Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Suport de curs
Chişinău, 2017
Suportul de curs la disciplina „Bazele statului şi dreptului”
este elaborat pentru toţi studenţii din R. Moldova care nu studiază
domeniul 0421.1 Drept, inclusiv pentru studenţii facultăţilor
Energetică și Inginerie Electrică; Electronică și Telecomunicații;
Tehnologia Alimentelor; Textile și Poligrafie; Construcții,
Geodezie şi Cadastru din cadrul U.T.M., fiind prevăzut ca fiind o
familiarizare a studenţilor cu cultura juridică ca cetăţeni, deoarece
actualmente tot mai des întâlnim situaţii când este nevoie de
cunoaşterea elementară a drepturilor şi obligaţiunilor de bază.
2
CUPRINS:
INTRODUCERE.......................................................................7
4
Tema nr. 7: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA
DREPTULUI CIVIL............................................................205
7.1. Noţiuni introductive privind dreptul civil..................207
7.2. Persoana fizică...........................................................212
7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste..................220
7.4. Declararea persoanei decedată..................................222
7.5. Persoana juridică........................................................224
7.6. Actul juridic civil.......................................................232
7.7. Reprezentarea și procura............................................239
7.8. Drepturile personale nepatrimoniale..........................245
7.9. Proprietatea................................................................248
7.10. Moștenirea.................................................................251
6
INTRODUCERE
7
La elaborarea suportului de curs au fost luate în considerare
amendamentele la legislaţia specifică fiecărei ramuri de drept,
publicate până la data de 01.09.2017.
Manualul la disciplina de studiu Bazele statului şi dreptului,
elaborat şi prezentat pentru publicare de către Bostan Ina, Ursu
Viorica, Pisarenco Olga, Chiriac Natalia, Băbălău Denis
corespunde exigenţelor şi standardelor de stat privind
învăţământul superior și va contribui la dezvoltarea capacităţilor
şi abilităţilor tuturor persoanelor interesate de studierea
disciplinei date.
Astfel, ţinând cont de îndemnul spre studiu, adresat de
iluştrii dascăli ai şcolii româneşti de drept, C. Hamangiu, I.
Rosetti Bălănescu şi Al. Băicoianu: „Dreptul este o ştiinţa pentru
studentul care îl învaţă, pentru profesorul care îl explică, pentru
legiuitorul care trebuie mai întâi să cunoască nevoile sociale şi
principiile juridice înainte de a concretiza propriile sale principii
în legi, şi chiar pentru judecătorul sau avocatul care nu-şi poate
îndeplini misiunea decât dacă posedă cunoaşterea regulilor
juridice şi a principiilor conţinute în legi”, suntem ferm convinşi
de faptul că prezenta lucrare, având în vedere calităţile deosebite
ale acesteia, are o utilitate deopotrivă teoretică şi practică.
Autorii
9
1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului
12
După cum se observă, statul a apărut legat de evoluția unor
comunități umane care, pentru a funcționa, aveau nevoie de o
organizare politică dată de stat. La început, statul era o organizare
politică a triburilor și uniunilor tribale, iar apoi, o dată cu
formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de
organizare politică a acestora, situație ce o întâlnim atât în
perioada sclavagistă cât și în cea feudală.
Dacă este să ne întoarcem la definirea statului, putem
menționa că, literatura de specialitate ne furnizează o multitudine
de definiții. Astfel, ,,statul este organizaţia politică care deţine
monopolul forţei de constrângere, al elaborării şi aplicării
dreptului, exercitată într-o comunitate umană de pe un anumit
teritoriu”.
Într-o altă definiție ,,statul este privit ca ansamblul
autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică al
aparatului prin care se realizează direcţionarea societăţii” sau,
în sens larg, ,,organizarea politică a unei populaţii, în limitele
unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională,
în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă, pentru
realizarea prosperităţii fiecăruia şi a binelui comun, pentru
înnobilarea fiinţei umane, prin valorile perene ale culturii şi
civilizaţiei”.
În concepţia profesorului Nicolae Popa, statul este ,,o
modalitate social-istorică de organizare socială, prin care
grupurile şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit
expresie concentrată întreaga societate”3.
Statul este un concept şi o realitate, deşi paradoxal, ca
unitate, nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici pipăit. Aşadar, statul
poate fi identificat (cel puţin strict juridic) cu ansamblul
sistematizat de organe de stat, cuprinzând parlamente, guverne şi
alte autorități executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi
închisori etc. Statul este, astfel, un subiect de drept. Toate
celelalte subiecte de drept, fie persoane particulare, fie societăţi
comerciale, pentru a dobândi în mod pozitiv această calitate,
3 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 74.
13
adică pentru a avea valoare de subiect de drept, într-o ordine
juridică determinată, au nevoie de recunoaşterea statului. Statul
dimpotrivă, are un caracter desăvârșit, nu are nevoie de
recunoaștere, căci din moment ce există, el are recunoaşterea în
sine însuşi, nu atârnă de nici o altă putere. Fiind o categorie
socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în sens
larg şi în sens restrâns.
În sensul larg al cuvântului, statul este organizatorul
principal al activităţii unei comunităţi umane, care stabileşte
reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea
sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă
litigiile care apar în societate.
În sens restrâns şi concret, statul constă în ansamblul
autorităţilor publice care asigură guvernarea.
Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi
conducere politică a societăţii, se realizează prin anumite funcţii:
1. Funcţia legislativă - statul prin organismele sale
specializate, adoptă întreaga legislaţie în societate, inclusiv și
Constituţia.
2. Funcţia organizatorică - care are în vedere transpunerea în
viaţă a legilor şi a altor decizii adoptate, cât şi organizarea întregii
activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea
desfăşurării normale a vieţii sociale.
3. Funcţia judecătorească – supraveghează la aplicarea
corectă a legilor şi sancţionarea încălcării acestora.
4. Funcţia economică - statul este organizatorul direct al
producţiei, al activităţii economice în cadrul proprietăţii de stat,
publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-
organizatoric, prin care agenții economici independenți să-și
desfășoare activitatea, vizând armonizarea intereselor generale, în
vederea unei activități eficiente.
5. Funcţia socială - se asigură condiţiile, ca toţi cetăţenii ţării,
independent de poziţia lor socială, să ducă o viaţă decentă, prin
organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale,
sănătate etc.
14
6. Funcţia administrativă - se asigură servicii către populaţie,
pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor, precum:
energie, apă, salubritate, servicii publice etc.
7. Funcţia culturală - se asigură condiţii de instruire şi
educaţie a tuturor cetăţenilor, prin instituţii specializate, de
cercetare ştiinţifică, învățământ, cultură etc.
8. Funcţia de apărare - a ordinii sociale şi asigurarea
convieţuirii normale.
9. Funcţia de apărare a ţării - a independenţei şi suveranităţii
statale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept.
10. Funcţia de organizare şi colaborare cu alte state ale lumii
pe diferite planuri: politic, militar, economic, știinţific etc.
11. Funcţia privind apărarea păcii în lume, a menţinerii unui
climat de linişte şi înţelegere între popoare.4
16
Fără a opera o analiză minuțioasă a tuturor acestor teorii,
vom preciza că, din punct de vedere științific, statul este
considerat de către mai mulți analiști ca, forma de organizare
politică a societății, aflate pe diferite trepte de dezvoltare,
elementele cadru ce condiționează existența statului fiind:
teritoriul, populația și caracterul de organizare politică.
18
cooperare, încredere și securitate; organismele internaționale la
care participă și țara noastră etc.
5B. Negru. Teoria generală a dreptului şi statului. Chișinău: Secţia Editare a Academiei
de Administrare Publică pe lângă Guvernul R. Moldova, 1999, p. 58-59.
19
bază comunitatea de origine etnică. Sentimentul naţional este cel
mai puternic ferment de coeziune a statului şi permanenţei lui.
Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţii istorice,
interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică.
Datorită unor circumstanţe, aceste elemente nu pot fi întrunite
întotdeauna.
Naţionalitatea însă, reprezintă atât legătura individuală cu
statul, cât şi leagă în acelaşi timp indivizii între ei. Ea reprezintă
apartenenţa individului la o naţiune. La început, această legătură
apărea în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de
monarh. În prezent, această legătură abstractă, poate apărea odată
cu naşterea (relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii
(reintegrarea, naturalizarea etc.).6
Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele
căruia se crează şi funcţionează statul. Existența sa este tot atât de
necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi, în această situaţie,
pune problema apărării integrităţii şi suveranităţii sale.
Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt următoarele:
Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în
spaţiu, localizându-l şi delimitându-l de alte state;
Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu
cei care-l locuiesc, atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul
respectiv;
Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi
contribuie la structurarea autorităţilor publice, în dependenţă de
organizarea teritoriului.
Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer,
asupra cărora statul îşi exercită puterea (după unii autori şi navele
maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliții artificiali etc.).
Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului
trebuie delimitat de teritoriul altor state. Delimitarea se face prin
frontiere.
6Guceac I. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I., Academia
de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 66.
20
Frontierele sunt liniile, reale sau imaginare, trasate între
diferite puncte ale globului pământesc, pentru a delimita teritoriul
unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene. Frontierele
pot fi:
– „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;
– „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite
puncte;
– „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau
paralele geografice.
Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu
regim special, se face prin manifestarea de voinţă a statului
respectiv sau prin convenţii internaţionale, încheiate între statele
interesate. Frontierele fac parte din teritoriu, ele sunt inviolabile7.
Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2,
postulează inviolabilitatea frontierelor: ,,frontierele ţării sunt
consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea
privind frontiera de Stat a Republicii Moldova stabileşte că,
frontiera de Stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe
uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine,
iar pe planul vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul statelor
vecine. Totodată, se stipulează că, frontiera de stat stabileşte
limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii
Moldova. Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de
Republica Moldova cu statele vecine, în baza totalurilor activităţii
comisiilor bilaterale de demarcare. Frontiera se marchează pe
teren cu semne de frontieră clar vizibile.
Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă
suveranitatea statului. Datorită acestui fapt, frontierele sunt
ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat
7Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia
Centrală, 1997, p. 67.
21
a Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă
sau penală8.
Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea
teritorială implică atât drepturi cât şi obligaţii pentru state.
Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranităţii
teritoriale a statului.
Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră
,,Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi „frontierele
ţării sunt consfinţite de lege organică”. Această prevedere duce la
anumite consecinţe pentru Republica Moldova:
– teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă
atingere voinţei poporului care-l locuieşte;
– micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de
frontiere”), cerute de anumite împrejurări, nu se pot efectua decât
printr-o modificare a Constituţiei;
– interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri, ce
ar implica recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de
putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru.
–
acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de
către statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor
diplomatice pe teritoriul său. Inviolabilitatea reprezentanţelor
diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice
general acceptate între statele moderne.9
Puterea publică. Orice societate, oricât de primitivă ar fi,
trebuie să depindă de o anumită organizare şi distribuire a puterii.
Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea
socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine
structura. Fără putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine.
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor
acesteia de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea
sau subordonarea altora. Puterea se manifestă doar în cadrul
24
Kant, la rândul său, a elaborat și motivat baza filozofică a
teoriei statului de drept, în care locul principal îl ocupa omul,
personalitatea. O importantă teză formulată de Kant este:
,,Fiecare persoană reprezintă o valoare absolută, nimeni nu
poate fi considerat ca mijloc de îndeplinire, chiar și a celor mai
nobile planuri”.16 Ca principiu de bază al dreptului public,
filozoful german considera, prerogativa poporului de a avea
dreptul de participare la procesul de instaurare a ordinii de drept
prin adoptarea Constituției, ce i-ar exprima voința. Când statul are
la bază dreptul constituțional, ce exprimă voința poporului, atunci
există un stat de drept, nu pot fi limitate drepturile cetățeanului în
domeniul libertății personale, Constituției, gândirii și activității
comerciale.17
Se poate afirma18 astfel că, din perspectivă conceptuală,
statul de drept are în vedere un tip particular de stat, un adevărat
model de organizare socială, construit ca un răspuns la anumite
cerinţe, necesităţi şi exigenţe ale vieţii reale. Definit incontestabil
ca un rezultat istoric, o cucerire, prin care indivizii şi grupurile
sociale, în faţa puterii despotice, au căutat securitate şi protecţie
efectivă, statul de drept avea să capete o marcă definitivă abia
după primul război mondial.
Locuțiunea ,,stat de drept” reiese din asocierea celor doi
termeni - ,,Statul” și ,,Dreptul”. Între stat și drept există o relație
puternică. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii.
Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar N. Popa
menționează următoarele: ,,Dreptul are rolul de ,,corset” al forței,
de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de ,,calmare” a
tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale,
prin intermediul activității de stat. Pe de altă parte, statul
garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică
lezată prin activități ilicite”.19
16 А. С. Пигалкина. Oбщая теория права. Москва, 1996, p 333.
17 I. Кant. Scrieri moral – politice. București: C.H. Beck, 1991, p. 85.
18 S. Popescu. Statul de drept în dezbaterile contemporane. Bucureşti: Academiei
25
Doctrina ne furnizează o multitudine de definiții ale statului
de drept. Unele din definiţii uzează de moderaţie. Între acestea,
statul de drept presupune subordonarea statului faţă de drept (J.
Gicquel), sau un sistem de organizare, în care ansamblul
raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului (J. P.
Henry), ori statul în care puterea e subordonată dreptului (M. J.
Redor), ori o sumă de garanţii fundamentale ale libertăţilor
publice, o protecţie a legilor (J. L. Quermonne).
Sunt apoi şi definiţii mai ample, mai laborioase, oferite
conceptului. Una dintre ele aparţine Sofiei Popescu20, pentru care
statul de drept este acel „mănunchi de principii recunoscute la
scară mondială, care semnifică asigurarea autonomiei
individului, a libertăţii sale de acţiune şi autolimitarea sferei de
acţiune a statului în favoarea individului”.
Pentru mediul moldovenesc, preocuparea pentru o
problematică atât de complexă şi actuală, cum este aceea a
statului de drept, a fost reactivată în primul rând, de consacrarea
în legea fundamentală, a acestui atribut esenţial.
În literatura autohtonă, menționăm premisele statului de
drept, evidențiate de doctorul în drept Boris Negru, prin care
statul de drept:
– este fundamentat pe supremația legii;
– presupune realizarea strictă a legilor de către toți;
– se prevede răspunderea reciprocă a statului și a cetățenilor;
– existența democrației constituționale reale;
– asigurarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
–
există o reală separație și independență a puterilor.21
În concluzie, putem menționa, că statul de drept este un nou
model de concepere a raportului şi relaţiilor dintre instituţii, între
acestea şi cetăţean, dintre societatea civilă şi politică. El constituie
o garanţie suplimentară pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Şi în Republica Moldova, după 1989, se poate aprecia că se
înfăptuieşte un stat de drept, fundamentat pe supremaţia legii, a
29
legislativă şi executivă. Puterea legislativă aparţine
parlamentului, ales de către un cerc de supuşi (în dependenţă de
tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea
executivă este încredinţată monarhului, care o exercită împreună
cu guvernul numit de el. Ramura judecătorească la fel aparţine
monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile
adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu putere de
lege şi de a dizolva parlamentul. Guvernul poartă răspundere în
faţa şefului de stat. O astfel de formă de guvernământ există în
Maroc, Iordania, Kuwait.
2. Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată
decât monarhia dualistă. Actualmente, monarhia parlamentară
este în: Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania,
Japonia, Danemarca. În monarhia parlamentară puterea
monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind limitată
considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către
parlament, monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se
formează în baza majorităţii parlamentare şi poartă răspundere în
faţa parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a
votului de neîncredere guvernului, acesta demisionează.
Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent. Orice
act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful
guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul monarhiei
parlamentare monarhul domneşte, dar nu guvernează.28
Republica (lat. res publica – treburi publice) - este forma
de guvernământ, în care cetăţenii deţin şi exercită puterea
suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte).
Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu este
ereditară şi nici viageră.29 Republica este considerată cea mai
democratică formă de guvernământ.
Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi
semiprezidenţiale.
34
Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația termenilor: țară,
autoevaluare: stat, putere politică, suveranitate,
independență, supremație.
2. Formulați definiția statului în sens larg
și în sens restrâns.
3. Determinați care sunt funcțiile statului.
4. Expuneți și analizați caracterele
definitorii ale statului.
5. Determinați care sunt elementele
obligatorii ale statului.
6. Determinați care sunt funcțiile
teritoriului în stat.
7. Expuneți teoriile privind geneza
statului.
8. Formulați definiția statului de drept.
9. Expuneți și explicați caracterele
statului de drept.
10. Formulați definiția formei de stat.
11. Clasificați statele după forma de
guvernământ.
12. Clasificați statele după structura de stat.
13. Clasificați statele după regimul politic.
14. Analizați enunțul ,, Republica Moldova
este un stat suveran şi independent, unitar şi
indivizibil”.
35
3. Constituţia Republicii Moldova din
29.07.94//Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.1 din 12.08.1994.
4. Giorgio del Veechio. Lecții de filosofie
juridică. București: Europa-Nova, 1995.
5. Guceac I. Curs elementar de drept
constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul
Afacerilor Interne, Academia de Poliţie
„Ştefan cel Mare”, 2001.
6. Iliescu A. P.. Introducere în politologie.
București: BIC ALL, 2002.
7. Negru B. Teoria generală a dreptului şi
statului. Chișinău: Secţia Editare a
Academiei de Administrare Publică pe
lângă Guvernul Republicii Moldova, 1999.
8. Picard Edmond. Le droit pur: Les
permannences juridiques. Les constantes
juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921.
9. Popa Nicolae. Teoria generală a
dreptului. Bucuresti: C.H. Beck, 2008.
10. Popescu Sofia. Statul de drept în
dezbaterile contemporane. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 1998.
11. Racila Emil, Vâslan Călin. Politologie.
București: Academia de studii economice,
2003.
12. Tămaş S. Dicţionar Politic. Instituţiile
democraţiei şi cultura civică. Bucureşti:
Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996.
13. Weber Max. Politica o vocaţie şi o
profesie. București: ed. Anima, 1992.
14. Гроций Т. О праве войны и мира.
Москва, 1956.
15. Кant I. Scrieri moral – politice.
București: C.H. Beck, 1991.
36
16. Локк Дж. Избранные филосовские
произведения. Москва, 1960.
17. Пигалкина А. С. Oбщая теория
права. Москва, 1996.
18. Хроранюк В. Н. Теория Государства
и право. Москва, 1996.
32Baltag D., Guţ u Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chiş inău: Academia de
poliţ ie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.1
33 Baltag D., Guţ u Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de
34Baltag D., Guţ u Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de
poliţ ie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.23
40
capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a transforma socialul.
Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice,
drepturile esenţiale ale individului: ("drepturile fundamentale"),
dreptul care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor,
posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii
şi libertăţii, pentru că omul după natura sa, este o fiinţă demnă şi
liberă. Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor
la viața socială. Disciplinarea conduitei umane trebuie să
pornească de la cunoașterea aptitudinilor și relațiilor existențiale,
a comportamentului corelat al omului într-un sistem de relații dat.
Acesta presupune cunoașterea factorului uman în dinamismul și
multitudinea însușirilor și aptitudinilor sale, luarea în considerare
a nevoilor, intereselor și finalităților acțiunilor omului, în
diversele sale ipostaze, (cetățean, proprietar, alegător, funcționar,
muncitor, etc.).
– factorul internaţional (situaţia internaţională a ţării
respective, raporturile cu vecinii, cu comunitatea internaţională
care influenţează de asemenea asupra dreptului) etc.
Funcţiile dreptului. Funcţiile dreptului sunt direcţiile
principale de influenţă a mecanismului juridic care evidenţiază
rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale.
1. Funcția de instituționalizare a organizării social-politice.
Dreptul este acela care asigură organizarea și funcționarea
puterilor publice, precum și instituțiilor publice fundamentale (nu
trebuie să uităm de respectarea principiilor suveranității
poporului, separației puterilor, autonomiei locale și
descentralizării), coraportul între autoritățile publice.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor
fundamentale ale societății. Ocrotind și garantând ordinea
constituțională, proprietatea, statul și rolul individului, dreptul
apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. El
apără prin mijloace specifice fiecărei ramuri, viața în comun
împotriva diferitelor excese individuale, asigură libertatea,
securitatea persoanei, apără proprietatea.
41
3. Funcția de conducere a societății. Fiind mijlocul cel mai
eficace pentru realizarea scopurilor social politice, dreptul este
conducătorul de bază al societății, evidențiind nevoile fiecărui
individ, dirijând relațiile între membrii societății, la fel se implică
ca mediator în rezolvarea conflictelor apărute.
4. Funcția normativă. Funcţia normativă a dreptului exprimă
poziţia specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un
mijloc eficace de organizare şi conducere socială, îmbrăţişând
cele mai importante relaţii sociale, dreptul are o poziţie specifică
în ansamblul celorlalte forme normative bucurându-se de un
tratament social specific.
5. Funcția informativă – reflectând realitatea, în normele
juridice se acumulează cunoștințe despre viața multilaterală a
societății.
6. Funcția educativă priveşte însuşirea normelor juridice de
către destinatarii acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii
manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor existente;
când intenţionează să încheie un act, un contract, studiază textele
actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este interzis;
în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
7. Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla
incriminare a faptelor periculoase pentru societate, dreptul
previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale îl conţin,
tendinţele de încălcare a acestora.
8. Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea
aplicată în cazul încălcării unei norme nu se realizează doar
pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel
de fapte.
49
subiectul să-şi aleagă singur conduita, acţionând după propria
apreciere.
D. Criteriul sferei de cuprindere. După sfera de cuprindere şi
natura reglementării normele juridice se mai clasifică în:
1. norme generale. Normele generale au sfera cea mai largă,
aplicându-se tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă a
dreptului.
2. norme speciale. Normele speciale cuprind un domeniu mai
restrâns de relaţii sau anumite instituţii.
3. norme de excepţie sunt acele norme care se abat de la
reglementarea generală, admițând o reglementare de excepţie
faţă de dreptul comun şi dispoziţiile generale.
35 Art.8, Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001. În M. O. al R. Moldova
nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
53
învăţământului; l) regimul general al cultelor religioase; m)
regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război; n)
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; o)
acordarea amnistiei şi graţierii;
Prin lege organică se reglementează şi36: a) consfinţirea
frontierelor ţării; b) stabilirea Imnului de Stat; c) modul de
funcţionare a limbilor; d) condiţiile dobândirii, păstrării şi
pierderii cetăţeniei; e) structura sistemului naţional de ocrotire
a sănătăţii şi mijloacele de ocrotire şi protecţie a sănătăţii fizice
şi mintale a persoanei; f) stabilirea funcţiilor publice ai căror
titulari nu pot face parte din partide; g) prelungirea mandatului
Parlamentului în caz de război sau catastrofă; h) stabilirea unor
incompatibilităţi ale calităţii de deputat în Parlament, altele
decât cele prevăzute expres de Constituţie; i) procedura de
alegere a Preşedintelui Republicii Moldova; j) prelungirea
mandatului Preşedintelui Republicii Moldova în caz de război
sau catastrofă; k) stabilirea altor membri ai Guvernului, în
afară de Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-
miniştri şi miniştri; l) stabilirea unor incompatibilităţi ale
funcţiei de membru al Guvernului, altele decât cele prevăzute
expres de Constituţie; m) stabilirea structurii sistemului
naţional de apărare; n) formele şi condiţiile speciale de
autonomie ale unor localităţi din stânga Nistrului şi din sudul
Republicii Moldova; o) atribuţiile, modul de organizare şi
funcţionare a Curţii de Conturi; p) stabilirea normelor
materiale şi procedurale de iniţiere, desfăşurare şi lichidare a
afacerii (activităţii de întreprinzător), precum şi de control
asupra afacerii; q) stabilirea limitelor de reglementare a
activităţii de întreprinzător pentru Guvern şi/sau pentru
autorităţile administraţiei publice.
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
aleşi, după cel puţin două lecturi şi sunt subordonate legilor
constituţionale. Modificarea, completarea şi abrogarea legilor
36 Art.9, Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001. În M. O. al R. Moldova
nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
54
organice sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă,
prin lege organică, conform procedurii stabilite în acest sens.
Exemple de legi organice: toate codurile R. Moldova (civil,
procesual civil, penal, procesual penal, muncii, vamal,
contravențional, fiscal, educației etc.), Legea cu privire la
cetățenie, Legea privind actele legislative etc.
– Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor
sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi
legilor organice. Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi şi sunt subordonate legilor constituţionale
şi organice. Modificarea, completarea şi abrogarea legilor
ordinare sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă,
prin lege ordinară, conform procedurii stabilite în acest sens.
Exemple de legi ordinare: Legea privind Codul de conduită
a funcţionarului public, Legea cu privire la modul de
introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul Republicii
Moldova de către persoane fizice etc.
2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui,
Hotărârile Parlamentului, Hotărârile Guvernului, Actele
Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.
În definirea sferei de cuprindere a actelor normative
subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere următoarele37:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv
Constituţia), să nu conţină dispoziţii contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror
reglementare este prevăzută a fi dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale
ale organului de la care emană;
d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă
de cele inferioare;
e) să fie date în formă şi cu procedura prevăzută pentru fiecare
din ele.
60
justiţiei acel „honeste vivere” (a trăi cinstit). Sau, legile vin şi
pleacă, justiţia rămâne.
– Principiul responsabilității. Responsabilitatea însoţeşte
libertatea. Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă
un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: - libertatea în
raport cu natura; - în raport cu societate; - libertatea omului în
raport cu sine însuşi. În ordinea de idei care ne interesează, aceea
a libertăţii ca fundament al responsabilităţii, avem în vedere
sensul libertăţii sociale a omului (cunoaştere, decizie, acţiune).
Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de
rezultatele acţiunii sociale a omului, se admite faptul că acţiunea
socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii,
pe de o parte, iar pe de altă parte că libertatea este o condiţie
fundamentală a responsabilităţii. Fiind strâns legată de acţiunea
omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelată cu sistemul
normativ. Nivelul şi măsura responsabilităţii sunt apreciate în
funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere
conştientă în practică a prevederilor normelor sociale. Ca o
concordanţă dintre ideile, sentimentele, atitudinile individului şi
cerinţele sociale, responsabilitatea era plasată la început, pe
terenul moralei. Trebuie de subliniat, că responsabilitatea
înţeleasă ca o dimensiune a individului ce reglementează întregul
său comportament nu poate fi redusă doar la nivelul său moral,
există o corelaţie a tuturor formelor de responsabilitate (morala,
politica, juridică). Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin
posibilităţile pe care le are de a interveni post factura pe terenul
răului deja făptuit, moment în care sancţiunea se impune; el are
posibilitatea prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la
fundamentarea unei atitudini culturale a individului faţă de lege,
atitudine ce presupune grija asumată faţă de integritatea valorilor
sociale apărate pe cale legală (implicând deci fenomenul
responsabilităţii). Dobândind dimensiunea responsabilităţii,
individul nu se mai află în situaţia de subordonare "oarbă" şi
supunere neînţeleasă faţă de normă de drept, ci în situaţia de
61
factor care se raportează la normele şi valorile unei societăţi în
mod activ şi conştient.
2007, p. 150
63
răspunderea penală); contravenţia (ce atrage răspunderea
administrativă şi contravenţională); delictul (ce atrage
răspunderea civilă şi constituţională); abaterea disciplinară( ce
atrage răspunderea de dreptul muncii (materială și disciplinară)).
2) Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător.
Această condiție reprezintă consecinţa negativă, patrimoniala sau
morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite
săvârşite de o altă persoană sau, altfel spus, rezultatul prin care se
vatămă ori periclitează valorile sociale ocrotite prin normele
juridice47. În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor
este tocmai elementul probator prin care se ajunge la dovedirea
săvârșirii ei. În cazul altor situații, mărimea prejudiciului creat
poate atrage o răspundere sporită prin reținerea unor circumstanțe
agravante48. Prejudiciul determină obligaţii de reparaţiune în
anumite condiţii prevăzute de legea în vigoare: a) să se fi atins un
drept subiectiv dobândit sau un interes; b) acest interes să nu fi
fost reparat49.
În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi
materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul
şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui
bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară,
iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi
demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)
3) Legătură cauzală dintre fapta ilicită rezultatul
socialmente dăunător. Răspunderea juridică va interveni numai
atunci când între acţiunea ilicită şi rezultatul produs există un
raport de cauzalitate. În practică judiciară s-a stabilit că fapta
omului poate fi considerată cauză a unui rezultat nu numai atunci
când raportul dintre faptă şi rezultat constituie expresia
necesităţii, ci atunci când acel raport are caracterul unei înlănţuiri
47Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală,
2007, p. 153-154
48 Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, 2001, p.284
49 Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală,
2007, p. 154
64
întâmplătoare. În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării
ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii
sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru
declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului
îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau
inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul
săvârşit şi rezultatul produs.
4) Vinovăţia. Vinovăţia este o stare subiectivă carе îl
caracterizează pe autоrul faptei ilicite în momentul încălcării
normei juridicе, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă
de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia50.
Vinovăţia are un conţinut psihologic şi, în consecinţă, ea se poate
pune şi cerceta ca problemă numai în legătură cu acţiunile sau
inacţiunile conştiente ale omului. Astfel, conținutul psihologic
este format din:
– Voinţă. Voința exprimă dorinţa manifestă a persoanei de a
acționa sau nu într-un anumit fel ori indiferenţa acesteia faţă
de eventualitatea producerii consecințelor socialmente
negative ale faptei sale.
– Conştiinţă. Conștiința este considerată ca un proces psihic
care presupune cunoaştere, o înţelegere sau o reprezentare,
precum şi o activitate intelectuală sau psihică ori o cunoaştere
imediată în baza unui minim etic comun valabil pentru întreaga
societate.
Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia
ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare
de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia necesară
săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale
poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi
urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da
seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o
voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă,
neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de
cauză în vederea atingerii unui scop.
50 Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.547
65
Vinovăţia îmbracă două forme: intenția și culpă.
1. Intenţia, care exprimă un fenomen complex, ce reclamă
ambianța spirituală și morală ce precede și însoțește săvârșirea
unui act ilicit51. Ea este de două feluri:
– directă. Adică, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau
inacțiunea sa, precum și modul de înfăptuire a rezultatului
prejudiciabil. În astfel de condiții, el urmărește producerea
acestui rezultat.
– indirectă. Autorul, deși prevede rezultatul acțiunii sale el,
nu-l urmărește, ci numai acceptă posibilitatea producerii lui.
Ceea ce caracterizează intenția indirectă este atitudinea
indiferentă a făptuitorului față de rezultatul prejudiciabil.
2. Culpa – constituie o formă aparte de legătură psihică a
autorului cu fapta, caracterizată prin producerea de către agent a
unui rezultat pe care nu l-a voit și pe care, cu mai multă diligență,
l-ar fi putut evita52. Este formă mai puţin gravă a vinovăţiei şi
îmbracă în dreptul penal două forme:
– imprudenţa (uşurinţa) este atunci când autorul faptei ilicite
a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă
acest rezultat și nici nu l-a dorit, sperând în mod uşuratic că el
nu se va produce.
– neglijenţă constă în ,,omiterea luării precauțiilor cerute de
îndeplinirea unei obligații de care este ținut agentul”53. Deci,
neglijența se realizează numai în legătură cu îndeplinirea unor
acte pozitive pe care o persoană avea datoria să le efectueze.
56Bulai C. Manual de drept penal. Parte generală. Bucureşti: All Beck, 1997, p. 308
57Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a. București: All
Beck, 2005, p. 361
70
ilicite ale administraţiei publice ce au provocat daune. Aceste
prejudicii se pot aduce atât în cazul exercitării în condiții legale a
funcției publice, cât și atunci când funcția publică a fost
îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită. Particularitățile
răspunderii administrativ-patrimoniale sunt58:
intervine pentru pagubele cauzate prin acte sau fapte
administrative sau prin nesoluționarea în termen legal a unei
cereri;
actul administrativ sau faptă administrativă contestate, prin
care s-a produs un prejudiciu material și/sau moral, trebuie să fie
ilegale;
răspunderea revine celui ce a comis fapta ilegală sau a emis
actul administrativ, care avea obligația de a emite acest act sau
care avea obligația să rezolve cererea într-un anumit termen;
răspunderea autorității publice este solidară cu cea a
funcționarului public care a emis actul sau care nu a răspuns în
termenul legal la cererea care i-a fost adresată;
se referă atât la prejudiciul material, cât și la prejudiciul
moral, pe care la suferit persoana fizică sau juridică;
asupra existenței prejudiciului, asupra probelor și dovezilor
prezentate, urmează să se expună instanța de contencios
administrativ;
terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la
funcționarul public vinovat de producerea pagubei, fie de la
autoritatea publică pentru care lucrează funcționarul respectiv;
este limitată la acele cazuri în care pagubele produse sunt
legate de greșelile serviciului respectiv, adică să aibă legătură cu
exercitarea funcției publice respective.
– contravenţională. Răspunderea contravenţională survine în
rezultatul încălcării de către un subiect a normelor prescrise de
legea contravenţională, cu alte cuvinte - în urma naşterii unui
raport de conflict. Sau alţi autori o definesc ca răspunderea care
59 Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 190. 533
p
60 Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 191
72
unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale unităţii
etc.
– Răspunderea materială (patrimonială) în dreptul muncii.
