El a fost pentru Iuda ce
fusese Ahab pentru Israel, coborând astfel Regatul de sud până în punctul de
unde nu mai exista întoarcere.85 A zidit altare Baalilor şi Astarteei, şi a practicat
magia neagră. Mânase a prigonit crunt pe profeţii Domnului şi a vărsat sânge
nevinovat. Cu domnia lui Mânase, hotărârea lui Dumnezeu de a face
Ierusalimului asemenea Samariei a devenit definitivă.
7.3.2.3. DOMNIA LUI AMON (19-26)
Amon. fiul lui Manşe, a domnit doi ani la Ierusalim şi a urmat stilul de viaţă
şi practicile tatălui său, Mânase. Slujitorii lui au uneltit împotriva lui şi l-au
omorât. însă poporul 1-a răzbunat şi a pus împărat pe fiul său Iosia.
7.3.2.4. DOMNIA LUI IOSIA (22:1-23:30)
Iosia, fiul lui Amon, a devenit împărat la vârsta de 8 ani şi a domnit 31 de
ani la Ierusalim. Domnia lui a concis cu căderea imperiului asirian şi prăbuşirea
cetăţii Ninive în 612 î.Hr.87 Faptul acesta a favorizat săvârşirea unei reforme şi
reorganizarea regatului, care a cunoscut vremuri de înviorare.
Declanşarea reformei s-a produs în urma faptului că împăratul a dat ordin să
fie renovată Casa Domnului. în timpul lucrărilor a fost găsită o copie a Legii
Domnului (poate că aceasta a fost ascunsă când Mânase a distrus închinarea lui
Iahve). Când cartea a fost citită înaintea împăratului, el a căutat calea Domnului.
3
S6
Se pare că în timpul lui. Isaia a fost tăiat în două cu fierăstrăul; N.I. V. Study Bible,
% 554-
7
Harrington, p. 143.
Profetesa Hulda a vestit împăratului că se apropia mânia Domnului din pricina
decăderii şi că dacă se vor pocăi Dumnezeu îşi va arăta îndurarea.
Iosia a convocat o adunare naţională la Templu, a fost citită cartea Legii
înaintea poporului şi a poruncit să fie curăţită Casa Domnului de toate lucrurile
aparţinătoare lui Baal şi să nimicească închinarea la idoli. Toţi idolii au fost arşi
în ogoarele din Valea Chedronului. împăratul a pus să fie dărâmate casele
sodomiţilor care erau în Casa Domnului şi a izgonit pe toţi preoţii lui Baal şi ai
Astarteei. Valea Tofet a fiilor lui Hinoam a fost pângărită, pentru ca nimeni să
nu-şi mai treacă acolo copiii prin foc pentru Moloch. Au fost pângărite
înălţimile şi altarele construite de sodomiţi pentru idoli. Iosia a ars pe ele
oseminte omeneşti. A dărâmat şi altarul lui Baal construit de Ieroboam şi a ars
pe el oase din mormintele din împrejur, împlinindu-se profeţia omului lui
Dumnezeu care a venit să mustre pe Ieroboam când acesta slujea la altar (lîmp.
13:1-2; 31-32). Iosia a înlăturat toate templele idoleşti ale înălţimilor construite
de împăraţii Samariei şi a înjunghiat pe altare pe toţi preoţii acestei înălţimi.
întors la Ierusalim, Iosia a prăznuit Pastele după Legea Domnului, care nu
mai avuse loc de pe vremea Judecătorilor. Deşi radicală, reforma lui Iosia nu a
mai putut stăvili judecata lui Dumnezeu care era hotărâtă asupra lui Iuda.
Faraonul Neco al Egiptului s-a suit să dea ajutor asirienilor împotriva
babilonienilor (609 î.Hr). Iosia i-a ieşit înainte la Meghido şi a fost omorât de
către acesta. In timpul său au activat ca profeţi: Naum, Ţefania şi Ieremia. Unii
sunt de părere că Ieremia a scris capitolul 4 din plângerile lui Ieremia în
împrejurările şi cu privire la moartea lui Iosia, care a fost un împărat regretat de
către iudei.
7.3.2.5. DOMNIA LUI IOAHAZ (23:31-35)
După moartea lui Iosia, poporul a proclamat ca rege pe fiul său Ioahaz. însă,
după trei luni, Faraonul Neco a venit şi 1-a pus în lanţuri la Ribla şi 1-a deportat
în Egipt, punând ca împărat vasal peste Iuda pe fratele său Eliachim, fiul lui
Iosia, căruia i-a dat numele de Ioachim.
7.3.2.6. DOMNIA LUI IOACHIM (23:36-24:6)
Ioachim, fiul lui Iosia, a domnit 11 ani la Ierusalim şi a plătit tribut greu
lui Neco, Faraonul Egipului, căruia îi era vasal. Pe timpul său, în Ierusalim era o
puternică reacţie antiasiriană din pricina căderii regelui Iosia care a fost iubit
de popor. Sincretismul a invadat iarăşi templul din Ierusalim.
Nebucadneţar, generalul tatălui său Nebupolasar, împăratul Babilonului, a
bătut pe Faraonul Neco la Charchemiş. în anul 694 î.Hr. el a devenit şi a fost cel
mai de seamă împărat al noului imperiu babilonian. Astfel, el şi-a impus
dominarea şi asupra lui Iuda. Ioachim a devenit vasal lui Nebucadneţar, care a
venit în Iuda şi a luat prima ceată de captivi pe care i-a dus în Babilon. 88
In Iuda s-a iscat o mare neînţelegere între partidul pro-egiptean, din care
făcea parte şi împăratul, şi partidul pro-babilonian. Profetul Ieremia, care
>s
Harrington, p. 144; Tht Criswell Study Bible, p. 479. Tot cu această ocazie au fost
luaţi captivi şi Daniel, şi cei trei prieteni ai săi.
deţinea oficiul profetic, a avut mult de suferit, deoarece insista pentru supunerea
faţă de împăratul Babilonului care venea de la Domnul. împăratul Ioachim i-a
ars cartea pe care Ieremia o scrisese.
în anul 598 Nebucadneţar a organizat forţele locale din jur pentru a se ridica
împotriva lui Iuda (24:2), potrivit cu hotărârea Domnului, din pricina decăderii
lui Iuda îndeosebi pe vremea lui Mânase.
Când Nebucadneţar a ajuns la Ierusalim, Ioachim murise, iar pe tron fusese
aşezat fiul său Ioachin.
7.3.2.7. DOMNIA LUI IOACHIN (24:8-17)
Ioachin, fiul lui Ioachim, a domnit la Ierusalim numai trei luni. între timp
Ierusalimul a fost asediat de ostile babiloniene ale lui Nebucadneţar. Acesta a
luat captiv pe Ioachin şi familia sa, împreună cu vasele din templu, nobilii şi
muncitori din Ierusalim în număr de 10.000 şi 7.000 de războinici, precum şi pe
mulţi alţii.89 Ca împărat vasal, Nebucadneţar 1-a întronat pe Matania,
unchiul lui Ioachin, al treilea fiu al lui Iosia, căruia i-a pus numele de Zedechia.
7.3.2.8. Domnia lui Zedechia (24:18-25:7)
Zedechia, fiul lui Iosia, a domnit 11 ani la Ierusalim. El a fost un rege
marionetă, slab, şi în timpul lui s-a instalat anarhia. El a consultat în secret pe
profetul Ieremia cu privire la soarta Ierusalimului, iar acesta 1-a îndemnat din
partea Domnului să se supună împăratului Babilonului.
Partida pro-egipteană însă se bucura de favoarea regelui şi a poporului şi
astfel Zedechia s-a ataşat acestei partide şi s-a unit cu Egiptul, ca să se poată
ridica împotriva Babilonului. Aşa că, în anul 588 î.Hr., Ierusalimul a fost iarăşi
asediat de către babilonieni timp de 18 luni. în cetate era foamete cruntă, iar
Zedechia şi nobilii au încercat să fugă, însă au fost prinşi de haldei. Zedechia şi
familia sa au fost duşi în fata împăratului Babilonului, la Ribla, unde copiii au
fost înjunghiaţi în faţa lui. iar pe el. după ce i-au scos ochii, l-au înlănţuit şi l-au
dus la Babilon. ^
7.3.2.9. LUAREA IERUSALIMULUI (25:8-26)
Nebuzaradan, căpetenia oştirii lui Nebucadneţar, a năvălit asupra
Ierusalimului în anul 586 î.Hr. A dărâmat şi a ars casa Domnului, a dărâmat
casele şi zidurile cetăţii Ierusalim şi a luat în captivitate poporul din cetate,
lăsând doar câţiva locuitori săraci. Jefuitorii au luat cu ei tot ce era mai de preţ
în cetate şi în Casa Domnului, unelte şi arme. Regatul lui Iuda a ajuns la sfârşit,
la prăbuşire, iar teritoriul lui a devenit o provincie babiloniană.
Peste puţinii locuitori rămaşi în Ierusalim a fost pus guvernator Ghedalia,
care şi-a stabilit reşedinţa la Miţpa. El nu a reuşit să întroneze ordinea între cei
Ibid.. p. 479. Evenimentul s-a petrecut în martie 597 î.Hr. Cu această ocazie a fost
luat captiv şi Ezechiel.
°Tlie Lion Hand book of the Bible, p. 283. Anale babiloniene descriu cu precizie
capturarea Ierusalimului şi ducerea regelui în captivitate.
rămaşi, şi Ismael, din neamul împărătesc, împreună cu un grup de răzvrătiţi au
ucis pe Ghedalia şi au luat pe cei rămaşi, ducându-i în Egipt. împreună cu ei a
fost luat şi profetul Ieremia, care prezisese şi deplânsese tragedia luării şi
dărâmării Ierusalimului.
Peste cetatea sfântă şi înfloritoare de altădată s-a ridicat fumul pustiirii.
Dărâmăturile cetăţii stau mărturie pentru neascultarea şi îndepărtarea israeliţilor
de Dumnezeu.
Cercetările arheologice au confirmat adevărul că cetăţile lui Iuda au fost
arse de către Nebucadnetar. S-au descoperit straturi de ruine amestecate cu
cenuşă, ca o mărturie a Scripturilor.91
Când la tronul Babilonului a venit Evil-Merodoc, acesta 1-a scos pe Ioachin,
împăratul lui Iuda, din temniţă şi el a trăit tot restul vieţii lui în casa împăratului.
Gestul acesta ar putea reprezenta zorii eliberării din captivitatea babiloniană,
eliberare pe care Dumnezeu o pregătea din pricina Numelui Său şi a cuvântului
Său rostit prin profeţi şi care s-a şi înfăptuit la vremea potrivită.
Captivitatea babiloniană a pus capăt monarhiei israelite decăzute,
deschizând astfel perspectiva adevăratei monarhii mesianice, care a fost
prefigurată de monarhia israelită în fazele strălucitoare ale acesteia.
91
Ibid. Halley, p. 211.
CAPITOLUL VIII
1 şi 2 CRONICI
SUMARUL ISTORIEI REGATULUI LUI IUDA
Pentru cititorul de rând cărţile 1 şi 2 Cronici sunt plictisitoare şi mai greu
accesibile, mai ales partea în care sunt prezentate pagini întregi cu înşiruiri de
nume ce par a nu avea nici o legătură între ele. Cu toate acestea, aici găsim
aşezată, prin inspiraţia divină, istoria monarhiei israelite, ramura "Regatului de
sud" sau "Regatul lui Iuda". Un studiu atent al acestor cărţi va dezvălui nu
numai bogăţia de adevăr, concentrată în aceste pagini, ci şi importanţa lor în
cuprinsul canonului Vechiului Testament.
Ca şi celelalte două perechi anterioare de cărţi istorice ("Samuel şi Regi"),
Cronicile au format o singură carte în canonul evreiesc. Traducătorii
Septuagintei au fost cei care au împărţit conţinutul în două cărţi separate. De
aceea, volumul de faţă va prezenta împreună elementele introducerii speciale
ale acestor scrieri până la împărţirea şi conţinutul sumar, care vor fi tratate
separat pentru 1 şi 2 Cronici.
în original, cartea Cronici a fost intitulată C/TO ""TI 1 /divrei haiiamim/,
ceea ce înseamnă "cuvintele zilelor" sau "Jurnal". 92 Când au tradus Vechiul
Testament şi au separat conţinutul acestei cărţi în 1 Cronici şi 2 Cronici,
traducătorii Septuagintei (LXX) au numit această carte în limba greacă
napaAmTO|iEva /Paraleipomena/ "Lucrurile omise", deoarece ei au considerat
că în aceste cărţi sunt prezentate aspecte din istoria monarhiei israelite care au
fost omise în cărţile Samuel şi împăraţi.
în realitate, cărţile cronici conţin în general aceleaşi evenimente, diferenţa
fiind, că în timp ce cărţile Samuel şi Regi au un caracter pur istoric şi biografic,
cărţile Cronici au un caracter de statistică, de jurnal, şi sunt scrise cu scop
educativ pentru generaţiile celor care s-au întors din captivitatea babiloniană. în
sensul acesta, The Lion Handbook to the Bible afirmă:
Cărţile Cronici par să repete într-un mod mai dur şi moralistic ceea ce deja
avem în 2 Samuel şi Regi... Cronicarul a fost în special interesat de două teme
- adevărata închinăciune şi adevărata monarhie a israeliţilor. Astfel, el şi-a ales
materialul său istoric în sensul acesta... El urmăreşte evenimentele legate de
regii dinastiei lui David, ignorând Regatul de Nord... Cronicarul a ales aceste
teme particulare avându-i în minte pe cititorii săi originali - oamenii care s-au
92
întors din captivitate să reconstruiască Ierusalimul sub Ezra şi Neemia (El a
scris poate prin anul 400 î.H.).93
8.2. AUTORUL, DATA ŞI SCOPUL SCRIERII
Conform cu evidenţele interne, cartea Cronici a fost scrisă prin anii 450-
425 î.H., în timpul vieţii lui Ezra. al guvernării lui Neemia. atunci când Maleahi
activa ca profet, iar în Persia domnea Artaxerxes I, supranumit "Longimanus"
(464-423 î.H.).94 Urmărind evidenţele interne, privitor la faptul că 2 Cronici
36:22-23 conţine acelaşi text ca Ezra l:l-3a, unii cercetători au considerat că
scrierile Cronici şi Ezra au fost o istorie consecutivă scrisă de către cărturarul
Ezra. Astfel, cu toate că autorul nu este menţionat în cuprinsul conţinutului.
Ezra, cărturarul restaurării, este considerat a fi autorul, fapt susţinut şi de tradiţia
talmudică.
Personalitatea şi rolul pe care Ezra 1-a jucat în istoria restaurării israeliţilor îl
îndreptăţesc din plin ca autor al acestor scrieri. Desigur că autorul a deţinut şi
anumite izvoare scrise existente, poate chiar şi o oarecare formă de jurnal, care
provenea încă de pe vremea lui David (1 Cronici 27:24). Câteva din scrierile
evidenţiate în cuprinsul cărţii sunt următoarele:
- Cartea împăraţilor lui Israel şi Iuda (2Cronici 27:7)
- Cartea lui Samuel Văzătorul (1 Cronici 29:29)
- Cartea prorocului Natan (1 Cronici 29:29)
- Cartea prorocului Gad (1 Cronici 29:290
: Prorocia lui Ahia (2Cronici 9:29).
în ce priveşte data scrierii, unii cercetători au sugerat timpul de dinainte de
captivitate. Insă evidenţele interne vin în sprijinul părerii că scrierea cărţii a fost
efectuată în perioada de după exil , deoarece în cuprinsul ei nu sunt nici un fel
de referiri la oficiul profetic. în schimb se pune accent pe Templu, preoţie, tribul
lui Iuda şi noul oficiu de scribi. De asemenea, sunt accentuate ideea moştenirii,
pericolul apostaziei şi nădejdea împlinirii făgăduinţei mesianice prin linia
genealogică a lui David.
Cartea Cronici a fost scrisă din perspectiva grijii pentru generaţiile întoarse
din robia babiloniană, după cei şaptezeci de ani de captivitate. Scopul era ca cei
născuţi în timpul captivităţii să fie învăţaţi despre rostul şi continuitatea naţiunii
alese în vederea îndeplinirii mandatului mesianic. în sensul acesta s-a afirmat:
... Cronicarul a scris pentru comunitatea restaurată.
Ideea arzătoare a fost cu privire la continuitatea cu
trecutul: mai este Dumnezeu încă interesat în noi ? Mai
sunt legămintele Sale valabile ? Acum, când nu mai
avem rege davidic şi suntem supuşi perşilor, mai au
promisiunile făcute lui David semnificaţie pentru
noi ? 9-
3
David and Pat Alexander, Ed. The Liou Hamlbook to the Bible (Spain: Lion
Publishing pic, 1973), p. 286.
94
9>
The N.l. V. Study Bible, p. 566.
Toate aceste gânduri frământau mintea celor întorşi din captivitate, iar
cărţile Cronici caută să răspundă la asemenea întrebări chinuitoare, legate de
situaţia şi rolul israeliţilor.
8.3. CADRUL CĂRŢII CRONICI
Ca şi oricare altă carte a Vechiului Testament, cărţile Cronici se referă la
un cadru bine stabilit, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere
geografic.
Cadrul istoric este stabilit atât la sfârşitul cărţii Cronici, cât şi la începutul
cărţii Ezra. Cei şaptezeci de ani de captivitate îngăduiţi de Dumnezeu pentru
pedepsirea lui Iuda şi care au fost anunţaţi de Ieremia au luat sfârşit (Ieremia
25:1, 11, 12; Daniel 9:1-2). Cirus, împăratul Persiei, care a cucerit imperiul
babilonian, în primul an după cucerire (536 î.H.) a dat edictul de reîntoarcere a
israeliţilor. El a devenit rege al Persiei în anul 559 î.H. După aproape douăzeci
de ani a reuşit să cucerească Babilonul. Datorită noului climat de libertate,
iudeii au început să se reîntoarcă în patria lor, act care s-a petrecut în mai multe
eşaloane. Primul grup s-a repatriat sub conducerea dregătorului Zorobabel şi a
marelui preot Iosua, iar al doilea sub conducerea cărturarului Ezra. Poporul
întors din captivitate trebuia învăţat propria istorie, menirea lui ca "naţiune
aleasă" şi felul cum îşi va putea îndeplini această menire - venirea lui Mesia,
Adevăratul Rege.
Din punct de vedere geografic, evenimentele din cărţile Cronici se petrec în
Canaan, în special la Ierusalim, la curtea lui David şi a lui Solomon, precum şi a
regilor din linia davidică, până la prăbuşirea regatului lui Iuda.
8.4. TEMA CĂRŢII CRONICI
Cărţile Cronici au fost scrise către rămăşiţa israeliţilor întorşi din captivitata
babiloniană care încercau să reconstruiască tempul şi cetatea lor
sfântă - Ierusalimul - după cei şaptezeci de ani de exil. Scrierea caută să-i ajute
pe aceştia să înţeleagă moştenirea lor religioasă şi naţională, indicând spre
conecţia neîntreruptă a regatului lui Iuda cu monarhia unită sub Solomon şi
David, cât şi cu începuturile naţiunii din epoca patriarhală.
De primă importanţă în evidenţierea legăturii neîntrerupte cu perioada
anterioară era Templul din Ierusalim, reconstruit prin providenţă divină în urma
determinării regelui Cir să dea verdictul de repatriere a evreilor şi de
reconstruire a Templului. Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor:
Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate
împărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o
casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din
poporul Său? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să
plece.96
96
2Cronici 36:23.
Edictul face referire clară la Templul Domnului şi la slujbele de la Templu,
care. pentru o generaţie ce nu dispunea de un statut politic independent şi nici
de ufl re8e davidic, constituiau darul suprem al lui Dumnezeu făcut lui Israel
prin împăratul David şi dinastia acestuia. De aceea, o bună parte din cuprinsul
cărţilor Cronici este dedicată, după cum vom vedea, strădaniei lui David în
pregătirea şi a lui Solomon în zidirea Templului din Iemsalim, cât şi rolului pe
care l-a jucat casa Domnului de-a lungul istoriei domniei regilor din dinastia lui
David în continuare (2 Cronici 29:25; 35:15; 36:22-23).
0 altă problemă care este accentuată şi care capătă o însemnată
preponderenţă este Legea lui Dumnezeu şi profeţii. Nici regele, şi nici templul
în sine nu garantau siguranţa şi binecuvântarea israeliţilor, ci respectarea legii
Domnului dădea valoare tuturor lucrurilor (ICronici 6:49; 15:13.15; 16:40;
22:12-13; 28:7; 29:19; 2Cronici 14:4; 17:3-9; 19:8-10; 24:6,9). Ascultarea de
Legea Domnului şi de profeţi capătă importanţă majoră (ICronici 28:9;
2Cronici7:14; 12:5; 15:2,7; 16:7,9; 19:2-3).
Cronicarul caută cu tot dinadinsul să menţină nădejdea israeliţilor privitor la
Mesia- Cel promis, potrivit cu legământul lui Dumnezeu cu David (2Samuel 7;
ICronici 17:14; 28:5; 29:23; 2Cronici 9:8; 13:5,8; 21:7; 23:3).
peşi cărţile Cronici constituie jurnalul regatului unit sub David şi Solomon,
continuând cu evenimentele din Regatul de sud al lui Iuda, cronicarul are totuşi
în vedere întregul Israel (ICronici 9:1; 11:1-4; 12:38-40; 16:1-3; 18:14; 21:1-5;
28:1-8; 29:21-26; 2Cronici 1:1-3; 7:8-10; 9:30; 10:1-3-; 12:1; 18:16; 28:23;
29:24: 30:1-13, 23-27: 34:6-9,33). Cărţile Cronici prezintă comunitatea
restaurată după captivitate ca "rămăşiţa întregului Israel" (ICronici 9:1-3;
2Cronici 15:9).
Toate acestea evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu, care-şi ţine făgăduinţa
în ciuda faptului că trebuie să-şi pedepsească poporul pentru neascultare.
Este vrednic de precizat faptul că. deşi cărţile Cronici conţin în mare
măsură acelaşi material care este prezentat şi de scriitorul istoric în Samuel şi
Regi. cronicarul nu numai că accentuează punctele de vedere mai sus amintite,
ci introduce anumite părţi de material care lipsesc din prezentarea anterioară sau
evita prezentarea unor întâmplări potrivit cu scopul şi natura scrierii sale. "Din
cele 165 cuvântări din cronici de diferite lungimi, numai 95 se găsesc în textele
paralele din Samuel şi Regi. Spre exemplu, cuvântările lui Abia (2Cronici
13:4-12), Asa (2Cronici 14:11) şi Iosafat (2Cronici 20:5-12)". 97
8.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR
Cărţile Cronici conţin în mare măsură acelaşi material cu cărţile
împăraţilor şi 2 Samuel - Istoria monarhiei israelite privită din punct de vedere
al cronicarului de la curtea din Ierusalim şi nu al istoricului, ca în cazul
celorlalte cărţi. Aşa cum afirmă şi Jensen:
"Cărţile Cronicilor sunt mai selective decât cărţile Regilor, ceea ce se vede
din faptul că Regatul de Nord al lui Israel de abia dacă este menţionat. Autorul
97
NJ.V. StudyBible, p. 568.
scoate în evidenţă firul neîntrerupt (deşi uneori slab) al promisiunii
legământului de la cele dintâi zile şi de-a lungul dinastiei davidice, reprezentat
prin casa lui Iuda (cf. ICronici 28:4). Astfel, include:
a) Genealogiile (ICronici 1-9), unde linia davidică, descendenţii lui Levi şi
cele două triburi ale lui Iuda şi Beniamin sunt de interes major.
b) Punctele majore ale istoriei lui Iuda până la captivitate.
c) Locul proeminent acordat Templului, preoţiei şi altor elemente ale
închinăciunii." 8
Caracterul şi scopul didactic al scrierilor este deosebit de evident.
8.5.1. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR AL CĂRŢII ICRONICI
Cartea ICronici poate fi uşor împărţită în două părţi, astfel:
1) Introducere - Genealogii 1:1-9:44;
2) Istoria domniei lui David 10:1-29:30.
8.5.1.1. INTRODUCERE - GENEALOGII (1:1-9:44)
Genealogiile din ICronici nu sunt exhaustive (complete), ci selective.
Accentul se pune pe linia monarhică davidică şi pe descendenţii lui Levi,
precum şi pe descendenţii celor două triburi Iuda şi Beniamin, care au
conecţiune cu monarhia.
8.5.1.1.1. Descendenţii Iui Adam până la Israel şi familia sa (1:1-2:2)
Genealogia descendenţilor lui Adam până la Israel începe cu prezentarea
spiţei de neam a celor zece patriarhi de la Adam până la Noe. Aceasta este o
sumarizare a genealogiei din Gen. 5:1-32. începând cu o privire generală asupra
rasei umane, cronicarul îngustează apoi prezentarea şi include numai acele
persoane care au relaţie directă cu scopul răscumpărător al lui Dumnezeu. Cu
siguranţă că nu putea lipsi de aici Set, fiul născut lui Adam pentru a înlocui pe
Abel, şi nici fiul lui Set-Enos, cel de la care au început oamenii, pentru prima
dată după cădere, să caute pe Dumnezeu (Gen. 4:25-26). Sunt prezentaţi apoi
sumar descendenţii fiilor lui Noe: Iafet şi Ham, pentru a detalia spiţa de neam a
fiilor lui Sem, incluzând cei zece patriarhi de la Sem la Avraam şi apoi fiii lui
Avraam: Esau, din care s-au tras edomiţii, şi Iacov, cu fiii săi, cei doisprezece
patriarhi ai lui Israel.
8.5.1.1.2. Linia regală a lui Iuda - Străbunii împăratului David (2-3)
Cu o deosebită grijă este prezentată genealogia lui Iuda, fiul lui Iacov.
Potrivit cu scopul său, cronicarul preferă numele de "Israel" în locul celui de
"Iacov", indicând prin aceasta înaintarea planului răscumpărător al lui
Dumnezeu. Prezentarea descendenţilor lui Iuda scoate în evidenţă atât latura
umană cu greşelile acesteia, cât şi alegerea suverană a lui Dumnezeu. Iar casa
regală a lui Işai se bucură de o prezentare uimitor de completă, incluzând şi pe
<s
surorile împăratului David. Credincioşia lui Caleb este răsplătită din plin, nu
numai prin includerea sa în genealogia lui Iuda, ci şi printr-o largă prezentare a
descendenţilor acestuia. Poate şi pentru faptul că descendenţii lui Caleb au
ocupat ţinutul din junii Hebronului şi vecinătăţile Betleemului, cetatea de
origine a regelui David şi a Regelui Mesia. Familia lui David este prezentată
evidenţiind pe toţi fiii legitimi ai împăratului, cât şi pe mama fiecăruia, şi pe
sora lor Tamar, după care sunt prezentaţi descendenţii lui Solomon.
8.5.1.1.3. Triburile fiilor lui Israel (4:1-8:40)
După ce a acordat prioritatea cuvenită tribului lui Iuda şi casei lui David,
cronicarul îi prezintă pe descendenţii fiilor lui Israel, cealaltă ramură a
descendenţilor lui Iuda, descendenţii lui Simeon şi de abia după aceea pe
descendenţii lui Ruben. Deşi era primul născut al lui Iacov, Ruben şi-a pierdut
întâietatea datorită păcatului adulterului săvârşit cu ţiitoarea tatălui său (Gen.
49:3-4).
Simion şi Levi pierd şi ei dreptul la ascendenţă spre poziţia de "primul
născut", datorită cruzimii de care au dat dovadă când s-au întors din
Mesopotamia (Gen. 49:5-7). Aceste schimbări sunt clar ilustrate în prezentarea
genealogiilor din cartea Cronici. Aşa se face că Iuda a trecut pe locul primului
născut.
Descendenţii lui Ruben, Gad, şi jumătate din cei ai lui Mânase sunt
prezentaţi împreună, ca unii care înainte de cucerirea ţării Canaanului au ocupat
teritoriile din partea de est a Iordanului.
In capitolul şase este prezentată detaliat spiţa descendenţilor lui Levi,
arătând prin aceasta importanţa acordată în planul lui Dumnezeu acestui trib.
Leviţii au fost aleşi de Dumnezeu pentru a înlocui întâii născuţi din toate
seminţiile lui Israel - întâi născuţi ce îi aparţineau Domnului. Menirea leviţilor
era să slujească la Cortul întâlnirii şi apoi la templu. Dintre aceştia,
descendenţilor lui Aaron li s-a încredinţat slujirea preoţiei. De aceea, leviţilor
şi preoţilor care nu deţineau moştenire de teritoriu în 'Ţara făgăduinţei"' li
s-au acordat cetăţile şi teritoriile din jur, potrivit cu Legea Domnului. Capitolul
opt cuprinde descendenţii lui Isahar, Beniamin, Neftali, Mânase, Efraim şi Aşer.
In încheierea genealogiilor fiilor lui Israel, în capitolul opt sunt prezentaţi
mai detaliat descendenţii lui Beniamin. Seminţia lui Beniamin a jucat un rol
însemnat în instaurarea monarhiei în Israel: primul rege, Saul, se trăgea din ea.
Genealogia familiei sale este prezentată separat.
8.5.1.1.4. Genealogia cetăţenilor Ierusalimului, preoţilor şi leviţilor (9:1-44)
Poate pentru a sublinia încă o dată scopul central al scrierii sale, cronicarul
mai prezintă în încheierea genealogiilor lista cu locuitorii cetăţii Ierusalimului
după întoarcerea din captivitate. Detaliat sunt prezentaţi preoţii şi leviţii, precum
şi slujirile încredinţate acestora în Casa Domnului.
Scopul cronicarului era să evidenţieze monarhia de tip teocratic în Israel şi
adevărata slujire la Templul lui Dumnezeu, ambele indicând spre portretul lui
Mesia, adevăratul preot şi rege.
8.5.1.2. ISTORIA DOMNIEI LUI DAVID (10:1-29:30)
Aşa cum s-a arătat, partea a doua a cărţii 1 Cronici prezintă în mod selectiv
cele mai importante momente din istoria domniei lui David.
Această parte a cărţii Cronici corespunde, în mare, cu a doua carte a lui
Samuel, prezentând: stabilirea domniei lui David, stabilirea închinăciunii la
Ierusalim, pregătirea pentru construirea templului, organizarea slujirii la templu
şi ultimele directive date de David privitor la templu. Se disting clar cele două
elemente de interes major: monarhia şi închinăciunea, tronul şi templul, aspectul
politic şi religios al israeliţilor pe vremea lui David, împăratul după inima lui
Dumnezeu.
Se poate afirma, împreună cu Halley, că:
Fiind scrisă după reîntoarcerea din captivitate, nu
ar fi greşit să se considere că 1 Cronici este un fel de
predică istorică, bazată pe 2Samuel, destinată să
încurajeze pe deportaţii repatriaţi în lucrarea de
restaurare a templului şi a închinăciunii corespunzătoare
în viaţa lor naţională."
8.5.1.2.1. Stabilirea domniei lui David (10:1-12:40)
Confruntarea dintre oastea israelită a lui Saul şi filisteni, care a avut loc pe
muntele Ghilboua, a condus la înfrângerea ruşinoasă a israeliţilor. Cei trei fii ai
lui Saul: Ionatan, Abinadab şi Malchi-Şua au fost ucişi de filisteni. Fiind rănit,
Saul îşi găseşte sfârşitul aruncându-se în propria sabie, ca şi oşteanul care îi
ducea armele. Filistenii, găsind a doua zi printre morţi pe Saul, au luat ca trofeu
capul acestuia şi armele, pentru a le expune în templul dumnezeului lor Dagon.
Locuitorii din labesul Galaadului au venit şi au luat trupurile lui Saul şi ale fiilor
acestuia şi le-au făcut înmormântare princiară la Iabes.
Potrivit cu scopul cronicarului, sunt arătate motivele care l-au dus pe Saul la
un sfârşit atât de tragic: - s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul;
- nu a păzit Cuvântul Domnului;
- i-a consultat pe cei ce cheamă morţii) 10:13-14).
După ce menţionează doar în treacăt faptul că David era împărat la Hebron
(11: 1,3), cronicarul trece cu vederea războiul civil dintre David şi casa lui Saul,
prezentat în detalii de către istoric la 2Samuel 2:8-4:12, accentuând asupra
momentului când David a fost ales împărat peste întregul Israel. Este prezentat
apoi sumar primul act de importanţă politică majoră - cucerirea Ierusalimului
din mâna Iebusiţilor, pe care David îl întăreşte şi-1 face capitala regatului,
numindu-1 "Cetatea lui David" (11:5-9). "Rămăşiţe ale acestui zid (făcut de
David) au fost descoperite pe o înălţime de 400 picioare. în diferite locuri sunt
încă vizibile fundaţiile iebusite de sub construcţia edificiului lui David."
In capitolele unsprezece şi doisprezece sunt înşiruite numele vitejilor lui
David care l-au sprijinit, atât pentru a-şi extinde domnia asupra întregului Israel,
cât şi pentru a-şi întări domnia.
99
Halley, op.cit., p.
100
Idem, p. 215.
215.
Prezentarea listei cu numele războinicilor lui David. încă de pe timpul

domniei lui Saul, cât şi a unora din Beniamin care au trecut de partea lui David,
evidenţiază legitimitatea domniei lui asupra întregului Israel prin voinţa lor
unanimă.
8.5.1.2.2. Stabilirea închinăciunii Ia Ierusalim (13:1-16:43)
împăratul David era "omul după inima lui Dumnezeu". El nu s-a limitat la
soluţionarea problemei politice - stabilirea capitalei imperiului. Ca om care-1
slujea pe Dumnezeu, el ştia că o societate teocratică trebuia să aibă şi un centru
naţional de închinare înălţat unui singur Dumnezeu adevărat. De aceea,
următoarea preocupare este să aducă chivotul Legământului la Ierusalim.
Obiectul sfânt făcut de Moise, care semnifica prezenţa lui Dumnezeu, fusese
capturat de filisteni (lSamuel 4:11). Timp de şapte luni a fost reţinut de ei
(lSamuel 6:1), apoi a fost trimis înapoi israeliţilor la Chiriat-Iearem, la circa
zece mile nord-vest de Ierusalim, unde chivotul a fost păstrat timp de douăzeci
de ani în casa lui Abinadab.Israeliţii au dorit chivotul Domnului şi a mai fost
intenţionată o acţiune de readucere a chivotului la locul lui pe vremea lui
Samuel (lSamuel 7:1-8). Datorită izbucnirii unui alt război cu filistenii, se pare
că preocuparea pentru chivotul lui Dumnezeu a fost amânată. De-a lungul
perioadei domniei lui Saul nu mai este semnalată nici o încercare de rezolvare a
acestei probleme, ceea ce dovedeşte lipsa de interes pentru viaţa spirituală în
această perioadă. Prima încercare a lui David de a muta chivotul la Ierusalim a
eşuat şi s-a soldat cu trista întâmplare de la Pereţ-Uza, unde Uza este pedepsit
cu moartea din pricina încercării de a manipula lucrurile sfinte împotriva Legii
lui Dumnezeu. In aceste împrejurări chivotul a fost dus la Gat şi păstrat în casa
lui Obed-Edom. Nu este suficient ca cineva să dorească şi să încerce să se
apropie de Domnul. Tot aşa de important şi de necesar este să şi respecte calea
stabilită pentru apropierea de El. După încă trei luni, chivotul a fost luat din
casa lui Obed-Edom de către leviţi pe umere, aşa cum prevede Legea Domnului,
adus la Ierusalim şi plasat în Cortul pe care-1 pregătise David în scopul acesta
(13:14; 15:1-29). Mutarea chivotului a fost de data aceasta o adevărată
sărbătoare spirituală plină de bucurie. Veselia provocată de acest eveniment s-a
răsfrânt şi în familia lui David, însă a fost umbrită de intrigile caracteristice
familiei poligame. Viaţa de familie necorespunzătoare a lui David a constituit
punctul slab şi mediul căderii acestui mare om al credinţei.
O dată adus chivotul la Ierusalim, are loc stabilirea închinăciunii naţionale
centrale după Legea Domnului în Israel. împăratul David organizează slujirea la
cortul Domnului şi dă dispoziţii leviţilor să îndeplinească toate slujbele şi să
aducă toate jertfele prevăzute. Slujba de stabilire a închinăciunii la Ierusalim
este împodobită cu o cântare de laudă adusă Domnului (16:8-36). Apoi, David
i-a rânduit pe leviţii şi pe preoţii care să slujească necurmat înaintea chivotului.
8.5.1.2.3. Pregătirea pentru construirea Templului (17:1-22:19)
Cronicarul acordă un spaţiu vast pregătirilor făcute de David pentru
construirea casei lui Dumnezeu. împăratul îi împărtăşeşte prorocului Natan,
unul dintre sfetnicii lui, dorinţa de a construi la Ierusalim un templu închinat lui
Iahve. La început, profetul aprobă planul lui David, însă fiind înştiinţat de
Domnul îi face cunoscut lui David că nu el, care era un om al războaielorxi fiul
său va fi cel care va zidi o casă Domnului. în timp ce-i refuză lui David dreptul
de a construi templul, Domnul îşi exprimă alese aprecieri faţă de robul său
David, promiţându-i o dinastie pentru vecie. In aceste cuvinte etse exprimat
legământul davidic, care îşi găseşte împlinirea deplină în Domnul Isus, fiul lui
David. împăratul îşi exprimă recunoştinţa înaintea Domnului în binecunoscuta
rugăciune din capitolul 17:15-27.
Sunt redate apoi biruinţele lui David asupra filistenilor, moabiţilor, sirienilor
şi edomoţilor, cât şi cucerirea acestor teritorii de către împăratul David, sprijinit
de Atotputernicul Dumnezeu şi însoţit de vitejii săi aleşi (18:1-17). Războiul
împotriva amoniţilor a fost provocat de către Hanun, fiul lui Nahas, împăratul
fiilor lui Amon. La moartea tatălui său Nahaş, Hanun -succesorul la tron- a
dispreţuit mesajul de mângâiere şi i-a batjocorit pe solii trimişi de David.
Mulţimea de mercenari sirieni tocmiţi de amoniţi a fost înfrântă de către oastea
lui David (19:1-19).
întâmplarea cu cucerirea cetăţii Raba este redată de către cronicar fără a
face vreo referire la păcatul lui David, săvârşit cu această ocazie. Aceasta nu din
motivul de a acoperi greşelile lui David. De fapt, evenimentul fusese deja
prezentat în 2Samuel capitolul 10. Omisiunea se datoreşte atât încercării de a
nu repeta, cât mai ales faptului că "cronicarul de obicei omite detaliile legate de
viaţa particulară potrivit cu scopul pe care-1 are." 101
Urmează prezentarea detaliilor privitoare la păcatul lui David cu ocazia
numărării poporului (21:1-30). Această prezentare apare ca fiind deosebit de
importantă pentru cronicar, deoarece numărarea conduce la stabilirea locului
unde urmează să fie construit templul - aria lui Oman iebusitul (22:1).
Câteva diferenţe care apar în Cronici faţă de prezentarea istoricului din
ISamuel trebuie luate în considerare. în ICronici 21:1 este scris că Satan 1-a
incitat pe David să procedeze la numărarea poporului, pe când în 2Samuel
24:1 se spune că Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi 1-a
stârnit pe David îndemnându-1 să facă numărarea. 102
O asemenea acţiune nu putea veni de la Domnul, întrucât Biblia arată clar
că Dumnezeu nu ispiteşte pe cineva pentru a-1 determina să păcătuiască (Iacov
1:13-15). Cele două prezentări diferite (a cronicarului şi a istoricului) sunt
făcute din perspective diferite: cronicarul vorbeşte din perspectiva
instrumentului îndeplinirii răului, care este Satan, pe când istoricul vorbeşte din
perspectiva voinţei supreme a lui Dumnezeu, care poate fi activă sau permisivă.
Nimic nu se poate întâmpla în afara voinţei lui Dumnezeu. în voinţa Sa
permisivă, Dumnezeu, fiind drept, îngăduie de multe ori chiar şi răul făcut de
Satan sau de om, atunci când însă conduce toate lucrurile spre îndeplinirea
planului Său desăvârşit. In suveranitatea Sa, Dumnezeu controlează toate
101
The Lion Handbook io the Bible, p. 388.
102
Atât această diferenţă de prezentare, cât şi următoarele i-au condus pe duşmanii
Bibliei la concluzia că în aceasta ar exista contradicţii, ajungând astfel să discrediteze
Cartea Sfântă.
lucrurile lui Satan şi îi permite să acţioneze doar în limitele voinţei Sale
permisive (vezi şi în cazurile: Exod 4:21; 7:3; 9:12: 10:1. 20, 27; 11:10; 14:4;
Iosua 11:20; IRegi 22:22-23; Iov 1:12; 2:10; Ezechiel 3:20; 14:9; Faptele 4:28).
Diferit este şi numărul rezultat din numărarea poporului. Cronicarul indică
un milion o sută de mii de bărbaţi în stare să poarte armele în Israel, iar în Iuda
erau patru sute şaptezeci de mii. In total, un milion cinci sute şaptezeci de mii
de oşteni (21:5).
Istoricul indică rezultatul numărării: opt sute de mii de adulţi în Israel şi
cinci sute de mii în Iuda; în total, un milion trei sute de mii de oameni în stare să
poarte armele (2Samuel 24:9).
Unii cercetători au pus diferenţa de două sute şaptezeci de mii pe seama
unei greşeli de copiere, care se poate întâmpla uşor în ebraică, unde cifrele se
scriu cu litere. Insă diferenţa poate proveni din faptul că în cifra prezentată de
Ioab în Cronici se arată clar că nu au fost incluşi leviţii şi beniamiţii, din pricina
împotrivirii lui Ioab faţă de această poruncă a împăratului (21:6).
In sfârşit, diferenţa mai apare şi privitor la preţul plătit de David pentru
proprietatea lui Ornan sau Aravna, iebusitul. în Cronici preţul menţionat este de
şase sute de sicii de aur, iar în 2Samuel 24:24, preţul menţionat este de
cincizeci de sicii de argint. Se poate observa că preţul mult mai mic din
2Samuel se referă doar la aria pe care iniţial David a cerut-o cu scopul de a
construi un altar unde să-i aducă Domnului jertfe, pe când în ICronici se
întrezăreşte ideea cumpărării întregii proprietăţi în mijlocul căreia se afla aria,
împăratul înţelegând că acolo va fi zidit templul lui Dumnezeu (21:22; 22:1).
Izbăvit de vrăjmaşi şi de păcatele sale, şi înţelegând că el nu va putea zidi o casă
pentru Domnul, David îşi concentrează atenţia asupra pregătirii celor necesare
pentru această lucrare. A însărcinat cioplitorii de piatră cu pregătirea pietrelor, a
pregătit fierul necesar şi a angajat pe sidonieni şi tirienii din nord să-i aducă
lemnul de cedru necesar. In urmă, 1-a chemat pe Solomon şi i-a încredinţat tot
materialul adunat, ca el să construiască această casă Domnului. De asemenea, a
poruncit tuturor căpeteniilor poporului să vină în ajutorul lui Solomon, pentru
executarea acestei lucrări măreţe (22:1-19).
8.5.1.2.4. Organizarea slujirii Ia Templu (23:1-27:34)
Un alt lucru important cu care s-a îndeletnicit David în ultimele sale zile a
fost organizarea slujirii la Templu. Naţiunea israelită era menită să fie o naţiune
teocratică, de aceea întreaga activitate trebuia să se desfăşoare având în centru
casa lui Dumnezeu, aşa cum în perioada călătoriilor prin pustiu în centrul
taberei era cortul întâlnirii. Leviţii au fost organizaţi după cetele lor:
Gherşoniţii, chehatiţii şi merariţii, pentru a supraveghea slujbele din casa
Domnului, a servi ca dregători şi judecători, ca uşieri şi cântăreţi la Templu
(23:1-32).
Tot astfel au fost împărţiţi şi preoţii - fiii lui Aaron - în douăzeci şi patru de
cete, pentru a asigura slujirea la altarele Domnului (24:1-19), precum şi
cântăreţii, uşierii, judecătorii şi slujbaşii curţii; toţi au fost organizaţi de către
David pentru a forma acea societate teocratică cerută de Legea Domnului
(24:20-27:34).
8.5.1.2.5. încredinţarea Domniei şi lucrării lui Solomon (28:1-29:30)

