FOTO Povestea unui lagăr Belle Époque

iulie 17, 2012 / Marius Cosmeanu / Pe Drum

Ostffyasszonyfa a fost, până pe la începutul Primului Război Mondial, o banală gară din
vestul Ungariei, în apropierea actualei graniţe cu Austria a vecinilor noştri. Denumirea, numai
bună pentru teste de logopedie, a dat însă, în 1915, și numele celui mai mare lagăr al Monarhiei
Austro-Ungare. Despre existența lagărului de la Ostffyasszonyfa aflasem în 2005, dar
informațiile primite atunci erau puţine. Între timp, fără a face din subiect o obsesie, am mai
strâns date căutând pe www, prin anticariatele Budapestei şi prin cele online.

Am dat de două broşuri interesante, principalele surse ale acestui text: 1. Laky Rezső
(1971), Istoria lagărului de prizonieri de la Ostffyasszonyfa/Ostffyasszonyfai fogolytábor
tőrténete şi 2. Csák Zsófia (2006), Istoria lagărului de răboi de la Ostffyasszonyfa. 1915-1918/ Az
Osstfyasszonyfai hadifogolytábor tőrténete. 1915-1918.

Îmi lipseau, însă, ilustraţiile. Recent, am reuşit să procur, cu bunăvoinţa celor de la Muzeul
Savaria din Szombathely (Ungaria), deţinătorii drepturilor de autor, şi cu ajutorul actualului
primar din Ostffyasszonyfa, domnul Gecse József, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, un
pachet de fotografii de arhivă realizate în lagăr pe vremea când încă funcţiona.

Așadar, câte ceva despre povestea lagărului, plus ilustrațiile cu pricina.

Lăgărul de la Ostffyasszonyfa. 1916

Parcul din centrul lagărului

Pod cu cinci arcade din interiorul lagărului

 În cei patru ani de război (1915-1918), în cele cca. 40-50.000 de locuri câte aveau
barăcile lagărului, au fost internați în jur de 160.000 de prizonieri de diverse nații: sârbi, ruși,
italieni, evrei, ucrainieni, lituanieni și români. O mare parte a lor (cca. 10.000) nu s-au mai întors
niciodată acasă. Aceştia au fost înhumaţi în cimitirul lagărului, singurul care mai amintește de
drama celor care au murit aici.

Conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, până în prezent nu se cunoaşte

numărul total al românilor internaţi în lagărul de la Ostffyasszonyfa, însă, în Arhivele Militare au
fost identificaţi 4.718 militari români care au murit în lagărul amintit, în anii 1917-1918.
Numărul prizonierilor români care au trecut prin lagăr este undeva pe la 42.000, adică, ceva mai
mult de un sfert din totalul prizonierilor internați.

Corpul de ofițeri maghiari ai lagărului. 1916

Lucrările la construirea lagărului au început în mai 1915 și au fost finalizate în doar

câteva luni. Grupurile mai importante care au lucrat la construirea lui au fost formate din
industriași maghiar și din prizonieri ruși și sârbi. Lagărul a avut o lungime de 14 km și era
încercuit de jur împrejur cu sârmă ghimpată. Pe lângă pichetele de pază distribuite la dinstanțe
egale în jurul lagărului, erau și pichete individuale, pentru gardieni care păzeau lagărul în
interior, cu arme cu baionetă. Sistemul de pază era completat de turnurile de control, tot din
interiorul lagărului. Proporția personalului de pază reprezenta, de regulă, 10% din numărul total
al prizonierilor.
 Cele 197 de clădiri ale ”orașului de barăci” cum era denumit lagărul, au fost construite
aproape în totalitate din lemn. Cel mai impozant era Foișorul de Foc, marcat cu litera F
(Feuerwehr/Pompieri), cu mașini de pompieri pregătite pentru cazuri de urgență și cu zeci de
găleți uriașe și de scări de intervenție în preajmă. Pe lângă Foișor și barăcile de prizonieri
propriu-zise, stuctura interioară a lagărului mai cuprindea: comandamentul, casele ofițerilor,
infirmeria, tabăra de ofițeri, subunitatea de dezinfecție, șantierul de construcții, brutăria,
depozitul alimentar, atelierele și câteva fântâni. Presa vremii scria că în perioada cât s-a lucrat
la construirea lagărului, devenise aproape o modă printre curioșii zonei, ca duminică să vină
aici, cu familia ori prietenii, la un picknick și o șuetă. Un soi de ”turism de război”, ar spune azi
specialiștii.
Foişorul de Foc