Potrivit art.327 alin. (1) C.M., răspunderea materială a uneia
dintre părţile contractului individual de muncă faţă de cealaltă
parte intervine numai în cazul în care a fost cauzat un prejudiciu
material sau moral, ori în mod cumulativ: material şi moral, în
dependenţă de calitatea procesuală a părţilor şi circumstanţele
cauzei, în legătură cu exercitarea obligaţiilor asumate prin
contractul individual de muncă. Răspunderea materială în dreptul
muncii reprezintă una dintre formele răspunderii juridice, care
impune obligația uneia dintre părțile contractului individual de
muncă (angajatorul sau salariatul) de a repara, în condițiile legii,
prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu exercitarea
obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă”61.
Astfel, spre deosebire de răspunderea disciplinară, răspunderea
materială în dreptul muncii poate surveni ca atât față de salariat,
cât și față de angajator.
Răspunderea materială a angajatorului față de salariat.
Angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care
aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de
posibilitatea de a munci. Această obligaţie survine, în particular,
în caz de: a) refuz neîntemeiat de angajare; b) eliberare ilegală din
serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă; c) staţionare a unităţii
din vina angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului tehnic; d)
reţinere a eliberării carnetului de muncă; e) reţinere a plăţii
salariului; f) reţinere a tuturor plăţilor sau a unora din ele în caz
de eliberare din serviciu; g) răspândire, prin orice mijloace (de
informare în masă, referinţe scrise etc.), a informaţiilor
calomnioase despre salariat; h) neîndeplinire în termen a hotărârii
organului competent de jurisdicţie a muncii care a soluţionat un
litigiu (conflict) având ca obiect privarea de posibilitatea de a
munci.
76
Bibliografie 1. Baltag D. Teoria răspunderii și
de referință: responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr.
Centrală, 2007, 440 p.
2. Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii
juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa,
2007, nr.8, p.4-8
3. Baltag Dumitru, Guţ u Alexei, Ursan
Igor. Teoria generală a dreptului. Chişinău:
Academia de poliţ ie „Ştefan cel Mare”,
2002, 335 p.
4. Barac L. Răspunderea și sancțiunea
juridică, București: Lumina Lex, 1997. 375
p.
5. Boilă L.R. Răspunderea civilă
delictuală obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck,
2009, 496 p.
6. Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul
muncii. Manual. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2014, 736 p.
7. Bulai C. Manual de drept penal. Parte
generală. Bucureşti: All Beck, 1997, 655 p.
8. Codul penal al R. Moldova aprobat
prin Legea R. Moldova 985 din18.04.2002.
În: M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-
129/1012, art. 35
9. Costin M. Noţiunea de conduita ilicita
și criteriile ei de determinare. În Revista
româna de drept, nr. 10, 1970, p.67-80
10. Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice
ale codului penal. Partea generală.
București: C.H. Beck, 1966, 388 p.
11. Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui
Republicii Moldova. În Administrarea
Publică, nr. 4, 2012, p. 28-33
77
12. Iorgovan A.Tratat de drept
administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck,
2001, 650 p.
13. Iorgovan A. Tratat de drept
administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a.
București: All Beck, 2005, 720 p.
14. Legea privind actele legislative nr. 780
din 27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr.
36-38 din 14.03.2002, art. Nr. 210.
15. Pisarenco O. Răspunderea administra-
tivă și contenciosul administrativ: suport de
curs. Chișinău: Tehnica UTM, 2017, 113 p.
16. Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un
fenomen social. În Revista Administrarea
publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87.
17. Popa C. Teoria generală a dreptului.
Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 320 p.
18. Savatier R. Traité de la responsabilité
civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr.
générale de droit et de jurisprudence, 1939,
610 p.
19. Țiclea A. Dreptul muncii. Curs
universitar. București: Global Lex, 2007,
533 p
20. Vasiliu Răzvan. Răspunderea
patrimoni-ală a salariaților în lumina noilor
modificări ale Codului muncii. În Revista
de Drept Social, nr. 3, 2010.
21. Vonică R. Introducere generală în
drept. – Bucureşti: Lumina Lex, 2000, 599
p.
78
Tema nr. 3: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA
DREPTULUI CONSTITUŢIONAL
p. 19
80
statului, guvernul, administraţia publică, instanţele judecătoreşti,
Curtea Constituţională ş.a.).
2. Dreptul constituţional normativ sau fundamental care are
ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemului normativ. Art.
8 din Constituţia R.M. prevede că „Republica Moldova se obligă
să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care
este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internațional”.
3. Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are
ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale.
Prin izvoare de drept constituţional se înţeleg formele de
exprimare a normelor juridice, care sunt adoptate sau sancţionate
de stat. Pentru a fi izvoare de drept constituţional, actele
normative trebuie sa fie adoptate de organe de stat competente şi
în acelaşi timp să reglementeze relaţiile privitoare la instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii66.
Printre izvoarele dreptului constituţional se enumeră:
1. Constituţia și legile de modificare a constituţiei.
Constituţia ar putea fi definită, ca actul juridic normativ suprem,
exprimat, de regulă, în formă scrisă, care cuprinde nomele ce
reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea,
menţinerea și exercitarea puterii statale, act adoptat, de regulă,
printr-o procedură specifică, menită să-i confere forţă juridică
supremă67. Constituția R. Moldova a fost adoptată la data de
29.07.1994 și a intrat în vigoare la data de 27.08.1994.
Din punct de vedere juridic, Constituţia Republicii Moldova
este structurată în: preambul 7 titluri, unele având capitole şi
secţiuni, şi 143 de articole.
Preambulul declară Constituţia „Legea supremă a societăţii
şi a statului”, motivează necesitatea adoptării Legii fundamentale,
reafirmând valorile general-umane, recunoaşterea dreptului
Tehnica-U.T.M., 2017, p. 20
81
internaţional.
Titlul I - Principii generale - conţine reglementări privind
forma de guvernământ. Republica Moldova este considerată stat
suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept şi
democratic. Se proclamă suveranitatea poporului, teritoriul
Republicii Moldova considerându-se inalienabil. Se stabileşte că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la
care Republica Moldova este parte.
Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
- se divizează în patru capitole, care stabilește în ordine succesivă
principiile reglementării drepturilor, libertăților și îndatoririlor
fundamentale ale cetățenilor, spectrul drepturilor politice, civile,
social-economice şi culturale, sistematizarea îndatoririlor
fundamentale și statutul și rolul avocatului poporului în
promovarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului.
Titlul III – Autorităţile publice - este structurat în 6 capitole,
6 secţiuni şi 67 articole, în care sunt reglementate autorităţile
publice din Republica Moldova (Parlamentul, Preşedintele,
Guvernul, Administraţia publică, Autoritatea judecătorească),
limitele competenţelor lor, precum şi raporturile de colaborare
dintre puterile statului.
Titlul IV - Economia naţională şi finanţele publice - este
format din 8 capitole, care enunţă principiile generale privind:
economia, proprietatea, sistemul financiar-creditar, bugetul
public naţional, sistemul fiscal.
Titlul V - Curtea constituţională - cuprinde 7 articole, prin
care stabileşte statutul acestui organ de jurisdicţie constituţională,
principiile de activitate, atribuţiile, structura şi efectul hotărârilor
Curţii.
Titlul VI - Revizuirea constituţiei - este consacrat
modalităţilor şi procedurilor de revizuire a legii supreme.
Titlul VII - Dispoziţii finale şi tranzitorii - este ultimul din
82
Constituţie, considerat parte integrală a ei care în 8 articole
cuprinde reguli referitoare la termenele şi modalitatea de intrare
în vigoare a Constituţiei.
2. Legile ce reglementează relaţiile sociale referitoare la
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat (de exemplu,
Legea cu privire la cetăţenie, Legea cu privire la organizarea
judecătorească ș.a.);
3. Decretele Președintelui Republicii Moldova, ce
reglementează relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii de stat (de exemplu, decretele cu privire la
mobilizarea parţială sau generală în forţele armare, declararea
stării excepţionale, de asediu sau de război, decorarea cu distincţii
de stat etc.);
4. Tratatele internaţionale la care R. Moldova este parte în
care sunt reglementate relaţiile sociale ce ţin de instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii de stat (de exemplu, Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite, Acordul de asociere a Republicii
Moldova cu UE). Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional
conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o
revizuire a acesteia68.
85
– norme permanente;
– norme excepţionale.
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional
86
4. Partidele şi alte formaţiuni politice sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, deoarece acestea „contribuie
la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în
condiţiile legii, participă la alegeri” (art. 41. alin. (1) din
Constituţie).
5. Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional fie aparte, ca persoane fizice, fie ca persoane
învestite cu anumite prerogative în organele legiuitoare (deputaţi
în Parlament), fie organizați în circumscripţii electorale.
6. Străinii și apatrizii. Aceştia sunt subiecte ale raporturilor
de drept constituţional în legătură cu acordarea azilului politic sau
în cazul protecţiei proprietăţii private (art. 19 din Constituţie).
88
– Neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia
dintre soţi, asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei
copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens al părinţilor.
Pe lângă principiile enumerate de Legea cetățeniei,
Constituția R. Moldova enumeră și alte principii, cum ar fi:
– egalitatea cetăţenilor Republicii Moldova – toţi cetăţenii
Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice,
fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială78;
– protecţia cetăţenilor. Art. 18 din Constituţia R.M. prevede
că cetăţenii beneficiază de protecţia statului atât în țară, cât și în
străinătate şi ei nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară);
– responsabilitatea statului faţă de cetăţenii săi şi a cetăţenilor
faţă de stat (art. 134. alin. (3) din Constituţie);
– libertatea opiniei şi a exprimării oricărui cetăţean este
garantată de Constituţie (art. 32 din legea supremă);
– dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în conformitate cu
prevederile Codului electoral (art. 38 din Constituţie);
– dreptul la administrarea treburilor publice şi accesul la o
funcţie publică (art. 38 din Constituţie) etc.
Instituţia cetăţeniei în Republica Moldova este
reglementată prin art.17-18 din Constituţie, Legea cetăţeniei
Republicii Moldova nr.1024-XIV din 02.06.2000, de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi de
alte acte normative adoptate în corespundere cu acestea.
Conform legislaţiei naţionale cetăţenia poate fi dobândită
prin: a) naştere; b) recunoaştere; c) înfiere; d) redobândire; e)
naturalizare.
a) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin naştere:
Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul79:
80Art. 12 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
90
c) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin înfiere81:
Copilul apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii
Moldova prin înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sunt cetăţeni ai
Republicii Moldova.
Asupra cetăţeniei copilului apatrid, înfiat de soţi unul dintre
care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean
străin hotărăsc, de comun acord, înfietorii. În cazul când înfietorii
nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la
Republica Moldova, va decide instanţa de judecată, ţinând cont
de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de
14 ani, se cere consimţământul lui, autentificat de notar.
Copilul cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul
dintre ei fiind cetăţean al Republicii Moldova, sau unul fiind
cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau
apatrid, poate deveni cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă
la cetăţenia statului străin, cu excepţia cazurilor prevăzute de
acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
d) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin redobândire82:
Persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova
o poate redobândi la cerere, păstrându-şi, la dorinţă, cetăţenia
străină, dacă nu cade sub incidenţa următoarelor condiții:
a) a săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva
umanităţii;
b) a fost implicată în activitate teroristă;
c) a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni
premeditate şi are antecedente penale sau la momentul examinării
cererii se află sub urmărire penală;
d) desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului,
ordinea publică, sănătatea şi moralitatea populaţiei;
Persoana căreia i s-a retras cetăţenia Republicii Moldova pe
motiv că a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc
81 Art. 13 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
82 Art. 16 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
83 Art. 17 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
8484 Art. 17, alin. (1) Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr.
86Art. 23 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
95
retragerea cetăţeniei Republicii Moldova se vor înainta
Preşedintelui Republicii Moldova de Agenția Servicii Publice,
precum şi de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene
direct sau prin intermediul reprezentanţelor diplomatice sau al
instituţiilor consulare ale Republicii Moldova.
Propunerile, avizele şi alte materiale referitoare la
retragerea cetăţeniei Republicii Moldova dobândite în temeiul art.
17 alin. (11) și (31) vor fi înaintate Preşedintelui Republicii
Moldova de către Ministerul Economiei.
În Republica Moldova se permite pluralitatea de cetăţenii:
– copiilor care au dobândit automat la naştere cetăţenia
Republicii Moldova şi cetăţenia unui alt stat;
– cetăţenilor săi, care deţin concomitent cetăţenia unui alt
stat, când această cetăţenie este dobândită automat prin căsătorie;
– copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobândit
cetăţenia unui alt stat în urma înfierii;
– dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor
internaţionale la care Republica Moldova este parte;
– în cazul în care renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau
pierderea ei nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În interesele republicii şi în cazuri excepţionale, cetăţenii
unor alte state pot deveni şi cetăţeni ai Republicii Moldova, prin
decret al Preşedintelui Republicii Moldova, dacă nu cad sub
incidenţa art. 20 lit. a)-d)87 din Legea cetăţeniei.
Dobândirea de către cetăţeanul Republicii Moldova a
cetăţeniei altui stat nu atrage pierderea cetăţeniei R. Moldova.
88 Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13.
București: C.H.Beck, 2008, p. 140.
89 Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13.
97
La categoria drepturilor economice şi sociale se enumeră:
Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 36), Dreptul la un mediu
înconjurător sănătos (art. 37), Dreptul de a întemeia şi de a se
afilia la sindicate (art. 42), Dreptul la muncă şi la protecţia muncii
(art.43), Interzicerea muncii forţate (art. 44), Dreptul la grevă (art.
45), Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46),
Dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art. 47), Protecţia
familiei şi a copiilor orfani (art. 49), Ocrotirea mamei, copiilor şi
a tinerilor (art.50), Protecţia persoanelor handicapate (art. 51).
La categoria drepturilor culturale se includ: Libertatea
creaţiei (art. 33) și Dreptul la învăţătură (art. 35).
Îndatoririle fundamentale reprezintă acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea
intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în
realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului92.
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate
în art. 55-59 ale Constituției R. Moldova, după cum urmează:
1. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor (art. 55). Orice
persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu
bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.
2. Devotamentul faţă de ţară (art. 56). Devotamentul faţă de
ţară este sacru. Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii
publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a
obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun
jurământul cerut de ea.
3. Apărarea Patriei (art. 57) este un drept şi o datorie sfântă a
fiecărui cetăţean. Serviciul militar este satisfăcut în cadrul forţelor
militare, destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi menţinerii
ordinii publice, în condiţiile legii.
4. Contribuţii financiare (art. 58). Cetăţenii au obligaţia să
contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a
92Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13.
București: C.H.Beck, 2008, p. 148.
98
sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor
stabilite prin lege.
5. Protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea
monumentelor istorice şi culturale constituie o obligaţie a fiecărui
cetăţean (art. 59).
19
95 Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998, p. 316
99
puterilor în stat. Potrivit art. 6 a Constituției R. Moldova, „în
Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi
judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea
prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei”.
a) Puterea legislativă. Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate
legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
Alegerea Parlamentului. Cetăţenii R.Moldova, care au
vârsta de cel puţin 18 ani, aleg prin vot direct membrii
Parlamentului o dată la patru ani. Alegerile parlamentare pot avea
loc mai devreme de patru ani în cazul dizolvării Parlamentului şi
pot interveni în următoarele cazuri:
1) este imposibil de format Guvernul (alin. (1) art. 85 al
Constituţiei);
2) nu s-a acceptat votul de încredere pentru formarea
Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (alin.
(2) art. 85 al Constituţiei);
3) este blocată procedura de adoptare a legilor timp de 3
luni (alin. (1) art. 85 al Constituţiei);
Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii. În
cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui Republicii Moldova şi nici în timpul stării de
urgenţă, de asediu sau de război.
Organizarea internă a Parlamentului R. Moldova. Potrivit
art. 64 din Constituţia R.Moldova, structura, organizarea şi
funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament, adoptat
de el însuşi. Organizarea internă a Parlamentului constă din doua
formaţiuni: organele de conducere şi formaţiunile interne.
Din organele de conducere fac parte:
− Preşedintele Parlamentului, care este ales, prin vot secret,
cu majoritatea voturilor din numărul de deputaţi aleşi, pe durata
mandatului legislativului, candidaţii fiind propuşi de fracţiunile
parlamentare. Preşedintele Parlamentului reprezintă instituţia în
100
ţară şi peste hotare, conduce lucrările legislativului şi ale Biroului
permanent, semnează legile şi hotărârile adoptate de către
Parlament, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de Regulamentul
Parlamentului.
− Vicepreşedinţii Parlamentului, care se aleg la propunerea
Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor
parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, îndeplinesc în
modul stabilit atribuţiile Preşedintelui Parlamentului, la
rugămintea sau în absența acestuia.
− Biroul permanent, care este un organ colegial de conducere
al Parlamentului, compus din Preşedintele legislativului,
vicepreşedinţi şi membri ai Biroului, desemnaţi de fracţiunile
parlamentare, în limitele numărului de locuri care le revin. Biroul
pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor Parlamentului,
întocmeşte ordinea de zi a şedinţelor acestuia şi o prezintă spre
aprobare Parlamentului, supune votului Parlamentului
componenţa nominală a comisiilor parlamentare, coordonează
activitatea acestora ş.a.
Formaţiunile interne sunt reprezentate prin:
− Grupurile parlamentare, care în Republica Moldova sunt
numite „fracţiuni parlamentare”, activitatea cărora este
reglementată de Regulamentul Parlamentului şi în competenţa lor
intră formarea comisiilor parlamentare în baza reprezentării
proporţionale, repartizarea luărilor de cuvânt ş.a.
− Comisiile parlamentare, care sunt organe interne de lucru
ale Parlamentului de competenţă specială, alese pe întreaga durată
a legislaturii în diferite domenii de activitate: economie, buget,
finanţe; securitate naţională, apărare şi ordine publică; drepturile
omului şi relaţiile interetnice; agricultură, educaţie, sănătate ş.a.
− Comisiile de anchetă, care sunt formate ocazional la cererea
unei fracţiuni parlamentare sau a unui grup de deputaţi, ce
constituie cel puţin 5% din numărul deputaţilor aleşi, şi aprobată
de către Parlament cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Caracterul activităţii acestor comisii se referă la efectuarea unor
anchete politice, legislative, judiciare, electorale ş.a.
101
Aparatul Parlamentului asigură asistenţa organizatorică,
informaţională şi tehnică a activităţii legislativului, Biroului
permanent, fracţiunilor parlamentare şi a deputaţilor.
Parlamentul Republicii Moldova se întruneşte în două
sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi
nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie, iar a doua sesiune începe în
luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. La
cererea Preşedintelui Republicii Moldova, Preşedintelui
Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi, Parlamentul poate să
se întrunească în sesiuni extraordinare sau speciale. Şedinţele
Parlamentului sunt publice, însă legislativul poate hotărî ca
anumite şedinţe să fie închise.
Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:
− adoptă legi, hotărâri şi moţiuni;
− declară referendumuri;
− interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor
legislative pe întreg teritoriul ţării;
− aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a
statului;
− aprobă doctrina militară a statului;
− exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub
formele şi în limitele prevăzute de Constituţie;
− ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor
internaţionale încheiate de Republica Moldova;
− aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
− exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat,
asupra ajutorului economic şi de altă natură acordat unor state
străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi
creditele de stat din surse străine;
− alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile
prevăzute de lege;
− aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
− declară mobilizarea parţială sau generală;
− declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
102
− iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă
la interesele societăţii;
− suspendă activitatea organelor administraţiei publice
locale, în cazurile prevăzute de lege;
− adoptă acte privind amnistia;
− îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
b) Puterea executivă. Reieșind din prevederile constituționale,
se identifică două mari categorii de autorități ale administrației
publice:
− autoritățile administrației publice centrale: Președintele R.
Moldova, Guvernul, organele centrale de specialitate
(ministerele), autorităţile administrative din subordinea
ministerelor și alte autorități administrative centrale
autonome.
− autoritățile administrației publice locale: consiliile locale
(municipale, raionale, orășenești, sătești), președinții de
raioane și primarii.
1) Președintele R. Moldova96 este şeful statului. El reprezintă
statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al
unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Alegerea Preşedintelui. Preşedintele Republicii Moldova
este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept
de vot, care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte
permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10
ani şi posedă limba de stat. Este declarat ales candidatul, care a
întrunit cel puțin jumătate din voturile alegătorilor ce au participat
la alegeri.
În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între
primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi
obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul, care a obținut
cel mai mare număr de voturi, cu condiția că numărul acestora e
96 Art. 77-95, Constituția R. Moldova
103
mai mare decât numărul voturilor exprimate împotriva
candidatului.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
Republicii Moldova este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată, depune jurământul în
faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel târziu la 45 de
zile după alegeri.
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani
şi se exercită de la data depunerii jurământului. Preşedintele
Republicii Moldova îşi exercită mandatul până la depunerea
jurământului de către Preşedintele nou-ales. Mandatul
Preşedintelui Republicii Moldova poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă. Nicio persoană nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decât
pentru cel mult două mandate consecutive.
Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este
incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite.
Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu
poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului. Parlamentul poate hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care
săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii
Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de
drept la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.
Atribuţiile Președintelui R. Moldova:
în domeniul politicii externe:
− poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate
internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în
modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare
Parlamentului.
− la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
104
− primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale
reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica
Moldova.
în domeniul apărării:
− Moldova este comandantul suprem al forţelor armate.
− poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală.
− În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea
agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii.
− poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii
naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.
alte atribuţii:
− conferă decoraţii şi titluri de onoare;
− acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
− soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova
şi acordă azil politic;
− numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de
lege;
− acordă graţiere individuală;
− poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum,
voinţa asupra problemelor de interes naţional;
− acordă ranguri diplomatice;
− conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din
procuratură, judecătorii şi altor categorii de funcţionari, în
condiţiile legii;
− suspendează actele Guvernului, ce contravin legislaţiei,
până la adoptarea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale;
− exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
Actele Preşedintelui. În exercitarea atribuţiilor sale,
105
Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru
executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
2) Guvernul R. Moldova. Guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Structura Guvernului R. Moldova. Guvernul este alcătuit
din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Învestitura Guvernului. După consultarea fracţiunilor
parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un
candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul pentru
funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra
programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa
Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat
de Parlament, Preşedintele R. Moldova numeşte Guvernul.
Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului
de către membrii lui în faţa Preşedintelui R. Moldova. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele
R. Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului,
pe unii membri ai Guvernului.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în caz de
demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces.
Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi
dispoziţii.
Competenţa Guvernului Republicii Moldova este
determinată de Legea cu privire la Guvern97 şi cuprinde:
− promovarea în viaţă a legilor Republicii Moldova,
decretelor Preşedintelui Republicii Moldova şi exercitarea
97Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.1990, Monitorul Oficial nr.131-133 din
26.09.2002, Titlul II.
106
controlului asupra executării hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului;
− stabilirea funcţiilor ministerelor, ale altor autorităţi
administrative centrale şi ale celor din subordinea sa, asigurarea
întreţinerii autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele
mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
− coordonarea şi exercitarea controlului asupra activităţii
organelor administraţiei publice locale;
− realizarea programelor dezvoltării economice şi sociale a
republicii, crearea condiţiilor pentru funcţionarea
autoadministrării;
− conducerea organelor de apărare a teritoriului, securităţii
Republicii Moldova şi a cetăţenilor ei;
− promovarea politicii interne şi externe a Republicii
Moldova.
În prezent, organele centrale de specialitate ale
administraţiei publice au următoarea structură:
– ministere: Ministerul Economiei și Infrastructurii,
Ministerul Finanţelor, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor
Interne, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene,
Ministerul Apărării, Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării,
Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Ministerul
Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului.
– alte autorităţi administrative centrale: Biroul Naţional de
Statistică, Agenţia Servicii Publice, Biroul Relaţii Interetnice,
Agenţia Rezerve Materiale, Agenţia Turismului, Agenția
„Moldsilva”.
3) Administraţie publică locală reprezintă totalitatea
autorităţilor publice locale constituite, în condiţiile legii, pentru
promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi
administrativ-teritoriale98. La nivel local, puterea publică se
98Art. 1, Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007, art 116
107
exercită de consiliile săteşti, comunale, orăşeneşti şi municipale
şi primarii comunelor, oraşelor.
Deosebim:
a) autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întâi -
autorităţi publice, luate în ansamblu, care sunt constituite şi
activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului)
pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor
colectivităţilor locale;
b) autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al
doilea - autorităţi publice, luate în ansamblu, care sunt constituite
şi activează pe teritoriul raionului, municipiului Chişinău, unităţii
teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei unităţii
administrativ-teritoriale respective.
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi în
condiţiile Codului electoral. Numărul de consilieri se stabileşte în
funcţie de numărul de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale
la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile, conform
datelor statistice. Au dreptul de a fi aleşi consilieri în consiliile
locale cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot, care au
împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani99. Consiliul
local are drept de iniţiativă şi decide, în condiţiile legii, în toate
problemele de interes local, cu excepţia celor care ţin de
competenţa altor autorităţi publice.
Primarul este şeful administraţiei publice locale. Au
dreptul de a fi aleşi primari cetăţenii Republicii Moldova cu drept
de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 25 de
ani100. Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are
dreptul să se pronunţe asupra tuturor problemelor supuse
dezbaterii.
Primarul exercită în teritoriul administrat, următoarele
99 Art. 124 alin (1) Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al
R. Moldova nr. 81 din 08.12.1997 , art. 667
100 Art. 124 alin (2) Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al
112
6. Guceac Ion. Curs elementar de drept
constituţional. Vol. I. Chișinău: Reclama, 2001,
280 p.
7. Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din
02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
8. Legea cu privire la Guvern nr.64 din
31.05.1990. În M.O. Nr.131-133 din
26.09.2002
9. Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind
administraţia publică locală. În Monitorul
Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din
09.03.2007, art 116
10. Muraru I., Tănăsescu E. S. Drept
constituţional și instituții politice. Vol. I.
ed.București: C.H.Beck, 2008, 201 p.
11. Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998,
460 p.
12. Zaporojan L., Arseni A. Cetăţenia, un
atribut al statalităţii. În Revista Naţională de
Drept. Nr. 2, 2009, p. 66-68.
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol.I. Ediția a IV-a. București: ALL Beck,
101
2005, p.122.
114
Dreptul administrativ reprezintă ansamblul normelor
juridice care reglementează organizarea și funcționarea organelor
administrației publice, raporturile juridice dintre organele
administrației publice, precum și cele dintre persoanele
particulare și organele administrației publice, raporturi ce se nasc,
se dezvoltă și se sting în procesul de administrare102.
Dreptul administrativ are la bază cercetarea și analiza
puterii executive, precum și administrația publică în ansamblu.
Obiectul de studiu al dreptului administrativ îl constituie
relațiile sociale care apar, se modifică sau se sting în procesul
organizării aparatului puterii executive și activității
administrative a lui103, cu excepția raporturilor sociale ce se nasc
în procesul realizării activității financiare a statului și a
colectivităților locale104, precum și cele care se atribuie la obiectul
reglementării altor ramuri ale dreptului105.
Cele mai strânse legături dreptul administrativ le are cu
dreptul constituțional, datorită numeroaselor norme
constituționale ce stabilesc principiile fundamentale de
organizare și funcționare a sistemului autorităților administrației
publice, principalele autorități ale administrației publice, precum
și raporturile acestora din urmă cu alte autorități. Prin normele
sale, dreptul administrativ dezvoltă și pune în aplicare normele și
principiile dreptului constituțional ce stau la baza organizării și
activității administrației publice.
O legătură deosebită există între dreptul administrativ și
dreptul financiar, care cuprinde ansamblul normelor privind
formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești destinate
necesităților publice. Normele dreptului financiar contopindu-se
cu normele dreptului administrativ formează legislația
administrativ-financiară.
2005, p.83.
105 Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I. op. cit., p.39.
115
Dreptul administrativ are strânse legături și cu dreptul
penal, care, la determinarea modului de tragere la răspundere a
funcționarului public sau la stabilirea ori ispășirea pedepsei, poate
apela la măsurile administrative de sancționare, liberând
funcționarul de răspundere penală, ușurându-i sau înăsprindu-i
regimul de executare a pedepsei.
Dreptul administrativ are legături și cu dreptul procesual
civil, care reglementează procedura administrativă în cazurile
soluționării unor litigii de ordin administrativ. În aceeași măsură,
dreptul administrativ are legătură cu dreptul procesual penal.
Dreptul administrativ are legătură și cu dreptul muncii.
Ambele determină condițiile de muncă și statutul funcționarilor
publici. Dreptul administrativ mai are legătură și cu alte ramuri
ale dreptului cum ar fi dreptul civil, dreptul comercial ș.a.106
123
administrative autonome (de nivelul I și de nivelul II), exercită
autonomia locală și rezolvă treburile publice din localități.
Autorităţile administraţiei publice locale, de nivelul întâi,
prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), oraşe
(municipii) sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi
primarii, ca autorităţi executive, iar autorităţile administraţiei
publice locale, de nivelul doi, prin care se realizează autonomia
locală în raioane sunt consiliile raionale, ca autorităţi deliberative,
şi preşedinţii de raioane, ca autorităţi executive. Consiliul raional
coordonează activitatea consiliilor săteşti şi orăşeneşti în vederea
realizării serviciilor publice de interes raional. Consiliul raional
este ales şi funcţionează în condiţiile legii113.
113
Pisarenco O. op. cit., p.48-55.
Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român: partea generală. București: Editura
114
126
Republicii Moldova; b) posedă limba moldovenească şi limbile
oficiale de comunicare interetnică vorbite în teritoriul respectiv în
limitele stabilite de lege; c) are capacitate deplină de exerciţiu; d)
nu a împlinit vârsta necesară obţinerii dreptului la pensie pentru
limită de vârstă; e) este aptă, din punct de vedere al stării sănătăţii,
pentru exercitarea funcţiei publice, conform certificatului medical
eliberat de instituţia medicală abilitată, dacă pentru funcţia
respectivă sunt stabilite cerinţe speciale de sănătate; f) are studiile
necesare prevăzute pentru funcţia publică respectivă; g) în ultimii
3 ani, nu a fost destituită dintr-o funcţie publică conform art.64
alin.(1) lit.a) şi b) din Legea 158/2008 sau nu i-a încetat contractul
individual de muncă pentru motive disciplinare; h) nu are
antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvârșite cu
intenţie; i) nu este privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate, ca pedeapsă de bază sau
complementară, ca urmare a sentinţei judecătoreşti definitive prin
care s-a dispus această interdicţie.
Pentru ocuparea funcţiilor publice în autorităţile publice
sunt necesare studii superioare absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă, cu excepţia funcţiilor publice de execuţie din
autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi în care,
după caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de specialitate
absolvite cu diplomă. La ocuparea funcţiei publice candidatul
trebuie să întrunească şi cerinţele specifice minime pentru
ocuparea respectivei funcţii, stabilite în Clasificatorul unic al
funcţiilor publice, aprobat prin Legea 155/2011. Autoritatea
publică poate stabili şi alte cerinţe specifice care se referă la
specialitatea studiilor, cunoştinţe, abilităţi profesionale şi
atitudini/comportamente necesare pentru exercitarea eficientă a
funcţiei publice, acestea fiind stipulate în fişa postului aferentă
funcţiei publice119.
Au dreptul de a fi aleşi consilieri în consiliile locale
cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot, care au împlinit,
inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani. Au dreptul de a fi aleşi
119 Art.27 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.
127
primari cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot care au
împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 25 de ani.
Modalitățile de ocupare a funcţiei publice vacante –
funcţie publică liberă, fără titular, sau temporar vacantă – funcţie
publică cu al cărei titular au fost suspendate raporturile de serviciu
sau al cărei titular a fost detaşat în altă autoritate publică ori, după
caz, asigură interimatul unei funcţii publice de conducere, sunt:
a) concursul, care are la bază principiile competiţiei deschise,
transparenţei, competenţei şi meritelor profesionale, precum şi
principiul egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare
cetăţean (art.29 din Legea cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public);
b) promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin
ocuparea unei funcţii publice superioare celei exercitate.
Promovarea se face în bază de merit, în temeiul actului
administrativ corespunzător de numire emis de către conducătorul
autorităţii publice respective, având acordul scris al
funcţionarului public (art.45 din Legea cu privire la funcția
publică și statutul funcționarului public);
c) transferul are loc între subdiviziunile interioare ale
aceleiaşi autorităţi publice. Transferul se face în interesul
serviciului numai cu acordul scris al funcţionarului public
transferat și într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică
deţinută de funcţionarul public, sau la cererea funcţionarului
public transferul se poate face într-o funcţie publică echivalentă
cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o
funcţie publică de nivel inferior (art.48 din Legea cu privire la
funcția publică și statutul funcționarului public);
d) detaşarea reprezintă trecerea temporară a funcţionarului
public la o altă autoritate publică în scopul exercitării unor
atribuţii de serviciu în interesul acesteia. Detaşarea se efectuează
prin acceptarea detaşării de către conducătorul autorităţii publice
în care activează funcţionarul public şi prin numirea acestuia în
funcţie de către conducătorul autorităţii publice în interesul căreia
se efectuează detaşarea. Detaşarea se dispune pentru o perioadă
128
de cel mult un an. Cu acordul funcţionarului public, perioada
detaşării poate fi prelungită cu încă cel mult un an. Detaşarea nu
poate fi realizată mai des decât o dată la 5 ani. Pe perioada
detaşării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică (art.47
din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public);
e) asigurarea interimatului funcţiei publice de conducere
reprezintă exercitarea temporară a unei funcţii publice de
conducere, de către funcţionarul public din aceeaşi autoritate
publică, care îndeplineşte condiţiile de bază şi cerinţele specifice
prevăzute în fişa postului aferentă funcţiei publice pentru care se
asigură interimatul şi care nu are sancţiuni disciplinare nestinse în
condiţiile legii. Nu se consideră interimat situaţia când funcţia
publică de conducere este exercitată temporar de către adjunctul
titularului funcţiei publice în cauză (art.49 din Legea cu privire la
funcția publică și statutul funcționarului public).