Ultimele două capitole din ICronici sunt destinate predării împărăţiei şi
lucrării lui Solomon. împăratul a convocat la Ierusalim o adunare naţională a
căpeteniilor lui Israel. într-o cuvântare solemnă 1-a prezentat pe Solomon, fiul
său, ca noul împărat, cât şi lucrarea de interes central a construirii templului. I-a
încredinţat lui Solomon planul de construire a templului, a tuturor uneltelor
casei Domnului şi materialul adunat pentru această lucrare: cantităţi uriaşe de
aur, argint, lemn de cedru şi alte materiale. Căpeteniile, de asemenea, au adus
daruri bogate pentru acest proiect.
în încheierea adunării, David rosteşte o rugăciune solemnă în care îi aduce
slavă lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru fiul său Solomon şi consacră Domnului
darurile adunate (29:1-19). A doua zi, Solomon este uns în mod public ca
împărat şi are loc o sărbătoare a întronării, cu jertfe, cu ospăţ împărătesc pentru
tot poporul. în ultimele versete se face un sumar al domniei lui David şi este
prezentată moartea lui.
Ultimele cuvinte şi rugăciunea lui David au dovedit încă o dată măreţia
"omului după inima lui Dumnezeu", a celui prin care a fost instituită '"monarhia
teocratică" în Israel şi care a prefigurat atât de minunat pe cel ce urma să vină
după el - Fiul lui David, Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor.
8.5.2. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR AL CĂRŢII 2CRONICI
A doua carte a cronicilor prezintă un peisaj deosebit de luminos în prima
parte, dar şi unul deosebit de întunecos în partea a doua. Dacă în prima parte
cartea tratează domnia lui Solomon, care a ridicat monarhia israelită pe culmile
gloriei, partea a doua înfăţişează un tablou sumbru, începând cu dezbinarea
împărăţiei şi sfârşind cu prăbuşirea totală a monarhiei israelite, luarea
Ierusalimului şi ducerea în captivitatea babiloniană.
Strălucirea monarhiei sub domnia lui Solomon reiese atât din extinderea
maximă a imperiului israelit - de la râul Eufrat în nord-est până la râul Egiptului
în partea de sud-vest - , cât şi din marile realizări edilitare ale lui Solomon:
construirea Templului, a palatului împărătesc şi a multor cetăţi. Amândouă
aceste elemente, care împreună redau gloria monarhiei israelite a epocii, au fost
aproape de necrezut pentru mulţi. John Gates scria:
Aceasta ar putea părea imposibil ... cu două
atât de reprezentative puteri, ca Egiptul în sud şi Asiria
în nord, ... ca cineva să construiască un asemenea
imperiu, (la mijloc) însă aşa a fost cazul la începutul
domniei lui Solomon. în timpul acesta. împărăţia era
condusă de primele douăzeci şi una de dinastii slabe şi
neînsemnate, iar puterea Siriei era într-o stare de
declin.103
Deşi întunecată, partea a doua nu este lipsită de secvenţe luminoase, ele
fiind generate de cele patru mari reforme spirituale: sub Asa şi Iosafat
103
John T. Gates, "IRegi" în The WycliffeBible Commentary, p. 314.
(capitolele I5,17şi 20), sub Ioas (23:1-24:16), sub Ezechia (29:1-32:32) şi sub
Iosia (capitolele 34-35).
Aproape de încheiere cartea prezintă un capitol deosebit de sumbru: acela al
extragerii templului şi desigur al prăbuşirii Regatului lui Iuda. Cartea se încheie
Lisă fără să prezinte şi lumina strălucitoare a nădejdii adusă de decretul lui Cir,
în vederea întoarcerii din exil şi a reconstruirii templului (36:22-23). Acelaşi
Dumnezeu care 1-a ridicat pe Solomon pe culmile gloriei a lucrat în credincioşia
Sa şi la restaurarea israeliţilor după captivitate. Revelator este faptul că acelaşi
cuvânt cheie de la începutul cărţii îl găsim şi la sfârşitul cărţii, deşi pe buzele lui
Cir. împăratul perşilor: "... Domnul Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!"
(36: 23/b). Deşi materialul din 2Cronici este paralel cu cel din 1 şi 2Regi
referindu-se la aceeaşi perioadă din istoria monarhiei israelite, potrivit cu scopul
şi natura scrierii Cronici, cartea nu se ocupă de situaţia Regatului de Nord al lui
Israel decât în măsura în care evenimentele din cele două regate se
intersectează. Ca şi 1 Cronici, 2Cronici este cronica monarhiei liniei davidice,
ceea ce corespunde cu scopul educării repatriaţilor în ce priveşte originea şi
menirea naţiunii alese - motiv pentru care evenimentele sunt prezentate în mod
selectiv.Cartea 2Cronici poate fi uşor împărţită în trei secţiuni, astfel:
1. Domnia lui Solomon (1:1-9:31)
2. Regatul lui Iuda de la dezbinarea monarhiei până la captivitatea
babiloniană (10:1-36:21)
3. Edictul restaurării (36:22-23)
8.5.2.1. DOMNIA LUI SOLOMON (1:1-9:31)
Monarhia israelită a cunoscut sub Solomon apogeul gloriei, însă, din
nefericire, tot atunci a început să se dezvolte germeneLe decadenţei. Domnia lui
Solomon a fost caracterizată de pace şi prosperitate. David instaurase împărăţia
- acum Solomon avea să culeagă roadele eforturilor tatălui său. 104
2Cronici, potrivit cu scopul autorului, prezintă evenimentele legate de
consolidarea împărăţiei, zidirea şi sfinţirea templului şi gloria lui Solomon.
8.5.2.1.1. Consolidarea împărăţiei (1:1-2:18)
Pe lângă faptul că după încoronare Solomon a procedat la întărirea
împărăţiei prin înlăturarea tuturor vrăjmaşilor (fapt prezentat pe larg de istoric
în UmpăraţiJL tânărul împărat înţelege consolidarea împărăţiei sale prin ataşarea
de Domnul. In scopul acesta convoacă o adunare naţională a tuturor căpeteniilor
lui Israel la Gabaon, la Cortul întâlnirii. (1:12). l05Ataşarea lui Solomon de
Legea Domnului este evidentă. Acolo el aduce Domnului jertfe. în timpul nopţii
I se arată Dumnezeu, oferindu-i posibilitatea să ceară ce doreşte. Cererea lui
Solomon este monumentală: "Dă-mi dar înţelepciune şi pricepere, ca să ştiu
cum să mă port în fruntea acestui popor"'. (1:10 a). Datorită unei astfel de cereri
plăcute Domnului, fiul lui David a primit, pe lângă înţelepciune şi pricepere,
104
Schultz, op.cit., p. 157.
105
Numai Chivotul legământului fusese adus de David la Ierusalim din Gat în Ţara
filistenilor. Centrul naţional de închinare era pe înălţimea Gabaonului.
-bogăţii, avere şi slavă"(l:12) nemaiîntâlnite. Solomon era bogat în aur, argint
şi în cedru, în cai şi care de luptă aduse din Egipt (1:13-17).
în cooperare cu Hiram, împăratul Tirului, împăratul lui Israel începe de
îndată pregătirile pentru zidirea casei Domnului. Hiram urma să aprovizioneze
curtea din Ierusalim cu lemn de cedru, de chiparos şi santal pentru construcţie,
precum şi să trimită un om iscusit în prelucrarea metalelor preţioase. în scopul
acesta a fost trimis Huram-Abi, fiul unei femei danite din Israel şi al unui tată
tirian (2:13-14). în schimb, Solomon urma să aprovizioneze curtea tiriană cu
cereale şi vinuri.
De la început, se întrezăreşte conceptul teologic al universalităţii templului
Domnului din Ierusalim, care va fi '"casă de rugăciune pentru toate popoarele"
închinată singurului Dumnezeu care transcedentează templul şi întregul univers
(2:5-6).
8.5.2.1.2. Zidirea Tempului (3:1-4:22)
încă din momentul când Israel a devenit o "'naţiune teocratică", intrând în
legământ cu Dumnezeu, s-a pus problema concretă a locuirii lui Dumnezeu în
mijlocul israeliţilor. Timp de 400 de ani edificiul "reşedinţei divine" a fost un
cort - Cortul întâlnirii construit de Moise în pustie. Când s-a pus problema
construirii unei case stabile pentru El (gând care mai întâi a încolţit în inima
primului împărat al monarhiei teocratice - David), "Dumnezeu a dorit să-Şi
spună părerea cu privire la felul cum trebuia să fie construită o asemenea clădire
şi să-i ofere lui David planul întocmit chiar de mâna lui Dumnezeu. (ICron.
28:19; Exod 25:9).106
Aşa cum afirmă şi Schultz:
Templul era cel mai important în vastul program
de construcţii al lui Solomon. In vreme ce alte proiecte
de construcţie sunt doar menţionate, aproximativ 50 la
sută din relatarea biblică asupra domniei lui
Solomon se ocupă de zidirea şi sfinţirea acestui centru
al religiei lui Israel.107
Zidirea templului a început în anul al patru sute optzeci-lea de la ieşirea
israeliţilor din robia Egiptului, în primăvara celui de al patrulea an al domniei
lui Solomon, ceea ce înseamnă anul 966 î.H..108 (IRegi 6:1; 2Cronici 3:2).
Locul destinat faimoasei construcţii era aria lui Aravna iebusitul - situată pe
muntele Moria în Ierusalim, aşa cum Domnul îi indicase lui David -, acolo unde
cu circa o mie de ani înainte Avraam trebuia să-1 aducă pe fiul său jertfă şi în
apropierea locului unde, după încă aproximativ o mie de ani. Fiul lui Dumnezeu
S-a adus pe Sine ca jertfa punând astfel piatra de temelie a adevăratului templu
al lui Dumnezeu - Biserica Sa.
In general, planul templului a fost similar cu cel al cortului întâlnirii:
Structura de bază conţinea trei încăperi: un hol la intrare, o încăpere
centrală, la un nivel puţin mai ridicat. Sfânta Sfintelor. Pe când holul de la
106
107
108
TheN.I.V.StudyBible,p.
470.
intrare şi încăperea centrală erau rectangulare, cu uşile pe partea mai scurtă,
Sfânta Sfintelor a fost un cub.109 Ca şi la cort, Sfânta şi Sfânta Sfintelor erau
încăperile specifice ale locaşului de închinăciune.
Insă, spre deosebire de cort, fiecare încăpere a templului avea dimensiune
dublă în raport cu cel dintâi. Halley precizează dimensiunile templului: "90
picioare în lungime 30 picioare în lăţime şi 45 picioare înălţime" 110
Dimensiunile în metri au fost apreciate la o lungime de 31,5 pe 9 lăţime, din
care pridvorul era de 4,50 pe lăţime de 9, Sfânta lungă de 18 pe lăţime de 9,
înaltă de 14, iar Sfânta Sfintelor era un cub cu latura de 9. 111 De asemenea,
templul era prevăzut în spate (în partea de vest) cu trei rânduri de încăperi, pe
ambele părţi, pe lungime şi lăţime, iar în faţă, la intrare, era prevăzut cu doi
stâlpi solizi, frumos împodobiţi, numiţi de Solomon: Iachim şi Boaz.
Casa Domnului a fost zidită din pietre masive cioplite, căptuşită cu lemn de
cedru şi apoi pereţii îmbrăcaţi cu aur curat şi împodobiţi cu motive artistice:
heruvimi şi finici sculptaţi.
Solomon a poruncit să fie confecţionate şi uneltele templului: un uriaş altar
de aramă în formă de pătrat de 20 x 20 coţi şi '"marea de aramă"': turnată, de
dimensiuni mărite şi de o rară frumuseţe artistică, precum şi alte zece lighene.
Toate acestea au fost aşezate în curtea interioară a templului. Pentru Sfânta au
fost făcute zece sfeşnice de aur, zece mese pentru pâinile punerii înaintea
Domnului şi altarul de aur pentru tămâiere. Locul preasfânt, împodobit cu cei
doi heruvimi sculptaţi cu aripile întinse, era rezervat pentru Chivotul
legământului, despărţit de locul sfânt prin perdeaua Jucrată cu măiestrie.
Mai multe detalii au fost date în cartea împăraţi. Atât construcţia
în sine, cât şi materialul folosit (cantităţi uriaşe de aur) evidenţiază
grandoarea templului construit de Solomon.
8.5.2.1.3. Sfinţirea templului (5:1-22).
Un loc important în prezentarea cronicarului îl are sfinţirea templului. La
terminarea lucrării, Solomon a pus în vistieria templului argintul, aurul şi toate
uneltele închinate Domnului de către tatăl său. Sfinţirea a avut loc în luna a
şaptea, cu ocazia sărbătorii naţionale a corturilor în anul al unsprezecilea al lui
Solomon, respectiv anul 959 î.H. (IRegi 6:38, 8:66, 2Cron.7:9,10). în
atmosfera sărbătorească a jertfelor şi cântărilor înălţate Domnului de către leviţi.
chivotul a fost luat din Cortul întâlnirii şi aşezat în Sfânta Sfintelor, între cei doi
heruvimi. Atunci, slava Domnului a umplut templul. Actul sfinţirii a culminat
cu binecuvântarea şi rugăciunea de consacrare rostite de Solomon. în cuvintele
sale, împăratul a prezentat în cei mai solemni termeni istoria templului - de la
viziunea lui David până în momentul sfinţirii. Rugăciunea conţine multe
elemente şi sclipiri teologice. Când împăratul a încheiat rugăciunea, focul din
cer s-a pogorât şi a mistuit jertfele pe altar, după care a urmat un ospăţ
sărbătoresc (6:12-42).
109
John Drane, Old Testament Faith, An Illustrated Documentar)' (Sidney: A Lion
Book, 1986), p. 117.
110
Halley, op.cit.,p. 218.
cf. Schultz, op.cit., pp. 162,163.
292
Dumnezeu I se arată din nou lui Solomon şi i-a confirmat ascultarea
rugăciunii cu privire la templu, însă îl şi avertizează că abaterea israeliţilor de la
legile Sale şi ataşarea lor de alţi zei vor duce la dispreţuirea casei construite şi la
pierderea "ţării făgăduinţei" (7:11-22).
8.5.2.1.4. Gloria şi sfârşitul lui Solomon (8:1-9:31)
Activitatea edilitară a lui Solomon a continuat cu construirea şi întărirea
altor cetăţi (Tadmor, Bet-Horon, Baalatul) şi zidirea unui palat pentru soţia sa,
fiica lui Faraon.
Gloria la care a ajuns Solomon şi faima lui care s-a răspândit pretutindeni
sunt puternic evidenţiate prin vizita împărătesei din Seba (9:1-12). Seba era un
regat străvechi aşezat în partea de sud-vest a Peninsulei arabice. "Iosif Flavius
leagă personalitatea împărătesei din Seba de Etiopia"." 2 împărăteasa a rămas
uimită de gloria pe care a văzut-o la Ierusalim. Abundenţa aurului de care
dispunea Solomon a dus la folosirea tacâmurilor şi a paharelor de aur la palat şi
chiar la confecţionarea de scuturi de aur pentru garda împărătească.
Cronicarul se limitează la o încheiere bruscă a prezentării sfârşitului lui
Solomon, după patruzeci de ani de domnie, anunţând doar moartea acestuia,
fără a aminti decăderea lui în desfrâu şi idolatrie - lucruri care au constituit
germenii dezbinării şi apoi ai prăbuşirii monarhiei israelite.
8.5.2.2. REGATUL LUI IUDA DE LA DEZBINAREA MONARHIE]
PÂNĂ LA DUCEREA ÎN CAPTIVITATEA BABILONIANĂ
(10:1-36:21)
8.5.2.2.1. Domnia lui Roboam (10:1-12:16)
Fiul lui Solomon, Roboam, a preluat tronul tatălui său în condiţiile grele ale
confruntării cu Ieroboam, fiul lui Nebat, fost slujitor al lui Solomon, refugiat în
Egipt. Atitudinea necruţătoare în exploatarea poporului de către tânărul rege a
dus la dezbinarea monarhiei israelite. Zece seminţii din nord au format Regatul
de Nord al lui Israel sub conducerea lui Ieroboam, care a introdus idolatria în
mod oficial în Israel. Iar seminţiile lui Iuda şi Beniamin au format Regatul de
Sud sub domnia lui Roboam, fiul lui Solomon. Preoţii şi leviţii i s-au ataşat lui
Roboam, rămânând credincioşi închinării lui Iahve la Ierusalim. Mai rău a fost
faptul că şi Roboam a părăsit Legea Domnului şi a condus poporul la decădere.
Năvălirea lui Şişac, împăratul Egiptului, a constituit pedeapsa lui Dumnezeu din
Pricina apostaziei. Şişac a jefuit Casa Domnului şi casa împăratului din
Ierusalim de toate lucrurile de valoare şi a luat şi scuturile de aur făcute de
Solomon. Roboam a făcut în locul lor scuturi de aramă. Faptul acesta a fost o
expresie vizibilă a prăbuşirii monarhiei de la gloria cucerită de Solomon, care a
domnit doar şaptesprezece ani (11:1-12:16).
Invazia lui Şişac asupra Regatului lui Iuda a fost dovedită pe cale
arheologică. "Propria însemnare a lui Şişac privitoare la această campanie este
înscrisă pe zidul din partea de sud a marelui Templu al lui Amon din Karnak, în
112
The Chswell Study Bible, p. 529.
care el este zugrăvit prezentându-i dumnezeului său Amon 156 cetăţi ale
Palestinei".113
8.5.2.2.2. Domnia lui Abia (13:1-22)
Din cei trei ani de domnie ai lui Abia, fiul lui Roboam, cronicarul
evidenţiază confruntarea acestuia cu Ieroboam, regele Israelului. Deşi avea o
oaste inferioară numeric, a cauzat o mare înfrângere şi mari pierderi Regatului
de Nord. Aceasta pentru că, fiind provocaţi de Ieroboam într-un război de
cotropire, cei din Iuda s-au bazat pe Dumnezeu şi pe respectarea Legii
Domnului. Domnul a luptat de partea lui Abia, aşa că din Israel au fost omorâţi
mai mulţi oşteni decât era întreaga oaste a lui Iuda (Iuda avea 400.000, iar din
Israel au murit 500.000).
8.5.2.2.3. Domnia Iui Asa (14:1-16:14)
Asa s-a remarcat ca un rege bun şi credincios în Iuda. De altfel, el a fost
primul care a reînseninat cerul întunecat de idolatrie al Regatului de Sud
printr-o reformă religioasă prezentată detaliat în IRegi 15:11-15. De aceea,
Dumnezeu i-a dat odihnă, pace şi prosperitate. A biruit pe etiopienii care l-au
provocat venind împotriva lui cu un milion de soldaţi. Dumnezeu i-a condus pe
Asa şi poporul său la o mare biruinţă (14:9-15). Sprijinit de prorocul Azaria,
Asa i-a condus pe Iuda şi Beniamin la înviorare spirituală deosebită, aşa încât
mulţi din Israel s-au ataşat de Iuda (15:1-19).
In al treizeci şi şaselea an al domniei lui Asa, Baeşa, împăratul lui Israel, a
provocat Regatul lui Iuda. Asa, probabil îngrozit, a apelat la Ben-Hadad,
împăratul Siriei, căruia i-a dăruit tot aurul şi argintul templului şi al palatului,
pentru a-1 determina să se rupă din alianţa cu Israel şi să i se ataşeze lui.
Domnul a trimis pe prorocul Hanani să-1 mustre pe Asa şi să-1 înştiinţeze că
de acum va avea războaie pentru că nu s-a încrezut în Domnul. Asa 1-a pus pe
proroc în temniţă. După trei ani s-a îmbolnăvit, dar nu 1-a căutat pe Domnul,
spre sfârşitul vieţii împăratul s-a depărtat de Domnul. Asa a domnit patruzeci şi
unu de ani (16:1-14).
8.5.2.2.4. Domnia lui Iosafat (17:1-20:37)
Iosafat, fiul lui Asa, a fost un alt împărat bun în Iuda, şi a domnit douăzeci
şi cinci de ani (20:35-37). El a continuat reforma începută de tatăl său.
împăratul a iniţiat un proces de predare a Legii Domnului de către leviti
poporului. Dumnezeu 1-a făcut să câştige o mare trecere în mijlocul regilor din
jur, care i-au trimis daruri din belşug. Greşeala de a se uni cu Ahab, împăratul
lui Israel, cu care se încuscrise, pentru a-1 ajuta pe acesta împotriva sirienilor;
deşi profetul Mica profeţise moartea lui Ahab, îl făcuse pe Iosafat aproape să-şi
piardă viaţa. Dumnezeu însă a avut milă de el şi 1-a scăpat (18:1-34). Iar
prorocul Iehu, fiul lui Hanani, 1-a mustrat din partea Domnului. Iosafat a
continuat şi cu reforme sociale, punând judecători competenţi, cărora le cerea să
113
judece cu dreptate (19:1-11). Potrivit cu scopul cărţii, cronicarul include
informaţia din capitolul 19:5, care nu se găseşte nicăieri în altă parte în
Scriptură ", ca să sublinieze moştenirea naţională şi religioasă a lui Iuda ". u4
Paginile cărţii 2Cronici păstrează şi memorabila confruntare a lui Iosafat şi
a poporului său cu coaliţia moabiţilor, amoniţilor şi moaniţilor. Nu numai că
Iosafat şi Iuda au ieşit biruitori, dar pentru ei confruntarea s-a redus la
îndeplinirea unui solemn serviciu divin în frunte cu cântăreţii care îi aduceau
Domnului slavă.
Dumnezeu le-a dat o strălucită victorie, după care ei L-au binecuvântat în
Valea Beraca - "Binecuvântare" (20:1-37).
Aşa cum Iosafat a fost mustrat pentru că s-a ataşat de Ahab pentru a-1 ajuta
în lupta împotriva sirienilor, tot aşa, spre sfârşitul vieţii, a fost mustrat pentru că
s-a unit cu Ahazia, fiul lui Ahab, pentru construirea unei flote cu care să meargă
la Tarsis. Corăbiile s-au sfărâmat şi proiectul s-a spulberat.
8.5.2.2.5. Domnia lui Ioram (21:1-20)
Ioram, întâiul născut al lui Iosafat, i-a urmat la tron tatălui său şi la scurtă
vreme şi-a dovedit nevrednicia, asasinându-i pe toţi fraţii săi. Cei opt ani de
domnie ai săi au fost caracterizaţi de o profundă decădere. Căsătorindu-se cu
Atalia, fiica lui Ahab, s-a identificat cu felul de trăire păcătoasă a împăraţilor lui
Israel. Cu Ioram începe declinul iremediabil al Regatului de Sud. El s-a dedat la
tot felul de păcate, motiv pentru care a început să piardă teritoriile edomiţilor,
care s-au răsculat împotriva lui.
Prorocul Ilie îl mustră printr-o scrisoare, şi-i prevesteşte că Domnul îi va
lovi pe el şi pe poporul său cu mari urgii (21:1-15). Dumnezeu i-a ridicat
împotriva lui Iuda pe filisteni şi pe arabi, care au venit şi au luat ostateci pe toţi
fiii săi, afară de Ahazia, cel mai tânăr. Lovit crunt de o boală de intestine, Ioram
a murit în chinuri grele şi în mare dizgraţie. Evidenţierea legii justei restituiri se
potriveşte perfect cu scopul cronicarului.
8.5.2.2.6. Domnia lui Ahazia (22:1-9)
Cu domnia lui Ahazia, fiul lui Ioram şi al Ataliei, Regatul lui Iuda se
apropie de cel mai de jos şi întunecos moment din toată istoria sa.
Ahazia a domnit un singur an la Ierusalim, timp în care a fost târât în
păcatele casei lui Ahab, la sfaturile mamei sale, Atalia. Venit la Izreel pentru a-1
vizita pe unchiul său Ioram, fiul lui Ahab, care era acolo la o cură balneară, a
fost omorât de către Iehu, care era trimis de Domnul să nimicească casa lui
Ahab.Nemaifiind nici un urmaş la tron. moartea lui Ahazia i-a oferit mamei lui,
Atalia, prilejul de a uzurpa tronul lui David.
8.5.2.2.7. Domnia Ataliei (22:10-12)
Iată, aici cronicarul redă şi episodul cel mai întunecat din istoria Regatului
de Sud. Profitând de confuzia creată prin moartea fiului ei, Atalia a asasinat tot
114
The Crisweîl StudyBible, p. 539.
neamul împărătesc al casei lui Iuda, pe propriii ei nepoţi. Singurul care a fost
salvat, fiind ascuns de către Ioşabeat, sora lui Ahazia., a fost Ioas, fiul încă mic
al lui Ahazia. El a fost crescut în ascuns. Timp de şase ani în ţară a domnit
Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Ea a fost devotată baalismului pentru
întreaga perioadă de domnie şi a fost deosebit de crudă faţă de orientarea
iahvistă.
8.5.2.2.8. Domnia lui Ioas (23:1-24:27)
Când Ioas, fiul lui Ahazia, era în vârstă de şapte ani, marele preot
Iehoiada, unchiul lui Ioas, a organizat lovitura prin care Atalia a fost detronată
şi omorâtă, iar Ioas a fost încoronat ca împărat al lui Iuda. In felul acesta tronul
a fost redat urmaşilor lui David. Ioas a domnit patruzeci de ani şi a fost plăcut
înaintea Domnului tot timpul cât a fost sprijinit de tutorele şi sfetnicul său
credincios, Iehoiada.
Ioas a declanşat o adevărată reformă spirituală, a curăţat ţara de baalii
instalaţi de bunica sa Atalia; a reparat Casa Domnului şi a restaurat în Iuda
adevărata închinare la Iahve.
Curios însă că, după moartea lui Iehoiada, Ioas L-a părăsit pe Domnul şi s-a
îndreptat spre slujirea Baalilor şi a Aastarteei. împăratul decăzuse aşa de
profund, încât atunci când a fost mustrat de prorocul Zaharia, fiul preotului
Iehoiada, Ioas a ordonat uciderea lui Zaharia cu pietre în curtea casei
Domnului.115
Drept urmare a abaterii lui Ioas şi a poporului de la Legea Domnului,
Dumnezeu a îngăduit ca oastea sirienilor să vină, să jefuiască Ierusalimul şi să-i
ucidă pe mulţi dintre vitejii împăratului.
Rămas bolnav, Ioas a fost asasinat de către unii care au complotat împotriva
lui, din pricină că îl omorâse pe Zaharia. In felul acesta a sfârşit un împărat care
începuse atât de bine.
8.5.2.2.9. Domnia lui Amaţia (25:1-28)
Amaţia, fiul lui Ioas, a domnit 29 de ani. Parţial, el a făcut ce era plăcut
Domnului. L-a răzbunat pe tatăl său, omorându-i pe asasini şi a organizat
armata lui Iuda. A fost chiar gata să renunţe la mercenarii din Israel pentru că nu
erau plăcuţi înaintea Domnului. Dumnezeu i-a dat biruinţă împotriva fiilor lui
Seir în Valea Sării. Victoria însă l-a determinat să-şi însuşească şi idolii celor
din Seir, cărora le-a slujit. Când a fost avertizat, nu a primit mustrarea, ci l-a
ameninţat pe profetul care i-a prezis nimicirea.
In această situaţie şi din spirit de aroganţă l-a provocat la luptă pe Ioas,
împăratul lui Israel. Ioas, prin parabola cu spinul şi cedrul din Liban, a căutat
să-1 abată de la acest gând de mândrie. Amaţia însă a insistat. Bătălia s-a dat la
Bet-Şemeş. Iuda a fost înfrânt, Ierusalimul a fost prădat şi au fost luaţi mulţi
ostateci. In sfârşit, Amaţia a fost asasinat la Lachiş în urma unui complot.
115
Domnul Isus consideră omorârea lui Zaharia ca pe ultimul martiraj din cuprinsul
Vechiului Testament, o crimă pentru care israeliţii vor da socoteală în ziua judecăţii
(Matei 23:35).
8.5.2.2.10. Domnia lui Ozia (26:1-23)
La vârsta de şaisprezece ani, Ozia a devenit împărat în locul tatălui său
Amaţia. El a domnit cincizeci şi doi de ani. O bună parte din domnia sa el a fost
plăcut înaintea lui Dumnezeu. în timpul acesta a avut parte de^ succese
însemnate. I-a biruit pe filisteni şi pe arabi, iar amoniţii îi erau supuşi. în timpul
domniei lui, ţara a cunoscut însemnate progrese economice, cât şi o importantă
dezvoltare şi organizare a forţelor armate. După dezbinare, Regatul lui Iuda a
cunoscut în perioada domniei lui cea mai mare extindere de la dezbinarea
monarhiei israelite. Toate aceste succese l-au dus pe Ozia la mândrie. încercând
să îndeplinească rolul de preot (ceea ce era împotriva Legii) a fost lovit de lepră,
iar fiul său Iotam a preluat treburile împărăţiei. Halley menţionează o însemnată
descoperire arheologică, spunând:
Piatra funerară a lui Ozia descoperită în muzeul
arheologic rusesc de pe Muntele Olivilor, de către Dr.
E.L. Sukenik de la Universitatea evreiască din Ierusalim.
Inscripţia de pe ea este în limba aramaică din timpul
Domnului Isus şi spune: „Aici au fost aduse oasele lui
1 1 fi
Uzia (Osea), regele lui Iuda - nu deschide !"
în împrejurările şi în anul morţii împăratului Ozia, care a fost mult regretat
de către israeliţi, profetul Isaia a fost chemat la slujirea profetică (Isaia 6:1-8).
8.5.2.2.11. Domnia lui Iotam (27:1-9)
Iotam, fiul lui Ozia, a domnit şaisprezece ani, în cea mai mare parte a
domniei fiind coregent cu tatăl său, care era lepros. El i-a fost plăcut lui
Dumnezeu. S-a remarcat în lucrări edilitare şi i-a biruit pe amoniţi, de la care a
primit tribut greu în argint şi cereale timp de mai mulţi ani. Cronicarul
precizează că în ciuda orientării pozitive a împăratului, poporul lui Iuda aluneca
tot mai adânc în decădere morală şi spirituală.
8.5.2.2.12. Domnia lui Ahaz (28:1-27)
Ahaz, fiul lui Iotam, a domnit şaisprezece ani. El a fost un împărat rău
înaintea lui Dumnezeu şi cu domnia sa Iuda a făcut un pas hotărâtor spre
dezastrul inevitabil. A reintrodus idolatria în Israel şi a mers până acolo că şi-a
trecut fiii prin foc pentru dumnezeii străini, potrivit cu obiceiurile canaaniţilor,
şi a adus tămâie în Valea fiilor lui Hinom.117 In eonfruntarea pe care a avut-o cu
Siria şi Israel în războiul siro-efraimit a suferit multe pierderi, pentru că a
refuzat să se încreadă în Dumnezeu, deşi a fost îndemnat în sensul acesta de
către profetul Isaia (vezi Isaia 7:1-25). Ahaz a apelat la Tiglat Pileser, împăratul
Asiriei, pentru a-1 ajuta împotriva fraţilor şi vecinilor săi. Acesta a venit şi a
116
7
Valea fiilor lui Hinom se întindea în partea de sud a Ierusalimului, între Iuda şi
Beniamin (cf.Iosua 15:8, 18:16). Se mai numea şi "Tofet" ("Valea tobelor") din pricina
tobelor care erau bătute atunci când israeliţii îşi treceau copiii prin foc pentru a-i dedica
idolului Moloh - erau jertfiţi acestuia sau consacraţi prostituţiei cultice. Locul a devenit
un simbol al chinului veşnic - Gheena - fiind profanat în timpul reformei lui Iosia, după
care a devenit locul unde se ardeau gunoaiele din cetate (vezi Ier. 7:29-34; Mat. 5:29).
cucerit Damascul, a supus pe Israel, însă şi-a impus suveranitatea şi asupra lui
Iuda. Ahaz a înlocuit la Ierusalim închinarea lui Eahve cu Cultul dumnezeilor
Asiriei, sperând în ajutorul acestora. In timpul acestui împărat, Iuda a pierdut o
bună parte din teritoriile sale din sud, acestea fiind cucerite de filisteni şi
edomiţi.
i
8.5.2.2.13. Domnia lui Ezechia (29:1-32:33)
Dumnezeu îşi arată din nou îndurarea faţă de Iuda prin ridicarea la tron a lui
Ezechia, fiul lui Ahaz. El a domnit douăzeci şi nouă de ani şi a umblat în calea
Domnului după pilda lui David. De îndată ce a preluat tronul, Ezechia a început
una dintre cele mai de seamă reforme spirituale în Israel. Criswell consideră că
aici avem "cel mai extins raport al vreunei înviorări spirituale din toată istoria
biblică (29:1-31:21), cu excepţia celei care a început în ziua Cincizecimii (Fapte
2)."118 împăratul i-a convocat pe toţi preoţii şi leviţii şi le-a descris starea
spirituală tristă în care se găsea poporul, i-a îndemnat la pocăinţă şi a restaurat
adevărata închinare la templu. A procedat la aducerea jertfelor după Legea
Domnului şi a reorganizat cântăreţii în Casa Domnului după modelul perioadei
lui David.
împrejurările în care a domnit Ezechia au devenit deosebit de dificile. în al
şaselea an al domniei lui, în anul 722-721 î.H., a căzut Samaria, s-a prăbuşit
Regatul de Nord şi israeliţii au fost duşi în captivitatea asiriană. în mijlocul
acestui dezastru, Ezechia a procedat la organizarea unei faimoase sărbători a
Paştelui după Legea Domnului. La sărbătoare au fost invitaţi şi cei ce mai
rămăseseră în ţinutul lui Israel. Sărbătoarea a fost anunţată "...în tot Israelul, de
la Beer-Şeba până la Dan"'.(30:5), ceea ce nu se mai întâmplase poate de sute de
ani. O mare mulţime de oameni au venit la Ierusalim la sărbătoarea Pastelor,
care a fost de o aşa amploare şi entuziasm, încât după ce s-au sfârşit cele şapte
zile ale perioadei azimilor, au hotărât cu toţii să mai sărbătorească în cinstea
Domnului încă şapte zile. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în toată istoria israelită
(30:1-27).
Plecând entuziasmaţi de la sărbătoare, cei care au experimentat în felul
acesta harul înviorării spirituale, au procedat la curăţarea de idoli a cetăţilor lui
Iuda, chiar şi ale lui Beniamin, Efraim şi Mânase (31:1). împăratul a dat
poruncă şi cu privire la aducerea zeciuielilor după Lege şi s-a adus o mare
cantitate de daruri la Casa Domnului (31:12). Despre Ezechia, cronicarul scrie:
"A lucrat cu toată inima şi a izbutit în tot ce a făcut pentru Casa lui Dumnezeu,
pentru lege şi pentru porunci, ca să caute pe Dumnezeul său"(31:21).
Cu toate acestea, Ezechia a avut şi experienţe triste; însă Domnul 1-a izbăvit
din ele. Sanherib, comandantul armatelor lui Sargon, împăratul Asiriei, a
invadat Regatul lui Iuda. Ezechia a organizat armata în Ierusalim, a reparat zidul
cetăţii şi a strămutat apele izvorului Ghihon înăuntrul cetăţii, conducându-le în
scăldătoarea Siloam. Reparaţiile în zidul cetăţii Ierusalim, cât şi tunelul de apă
săpat în stâncă pot fi văzute şi azi la Ierusalim. 119 Când Sanherib a devenit
ll
* The CriswellStudy Bible, p. 549
cf. Halley, op.cit., p. 225.
împărat în locul tatălui său a trimis de la Lachiş o delegaţie la Ierusalim
cerându-i lui Ezechia să predea cetatea. L-a batjocorit pe Ezechia şi pe
Dumnezeul lui şi a încercat să-i atragă pe oşteni de partea sa. Ezechia, încurajat
de prorocul Isaia, a strigat către Domnul şi El l-a determinat pe împăratul
Asiriei să se retragă. îngerul Domnului a nimicit pe mulţi dintre războinicii
asirieni.
Spre sfârşitul vieţii sale însă acest împărat atât de credincios, după ce fiind
bolnav pe moarte s-a rugat Domnului şi El i-a mai acordat cincisprezece ani de
viaţă, a căzut în cursa mândriei. Intorcându-se cu pocăinţă la Dumnezeu, el a
fost lăsat să moară în pace, fără să vadă nenorocirile care urmau să vină asupra
Ierusalimului.
8.5.2.2.14. Domnia lui Mânase (33:1-20)
Mânase, fiul lui Ezechia, şi-a dobândit faima de cel mai rău dintre toţi
împăraţii lui Iuda şi cu cea mai lungă domnie. El a domnit cincizeci şi cinci de
ani şi " a fost responsabil pentru profanarea templului şi a practicării de
sacrificii umane".12 A reinstalat idolii nimiciţi de tatăl său şi a reinstaurat
închinarea la Baal. Tradiţia susţine că tot Mânase s-a făcut vinovat de
martirizarea profetului Isaia. Din pricina decăderii lui, Dumnezeu a îngăduit să
devină vasal împăratului Asiriei şi poate chiar ostatec la Ninive pentru o vreme,
întorcându-se la Domnul cu pocăinţă, a primit favorul de a se întoarce la
Ierusalim, unde a încercat să reintroducă adevărata închinare în templu.
8.5.2.2.15. Domnia lui Amon (33:21-25)
Amon, fiul lui Mânase, a domnit doi ani la Ierusalim. El a urmat exemplul
negativ al tatălui său din prima perioadă de domnie şi a fost asasinat de către
propriii săi slujitori.
8.5.2.2.16. Domnia lui Iosia (34:1-35:27)
Iosia, fiul lui Amon, a ajuns împărat la vârsta de opt ani şi a domnit treizeci
şi unu de ani. El a fost cel mai de seamă şi ultimul împărat reformator în Iuda. A
înlăturat toţi idolii din Ierusalim, precum şi din toate teritoriile israelite.
împăratul a dat ordin să se restaureze templul din Ierusalim. în timpul lucrărilor
de restaurare a fost descoperită în templu cartea Legii. Când a auzit împăratul
cuvintele Legii a fost cuprins de un duh de profundă pocăinţă şi împărtăşind
poporului gândurile sale s-a declanşat o mare trezire spirituală.Iosia a organizat
sărbătorirea Paştelui după Lege, punând la dispoziţia întregului popor mieii
necesari.
în timpul domniei lui Iosia, puterea Asiriei a început să decadă; dinspre
nord, hoardele din Sciţia atacau imperiul. "împăratul Neco al Egiptului s-a
îndreptat spre nord în anul 609 î.H. ca să sprijine pe împăratul Asiriei împotriva
Babilonului."1 Iosia a ieşit înaintea lui Neco, care se îndrepta spre
120
The Lion Handbook io the Bible, p. 300.
121
Ibid., p. 302.
Charchemiş. în timpul confruntării, împăratul lui Iuda a fost rănit, apoi a murit.
Jalea a cuprins tot poporul, iar profetul Ieremia a compus un cântec de jale
pentru Iosia.
8.5.2.2.17. Ultimii împăraţi în Iuda (36:1-21)
Cei care s-au succedat la tronul lui Iuda după Iosia au servit doar la
îndeplinirea judecăţilor Domnului asupra regatului datorate îndepărtării de
Domnul.Poporul ţării 1-a numit împărat pe Ioahaz, fiul lui Iosia, însă el a domnit
numai trei luni la Ierusalim. A venit împăratul Egiptului şi 1-a detronat,
numindu-1 împărat pe fratele său (un alt fiu al lui Iosia), Eliachim, pe care 1-a
numit Ioiachim şi a impus greu tribut celor din Iuda. Iar Ioahaz a fost luat
ostatec în Egipt, unde a murit.
Ioiachim a domnit unsprezece ani la Ierusalim. După primii trei ani de
domnie ca rege tributar lui faraon, a venit împăratul Babilonului, Nebucadneţar,
împotriva lui Iuda şi 1-a determinat pe Ioachim să fie supus Babilonului timp de
trei ani. Profitând de uşoara înfrângere a Babilonului în faţa Egiptului, împăratul
lui Iuda s-a răsculat împotriva Babilonului. în anul 597Î.H. împăratul
Nebucadneţar a venit din nou, 1-a legat în lanţuri pe Ioiachim şi 1-a târât în
Babilon împreună cu unele dintre uneltele de valoare din casa Domnului. în
locul lui Ioiachim a domnit fiul său Ioiachin timp de trei luni şi zece zile. El a
făcut, de asemenea, ce este rău înaintea Domnului. Nebucadneţar a venit şi 1-a
luat şi pe el ostatec în Babilon împreună cu toate uneltele din templul de
la Ierusalim.
în locul său, împăratul Babilonului a pus ca împărat pe Zedechia. El a fost
jltimul împărat în Iuda. A domnit unsprezece ani şi a făcut ce este rău înaintea
Domnului. Mai târziu, el s-a răsculat împotriva lui Nebucadneţar şi aceasta a
;ondus la ultima fază a dramei Regatului de Sud. Nebucadneţar a venit şi a
listrus Ierusalimul, 1-a înlănţuit şi 1-a pedepsit pe regele rebel, după care, acesta
lin urmă, a murit în Babilon, iar locuitorii din Iuda au fost luaţi în captivitate.
în felul acesta a luat sfârşit monarhia israelită cu toate meritele şi lipsurile ei
/remelnice. Adevărata împlinire a idealurilor monarhice ale lui Iuda urma să se
ealizeze în Mesia, fiul lui David, împăratul, a cărui împărăţie este fără sfârşit.
8.5.2.3. EDICTUL RESTAURĂRII (36:22-23)
Potrivit cu scopul urmărit de cronicar, el nu-şi încheie scrierea fără a arunca
punte de legătură peste prăpastia exilului şi de a aţinti privirile generaţiilor de
upă exil spre îndurarea lui Dumnezeu care izbăveşte pe poporul Său şi—I
;staurează în vederea îndeplinirii mandatului mesianic. Dumnezeu a prevestit
rin Ieremia întoarcerea israeliţilor după şaptezeci de ani de captivitate. în
rovidenţa Sa, Dumnezeu 1-a ridicat pe Cir, împăratul Persiei. pentru a doborî
nperiul Babilonian. Apoi 1-a determinat pe Cir să decreteze întoarcerea
ideilor şi rezidirea templului la Ierusalim.
Citind cu atenţie cărţile Cronici, fiecare va trebui să recunoască neputinţa
rii umane, dar şi măreţia şi credincioşia lui Dumnezeu.
CAPITOLUL IX
EZRA
RESTAURARE ASPIRITUALĂ
Ultimele trei cărţi din colecţia "cărţi istorice" în canonul protestant: Ezra,
Neemia şi Estera înregistrează istoria poporului lui Israel (respectiv lui Iuda şi
Beniamin, rămăşiţa), după decretul lui Cir de eliberare din exil. în timp ce Ezra
şi Neemia prezintă situaţia celor care s-au întors în ţară, a rămăşiţei deportaţilor
repatriaţi, cartea Estera redă situaţia celor care au preferat să rămână în ţara
unde fuseseră duşi în robie. Schultz notează:
După criza internaţională din 539 î.H. prin care
Persia a câştigat supremaţia asupra Babilonului, pentru
evrei s-a creat ocazia de a se restabili în Ierusalim.
Dar în timpul acesta mulţi dintre exilaţi se
stabiliseră atât de comfortabil lângă apele Babilonului,
încât nu au luat în seamă decretul care le permitea
întoarcerea în Palestina. Prin urmare, ţara exilului a con-
tinuat să fie căminul evreilor şi pentru generaţiile urmă-
122
toare.
în aceste cărţi sunt prezentate ultimele evenimente ale istoriei Vechiului
Testament. Cărţile Ezra şi Neemia "raportează împlinirea profeţiilor, potrivit
cărora, după şaptezeci de ani de captivitate, Dumnezeu va strânge pe poporul
Său şi-1 va duce înapoi în ţara Canaan (Ier. 29:10-14)." 123
Aceste cărţi constituie o adevărată reînnodare a firului istoriei trecutului, a
timpului de dinainte de exil cu perioada de după exil, fapt care dovedeşte
credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Dumnezeu a împlinit făgăduin-
ţele făcute lui Avraam (Gen. 13:15). Pe de altă parte, este evidenţiat şi felul în
care naţiunea aleasă şi-a îndeplinit mandatul mesianic exact pe locurile şi în
timpurile prevăzute de profeţi.
Perioada restaurării vieţii naţionale a evreilor în ţara lor (cea 536-432 î.H.)
constituie o deosebit de importantă parte din istoria milenară a israeliţilor.
Acestei perioade îi aparţin şi ultimii trei profeţi din Vechiul Testament: Hagai,
Zaharia şi Maleahi, cu scrierile lor.
Halley redă următoarele precizări istorice privind perioada restaurării în
general:
Au existat două perioade distincte:
1) 536-516 î.H. - 20 de ani în care, sub guvernatorul
Zorobabel şi preotul losua, templul a fost reconstruit
(Ezra, capitolul 3 la 6). Acestei perioade aparţin profeţii
Hagai şi Zaharia;
3
2) 457-432 î.H. - 25 de ani în care, sub Neemia ca
guvernator şi preotul Ezra, zidul a fost reconstruit şi
Ierusalimul restaurat ca o cetate fortificată. Acestei
perioade îi aparţine profetul Maleahi. Ezra face un
raport al celor două perioade. La fel şi Neemia face un
raport al celei de a doua perioade. Est era vine între cele
două perioade.
Au existat trei întoarceri:
1) 536 î.H. - Zorobabel cu 42.360 evrei, 7337 slujitori,
200 cântăreţi, 736 cai, 245 catâri. 435 cămile, 6.720
măgari şi 5.400 vase de aur şi argint;
2) 457 î.H. - Ezra cu 1754 bărbaţi, 100 talanţi de aur,
750 talanţi argint. Nu declară că s-au întors copii şi
femei. Aceasta a durat 4 luni;
3) 444 î.H. - Neemia ca guvernator, cu o escortă
militară, s-a dus să reconstruiască şi să fortifice
Ierusalimul pe cheltuiala guvernului.124
Avem de-a face aici cu una dintre perioadele strălucite ale istoriei
israelite - Restaurarea - în care providenţa lui Dumnezeu asupra evenimentelor
internaţionale în scopul îndeplinirii planului răscumpărării este foarte
evidentă.
în textul ebraic timpuriu, Ezra şi Neemia apar ca o singură carte, purtând
numele de Cartea lui Ezra. Iosif Flavius o consideră ca o singură carte, la fel şi
Ieronim, deşi în traducerea sa. Vulgata, el le prezintă separat cartea Neemia
numind-o A doua carte a lui_Ezra.
în Biblia ebraică tipărită la Socino în anul 1448 î.H. apar două cărţi
(separate), ca şi în canonul protestant.
Motivele pentru care au fost considerate ca o singură carte sunt următoarele:
- cartea Neemia continuă să pună accentul pe rolul însemnat jucat de
cărturarul Ezra;
- cărţile au scop militar:
- ele au plan similar;
- ele au stil şi limbaj similare;
- ambele cărţile se ocupă de perioada restaurării.
9.1 TITLUL CĂRŢII EZRA
Cartea poartă numele autorului ei, X~})V /Ezra/ unul dintre preoţii din
Babilon trimis la Ierusalim de către regele Ârtaxerxes I, în anul 457 î.H.'. El a
fost trimis împreună cu un grup de repatriaţi cu scopul de a-i învăţa pe cei
întorşi din exil Legea Domnului (capitolul 7).
Numele lui în româneşte înseamnă "Ajutor' şi cuprinsul cărţii evidenţiază
într-adevăr ajutorul lui Dumnezeu în marea operă a restaurării israeliţilor. Drept
pentru care unii cercetători au numit-o: "Cartea restaurării", '"Cartea repatrierii 7'
sau "Cronica rămăşiţei lui Iuda".
9.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII CĂRŢII
Toate evidenţele îl consideră pe cărturarul Ezra autorul cărţii Ezra. Chiar şi
o analiză sumară a textului va evidenţia faptul că cele două capitole: şapte şi opt
ale cărţii constituie materialul scris la persoana întâi. Materialul celorlalte
capitole a putut fi preluat din alte însemnări sau cronici deja existente.
Este ştiut faptul că alături de Moise şi de Samuel, Ezra face parte din marele
triumvirat al celor mai de seamă oameni responsabili de scrierea Vechiului
Testament. Talmudul îl consideră pe Ezra, ca mare cărturar căruia i se atribuie:
- înfiinţarea în Babilon (încă în timpul captivităţii) a instituţiei "Sinagoga
cea mare", o vestită şcoală rabinică ce s-a ocupat cu păstrarea învăţăturii legii
lui Dumnezeu între cei din exil şi cu scrierile evreieşti. Ezra a fost supranumit şi
"Omul marii Sinagogi";
- formarea şi organizarea canonului Vechiului Testament în cele trei mari
secţiuni"; Torah, Neviim şi Ketuvim ("Legea", "Profeţii" şi "Scrierile Sfinte");
- alcătuirea Cronicilor împăraţilor lui Iuda şi scrierea cărţilor Ezra şi
Neemia;
- înfiinţarea sinagogilor după repatriere, ca centre de educaţie rabinică. îl
califică fără echivoc pe Ezra ca autor al acestei scrieri şi ca persoană importantă
în planul măreţ al lui Dumnezeu.
Considerând că activitatea lui Ezra s-a desfăşurat în timpul domniei regelui
Ârtaxerxes I (cea 464-423 î.H.), că Neemia a fost guvernator în Ieaisalim în 445
şi 433 î.H., iar Ezra a precedat pe Neemia venind la Ierusalim în anul al şaptelea
al lui Artaxerxes (7:8) (cea 458 î.H.), data scrierii cărţii Ezra poate fi plasată
între anii 458-457 i.H. Oricum, nu mai târziu de 450 î.H.
125
9.3. CADRUL SCRIERII
Din punct de vedere geografic, evenimentele prezentate în cartea Ezra se
petrec în Mesopotamia, în Imperiul Medo-Persan şi în Palestina, la Ierusalim,
împrejurările istorice sunt deosebit de semnificative. Imperiul babilonian s-a
prăbuşit sub mezi şi perşi şi Babilonul a căzut în anul 539 î.H.. Cirus cel Mare.
împăratul persan ridicat de Dumnezeu la cârma imperiului, a hotărât să
anihileze represaliile impuse de asirieni şi babilonieni asupra teritoriilor
cucerite. El a dat un edict de repatriere a tuturor celor deportaţi (cea 535 î.H). în
acelaşi timp a acordat repatriaţilor libertate religioasă. în mod special i-a
sprijinit pe evrei să se repatrieze, să restaureze templul la Ierusalim şi să
reorganizeze slujirea adevăratului Dumnezeu, conform Legii primite prin
Moise. Aceste evenimente cruciale din istoria omenirii s-au petrecut sub
providenţa concretă şi autoritatea deplină a Dumnezeului cerului şi al
Pământului, Stăpânul şi făuritorul întregii istorii. 126
l
" cf. The Criswell Bible Study, p. 562.
în felul acesta se explică faptul că evenimente de o atât de mare amploare constituiau
împliniri precise ale Cuvântului Domnului spus cu sute şi zeci de ani înainte prin
profeţii Isaia şl Ieremia. Isaia îl numeşte pe Cir "Păstorul" şi "Unsul" Domnului (îs.
44:28; 45:1; Ier. 25:11-12; 29:10).
Primii repatriaţi sub conducerea lui Zorobabel, mare guvernator, şi a lui
Iosua, mare preot, au început reconstruirea templului cu sprijinul lui Cir.
Lucrarea a fost încurajată şi scoasă din punctele moarte de către profeţii Hagai
şi Zaharia. Zidirea s-a terminat în anul 516 î.H..
Mai târziu s-a procedat la fel cu refacerea zidurilor cetăţii Ierusalim sub
conducerea guvernatorului Neemia şi a marelui preot Ezra, care au condus cel
de al doilea şi al treilea convoi de repatriaţi în anii 458 î.H. şi respectiv 445 î.H.
9.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII EZRA
Cartea Ezra relatează întoarcerea evreilor din robia babiloniană după
şaptezeci de ani de exil şi primii paşi în procesul restaurării. Accentul cade pe
prima etapă: restaurarea spirituală. Se reconstruieşte altarul arderilor de tot şi
apoi templul. Cartea prezintă şi felul piedicilor şi depăşirea acestora în procesul
restaurării. De asemenea, demonstrează că Domnul nu-Şi leapădă poporul, ci se
îndură iarăşi de el, după îndurarea Sa cea mare ( Plângerile lui Ieremia
3:31-32). Scopul acestei scrieri de proporţii reduse este să reamintească
evreilor de primordiala lor chemare de a fi o "împărăţie de preoţi" indicând
spre Marele Preot şi împărat, Isus Hristos, Mesia. De aceea, conţinutul cărţii
pune accentul pe cele două mijloace caracteristice menirii naţiunii alese ca
mijloc al venirii lui Hristos: restabilirea sistemului închinării şi jertfelor
conform Legii şi citirea şi învăţarea Legii Domnului.
Aşa cum precizează Jensen că unele cuvinte şi expresii cheie în Ezra
sunt: „s-au sculat", „Ierusalim", „porunca lui Cir", „casa Domnului", „Mâna
Domnului a fost asupra lui", „Legea Domnului" şi „Cuvântul Domnului". Toate
acestea ilustrează în mod strălucitor atât tema, cât şi scopul cărţii.
9.5. STUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR
Conţinutul cărţii Ezra poate fi uşor studiat împărţindu-1 în conformitate cu
cele două ocazii de revenire a deportaţilor. Cele două părţi sunt:
1) întoarcerea primului convoi - Restaurarea sub Zorobabel (1:1-6:22)
2) întoarcerea celui de-al doilea convoi - Reformele sub Ezra (7:1-10:44).
9.5.1. ÎNTOARCEREA PRIMULUI CONVOI - RESTAURAREA
SUB ZOROBABEL (1:1-6:22)
Această primă parte a cărţii cuprinde decretul lui Cir, raportul întoarcerii
primului grup, priorităţi privind restaurarea şi reconstruirea templului.
9.5.1.1. DECRETUL LUI CIR (1:1-11)
Politica distructivă a asirienilor şi babilonienilor era aceea de dislocare de
populaţie prin deportare din teritoriile cucerite şi înlocuirea acestora cu o altă
populaţie, favorabilă lor. Numai intervenţia directă a lui Dumnezeu a fost aceea
care a întors în mod radical roata istoriei prin edictul de repatriere dat de Cir.
Aceeaşi putere divină i-a determinat atât pe împărat, cât şi pe ceilalţi locuitori ai
imperiului ca, nu numai să-i lase pe evrei să plece, ci şi să le ofere daruri
preţioase din aur şi argint, pentru a-i ajuta să rezidească templul. în acelaşi timp,
Dumnezeu i-a impulsionat pe unii dintre deportaţi să ia această hotărâre de a se
întoarce. împăratul Cir considerat că este bine să restituie vasele şi uneltele de
aur şi de argint în număr de cinci mii patru sute, pe care Nebucadneţar, regele
Babilonului, le luase din Casa Domnului.127 La temelia întregii acţiuni stă
hotărârea de nestrămutat a Atotputernicului Dumnezeu. Chiar dacă a hotărât sa-
şi pedepsească poporul trimiţându-1 în exil pentru a-1 face să se scârbească de
închinarea la idoli (vezi Psalmul 137), totuşi Dumnezeu determină
recompensarea lui Israel pentru anii de robie. Aşa cum s-au întors din robia
Egiptului îmbogăţiţi, aşa se întorc şi din robia Babilonului (1:4-11: Exod
12:35-36).
9.5.1.2. RAPORTUL ÎNTOARCERII (2:1-70)
Aşa cum luarea în captivitate s-a produs în trei etape, tot aşa şi întoarcerea
în ţară a avut loc în trei fraze: 1) sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua
(1:8-11); 2) sub conducerea lui Ezra (capitolul 7,8); 3) sub conducerea lui
Neemia. Aici este redată lista cu cei care au constituit primul eşalon (2:1-64).
Numărul total al celor înscrişi în liste a fost de patruzeci şi două de mii trei sute
şaizeci de inşi. 128 între aceştia sunt incluşi bărbaţi şi capi de familii, preoţi,
leviţi. cântăreţi şi uşieri, slujitori la templu şi descendenţi ai slujitorilor lui
Solomon. La toţi aceştia se mai adaugă şi slujitori din diferite familii, precum şi
persoane a căror identitate nu era clară.
încă de la prima repatriere s-a căutat respectarea Legii Domnului, astfel că
aceia ale căror nume nu au fost găsite în cărţile spiţelor de neam preoţesc au fost
îndepărtaţi de la preoţie (v. 61-63).
Repatriaţii au luat cu ei şi posesiunile de care dispuneau: cai, catâri, cămile,
măgari etc. Toate acestea i-au ajutat în lucrarea de restaurare care îi aştepta.
9.5.1.3. PRIORITĂŢILE RESTAURĂRII (3:1-7)
La întoarcerea lor din exil, repatriaţii dovedesc o maturitate spirituală
considerabilă. Primul lucru pe care îl restaurează este altarul Domnului, arătând
prin aceasta că prioritatea lor numărul unu era reaşezarea adevăratei închinări
(după Legea Domnului). Aflându-se în luna a şaptea, "Ţişri". repatriaţii
procedează la prima sărbătorire a "corturilor"' aducând toate jertfele prescrise şi
apoi statornicind jertfele zilnice şi periodice la timpurile cerute de Lege.
127
Era obiceiul cuceritorilor să ridice şi idolii cetăţilor cucerite. Evreii neavând o
imagine a Dumnezeului lor, Nebucadneţar a luat uneltele din Casa Domnului, desigur şi
pentru că ele constituiau o mare cantitate de aur. Chivotul, elementul cel mai sacru s-a
pierdut cu ocazia dărâmării Ierusalimului.
18
Diferenţele care apar în prezentarea cifrelor se explică prin faptul că, în cele mai
multe cazuri, nu erau număraţi femeile şi copiii.
Sărbătoarea corturilor era şi sărbătoarea mulţumirii. Ce potrivit fel de a începe
restaurarea ! In acelaşi fel au fost puse şi temeliile naţiunii alese: cu Avraam
care călătorea din loc în loc, zidea altare şi aducea jertfe adevăratului
Dumnezeu. O dată restabilită legătura cu Iahve, ei puteau să înainteze în vastul
câmp de lucru al restaurării.
9.5.1.4. RECONSTRUIREA TEMPLULUI (3:8-6:22)
Temeliile templului au fost puse în luna a doua a celui de al doilea an de la
venirea lor la Ierusalim. Evenimentul a fost marcat printr-un serviciu special de
dedicare, în care cetele cântăreţilor aduceau slavă lui Dumnezeu pentru
îndurarea Lui cea mare.
Tinerii tresăltau de bucurie văzând împlinirea visului sădit în adâncul
sufletelor lor. în acelaşi timp, cei mai în vârstă, care cunoscuseră gloria
templului lui Solomon, plângeau la vederea lucrării de proporţii atât de reduse
(3:10-13). In timp ce construirea templului înainta, oficialităţile samaritene s-au
împotrivit acestei lucrări. La început, le-a cerut lui Zorobabel şi celorlalţi
conducători să-i lase şi pe ei să participe. Fiind refuzaţi, au căutat să împiedice
lucrarea provocând intrigi în rândurile repatriaţilor. După moartea împăratului
Cir şi a succesorilor lui, i-au scris noului împărat Artaxerxes învinuindu-i pe
iudei de rebeliune. Drept urmare, împăratul a ordonat oprirea lucrării (4:1-24).
Deşi condiţiile^ internaţionale s-au schimbat, lucrarea s-a întrerupt timp de
cincisprezece ani. însă profeţii Hagai şi Zaharia au mustrat şi apoi i-au încurajat
pe iudei să reînceapă lucrarea. Când autorităţile samaritene au încercat din nou
să împiedice lucrarea, au apelat la împăratul Dariu în vederea unei decizii.
Făcându-se cercetări la curtea persană a fost descoperită hotărârea împăratului
Cir cu privire la construirea templului. Atunci împăratul Darius a poruncit
dregătorilor din Samaria să-i lase pe iudei să continue lucrarea şi să-i sprijine cu
finanţe provenite din dările pentru împărat, cât şi cu materialele necesare pentru
menţinerea culturii şi aducerea jertfelor la Ierusalim.
Lucrarea a fost terminată în anul 516 î.H., în ziua a treia a lunii Adar, în al
şaselea an al domniei lui Dariu (6:15), la circa şaptezeci de ani de la distrugerea
templului anterior. Sfinţirea templului a avut loc cu ocazia sărbătorii Paştelui, în
anul respectiv.
Repatriaţii erau plini de bucurie, sărbătorind împreună atât împlinirea
visului lor de restaurare, cât şi comemorarea ieşirii părinţilor lor din robia
Egiptului.
9.5.2. ÎNTOARCEREA CELUI DE AL DOILEA CONVOI -
REFORMELE LUI EZRA (7:1-10:44)
Capitolele şapte şi opt prezintă pregătirea de plecare şi venirea Iui Ezra la
Ierusalim. El a venit în anul 457 Î.H., la circa 60 de ani după terminarea
templului. El a plecat ca trimis al împăratului şi al curţii persane pentru a-i
invăţa pe cei din Iudeea legea Domnului şi însoţea grupul de deportaţi care au
hotărât să se întoarcă. Totodată, i s-au încredinţat argintul şi aurul dăruit de
curtea imperială şi de alţi evrei pentru templu şi s-a dat porunca fermă de a
împlini totul după legea Domnului, chiar pe cheltuiala împăratului. uy Ceata
celor repatriaţi a pornit de la râul Ahava, în urma postului şi rugăciunii,
bazându-se pe mâna cea bună a Domnului care era cu ei. Ajunşi la Ierusalim au
predat vistieriei templului toate darurile primite şi au adus jertfe de mulţumire
lui Dumnezeu (8:30-36).
Capitolele nouă şi zece prezintă reforma spirituală care a avut loc sub
conducerea lui Ezra. Spre marea sa dezamăgire, marele cărturar a descoperit că
repatriaţii din Ierusalim se depărtaseră mult de Legea Domnului, chiar şi preoţii
şi leviţii începuseră din nou să practice urâciunile idoleşti sub influenţa soţiilor
canaanite pe care şi le-au luat. Chiar şi căpeteniile poporului erau printre primii
care s-au abătut în felul acesta.
Faptul acesta 1-a umplut pe Ezra de amărăciune, şi-a sfâşiat hainele de
durere şi a postit înaintea Domnului. Apoi, când poporul s-a adunat în jurul lui,
el a rostit o cutremurătoare rugăciune de pocăinţă. în această rugăciune el
mărturiseşte păcatele poporului identificându-se cu acesta. în încheiere el face
un sumar al întregii mărturisiri spunând:
Doamne. Dumnezeul lui Israel, Tu eştidrept; căci
astăzi noi suntem o rămăşiţă de robi izbăviţi. Iată- ne
înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu
putem sta înaintea Ta.(9:15)
Duhul pocăinţei a venit şi asupra celor care îl înconjurau pe Ezra în timp ce
plângea înaintea Domnului. A început mărturisirea păcatelor şi căpeteniile au
propus măsura radicală de izgonire a femeilor străine şi l-au îndemnat pe Ezra
să treacă la măsuri concrete. El i-a pus pe preoţi şi leviţi să jure că vor respecta
legea Domnului şi apoi a convocat la Ierusalim pe toţi bărbaţii din Iuda şi
Beniamin. în condiţii de ploaie şi frig (căci era in luna a noua) a avut loc o
adunare de pocăinţă şi au hotărât ca in faţa autorităţilor locale fiecare să se
prezinte pentru desfacerea căsătoriei neconforme cu Legea Domnului. în scopul
acesta au format un consiliu constituit din capii de familii şi prezidat de Ezra.
Timp de trei luni de zile au soluţionat o sută zece cazuri de căsătorie
neîngăduite pe care le-au desfăcut. Au fost doar patru persoane care s-au
împotrivit acestei măsuri severe de pocăinţă (15:19). Desigur, consiliul a
rezolvat în conformitate cu legile civile şi situaţia copiilor din aceste familii. 13'
Măsura a fost într-adevăr drastică, însă pocăinţa deplină rămâne singura
garanţie pentru întoarcerea la Dumnezeu şi singura protecţie împotriva păcatului
care neînlăturat va produce mari dezastre.
129
The Lion Handbook Io the Bible. p. 308. David & Pat Alexander au apreciat că
grupul care însoţea pe Ezra deţine daruri pentru templul din Ierusalim în valoare de un
milion de lire sterline.
130
N.I. V. Study Bible, p. 676. "în caz de divorţ copiii erau daţi în îngrijirea mamei ... In
Babilon copiii erau încredinţaţi mamelor pentru a-i creşte şi nu aveau dreptul să se
recăsătorească, potrivit cu codul Hammurapi, până nu creşteau copiii mari."
CAPITOLUL X
NEEMIA
RESTAURAREA CETĂŢII IERUSALIM
Aşa cum cartea Ezra a relatat prima parte a refacerii vieţii naţionale a
evreilor, cartea Neemia prezintă istoria celei de a doua faze.
Dumnezeu, care a găsit oamenii potriviţi pentru restaurarea spirituală a
repatriaţilor, va găsi şi persoana necesară pentru a doua fază a restaurării -
rezidirea cetăţii Ierusalim. Cu privire la aceasta Halley spune:
Neemia a mers la Ierusalim (444 î.H.). Ezra era acolo
de treisprezece ani. însă Ezra a fost un preot, care învăţa
pe popor religia. Neemia a venit ca şi guvernator civil,
cu autoritate de la regele Persiei să reconstruiască Zidul
şi să restaureze Ierusalimul ca o cetate fortificată. l31
Cartea Neemia poartă numele personajului principal, iT/pţl? /Neemia/,
paharnicul împăratului persan Artaxerxes, trimis cu scopul de a conduce
lucrările de zidire a cetăţii Ierusalim. El a venit la Ierusalim în două perioade: în
445-44 î.H. şi respectiv 432 î.H.. La început, cărţile Ezra şi Neemia au fost
considerate ca o singură carte. Se pare că separarea în două cărţi începe cu
traducerea lui Ieronim - Vulgata.
Neemia a fost un evreu născut în Babilon şi numele înseamnă "Mângâierea
lui Iahve". Probabil a fost născut într-o familie aristocrată, căci de tânăr ajunge
să deţină importanta funcţie de paharnic al împăratului Artaxerxes al Persiei.
Toate acestea evidenţiază calităţile alese ale acestei persoane, cât şi consacrarea
lui înaintea Dumnezeului adevărat al evreilor, care în providenţa Sa foloseşte
persoana, cât şi împrejurările create pentru a direcţiona bunăvoinţa monarhului
persan în vederea reconstruirii cetăţii Ierusalim. Jensen notează:
Neemia a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu,
umplut cu Duhul Sfânt. El a avut o ureche sensibilă la
vocea lui Dumnezeu chiar în ce priveşte detaliile
lucrului pe care îl făcea (2:12; 7:5). Rugăciunea a fost o
parte naturală şi esenţială a vieţii sale. El a ştiut ce era
munca şi a lucrat, inspirând şi pe alţii să facă la fel ... şi
când unii din oamenii săi s-au descurajat, el a îndreptat
ochii lor spre ajutorul Domnului şi a găsit un răspuns
308
imediat. Conducător, muncitor, soldat, slujitor al lui
Dumnezeu - acesta a fost Neemia.132
10.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII
Sursele evreieşti afirmă că Ezra a scris cartea sa, referindu-se desigur la
cartea Ezra-Neemia, care era una singură. în acelaşi timp ele afirmă că această
carte a fost terminată de către Neemia. Criswell este de părere că "Neemia a
adăugat cartea sa ca un apendice la aceea scrisă de către Ezra." 133 Concluzia
evidentă este că Ezra a scris cartea care îi poartă numele şi unele părţi din cartea
care poartă numele lui Neemia. Faptul că unele părţi au fost scrise de către
Neemia însuşi reiese din evidenţele interne. Anumite părţi ale cărţii conţin
memoriile sale (1:1-7:5; 11:1-2; 12: 27-43; 13:4-31). Listele familiilor evreieşti
care sunt identice cu cele din Ezra 2:1-70 au putut fi luate din surse
preexistente.
Având în vedere că Neemia a servit ca şi guvernator la Ierusalim de două ori
(în 445 şi a doua oară în 433 î.H.), timpul scrierii cărţii este secolul al cincilea
î.H. Unii au considerat anul 420 î.H.."
134 '
10.3. CADRUL CĂRŢII NEEMIA
Atât cadrul geografic, cât şi cel istoric sunt aproape identice cu cele ale
cărţii Ezra. Evenimentele se petrec în Susa, capitala imperiului Persan, pe
vremea împăratului Artaxerxes I (465-425 î.H.), când Neemia era paharnicul
împăratului, şi la Ierusalim, unde el vine să construiască zidurile cetăţii.
De asemenea, se petrec în timpul lui Cir, împăratul Persiei (550-530 î.H.),
care a dat edictul de eliberare a evreilor din captivitate, şi a lui Dariu (521-486
î.H.), care, de asemenea, a fost favorabil proiectelor de restaurare ale evreilor,
cărora le-a urmat, în anii 465-423 î.H., Artaxerxes Longimanus I, care, şi a
acceptat să fie o unelată în mâna lui Dumnezeu în vederea planurilor Sale. Pe
vremea lui Artaxerxes I a avut loc (în 458 î.H.) întoarcerea celui de-al doilea
convoi de repatriaţi din Babilon sub conducerea lui Ezra, precum şi întoarcerea
celui de-al treilea convoi sub Neemia, în anul 445 î.H. în ambele cazuri
Artaxerxes a oferit sprijin împărătesc celor care s-au întors şi lucrărilor făcute la
Ierusalim.
Ca o naturală continuare a cărţii Ezra, cartea Neemia dovedeşte cum o reală
restaurare spirituală duce la restaurarea din punct de vedere fizic, economico-
social şi politic care sunt tot atât de importante în planul lui Dumnezeu pentru
132
7 — i------------* MT' "'
l3The Criswell StudyBible, p.576.

