Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
https://marturieathonita.ro/tamaduirea-femeii-garbove/
Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere şi întru smerenie, pentru ca
omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe om. Oamenii sunt neputincioşi;
iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă
smerenie. Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din
simţirea puterii lui Dumnezeu. Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu
este mincinoasă, iar puterea fără Dumnezeu e mândrie şi neputinţă. Dar iată ca
oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire
de oameni: au ales iubirea de sine; şi aceasta este stavilă între ei şi Dumnezeu, este
stavilă între ei şi ceilalţi oameni, este desăvârşita lor singurătate.
Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semeni. Nu
iubeşte nici măcar omul din sine; iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine,
amăgirile în legătură cu sine. Dacă l-ar iubi pe omul dintr-însul, ar iubi şi chipul lui
Dumnezeu din el, şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, pentru că
ar căuta în ceilalţi om şi Dumnezeu, ca să-i iubească. Iubirea de sine nu e iubire, e
lepădare de Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie făţiş sau într-ascuns. Iubirea
de sine nu e iubire, ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli. Pojarul aduce
febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de sine e
plin şi de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogaţi, mai învăţaţi ori mai
preţuiţi decât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu
flacăra; o mânie mocnită, care răbufneşte din când în când, descoperind toată
hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine.
Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare
sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a
lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de
legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Domnul cunoaşte inima omului, ştie că mai-
marele sinagogii pe El îl ţinteşte, deşi cu limba ceartă norodul. Dar Domnul nu lasă
să fie certat norodul pentru un lucru de care este El răspunzător. Mai strălucitor ca
soarele, mai curat ca cristalul, Domnul nu cunoaşte prefăcătoria. Nu tace când altul
este mustrat în locul Lui. De aceea, când poporul neajutorat tace, îndurând certarea
pe nedrept din partea căpeteniei, Domnul răspunde mai-marelui sinagogii,
cunoscându-i inima: Făţarnicilor! Dăm ajutor vitelor în ziua sâmbetei, iar
oamenilor nu? Nu-i zi în care boul şi asinul să nu fie dezlegaţi de la iesle şi scoşi
din întuneric la soare şi aer, iar această femeie de optsprezece ani stă legată de
blestemul Satanei - şi vă mâniaţi că s-a dezlegat? Legaţi sunteţi şi voi de Satana ca
şi ea. Ei i-a legat capul de genunchi, iar vouă v-a legat sufletul de ziua sâmbetei.
De ce nu vă dezlegaţi? Sabatul a fost dat oamenilor ca în acea zi să fie cu mintea
mai mult la Dumnezeu. Dar oare această vindecare nu le aduce oamenilor aminte
de Dumnezeu mai mult decât sâmbăta - decât orice sâmbătă, de la Moise şi până
astăzi? Nu-i lucrarea aceasta mai mare decât sâmbăta? Nu vedeţi voi că aici este
Unul mai mare decât sâmbăta? Şi nu numai decât sâmbăta, ci decât Templul însuşi
(Matei 12, 6)? Nu-ţi dai seama, mărunt cârmuitor al sinagogii, că îţi stă dinainte
Cârmuitorul sufletelor omeneşti? De-ai şti tu cum, zi şi noapte, se adună ele şi curg
în veşnicie dinaintea Sa!
Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui şi toată mulţimea se
bucură de faptele strălucite săvârşite de El. Cât de uşor este să aperi o faptă
săvârşită din iubire de oameni! Dumnezeu însuşi îi stă Martor şi Ocrotitor. Lucrul
bun dă graiului putere. Cel ce cunoaşte toate tainele din cer şi de pe pământ,
Domnul, cunoaşte şi taina de care se îndoiesc cei slabi în credinţă, care îşi caută
apărători şi pentru faptele bune, şi pentru cele rele. Iar Domnul îi povăţuieşte pe
ucenicii Săi: Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă
îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice (Luca 12,11), fiindcă nu voi
sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Matei 10,
20). Vedeţi cum a răspuns arhidiaconul Ştefan călăilor săi. Şi cum au răspuns Petru
şi Ioan, pescari odinioară. Şi Apostolul Pavel. Nu sunt răspunsuri omeneşti învăţate
din cărţi, ci sunt învăţate de la Duhul Sfânt. Oamenii nu vorbesc astfel, ci numai
Dumnezeu.
Una după alta se răspândea vestea despre minunile lui Hristos. O minune o întărea
pe alta, una urma alteia, mărturisind adevărul celor săvârşite; toate aduceau bucurie
celor lipsiţi de bucurie, nădejde celor lipsiţi de nădejde, credinţă celor slabi în
credinţă, îmbărbătare celor aflaţi pe calea cea bună, întoarcere celor rătăciţi,
răspândind pretutindeni vestea că Dumnezeu a cercetat pe oameni şi împărăţia Lui
este aproape.
Mântuitorul Iisus Hristos cheamă la Sine această minte, ca s-o îndrepte, s-o
lumineze şi s-o bucure. Dacă se duce degrabă spre El, ca femeia cea gârbovă, va fi
şi ea îndreptată, luminată şi bucurată, şi va mulţumi şi lăuda pe Dumnezeu din
toate puterile sale. Dar dacă nu se duce, va rămâne în întuneric şi va muri în
păcatele sale, aşa cum spune Domnul necredincioşilor iudei: Veţi muri în păcatul
vostru (Ioan 8, 21). Aşa se va întâmpla cu sufletul stăpânit de simţuri, legat de
pământ, încovoiat în ţărână, târându-se cu faţa în jos.
Dar nici de sufletul slăbit şi înţepenit de păcat nu va fi mai bine, de sufletul care nu
crede adevărului, care nu are tăria de a se scutura de minciună şi a se apropia de
Adevăr. La chemarea Adevărului, răspunde: „Astăzi este ziua sâmbetei, nu pot să
vin, nu m-ai chemat în ziua potrivită!” Sau: „Prea mă chemi repede; nu pot să vin”;
Sau: „Sunt prea tânăr; mai aşteaptă până mă satur de minciuni” Sau: „Am nevastă
şi copii, nu pot să vin; ai grijă de ei mai întâi, şi cheamă-mă după aceea!” Dar sunt
zeci şi sute de motive pe care le aduce mintea bolnavă ca să nu vină şi să urmeze
Adevărului. Iar Adevărul o strigă o dată, de două ori, de trei ori, apoi merge în
drumul său, iar sufletul slăbănog rămâne să se târască în ţărână şi să moară în
păcatele sale. Asupra cui leapădă chemarea lui Hristos în viaţa aceasta, se va abate
deodată moartea, îl va înhăţa şi va închide în urma lui porţile vieţii pământeşti. Nu
se va mai întoarce la viaţă ca să se pocăiască şi nu va afla milă la Judecata lui
Dumnezeu.