Numirea în funcţia publică se face în baza actului
administrativ de numire în funcţia publică, emis în condiţiile legii,
în temeiul căruia apar raporturile de serviciu. Actul administrativ
de numire are formă scrisă şi conţine temeiul legal al numirii,
referinţa la una din modalităţile de ocupare a funcţiei publice,
numele funcţionarului public, funcţia publică, data de la care
acesta urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale,
perioada de probă, după caz, alte componente stabilite de
legislaţie. Actul administrativ de numire, la care se anexează fişa
postului de care funcţionarul public a luat cunoştinţă sub
semnătură, se aduce la cunoştinţă funcţionarului public (art.30 din
Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public).
Perioada de probă pentru funcţionarul public debutant
este de 6 luni. Perioada de probă are drept scop verificarea
cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor profesionale în
îndeplinirea funcţiei publice, formarea practică a funcţionarilor
publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a
specificului şi exigenţelor administraţiei publice. Nu se consideră
129
funcţionar public debutant persoana care anterior a exercitat
funcţie de demnitate publică, care a activat în cabinetul persoanei
cu funcţie de demnitate publică sau a activat în calitate de
funcţionar public cu statut special, precum şi persoana numită în
funcţie publică de conducere de nivel superior (art.31 din Legea
cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public).
Jurământul de credinţă al funcţionarului public se
depune o singură dată, în termen de 10 zile de la confirmarea în
funcţia publică, în prezenţa conducătorului autorităţii publice
respective şi în faţa simbolurilor de stat. Organizarea depunerii
jurământului aparţine persoanei/organului care are competenţa
legală de numire în funcţie. Funcţionarul public semnează
jurământul, care se păstrează în dosarul lui personal. Refuzul
depunerii jurământului are ca efect destituirea funcţionarului din
funcţia publică (art.32 din Legea cu privire la funcția publică și
statutul funcționarului public).
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului
public poate avea loc în următoarele cazuri: în circumstanţe ce nu
depind de voinţa părţilor; eliberarea din funcţie; destituirea din
funcţia publică; demisie (art.60 din Legea cu privire la funcția
publică și statutul funcționarului public).
Răspunderea funcționarului public. Pentru încălcarea
îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru pagubele
materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvârșite în
timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor
funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară,
civilă, administrativă, penală, după caz (art.56 din Legea cu
privire la funcția publică și statutul funcționarului public).
Răspunderea disciplinară intervine în urma unei abateri
disciplinare, care este o formă de conduită ce se manifestă prin
încălcarea cu vinovăție de către funcționarul public a obligațiilor
sale de serviciu și a disciplinei muncii. Pentru săvârșirea
abaterilor disciplinare se aplică o sancțiune disciplinară.
Pentru comiterea abaterilor disciplinare, funcţionarului
public îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare: a)
130
avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) suspendarea
dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui an; e)
suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o
perioadă de la unu la doi ani; g) destituirea din funcţia publică; h)
retrogradarea în funcție și/sau în grad de calificare.
Răspunderea civilă (materială) intervine atunci când
funcționarul public, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, produce
daune persoanelor fizice sau juridice, atât în cazul exercitării
legale a funcției publice, cât și a neîndeplinirii sau îndeplinirii
defectuoase a obligațiilor.
În primul caz, despăgubirile vor fi suportate de autoritatea
publică, iar în celelalte cazuri, atunci când funcția nu a fost
executată sau a fost executată defectuos, răspunderea materială
revine atât autorității publice, cât și funcționarilor publici
respectivi.
Solidaritatea răspunderii se bazează pe vina autorității
publice de a nu fi ales cele mai bune persoane, capabile să exercite
funcția publică respectivă, precum și în vina de a nu fi
supravegheat îndeajuns activitatea acestora.
Răspunderea administrativă (contravențională) intervine
în cazul săvârșirii unei abateri administrative cu caracter
contravențional, adică când există componența contravenției.
Codul contravențional prevede în capitolul XVI – 32 de
contravenții ce afectează activitatea autorităților publice, cum
sunt: abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau
depășirea atribuțiilor de serviciu, protecționismul, nedeclararea
sau nesoluționarea conflictului de interese, excesul de putere
privind actele permisive etc.
Contravențiile administrative, ca și celelalte forme de
abateri de la lege, pot fi săvârșite atât prin acțiune, cât și prin
inacțiune.
Răspunderea penală se aplică funcționarilor publici în
cazul comiterii de către aceștia a unei infracțiuni, în legătură cu
exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit funcțiilor ocupate.
131
Codul penal stabilește și sancționează un șir de infracțiuni
specifice, ce pot fi săvârșite de funcționarii publici în exercitarea
funcției, printre care: coruperea pasivă și activă, traficul de
influență, abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau
depășirea atribuțiilor de serviciu, neglijența în serviciu, încălcarea
regimului de confidențialitate a informațiilor din declarațiile de
avere și interese personale, îmbogățirea ilicită, falsul în acte
publice, obținerea frauduloasă a mijloacelor din fonduri externe,
delapidarea mijloacelor din fonduri externe120.
137
posibilitatea de a modifica, suspenda sau anula actele neconforme
cu el, emise de organul controlat. Aceste autorități nu au dreptul
de a aplica sancţiuni disciplinare acelora care se fac vinovaţi, dar
pot propune conducerii unităţii controlate aplicarea acestor
sancţiuni. Controlul administrativ extern se clasifică în: ierarhic
și de specialitate.
Controlul extern ierarhic se exercită de autoritățile
administrative ierarhic superioare, în cadrul raporturilor de
subordonare existente în interiorul sistemului. Controlul ierarhic
poate fi concomitent cu activitatea controlată, anterior sau
posterior acesteia şi realizat în mod individual sau colectiv.
Obiectul controlului ierarhic cuprinde întreaga activitate a
organelor subordonate, atât actele juridice, cât şi faptele materiale
fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate, inclusiv şi
a celor de oportunitate.
Controlul extern de specialitate se exercită de autoritățile
administrative cu atribuții de coordonare sau control într-un
sector determinat de activitate, în cazurile și condițiile prevăzute
de lege. Controlul specializat se realizează într-o ramură sau
domeniu anume determinat. Organele de control nu au dreptul de
a aplica sancţiuni disciplinare unor funcţionari publici, ele putând
propune conducerii organului din care fac parte sau celor ierarhic
superioare aplicarea unor asemenea sancţiuni. Controlul exterior
de specialitate are scopul de a înlătura abaterile constatate de către
organul de control din specialitatea din care se exercită controlul,
în special prin întrebuinţarea constrângerii administrative.
Practic, organele care exercită acest tip de control au dreptul de a
da îndrumări obligatorii cu caracter normativ sau individual, au
dreptul de a exercita un control preventiv sub formă de autorizări
(avize) pentru desfăşurarea unor activităţi, a trece la executare
silită, a aplica sancţiuni administrative chiar a suspenda
executarea actelor prin care se încalcă dispoziţiile legale în
vigoare.
Controlul extern de specialitate este exercitat şi de o serie
de organe de specialitate numite inspecţii de stat (de exemplu,
138
Inspecţia de stat pentru protecţia muncii, Inspecţia de stat a
apelor, Inspecţia financiară teritorială ş.a.)130.
141
sociale131.
Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare
socială, relaţii ce se nasc între membrii societăţii pentru
respectarea de către aceştia a unor valori cum sunt persoana cu
drepturile sale, liniştea şi ordinea publică, însăşi societatea în
întregul ei.
Dreptul penal are ca scop apărarea împotriva infracţiunilor
a valorilor sociale esenţiale ale societăţii. Prin legea penală se
apără împotriva infracţiunilor suveranitatea, independenţa şi
unitatea statului, persoana şi drepturile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.
Principiile dreptului penal reprezintă acele idei
călăuzitoare pe baza cărora se construiesc normele de drept penal
şi care se regăsesc în legea penală, fiind expres prevăzute în
aceasta.
Deosebim următoarele principii ale dreptului penal:
1. Principiul legalităţii - nimeni nu poate fi declarat vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale,
decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă
conformitate cu legea penală, iar interpretarea extensivă
defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt
interzise.
2. Principiul umanismului - întreaga reglementare juridică are
menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă
a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia, iar legea penală nu
urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza
demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi nici la
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
3. Principiul democratismului - persoanele care au săvârşit
infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii
penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
Botnaru Stela, Șavga Alina, Grama Mariana. Drept penal. Partea generală. Chișinău:
131
132
Codul penal al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În:
M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-129/1012.
143
teritoriul ţării133:
− infracţiuni săvârșite pe teritoriul Republicii Moldova de către
persoane ce se bucură de imunitate de jurisdicţie penală sau în
localurile (automobilele) misiunilor diplomatice;
− infracţiuni săvârșite pe o navă maritimă sau aeriană străină ce
se află pe teritoriul Republicii Moldova;
− infracţiuni săvârșite în timpul staţionării ori al trecerii unor
armate străine pe teritoriul Republicii Moldova.
Conform principiului personalităţii legii penale, legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării,
dacă făptuitorul este cetăţean al Republicii Moldova sau dacă,
neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (este apatrid).
Conform principiului realităţii legii penale, legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra
siguranţei statului, contra vieţii unui cetăţean al acelui stat, ori
prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui cetăţean al acelui stat, când sunt săvârşite de către
un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării.
Conform principiului universalităţii legii penale, legea
penală se aplică şi altor infracţiuni săvârşite în afara teritoriului
ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:
– există o dublă incriminare în sensul că fapta este prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită;
– infractorul este cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie, are
domiciliu în R. Moldova;
– făptuitorul se află în ţară134.
b) Aplicarea legii penale în timp
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât
ea se află în vigoare. Legea penală intră în vigoare la momentul
133 Oancea I. Drept penal. Partea generală, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1965, p.
88-89
134 Moldovan Aurel Teodor. Drept penal. Partea general. Braşov: Lux Libris, 2009, p.
38
144
publicării sale în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în
momentul indicat în textul de lege, iar momentul ieşirii din
vigoare a unei norme penale este marcat de abrogarea directă sau
tacită, expirarea termenului pentru care a fost adoptată (în cazul
normelor excepţionale), sau prin cădere în desuetudine.
Legea penală nu se aplică faptelor care la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni (principiul
neretroactivității legii penale). Persoană poate fi atrasă la
răspunderea penală doar în baza legislaţiei în vigoare la momentul
săvârşirii infracţiunii. Însă dacă după săvârşirea infracţiunii a fost
adoptată legea penală nouă, care exclude răspunderea penală
pentru fapte săvârşita sau prevede o pedeapsă mai blândă, se
aplică legea cea mai favorabilă, indiferent de momentul săvârşirii
infracţiunii.
147
responsabilitatea – este o stare psihică, care permite
persoanei, în momentul când ea săvârşeşte o faptă prejudiciabilă,
să conştientizeze caracterul acţiunilor sale.
Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care în
timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de
iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice.
vârsta atragerii la răspunderea penală. Conform art. 21
C.P. al R.M., sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice
responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit
vârsta de 16 ani. În cazul săvârşirii infracţiunilor deosebit de
grave şi excepţional de grave, persoana este atrasă la răspunderea
penală de la 14 ani.
Persoana juridică care desfăşoară activitate de
întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă
prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele
condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce
stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite
activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei
activităţi ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor
declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de
daune în proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului
a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost
admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana
împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice
respective.
Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară
activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei
fizice pentru infracţiunea săvârşită.
148
d) latura subiectivă a componenţei infracţiunii - reprezintă
o atitudine psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită, o activitate
psihică a ei strâns legată de săvârşirea faptei şi care reprezintă o
unitate indisolubilă a factorilor psihici-intelictiv, volitiv şi
emotiv.
Elementele care caracterizează latura subiectivă a
componenţei infracţiunii sunt vinovăţia, scopul şi motivul
infracţiunii.
1. Vinovăţia - poate fi calificată drept atitudine psihică a
persoanei faţa de fapta prejudiciabilă, interzisă de lege, săvârşită
de ea, faţa de urmările prejudiciabile ale faptei. Vinovăţia se
manifestă sub două forme – intenţia (directă sau indirectă) şi
imprudenţa (încredere exagerată în sine sau neglijenţa).
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie,
dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea
acestor urmări.
Intenţia directă este formă a vinovăţiei când infractorul
prevede rezultatul prejudiciabil al faptei sale, urmărind
producerea lui prin săvârşirea faptei ilicite.
Intenţia indirectă este formă a vinovăţiei când infractorul
prevede rezultatul prejudiciabil al faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea procedurii lui.
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din
imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele
vor putea fi evitate (încredere exagerată în sine), ori nu-şi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu
a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi
trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţa).
2. Motivul - este acea forţă activă (imbold, stimul) care
călăuzeşte persoana spre atingerea scopului preconizat.
3. Scopul infracţiunii este crearea în imaginaţie a
149
consecinţelor dorite spre a căror realizare tinde persoana.
135 Botnaru Stela, Șavga Alina, Grama Mariana. Drept penal. Partea generală. Chișinău:
Cartier, 2005, p. 110-111.
136 Art. 163, alin. (1) din CP al RM
137 Art. 166, alin. (1) din CP al RM
138 Art. 258 din CP al RM
139 Art. 177, alin. (1) din CP al RM
150
bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari140 etc.
Din categoria infracţiunilor mai puţin grave fac parte
faptele săvârșite intenţionat sau din imprudenţă, pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
până la 5 ani inclusiv (alin. (3) al art. 16 din CP al RM).
Din această categorie fac parte: determinarea la
sinucidere141; delapidarea averii străine142; încălcarea cerinţelor
securităţii ecologice143 etc.
Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
până la 12 ani inclusiv.
În această categorie sunt incluse: vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii144; clonarea145;
traficul de fiinţe umane146; tâlhăria147.
Infracţiunile deosebit de grave se consideră infracţiunile
săvârșite cu intenţie, pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen ce depășește 12 ani (alin. (5)
al art. 16 din CP al RM).
Drept exemplu de infracțiuni deosebit de grave, pot servi:
trădarea de Patrie148; spionajul149; rebeliunea armată150;
atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a
Preşedintelui Parlamentului sau a Prim-ministrului151etc.
Ultima categorie de infracţiuni cuprinde infracţiunile
excepţional de grave, care sunt cele săvârșite cu intenţie, pentru
care legea penală prevede detenţiunea pe viaţă (alin. (6) al art. 16
151
din CP al RM). Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor
şi minorilor. Din această categorie fac parte: de exemplu, omorul
la comandă152, violul care a provocat din imprudenţă decesul
victimei153, traficul de copii etc.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de
caracterul și gradul prejudiciabil al faptei prezintă nu numai
importanţă teoretică, ci și practică.
Încadrarea faptei în una dintre categoriile menţionate
anterior poate avea drept consecinţe juridice:
– stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa
pedeapsa închisorii. Conform art. 72 din CP al RM, pedeapsa cu
închisoare se execută în următoarele penitenciare: a) de tip
deschis; b) de tip semiînchis; c) de tip închis. Persoanele care nu
au atins vârsta de 18 ani, execută pedeapsa cu închisoare în
penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea
condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii săvârşite. Femeile condamnate execută pedeapsa
închisorii în penitenciare pentru femei.
– influenţarea aplicării condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei. Potrivit art. 90 din CP al RM:
„dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel
mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel mult
7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă, instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui
vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să
execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând
numaidecât în hotărâre motivele condamnării cu suspendare
condiţionată a executării pedepsei şi perioada de probaţiune sau,
după caz, termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată
dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în perioada de
probaţiune sau, după caz, termenul de probă pe care l-a fixat,
condamnatul nu va săvîrşi o nouă infracţiune şi, prin comportare
152 Art.145 alin.(2), lit. p) din CP al RM
153 Art.171 alin.(3) din CP al RM
152
exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a
acordat. Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl exercită
organele competente, iar asupra comportării militarilor –
comandamentul militar respectiv. Perioada de probaţiune sau,
după caz, termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată
în limitele de la 1 an la 5 ani. Persoanelor care au săvârşit
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în
cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei nu se aplică”.
– influenţarea liberării de răspundere penală154. Liberarea de
răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a
săvârșit infracţiunea, care în urmare și-a pierdut gradul
prejudiciabil în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea
penală155.
– influenţarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de
termen156. Persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, care
au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care
sunt condamnate, care au participat la executarea şi care nu au
refuzat executarea, în conformitate cu prevederile art.234 din
Codul de executare, a muncilor remunerate sau neremunerate de
îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de
îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie și
care au dat dovadă de corectare şi reeducare în timpul executării
pedepsei li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera posibilă
corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei.
Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de
pedeapsa complementară.
153
– influenţarea înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă157. În privinţa persoanelor care execută
pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare
sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de
comportarea lor în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă
cu o pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată, în
întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.
De asemenea săvârșirea infracţiunilor grave, deosebit de
grave și excepţional de grave, atrage după sine apariţia stării de
recidivă periculoasă și deosebit de periculoasă (alin. (2), (3) ale
art. 34 din CP al RM).
Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim
criteriu de bază de individualizare a răspunderii penale, orientând
instanţele de judecată spre o calificare corectă a faptei, precum și
spre alegerea unei categorii și măsuri de pedeapsă adecvate
cazului respectiv.
157Art. 92 din CP al RM
Botnaru Stela, Șavga Alina, Grama Mariana. Drept penal. Partea generală. Chișinău:
158
159Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: All, 1997, p. 409
160 Simionescu Elena-Giorgiana. Infracţiunea consumată - formă a infracţiunii
intenţionate. În Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe
Juridice, Nr. 4, 2013, p. 27-28
156
Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii
care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite şi nu a acţionat
cu voinţa liberă.
Pentru calificarea situaţiei drept legitimă apărare se cere ca:
1. Atacul să fie material, direct, imediat şi injust; să fie
îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau
împotriva unui interes obştesc; să pună în pericol grav valorile
sociale ocrotite.
2. Apărarea trebuie să se realizeze printr-o faptă prevăzută de
legea penală; să fie precedată de atac; să fie îndreptată împotriva
agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului, să fie
proporţională cu atacul.
Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot
legitima apărare când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în
care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este aşa
numitul exces justificat.
b) Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru
a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel,
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său ori al altuia sau un interes public. De exemplu,
spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană
imobilizată într-o încăpere care este incendiată; sustragerea unui
autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană
accidentată etc.
Pentru calificarea situaţiei drept stare de necesitate se cere
ca:
1. Pericolul să fie iminent, inevitabil; să ameninţe valorile
sociale fundamentale.
2. Acţiunea de salvare a valorilor sociale să se realizeze prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; să fi constituit
singurul mijloc de înlăturare a pericolului; să nu se cauzeze
urmări mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă pericolul nu
era înlăturat.
c) Constrângerea fizică este presiunea căreia nu i se poate
rezista şi care se exercită asupra unei alte persoane în aşa fel încât
157
aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în
imposibilitate fizică să acţioneze altfel.
d) Constrângerea psihică (morală) constă în presiunea
exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
e) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,
săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune
şi al predării ei organelor de drept.
f) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală care
a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului
întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile. Riscul
se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a
putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis
a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune
intereselor ocrotite de lege. Riscul nu poate fi considerat întemeiat
dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa
persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori
social.
g) Prin executarea ordinului sau a dispoziţiei superiorului se
distinge faptul că nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de
legea penală, săvârşită de o persoană în vederea executării unui
ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru
aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă
persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sunt
ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este supusă
persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală. Persoana care
a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau
dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în
temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit
ilegale exclude răspunderea penală.
161
f) liberării condiţionate (pentru persoana care a săvârşit
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, îşi recunoaşte vinovăţia şi
nu prezintă pericol social, dacă corectarea acestei persoane este
posibilă fără aplicarea unei pedepse penale);
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală. Persoana se
liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii
au expirat următoarele termene:
− 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
− 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
− 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
− 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de
grave;
− 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de
grave.
Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit
infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război
sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi
un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică
de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au
săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii
drepturilor lor.
Pedeapsă are drept scop restabilirea echităţii sociale,
corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane.
Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici
să înjosească demnitatea persoanei condamnate.
Conform Codului Penal al R.M., pentru săvârşirea
infracţiunilor se pot aplica următoarele pedepse:
1. Amenda este o sancţiune pecuniară şi se stabileşte în unităţi
convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală cu
50 de lei. În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească
amenda stabilită, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul
162
comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în
folosul comunităţii pentru 100 unităţi convenţionale de amendă.
2. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o
funcţie sau de a exercita (de la 1 la 5 ani) o activitate de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
3. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului
de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat.
4. Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază
sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei
publice locale (de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4
ore pe zi).
5. Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei
vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă a
acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărârii
instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.
Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la 20 de ani. La
stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data
săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul
închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea
penală pentru infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate. La
stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni,
pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani pentru adulţi şi 12
ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe - de 30
ani pentru adulţi şi 15 ani pentru minori. În cazul înlocuirii
pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu
de graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.
6. Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a
condamnatului pentru tot restul vieţii. Detenţiunea pe viaţă se
stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.
Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.
7. Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate
de întreprinzător de dreptul de a exercita o anumită activitate
constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite tranzacţii, de
163
a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii,
înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi
(pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat).
8. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea
consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.
Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător se stabileşte în cazul în care instanţa de judecată
constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilă
păstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei.
166
5. Care sunt consecinţele aplicării legii penale
mai favorabile asupra faptelor definitiv
judecate?
6. În ce constau perioadele infracţiunii
intenţionate?
7. Identificați formele tentativei.
8. Analizați măsurile de siguranţă prevăzute de
Codul Penal al Republicii Moldova.
9. În ce condiții persoana poate fi liberată de
răspundere penală?
10. Care sunt cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei?
11. Dați exemple de infracțiuni în care subiectul
răspunde începând cu vârsta de 14 ani.
170
Activitatea vamală. Activitatea vamală se constituie din
promovarea politicii vamale, asigurarea respectării
reglementărilor vamale la trecerea mărfurilor, mijloacelor de
transport şi persoanelor peste frontiera vamală a Republicii
Moldova, perceperea drepturilor de import şi drepturilor de
export, vămuirea, controlul şi supravegherea vamală, din alte
activităţi de promovare a politicii vamale.
171
Codul Vamal163 al Republicii Moldova, precum și Legea
cu privire la tariful vamal164 definesc tariful vamal ca un catalog
care cuprinde nomenclatorul de mărfuri introduse pe sau scoase
de pe teritoriul vamal, precum şi cuantumul taxei vamale la
aceste mărfuri .
Ansamblul taxelor de import şi export reprezintă tariful
vamal al fiecărui stat. Fiecare stat prin tariful de import acordă
prioritate uneia dintre cele 3 scopuri pentru care a fost perceput:
– optimizarea structurii importului de mărfuri;
– echilibrarea importului şi exportului de mărfuri, protecţia
producătorilor de mărfuri autohtoni;
– crearea condiţiilor favorabile pentru integrarea economiei
Republicii Moldova în economia mondială.
Practica comerţului internaţional a consacrat tariful vamal
ca principal instrument pentru reglementarea schimburilor
comerciale externe.
În practica vamală sunt întâlnite mai multe sisteme tarifare.
Sistemul tarifar al RM prevede:
– Fie un nivel al taxei unic pentru fiecare articol, aplicabil
tuturor ţărilor;
– Fie două sau mai multe nivele, aplicabile diferitor grupe de
tari.
Scopul tarifului vamal de import este majorarea preţului
produselor importate prin aplicarea taxelor vamale de import.
Respectiv, cu cât bariera tarifară la import va fi mai ridicată, cu
atât mărfurilor străine le va fi mai dificil să concureze cu
mărfurile autohtone.165
Funcțiile tarifului vamal. Tariful vamal, de regulă,
îndeplinește următoarele funcții:
– funcția fiscală166 – asigură acumulările necesare în bugetul
de stat.
172
– funcția de protecție167 – se manifestă prin creșterea
prețurilor la produsele de import și apărarea producției interne de
concurența străină, care poate cauza un prejudiciu considerabil
producătorilor autohtoni de aceleași mărfuri sau mărfuri similare.
Tariful vamal de import are efect de protecție, deoarece taxa
vamală scade competitivitatea mărfurilor asupra cărora se aplică.
Odată cu majorarea nivelului taxei, cresc orientările sale
protecționiste ca un instrument al politicii de comerț exterior.
Tariful vamal este un instrument flexibil ce protejează
producătorul local față de mărfurile din străinătate168.
– funcția regulatoare – are o anumită influență la formarea
structurii de producere, la mecanismul de formare a prețurilor,
facilitează dezvoltarea anumitor ramuri și stopează dezvoltarea
altora.
– funcția comercial-politică169 (care poate fi privită ca și
funcție de reglementare) este un instrument de influență indirectă
asupra politicii economice a altor state, joacă un rol aparte în
atingerea balanței intereselor economice între anumite state.
Datorită tarifului vamal, ca instrument de politică comercială
externă, se produce raționalizarea structurii de mărfuri, se
menține un raport optim de venituri valutare și cheltuieli în stat.
În plus, tariful vamal este un instrument economic de influență a
relațiilor economice externe ale țării. Prin folosirea acestui
instrument, guvernul poate controla volumul și natura traficului
de mărfuri, adică poate stimula circulația mărfurilor sau,
dimpotrivă, poate bloca circulația lor.
Clasificarea tarifului vamal. Pentru o aplicare mai
eficientă a tarifului vamal, în funcție de diferite situații apărute în
practică, tariful vamal se clasifică în:
170 Ianus Ierhan, Teodor Cârnaț. Drept vamal comunitar Chișinău. 2011 p.190
171 Hotărârea Guvernului R.M. cu privire la crearea Comisiei interdepartamentale
174
Taxa
vamală
(% din
Poziția
Denumirea mărfii cost, dacă
tarifara
nu este
stabilit alt
indice)
0106 Animale vii 15
Peste viu 10
Peşte uscat, sărat sau în saramură;
peşte afumat, fiert sau nefiert,
înaintea sau în timpul afumării; 0
făinuri, pudre şi pelete de peşte
pentru consum uman
0403 Lapte şi smântână, neconcentrate,
fără adaos de zahăr sau alţi 15
îndulcitori (edulcoranţi)
0405 Unt şi alte substanţe grase provenite
din lapte; paste lactate pentru
tartine:
0405 10 - Unt 15%+500
euro/t
040520 – paste lactate pentru tartine 20%+500
euro/t
0706 Morcovi, napi, sfeclă roşie pentru
salată, floare de câmp galbenă
(barba-caprei), ţelină, ridiche şi 15
rădăcinoase comestibile similare, în
stare proaspătă sau refrigerate
070700 Castraveţi şi cornişoni, în stare
proaspătă sau refrigerată:
070700050 castraveți
pentru instituirea și gestionarea Tarifului Vamal Integrat al Republicii Moldova nr. 217
din 05.04.2017
175
– – de la 1 ianuarie la 31 martie 10
– – de la 1 aprilie la 31 octombrie 15
– – de la 1 noiembrie la 31 decembrie 10
070700900 – cornişoni 10
080300 Banane, inclusiv din specia Musa
paradisiaca (plantains), proaspete 10
sau uscate
0805 Citrice, proaspete sau uscate 10
0808 Mere, pere şi gutui, proaspete:
080810 – mere:
– – – de la 1 ianuarie la 30 iunie 10
– – – de la 1 iulie la 31 iulie 15
Ceai, chiar aromatizat:
– ceai verde (nefermentat), prezentat în
ambalaje directe cu un conţinut de 10
maximum 3 kg
– ceai negru (fermentat) şi ceai parţial
fermentat, prezentat în ambalaje
7
directe cu un conţinut de maximum 3
kg
1806 Ciocolată şi alte preparate
15
alimentare care conţin cacao
220300 Bere fabricată din malţ 0,25eur/l
2204 Vin din struguri proaspeţi, inclusiv
vinuri îmbogăţite cu alcool; must
0,5eur/l
din struguri, altul decât cel de la
poziţia tarifară 2009
178
similare ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în
ţară a producţiei de mărfuri identice sau similare.177
Cotele taxei vamale şi lista mărfurilor supuse acesteia se
stabilesc de către Parlament. Cotele taxei vamale se aplică în
conformitate cu legislaţia şi cu acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Cotele taxei vamale sunt unice şi
nu pot fi modificate, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie
şi de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
180
– stabileşte originea mărfurilor, eliberând actele vamale
respective;
– exercită alte atribuţii stabilite de legislaţie.
Birourile vamale și posturile vamale sunt create,
reorganizate şi lichidate de către Serviciul Vamal. Fiecare birou
vamal are în subordinea sa câteva posturi vamale. În prezent, pe
teritoriul Republicii Moldova, activează 3 birouri vamale, și 66
posturi vamale, după următoarea structură:
1. Biroul vamal Sud cu 16 posturi vamale.
2. Biroul vamal Centru cu 30 posturi vamale.
3. Biroul vamal Nord cu 20 posturi vamale.
Colaboratorul vamal. Colaboratorul vamal este persoană
cu funcţie de răspundere numită, în condiţiile Legii serviciului în
organele vamale, într-o funcţie în cadrul organului vamal180. Pot
fi colaboratori vamali cetăţenii Republicii Moldova care au
împlinit vârsta de 18 ani, apţi după calităţile profesionale şi
morale, după nivelul de studii şi starea de sănătate să exercite
funcţiile organului vamal.
Principiile ce ghidează conduita colaboratorului vamal.
1. Legalitatea. Acest principiu presupune că:
a) în activitatea lor, colaboratorii vamali se conduc atât de
legislaţia internă cât şi de cea internaţională;
b) nici o persoană nu este în drept să oblige colaboratorul vamal
să efectueze acţiuni pe care legislaţia nu le-a pus în sarcina
organelor vamale181.
2. Libertatea accesului la funcţia de colaborator vamal,
înseamnă că toate persoanele ce îndeplinesc cerinţele înaintate
sunt în drept să pretindă la funcţia de colaborator vamal. Conform
art.311 Cod Vamal şi art.5 din Legea serviciului în organele
vamale182 pot fi colaboratori vamali cetăţenii Republicii Moldova
care au împlinit vârsta de 18 ani, apţi după calităţile individuale
181
şi profesionale, după nivelul de studii şi starea de sănătate să
exercite funcţiile organelor vamale.
Deasemenea, nu poate fi angajată în organul vamal
persoana cu antecedente penale şi nu se mai poate afla în
exerciţiul funcţiunii colaboratorul vamal recunoscut prin
hotărârea judecătorească definitivă, incapabil sau cu o capacitate
de exerciţiu limitată (vezi tema 7).
3. Profesionalism – colaboratorul vamal trebuie să-şi exercite
atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă,
promptitudine şi corectitudine, asigurată de o bună pregătire a
angajaţilor Serviciului Vamal.
4. Calitate a serviciilor – colaboratorul vamal trebuie să-și
îndeplinească atribuţiile la cele mai înalte standarde de
performanţă, astfel încât să asigure atât realizarea eficientă a
funcţiilor de bază ale Serviciului Vamal, cât şi derularea
nestingherită a activităţii contribuabilului.
5. Integritate – colaboratorul vamal își exercită funcţia în mod
onest, corect şi conştiincios.
6. Loialitate – colaboratorul vamal dă dovadă de devotament
faţă de instituţia unde activează şi valorile promovate de aceasta,
faţă de obiectivele, funcţiile și misiunile ei, de onestitate în
relaţiile interpersonale.
7. Confidenţialitate – colaboratorul vamal este obligat să nu
divulge informaţiile pe care le deţine în virtutea exercitării
atribuţiilor de serviciu.
8. Independenţă – colaboratorul vamal își îndeplinește atribuţiile
şi împuternicirile potrivit competenţelor, stabilite pentru nivelul
ierarhic pe care îl ocupă în cadrul organelor vamale, fără
imixtiunea ilegală a altor colaboratori vamali, persoane sau
autorităţi.
9. Imparţialitate – colaboratorul vamal este obligat să ia decizii
în mod nediscriminatoriu şi echitabil, fără a acorda prioritate unor
persoane sau grupuri de persoane în funcţie de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
182
avere sau origine socială, postul deţinut, prioritar fiind interesul
public183.
Brokerul vamal. Conform Regulamentului cu privire la
activitatea brokerului vamal: ,,Brokerul vamal este persoana
juridică, înregistrată în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova, care deţine autorizaţie pentru activitate de broker
vamal, eliberată de Serviciul Vamal, şi care efectuează, în numele
şi pentru terţe persoane, declararea mărfurilor, prezentarea lor
pentru vămuire, garantarea achitării şi achitarea drepturilor de
import/export cuvenite, precum şi alte operaţiuni de mediere în
domeniul vamal.184 Majoritatea agenţilor economici nu au timp
sau acces permanent la schimbările reglementărilor internaţionale
în domeniul vamal, pe când un broker vamal poate acţiona în
calitate de expert al acestei întreprinderi în comerţul internaţional,
prin urmare acesta va prezenta documentele necesare şi va efectua
plăţi în vamă, va asista la vămuirea şi controlul mărfurilor, va
plăti taxele vamale de intrare şi ieşire în locul clientului său în
schimbul unui comision. Dacă există o problemă, brokerul vamal
va lucra pentru rectificarea acesteia, astfel încât bunurile şi
mărfurile clienţilor săi să poată fi eliberate din vamă şi
transportate spre destinaţiile lor. Brokerul vamal poate asigura ca
esenţial marfa clientului va ajunge la timp. Din aceste motive,
serviciile unui broker vamal sunt recomandate pentru importatori
şi exportatori.