poporul Său. Pentru aceasta este nevoie de dedicarea totală a lui Neemia. Cartea
arată cum zidurile dărâmate ale Ierusalimului sunt rezidite, în mijlocul opoziţiei
şi piedicilor ridicate de vrăjmaşi, prin devotamentul şi conducerea competentă a
lui Neemia. Tot în felul acesta, credinţa evreilor întorşi din captivitate fusese
restaurată prin devotamentul şi munca stăruitoare a cărturarului Ezra.
Cea mai mare parte a cărţii tratează restaurarea zidurilor cetăţii Ierusalim,
însă în partea a doua lasă să se întrevadă că rezultatele obţinute pe plan fizic
vor conduce la o altă înviorare: cea spirituală, atât de necesară poporului, cu
chemarea din partea lui Dumnezeu de care se bucurau israelitii.
Scopul cărţii este să arate cum Dumnezeu a venit în ajutorul deportaţilor
repatriaţi, în năzuinţa de a-şi relua locul în "Ţara făgăduinţei" şi rolul în
perpetuarea revelării mandatului mesianic încredinţat părinţilor lor.
10.5. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII
Şi conţinutul cărţii Neemia poate fi uşor împărţit în două părţi astfel:
1. Reconstruirea zidurilor cetăţii (1:1-6:19).
2. Reforma religioasă (7:1-13:31).
10.5.1. RECONSTRUIREA ZIDURILOR IERUSALIMULUI (1-6)
Aşa cum restaurarea spirituală nu a fost simplă, tot aşa nu a fost simplă nici
lucrarea de reconstruire a cetăţii. Era nevoie de cineva care să preia viziunea din
partea lui Dumnezeu - să fie gata să-şi însuşească o asemenea încredinţare
riscantă - şi apoi să lucreze cu zel spre a depăşi toate piedicile aflate în calea
realizării măreţei lucrări.
10.5.1.1. PAHARNICUL VIZIONAR (1:1-11)
Figura luminoasă a edilitarului reconstruirii cetăţii Ierusalim după exil a
fost modelată în condiţiile captivităţii şi ale ataşamentului său sincer de poporul
şi Dumnezeul poporului său. Samuel Schultz îl caracterizează:
Detaşându-se ca una dintre figurile cele mai
cunoscute din era post-exilică, el şi-a slujit efectiv
poporul începând din 444 Î.H..E1 a renunţat la poziţia sa
de la curtea persană pentru a-şi seni propria naţiune în
reconstruirea Ierusalimului. Handicapul său fizic, ca
eunuc, a devenit un avantaj pentru slujirea devotată şi
conducerea remarcabilă din anii când a fost guvernator
activ al statului evreiesc.135
Neemia nu-şi găseşte implinirea în postul lui de încredere şi prestigiu la
curtea regală a Persiei. Gândul lui este la pământul ţării sale, cu cei întorşi din
captivitate şi cu cetatea părinţilor săi. Când rudeniile sale îi aduc veşti proaste
despre poporul şi cetatea sa iubită, el este profund mişcat, se întristează şi se
135
dedică postului şi rugăciunii. Din rugăciunea sa de pocăinţă se vede clar că a
avut viziunea pentru care Dumnezeu îl pregătise. Se identifică cu propriul
popor, ca Moise altădată, şi va folosi privilegiile şi poziţia de la curte pentru a
da curs chemării Celui Preaînalt. Aşteptând prilejul nimerit, continuă să trateze
problema cu Dumnezeu.
10.5.1.2. Preluarea însărcinării riscante (2:1-20)
Cine nu-şi poate da seama că însărcinarea construirii zidurilor Ierusalimului
era o treabă deosebit de riscantă ?! întrebat fiind de către împărat despre
întristarea care I se putea citi pe faţă, alesul lui Iahve îndrăzneşte şi-şi destăinuie
durerea inimii pentru dezastrul Ierusalimului. Riscul de a veni în faţa
monarhului cu problemele unei cetăţi ţinute sub restricţiile acestuia era
considerabil. Cum "inima împăratului este în mâna Domnului", Dumnezeu i-a
dat lui Neemia trecere în faţa lui Artaxerxes, care a aprobat cererea lui, deşi
aceasta devenise deja îndrăzneaţă, solicitând de-acum şi sprijin (în recomandare
şi chiar material) din partea împăratului pentru proiectul inimii sale. Din cerinţa
lui se întrezăreşte poziţia de guvernator al Ierusalimului pe care o cerea Neemia
şi pe care o primeşte întocmai. Nimic n-a fost prea mult atunci când Mâna cea
bună a Dumnezeului lui era peste el (2:1-8).
Complexitatea însărcinării se dezvăluie la primul contact cu Sanbalat şi
Tobia136, care au privit cu rezerve o astfel de iniţiativă (2:9-10).
O ultimă, însă nu cea mai neînsemnată, latură a încredinţării şi a riscului
însuşit consta în contactul cu situaţia dezastruoasă şi înduplecarea inimii
repatriaţilor pentru a-şi însuşi şi ei viziunea.
Neemia dă ocol cetăţii noaptea, în secret, pentru a vedea cu ochii săi
situaţia. Apoi cu înţelepciunea de sus le-a expus planul şi le-a mărturisit despre
călăuzirea divină de care a avut parte şi astfel s-a dat startul marii lucrări.
10.5.1.3. Desfăşurarea dificilei lucrări (3:1-6:19)
Partea cea mai dificilă abia urma, însă însufleţiţi de Duhul Domnului şi de
exemplul lui Neemia, începând cu marele preot şi continuând cu cei din popor,
după familiile fiecăruia, au pornit lucrarea începând de la poarta oilor, de jur
împrejur, fiecare familie preluând o anumită porţiune din zid, începând fiecare
din dreptul casei lui. Felul în care s-a lucrat dezvăluie clar calitatea de bun
strateg şi de conducător a lui Neemia (3:1-32).
Curând poporul, care lucra cu mare entuziasm, are de întâmpinat opoziţia
vrăjmaşilor Sanbalat Tobia şi a arabilor, amoniţilor şi a altor locuitori ai
ţinuturilor din jur. Aceştia au ridiculizat pe cei ce munceau şi i-au terorizat
(4:1-3; 7-8). Presiunii din afară i se adaugă şi frica şi descurajarea celor din Iuda
136
cf. The Criswell Study Bible, p. 578. Sanbalat este identificat de Iosif Flaviu ca
"satrap al Samariei" în timpul stăpânirii persane, unul dintre guvernatorii cărora li s-a
adresat Neemia. Tobia putea fi şeful amoniţilor din zonă sau secretarul lui Sanbalat
(6:17-19) Amândoi au constituit obstacolul din afară cel mai periculos în calea
realizării lucrărilor de restaurare, fiind acompaniaţi şi de Gheşem Arabul, poate un şeic
al armatelor arabe din zonă (2:19).
(4:10). Ca un bun credincios, Neemia a apelat la rugăciune fierbinte către
Dumnezeu, iar ca bun conducător a organizat atât lucrul în continuare, cât şi
paza zidurilor. Ziua era destinată zidirii, iar noaptea vegherii. Programul era
fără întrerupere pentru mult timp (4:1-23). Când încercările din afară au fost
pentru un moment depăşite, au izbucnit cele dinăuntru. O mare nedreptate
socială a fost descoperită. In timp ce Neemia şi cu ceilalţi din Persia au făcut tot
ce au putut pentru a răscumpăra sclavi evrei şi acum ca guvernator al
Ierusalimului suporta cheltuielile pentru hrană din propriile venituri şi ajuta pe
săraci, cei bogaţi din Iuda cereau dobândă pentru banii împrumutaţi fraţilor lor
săraci, care îşi amanetaseră ogoarele şi se vindeau pe ei înşişi ca sclavi din
pricina datoriilor (5:1-10). Lucrul acesta era împotriva legii Domnului (Ex.
22:25) şi a generat mari nemulţumiri în popor. Neemia i-a mustrat aspru pe cei
ce făceau asemenea lucruri şi le-a poruncit să restituie fraţilor lor ogoarele, viile
şi casele, cât şi a suta parte din dobânda cerută, determinându-i să asculte.
Neemia însuşi a lucrat alături de ei şi a cheltuit din propriile posesiuni pentru
lucrare, oferind zilnic hrană multora, fără să primească drepturile cuvenite
dregătorului (5:10-19).
Un nou val de piedici din partea celor din afară pune iarăşi la încercare
lucrarea. Aceiaşi duşmani caută acum să scape de Neemia, care era sufletul
lucrării. Mai întâi, încearcă să-1 ademenească să meargă la ei pentru a-1 face să
părăsească Ierusalimul (6:1-4). Neemia însă a refuzat invitaţia în mod delicat. în
al doilea rând, încearcă să-1 intimideze, trimiţându-i scrisori prin care se
insinuează zvonul că Neemia ar căuta să se răscoale împotriva împăratului şi îl
invitau să se sfătuiască împreună. El însă, simplu, le-a comunicat că zvonurile
nu erau adevărate şi a refuzat să participe la întâlnire.
In final, l-au plătit pe prorocul Şeinaia care 1-a anunţat pe Neemia că vor
veni vrăjmaşii să-1 omoare şi îl îndemna să se refugieze în templu şi să se
închidă acolo pentru a se salva (6:10). Acesta ar fi fost un act de profanare a
templului, prin care ei căutau să-1 compromită. Apelând la Dumnezeu în
rugăciune, credinciosul slujitor al lui Dumnezeu a descoperit falsitatea
prorocilor şi a refuzat să le urmeze sfatul - s-a încrezut în Dumnezeu (6:10-14).
După cincizeci şi două de zile, zidul a fost terminat şi toţi cei din jur au
cunoscut că Dumnezeu era cu poporul Său. Iar Ierusalimul era din nou o cetate
fortificată.
10.5.2. REFORMA RELIGIOASĂ (7:1-13:31)
stare să înţeleagă (bărbaţi, femei şi copii) Legea. La auzirea Cuvântului
Domnului tot poporul a fost cuprins de un duh de pocăinţă şi a început să plângă
înaintea Domnului. întrucât au redescoperit cum trebuie ţinută sărbătoarea
corturilor (aspect care i-a surprins în timp ce studiau Legea), israeliţii au
construit corturi şi au sărbătorit praznicul, pentru prima dată de la timpul lui
losua, aşa cum prevedea Legea şi cu o mare bucurie (8:1-18).
Trebuie remarcat faptul că toate adevăratele treziri spirituale: în timpul
regelui Iosia, în timpul Reformei lui Martin Luther şi altele s-au declanşat în
urma cercetării Cuvântului lui Dumnezeu.
Tot astfel, după sărbătoarea corturilor în timpul căreia s-a continuat
studierea Legii Domnului, s-a declanşat o pocăinţă a naţiunii, însoţită de post şi
rugăciune şi profundă închinare înaintea Domnului din partea tuturor celor ce
aparţineau poporului Domnului. în această atmosferă Ezra a rostit în numele
întregii adunări faimoasa rugăciune de pocăinţă (9:1-37). El a trecut în revistă
întreaga istorie a naţiunii alese de la originile ei (cu Avraam) şi până în timpul
lor. A istorisit felul în care Dumnezeu i-a iubit, condus şi ocrotit însă şi felul în
care ei s-au abătut de multe ori şi au fost pedepsiţi. A mărturisit păcatele şi a
cerut îndurarea lui Dumnezeu şi iertare pentru poporul Său.
La sfârşitul rugăciunii au încheiat în scris un legământ, care a fost semnat şi
parafat de căpeteniile poporului, preoţi şi leviti. Aceştia toţi s-au angajat solemn
să umble în legea lui Dumnezeu (9:38-10:31). De asemenea, au luat hotărâri
ferme cu privire la aducerea zeciuielilor şi a dărilor către templu şi organizarea
şi întreţinera leviţilor şi a preoţilor care să asigure slujirea după Lege
(10:32-39).
A urmat repartizarea locuitorilor în capitală şi în restul oraşelor şi satelor.
Căpeteniile poporului s-au aşezat la Ierusalim. Dintre ceilalţi, câte unul din zece
a fost ales prin sorţi să locuiască în Ierusalim (11:1-36). S-a făcut şi numărarea
preoţilor şi a leviţilor (12:1-26). La sfârşitul tuturor acestor acţiuni sfinte, care
au fost împlinite în spiritul reformei potrivit cu Legea, a avut loc sărbătoarea
sfinţirii zidurilor cetăţii. Cântăreţii cu instrumente au fost organizaţi în două
coruri, fiecare în fruntea unei procesiuni împreună cu căpeteniile poporului şi
urmaţi de mulţimea adunată. Cele două procesiuni, au pornit din acelaşi loc pe
zidul cetăţii, în sens invers una faţă de cealaltă şi s-au întâlnit împreună la
templu. Acolo a avut loc ceremonia sfinţirii zidurilor, s-au adus jertfe şi cântări
cu strigăte de bucurie. Apoi au fost rânduiţi şi dregătorii templului (12:27-47).
în anul 433 î.H., după ce a sfârşit întreaga lucrare, Neemia s-a întors la
împăratul Artaxerxes (2:6; 13:6 şi 5:14). A revenit la Ierusalim în anul 425 î.H.,
când a fost nevoit să facă o altă reformă spirituală. La întoarcerea sa în
Ierusalim, Neemia a descoperit că se făcuseră diferite abuzuri în absenţa lui.
Tobia, care nu era israelit, primise dreptul să locuiască în odăile aparţinătoare
templului, zeciuielile pentru leviţi nu se aduceau şi nu era respectat Sabatul, iar
m
ulţi dintre israeliţi se căsătoriseră cu femei străine.
Neemia a aplicat măsuri severe celor care s-au abătut şi a mustrat
căpeteniile pentru abaterile săvârşite. A ordonat îndepărtarea din Casa
Domnului a celor care nu trebuiau să locuiască acolo precum şi respectarea
Sabatului, oprind comerţul şi alte lucrări în această zi. Neemia a tratat deosebit
de sever pe cei care se căsătoriseră cu femei străine şi ai căror copii nu mai ştiau
să vorbească limba evreiască. Unul dintre fiii marelui preot se căsătorise chiar
cu fiica lui Sanbalat, vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu, şi Neemia 1-a izgonit
Neemia încheie scrierea lui rugându-se lui Dumnezeu cu privire la tot ceea
ce a tăcut ca dregător şi ca mare reformator în poporul Domnului El rămâne un
model de credincioşie, slujire, curăţie, hărnicie şi perseverentă în ataşamentul
său faţă de legea Domnului.
CAPITOLUL XI
ESTERA
ISTORIA PROVIDENŢEI DIVINE
Cartea Estera este ultima din colecţia cărţilor istorice în canonul protestant,
în canonul evreiesc este una dintre cele cinci suluri "Meghilot" şi se citea la
sărbătoarea Purim. De asemenea, este ultima dintre cele trei cărţi care prezintă
perioada restaurării în istoria israeliţilor. în timp ce primele două (Ezra şi
Neemia) ilustrează viaţa acelora care s-au repatriat după exilul babilonian,
Estera prezintă situaţia acelora care, chiar după ce a fost dat edictul lui Cir, în
perioada persană (539 - 333 î.H.), au rămas în străinătate. Cartea prezintă
prigoanele dezlănţuite asupra evreilor şi încercarea de exterminare a acestora.
Deşi nu este pomenit numele lui Dumnezeu, suveranitatea şi atotputernicia Lui
sunt deosebit de clar dezvăluite prin felul în care El apără şi-şi izbăveşte
poporul Său. Pentru creştini, cartea Estera este un frumos îndemn la o totală
încredere şi dependenţă de Dumnezeu.
11.1. TITLUL CĂRŢII ESTERA
Cartea Estera şi-a primit titlul de la numele eroinei principale "Estera", care
în limba persană înseamnă "stea". în evreieşte ea s-a numit HDin /Hadasa/ sau
"plantă de mir"; planta de mir era întotdeauna verde şi avea flori frumos
mirositoare (2:7).' Ea a fost o stea în Israel şi a răspândit'mireasma mântuirii.
Este interesant faptul că în Biblie, pe lângă cartea Estera, nu mai există decât o
singură carte care poartă numele unei femei - Rut. în ambele cărţi Dumnezeu a
folosit câte o femeie pentru a-şi îndeplini lucrarea Sa izbăvitoare. în prima, o
străină moabită Rut este primită în poporul Domnului şi cuprinsă în genealogia
Domnului Isus. în a doua carte, o israelită Estera este trimisă la neamuri pentru
a mijloci în vederea izbăvirii poporului de la exterminare.
11.2. AUTORUL CĂRŢII ESTERA
Autorul cărţii este necunoscut. Unii cercetători consideră că a fost scrisă
de către o persoană care a trăit în ultima parte a secolului V înainte de Domnul
Isus, când a avut loc acţiunea. Iosif Flavius a lansat ideea că această carte a fost
scrisă de către Mardoheu, părere care a fost contestată pe baza textului din
capitolului 10:2-3 din care reiese că Mardoheu ar fi murit deja, din moment ce
' cf. Jensen, op.cit., p. 242.
întreaga acţiune este redată la timpul trecut. Este clar că autorul a fost un evreu
care a cunoscut viaţa persană a timpului respectiv. Citind versetul 20 din
capitolul 9 aflăm că el se ocupa cu scrisul la curte. Talmudul o numeşte "Cartea
marelui om al sinagogii", care putea fi Ezra sau chiar Neemia.
11.3. CADRUL CĂRŢII ESTERA
Evenimentele cuprinse în cartea Estera se petrec în secolul al cincilea
înainte de Hristos, după ce evreii din primul convoi de repatriaţi au sosit sub
conducerea lui Zorobabel (536 î.H.) şi înainte de întoarcerea celui de-al doilea
grup, condus de Ezra (458 î.H.). Sub acest aspect Halley precizează:
Deşi această carte urmează după cartea Neemia, din
punct de vedere cronologic evenimentele prezentate în
ea preced cartea Neemia cu circa treizeci de ani. Se
spune că Estera a făcut posibilă lucrarea lui Neemia. 138
Perioada corespunde cu timpul domniei împăratului Ahaşveroş, numit şi
Xerxes I, care a domnit în Persia între anii 486-464 î.H. Astfel, evenimentele
din cartea Estera pot fi plasate între capitolele şase şi şapte ale cărţii Ezra.
Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în oraşul Susa,
capitala imperiului Medo-Persan în Mesopotamia la o distanţă de 150 mile nord
de Golful Persic. Era aceeaşi cetate în care a slujit profetul Daniel şi unde a avut
viziuni din partea Domnului (Dan. 8:2). '"Unii au estimat că în Persia şi în
Babilon, în timpul desfăşurării evenimentelor relatate în cartea Estera, trăiau
aproximativ două - trei milioane de locuitori evrei/' 139
11.4. TEMA Şl SCOPUL CĂRŢII ESTERA
Cartea Estera dezvăluie un segment din istoria evreilor rămaşi în Persia
Idupă eliberarea lor din exilul babilonian. în multe momente din istorie, poporul
evreu şi-a atras împotrivire din partea celor din jur. într-o astfel de împrejurare a
cost ameninţat cu exterminarea din imperiul Persan, datorită urii lui Haman,
primul ministru al împăratului Ahaşveroş. Prin providenţă divină, Estera este
ridicată la rangul de împărăteasă şi intervine pentru izbăvirea neamului ei.
Evreii sunt izbăviţi şi se răzbună pe duşmanii lor. Cartea începe cu ospăţul dat
n cinstea împăratului şi se încheie cu ospăţul sărbătorii Purim, care marchează
pbăvirea israeliţilor, dat în cinstea împăratului împăraţilor şi Domnului
brunilor - Dumnezeu.
Cartea a fost scrisă pentru a evidenţia providenţa, înţelepciunea şi
Itotputernicia lui Dumnezeu în ocrotirea poporului Său în vremuri de restrişte,
i ţările unde israeliţii erau împrăştiaţi. Prin activităţile de fiecare zi ale
amenilor, Dumnezeu îşi manifestă providenţa Sa. Atât împăratul, cât şi Estera,
dardoheu şi Haman, urmându-şi fiecare propriul interes, fără să se gândească
ls
9
I Jensen, op.cit., p. 242.
acţionează în direcţia împlinirii planului lui Dumnezeu. Voinţa liberă a omului
se împleteşte armonios cu suveranitatea şi voinţa desăvârşită a lui Dumnezeu.
Cartea Estera este o scriere teologică profundă, teologia fiind apanajul vieţii de
fiecare zi a personajelor din această carte.
11.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTULSUMAR CĂRŢII
Cartea poate fi uşor segmentată în patru părţi distincte, astfel:
1. Antecedentele izbăvirii (1:1-2:23)
2. Conspiraţia împotriva evreilor (3:1-4:17)
3. Acţiunea izbăvirii divine (5:1-7:10)
4. Definitivarea izbăvirii - Urmări (8:1-10:3).
11.5.1. ANTECEDENTELE IZBĂRII (1:1-2:23)
Deosebit de important este faptul că în providenţa şi preştiinţa Sa,
Dumnezeu pregăteşte izbăvirea pentru ai Săi, chiar înainte de a se vedea nevoia
de izbăvire sau de a apărea pericolul. Aceeaşi metodă a folosit-o Dumnezeu şi
în ceea ce priveşte planul Său de mântuire pentru omenire făcut din veşnicie, în
Hristos.
11.5.1.1. ESTERA DEVINE ÎMPĂRĂTEASĂ (1:1-2:20)
împăratul Ahaşveroş domnea asupra imperiului vast al Persiei cuprinzând
teritoriile de la râul Indus până în Etiopia (486 - 464 î.H.). "Istoricul grec
Herodotus îl descrie ca fiind un om crud, capricios şi senzual, ceea ce se
potriveşte perfect în această carte cu privire la caracterul său." 140 Altfel, el a fost
cunoscut ca unul dintre cei mai iluştri monarhi ai lumii antice.
împăratul a dat un mare ospăţ pentru căpeteniile oştirii perşilor şi mezilor şi
mai marilor tuturor ţinuturilor imperiului.
Se pare că ospăţul a fost dat pentru pregătirea faimoasei sale expediţii
împotriva Greciei. A purtat lupte la Termopile şi Salamina (480 î.H.). 141 Ospăţul
a durat o sută optzeci de zile în care împăratul şi-a expus atât bogăţia şi luxul de
care dispunea, cât şi manierele sale de gazdă primitoare. După ospăţul
căpeteniilor a urmat un ospăţ de şapte zile oferit tuturor locuitorilor din capitala
Susa. în timpul acesta, toţi, de la mic la mare, puteau să se ospăteze după voie în
grădina palatului. împărăteasa Vasti a dat şi ea un ospăţ femeilor din casa
împărătească. în ultima zi de ospăţ, în mijlocul veseliei, al turmentării şi poate
chiar al dezmăţului, împăratul a poruncit famenilor săi să o aducă pe
împărăteasa Vasti purtând pe cap cununa împărătească, ca împăratul să-i expună
frumuseţea în faţa oaspeţilor.
Refuzul împărătesei de a se prezenta şi a se expune în faţa oaspeţilor la
porunca împăratului a dus la demiterea ei din poziţia de împărăteasă, după ce
140
Ui
cf. Halley, op.cit., pp.237, 238.
împăratul s-a sfătuit cu cei şapte mari domnitori ai Persiei şi Mediei. Toţi
aceştia vedeau în nesupunerea împărătesei pericolul grav de a fi un exemplu
negativ pentru toate femeile din imperiu încurajându-le la nesupunere (1:1-22).
Ca urmare a acestui fapt, s-a dat o poruncă în tot imperiul. Fetele fecioare
cele mai frumoase trebuiau să fie aduse în capitala Susa, astfel ca dintre ele
împăratul să-şi aleagă una pe care dorea să o facă împărăteasă. între fetele
selecţionate era şi Hadasa sau Estera, o evreică orfană, adoptată şi crescută de
Mardoheu. vărul ei mai înaintat în vârstă. Ea era foarte frumoasă şi bine
crescută. Mardoheu o veghea de aproape la poarta palatului, venea zilnic acolo
pentru a o urmări pe Estera pe care a sfătuit-o să nu-şi dezvăluie identitatea
etnică. Estera a căpătat trecere înaintea împăratului, care a iubit-o şi a ales-o
împărăteasă. "In al şaptelea an al domniei lui [Ahaşveroş] Xerxes, ea a fost
recunoscută public înaintea prinţilor printr-un banchet regal"' 142(2:l-18).
Astfel, prima premisă şi cea mai de seamă în vederea izbăvirii de mai târziu
a iudeilor a fost pusă prin providenţa lui Dumnezeu.
11.5.1.2. Mardoheu pune temelia viitoarei sale demnităţi (2:19-23)
Grijuliu pentru soarta fiicei sale adoptive. Mardoheu petrece mult timp la
poarta palatului, loc care în condiţiile respective era centrul legal şi
comercial al cetăţii.143 Astfel, a avut prilejul să descopere planul pe care doi
fameni (Bigtan şi Tereş), ostaşi în garda regală şi păzitori ai odăii împăratului, 1-
au pus la cale în vederea asasinării stăpânului lor. Fapta de demnitate şi de
conştiinţă civică a lui Mardoheu a fost apreciată şi notată în cartea cronicilor
curţii. Cu aceasta, cea de a doua premisă în vederea actului izbăvirii evreilor
este asigurată. Ce minunat lucrează Dumnezeu pentru izbăvirea poporului Său !
11.5.2. CONSPIRAŢIA ÎMPOTRIVA EVREILOR (3:1-4:17)
Atacul asupra evreilor din imperiu şi intenţia de a-i extermina ţin de
ridicarea lui Haman în funcţia de prim-ministru şi de ambiţia lui de a-şi răzbuna
orgoliul rănit. In timp ce toţi ceilalţi slujitori ai împăratului de la poartă îi
acordau lui Haman onoare până la închinare, Mardoheu evreul (poate din
pricină că el se închina numai lui Dumnezeu) refuză să se închine.
Rănit în orgoliul propriu, Haman a hotărât să-1 pedepsească, însă în
vanitatea sa a plănuit să extermine şi neamul lui Mardoheu, pe toţi evreii din
imperiu. Folosind o practică superstiţioasă, tragerea la sorţ /pur/ pentru a acţiona
mtr-o "zi cu noroc", a fixat timpul pentru aplicarea hotărârii în luna a
douăsprezecea, adică după încă unsprezece luni. Din fericire, timpul a fost
ntocmai cel necesar evreilor nu numai pentru a contracara planul mârşav al lui
rlaman. ci şi pentru a asigura răzbunarea împotriva lui.
Pentru a asigura promulgarea de către împărat a legii pentru exterminarea
svreilor, Haman i-a ponegrit pe aceştia, descriindu-i ca pe un popor ce nu ţine
143
The N.I. V. Stucly Bib/e, p. 708. "Faptul că Mardoheu şedea la poarta împăratului
lonfirmă ocuparea de către el a unei înalte poziţii civice în imperiu".
seama de legile împăratului. A oferit vistieriei împărăteşti un capital de zece mii
de talanţi de argint în scopul sprijinirii acestei acţiuni. împăratul i-a dăruit lui
Haman atât argint, cât şi pe evrei, dându-i mână liberă să acţioneze.
Exterminarea evreilor a fost hotărâtă pentru ziua a treisprezecea a lunii a
douăsprezecea (Adar). în scopul acesta, au fost trimise scrisori în tot imperiul,
provocând astfel groază în rândurile evreilor.
Decretul exterminării evreilor a produs groază şi între locuitorii din Susa.
Mardoheu a trecut la cea mai radicală măsură prin care evreii îşi exprimau
durerea profundă.
... Şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a
presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii,
scoţând cu putere strigăte amare, şi a mers până la
poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era
îmbrăcat cu un sac (4: lb-2).
în timpul acesta împăratul şi Haman stăteau şi beau împreună (3:15b).
Protestul public al lui Mardoheu a atras atenţia împărătesei, care fusese anunţată
despre el. Prin trimisul Esterei, Mardoheu i-a făcut cunoscută nenorocirea care
se îndrepta asupra evreilor, informând-o despre decretul împăratului şi despre
complotul organizat de Haman. în acelaşi timp, el i-a cerut Esterei să intervină
pentru poporul ei la împăratul. La început, Estera i-a comunicat lui Mardoheu că
o lege expresă interzicea oricui să încerce să intre la împărat fără a fi invitat, sub
ameninţarea pedeapei cu moartea. Scăpa numai persoana căreia împăratul îi
întindea toiagul lui de aur. Mardoheu îi spune Esterei că poate acesta este
motivul pentru care a ajuns la împărăţie. I-a precizat că în cazul în care ea nu va
interveni, izbăvirea evreilor va veni din altă parte, iar ea şi casa ei îşi vor lua
osânda. Prin aceste cuvinte Mardoheu a stăruit ca Estera să intervină şi în
acelaşi timp şi-a exprimat propria credinţă privind izbăvirea. Estera îi cere lui
Mardoheu să postească şi să se roage împreună cu toţi iudeii din Susa, timp în
care ea şi servitoarele vor face acelaşi lucru. După aceasta, a treia zi va intra la
împărat deşi îşi riscă viaţa.
11.5.3. ACŢIUNEA DIVINĂ A IZBĂVIRII(5:l-7:10)
îmbrăcată în ţinută împărătească, Estera condusă de puterea Celui
Preaînalt - s-a prezentat în faţa împăratului. El i-a întins toiagul şi a primit-o cu
dragoste şi respect oferindu-i posibilitatea să ceară ce doreşte. Estera s-a limitat
doar să-1 invite pe împărat împreună cu Haman la un ospăţ. în mijlocul bucuriei
de la ospăţ împăratul îi oferă Esterei acelaşi favor, faţă de care ea nu face decât
să repete şi pentru a doua zi invitaţia la ospăţ.
Comportarea Esterei 1-a determinat pe Haman la mai intensă mândrie şi
satisfacţie, care însă îi erau umbrite de atitudinea constant ostilă a lui Mardoheu.
Inipărtăşindu-le celor din familie întristarea sa, Haman a fost sfătuit să ridice o
spânzurătoare şi în ziua următoare să-i ceară împăratului ca Mardoheu să fie
spânzurat; astfel, nestingherit, Haman se va putea bucura de favorurile
împăratului şi ale împărătesei. Dumnezeu însă intervine la momentul cel mai
nimerit. în timpul nopţii. împăratul nu a putut dormi şi a cerut să i se citească
cronica curţii. Auzind din nou despre fapta prin care Mardoheu salvase viaţa
împăratului, Ahaşveroş şi-a dat seama că nu-1 răsplătise cu nimic pe
binefăcătorul său. în acel moment, în curte a^ apărut Haman dorind să obţină
aprobarea pentru spânzurarea lui Mardoheu. însă împăratul i-a luat-o înainte,
cerându-i să spună cum trebuie să fie tratat un om pe care împăratul vrea să-1
cinstească. Haman, crezând că este vorba despre el, a spus că un asemenea om
trebuie îmbrăcat în ţinuta de paradă a împăratului şi apoi pus pe calul acestuia şi
purtat prin cetate, iar o căpetenie de seamă să-1 prezinte tuturor ca pe omul pe
care-1 cinsteşte împăratul. îndată împăratul a poruncit ca Haman să facă exact
cum a spus cu evreul Mardoheu. în modul cel mai ironic, Haman a fost înjosit
în faţa celui pe care voia să-1 distrugă. Iar lui Mardoheu i s-a făcut întocmai
după credinţa lui. Pentru el izbăvirea venise înainte de intervenţia Esterei.
în ziua următoare, la ospăţul oferit împăratului, Estera îl dă de gol pe
Haman şi mijloceşte la împărat pentru viaţa ei şi a poporului ei. La auzul
acestei veşti uluitoare, împăratul a ieşit înfuriat în grădină. întorcându-se în
palat, 1-a surprins pe Haman aruncat la picioarele Esterei, spre patul ei, în timp
ce îşi cerea viaţa de la ea. Gestul lui a fost însă interpretat de împăratul înfuriat
ca o încercare de silire a împărătesei. Aflând de spânzurătoarea ridicată de
Haman pentru Mardoheu, Ahaşveroş a poruncit de îndată ca Haman să fie
spânzurat pe ea. Izbăvirea evreilor era de acum asigurată. Dumnezeu a întors
răul asupra celui care 1-a iniţiat.
11.5.4. DEFINITIVAREA IZBĂVIRII - URMĂRI (8:1-10:3)
Izbăvirea evreilor din mâna lui Haman a fost într-adevăr monumentală.
Acum aceasta trebuia definitivată şi s-a realizat prin urmările victoriei asupra
vrăjmaşului.
Casa lui Haman a fost dată de către împărat pe mâna Esterei. Descoperind
legătura de rudenie a împărătesei cu Mardoheu, împăratul 1-a numit pe acesta
din urmă prim-ministru, în locul lui Haman.
Cu multă dibăcie şi smerenie, Estera a obţinut de la împărat aprobarea
pentru un al doilea decret care să dea dreptul evreilor să se apere în ziua
prevăzută pentru exterminare. Cu aprobarea împăratului, Mardoheu şi Estera au
trimis în tot imperiul scrisori prin care se contramanda acţiunea lui Haman şi se
arăta că evreii aveau dreptul să se răzbune pe cei ce ar încerca să-i piardă
(8:1-14). Bucuria i-a cuprins pe evrei pretutindeni pe unde ajungea porunca
împăratului.
In luna a douăsprezecea, în a treisprezecea zi, când vrăjmaşii credeau că vor
stăpâni asupra evreilor, au fost nimiciţi de către aceştia. Numai în cetatea Susa,
evreii au ucis cinci sute de oameni, între care au fost şi cei zece fii ai lui Haman.
Estera i-a cerut împăratului să le mai acorde evreilor încă o zi de răzbunare şi să
îngăduie ca fiii lui Haman să fie spânzuraţi pe lemn şi expuşi în Susa. A doua zi,
evreii au mai ucis în capitală încă trei sute de oameni, iar trupurile fiilor lui
Haman au fost spânzurate, după dorinţa Esterei.
In comemorarea izbăvirii evreilor, zilele de paisprezece şi cincisprezece ale
lunii Adar, zile anuale de sărbătoare şi ospăţ, au fost precedate de ziua
treisprezece ca zi de post. în aceste zile de sărbătoare, evreii îşi trimit daruri unii
altora. Sărbătoarea se cheamă "Purim", de la numirea de "Pur", adică "sorţ",
prin care Haman hotărâse nimicirea evreilor. Cu ocazia acestei sărbători, evreii
citesc cu voce tare cartea Estera. O citesc cu voce tare amintindu-şi de
miracolul izbăvirii lor. Henrietta C. Mears precizează în cartea sa următoarele:
Haman a fost Iuda Israelului. El a fost un^ monstru
hidos în viaţa poporului ales al lui Dumnezeu. în timpul
citirii cărţii Estera în sinagoga evreiască la sărbătoarea
Purim, ori de câte ori este pomenit numele lui Haman,
adunarea rosteşte în cor: "Fie ca numele lui să fie
vânturat afară", în timp ce băieţii împroaşcă cu pietre o
bucată de lemn pe care este înscris numele lui. 144
în încheierea cărţii se arată cum Mardoheu şi-a îndeplinit cu cinste slujba
slujba care i-a fost încredinţată de Dumnezeu spre binele poporului său,
atrăgându-şi dragostea acestuia, care 1-a iubit şi 1-a stimat.
Aşa cum Halley precizează: „Ceea ce Mardoheu şi Estera au făcut a pavat
calea pentru lucrarea lui Ezra şi Neemia. Ca Iosif în Egipt, şi Daniel în Babilon,
aşa au fost Mardoheu şi Estera în Persia".145
Cartea Estera este într-adevăr o capodoperă a literaturii evreieşti, însă şi a
teologiei, evidenţiind viaţa de credinţă. Aşa cum s-a mai arătat, cartea nu
pomeneşte Numele lui Dumnezeu, poate datorită cenzurii din mediul persan.
Insă prezenţa lui Dumnezeu este atât de evidentă, încât cercetătorul atent va fi
determinat să se închine şi să proslăvească Numele Domnului, "căci este bun,
căci în veac ţine îndurarea Lui".
144
145
Henrietta C. Mears, op.cit., p. 163.
LITERATURA POETICA
INTRODUCERE
A treia secţiune a canonului protestant o constituie colecţia celor cinci cărţi
poetice: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Desigur
că pasaje poetice pot fi întâlnite şi în celelalte scrieri ale Vechiului Testament
(vezi: Ex. 15; Deut. 32; Jud. 5; 2Sam. 22, precum şi însemnate părţi din
scrierile profetice), acestea însă sunt, prin excelenţă, poetice. Ele au fost scrise
de către oameni inspiraţi şi înţelepţi ai lui Dumnezeu în perioada monarhiei
timpurii (unite) a lui Israel. Scrierile poetice conţin poezii, cântări şi dialoguri
care reflectă meditaţiile, închinarea, bucuria, iar uneori întrebările şi
frământările inimilor şi minţilor lor prezentate înaintea lui Dumnezeu. Jensen
declară:
în timpul primilor ani ai monarhiei israelite,
Dumnezeu a inspirat câţiva scriitori să compună
pentru Scripturi unele poeme, cântări şi dialoguri
reflectând meditaţiile şi întrebările inimilor şi minţilor
lor. Acestea sunt cele cinci cărţi ... numite "Cărţi
poetice" ... Psalmi este exemplu de literatură poetică
prin excelenţă. Iov, Proverbe şi Cântarea Cântă-
rilor sunt de obicei clasificate după conţinut ca
"Literatura înţelepciunii", deoarece mesajul lor repre-
zintă observaţiile şi interpretările înţelepte ale vieţii
de fiecare zi.
Aşa cum s-a mai arătat, întregul conţinut al scrierilor Vechiului Testament
prezintă relaţia adevăratului Dumnezeu cu poporul ales al lui Israel prin care a
venit mântuirea pentru neamul omenesc. Dacă în Pentateuch este prezentat mai
ales ceea ce Dumnezeu a făcut şi ce El cere de la poporul Său, în scrierile
istorice avem istoria pelerinajului poporului ales în raport cu Dumnezeul lor. în
cărţile poetice întâlnim exprimările omului faţă de ce este, ce a făcut, ce face şi
ce ar dori să facă Dumnezeu pentru aleşii Săi.
Judecând după conţinutul general al acestor cărţi, putem spune că în ele
găsim trei feluri de material poetic: liric, didactic şi dramatic. Psalmii sunt în
Majoritate poezie lirică, pe când Proverbele şi Eclesiastul sunt de natură
didactică. Ele conţin acea literatură a înţelepciunii sau „chocmatica" evreiască;
aceasta se ocupă cu observaţia înţeleaptă şi interpretarea vieţii de toate zilele.
Cartea Iov şi Cântarea Cântărilor conţin material dramatic evreiesc, caracterizat
•n special prin folosirea dialogului pentru a exprima ideile prezentate.
Pentru a profita cât mai mult de valorile poeticii evreieşti, cercetătorul
Scripturilor trebuie să cunoască câte ceva din natura acestui tip de poezie. în
Jensen, op.cit, p. 252.
continuare, vor fi redate cele mai importante caracteristici ale poeziei evreieşti.
Poezia evreiască nu este caracterizată de rimă, inăsură şi ritm, ca şi poezia
clasică modernă. Ceea ce este specific poeziei biblice este paralelismul de idei
între două sau maimulte rânduri. Rândul, elementul de bază al poeziei poate fi
dispus în formaţii ca: dubletul (o pereche de două rânduri), tripletul (un grup de
trei rânduri), cvartetul (un grup de patru rânduri) sau pentetul (un grup de cinci
rânduri). Ideea exprimată în primul rând este repetată, dezvoltată sau contrastată
în rândurile următoare din formaţie.
Jensen remarcă trei tipuri de paralelism în poezia evreiască: 2
- Sinonimia. în cazul în care în al doilea rând este repetată ideea exprimată
în primul (Psalm 37:2, 6, 10, 12).
- Antiteza, în cazul în care al doilea rând conţine un gând care contrastează
cu ideea exprimată în primul ( Ps. 1:6; 30:5; 37:9)
- Sinteza, când al doilea rând şi următoarele este dezvoltat sau completat
gândul exprimat în primul rând (Ps. 19:7; 24:9; 37:4-5; 95:1-3; Prov. 16:3-5;
Iov; 9:25).
în multe din poemele Scripturii întâlnim varietăţi de combinaţii (ex. Ps. 37)
prin care se exprimă frumuseţea şi eficienţa poeziei evreieşti. Poetul dispune de
vaste posibilităţi, deoarece nu este limitat de reguli stricte în exprimarea
gândurilor sale. Oricum, deplina frumuseţe a acestui tip de poeziei poate fi
observată doar în originalul ebraic. Precizările de mai sus privind poezia
evreiască vor ajuta mult la înţelegerea mesajului acestor cărţi.
Aruncând o privire generală asupra celor cinci cărţi poetice, putem observa
următoarea structură: cartea Iov tratează problema suferinţei celui neprihănit,
binecuvântarea prin suferinţă; cartea Psalmi tratează despre căile felurite de
laudă şi rugăciune aduse Domnului, slăvirea prin nigăciune; Proverbe -
prezintă comportamentul credinciosului în viaţa de toate zilele, providenţa prin
perceptele divine; Eclesiast demască prostia uitării de Dumnezeu şi dezvăluie
înţelepciunea trăirii cu Dumnezeu, spre adevăr prin deşertăciune; Cântarea
Cântărilor conţine arta adorării, binecuvântarea prin unire.
CAPITOLUL I
Ibid., p. 255.
IOV
BINECUVÂNTAREA PRIN SUFERINŢĂ
Cartea Iov este prima din colecţia cărţilor poetice şi a fost considerată de
mulţi ca fiind una dintre cele mai frumoase poeme din întrega literatură antică
sau modernă.3
Trebuie precizat de la început că Iov nu a fost un personaj fictiv, aşa cum le
place liberal işti lor să susţină. Profetul Ezechiel, în Vechiul Testament, cât şi
apostolul Iacov, în Noul Testament susţin istoricitatea lui Iov (Ezech. 14:14-
20; Iacov 5:11). Iov a fost un om bogat şi credincios din perioada patriarhală. El
a fost preocupat sincer cu nevoile altora însă, fiind nevoit să treacă prin
suferinţe amare, a devenit surprins de faptul că Dumnezeu a îngăduit ca el, un
neprihănit, să sufere atât de mult. Iov a fost din ţara Uţ (1:1) situată undeva în
nord-estul Palestinei, aproape de pustiu (1:19), poate între Damasc şi Eufrat (în
ţinutul Irakului şi Arabiei Saudite de astăzi) (1:3).
Faptul că în această carte nu se pomeneşte nimic de legământul mozaic şi nu
conţine nici o referire la elementele Legii lui Moise, a condus pe cercetători la
concluzia că Iov a trăit pe vremea patriarhului Avraam. Felul lui de trai şi relaţia
lui cu Dumnezeu ne trimit spre perioada dintre turnul Babei şi chemarea lui
Avraam. Iov, Avraam şi Melhisedec sunt persoane cărora Dumnezeu li s-a
revelat cam în acelaşi fel, în mod direct şi personal, şi pot aparţine aceleiaşi
perioade. El a fost foarte bogat (1:3,10). Copiii săi au locuit în cetăţi mari din
regiune (1:4; 29:7).
Ruinele a peste 300 de cetăţi antice în zona Uţ descoperite de către arheo-
logi indică spre existenţa unei deosebit de active civilizaţii în această zonă în
acele timpuri îndepărtate." 4 Iov a fost un om neprihănit în ochii lui Dumnezeu
(1:1,5,8) şi potrivit perioadei sale; în calitate de cap al familiei a deţinut şi preo-
ţia în familie (1:5). A fost un om deosebit de respectat în societatea sa şi a avut
o viaţă lungă (1:3). Când a fost încercat pentru prima dată avea circa 60 de ani
Şi a murit la circa 200 de ani (42:16).
Oricine doreşte să înţeleagă cartea lui Iov nu va scăpa din vedere faptul că
aceasta este o carte orientală plină cu idei şi expresii caracteristice locuitorilor
străvechi ai răsăritului, este o scriere poetică în afară de primele două capitole,
precum şi versetele 7-22 din capitolul 52, şi tratează problema dificilă a marii
întrebări: "de ce îngăduie Dumnezeu suferinţa pentru cel neprihănit?".
Mears, op.cit., p. 169.
1.1.TITLUL CĂRŢI
Ca Rut şi Estera, şi cartea Iov este numită după numele personajului
principal 31 *X /Iov/, nu după autor. Cuvântul "Iov" poate să derive fie din limba
arabă şi înseamnă "unul care se întoarce" sau "pocăit", sau dintr-un cuvânt
evreiesc ce înseamnă "unul persecutat".
1.2. AUTORUL ŞI DATA SCRIERII
Autorul cărţii este Duhul Sfânt, iar scriitorul uman este anonim. Tradiţia
evreiască plasează evenimentele prezentate în cartea Iov în perioada patriarhală
(între timpul lui Avraam şi timpul lui Moise). Este cea mai veche carte din
Vechiul Testament. Unii cercetători, considerând stilul cărţii au plasat data
compoziţiei pe vremea lui Solomon. Printre cei sugeraţi ca posibili scriitori ai
cărţii au fost: Moise, Solomon, Isaia, Ieremia, Baruch sau Iov însuşi. 5 Autori
tatea cărţii nu este câtuşi de puţin diminuată de faptul că scriitorul nu este
cunoscut, ci constă în faptul că şi ea este inspirată în baza revelaţiei divine.
"Cartea oferă o declaraţie profundă privitor la atitudinea justă a lui
Dumnezeu faţă de suferinţa umană."6 încă din cartea Genesa reiese clar că prin
păcat a intrat suferinţa în lume. Se ridică însă marea întrebare: Cum îngăduie un
Dumnezeu iubitor şi drept ca un om neprihănit ca Iov să sufere atât de mult.
Doar în câteva zile, neprihănitul Iov pierde averi, familie şi sănătate. Trei
prieteni ai săi vin şi, îngrozindu-se de starea în care-1 găsesc, îl acuză de
ipocrizie. Ei stăruie asupra părerii că în viaţa lui Iov trebuie să fi fost păcat
ascuns, iar situaţia în care se găseşte decurge din această cauză. în acelaşi timp,
Iov susţine că nu e vinovat şi însuşi Dumnezeu arată că Iov era neprihănit (2:3;
42:3). Cartea învaţă pe cei credincioşi cum să interpreteze suferinţa de care au
parte. Singur Dumnezeu ştie cum să conducă toate lucrurile în final spre binele
credincioşilor Săi (Rom. 8:28). El este părintele bun care urmăreşte binele final
al copiilor Săi chiar prin faptul că îi trece prin suferinţă. El este deplin suveran
şi nu greşeşte niciodată. De aceea, cel credincios nu trebuie ca în suferinţă să se
preocupe atât de mult cu întrebarea: "de ce vine suferinţa?" (deşi lucrul acesta
este descoperit în carte), ci el trebuie să se întrebe: "cum ar trebui să mă
comport în suferinţă, ştiind că toate lucrurile atârnă de mâna Dumnezeului meu
bun şi îndurător?".
Iov nu suferă pentru că ar fi păcătuit. însă, neştiind cum trebuie să se
comporte în suferinţă până la capăt, păcătuieşte pentru că suferă. Suferinţa îl
împinge spre afirmaţii nepricepute înaintea Domnului. Dumnezeu însă în
Ibid.,p. 257.
1
The NIVStudy Bible, p. 216.
dragostea Sa i se descoperă şi-1 conduce la pocăinţă. Astfel, neprihănitul este