Farmacia lagărului
Salon al infirmeriei. 1916

Salon al infirmeriei
Depozit
 Prizonierii erau grupați, în cea mai mare parte a lor, după naționalitate, formând grupuri
izolate. Barăcile aveau o suprafață de 31,50 x 10 m, cu baie și două sobe fiecare. Pereții dubli ai
barăcilor erau din lemn, între ele fiind praf de rumeguș și zgură izolantă. Într-o baracă încăpeau
în jur de 100-120 de prizonieri, în situații extreme fiind înghesuiți chiar și 200 de prizonieri.
Priciurile erau din lemn, supraetajate. Hainele și puținele lucruri pe care le aveau prizonierii și le
țineau la capul patului, sub pernă sau pe cârlige. Iluminatul și aerisirea erau naturale, prin
geamurile barăcilor.

Rând de barăci. 1916

Fiecare baracă avea cantină și chioșc propriu. Oferta, însă, nu era prea mare: se găsea
îndeosebi tutun, hârtie de țigări, hârtie pentru scrisori, cărți poștale și articole pentru igiena
corporală. Comercializarea vinului și a altor băuturi spirtoase era strict interzisă. S-au găsit,
bineînțeles, soluții: licorile erau introduse în lagăr prin localnicii din împrejurimi, care le vindeau
în schimbul banilor sau a unor obiecte de artă ori de manufactură realizate de prizonieri.
Parte a rețelei de canalizare. 1915

Contrar numeroaselor măsuri de igienă (pereții barăcilor erau frecvent vopsiți cu var,
lenjeria se curăța regulat cu aburi dezinfectanți), infirmeria se umplea adeseori cu bolnavi.
Proasta alimentație slăbea capacitatea de rezistență a organismului prizonierilor. Serviciile
medicale erau asigurate, la început, de 4-5 medici, numărul lor dovedindu-se însă prea mic mai
târziu. Cazurile mai grave erau tratate în altă parte, în spitale militare specializate.

Mâncarea se servea de trei ori pe zi, necesarul de carne fiind asigurat în principal din
gospodăria lagărului (lagărul dispunea de abator propriu, dar aprovizionarea se făcea și de la
măcelarii din localitățile din înprejurimi). La micul dejun se servea, de regulă, cafea sau ceai,
pâine, carne și paste. La prânz, diferite tocanițe (din fasole, cartofi sau arpăcaș) cu carne,
gulyás, eventual tăieței. La cină, cel mai des se servea mămăligă sau preparate din cartofi. În
cazul grupurilor mai mari, pentru fiecare grup de prizonieri era desemnat câte un bucătar care
pregătea mâncarea după specificul național al fiecăruia.
Brutăria
Gospodăria de porci