Brokerul vamal poate acorda un şir de avantaje eficiente în
procesul exportului şi importului185:
– va prezentă documentele necesare şi va efectua plăţi în
vamă, va asista la vămuirea şi controlul mărfurilor, şi va plăti
183 Hotărârea Guvernului nr. 1161 din 20.10.2016 cu privire la aprobarea Codului de
etică şi conduită a colaboratorului vamal.
184 Regulamentul cu privire la activitatea brokerului vamal şi a specialistului în
domeniul vămuirii, aprob. prin Hot. Guv. nr. 1290 din 9 decembrie 2005, cap.I, pct.2
185 Cojocari D. Rolul firmelor de brokeraj în activitatea de export-import în baza ÎS
183
taxele vamale de intrare şi ieşire în locul clientului său în
schimbul unui comision. Acesta poate acţiona în calitate de
expert al agentului economic în exportul sau importul
internaţional, pentru că marfa să fie destinată fără complicaţii
sau întârzieri de frontieră. Iar în cazul apariţiei unei probleme,
brokerul vamal va lucra pentru rectificarea acesteia, astfel încât
bunurile şi mărfurile clienţilor săi să poată fi eliberate din vamă
şi transportate spre destinaţiile lor;
– oferă o gamă tot mai mare de servicii specializate pentru a
ajuta clienţii în dezvoltarea de noi linii de business, explorarea
unor noi pieţe şi modalităţi de a reduce costurile;
– sunt parteneri comerciali pentru majoritatea lumii
internaţionale;
– posedă abilităţi şi cunoştinţe la nivel profund despre
procesele şi procedurile de comerţ, inclusiv clasificarea,
evaluarea, regulile de origine, cerinţele de admisibilitate, taxe
vamale şi impozite.
Însă, există şi unele dezavantaje ale brokerajului. Dat fiind
faptul că această sferă a serviciilor în domeniul exportului şi
importului este recent apărută în Republica Moldova,
întreprinderile ce prestează astfel de servicii de brokeraj sunt într-
o continuă dezvoltare profesională şi consolidare. De asemenea,
un punct slab pentru întreprinderile mici şi mijlocii care nu dispun
de resurse financiare suficiente ar fi faptul că preţurile pentru
acordarea acestor servicii de brokeraj sunt exagerate.
Astfel, activitatea de broker vamal nu se poate desfăşura în
lipsa autorizaţiei, sau activitatea de broker efectuată fără
autorizaţie, va trebui calificată ca activitate ilegală. Autorizaţia
este valabilă numai în raza de acţiune a birourilor vamale pe lângă
care este acreditat brokerul vamal186. Autorizaţia pentru
activitatea de broker vamal reprezintă un document special
eliberat de Serviciul Vamal, în care se atestă dreptul deţinătorului
186 Viorica Ursu, Canţer Oleg, Magu Ion. Operă Citată, pag.17
184
de a desfăşura activitatea de broker vamal pe lângă unul sau mai
multe birouri vamale.
Specialistul în domeniul vămuirii. Specialist în domeniul
vămuirii187 poate fi orice persoană fizică, rezident al Republicii
Moldova, care deţine diplomă de studii medii speciale sau
superioare. Specialistul188 în domeniul vămuirii este persoana
fizică, angajată a brokerului vamal sau a declarantului, care
activează în numele acestora și deţine atestatul de calificare,
eliberat de Serviciul Vamal, şi care activează în numele acestora.
Operaţiunile vamale realizate de către specialist vamal se
consideră a fi efectuate din numele declarantului sau al brokerului
vamal care l-a angajat (în continuare - angajator), dacă nu se
demonstrează contrariul.
Toate operaţiunile vamale se efectuează de către brokerii
vamali sau declaranți prin intermediul specialistului vamal.
Drepturile şi obligaţiile specialistului vamal ce ţin de
procedura de vămuire se limitează şi nu pot depăşi:
– drepturile şi obligaţiile brokerului sau a declarantului vamal
la care este angajat;
– drepturile şi obligaţiile ce reies din contractului individual
de muncă;
– contractul de prestări servicii, în baza căruia se realizează
procedura de mediere în domeniul vamal.
Astfel, pentru a-şi desfăşura activitatea în domeniu,
specialistul are dreptul189:
– să asiste la vămuirea mărfurilor şi mijloacelor de transport;
– să efectueze, sub supraveghere vamală, examinarea
mărfurilor şi mijloacelor de transport, să cântărească sau să
187
– asigurarea integrităţii mărfurilor, prezentarea acestora şi
actelor ce le însoţesc organului vamal de destinaţie;
– amplasarea mărfurilor, sosite la locul de destinaţie în afara
orelor de lucru ale organului vamal, în zona de control vamal – în
cazul expirării termenului de tranzit până la oferirea „liber de
vamă”;
– şcolarizarea personalului din subordine despre regulile de
transportare a mărfurilor sub supraveghere vamală;
– la indicaţia organului vamal de destinaţie, să schimbe locul
staţionării mijlocului de transport cu marfă, să efectueze
operaţiuni de descărcare/încărcare a mărfurilor;
– să achite drepturile de import/export şi a penalităţilor
respective în cazul neprezentării mărfurilor aflate sub
supraveghere vamală, la organul vamal de destinaţie, în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
- să ducă evidenţa mărfurilor transportate sub supraveghere
vamală şi să o prezinte la solicitarea organului vamal în raza de
activitate al căruia este înregistrat. Actele de evidenţă urmează a
fi păstrate conform termenilor stabiliţi de legislaţia în vigoare.
191 Art.31 introdus prin Legea nr.61-XVI din 23.03.2006, în vigoare 07.07.2006
188
precum şi bancnote, monede şi cecuri de călătorie în valută
străină, în sumă de până la 10000 euro (sau echivalentul lor) de
persoană fără a prezenta organelor vamale documentele
confirmative menţionate la p.3);
3) de a scoate de pe teritoriul Republicii Moldova bancnote,
monede şi cecuri în moneda naţională a Republicii Moldova,
precum şi bancnote, monede şi cecuri de călătorie în valută
străină, în sumă de până la 50000 euro (sau echivalentul lor) de
persoană cu condiţia prezentării organelor vamale a documentelor
confirmative:
– actele vamale ce confirmă introducerea valutei respective
pe teritoriul Republicii Moldova; şi/sau
– permisiunea de a scoate valută străină de pe teritoriul
Republicii Moldova, eliberată, în conformitate cu actele
normative ale Băncii Naţionale a Moldovei, de o bancă
autorizată sau de Banca Naţională a Moldovei;
Introducerea bunurilor pe teritoriul Republicii
Moldova. Persoanele fizice au dreptul:
1. de a introduce pe teritoriul ţării, fără achitarea drepturilor
de import, obiecte de uz personal, bancnote, monede şi cecuri în
moneda naţională a Republicii Moldova, bancnote, monede şi
cecuri de călătorie în valută străină, precum şi mărfuri menţionate
în anexa la Legea cu privire la modul de introducere şi scoatere a
bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova de către persoane
fizice:
– obiecte de uz personal – orice obiect destinat uzului sau
consumului personal, sau necesităţilor casnice, inclusiv haine
şi încălţăminte personală, lenjerie de pat, echipament destinat
uzului personal sau satisfacerii necesităţilor gospodăreşti,
obiecte de parfumerie, de cosmetică, de igienă, medicamente,
produse alimentare de necesitate personală, bunuri destinate
cerinţelor familiale uzuale, animale de casă, precum şi
instrumente portabile de care persoană are nevoie în
exercitarea ocupaţiei sau profesiei, toate aceste bunuri
neputând fi destinate activităţii comerciale sau de producţie;
189
2. de a introduce pe teritoriul ţării, fără achitarea drepturilor
de import, alte bunuri decât cele indicate la p.1) a căror valoare în
vamă nu depăşeşte suma de 300 euro şi care nu sunt destinate
activităţii comerciale sau de producţie. Dacă valoarea în vamă a
bunurilor depăşeşte cuantumul neimpozabil menţionat, drepturile
de import se vor percepe reieşind din valoarea bunului în vamă
(cuantumul neimpozabil indicat nu micşorează valoarea
impozabilă a bunului):
– bunuri – mărfuri, obiecte de uz personal şi mijloace de
transport;
3. de a introduce pe teritoriul ţării sau de a primi, prin
intermediul trimiterilor poştale internaţionale sau a bagajelor
neînsoţite, bunuri, fără achitarea drepturilor de import, cu condiţia
că acestea nu sunt destinate activităţii comerciale sau de
producţie, în legătură cu stabilirea la loc de trai permanent în
Republica Moldova sau cu obţinerea acestor bunuri prin
moştenire. Faptul stabilirii pentru trai permanent sau obţinerii
moştenirii se confirmă prin actele respective. Modul de acordare
a înlesnirilor menţionate se stabileşte de Serviciul Vamal:
– trimitere poştală internaţională – orice trimitere poştală,
perfectată în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale
şi ale actelor Uniunii Poştale Internaţionale, care parvine pe
teritoriul Republicii Moldova sau se acceptă pentru expediere
peste hotarele ei;
– bagaj neînsoţit – bunuri expediate de către proprietar
(posesor) sau la indicaţia lui, care sunt deplasate peste frontieră
vamală de către transportator şi nu sunt însoţite de către
proprietar (posesor);
4. de a primi, prin intermediul trimiterilor poştale
internaţionale, fără achitarea drepturilor de import, bunuri, cu
condiţia că valoarea lor în vamă nu depăşeşte suma de 300 euro
şi nu sunt destinate activităţii comerciale sau de producţie. Dacă
valoarea în vamă a bunurilor depăşeşte limita neimpozabilă
indicată, drepturile de import se vor percepe reieşind din valoarea
190
bunurilor în vamă (limita neimpozabilă menţionată nu micşorează
valoarea impozabilă a bunurilor);
5. de a introduce pe teritoriul ţării mărfuri care nu sunt
prevăzute la p.1 şi 2 şi care nu sunt destinate activităţii comerciale
sau de producţie, cu condiţia achitării tuturor drepturilor de
import şi declarării în modul stabilit;
6. de a primi bunuri prin intermediul trimiterilor poştale
internaţionale sau al bagajelor neînsoţite, cu condiţia că acestea
nu sunt destinate activităţii comerciale sau de producţie, precum
şi cu condiţia achitării drepturilor de import, cu excepţia cazurilor
prevăzute la lit.d), şi declarării în modul stabilit.
Persoanele fizice au dreptul de a scoate de pe teritoriul
Republicii Moldova192:
1. bunuri, indiferent de valoarea lor (inclusiv cele expediate
prin intermediul trimiterilor poştale internaţionale sau bagajelor
neînsoţite), fără achitarea drepturilor de export, cu condiţia
declarării lor în modul stabilit şi dacă aceste bunuri nu sunt
destinate activităţii comerciale sau de producţie;
2. bunuri (inclusiv cele expediate prin intermediul trimiterilor
poştale internaţionale sau bagajelor neînsoţite) destinate
activităţii comerciale sau de producţie a căror valoare în vamă nu
depăşeşte suma de 100 000 euro, cu condiţia respectării măsurilor
de politică economică, achitării drepturilor de export şi declarării
în modul stabilit.
3. Bunurile destinate activităţii comerciale sau de producţie a
căror valoare în vamă depăşeşte suma de 100 000 euro pot fi
scoase de pe teritoriul Republicii Moldova, în modul stabilit,
numai de agenţii economici care sunt înregistraţi la Agenția
Servicii Publice ca subiecţi ai activităţii de întreprinzător.
Anexă
LISTA
193
fotografice, cinematografice grupă
91 Ceasuri de toate tipurile 3 unităţi
9004 Ochelari (de corecţie, de 4 unităţi
protecţie sau altele) şi articole
similare
195
poziţiile tarifare 8704 şi 8705, precum şi motoarele şi caroseriile
lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 10 000, 8701
20, 8701 30, 8701 90 900, precum şi motoarele şi caroseriile lor,
cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 12 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 90 110–8701
90 500, precum şi motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de
exploatare ce nu depăşeşte 20 de ani;
– mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară 8703
(cu excepţia autovehiculelor de epocă), precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani;
– autovehicule concepute pentru transportul a maximum 20
de persoane, clasificate la poziţia 8702, precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 7 ani,
– motociclete clasificate la poziţia tarifară 8711, precum şi
motoarele lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani.
procurate (obţinute prin donaţie) în străinătate, cu condiţia
declarării şi achitării drepturilor de import la organul vamal situat
în punctul de trecere a frontierei de stat. Mijloacele de transport
menţionate trebuie să fie scoase de la evidenţă de la autoritatea
competentă a statului de expediere;
2. – mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară 8702
destinate transportării a mai mult de 20 de persoane şi la poziţiile
tarifare 8704 şi 8705, precum şi motoare şi caroseriile lor, cu
termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 10 000, 8701
20, 8701 30, 8701 90 900, precum şi motoarele şi caroseriile lor,
cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 12 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 90 110–8701
90 500, precum şi motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de
exploatare ce nu depăşeşte 20 de ani;
– mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară 8703
(cu excepţia autovehiculelor de epocă), precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani;
196
– autovehicule concepute pentru transportul a maximum 20
de persoane, clasificate la poziţia 8702, precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 7 ani,
– motociclete clasificate la poziţia tarifară 8711, precum şi
motoarele lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani.
obţinute în folosinţă (fapt confirmat prin actele respective), cu
condiţia aflării acestora la evidenţă permanentă în alt stat şi
declarării lor la intrare în ţară conform modului stabilit, fără
achitarea drepturilor de import.
Dar persoanele fizice rezidente nu au dreptul de a
introduce pe teritoriul Republicii Moldova:
– mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară 8702
destinate transportării a mai mult de 20 de persoane şi la poziţiile
tarifare 8704 şi 8705, precum şi motoare şi caroseriile lor, cu
termenul de exploatare de peste 10 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 10 000, 8701
20, 870130000, 8701 90 900, precum şi motoarele şi caroseriile
lor, cu termenul de exploatare de peste 12 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 90 110–8701
90 500, precum şi motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de
exploatare de peste 20 de ani;
– mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară 8703
(cu excepţia autovehiculelor de epocă), precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare de peste 10 ani;
– autovehicule concepute pentru transportul a maximum 20
de persoane, clasificate la poziţia 8702, precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare de peste 7 ani,
inclusiv cele obţinute prin moştenire şi în legătură cu stabilirea la
loc de trai permanent în Republica Moldova, indiferent de
regimul vamal ales.
Persoanele fizice rezidente şi cele nerezidente, prin
derogare de la prevederile art.20 al Codului vamal al Republicii
Moldova nr.1149-XIV din 20 iulie 2000, au dreptul de a introduce
pe teritoriul Republicii Moldova mijloace de transport auto,
indiferent de termenul de exploatare a acestora, doar în cazul în
197
care vor fi declarate prin acţiune şi plasate, pe un termen de până
la 180 de zile dintr-o perioadă de 12 luni, în regimul vamal de
admitere temporară, cu achitarea vinietei şi cu respectarea
următoarelor condiţii:
– mijloacele de transport auto se află la evidenţă permanentă
în alte state;
– persoanele fizice rezidente să deţină în proprietate sau să
aibă drept de folosinţă asupra mijloacelor de transport, fapt
confirmat prin actele corespunzătoare; persoanele fizice
nerezidente să fie proprietari ai mijloacelor de transport şi să
locuiască temporar în Republica Moldova, aceste fapte fiind
confirmate prin actele corespunzătoare;
– mijloacele de transport auto să fie scoase de pe teritoriul R.
Moldova până la expirarea termenului acordat, conform
regimului vamal de admitere temporară;
– mijloacele de transport auto să nu fie folosite pentru
transportul de mărfuri şi de pasageri;
– în cazul în care persoanelor fizice nerezidente li se acordă
un alt regim de şedere pe teritoriul R. Moldova, documentele
confirmative se vor prezenta organului vamal în vederea
prelungirii termenului de aflare a mijlocului de transport auto
declarat prin acţiune, informaţia respectivă incluzându-se în
Registrul de stat al transporturilor.
În cazul în care persoana fizică părăseşte teritoriul
Republicii Moldova fără mijlocul de transport auto care a fost
introdus cu condiţia scoaterii acestuia de pe teritoriul Republicii
Moldova, aceasta este obligată să plaseze mijlocul de transport
auto sub supraveghere vamală în regimul vamal de antrepozit
vamal sau depozit provizoriu ori să depună o sumă de garanţie,
până la expirarea termenului acordat, în cuantum egal cu
drepturile de import prevăzute pentru plasarea acestui mijloc de
transport în regimul vamal de import. În cazul în care mijlocul de
transport auto nu este scos de pe teritoriul Republicii Moldova în
termenul indicat, sumele de garanţie depuse se transferă integral
la bugetul de stat. În cazul în care mijlocul de transport a fost scos
198
de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit, suma de
garanţie se restituie persoanei fizice. Constituirea garanţiei şi
restituirea sumelor de garanţie se efectuează conform Codului
vamal.
Drept bază la calcularea termenului de exploatare a
mijlocului de transport auto, motorului şi caroseriei se ia anul de
producţie. Anul de producţie se stabileşte în baza datelor ce se
conţin în certificatul de înmatriculare (paşaportul tehnic) şi în
codul VIN, indicat în numărul de identificare al vehiculului de
modelul respectiv. În cazul necorespunderii datelor ce se conţin
în documentele de înmatriculare cu datele ce se conţin în codul
VIN, drept bază se iau datele uzinei producătoare a vehiculului.
200
– perfecţionare pasivă. Perfecţionarea pasivă este un regim
vamal în care mărfurile aflate în liberă circulaţie sunt scoase
pentru prelucrare sau transformare în afara teritoriului
Republicii Moldova, iar produsele compensatoare sunt
introduse cu exonerarea, totală sau parţială, de drepturile de
import.
Pe lângă aceste regimuri vamale, găsim și alte destinații
vamale (prin destinație vamală înțelegem plasarea mărfurilor sub
un regim vamal, plasarea lor într-o zonă liberă, într-un magazin
duty-free, reexportul, reimportul, distrugerea și abandonul lor în
favoarea statului):
– Zona liberă. Zona liberă este o parte a teritoriului vamal în
care mărfurile străine sunt introduse şi utilizate fără plată
drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de politică
economică, potrivit procedurii stabilite de Codul Vamal şi de alte
acte normative, în cazul când legislaţia nu prevede altfel, iar
mărfurile autohtone sunt introduse şi utilizate cu respectarea
condiţiilor stabilite pentru regimul vamal de export.
– Magazinul duty-free constă în comercializarea mărfurilor
sub supraveghere vamală, fără aplicarea măsurilor de politică
economică, dacă legislaţia nu prevede altfel, în locuri special
amenajate, amplasate în aeroporturile internaţionale sau la bordul
aeronavelor, precum şi în locurile specificate la art.97
alin.(1).Astfel, în scopul deservirii unor categorii de persoane
străine, specificate la cap.VI din Codul Vamal, poate fi înfiinţat,
în municipiul Chişinău, un magazin duty-free pentru deservirea
corpului diplomatic. Plata pentru mărfurile comercializate în
magazinul duty-free pentru deservirea corpului diplomatic se
efectuează contra lei moldoveneşti. Comercializarea mărfurilor în
acest magazin se va face pe baza carnetelor de identitate CD (corp
diplomatic), eliberate de Ministerul Afacerilor Externe şi
Integrării Europene, în cantităţi obişnuite pentru comerţul cu
amănuntul, destinate uzului personal şi familial, fără a fi utilizate
în scopul vânzării. Reprezentanţele străine pot cumpăra mărfuri
şi în cantităţi solicitate, pe bază de comenzi întocmite prealabil,
201
cu avizul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
Modul de înfiinţare şi de funcţionare a magazinului duty-free este
stabilit de Codul Vamal şi de Guvern, în limitele stabilite de
Codul Vamal.
– Reexportul. Reexportul este destinaţia vamală care constă
în scoaterea mărfurilor şi mijloacelor de transport străine, plasate
anterior într-un regim vamal cu impact economic, în destinaţiile
vamale zonă liberă sau magazin duty-free, de pe teritoriul vamal
fără perceperea drepturilor de export şi fără aplicarea măsurilor
de politică economică, în conformitate cu Codul Vamal şi cu alte
acte normative.
– Reimportul. Reimportul este destinaţia vamală care constă
în reintroducerea, fără perceperea drepturilor de import, cu
excepţia taxei pentru proceduri vamale, şi fără aplicarea măsurilor
de politică economică, a mărfurilor şi a mijloacelor de transport
scoase anterior temporar în afara teritoriului vamal în
conformitate cu Codul Vamal şi cu alte acte normative.
– Distrugerea este destinaţia vamală care constă în
distrugerea mărfurilor străine sub supraveghere vamală, fără
perceperea drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de
politică economică.
– Abandonul în favoarea statului este destinaţia vamală care
constă în renunţarea la mărfuri în folosul statului fără onorarea
drepturilor de import sau de export şi fără aplicarea măsurilor de
politică economică.
Persoana are dreptul să aleagă oricând regimul vamal sau
să renunţe la el (în schimbul unui alt regim vamal), indiferent de
cantitatea, felul, originea şi destinaţia mărfurilor şi mijloacelor de
transport, dacă aceste acţiuni nu contravin Codului Vamal şi altor
acte normative.
204
12) Legea Republicii Moldova Nr. 1380-
XIII din 20.11.1997 cu privire la tariful vamal.
În: M. O. al R. Moldova, 01.01.2007, nr. ediție
specială.
13) Legea serviciului în organele vamale nr.
1150 din 20.07.2000. În M. O. al R.Moldova
nr. 106-108 din 24.08.2000, art. nr. 765.
14) Pasat A.O. Drept vamal al Republicii
Moldova. Note de curs. Galați: Zigotto, 2013,
256 p.
15) Turcan Pavel, Reglementarea tarifară a
operațiunilor de import-export. Teză de doctor
în drept. Chișinău 2015, 185 p.
16) Viorica Ursu, Canţer Oleg, Magu Ion.
Schiţe de contribuţie la monografia de drept
vamal. Chişinău: Foxtrot. 2006, 112 p.
205
1. Obiectivele – definirea ramurii dreptului civil şi
temei de identificarea obiectului și metodei de
studiu: reglementare a dreptului civil;
– însuşirea noţiunilor de bază și instituțiile
specifice din dreptul civil și reglementările din
domeniul raporturilor juridice civile
patrimoniale și personal nepatrimoniale;
– identificarea principiilor dreptului civil;
– determinarea caracteristicilor definitorii ale
persoanei fizice și juridice;
– aprecierea menirii juridice a actului juridic
civil;
– aprecierea importanței juridice a
reprezentării și procurii în cadrul dreptului civil;
– caracterizarea conţinutului şi modului de
realizare a drepturilor personale nepatrimoniale;
– elucidarea conţinutului atributelor
dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi
dispoziţia;
– descrierea modalităților de moștenire;
– determinarea specificului răspunderii
juridice civile;
– conştientizarea importanţei dreptului civil
în viaţa socială pentru fiecare persoană fizică.
Diaconu C., Firică C., Drept civil. Partea generală. Persoanele, București: Fundației
194
195 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
ed. a XI-a. București: Universul Juridic. 2007, p. 15.
196 Baieș S., Roșca N., Dreptul civil. Partea general. Persoana fizică. Persoana juridică,
Bîtcă Ion, Slutu Nicolae, Note de curs drept civil. Partea generală. Chișinău: U.S. E.
197
206 Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art.49
220
1. lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
2. expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii
ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării ei. Dacă se
cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de
zile începe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se
determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut,
termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să
curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite
ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de
a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului an.
3. epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre
locul aflării persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea
persoanelor interesate de către instanţa de judecată. Declararea de
către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără veste
creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra bunurilor acestei
persoane se instituie pe baza hotărârii instanţei de judecată un
administrator cu care autoritatea tutelară încheie contract de
administrare fiduciară; b) persoanele întreţinute de către persoana
declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a primi pensie din
cauza pierderii întreţinătorului; c) din bunurile proprietatea
acestei persoane se acordă mijloace de întreţinere celor pe care
dispărutul era obligat conform legii să-i întreţină; d) contractul de
mandat la care este parte persoana fizică declarată dispărută fără
veste încetează; d) încetează acţiunea termenului procurii.
În scopul protejării averii persoanei declarate absente fără
veste, precum şi a persoanelor aflate cu el în raporturi juridice,
dar care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se
instituie un administrator. Administratorul se numeşte de către
instanţa de judecată, iar autoritatea tutelată încheie cu acesta un
contract de administrare fiduciară. Administratorul fiduciar este
în drept, în temeiul acestui contract, să efectueze orice acţiuni în
interesul celui declarat absent fără veste, inclusiv şi să încheie
acte juridice, să achite datoriile persoanei declarate absente fără
veste, să înainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent
221
fără veste. Creditorii celui absent fără veste sunt în drept să
înainteze pretenţii către administrator.
Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste.
Dacă persoana apare sau sunt ştiri despre locul aflării ei, instanţa
de judecată printr-o nouă hotărâre anulează hotărârea pronunţată
prin care persoana a fost declarată absentă fără veste. Anularea
hotărârii instanţei de judecată are loc la cererea persoanei
declarate absente fără veste sau altor persoane interesate.
Hotărârea de anulare constituie temei pentru desfiinţarea
administrării fiduciare asupra bunurilor acesteia. Administratorul
este obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre
cheltuielile care le-a suportat în legătură cu administrarea
patrimoniului.
207 Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art.52
223
– persoana declarată decedată poate cere de la oricare
persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat în natură şi au
trecut cu titlu gratuit la dobânditor după declararea decesului său
(în ordine de succesiune sau au fost donate de către moştenitori
persoanelor terţe);
– dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu s-
au păstrat în natură, valoarea acestora nu se restituie de către
dobânditorii cu titlu gratuit;
– dobânditorul cu titlu gratuit, în cazul în care a distrus, a
consumat sau a realizat bunurile dobândite, este obligat să
compenseze valoarea lor în bani, dacă se dovedeşte că la
momentul dobândirii ştia despre aflarea în viaţă a persoanei
declarate decedate;
– dacă bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu
oneros, persoana declarată decedată nu este în drept să ceară
restituirea lor de la dobânditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de
la dobânditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute, dacă
se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobândirii lor.
Adică se face dovada că dobânditorul ştia că cel declarat decedat
este în viaţă. În acest caz dobânditorul de rea-credinţă este obligat
să restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu s-au păstrat,
fiind distruse, realizate, întrebuinţate, el este obligat să restituie
valoarea lor.
– cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care
bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului
de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost
vândute), atunci, după anularea hotărârii de declarare a decesului,
persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.
208 Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, art.
55
225
lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate în
limitele stabilite de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii
persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de
răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă
în exterior voinţa persoanei juridice. Acesta poate fi colegial
(comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director,
manager, preşedinte, administrator etc.) Organul executiv deţine
atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei
juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele constitutive
organului principal, organul executiv poate face orice acţiuni
legale în numele persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai
complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care se
interpun între organul principal şi cel executiv şi organe de
control. În calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu
la societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai
mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie la
întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor
de investiţii, a burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a
supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre
şedinţele organului principal, de a decide asupra unor chestiuni
urgente care i le-a delegat organul principal. În unele cazuri
organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi
revocare a organului executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia de
revizie, de cenzori, sau un auditor independent, angajat special în
acest scop. Organul de control controlează activitatea organului
executiv şi raportează rezultatele acestuia organului suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care
deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi componente ale
acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic.
226
2. Patrimoniu distinct. Patrimoniul persoanei juridice209
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în
patrimoniu se conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent
prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică ansamblul
de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea
iniţială a persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa
fondatorilor. Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de
aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie
materială, fie se obligă să transmită în viitor anumite valori sau să
contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului.
Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă
cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că
aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului, participă într-un
anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se
stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa
participanţilor săi. Participanţii înzestrează persoana juridică cu
patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri comune. Ca
universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic.
Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană
juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le
transmit, precum şi de eficienţa activităţii acesteia. Patrimoniul
nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în activ, însă
valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului.
3. Scopul propriu. Potrivit art. 59 alin. 2, C. civil, persoanele
juridice de drept privat pot avea un scop lucrativ (comercial) sau
un scop nelucrativ (necomercial). Scopul propriu este denumit şi
obiectul de activitate propriu şi indică însăşi raţiunea de a fi a
acestui subiect de drept. Acesta este un element constitutiv al
persoanei juridice care concretizează pentru fiecare în entitate
felul sau obiectul său de activitate. Scopul persoanei juridice este
lucrativ atunci când se urmăreşte dobândirea de drepturi
patrimoniale şi împărţirea beneficiilor şi este nelucrativ când nu
209 Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art.284
227
se urmăreşte dobândirea de drepturi patrimoniale, scopul acestora
fiind unul ideal, de exemplu: fundaţiile, asociaţiile, partidele
politice, sindicatele, cultele religioase, etc.
4. Răspunderea. Toate persoanele juridice ca şi toate
persoanele de drept privat răspund pentru obligaţiile ce le revin
cu toate bunurile care le aparţin, independent de categoria la care
aceste aparţin, sunt ele bunuri corporale sau incorporale, imobile
sau mobile, sunt mijloace băneşti, hârtii de valoare, sau părţi
sociale. Toate lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu drept
de proprietate, indiferent de faptul dacă au fost procurate din
mijloace proprii sau din mijloacele atrase, se includ în activul
persoanei juridice şi pot fi urmărite de către creditorii acesteia.
Excepţie de la această regulă este stabilită prin art. 194 potrivit
căreia Republica Moldova şi unităţile administrativ-teritoriale nu
răspund cu bunurile proprietate publică, ci numai cu cele care sunt
în circuitul civil şi aparţin acestora cu drept de proprietate
privată210.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se
manifesta în circuitul civil similar unui individ, persoanei juridice
i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea drepturi
şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă), precum şi de a
dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin fapte proprii
(capacitate de exerciţiu).
Datorită capacităţii atribuite prin lege, persoana juridică
participă în circuitul civil dobândind drepturi şi asumându-şi
obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte subiecte.
Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a
persoanei juridice, legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze,
chiar în definiţie şi capacitatea civilă materială (aptitudinea de a
dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă
procedurală (aptitudinea de a fi reclamant şi pârât în instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este
determinată de prevederile art. 60 (capacitatea de folosință a
210 Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art. 68
228
persoanei juridice) şi 61 (capacitatea de exercițiu a persoanei
juridice) din Codul Civil al R. Moldova, cât şi de dispoziţiile
actelor legislative speciale care reglementează diverse forme de
persoane juridice.
Astfel, capacitatea de folosinţă este o aptitudine de a avea
anumite drepturi și obligații. Persoana juridică dobândeşte
capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană
juridică, adică de la data înregistrării şi includerea în Registrul de
stat respectiv211. Dovadă a înregistrării de stat serveşte certificatul
de înregistrare, eliberat de organul de stat care efectuează
înregistrarea. Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii
acesteia din Registrul de stat. Radierea se face după ce s-a încheiat
procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele
necesare212. Excepţia de la această regulă este stabilită prin art.
100 C.C. potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei juridice
poate să reapară dacă instanţa redeschide procedura de lichidare,
dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de încasarea valorilor
patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora între asociaţi sau
după caz între terţi.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este
aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii
prin actele proprii. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data
înregistrării de stat. Fiind un subiect artificial, persoana juridică
îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul
administratorului sau altfel spus prin organul său executiv.
Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de
administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite
în modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care
persoana juridică a fost înregistrată, dar nu are organ executiv,
06.06.2002, art.99
229
rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, însă nu o poate
realiza.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută
de Codul de procedură civilă, legea cu privire la contenciosul
administrativ etc.
Categoriile persoanei juridice. Persoanele juridice sunt
divizate în două categorii:
– de drept public. Dacă persoana juridică reprezintă interesul
general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei
localităţi) aceasta este una de drept public. Persoane juridice de
drept public sunt statul, organele statului cărora prin lege le sunt
atribuite statut de personalitate juridică, unităţile administrativ-
teritoriale şi alte persoane juridice formate în modul stabilit de
lege de către stat (Banca Naţională a Moldovei, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare), organele statului sau de unităţile
administrativ-teritoriale. În circuitul civil statul, deşi reprezentat
de un număr mare de organe, se manifestă ca un singur subiect,
dobândind şi exercitând drepturi şi obligaţii în nume propriu,
adică al Republicii Moldova. În instanţa de judecată, statul trebuie
să fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ etc. Organele
administraţiei publice centrale (ministerele, departamentele etc.)
participând la relaţiile civile nu dobândesc drepturi şi obligaţii
pentru sine, ci pentru stat. Aceste organe, deşi având personalitate
juridică, ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu
au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac în numele
statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele
statului sunt o parte a unei persoane juridice şi nu persoane
juridice de sine stătătoare.
Unităţile teritorial-administrative deşi sunt expres numite şi
ca subiecte distincte, ele totuşi trebuie privite ca persoane juridice
de drept public213. Unităţile administrativ-teritoriale sunt
raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi teritorial-
administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi
215 Legea nr.837 din 17.05.1996 cu privire la asociaţiile obşteşti. În M.O. al R. Moldova
nr. 153-156BIS din 02.10.2007
216 Legea privind partidele şi alte organizaţii social politice nr.718 din 17.09.1991. În
19.10.2000.