condus de la o neprihănire a lui, câştigată prin fapte, la neprihănirea pe care o dă
Dumnezeu în urma pocăinţei, care face din el un slujitor deosebit al lui
Dumnezeu. Deci, cartea Iov îi învaţă pe cei credincioşi cum să treacă prin
suferinţă după pilda Celui care suferind ne-a mântuit, aducând deplină slavă
Tatălui ceresc (Ps. 73; Luca 13:1-5; Ioan 9:1-3; Rom. 8:18-39). în scopul acesta
cartea arată mai clar cine este Dumnezeu, cum doreşte El ca cei credincioşi să
se încreadă în El, cum ocroteşte El pe credincioşii Săi punând hotar acţiunilor
Satanei şi cum conduce cele mai neplăcute lucruri spre binele credincioşilor Săi.
De-a lungul veacurilor, credincioşii au descoperit că această carte se adresează
nevoilor lor în cea mai delicată problemă din viaţă - problema suferinţei. Fără
îndoială că neprihănitul este chemat să ridice privirea peste talazurile
spumegânde ale încercării şi să întrevadă binecuvântarea de la urmă pregătită de
Dumnezeu biruitorilor împreună cu El (Iacov 5:11; Ps. 73:17).
Interpretată prin prisma luminii divine emanată de Noul Testament, cartea
Iov răspunde fără echivoc la cea mai dificilă problemă a celui neprihănit, aşa
cum s-a afirmat:
Doar în Noul Testament noi căpătăm răspuns
deplin la problema (suferinţei). Privindu-L pe Hristos pe
cruce noi vedem suferinţa singurului om cu adevărat
nevinovat. Şi noi vedem un Dumnezeu care poartă atât
de mult de grijă pentru noi, El este gata să poarte pe
umerii Săi întreaga povară a păcatului.
Studiată sub îndrumarea Duhului Sfânt cartea va fi deosebit de interesantă
pentru oricine.
întâmplarea din cartea Iov are loc în epoca patriarhală, poate în jurul anului
2000 î.Hr., în nord-estul Palestinei. Potrivit cu obiceiurile vremii, bogăţia se
măsoară în vite (1:3), iar el acţionează ca pretft al familiei sale (1:5).
Menţionarea sabeenilor (1:5) şi a caldeenilor (1:17) evidenţiază epoca amintită
mai sus. De asemenea, identitatea celor patru prieteni care discută situaţia arată
spre aceeaşi perioadă.
Elifaz din Teman, primul dintre ei, îşi întemeiază vorbirea pe "experienţe
spirituale" ce le-a avut poate în vis de noapte (4:12-16). Portretul corespunde
tradiţiei edomite străvechi.
Bildad din Şuah apare ca un tradiţionalist care foloseşte Proverbele şi se
argumentează prin spusele bătrânilor; el aparţine tradiţiei arabe.
Ţofar din Naama, om foarte dogmatic şi încrezut, care vorbeşte din propria
înţelepciune, era de origine din nordul Arabiei.
Elihu, poate din Siria, care apare în capitolele 32-37 după confruntarea lui
Iov cu primii trei mai în vârstă, este un om mai conservator decât ceilalţi. Dacă
primii trei afirmă în mod unanim că Dumnezeu binecuvântează pe
7
The Hon Handbook to the Bible, p. 319.
neprihăniţi şi pedepseşte pe păcătoşi (conform doctrinei dreptei retribuţii), Elihu
arată că uneori Dumnezeu îi încearcă pe cei neprihăniţi. De aceea, el nici nu este
acuzat de Dumnezeu la urmă. El afirmă că vorbeşte în umilinţă sub călăuzirea
Duhului Domnului. Toate cuvântările sunt exemple de oratorie antică şi indică
spre perioada străveche, patriarhală şi mediul răsăritean.
Specificul literar este un alt indiciu al cadrului străvechi evidenţiat de cartea
Iov. Fără nici o îndoială cartea face parte din literatura evreiască. De aceea, "Ea
stă în tradiţia propriului ei popor. Este israelită în spirit şi în mod cert, israelită
în teologie."8 Scriitorul evreu inspirat a putut foarte bine să provină, aşa cum s-a
afirmat, din epoca monarhiei israelite, însă întâmplarea în sine provine din
epoca patriarhală străveche, deoarece "Multe similarităţi au fost observate între
Iov şi alte scrieri din lumea antică, în particular, literatura înţelepciunii din
Mesopotamia şi Egipt."9
Ca alte compoziţii literare străvechi, cartea Iov are o structură literară
alternativă. Prologul şi epilogul sunt în proză, iar partea centrală a scrierii este
poetică.
Cei mai mulţi cercetători consideră cartea Iov ca fiind o dramă încadrată de
un prolog şi un epilog. Este drama credinciosului trecând prin suferinţă. Această
dramă îl prezintă pe Iov înainte de încercare, felul cum este încercat până ajunge
la disperare, cum este consolat sau mai degrabă acuzat de către prietenii săi care
nu cunosc lucrările Domnului, apoi intervenţia lui Dumnezeu şi pocăinţa de care
dă dovadă Iov îi aduc aprobarea divină.
Cartea se încheie prezentând situaţia credinciosului după ce a depăşit
încercarea.
Cea mai simplă împărţire a conţinutului adoptată de mulţi cercetători este în
trei părţi:
- Prologul (1:1-2:13),*în care se arată cum Iov este încercat de diavolul şi
cum rămâne încrezător în Dumnezeu şi statornic în neprihănire.
- Dialogurile (3:1-42:6), în care Iov se plânge până la disperare. Urmează
dialogul cu cei trei prieteni: Elifaz, Bildad şi Ţofar, care încearcă să-1 acuze.
Apoi, al patrulea: Elihu, care aduce mai multă lumină, fără să stăvilească însă
atitudinea disperată a lui Iov în încercare, până când Dumnezeu însuşi înfruntă
pe Iov, dovedindu-i injusteţea atitudinii sale şi conducându-1 spre pocăinţă.
-Epilogul (42:7-17), în care se arată că după pocăinţă Iov beneficiază de
aprobarea divină şi este încredinţat de către Dumnezeu să mijlocească pentru
iertarea celor trei prieteni ai săi care greşiseră atât de mult în cuvântările lor.
Apoi Iov, se bucură de o îndoită măsură a binecuvântărilor avute înainte de
încercare.
Francis I. Andersen, Tyndale Old Testament Commentaries - Job (Leicester, England:
Inter-Varsity Press),p. 23.
9
Ibid., p. 24.
Dr. W.A. Criswell împarte conţinutul dramei dintre prolog şi epilog în şase
acte, în care în mai multe scene cuprind toate dialogurile, fapt care oferă o bună
bază de studiu a fiecărei părţi:10
-Prologul (1:1-2:13)
- Actul 1 - Justeţea lui Dumnezeu (3:1-14:22)
- Actul 2 - Soarta celor păcătoşi (15:1-21:34)
- Actul 3 - Păcătoşenia lui Iov (22:1-26:14)
- Actul 4 - Monologul lui Iov (27:1 -31:40)
- Actul 5 - în apărarea lui Dumnezeu (32:1-37:24)
- Actul 6 - Provocarea lui Iov de către Dumnezeu (38:1-42:6)
-Epilog-(42:7-17).
1.5.1. PROLOGUL (1:1-2:13)
Prologul cărţii Iov prezintă neprihănirea acestuia precum şi provocarea din
partea lui Satan care merge până la acuzare, însă Iov rămâne neclintit în
neprihănirea lui.
1.5.1.1. NEPRIHĂNIREA LUI IOV ŞI BINECUVÂNTAREA
DIN PARTEA LUI DUMNEZEU (1:1-5)
Cartea începe cu prezentarea lui Iov, un prinţ al deşertului din epoca patriar-
hală, un om care deţinea o imensă bogăţie şi influenţă şi era vestit prin integrita-
tea şi pietatea sa. Un om "fără prihană", adică drept şi "curat" la suflet. Fru-
moasa lui familie era formată din soţie şi zece copii: şapte fii şi trei fete. Averea
lui consta în şapte mii oi, trei mii cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute
de măgăriţe şi mulţi slujitori. "... Şi omul acesta era cel mai cu vază din toţi
locuitorii Răsăritului." (1:3). Ceea ce ridică pe Iov şi mai mult este faptul că
purta de grijă de viaţa spirituală a familiei. Prin arderi de tot căuta să pună pe
fiecare din copiii săi într-o relaţie corespunzătoare cu Dumnezeu. Un asemenea
om însă nu este scutit de încercări.
1.5.1.2. PROVOCAREA SATANEI ŞI MĂRTURIA LUI IOV (1:6-22)
Felul în care neprihănitul Iov este încercat de către Satan cu îngăduinţa lui
Dumnezeu reiese din desfăşurarea a două scene: scena celestială şi scena
pământească.
(1) Scena cerească
"Fiii lui Dumnezeu" sau "ostile cerurilor" (IRegi 22:19), adică toate fiinţele
supraumane din univers (Ez. 10:20), s-au adunat înaintea lui Dumnezeu. A venit
şi Satan, adică "împotrivitorul", "adversarul", în mijlocul lor.
întâmplarea sugerează câte ceva despre personalitatea lui Satan. El a fost o
fiinţă celestă, creată de Dumnezeu, care însă a devenit împotrivitor,
duşmanul lui Dumnezeu şi acuzatorul oamenilor înaintea Părintelui
The Criswell Study Bible, pp. 603-604.
ceresc11 (Apoc. 12:10; Zah. 3:1). Aşa cum şi Criswell sugerează, se pot face
câteva precizări despre Satan:
- El este obligat să vină în faţa omnipotenţialului
Dumnezeu (v.6).
- Dumnezeu ştie ce e în mintea lui Satan (v.8).
- Satan este în spatele tuturor relelor de pe pământ.
- Satan nu este omniprezent.
- Satan nu face nimic constructiv.
- Satan nu poate face nimic fără permisiunea lui
Dumnezeu (v. 12).
- Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Satan este
întotdeauna limitată. El nu poate face decât răul îngăduit
de Dumnezeu (v.12 şi ICor. 10:13).
- Satan are într-adevăr o mare putere (v. 13-19).." 12
Dumnezeu se laudă cu Iov şi neprihănirea lui în faţa tuturor oştilor din
ceruri, iar Satan afirmă că aceasta se datorează binecuvântărilor de care
Dumnezeu i-a făcut parte. Cu alte cuvinte, el acuză pe Dumnezeu de faptul că a
creat asemenea condiţii pentru a fi cinstit de către Iov. Apoi, sugerează ca
Dumnezeu să se atingă de tot ce are Iov şi atunci el va blestema pe Dumnezeu,
îngăduind lui Stan să se atingă de posesiunile lui Iov, Dumnezeu îi interzice să
se atingă de el (1:8-12).
(2) Scena pământească
Pe pământ Satan acţionează prin mijloacele sale pentru a-1 deposeda pe Iov
de tot ce avea. Sabeenii, un trib arab deosebit de crud, i-au prădat boii,
măgăriţele şi robii. Un incendiu venit din văzduh i-a nimicit oile şi slujitorii.
Haldeenii, prădători nomazi din Arabia de nord, i-au înjunghiat cămilele şi
robii. Iar un vânt mare de dincolo de pustiu a prăbuşit casa în care erau copii lui
Iov şi au pierit cu toţii. Calamităţile naturale pot fi acţiuni ale lui Satan
îngăduite de Dumnezeu.
La toate acestea Iov îşi sfâşie hainele (simbol al durerii deosebite),
recunoaşte că totul a fost darul Domnului şi slăveşte numele lui Dumnezeu care
este suveran peste toate (1:21). Pe cât a fost de înfiorătoare scena celestă în care
Satan plănuieşte răul pentru Iov, pe atât este de dramatică scena pământească în
care vrăjmaşul confruntă pe Iov. însă tot pe atât de strălucit este triumful în
tragedie de care se învredniceşte credinciosul neprihănit.
1.5.1.3. ACUZAREA SATANEI ŞI BIRUINŢA LUr IOV (2:1-10) .)
Cea de-a doua încercare a lui Stana pentru a-1 compromite pe Iov cuprinde
iarăşi două scene: una celestă şi una pământească.
(1) Scena cerească
La o altă întâlnire a "fiilor lui Dumnezeu", la care iarăşi vine şi Satan,
Dumnezeu are prilejul să se laude şi mai mult cu servul Său Iov. în urma
1
Mulţi cercetători consideră că descrierea căderii împăratului Babilonului din Isaia
4:4-19 prefigurează căderea îngerului strălucitor devenit Satan. Decrierea depăşeşte
:adrul unui portret uman.
2
Criswell StudyBible, 605. . ,.,
încercărilor prin care a trecut, la virtuţile sale iniţiale se mai adaugă una pe care
Dumnezeu o remarcă în faţa lui Satan şi a sfinţilor. încă dinainte Iov era: fără
prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu şi se abătea de la rău. După
încercare se mai adaugă şi faptul că "el se ţine tare în neprihănirea lui" (1:9 şi
2:3). Iar Satan dorea ca Dumnezeu să-1 piardă "fără pricină". Şi Satan merge
mai departe cu îndrăzneala lui. De data aceasta îl acuză pe Iov ca fiind egoist şi
insensibil faţă chiar şi de cei din familie, păsându-i numai de propria fiinţă.
Satan argumentează afirmaţiile sale evidenţiind natura păcătoasă a omului:
"omul dă tot ce are pentru viaţa lui" (2:4). Totodată, cere lui Dumnezeu să se
atingă de trupul lui Iov, garantând că astfel acesta va ajunge să-1 blesteme în
faţă. Dumnezeu îl dă pe Iov pe mâna lui Satan cerându-i doar a să-i păstreze
viaţa.
Oricât ni s-ar părea de dur experimentul, trebuie menţionat că Dumnezeu se
afla asupra întregii acţiuni şi după cum afirmă Criswell: "Planul lui Dumnezeu a
fost ca suferinţele lui Iov: să dezvolte credinţa lui Iov (cf. 42:1-6) şi să conducă
la înmulţirea binecuvântărilor pentru Iov şi vor fi folosite pentru beneficiul altor
.nenumăraţi credincioşi care vor trece prin suferinţă de-a lungul secolelor". 13 în
timp ce Satan stăruie în urmărirea planurilor lui rele, Dumnezeu veghează şi
lucrează spre binele credincioşilor Săi.
(2) Scena pământească
Primind acceptul lui Dumnezeu, Satan loveşte corpul lui Iov cu o îngro-
zitoare boală. întregul organism i-a fost acoperit cu bube usturătoare. Apariţia
lui a devenit respingătoare (2:12; 19:19), răsuflarea de nesuportat (19:17), toate
mădularele erau pătrunse de durere (17:17; 19:20) şi febră neîntreruptă (30:17,
30). Iov şedea pe o grămadă de cenuşă şi se scărpina cu un ciob.
Mai mult, Diavolul a încercat să pătrundă şi în lumea relaţiilor lui Iov
strecurând neînţelegerea între el şi soţia lui care, determinată de Satan, îl
sfătuieşte pe Iov să blesteme pe Dumnezeu şi astfel, murind, să pună capăt
acestei suferinţe. Moartea era destinată tuturor celor care îl blestemau pe
Dumnezeu (Lev. 24:10-16).
Iov demonstrează măreţia de caracter atât în raport cu Dumnezeu, cât şi faţă
de consoarta sa. El interpretează suferinţele ca venind de la Dumnezeu şi este
gata să le accepte, aşa cum le-a acceptat şi pe cele bune. Pentru Iov era clar, iar
pentru noi, având întreaga Scriptură, nu mai încape nici o îndoială, că necazurile
şi suferinţele (chiar dacă făuritorul lor este Satan) nu sunt doar pedeapsă pentru
păcat, ci "pentru cei credincioşi ele pot fi încercări sau acte de disciplinare care
culminează în profituri spirituale".14
Faţă de soţia sa, Iov a avut o atitudine monumentală. Satana nu i-a luat-o, ci,
lăsând-o în viaţă, a încercat să o folosească punând-o în adversitate cu Iov în
momentele de disperată suferinţă. Iov însă, care-şi iubea nevasta, nu a lăsat-o pe
mâna lui Satan. Mustrând-o aspru pentru felul greşit în care vedea lucrurile, a
învăţat-o cum trebuie să procedeze cei credincioşi. Atitudinea i-a fost răsplătită,
căci Dumnezeu i-a păstrat soţia şi a folosit-o apoi ca mijloc prin care a
ii
13
Ibid., p. 605.
14
The NIV Study Bible, p. 721.
binecuvântat pe Iov la urmă şi a făcut-o părtaşă acestor binecuvântări
(42:12-13). Morala: dacă nu-i lăsăm pe cei dragi ai noştri pe mâna Diavolului, îi
avem părtaşi la binecuvântări.
în aceste condiţii, cei trei prieteni ai lui Iov: Elifaz din Teman, Bildad din
Suah şi Ţofar din Naama, auzind despre suferinţele lui Iov s-au sfătuit şi au
venit să-1 mângâie în necazuri. Când i-au văzut starea care-1 făcea de nerecu-
noscut, i-au plâns de milă. Au stat lângă el în tăcere timp de şapte zile deoarece,
aşa cum precizează Talmudul, cel ce compătimea pe un îndurerat nu spunea nici
un cuvânt până când cel în cauză nu vorbea prima dată. Nu este exclus ca Satan
să fi încercat să folosească şi intenţia bună a prietenilor lui Iov de a-1 compătimi
spre distrugerea sa transformându-i în acuzatori şi teoreticieni ai conceptelor
morale. Insă Dumnezeu creşte pe Iov prin suferinţă şi-1 foloseşte apoi şi pentru
ridicarea lor.
1.5.2. ACTUL I - JUSTEŢEA LUI DUMNEZEU (3:1-14:22)
Actul întâi din cartea Iov constă în patru scene şi conţine prima rundă de
cuvântări ale celor trei prieteni ai săi, după ce Iov, în disperare, a rupt tăcerea şi
a dat glas durerii sale printr-o dureroasă tânguire.
(1) Scena I - Cuvântarea disperată a lui Iov (3:1-26)
Tânguirea lui Iov este exprimată printr-o frumoasă poezie evreiască. El
blestemă ziua în care s-a născut, doreşte să nu fi fost zămislit (3:3-10), să nu se
fi născut (3:11-19) sau să fi murit imediat la naştere (3:20-26). Scena aceasta
constituie o radicală schimbare de atitudine a credinciosului, care acum este
copleşit de amărăciunea greu de acceptat a vieţii, stare îl pune în contrast cu
pacea şi cu resemnarea de care dăduse dovadă la început. Acum, în disperare,
preferă moartea care însă nu vine.
Poemul în care Iov îşi exprimă disperarea este prea plin de "eu". Poate spre
o asemenea prăpastie a considerării eului încerca adversarul să-1 împingă pe
credincios. Deşi nu-1 blestemă pe Dumnezeu aşa cum i-a sugerat soţia, Iov
ncepe să vorbească nepotrivit cu planul pe care Cel Preaînalt îl avea faţă de el.
(2) Scena a Ii-a. Cuvântarea întâia a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (4:1-7:21)
Fiind cel mai în vârstă dintre prietenii lui Iov, Elifaz rupe tăcerea arătându-
e deosebit de şocat de cuvântarea prietenului său în suferinţă. Cu o deosebită
scusinţă el expune perspectiva telogiei ortodoxe în baza unei presupuse
evelaţii mistice din partea lui Dumnezeu (4:12-21). Dogma dreptei retribuiri,
onform căreia Dumnezeu loveşte pe cei vinovaţi, conduce la concluzia
'inovaţiei lui Iov. Faptul este sprijinit şi de ideea că nimeni nu este nevinovat în
aţa lui Dumnezeu. Iov este mustrat cu asprime pentru inconsecvenţa sa. El,
are a întărit de multe ori pe alţii, nu are voie să fie acum slab. "Iov ar trebui să
ie pregătit să înghită propriul medicament". 15 în spiritul unui desăvârşit
îoretician şi cu multă asprime, Elifaz îl îndeamnă pe Iov la pocăinţă, pentru că
)umnezeu îl smereşte spre binele lui din pricină că păcătuise. îndemnul său este
adevărată şi bună predică de pocăinţă, însă greşeala lui este în faptul că el
David and Pat Alexander, The Lion Handbook to the Bible, p. 320.
consideră că deţine tot adevărul şi că teologia sa privind păcatul şi suferinţa nu
poate avea nici o excepţie. Deşi prieten al lui Iov, el este mai mult preocupat de
apărarea propriei teologii. Ca mulţi teoreticieni, Elifaz deţine o teologie intro-
vertită şi nu una orientată în folosul celui în nevoie, care ar fi adevărata teologie.
în răspunsul pe care îl dă, Iov afirmă că durerea sa este aşa de mare încât
disperarea este deplin justificată. Pretinde că ei ar fi fost datori să-1 mângâie,
căci "cel e suferă are drept la mila aproapelui, chiar dacă părăseşte frica de Cel
Atotputernic" (6:14).
în schimb, prietenii săi îl acuză pe nedrept în timp ce suferinţa lui întrece
limitele umanului. Iov este de acord cu principiile dogmatice exprimate de
Elifaz, însă insistă că in cazul lui, care nu a păcătuit de loc în faţa lui Dum-
nezeu, suferinţa este o excepţie şi cere să-i fie dovedite acuzaţiile. Doreşte să
moară, având ca mângâiere că a fost drept până la capăt. Se adresează lui Dum-
nezeu fără a vorbi rău împotriva Lui, însă postându-se pe poziţia celui drept care
se ceartă cu Dumnezeu.
(3) Scena a treia. Cuvântarea întâi a lui Bildad şi răspunsul lui Iov (8-10)
Cel de-al doilea prieten al lui Iov îl înfruntă pe acesta într-un mod cu totul
categoric El îl acuză pe Iov de păcat. Argumentând cu autoritatea tradiţiei, el
afirmă că suferinţa este cauzată de păcat (8:4). Cuvintele sale sunt "sare pe rană
deschisă"16 pentru credinciosul în încercare. Pornind de la aceeaşi dogmă a
retribuţiei, Bildad învinuieşte pe copiii lui, îl îndeamnă pe Iov la pocăinţă pentru
a obţine binecuvântarea.
Iov acordă credit teoretic afirmaţiilor prietenilor săi, prin care ei susţin că
Dumnezeu nu-1 părăseşte pe cel neprihănit, însă arată că nici un om nu poate fi
atât de drept încât să nu poată fi acuzat de Dumnezeu (9:2) şi că Dumnezeu nu
greşeşte. în suferinţa sa, Iov descrie în mod patetic puterea lui Dumnezeu
evidenţiată în manifestările naturii (vânt, zăpadă, cutremure etc) (9:4-8). Recu-
noaşte că va depinde doar de harul lui Dumnezeu, însă că Cel Atotputernic îşi
bate uneori joc de cel neprihănit şi omul ar avea nevoie de un mijlocitor în faţa
Marelui Judecător (9:33). Ideea cu mijlocitorul constituie prima exprimare a
nădejdii lui Iov în suferinţă.
Iov este convins că Dumnezeu îi ştie nevinovăţia de aceea doreşte să moară.
(4) Scena a patra. Declaraţia lui Ţofar privind înţelepciunea lui Dumnezeu şi
răspunsul lui Iov (11:1-14:22).
Ţofar, al treilea prieten al lui Iov, ia cuvântul şi acuză pe Iov. El nu
apelează nici la experienţa religioasă, nici la înţelepciunea trecutului ci vorbeşte
ca un bigot în baza autorităţii personale, crezând că el apără în mod infailibil pe
Dumnezeu. El ridiculizează pe Iov privind pretenţia de nevinovăţie şi afirmă că
Iov ar fi meritat să păţească mai rău. îndeamnă la pocăinţă afirmând că, dacă
Iov va renunţa la păcat, va scăpa de suferinţă, va fi iertat şi va avea parte de
prosperitate şi fericire. Ţofar reafirmă principiul retribuţiei din teologia orto-
doxă, excelează în prezentarea înţelepciunii lui Dumnezeu însă in cruzimea lui
faţă de omul în suferinţă nu poate accepta nici o altă alternativă în derularea
lucrurilor.
Ibid.
Iov răspunde sarcastic cuvintelor arogante rostite de Ţofar. "S-ar putea zice,
în adevăr, că neamul omenesc sunteţi voi şi că o dată cu voi va muri şi înţelep-
ciunea" (12:2). Se vede că şi Iov era la curent cu doctrina retribuirii, însă tocmai
de aceea se întreabă de ce el, nevinovat, trebuie să sufere pe când păcătoşii pros-
peră. El afirmă suveranitatea lui Dumnezeu, arată că şi el cunoaşte teoriile
respective, doar că acestea nu se aplică în cazul lui şi că suferinţele sale nu se
datorează păcătuirii. Apoi, se adresează lui Dumnezeu (13:20) nădăjduind că va
avea biruinţă. Este hotărât să se prezinte în faţa lui Dumnezeu cu cazul lui, iar
dacă cineva va dovedi că este păcătos, va fi gata să moară în resemnare.
Apelează apoi la Dumnezeu, rugându-1 să-şi tragă mâna de deasupra sa şi să-1
scutească de frică (13:21). In capitolul 13:24 este expusă tema cărţii în modul
cel mai clar. Deşi Iov este preocupat de ideea: "De ce suferă cel neprihănit?",
mai mult îl macină gândul: "De ce Dumnezeu tace în faţa suferinţei sale?"
Capitolul 14 este dedicat prezentării efemerităţii vieţii. Iov recunoaşte că
Dumnezeu este atoateştiutor, iar omul are natură păcătoasă şi are nevoie de
iertare. Fiziceşte, moartea este sfârşitul omului. Omului îi este dat să trăiască o
singură dată; alternativa reîncarnării este exclusă, acum este timpul salvării.
Comparând viaţa omului cu un copac, în disperarea sa, Iov consideră că omul
este in dezavantaj. Copacul poate să mai odrăsleasci pe pământ, însă locul
omului este în Şeol (locuinţa morţilor).
Imaginea apropierii umbrelor morţii îi dau lui Iov ocazia să atingă al doilea
plan al nădejdii - nădejdea nemuririi. El îşi ridică privirile şi scrutează orizontul
dincolo de umbra morţii, pledează pentru continuitatea distinctivă după moarte
şi aspiră spre posibilitatea reînvierii şi a părtăşiei cu Dumnezeu, de care însă
pare să se îndoiască datorită suferinţei.
Aşa cum afirmă şi Criswell17, conţinutul actului întâi din cartea Iov ridică
câteva întrebări deosebit de cruciale, ca, de exemplu:
- de ce a fost omul născut pe pământ? (3:3; 10:18).
- de ce trebuie să-1 servească omul pe Dumnezeu? (1:9).
- poate fi omul neprihănit înaintea lui Dumnezeu? (9:2).
- poate omul cerceta lucrările ascunse ale lui Dumnezeu? (11:7).
- poate fi omul de folos lui Dumnezeu? (22:3).
- dacă omul moare, se va mai scula el iarăşi? (14:14).
In încheierea primului act, Iov cade iarăşi în deznădejde.
1.5.3. ACTUL 2 - SOARTA CELOR PĂCĂTOŞI (15:1-21:34)
Actul al doilea din cartea Iov conţine al doilea ciclu de cuvântări rostite de
prietenii lui Iov cât şi răspunsurile acestuia după cuvântarea fiecăruia. Fiecare
dintre cei trei discută din nou, tratând problema legată de "soarta celor răi". Ei
n-au reuşit să-1 convingă pe Iov de existenţa păcatului în viaţa lui şi de aceea el
suferă. Discuţiile lor par să se intensifice, probabil în speranţa de a-1 convinge
le vinovăţie. Se pare că "pe măsură ce Iov devine mai vehement, prietenii săi
devin mai severi".18
' The Criswell Study Bible, p. 616.
!
Francis I. Andersen, Tyndale Old Testament Commentaries, p. 174.
(1) Scena întâi - A doua cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov
(15:1-17:16)
Elifaz pune sub semnul întrebării înţelepciunea lui Iov. El întreabă: "Se cade
să dea înţeleptul ca răspuns înţelepciune deşartă?" (15:2). în cuvântarea sa
exprimă o atitudine sarcastică faţă de Iov. Dacă Iov ar fi înţelept, nu ar vorbi
cuvinte fără noimă. Elifaz caută cu tot dinadinsul să accentueze că principiile
tradiţionale de crez sunt cu siguranţă mai importante decât părerile individuale
ale lui Iov. El prezintă încă o dată soarta celor răi, potrivit cu conceptele
tradiţionale, şi anume, că cei răi nu pot să prospere. Concluzia este că Elifaz se
prezintă ca omul înţelept care rosteşte cuvintele lui Dumnezeu, iar Iov este omul
care este prost şi periculos, pretinzând că e nevinovat. Cuvântarea lui Elifaz
devine năvalnică în încercarea sa de a-1 dovedi pe Iov vinovat înaintea lui
Dumnezeu. în scopul acesta el oscilează între acuzarea lui Iov de un păcat
concret, în ce priveşte exprimarea pretenţiei lui de nevinovăţie, şi ideea generală
privind imposibilitatea omului de a fi curat. Pretenţia lui Iov este nebunie,
întrucât Dumnezeu găseşte necurăţie şi în sfinţii Săi din ceruri.
Iov, în necunoştinţă de cele petrecute în scena celestă cu intervenţia lui
Satan, se plânge că atât Dumnezeu i-a devenit adversar, cât şi prietenii săi,
oamenii (16:9-11). Ei au devenit nişte "mângâietori supărăcioşi", care folosesc
vorbe în vânt. Iov continuă să prezinte situaţia lui disperată, dar cu toate acestea
se declară nevinovat şi se ridică pe culmi de credinţă, năzuind spre a avea un
mijlocitor întru El şi Dumnezeu, care ar putea să-i spriine pricina (16:19). Cu
aceste cuvinte este scoasă în evidenţă ideea mesianică privind Mijlocitorul din
cer, Dumnezeul om, care poate pleda pentru situaţia dezastruoasă a omului
(16:19-21; ITim. 2:5; Evr. 1:3; 2:9-10, 17-18; 4:14-16). Este prezentat şi cel de-
al treilea moment în care Iov se ridică pe înălţimile nădejdii credinţei. Iov cel
neprihănit trebuie să prospere în neprihănirea lui în orice împrejurare, nu doar
din pricina binecuvântărilor Domnului.
în încheiere, Iov îşi plânge iar de milă şi îl acuză pe Dumnezeu pentru
tragediile sale (16:13,14; 17:13-16).
(2) Scena a doua - A doua cuvântare a lui Bildad şi răspunsul lui Iov
(18:1-19:29)
Bildad îl ridiculizează pe Iov întrebându-1 dacă nu cumva i se pare Că el
este atât de special în ochii lui Dumnezeu încât ar trebui să fie schimbată şi
legea retribuirii, care este universală. El încearcă disperat să-1 determine pe Iov
să se pocăiască, considerându-1 vinovat şi pedepsit din pricina păcatului.
în răspunsul său Iov le reproşează Că l-au batjocorit prin cuvântările lor "de
zece ori", adică atât de mult cât e posibil (10 indicând valoarea ideală). Apoi, se
plânge Că nu a primit nici un ajutor de la Dumnezeu. în răspunsul său către
Bildad în capitolul 19, Iov se ridică din cele mai adânci prăpăstii ale disperării
pe cele mai înalte culmi ale credinţei. Conştient că nu poate găsi nici un
răscumpărător pe pământ, se îndreaptă cu nădejde spre Răscumpărătorul din
ceruri. El prezintă câteva trăsături caracteristice ale portretului Răscumpărăto-
rului prezentate în duhul profeţiei astfel:
- Răscumpărătorul este personal ("meu");
- El este viu;
- se va ridica pe pământ;
- El este Dumnezeu;
- El va fi binevoitor cu credinciosul;
- va fi o întâlnire personală cu El;
- apariţia Răscumpărătorului este mult dorită de sufletul zbuciumat;
- Răscumpărătorul face dreptate celui credincios (19:25-29).
Fără îndoială, portretul constituie o frumoasă profeţie mesianică. Cu aceste
cuvinte Iov dovedeşte că a găsit răspunsuri la propriile sale îndoieli din capitolul
14. Răscumpărătorul biruie moartea.
(3) Scena a treia - A doua cuvântare a lui Ţofar şi răspunsul lui Iov
(20:1-21:34)
Indiferent la strigătul disperării şi la nemaipomenita mărturisire de credinţă
a lui Iov, Ţofar, în cea de-a doua cuvântare, îşi exprimă simţămintele de om
insultat şi insistă în convingerea sa cu privire la privind soarta celor răi şi
păcătoşi. Biruinţa, despre care vorbeşte Iov este considerată de Ţofar ca fiind
biruinţa celor răi, care este de scurtă durată, pentru că cei răi sunt nimiciţi total
(20:5-6). în mintea lui nu încape nici o îndoială că Iov a păcătuit, că zilele sale
bune s-au dus pentru că păcatul său 1-a ajuns. în sarcina lui Iov sunt aruncate
fără milă faptele celui nelegiuit asuprirea săracilor, lăcomia şi nedreptatea, el
fiind acum este tras la răspundere de către însuşi Dumnezeu.
In cuvântarea sa, Ţofar atinge acel principiu clasic privind plăcerea de o
clipă a păcatului (20:12-15). însă efectul păcatului asupra celui nelegiuit este
dezastruos (20:16-29). Deşi principiul enunţat este biblic, aşa cum s-a spus:
"Este vrednic de menţionat faptul că un semn al îngustimii credinţei lui Ţofar
este dovedit de cuvântarea lui care nu conţine nici o menţiune despre faptul că
cei răi s-ar putea pocăi şi ar putea recâştiga favorul lui Dumnezeu. Ţofar este
lipsit de compasiune, iar Dumnezeul lui lipsit de îndurare". 19
In răspunsul său, Iov le cere prietenilor să tacă pentru că mângâierile aduse
de ei sunt o povară. Nu numai că Iov respinge punctul de vedere al prietenilor
lui susţinându-şi propria poziţie, dar se adânceşte tot mai mult în afirmaţiile sale
şi se consideră deplin îndreptăţit să fie tulburat şi nemulţumit (21:4), deoarece
cei răi sunt fericiţi, nu au parte de suferinţă şi se bucură de viaţă lungă, dispun
de putere şi se bucură de urmaşi, stăpânesc mari avuţii şi au parte de
prosperitate (21:7-13). Cei răi tăgăduiesc pe Dumnezeu şi asistă la suferinţa
celor neprihăniţi; de aceea ei nu văd necesar să-1 servească pe Dumnezeu
(21:14-15). In disperarea sa, Iov aduce în sprijinul spuselor sale evidenţe palpa-
bile cunoscute de către mulţi dintre muritori. Cei răi mor în pace pe când cei
neprihăniţi suferă. Prin aceste cuvinte vorbitorul exprimă poziţia scepticismului
clasic.
1.5.4. ACTUL 3 - PĂCĂTOŞENIA LUI IOV (22:1-26:14)
Cu actul al treilea începe cel de-al treilea ciclu de cuvântări şi ultimele, în
care primii doi dintre prietenii lui Iov continuă să-1 învinuiască de păcat. Actul
cuprinde două scene în care Elifaz şi Bildad îşi expun din nou părerile, fiecare
expunere fiind urmată de răspunsul lui Iov.
' Ibid., p.197.
£) Scena 1 - A treia cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (22:1-24:25)
In a treia cuvântare a sa, Elifaz îl acuză pe Iov de păcate specifice de
comitere, de omitere, de abuz de putere şi influenţă, şi-1 avertizează că urmează
judecata lui Dumnezeu. în pornirea sa vorbitorul aproape că rosteşte o blasfemie
împotriva lui Dumnezeu, afirmând că Dumnezeu nu are nici o consideraţie faţă
de neprihănirea personală a omului, că acesta foloseşte doar persoanei în cauză.
Apoi, în mod sarcastic, îl întreabă dacă consideră că este pedepsit din cauza
evlaviei sale (22:1-4). Elifaz face chiar o listă cu păcatele lui Iov (22:5-9) pe
care, deşi Iov încearcă, nu le poate ascunde dinaintea lui Dumnezeu (22:14), iar
atitudinea lui tinde spre poziţia prin care cei din vechime (poate face aluzie la
căderea omului) l-au alungat pe Dumnezeu de la ei (22:17).
în încheiere, Elifaz îl îndeamnă pe Iov să se împrietenească cu Dumnezeu.
Renunţând la păcat şi la valorile vremelnice, să se orienteze spre virtute şi
atunci Dumnezeu va fi bogăţia sa care îl va umple de fericire (22:21-30).
în ciuda faptului că sunt greşit aplicate, cuvintele lui Elifaz din versetele
21-30 constituie o monumentală descriere a pocăinţei şi a binecuvântărilor care
decurg dintr-o sinceră întoarcere la Dumnezeu. Elifaz a fost bun teoretician;
- întoarcerea la Dumnezeu include îndepărtarea fărădelegii , a păcatului
(v.23);
- întoarcerea la Dumnezeu include îndepărtarea a tuturor valorilor păcătoase
de dragul de a-L avea pe Dumnezeu, suprema bogăţie (v.24-26);
- întoarcerea la Dumnezeu cuprinde primirea învăţăturii Sale, a cuvântului
care trebuie păstrat în inimă (v.22).
Rezultatele întoarcerii la Dumnezeu sunt nebănuit de mari:
- pacea şi fericirea (v.21,22);
- reabilitare în har (v.23);
- părtăşia cu Dumnezeu şi bucuria mântuirii (v.25-27);
- succes în tot ce va întreprinde (v.28-29);
- conlucrare cu Dumnezeu (v.30).
Exceptând ideile care indică o tendinţă către "Evanghelia prosperităţii",
cuvintele lui Elifaz descriu într-un mod strălucitor pocăinţa şi urmările ei în
viaţa omului.
în răspunsul său, Iov se arată neînţeles de prietenii săi şi doritor să-şi
prezinte cazul înaintea lui Dumnezeu (23:1-17). El socoteşte că acolo ar găsi şi
iertare, şi îndreptăţire. Iov îşi reaminteşte atributele lui Dumnezeu, care e drept
şi rezonabil, omniprezent şi neschimbabil. însă, ce îl tulbură este întrebarea:
"Oare de ce Dumnezeu este pasiv în faţa suferinţei celui drept şi de ce nelegiui-
tului îi merge bine şi nu i se cere socoteală pentru purtarea sa păcătoasă?"
(24:1-25).
(2) Scena 2 - A treia cuvântare a lui Bidad şi răspunsul lui Iov (25:1-26:14)
Scurta cuvântare a lui Bildad din acest ciclu dovedeşte că prietenii lui Iov
şi-au epuizat argumentele. El se limitează la reamintirea caracterului transcedent
al lui Dumnezeu şi a adevărului că nici un om nu poate fi fără vină înaintea lui
Dumnezeu.
în răspunsul său Iov dovedeşte că îl cunoaşte foarte bine pe Dumnezeu şi
atotputernicia sa. El ajunge să afirme aici chiar şi acel principiu cosmic al
susţinerii Pământului în univers fără să fie plasat sau atârnat de ceva (26:7).
Până a ajunge pe cale ştiinţifică la acest concept omenirea a cunoscut multe
păreri false şi obscurantiste, iar oamenii de ştiinţă au cheltuit multă energie şi
inteligenţă. Iov a ştiut lucrul acesta prin Duhul lui Dumnezeu. însă Iov critică cu
sarcasm faptul că prietenul său, ca şi ceilalţi nu ştie să mângâie pe cel în
suferinţă.
Cu aceasta se încheie comentariul celor trei prieteni faţă de situaţia lui Iov.
Ţofar nu a mai vorbit în cadrul celui de-al treilea ciclu. Ei toţi au încercat să-1
convingă pe Iov de vinovăţia evidenţiată, după părerea lor de legea neschimbată
a retribuirii drepte, care se armonizează perfect cu justeţea lui Dumnezeu şi
vinovăţia celui ce suferă. Ceea ce nu ştiau ei este că Dumnezeu este plin de
îndurare şi că El nu acţionează în mod mecanic.
1.5.5. ACTUL 4 - MONOLOGUL LUI IOV(27:l-31:40)
In actul al patrulea Iov vorbeşte ca unul care nu-şi mai poate opri durerea. în
cinci scene el prezintă idei distinctive prin care dovedeşte că el doreşte să
rămână lângă Dumnezeu, însă desigur nu înţelege felul în care lucrează
Dumnezeu.
(1) Scena întâi - Lipsa de nădejde pentru cel rău (27:1-23)
Iov îşi exprimă nemulţumirea că prietenii săi deşi îl cunosc şi ştiu că el
spune doar adevărul, au totuşi această atitudine de adversitate (27:1-12). El nu
tăgăduieşte conceptul dreptei retribuţii, însă afirmă că sunt şi cazuri în care
lucrurile stau altfel şi aşa este cazul său.
(2) Scena a doua - înţelepciunea lui Dumnezeu (28:1-28)
Iov afirmă că adevărata înţelepciune se găseşte numai la Dumnezeu, deşi
omul a reuşit să descopere multe din minunăţiile operei Lui în univers. Dorinţa
lui Iov este să câştige mai multă înţelepciune pentru a putea pricepe misterul
suferinţei. înţelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi cumpărată. Dumnezeu a
revelat omului înţelepciunea sa (28:27). Afirmaţia face parte din principiul
cunoaşterii lui Dumnezeu de către om doar în urma revelaţiei divine. înţelep-
ciunea dezvăluită de Dumnezeu omului nu-i dă răspuns la toate întrebările pe
care şi le pune, ci îl orientează pe om spre "frica de Domnul", care se identifică
cu înţelepciunea, şi spre "depărtarea de rău". Concluzia este certă: "Şi omul
devine înţelept prin reverenţa (evlavia) către Dumnezeu şi respingerea răului
(păcatului)"20
(3) Scena a treia - Trecutul regretat (29:1 -25)
In scena a treia a cuvântărilor sale Iov prezintă trecutul său sclipitor şi
marile binecuvântări, pe care le regretă profund. El priveşte înapoi spre epoca
de aur a trecutului de care-i făcuse Dumnezeu parte. Trecutul lui poate fi
caracterizat astfel: fericire deplină în familie sub binecuvântarea şi prezenţa
Domnului, deplin succes în afaceri şi respect universal în societate (29:1-11).
Toate acestea rezultau în deplină eficienţă în slujirea celor lipsiţi şi năpăstuiţi
şi în căutarea drepturilor omului (29:15-17).
°David and Pat Alexander, The Lion Handbook to the Bible, p.324.
Această cuvântare a lui Iov dezvăluie conceptul idealismului stării credin-
ciosului şi înclinaţia acestuia de a se refugia în trecut din momentele triste ale
prezentului şi ale încercărilor de care are parte omul (29:12-17).
(4) Scena a patra - Prezentul îndurerat (30:1-31)
In contrast cu trecutul strălucitor, prezentul stârneşte durerea şi mila. Cei
mai de jos îl batjocoresc (30:1-15). Necazurile l-au distrus atât fizic, cât şi
emoţional (16-230. Iar ceea ce îl îndurerează cel mai mult este faptul că Dum-
nezeu nu-i răspunde şi nu-i vorbeşte, fapt ce dă naştere la o dilemă. întreaga
scenă este complet ilustrată prin expresia figurativă: "Harfa mea s-a prefăcut în
instrument de jale" (30:31).
£5). Scena a cincea - Reafirmarea inocenţei (31:1 -40)
în ultima parte a cuvântării sale Iov reafirmă propria inocenţă. S-a ferit de
păcat şi imoralitate în gând, privire şi faptă (31:1-12). Comportamentul său a
fost corect şi în relaţia cu semenii. El era corect faţă de slujitorii săi şi milostiv
faţă de cei în nevoi (31:13-23). S-a ferit de încrederea în lucrurile materiale, în
"mamona" trecătoare (31:24-25), precum şi de închinarea la idoli (26-28). Com-
portamentul său a fost drept în toate. Faţă de tot comportamentul său, Iov este
gata să se supună urmărilor legii dreptei retribuiri în fiecare domeniu al vieţii
sale, supunându-se înaintea dreptăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, tânjind după
trecutul său strălucitor cufundat în prezentul dezastruos, însă reafirmându-şi
inocenţa.
1.5.6. ACTUL 5 - ÎN APĂRAREA LUI DUMNEZEU; CUVÂNTAREA
LUI ELIHU (32:1-37:24)
Apărând pe neaşteptate, Elihu, cel de-al patrulea prieten al lui Iov, îşi
expune cuvântarea sa în actul cinci. Numele lui însemnează: "El este Dumne-
zeul meu" şi era fiul lui Barachel, Dumnezeu binecuvântează". El fiind mai
tânăr a aşteptat să vorbească cei înţelepţi, dar aceştia n-au fost în stare să
răspundă la pretenţia de nevinovăţie a lui Iov.
Cuvântarea lui este rostită sub impulsul insatisfacţiei şi al supărării atât faţă
de Iov, cât şi faţă de cei trei prieteni. El a fost supărat pe Iov pentru că el era
neprihănit în ochii lui şi se justifica şi se îndreptăţea pe sine în loc să îndrep-
tăţească pe Dumnezeu. De asemenea, era supărat pe cei trei prieteni pentru că ei
îl condamnau pe Iov fără a avea dovezi în ceea ce priveşte păcatul lui.
Cuvântarea lui Elihu se desfăşoară în patru scene.
(1) Scena întâi (32:1-33:33)
Elihu apare şi îşi justifică atât intervenţia cât şi motivaţia de a fi tăcut până
acum. El pretinde că vorbeşte din autoritatea Duhului Domnului. El apelează la
Iov cerându-i să recunoască felul drept de a fi al lui Dumnezeu. Iov se conside-
rase victima inocentă a lui Dumnezeu, acuză la care Dumnezeu nu răspunde
(33:9-13).
Ceea ce trebuie să înţeleagă oamenii este că Dumnezeu vorbeşte omului în
multe feluri: prin vise şi suferinţe, cu scopul de a-1 salva şi nu de a-1 distruge
(33:15,19,30). Dumnezeu este gata să se îndure de omul disperat prin inter-
mediul unui înger mijlocitor şi al unui preţ de răscumpărare (3:23-24). Actul
izbăvirii omului cuprinde, desigur, şi pocăinţa sinceră a omului (33:27-30). Cel
mântuit cântă şi vesteşte mântuirea.
(2) Scena a doua (34:1-37)
Elihu respinge categoric ideea că Dumnezeu ar fi nedrept, aşa că atât cel rău
cât şi cel bun sunt trataţi la fel. Pentru asemenea concepţie. Iov este mustrat cu
asprime. în continuare, Elihu expune teologia sa care în principiu este cam
aceeaşi cu a celorlalţi prieteni ai lui Iov. Şi, întrucât nu se poate ca şi Iov şi
Dumnezeu să aibă dreptate. Iov trebuie să fie vinovat. Cu oarecare mândrie,
Elihu declară că Dumnezeu este suveran absolut şi nu dă socoteală nimănui de
ceea ce face şi tratează pe om cu totală justeţe. Elihu are dreptate însă se pare că
nici el nu ştie că justeţea lui Dumnezeu decurge din caracterul Său şi nu doar
din puterea Sa aşa cum vede Elihu. El afirmă că Iov este încercat de dumnezeu.
Vorbitorul nu întrevede harul lui Dumnezeu (34:33-37).
(3) Scena a treia (35:1-16)
Elihu respinge plângerea lui Iov care afirmase că nu-i foloseşte omului să
fie neprihănit. Dimpotrivă, el declară că neprihănirea omului nu foloseşte la
nimic lui Dumnezeu, ci numai omului în cauză (35:1-8). Această părere a lui
Elihu aparţine teologiei vremii de atunci. Adevărul este că lui Dumnezeu îi
place neprihănirea, ascultarea şi iubirea omului şi-1 supără păcatul şi vinovăţia
acestuia (2Sam.ll;27; 12:13; Iov 1:8; 2:3). Omul trebuie să vină la Dumnezeu
în umilinţă, să caute harul şi îndurarea Domnului care-1 încearcă pe om, iar în
mijlocul încercării îl înveseleşte (35:10; Fapt.Ap. 16:25).
(4) Scena a patra (36:1-37:24)
In continuare, Elihu arată că providenţa lui Dumnezeu este spre binele
omului şi măreţia lui poate fi văzută în natură. Elihu repetă conceptul său despre
justeţea lui Dumnezeu. Suferinţa celor neprihăniţi are ca scop conducerea lor la
pocăinţă. Cei care se întorc la Dumnezeu vor prospera, iar cei care nu se întorc
vor muri. Singura alternativă a lui Iov este pocăinţa. Elihu este cel care
formează cea mai clară şi dreaptă afirmaţie privind problema lui Iov. Suferinţa
i-a fost trimisă să-1 îndepărteze de rău nu să-1 împingă spre rău (36:21). In
capitolele 36 şi 37, printr-un limbaj frumos, poetic, Elihu prezintă pe Dumnezeu
în natură. A-L slăvi pe El este cea mai măreaţă oportunitate a omului. în
prezentarea sa, Elihu face o mare precizare ştiinţifică privind felul cum se
formează ploaia care e trimisă de Dumnezeu (36:37). Vocea celui Preaînalt este
identificată figurativ cu tunetul. Dumnezeu controlează furtuna şi rânduieşte
anotimpurile, iar animalele se comportă potrivit cu rânduielile stabilite de El
(37:1-24).
Cu aceste cuvinte se încheie cuvântările celor patru prieteni adresate lui Iov,
precum şi răspunsurile acestuia. Se pot distinge clar conceptele teologice ale
prietenilor lui Iov. Acestea au la bază legea retribuirii drepte. Ei au ajuns la
concluzia că Iov a păcătuit. Elihu se distinge de ei prin ideea că neprihănitul
este şi încercat de către Dumnezeu, şi prelucrat prin încercare, pentru a fi ferit
de dezastru şi pentru a fi orientat spre Dumnezeu.
Din cuvântările lui Iov se desprind în mod deosebit nişte concepte care
conduc la nădejde, pentru ca în final nădejdea să conducă spre credinţă, iar
credinţa spre încredere. Durerea este că după fiecare înălţime Iov se prăbuşeşte
în disperare. El începe în capitolul 3 cu valea disperării, în capitolele 6 şi 7
nădăjduieşte în dreptatea finală a lui Dumnezeu. El nădăjduieşte după un
mijlocitor (9:15;33). După ce în capitolul 14 face speculaţii filosofice cu privire
la viaţa de după moarte şi-şi exprimă credinţa în martorul ceresc (capitolul 16),
în capitolul 19 declară în mod monumental credinţa în Răscumpărătorul viu din
ceruri. Năzuind spre înălţimi, Iov va ajunge într-adevăr la culmi de viaţă
spirituală.
1.5.7. ACTUL 6 - PUNCTUL CULMINANT - CONFRUNTAREA
CU IOV (38:1-42:9)
In final, Dumnezeu însuşi confruntă pe Iov în actul şase al dramei. Cerce-
tătorii consideră acesta punctul culminant al cărţii Iov. Confruntarea se petrece
în trei scene, în care creatorul prezintă măreţia Sa în creaţie, demască tendinţa
de acuzare a Sa de către om şi apoi formează verdictul Său în favoarea credin-
ciosului.
(1) Scena întâi (38:1-40:5) Măreţia lui Dumnezeu în creaţie.
Căutând să-1 demaşte ca fiind cel ce întunecă planurile Sale prin cuvântări
deşarte, Dumnezeu provoacă pe Iov să-şi recunoască limitele sale în ce priveşte
cunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu. Concluzia este evidentă. Dacă natura creată
de Dumnezeu nu poate fi pe deplin înţeleasă de om, cum ar putea el să înţeleagă
lucrurile adânci spirituale. Iov îşi dă seama că Dumnezeu pe care încerca el să-1
chestioneze este nespus de mare şi mai presus decât îşi putea el imagina şi că El,
şi nu Iov, este cel ce are dreptul să pună întrebări (38:1-4).
în faţa lui Iov este evidenţiată înţelepciunea lui Dumnezeu în natură, în
controlarea şi guvernarea mărilor pământului, aducerea zorilor dimineţii, cerce-
tarea adâncurilor şi a locuinţei morţilor (Şelului), stăpânirea asupra luminii şi
întunericului, zăpezii şi gheţii şi a tuturor fenomenelor naturii. Mai mult, provo-
carea lui Iov continuă prin menţionarea guvernării lui Dumnezeu asupra cosmo-
sului, a stelelor şi mărilor, precum şi asupra tuturor vieţuitoarelor pământului.
Trebuie remarcat faptul că Dumnezeu nu vine în faţa lui Iov cu o vorbire
filosofică, intelectuală sau cu o apologie asupra problemelor discutate de Iov, şi
nici nu-i dezvăluie scenele celestiale cu acţiunile Satanei. Dumnezeu urmează
aceeaşi ordine în revelarea de Sine, ca şi în cazul revelaţiei universale faţă de
oameni în general. El se descoperă în natură, în ordinea universului şi a creaţiei.
Felul în care Dumnezeu a creat universul şi în care acesta funcţionează este cât
se poate de minunat. Prezentarea făcută lui Iov nu contrazice descoperirile
ştiinţifice (26:7; Isaia 40:12,26; Evrei 1:10-12). Biblia se dovedeşte astfel a fi
infailibilă în ce priveşte ştiinţa şi istoria, precum şi în ceea ce priveşte teologia
şi etica, deşi nu este un manual de ştiinţă.
In felul acesta Dumnezeu revelează lui Iov propria Sa personalitate, facân-
du-1 să priceapă măreţia, bunătatea şi îndurarea Creatorului. El face pe om să
înţeleagă că atunci când acesta îndrăzneşte să-1 chestioneze pe Dumnezeu nu
numai că îşi arată ignoranţa (38:2), dar se şi deschide pentru atacul lui Satan
(Gen.3:1). Dumnezeu doreşte să fie crezut pe cuvânt să să fie acceptat în baza
propriei Sale revelaţii şi nu a examinării Sale de către om (38:2-3).
în urma confruntării divine Iov este întrebat despre încredinţarea pe care o
are acum el cel ce vorbea împotriva Celui Atotputernic, Iov ia poziţia omului
care se umileşte. Deşi nu a primit un răspuns concret la întrebarea sa
chinuitoare: "De ce suferă cel neprihănit?", Iov se resemnează şi arată că nu va
mai vorbi fără însă a pricepe îndeajuns că Dumnezeu a venit la el în mijlocul
durerii pentru a-i reafirma şi întări credinţa în bunătatea şi dragostea Sa.
(2) Scena a doua (40:6-42:6) Tendinţa de acuzare a lui Dumnezeu de către
om. în a doua confruntare Dumnezeu demască tendinţa generală a omului de
a-L acuza pe Dumnezeu de nedreptate pentru că astfel să-şi evidenţieze propria
sa dreptate (Gen.3:4-5). Dumnezeu îi prezintă puterea şi autoritatea Sa în istorie
faţă de cei trufaşi şi răi, pe care apoi o ilustrează prin autoritatea asupra a două
creaturi specifice: hipopotamul care este neîntrecut în putere şi leviatanul sau
"şarpele de apă" (poate crocodilul sau balena), care este neîntrecut în autoritate
(40:1-41:34). Omului îi sunt înfăţişate doar două din creaturile lui Dumnezeu pe
care el nu le poate controla, aşadar cum ar putea el să stea în faţa Creatorului
însuşi care nu datorează nimănui nimic (41:11).
Dacă după prima confruntare Iov este determinat să tacă şi să se resemneze,
după cea de-a doua confruntare el face un pas înainte în recunoaşterea puterii lui
Dumnezeu şi se pocăieşte, nu pentru un anume păcat (aşa cum doreau prietenii
săi să-1 dovedească), ci pentru păcatul interior al înclinaţiei lui spre revoltă
împotriva lui Dumnezeu, pentru lipsa lui de încredere în Dumnezeu, în timpul
suferinţei (42:4-6). Iov nu a suferit pentru că săvârşise anumite păcate însă el ca
oricare alt om deţinea o fire păcătoasă iar salvarea sa era posibilă numai prin
harul lui Dumnezeu. El a fost ridicat de la stadiul de neprihănire personală,
umană, la cel de neprihănire pe care o dă Dumnezeu în urma pocăinţei şi
credinţei. în urma confruntării lui Iov de către Dumnezeu s-a petrecut o
profundă schimbare în viaţa omului, aşa cum afirmă The Lion Handbook to the
Bible :
Acum Iov şi-a dat seama că a vorbit fără să le
înţeleagă, de minimi care sunt mai presus de eL. înainte el
alunecase spre erezie, acum el însuşi 1-a văzut pe
Dumnezeu aşa cum a dorit. De acum, nu se mai pune
problema susţinerii cazului său; văzându-L pe
Dumnezeu. îi este de ajuns. întrebarea lui rămâne fără
răspuns. însă el este satisfăcut. Este de neconceput ca
acest Dumnezeu să-1 părăsească vreodată sau să
acţioneze inconştient. El se poate încrede unde nu
înţelege. Acum el poate accepta ce vine asupra lui.
Neprihănirea proprie se topeşte. Iov regretă cuvintele
rostite. Privind la Dumnezeu şi închinându-se. el este în
stare să-şi vadă problemele sale în perspectivă. 21
Iov fusese învinuit de Satan în problema motivaţiei pentru neprihănirea sa.
Acum. când prin adânca umilinţă şi pocăinţă recunoaşte nevoia de relaţie
personală cu Dumnezeu, obţine cea mai mare victorie. Când a renunţat la tot a
câştigat totul. Acesta este paradoxul comun al Vechiului şi NouluiTestament.
(3) Scena a treia (42:7-9) Verdictul lui Dumnezeu în favoarea credinciosului
Său aflat în suferinţă.
Dumnezeu nu se lasă dator faţă de omu 1 care alege să se încreadă în El.
De îndată după pocăinţă. Dumnezeu este de partea lui Iov. credinciosul Său.
-'lbid.,p.326
Teoreticienii, prietenii lui Iov, sunt înfruntaţi pentru teoriile şi interpretările lor
false, sunt declaraţi vinovaţi.
Teoria tradiţională a principiului retribuţiei şi a suferinţei din pricina păca-
tului nu este conform cu adevărul lui Dumnezeu. Păcatele specifice nu sunt
totdeauna motivaţia suferinţei (Iacov 1:2-7; 5:10-11; lPetru 3:14-17; 4:12-19).
în acelaşi timp, cel neprihănit ridicat pe treapta înaltă a încrederii în Dumnezeu
în orice împrejurare este aşezată de către Domnul lui ca preot pentru neprihăniţii
cu numele însă fiind vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Izbăvirea lor este legată de
mijlocirea şi jertfele aduse de adevăratul neprihănit.
Frumoasa carte Iov se încheie cu epilogul (42:10-17). După ce a îndeplinit
funcţia de preot pentru prietenii săi care i-au făcut rău, bunăstarea şi bogata
binecuvântare se întoarce asupra lui Iov. Primeşte îndoit în cele materiale. Este
compensat emoţional şi sentimental fiind vizitat, mângâiat şi umplut de daruri
din partea celor dragi. Familia sa frumoasă este restaurată la acelaşi nivel ca mai
înainte (şapte feciori şi trei fete). Iov a murit apoi fericit şi sătul de zile. Cartea
indică în mod direct spre restaurarea în Isus Hristos, Domnul.
CAPITOLUL II
PSALTIREA
CARTEA SLĂVIRII LUI DUMNEZEU
Cea de-a doua carte din grupul cărţilor poetice în canonul protestant este
Cartea Psalmilor, supranumită şi "Psaltirea", cea mai extinsă şi una dintre cele
mai de seamă cărţi din cuprinsul Sfintelor Scripturi. In canonul evreiesc Psalmii
reprezintă prima parte din colecţia "Ketubim" (Scrierile). Datorită importanţei
acesteia şi a poziţiei pe care o ocupă în cuprinsul scrierilor sfinte, numele ei a
fost acordat întregii diviziuni (Luca 24:44), aceasta fiind şi Cartea de imnuri
religioase a poporului evreu. Importanţa ei a fost marcată din plin şi în alte
naţiuni în care Biblia a fost tradusă. în limba română Psalmii a fost cartea cea
mai tradusă din înteraga Biblie şi a fost apreciată şi citită de către toţi
credincioşii de toate confesiunile. Nicolae Iorga obişnuia să spună că "poporul
român s-a născut în tinda Bisericii, iar abecedarul pe care a învăţat să citească a
fost "Psaltirea".
Aşa cum afirmă Jensen:
Cineva, vorbind despre întreaga Biblie ca despre
"Templul adevărului" şi despre diferitele cărţi ca diferite
săli ale templului, a numit Psalmii "camera de muzică"
"... Aici Duhul Sfânt atinge fiecare coardă sensibilă a
naturii umane: de la notele joase ale vaietelor umane din
Psalmul 51, până la notele înalte ale exaltării din
Psalmul 24... din cele 283 de pasaje citate din Vechiul
Testament în Noul Testament, 116 sunt din cartea Psal-
milor ,22
Aceeaşi importanţă este acordată şi astăzi Psalmilor în bisericile creştine.
Cele mai frumoase imnuri din bisericile protestante sunt Psalmii versificaţi şi
puşi pe melodii sublime. Iar cartea cea mai citită în întâlnirile devoţionale din
bisericile evanghelice şi "Cartea de rugăciune" a acestor biserici rămâne cartea
Psalmilor, pe care mulţi credincioşi au învăţat să se roage. Această carte este de
o inestimabilă valoare spirituală.
în originalul ebraic numele cărţii vine de la cuvântul trVnri /Tehilim/
însemnând "laudele" sau "slăvirile". Din aceeaşi rădăcină vine şi cuvântul
"Haleluia", care este o expresie consacrată de slăvire. Cartea în sine se numeşte
22
Jensen, p. 272.
în original Dvnil "IŞD/Seifor Tehilim/, "Cartea slăvirilor", "Cartea cântărilor
de slavă". Faptul că această carte începe cu Dumnezeu binecuvântând omul şi
sfârşeşte cu omul binecuvântându-L pe Dumnezeu este cât se poate de
concludent privind natura şi conţinutul acestei minunate cărţi.
. în Septuaginta titlul cărţii este Psalmoi /Psalmoi/, de unde avem numirea de
Psalmi în limba latină şi română, cât şi cuvântul bisericesc de Psaltire pentru
colecţia Psalmilor.
Unii dintre psalmi poartă numirea individuală de "YiDTQ /Mizmor/, adică
"Psalm" sau "Cântare", mai ales cei 57 de psalmi care se cântau cu acompania-
ment de instrumente.
Potrivit cu această terminologie, colecţia Psalmilor este cartea care conţine
acele cântări inspirate ce constituiau vărsarea inimii umane credincioase înain-
tea lui Dumnezeu în slăvire, bucurie, lamentare, implorare şi mărturie a Dom-
nului sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt.
Cartea Psalmilor a fost dintotdeauna considerată ca "Inima Bibliei". în
canonul evreiesc ocupa primul loc în secţiunea scrierilor sfinte, iar în canonul
protestant este plasată în inima Sfintei Scripturi, parcă potrivit cu importanţa
acordată.
2.2. AUTORUL
Popular, cartea Psalmilor este numită şi "Psalmii lui David", aceasta
deoarece mulţi din psalmii din Sfânta Scriptură au fost într-adevăr compuşi şi
cântaţi de către împăratul David, profet şi mare cântăreţ în poporul lui
Dumnezeu. Psalmii însă au fost scrişi de mai mulţi autori, după cum urmează :
- 73 de psalmi au fost scrişi de către David, fapt atestat de însuşi textul
acestora în original. Se ştie, de altfel, că David a fost un dulce cântăreţ în Israel
(2Sam. 23:1);
- 10 psalmi au fost scrişi de către fiii lui Core, unul din cântăreţii cetelor de
la templu însărcinaţi cu laudele Domnului;
- 12 aparţin lui Asaf, un alt vestit cântăreţ din cetele de la templu;
- 2 psalmi au fost scrişi de către Solomon, împărat deosebit de cult şi
înţelept;
- unul a fost scris de cântăreţul Etan;
- unul de cântăreţul Heman şi
- unul a fost scris de robul Domnului, Moise.
Toţi aceştia însumează numărul de 100 de psalmi, care sunt atribuiţi
autorilor amintiţi mai sus prin remarca textuală a fiecăruia din aceşti psalmi.
Restul de 50 de psalmi apar ca fiind anonimi în textul masoretic, însă sunt
evidenţe certe în favoarea opiniei că şi unii dintre aceştia au fost scrişi tot de
către David. Exemplu: Psalmul 2 este atribuit lui David în Fapte 4:25; Psalmul
95 este atribuit lui David în Evrei 4:7. Aşa cum observă Jensen, comparând
textul din Psalmul 105:1-15 cu 1 Cronici 16:8-22 şi Psalmul 96 cu 1 Cronici
16:23-33 ne putem convinge cu uşurinţă că David este autorul acestor Psalmi. 23
23
Jensen, p. 274.
Trebuie reţinut faptul că în Septuaginta mai sunt încă 15 psalmi atribuiţi lui )avid, care în textul
masoretic sunt anonimi.24
2.3. CADRUL CĂRŢII PSALMI
Considerând cadrul cărţii, avem, desigur, de-a face cu data scrierii salinilor. Nici o altă carte din Biblie
nu are atât de mulţi scriitori diferiţi şi nu : extinde pe o aşa de lungă perioadă de timp ca această carte a
Psalmilor, impui scrierii Psalmilor se identifică cu timpul diferiţilor autori, Psalmii fiind origine
cântări sau poeme individuale, care apoi au fost adunate în mici ilecţii şi în final au format colecţia
Psalmilor din Sfânta Scriptură.
Perioada cărţii Psalmilor se extinde între anii cea. 1400-500 î.Hr. Cel mai chi pare să fie psalmul 90,
un psalm al lui Moise care provine din timpul Iui oise (cea. 1400î.Hr.). Cei mai mulţi psalmi au fost
scrişi între anii 1000-931 hr., perioada monarhiei înfloritoare a Israelului sub David şi Solomon. Psal-
ul 137 pare să fi fost scris în jurul sau după anul 722 în timpul exilului, iar :almul 126 în jurul anului
450 î.Hr. în perioada restaurării.
Având în vedere faptul că încă pe vremea lui Ezra şi Neemia în perioada staurării s-a format Canonul
Vechiului Testament în care a fost inclusă fără ci o discuţie cartea Psalmilor, înseamnă că înainte de
această perioadă cei 150 ■ psalmi au fost adunaţi în colecţia numită Cartea Psalmilor sau Psaltirea .
în ce priveşte cadrul geografic, acesta este specific fiecărui poem în parte, lentificându-se cu cadrul şi
condiţiile în. care s-a aflat autorul în momentul "pectiv. Unii psalmi evocă închinăciunea în casa
Domnului; alţii, împrejurări înfruntare a vrăjmaşilor şi izbăvire a psalmistului prin puterea Domnului.
De o importanţă crucială în stabilirea cadrului specific al fiecărui psalm este titlul psalmului. Se poate
observa că mulţi dintre psalmi dispun de un titlu. :este titluri sunt foarte vechi, deoarece apar şi în
traducerea Septuaginta XX) şi au mai multe roluri:
- unele redau numele autorului (ex.: "Un psalm al lui David");
- unele titluri conţin şi indicii privind tonul şi felul muzicii pe care să fie htate (ex.: "De cântat în felul
cântecelor de jale");
- unele titluri arată şi cui este dedicat poemul respectiv (ex.: "Către mai rele cântăreţilor");
- unele titluri indică şi caracterul psalmilor pe care-i reprezintă (ex.: Psalmul 81,86);
- unele titluri indică şi perioada istorică, timpul când psalmul a fost scris .:Psalmul 59 şi 142).
Dacă pentru cei din timpurile biblice aceste titluri arătau când trebuie să fie osit psalmul în
închinăciune şi cum să fie cântat, pentru cei de astăzi titlurile ită la tălmăcirea psalmilor şi la
înţelegerea semnificaţiei lor profunde.
In ceea ce priveşte numărul psalmilor, trebuie precizat că în ebraică (textul soretic) sunt 150 de psalmi.
Sulurile de la Marea Moartă deţin 151 de psalmi, imul dintre aceştia nu apare în Biblia ebraică. în
LXX şi apoi în Vulgata
he Criswell Study Bible, p. 640.
Psalmii 9 şi 10 sunt puşi într-unui singur, ca şi 114 şi 115, iar Psalmii 116 şi 147 sunt divizaţi fiecare în
două. Din aceste motive unele versiuni biblice au 150 psalmi, pe când altele 151.
2.4. TEMA CĂRŢII I CLASIFICAREA PSALMILOR
Cu toate că, aşa cum le este numele, poemele ce constituie frumoasa carte a Psalmilor sunt "Tehilim",
"laudele", şi aceasta ar putea fi considerată tema generală a întregii cărţi:"Laudele aduse lui
Dumnezeu", trebuie totuşi remarcat că anumiţi psalmi au teme diferite. Se observă şi faptul că există
grupuri de psalmi în care sunt tratate anumite teme. De aceea, s-a încercat clasificarea psalmilor în mai
multe feluri, după temele care sunt tratate în Psalmii respectivi. Nu trebuie uitat faptul că diferite
categorii de psalmi nu se diferenţiază în mod absolut, iar unele poeme fac parte din mai multe
categorii. Poate cea mai simplă şi cea mai concludentă împărţire a psalmilor în raport cu tema acestora
este cea făcută de Criswell Bible Study, astfel: 25
- Psalmi de pocăinţă (Ps. 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143).
- Psalmi de slăvire; Halelul mare şi Halelul mic (113-118 şi 115-118).
- Psalmi care invocă răul asupra vrăjmaşilor psalmistului (35, 52, 58, 59, 69, 79,83, 109,137, 140).
- Cântările treptelor (120-134).
- Psalmi mesianici (2, 8, 16, 22, 23, 24, 40, 41, 45, 68, 69, 72, 89, 96, 98, 102, 110, 118, 132).
Jensen clasifică Psalmii în zece categorii, menţionând:
Psalmi didactici, istorici, psalmi de slăvire, de pocăinţă, de implorare, de mulţumire, mesianici, psalmi
care vorbesc despre natură, psalmii pelerinilor sau ai treptelor şi psalmii blesteme. 26
O clasificare a psalmilor după tema acestora, însă mai amănunţită, poate fi următoarea:
(1) Psalmi Mesinici, care-L prezintă pe Hristos:
- ca rege: 2, 45, 72, 110, 132;
- ca rob al suferinţei: 22, 41, 55, 69;
- ca Domn înviat: 16;
- ca Domn înălţat: 68.
(2) Psalmi despre om:
- despre înălţarea sa: 8;
- despre păcătoşenia sa: 10, 14, 36, 55, 59.
(3) Psalmi ce prezintă situaţia lumii şi a celor răi:
- cei răi în contrast cu cei buni: 1, 4, 5;
- anunţarea pedepsei împotriva celor răi: 10;
- prosperitatea celor răi: 37, 73;
- soarta celor răi: 9, 11;
- încrederea în bogăţii: 49.
2S
Criswell Study Bible, p. 640. 25 Jensen, pp. 175, 176.
(4) Psalmi ai experienţelor religioase:

- pocăinţă şi iertare 25, 32, 38, 51, 130;
- convertire: 40;
- consacrare: 116;
- de încredere: 3, 16, 20, 23, 27, 31, 34, 42, 61, 62, 91, 121;
- de învăţătură : 25;
- de aspiraţie: 42, 63, 143;
- de slăvire: 96, 98, 100, 103, 107, 136, 145, 148, 149, 150;
- de închinăciune: 43, 84, 100, 122, 132;
- de întristare, mâhnire: 6, 13, 22, 69, 88, 102;
- de bătrâneţe: 71;
- despre vanitatea vieţii: 39, 49, 90;
- despre familie: 127;
- despre dorul de casă: 137.
(5) Psalmi despre casa Domnului (Biserică):
- siguranţa ei: 46;
- unitatea ei: 133;
- dragostea pentru ea: 84, 122;
- gloria ei: 48, 887.
(6) Psalmi ai Cuvântului lui Dumnezeu: 19, 119.
(7) Psalmi ai misiunii: 67, 72, 96, 98.
(8) Psalmi privind datoria conducătorilor: 82, 101.
(9) Psalmi ai atributelor divine:
-înţelepciune, maiestate şi putere: 19,29,62,66,89,93 97 99
118,147;
- milostivire: 32, 85, 136;
- omniştiinţă: 139;
- omniprezenţă creatoare: 33, 89, 104.
(10) Psalmi ai experienţei israeliţilor:
- necredinţă: 78;
- dezolare şi mizerie: 79, 80;
- alunecare: 81;
- providenţă divină: 105, 106, 114.
Se poate observa că în cartea Psalmilor este prezentată o paletă largă, o
-nare varietate de teme. Aici poate fi întâlnită întreaga gamă de sunete ale
bătăilor şi zbuciumărilor inimii umane sub atingerea Duhului Sfânt al Iui Dum-
nezeu: de la extazul bucuriei până la delirul durerii. Psalmii cuprind simţămin-
tele inimii umane în legătură cu cele mai variate elemente ale trăirii; de la
Templul lui Dumnezeu până la casa omului, de la câmpul de luptă la siguranţa
jatnei liniştite, de la tabăra de deportaţi la vatra caldă a familiei. Psalmii
cuprind întregul şirag al experienţelor umane în raport cu Dumnezeu, cu
semenii şi cu sine.
2.5. PARTICULARITĂŢI STILISTICE
sunt adevărate poeme, rugăciuni sau cântări scrise în formă poetică. Deşi stilul
poetic este deosebit de frecvent şi în celelate cărţi ale Scripturii (Cartea Iov şi
Proverbe, precum şi multe din scrierile profetice abundă în stilul poetic),
Psalmii constituie cea mai însemnată secţiune poetică compactă în Biblie. Toate
formele literare ale stilului poetic evreiesc sunt tributare ideei ce trebuie expri-
mată, deoarece comunicarea cuvântului sau a adevărului era sarcina primordială
a scriitorului inspirat. De o mare importanţă este ritmul accentelor în versul sau
rândul întâi al poeziei. Cel mai comun ritm de accentuare este de trei pe trei. 27
Ex. Ps. 26:2.
Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă
Testează-mi inima mea şi mintea.
Există însă şi ritm de accentuare de tipul doi, trei, patru şi mai multe accente
pe linie în diferite combinaţii. Ex. Ps.27 uzează de ritmul de accentuare trei pe
doi, favorit pentru elegii „De cine să mă tem?" (Ps. 27:1).
Ritmul de accentuare adaugă mult la operativitatea şi precizia interpretării
psalmului.
Caracteristica fundamentală a poeticii evreieşti este, desigur, paralelismul de
idei potrivit căruia în linia a doua a formaţiunii este reluată ideea exprimată în
prima linie. Cele mai obişnuite formaţiuni sunt dubletele, cele formate din două
rânduri, însă în cartea Psalmilor pot fi întâlnite şi formaţii compuse din trei
rânduri (triplete) sau din patru rânduri (quartete) etc. în toate aceste cazuri ideea
exprimată în următoarele linii fie că reafirmă ceea ce s-a spus în prima, fie că
dezvoltă conţinutul precizând alte detalii, îmbogăţind efectul şi conducând spre
un punct culminant al ideei exprimate. Câteva exemple vor fi concludente.
Nu ne face după păcatele noastre,
nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre (Ps. 103:10)
în cea de-a doua linie se repetă cu alte cuvinte ce s-a spus în prima. In
asemenea cazuri ideea este exprimată pe bază de sinonimie, şi se cheamă "para-
lelism sinonimic". Sunt şi cazuri de sinonimie când în linia a doua şi în urmă-
toarea gândul este dus mai departe, spre un punct culminant.
Râurile vuiesc vuiesc, Doamne,
râurile vuiesc tare vuiesc tare,
râurile se umflă cu puterese umflă cu putere (Ps. 93:3).
Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă cei
ce-L cheamă,
Lângă cei ce-L cheamă cu toată inima (Ps. 145:18).
Alte cazuri de formaţiuni poetice uzează de aşa-numitul "paralelism anti-
tetic", atunci când ideile exprimate în cele două rânduri sunt în antiteză, eviden-
ţiind astfel şi mai pregnant ideea ce trebuie exprimată: „Cel rău ia cu îm-
prumut şi nu dă înapoi; dar cel neprihănit este milos şi dă" (Ps. 37:21).
Pe lângă sinonimii şi antiteze există şi un sistem de paralelism numit "para-
lelism sintetic sau constructiv", în care gândul exprimat în prima linie înaintează
spre punctul culminant în următoarele răspunzând la întrebarea sau problema
ridicată în primul (Ex. Ps. 35:10).
27
cf.Derek Kidner, Tyndale Old Testament Commentahes, Psalms 1-72 (London:
Inter-Varsity Press, 1973), pp. 1 -3.
Toate oasele mele vor zice:
Doamne, cine poate ca Tine
să scape pe cel nenorocit de unul mai tare decât el,
pe cel nenorocit şi sărac de cel ce-1 jefuieşte?
Mulţi dintre psalmi sunt adevărate capodopere ale poeziei evreieşti deosebit
de fascinante. Conţinutul lor este nu numai inspirat, ci şi aşezat cu tâlc în forme
de o deosebită frumuseţe. Spre exemplu, Ps. 119 al cărui autor se consideră că
r fi fost Ezra; cele 176 de versete sunt grupate în 22 de formaţiuni a câte 8
ersete fiecare, iar fiecare verset din aceeaşi grupă începe cu aceeaşi consoană
din alfabetul ebraic (care are 22 de consoane), în formă de acrostih. Psalmul
:onstă din 22 de serii de octete în acrostih.
Este adevărat că prin traducere se pierde o însemnată parte a frumuseţii şi
loate chiar sensul conţinutului acestor poeme. Insă cercetătorul atent care va
tudia aceste forme în original va beneficia de deosebita bogăţie de frumuseţe şi
dei aşezate în conţinutul psalmilor prin inspiraţia Duhului Sfânt şi transmise
)rin intermediul elementelor stilului poetic evreiesc.
înainte de a trece la prezentarea conţinutului sumar al cărţii şi al unor psalmi
nai este necesară menţionarea expresă a psalmilor mesianici şi un cuvânt
Bespre felul cum trebuie priviţi psalmii ce conţin blesteme asupra vrăjmaşilor.
l!
2.6. PSALMI MESIANICI f
Aşa cum menţionează Halley: "Mulţi Psalmi care au fost scrişi cu o mie de
ni înainte de Domnul Isus conţin referinţe la Hristos, care sunt în întregime de
eaplicat la vreo altă persoană din istoria omenirii/' 28 De aceea, este deosebit de
mportant să se observe felul în care diferiţii psalmi mesianici l-au prezentat pe
flomnul Isus, Mântuitorul. Aşa cum afirmă şi Halley, cei mai clari Psalmi
îesianici sunt:29
Psalmul 2: Arată divinitatea şi domnia universală a lui Mesia.
Psalmul 8: Prin Mesia, omul devine domn al creaţiei.
Psalmul 16: Prezintă învierea lui Mesia din morţi.
Psalmul 22: Prezintă suferinţele Unsului.
Psalmul 45: Prezintă Mireasa regească şi tronul lui Mesia.
Psalmul 89: Arată jurământul lui Dumnezeu cu privire la domnia eternă a
|egelui Mesia.
Psalmul 110: Mesia este regele şi preotul etern al poporului Său.
Psalmul 118: Prezintă pe Mesia respins de propriul Său popor, dar apoi pus
capul unghiului.
Psalmul 132: Prezintă pe moştenitorul etern al tronului lui David.
Citind cu atenţie toţi psalmii mesianici, se poate observa că în ei este
jrezentat portretul complet al lui Mesia: El este Dumnezeu adevărat, care are
Iceeaşi fiinţă cu Tatăl, om adevărat, om al suferinţei şi respins de propriul
|opor, biruitor şi înviat din morţi, preot, precum şi Domn al Domnilor şi
Halley's Bible Handbook, p. 250.
1
Ibidem.
împărat al împăraţilor. Psalmii abundă în prezentarea lui Mesia ca rege şi a
împărăţiei Sale slăvite.
>.7. PSALMI ÎN CARE SE ROSTESC BLESTEME
ASUPRA VRJĂMAŞILOR
Oricare cititor care se va îndeletnici cu studierea frumoaselor poeme din

cartea Psalmilor va putea observa, urmărind frecvenţa cuvintelor specifice, că
ideile de bază exprimate în această carte sunt: încredere în Dumnezeu, bucuria
în Domnul şi îndurarea lui Dumnezeu.
Dacă toate acestea încântă urechea şi alină sufletul cititorului înălţându-1 tot
mai aproape de Domnul, nu pot fi trecute cu vederea nici acele părţi din unii
Psalmi ca: 35, 52, 58, 59, 69, 83, 109, 137, 140, care conţin blesteme, lăsându-1
pe cititor uimit şi umplându-1 de groază. Pe bună dreptate, cititorul îşi pune
întrebarea: cum pot fi acceptate în Cuvântul lui Dumnezeu asemenea cuvinte şi
asemenea blesteme? Cu ce gând trebuie să se apropie credinciosul nou- testa-
mental de astfel de pasaje din Scripturi? Mai întâi trebuie reţinut, aşa cum bine
menţionează Halley, că aceste exprimări "nu sunt pronunţarea divină a mâniei
lui Dumnezeu asupra celor răi, ci sunt implorări ale unui om pentru răzbunare
asupra vrăjmaşilor săi, în deplină opoziţie cu învăţătura Domnului Isus că
trebuie să ne iubim vrăjmaşii." °
Apoi, trebuie considerat faptul că acestea sunt exprimări vechi-testamentare,
care evidenţiază o gândire diferită de cea a Noului Testament şi o fază infe-
rioară a revelaţiei progresive. Epoca şi cadrul acestor rostiri trebuie luate în con-
siderare. Gleason L. Archer afirmă:
Este important să se reţină că înainte de prima venire
a lui Hristos, singura cale tangibilă în care adevărul
Scripturii putea fi dovedit observatorilor umani a fost
prin testul pragmatic al dezastrului care venea asupra
celor greşiţi şi a scăpării asigurată celor ce se ţineau de
adevăr. Câtă vreme cei răi continuau să fie triumfători,
prosperitatea lor pare să fi respins sfinţenia şi suverani-
tatea Dumnezeului lui Israel. Un credincios evreu în
timpul Vechiului Testament..., identificându-se total cu
cauza lui Dumnezeu, nu putea decât să considere pe
vrăjmaşii lui Dumnezeu ca fiind propriii duşmani şi să-I
ceară lui Dumnezeu să-şi apere onoarea Sa şi să-şi
justifice propria neprihănire trimiţând distrugerea acelor
ce tăgăduiau suveranitatea şi legea Sa.31
Toate aceste afirmaţii trebuie privite în lumina cadrului Vechiului Testa-
ment, când scopul lui Dumnezeu a fost să-şi menţină o naţiune pregătind calea
venirii lui Cristos. La acele niveluri anterioare ale revelaţiei, Dumnezeu a lucrat
cu natura umană decăzută aşa cum era. Revelalia deplină în Domnul Isus
^° Idem, p. 257.
Gleason L. Archer, A Survey ofOld Testament Introduction (Chicago: Moody, 1964),
p. 437.
prezentată în Noul Testament dovedeşte felul în care doreşte Dumnezeu să se
poarte credincioşii Săi faţă de vrăjmaşii lor în dragoste după pilda Domnului
Isus.
Chemarea Noului Testament în baza învăţăturii Domnului Isus este: "bine-
cuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Căci la aceasta
aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea" (Romani 12:4; lPet. 3:9).
2.8. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII
Cartea Psalmilor a fost împărţită în cinci părţi mari. Asemănarea, probabil
întâmplătoare, a conţinutului din cele cinci cărţi a psalmilor cu conţinutul din
cele cinci cărţi ale lui Moise a condus pe unii cercetători la ideea unei analogii
cu Pentateuhul lui Moise.
Astfel, cartea Psalmilor a fost numită "Pentateuhul lui David". De aceea,
fiecare secţiune a fost numită după numele corespunzătoare ale cărţilor din
Pentateuh.
(1) Cartea I-a: Psalmii 1-41; Psalmii Genesei, în care subiectul predominant
este omul, conţin psalmii de adorare şi închinare faţă de Domnul.
(2) Cartea a-II-a: Psalmii 42-72; Psalmii Exodului conţin mai ales cântece
de eliberare. Psalmii din această carte scot în evidenţă închinarea în uimire a
credinciosului salvat.
(3) Cartea a -IlI-a: Psalmii 73-89; Psalmii levitici, în care conţinutul este
mai ales asociat cu închinarea şi slujirea la templu. Sunt psalmi de închinare
neîntreruptă.
(4) Cartea a-IV-a: Psalmii 90-106; Psalmi paraleli cu cartea Numeri, care au
conţinutul asociat cu peregrinările Israeliţilor prin pustiu. Psalmi de închinare
cu supunere.
(5) Cartea aV-a: Psalmii 107-150; Psalmii deuteronomici, al căror conţinut
se ocupă cu Legea Domnului şi cu Ţara Făgăduinţei, sunt numiţi şi psalmi de
închinare deplină.
Fiecare din primele patru cărţi se încheie cu o scurtă doxologie, în timp ce
cartea a V-a se încheie cu Psalmul 150, care este el însuşi o doxologie strălucită
la încheierea întregii cărţi a psalmilor.
Ţinând cont de toate aceste precizări, cercetătorul va trebui să urmărească
tema specifică a fiecărui psalm, considerând totodată atât categoria cât şi cartea
din care psalmul respectiv face parte.
Psaltirea a fost supranumită şi "Cartea tuturor timpurilor şi tuturor oame-
nilor". In acelaşi timp ea este şi cartea care se ocupă cu Legea lui Dumnezeu şi
dezvăluie şi planul Său de mântuire avându-1 în centrul ei pe Domnul Isus,
centrul revelaţiei şi lucrarea Sa de mântuire.
Apropierea cu reverenţă de această carte în spiritul lui Cristos va oferi
oricărei persoane privilegiul unor mari beneficii spirituale. în continuare, va fi
prezentat în sumar conţinutul psalmilor.
Pentru a sugera felul în care trebuie studiat ficare psalm, potrivit cu tema
şi împrejurarea în care a fost scris, unii dintre aceştia vor fi prezentaţi mai
detaliat.
2.8.1. CONŢINUTUL SUMAR AL PSALMILOR. CARTEA I-a
(Psalmii 1-41)
Psalmul 1 - Alternativele vieţii
Psalmul întâi este considerat de către mulţi interpreţi ca o introducere
formală la întreaga colecţie a Psalmilor. 32 în acest psalm sunt întâlnite acele
gânduri pe care într-un fel sau altul le întâlnim la ceilalţi Psalmi, ca: fericirea şi
nefericirea, cei răi şi cei neprihăniţi. Psalmul prezintă cele două moduri de viaţă
posibile pe pământ.
I. Trăirea cu Dumnezeu în neprihănire (v.1-3)
1. Constă în îndepărtarea de păcat (v. 1).
2. Constă în alipirea de Legea Domnului (v.2).
Asemenea om este ilustrat printr-un pom sădit lângă un izvor de ape care nu
încetează să rodească.
II. Trăirea fără Dumnezeu a celor răi (v. 4-6)
Cei răi sunt asemuiţi cu pleava pe care o spulberă vântul - tablou sugestiv.
1. Răutatea lor este dovedită în mijlocul credincioşilor: "Ei nu pot ţinea
capul sus în adunare"(v. 5b)
2. Va fi demascată în ziua judecăţii (v. 5a).
Ideea centrală este contrastul dintre cele două căi şi şansa finală pentru
fiecare.
Psalmul 2 - împăratul şi Unsul Său; Dumnezeu şi Mesia.
Introducere: Psalmul doi este primul psalm mesianic din Psaltire. Deşi nu
este prezentat autorul, în Noul Testament (Fapte 4:25) Psalmul este atribuit lui
David. Este un psalm al încoronării fiului împăratului. Pe când din punct de
vedere istoric se putea referi la încoronarea lui Solomon, conţinutul depăşeşte
limitele umane, dezvăluind adevăruri despre Dumnezeu şi Mesia. El prezintă:
I. Coaliţia împăraţilor pământului împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său
(1-3)
Pe când ungerea este în toi, se petrec lucruri interesante. împăraţii şi
popoarele pământului se împotrivesc. Psalmul prezintă natura acestei coaliţii:
1. Este o coaliţie la răscoală.
2. Este o coaliţie cu scopul îndepărtării Unsului.
3. Este o coaliţie pornită din gânduri deşarte.
II. Atitudinea Domnului în faţa coaliţiei umane
1. Domnul râde văzând iniţiativa deşartă.
2. Domnul înspăimântă pe vrăjmaşi prin Cuvântul Său.
3. Domnul depune mărturie pentru Unsul
Vezi la Iordan (Mat. 3:17), în Duminica Floriilor (Ioan 12:27-32) şi la
cruce, cutremurul de pământ (Mat. 27:45-54).
III. Decretul Unsului (7-9)
1. Unsul vorbeşte, depune jurământul de credincioşie în faţa Domnului.
Derek Kidner, p. 47.
2. El se dovedeşte a fi Adevăratul Fiu.
3. El îşi ia în serios încredinţarea.
IV. Şansa răzvrătiţilor (10-12)
Deşi vinovaţi, răzvrătiţii sunt sfătuiţi.Se vede belşugul de har.
1. Sunt sfătuiţi să fie înţelepţi.
2. Sunt sfătuiţi să dea cinste Unsului.
3. Sunt avertizaţi să aleagă viaţa şi să evite moartea.
încheiere: Unsul vine să aducă viaţa, dar cine-L respinge va avea parte de
moarte veşnică (Ioan 3:16-19).
Psalmul 3 - încrederea în Dumnezeu în vremuri de încercare
Introducere: Titlul indică împrejurarea în care David fugea de fiul său
Absalom (2Sam. 15). Psalmul este "unul dintre cele mai remarcabile exemple
de încredere liniştită în vremuri de grea încercare. El a putut dormi liniştit,
pentru că "Mâna lui Dumnezeu a fost perna lui". 33 Psalmul prezintă:
I. Ceata vrăjmaşilor (1-2)
1. Sunt mulţi la număr. Uneori, chiar cei de la care nu se aştepta. Chiar
fiul său.
2. Se ridică împotrivă.
3. Discreditează pe credincios (v.2).
Acesta este felul diavolesc de a lucra al vrăjmaşilor.
II. Ocrotirea credinciosului (v.3-4)
1. Dumnezeu este scutul celui credincios (v.3)
în pustie, Dumnezeu a devenit tot ce aveau nevoie israeliţii. în Hristos, El este
mântuirea.
2. Dumnezeu intervine în urma rugăciunii (v.4). îndemnul persistent
(Mat. 7:7; Iac. 1:5).
III. Pacea credinciosului (v.5-6)
Deşi împrejurările sunt grele, credinciosul are pace şi viaţă liniştită.
1. El se culcă şi se scoală în pace (v.5). Dumnezeu e pacea sa.
2. El nu este răpus de frică (v.6). Deşi duşmanii sunt cu zecile de mii şi
motive de frică există, el nu se teme deoarece este cu Domnul. Când Domnul
este în corabie ucenicii nu trebuie să se teamă.
IV. Biruinţa finală a credinciosului (v.7-8)
1. Constă în intervenţia Iui Dumnezeu (v.7). Dumnezeu a intervenit prin
Fiul Său în marele dezastru al omenirii.
2. Constă în înjosirea vrăjmaşilor (v.7b).
3. Constă în dezarmarea vrăjmaşilor (v.7b).
încheiere: Credinciosul scăpat mărturiseşte şi laudă pe Domnul (v.8).
Psalmul 4 - Gândurile inimii credincioase în timpul înserării
Introducere: Psalmul patru este un alt poem al încrederii în Dumnezeu scris
de David şi vizează condiţiile retragerii din vâltoarea vieţii în timpul serii.
33
Halley, p. 252.
Credinciosul se retrage în fiecare seară la sânul părintesc al lui Dumnezeu
pentru odihnă. Psalmul poate fi împărţit astfel:
I. Refugiul la Dumnezeu în rugăciune (v.l)
II. Gândul întristării pentru cei ce trăiesc în păcat (2-4)
III. Gândul consacrării în slujirea şi în încrederea în Domnul (5-6).
IV. Gândul recunoştinţei pentru binecuvântările Domnului (7).
V. Gândul odihnei în braţul Domnului.
încheiere: Cu asemenea gândire credinciosul se odihneşte în pace, ocrotit de
prezenţa Domnului.
Psalmul 5 - Rugăciunea dimineţii înnourate
Introducere: Psalmul subliniază importanţa începerii zilei cu Dumnezeu,
mai ales că uneori ziua se anunţă a fi înnourată. Cadrul indică spre începutul
unei zile când duşmanii îl hărţuiesc.
I. Rugăciunea de dimineaţă (1-3)
De dimineaţă, credinciosul îndreaptă rugăciunea sa spre Dumnezeu, după
care urmează aşteptarea. Rugăciunea lui este:
1. Rugăciune brăzdată de suspine.
2. Rugăciune îndreptată către împăratul şi Dumnezeul adevărat.
3. Rugăciune care aşteaptă răspuns.
II. îndreptăţirea rugăciunii de dimineaţă (4-7)
Psalmistul îşi începe ziua cu rugăciune din motive bine întemeiate.
1. Se roagă, pentru că Dumnezeu este drept şi vrednic (4)
2. Se roagă, pentru că Dumnezeu este plin de îndurare cu ai Săi (7).
III. Perspectiva zilei în rugăciune (v.8)
1. Psalmistul porneşte în perspectiva noii zile după ce s-a rugat în casa
lui Dumnezeu, iar el are: Perspectiva călăuzirii divine(8)
Aceasta o cere avându-i în vedere pe vrăjmaşii a căror apariţie se profi-
lează la orizont.
2. Perspectiva netezirii (uşurării căii) (8/b)
IV. Imaginea vrăjmaşilor desprinsă din rugăciune (v.9-10)
1. Sunt mincinoşi (9)
2. Sunt linguşitori (9/b)
3. Merită să fie pedepsiţi, căci se ridică împotriva lui Dumnezeu (10)
V. Asigurarea celor ce se încred în Domnul (v.l 1-12)
1. Le este asigurată bucuria deplină (11)
2. Le este asigurată binecuvântarea (12)
In încheiere, psalmistul întrezăreşte mântuirea fericită a celui ce-şi pune
încrederea în Domnul.
Psalmul 6. Rugăciunea printre lacrimi. Credinciosul bolnav şi doborât de
întristare cere lui Dumnezeu viaţa, care-i este asigurată.
Psalmul 7. Este un apel la protecţia Dumnezeului cel drept. Cei răi vor fi
pedepsiţi, căzând în groapa pe care au săpat-o, însă cel credincios va lăuda pe
Domnul.
Psalmul 8. Dumnezeu şi omul, coroana creaţiunit Sale. Deşi slab şi ne-
însemnat, omul a fost creat de Dumnezeu cu scopul să stăpânească asupra tutu-
ror lucrurilor. Sensul mesianic este dezvăluit de însuşi Domnul Isus (Mat.21:
:16). împlinirea deplină a omului şi menirii sale se săvârşeşte în Hristos şi în
împărăţia Sa veşnică (Evr. 2:6-9).
Psalmul 9. Poem de laudă. Este primul dintre psaLmii scrişi sub formă de
acrostih, metodă care continuă în Psalmul 10. Un poem de laudă şi mulţumire
pentru credincioşia lui Dumnezeu. Experienţele trecutului constituie baza pentru
încercările care urmează (15-20).
Psalmul 10. Rugăciunea către Dumnezeu pentru ajutor. Cel fără ajutor în
timpuri de grea încercare, rănit de mândria celor răi (1-11), are singura scăpare
Ia Domnul, împăratul (12-18).
Psalmii 11, 12, 13 par să provină din perioada când David era prigonit de
Saul. Psalmul 11 - o mărturisire de credinţă în DomnuL care este drept şi suve-
ran şi scapă pe cel în nevoi. Psalmul 12 este o implorare a ajutorului Domnului
făcută din mijlocul celor nelegiuiţi. Psalmul 13 - rugăciunea omului disperat şi
obosit de încercări. încrederea în Domnul aduce scăpare şi bucurie.
Psalmul 14. Nebunia ateistului, necredinţa capătă proporţii universale şi are
ca rezultat păcătoşenia şi stricăciunea. Psalmul îl prezintă pe Dumnezeu, care
nu numai că există, însă va şi judeca pe păcătoşi. în final, se va realiza scăparea,
mântuirea celor credincioşi.
Psalmul 15 - Adevăraţii cetăţeni ai sfintei cetăţi
Introducere: Acest psalm prezintă portretul omului care are dreptul să
locuiască în casa Domnului, pe muntele Domnului (la Cortul întâlnirii sau la
Templul din Ierusalim). Thomas Jefferson a numit acest psalm "tabloul adevă-
ratului cetăţean".34 Psalmul arată care sunt trăsăturile adevăratului credin-cios:
I. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu Dumnezeu (1,2)
1. Neprihănire.
2. Ascultare de Dumnezeu.
3. Iubire de adevăr.
II. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu semenii (3,4)
1. Nu cleveteşte pe aproapele.
2. Nu face rău aproapelui.
34
Halley's Bible Handbook, p. 253.
3. Nu ocărăşte pe aproapele.
4. Apreciază pe cei credincioşi.
5. Este cinstit, chiar şi dacă pierde.
III. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu bunurile materiale
1. Cinste în mânuirea banilor.
2. Reţinere de la asuprirea aproapelui.
în încheiere, este garantată viaţa celui care se poartă în felul acesta. El va
locui în casa lui Dumnezeu.
Psalmul 16 - Poemul învierii lui Mesia
Introducere: Se pare că psalmul a fost scris în împrejurări de strâmtoare şi
de pericol pentru David.
Psalmul însă depăşeşte limitele umane, profeţind învierea Domnului Isus.
Conţinutul prezintă pe Servul credincios răsplătit.
I. Credincioşia Servului (1-6)
1. în care îl mărturiseşte pe Domnul (v.lb).
2. în care se încrede în Domnul (v.la).
3. în care trăieşte în părtăşia sfinţilor (v.3).
4. în care se opune idolatriei, respinge idolii (v.4).
5. în care are deplină nădejde în Domnul (v.5,6).
în cuvintele frumoase prin care David declară credincioşie lui Dumnezeu, se
întrezăreşte imaginea Servului credincios din profeţia lui Isaia; totala încredere
şi supunere a Fiului faţă de Tatăl pe care-1 slujeşte cu credincioşie având ochii
aţintiţi spre răsplătirea veşnică (Filipeni 2:5-11).
II. Credincioşia Domnului (7-11).
La credincioşia Servului răspunde credincioşia Domnului.
1. Prin care îndrumă pe Servul Său (7).
2. Prin care însoţeşte pe Servul Său (8) şi-1 sprijineşte (Isaia 42:1).
3. Prin care îi asigură bucurie şi odihnă (9).
4. Prin care îi garantează învierea (v.10). El va ajunge în locuinţa
morţilor, însă nu va rămâne acolo şi nu va vedea putrezirea - va învia (Isaia
53:8-11).
5. Prin care îi asigură răsplătire veşnică (v.l 1).
Apostolii Domnului Isus insuflaţi de Duhul Sfânt atribuie aceste cuvinte lui
Mesia, care a fost înviat din morţi (Fapte 2:25-28; 13: 35-37).
Psalmul 17 - O rugăciune pentru protecţie
Deşi cadrul istoric al psalmului nu este redat, se crede că psalmul a fost scris
de David "când era aproape să fie capturat de Saul şi de oamenii Săi". 35 Psal-
mistul apelează la adevăr (1-5), la îndurarea Domnului (6-9), cerând protecţie
pământească (v.8) şi rugându-L să întâmpine El pe vrăjmaşii care trăiesc pentru
această viaţă. Nădejdea credinciosului este în Domnul, pe care-1 va vedea la
înviere (15).
Chswell Study Bible, p. 647.
Psalmul 18 - Cântare de mulţumire pentru eliberare
După anii de grea încercare în care a fost hărţuit de Saul, David înălţat pe
ronul împărătesc îi cântă Domnului această cântare de mulţumire, care este
scrisă şi în 2Samuel 22. Preocuparea centrală este "Domnul - tăria mea", care
este stânca, cetăţuia, Izbăvitorul şi scutul credinciosului. Psalmistul se delec-
ează prezentând felul în care Dumnezeu a intervenit pentru el. El mărturiseşte
că datorează lui Dumnezeu viaţa sa, triumful său, tronul său şi tot ce are (28-
50). în perspectivă profetică psalmistul întrezăreşte pe Mesia, "Fiul lui David",
ca şi cap al neamurilor (43-45).
Psalmul 19 - Minunata creaţie şi Legea perfectă
Elemente de bază ale revelaţiei divine
în Psalmul 19, David evidenţiază cele două mijloace prin care Dumnezeu se
revelează omului şi învăţămintele care decurg din aceasta. "Spurgeon le-a
îumit: Cartea lume şi Cartea cuvânt".36 Astfel, sunt prezentate:
I. Creaţia ca mijloc al revelaţiei (1-6)
1. Cerurile.
2. Succesiunea ordonată a zilei şi a nopţii.
3. Soarele în mişcarea sa este prezentat ca un mire.
întreaga natură creată de Dumnezeu depune o mărturie tăcută, dar puternică
despre slava Sa.
II. Legea Domnului ca mijloc al revelaţiei (7-14).
1. Legea Domnului.
2. Orânduirile Domnului.
Legea şi orânduirile Domnului, care sunt drepte şi desăvârşite, dau înţelep-
;iune şi sensibilizează pe om în ce priveşte păcatul.
în faţa actului revelaţiei divine, psalmistul se vede nevrednic, se pocăieşte,
:erând să fie ferit de mândrie.
Psalmul 20 - Rugăciune pentru Rege şi ţară
Psalmul pare să fie o rugăciune rostită pentru regele David în faţa unei lupte
>au o rugăciune rostită în cadrul unei zile naţionale sau aniversări regale. O
irare adresată regelui pentru a fi ascultat de Domnul în ziua necazului, pentru a
î ocrotit şi ajutat. Sunt avute în vedere viaţa religioasă şi lupta împotriva
vrăjmaşilor. Biruinţa regelui va fi bucuria poporului.
Psalmul 21 - Cântarea de mulţumire pentru ajutorul Domnului
Psalmul putea fi o odă a încoronării sau un imn cu ocazia unei aniversări
regale, după cum putea fi şi perechea Psalmului 20 într-un sistem de cerere şi
răspuns. Sunt prezentate credinţa şi bucuria împăratului determinată de ocro-
irea Domnului (1-7), cât şi atitudinea Domnului faţă de vrăjmaşii împăratului
8-12). Toţi aceia care au avut parte de ocrotirea şi ajutorul divin sunt datori să
nărturisească şi să laude pe Domnul (13).
Halley 's Bible Handbook, p. 254.
7
cf. Derek Kidner, Psalms 1-72 , p. 103.
Psalmul 22 - Umbra şi strălucirea crucii
Psalmul 22 este un minunat poem supranumit şi "Psalmul crucii". încă de
la primul verset introduce pe cititor în drama Golgotei, realizând o veritabilă
profeţie despre suferinţele şi biruinţa Domnului Isus la Golgota (Mat.27:46).
Este un psalm mesianic prin excelenţă.
Poemul depăşeşte cu adevărat orice sferă a experienţei lui David. El
prezintă:
I. Umbra crucii - strigătul după ajutor (1-21)
1. Strigă cel părăsit (1,2).
2. Apelează la Cel Sfânt (v.3).
3. Strigă cel ce a cunoscut istoria ajutorului divin (4-5).
4. Strigă cel îmbrăcat în nevrednicie (6).
5. Strigă cel batjocorit (7-8).
6. Strigă cel ce a avut parte de protecţia divină (9-10).
7. Strigă cel ce e în ghiarele morţii (11-21).
Psalmul 22 este, în prima sa parte, o descriere extraordinară şi precisă a
ultimelor ore ale Domnului Isus pe crucea de la calvar, când umbra crucii cu
întunecimea şi povara păcatelor noastre a apăsat din plin asupra Mântuitorului.
II. Strălucirea crucii - Promisiunea eliberării (22-31)
1. Biruinţa este sigură, biruinţa lui Mesia.
2. Cel biruitor va aduce slavă Domnului (22-25).
3. Va fi un popor care va lăuda pe Domnul.
4. Oameni de orice fel, bogaţi şi săraci, vor veni împreună la ospăţul
harului şi vor lăuda pe Domnul, Ii vor vesti Numele (26-29).
5. Lauda, misiunea, mântuirea sunt sclipiri ale crucii în urma biruinţei.
Generaţii de mântuiţi vor sluji şi vor vesti mântuirea Domnului (30-31). Pe cât
este de întunecoasă suferinţa, pe atât este de strălucitoare biruinţa.
Psalmul 23 - Suficienţa Bunului Păstor
Psalmul 23 urmează în modul cel mai natural după psalmul precedent. După
biruinţa de la cruce, ne putem aştepta la siguranţa şi suficienţa Bunului Păstor
care şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan 10).
I. Bunul Păstor este suficient pentru hrănirea turmei (1-2).
1. Păşuni verzi.
2. Ape de odihnă - toate din pricina Numelui Său.
II. Bunul Păstor este suficient în călăuzire (3-5)
1. Pentru a ieşi din moleşeală.
2. Pentru a nu rătăci.
3. Pentru a depăşi valea umbrei morţii (4).
4. Pentru a depăşi confruntările vrăjmaşe.
III. Bunul Păstor e suficient pentru părtăşie (6)
Cine a gustat din părtăşia minunată a Bunului Păstor va rămâne fericit în
părtăşia casei Lui toată viaţa.
Psalmul 24 - Procesiunea Regelui măririi
Psalmul a putut fi scris cu ocazia procesiunii aducerii de către David
a Chivotului Domnului La Ierusalim. Chivotul era reprezentarea prezenţei lui
Dumnezeu (2Sam. 6:12-15).
Cele cinci afirmaţii despre "împăratul slavei" şi identificarea Sa cu "Dom-
nul oştirilor" fac ca Psalmul să capete perspectivă mesianică (cf. Iosua 5:14-
6:2). El este stăpânul, ca şi creatorul tuturor lucrurilor. Favorul de a sta în păr-
tăşie cu El este rezervat acelora care au primit de la El "starea după voia Sa".
Perspectiva trăirii fericite în părtăşie cu împăratul Măririi ne dă şi o anumită
responsabilitate.
Psalmul 25 - Rugăciunea omului sub opresiunea păcatului
Psalmul 25 pare să fie un poem autobiografic scris în bună parte sub formă
de acrostih, deoarece se potriveşte bine cu experienţa amară a căderii lui David,
dar şi a profundei sale pocăinţe. Atacat de vrăjmaşi şi apăsat de propria con-
ştiinţă, conştient de nevoia sufletului său, autorul se îndreaptă spre Dumnezeu
căutând iertare şi dragoste. Păzirea legământului garantează deţinerea îndurării
şi a credincioşiei divine.
Psalmul 26 - Devoţiunea unui om integru
Deşi Psalmistul caută să trăiască în neprihănire, el se supune cercetării
divine. El îşi dă seama că numai bunătatea lui Dumnezeu îl ajută să trăiască o
viaţă sfântă. El însă îşi face partea: - Nu umblă cu mincinoşii, - nu se însoţeşte
cu cei răi - se curăţeşte de păcat (1-6). Diferenţiindu-se de cei răi, doreşte să
aibă o soartă diferită de cea a acestora. Trăirea de pe pământ şi relaţia cu
Dumnezeu determină veşnicia (8-12).
Psalmul 27 - încredere şi devotament Domnului
Cel care a ajuns să-şi stabilească just priorităţile nu are motive de frică. El
1-a ales pe Domnul şi doreşte permanent părtăşia cu El (1-6). El ştie unde să
apeleze în timp de încercare - va căuta faţa Domnului. încrederea şi devotamen-
tul său către Domnul îi asigură şi veşnicia fericită (7-14).
Psalmul 28 - Rugăciunea ascultată
In timp de încercare şi suferinţă credinciosul îşi îndreaptă rugăciunea către
Domnul. Chiar în faţa pericolului morţii (1-5), credinţa că rugăciunea i-a fost
ascultată îl determină pe credincios să-I fie recunoscător Domnului şi să-L slu-
jească (6-9). Aspiraţia celui care a experimentat ascultarea rugăciunii este ca
Dumnezeu să mântuiască şi pe poporul său.
Adevăratul credincios este stăpânit de Duhul misiunii şi al evanghelismului
(8-9; Rom. 9:1-3; 10:1-4).
Psalmul 29 - Chemarea fiilor lui Dumnezeu la slăvirea numelui Său
Fiii lui Dumnezeu (poate "oştirea cerurilor") sunt chemaţi să aducă slavă lui
Dumnezeu şi să se închine Lui (1-2).
Glasul Domnului care răsună ca o furtună şi se manifestă cu putere asupra
întregii creaţii dovedeşte măreţia Sa. El asigură pacea şi tăria poporului Său.
Psalmul 30 - Cântarea marilor realizări
Cadrul acestui psalm este creat cu ocazia ridicării casei lui Dumnezeu, după
unii, iar după alţii a palatului împărătesc (ICron. 21), ceea ce este cu mult mai
posibil, deoarece este un Psalm al lui David. Poate ocazia dedicării locului
pentru constriurea templului după încercarea cu recensământul şi urgia abătută
asupra poporului. Oricum; este un poem cântat în urma unor mari realizări.
Psalmistul cântă depăşirea unei mari primejdii.
Marele pericol a trecut, Domnul a intervenit (1-5). Prostia mândriei perso-
nale este reamintită şi credinciosul îşi aduce aminte ce înseamnă să-şi ascundă
Dumnezeu faţa (6-9). O simplă întoarcere către Domnul produce izbăvire şi face
din cel care a trecut prin şcoala încercării un cântăreţ veşnic pentru El (10-12).
Psalmul 31 - încrederea în Domnul în cele mai grele momente
Este un poem al încrederii în Domnul. El conţine şi ultimele cuvinte ale
Domnului Isus rostite pe cruce: "în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul !" (V.5)
(Luca 23:46).
Se vede că Dumnezeu este o astfel de "stâncă ocrotitoare" (v.2), încât cel
credincios se poate încrede în El şi în clipa morţii. Lucrul acesta 1-a înţeles şi
martirul Ştefan. "Istoria bisericii arată că mulţi martiri au citat, de asemenea,
aceste cuvinte în momentul execuţiei".
38
Psalmul 32 - Calea şi fericirea iertării
Fără îndoială, psalmul a fost scris cu ocazia păcătuirii lui David cu Bat-Şeba
şi a pocăinţei lui profunde înaintea lui Dumnezeu (2Sam. 11-12).
I. Fericirea iertării are la baza pocăinţa sinceră şi profundă (1-2)
l.Prin care fărădelegea este iertată.
2. Prin care păcatul este acoperit.
3. Prin care păcătosul este justificat.
4. Prin care păcătosul e transformat.
II. Pocăinţa sinceră include mărturisirea păcatului înaintea lui Dumnezeu (3-5)
1. Deoarece păcatul aduce dezastru, apăsare.
2. Deoarece păcatul face pe om neroditor.
3. Deoarece mărturisirea păcatului aduce iertarea Domnului.
De aceea, pocăinţa este singura cale ce se poate oferi tuturor păcătoşilor
(6-7).
III. Cel iertat se bucură de o nouă relaţie cu Dumnezeu (8-10)
1. Domnul îl învaţă şi îl povăţuieşte.
2. Credinciosul ascultă de Dumnezeu din dragoste (nu ca un cal sau ca
un catâr strunit).
3. Domnul se îndură de el.
Neprihăniţii au multe motive să se încreadă în Domnul şi să se veselească
(v.ll).
38
Criswell Study Bible, p. 656.
Psalmul 33 - Cântarea neprihăniţilor
Cei credincioşi sunt chemaţi să cânte Domnului o cântare nouă. Celor
neprihăniţi li se potriveşte cântarea în cinstea Domnului (1-3). Ei cântă
caracterul Domnului (4-5), cântă puterea Lui cea mare (6-7) prin care a creat
toate lucrurile. "Pasajul este o declaraţie clasică a creaţiei prin decretul divin (cf.
Gen. 1:3-31). Creaţia graduală şi evoluţia.teistică.sunt amândouă eliminate.
Dumnezeu a adus în fiinţă toate lucrurile prin Cuvânt". 39 Credinciosul cântă cu
reverenţă suveranitatea Sa în toate lucrurile, cât şi grija Sa pentru cei ce-1
onorează şi se încred în El (8-22).
Psalmul 34 - Mulţumirea şi lauda aduse Domnului pentru izbăvire
împrejurarea scăpării ca prin minune, când David a făcut pe nebunul în faţa
lui Achiş, a declanşat în inima lui mulţumirea şi lauda Domnului (lSam. 21:10-
22:1). El împărtăşeşte bucuria sa lui Dumnezeu şi altor credincioşi, dorind să-i
cuprindă şi pe alţii în părtăşia slăvirii Domnului (1-4). Scăparea divină e pusă la
îndemâna oricui are nevoie. O dată cu izbăvirea. Dumnezeu oferă şi ocrotirea Sa
prin îngerul Său. Chemarea evanghelistică la experienţă personală este cea mai
potrivită ofertă (5-8). Cei izbăviţi trebuie să trăiască o viaţă de credincioşie faţă
de cel ce le poartă de grijă (9-18) şi-i scapă din încercările inevitabile (19-22).
Psalmul 35 - Cu vrăjmaşii înaintea Domnului
Acest psalm este primul din categoria psalmilor în care se invocă răul
asupra vrăjmaşilor, psalm de blestem. Ca şi în cazul altor psalmi de această
natură, aşa cum sugerează Criswell, credinciosul va trebui să considere
următoarele:
Asemenea psalmi trebuie interpretaţi din punctul de vedere al Legii şi nu al
Evangheliei. Psalmistul preia răzbunarea din mâinile sale şi o pune în mâna
Domnului (Rom. 12:19). Dorinţa psalmistului este să vadă Numele Domnului
revendicat şi cauza Sa neprihănită împlinită pe Pământ. în final, toţi păcătoşii
rebeli şi nepocăiţi vor avea de întâmpinat judecata înfricoşătoare a lui
Dumnezeu.
Cu toate acestea în gând, observăm că psalmistul cere Domnului să
plătească vrăjmaşilor cu aceeaşi monedă cu scopul să fie cunoscută pe Pământ
neprihănirea Domnului şi a servului Său (1-6; 7; 11-16; 19-25). Lucrul acesta va
determina pe psalmist să laude şi să mărturisească pe Domnul (9-10, 18,28).
încă din Vechiul Testament se întrevede şi o altă variantă de înfăţişare
înaintea Domnului cu vrăjmaşii. Profetul Ilie se roagă: "...Fă să se ştie astăzi că
Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău. ... şi să le întorci astfel
inima spre bine." (lîmp. 18:36,37).
Atitudinea desăvârşită este iubirea faţă de vrăjmaşi, descoperită de Domnul
Isus.
Psalmul 36 - Păcătoşenia omului şi dragostea lui Dumnezeu
Trăirea în nelegiuire dovedeşte hotărârea celui rău de a umbla după propria
sa dorinţă (1-4). In contrast cu natura şi trăirea păcătoasă a omului, caracterul
39
Id, p. 34.
lui Dumnezeu se evidenţiază din plin prin iubirea, credincioşia şi bunătatea Sa
(5-10). El este sursa vieţii, luminii şi a oricărei binecuvântări (11-12).
Psalmul 37 - Credinciosul în mijlocul păcătoşilor
Psalmul este un minunat poem în formă de acrostih, ridicând poate una din
cele mai critice probleme de totdeauna: cum trebuie să trăiască cel credincios în
mijlocul unei mulţimi care stăruie într-o trăire păcătoasă?
Psalmistul răspunde la această înterbare crucială:
- Să nu-i invidieze, deoarece aceştia sunt pândiţi de pieire (2).
- Să se încreadă în Domnul (3).
- Să trăiască în neprihănire şi să facă binele (4-5).
- Să nu se îngrijoreze şi să nădăjduiască în El. Sorţii de izbândă sunt
rezervaţi pentru credincioşii care se încred în Domnul (7-17).
Psalmul 38 - Pocăinţă în încercări
Psalmul 38 este un alt psalm de pocăinţă. Trecerea credinciosului prin
suferinţă poate să fie cauzată de mai multe motive. Uneori, credinciosul trece
prin suferinţă pentru ca Domnul să-şi arate slava, ca în cazul lui Iov şi a orbului
din naştere. Alteori, pentru a-1 ridica pe credincios la o nouă statură. Iar alteori,
pentru a-1 mustra pe vinovat şi a-1 conduce la pocăinţă. Acesta era şi cazul
psalmistului.
Păcatul i-a cauzat boală fizică (3,5,7), precum şi psihică şi spirituală
(2,4,6,8). Prietenii şi rudele l-au părăsit (11), iar vrăjmaşii profită de ocazie şi
pregătesc răul (12,16). în aceste condiţii, psalmistul se pocăieşte profund şi
apelează la Domnul pentru ajutor (18,21,22). Chiar sub nuiaua încercării
pocăinţa aduce iertare şi binecuvântare.
Psalmul 39 - Rugăciunea omului care înţelege fragilitatea vieţii
Psalmul 39 este o rugăciune rostită în timp de boală şi suferinţă. Această
suferinţă îngăduită de Dumnezeu din cauza greşelilor îi aduce aminte cât este de
trecător (8-11). Psalmistul tace înaintea lui Dumnezeu, poate în atitudine de
resemnare mai întâi (1-4). Apoi, îşi vede viaţa efemeră (5-6). Descoperă că
singura sa nădejde este în Domnul, căruia îi cere să-i ierte păcatele şi să se
îndure de el (7-13). în faţa neputinţei umane şi a morţii, iertarea şi îndurarea lui
Dumnezeu sunt de cel mai mare preţ.
Psalmul 40 - Cântarea izbăvirii
Amintirea izbăvirii minunate divine îl conduce pe psalmist la bucurie şi la
mărturia marelui eveniment (1-3). Izbăvirea de la pieire a necesitat aplecarea lui
Dumnezeu spre starea păcătosului în groapa pieirii. Fericirea mântuirii se oferă
tuturor (4). Planul lui Dumnezeu cu cel mântuit este nespus de minunat (5).
Psalmul este mesianic.
întreaga operă a salvării păcătosului şi a planului lui Dumnezeu cu el îşi
găseşte dezlegarea în întruparea şi jertfirea Domnului Isus pentru păcatele
omului (6-8).
Mântuirea trebuie apoi vestită, pentru ca şi alţii să cunoască pe Izbăvitorul,
iar cei necredincioşi să rămână de ruşine (10-17).
Psalmul 41 - Rugăciunea unui bolnav şi părăsit
Se crede că psalmul a fost scris de către David în împrejurarea în care fiul
său Absalom a uzurpat tronul şi în care a fost trădat de către sfetnicul său
Ahitofel (2Sam. 15:12).40 Este stabilit principiul fericirii celui care îngrijeşte de
cel sărac (1-3). în vreme de încercare, cel milostiv este sprijinit de către
Dumnezeu. Apoi, David prezintă propriul caz, fiind prigonit, bolnav şi izolat (4-
12). în asemenea condiţii apelează la Dumnezeu cu pocăinţă, conştient fiind că
motivul situaţiei este propriul păcat (4) şi Domnul îl sprijină.
în timp de suferinţă şi boală, păcătosul trebuie să se întoarcă la
Domnul. Faptul că psalmul devine Mesianic prin versetul 9 arată că Domnul
Isus s-a identificat cu situaţia fiecăruia care suferă şi prin rănile Sale omul
capătă vindecare, iar viaţa sa devine o cântare.
într-adevăr, psalmul se încheie cu doxologia plasată la încheierea primei
cărţi, confirmând tema generală a acesteia - adorarea şi închinarea în faţa
Domnului.
2.8.2. CONŢINUTUL SUMAR AL PSALMILOR. CARTEA I-a (42-72)
în timp ce psalmii din prima carte sunt aproape în întregime psalmii lui
David, în cartea a doua sunt grupaţi psalmii proveniţi de la diferiţi autori, ca:
Fiii lui Core (42-49); Asaf (50); David (51-65; 68-70); Solomon (72), precum
şi trei psalmi anonimi: 66, 67, 71.
Psalmii 42 şi 43 - Rugăciunea sufletului înstrăinat.
Având în vedere tema comună, cât şi lipsa de titlu pentru Psalmul 43 este
uşor de presupus că "în timp ce fiecare dintre psalmii acestei perechi poate fi
cântat individual, ei sunt de fapt două părţi ale unui singur poem, unul dintre
cele mai frumoase din întreaga Psaltire."41 De asemenea, amândoi psalmii au
acelaşi refren (42:5,11; 43:5).
Psalmul 42 este primul dintre psalmii atribuiţi fiilor lui Core, care erau
descendenţi din Core, unul dintre conspiratorii care s-au ridicat împotriva lui
Moise şi Aron în pustiu şi care au fost înghiţiţi de pământ la porunca lui
Dumnezeu, din pricina revoltei lor (Num. 16; ICron. 6:16-48).Fiii săi au fost
lăsaţi în viaţă şi au devenit muzicieni în slujba Domnului, în cetele de cântăreţi
din timpul lui David şi Solomon. Unii comentatori consideră că fiii lui Core nu
au fost autorii versurilor, ci compozitorii muzicii acestor poeme. 42 Poemul
cuprinde cuvintele pline de dor din rugăciunea unui om înstrăinat de cei dragi,
de Dumnezeu şi de Casa Domnului. Psalmistul se găseşte în exil, undeva în
partea de nord (42:6), înconjurat de oameni fără frica lui Dumnezeu, care
dispreţuiesc şi batjocoresc credinţa lui (42:3,10; 43:1,2). Se pot uşor observa:
I. însetarea sufletului (42:1-5)
Psalmistul însetează după Dumnezeu, aşa cum însetează cerbul după
izvoarele de apă, mai ales că este în mijlocul batjocoritorilor. Printre lacrimi
40
Halley 's Bible Handbook, p. 258.
41
Derek Kidner, Psalms 1-72, p. 165.
42
Criswell Stucfy Bible, p. 663.
amare întrezăreşte starea de odinioară în contrast cu cea prezentă. îşi aduce