Lagărul era vizitat periodic de echipe de asistente ale Crucii Roșii, pentru a evalua starea
prizonierilor. Tot prin Crucea Roșie, prizonierii primeau colete cu alimente, îmbrăcăminte și
diverse cadouri, o parte a acestor produse fiind apoi vândute în interiorul lagărului. Din banii
astfel obținuți, erau cumpărate produsele mai bune de la chioșcrile lăgărului, lipsindu-i astfel pe
cei cu bani mai puțini de posibilitatea de a-și cumpăra anumite alimente, născându-se nu o dată
conflicte.
 Prizonierii lucrau în diferitele ateliere ale lagărului (de tâmplărie, de fierărie, de
croitorie, de cizmărie, de împletit coșuri) în funcție de specializarea fiecăruia. În cazul celor fără
meserii, de regulă erau angajați la munci agricole. Cei care lucrau, aveau câte o zi liberă pe
săptămână. De asemenea, se ținea cont de sărbătorile diferitelor etnii sau confesiuni religioase.
Acestea, însă, au dat destule bătăi de cap celor care gestionau lagărul: mulți prizonieri plecau
din lagăr pentru a sărbători în așezările din împrejurimi, încălcând regulamentul. Cheflii mai
turmentați molestau femei, se băteau cu localnicii și provocau scandal. De aceea, reacția
administrației lagărului a fost promptă și pe măsură, luându-se măsuri drastice în privința
consumului de alcool și a liberei circulații a prizonierilor.
Prizonieri scoși la munci agricole

Atelierul de tâmplărie
 Când se întâmpla ca cineva să evadeze, era alertată toată zona prin comunicate oficiale
care descriau evadatul/evadații și condițiile evadării: numărul evadaților, ora și locul evadării,
semnalmentele evadaților (culoarea părului, dacă purtau barbă și mustață), îmbrăcămintea
purtată la evadare (uniformă rusească, italiană etc., opinci, desculț), eventualele handicapuri (o
rană vizibilă, lipsa unui deget). La început, mulți prizonieri plecau din lagăr mai ales pentru a
cerși sau pentru a-și potoli, după lăsarea serii, foamea și setea spărgând pivnițele localnicilor din
împrejurimi. Problemele au apărut când jafurile erau însoțite cu aprinderea caselor.
 Când erau prinși sau se întorceau înainte de zorii zilei, pedepsele pentru evadați erau
mai blânde. Majoritatea evadaților nu ajungeau mai departe de granițele județului în care era
lagărul. Cazul celor patru proznieri ruși prinși de o patrulă din Budapesta în timp ce încercau să
spargă un magazin cu bijuterii este unul aparte. În fine, civilii care ajutau la identificarea sau
prinderea evadaților erau recompensați.
 Dintre lagărele de prizonieri de pe teritoriul Ungariei din timpul Primului Război
Mondial, doar 12 aveau monedă proprie. Printre ele, și cel din Ostffyasszonyfa. Introducerea
bancnotelor speciale, valabile doar pe teritoriul lagărului, era o măsură luată din rațiuni de
securitate: eliminarea cazurilor de corupție, îngreunarea evadărilor, reducerea comerțului ilicit
ș.a. Din 1916, lagărul a emis și propriile sale cărți poștale. Autoritățile au constatat că, deși
scrisorile ajungeau cu săptămâni întârziere, prizonierii care corespondau cu apropiații și
prietenii, primind vești de la ei, erau mult mai calmi, mai cooperativi și mai puțin predispuși să
evadeze.
 Evident, sfârșitul lagărului de la Ostffyasszonyfa a început odată cu încheierea războiului
și semnarea tratatelor de pace. Eliberarea prizonierilor români a început după semnarea Păcii
de la București din mai 1918. Pe întâi septembrie, în tot lagărul se mai aflau doar 209 prizonieri,
motiv pentru care aceștia au fost transferați într-un alt lagăr, cel de la Ostffyasszonyfa fiind
desființat pe 27 octombrie. Din depozitele sale s-au strâns 120 de vagoane de materiale: haine,
pantofi, lenjerie de pat, lemne, cărbune, muniție etc. În prezent, terenul pe care s-a aflat este
acoperit de o pădure. Dacă aveți drum cu mașina spre Viena și chef să călătoriți puțin în timp,
vă puteți abate, spre sud, ca să vizitați zona, muzeul dedicat lagărului și cimitirul prizonierilor de
război.

Intrarea în cimitirul prizonierilor de război