232
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
întreţinere, contractul de schimb, contractul de locațiune ş.a.);
c) multilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau
mai multe părţi cu interese contrare (de exemplu, contractul
de tranzacţie219 cu cel puţin trei părţi).
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice sunt:
a) cu titlu gratuit, este acela prin care se procură un folos
patrimonial, fără ca pentru aceasta să se urmărească obţinerea
altui folos patrimonial, în schimb (de exemplu, contractul de
donaţie, contractul de depozit gratuit ş.a). Actele juridice cu
titlu gratuit pot fi clasificate, la rândul lor în:
– acte juridice dezinteresate (este acela prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial unei persoane,
fără ca prin aceasta să-şi micşoreze patrimoniul (exemplu,
împrumutul de folosinţă (comodatul)) şi
– liberalităţi (este actul prin care dispunătorul măreşte
patrimoniul unei persoane prin micşorarea propriului
patrimoniu (exemplu, donaţia, legatul).
b) cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte procură
celeilalte un folos patrimonial în schimbul unui echivalent;
deci, fiecare parte urmăreşte un folos patrimonial (de
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul
urmăreşte obţinerea preţului, iar cumpărătorul obţinerea
bunului). Actele juridice cu titlu oneros se clasifică, la rândul
lor în:
– acte juridice comutative sunt acele acte în care existenţa
şi întinderea prestaţiilor datorate de părţi sunt certe şi sunt
sau pot fi cunoscute chiar în momentul încheierii lui (de
exemplu, în contractul de depozit remunerat, deponentul
are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită de părţi prin
219Contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces început
sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în
renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în
schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
233
contract, iar depozitarul are obligaţia de a păstra lucrul şi de
a-l restitui deponentului aşa cum au convenit părţile;
– acte juridice aleatorii sunt acele acte în care existenţa
sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre
ele depinde de un eveniment viitor şi incert, de hazard; la
încheierea actului juridic părţile îşi asumă un risc (de
exemplu, în contractul de întreţinere, întreţinătorul nu ştie,
la data încheierii contractului, dacă valoarea întreţinerii pe
care o va presta întreţinutului, până la sfârşitul vieţii
acestuia va fi mai mare sau mai mică decât valoarea bunului
pe care întreţinutul i l-a transmis în schimb; de asemenea,
nici întreţinutul nu cunoaşte acest lucru; întinderea
prestaţiilor părţilor depinde de un eveniment viitor şi incert,
adică în acest caz, de durata vieţii întreţinutului).
3. După efectele pe care le produc, actele juridice civile sunt:
a) Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unor
drepturi subiective civile care nu au existat anterior; ele se
nasc, în principiu, la data încheierii actului, care produce astfel
efecte numai pentru viitor (de exemplu, actul juridic prin care
se instituie o ipotecă, actul juridic prin care se instituie un
uzufruct ş.a.);
b) Actul juridic translativ este acela prin care se transmit
drepturi subiective civile din patrimoniul unei persoane în
patrimoniul altei persoane (de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de donaţie, cesiunea de creanţă ş.a.);
c) Actul juridic declarativ este aceea care constată drepturi
subiective civile preexistente, clarificându-le, consolidându-le
sau definitivându-le (de exemplu, convenţia de partaj,
tranzacţia ş.a. Astfel, în cazul partajului, bunurile care cad în
lotul unui moştenitor sunt considerate a fi în proprietatea sa,
nu de la data partajului, ci de la naşterea raportului juridic,
respectiv de la data deschiderii succesiunii.
4. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau
cu un patrimoniu, actele juridice civile sunt:
234
a) Actul juridic de conservare este acela a cărui încheiere are
ca scop păstrarea unui drept subiectiv civil sau
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Un
asemenea act juridic implică cheltuieli minime faţă de valoarea
dreptului păstrat ori salvat şi de aceea este întotdeauna util
patrimoniului (de exemplu, întreruperea cursului prescripţiei
extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată
preîntâmpină pierderea dreptului la acţiune care urmează să se
prescrie; înscrierea unei ipoteci în Registrul bunurilor imobile
ş.a.);
b) Actul juridic de administrare este acela care are ca scop
punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără a
depăşi limitele unei exploatări normale a acestora. Punerea în
valoare a unui bun, înseamnă, de exemplu, culegerea fructelor
(industriale sau civile), repararea imobilelor ş.a. Punerea în
valoarea a unui patrimoniu înseamnă gestionarea
patrimoniului, ceea ce include atât acte de exploatare normală
a acestuia care nu implică înstrăinarea de bunuri, cât şi acte de
dispoziţie cu privire la anumite bunuri din patrimoniu, care
raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare (de
exemplu, înstrăinarea unor bunuri perisabile din patrimoniu,
reprezintă un act de dispoziţie, raportat la aceste bunuri, dar un
act de administrare raportat la patrimoniu în ansamblul său);
c) Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca scop ieşirea
unor bunuri din patrimoniu, (de exemplu, prin contractul de
vânzare-cumpărare, de donaţie) sau grevarea cu sarcini reale a
acestora (de exemplu, prin contractul de ipotecă, de gaj).
5. După modul lor de formare, actele juridice civile sunt:
a) Actul juridic consensual este acela care se încheie valabil
prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesară
îndeplinirea vreunei formalităţi (de exemplu, conform art.
1295, alin. 1, C. civ., contractul de vânzare-cumpărare se
încheie între părţi şi proprietatea asupra lucrului vândut se
transferă de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părţile şi-
au dat acordul asupra lucrului şi asupra preţului, chiar dacă
235
lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu s-a plătit. Acesta este
principiul consensualismului. Majoritatea actelor juridice
civile sunt consensuale. Actul juridic consensual reprezintă
regula);
b) Actul juridic solemn este acela care se încheie valabil
numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o
anumită formă, expres prevăzută de lege (de exemplu,
testamentul olograf este un act solemn, pentru că el se încheie
valabil numai dacă este scris în întregime, semnat şi datat de
mâna testatorului (art. 859, C. civ.); de asemenea, contractul
de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren este un act
solemn, pentru că este valabil încheiat numai dacă îmbracă
forma autentică (a înscrisului notarial). Numai anumite acte
juridice sunt solemne. Deci actul juridic solemn reprezintă
excepţia. Nerespectarea formei stabilite de lege pentru actele
solemne, care este o condiţie de validitate a acestora, este
sancţionată cu nulitatea;
c) Actul juridic real este acela care nu se încheie valabil decât
dacă manifestarea de voinţă a părţilor este însoţită de remiterea
materială a lucrului care face obiectul actului juridic (de
exemplu, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.).
6. După momentul în care îşi produc efectele, actele juridice
sunt:
a) Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care se încheie
fără a avea în vedere moartea părţilor şi ale cărui efecte se
produc în timpul vieţii acestora (de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie);
b) Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis cauza) este
acela care se încheie în considerarea morţii autorului lui şi ale
cărui efecte se produc după încetarea din viaţă a acestuia (de
exemplu, testamentul).
7. După raportul existent, actele juridice sunt:
a) Actul juridic principal este acela care are o existenţă de
sine stătătoare, independentă. Majoritatea actelor juridice sunt
principale;
236
b) Actul juridic accesoriu este acela care depinde de un act
juridic principal (de exemplu, contractul de ipotecă depinde
de contractul principal de împrumut.
8. După reglementarea și denumirea lor legală, actele
juridice sunt:
a) Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde
unui anumit tip abstract de act prevăzut de actele normative
civile şi care poartă o anumită denumire (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie, testament etc.);
b) Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se
încadrează în vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind
încheiat de părţi potrivit voinţei şi intereselor lor, conform
principiului consensualismului şi al libertăţii actelor juridice.
9. După modul lor de executare actele juridice sunt:
a) Actul juridic cu executare imediată este acela care are ca
obiect una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu,
dintr-o dată (de exemplu, în cazul contractului de vânzare-
cumpărare, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în momentul realizării
acordului de voinţă, precum şi bunul care face obiectul
contractului, iar cumpărătorul plăteşte preţul. Prin voinţa
părţilor contractul de vânzare-cumpărare se poate transforma
într-un contract cu executare succesivă, dacă s-a convenit plata
preţului în rate);
b) Actul juridic cu executare succesivă este acela în care
obligaţiile părţilor, sau cel puţin al uneia dintre ele, se execută
în timp, fie printr-o prestaţie continuă, pe toată durata
contractului, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite
intervale de timp (de exemplu, în cazul contractului de
locaţiune, obligaţia locatorului de a asigura locatarului
folosinţa bunului dat în locaţiune pe toată durata contractului
este o prestaţie continuă, iar obligaţia locatarului de a plăti
lunar chiria este o prestaţie repetată).
10. După legătura lor cu modalitățile, avem:
237
a) Acte juridice pure și simple, care cuprinde o modalitate
(termen, condiție, sarcină (de exemplu: acceptarea ori
renunțarea la moștenire);
b) Acte afectate de modalități, care cuprinde o modalitate (de
exemplu: contractul de asigurare, donația cu sarcini, vânzarea-
cumpărarea cu clauza de întreținere - în care e prezent
termenul).
11. După criteriul legăturii cu cauza, avem acte:
a) Cauzal este actul juridic a cărui valabilitate implică analiza
cauzei ori scopului (dacă scopul este imoral actul juridic este
lovit de nulitate);
b) Abstract (necauzal) este actul juridic civil care este detașat
de elementul cauzal, valabilitatea sa neimplicând analiza
acestui element. Sunt abstracte actele juridice constatate prin
titluri de valoare-înscrisuri care încorporează operațiuni
juridice (obligațiunea CEC).
12. După modul de încheiere a actelor juridice civile, acestea
sunt:
a) Actul juridic strict personal este acela care, prin natura sa
sau potrivit legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare (de
exemplu, căsătoria, testamentul);
b) Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi
încheiat nu numai personal, ci şi prin intermediul unui
reprezentant.
13. După rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului
actelor juridice, acestea sunt:
a) Actul juridic subiectiv este acela prin care părţile
determină, prin voinţa lor, conţinutul lui, putând deroga de la
normele juridice dispozitive, care îl reglementează.
Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această
categorie;
b) Actul juridic condiţie este acela în care manifestarea de
voinţă a părţilor are doar rolul de a încheia un act juridic, al
cărui conţinut este predeterminat de norme juridice imperative,
de la care părţile nu pot deroga. Deci încheierea actului juridic
238
este doar condiţia necesară pentru ca un anumit statut legal să
devină aplicabil părţilor (de exemplu, încheierea căsătoriei,
încheierea unei adopţii, recunoaşterea de paternitate ş.a).
243
de a vinde, a dona un bun, a primi o sumă de bani ori anumite
bunuri de la debitori sau creditori).
Procură de bază este procura prin care reprezentatul
deleagă reprezentantului dreptul de a încheia acte juridice.
Reprezentantul trebuie să săvârşească personal acţiunile indicate
în procură.
Procură de substituire este procura prin care
reprezentantul transmite împuternicirea către o altă persoană,
numită substituitor. Persoana căreia îi este eliberată procura poate
elibera o procură de substituire, în formă autentică, numai dacă:
a) acest drept este stipulat expres în procură; b) dacă este în
interesul reprezentatului.
Termenul procurii. Procura este valabilă în termenul
stabilit în cuprinsul ei, însă nu mai mult de termenul stabilit de
lege. Potrivit regulii generale, termenul de valabilitate al procurii
este de cel mult trei ani.
Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în
afara Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă
până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
Dacă termenul nu este indicat, procura este valabilă timp de
un an de la data întocmirii.
Termenul de valabilitate al procurii de substituire nu poate
să depăşească termenul de valabilitate al procurii iniţiale, în al
cărei termen a fost dată. Dacă în procură nu este indicată data
întocmirii, ea nu are valoare juridică.
Încetarea valabilităţii procurii. Acţiunea procurii
încetează, de regulă, odată cu săvârşirea acţiunilor pentru a căror
efectuare a fost eliberată.
Pe lângă această regulă, art. 255 din Codul civil stabileşte
că valabilitatea procurii încetează şi la:
– expirarea termenului ei;
– revocarea împuternicirilor de către reprezentat; persoana
care a eliberat procura poate revoca împuternicirile şi anula
valabilitatea procurii în orice moment;
244
– renunţarea reprezentantului de a executa împuternicirile
delegate;
– dizolvarea persoanei juridice care a avut calitatea de
reprezentat, precum şi a celei care a avut calitatea de reprezentant;
– decesul, declararea dispariţiei fără urmă a persoanei fizice
care a avut calitatea de reprezentat sau calitatea de reprezentant;
– declararea incapacităţii persoanei fizice care a avut calitatea
de reprezentat sau de reprezentant sau limitarea ei în capacitatea
de exerciţiu.
245
4. Drepturi personale nepatrimoniale ce privesc creaţia
intelectuală. Această categorie se referă la dreptul de autor, de
inventator sau inovator.
Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale.
Drepturile personale fiind drepturi absolute, numai titularul său
este determinat. Individualizarea subiectului pasiv are loc numai
în situaţia în care aceste drepturi sunt încălcate. Odată încălcate,
se pune problema apărării lor. În principiu apărarea drepturilor
personale nepatrimoniale se poate realiza pe două căi:
− calea recunoaşterii voluntare;
− şi cea a soluţionării ei judiciară.
În primul caz este situaţia în care subiectul pasiv
determinat, autorul încălcării, recunoaşte existenţa şi apartenenţa
dreptului persoanei anterior încălcării dreptului.
Cea de a doua situaţie este atunci când litigiul este diferit
justiţiei, deci când ambele părţi stăruie în pretenţiile sale. În acest
caz, legea prevede modalităţile prin care instanţa poate soluţiona
procesul. Printre acestea, se numără următoarele: suprimarea
acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se crează pericolul
încălcării lui; declararea nulităţii actului emis de o autoritate
publică; desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine
legii emis de o autoritate public; alte situaţii prevăzute de lege.
Astfel, principalul efect al acestor acțiuni îl reprezintă repunerea
sau restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului.
Apărarea poate fi realizată şi pe cale penală, dacă fapta care
a dus la încălcarea acestor drepturi întruneşte condiţiile
infracţiunii.
În continuare, vom analiza apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice la onoare,
demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice
reprezintă aprecierea socială a acesteia din partea societăţii.
Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor
sale morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie
aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.
246
Persoana, onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a
căreia a fost lezată este în drept să recurgă la apărarea lor. Ea este
în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi lezează
onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu
corespund realităţii. Prin „informaţii” se are în vedere orice
relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă,
de sunet şi/sau de imagine.
Răspândirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea
şi reputaţia profesională constă în publicarea în presă a
informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în
emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea în programele
de cronică cinematografică şi în alte mijloace de comunicare, în
caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile publice sau
comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală câtorva sau cel puţin
unei persoane. Răspândirea informaţiilor se consideră de
asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a
placardelor, lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea
acestor informaţii în foile volante caricaturile difuzate care prin
conţinutul sau forma lor ponegresc onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională.
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională sunt acelea care nu corespund realităţii şi
discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în opinia
publică sau în opinia unor persoane din punctul de vedere al
respectării legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile
despre săvârşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă în
colectivul de muncă, în familie, în viaţa cotidiană, informaţiile
care ponegresc activitatea de producţie, gospodărească şi
obştească, reputaţia etc.).
Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară
dezminţirea informaţiilor care-i lezează onoarea, demnitatea,
reputaţia profesională numai în acele cazuri în care ele nu
corespund realităţii. În cazul răspândirii informaţiilor care lezează
reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este în drept să
ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise,
247
publicarea replicii în mijloacele de informare în masă, declararea
informaţiei ca fiind neveridică. Persoana juridică este în drept să
ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului moral cauzat
persoanei juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral
compensându-se numai persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta
pot suporta suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor
care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională,
sarcina probaţiunii revine atât reclamantului, cât şi reclamatului.
Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspândită
corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze
numai faptul răspândirii afirmaţiilor de către reclamat.
Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu
corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o obligaţie.
Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile
răspândite nu corespund realităţii, ea va satisface acţiunea,
pronunţând hotărârea în care trebuie să indice metoda de
dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă
informaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională sunt răspândite prin mijloace de informare în masă,
instanţa de judecată va obliga organul de informare în masă să
publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program
sau ciclu de emisiuni, în cel mult 15 zile de la data intrării în
vigoare a hotărârii judecătoreşti. Iar dacă informaţia care lezează
onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se conţine într-un
document emis de o organizaţie, ultima va fi obligată de către
instanţa de judecată să înlocuiască documentul.
7.9. Proprietatea
248
Dreptul de proprietate este considerat ca fiind cel mai
complet drept real, fiindcă întruneşte în mâinile proprietarului
toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune,
dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie.
Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă
în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în
materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind
titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă
proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea
stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului,
exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul
însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă
persoană, dar în numele şi în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate,
fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de posesie, el este şi lipsit
de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând
bunul în posesie, de regulă, nu îl poţi folosi, nici dispune de el.
Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul
căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său,
percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin
dreptul de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a
sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în scopul satisfacerii
necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de
către proprietar, cât şi de alte persoane la voinţa proprietarului.
Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii
statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin
moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de
dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe.
Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai importante atribute
ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se
deosebeşte în mare măsură proprietarul de alţi posesori titulari (de
fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o
249
singură condiţie – ca această împuternicire să fie transmisă de
către proprietarul bunului).
Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile,
de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste împuterniciri îi
aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot
să dispună şi neproprietarii.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere juridice:
− absolut, deoarece este recunoscut titularului său în
raporturile cu toţi ceilalţi care sunt obligaţi să nu facă nimic de
natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei
persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia,
proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.
− exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate îi
permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în limitele
prevăzute de lege. În exercitarea împuternicirilor, toate celelalte
persoane sunt înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedica
proprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter
nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele dreptului de
proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau mai multe
persoane. Astfel apare o modalitate a dreptului de proprietate şi
anume coproprietate (dreptul de proprietate comună).
− perpetuu. Caracterul perpetuu presupune, în primul rând,
că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul, iar
în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Formele dreptului de proprietate. Proprietatea este
publică sau privată .
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate
care aparţine exclusiv statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi
ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta
fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
− Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac
obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civil general,
adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter
vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere.
250
− Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât
extinctiv, cât şi achizitiv. Extinctiv, imprescriptibilitatea
semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare la un bun al
domeniului public poate fi exercitată oricând, nestingându-se prin
neexercitarea ei într-un termen prevăzut de lege. Achizitiv,
imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare
privitoare la un bun din domeniul public nu poate fi paralizată de
pârât prin invocarea dobândirii proprietăţii prin uzucapiune.
− Bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi
insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea
creanţelor lor.
Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele
şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie,
precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice220.
Dreptul de proprietate privată este definit ca fiind acel
drept real subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor
juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor mobile şi imobile, drept ce conferă titularilor săi dreptul
de posesie, folosinţă şi dispoziţie, prerogative care se exercită în
mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în
limitele determinate de lege221.
7.10. Moștenirea
06.06.2002, art.1432;
225Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv
21.11.2002, art. 37; Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală.
În Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007, art. 44
254
colegiului militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă
testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea
militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;
şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în
locuri de privaţiune de libertate. Acest tip de testament se
expediază cel târziu a doua zi după autentificare unuia dintre
notarii de la locul instituţiei date.
Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în
străinătate pot fi autentificate de către consulii misiunilor
diplomatice230.
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strâns
şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de
autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Cuvântul „mistic” înseamnă „secret”. Strângerea şi sigilările
testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului şi
face imposibilă deschiderea plicului şi substituirea testamentului
cu alte hârtii.
Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna
personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi
în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o
persoană. În acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat
pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează
în testament.
Legatul este o dispoziţie testamentară cuprinsă în
testament, prin care testatorul însărcinează unul sau mai mulţi
moştenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje
patrimoniale. Persoana în favoarea cărei este făcut legatul se
numeşte legatar şi nu are calitate de moştenitor. Legatar poate fi
orice persoană, precum şi cea concepută în timpul vieţii
testatorului, dacă s-a născut vie la data decesului succesorului.
Moştenitorii legali şi testamentari, deasemenea pot primi legate,
dacă testatorul a dispus ca un anumit bun să fie exclus din masa
succesorală şi transmis acestora sub formă de legat, sau a obligat
06.06.2002, art.1499
234 Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art.1500
256
privilegiaţi sunt fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea,
precum şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi
şi strănepoţi de frate ori soră), care vin la moştenire prin
intermediul reprezentării succesorale. Ascendenţii ordinari culeg
moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului de
rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv bunicii îi înlătură
pe străbunici etc., indiferent de sex şi linie.
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai
celui ce a lăsat moştenirea.
Moştenitorii de clasa posterioară sunt chemaţi la
succesiunea legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele
precedente sau dacă aceştia nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei
sunt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii de
clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.
Dar, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în
baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant dacă
nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul
din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii
sunt privaţi de dreptul la succesiune. Statul intră în posesiunea
patrimoniului prin eliberarea unui certificat de succesiune
vacantă235.
Atât la moștenirea legală, cât și la cea testamentară,
condițiile pentru ca o persoana să poată primi moștenire ori părți
ale acesteia sunt:
1. să aibă capacitate succesorală, adică să existe la momentul
deschiderii succesiunii. Pentru succesiunea legală, persoanele
care au capacitate succesorală sunt rudele defunctului, indicate în
art. 1500 din Codul Civil; iar la succesiunea testamentară, au
capacitate succesorală persoanele indicate în testament cu
condiția de a exista la momentul deschiderii succesiunii. Din
categoria persoanelor care nu au capacitate succesorală, Codul
Civil include comorienții împreună cu codecedații. Codecedații
sunt persoanele care au vocație reciprocă sau unilaterală și
235 Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art.1515
257
decedează în același timp, nu și împrejurare. Comorienții, din
punct de vedere juridic, sunt prezumați că au murit toți în același
timp și în aceeași împrejurare, încât nu se poate stabili dacă una a
supraviețuit alteia. Împrejurarea poate fi o calamitate naturală,
accident de transport, incendiu, inundație ori altele.
2. să aibă vocație succesorală. Prin însuși termenul de
„vocație” se înțelege „chemarea” la moștenire. În cazul
succesiunii legale, legea conferă vocație succesorală
moștenitorilor legali, rudelor defunctului, soțului supraviețuitor și
statului în cazul succesiunii vacante. Vocația succesorală
testamentară poate să aparțină oricărei persoane cu capacitate
succesorală, testamentul defunctului fiind recunoscut ca temei al
vocației la moștenire. Deci, vocația succesorală legală este
stabilită de lege, iar vocația succesorală testamentară este stabilită
în testament.
3. să nu fie nedemni de a moșteni. Nedemnitatea succesorală
este o pedeapsă civilă care constă în decăderea moștenitorului
care s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de
memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni. Aceste fapte sunt
prevăzute expres în lege și succesorul poate fi declarat nedemn
doar de către instanța de judecată. Numai hotărârea instanței de
judecată poate servi temei pentru ca succesorul să fie decăzut din
dreptul respectiv și să nu poată pretindă la certificatul de
moștenitor. Codul Civil al R.M. enumeră cazurile în care
succesorul poate fi declarat nedemn și acestea sunt: „1.
Succesorul a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală
împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat
moștenirea dacă aceste circumstanțe sunt constate de instanța de
judecată. 2. Succesorul a pus intenționat piedici în calea realizării
ultimei voințe celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la
chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la
majorarea cotelor succesorale a tuturor acestora” (art. 1434 C.
Civil).
Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte:
data deschiderii succesiunii şi locul deschiderii acesteia.
258
– Locul deschiderii succesiunii. Potrivit articolului 1443 Cod
civil al R.M. „locul unde se deschide succesiunea este ultimul
domiciliu al celui care a lăsat moștenirea, iar dacă locul nu este
cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile
succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii
va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a
bunurilor imobile”. Locul deschiderii moştenirii poate să nu
coincidă cu locul morţii celui care lasă moştenirea dacă acesta a
murit în timpul când îşi părăsise, vremelnic, domiciliul.
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a
persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea
unui loc având această semnificaţie juridică236. Potrivit
articolului 30 Cod civil R.M. „domiciliul persoanei fizice este
locul unde aceasta își are locuința statornică sau principală”.
Locuinţa statornică sau principală este domiciliul de drept comun
al persoanei fizice, dar poate fi vorba şi de domiciliul legal prin
care se înţelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru
anumite persoane fizice. Astfel, în ce priveşte minorul sau
persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu, reieşind din
prevederile articolului 31 Cod civil R.M., locul deschiderii
moştenirii va fi la domiciliul părinţilor, tutorilor sau curatorilor.
– Data deschiderii succesiuni. Data deschiderii succesiunii
reprezintă importanță din mai multe puncte de vedere și anume:
datorită acestei date, se stabilește cercul exact al
moștenitorilor chemați la succesiune. Spre exemplu, dacă în
aceeași zi au decedat tatăl și fiul, în diferite circumstanțe – este
necesar de a stabili data exactă a morții lor pentru a determina
cine pe cine îl succede. Dacă tatăl a decedat primul, atunci fiul
este cel care urma să moștenească partea sa din averea tatălui.
Astfel, moștenitorii fiului vor avea drept de moștenire și asupra
părții care i se cuvinea acestuia din averea tatălui. În cazul în
care fiul a decedat înaintea tatălui – el nu apare ca moștenitor
al acestuia, însă tatăl ar putea să aibă o cotă-parte din averea
260
Sarcini 1. Apreciați semnificația termenilor: drept
pentru civil, raport civil, persoană fizică, persoană
autoevaluare: juridică, capacitate civilă.
2. Formulați definiția dreptului civil ca
ramură de drept.
3. Analizați principiile dreptului civil.
4. Expuneți și analizați capacitatea civilă a
persoanei fizice: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.
5. Analizați modalitatea declarării absenței
fără veste a persoanei fizice și efectele apariției
ei.
6. Analizați modalitatea declarării morții
persoanei fizice și efectele apariției ei.
7. Expuneți și analizați capacitatea civilă a
persoanei juridice: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.
8. Numiți și analizați elementele
constitutive ale persoanei juridice.
9. Expuneți categoriile actului juridic civil.
10. Analizați reprezentarea și felurile
procurii.
11. Dați definiția proprietății și analizați
atributele dreptului de proprietate.
12. Numiți tipurile de moștenire.
13. Expuneți și analizați moștenirea legală.
14. Expuneți și analizați moștenirea
testamentară.
261
2. Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere
în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a
XI-a. București: Universul Juridic. 2007, 599
p.
3. Bîtcă Ion, Slutu Nicolae, Note de curs
drept civil. Partea generală. Chișinău: U.S. E.
M. Facultatea de Drept. 2013.
4. Bostan G. Moștenirea legală, București,
1996.
5. Codul civil al R. Moldova nr.1107- XV
din 06.06.2002. În: M.O. al R.Moldova 82-
86/661, 22.06.2002,
6. Comentariul Codului Civil al R. Moldova.
Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. 1265 p.
7. Constituţia R. Moldova, adoptată prin
Legea de la 29.07.94. În: M.O. R.Moldova
nr.1, 18.08.1994.
8. Diaconu C., Firică C., Drept civil. Partea
generală. Persoanele, București: Fundației
România de Mâine. 2013, 360 p.
9. Lupulescu D. Drept civil. Drepturi reale
principale. București: Lumina Lex. 1997, 270
p.
10. Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept
Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv
pentru licență 2003-2004. București: Universul
Juridic. 2003.
262
1. Obiectivele – definirea noţiunilor: contract individual
temei de de muncă, salariat, angajator, timp de muncă,
studiu: timp de odihnă, disciplina muncii;
– determinarea obiectului de reglementare
al dreptului muncii;
– elucidarea trăsăturilor specifice
raportului juridic de muncă;
– identificarea principiilor aplicabile
dreptului muncii;
– identificarea elementelor esențiale și
trăsăturilor caracteristice ale contractului
individual de muncă;
– prezentarea temeiurilor de suspendare și
încetare ale contractului individual de
muncă;
– determinarea principalelor categorii
(forme) ale timpului de muncă și a timpului
de odihnă;
– elucidarea particularităților regimului
legal al muncii de noapte, al muncii în
schimburi și al muncii în zilele de sărbătoare
nelucrătoare;
– caracterizarea procedurii de aplicare și
executare a sancțiunilor disciplinare.
238 Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia Centrală,
2014. p. 125
239 Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia Centrală,
2014. p. 21
265
– protecția social-juridică a persoanelor care prestează munca
în calitate de salariat.
Metoda de reglementare a dreptului muncii presupune un
ansamblu de procedee (mijloace) juridice cu ajutorul cărora este
asigurată reglementarea juridică a raporturilor juridice de muncă
şi a altor raporturi juridice care sunt strâns legate de acestea
(raporturi juridice conexe)240. Caracteristic metodologiei
dreptului muncii este:
– caracterul contractual de stabilire a raporturilor juridice de
muncă;
– procedeul specific de apărare a drepturilor de muncă ale
salariaţilor;
– îmbinarea reglementării centralizate şi locale, normative şi
contractuale a condiţiilor de muncă;
– modul extrajudiciar de aplicare a sancţiunilor disciplinare;
– participarea salariaţilor (prin intermediul organizaţiilor
sindicale) la crearea, aplicarea şi controlul asupra respectării
legislaţiei muncii;
– unitatea şi diferenţierea reglementării juridice a condiţiilor
de muncă241.
Principiile dreptului muncii reprezintă idei călăuzitoare,
reguli fundamentale pe baza cărora se întemeiază întreaga ramură
de drept. Potrivit art. 5 al Codului muncii al R. Moldova,
principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a
altor raporturi legate nemijlocit de acestea sunt următoarele:
a) libertatea muncii, incluzând dreptul la munca liber aleasă
sau acceptată, dreptul dispunerii de capacităţile sale de muncă,
dreptul alegerii profesiei şi ocupaţiei;
b) interzicerea muncii forţate (obligatorii) şi a discriminării în
domeniul raporturilor de muncă;
c) protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la
plasarea în câmpul muncii;
240 Romandaș N., Boișteanu E. Unele reflecţii privind metoda de reglementare juridică
a dreptului muncii. În Administrarea Publică, nr. 1, 2012, p. 35
241 Romandaș N., Boișteanu. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Reclama, 2007, p. 15
266
d) asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile
de muncă, inclusiv la condiţii de muncă care corespund cerinţelor
securității şi sănătății în muncă, şi a dreptului la odihnă, inclusiv
la reglementarea timpului de muncă, la acordarea concediului
anual de odihnă, a pauzelor de odihnă zilnice, a zilelor de repaus
şi de sărbătoare nelucrătoare;
e) egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor;
f) garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea la timp
integrală şi echitabilă a salariului care ar asigura o existenţă
decentă salariatului şi familiei lui;
g) asigurarea egalităţii salariaţilor, fără nici o discriminare, la
avansare în serviciu, luându-se în considerare productivitatea
muncii, calificarea şi vechimea în muncă în specialitate, precum
şi la formare profesională, reciclare şi perfecţionare;
h) asigurarea dreptului salariaţilor şi angajatorilor la asociere
pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor, inclusiv a dreptului
salariaţilor de a se asocia în sindicate şi de a fi membri de sindicat
şi a dreptului angajatorilor de a se asocia în patronate şi de a fi
membri ai patronatului;
i) asigurarea dreptului salariaţilor de a participa la
administrarea unităţii în formele prevăzute de lege;
j) îmbinarea reglementării de stat şi a reglementării
contractuale a raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate
nemijlocit de acestea;
k) obligativitatea reparării integrale de către angajator a
prejudiciului material şi a celui moral cauzate salariatului în
legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă;
l) stabilirea garanţiilor de stat pentru asigurarea drepturilor
salariaţilor şi angajatorilor, precum şi exercitarea controlului
asupra respectării lor;
m) asigurarea dreptului fiecărui salariat la apărarea drepturilor
şi libertăţilor sale de muncă, inclusiv prin sesizarea organelor de
supraveghere şi control, a organelor de jurisdicţie a muncii;
n) asigurarea dreptului la soluţionarea litigiilor individuale de
muncă şi a conflictelor colective de muncă, precum şi a dreptului
267
la grevă, în modul stabilit de Codul Muncii şi de alte acte
normative;
o) obligaţia părţilor la contractele colective şi individuale de
muncă de a respecta clauzele contractuale, inclusiv dreptul
angajatorului de a cere de la salariat îndeplinirea obligaţiilor de
muncă şi manifestarea unei atitudini gospodăreşti faţă de bunurile
angajatorului şi, respectiv, dreptul salariatului de a cere de la
angajator îndeplinirea obligaţiilor faţă de salariaţi, respectarea
legislaţiei muncii şi a altor acte ce conţin norme ale dreptului
muncii;
p) asigurarea dreptului sindicatelor de a exercita controlul
obştesc asupra respectării legislaţiei muncii;
r) asigurarea dreptului salariaţilor la apărarea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale în perioada activităţii de
muncă;
s) garantarea dreptului la asigurarea socială şi medicală
obligatorie a salariaţilor.
Prin izvoare ale dreptului muncii se înţelege totalitatea
formelor de exprimare a normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale de muncă, stabilite în temeiul unui contract
individual de muncă, precum şi alte relaţii sociale indisolubil
legate de acestea (cele privind pregătirea profesională, protecţia
muncii, jurisdicţia muncii ș.a.242).