aminte de ocaziile fericite ale pelerinajelor sărbătoreşti la Casa Domnului 94).
Refrenul subliniază însă că mângâierea sufletului său este nădejdea în
Dumnezeul care nu 1-a părăsit nici o clipă (5).
II. Nefericirea robiei (42:6-11)
A doua parte a poemului dă glas întristării, evidenţiind mizeria sufletească a
robiei. în mijlocul întristărilor el apelează la Dumnezeu şi acelaşi refren de
nădejde este singura mângâiere a sufletului (11).
III. Perspectiva eliberării (43:1-5)
Psalmistul apelează cu stăruinţă la Dumnezeu. Convingerea lui este că
scăparea lui stă în faptul ca Dumnezeu să trimită lumina şi credincioşia Lui (3).
Bucuria sa deplină va fi atunci când va putea merge din nou la Casa Domnului
şi când va putea să-L laude pe Domnul din nou în Casa Lui. Nădejdea lui este
exemplară. însetarea sufletului uman poate fi stâmpărată doar cu prezenţa lui
Dumnezeu, aşa cum zicea Augustin: '"Sufletele noastre sunt din Tine
Dumnezeule şi nu vor găsi odihnă până nu se vor odihni în Tine."
Psalmul 44 - Poemul unui plâns naţional
Dacă în psalmii anteriori este exprimată durerea individului credincios
înstrăinat de Casa lui Dumnezeu, în psalmul acesta naţiunea israelită plânge din
cauza unui dezastru naţional (22). Poate fi vorba de confruntări şi asupriri
vrăjmaşe din perioada dinaintea exilului, când începuseră deportările (10).
Este amintit trecutul glorios, cu acţiunile miraculoase ale lui Dumnezeu din
istoria timpurie a naţiunii (1-3). Adeseori cei care trec prin încercări se
refugiază în trecut. Sunt uimiţi privind la situaţia prezentă (4-8, 17, 18). Se simt
părăsiţi de Dumnezeu (9-12) şi se întreabă: De ce? (17-22).
în mijlocul strâmtorării ei strigă din inimă către Dumnezeu (23-26). Singura
lor nădejde este în izbăvirea divină.
Psalmul 45 - Poemul nunţii împărăteşti. Prezentarea Mirelui
Probabil că poemul a fost compus şi cântat cu ocazia nunţii împăratului
Solomon. întrucât psalmul depăşeşte cadrul istoric al limitelor umane şi
simbolistica sa corespunde cu evidenţele Noului Testament, psalmul este
mesianic, preilustrând nunta Mirelui ceresc, Mesia (6-7; Evrei 1:8-9).
Psalmul 45 realizează o strălucită imagine a Domnului Isus, Mirele
Bisericii Sale:
I. Frumuseţea Mirelui (1-2)
1. Trebuie descrisă şi cântată.
2. Este o frumuseţe superlativă.
3. Podoaba cea mai evidentă este harul Cuvântului Său.
II. Vrednicia Mirelui (3-5)
1. El este un adevărat războinic, viteaz.
2. El este împodobit cu armură sigură.
3. El apără valorile spirituale (blândeţea, adevărul şi neprihănirea).
III. Guvernarea Mirelui (6-8)
Mirele din poemul acesta este împărat ceresc, este însuşi Dumnezeu (6) din
Dumnezeu (7) . Aceste versete nu numai că indică spre Dumnezeirea Domnului
Isus. dar aici "se vede şi distincţia între două persoane ale sfintei Treimi,
amândouă Persoanele fiind Dumnezeu adevărat'. 43
1. Guvernarea Sa este veşnică.
2. Guvernarea Sa este dreaptă.
3. Guvernarea Sa asigură bogăţie şi frumuseţe.
IV. Mireasa Mirelui (9-17)
1. Este frumos împodobită (Apoc. 19:6-8).
2. Devotată total Mirelui.
3. Dusă la palat în alai împărătesc.
Veşnicia fericită este asigurată celor ce vor avea parte de nunta Mielului
ceresc.
Psalmul 46 - Dumnezeu - cetăţuia invincibilă
Psalmul 46 a putut fi scris în amintirea atacului nereuşit a lui Sanherib
asupra Ierusalimului pe timpul lui Ezechia, când Dumnezeu a izbăvit cetatea în
mod miraculos (2Cron. 32). Se pare că Luther s-a inspirat din tema şi
conţinutul acestui psalm când a scris faimosul imn al Reformei: "Cetate tare-I
Dumnezeu".
Sau poate poemul a fost inspirat din scăparea Ierusalimului în urma altor
dezastre naturale sau în anticiparea evenimentelor ce vor anunţa revenirea lui
Mesia. Versetele 4-5 au o paralelă în Apocalipsa 22:1-5, unde este prezentată
cetatea ideală.4A Poemul este o celebrare a siguranţei Ierusalimului, cetatea
lui Dumnezeu, şi constituie pentru israeliţi poemul nădejdii cu care celebrează
certitudinea triumfului împărăţiei lui Dumnezeu.
O fermă mărturisire de credinţă evidenţiază pe Dumnezeu ca adăpost şi
sprijin sigur în timp de grele încercări (1-3). în timp ce Ierusalimul pământesc
nu are un râu ca alte mari cetăţi ale lumii, Râul îndurării divine înveseleşte
cetatea lui Dumnezeu (4-5). Prin Dumnezeu biruinţa şi împlinirea sunt deplin
asigurate. Ca rezultat, se impune contemplarea şi mărturisirea minunatelor
lucrări ale Domnului, cât şi declararea dumnezeirii Lui (6-11).
Toţi câţi se încred în El nu vor fi daţi de ruşine, ci vor avea parte de
convieţuirea veşnică în cetatea cerească.
Psalmii 47 şi 48 - Poeme ale împăratului şi cetăţii sale
Făcând parte din trilogia care include şi psalmul anterior, aceşti psalmi se
ocupă cu prezentarea lui Dumnezeu. In primul am văzut că prezenţa lui asigură
Ierusalimul, următoarele două poeme (47. 48) subliniază că Dumnezeu este
împăratul , iar Sionul este Cetatea Sa. Dumnezeul nostru este veşnic pe tron,
avem motive puternice de bucurie.
| Criswell Study Bible, p. 665.
cf. The Lion Handbook to the Bible, p. 337.
Psalmul 49 - Deşertăciunea vieţii
Psalmul 49 prezintă deşertăciunea vieţii vremelnice, care este ameninţată de
moartea inevitabilă care se apropie. In faţa acestei realităţi omul este
neputincios. De aceea, preocuparea înţeleaptă a muritorului este să-şi asigure
răscumpărarea sufletului, care nu poate fi acoperită de om, însă este asigurată de
Dumnezeu. In întunericul umbrei nopţii, Farul luminos este Dumnezeu.
Psalmul 50 - Chemarea la judecată
Psalmul 50 este primul dintre cei doisprezece atribuiţi lui Asaf. o căpetenie
a muzicienilor lui David (ICron. 6:33, 39,44).
Psalmul vizualizează ziua cea mare a judecăţii, când Dumnezeu va judeca
toate naţiunile. In imaginile unei veritabile teofanii, Dumnezeu apare şi cheamă
popoarele înaintea Sa (1-6). Judecata începe cu poporul Său, cu fiii
legământului. Se evidenţiază clar că ceremoniile religioase nu asigură pe
credincios pentru ziua judecăţii (7-15). Nu ceremoniile, ci Domnul trebuie
căutat cu jertfa mulţumirii pentru tot ce a făcut (14-15). Ipocrizia va fi dată pe
faţă (16-22). In loc de forme religioase fără valoare se cere o trăire vrednică de
calitatea de membri în familia legământului.
Căutându-L pe El şi primind cu mulţumire ce a făcut pentru ei, cei
credincioşi vor fi călăuziţi din moarte la viaţă şi nu vin la judecată, ci vor gusta
mântuirea Domnului (23; Iov 3:14-19).
Psalmul 51 - Poemul pocăinţei profunde. Spălarea păcatului
Acest psalm este recunoscut ca cel mai de seamă psalm de pocăinţă, o
clasică mărturisire de păcate în Vechiul Testament. Titlul precizează că această
profundă nigăciune de pocăinţă s-a declanşat când profetul Natan a demascat
păcatul adulterului şi crimei în viaţa împăratului David (2Sam.l2:l-15).
Mărturisirea păcatului este făcută în cel mai profund mod prin cele trei expresii
în ebraică, care demască cele mai acute laturi ale păcătuirii. Acestea sunt:
fărădelege, abatere şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, în
mărturisirea sa, David demască firea păcătoasă a omului şi apelează la mila lui
Dumnezeu pentru iertarea păcatului. Izbăvirea de păcat se realizează prin
transformarea totală a fiinţei (o inimă curată şi un duh nou de la Dumnezeu),
care apoi va garanta o slujire adevărată şi o vrednică mărturisire pentru
Dumnezeu. Se pot observa:
I. Apelul la mila lui Dumnezeu (1-2).
II. Mărturisirea păcatului (3-5).
III. îndepărtarea păcatului şi restaurarea (6-9).
IV. Reînnoirea lăuntrică (9-13).
V. Consacrarea totală a celui iertat (14-19).
Pocăinţa trebuie să fie deplină şi iertarea va fi pe măsură, la fel va trebui să
fie şi recunoştinţa.
Psalmul 52 - Avertizarea trădătorului şi încrederea în Domnul
Psalmul a fost scris atunci când Doeg Edomitul 1-a pârât la Saul pe David că
a fost ajutat de către preotul Abimelec (lSam. 21,22). Trădătorul, arogant şi
rău, este demascat în timp ce credinciosul este acoperit de bunătatea nelimitată a
lui Dumnezeu (1-4). Limba şi comportamentul său moral sunt total pervertite.
Distrugerea lui de către Dumnezeu este inevitabilă (5-7). Credinciosul
beneficiază de protecţia divină, bucurându-se de viaţă, de părtăşie sfântă şi
laudă pe Domnul (8-9).
Duşmanul şi trădătorul celui neprihănit nu sunt de invidiat, ci de
compătimit.
Psalmul 53 - Păcătoşenia universală a omului
Cu mici variaţii, psalmul are acelaşi conţinut cu psalmul 14 şi evidenţiază
nebunia tăgăduirii lui Dumnezeu. Ultimul verset sugerează timpul exilului şi
aşteptarea timpului când Dumnezeu îşi va dovedi puterea şi îndurarea prin
poporul Său Israel.
Psalmul 54 - Strigătul după ajutor
Trădat de zefiţi, David apelează la singurul ajutor sigur - Dumnezeu, care a
şi intervenit în mod miraculos (lSam. 23). Psalmul cuprinde aducerea situaţiei
în faţa lui Dumnezeu (1-3) mărturia încrederii ferme că Dumnezeu va trimite
ajutorul Său (4-7).
Oricine îndrăzneşte să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu poate fi sigur de
reuşită (Ps. 46:1; Filip. 4:6-7).
Psalmul 55 - Rugăciunea credinciosului trădat şi hărţuit
Cadrul psalmului corespunde cu împrejurarea rebeliunii lui Absalom
împotriva tatălui său David, marcând poate. în speţă, trădarea de către sfetnicul
Ahitofel (2Sam. 15-17).
La faptul prigonirii de către vrăjmaşi se adaugă durerea trădării de către
omul de încredere (1-14). în asemenea împrejurări credinciosul doreşte aripile
porumbelului cu care să zboare la un loc de odihnă. David ştie că singura lui
scăpare este la Domnul şi aceasta este sigură (1,16, 17, 22). De asemenea, el
cere ca Domnul să nimicească pe vrăjmaşi. Când cei mai dragi te părăsesc,
rămâne Cel care nu părăseşte niciodată - Dumnezeu.
Psalmul 56 - Rugăciunea credinciosului când viaţa îi este periclitată
Prins de filisteni la Gat, viaţa lui David este în pericol (lSam. 21:10-15).
Psalmistul se încrede în Domnul şi se laudă cu Dumnezeu care înţelege
durerea, vede lacrimile şi intervine. Psalmistul se simte dator să-şi rededice
viaţa Celui ce-1 salvează. Când alţii se laudă cu ei înşişi, dovedesc cea mai
deşartă încredere; cine se laudă cu Dumnezeu, poate fi sigur în toate
împrejurările vieţii.
Psalmul 57 - Seara primejdiei şi dimineaţa cântării
In adâncimea peşterii Adulam, când Saul şi cu oamenii săi înarmaţi stau la
ntrarea peşterii. David are o noapte de coşmar (lSam. 22:1.24). Viaţa îi este în
nare pericol. Apelul către Dumnezeu este urgent (1-6). Apărat de Domnul şi
)iruitor, David are parte de o dimineaţă sărbătorească. îşi trezeşte instrumentele.
;erându-le să-1 acompanieze pentru a lăuda pe Domnul printre popoare.
Chiar în miez de noapte întunecoasă, în adâncul temniţei din Filipi, Pavel şi
Sila, apostolii Domnului, cântă şi se roagă pentru că lumina feţei lui Dumnezeu
le străluceşte (Fapt.Ap. 16:19-25).
Psalmul 58 - Apel la Judecătorul Suprem
Psalmul este o rugăciune către Dumnezeu, care este judecătorul suprem, să
acţioneze potrivit cu faptele fiecărui om; să judece pe acei conducători care
trăiesc în corupţie şi nedreptate şi să apere pe cei neprihăniţi. Ziua retribuirii
drepte este sigură, deşi pentru o vreme se pare că cei răi au parte de succes.
Judecătorul cel drept face dreptate, El este Dumnezeu.
Psalmul 59 - Rugăciune pentru protecţie
în împrejurări deosebit de dificile, pe când oamenii lui Saul înconjurau casa
ca să-1 prindă pe David (lSam,19:10-17), acesta apelează la Dumnezeu şi-i cere
să-1 izbăvească. Ideea pare să fie reluată pentru toate cazurile când omul lui
Dumnezeu sau poporul Său sunt în pericol (2Împ.l8:19, Neemia 4 etc). Arma
de seamă şi deosebit de periculoasă este vorbirea lor. "Din gura lor ţâşneşte răul
şi buzele lor sunt săbii" (v.7). Deşi seara vrăjmaşii îi fac multă tulburare celui
credincios, când ei înconjoară casa ca nişte câini lacomi, dimineaţa, când cel
neprihănit experimentează izbăvirea divină, el cântă Domnului "tăria lui" şi
"turnul său de scăpare". Oricât de mari ar fi pericolele. Dumnezeu este scăparea
celui credincios.
Psalmul 60 - Rugăciune unei oştiri înfrânte
Acest psalm este o rugăciune naţională, o rugăciune a oştirii israelite sub
conducerea lui David când experimenta înfrângeri sau era în pericol. In condiţii
neplăcute de confruntare cu ostile vrăjmaşilor din jur: sirienii şi edomiţii, David,
conducătorul armatei israelite, devine conducător al poporului în rugăciune
către Dumnezeu (2Sam. 8). Poporul împreună cu împăratul deplâng situaţia
tristă în care sunt şi se simt părăsiţi de Domnul, care le-a dat să soarbă din cupa
mâniei Sale. însă ei apelează la Dumnezeul lor în vederea restaurării. El- este
Cel biruitor în sfinţenia Sa. Toate ţinuturile israeliţilor şi ale neamurilor din jur
sunt la dispoziţia sa. Isprăvi mari sunt garantate celor care se încred în Domnul.
Psalmul 61 - Rugăciunea pentru restaurare
împrejurările par să fie cele în care David era plecat într-o expediţie sau
poate fugărit de fiul său Absalom. departe de starea de satisfacţie deplină. De
departe, din înstrăinare şi mâhnire, doreşte a ajunge stânca cu toate că este prea
înaltă pentru el. Psalmistul apelează la Dumnezeu, care este turn de scăpare şi
adăpost pentru el. Dorinţa lui este să trăiască în continuare în părtăşie cu
Dumnezeu, care-1 va sprijini pe vecie, fapt care îl determină pe psalmist să
laude pe Domnul şi să-şi împlinească juruinţele. în împrejurările create de
înstrăinare sau disconfort spiritual. Domnul este Acela care îl poate plasa pe
credincios la locul său.
Psalmul 62 - Mărturia celui ce se încrede în Domnul
Dumnezeu fiind stânca şi ajutorul psalmistului, încrederea sa este în
exclusivitate în Domnul. Puterea şi bunătatea sunt la Domnul. Chiar dacă cei răi
se năpustesc cu putere asupra celui credincios, scăparea lui este sigură.
Psalmul 63 - Rugăciunea însetatului din pustiu
Poate însetat şi obosit, pe când era în pustia Enghedi, fugind de Absalom
(lSam. 24), David înţelege mai bine însetarea sufletului său după Dumnezeu.
Această însetare se datoreşte bunătăţii Domnului, care preţuieşte mai mult decât
viaţa. Dumnezeu satură sufletul credinciosului precum bucatele alese pentru
trupul său. Ca şi în alţi psalmi, noaptea aduce pericole, însă dimineaţa excelează
în salvarea lui Dumnezeu. Acest psalm a fost scris pentru a fi folosit pentru
rugăciunea publică zilnică în biserica primară. 45 Bucuria şi lauda iau locul
întristării în inimile tuturor celor care laudă pe Domnul.
Psalmul 64 - Apel la Dumnezeu pentru protejarea vieţii
Prins în ghearele unei conspiraţii, psalmistul apelează la Domnul. Duşmanii
sunt răi şi puternici; ei uneltesc în ascuns împotriva celui credincios (1-6).
Pieirea celor răi este sigură, iar cei neprihăniţi au parte de fericire.
Psamul 65 - Poemul recunoştinţei pentru bunătatea Domnului
Psalmistul David slăveşte pe Domnul pentru marea Sa bunătate arătată faţă
de poporul Său. El ne-a iertat păcatele pentru a ne putea bucura de
binecuvântările Sale (3-4). în providenţa Sa asupra întregii lumi, Dumnezeu
pune capăt războaielor şi aduce pacea în ţara credincioşilor Săi (5-8). Pământul
este prefăcut într-o grădină a Edenului care aduce roade îmbelşugate pentru cei
credincioşi. Viaţa cu Dumnezeu, stăpânul universului, este o cântare.
Psalmul 66 - Recunoştinţă pentru izbăvire
Toate popoarele sunt chemate să binecuvinteze pe Domnul ale cărui lucrări
sunt înfricoşătoare. Felul în care Dumnezeu a condus pe poporul Său prin
Marea Roşie şi peste Iordan dovedeşte că El este stăpân atotputernic. încercările
îngăduite de El asupra poporului Său au dovedit puterea şi izbăvirea divină.
Dumnezeu este vrednic de laudele credincioşilor Săi.
Psalmul 67 - Poemul protecţiei misiunii universale
Psalmistul imploră mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului
Său ca astfel să se cunoască de către toate popoarele calea şi mântuirea
Domnului. în măsura în care toate popoarele laudă pe Domnul pentru judecăţile
Sale drepte şi pentru povăţuirile sale, binecuvântările Lui se revarsă asupra
poporului Său şi Pământul întreg se teme de Domnul.
Psalmul 68-0 cântare a triumfului
Psalmul acesta pare să fie cântarea unei procesiuni de sărbătorire a
triumfului poporului lui Dumnezeu. Versetele 1-18 conţin multe referinţe clare
ale marşului triumfal al lui Dumnezeu de la Muntele Sinai (în zilele lui Moise)
la Muntele Sion (în zilele lui David). La Muntele Sinai este marcată naşterea
45
The NIVStudy Bible, p.831
Teocraţiei (a cârmuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său), iar la Muntele
Sion are loc restabilirea Teocraţiei în Ierusalim, cetatea regală. 46 încă din
timpul bisericii primare, creştinii au considerat acest psalm ca pe o prevestire a
învierii şi înălţării Domnului Isus. împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor
(cf.Ef.4:8-13).'
Versetele 1-6 evidenţiază pe Dumnezeu care înaintează triumfător. Portretul
lui Dumnezeu este deosebit, El fiind: "Tatăl orfanilor şi Apărătonil văduvelor"
(v.5. Dumnezeu conduce naţiunea Sa prin pustiu (7-10). până când îi aşază în
Ţara Făgăduinţei (11-14). El alege Muntele Sionului ca locaş împărătesc al Lui
(15-18). Datorită prezenţei Domnului, Israel va fi mântuit, iar vrăjmaşii lui vor
fi nimiciţi (19-23). Din Israel Dumnezeu îşi arată puterea în toate naţiunile (24-
35). mântuirea lui Dumnezeu antrenează toate popoarele să laude pe Domnul.
"Acest psalm a fost favoritul cruciaţilor, hughenoţilor. al lui Savonarola şi al lui
Oliver Cromwell".47
Psalmul 69 - Rugăciune din mijlocul încercării
întotdeauna suferinţa îl apropie pe credincios de Dumnezeu. Psalmul acesta
este o rugăciune fierbinte a psalmistului din mijlocul suferinţei. Fiind înconjurat
de mulţimi de duşmani înrăiţi, care-1 prigonesc fără să fie vinovat, psalmistul
apelează la Dumnezeu. El suferă de dragul lui Dumnezeu (1-12). în această
situaţie, apelează la ajutorul lui Dumnezeu (13-18). Persecutorii săi sunt
vinovaţi şi vor fi pedepsiţi pentru ceea ce au făcut (19-28). Credinciosul însă va
fi eliberat şi va lăuda pe Domnul. Ca şi Psalmul 22. părţi din Psalmul 69 sunt
mesianici şi prezintă scene concrete din suferinţele Domnului; în sensul acesta
sunt citate în Noul Testament (versetele 4,9,21,22,25; în Io.2:17; 15; 25; iar
versetele 19-28-30; în Fapt.Ap. 1:20; Rom. 11:19: 15:3). Dumnezeu veghează
asupra credinciosului Său aflat în suferinţă şi îi va răsplăti în dreptate pe
prigonitori. Biruinţa va fi de partea celui ce se încrede în Domnul.
Psalmul 70 - Strigăt urgent după ajutorul Domnului
Versetele din Psalmul 70 se mai găsesc şi în finalul Psalmului 40 (40:13-
17). Psalmistul stăruie să-i fie trimis de urgenţă ajutoail Domnului. Când
Domnul îşi trimite ajutorul, vrăjmaşii celui credincios vor fi făcuţi de ruşine,
iar cei ce se încred în Domnul se vor veseli şi vor lăuda pe Domnul.
Psalmul 71 - Rugăciunea unui credincios înaintat în vârstă
Fiind slăbit de putere şi totuşi încercat de vrăjmaşi, psalmistul apelează la
ajutorul lui Dumnezeu. întregul psalm este un apel pentru ajutorul lui
Dumnezeu din partea unuia care nici în împrejurări critice nu-şi pierde
nădejdea.
In original, psalmul este compus într-o formă simetrică de şase strofe de
câte cinci şi patru rânduri alternativ, având în centru versetul 14.
Prima strofă (1-4), cu cinci rânduri, cuprinde apelul iniţial către Dumnezeu
pentru ajutor. Strofa a doua (5-8) cu patru rânduri este o mărturie că Dumnezeu
46
cf. The NIVStudy Bible, p.835.
41
Halley's Bible Handbook, p.261
a fost întotdeauna nădejdea sa. Apelul este din partea unuia care a experimentat
ajutorul Domnului.
Strofa a treia (9-13), cu cinci rânduri, cuprinde rugăciunea ca Dumnezeu să
continuie să-i vină în ajutor în timpul bătrâneţilor când puterile slăbesc şi când
vrăjmaşii caută să atace.
Strofa a patra (14-18). cu cinci rânduri, constituie o promisiune fermă că, o
dată ajutat, psalmistul va face cunoscute lucrările minunate ale Domnului.
Strofa a cincea (19-21), cu patru rânduri, este o minunată mărturisire că
Domnul este încă nădejdea psalmistului. în mijlocul încercărilor. El aşteaptă ca
Domnul să-i restaureze viaţa.
Iar strofa a şasea (22-24), cu cinci rânduri, cuprinde promisiunea de a-L
lăuda pe Domnul cu tot felul de instrumente, în timp ce vrăjmaşii vor fi făcuţi
de ruşine. Scăparea celui credincios este la Domnul, în orice situaţie s-ar găsi.
Psalmul 72 - Imaginea lui Mesia - Regele desăvârşit
Psalmul 72 este una dintre capodoperele Psaltirii, un strălucit psalm
mesianic. Psalmul este atribuit lui Solomon şi conţine ultimele cuvinte ale lui
David înainte de moartea sa cu privire la persoana şi domnia fiului său care va
urma la tron (v.20).
în multe privinţe, cuvintele depăşesc sfera personalităţii şi împărăţiei
pământeşti ale lui Solomon. Este cât se poate de clar că Duhul Sfânt descoperă
aici aspecte din personalitatea şi domnia regelui Mesia, fiul lui David. Psalmul
prezintă conceptul ideal al regelui şi efectele glorioase ale domniei sale. Psalmul
conţine şase părţi:
I. Dreptatea regelui desăvârşit (1-4)
Regele desăvârşit va cârmui cu dreptate:
- Potrivit cu darul lui Dumnezeu;
- în vederea unei cârmuiri drepte;
- în vederea asigurării prosperităţii.
II. Domnia regelui desăvârşit este fără sfârşit (5-7)
- Ascultarea de El va fi veşnică;
- Binecuvântarea va fi fără sfârşit.
III. Domeniul regelui desăvârşit cuprinde tot pământul (8-11).
- Va fi o împărăţie fără margini;
- Ii vor fi supuse toate împărăţiile.
IV. Caracterul domniei Lui va fi deosebit. El va domni cu compasiune
(12-14)- Săracul va fi izbăvit;
- Nenorocitul va fi scăpat;
- Cel apăsat va fi eliberat.
V. Cârmuirea împăratului desăvârşit va aduce alese binecuvântări (15-17)
- Va fi belşug de bogăţii şi grâne;
- Va fi belşug de bogăţii spirituale.
VI. Cârmuirea împăratului desăvârşit stârneşte lauda
Psalmul se încheie cu doxologia care slăveşte Numele lui Dumnezeu. Se
întrevede perspectiva mesianică, când tot pământul va fi plin de slava
Domnului.
2.8.3. CARTEA A TREIA (Ps.73-89)
Cu Psalmul 73 începe Cartea a treia din Psaltire, cuprinzând psalmii 73-89.
Cartea a treia cuprinde Psalmii Levitici, care sunt asociaţi mai ales cu
închinarea şi slujba la templu. Unsprezece din aceşti psalmi sunt ai lui Asaf (73-
83), care era unul dintre conducătorii cântărilor la templul din Ierusalim
(ICronici 25:1). Patru aparţin fiilor lui Core (84-87). Psalmul 86 este al lui
David,' 88 al lui Heman, iar 89 al lui Etan.
Psalmul 73. Cugetări asupra unei lumi nedrepte
Deşi Psalmul 73 începe cu o notă de nemulţumire faţă de felul cum se
petrec lucrurile în lumea plină de nedreptate, psalmul descoperă înţelepciunea
divină privind soarta celor neprihăniţi şi a celor răi. Privind locul acestui psalm
în carte s-a spus:
Editorii Psaltirii au plasat Psalmul 73 la începutul cărţii a IlI-a, după cum ei
au plasat Psalmul 1 la începutul întregii colecţii. Aici este tratată una dintre cele
mai tulburătoare probleme ale sfinţilor Vechiului Testament: Cum se face că cei
răi adesea prosperă, pe când cei temători de Dumnezeu suferă atât de mult. 48
Psalmul este împărţit în două părţi, în baza afirmaţiilor din versetul 1 şi 27.
I. încercarea aproape fatală a credinţei (1-14)
în mijlocul multor încercări şi probleme, credinciosul îşi opreşte privirile
asupra prosperităţii celor răi. Lucrul acesta îl tulbură pe psalmist până aproape
de îndoială. Cei răi şi copiii lor au mai mult decât le doreşte inima, de aceea
sunt plini de mândrie şi nu se tem de Cel Preaînalt.
II. Reîmprospătarea credinţei (15-28)
Mergând în Casa Domnului, credinciosul întrezăreşte soarta de la urmă a
celor răi. Ultimul cuvânt nu este moartea, ci răsplata va veni după moarte.
Faptul de a-1 avea pe Dumnezeu şi de a trăi în părtăşia sfinţilor pe pământ este
mult mai de preţ decât bunăstarea pământească. Cei izbăviţi de Domnul vor fi
primiţi de El în ceruri.
în mijlocul încercărilor, credinciosul trebuie să privească la Dumnezeu şi la
marile privilegii ale celor ce se încred în El pentru viaţă şi eternitate.
Psalmul 74. Cântarea de jale în urma distrugerii Templului
Psalmul acesta a fost scris probabil pe timpul exilului, când Israel a fost
distrus ca naţiune, Ierusalimul devastat şi Templul prefăcut în ruine. Psalmul
constituie o rugăciune către Dumnezeu, regele naţiunii sale. să vină în ajutorul
poporului Său pentru a-1 apăra de vrăjmaşii batjocoritori.
Psalmistul face un sumar al situaţiei triste. Dumnezeu s-a întors împotriva
propriului Său popor pe care-1 răscumpărase (1-2). Templul, care era fala trăirii
w
The N.I.VSludyBible, p.843
lor, fusese desacralizat şi dărâmat (3-8). întrebarea care persistă acum în mintea
celor care sunt supuşi acestei tragedii este: "Cât timp vor mai stăpâni duşmanii
ui Dumnezeu?"- (9-11). In baza cunoaşterii puterii lui Dumnezeu, psalmistul
cere lui Dumnezeu să-şi ţină promisiunea făcută Israelului şi să apere cauza
poporului Său, care este propria Sa cauză (12-23). Chiar şi în cele mai
ntunecate împrejurări, credinciosul nu trebuie să uite că Dumnezeu se identifică
cu propriul Său popor şi cu credincioşii Săi.
Psalmul 75. Certitudini Divine
Credincioşii lui Dumnezeu izbucnesc în laude aduse Domnului, în timp ce
puterile lumeşti înconjurătoare pun la încercare securitatea poporului ales.
Dâteva certitudini garantează asigurarea şi apărarea poporului Domnului.
Cadrul putea fi în timpul când Asiria punea la încercare siguranţa israeliţilor
2Regi 18:3-19:37). Este cert faptul că Dumnezeu va judeca pe cei aroganţi,
ndiferent dacă se ridică de la apus sau răsărit (1-6). De asemenea, este cert că
Dumnezeu guvernează asupra tuturor popoarelor şi aduce pedeapsa asupra celor
răi (7-8). Tot atât de cert este şi faptul că cel neprihănit va fi ridicat. Astfel că
cel credincios poate, în orice vreme, să laude pe Domnul (9-10). Cât este de cert
că există Dumnezeu, atât este de cert că soarta tuturor lucrurilor este în mâna
.ui.
Psalmul 76. Cântarea de mulţumire pentru o mare victorie
Psalmul 76 este o celebrare a victoriei divine în apărarea Ierusalimului. Se
>are că a fost scris cu ocazia distrugerii armatelor lui Sanherib de către îngerul
Domnului când intenţionau să asedieze Ierusalimul (2Regi 19:25-35). Versetele
-3 conţin cuvinte de laudă la adresa lui Dumnezeu, care a sfărâmat armele
duşmanului. In versetele 11-12 se revine la aceeaşi idee, îndemnând totodată pe
oţi credincioşii să aducă daruri lui Dumnezeu, care "frânge mândria
Domnitorilor". La mijloc, versetele 4-10 conţin cântarea de celebrare, măreţia
ui Dumnezeu în actul judecăţii divine. Fiecare victorie divină deschide
perspectiva unei adevărate celebrări.
Psalmul 77. Mângâiere în mijlocul crizei
Probabil în împrejurări de criză, în anumite probleme personale, psalmistul
caută mângâiere. Chiar dacă prezentul este sumbru, omul lui Dumnezeu găseşte
mângâiere în amintirea felului în care Dumnezeu a lucrat în trecut. Trecând în
■evistă câteva din faptele divine mari, credinciosul găseşte motive să-1 laude pe
Domnul. Amintirea lucrării trecute a lui Dumnezeu poate fi temelie pentru
ncrederea în El în crizele prezentului.
avut mare prestigiu (Jud.8:2; 12). Cerinţa lui Dumnezeu a fost ca ei să ţină
legea, însă Efraim nu a ascultat de Domnul (9-11). Ei au uitat ce s-a întâmplat în
pustiu, minunile Sale (13-16; 23-29; 44-53; 54-66), cât şi pedepsele date de El
(17-22; 30-43). Cu ridicarea lui David, Dumnezeu a făcut pe Iuda trib
conducător. Ierusalimul a devenit capitala lui Iuda şi David împărat (67-72).
Neascultarea va duce pe om la pierdere, pe când ascultarea de Dumnezeu îl
împlineşte.
Psalmul 79. O altă cântare de jale pentru distrugerea Ierusalimului
Cucerirea Ierusalimului de către babilonieni în anul 586 î.Hr. a fost într-
adevăr un mare dezastru pentru israeliţi. Poetul deplînge situaţia, vărsarea de
sânge (1-4). Apoi, cere pedeapsa asupra cotropitorilor şi ajutor pentru poporul
pedepsit, iertare de păcate şi răzbunare din pricina numelui Domnului. Cei
credincioşi au prilejul să se întoarcă la Domnul în timpuri de grea încercare.
Psalmul 80. Rugăciune pentru Restaurare
Probabil după ducerea în robia asiriană, însă înainte de exilul lui Iuda
(2Regi 17:1-6), bărbaţii din Efraim, Beniamin şi Mânase, scăpând de asirieni la
Ierusalim, cer de la "Păstorul lui Israel" restaurarea. Bogata vie plantată altădată
de El a fost jefuită. Strălucirea feţei Sale asupra omului în necaz va aduce iarăşi
ridicarea.
Psalmul 81. Un Poem sărbătoresc
La una din marile sărbători, poate din cele cu pelerinaj (Pastele,
Cincizecimea sau Corturi), israeliţii sunt chemaţi să celebreze ajutorul lui
Dumnezeu. în special este cântată izbăvirea de care Dumnezeu le-a făcut parte
eliberându-i din robie: "I-am descărcat povara de pe umăr, şi mâinile lui nu mai
ţin coşul" (v.6). Din pricina acestei izbăviri ei sunt chemaţi sa se rededice
Domnului cu ocazia sărbătorii (1-7). Sărbătorile sunt într-adevăr un bun prilej
de reconsacrare.
Ascultarea de Domnul ar garanta biruinţa asupra oricăror vrăjmaşi şi în
continuare (8-16). De altfel, cel care ascultă de Domnul are parte de fericire
eternă.
Psalmul 82. Judecarea Judecătorilor
într-un limbaj adecvat pentru timpul său şi cu o condiţie accentuată,
psalmistul Asaf ilustrează faptul că deasupra tuturor celor mari de care depinde
soarta vremelnică a oamenilor este Dumnezeu, care judecă pe aşa-numiţii
"Dumnezei". Termenul <yh!Oa$ /Elohim/, aici la plural, pare că se referă la
judecătorii corupţi şi conducătorii israeliţi nedemni , care sunt mandatarii lui
Dumnezeu pentru a face dreptate (cf.Deut.1-17; Rom. 13:1-7). Dumnezeu
cheamă la judecata Sa dreaptă şi nepărtinitoare orice autoritate, care exercită
49
Derek Kidner op.cit.. p.296-297: sugerează, de asemenea, părerile lui Delitzschi,
Perowne şi Briggs. conform cărora "dumnezeii" ar putea fi stăpânirile acestui veac ( cf.
Filipeni 6:12). Sau că ar fi zeităţile păgâne (ICor. 10:20). Iar alţii consideră că este vorba
de regii neamurilor.
judecata asupra oamenilor săvârşind nedreptate pe pământ. Nedreptăţile
săvârşite de către cei încredinţaţi să împartă dreptatea determină strigătul după
judecata dreaptă a Celui Atotputernic, Neprihănit şi Veşnic. "Scoală-Te
Dumnezeule, şi judecă pământul căci toate neamurile sunt ale Tale" (v.8).
Psalmul 83. Rugăciune pentru protecţie
Psalmistul Asaf, în numele naţiunii sale în pericol din cauza unei
conspiraţii, apelează stăruitor la Dumnezeu pentru protecţie. Naţiunile vrăjmaşe
Israelului din totdeauna (în sud: edomiţii şi moabiţii, descendenţi din Esau şi
Lot; în est: hagareniţii, ghebaliţii, amoniţii şi amaleciţii, popoare biruite de
israeliţi când au venit din Egipt; în sud-vest: filistenii, iar în nord-vest: tirienii şi
sidonienii cu care s-au aliat şi asirienii) au format o coaliţie în scopul nimicirii
lui Israel, poporul Domnului. Psalmistul invocă biruinţele poporului său din
trecut şi cere lui Dumnezeu acelaşi tratament pentru duşmanii aliaţi de astăzi, ca
toţi să ştie că Domnul este mai presus de tot pământul. în mijlocul strâmtorării
vrăjmaşilor, scăparea celor credincioşi este numai în Domnul.
Psalmul 84. Splendorile Casei Domnului
Acest psalm este un poem al pelerinilor care se îndreaptă spre Ierusalim la
sărbătorile anuale în perspectiva închinării la Templu.
Poemul, care este al fiilor lui Core, conţine trei diviziuni principale:
I.Profunda dorinţă după Casa Domnului (1-4). întreaga fiinţă a
credinciosului: sufletul, inima şi trupul însetează după locul întâlnirii cu
Dumnezeu. Cei care ajung acolo sunt fericiţi. Până şi păsările găsesc acolo loc
liniştit pentru puii lor.
II.Fericirea celor care pot merge în pelerinaj la Templul din Ierusalim (5-7).
- Ei sunt fericiţi pentru că se încred în Domnul;
- Ei străbat fericiţi Valea plângerii50;
- Ei au parte de binecuvântări în locuri secetoase;
- Ei îşi înnoiesc puterile în Casa Domnului (v.7).
III. Rugăciune pentru împăratul (8-11).
Se pare că desfătarea sufletelor pelerinilor la Casa Domnului atârnă de
credincioşia şi bunăstarea împăratului. De aceea, pelerinul se roagă pentru unsul
Domnului prin care se asigură pelerinajul sărbătoresc la templu.
Concluzia psalmistului este că fericirea se asigură prin încrederea în
Domnul oştirilor (v.12).
Psalmul 85. Rugăciune pentru înviorare Spirituală
Pe fondul amintirii binecuvântărilor din trecut este implorată îndurarea lui
Dumnezeu, în vederea înviorării în prezent. Autorul (fiii lui Core) mulţumeşte
pentru bunăvoinţa Domnului faţă de poporul Său arătată în întoarcerea din
captivitate şi în iertarea tuturor nelegiuirilor (v.1-3).
50
The Criswell Sudy Biblic, p.686. "Valea Baca" este un tablou ilustrativ a văii uscate
peste care treceau pelerinii mergând spre templu la Ierusalim. "Baca" înseamnă şi
lacrimi.
Rugăciunea pentru înviorare evidenţiază îndurarea lui Dumnezeu de care
atârnă revitalizarea spirituală, cât şi pocăinţa poporului stârnită de mila divină,
"întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Încetează-Ti mânia împotriva
nostră" (v.4.). De aceea, psalmistul se roagă fierbinte pentru înviorare (4-7). în
procesul înviorării se înmănunchează împreună bunătatea cu credincioşia, pacea
cu dreptatea. înviorarea are tendinţe universale, naţionale (v.9).
Trecutul spiritual înălţător constituie baza pentru viitorul sperat în fericire.
"Ridică-ne iarăşi"!
Psalmul 86. Rugăciunea credinciosului din mijlocul încercărilor
Ca unul care se bucură de un statut special, fiind unul din cei iubiţi de
Domnul care se încrede în El, psalmistul apelează la îndurarea Domnului pentru
a-1 scoate din încercările de care are parte. El are motive să se încreadă în
Domnul şi întrezăreşte timpul când toate naţiunile pământului se vor închina şi
vor da slavă .Domnului (v.9).
Cu această convingere, credinciosul rămâne statornic, încrezător în Domnul
pe care-L laudă (v.12.), care îl ajută şi-1 mângâie în timp ce vrăjmaşii săi rămân
de ruşine.
Psalmul 87. Gloria Sionului
Psalmistul caută gloria cetăţii regeşti a lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale.
Poemul face parte din grupul cântărilor Sionului (46, 48, 76, 125, 129, 137), cu
care se aseamănă, dar faţă de care prezintă şi însemnate deosebiri. Psalmul este
o expunere panoramică a prezentului şi o profeţie despre viitorul strălucit al
cetăţii lui Dumnezeu. Temeliile şi porţile sunt elementele de căpetenie ale
cetăţii care întregesc mărturia lucrurilor pline de slavă despre Sion (1-3).
Perspectiva cetăţii lui Dumnezeu este să cuprindă în sferele ei cetăţile
întregului pământ, şi cetăţeni ai ei vor fi chiar şi duşmanii de moarte de altădată
(Egiptul, Babilonul, Filistia şi Etiopia). Dezideratul profetic îşi găseşte deplină
împlinire în Domnul Isus (Ioan 1:12).
Psalmul 88. Rugăciunea credinciosului disperat
Poemul pare să fie cel mai trist din întreaga Psaltire, fiind lipsit de orice rază
de speranţă. Sătul de rele, ameninţat de umbrele întunecate ale morţii şi părăsit
de toţi cei dragi, psalmistul se adresează lui Dumnezeu, care este "Dumnezeul
mântuirii lui". Preocuparea lui cea mai intensă este lauda Domnului, care nu
poate fi îndeplinită de cei morţi. Rămâne valabil adevărul că cel credincios
laudă pe Domnul chiar şi în necazurile lui.
Psalmul 89. Rugăciune pentru Restaurarea celui ce a intrat în
Legământ cu Dumnezeu
în încheierea cărţii a treia a psalmilor este plasat poemul ce constituie o
rugăciune fierbinte pentru restaurarea seminţiei davidice în baza legământului
încheiat cu David.Se pare că psalmistul se referă la situaţia dezastruoasă a
dinastiei davidice cu ocazia atacului lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului şi
ducerea în captivitate a regelui Ioiachin în anul 597 î.Hr. (2Regi 24:8-17). 51
în introducere sunt cântate dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu şi
legământul Său cu David (1-4). Aceste elemente stabilite în introducere sunt
expuse apoi în detaliu în cele două părţi ale psalmului, urmate de rugăciune
pentru restaurare.
I. Proclamarea dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu (v.5-18)
- Cerurile înseşi proclamă îndurarea lui Dumnezeu şi tot universul este o
mărturie a puterii Sale;
- Dreptatea şi judecata stau la temelia guvernării Sale;
- Poporul guvernat de El este fericit. "Ferice de poporul care cunoaşte
sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne".
II. Amintirea Legământului davidic (19-37)
Psalmistul rememorează legământul încheiat cu David, expunând istoria
evenimentelor cu ridicarea tânărului păstoraş la rang împărătesc. împlinirea
deplină a legământului se realizează în persoana Domnului Isus Hristos, Fiul
lui David (2Sam.7:4-17). Legământul nu poate fi invalidat (v.35-37).
III.Rugăciunea pentru restaurare (38-52)
Pe un ton de profundă lamentare este prezentată starea deplorabilă a
monarhiei davidice. In încheiere este invocată îndurarea lui Dumnezeu faţă de
starea poporului în lumina promisiunilor făcute lui David. Psalmul se încheie cu
binecuvântarea cuvenită Domnului, singurul în care există nădejde. Poporul
legământului are ca singură şansă de reabilitare reîntoarcerea la Dumnezeul
credincios al Legământului, care este binecuvântat în veci.
2.8.4. CARTEA A PATRA . Ps. 90-106
Psalmul 90. Apelul din vremelnicie adresat Dumnezeului etern
Psalmii din cartea a 4-a, psalmi paraleli cu cartea Numeri, au conţinutul
asociat cu peregrinările israeliţilor prin pustiu. Ca unii care sunt încercaţi,
credincioşii lui Dumnezeu aduc în aceste poeme o închinare cu supunere lui
Dumnezeu care este suveran.
Fiind atribuit lui Moise, psalmul 90 ar putea fi cel mai vechi din Psaltire,
datând din jurul anului 1400 î.Hr. Se pare că omul lui Dumnezeu, Moise, a scris
acest poem cu ocazia sau în starea de spirit cauzată de moartea fratelui său,
Aron, pe muntele Hor (Num.21:22-28). Psalmul poate fi împărţit în două părţi:
I. Contemplarea măreţiei eternului Dumnezeu (v. 1-11). Aşa cum afirmă şi
Derek Kidner: "Numai Isaia - capitolul 40 poate fi comparat cu acest psalm în
ce priveşte prezentarea grandoarei şi eternităţii lui Dumnezeu în raport cu
efemeritatea omului".52
- Dumnezeu este etern (v. 1,2);
- Dumnezeu oferă adăpost generaţiilor umane;.
\The N.I. V. Study Bible, p.862.
■Derek Kidner, Psalmii 73-150, p.327.
- Dumnezeu este stăpân asupra vieţii şi morţii. în acelaşi timp, omul este
vremelnic şi la porunca lui Dumnezeu se întoarce în ţărână (v.3).:
- Dumnezeu judecă păcatele omului, chiar şi pe cele ascunse (v.7.8):
II. Apelul celui vremelnic la Dumnezeul etern
In partea a doua, omul apelează la Dumnezeu.
- In vederea învăţării cu privire la numărul anilor;
- In vederea îndurării:
- In vederea sprijinirii;
- în vederea bunăvoinţei Domnului prin care să fie întărită lucrarea
mâinilor lui.
Dumnezeu este singurul sprijin şi singura nădejde pentru omul trecător. La
El poate apela în orice clipă a vieţii, pentru că El este etern, atotputenic şi
binevoitor.
Psalmul 91. Siguranţă şi odihnă sub ocrotirea lui Dumnezeu
Psalmul este structurat în două părţi a câte opt versete fiecare. în prima parte
credinciosul este asigurat că nu trebuie să se teamă în faţa a patru încercări, care
bântuie ziua sau noaptea: groaza din timpul nopţii, săgeata din timpul zilei,
ciuma din întuneric şi molima din timpul amiezii (v.5-6). în timp ce mii şi zeci
de mii cad, cel credincios este spectator la răsplătirea celor răi (7-8). Şi aceasta
pentru simplul motiv că stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se încrede în El, ca
în cetăţuia lui de scăpare (1-2).
în partea a doua, credinciosul este victorios asupra a patru fiare deosebit de
fioroase: lei, năpârci, pui de lei şi şerpi. Victoria lui se datoreşte faptului că face
din Domnul locul lui de adăpost şi turnul lui de scăpare (7-14), şi fiindcă iubeşte
pe Dumnezeu (v. 14). Domnul asigură pe cel credincios atât prin îngerii Săi
(v. 11.12), cât şi prin ascultarea rugăciunii şi ocrotirea directă până la capăt.
Faptul că această asigurare este destinată copiilor lui Dumnezeu se vede şi
prin aceea că însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost ispitit în aceste privinţe dar a fost
biruitor (Mat.4:6). Viaţa credincioşilor nu este scutită de încercări, însă
izbăvirea Domnului este sigură şi trainică.
Psalmul 92. Cântarea Sabatului
Psalmistul este impresionat de posibilitatea pe care o au cei care laudă pe
Domnul în ziua de Sabat în Casa Domnului. Dumnezeu trebuie lăudat
întotdeauna din pricina bunătăţii şi credincioşiei Lui arătate în lucrările Lui. în
Casa Domnului, cel credincios ajunge să cunoască mai bine lucrările lui
Dumnezeu chiar atunci când în aparenţă cei răi au parte de prosperitate. De
aceea, cei sădiţi în Casa Domnului sunt roditori şi la bătrâneţe viaţa lor este
înviorată prin Cel ce este "Stânca".Posibilitatea închinăciunii în Casa Domnului
în sărbătoarea săptămânală conduce la mari binecuvântări de care nimeni nu ar
trebui să-şi lipsească sufletul.
Psalmul 93. Domnia lui Dumnezeu
Poemul este o confesiune minunată a credinţei în guvernarea Celui
Preaînalt. Se pare că acesta este unul dintre imnurile compuse pentru
festivalurile religioase evreieşti în care se proclama guvernarea lui Dumnezeu
asupra ordinei cosmice, asupra naţiunilor şi asupra lui Israel. Dumnezeu
cârmuieşte în dreptate şi sfinţenia este podoaba Casei Sale.
A înţelege guvernarea lui Dumnezeu înseamnă a fi la adăpost în faţa oricărei
forţe din univers.
Psalmul 94. Apelul la justeţea divină
în disperare din pricina celor răi, psalmistul strigă către Dumnezeu
invocând justeţea divină faţă de atitudinea lor. Prima parte dovedeşte că cei răi
merită judecata lui Dumnezeu datorită atitudinii lor faţă de Domnul şi semenii
lor. (1-11). Dumnezeu însă îşi revarsă îndurarea asupra poporului Său încercat
(12-22). El mângâie pe credinciosul său când este încercat şi ispitit.
Trecând prin încercări, credinciosul poate apela la justeţea divină care se va
descoperi.
Psalmul 95-100. Poeme ale Slăvirii Iui Dumnezeu
Aceşti şase psalmi constituie o grupare de poeme care îndeamnă la slăvirea
Celui care guvernează asupra tuturor lucrurilor.
Psalmul 95 îndeamnă la slăvirea lui Dumnezeu, creatorul nostru şi al
tuturor lucrurilor. De aceea, lui i se cuvine ascultare. Israeliţii s-au dovedit
nevrednici de El când şi-au împietrit inima în pustiu.
Psalmul 96 este o chemare a tuturor locuitorilor pământului să laude pe
Domnul, deoarece El este singurul Dumnezeu adevărat care guvernează asupra
întregii lumi. în perspectiva judecăţii Sale cu dreptate asupra neamurilor,
pământul întreg tresaltă de bucurie. Deplina împlinire se va realiza în
Domnul Isus, care va judeca întreag pământul.
în Psalmul 97 este lăudat Dumnezeu, singurul Domn, Mântuitor slăvit şi
triumfător, de aceea cei neprihăniţi tresaltă de bucurie.
Psalmul 98 este o chemare la celebrarea cu bucurie a guvernării neprihănite
a Domnului. Din pricina mântuirii descoperite, toţi locuitorii pământului să
laude pe Domnul cu vocile şi instrumentele lor. Tot El este cel ce va judeca cu
dreptate.
în Psalmul 99 este prezentat Dumnezeu cel Sfânt pe tronul Său de slavă, El
cel care iartă şi disciplinează pe poporul Său, El guvernează din Sion asupra
întregului pământ.
Iar în Psalmul 100 este prezentată invitaţia de a lăuda pe Domnul în curţile
Casei Domnului. El este creatorul, susţinătorul şi păstorul poporului Său. De
aceea trebuie lăudat pentru bunătatea şi credincioşia Sa veşnică.
Psalmul 101. Programul unui conducător credincios
împăratul David, om după^ inima lui Dumnezeu, anunţă programul său de
guvernare şi conduită (cf. 2Împ.23:3). Acesta a fost apoi transmis şi lui
Solomon cu ocazia încoronării lui şi se potriveşte cu fiecare credincios în sfera
lui de trăire (IRegi 2:2-4). Acel care a îndeplinit în mod desăvârşit un asemenea
program este împăratul Mesia.53 Psalmistul consideră că, pe lângă laudele ce se
cuvin Domnului pentru bunătatea şi dreptatea lui (v. 1.), el are două îndatoriri de
căpătâi: să îşi apropie tot mai mult pe cei neprihăniţi (v.6.) şi să îndepărteze de
lângă el, din casa şi din cetatea lui, pe cei păcătoşi, stricaţi şi nelegiuiţi (4-5; 7-
8). Pentru a putea realiza un asemenea program este nevoie de o trăire personală
neprihănită, (v.2.) Dumnezeu primeşte lauda celui care se depărtează de cei
păcătoşi şi trăieşte în neprihănire în părtăşia celor credincioşi.
Psalmul 102. Strigătul către Dumnezeu în mijlocul întristării
Considerat un psalm de pocăinţă, Psalmul 102 prezintă pe cel nenorocit
strigând către Dumnezeu din mijlocul necazului şi suferinţei, care îşi îndreaptă
faţa spre Dumnezeu şi imploră îndurarea Lui. Mai întâi, îşi prezintă Domnului
suferinţa (1-11). Lovit şi părăsit, batjocorit de vrăjmaşi, suspină sub urgia
mâniei lui Dumnezeu cel veşnic (12-28), care va avea milă de el şi de poporul
său. Exemplificarea deplină o găsim în cazul Domnului Isus, psalmul fiind
profetic, mesianic (Evr. 1:10-12). Rezultatul final al pedepsirii divine este
binecuvântarea.
Psalmul 103. Poemul recunoştinţei pentru dragostea şi îndurarea
Domnului
Probabil scris de către David spre sfârşitul vieţii, Psalmul 103 este o
frumoasă cântare a recunoştinţei către Dumnezeu. Scrutând şiragul binefacerilor
divine, credinciosul se îndatorează să binecuvinteze pe Domnul. Printre cele
mai de seamă binefaceri, el aminteşte: iertarea păcatelor, vindecarea bolilor,
izbăvirea de moarte, înviorarea vieţii şi susţinere.
Deosebit este ilustrată iertarea păcatelor pe care El le îndepărtează de la
noi,"cum este de departe răsăritul de apus". Toate acestea se datoresc îndurării
părinteşti a lui Dumnezeu faţă de cei ce se încred în El (1-14). Deşi omul este
trecător, îndurările Domnului sunt eterne.
De aceea, orice fiinţă este datoare să binecuvinteze pe Domnul.
Recunoştinţa este de mare preţ în faţa lui Dumnezeu.
Psalmul 104. Odă închinată Creatorului
Dacă în Psalmul 103, Dumnezeu este binecuvântat pentru ceea ce face în
viaţa individului şi a comunităţii umane, în Psalmul 104 El este glorificat ca şi
creator al universului. Psalmistul laudă pe Domnul pentru frumuseţea şi
perfecţiunea creaţiei.
Structura psalmului urmează de-aproape structura istoriei creaţie din
Geneza cap. 1., slăvind pe Dumnezeu pentru fiecare element major al creaţiei.
După introducerea din, (v.l), în care Dumnezeu este lăudat din pricina
măreţiei Lui, care este ilustrată în elementele creaţiei: 54
- lumina (v.2a) (Gen. 1:3-5);
- cerul (v.2b-4) (Gen. 1:6-8);
- apa şi uscatul (v.5-9) (Gen. 1:9-10);
- pământul, vegetaţia(v. 14-18) (Gen. 1: 11-13);
- luminătorii (v. 19-24) (Gen. 1:14-9);
53
The N.I. V. Study Bible, p.874.
54
cf. Derek Kidner, p. 368.
- animalele aerului şi ale mărilor ( v.25-26) (Gen. 1:20-23);
- animalele uscatului şi omul (v.21-24) (Gen. 1:24-28).
Dumnezeu, care le-a creat pe toate, le şi susţine hrănind toate vieţuitoarele
(27-30). De aceea, credinciosul este decis să laude pe Domnul toată viaţa.
Creatorul îşi va restaura creaţia îndepărtând păcatul şi pe cei răi (31-35). Creaţia
determină şi inspiră pe credincios să laude pe Domnul.
Psalmul 105 şi 106. Poporul Legământului
Cartea a patra din Psaltire se încheie cu doi psalmi care prezintă pe israeliţi,
poporul Legământului. In primul (Ps.105). Dumnezeu este slăvit pentru
legământul Său cu Israel.
Israeliţii sunt chemaţi să laude pe Domnul, să-L mărturisească şi să se
fălească cu numele Lui pentru tot ce a făcut pentru ei (105:1-11); urmează
fazele istoriei israelite: patriarhi (105:12-15), istoria lui Iosif (105:16-23),
eliberarea din Egipt (105:23-38), călăuzirea prin pustiu (105:39-42) şi cucerirea
Canaanului (105:43-45). Datorită tuturor acestor fapte măreţe, divine, israeliţii
sunt datori să păzească Legea şi să laude pe Domnul.
In continuare, Psalmul 106 prezintă neascultarea israeliţilor. In prima parte
psalmistul slăveşte pe Domnul (1-5). după care urmează mărturisirea păcatelor
naţiunii alese (6-39).
Psalmistul deplânge abaterile lor, care au constat în necredinţă (7-12),
nemulţumire (13-15). gelozie (16-18). idolatrie (19-23). neascultare (24-27),
apostazie (28-31), provocare (32-33), decădere în păgânism (34-39).
Din cauza acestor abateri, Dumnezeu a fost nevoit să aplice judecata asupra
lor, însă datorită milei Sale a ţinut cont de legământul încheiat cu ei (40-46).
Psalmul se încheie cu invocarea ajutorului Domnului, cerând readucerea lor în
ţara promisă fapt care va fi o reală pricină de laudă Domnului.
2.8.5. CARTEA A CINCEA, PSALMII 107-150
Cartea a cincea a psalmilor conduce la o culme tematică a cărţii, conţinând
două colecţii de psalmi ai lui David (108-110; 138-145); cei cincisprezece
psalmi ai treptelor (120-134), din care patru sunt din nou ai lui David (122,124,
131,133), iar unul al lui Solomon (127); Halelul egiptean, care se cântă la Paşti
(113-118) şi apoi încheierea cărţii cu cei cinci psalmi "Halleluiah" (146-150).
Psalmul 107. Poemul răscumpărării şi izbăvirii
Dumnezeu este cel ce răscumpără pe cei care trec prin necazuri, de aceea ei
sunt datori să-L laude pentru bunătatea şi minunile Sale.
- El izbăveşte pe cei pribegi prin pustiu (4-9);
- El izbăveşte pe captivii înlănţuiţi (10-16);
- El scapă pe cei bolnavi (17-22);
- El izbăveşte pe cei prinşi de furtunile mărilor (23-32).
Deşi în împrejurări şi pericole diferite, cei ce strigă către Domnul sunt
izbăviţi de el. De aceea, toţi trebuie să laude pe Domnul pentru dragostea Lui de
neschimbat (33-43).
Psalmul 108. Imnul inimii consacrată Domnului
Inima consacrată Domnului este gata să cânte laudele Lui din zorii zilei,
acompaniată de instrumente de muzică. Motivaţia este bunătatea Domnului,
care este mai presus de ceruri (1-5). Credinciosul consacrat este gata să laude pe
Domnul şi pentru biruinţele din viitor, pentru marile isprăvi cu Domnul care
urmează, pentru izbăvirile din viitor (6-13). Trecutul, prezentul şi viitorul cu
Dumnezeu sunt asigurate.
Psalmul 109. Răzbunarea asupra vrăjmaşilor
Psalmul 109 este un psalm în care este chemat Dumnezeu să judece într-un
caz în care cel credincios suferă din cauza falselor acuzaţii ale vrăjmaşilor săi.
Ei au răspuns dragostei cu ură şi au răsplătit binele cu rău (1-5). Ca şi în alţi
psalmi de acest fel, potrivit cu conceptul Legii Vechiului Testament şi cu
dreptatea finală, este implorată justeţea divină asupra celor răi. Deşi aceasta este
cutremurătoare, justeţea va fi partea celor care resping îndurarea dezvăluită în
Domnul Isus şi în Noul Testament (6-20). De asemenea soartă tristă a avut parte
Iuda, care a vândut pe Domnul (Fapt. 1:20).
Cel credincios însă apelează la Domnul şi se încrede în El în toate
împrejurările.
Psalmul 110. Poemul încoronării Regelui Mesia
Acest psalm este un minunat poem mesianic, o veritabilă profeţie despre
ungerea Regelui-Preot Mesia."Chiar înainte de Domnul Isus, evreii au
considerat acest psalm ca fiind mesianic"55. De asemenea, în Noul Testament,
Domnul Isus însuşi (Mat.22:43-45; Marcu 12:36-37; Luca 20:42-44) şi ap.Petru
(Fapt.2:34-36) au interpretat acest psalm ca fiind profetic cu privire la Domnul
nostru. Psalmul este o adevărată capodoperă a profeţiilor mesianice în Vechiul
Testament.
Domnul Isus este prezentat în modul cel mai sclipitor ca Rege, Preot, şi
Domn biruitor.
I. Ca rege (1-3).
- Este mai presus de regele David (v.l.) (Fapt.2:34). aşa cum este mai
presus de Moise şi de îngeri (Evrei 1-13);
- Este întronat de către însuşi Dumnezeu, la dreapta Lui, deşi a fost
respins de oameni (Fapt.5:30; îs.53:13);
- Domnia lui va fi cu autoritate deplină, căci domneşte împreună cu
Dumnezeu, este Dumnezeu;
Poporul guvernat de el are parte de viaţă deplină, înflăcărare şi
prospeţime (v.3)
II. Ca preot (v.4.).
împăratul Mesia va fi şi preotul după rânduiala lui Melhisedec
(cf.Gen. 14:18; Evr.5:6; 10; 6:20; 7:1; 10-11, 15, 17, 21).
Melhisedec, al cărui nume înseamnă "Regele meu este neprihănit",
misteriosul rege al Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt în timpul
5
The N.l V. Study Bible, p.888.
patriarhului Avraam, a fost un tip reprezentativ al Domnului Isus în calitate
de preot.
- Preoţia Lui, ca şi a lui Melhisedec, este prin încredinţare divină şi nu pe
cale de linie genealogică, cum era cazul cu preoţia aronică (cf. Evr.7:3).
Domnul Isus se trăgea din tribul lui Iuda şi nu din tribul preoţesc al lui Levi;
- în preoţia Lui, oficiul de preot este combinat cu cel de rege. ca în cazul lui
Melhisedec (Gen. 14:18; Evr.7:l);
- Preoţia Domnului Isus, ca şi a lui Melhisedec, este deplină în sine, fără
ascensiune şi succesiune. El este începutul şi Sfârşitul, El deţine preoţia
desăvârşită;
- Preoţia lui Mesia, ca şi a lui Melhisedec, nu are de-a face cu nici o altă
jertfă decât cu pâinea şi vinul, reprezentând trupul şi sângele Său pentru
ispăşirea păcatelor omenirii (Gen. 14:18).
III. Ca Domn biruitor (5-7).
încheierea psalmului aduce în imagine bătălia finală a Regelui biruitor. Va
veni o zi a mâniei când El va face dreptate printre neamuri şi va fi atotbiruitor.
Se putea oare ca acest psalm să lipsească din Psaltire? Nicidecum, deoarece
acesta este punctul cel mai important, în El îl avem pe Marele Preot de care
avem nevoie, Regele şi Domnul nostru atotbiruitor (Evr.8:l,2).
Psalmii 111, 112. Dumnezeu şi cel ce se teme de Domnul
Doi psalmi identici ca formă, fiecare constând în original din 22 de rânduri
scrise sub formă de acrostih urmând succesiunea consoanelor din alfabetul
ebraic, tratează despre Dumnezeu şi onnil care se teme de Domnul.
Psalmul 111 aduce laudă Domnului pentru maiestatea, onoarea,
neprihănirea, îndurarea, justeţea, credincioşia, sfinţenia şi eternitatea lui
Dumnezeu (1-9). Frica de El este începutul înţelepciunii (v.10).
Psalmul 112 prezintă pe omul care se teme de Domnul şi are o mare plăcere
pentru poruncile Lui.
Chipul lui Dumnezeu se întipăreşte în caracterul lui. El este: neprihănit,
îndurător, milostiv, drept, iubitor faţă de Legea Domnului. El este binecuvântat
de Domnul şi stârneşte invidia celor răi.
Nu există mai minunată combinaţie ca aceea dintre iubitorul Dumnezeu şi
omul temător de Dumnezeu. Aceasta constituie armonia desăvârşită.
Psalmii 113-118. Hallelul Pascal
Psalmii aceştia se cântau cu ocazia sărbătorii pascale, de aceea au fost
numiţi şi "Hallelul egiptean". "Psalmul 113 şi 114 se cântau la începutul cinei
pascale, iar ceilalţi (115-118) la încheierea acesteia. Aceasta a fost cântarea
cântată şi de către Domnul Isus şi vecinii Săi în seara cinei pascale
fMat.26:30)"56
Psalmul 113 constituie un adevărat imn de slăvire a maiestăţii şi îndurării
lui Dumnezeu. Dumnezeu este incomparabil, mai presus de creaţia Sa, însă este
preocupat de soarta credincioşilor săi, săraci şi lipsiţi. De aceea Lui i se cuvine
:oată lauda.
Halley, p.265.
Psalmul 114 cântă prezenţa lui Dumnezeu cu poporul şău, în mod unic
înactul eliberării din robia Egiptului. Dumnezeul care a rupt lanţurile robiei
poporului Său face să se cutremure pământul, munţii şi dealurile, marea se dă la
o parte, iar râurile îşi schimbă cursul în faţa Domnului şi a poporului Său. Cu
Dumnezeu omul experimentează minuni unice.
Psalmul 115 arată că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat şi
vrednic de slavă. Idolii nu sunt decât materie moartă. De aceea, Israel să se
încreadă în Domnul, atât ca indivizi cât şi ca familii şi triburi, căci El este
ajutorul şi sprijinul lor şi de la El se primeşte binecuvântarea; de aceea ai Săi îl
vor lăuda veşnic.
Psalmul 116 este un imn al recunoştinţei şi mulţumirii către Dumnezeu
pentru scăparea de moarte şi ispite şi pentru ascultarea rugăciunii. Cel izbăvit de
Domnul doreşte să-şi arate întreaga recunoştinţă înălţând paharul izbăvirilor în
numele Domnului. Recunoştinţa va fi manifestată şi în public în Casa
Domnului. Dumnezeu se bucură de recunoştinţa credincioşilor Săi.
Psalmul 117, care, deşi este cel mai scurt, este şi capitolul central al
Sfintelor Scripturi. El reprezintă o chemare către toate popoarele şi către toate
neamurile să laude pe Domnul pentru bunătatea şi credincioşia Sa cea mare.
Psalmul. 118, cu care se încheie Hallelul, este un imn de mulţumire pentru
izbăvirea de vrăjmaşi, pentru biruinţa deplină a Domnului. Israel şi fiecare trib
în parte sunt invitaţi să laude pe Domnul. Poemul este cu deosebire mesianic de
biruinţă, întrezărind perspectiva profetică a învierii şi biruinţa deplină. "Piatra,
pe care au lepădat-o zidari', a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii"
(v.22). Astfel apar zorii zilei bucuriei depline. Nici o altă cântare nu ar fi fost
mai potrivită pentru împrejurarea când Domnul Isus părăsea camera de sus,
îndrcptându-se spre Ghetsimani, spre Golgota. Iată un tablou premergător al
biruinţei depline.
Psalmul 119. Poemul Cuvântului lui Dumnezeu
Numit de Spurgeon şi "micuţa Biblie" sau "Biblia concentrată", Psalmul 119
este un preţios giuvaer al Cuvântului lui Dumnezeu, al Legii Domnului. Este
capitolul cel mai lung din întreaga Scriptură şi cel mai lung psalm în Psaltire.
Din punct de vedere al structurii, psalmul este o capodoperă a poeziei ebraice,
un exemplar clasic şi cel mai lung acrostih. Cele 176 versete sunt grupate în 22
de secţiuni a câte opt versete fiecare, după numărul consoanelor din alfabetul
ebraic. Fiecare verset dintr-o secţiune începe cu aceeaşi consoană în mod
consecutiv în ordine alfabetică. Mai mult, aproape fiecare verset conţine o
anumită referinţă la Legea Domnului, iar conţinutul fiecărei secţiuni are o
oarecare legătură cu semnificaţia străveche a consoanei cu care încep cele opt
versete ale secţiunii. în general, sunt folosiţi zece termeni pentru a prezenta
Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt: "Legea Domnului", "mărturiile", "căile",
"preceptele", "statutele", "poruncile", "judecăţile", "cuvintele", "zicerile" şi
"cărările".
1. Secţiunea X /alef/ ("cap de bou") - Inimă neîmpărţită cuprinde atitudinea
de ataşament a celui neprihănit la Legea Domnului (1-8).
2. Secţiunea 3 /Bet/ ("casă") - Comoară tezaurizată cuprinde adevărul
despre tezaurizarea Cuvântului Domnului în inimă, aceasta fiind singura şansă
pentru credincios şi, în special, pentru cel tânăr ca să poată umbla pe calea
Domnului în curăţie (9-16).
3. Secţiunea 1 /Gimel / ("cămilă") - Mângâiere în singurătate vorbeşte
despre faptul că, fiind un străin şi călător pe pământ, psalmistul apelează la
Legea Domnului pentru ocrotire, călăuzire, mângâiere şi sfătuire. Pe cărarea
vieţii călătoreşte meditând adânc la Poaincile Domnului (17-24).
4. Secţiunea 1 I Dalet/ ("uşă") - înviorare pe calea vieţii arată cum în
pribegia vieţii evreul era înviorat prin poruncile Domnului plasate la uşa casei,
pentru a le citi la plecare şi la venire (25-32). Această Lege îl îndepărtează de
calea necredincioşiei şi—1 conduce în cea a adevărului.
5. Secţiunea H /Het/ ("deschizătură") - indică spre faptul că cel credincios
este deschis şi gata să primească învăţătura din Legea Domnului şi să trăiască în
neprihănirea cerută (33-40).
6. Secţiunea T / Wav/ ("cârlig") - Cuvinte pentai alţii cuprinde dorinţa de a
mărturisi altora învăţăturile Domnului (41-48). Ca unul care a fost umplut de
Cuvântul adevărului va putea, prin Legea Domnului, prinde şi pe alţii în cârligul
adevărului.
7. Secţiunea T / Zain/ ("armă") - cuvinte ferme: Cuvântul Domnului este
arma cea mai sigură pentru străjerul credincios zi şi noapte (49-56).
8. Secţiunea Ti /Chet/ ("gard") - Complet, cu toată inima. Partea care-i revine
credinciosului este să păzească Cuvântul Domnului, fapt care îl asigură şi-1
protejează de cei ce se tem de Domnul şi păzesc Legea Lui (57-64).
9. Secţiunea D /Tet/ ("ţeava", "conductă") - Comunicarea sau învăţarea
lecţiilor grele. Psalmistul doreşte să înveţe prin Legea Domnului şi acele lucruri
care sunt mai greu de priceput şi cere lui Dumnezeu să-1 înveţe. Prin Legea
Domnului a învăţat să preţuiască Cuvântul mai mult decât aurul (65-72).
10. Secţiunea "• /Iod/ ("braţ, mână") - Creatorul să fie glorificat în creaturile
Sale. Ca unul care ştie că a fost creat de mâna Domnului, psalmistul cere lui
Dumnezeu să continue a-1 forma conform cu Legea Sa, astfel ca cei îngâmfaţi să
fie umiliţi, iar cei ce se tem de Domnul să se bucure văzând lucrarea Domnului
în el (73-80).
11. Secţiunea D /Kaf/ ("palmă") - Aşteptările celui ruinat. Lovit fiind până
la ruină sub apăsarea încercării, aşteaptă mângâiere. El se încrede în cel care
poate mângâia prin Legea Lui cea dreaptă (81-88). Aceeaşi palmă a Domnului
care încearcă pe cel credincios îl poate şi mângâia şi poate pedepsi pe cei care-1
prigonesc.
12. Secţiunea b /Lamed/ ("bici") - Marile certitudini. Dumnezeu suveran şi
atotputernic supune şi menţine prin Cuvântul Său toată creaţia, şi toate lucrurile
îi sunt supuse (89-96).
13. Secţiunea U /Mem/ ("apă") - înţelepciunea cerească. Legea Domnului
este ca o apă care curge şi umple din abundenţă cu învăţătură şi înţelepciune,
fiind plăcută şi dulce (97-104).
14. Secţiunea ] / Nun/ ("peste") - Nepierzând calea. Cuvântul Domnului
este o candelă şi o lumină pe cărare, care asigură pe cel credincios să nu se
rătăcească (105-112).
15. Secţiunea D / Samek/ ("proptea") - împotriva şchiopătării. Legea
Domnului sprijină pe cel credincios pentru a nu se poticni. El nu doreşte să
şchiopăteze, precum cei ce trăiesc o viaţă duplicitară, ci să urmeze hotărât Calea
Domnului (113-120).
16. Secţiunea V /Ain/ ("ochi") - Presiune din partea celor fără Dumnezeu,
ochii lui se topesc după mântuirea Domnului. Psalmistul doreşte să atragă spre
el privirea binevoitoare a Domnului, pentru a fi sprijinit să trăiască după Legea
Sa (121-128).
17. Secţiunea D /Pe /("gură") - Lumina luminează în întuneric. Psalmistul
îşi deschide gura şi îşi însuşeşte Legea Domnului cu mare bucurie, prin care
apoi trăieşte în strălucirea feţei Domnului (129-136).
18. Secţiunea X / Ţade/ ("undiţă") - Neprihănire veşnică. Prins în undiţa
necazului şi a încercării în opoziţie cu duşmanii săi, psalmistul gustă
neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu şi trăieşte în libertatea credincioşilor
Domnului (137-144).
19. Secţiunea p / Qof/ ("ureche") - Nădejde nestrămutată. Psalmistul
strigă către Dumnezeu zi şi noapte şi are nădejdea că va fi ascultat potrivit cu
bunătatea celui ce ascultă rugăciunea (145-152).
20. Secţiunea "1 / Reş/ ("lapte") - Trăire preţioasă. îndurările Domnului sunt
măreţe. Psalmistul suspină după laptele duhovnicesc, Legea Domnului care-1
poate înviora (153-160).
21. Secţiunea Vi I Şin/ ("dinte") - Asigurarea păcii. în ciuda urii şi prigoanei
celor răi care scrâşnesc din dinţi împotriva celui credincios, el se bucură de
Cuvântul Domnului ca de o mare pradă. în el găseşte pace şi siguranţă (161-
168).
22. Secţiunea FI /Tau/ ("cap de cruce") - Strigătul după salvare. Psalmistul
caută salvare la Domnul cu suspine adânci. Izbăvirea va face din el unul care va
mărturisi laudele Domnului. El doreşte viaţă ca să laude pe Domnul. înţelege
însă că el rătăceşte ca o oaie pierdută şi numai opera salvării divine îl poate
mântui (169-176). Psalmul se încheie cu scrutarea viitorului în nădejdea salvării
prin crucea Golgotei (Isaia 53:1-12). într-adevăr, după cum Legea a fost un
îndrumător spre Hristos, tot aşa oda închinată Legii Domnului, formulată prin
Duhul Sfânt cu atâta măiestrie, nu putea să indice spre altceva decât spre
glorioasa jertfă aducătoare de mântuire de pe crucea Calvaailui.
Psalmii 120-134. Cântările Treptelor
Cei cincisprezece psalnji numiţi "Cântările treptelor" sau "Cântările
pelerinilor" se pare că au fost destinaţi să fie cântaţi vocal de către pelerini pe
când călătoreau (urcau) spre Ierusalim la sărbătorile speciale de peste an.
Alţi cercetători sunt de părere că aceste poeme erau "cântate de către
pelerini pe când urcau cele 15 trepte înspre curtea bărbaţilor' 0 . Iar alţii
consideră că numele are de-a face cu indicaţii muzicale în vederea interpretării
acestora.
Psalmul 120 este o implorare către Dumnezeu pentru scăparea celui
credincios de vorbirile de rău, clevetirile şi minciunile celor răi, care căutau să-1
distaigă. în faţa discreditărilor şi ale vorbirilor de rău. nădejdea credinciosului
este Domnul.
Halley, p.266
Psalmul 121 probabil era cântat de către pelerini când zăreau prima dată
Ierusalimul pe înălţimi şi exprimă încrederea în Dumnezeu, care îl va păzi atât
la plecare cât şi la venire. Cel ce a făcut cerurile şi pământul veghează asupra
celui credincios, păzindu-1 de orice rău.
Psalmul 122 era cântat pe când pelerinii ajungeau la porţile
Ierusalimului. Admirându-i zidurile şi temeliile, pelerinii se rugau pentru
cetatea sfântă care era sediul împăratului şi centrul religios, era cetatea lui
Dumnezeu. Ei cereau pace pentru cetatea lor iubită.
Psalmul 123 era cântat când pelerinii ajungeau în templu şi ridicau ochii lor
spre Dumnezeu. Ei implorau mila lui Dumnezeu pentru a-i scăpa de ocările
vrăjmaşilor lor.
Psalmul 124 este un imn de mulţumire către Dumnezeu pentru izbăvirea de
care El a făcut parte israeliţilor. Ei înţelegeau că mântuirea lor a fost un miracol
al lui Dumnezeu, prin care ei au scăpat " ca pasărea din laţul păsărarului". Cel
izbăvit ştie şi mărturiseşte că singura lui scăpare şi ajutor sunt în Domnul.
Psalmul 125 elogiază încrederea în Domnul, care este asemănată cu
siguranţa oferită Ierusalimului de munţii care îl înconjoară. încrederea în
Domnul aduce credinciosului pace şi siguranţă.
Psalmul 126 este un poem al bucuriei până la lacrimi legată de ocazia
întoarcerii captivilor din exil. întoarcerea captivilor a fost un act divin, Domnul
a adus înapoi pe prinşii de război şi aceasta a fost o mare realizare pentru
israeliţi, recunoscută şi de cei din jur. Rugăciunea lor fierbinte este ca
Dumnezeu să aducă pe toţi prinşii tor de război şi au deplina nădejde în
promisiunea aceasta. Dumnezeu îşi împlineşte făgăduinţele.
Psalmul 127 era un poem care, probabil, se cânta în curtea templului la
poartă. De la preocuparea cu zidurile cetăţii pelerinii treceau la preocuparea cu
zidirea propriei familii. Psalmul mărturiseşte zădărnicia strădaniei umane fără
Dumnezeu şi fericirea şi îndestularea, asigurarea deplină prin îndurarea
Domnului. Dumnezeu este acela care dă o familie celui credincios şi prin El se
asigură susţinerea lor.
Psalmul 128 continuă preocuparea cu familia care, fiind baza bunăstării
naţiunii, era de o importanţă deosebită în Israel. Psalmul prezintă
binecuvântările de care are parte omul care ascultă de Dumnezeu.
Psalmul ilustrează tot ce îşi dorea cineva în timpul său. Prin cuvinte
figurative sunt descrise frumuseţea, pacea, prosperitatea în familia celui
credincios.
Psalmul 129 continuă închinarea Ia templu, apelând la Dumnezeu pentru
nimicirea celor care au asuprit pe Israel încă de la început. Este exprimată
nevoia de siguranţă şi linişte.
Psalmul 130 este unul din psalmii de pocăinţă prin care pelerinii cereau lui
Dumnezeu iertare pentru păcatele lor. Dumnezeu este cel care dispune de
posibilităţi de răscumpărare, atât pentru indivizi cât şi pentru Israel ca naţiune.
Psalmul 131 exprimă încrederea copilărească pe care trebuie să o aibă cel
credincios în Domnul. Israel este chemat la acest fel de încredere pentru
totdeauna.
Psalmul 132 este un poem de comemorare a ocaziei când Domnul a dus
chivotul Domnului la Ierusalim şi a stabilit acolo centrul de închinare. De locul
388
de închinare şi de întâlnire intimă cu Dumnezeu sunt legate multe din