Izvoarele dreptului muncii pot fi clasificate în trei categorii:
a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia
Republicii Moldova, legile (inclusiv Codul Muncii), hotărârile
Guvernului R.Moldova etc.);
b) izvoare specifice dreptului muncii (convenţiile colective de
muncă, contractele colective de muncă, regulamentele interne ale
unităţilor, statutele și regulamentele disciplinare etc).
c) izvoare internaționale ale dreptului muncii (convențiile și
recomandările Organizației Internaționale a Muncii,
instrumentele adoptate de Consiliul Europei, tratatele sau
2014. p. 40
268
convențiile încheiate de R. Moldova cu alte state prin care sunt
reglementate aspecte din domeniul muncii). Pentru a fi considerat
izvor internațional al dreptului muncii, obligatoriu actul respectiv
urmează a fi ratificat de Parlamentul R. Moldova.
Prin subiecte ale dreptului muncii înţelegem participanţii la
relaţiile sociale, ce formează obiectul de reglementare juridică al
dreptului muncii. Subiecți ai dreptului muncii se clasifică în 3
categorii principale:
a) subiecți individuali – salariaţii și angajatorii.
b) subiecți colectivi (reprezentativi) – sindicatele, reprezentanții
aleși ai salariaților, patronatele, și autoritățile publice.
c) subiecți de deservire – inspecțiile teritoriale de muncă,
agențiile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă etc.
278
e) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, ce nu impune
încetarea raporturilor de muncă;
f) trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind
comiterea de către salariat a unei infracţiuni incompatibile cu
munca prestată, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti;
g) omiterе, din vina salariatului, a termenului de trecere a
controlului medical;
h) depistare, conform certificatului medical, a
contraindicaţiilor care nu permit îndeplinirea muncii specificate
în contractul individual de muncă;
i) cerere a organelor de control sau de drept, conform
legislaţiei în vigoare;
j) prezentare la locul de muncă în stare de ebrietate alcoolică,
narcotică sau toxică, constatată prin certificatul eliberat de
instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate
dintr-un număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai
salariaţilor;
k) aflare în grevă, declаrată conform art. 362-370 ale Codului
Muncii al R. Moldova;
l) stabilire pe termen determinat a gradului de dizabilitate ca
urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;
precum şi
m) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă prin acordul
părţilor, exprimat în formă scrisă, în caz de:
a) acordare a concediului fără plată pe o perioadă mai mare de
o lună;
b) urmare a unui curs de formare profesională sau de stagiere
cu scoaterea din activitate pe o perioadă mai mare de 60 de zile
calendaristice;
c) şomaj tehnic;
d) îngrijire a copilului bolnav în vârstă de până la 10 ani;
e) îngrijire a copilului cu dizabilităţi;
f) detaşare;
279
g) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa
salariatului în caz de:
a) concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 6 ani;
b) concediu pentru îngrijirea unui membru bolnav al familiei cu
durata de până la un an, conform certificatului medical;
c) urmare a unui curs de formare profesională în afara unităţii,
potrivit art.214 alin.(3);
d) ocupare a unei funcţii elective în autorităţile publice, în
organele sindicale sau în cele patronale;
e) neachitare sau achitare parţială, cel puţin 2 luni consecutive,
a salariului sau a altor plăţi obligatorii;
f) condiţii de muncă nesatisfăcătoare din punctul de vedere al
protecţiei muncii; precum şi
g) din alte motive prevăzute de legislaţie.
În cazurile specificate la literele e) și f), salariatul este
obligat să comunice în scris angajatorului data suspendării
contractului individual de muncă, angajatorul nefiind în drept să
angajeze alţi salariaţi pentru a-i înlocui pe acei ale căror contracte
individuale de muncă au fost suspendate în baza acestor temeiuri.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din
iniţiativa angajatorului:
a) pe durata anchetei de serviciu, efectuate în condiţiile Codului
Muncii al R. Moldova;
b) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
determinată, nici una dintre părţi nu a cerut încetarea lui şi raporturile de muncă
continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată.
246 Contractul individual de muncă pe durată determinată încheiat pentru perioada
281
g) finalizare a lucrării prevăzute de contractul individual de
muncă încheiat pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;
h) încheiere a sezonului, în cazul contractului individual de
muncă pentru îndeplinirea lucrărilor sezoniere;
i) atingere a vârstei de 65 de ani de către conducătorul unităţii
de stat, inclusiv municipale, sau al unităţii cu capital majoritar de
stat247;
j) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude
posibilitatea continuării raporturilor de muncă;
k) restabilire la locul de muncă, conform hotărârii instanţei de
judecată, a persoanei care a îndeplinit anterior munca respectivă,
dacă transferul salariatului la o altă muncă conform Codului
Muncii nu este posibil;
l) activitatea salariaţilor membri ai personalului diplomatic şi
consular detaşaţi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
Republicii Moldova poate înceta înainte de termen în următoarele
cazuri: rechemare, în modul stabilit de Guvern; declarare a
salariatului „persona non grata”; în alte cazuri prevăzute de
legislaţia în vigoare.
m) contractul individual de muncă încheiat cu salariatul
asociaţiei religioase poate înceta în temeiurile suplimentare
prevăzute de contract (art.82 lit.j))248. Termenul de preavizare a
salariatului asociaţiei religioase privind eliberarea din serviciu în
temeiurile prevăzute de contractul individual de muncă, precum
şi modul şi condiţiile acordării garanţiilor şi compensaţiilor în caz
de eliberare din serviciu, se stabilesc în contractul individual de
muncă. Salariatul asociaţiei religioase are dreptul la demisie,
determinată conform art. 55 lit. f), în orice funcţie, alta decât cea de conducător de
unitate de stat, inclusiv municipală, sau de unitate cu capital majoritar de stat.
248 forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude posibilitatea continuării
raporturilor de muncă;
282
prevenind despre aceasta angajatorul, în scris, cu cel puţin 7 zile
calendaristice înainte.
Contractul individual de muncă poate înceta, în orice
moment, prin acordul scris al părţilor.
Salariatul are dreptul la demisie - desfacere a contractului
individual de muncă din proprie iniţiativă, anunţând despre
aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice
înainte (sau cu o lună înainte, în cazul conducătorului unităţii,
adjuncţilor săi şi a contabilulului-şef). Curgerea termenului
menţionat începe în ziua imediat următoare zilei în care a fost
înregistrată cererea.
În caz de demisie a salariatului în legătură cu pensionarea,
cu stabilirea gradului de dizabilitate, cu concediul pentru
îngrijirea copilului, cu înmatricularea într-o instituţie de
învăţământ, cu trecerea cu traiul în altă localitate, cu îngrijirea
copilului până la vârsta de 14 ani sau a copilului cu dizabilităţi,
cu alegerea într-o funcţie electivă, cu angajarea prin concurs la o
altă unitate, cu încălcarea de către angajator a contractului
individual şi/sau colectiv de muncă, a legislaţiei muncii în
vigoare, angajatorul este obligat să accepte demisia în termenul
redus indicat în cererea depusă şi înregistrată, la care se anexează
documentul respectiv ce confirmă acest drept.
Concedierea - desfacerea din iniţiativa angajatorului a
contractului individual de muncă pe durată nedeterminată,
precum şi a celui pe durată determinată, se admite pentru
următoarele motive:
a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă;
b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului
persoană fizică;
c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate;
d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei
deţinute sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în
conformitate cu certificatul medical;
283
e) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei
deţinute sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente,
confirmate prin hotărâre a comisiei de atestare;
f) schimbarea proprietarului unităţii (în privinţa
conducătorului unităţii, a adjuncţilor săi, a contabilului-şef);
g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de
muncă, dacă anterior salariatul a fost sancționat disciplinar;
h) absenţa repetată fără motive întemeiate de la lucru timp de
4 ore consecutive (fără a ține cont de pauză de masă) în timpul
zilei de muncă;
i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică
sau toxică, constatată prin certificatul eliberat de instituţia
medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor;
j) săvârşirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în
proporţii mici) din patrimoniul unităţii, stabilite prin hotărâre a
instanţei de judecată sau a organului de competenţa căruia ţine
aplicarea sancţiunilor administrative;
k) comiterea de către salariatul care mânuieşte nemijlocit
valori băneşti sau materiale a unor acţiuni culpabile dacă aceste
acţiuni pot servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului
faţă de salariatul respectiv;
l) încălcarea obligației prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a) din
Legea nr. 325 din 23 decembrie 2013 privind evaluarea
integrităţii instituţionale249;
m) încălcarea gravă repetată, pe parcursul unui an, a statutului
instituţiei de învăţământ de către un cadru didactic;
n) comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii
educative a unei fapte imorale incompatibile cu funcţia deţinută;
o) aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru didactic
a violenţei fizice sau psihice faţă de discipoli;
p) semnarea de către conducătorul unităţii (filialei,
subdiviziunii), de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef a
250femeie care a născut de curând = orice femeie care şi-a reluat activitatea de muncă
după expirarea concediului postnatal şi solicită angajatorului, în scris, măsurile de
protecţie prevăzute de lege, anexând un certificat medical eliberat de medicul de
familie, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a născut.
288
suplimentară (adică munca prestată în afara duratei normale a
timpului de muncă) cu acordul salariatului (a) pentru finalizarea
lucrului început care, din cauza unei reţineri neprevăzute legate
de condiţiile tehnice ale procesului de producţie, nu a putut fi dus
până la capăt în decursul duratei normale a timpului de muncă, iar
întreruperea lui poate provoca deteriorarea sau distrugerea
bunurilor angajatorului sau ale proprietarului, a patrimoniului
municipal sau de stat; b) pentru efectuarea lucrărilor temporare de
reparare şi restabilire a dispozitivelor şi instalaţiilor, dacă
deficienţele acestora ar putea provoca încetarea lucrului pentru un
timp nedeterminat şi pentru mai multe persoane; c) pentru
efectuarea lucrărilor impuse de apariţia unor circumstanţe care ar
putea provoca deteriorarea sau distrugerea bunurilor unităţii,
inclusiv a materiei prime, materialelor sau produselor; d) pentru
continuarea muncii în caz de neprezentare a lucrătorului de
schimb, dacă munca nu admite întrerupere. În aceste cazuri,
angajatorul este obligat să ia măsuri urgenţe de înlocuire a
salariatului respective) sau fără acordul lui (pentru efectuarea
lucrărilor necesare pentru apărarea ţării, pentru preîntâmpinarea
unei avarii de producţie ori pentru înlăturarea consecinţelor unei
avarii de producţie sau a unei calamităţi naturale; pentru
efectuarea lucrărilor necesare înlăturării unor situaţii care ar putea
periclita buna funcţionare a serviciilor de aprovizionare cu apă şi
energie electrică, de canalizare, poştale, de telecomunicaţii şi
informatică, a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport
în comun, a instalaţiilor de distribuire a combustibilului, a
unităţilor medico-sanitare).
La solicitarea angajatorului, salariaţii pot presta munca în
afara orelor de program în limita a 120 de ore într-un an
calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu acordul
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă până la 240 de ore.
În cazul în care solicită prestarea muncii suplimentare,
angajatorul este obligat să asigure salariaţilor condiţii normale de
muncă, inclusiv cele privind protecţia şi igiena muncii.
Nu se admite atragerea la muncă suplimentară a salariaţilor
289
în vârstă de până la 18 ani, a femeilor gravide, precum şi a
persoanelor cărora muncă suplimentară le este contraindicată
conform certificatului medical.
Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, unul dintre
părinţii (tutorele, curatorul) care au copii în vârstă de până la 6
ani sau copii cu dizabilităţi, persoanele care îmbină concediile
pentru îngrijirea copilului cu activitatea de muncă şi salariaţii care
îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza certificatului
medical, pot presta muncă suplimentară numai cu acordul lor
scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris
salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca
suplimentară.
Angajatorul este obligat să ţină, în modul stabilit, evidenţa
timpului de muncă prestat efectiv de fiecare salariat, inclusiv a
muncii suplimentare, a muncii prestate în zilele de repaus şi în
zilele de sărbătoare nelucrătoare.
251Ștefănescu Ion Traian. Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ed. a II-a.
București: Universul Juridic. 2012, p. 550
290
minimum 30 de minute. Pentru unul dintre părinţii (tutorele) care
au 2 sau mai mulţi copii în vârstă de până la 3 ani, durata pauzei
nu poate fi mai mică de o oră. Pauzele pentru alimentarea
copilului se includ în timpul de muncă şi se plătesc reieşindu-se
din salariul mediu. În cazul în care angajatorul asigură în cadrul
unităţii încăperi speciale pentru alimentarea copiilor, acestea vor
îndeplini condiţiile de igienă corespunzătoare normelor sanitare
în vigoare.
3. Repausul săptămânal - repausul săptămânal se acordă timp
de 2 zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În cazul în
care un repaus simultan pentru întregul personal al unităţii în
zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau ar
compromite funcţionarea normală a unităţii, repausul săptămânal
poate fi acordat şi în alte zile, stabilite prin contractul colectiv de
muncă sau prin regulamentul intern al unităţii, cu condiţia ca una
din zilele libere să fie duminica. În unităţile în care, datorită
specificului muncii, nu se poate acorda repausul săptămânal în
ziua de duminică, salariaţii vor beneficia de două zile libere în
cursul săptămânii și de un spor la salariu stabilit prin contractul
colectiv de muncă sau contractul individual de muncă. Durata
repausului săptămânal neîntrerupt în orice caz nu trebuie să fie
mai mică de 42 de ore, cu excepţia cazurilor când săptămâna de
muncă este de 6 zile.
4. Zile de sărbătoare nelucrătoare. În Republica Moldova,
zile de sărbătoare nelucrătoare, cu plata salariului mediu (pentru
salariaţii care sunt remuneraţi în acord sau pe unitate de timp –
oră sau zi), sunt:
a) 1 ianuarie – Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie – Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul pe stil
vechi);
c) 8 martie – Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc;
e) ziua de luni la o săptămână după Paşte ( Paştele Blajinilor);
f) 1 mai – Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii;
291
g) 9 mai – Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru
independenţa Patriei;
h) 27 august – Ziua Independenţei;
i) 31 august – sărbătoarea „Limba noastră”;
j) 25 decembrie – Naşterea lui Iisus Hristos (Crăciunul pe stil
nou);
k) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată în
modul stabilit de consiliul local al municipiului, oraşului,
comunei, satului.
5. Concedii – se clasifică în:
A) concedii anuale plătite – 28 zile lucrătoare (fără a se lua
în calcul zilele de sărbătoare nelucrătoare), care se acordă după
expirarea a 6 luni de muncă la unitatea respectivă. Pentru unele
categorii de salariaţi se stabileşte durată mai mare a concediului
anual plătit (de exemplu, pentru cadrul didactic - 62 zile). Pentru
perioada concediului de odihnă anual, salariatul beneficiază de o
indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decât valoarea
salariului. Concediul de odihnă anual poate fi amânat sau
prelungit în cazul aflării salariatului în concediu medical,
îndeplinirii de către acesta a unei îndatoriri de stat sau în alte
cazuri prevăzute de lege. Nu se admite înlocuirea concediului de
odihnă anual nefolosit printr-o compensaţie în bani, cu excepţia
cazurilor de încetare a contractului individual de muncă al
salariatului care nu şi-a folosit concediul. În cazuri excepţionale,
dacă acordarea concediului de odihnă anual salariatului în anul
de muncă curent poate să se răsfrângă negativ asupra bunei
funcţionări a unităţii, o parte din concediu, cu consimţământul
scris al salariatului şi cu acordul scris al reprezentanţilor
salariaţilor, poate fi amânată pentru anul de muncă următor. În
asemenea cazuri, în anul de muncă curent, salariatului i se va
acorda cel puțin 14 zile calendaristice din contul concediului de
odihnă anual, partea rămasă fiindu-i acordată până la sfârșitul
anului viitor.
B) concediul neplătit – se acordă cu consimţământul
angajatorului în baza unei cereri scrise a salariatului fiind expuse
292
motive familiale sau alte motive întemeiate. Concediu neplătit nu
poate depăşi durata de 120 de zile calendaristice în cursul unui an
calendaristic. Unuia dintre părinţii care au 2 şi mai mulţi copii în
vârstă de până la 14 ani (sau un copil cu dizabilităţi), părinţilor
singuri necăsătoriţi care au un copil de aceeaşi vârstă li se acordă
anual, în baza unei cereri scrise, un concediu neplătit cu o durată
de cel puţin 14 zile calendaristice. Acest concediu poate fi alipit
la concediul de odihnă anual sau poate fi folosit aparte (în
întregime sau divizat) în perioadele stabilite de comun acord cu
angajatorul.
C) concedii sociale (medical plătit, de maternitate,
concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului, concediul
paternal, concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului
în vârstă de la 3 la 6 ani, concedii pentru salariaţii care au adoptat
copii nou-născuţi sau i-au luat sub tutelă) - se acordă tuturor
salariaţilor în baza certificatului medical eliberat potrivit
legislaţiei în vigoare sau în baza documentelor cerute de lege.
Concediile sociale se clasifică în:
Concediul medical - se acordă tuturor salariaţilor şi
ucenicilor în baza certificatului medical eliberat potrivit
legislaţiei în vigoare. Modul de stabilire, calculare şi achitare a
indemnizaţiilor din bugetul asigurărilor sociale de stat în legătură
cu concediul medical este prevăzut de legislaţia în vigoare.
Concediul de maternitate şi concediul parţial plătit pentru
îngrijirea copilului. Femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi
soţiilor aflate la întreţinerea salariaţilor, li se acordă un concediu
de maternitate ce include concediul prenatal252 cu o durată de 70
de zile calendaristice (în cazul sarcinilor cu 3 şi mai mulţi feţi –
112 zile calendaristice) şi concediul postnatal253 cu o durată de 56
de zile calendaristice (în cazul naşterilor complicate sau naşterii a
doi sau mai mulţi copii – 70 de zile calendaristice), plătindu-li-se
pentru această perioadă indemnizaţii în modul prevăzut la art.123
alin.(2).
254Se are în vedere cazurile: g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor
de muncă, dacă anterior salariatul a fost sancționat disciplinar; h) absenţa repetată fără
297
angajatorului, se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură,
cel târziu la data eliberării din serviciu. Ordinul (dispoziţia,
decizia, hotărârea) angajatorului cu privire la încetarea
contractului individual de muncă trebuie să conţină referire la
articolul, alineatul, punctul şi litera corespunzătoare din lege.
motive întemeiate de la lucru timp de 4 ore consecutive (fără a ține cont de pauza de
masă) în timpul zilei de muncă; i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică,
narcotică sau toxică, stabilită în conformitate cu C.M. al R. Moldova; j) săvîrşirea la
locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporţii mici) din patrimoniul unităţii,
stabilite prin hotărîre a instanţei de judecată sau a organului de competenţa căruia ţine
aplicarea sancţiunilor administrative; k) comiterea de către salariatul care mînuieşte
nemijlocit valori băneşti sau materiale a unor acţiuni culpabile dacă aceste acţiuni pot
servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului faţă de salariatul respectiv; k1)
încălcarea obligației prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 325 din 23
decembrie 2013 privind evaluarea integrităţii instituţionale; l) încălcarea gravă repetată,
pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de învăţămînt de către un cadru didactic; m)
comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii educative a unei fapte imorale
incompatibile cu funcţia deţinută; n) aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru
didactic a violenţei fizice sau psihice faţă de discipoli; o) semnarea de către
conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către adjuncţii săi sau de către
contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale unităţii; p)
încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de muncă de către conducătorul
unităţii, de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef; r) prezentarea de către salariat
angajatorului, la încheierea contractului individual de muncă, a unor documente false,
fapt confirmat în modul stabilit.
298
5. În ce cazuri este posibilă încheierea
unui contract individual de muncă pe durată
determinată?
6. Care este semnificația juridică a
clauzelor specifice ale contractului
individual de muncă?
7. Care sunt condițiile tehnico-juridice
pentru ca salariatul să fie supus unei
perioade de probă? Pe ce durată poate fi
dispusă perioada de probă? Ce categorii de
persoane sunt exceptate de la aplicarea
perioadei de probă?
8. Care este procedura de demisie a
salariatului?
9. Ce temeiuri de concediere poartă un
caracter disciplinar? Ce condiții legale
urmează a fi îndeplinite de angajator pentru
a opera concedierea disciplinară a
salariatului?
10. Ce categorii de salariați nu pot fi
încadrate la muncă în zilele de repaus și în
cele de sărbătoare nelucrătoare?
11. Descrieți procedura generală de
aplicare a sancțiunilor disciplinare.
299
3. Codul muncii al R.Moldova, Nr. 154
din 28.03.2003. În: M.O. al R. Moldova
29.07.2003, nr. 159-162, art nr: 648.
4. Romandaș N., Boișteanu E. Dreptul
muncii. Manual. Chișinău: Reclama, 2007,
404 p.
5. Romandaș N., Boișteanu E. Unele
reflecţii privind metoda de reglementare
juridică a dreptului muncii. În
Administrarea Publică, nr. 1, 2012, p. 35-
41
6. Ștefănescu Ion Traian. Tratat teoretic și
practic de drept al muncii, ed. a II-a.
București: Universul Juridic. 2012, 940 p.
7. Ţiclea A. Tratat de dreptul muncii.
Bucureşti: Universul Juridic. 2007, 252 p.
Tema nr. 9: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA
DREPTULUI FAMILIEI
301
socială a impus tot mai multe norme de formare şi existenţă a
acesteia. Familia a fost prima instituţie socială din istoria lumii.
O analiză a limbajului cotidian şi a textelor din literatura de
specialitate relevă o varietate de conţinut a termenului familiei,
mergând de la înţelesuri mai vagi, atribuite de simţul comun, până
la definiţii mai exacte oferite de jurişti. Şi tocmai din cauza
dificultăţilor legate de noţiunile penumbrale, şi în cazul vieţii de
familie, definiţiile de tip sintetic, după modelul legii clasice, gen
proxim-diferenţă specifică, au doar o valoare orientativă. Pentru
că, orice încercare de a oferi o definiţie familiei, lasă pe dinafară
nu numai „câteva excepţii”, ci şi o multitudine de cazuri ce se
găsesc în viaţa socială reală.
Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează
că, familia constituie elementul natural şi fundamental al
societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită între
bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane
între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie,
rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate
relațiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică prin
reglementarea ei de către lege.
În terminologia juridică acest termen mai este folosit încă
în două înțelesuri:
1) În înțeles de instituție juridică a Dreptului familiei,
adică de totalitate a normelor juridice ce reglementează atât actul
juridic al căsătoriei, cât și starea legală de căsătorie;
2) În înțeles de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii
căsătoriei.
De asemenea, familia poate fi privită atât în sens larg, cât și
în sens restrâns. În sensul larg al cuvântului, familia reprezintă
ansamblul persoanelor unite prin căsătorie, filiație, adopție și
rudenie, rezultată dintr-o descendență cu un autor comun. În sens
restrâns, familia este formată din soți și copiii lor minori.
302
Familia îndeplinește o serie de funcții, în cadrul societății:
– Funcția reproductivă, în sensul perpetuării speciei umane.
Deoarece omenirea este de neconceput fără continua perpetuare a
speciei umane, această funcţie, a familiei, are un caracter
primordial în raport cu celelalte funcţii. Familia are la bază, în
primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică dintre bărbat şi
femeie, şi de asemenea dorinţa fiecăruia de a lăsa urmaşi, acest
fapt determinând hotărârea pe care un cuplu tânăr îl ia, de a avea
copii, hotărâre care este una personală, dar care este determinată
şi de realităţile social-economice existente.
– Funcția economică, în sensul gestionării în comun a
gospodăriei casnice și a bunurilor soților. Această funcție a
familiei este influenţată de gradul social-economic al societăţii şi
pe de altă parte importanţa acesteia diferă de la o societate la alta.
Din punctul de vedere al dreptului familiei, ea îşi găseşte
aplicaţiunea în regimul comunităţii de bunuri al soţilor, precum şi
în obligaţia legală de întreţinere în anumite cazuri speciale.
– Funcția educativă, prin educația realizată în cadrul ei, strâns
legată de cea realizată în societate. Funcţia educativă este cea prin
care familia dă copilului primele noţiuni despre conduită, morală,
bine şi rău şi de asemenea, prin care imprimă personalităţii sale
în formare reguli şi deprinderi, principii ce constituie
fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti, inclusiv a celor educative, intervin
anumite sancţiuni ca: decăderea din drepturile părinteşti, darea
copilului în plasament sau supravegherea specializată. La nivel
naţional există autoritatea tutelară care are obligaţia de a verifica
modul în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la
persoana copilului.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de
lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie, având ca scop
303
ocrotirea și întărirea familiei.255 Altfel spus, Dreptul Familiei
reprezintă ansamblul normelor juridice aplicabile relațiilor dintre
persoanele unite prin filiație (de exemplu, un copil și mama sau
tatăl său) sau prin căsătorie.
Dintre izvoarele dreptului familiei ale R. Moldova, putem
enumera următoarele izvoare:
a) Constituţia, unde se prevede la articolele 48 - 50 statutul
familiei în cadrul societăţii, respectiv şi faptul că aceasta
presupune un element destul de important care este ocrotit de stat.
b) Codul familiei - care reglementează în mare parte instituţiile
dreptului familiei.
c) Codul procesual civil - reglementează procesul de divorţ
precum şi diferite litigii ce ţin de dreptul familiei.
d) Legea privind regimul juridic al adopţiei – care reglementează
procesul adopției copiilor rămași fără ocrotire părintească;
e) Legea cu privire la actele de stare civilă – reglementează
regimul juridic al actelor de stare civilă etc.
Ca izvoare internaţionale, pot fi tratatele internaţionale din
domeniul dreptului familiei la care R. Moldova este parte.
Reglementarea raporturilor familiale se bazează pe
următoarele principii:
1. Principiul ocrotirii familiei din partea statului, deci statul
facilitează, prin măsuri economice şi prin alte măsuri,
formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin;
2. Principiul monogamiei;
3. Principiul liberului consimţământ la căsătorie;
4. Principiul egalităţii în relaţiile familiale;
5. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie;
6. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală;
7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea
drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi
de muncă ai familiei;
255I. P. Filipescu, A. I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei. București: C.H. Beck, 2002.
p.6.
304
8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale
judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor familiei.
Analizând succint aceste principii, putem să remarcăm
următoarele. Astfel, putem confirma că, familia fiind celula de
bază a societății este ocrotită atât prin acte normative la nivel
național, cât și prin acte internaționale. Dacă este să ne referim la
actele normative naționale, cu titlu de exemplu, putem menționa
că, principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 2, alin.1și 2
ale C.F., arătându-se că, în R. Moldova statul ocroteşte căsătoria
şi familia.
Și actele internaționale privind drepturile omului consacră
necesitatea ocrotirii căsătoriei și familiei din partea societății și
statului. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin
art. 16 prevede: ,,familia constituie elementul natural și
fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului”.256
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale,
culturale prin art. 10 alin. 1 precizează că: ,,o ocrotire și o asistență
cât mai largă cu putință trebuie acordate familiei, element natural
și fundamental al societății, în special pentru întemeierea sa și în
răstimpul cât are responsabilitatea întreținerii și educării copiilor
care sunt în sarcina sa”.257
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, prin
art. 23 alin.1, precizează că: ,,familia este elementul natural și
fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului”.258
Dacă este să ne referim la termenul de monogamie, putem
spune, că este prohibit să se căsătorească bărbatul sau femeia care
este deja căsătorită. Monogamia este o consecinţă a dragostei,
fundamentul căsătoriei încheiate între un bărbat şi o femeie. Acest
principiu rezultă din sentimentele pe care le au cei ce se
305
căsătoresc unul faţă de altul (art. 15 alin. 1 C.F.). Încălcarea
acestui principiu este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de
a doua căsătorii, încheiate de aceeaşi persoană.
Dacă este să ne expunem asupra principiului liberului
consimțământ la încheierea căsătoriei, în acest sens art. 48 alin. 2
din Constituţie şi art. 11 alin.1 C.F. prevede că, familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie.
Pentru încheierea căsătoriei nu este necesar acordul terţelor
persoane. Libertatea încheierii căsătoriei presupune și libertatea
desfacerii ei la cererea unuia sau a ambilor soţi.
Expunându-ne asupra principiului egalității în drepturi a
soţilor în familie, putem spune că, acest principiu depășește
limitele relaţiilor de familie, deoarece este aplicat în întregul
domeniu al relaţiilor sociale, fapt concretizat și în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (art. 16 alin . 1), în Constituţia
Republicii Moldova (art. 16 ) și în Codul Familiei (art.5, 16
alin.1). Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu
bărbatul în toate domeniile vieții sociale. În acest sens, C.F.
precizează: „În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul
drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”. De
asemenea, în art. 5 al C. F. se arată că: „bărbatul și femeia au
drepturi și obligații egale în căsătorie”, iar în art. 16 că „soții
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”. În
privința numelui, legea permite soților fie să-și păstreze, fiecare,
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-și aleagă
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Și în raporturile
patrimoniale ale soților îsi face aplicațiunea același principiu al
egalității. Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 C.F.
„bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți,
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”. Părinții
au aceleași drepturi și îndatoriri raportat la copiii lor minori (art.
58 C.F.) și, de asemenea, toate măsurile privind persoana și
bunurile copiilor se iau de către părinți în comun.
Principiul priorităţii educației copilului în familie, reiese
din Convenţia privind drepturile copilului din 1989, care prevede
306
copilul ca pe o personalitate, ce despune de drepturile sale, dar
din cauza vulnerabilităţii, are nevoie de susţinere şi apărare. Mai
mult decât atât, Declaraţia adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, la cea de a XXVI - a Sesiune Specială de 10 mai
2002, cuprinde principiile care ghidează mişcarea globală
internaţională de construcţie a unei lumi demne pentru copii.
Dintre principiile adoptate la acest forum, ce constituie cheia de
boltă pentru soliditatea și viabilitatea acestui sistem, putem
remarca următoarele:
– Interesele superioare ale copiilor trebuie să fie principalul
obiectiv pentru toate acţiunile legate de copii, începând din
familie;
– Investiţia în copii şi respectarea drepturilor lor este una dintre
modalităţile cele mai eficiente de eradicare a sărăciei;
– Orice copil este născut liber și egal în demnitate și drepturi;
– Copiii trebuie să aibă parte de un start cât mai bun în viaţă
(lucru început în familie);
– Realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului necesită
reînnoirea voinţei politice, mobilizarea și alocarea unor resurse
suplimentare la nivel naţional și internaţional, avându-se în
vedere urgenţa și gravitatea nevoilor speciale ale copiilor;
– O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi copiii se
vor putea bucura de anii copilăriei - un timp al jocului și al
învăţării, când copiii sunt iubiţi, respectaţi și alintaţi, când
drepturile le sunt promovate şi protejate, fără nici un fel de
discriminare, când siguranţa și bunăstarea lor sunt considerate
primordiale şi când se pot dezvolta sănătoși, în pace și demnitate.
Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală.
În conformitate cu acest principiu soții își datorează unul altuia
respect și sprijin moral. Această obligaţie este o consecinţă a
prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de
căsătorie și se bazează pe sinceritate, răbdare, buna înţelegere și
comunitatea matrimonială de viaţă, încurajarea și stimularea
reciprocă în activităţile familiale, profesionale și obștești,
apărarea la nevoie a cinstei și reputaţiei celuilalt soţ, sprijinul
307
reciproc în caz de boală, infirmitate ori alte asemenea situaţii
speciale. Această obligaţie are un caracter juridic, iar
neîndeplinirea ei, poate constitui motiv de divorţ. În ceea ce
privește obligaţia de fidelitate, nu există nici o îndoială asupra
existenţei obligaţiei de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de
celălalt. Totuși, această obligaţie rezulta din reglementarea unor
consecinţe ale sale. Astfel, prezumţia de paternitate se întemeiază
pe obligaţia de fidelitate a soţiei, însă, cum această obligaţie
există pentru femeie, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe,
ea există și pentru bărbat. Încălcarea obligaţiei de fidelitate
constituie motiv de divorţ. Conţinutul ei constă în abţinerea
soţilor de a avea relaţii sexuale cu alte persoane. Îndatorirea de
fidelitate ţine, înainte de toate, de sfera intimă a vieţii conjugale.
În accepţiunea sa fizică, „datoria de credinţă” implică două
aspecte: unul pozitiv, anume îndeplinirea de către fiecare dintre
soţi a îndatoririlor conjugale, altul negativ, de a nu întreţine relaţii
conjugale în afara căsătoriei. Infidelitatea, ca antonim al
fidelităţii, are însă și o accepţiune intelectuală, mai subtil
conectată datoriei de respect, manifestându-se printr-un
comportament public dezagreabil celuilalt, amiciţii echivoce etc.
În concluzie, așa cum precizează literatura de
specialitate259, de esenţă morală și presupunând reciprocitate,
datoria de respect, de fidelitate și cea de sprijin moral, la care
îndreptăţește calitatea de soţ nu au, niciuna în parte și nici toate
la un loc, vreo „garanţie” manu militari; conduita conformă nu
poate fi obţinută silit, dar purtarea neconformă este sancţionabilă,
indirect, prin desfacerea căsătoriei, inclusiv din vina exclusivă a
aceluia dintre soţi care a nesocotit oricare dintre aceste datorii.
Soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii
familiale. Acest principiu reiese din principiul egalităţii în
drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde toate
domeniile vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art. 16 alin. 1,
art. 21 alin. 1, art. 60 alin. 3 Codul Familiei.
259 E. Florian. Dreptul familiei. București, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2010. p. 95.
308
După cum am menționat anterior, obiectul dreptului
familiei îl formează raporturile patrimoniale și cele personal
nepatrimoniale. Aceste raporturi pot fi clasificate în:
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3) stabileşte
condiţiile şi modalitatea de încheiere, încetare şi declarare a
nulităţii căsătoriei, reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sunt raporturile
personale şi patrimoniale care apar între părinţi şi copii în urma
atestării provenienţei acestora, cât şi a raporturilor dintre fraţi şi
surori, bunici şi nepoţi etc.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a
copiilor orfani şi a celor lipsiţi de grija părintească. Legislaţia
reglementează detaliat condiţiile, modalitatea şi efectele adopţiei,
alte forme de ocrotire a copiilor cum este tutela, curatela, casele
de copii de tip familial, drepturile şi obligaţiile adoptatorilor,
tutorilor, curatorilor şi a copiilor educaţi de aceștia.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă.
Raporturile de familie, reglementate de legislaţia familială
au unele particularităţi, pe care nu le întâlnim la alte categorii
sociale şi anume:
a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum căsătoria, rudenia,
maternitatea, paternitatea, adopţia, plasamentul familial al
copiilor lipsiţi de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria şi rudenia, acestea având un
caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind restrâns - soţi,
părinţi şi copii, adoptaţi şi adoptatori, fraţi, surori, bunici, nepoţi
și au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate, care este
imposibilitatea înstrăinării drepturilor şi obligaţiilor familiale.
Ele nu pot fi transmise prin voinţa persoanei, nu pot fi cedate şi
nu pot fi obiect al vreunei convenţii cu titlu oneros sau gratuit;
309
e) relaţiile dintre membrii familiei sunt bazate pe emoţii, având
un caracter deosebit, ce se exprimă prin încredere şi susţinere
reciprocă, de aceea ele sunt gratuite.
În concluzie, putem confirma că, raporturile familiale în
mare majoritate poartă caracter personal nepatrimonial, adică nu
pot fi evaluate în bani şi, deci, se bazează pe sentimente de stimă,
dragoste, reciprocitate (ex. educaţia şi creşterea copiilor, ajutor
reciproc între soţi, susţinerea reciprocă). Relaţiile patrimoniale,
adică cele legate de patrimoniu şi, deci, care pot fi evaluate
economic sunt legate de proprietatea comună şi personală a
soţilor, de obligaţia de întreţinere între mai mulţi membri ai
familiei etc.
Subiectele de drept familial sunt participanţii la
raporturile familiale, care deţin anumite drepturi şi obligaţii. Ei
necesită o calitate specială - cea de soţ, părinte, copil etc.., adică
de persoane apropiate, care în marea majoritate a cazurilor au un
domiciliu comun, sunt legate între ele prin relaţii de căsătorie,
rudenie sau înfiere şi care urmăresc un scop comun - stabilitatea,
bunăstarea şi prosperarea, atât a familiei în întregime, cât şi a
fiecărui membru al ei în parte. Pot fi, deci, subiecte de drept
familial soţii şi foştii soţi, părinţii şi copiii, buneii şi nepoţii, fraţii
şi surorile, adoptatorul şi adoptatul, tutorele (curatorul) şi
persoana minoră aflată sub tutelă (curatelă) etc.
Din cele menţionate mai sus observăm că, majoritatea
raporturilor familiale apar ca urmare a rudeniei şi căsătoriei.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun.
Șirul de persoane între care există rudenia se numește linie
de rudenie. Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă și
colaterală.260 Rudenia dreaptă poate fi directă sau nemijlocită,
adică legătura de rudenie dintre persoane care descind unele din
altele, în sensul că o persoană este copilul celeilalte (fiul şi tata,
mama şi fiul), şi mijlocită, indirectă, în sensul că persoanele
260 Ion P. Filipescu. Tratat de dreplul familiei. București: ALL Beck, 1993. p. 267.
310
respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir
neîntrerupt de naşteri (bunelul şi nepot de fiu). Linia de rudenie
dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Rudenia ascendentă
este aceea care leagă o persoană cu cei din care descinde, cum ar
fi de la copil spre părinţi, bunici. Rudenia descendentă este în
cazul când se stabileşte legătura unei persoane cu acei care
descind din ea, plecând de la părinte spre copil, nepot de fiică etc.
Rudenia colaterală este legătura de rudenie dintre două
persoane care, fără a descinde una din alta, au un ascendent
comun (fraţii între ei, verii primari între ei).
Dreptul nostru acordă aceiași ocrotire rudeniei din căsătorie
și aceleia din afara căsătoriei. Copiii născuți în afara căsătoriei au
aceleași drepturi și obligații față de părinții și rudele lor ca și cei
născuți de la persoane căsătorite (art. 50 C.F.).
Art. 45, alin. 2, C.F. prevede: „Gradul de rudenie se
stabilește prin numărul de nașteri”. Așa dar, distanța între rude
se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest grad se
stabilește după numărul nașterilor intervenite, adică al
generațiilor.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă
sau afinitatea, care este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt
(ginere, noră, cumnaţi). Gradul afinităţii se stabileşte prin
asemănare cu rudenia.
În afară de rudenia bazată pe legătura de sânge, există şi
rudenia care rezultă din adopţie - denumită în dreptul familiei
rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de lege cu rudenia de
sânge. Adoptatul şi descendenţii lui devin rude cu adoptatorul şi
rudele acestuia. Efectele juridice ale rudeniei civile sunt identice
cu efectele juridice ale rudeniei de sânge.
311
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o
femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a
întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii.
Din definiţia căsătoriei rezultă că, aceasta are următoarele
caractere juridice:261
a) este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, ce se
întemeiază pe consimţământul celor ce se căsătoresc și, odată
încheiată, este reglementată de normele legale, devenite
aplicabile prin asemenea consimţământ;
b) este liber consimţită – exprimarea consimţământului
liber, al celor ce se căsătoresc, este garantată prin dispoziţiile
legale care permit încheierea căsătoriei bazate pe afecţiunea
reciprocă a viitorilor soţi;
c) este monogamă – caracter ce decurge în mod firesc din
fundamentul căsătoriei, și anume afecţiunea reciprocă a soţilor;
d) se încheie în formele cerute de lege – are, deci, un
caracter solemn, ce presupune că se încheie numai într-un anumit
loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată și în
prezenţa efectivă și concomitentă a ambilor viitori soţi, cu
posibilitatea pentru public de a asista;
e) are un caracter civil – încheierea și înregistrarea
căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat;
f) se încheie pe viaţă – în principiu, legătura căsătoriei este
menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor;
g) se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între
bărbat şi femeie – egalitate ce se referă atât la condiţiile în care
se încheie căsătoria, cât și la relaţiile dintre soţi sau dintre aceștia
și copiii lor;
h) căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii –
căsătoria este ocrotită de lege, deoarece constituie baza familiei.
Întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul căsătoriei,
cauza necesară și determinantă a acesteia.
261 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei. ed. a 7-a, București: All
Beck, 2002. p. 14-15.
312
În concluzie, putem menționa că, în sistemul dreptului
nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral, prin
care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egal să se
supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei
este numai izvorul juridic al stării de căsătorie necesar pentru
dobândirea situației legale de persoană căsătorită. Totuși,
partenerii de viață pot forma o familie și fără a înregistra actul
căsătoriei, trăind în concubinaj.
Concubinajul este acea relație interumană în care doi adulți
hotărăsc să trăiască și să se gospodărească în comun. Majoritatea
statelor europene, au legiferat concubinajul, mai ales din cauza
numărului mare de copii născuți din cupluri necăsătorite. Pe locul
întâi se află Islanda cu 65% dintre copii proveniți din relații de
concubinaj, urmată de Danemarca și Suedia cu 55%, în timp ce în
Marea Britanie proporția este de 40%262. Concubinajul nu este
recunoscut însă în legislația R. Moldova. Potrivit prevederilor
Codului familiei, statul nostru recunoaște doar căsătoria încheiată
în fața ofițerului de stare civilă.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât
din punct de vedere fizic, cât şi moral, care să-şi poată îndeplini
funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea căsătoriei este
supusă anumitor cerinţe legale. Astfel, pentru ca încheierea unei
căsătorii să fie valabilă, ea presupune îndeplinirea unor condiţii
de fond şi de formă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele
condiţii obligatorii care trebuie să existe pentru a se putea încheia
căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii
căsătoriei. Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei între
persoane de acelaşi sex. Sexul fiecăruia dintre viitorii soți se
262 http://www.avoconsult.ro/concubinajul-convietuire-trai-casatorie-bunuri-comune-
cote-parti-copii-rudenie-drepturi.html
313
stabilește cu ajutorul certificatului de naștere, care are o rubrică
specială în acest sens.263
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe.
Pentru motive temeinice, în baza cererii persoanelor care doresc
să se căsătorească şi a acordului părinţilor minorului autoritatea
administraţiei publice locale poate încuviinţa încheierea
căsătoriei, cu reducerea vârstei matrimoniale, dar nu mai mult
decât cu doi ani.
3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea
căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat,
exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care se
căsătoresc;
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi –
deși nu este o condiție obligatorie, viitorii soţi sunt în drept să-și
comunice reciproc despre starea sănătăţii lor, pentru a cunoaşte
pericolul pe care-l poate prezenta pentru ei şi pentru copiii lor
încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare din
punctul de vedere al sănătăţii. Controlul medical este gratuit și
rezultatele sale sunt comunicate doar viitorilor soți.264
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități
premergătoare sau anterioare căsătoriei și formalități privind
însăși încheierea căsătoriei.265
Formalităţile premergătoare căsătoriei sunt:
1. Depunerea declaraţiei de căsătorie la Oficiul de Stare Civilă
(OSC) din raza teritorială a domiciliului unuia dintre viitorii soţi
sau a părinţilor unuia dintre ei.
2. Anexarea la declaraţia de căsătorie a următoarelor
documente – certificatul de naştere, buletinul de identitate,
certificatul medical de trecere a controlului şi alte documente ce
263 Al. Bacaci. C. Hageanu. Dreptul familiei. București: Editura ALL BECK, 1994. p.
23.
264 Persoanele care doresc să se căsătorească, la solicitare, pot efectua un examen
medical gratuit, în scopul depistării bolilor sau a agenţilor patogeni ce pot fi transmişi
copiilor, cu acordul informat al lor.
265 V. Pânzari. Dreptul familiei (Note de curs). Bălți: Presa universitară bălțeană, 2000.
p. 35-38.
314
ar proba anumite circumstanţe (de ex. certificat ce atestă
graviditatea, ordinul de deplasare etc.).
3. Determinarea datei înregistrării căsătoriei – data la care se va
înregistra căsătoria va fi stabilită de către reprezentantul OSC, dar
nu mai devreme de o lună și nu mai târziu de două luni de la data
depunerii declarației. Dacă există motive temeinice, la cererea
persoanelor care doresc să se căsătorească, şeful OSC poate
reduce termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale (pericol
pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.), căsătoria poate
fi încheiată chiar în ziua depunerii declaraţiei.
4. Opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană, în forma scrisă,
aduce la cunoştinţa reprezentantului OSC existenţa unei
împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea
căsătoriei. Aceste împrejurări sunt numite impedimente la
căsătorie. În literatura de specialitate întâlnim următoarea
definiție a impedimentului: ,,O lege de drept divin, natural sau
revelat, sau de drept uman, care stabilește că, o anumită
persoană, datorită unei circumstanțe obiective, este incapabilă
de a încheia în mod valid căsătoria”266.
Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi
surori, inclusiv cei care au un părinte comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-lea
grad, inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în
perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea
de exerciţiu.
Art. 15 din C.F. prevede ca impediment la căsătorie lipsa
capacității de exercițiu cel puțin a unuia dintre viitorii soți. Acest
text reglementează două situații:
– privind pe alienatul și debilul mintal;
266 Tamas I. Drept matrimonial canonic. Iași: Editura ,,Presa Bună”, 1994. p. 57- 64.
315
– privind pe cel lipsit vremelnic de facultățile mintale.
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada
când ambele îşi ispăşesc pedeapsa;
h) persoane dintre care cel puţin în privința uneia este instituită o
măsură de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, curatelă sau
tutelă) şi lipseşte autorizarea prevăzută de lege la încheierea
căsătoriei;
i) persoane de acelaşi sex.
Condiţiile procedurii încheierii căsătoriei se referă la
faptul înregistrării căsătoriei. Astfel, încheierea căsătoriei are loc
în incinta OSC - lui, în a cărui rază teritorială se află domiciliul
unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor unuia dintre ei. Căsătoria
se poate încheia în afara sediului OSC dacă, din motive temeinice,
unul din viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta
personal la OSC.
La dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficializează în mod
solemn. În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, funcţionarul
OSC - lui:
– identifică viitorii soţi;
– constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există
impedimente la încheierea căsătoriei;
– constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie;
– citeşte viitorilor soţi prevederile C.F., în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile lor ce vor apărea în urma încheierii
căsătoriei;
– ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii
căsătoriei;
– declară căsătoria încheiată;
– întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv, care se
semnează de funcţionarul OSC - lui, de soţi şi de martori, dacă
sunt;
– eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Momentul în care funcţionarul OSC - lui constată existenţa
consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi este
considerat drept moment al încheierii căsătoriei.
316
În situaţia în care, persoanele care se căsătoresc nu s-au
prezentat la timpul fixat, dacă ele n-au comunicat cauza
neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată,
atunci declaraţia de înregistrare a căsătoriei se consideră nulă.
Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-au schimbat intenţia, ele
trebuie să depună o declaraţie nouă şi OSC trebuie să fixeze din
nou termenul de înregistrare a căsătoriei.
Încetarea căsătoriei are loc în cazul:
1. Decesului unuia dintre soţi – soţul supraviețuitor având
dreptul de a se căsători, de a-şi păstra numele dobândit la
încheierea căsătoriei, de a moşteni averea soţului decedat;
2. Declarării pe calea judecătorească a morţii unuia dintre soţi
- aceleaşi efecte ca şi în cazul decesului unuia dintre soţi;
3. Desfacerii căsătoriei prin divorţ fie la OSC, fie în instanţa
judecătorească.
Divorţul la OSC poate avea loc la cerea comună a ambilor
soţi sau la cererea unuia dintre soţi. La cererea comună a ambilor
soţi se permite desfacerea căsătoriei la OSC, dacă ei sunt de acord
cu desfacerea căsătoriei, nu au copii minori comuni sau înfiați şi
nu au litigiu în privinţa împărţirii averii ori la întreținerea soțului
inapt de muncă. În lipsa acordului soţiei, soţul nu poate cere
desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un
an după naşterea copilului dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte.
La cererea unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei la OSC,
poate avea loc dacă celălalt soţ, prin hotărârea instanţei
judecătoreşti, este:
1. supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
2. declarat dispărut;
3. condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de
3 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei la OSC, aceasta încetează din
ziua înregistrării divorţului. Desfacerea căsătoriei şi eliberarea
certificatului de divorţ au loc, după expirarea termenului de o
lună, din ziua depunerii cererii de divorţ.
317
Divorţul în instanţa judecătorească are loc în cazul când,
unul dintre soţi nu este de acord cu desfacerea căsătoriei, sau dacă
ei au copii minori, sau dacă nu se înţeleg asupra partajării averii
comune. Cererea de divorț se depune la instanță în scris. Ea
trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței, căreia îi este adresată;
– numele reclamantului și domiciliul lui;
– numele pârâtului și domiciliul lui;
– arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază
cererea, precum și a dovezilor pe care se sprijină fiecare pretenție.
Când se cere dovada cu martori, se arată numele, prenumele și
domiciliul martorilor;
– numele copiilor minori născuți din căsătorie sau înfiați de
ambii soți;
– pretențiile reclamantului;
– enumerarea documentelor anexate la cerere.
La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de
căsătorie și de pe certificatul de naștere al copiilor minori. Prin
cererea de divorț, soțul respectiv mai poate solicita să i se
încredințeze copiii minori și să se fixeze contribuția celuilalt soț
pentru întreținerea acestuia. Cererea de divorț se depune
personal în instanță de către reclamant.
Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor de
divorț, instanțele de judecată sunt cele care, în funcție de
situațiile apărute în practică, pot aprecia temeinicia motivelor
invocate, dacă ele într-adevăr au vătămat raporturile dintre soți
în așa măsură, încât conviețuirea de mai departe nu mai este
posibilă. În practica judecătorească au fost recunoscute drept
motive temeinice de divorț următoarele situații:
– soțul pârât suferă de alienație mintală sau de debilitate mintală
cronică, ori de o boală gravă și incurabilă, survenită înainte sau
în timpul căsătoriei;
– nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile
conjugale;
318
– comportarea imorală a unuia dintre soți care, chiar în locuința
comună, trăiește în concubinaj cu o altă persoană;
– despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al
unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi
considerat motiv temeinic de divorț, despărțirea în fapt trebuie să
aibă caracter definitiv, iar refuzul conviețuirii să-i fie imputabil
soțului pârât, aspecte de natură să facă imposibilă continuarea
căsătoriei pentru soțul reclamant;
– soțul pârât și-a părăsit soția, stabilindu-se cu traiul în
străinătate;
– soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate
la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, instigare de
omor împotriva acestuia, îi vatămă grav integritatea corporală,
sau a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare
la viața sexuală;
– soțul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe
infracțiuni săvârșite cu intenție, altele decât cele prevăzute mai
sus, să execute o pedeapsă cu închisoare de cel puțin 3 ani, pe care
o execută sau urmează să o execute;
– neîndeplinirea obligațiilor conjugale chiar în condițiile în care
traiul în comun nu a fost întrerupt;
– alcoolismul, care determină degradarea morală a soțului care
are acest viciu etc.
Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a
căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa
judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen
de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepţia cauzelor de divorţ,
pornite pe motivul violenţei în familie confirmate prin probe.
Violenţa dintotdeauna a fost parte a existenţei umane, iar
impactul acesteia poate fi văzut peste tot în lume. Conform
estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în fiecare an, mai
mult de un milion de persoane îşi pierd viaţa în urma actelor de
violenţă.267 Astfel, la nivel global motivul principal al morţii
persoanelor, cu vârstă cuprinsă între 15-44 de ani, constituie
267 Raportul OMS, Raport Mondial asupra violenţei şi sănătăţii, Geneva 2002.
319
violenţa. Actele de violenţă domestică sunt cel mai greu de
depistat, datorită faptului că, se petrec în familie - acolo, unde
autorităţile nu pot interveni. De aici şi percepţia autorităţilor
statului că, violenţa domestică este de natură privată şi prea
puţine se pot face. Situaţia este îngreunată şi de percepţia
tolerantă faţă de violenţa domestică a societăţii şi chiar a
victimelor. Astfel, „femeile în Moldova, în general, sunt jenate
să vorbească despre abuzul în familie. Acest lucru se întâmplă
datorită unor percepţii general-acceptate despre faptul că,
violenţa este permisă pentru a pune femeile la locul lor sau că, de
fapt ele sunt cele care provoacă violenţa”.268
Violența poate avea mai multe forme:
Violența fizică: îmbrânciri, pălmuiri, loviri cu/de obiecte,
lovituri cu picioarele sau cu pumnul, tragere de păr, izbirea
victimei de pereţi sau de mobilă, sugrumare, etc.
Violența psihologică: umiliri şi înjurături, batjocorire,
criticarea opiniilor sau sentimentelor, ameninţări cu bătaia,
ameninţare că o să ia copiii, folosirea copiilor pentru a trezi
sentimente de vină, neglijare, amenințare, distrugere
demonstrativă a obiectelor, manipulări psihologice sau izolarea
forțată de prieteni, familie, copii, școală și/sau serviciu etc.
Violența sexuală: constrângere la relații sexuale sau atingeri
nedorite, contactul sexual continuat după cererea de a-l opri, sau
forțarea cuiva să se supună la o relație sexuală neprotejată sau
umilitoare.
Violența economică: interzicerea de a avea sau păstra un
serviciu, limitarea accesului la veniturile și bunurile familiei, de
a avea bani proprii, lipsire de mijloace de existență precum hrană,
medicamente, etc.
Abuz economic: încercarea de a face persoana dependentă
financiar, de exemplu menținerea unui control total asupra
resurselor financiare, îngrădirea accesului la bani, interzicerea
323
b) Obligaţia de fidelitate. Obligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre
soţi faţă de celălalt reprezintă o caracteristică esenţială a
căsătoriei, fiind reglementată în mod expres de Codul Familiei.
Din punctul de vedere al îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate
stă la baza prezumţiei de paternitate consacrată de art. 47 C.F.,
prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi căsătoriţi ori
în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei,
declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei copilului,
are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit
contrariul. Având în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din
moment ce această obligaţie există pentru femeie, ea există şi
pentru bărbat.
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun constituind
o condiţie necesară pentru o viaţă de familie normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale. Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi
nu este în mod expres arătat de lege, constă în datoria soţilor de a
avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al
unuia dintre soţi de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate
constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ.
Raporturile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul
juridic al bunurilor acestora, adică la dreptul de proprietate asupra
bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau
contractual. Regimul juridic legal, se bazează pe prevederile
legii, iar cel contractual se referă la posibilitatea încheierii
contractului matrimonial, în care soţii pot stabili alt regim al
bunurilor comune sau personale decât cel prevăzut de lege,
precum şi pot stabili regulile partajului în caz de divorţ.
Conform prevederilor Codului Familiei şi ale Codului Civil
al R.Moldova, asupra bunurilor comune ale soţilor, se aplică
regimul juridic de proprietate comună în devălmăşie, conform
căruia, soţii nu au cote determinate asupra averii lor comune şi
posedă, folosesc şi dispun de aceasta de comun acord şi în
interesul ambilor sau a familiei.
324
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, cu excepţia celor primite prin
moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune, cele procurate din
contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de
muncă; activitatea de întreprinzător; activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care
au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru
vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi
imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în
capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau
făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri
dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra
soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria
casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
Fiecare dintre soţi, este în drept să încheie convenţii, prin
care să dispună de bunurile comune, acordul celuilalt soţ fiind
prezumat, cu excepţia cazurilor convenţiilor cu bunurile imobile,
când se cere acordul scris al celuilalt soţ. Dacă unul dintre soţi
încheie o convenţie şi cealaltă parte ştie că celălalt soţ nu este de
acord cu aceasta, ultimul poate cere anularea convenţiei în termen
de 3 ani din momentul, când a aflat despre această convenţie.
La bunurile personale ale soţilor se referă:
1) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la
încheierea căsătoriei;
2) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza
altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul
căsătoriei;
325
3) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte
obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux,
indiferent de timpul şi modul de dobândire.
Bunurile, ce aparţin fiecăruia dintre soţi, pot fi recunoscute
de instanţa judecătorească, proprietate în devălmăşie a acestora,
dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor
comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi, ori în urma
muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit
simţitor.
Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite în timpul
căsătoriei sau cu ocazia divorţului. Partajul averii comune ale
soţilor poate fi cerută de unul dintre soţi, de creditorii unuia dintre
soţi sau în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui
soţ în proprietatea în devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în
natură, se face pe cale judecătorească. La împărţirea proprietăţii
în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta,
părţile soţilor sunt considerate egale, dacă contractul matrimonial
nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în drept să
diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor,
ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele
copiilor minori. Nu se supun partajului bunurile personale,
bunurile ce aparţin copiilor.
Soţii au posibilitatea de a schimba regimul patrimonial
legal, încheind un contract matrimonial. Noțiunea de contract
matrimonial, apare pentru prima dată în legislația Republicii
Moldova, odată cu adoptarea Codului Familiei din 26.10.2000,
care în art. 27 prevede: ,,Contractul matrimonial este convenția
încheiată benevol între persoanele care doresc să se
căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și
obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau
cazul desfacerii acesteia”.
Și literatura de specialitate ne furnizează o serie de definiții,
ca de exemplu: contractul matrimonial este „actul convenţional
prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi
326
stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul
căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”269 sau
contractul matrimonial este „actul juridic prin care părţile îşi
reglementează raporturile patrimoniale esenţiale, care se vor
desfăşura între ei în cursul căsătoriei”270.
Acest contract se încheie în forma scrisă, se autentifică
notarial și intră în vigoare, din momentul încheierii căsătoriei sau
din momentul semnării lui, dacă îl încheie în timpul căsătoriei.
Părţile nu sunt în drept să stipuleze în contractul
matrimonial condiţii:
– care ar afecta capacitatea juridică a soţilor;
– care ar limita dreptul soţilor de sesizare a instanţei
judecătorești pentru reglementarea relaţiilor personale dintre ei,
inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi copiii lor;
– care ar îngrădi dreptul soţului inapt de muncă la întreţinere;
– care contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale.
Astfel, putem menționa că acest contract nu poate
reglementa relaţiile personal-nepatrimoniale, însă soţii pot stabili
anumite sancţiuni pentru încălcarea lor (de exemplu, amenda
pentru înşelarea sau determinarea în cazul partajului cotei mai
mici din averea comună acelui soţ, care va fi vinovat de
desfacerea căsătoriei).
Prin concluzie, putem menționa că, deși se poate aduce
atingere, într-o oarecare măsură, scopului încheierii căsătoriei,
funcţiilor familiei, relaţiilor de familie, unora din principiile
fundamentale ale dreptului familiei, totuși, ritmul alert al
schimbărilor ce survin în ţară atât pe plan economic, cât şi social,
a impus modificarea legislaţiei familiei la acest capitol şi
contractul matrimonial este deja o necesitate pentru tot mai multe
persoane căsătorite.
327
Relaţiile între părinţi şi copii se bazează pe stabilirea
provenienţei copilului de la anumiţi părinţi. Provenienţa copilului
de la mamă (filiaţia faţă de mamă) se numeşte maternitate.
Stabilirea provenienţei copilului de la mamă cunoaşte aceiaşi
reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara
căsătoriei. Deci, este necesar de dovedit faptul naşterii unui copil
de la o anumită femeie. Acest fapt se dovedeşte printr-un
certificat medical, eliberat de instituţia unde s-a născut copilul.
Dacă naşterea a avut loc în afara instituţiei medicale, atunci
certificatul se eliberează de medicul care a primit naşterea, dacă
şi ultimul nu a asistat la naştere – prin depoziţiile martorilor şi
expertiza medicală.
Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se
numeşte paternitate. Stabilirea paternităţii copilului, faţă de tatăl
din căsătorie, diferă de cea faţă de tatăl din afara căsătoriei. Astfel,
copilul născut din părinţi căsătoriţi, ori în timp de 300 de zile din
momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau
decesului soţului mamei copilului - are ca tată pe soţul (fostul soţ)
al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.
Prezumţia de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi
înlăturată printr-o declaraţie a soţilor (foştilor soţi), depusă
personal.
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi
recunoscută de către tatăl său, printr-o declaraţie comună a
acestuia şi mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.
În cazurile când mama este decedată, declarată decedată,
incapabilă sau dispărută ori când nu i se cunoaşte locul aflării,
precum şi în cazul decăderii ei din drepturile părinteşti,
paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a acordului
scris al autorităţii tutelare sau prin hotărârea instanţei
judecătoreşti, dacă lipseşte un astfel de acord.
Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului, privind
paternitatea, poate fi depusă la oficiul de stare civilă şi până la
naşterea copilului. În situaţia în care, copilul este născut din
328
părinţi necăsătoriţi între ei şi lipseşte declaraţia comună a
părinţilor sau a tatălui copilului, paternitatea se stabileşte de către
instanţa judecătorească, în baza declaraţiei unuia dintre părinţi, a
tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la atingerea
majoratului.
Paternitatea (maternitatea) poate fi contestată, numai pe
cale judecătorească, de către persoanele înscrise drept tată sau
mamă, sau de către persoanele care sunt mama sau tatăl firesc al
copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către tutorele
(curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate
fi depusă timp de un an din momentul când una din persoanele
enumerate mai sus a aflat sau trebuia să fi aflat, despre înscrierea
privind paternitatea (maternitatea) sau din momentul atingerii
majoratului, în cazul unui minor.
Nu au dreptul să conteste paternitatea:
a) soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau
implantarea embrionului soţiei;
b) persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului, în baza
declaraţiei comune a acesteia şi a mamei copilului sau în baza
declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia, ştia că
nu este tatăl firesc al copilului.
Copiii născuţi în afara căsătoriei, au aceleaşi drepturi şi
obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor, ca şi cei născuţi de la
persoane căsătorite. Astfel, copiii au drepturi asigurate şi
protejate de stat, printre care:
– Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie;
– Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude;
– Dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertate de
expresie, de gândire, de conştiinţă, religie, asociere şi reuniune
paşnică;
– Dreptul copilului de a fi protejat;
– Dreptul copilului la un nume etc.
Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă
părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de
329
familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al
acestora. Copilul va purta un prenume simplu sau unul compus
din două prenume, potrivit voinţei ambilor părinţi. În caz de
litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau prenumele
copilului, decide autoritatea tutelară.
În baza cererii comune a părinţilor (sau a unuia dintre ei),
oficiul de stare civilă poate schimba numele de familie şi/sau
prenumele copilului care nu a atins vârsta de 16 ani. În caz de
litigiu între părinţi, problema privind schimbarea numelui de
familie şi/sau a prenumelui copilului este soluţionată de către
oficiul de stare civilă, cu concursul autorităţii tutelare, în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul minorul, ţinându-se cont, în
exclusivitate, de interesele copilului.
Părinţii au următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea
fizică a copilului;
b) dreptul şi îndatorirea de a educa copilul;
c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului;
d) dreptul de a creşte personal copilul;
e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare față de copil;
f) dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g) dreptul de a stabili locuinţa copilului;
h) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului;
i) dreptul şi obligaţia de a reprezenta pe minor în actele juridice
ori de a-i încuviinţa aceste acte etc.
Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti părinţii pot fi
sancţionaţi cu decăderea din drepturile părinteşti şi luarea
copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv
de la plata pensiei de întreţinere;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie
curativă, educativă, dintr-o instituţie de asistenţă socială sau alta
similară;
330
c) fac abuz de drepturile părinteşti;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică
sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului;
e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra
copilului;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii
copiilor sau a soţului;
h) precum şi în alte cazuri când aceasta o cere interesele copilului.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către
părintele respectiv a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu
excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Copilul, ai cărui părinţi
(unul dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, păstrează
dreptul de folosinţă asupra spaţiului locativ şi toate drepturile
patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti,
inclusiv dreptul la succesiune.
O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul
neîndeplinirii adecvate a îndatoririlor părinteşti este luarea
copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească poate
hotărî, luarea copilului de la părinţi, fără decăderea acestora din
drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului împreună cu părinţii
prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui şi punerea acestuia la
dispoziţia autorităţii tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent
pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară poate
decide luarea copilului de la părinţi, comunicând acest fapt
procurorului, în termen de cel mult 24 de ore.
În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în termen
de 7 zile, va porni o acţiune în instanţa judecătorească privind
decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului de la
părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă
nu este îndeplinită, copilul va fi înapoiat părinţilor.
După cum am specificat anterior, părinţii sunt obligaţi să-și
întreţină copiii minori și copiii majori inapţi de muncă, care
331
necesită sprijin material. Cuantumul (mărimea) pensiei încasate
pentru copilul minor se determină în conformitate cu Codul
Familiei care prevede că, pensia de întreţinere pentru copilul
minor, se încasează din salariul şi/sau din alte venituri ale
părinţilor, în mărime de 1/4 - pentru un copil, 1/3 - pentru 2 copii
şi 1/2 - pentru 3 şi mai mulţi copii. Cuantumul cotelor stabilite
poate fi micşorat sau majorat de instanţa judecătorească, ţinându-
se cont de starea materială şi familială a părinţilor, de alte
circumstanţe importante.
În cazurile când părintele, care datorează întreţinere
copilului său, are un salariu şi/sau alte venituri neregulate sau
fluctuabile, ori primeşte salariu şi/sau alte venituri, total sau
parţial, în natură, ori nu are un salariu şi/sau alte venituri, instanţa
judecătorească poate să stabilească cuantumul pensiei de
întreţinere într-o sumă bănească fixă plătită lunar.
La rândul lor, copiii majori apţi de muncă, sunt obligaţi să-
şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă, care
necesită sprijin material. Cuantumul pensiei de întreţinere se
stabileşte de instanţa judecătorească, într-o sumă bănească fixă,
plătită lunar, ţinându-se cont de starea materială şi familială a
părinţilor şi a copiilor, de alte circumstanţe importante. Copilul
poate fi eliberat de obligaţia de a-şi întreţine părinţii inapţi de
muncă, care necesită sprijin material, dacă instanţa
judecătorească va stabili că, aceştia s-au eschivat de la
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti faţă de acest copil.
332
6. Numiți condițiile premergătoare și
condițiile de fond ale încheierii căsătoriei.
7. Expuneți și apreciați cauzele de
încetare a căsătoriei.
8. Determinați tipul regimului patrimonial
al bunurilor soţilor.
9. Analizați modalităţile de stabilire a
provenienței copiilor.
10. Analizați drepturile și obligațiile care
se nasc între părinți și copii.
341
Activităţile economice, practicate în economia Republicii
Moldova, sunt stabilite şi în Clasificatorul Activităţilor din
Economia Moldovei, aprobat prin ordinul Moldova standard nr.
694 – ST din 09.02.2000.
277 Legea privind societăţile cu răspundere limitată Nr. 135 din 14.06.2007.
278 Legea privind societăţile pe acţiuni Nr. 1134 din 02.04.1997.
344
trebuie să aibă o înregistrare specială, fiind suficientă
înregistrarea de stat efectuată la constituirea ei.
În legislaţia R.M. e stabilit că, nu pot practica activitate de
întreprinzător:
1. unele persoane cu funcţii publice, ca de ex: Preşedintele
R.M., parlamentarii, membrii Guvernului, judecătorii Curţii
Constituţionale, judecătorii, procurorii, colaboratorii organelor de
drept;
2. persoanele lipsite de acest drept de către instanţa de
judecată.