promisiunile făcute de Domnul celui ce se încrede în El.
Psalmul 133 cântă fericirea unirii familiei poporului Domnului în închinare
în jurul Său. Părtăşia celor credincioşi împreună e dulce şi plăcută, ea
răspândeşte mireasma prezenţei Marelui Preot în mijlocul lor şi este roditoare şi
binecuvântată. Psalmul este o frumoasă prefigurare a fericitei părtaşii frăţeşti în
Biserica Domnului Isus în jurul Lui ca Preot şi împărat.
Psalmul 134, ultimul din cântările treptelor, este o chemare la slăvirea lui
Dumnezeu a acelor care petrec nopţile veghind în Casa Domnului.
In felul acesta psalmii treptelor constituiau un ciclu de închinăciune a
pelerinilor când veneau la Templu la marile sărbători. Tot ce preocupa pe
vremea aceea fiinţa umană, problemele religioase, familiale, sociale, particulare
şi naţionale erau aduse înaintea Domnului în închinare şi în toate slăveau pe
Domnul şi implorau îndurarea Sa în toate privinţele. Ce altceva poate să fie
adevărata închinare decât părtăşie cu El şi cu Domnul?
Psalmul 135. îndemn stăruitor Ia a lăuda pe Domnul
Psalmistul îndeamnă pe robii Domnului să laude numele Său pentru
bunătatea Sa ilustrată în raporturile Sale de bunăvoinţă faţă de Iacov. El, cel
atotputernic, şi-a călăuzit poporul, a înfrânt pe vrăjmaşi şi le-a dat Ţara
Canaanului. El, şi nu idolii muţi, au făcut aceasta şi El merită toată lauda.
Psalmul 136. Lauda adusă Domnului
Continuând ideea slăvirii Domnului din Psalmul anterior, psalmul acesta
redă motivele de seamă pentru a aduce laudă Domnului. Sunt prezentate marile
Sale lucrări în creaţie (4-9), urmând şi lucrările sale în cursul istoriei (10-24).
Refrenul din fiecare verset: "căci în veac ţine îndurarea Lui", evidenţiază
motivaţia Sa în toate acţiunile de dragoste. Dumnezeu a lucrat şi lucrează
potrivit atribuţiilor Sale şi în mod deosebit a dragostei.
Psalmul 137. Elegia captivităţii
Departe de casă şi de tot ce le^ era drag, captivi pe malurile râurilor
Babilonului. israeliţii îşi plâng soarta. în mod deosebit îi ardea dorul după Sion,
după Casa lui Dumnezeu.
La durerea lor se adăuga batjocura asupritorilor, care le cereau să-i distreze
cu faimoasele "cântări ale Sionului". Babilonienii, care au distrus Ierusalimul, şi
Edomiţii, care s-au bucurat de răul israeliţilor, constituie cea mai neagră pată în
memoria captivilor şi asupra lor implorând răzbunarea Domnului. Deşi în
robie, departe de cetatea sfântă, israelitul jură să rămână fidel patriei şi cetăţii
sale iubite.
Psalmul 138. Poemul mulţumirii adusă Domnului
Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa, a ascultat rugăciunea de aceea cel
credincios laudă pe Domnul.
El doreşte să imprime şi altora, chiar împăraţilor pământului dorinţa de a
lăuda pe Domnul pentru felul cum lucrează El. Deşi înălţat mai presus de toate
vede pe cel smerit şi-i vine în ajutor.
Psalmul 139. Poem Dumnezeului Omniprezent şi omniştient
Psalmistul este consternat de faptul că Dumnezeu cunoaşte toate lucrările şi
este prezent pretutindeni. De aceea el se minunează de felul în care Dumnezeu a
lucrat în propria fiinţă încă înainte de a se naşte. Dorinţa psalmistului este ca
Dumnezeu să nimicească pe cei răi pe care el nu-i poate suferi pentru că ei urăsc
pe Domnul. El se supune mai departe cercetării divine şi doreşte să fie dus pe
calea veşniciei. Cercetarea Domnului este întotdeauna benefică celor ce vor să
trăiască în voia Lui.
Psalmul 140 -144. Apeluri la protecţia divină
Toţi aceşti cinci psalmi constituie rugăciuni sau cântări prin care este
implorată protecţia lui Dumnezeu în diferite situaţii.
Psalmul 140, psalmistul fiind în grea strâmtorare din pricina oamenilor răi,
asupritori şi mincinoşi. Nădejdea credinciosului este că Dumnezeu nu-i va lăsa
să-şi împlinească planurile mârşave iar cei neprihăniţi vor avea parte de părtăşia
şi lauda adusă Domnului.
Psalmul 141 este o rugăciune ca Domnul să-1 ajute pe slujitorul Său să aibă
o poziţie corespunzătoare în mijlocul celor nelegiuiţi. Păzirea buzelor, a inimii
şi a umbletelor este de primă importanţă. Psalmistul preferă mustrarea
Domnului mai degrabă decât profiturile cu cei răi.
Psalmul 142 este o rugăciune a lui David pe când se ascundea dinaintea lui
Saul care căuta să-1 omoare. Hăituit de vrăşmaşi, rămas singur în faţa curselor
întinse de cei răi, Dumnezeu este scăparea fiecăruia care se încrede în El.
Psalmul 143 evidenţiază rugăciunea credinciosului care a ajuns la capătul
puterilor, când nu mai dispune de nici un fel de resurse (3-4). în asemenea
situaţii singurul refugiu este la Dumnezeu, care este plin de îndurare. Psalmistul
imploră îndurarea pentru Numele cel mare al Domnului, căruia se declară ca rob
supus.
Psalmul 144 încheie secţiunea acestor rugăciuni din strâmtorare cu o
cântare de laudă Domnului care este "Stânca", "Cetăţuia" şi "Turnul de scă-
pare". Omul este trecător şi neputincios dar Domnul izbăveşte pe cei ce se
încred în El. Pacea şi prosperitatea vor fi partea generaţiilor viitoare a celor ce
se încred în Domnul.
Psalmul 145-150. Cântările Slăvirii Domnului
Ultimii şase psalmi sunt o minunată colecţie de cântări de laudă Domnului.
Fiecare începe şi se încheie cu un "Alleluia", "Lăudaţi pe Domnul".
In psalmul 145, compus sub formă de acrastih se aduce laudă Domnului
pentru măreţia şi puterea Lui (1-7; 10-13), cât şi pentru caracterul Său (8-9;
14-21). Dumnezeu este bun şi plin de îndurare şi în El nădăjduiesc toate fiinţele,
El susţine toate lucrurile, de aceea orice făptură să laude pe Domnul.
Psalmul 146 este o cântare de laudă individuală. Făcând diferenţă între
resursele umane, înşelătoare şi resursa divină sigură, psalmistul laudă pe Dom-
nul. El a făcut cerurile şi pământul, El intervine în viaţa oamenilor sprijinind pe
cei în nevoi şi iubeşte pe cel neprihănit.
Psalmul 147 este o cântare de laudă Domnului din partea naţiunii israelite.
Se cuvine să-1 lăudăm pe Domnul căci El conduce universul, anotimpurile,
naţiunile şi natura. în mod deosebit El a lucrat cu poporul Său. Poporul
Domnului se cuvine să laude pe Domnul.
Psalmul 148 este o cântare universală de laudă Domnului. Toate lucrurile
sunt chemate să laude pe Domnul: îngerii, cerurile, soarele, luna şi stelele,
întreaga natură, adâncurile cât şi toate categoriile de oameni. Toată existenţa să
laude pe Domnul.
Psalmul 149 este o cântare specială de laudă adusă Domnului de către
poporal Său credincios. Israel, fiii Sionului, naţiunea aleasă şi privilegiată să
laude pe Domnul. Domnul se bucură de poporal Său care-L mărturiseşte şi-L
laudă.
Psalmul 150 este o simfonie corolară de laudă adusă lui Dumnezeu. In toate
locurile în cer şi pe pământ pentru toate lucrurile, şi întreaga lui personalitate,
cu tot felul de instrumente tot ce are suflare să laude pe Domnul:
HALLELUIAH.
într-adevăr este suficient ca cineva să studieze, cât de puţin Psaltirea, poem
cu poem şi va experimenta fiorul sacra al apropierii de Dumnezeu. Va gusta din
atmosfera înmiresmată asanctuarului sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu şi va fi
determinat la contemplare şi închinare.
CAPITOLUL III
PROVERBE
CARTEA ÎNŢELEPCIUNII ŞI UMBLĂRII
ÎN FRICA DOMNULUI
Cartea Proverbe este, conform cu canonul protestant, cea de-a doua carte
din colecţia cărţilor poetice. In canonul evreiesc este cuprinsă în colecţia Ketu-
bim (Scrierile Sfinte), după cărţile Psalmi şi Iov. Alături de Iov şi Eclesiast, car-
tea Proverbe conţine acel tip special de literatură în Israel numită "literatura
înţelepciunii". Această literatură a fost un tip de literatură străveche asociată cu
aşa numiţii "oameni înţelepţi" care împreună cu preoţii şi profeţii constituiau o
pătură culturală deosebit de importantă în Israel (Ier. 18:18; Iov 15:18). înţelepţii
se preocupau cu instruirea tinerilor şi a semenilor lor în latura practică şi filozo-
fică a vieţii, în timp ce preoţii şi profeţii se preocupau mai ales cu viaţa religi-
oasă, considerând natura materialului din Proverbe s-a afirmat:
Proverbe este o carte de zicători înţelepte: nu o sim-
plă antologie, ci un manual oriental, instruind pe tineri în
trăirea dreaptă şi înţeleaptă prin repetarea gândurilor
înţelepte. Aceasta este înţelepciune distilată în propoziţii
scurte, tăioase, contraste dramatice şi scene de neuitat
din viaţă. Ea arată ce este bine şi ce este rău... pentru că
"înţelepciunea" în Proverbe este bazată pe reverenţă faţă
de Dumnezeu şi ascultare de legile Lui.5
Pentru creştini, cartea Proverbe este parte din Cuvântul inspirat al lui
Dumnezeu, care este adevăratul autor al întregii Scripturi. Cartea are menirea de
a fi, pentru viaţa practică creştină ceea ce este cartea Psalmilor pentru viaţa
creştină devoţională. Această carte cuprinde înţelepciunea divină aplicată la
condiţiile vieţii pământeşti. Unii apreciază că Proverbe din Vechiul Testament
corespunde cu Epistola lui Iacov din Noul Testament, deoarece şi aceasta
accentuează religia aplicată la viaţa de fiecare zi.Cartea Proverbe atinge multe
laturi ale vieţii: viaţa de familie, economie şi afaceri, religie, prieteni, atitudini,
viaţa particulară, trăsături de caracter, moralitate şi altele. Nu la întâmplare a
fost pusă această colecţie în "Cartea Vieţii".
Titlul comun al cărţii este „Proverbele" potrivit cu prima expresie din textul
|original al cărţii. Se mai numeşte şi „Proverbele Iui Solomon".
58
David and Poth Alexander. The Lion handbook to the Bible, p.354
Cin ântul ebraic pentru proverb este ÛJO /maşal/ ce vine dintr-o rădăcină
care însemnează "a fi ca" sau "a reprezenta". Acest nume este foarte potrivit
deoarece fiecare proverb din colecţie foloseşte comparaţia pentru a învăţa
adevărul propus. Ex."omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi
fără ziduri" (25:28).
Un alt cuvânt folosit a fost i"ITn /chidah/ tradus în greacă cu napaŞoAc
/Parabole/ "Parabolă". In Septuaginta cartea este numită napoiuiai
/Paroimiai/. Astfel şi numele arată clar că această carte conţine Proverbe şi pilde
sau parabole spuse de oameni înţelepţi, inspiraţi cu scopul de a înţelepţi pe cei
tineri şi pe credincioşi în general. Cele mai multe dintre ele sunt scurte zicători
scrise într-o manieră literară caracteristică poeziei evreieşti, fapt care ajută la
memorizarea, reţinerea şi transmiterea mai departe a proverbului. Numele de
"Parabole" sau "Pilde" corespunde mai mult secţiunilor cu discursuri mai lungi
din cap. 1-9. In toate acestea este prezentată cu înţelepciune comportarea umană
în diferitele laturi ale vieţii. In principal, toate acestea se preocupă de domeniile:
spiritual, moral şi social al vieţii.
Este semnificativ faptul că Billy Graham a inclus în lectura sa devoţională
zilnică, pe lângă cinci psalmi şi un capitol din cartea "Proverbe", considerând-o
pe aceasta ca un minunat manual pentru viaţa de toate zilele, un ghid pentru
trăirea de fiecare zi.
Aşa cum precizează şi Criswell, există mai multe categorii de Proverbe în
această minunată carte59.
1. Proverbe istorice care folosesc un eveniment din trecut sau o zicală
pentru a exprima un sentiment general (6:27,28).
2. Proverbe metaforice care exprimă un adevăr moral printr-o figură de
vorbire literară luată din natură sau viaţa umană (1:17; 6:6).
3. Proverbe enigmatice, care ascund adevărul moral sub forma unei întrebări
obscure (30:4,15).
4. Proverbe parabolice, care sunt expresii concise sau afirmaţii scurte ale
înţelepciunii (9:1).
5. Proverbe didactice, care au ca scop instruirea precisă privind
comportamentul moral sau religios (1:5,33; 2:1-5).
Atât tradiţia evreiască, cât şi cea creştină sunt îndreptăţite să atribuie cartea
lui Solomon datorită evidenţelor interne şi externe. Textul însuşi afirmă în
introducerea cărţii, cât şi în alte părţi că Solomon a scris cele mai multe dintre
Proverbe (1:1; 10:1; 25:1). Nu avem nici un motiv să ne îndoim întrucât la 1
Regi 4:32 se spune că Solomon a scris nu mai puţin de 3000 de Proverbe pe
când în această carte avem doar 800.
Deşi unele secţiuni din carte sunt scrise de alţi autori, ca: Agur (30:1),
Lemuel (31:1) şi "înţeleptul" (22:17; 24:23), este posibil ca Solomon să fi pus şi
pe acestea alături de ale sale. Iar despre unele se spune că au fost culese doar de
9
Criswell Stucfy Bible, p.721
către oamenii împăratului Ezechia (25:1). Astfel în însuşi textul biblic sunt
indicaţi ca şi autori de Proverbe din carte următorii:
' -Şolomon (1:1; 25:1)
-înţeleptul (22:17)
-Agur(30:l)
- Lemuel şi mama sa (31:1)
Reflectând asupra tuturor acestor evidenţe, cercetătorii au ajuns la trei păreri
distincte privind autorul Proverbelor:
(1) Că Solomon a scris toate Proverbele din carte.
(2) Că Solomon a scris cea mai mare parte a Proverbelor, la care a mai
adăugat şi unele Proverbe preluate din alte surse, [Această părere pare să cores-
pundă mai mult cu evidenţele interne şi externe (1 Regi 3; 4:30-34; 2 Cron.9:l-
24)].
(3) Există şi părerea liberalistă care nu ţine cont de evidenţe, ci pe baza
unor considerente laice a lansat presupoziţia că Proverbele nu ar putea aparţine
lui Solomon şi că ar proveni dintr-o perioadă mult mai târzie, adoptând doar
numele lui Solomon, care era atât de reprezentativ în domeniul înţelepciunii.
Chiar dacă această carte ar fi o colecţie de Proverbe ale lui Solomon şi unele ale
altor înţelepţi, ea este caracterizată de o strălucită unitate în natura generală a
conţinutului prezentând de-a lungul întregii cărţi virtutea înţelepciunii şi viciul
prostiei. Faptul acesta constituie temelia pentru autenticitatea cărţii.
Din Scriptură reiese că Solomon este autorul Proverbelor adunate de
oamenii lui Ezechia (25:1). Iar unii consideră că împăratul Lemuel din cap.31
nu a fost altul decât tot Solomon. Aşa cum David a fost rege şi cântăreţ,
Solomon a fost rege şi filozof.
Din punct de vedere istoric, cartea Proverbe este datată înaintea anului 931
î.Hr., pe vremea când Solomon, la vârstă matură, după suficientă experienţă s-a
ocupat mai mult de cuvinte înţelepte şi sub călăuzirea înţelepciunii primite de la
Dumnezeu a compus Proverbele. Chiar Proverbele din secţiunea cap.25-29,
culese de oamenii lui Ezechia în jurul anului 700 î.Hr. provin tot din timpul lui
Solomon, iar ultimele poate sunt tot dintre cele culese sau folosite de alţii mai
târziu, dar provenind din aceeaşi perioadă.
Cadrul geografic nu poate fi altul decât cel al monarhiei unite sub condu-
cerea înţeleptului Solomon pe când domeniul monarhiei israelite a înregistrat
cea mai vastă întindere, cea promisă în Legământul lui Dumnezeu cu Avraam
(de la Pârâul Egiptului până la Eufrat), iar regatul a cunoscut timpuri de pace şi
prosperitate.
3.4. TEMA, MESAJUL ŞI SCOPUL CĂRŢII
încă de la început, autorul dezvăluie clar şi deschis scopul multiplu pe care-1
urmăreşte cu această carte: să dea înţelepciune şi pricepere fiecăruia, în mod
deosebit celui tânăr şi fără experienţă şi celor simpli şi neştiutori (1:2-4); să-i
călăuzească în viaţa practică de fiecare zi şi să-i instruiască cu privire la datoria
lor faţă de Dumnezeu (1:7; 3:5: 14:9), faţă de sine (1:10; 14:30; 16:5,18,19),
faţă de aproapele (12:25: 16:24), în sfera domestică (20:7; 22:6) şi în ce priveşte
datoria faţă de autorităţile civile (16:10; 12; 20:28).
Nu poate fi neglijat faptul că unele din secţiunile cărţii prezintă un conţinut
intensiv teologic. Sunt evidenţiate mari concepte teologice, ca:
- Atributele lui Dumnezeu: omniştienţa (15:3.11; 21:2). omnipotenţa
(10:27.29; 12:2), justeţea (15:11; 16:2; 17:3; 20:27).
- Conceptul relaţiei de Legământ (2:16; 3:5,7: 22:19: 29:25).
- Suveranitatea lui Dumnezeu (16:4,9; 19:21; 22:2).
- Principii teologice legate de familie (10:1; 17:21,25; 18:22; 19:14,26;
20:7; 21:9,19; 23:24; 27:15; 31:30). Aşa cum în Legământul de la Sinai trei
porunci din zece se ocupă cu relaţiile de familie, în Proverbe aceste relaţii
ocupă loc central.
Derek Kidner evidenţiază următoarele subiecte expuse în carte 60:
(1) Dumnezeu şi omul. Frica de Domnul este începutul înţelepciunii.
Părinţii sunt datori să-i înveţe pe copii Tora.
(2) înţelepciunea are mai multe feţe^ (instruire, înţelegere, proceduri
înţelepte, agerime de minte, cunoştinţă). înţelepciunea se oferă tuturor şi
înseamnă întoarcerea de la rău spre devoţiune (9:4,16; 9:10; 9:9).
(3) Prostia este numită: simplitate (1:10), nebunie (26:7,9).
(4) Lenea. Este prezentat în mod ironic omul leneş (26:13.14; 22:13), care
începe cu greu lucrul (6:9,10), nu termină (12:27; 19:24; 26:15) şi este mereu
neodihnit (13:4: 21:25.26; 10:26). Este trimis la furnică, să înveţe hărnicia
(6:11; 24:32).
(5) Prietenia este prezentată pe larg în imaginea prietenului ideal (17:7).
Adevăratul prieten nu se ceartă (3:29; 25:8,9), nu critică (11:12), ajută (14:21;
21:10). Chiar şi rănile provocate de prieten sunt favorabile (27:6). Există şi o
vulnerabilitate a prieteniei (2:17; 16:28,17:9).
(6) Cuvintele constituie un alt subiect important. Ele au putere (18:21),
pătrund (18:14; 12:18.25; 11:19; 10:21), produc efecte (6:14; 12:14; 10:11;
18:4; 15:4), însă nu pot să substituie faptele (14:23) şi nici să le schimbe (26:23-
28). Cuvintele alese cu grijă sunt cinstite, drepte (16:13; 24:24-26), sunt
puţine (17:28; 10:14: 13:3). sunt calme (18:13; 15:1; 25:13). sunt vrednice
(15:23; 25:11; 25:12; 22:11; 10:32).
(7) Familia, constituie un subiect deosebit de frecvent. Soţ şi soţie (1:8.9;
6:20; 5:19; 2:17; 16:28; 14:1; 31:10-23). Păcatul faţă de familie este aspru
criticat (5:9-23: 6:33 şi 27-29). De asemenea părinţii, copiii şi fraţii sunt toţi
cuprinşi în Proverbe.
(8) Viaţa şi moartea. Viaţa materială şi socială (16:15), la fel cea personală,
psihică, morală şi spirituală. Moartea este des pomenită. Deci, în Proverbe este
prezentat omul din punct de vedere al persoanei, familiei, societăţii, vieţii şi
morţii.
Cartea Proverbe este mult mai teologică şi mai spirituală decât pare la prima
vedere. în 12 cărţi din Noul Testament pot fi întâlnite citate sau aluzii din cartea
°Derek Kidner - Proverbs, pp.31-56
>roverbe (Rom. 12:16; Iac.4:6; 1 Pet2:17, etc). De asemenea, relaţia Domnului