Nu au calitate de întreprinzători acţionarii S.A., asociaţii
S.R.L., a cooperativelor, deoarece deţinerea acţiunilor sau a
părţilor sociale nu semnifică practicare a activităţii de
întreprinzător. Aceste persoane apar mai degrabă ca nişte
investitori în capitalul social al întreprinderii, cu ajutorul căruia
întreprinderea ulterior îşi desfăşoară activitatea. Nu sunt
întreprinzători, adică subiecţi ai dreptului afacerilor, nici salariaţii
întreprinderii, deoarece munca salariaţilor se reglementează de
alte acte normative, aceștia nu practică o activitate în nume
propriu şi nu răspund pentru obligaţiile întreprinderii cu bunurile
sale.
346
7) Reprezentantul Agenției verifică dacă administratorul (altul
decât fondatorul) nu prestează muncă prin cumul la o altă unitate
în calitate de administrator;
8) Reprezentantul Agenției emit un certificat pentru deschiderea
contului provizoriu în bancă şi depunerea capitalului social;
9) Reprezentantul Agenției numeşte data exactă şi ora, nr.
cabinetului şi numele registratorului, când vor fi emise actele de
constituire;
10) Agenția Serviciilor Publice înregistrează întreprinderea şi
primeşti actele de înregistrare (se prezintă și certificatul bancar -
dovadă că s-a depus capitalul social (min 40% pentru SRL +
restul 60% în max 6 luni de la data înregistrării, asociatul unic
achită integral));
11) Cu actele de constituire se prezintă la bancă şi se îndeplineşte
cererea de deschidere a contului curent (în aproximativ 5 zile,
după ce banca primeşte înştiinţarea de la Inspectoratul Fiscal se
semnează fişele cu specimenul de semnătură și se încheie
contractul privind deschiderea contului curent);
12) Întreprinderea se pune la evidență la IFS (Inspectoratul Fiscal
de Stat), CNAM (Compania Naţională de Asigurări în Medicină),
CNAS (Casa Naţională de Asigurări Sociale), BNS (Biroul
Naţional de Statistică).
Statul, declarând libertate comerţului şi activităţii de
întreprinzător (art.126 din Constituţie), asigură şi reglementarea
juridică a acestei activităţi, punând în sarcina antreprenorilor
individuali şi a întreprinderilor un şir de obligaţiuni. Aceste
obligaţiuni, sunt prevăzute atât în Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, cât şi în alte acte normative.
Principalele obligaţiuni privesc:
– obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate practicat;
– ţinerea evidenţei contabile la întreprindere;
– respectarea regulilor de comportament pe piaţă în condiţiile
concurenţei libere;
– efectuarea la timp a plăţilor obligatorii în bugetul statului;
– onorarea obligaţiilor contractuale asumate;
347
– respectarea legislaţiei muncii;
– efectuarea asigurării sociale și alte tipuri de asigurare
obligatorie a lucrătorilor angajați;
– asigurarea protecţiei mediului înconjurător;
– păstrarea, conform termenelor stabilite, a documentelor create
în procesul activității sale, iar în caz de încetare a activității,
transmiterea în arhiva de stat a documentelor ce fac parte din
Fondul Arhivistic al Republicii Moldova și a documentelor
privind personalul scriptic;
– alte obligaţii.
Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii de către
organele de stat, care lezează drepturile antreprenorilor, este
considerată ilegală şi poate fi atacată în instanţa de judecată ( art.
8 pct.2 a Legii cu privire la antreprenoriat și întreprinderi).
După cum am menționat anterior, o altă modalitate de a
intra într-o afacere este franciza. Franciza modernă își are
originile în SUA. Franciza a fost utilizată pentru prima dată în
SUA de către compania Singer Sewing Machine în anii 1860. A
urmat apoi General Motors, care a început să folosească franciza
în 1898 și, în sfârșit, Rexall Drugs în 1902. După această primă
etapă de lansare, au urmat alte companii din domeniile auto,
industria petrolului, îmbutelierea băuturilor răcoritoare, accesorii
auto, etc.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române,
franciza este dreptul acordat de o întreprindere cu renume unei
alte întreprinderi, prin care aceasta din urmă poate să exploateze
drepturile de proprietate intelectuală sau industrială ale
francizorului, în schimbul unei contribuții financiare, în scopul
producerii sau livrării de bunuri sau al prestării de servicii.279
Aceasta este o strategie de dezvoltare a unei afaceri, o formă
de comerț, care pune în legătură un francizor - proprietar al unei
mărci și deținător de know-how și un comerciant independent
care se numește francizat. Pentru proprietarul afacerii, franciza
este un mod de extindere a afacerii, iar pentru francizat, este o
279 https://dexonline.ro/intrare/franciz%C4%83/21817
348
oportunitate de a deschide și a conduce o afacere sub o marcă
recunoscută.
În una dintre primele abordări ale francizei în doctrină, s-a
arătat că, „contractul de franciză este o varietate recentă și foarte
răspândită a contractului de concesiune și reprezintă concesiunea
unei mărci (de produse sau de servicii), la care se adaugă
concesiunea ansamblului de metode și mijloace, apte să asigure
exploatarea și gestiunea și cele mai bune condiții de rentabilitate”
și, de asemenea, că „franciza” reprezintă un instrument juridic ce
împrumută caracterele unui contract de vânzare - cumpărare cu
monopol, ale unui contract de licență, ale unui contract de know
- how și ale unui contract de reprezentare cu un întins drept de
control din partea francizorului asupra activității
280
concesionarului.
Potrivit acestei definiţii, trăsăturile esenţiale ale unei
afaceri în sistem de franciză sunt următoarele:
– franciza este un sistem de comercializare a bunurilor şi/sau
serviciilor şi/sau tehnologiilor;
– o afacere în sistem de franciză se bazează pe o strânsă şi
continuă colaborare între întreprinderi distincte şi independente
din punct de vedere juridic şi financiar, denumite francizor şi
francizat;
– în cadrul unei afaceri în sistem franciză, francizorul acordă
francizatului dreptul de a exploata o afacere în conformitate cu
conceptul său;
– francizorul autorizează şi obligă francizaţii să utilizeze: firma
şi/sau marca produselor şi/sau marca serviciilor, - know-how-ul,
– metodele tehnologice şi de operare a afacerilor, sistemul de
proceduri, – alte drepturi de proprietate industrială şi/sau
intelectuală pe care le deţine;
– francizorul acordă asistenţă tehnică şi comercială în cadrul şi
pe durata termenului specificat în contractual de franciză, încheiat
între părţi, în acest scop;
350
2. Formulați definiția dreptului afacerilor ca
ramură de drept.
3. Analizați obiectul dreptului afacerilor.
4. Expuneți principiile dreptului afacerilor.
5. Expuneți actele normative concrete care
reglementează raporturile juridice în
domeniul afacerilor.
6. Numiți subiectele dreptului afacerilor.
7. Expuneți pașii de înregistrare a unei
întreprinderi.
8. Determinați genurile de activități
antreprenoriale.
9. Analizați drepturile și obligațiile
antreprenorilor.
10. Formulați definiția francizei.
11. Determinați avantajele și dezavantajele
pe care le oferă franciza în domeniul
afacerilor.
352
2. Cuvinte-cheie: drept, normă juridică, procedură civilă,
proces civil, acțiune civilă, competență,
judecător, grefier, parte, reclamant, pârât,
participant, apărător, reprezentant,
intervenient, martor, expert, specialist,
interpret, taxă de stat, probă, contestare,
cale de atac, apel, recurs, revizuire.
281 Pisarenco O. Drept procesual civil. Note de curs. Chișinău: Tehnica-Info, 2012, p.10.
353
Justiţie282, şi propriul obiect de reglementare pe care îl formează
raporturile procesual civile ce se stabilesc între participanţii la
procesul civil, în cadrul activităţii de examinare şi soluţionare a
cauzelor civile283.
Raporturile procesual civile reprezintă un sistem
interdependent şi intercondiţionat de relaţii sociale reglementate
de normele dreptului procesual civil, născute între subiecţii
procesului civil şi îndreptate spre realizarea sarcinilor procesului
civil. Aceste raporturi generează drepturi în favoarea
participanţilor la activitatea judiciară, dar le impune şi obligaţii
corespunzătoare. Astfel, spre exemplu, dreptului părţilor de a
provoca activitatea instanţei de judecată îi corespunde obligaţia
de a respecta ordinea de judecată.
Fiecărui raport procesual civil îi sunt caracteristice trei
elemente: subiectul, obiectul şi conţinutul. Subiect al raportului
procesual civil poate fi orice persoană fizică sau juridică care are
capacitatea procesual civilă. Obiect al raporturilor procesual
civile îl formează faptul asupra căruia sunt îndreptate raporturile
juridice concrete. Conţinutul raporturilor procesual civile îl
formează drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces.284
Tipurile de proceduri civile. Varietatea raporturilor civile
ce pot apărea în societate a impus necesitatea diferenţierii
procedurii de examinare şi soluţionare de către instanţele de
judecată a fiecărei categorii de cauze, reieşind din particularităţile
acestora. Astfel, sunt recunoscute 6 feluri de proceduri civile
clasice, care pot fi divizate în două categorii:
1. Proceduri contencioase – constau în examinarea în
contradictoriu a unui litigiu de drept între două părţi cu
interese opuse. Din această categorie fac parte:
a) Procedura contencioasă, numită şi procedura generală
sau procedura în acţiune civilă, este cea mai răspândită procedură,
282 Plenul Curţii Supreme de Justiţie este o adunare generală a tuturor judecătorilor
Curţii, în cadrul căreia se examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi se
adoptă hotărâri cu caracter explicativ.
283 Pisarenco O. op. cit., p.10.
284 Pentru detalii a se vedea: Pisarenco O. op. cit., p.55-57.
354
prin intermediul căreia oricine pretinde un drept împotriva unei
alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o
cerere de chemare în judecată.
b) Procedura contenciosului administrativ, ce acordă
oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept,
recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri
de a se adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea
actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.
c) Procedura de confiscare a averii nejustificate în folosul
statului este o procedură nouă, prin intermediul căreia Autoritatea
Națională de Integritate poate intenta acțiuni privind confiscarea
averii nejustificate.
2. Proceduri necontencioase – constau în examinarea unor
pricini în baza unei ordini lipsite de contradictorialitatea
părţilor. În acest sens, avem următoarele feluri de
procedură:
a) Procedura specială, prin intermediul căreia orice
persoană care doreşte constatarea existenţei unei fapte care are
valoare juridică sau a unui drept se poate adresa în instanţa de
judecată cu o cerere respectivă.
b) Procedura în ordonanţă, numită şi procedură simplificată,
prin care creditorul poate solicita încasarea de sume băneşti sau
revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor, doar pe baza
materialelor prezentate de creditor fără înştiinţarea debitorului.
c) Procedura de declarare a insolvabilităţii, obligatorie de
urmat în cazul falimentării unei persoane juridice.
Fazele procesului civil. Activitatea instanței de judecată
îndreptată spre examinarea și soluționarea cauzelor civile se
desfășoară într-o anumită consecutivitate, pe faze. Fază a
procesului civil – o totalitate de acte procedurale îndeplinite de
către instanţa de judecată şi participanţii la proces, la o anumită
etapă a desfăşurării procesului, îndreptate spre atingerea unui
scop unic apropiat.
355
Procesul civil se desfăşoară cu respectarea următoarelor
faze:
obligatorii, fără de care procesul civil nu poate exista:
1) Procedura prealabilă sesizării instanței de judecată, în
cazurile în care legea prevede expres obligativitatea
parcurgerii acestei etape;
2) Intentarea procesului civil, prin care subiectul interesat
investește instanța de judecată competentă să examineze cauza
sa;
3) Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, de care
depinde examinarea cauzei într-un termen rezonabil;
4) Examinarea pricinii în fond – constituie cea mai
importantă fază, care, la rândul său, este structurată în:
a) Partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare;
b) Dezbaterile judiciare;
c) Susţinerile orale şi replicile;
d) Adoptarea şi pronunţarea hotărârii.
5) Executarea hotărârii, în cazurile în care hotărârea
judecătorească se remite spre executare de către instanța de
judecată din oficiu;
facultative, existenţa cărora depinde în exclusivitate de
dorinţa participanţilor la proces:
6) Contestarea și examinarea în instanţa de apel, prin care
hotărârile pronunțate de judecătorii sunt deduse controlului
judecătoresc în instanța ierarhic superioară;
7) Contestarea și examinarea în instanţa de recurs, a
încheierilor emise de judecătorii și de curțile de apel (secțiunea
1) și a deciziilor instanțelor de apel (secțiunea 2);
8) Revizuirea hotărârilor și altor acte judecătorești,
reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se poate relua
examinarea cauzei, în cazurile în care s-au descoperit
circumstanțe noi, necunoscute la etapa examinării.
Legătura cu alte ramuri de drept. Dreptul procesual civil
reprezintă o ramură de drept autonomă și independentă față de
356
celelalte domenii ale dreptului, dar nu și izolată, aflându-se într-o
strânsă legătură cu multe ramuri de drept.
La baza dreptului procesual civil stau normele dreptului
constituțional, care stabilesc principiile fundamentale ale
dreptului în ansamblul său, precum și ale dreptului procesual civil
în particular. Constituția Republicii Moldova consacră drepturile,
libertățile și îndatoririle fundamentale ale omului care sunt
garantate prin forța coercitivă a statului. Totodată, legea
fundamentală consacră un capitol distinct autorităților
judecătorești, menite să înfăptuiască justiția în vederea respectării
acestor garanții constituționale.
Dreptul procesual civil nu poate exista fără dreptul civil, la
fel cum dreptul civil nu ar avea viață fără existența acestei ramuri
de drept care are menirea de a pune în aplicare respectarea
normelor de drept material prezente în viața de zi cu zi a fiecărei
persoane. Totodată, pentru aplicarea și înțelegerea normelor
procesuale trebuie să apelăm la normele materiale, care explică
sensul și conținutul instituțiilor de drept folosite în cadrul
procesului civil. Legătura între dreptul procesual civil și dreptul
civil trebuie înțeleasă în sensul că norma procesuală se
subordonează normei materiale.
O strânsă conexiune există între dreptul procesual civil și
dreptul procesual penal. Ea este determinată de obiectul de
reglementare al acestor două ramuri de drept. Într-adevăr ambele
ramuri de drept au ca obiect de reglementare modul în care se
realizează activitatea judiciară. Natura obiectului de reglementare
determină și existența unor principii și instituții asemănătoare.
Cele mai semnificative asemănări se concretizează în:
– realizarea ambelor procese în etape succesive și progresive,
cu respectarea unor reguli de formă prestabilite;
– soluționarea cauzelor civile și penale de același organ de
jurisdicție;
– existența unor principii procesuale comune, precum sunt:
principiul dreptului la apărare, principiul publicității,
contradictorialității, oralității etc.;
357
– existența unor căi de atac bazate pe principii comune.285
Dreptul procesual civil se află într-o corelație strânsă și cu
dreptul administrativ, care apără drepturile persoanelor vătămate
într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termen legal a unei cereri. Restabilirea normelor administrative
încălcate se face prin intermediul instanțelor de contencios
administrativ competente pentru a obține anularea actului,
recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost
cauzată, ținându-se cont de normele de procedură civilă ce fac
obiect de studiu al disciplinei Dreptul procesual civil.
Dreptul procesual civil are strânse legături și cu dreptul
internațional privat care, prin normele sale, reglementează
raporturile civile și procesual civile cu element de extraneitate.
La fel, dreptul procesual civil are interferențe cu dreptul
muncii, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul comercial,
dreptul financiar, dreptul bancar etc.286
Organizarea judecătorească în Republica Moldova.
Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova este constituit din
judecătorii, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție. Pentru
anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate.
În cadrul instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii sau
complete de judecată specializate. Înfiinţarea de instanţe
extraordinare este interzisă. Instanţa judecătorească poate avea
unul sau mai multe sedii.
Judecătoriile reprezintă prima verigă a sistemului
judecătoresc. Ele judecă în fond toate cauzele, afară de cele date
prin lege în competența altor instanțe.
În rezultatul reorganizării instanțelor judecătorești,
începând cu 1 ianuarie 2017 în Republica Moldova funcționează
15 judecătorii (Chișinău, Orhei, Strășeni, Criuleni, Hîncești,
358
Anenii Noi, Căușeni, Bălți, Edineț, Drochia, Soroca, Ungheni,
Cahul, Comrat, Cimișlia).
Curţile de apel reprezintă a doua treaptă în ierarhia
instanțelor judecătorești. Ele sunt superioare judecătoriilor și
judecă ca instanță de fond categoriile de cauze date în competența
sa prin lege, ca instanță de apel judecă apelurile declarate
împotriva hotărârilor emise de judecătorii și ca instanță de recurs
judecă recursurile declarate împotriva încheierilor emise de
judecătorii. Fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o
circumscripţie care cuprinde mai multe judecătorii. În rezultatul
reorganizării instanțelor judecătorești, începând cu 1 ianuarie
2017 în Republica Moldova funcționează 4 curți de apel, cu
sediile în Chișinău, Bălți, Cahul și Comrat.
Curtea Supremă de Justiţie este ultima verigă în sistemul
instanţelor judecătoreşti, care asigură aplicarea corectă şi unitară
a legilor de către toate instanţele judecătoreşti. Ea este unica
instanță judecătorească supremă, având sediul în mun. Chișinău.
Curtea Supremă de Justiţie judecă, ca instanţă de recurs,
recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curțile
de apel (secțiunea 1) și recursurile declarate împotriva deciziilor
pronunțate de curțile de apel în calitatea lor de instanțe de apel,
cât și hotărârile pronunțate de curțile de apel în procedura de
insolvabilitate (secțiunea 2).
În cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează Colegiul
Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ care examinează
cauzele în procese civile. La începutul fiecărui an se constituie
complete de judecată.
Portalul instanțelor naționale de judecată poate fi accesat la
http://www.instante.justice.md/
În vederea organizării şi funcţionării sistemului
judecătoresc este instituit un organ independent – Consiliul
Superior al Magistraturii, cu importante atribuţii în vederea
administrării şi garantării independenţei autorităţii judecătoreşti.
Consiliul Superior al Magistraturii dispune de competențe
referitoare la cariera judecătorilor, perfecționarea profesională
359
continuă, supravegherea respectării disciplinei și eticii de către
judecători etc.
Pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează
Colegiul de calificare, Colegiul disciplinar și Inspecția
judiciară.
Pe lângă Ministerului Justiţiei a fost instituit
Departamentul de administrare judiciară, care are menirea de a
asigura activitatea organizatorică, administrativă şi financiară a
judecătoriilor şi curţilor de apel.
Constituţia Republicii Moldova include Procuratura în
sistemul organelor judecătoreşti. Potrivit prevederilor art.124 din
Constituţie, procuratura „reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală,
reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti, în condiţiile
legii”.
Relevant este și rolul Avocaturii în asigurarea asistenţei
juridice a populaţiei. Prin lege, sunt garantate drepturile de
contestare în instanţele judecătoreşti a legalităţii acţiunilor şi
deciziilor instituțiilor care lezează drepturile şi libertăţile
constituţionale ale cetăţenilor. Aceste garanții legale se pun în
aplicare prin intermediul asistenței juridice calificate, acordată de
avocați. Or, nu este în putința fiecăruia să-și apere într-un mod cât
mai profesionist drepturile și libertățile lezate.
Având în vedere necesitatea protejării dreptului la un proces
echitabil, stabilit de articolul 6 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
inclusiv necesitatea asigurării accesului liber şi egal la asistenţă
juridică, prin organizarea şi acordarea de asistenţă juridică
garantată de stat, prin diminuarea impedimentelor economico –
financiare din realizarea accesului la justiţie, legiuitorul național
a adoptat în 2007 o lege care prevede instituirea Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat. Acesta
este un organ colegial cu statut de persoană juridică de drept
360
public, format din 7 membri, care are sarcina de a administra
procesul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat.287
296 Interpret este persoana care face traducere verbală dintr-o limbă în alta.
368
precum şi a altor subiecţi procesuali care contribuie la înfăptuirea
justiției.297
Principiul asigurării securității participanților la proces
(art.11 din CPC). Dezbaterea pricinii în şedinţă de judecată se
desfăşoară în condiţii ce asigură activitatea normală a instanţei şi
securitatea participanţilor la proces. Pentru securitatea
judecătorilor şi a persoanelor care asistă la judecată, preşedintele
şedinţei este în drept să dispună efectuarea unui control al
identităţii persoanelor care solicită să asiste la judecarea pricinii,
verificarea actelor de identitate, percheziţia corporală şi controlul
obiectelor pe care le au asupra lor. Preşedintele şedinţei de
judecată poate permite prezenţa în sala de şedinţe a persoanelor
înarmate, obligate să poarte armă din oficiu, în vederea
îndeplinirii serviciului faţă de instanţă.
Principiul nemijlocirii și oralităţii în dezbaterile judiciare
(art.25 din CPC). Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit
probele, să asculte explicaţiile părţilor şi intervenienţilor,
depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi
explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să
cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările audio şi să
vizioneze înregistrările video, să emită hotărârea numai în temeiul
circumstanţelor constatate şi al probelor cercetate şi verificate în
şedinţă de judecată.
Cercetarea nemijlocită a probelor presupune examinarea
acestora direct de către judecător, existenţa unui raport nemijlocit
între judecător şi proba care se examinează. De exemplu: copiile
certificate de pe înscrisuri trebuie să fie confirmate şi prin
originalul acestora, iar în caz de imposibilitate a prezentării
probelor în instanţa de judecată, judecătorul poate dispune
cercetarea la faţa locului.298
Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi
complet de judecată. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul
judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început.
374
11.4. Probațiunea judiciară și cheltuielile de judecată
375
acte sau fapte juridice care au restrâns, modificat sau chiar stins
dreptul dovedit de reclamant. Dacă în procesul de adunare a
probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la solicitarea
părţilor şi altor participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea
probelor necesare.304
Realizarea activității de probațiune judiciară în cadrul
pricinilor civile se efectuează prin intermediul anumitor surse de
informație, care în literatura de specialitate figurează sub
denumirea de probe. Prin conceptul de probe înțelegem
totalitatea surselor informaționale obținute de către părți și ceilalți
participanți la proces, ce reflectă circumstanțele de fapt ale
pricinii, care confirmă existența sau inexistența împrejurărilor pe
care sunt bazate pretențiile sau obiecțiile deduse instanței spre
examinare, contribuind la soluționarea justă a pricinii.
Noţiunea de probă are mai multe înţelesuri: fapt juridic,
mijloc de probă, activitate procesuală sau chiar rezultat al
probaţiunii, adică rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de
probă, măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea
judecătorului despre existenţa sau neexistenţa faptului.305
Legislaţia procesual civilă enumeră următoarele mijloace
de probaţie: explicaţiile părţilor şi ale intervenienților,
depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele materiale,
înregistrările audio-video, concluziile expertului, consultația
specialistului, concluziile autorităților publice.
Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de
bani pe care trebuie să le suportate părţile și alți participanți în
legătură cu activitatea lor procesuală. Instanța de judecată în
procesul examinării şi soluţionării pricinilor civile suportă o parte
din cheltuielile necesare pentru exercitarea acestei activităţi,
mijloace financiare care sunt alocate din bugetul de stat.
Diferitele acte normative în care sunt concretizate normele
privitoare la cheltuielile de judecată permit a conchide că
304
Pisarenco O. op. cit., p.155.
305Pană O. Drept probator – necesitate imperioasă//Revista Naţională de Drept, nr.5,
2003, p.60.
376
cuantumul cheltuielilor de judecată este reglementat în aşa mod,
încât justiţia să fie accesibilă tuturor persoanelor, chiar şi celor cu
câştiguri reduse. Principiul legii taxei de stat este că fiecare parte
din proces suportă taxele prevăzute pentru cererile pe care le
formulează în justiţie. Cuantumurile tarifare ale taxei de stat sunt
stabilite numai prin lege și sunt destul de reduse. Mai mult ca atât,
legislația prevede înlesniri de la plata taxei de stat pentru unele
categorii de persoane sau acțiuni, precum și posibilitatea de a
amâna sau eșalona plata taxei de stat.306
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din
cheltuielile de judecare a pricinii.
Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul
legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la
persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de
judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe
documente din dosar. În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se
determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în
acţiunile nepatrimoniale în proporţii fixe.
Taxa de stat pentru cererile de chemare în judecată privitor
la litigiile cu caracter patrimonial, cererile de contestare a unui
titlu executoriu sau a unui alt document prin care încasarea se
produce în mod incontestabil este în mărime de 3% din valoarea
acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 lei şi nu
mai mult de 25000 lei de la persoanele fizice şi nu mai puţin de
270 lei şi nu mai mult de 50000 lei de la persoanele juridice.
Tarifele taxei de stat pentru diferite categorii de pricini sunt
stabilite în art.3 din Legea taxei de stat.
Cheltuielile de judecare a pricinii reprezintă cheltuielile
suportate de către subiecţii raportului procesual civil pe parcursul
soluţionării pricinii.
Repartizarea cheltuielilor de judecată între părți. După
soluţionarea fondului cauzei, instanţa de judecată decide, la
cererea părții care a avut câştig de cauză, încasarea de la partea
307 Datele despre reclamant includ: numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori
sediul lui, numărul de identificare de stat (IDNO) – pentru persoane juridice şi
întreprinzători individuali şi numărul de identificare personal (IDNP) – pentru persoane
fizice; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, numele
reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant; dacă
reclamantul locuieşte în străinătate, adresa din Republica Moldova unde urmează a i se
face comunicările despre proces; numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică
sau alte date de contact ale reclamantului.
308 Datele despre pârât includ: numele sau denumirea pârâtului, domiciliul ori sediul
lui; numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale
pârâtului, în cazul în care reclamantul dispune de aceste date.
309 Datele despre reprezentantul reclamant includ: numele, prenumele, adresa, numărul
de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului
reclamantului.
379
de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale
reclamantului, pretenţiile lui; valoarea acţiunii, dacă aceasta poate
fi evaluată;
În partea descriptivă și de motivare – circumstanţele de fapt
şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi probele
de care acesta dispune în momentul depunerii cererii; date despre
respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea
procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor; alte
date importante pentru soluționarea pricinii;
În partea de solicitare – solicitarea de admitere a acțiunii;
pretenţiile reclamantului către pârât; demersurile reclamantului
referitoare la asigurarea acțiunii, după caz, la scutirea, amânarea
sau eșalonarea plății taxei de stat, la repunerea în termenul de
prescripție, la administrarea de probe cu concursul instanței etc.;
Anexele – copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de
pe înscrisuri, certificate de către parte, pe proprie răspundere, într-
un număr egal cu numărul de pârâţi şi de intervenienţi, dacă ei nu
dispun de aceste acte, plus un rând de copii pentru instanţă.
Copiile vor fi certificate de către parte pentru conformitate cu
originalul. Dacă înscrisurile şi cererea de chemare în judecată sunt
făcute într-o limbă străină, instanţa dispune prezentarea traducerii
lor în modul stabilit de lege; copia de pe actul de identitate al
reclamantului persoană fizică; dovada de plată a taxei de stat;
documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru
pârâţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele; documentele
care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a
litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de
lege sau de contractul părţilor; documentul ce legalizează
împuternicirile reprezentantului; alte documente şi demersuri.
Semnătura reclamantului sau a reprezentantului lui
împuternicit în modul stabilit de lege.
În decursul a 5 zile de la data repartizării aleatorie a cererii
de chemare în judecată, judecătorul trebuie să verifice respectarea
380
cerinţelor de admisibilitate şi să emită una din următoarele
încheieri:
Încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată,
în cazul în care cererea de chemare în judecată întruneşte toate
exigenţele cerute de lege şi nu există temeiuri de refuz în primirea
cererii de chemare în judecată, de restituire a cererii de chemare
în judecată sau de a nu da curs cererii.
Încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în
judecată, care nu permite o adresare ulterioară în instanţa de
judecată cu aceeaşi acţiune, pe aceleaşi temeiuri şi între aceleaşi
părţi.
Încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată,
care permite reclamantului după înlăturarea neajunsurilor să se
adreseze în mod repetat în instanţa de judecată.
Încheiere de a nu se da curs cererii de chemare în judecată,
în cazul în care cererea de chemare în judecată nu întruneşte toate
cerinţele de fond. În acest caz judecătorul acordă reclamantului
un termen rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor.
La faza intentării procesului, la solicitarea reclamantului,
instanţa de judecată poate emite încheiere de asigurare a acţiunii
sau încheiere de asigurare a probelor. Ele se emit în situaţia în
care pot apărea dificultăţi în soluţionarea cauzei sau executarea
hotărârii ar deveni imposibilă.
După emiterea încheierii de primire a cererii de chemare în
judecată, judecătorul trebuie, în decursul a 5 zile, să emită
încheierea de pregătire a pricinii pentru examinare în instanţa de
fond, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă. Pregătirea
oricărei pricini pentru dezbateri judiciare constituie o fază de sine
stătătoare şi obligatorie a procesului civil, deosebit de importantă
pentru buna desfăşurare a procesului. Scopul acestei faze rezidă
în sarcina judecătorului de a pregăti pricina civilă pentru
dezbaterile judiciare, întrucât de faptul cât de bine judecătorul a
organizat pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, inclusiv
381
prin implicarea părților la realizarea acestei sarcini, depinde
respectarea termenului rezonabil de examinare a cauzei310.
La această fază, legislaţia procesual civilă acordă pârâtului
posibilitatea de a se apăra împotriva acţiunii civile intentate de
către reclamant prin depunerea, în mod obligatoriu, a referinţei
şi/sau prin intentarea unei acţiuni reconvenţionale.
Referinţa este actul procesual înaintat de către pârât în
instanţa de judecată prin care se reflectă obiecţiile materiale şi
procesuale ale pârâtului asupra pretenţiilor reclamantului, precum
şi încălcările comise de instanţa de judecată la primirea cererii de
chemare în judecată şi punerea pricinii pe rol.
Acţiunea reconvenţională este o modalitate mai complicată
şi mai rar întâlnită de apărare a pârâtului, care constă dintr-o
pretenţie separată a pârâtului împotriva reclamantului ce urmează
să fie examinată concomitent cu acţiunea principală. Intentarea
acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de
intentare a acţiunii civile.
Examinarea pricinii civile în instanţa de fond se realizează
în ordinea procesuală stabilită de către legislația procesual civilă.
Totalitatea acţiunilor procesuale desfăşurate de către instanţa de
judecată şi părţile la proces în vederea examinării pricinii civile
pot fi divizate în patru părţi:
I. Partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare, în
interiorul căreia judecătorul, la ora din timp fixată, deschide
şedinţa de judecată, anunţând pricina care se judecă. Grefierul
raportează preşedintelui şedinţei prezenţa persoanelor citate şi
motivul neprezentării celor absenţi. Preşedintele şedinţei de
judecată explică obligaţiile interpretului, îndepărtează martorii
din sala de şedinţe, anunţă completul de judecată şi explică
dreptul de a face propuneri de recuzare şi de abţinere de la
judecată, explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
soluţionează cererile şi demersurile participanţilor la proces,
anexează la dosar noi probe, amână procesul, audiază martorii în
385
Lucrarea de verificare trebuie să conține următoarele
compartimente:
1. Foaia de titlu;
2. Introducere (actualitatea temei, scop, obiective propuse,
metodologia utilizată, structura lucrării etc.);
3. Tratarea temei:
a) partea teoretică (dezvăluirea temei în sens teoretic);
b) partea practică (rezolvarea problemelor concrete din
practica cotidiană);
4. Concluzii;
5. Lista literaturii utilizate și a actelor normative.
Volumul lucrării de verificare trebuie să conțină 15-20 de
pagini dactilografiate cu caracterul 14 pe format A4, cu marginea
stângă 3,5 cm, marginea dreaptă 1 cm, marginea de sus a foii 2
cm, iar cea de jos 2 cm. Partea teoretică trebuie să conțină până la
10 foi, restul paginilor vor fi dedicate părții practice.
Lista literaturii se scrie în ordinea alfabetică, începând cu
autorii români terminând cu autorii ruși, la urmă se scriu acte
normative folosite (trebuie să fie indicat numărul și data adoptării
actelor normative respective și Monitorul Oficial).
Regulile de prezentare a lucrării. Lucrarea de verificare
trebuie prezentată și înregistrată la Departamentul Drept (bir.
311) cu cel puțin 1 săptămână înaintea susținerii examenului la
disciplină.
387
39. Încetarea contractului individual de muncă la inițiativa
angajatorului.
40. Timpul de lucru și felurile lui.
41. Timpul de odihnă și felurile ei.
42. Litigii de muncă și soluționarea lor.
43. Răspunderea disciplinară
44. Infracțiunea și componența de infracțiune.
45. Pedeapsa penală și felurile ei.
46. Societățile comerciale.
47. Persoana fizică – subiect al dreptului afacerilor.
48. Protecția consumatorului.
49. Concurența neloială.
50. Monopolul natural și monopolul de stat.
51. Activitatea de întreprinzător în R. Moldova.
52. Tariful vamal.
53. Taxa vamală.
54. Activitatea vamală în R.Moldova.
55. Subiectele activității vamale.
56. Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a
mărfurilor de către persoanele fizice.
57. Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a
mijloacelor bănești de către persoanele fizice.
58. Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a
valorilor culturale de către persoanele fizice.
59. Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a
mijloacelor de transport de către persoanele fizice.
60. Regimurile vamale.
388