sus cu această carte este profundă. înţeLepciunea din Proverbe prefigurează pe
sus Hristos (8:22-31; 23:11;30:4, cf. cui Cor.l:30). în Proverbe găsim aspiraţia
e întrupare a înţelepciunii (cap.8), ceea ce s-a şi realizat în Hristos Domnul
l.2:3). Iar omul înţelept este cel neprihănit şi adevărata neprihănire se capătă
rin Hristos Domnul. Cei înţelepţi suat cei ce sunt în Hristos. Iată tabloul
omplet al adevăratei înţelepciuni, aşa cum este prezentată în cartea Proverbe:
- Ea este originea divină (8:22-31);
- Ea este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35,36; 3:18);
- Ea este neprihănită şi adevărată (8:8.,9);
- Ea se oferă tuturor celor ce o caută (8:1-6; 32.35).
Iată, într-adevăr, o frumoasă preilustrare a Domnului Isus.
Aşa cum afirmă şi Jensen, pentru a profita cât mai mult de studiul
roverbelor şi a înţelege mesajul divin alezat în ele, cercetătorul trebuie să ia în
onsiderare şi natura literară a cărţii 61.
3.5. CARACTERISTICI LITERARE
Se poate observa cu uşurinţă că această carte este unică în Biblie, în ce
riveşte stilul ei literar. Se remarcă o mare varietate de stiluri şi forme ale
roverbelor. Cartea este caracterizată de:
(1) Mijloace literare: poezie, parabole scurte, întrebări directe, povestiri
curte (1:20-23), monolog dramatic (3:1-10) etc.
(2) Mijloace stilistice: antiteza, comparaţia, metafora etc. (16:22; 17:10;
6:27).
(3) Metode contrastive de transmitere a mesajului; ex: repetarea
onjuncţiilor "însă", "dar".
(4) Lungimea: multe din Proverbe conţin de la 1-4 versete. Acestea se
ăsesc mai ales în capitolele de la începutul cărţii. Sunt, de asemenea, şi grupuri
Proverbe singulare, mai ales în capitolele de la sfârşitul cărţii (26:1-12).
(5) Simetria. Cele mai multe Proverbe sunt simetrice (maxime antitetice
gate cu conjuncţiile "însă", "dar").
Caracteristice Proverbelor evreieşti sunt poetica şi jocul de idei (20:10).
In ceea ce priveşte structura literară, se poate vedea că această carte se
nparte în unităţi bine definite, conţinând un prolog (1:1-7), în care sunt
■ezentate scopul şi tema scrierii: un epilog mai lung (31:10-31), care se
«denţiază prin subiectul deosebit şi forma de acrostih a textului. între prolog şi
)ilog întâlnim o mare varietate de forme literare.
- Primele nouă capitole sunt discursuri ce pun în contrast înţelepciunea cu
"ostia. Expresia "fiule" cu care începe aproape fiecare capitol dezvăluie natura
văţăturii părinteşti.
Capitolele 10-22 conţin marea parte a Proverbelor lui Solomon, sunt
)mplete, individuale şi cele mai multe pe bază de contrast. Ocazional, două
ei Proverbe au acelaşi subiect (11:24-25; 16:12-15; 19:4,6-7).
- Proverbele din capitolele (22:17-22:24) sunt structurate în grupuri de câte
2-3 versuri, ca şi Proverbele din cap.25-29.
- Proverbele din cap.30-31 sunt Proverbe numerice în special
(30:15,18,21,24,29).
Iar epilogul este un veritabil acrostih.
Cartea Proverbe poate fi structurată în mai multe feluri:
(1) Prolog (1:1-6:35).
(2) Colecţia centrală a Proverbelor (7:1-25:28)
-Ale lui Solomon (7:1-22:16)
- Cuvintele înţeleptului (22:17-24:34)
- Cele adunate de oamenii lui Ezechia (25:1-29:27)
(3) Epilog (30:1-31:31)
- Cuvintele lui Agur (30:1-33)
- Cuvintele lui Lemuel (31:1 -9)
- Femeia înţeleaptă (31:10-31)
Urmând criteriul autorilor. Criswell a adoptat următoarea structură:
(1) Introducere (1; 1-7)
(2) Proverbele lui Solomon- Instrucţiuni pentru tineri (1:8-9:18).
(3) Proverbele lui Solomon-înţelepciunea în contrast cu prostia (10:l-22;16)
(4) Proverbele înţeleptului (22:17-24:34)
(5) Proverbele lui Solomon culese de oamenii lui Ezechia (25:1-29:27)
(6) Apendice final (30:1-31:31)
3.6.1 INTRODUCERE (1:1-6 şi v.7)
în versetul întâi e cuprins titlul cărţii şi este indicat autorul: "Pildele lui
Solomon". Urmează beneficiul acesteia şi cine sunt beneficiarii. Scopul cărţii
este obţinerea înţelepciunii în toate laturile acesteia.
Proverbele sunt destinate celor neîncercaţi, ca să le dea agerime de minte
tinerilor fără experienţă, să le dea cunoştinţă şi chibzuinţă, şi celor înţelepţi
pentru a le aprofunda.
Versetul şapte este un moto al scrierilor înţelepciunii şi apare ca un refren
(9:10; 15:33; 11:10; Iov 28:28).
Se precizează că "Frica de Domnul este începutul ştiinţei, dar nebunii
nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura" (1:7). Este vorba de început sau primele
principii care implică o relaţie corespunzătoare şi supunere în închinare lui
Dumnezeu.
Nebunul nu poate face aceasta, deoarece chiar acesta a fost primul act de
nebunie al omului: să nu-i fie frică de Dumnezeu şi să asculte de Diavolul
(Gen.cap.3). Prostia înseamnă a te opune lui Dumnezeu şi a urma propria cale la
îndemnul Diavolului (I Sam.25:17).
3.6.2. PROVERBELE LUI SOLOMON, INSTRUCŢIUNI
PENTRU TINERI (1:8-9:18).
Proverbele din această secţiune caută să instruiască pe cei tineri şi fără
experienţă discutând în comparaţie ideea înţelepciunii cu cea a prostiei, după
care secţiunea se încheie cu o odă închinată înţelepciunii.
3.6.2.1. ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ÎNŢELEPCIUNE. PRELUDIU
LA ADEVĂRATA ÎNŢELEPCIUNE (1:7-4:27)
Această primă parte scrutează înţelepciunea, analizând câteva laturi prelimi-
narii care ţin de înţelepciune.
(1) Avertizarea înţelepciunii (1:8-19). Primii învăţători sunt părinţii. Chema-
rea copilului, "fiule!" este să asculte, să nu lepede învăţătura. A avea frică de
Domnul implică atât reverenţă faţă de Dumnezeu, cât şi cinstirea şi respectarea
părinţilor (1 Pet.5:5). Aceasta este şi prima poruncă din a doua parte a Decalo-
gului şi împlinirea ei rezultă în demnitate, bogăţie şi frumuseţe.
Se insistă asupra evitării influenţelor rele, cât şi a bogăţiilor câştigate prin
jaf. Aici este vizată responsabilitatea pentru păcat, cât şi puterea de evitare a
păcatului (1:15), deoarece acesta are efect de bumerang împotriva propriului
suflet.
(2) Stăruinţa înţelepciunii (1:20-33).
Folosind personificarea, autorul prezintă stăruinţa înţelepciunii. Ea strigă în
locuri publice şi avertizează pe batjocoritori împotriva batjocurii şi pe proşti
împotriva prostiei, ca şi pe nebuni împotriva nebuniei şi urii faţă de ştiinţă. Cei
ce leapădă înţelepciunea, vor fi şi ei lepădaţi. Nebunia şi prostia duc la dezastru,
pe când ascultarea duce la linişte.
(3) Răsplata înţelepciunii (2:1-22)
Tânărul este îndemnat să caute înţelepciunea ca pe o comoară, ca să se
bucure de răsplata înţelepciunii, care constă în:
- înţelegerea fricii de Domnul (2:6);
- Izbândă şi ocrotirea Domnului (2:7-9);
- Trăirea în înţelepciune şi scăpare de rău (2:10-11), căci cei ce fac răul îşi
fac scop din a face răul;
- Scăparea de femeia adulteră (16-19).
Este arătată mizeria preacurviei şi natura femeii preacurvare. Cine se lasă
ademenit de ea merge la moarte.
Contrastul dintre oamenii răi şi oamenii de bine şi între neprihăniţi şi cei răi
este ca de la viaţă la moarte, ca de la primirea la pierderea moştenirii (2:20-22).
(4) Disciplina înţelepciunii (3:1-4:24).
Tinerii trebuie să cunoască şi disciplina înţelepciunii. Păstrarea învăţăturilor
părinteşti va rezulta în lungirea zilelor şi în pace, odihnă şi prosperitate.
Bunătatea şi credincioşia trebuie legate la gât şi primite în inimă; şi astfel
omul va fi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (3:3-4). Disciplina înţe-
lepciunii constă în:
- Păstrarea bunătăţii şi credincioşiei (v.3-4);
- încrederea deplină în Domnul (5-7).
Aceasta implică refuzul bizuirii pe sine şi abatere de la rău, ca şi
recunoaşterea Domnului în toate lucrurile şi căile.
- Cinstirea Domnului cu averile şi veniturile financiare: potrivit cu Legea
Domnului, cele dintâi roade trebuie închinate Lui (3:9-10). Aceasta va duce la
belşug.
- Primirea mustrării (11-12).
- Fericirea înţelepciunii (13-16). Ea este ca un pom de viaţă, care asigură
toate binecuvântările. Creaţia este rodul înţelepciunii divine.
Binefacerea (3:27-35). Ea nu trebuie oprită şi nici întârziată pentru că ea
este o ocazie, un privilegiu pentru cine poate să o facă.
- Relaţia corectă cu aproapele. Nu trebuie nici măcar să gândeşti rău
împotriva aproapelui, căci pizma răufăcătorului dezvăluie un caracter rău şi
înstrăinare de Domnul. însă cel înţelept este de partea Domnului.
în încheierea prezentării disciplinei: motivaţiile pentru primirea sfaturilor
părinteşti (4:1-27). înţelepciunea se transmite din tată în fiu, şi sporeşte cu
vârsta şi experienţa. De aceea trebuie căutată, dobândită (4:1-9), trebuie aleasă
(10-19). întreaga fiinţă să fie pusă în slujba înţelepciunii (4:20-27).
3.6.2.2. DISCUŢII DESPRE PROSTIE - PRELUDIUL PĂCATULUI (5-7)
Pentru a instrui pe cei tineri. în paralel cu înţelepciunea este prezentat
preludiul prostiei, al lipsei de înţelepciune care, de asemenea, cuprinde mai
multe elemente.
(1) Avertizare împotriva imoralităţii (5:1-14)
Tânărul este avertizat în ceea ce priveşte femeia prostituată, care ştie să
amăgească cu vorba, dar la urmă vine amărăciunea. Cuvintele înţelepciunii
îndepărtează pe om de cărarea care duce la casa prostituatei, unde este ruină.
(2) îndemn pentru fidelitate în căsătorie (5:15-23)
Viaţa de căsătorie trebuie să fie curată (5:15). Căsătoria este de origine
divină, în scopul desfătării şi procreerii, pe când preacurvia aduce dezastrul,
pierzarea şi moartea. Căsătoria trebuie să fie sfântă şi viabilă.
(3) Avertizarea împotriva uşurătăţii, lenei şi înşelătoriei (6:1-19)
înţeleptul se va feri de uşurinţă în ce priveşte chezăşia. Sunt incluse aici
jocurile de noroc. Leneşul să înveţe ce-i hărnicia de la furnică, pentru că lenea
aduce sărăcia. De asemenea, omul trebuie să se ferească de răutate. A avea un
caracter rău înseamnă să fii un om de nimic sau fiu al lui Belial (1 Sam. 2:12; 1
Regi 21:10).
Vrând să cuprindă în spectrul avertizării toate relele, autorul Proverbelor
foloseşte procedeul literar al enumerării: "şase, ba chiar şapte" lucruri sunt
neplăcute Domnului (ca şi "'trei, ba chiar patru" (30:15 şi 18), ceea ce arată că
lista prezentată nu este exhaustivă: trufia, minciuna, uciderea, inima rea,
alergarea la rău. martorul mincinos şi cel ce stârneşte certuri între fraţi sunt toate
urâte Domnului.
(4) Avertizarea împotriva femeii străine (6:25-7:27).
Din nou adulterul este demascat şi condamnat. Legătura cu femeia uşuratică
aduce sărăcie şi pierderea sufletului. Păcatul preacurviei este asemănat cu focul
pus în sân şi cu umblarea pe cărbuni aprinşi. Preacurvia este o nebunie cu
urmări dezastruoase (cap.7 descrie în mod plastic procesul ademenirii unui tânăr
în păcatele imoralităţii sexuale: "Casa ei duce la moarte").
3.6.2.3. ODĂ ÎNCHINATĂ ÎNŢELEPCIUNII (8:1-9:18)
Oda monumentală închinată înţelepciunii cuprinde:
(1) Descrierea înţelepciunii (8:1-36). Ea este un ghid pentru fiecare om (8:1-
5) şi se oferă tuturor. Ea cuprinde excelenţa morală (8:6-13) şi e urmată de
răsplătire (8:14-21). Aduce beneficii materiale şi spirituale şi este mai
pretenţioasă decât aurul. Este arătat rolul înţelepciunii în creaţie (8:22-31). Cu
minunatele ei calităţi şi acţiuni (preexistentă, activă în creaţie, conlucrătoare cu
Dumnezeu şi găsindu-şi plăcerea în OM (8:31), înţelepciunea îl prefigurează pe
Domnul Isus, care este soluţia divină pentru fiecare.
(2) Invitaţia înţelepciunii (9:1-18).
In concluzie sunt prezentate comparativ înţelepciunea şi prostia,
înţelepciunea pregăteşte un ospăţ şi invită la participare (9:1-6). Destinul
fiecăruia depinde de răspunsul la chemarea ei. In acelaşi timp, şi prostia
pregăteşte un ospăţ şi invită pe cei proşti. Ea oferă "ape furate" şi "pâine
ascunsă". Ospăţul ei însă conduce în locuinţa morţilor. Fiecare trebuie să aleagă.
3.6.3. ÎNŢELEPCIUNEA ÎN CONTRAST CU PROSTIA (10:1-22:16)
Această secţiune conţine Proverbele propriu-zise ale lui Solomon. Tema
principală este aceeaşi şi, de fapt, asistăm la un fel de reluare şi prezentare
specifică prin Proverbe. Dacă până aici s-a distins mai mult sau mai puţin un stil
discriptiv, şi înţelepciunea şi prostia au fost prezentate paralel, acum pentru o şi
mai bună înţelegere, înţelepciunea este pusă în contrast radical cu prostia.
Fiecare proverb aproape foloseşte conjuncţia "dar", evidenţiind contrastul. Este
prezentat contrastul dintre cel înţelept şi cel prost: "Un fiu înţelept este bucuria
tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale" (10:1).
După ce în primele capitole ale secţiunii este etalat cât se poate de radical
contrastul dintre omul înţelept şi cel prost, în următoarele capitole sunt redate
învăţăminte etice, morale şi spirituale.
3.6.3.1. CONTRASTUL DINTRE ÎNŢELEPT ŞI PROST (10:1-15:33)
In fiecare verset se ilustrează contrastul acut dintre înţelept şi prost, dintre
cel neprihănit şi cel păcătos.
- Un fiu înţelept este bucuria tatălui, pe când un fiu nebun este mâhnirea
mamei sale (10:1). în continuare, în tot capitolul 10 este evidenţiat acest
contrast în diferite domenii (10:2-32). în mod deosebit se are în vedere viaţa
particulară a individului. în toate laturile vieţii, înţelepciunea şi neprihănirea dau
sens trăirii pe pământ.
- Contrastul este evidenţiat şi în viaţa economică, a afacerilor. Cântărirea
dreaptă este pusă în contrast cu cea înşelătoare (11:1). Cinstea în fiecare
domeniu al vieţii este plăcută Domnului şi aduce binecuvântare, pe când
minciuna şi înşelătoria sunt scârboase şi aduc dezastru (11:2-31).
- Lumea relaţiilor, de asemenea, este evidenţiată prin contrastul dintre
iubirea sau urarea mustrării: "Cine iubeşte certarea iubeşte ştiinţa, dar cine
urăşte certarea este prost" (12:1). întregul capitol conţine Proverbe care
dezvăluie relaţiile acceptabile dintre indivizi în contrast cu cele inacceptabile
(12:2-28).
- Ascultarea pusă în contrast cu respingerea sfaturilor părinteşti constituie
tema proeminentă în cap. 13:1. în celelalte versete din acest capitol se continuă
cu prezentarea lucrurilor pozitive în contrast cu cele negative în diferite domenii
de viaţă (13:2-25).
- Contrastul dintre înţelepciune, care edifică sau zideşte, şi nebunie care
distruge sau demolează, debutează în cap. 14:1: "Femeia înţeleaptă îşi zideşte
casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei". De-a lungul capitolului
sunt prezentate măreţe edificări prin înţelepciune şi prăbuşiri datorită nebuniei
(14:2-35).
- Vorbirea aspră e pusă în contrast cu vorbirea blândă: "Un răspuns blând
potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia" (15:1). în acest capitol sunt
puse în contrast virtuţi ce ţin de vorbire cu păcate legate de vorbire (15:2-33).
Deşi fiecare proverb are tema şi subiectul său, există totuşi o oarecare orientare
pe anumite domenii care permit gruparea anumitor Proverbe.
3.6.3.2. ÎNVĂŢĂMINTE ETICE, MORALE ŞI SPIRITUALE(16:1-22:16)
Spre deosebire de Proverbele anterioare, cele din această secţiune prezintă
învăţături care pot să înţelepţească cu privire la Dumnezeu, la oameni şi la
importante probleme etico-morale şi spirituale.
- Dumnezeu este suveran în toate domeniile vieţii. Omul propune, însă cel
ce dispune este Domnul (16:1-9).
- Cei înălţaţi în dregătorii trebuie să cârmuiască după voia Domnului, iar
împăratul să stăpânească cu dreptate (16:10-15).
- In toate privinţele să se aleagă ceea ce este bun şi corespunzător cu planul
lui Dumnezeu (16:17-32).
- Este de preferat să trăieşti în lipsuri dar în pace, decât în belşug şi certuri
(17:1-28). în v.28 se arată şi cum se stinge cearta prin tăcere.
- A fi ursuz în relaţia cu alţii este neplăcut (18:1-24), iar prietenia trebuie să
fie cinstită şi selectivă (17:17 şi 18:24).
- Sărăcia este mai bună decât nebunia (19:1-29)
- Alcoolul este forţa batjocoritoare şi duce pe om la ruină şi distrugere
(20:1-30; 23:30)
- Dumnezeu este suveran şi asupra împăratului şi a altor forţe (21:1-31).
Biruinţa este a Domnului.
- De o deosebită importanţă este un nume bun, el înalţă pe cei ce-1 poartă
(22:1-16).
3.6.3.3. PROVERBELE ÎNŢELEPŢILOR (22:17-24:34)
în această secţie sunt redate Proverbele înţelepţilor în două serii. Sunt
prezentate lucruri ce trebuie evitate şi lucruri ce trebuie căutate.
(1) Prima serie (22:17-24:22). Scopul Proverbelor din această serie este să
conducă la punerea nădejdii în Dumnezeu. în introducere este arătată calea
potrivită de folosire a Proverbelor pentru a atinge acest scop (22:17-21). în
continuare, sunt atinse diferite domenii ale vieţii:
- Sfaturi împotriva exploatării săracilor şi împotriva nedreptăţilor
(22:17-29).
- Sfaturi împotriva lăcomiei şi dorinţei de îmbogăţire (23:1-18).
- în mod cu totul categoric sunt criticate folosirea alcoolului şi beţia (23:19-
21; 29-35).
- Sfaturi împotriva neascultării de părinţi şi a imoralităţii (23:22-27).
- împotriva pizmuirii celor răi şi a dorinţei de a face răul (24:1-20), precum
şi împotriva părtinirii şi nedreptăţii (24:21-22).
(2) Seria a doua (24:23-34).
Proverbele înţelepţilor continuă cu sfaturi din diferite domenii de viaţă.
' - împotriva părtinirii şi falsificării adevărului (24:22-26).
- împotriva lenei şi a nepăsării care duc la sărăcie şi lipsă (24:27-34).
3.6.3.4. PILDELE LUI SOLOMON CULESE DE OAMENII
LUI EZECHIA (25:1-29:27).
în aceste Proverbe sunt redate grupuri de comparaţii, avertizări şi instruc-
ţiuni, după ce în 25:1 avem introducerea secţiunii:
Pe vremea împăratului Ezechia, când a avut loc o importantă reformă
religioasă, Israel s-a întors spre Dumnezeu şi felul corect de închinare. Au fost
restaurate închinăciunea şi muzica la Templu după orânduiala stabilită de David
(I Cron.29). Cu această ocazie israeliţii s-au orientat şi spre înţelepciunea
clasică de pe vremea lui Solomon. în felul acesta atenţia a fost îndreptată spre
Proverbele lui Solomon, care au fost adunate. Următoarele contraste sunt
evidenţiate:
- Diferenţa dintre slava lui Dumnezeu şi slava omului (25:2-28);
- Asocierea dintre slavă şi cel nebun este ridicolă (26:1-28);
- Sfaturi împotriva mândriei şi a laudei de sine (27:1-27);
- Diferenţa dintre cel rău şi cel neprihănit (28:1-28).
Sfaturi împotriva celui ce respinge mustrarea (29:1-27).
3.6.3.5. APENDICE FINAL (30:1-31:31)
Apendicele final al cărţii Proverbe cuprinde trei părţi. Proverbele lui Agur,
Cuvintele lui Lemuel şi despre soţia perfectă şi înţeleaptă.
3.6.3.5.1. Cuvintele lui Agur (30:1-31)
Identitatea lui Agur nu este cunoscută. Unii consideră că el provine dintr-un
trib arab, descendent al lui Ismael fiul lui Avraam 62.
Oricum, atât faptul că Solomon a inclus Proverbele acestuia în colecţia sa,
cât şi natura conţinutului lor dovedesc că aceste Proverbe sunt inspirate, ca şi
David and Pat Alexander, p.361
cele ale lui Solomon. Este arătată originea înţelepciunii: ea este cerească şi are
de-a face cu măreţia lui Dumnezeu, creatorul şi susţinătorul tuturor lucrurilor, şi
cu revelaţia Sa, la care nu trebuie adăugat nimic (30:2-6).
Aspiraţia unui neprihănit înţelept se vede din rugăciunea lui Agur, care ar fi
potrivită pentru fiecare credincios. El cere îndepărtarea de la el a minciunii şi
păzirea de extremele îmbogăţirii sau sărăciei, extreme care ar conduce la ispite.
El se mulţumeşte cu pâinea cea de toate zilele. Umilinţa şi acceptarea voiei
Domnului sunt remarcabile (30:7-9).
Agur evidenţiază patru feluri de oameni răi, care sunt dezgustători în
atitudinea lor:
- Cei care nu-şi cinstesc părinţii (v. 11)
- Cei care se încred în propria şi falsa lor neprihănire (v. 12)
- Cei aroganţi (v. 13)
- Şi cei cruzi şi asupritori (v.14).
Aceste caracteristici sunt proprii celor răi în toate generaţiile.
Lăcomia şi năzuinţa după împlinirea poftelor umane sunt ilustrate prin
lipitoarea care nu se mai satură de sânge. Pofta firii păcătoase este asemuită cu
patru lucruri care se dovedesc a fi nesăţioase: locuinţa morţilor, femeia stearpă,
pământul uscat şi focul (15-16).
Patru lucruri sunt menţionate ca cele ce nu pot fi urmărite: calea vulturului
pe cer, a şarpelui pe stâncă, a corăbiei în mijlocul mării şi a bărbatului la o
femeie. Cu acestea este asemănată femeia preacurvă. care caută să acopere
faptele sale păcătoase (18-20).
Patru lucruri sunt revoltătoare într-o ţară: un rob care împărăteşte, un nebun
bogat, o femeie dispreţuită care se căsătoreşte şi o roabă care moşteneşte pe
stăpână (21-23).
Patru vietăţi din natură, deşi sunt mici şi neînsemnate, pot sluji ca pildă
pentru oameni: furnicile, care sunt pildă de hărnicie: şoarecii, care ştiu să-şi
asigure locuinţa în stânci: lăcustele, care sunt organizate deşi nu au împărat şi
păianjenul care, deşi aşa de firav, pătrunde în casele împărăteşti, este exemplu
de perseverenţă (24-28).
în final, patru fiinţe au ţinută magistrală: leul, regele dobitoacelor, calul
echipat, ţapul şi împăratul. Acestea ilustrează demnitatea şi competenţa la care
este chemat cel înţelept.
Secţiunea se încheie cu ideea cu care a început. Dacă la început se
mărturiseşte lipsa de pricepere în umilinţă, încheierea este o implorare şi
chemare la umilinţă.
3.6.3.5.2. CUVINTELE LUI LEMUEL (31:1-9)
Identitatea lui Lemuel este. de asemenea, necunoscută. Potrivit cu
semnificaţia acestui nume, care înseamnă "unul dedicat lui Dumnezeu", se
consideră că numirea este o simbolică referire la împăratul Solomon, iar aceste
câteva versete conţin sfaturile înţelepte pe care i le dădea mama lui pe când încă
era tânăr de tot (1-2).
Candidatul la poziţia de împărat este avertizat împotriva trăirii destrăbălate,
a curviei şi a beţiei, care conduc pe cârmuitori la dezastru (3-5). Curvia şi beţia
403
degradează pe om şi înjosesc pe cârmuitori. Un împărat înţelept trebuie să apere
şi să ridice pe cel sărac şi lipsit, şi să judece cu dreptate.
3.6.3.5.3. ODĂ ÎNCHINATĂ SOŢIEI IDEALE (31:10-31)
Structurat în formă de acrostih, ultimul pasaj din cartea Proverbe este o odă
închinată soţiei virtuoase. Ea este atractivă (22,25), cu un caracter ales (10-
12,17,25,30-31).Este eficientă în treburile casei (13-15,21,27), un ajutor potrivit
pentru soţul ei (11,23,28) şi o mamă virtuoasă şi înţeleaptă (v.28). Femeia de
felul acesta are o implicare pozitivă. în societate (20,26), este deosebit de
talentată (16,18-19,24) şi vrednică de laudă (28-31). Secretul unei asemenea
performanţe este frica de Domnul. Cu această idee se reia în încheiere tema
centrală a minunatei cărţi a Proverbelor. Citind-o şi meditând asupra
învăţăturilor care le cuprinde, oricine poate să pătrundă izvorul înţelepciunii
divine.
CAPITOLUL IV
ECLESIASTUL
DEŞERTĂCIUNE FĂRĂ DUMNEZEU,
DAR ÎMPLINIRE CU DUMNEZEU
Cartea Eclesiast este o adevărată investigare cu scopul de a arăta ce fel de
viaţă merită trăită. Ea face parte din literatura înţelepciunii şi foloseşte metoda
observaţiei vieţii după care sunt trase concluzii logice.
în ebraică, titlul cărţii este /Kohelet/, "Predicator" care vine de la verbul
/Qahal/ "a chemat congregaţia, adunarea". Kohelet este cel ce adună
congregaţia pentru a-i vorbi. în Septuaginta a fost tradus în limba greacă cu
"Eclesiastes", un cuvânt compus din "ek-afară" şi "klesis - a chemat". Este
vorba despre unul care a chemat o adunare afară, unul care vorbeşte unei eclesii.
Termenul este folosit în Vechiul Testament numai în această carte (1:1,2; 12;
7:27; 12:8-10).
4.2. AUTORUL
Deşi tradiţia evreiască susţine că Solomon este autorul acestei cărţi, unii
cercetători afirmă că ea ar fi fost scrisă de către un autor care a trăit mult mai
târziu în epoca post-exilică. Chiar şi Luther şi în mod deosebit unii cercetători
liberali din secolul al XlX-lea susţin această părere. Argumentele lor însă sunt
mult prea slabe pentru a fi luate în considerare şi sunt, în consecinţă, false.
Există în schimb suficiente mărturii interne şi externe care atestă paternitatea lui
Solomon asupra cărţii. Câteva dintre acestea sunt următoarele:
- Textul arată că Eclesiastul a fost fiul lui David, împăratul Ierusalimului
(1:1).
- Autorul dispunea în mod incontestabil de o aleasă înţelepciune (1:16).
- El a fost deosebit de bogat (2:8) şi un vestit edilitar (2:4-6).
- S-a îndeletnicit cu colectare de proverbe (12:9).
Toate acestea indică spre una şi aceeaşi persoană: Solomon, ca autor al
cărţii. La aceste evidenţe interne se mai adaugă şi afirmaţiile tradiţiei evreieşti şi
creştine, cât şi faptul că particularităţile lingvistice sunt caracteristicilor scrie-
rilor din secolul al X-lea î.Hr. Aşa cum afirmă Criswell: "Există o afinitate
remarcabilă în expresii şi frazologie în scrierile Proverbe, Cântarea Cântărilor
şi Eclesiastul"
63
63
The Criswell Studv Bible, p.756
Cartea prezintă deşertăciunea vieţii bazată pe posesiuni şi ambiţii
pământeşti. Scopul este să se dovedească falsitatea filosofiei umane, care
susţine că experienţele vieţii sunt sursa cunoaşterii, cât şi a filosofiei
raţionaliste, care limitează adevărul la ceea ce poate cunoaşte raţiunea umană.
Cartea conduce spre filosofia creştină, spre Dumnezeu ca sursă a cunoaşterii şi
oferă motive de mângâiere în dificultăţile vieţii.
O dovadă în plus a inspiraţiei divme a cărţii Eclesiastul este faptul că. deşi
ea se ocupă în principal de probleme pământeşti care frământă mintea umană,
totuşi oferă şi imaginea răscumpărării omului. Omul care avea totul la picioare;
posesiuni şi bogăţii nelimitate, educaţie strălucită şi înţelepciune, glorie,
oportunităţi, plăceri la discreţie, este un nenorocit dacă îşi pierde propriul suflet
(1:16; 2:8; 2:4-6; Mat. 16:26). Diavolul poate folosi chiar şi darurile bune ale
acestei vieţi pentru a aduce distrugerea. Scăparea însă este la Dumnezeu. Cartea
conţine sfaturi înţelepte care conduc pe om la viaţa veşnică (12:7-14), prin
Dumnezeu, creatorul şi Răscumpărătorul omului.
Din punct de vedere al subiectelor, cartea poate fi împărţită în unsprezece
părţi, care încep cu următoarele versete: (1:1; 1:12; 2:24; 3:16: 5:1; 6:1: 7:1;
8:14; 10:1; 12:8; 12:9).
Cuvintele care se repetă sunt: "deşertăciune"' apare de 39 ori; "sub soare",
apare de 29 de ori şi "Dumnezeu" apare de 40 de ori. Expresia "sub soare"
înseamnă "pe pământ" sau în experienţa omului (natural). In opoziţie, cartea se
referă la Dumnezeu, care-i mai presus de Soare. Astfel, cartea Eclesiast prezintă
două concepţii de viaţă în opoziţie. Pe de o parte, sunt prezentate lucrurile aşa
cum le vede omul firesc fără lumina revelaţiei divine. Concluzia la toate
strădaniile şi concepţiile acestuia este că "toate sunt deşertăciune" (1:13-14: I
Cor.2:14). Pe de altă parte sunt prezentate lucrurile aşa cum sunt desoperite prin
revelaţie divină. Tot ceea ce Dumnezeu face va rămâne (3:14).
Eclesiastul foloseşte pentru Dumnezeu numirea evreiască Q"TI?$
/Elohim/. Dumnezeul creaţiei. El vorbeşte ca unul care nu cunoaşte deplin pe
Dumnezeu, nu a avut parte de revelaţie deplină (Gen. 1:1). Numele de
mn7"Iahve7, sau Domnul, echivalent cu Răscumpărătorul sau Mântuitorul, nu
apare niciodată în toată cartea. Cu versetul 13 din cap. 12, în care Eclesiastul dă
ultima poruncă a cărţii "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui,
cititorul este gata să fie introdus la Hristos. Răscumpărătorul.
Se poate constata că, după cum Legea a fost menită să introducă pe oameni
la Hristos. tot aşa Eclesiastul a fost scrisă să-i introducă pe cei de „sub soare' pe
oamenii obişnuiţi, la Fiul lui Dumnezeu (Evr.l:l).
Cartea arată deşertăciunea urmăririi scopurilor materiale, pământeşti şi
indică spre Dumnezeu ca sursă a tot ce este bun. Tema cărţii este determinată de
aceste scopuri:
- fără Dumnezeu, orice strădanie este deşertăciune;
- lucrarea lui Dumnezeu dăinuie şi numai El poate imprima adevărata
valoare strădaniilor şi năzuinţelor omului.
Cele zece deşertăciuni care sunt enumerate, indică spre totala deşertăciune a
tot ce poate omul în sine: înţelepciunea umană (2:15,16), munca umană
(2:19-21), scopul uman (2:26), pizma umană (4:4), lăcomia umană (4:8), faima
umană (4:16), insatisfacţia umană (5:10), pofta umană (6:9), bucuria umană
(7:4), şi răsplătirile umane (8:10,14).
Deci, cartea prezintă omul cu deşertăciunea strădaniilor sale şi pe
Dumnezeu, şi folosul temerii de El şi a înţelepciunii divine.
4.4. CADRUL ŞI STILUL CĂRŢII
Cadrul cărţii Eclesiast este cel oferit de secolul al X-lea, în jurul anului 935
î.Hr. Tradiţia evreiască susţine că Solomon a scris Cântarea Cântărilor în
tinereţe: Proverbe la maturitate, iar Eclesiastul la sfârşitul vieţii. Când, privind
la cenuşa şi ruinele propriilor realizări constată deşertăciunea tuturor lucrurilor
şi se întoarce spre Dumnezeu, singura ieşire din prăpăstiile vieţii.
împreună cu Iov şi Proverbe, Eclesiastul formează "literatura
înţelepciunii", de aceea scrierea foloseşte stilul filosofic care constă în
prezentarea propriilor observaţii, reflexii, raţionamente şi concluzii în proză şi
versuri.
4.5. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR
Cei mai mulţi cercetători au constatat că întregul conţinut al cărţii Eclesiast
constă din patru predici, încadrate de o scurtă introducere (1:1) şi un epilog
(12:9-14).
Introducerea prezintă titlul şi autorul cărţii.
- Prima predică - Deşertăciunea eforturilor şi realizărilor umane.
- A doua predică - Realitatea vieţii şi a morţii.
- A treia predică - Materialismul este nesatisfăcător.
- A patra predică - Moartea este mai certă decât viaţa.
- Epilogul.
4.5.1. PRIMA PREDICĂ - DEŞERTĂCIUNEA REALIZĂRILOR
UMANE (1:2; 2:26). "Toate sunt deşertăciune" (1:14).
Structura predicilor este aceeaşi.
(l)Prezentarea conceptului (1:2-3). Predica afirmă că toate sunt deşertăciune
şi încă deşertăciune prin excelenţă "O, deşertăciune a deşertăciunilor" (v.2).
Cuvântul "deşertăciune" sau "vanitate" însemnează "abur" sau "suflare".
Aceasta este cea mai autentică descriere a vieţii naturale a omului pe pământ.
Aceasta, desigur, ca o urmare a păcatului.
(2) Demonstrarea conceptului (1:4-2:23).
Faptul că totul este deşertăciune este demonstrat pe baza propriei experienţe
a predicatorului:
- Prin vanitatea ciclului vieţii şi istoriei umane (1:4-11). Eclesiastul este la
curent cu principiile ştiinţifice ale ciclurilor vieţii, ciclul este acelaşi şi în
societate, ca şi în natură, cu particularităţile specifice. Aceste observaţii care,
deşi sunt din epoca preştiinţifică, sunt bazate pe principiile ştiinţei şi totul se
petrece potrivit cu rânduielile aşezate de- Dumnezeu. Aceasta este valabil pentru
lumea materiei, totul "de sub Soare".
- Conceptul este dovedit prin vanitatea înţelepciunii şi fîlosofiei umane
1:12-18). Fiind rege la Ierusalim şi beneficiind de pace şi prosperitate,
Eclesiastul s-a bucurat de posibilitatea cântării înţelepciunii. Dar şi aceasta a
;ăsit-o ca deşertăciune, deoarece nu stă în puterea omului să schimbe lucrurile;
1 le poate doar constata cu multă trudă (v. 15).
- Prin vanitatea plăcerii şi bogăţiei (2:1-11). încercarea de a obţine fericirea
|prin satisfacerea tuturor plăcerilor este, de asemenea, o deşertăciune, pentru că
iucuria plăcerilor durează o clipă, iar materialismul nu poate satisface fiinţa
umană.
- Prin certitudinea şi universalitatea morţii (2:12-17).
Chiar şi înţelepciunea omenească, deşi este de dorit şi de lăudat, urmează să
îe uitată, pentru că moartea este sigură şi universală şi nimic nu-i trainic sub
ioare.
- Prin zădărnicia muncii succesului uman (2:18-23).
După ce a încercat să ajungă la fericire prin filosofie şi înţelepciune, prin
ilăcere şi bogăţie, încercare în care a eşuat, omul încearcă prin muncă. Acesta
:ste un început mai acceptabil. Dar şi munca limitată la capacităţile şi
itrădaniile umane este tot o deşertăciune, iar omul se alege doar cu truda.
(3) Concluzia (2:24-26)
In concluzie la prima sa predică, Eclesiastul arată că numai Dumnezeu este
el ce aduce satisfacţie adevărată şi deplină omului, chiar şi cele mai nobile şi
le dorit lucruri îşi găsesc rostul numai cu El. Ştiinţa, înţelepciunea şi bucuria
;unt darurile Lui. El direcţionează calea Fiecărui om.
4.5.2. A DOUA PREDICĂ. REALITATEA VIEŢII ŞI MORŢII (3-5)
(1) Prezentarea conceptului (3:1-22)
Dorind să prezinte realitatea vieţii şi a morţii, predicatorul arată că toate
|ucrurile în univers sunt create de către Dumnezeul bunătăţii şi îndurării în
:adrul unui plan stabilit de El. Paisprezece perechi de evenimente sunt
irezentate pentru a ilustra cum Dumnezeu, în suveranitatea Sa, controlează totul
ii a stabilit un timp anume pentru fiecare lucru. "Orice lucru El îl face frumos la
Temea lui" (3:1 l/a). Totul e o problemă de timp şi aşteptare în vederea
[ăscumpărării. Omul, de asemenea, este aşezat la locul lui (9-15). Chiar şi truda
imului i-a fost dată de către Dumnezeu (v. 10) şi este controlată de El. Numai
Dumnezeu poate avea o privire panoramică şi de perspectivă asupra tuturor
bcrurilor. Doar El imprimă diferenţa asupra lucrurilor comune şi deşerte fără
1(16-22).
Omul, ca şi animalele, este supus morţii şi se întoarce în ţărână. Aceasta nu
hseamnă că se tăgăduieşte nemurirea sufletului, ci este arătată situaţia din punct
fe vedere pământesc, poate şi sub puterea pesimismului.
(2) Dezamăgirea asupra vieţii pământeşti pline de frustrări (4:1-16).
Asuprirea conduce pe om la dezamăgire şi regretul că s-a născut. Deşi lenea
jste aspru criticată, se pune totuşi întrebarea: pentru cine munceşte omul?
Singurătatea este o tragedie, de aceea este apreciată unitatea. Această idee
este în acord cu planul iniţial al lui Dumnezeu, potrivit căruia singurătatea este
înlăturată prin companie, în care omul găseşte suport şi ajutor, mângâiere şi
părtăşie, protecţie şi putere.
(3) Concluzie (5:1-20)
In concluzia predicii a doua este accentuată vanitatea vieţii egoiste văzută
prin prisma a trei lucruri:
- Ritualurile religioase sunt o vanitate (5:1-7). Ascultarea de Dumnezeu este
mai de preţ decât multă vorbă. Principiul cuvintelor puţine în rugăciune, care
este subliniat de Domnul Isus este găsit aici. Juruinţele făcute Domnului trebuie
împlinite întocmai. Mai bine ca cineva să nu facă o juruinţă decât să o calce.
Frica de Dumnezeu şi vorbirea înţeleaptă sunt impuse indiscutabil.
- Şi posesiunile materiale sunt inadecvate (5:8-17).
Omul trebuie să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să nu se bazeze pe
bogăţii. Cu bogăţia vine neodihna şi lăcomia de avere. Munca aduce odihna şi
scapă de îngrijorări.
- Mulţumirea şi recunoştinţa (5:18-20).
Bogăţiile sunt darul lui Dumnezeu şi, deci omul trebuie să fie mulţumit şi
recunoscător lui Dumnezeu pentru toate.
4.5.3. PREDICA A TREIA - ÎMPOTRIVA MATERIALISMULUI (6-8)
(1) Prezentarea conceptului de bază (6:1-12)
Predicatorul afirmă că posesiunile sunt o vanitate, căci setea după bogăţii nu
poate fi satisfăcută.
(2) Sfaturi practice pentru o trăire corespunzătoare (7:1-8:11). Sunt
subliniate următoarele sfaturi:
- Deţinerea şi lăsarea unui nume bun este de mare importanţă.
- Popularea casei de jale este mai bine decât a celei de petrecere, că în casa
de jale omul îşi aduce aminte că este trecător şi poate să pună la inimă aceasta.
- Mustrarea celui înţelept este mai bună decât cântecul celui nebun.
- Câştigul prin luare de mită este distructiv.
- Sfârşitul unui lucru este mai bun decât începutul lui.
- Mânia caracterizează pe nebuni.
- Privirea înapoi şi trăirea în trecut sunt periculoase, dar cel înţelept acceptă
rânduiala Divină.
- Omul este chemat la echilibru să nu se supraaprecieze.
- Vorbirea de rău este distructivă.
- Femeia pervertită constituie o cursă pentru cel ce se lasă prins de ea.
- In faţa împăratului, omul trebuie să se comporte în mod corespunzător
(3) Concluzia (8:12-17)
Concluzia la predica a treia arată că Dumnezeu execută judecata. Chiar dacă
cel păcătos nu este răsplătit aici după faptele lui, Dumnezeu va aduce totul la
judecată si nimic nu va rămâne nerăsplătit.
4.6.4. PREDICA A PATRA(9:1-12:8). VIAŢA ESTE INCERTA,
MOARTEA ESTE SIGURĂ
(1) Prezentarea conceptului (9:1-18). Ca unul care a cercetat toate lucrurile,
Eclesiastul vorbeşte într-un mod pesimist despre faptul că toţi oamenii mor şi,
de aceea, el îndeamnă la trăirea vieţii. El subliniază câteva lucruri importante
pentru cel ce trăieşte:
Să aibă o trăire decentă şi competentă în puritate (v.8), exprimată prin două
metafore: hainele albe şi untdelemnul.
- Puritate în viaţa de familie. Insistă pentru monogamie.
- Hărnicie şi străduinţă căci viaţa este scurtă. Toate lucrurile atârnă de
vreme, de împrejurări (11-12).
- Cei neînsemnaţi şi mici au o mai mare importanţă, deşi sunt dispreţuiţi
(13-16).
- înţelepciunea este de mare importanţă (17-18).
- Păcatul aduce mari nenorociri în societate.
(2) Demonstrarea faptului că viaţa este incertă, iar moartea sigură (10:1-20).
Incertitudinea vieţii se vede din:
- Lucrurile rele chiar fiind mici pot distruge valori mari (1-3). Wycliffe
spunea: "Un om poate comite un singur păcat şi acesta poate distruge virtuţile
întregii vieţi".
- Când nebunul ajunge să fie pus în dregătorii, cei afectaţi trebuie să-şi
păstreze calmul (4-20). Prin această predică, Eclesiastul vrea să abată pe oameni
de la pesimism, la optimism (10:1-20).
(3) Concluzia (11:1-12:8)
Fiecare om este răspunzător de felul cum îşi investeşte viaţa ca urmare a
oportunităţilor de care are parte (11:1-12:8).
Omul este dator să aibă în vedere pe aproapele (v. 1,4,5,8) şi să fie harnic în
fapte bune, căci Dumnezeu cârmuieşte toate (11:1-7).
Tânărul să se pregătească pentru bătrâneţile care vin cu neputinţă, să se
pună în rânduială cu Dumnezeu până nu vine moartea (11:1-12:1). Este
prezentat patetic şi figurativ tabloul bătrâneţii (12:9-14)
4.6.5. EPILOGUL (12:9-14)
In epilog se revine asupra autorului indicând spre Solomon care a întocmit
multe proverbe (v.9). De asemenea, se revine asupra căutării înţelepciunii prin
căutarea cuvintelor înţelepţilor şi tânărul este sfătuit să ţină seama de aceste
lucruri prezentate pe scurt (v.l 1-12).
Cartea se încheie cu cea mai de seamă datorie a fiecărui om: Frica de Dom-
nul şi Păzirea poruncilor Lui (v. 13), Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la
judecată. In capitolul ultim, pesimismul se transformă în oportunism, vanitatea
în înplinire, iar nepăsarea în responsabilitate. Cartea conduce pe cititor de la
deşertăciune la Dumnezeu, de la moarte la viaţă.
CAPITOLUL V
CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
POEMUL COMUNICĂRII ÎN DRAGOSTE
Cântarea Cântărilor sau Cântarea Iui Solomon (în engleză) este a cincea
carte în colecţia cărţilor poetice în Canonul protestant al Vechiului Testament.
în Canonul evreiesc este prima din colecţia Ketubim, Maghilot sau sulurile
sfinte alături de Rut, Eclesiast, Plângerile lui Ieremia şi Estera. Cântarea
Cântărilor se citea în cadrul programului de sărbătorire a Paştelui, cea mai sacră '
sărbătorire mozaică. Mulţi nu-şi pot explica de ce o asemenea scriere a fost
cuprinsă în Canonul Sfintei Scripturi, deoarece văd în aceasta doar manifestarea
dragostei erotice. Această carte însă este una din cele mai sublime scrieri
poetice, o capodoperă a poeticii iudaice şi poate cea mai de valoare dintre cele
1005 cântări scrise de Solomon. Ea a fost inclusă în Canon alături de Eclesiastul
printr-un act al proyidenţei divine, pentru a evidenţia adresarea lui Dumnezeu la
toate laturile sufletului uman. Cartea Eclesiast apelează la intelectul uman, iar
Cântarea Cântărilor se adresează sentimentului uman vizând în mod deosebit
emoţia iubirii. Cartea este, pe de-o parte, o odă care ridică dragostea dintre soţ şi
soţie la parametrii propuşi de Dumnezeu când a întemeiat căsătoria. Se constată
încă o dată că în planul lui Dumnezeu nu a fost prevăzute nici ascetismul şi nici
depravarea. Această carte sublimă ilustrează, pe de altă parte în mod profund şi
dragostea dintre Dumnezeu şi Israel, cât şi dintre Hristos şi Biserica Sa.
Potrivit cu tradiţia evreiască, titlul cărţii este luat de la primele două cuvinte
din conţinut în original D'Ţ$n TlŞ /Şir hăşirim/, Cântarea Cântărilor în
latină Canticum- Canticorum, = "Cântarea Cântărilor". în ebraică acesta este şi
felul în care se exprimă şi superlativul, sugerând astfel valoarea Cântării. Astfel,
ea este cea mai de seamă dintre cântările lui Solomon (1 Regi 4:32).
5.2. AUTORUL
Tradiţia evreiască, ca şi cea creştină, susţine că această carte a fost scrisă
de către Solomon. Teologii liberali susţin că această carte ar fi fost scrisă mai
târziu de către un alt autor din acele timpuri. Evidenţe zdrobitoare favorizează
însă calitatea de autor a lui Solomon. Printre evidenţele interne trebuie menţio-
nate:
- faptul că numele lui Solomon apare în text (1:1,5; 3:7,9,11; 8:11,12).
Unele expresii sau nume din cuprinsul cântării indică spre cadrul geografic
istoric al cărţii. Solomon a fost fiul lui David şi al Batşebei, împărat peste tot
sraelul la Ierusalim. Sub domnia sa monarhia israelită capătă aliura de "epoca
e aur" (1 Regi 1:32:37; 2 Sam. 12:24).
Sulamita, iubita lui Solomon (6:13), provenea probabil din localitatea
unem, aşezată în partea de nord a Israelului, aproape de Câmpia Meghido
Ios.l9:18; 1 Sam.28:4; 1 regi 1:3; 2 Regi 4:8). Merril Unger sintetizează
adrul astfel:
împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, la circa 50
nile nord de Ierusalim (8:11). El a îacredinţat via unei familii de arendaşi
ompusă din: mama, doi fii şi două fete. Sulamita şi o soră mai mică (1:6; 6:13;
:8). Sulamita era frumoasa neglijată a familiei (1:5). Fraţii ei, care se pare că
rau vitregi, (1:6) o dispreţuiau şi-i făceau viaţa grea (2:15; 1:8).
într-o zi, Solomon, deghizat într-un păstor, a vizitat via (1:6). Sulamita 1-a
întâlnit şi 1-a întrebat unde-şi paşte turma (1:7). EI i-a răspuns evaziv (1:8), şi i-a
strecurat cuvinte de dragoste (1:8-10), şi i-a promis daruri mari în viitor (1:11).
l\ i-a câştigat inima şi i-a făcut promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie,
ia îl visa noaptea şi avea impresia că este lângă ea (3:1). în final, el a venit
ntr-adevăr, a făcut-o mireasa lui şi a luat-o la el în splendoarea împărătească
-1)^. Se pare că pe un asemenea eveniment istoric îşi- bazează Solomon
;ântarea, frumosul său poem liric. Astfel, cartea provine din timpul lui
olomon, probabil pe când împăratul era încă tânăr, înainte de a se fi îndepărtat
e Iahve în urma influenţelor celor 700 de neveste şi trei sute de concubine ale
ale(l Regi 11:3-4).
Pentru a putea determina mai precis tema şi scopul acestei frumoase cărţi,
ste necesară mai întâi o incursiune în diferitele tipuri de interpretare a cărţii.
Jensen menţionează trei tipuri de interpretare a Cântării Cântărilor 65.
(1) Interpretarea naturalistă . Adepţii acestei interpretări spun că această
;arte este o poveste de dragoste orientală, umană, având doar merite literare şi
omantice. Ei consideră că cel mult, cântarea indică idealul dragostei romantice
î căsătorie şi constituie un avertisment împotriva pervertirii căsătoriei din
impui lui Solomon. Alţii, mai optimişti spun că aici este prezentată dragostea în
ăsătorie aşa cum a rânduit-o Dumnezeu, când a instituit căsătoria (Gen.
: 18-25; Mat. 19:4-6), că această carte ar fi un tratat de instruire a tinerilor
ăsătoriţi în viaţa de familie.
Acceptând o asemenea interpretare, cu greu ar mai putea cineva susţine
reptul acestei cărţi de a fi inclusă în canonul Sfintelor Scripturi. Mai mult,
asemenea interpretare nu concordă cu deosebita consideraţie acordată Cântării

Cântărilor de către evrei care o citeau în timpul închinăciunii de Paşti, cea mai
solemnă şi spirituală sărbătoare a israeliţilor. "Ei asemănau Proverbe cu curtea
de afară a templului; Eclesiast cu locul sfânt; iar Cântarea Cântărilor cu Sfânta
Sfintelor".
(2) Interpretarea alegorică a fost metoda prin care evreii au văzut în
Cântarea Cântărilor iubirea dintre Israel şi Dumnezeu, iar interpreţii creştini
iubirea dintre Hristos şi biserică. Potrivit cu această interpretare toate detaliile
din această carte capătă semnificaţie figurativă, simbolică. S-a afirmat că părul
miresei din Cântarea Cântărilor reprezintă neamurile care încadrează pe Israel
în opera mântuirii. O astfel de interpretare îndepărtează pe cititor de cele scrise
aşa cum afirmă G.Lloyd Carr:
La baza interpretării alegorice stă ideea că un anume
pasaj nu conţine nici un adevăr istoric real din trecut, ci
este numai un vehicul pentru unele adevăruri mai
adânci, spirituale. Semnificaţia gramaticală-istorică a
textului este total ignorată, aşa că ceea ce autorul
original spune trece pe al doilea plan faţă de ceea ce
interpretul doreşte să spună66.
Interpretarea alegorică este în total contrast cu consensul general al
Scripturii şi nu are nici un suport în cuprinsul Noului Testament.
(3) Interpretarea Tipologică. Spre deosebire de cea alegorică, această
metodă păstrează fundalul istoric al scrierii. Solomon şi Sulamita au fost
personaje istorice reale, ca şi dragostea dintre ei. însă Solomon este tip
reprezentativ al lui Dumnezeu, al lui Hristos, iar Sulamita a Israelului sau a
bisericii. Potrivit cu această metodă reprezentarea este în linii generale şi nu în
amănunte (ca şarpele de aiamă, care este un tip reprezentativ al lui Hristos). O
astfel de reprezentare este în acord cu Duhul Scripturii Vechiului şi
NouluiTestament, căsătoria este reprezentarea dragostei divine. Cei mai mulţi
interpreţi evanghelici afirmă că tipologia constituie adevărata interpretare a
Cântării Cântărilor, care găseşte o bază solidă în Scripturi (îs.54:5-6; Ier.2:2;
Ezec. 16:8-14; Osea 2:16,18-20; 2Cor.l 1:1-2; Apoc.l9:7-9; 21:9).
Ţinând cont de această interpretare, tema cărţii, pe lângă prezentarea
dragostei dintre Solomon şi Sulamita, ilustrarea dragostei dintre Dumnezeu şi
Israel, dintre Hristos şi biserică. Tot astfel, şi scopul cărţii este îndoit: scopul
literar este de a onora dragostea curată în căsătorie, potrivit cu planul şi
standardele divine. Iar scopul figurativ este de a ilustra dragostea lui Dumnezeu
faţă de Israel şi a lui Hristos faţă de Biserică şi de a arăta că fiecare este chemat
să răspundă dragostei divine.
Cântarea Cântărilor poate fi uşor împărţită, după conţinutul acesteia şi după
felul în care tema este tratată, în două părţi:
66
G.Lloyd Carr, The Song of Solomon in Tyndale Old Testament Commentaries
(Leicester; Inter-Versity Press, 1984), p.21.
1. Exprimarea şi experimentarea dra-gostei (1:1-5:1)
2. încercarea şi triumful dragostei (5:2-8:14).
5.5.1. EXPRIMAREA ŞI EXPERIMENTAREA DRAGOSTEI (1:1-5:1)
Această primă parte a cântării cuprinde curtarea Sulamitei şi apoi căsătoria.
5.5.1.1. CURTAREA SULAMITEI DE CĂTRE SOLOMON (1:2-3:5).
După ce în versetul întâi din primul capitol sunt daţi titlul şi autorul,
începând cu v.2, cap. 1 şi apoi de-a lungul cap.2 şi începutul cap.3, ne este redată
curtarea Sulamitei. Timpul curtării a fost timpul de când Solomon, deghizat în
păstor, a întâlnit-o pe Sulamita la vie şi s-a îndrăgostit de ea. I-a promis că va
veni şi o va face mireasa lui. In timpul acesta cei doi se gândesc unul la altul şi
anticipează relaţia de care vor avea parte la căsătorie. Sulamita priveşte la sine
şi se vede nevrednică de iubirea princiară din pricina împrejurărilor vieţii ei
(1:2-6). Cei doi se doresc unul pe altul, schimbă cuvinte de dragoste, dar şi ca
apreciere reciprocă (1:7-2:7). precum şi declaraţii de iubire. In tot acest timp de
curtare, accentul se pune pe aşteptarea mirelui care va veni. Cel mai mult se
exprimă mireasa, care-1 aşteaptă pe iubitul inimii ei (2:8-13). întreaga natură
înconjurătoare, cu frumuseţile ei şi cu splendorile venirii primăverii, are darul
de a intensifica dorul după venirea mirelui. Anticipând pregătirea nunţii la palat,
cei doi exprimă cuvinte de dragoste unul către celălalt care scot în evidenţă
seriozitatea pasului spre care se îndreaptă. Expresii mai deosebite, ale miresei
despre mire sunt: "Numele tău este ca o mireasmă vărsată" (l:3/b), "'Pe drept
eşti iubit" (l:4/c), "Ce frumos eşti, preaiubitule" (15:16/a), "Ca un măr între
copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri" (2:3), "Aud glasul
preaiubitului meu! Iată-1 că vine" (2:8), "Preaiubitul meu este al meu. şi eu sunt
a lui" (2:16).
Expresii ale mirelui despre iubita lui sunt: "Ce frumoasă eşti, iubito"
(l:15/a), "Porumbiţă din crăpăturile stâncilor ... arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţi
aud glasul!".
Cântarea conţine şi cuvinte de avertizare, care scot în evidenţă şi neliniştile
sufleteşti cauzate de dragoste. Ca un refren de-a lungul întregii cărţi apare
implorarea: „Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pe
câmp: nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea" (2:7; 3:5; 8:4). Ceea ce
însemnează că manifestarea dragostei trebuie să fie la timpul ei, printr-un proces
natural şi etic-moral corespunzător fără să fie stimulată artificial prin practici
păcătoase . Asemenea practici nu fac decât să denatureze dragostea şi să o
transforme în curvie. Deşi o carte despre exprimarea dragostei, Cântarea Cântă-
rilor susţine cu claritate castitatea deplină înainte de căsătorie (4:12;8:8-12).
De asemenea, avertizarea împotriva libertăţii de exprimare în perioada de
curtare dintre tineri este puternică. Ceea ce ar putea fi considerate de unii
păcate mici' sunt "vulpi mici" care strică viile pe când sunt în floare, aduc o
distrugere totală (2:15).
67
cf. David and Pat Alexander, p.368
A.\A
5.5.1.2. CĂSĂTORIA (3:6-5:1)
Alaiul de nuntă este împărătesc. Mirele soseşte cu suita lui împărătească sa-
şi ia mireasa. Vorbitorul principal în această fază este mirele, care şi acţionează
cu preponderenţă. El este încântat de frumuseţea miresei lui. Naţiunea întreagă
priveşte procesiunea căsătoriei împăratului (3:6-11). Mirele îşi priveşte mireasa
cu deplină satisfacţie (4:1-16). După nuntă, urmează consumarea fericită a
căsătoriei în dragoste (5:1-1).
5.5.2. ÎNCERCAREA ŞI TRIUMFUL DRAGOSTEI (5:2-8:4)
în viaţa de căsătorie menită să fie un colţ de rai are loc şi încercarea, pentru
că familia este ţinta săgeţilor diavolului.
5.5.2.1. Visul înspăimântător al separării (5:2-6:3)
în cazul căsătoriei ideale din Cântarea Cântărilor, încercarea are loc în visul
soţiei (5:2-8). Din fericire, cazurile sunt cât se poate de reale în viaţa de toate
zilele. De fapt, ideea unei asemenea încercări este anticipată printr-un alt vis
încă din timpul anterior căsătoriei, în care logodnicei i se părea că pierduse pe
iubitul inimii ei şi, după stăruitoare căutări 1-a găsit (3:1-4).
Adevărata încercare însă intervine după consumarea dragostei (de data asta
tot într-un vis). încercarea dragostei vine prin atitudini reciproce la început.
Soţul vine acasă seara cu întârziere, reţinut poate de problemele împărăţiei.
Soţia lui, poate supărată, este prea comodă în a-1 primi imediat. După puţină
stăruinţă el pleacă, o părăseşte (5:2-6). Ea însă îşi revine repede, şi îl caută cu
disperare. Lucrurile se înrăutăţesc prin intervenţia negativă a celor din jur. In
timp ce unii bine intenţionaţi se oferă să o ajute să-şi găsească iubitul pe care-1
descrie tuturor în termeni superlativi ai dragostei, alţii, păzitorii cetăţii, o
confundă cu o stricată şi o bat (5:7-6:2). Separare în căsătorie provoacă răni
dureroase.
5.5.2.2. FRUMUSEŢEA DRAGOSTEI RECIPROCE DUPĂ DEPĂŞIREA
ÎNCERCĂRII (6:3-8:4)
Ajutaţi de dragostea lor nestrămutată şi de cei binevoitori, soţii se regăsesc
(6:3). Tonul întregului dialog care urmează este acela de apreciere reciprocă la
superlativ în dragoste (6:4-8:4)).
5.5.2.3. SIGILIUL DRAGOSTEI (8:5-14)
Scăpată din strâmtorarea încercării, dragostea biruitoare şi fierbinte aspiră
spre dimensiunile ei naturale; fermitate, nezdruncinare şi eternitate.
Dragostea pecetluieşte relaţia ideală în căsătorie prin întipărirea reciprocă a
soţilor pe inima celuilalt ca o pecete. Dragostea se dovedeşte a fi mai tare ca
moartea (8:5-7). Şi acesta este singurul model de iubire în căsătorie şi pentru
generaţiile care vin (8:8-14).
Pe lângă ilustrarea căsătoriei ideale. Cântarea Cântărilor oferă cadrul ideal
al relaţiei Bisericii şi creştinului cu Mântuitorul său, cu care s-a logodit, pe
care-1 iubeşte mai mult ca orice pe lume, pentru care suferă şi pe care-1 aşteaptă
cu înfrigurare în perspectiva nunţii din slavă.
Legea, Istoria şi poezia Vechiului Testament, repectiv cărţile legislative,
împreună cu cele istorice şi poetice, constitue o parte deosebit de importantă a
revelaţiei scrise.
Avem o adevărată panoramă a revelaţiei lui Dumnezeu, Creatorul cu omul,
creatura mâinilor Sale, de la începutul acesteia până în perioada când s-a
deschis larg uşa nădejdii şi aşteptării lui Mesia, Salvatorul Lumii şi Revelaţia
deplină a lui Dumnezeu.
Legea cuprinde poruncile şi aşteptările lui Dumnezeu de la poporul Său,
poporul legământului. Partea istorică a Vechiului Testament ilustrează faptele
conveţuirii poporului lui Israel cu Dumnezeu de-a lungul istoriei zbuciumate a
neamului omenesc, începând de la creaţie şi până în pragul marilor aşteptări de
la începutul perioadei interstamentare. Partea practică reprezintă acele vibraţii
ale inimii umane la atingerea undei calde şi luminoase a revelaţiei divine.
Fenomenul şi mesajul profetic al Vechiului Testament, o arată secţiunea
centrală, a revelaţiei scrise, care va fi prezentat într-un volum separat, penetrează
întreg Vechiul Testament cu spada ascuţită a mesajului profetic chemând
oamenii, să se întoarcă la Dumnezeu.
Studentul şi orice persoană interesată în raportul cu Dumnezeu şi în gustarea
comorii bogate a revelaţiei divine nu va considera prea mult nici un efort pentru
a se adânci în studierea Sfintelor Scripturi.
BIBLIOGRAFIE
■
Plan editură: 1139

Format: 16/70x100. Coli de tipar: 26,25
___________Bun de tipar: 13.05.1999___________
Tiparul executat la Imprimeria „Oltenia" - Craiova
B-dul Mareşal Ion Antonescu, nr. 102
Comanda 57
>
>
>
>
Alexander, David and Pat, The Lion Handbook ofthe Bible (Lion Publishing, 1973).
Allen, Clifton J., Ed. The Broadman Bible Comentary, (Broadman Press, Nashvile,
Tennessee, 1969).
Anderson, G. W., A Criticai Introduction ofthe Old Testament, „Studies in Theo-
l°gy " (London Duckworth, 1974).
Andersen, I. Francis, Tyndale Old Testament Comentaries-Job, (Leicester, England:
Inter-Varsity Press).
Archer, L. Francis, A survey of Old Testament Introduction, (Chicago: Moody, 1964).
*** Enciclopedia of Bible Difficulties, (Zondervan Publishing House: Grand Rapids,
Michigan, 1982).
Biblia - Cornilescu - Cu explicaţii.
Blaiklock, Edward M., The New International Dictionary ofBiblical Archaeology,
(Zondervan Publishing, Grand Rapids, Michigan, 1983).
Buttrick, A. George, ed. The Interpreter's Dictionary ofthe Bible, voi. 3, 4, (Nash-
ville: Abigdon Press, New York, 1962).
Carr, G. Lloyd, The Song of Solomon in Tyndale Old Testament Commentaries
(Leicester: Inter-Varsity Press, 1984).
Clifton, J. Allen, Gen. Ed. The Broadman Bible Commentary, voi. 2, (Broadman
Press: Nashville, Tennessee, 1970).
Cole, Ala, Tyndale Old Testament Commentaries, (Downers Grave, Inter-Varsity Press,
1973).
Chriswell, W. A., The Criswell Study Bible, (Thomas Nelson Publisher's, Nashwille,
1979).
Davidson, F., Ed. The New Bible Commentary, (London: The Intervarsity Fellow-
ship, 1961).
Deckery, S. David, Gen. Ed. Holiman Bible Handbook, (Nashville, Tennessee: Holiman
Bible Publishers, 1992).
Douglas, J. D. & Tennery, C. Ed. Merrill, The New International Dictionary ofthe
Bible, (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Mi, U.S.A.).
Drane, John, Old Testament Faith An IllustratedDocumentary, (Sidney: A Lion Book,
1986).
Ellicott, Charles John, Eliocott s Bible Commentary in One Volume, (Grand Rapid's
Michigan: Zondervan Publishing, House, 1971).
Halley, H. Henry, Halley s Bible Handbook, (Michigan: Zondervan Publishing House,
1965).
*** Manualul Biblic, (tradus de Doru Motz, Ed. Door of Hope, 1983).
Harrington, Wilfrid, Key to the Bible, voi. 1, (Record of Revelation: Image Dom.
Books, Doubleday, Company, Inc. New York, 1976).
Harrinson, R. K., Introduction to the Old Testament, (Grand Rapids, Michigan: W. B.
Eerdmans Publishing Company).
> *** Leviticus, Tyndale Old Testament Commentaries.

> *** Tyndale Old Testament Commentary, Leviticus - An Introduction and Commen-
tary, Leicester: Inter-Varsity Press, 1980).
> Haynes, B. Carlyle, Este Biblia cartea adevărului?
> Ionel, Truţă, Istoria Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, (Arad).
> Irving, Jensen, Jensen s Survey of the Old Testament, (Moody Press, Chicago, 1978).
> Keller, Werner, Şi Biblia are totuşi dreptate.
> Kidner, Derek, Tyndale Old Testament Commentaries, Psalms 1-72, (London: Inter-
Varsity Press, 1973).
> Kraeling, Emil G., Bible Atlas, (New York: Rând McNally & Company).
> Mears, C. Henrietta, What the Bible is AH About,(Mineaipolis, Minesotta. World Wide
Publications, 1966).
> Micklesen, Berkeley, A., Interpreting the Bible, (Eerdmans Publishing Company,
Grand Rapids, Michigan, 1929).
> Morris, M. Henry, Creaţionismul ştiinţific, (Creation Life Publisher, 1974).
> Orr, Hames, Ed. Gen., The International Standard Bible Encyclopedia, voi. II, IV
(WM. B. Eerdmans Publishing Co. Grand Rapids, Michigan, 1939).
> Popovici, Petru, Biblia este totuşi adevărată, (Editura Lumina Lumii).
> Prelipcean, Vladimir, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune Ortodoxă, 1995).
> Schultz, J. Samuel, Călătorie prin Vechiul Testament, (Harper and Row Publishing
Company, 1980).
> Spratt, Gordon & Menzies, Bos, The Scripture Truth-Biblio-File, (Central Bible Hom-
mond Trust, 1992).
> Stevard, Alexander James, Divina Bibliotecă, (WM.B. Eerdmans Publishing Co, Grand
Rapids, Michigan).
VASILE TALPOŞ
ISBN 973 - 30 - 5971 - 4
Starea civilă
Copii
Data şi locul naşterii • 23 iulie 1942 .„umuna Bocşa-Sălaj
de lângă Zalău (unde văzuse lumina
zilei şi Simion Bămuţiu)
• Căsătorit cu Lidia (Suciu) din Sibiu
• Cristina (căsătorită cu Samuel Bâlc, pastor în Racoviţa,
Sibiu)
• Cristian-Mihail (student anul IV la Teologie)
• Emanuela-Lidia
învăţământ educaţional
Activitatea, pastorală
• Şcoala elementară 7 clase (1949-1956) în comuna Bocşa-
Sălaj
• Şcoala de meserii în oraşul Ciuj (1956-1959)
• Liceul seral la Cluj (1960-1969)
• Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti (1965-1969)
• Facultatea de Teologie la Institutul Teologic Protestant Unic
de Grad "> Jnîy .sitar din Cluj-Napoca (1975-1979)-obţinând
Licenţa în Teologie.
• Cursurile postuniversitare de doctorat la Southern Baptist
Theological Seminary, din Louisville, Kcntutky, U.S.A.
(1980-1983)
• a obţinut doctoratul, Ph. D.
•A slujit ca pastor la Biserica Creştină Baptistă Nr. 3 Cluj-Iris între anii, 1969-1974,
iar în oraşul Turda din 1975-1980.
• După revenirea din U.S.A. s-a înrolat din nou în lucrarea lui Dumnezeu din ţară:
începând să predea la Seminarul din Bucureşti.
• între anii 1984-1988 a lucrat şi ca Secretar General al Uniunii Baptiste şi ca
vicepreşedinte, preşedinte şi apoi fost-preşedinte al Federaţiei Baptiste Europene.
• în anul 1988 a fost ales director al Seminarului, iar în anul 1990 a organizat
tiansformarea Seminarului din Bucureşti în Institutul Teologic Baptist de Grad Universitar
din România şi de atunci îndeplineşte funcţia de rector al acestui Institut.
• începând cu anul 1991 deţine şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie Baptistă
din cadrul Universităţii Pucureşti şi predă ca piofesor la această facultate.
• Din anul 1997 este şi pastor al Bisericii Creştine Baptiste "NĂDEJDEA" din
cartierul Giuleşti din Bucureşti.
Gândul care 1-a însufleţit toată viaţa a fost: "totul pentru Domnul şi lucrarea Sa"!

Vasile Talpos - Studiu Introductiv in Legea, Istoria Si Poezia Vechiului Testament

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vasile Talpos - Studiu Introductiv in Legea, Istoria Si Poezia Vechiului Testament

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VASILE TALPOŞ

1. RAMURILE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT

David and Pat Alexander, op.cit., p. 151.

1.5.2.1.2. Avraam şi împlinirea făgăduinţei (15:1-22:24)

'2 David & Pat Alexander, op.cit., p. 145.

2.5.3.2.3. Sfeşnicul sau candelabrul (25:31-40)

K Simian - 59.300 Mimase - 32200

(lSam. 22:3,4). ■ Apoi, evidenţierea genealogiei lui David este o dovadă

David stabileşte la Ierusalim centrul politic şi religios al ţării Israel. Deşi

-~>) i \ 1 ICÎ S-H 1 ii s"i;3M)l>it Ir

-19 împăraţi - o Singură împărăteasă -.19 iniparaţi.

Prezentarea listei cu numele războinicilor lui David. încă de pe timpul

8.5.1.2.5. încredinţarea Domniei şi lucrării lui Solomon (28:1-29:30)

l3The Criswell StudyBible, p.576.

dragostea Sa i se descoperă şi-1 conduce la pocăinţă. Astfel, neprihănitul este

(4) Psalmi ai experienţelor religioase:

Oricare cititor care se va îndeletnici cu studierea frumoaselor poeme din

amare întrezăreşte starea de odinioară în contrast cu cea prezentă. îşi aduce

de închinare şi de întâlnire intimă cu Dumnezeu sunt legate multe din

>roverbe (Rom. 12:16; Iac.4:6; 1 Pet2:17, etc). De asemenea, relaţia Domnului

asemenea interpretare nu concordă cu deosebita consideraţie acordată Cântării

Plan editură: 1139

> *** Leviticus, Tyndale Old Testament Commentaries.

S-ar putea să vă placă și