Ileana TODORAN

PARIUL PE IUBIRE

Editura InfoRapArt
 Coperta: Colecția InfoArt
Lectură și corectură: Cristina Roșu
Redactor: Petre Rău

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TODORAN, ILEANA
PARIUL PE IUBIRE / Ileana Todoran. - Galaţi :
InfoRapArt, 2020
ISBN 978-606-012-122-0
821.135.1-31

© Editura InfoRapArt ©
Galați, România
Telefon: 0726 337376, 0740 596225
E-mail: editura@inforapart.ro

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

 Cuprins

Cuvânt înainte / 5
Cap. 1. ”Exclusiv” cu persoane însemnate / 7
Cap. 2. Un portret ”obiectiv” / 17
Cap. 3. Alegeri cu participarea vampirilor și a câinilor de
trădători / 20
Cap. 4. Frații gemeni, memoria și recunoștința / 25
Cap. 5. Oameni de piatră / 28
Cap. 6. O gură de AER / 30
Cap. 7. Siria – planuri de moarte / 32
Cap. 8. Câinii de teroriști din blocade / 36
Cap. 9. Câinii de teroriști refugiați / 40
Cap. 10. Câinii de teroriști dislocați (intern) / 52
Cap. 11. Atacurile din nord-vest asupra câinilor de teroriști /
57
Cap. 12. Lumina focului sacru în infern / 89
Cap. 13. ”Mi-e dor de mama”/ 114
Cap. 14. Vești bune din infern și personalități din Siria / 144
Cap. 15. România. Mărețe și glorioase realizări / 152
Cap. 16. Rusia: Fabrica de troli / 197
Cap. 17. O carte scrisă cu sânge / 203
 Cuvânt înainte

În Siria, din cauza războiului început în martie 2011, sunt

peste cinci sute de mii de victime, mai mult de jumătate de
populație dislocată (peste 6 milioane de persoane refugiate intern
și peste 6 milioane de refugiați extern), peste o sută de mii dis-
păruți forțat (din care zeci de mii au fost torturați până la moarte).
Oamenii își fac planuri de moarte și nu de viață: de moarte de
bombe-butoi (butoaie umplute cu fragmente metalice și explo-
zibili) aruncate din elicopter, de foametea din blocade sau tabere
de refugiați, de atacuri chimice (cu clor și gaz sarin) sau de torturi
până la moarte în închisori. Cu toate acestea, unii precum mem-
brii echipelor de salvare (”Căștile albe” – ”White Helmets” – Sy-
ria Civil Defense), doctorii, profesorii, activiștii continuă să ducă
focul sacru (al titanului Prometeu), ținându-l aprins în infern. În-
cearcă să rămână ”umani”, dacă nu și ”în viață” (”Stay human,
not alive” în ”1984”, romanul lui Orwell). Noi am spus în cam-
panie ”Stay human and alive” (”să rămâneți umani și în viață”).
Ei nu pariază pascalian pe iubire, ci cred în iubire și-i urmează
chemarea. Totuși, dacă voi nu mai credeți în iubire, vă invităm să
pariați pascalian pe ea și să citiți această carte.

5
6
 1. ”Exclusiv” cu persoane însemnate

După ce i s-a părut că e peste tot (în toate închisorile trecute și

prezente de pretutindni, inclusiv pe Elbrus, în cel de la birou și de
acasă), fiind confuză și dezorientată, Ile ajunge într-o nouă stare:
are impresia că e nicăieri (asta e și mai rău ca a fi peste tot, parcă
nu a mai rămas nimic din ea, oricât o strig pare că nu e prezentă).
Nu reacționează nici când o chem să facem duș împreună, să
mâncăm sau să facem dragoste. Să recurg la vorbitul ca Van-
ghelie așa cum a procedat ea acum mai bine de cinci ani când am
făcut greva nud sub chador (vălul integral iranian), greva tăcerii,
poate reușesc să o trezesc (și când am vorbit am spus declarația
drepturilor... la ce potopuri, holocausturi, catastrofe și dezastre
am eu dreptul)? Sau asta va fi o tortură în plus ca pentru mine
atunci? Pământule, trezește-te! Ile, trezește-te! Nu e capabilă nici
să se prefacă că-i pasă, cum face de obicei în asemenea situații.
Din fericire, după câteva zile, îmi răspunde singură când se
percepe din nou în închisorile noastre obișnuite (Elbrus, Tartar
din Olimp, Siria, Iran, Palestina, Coreea de Nord, China, Elbrusul
de la birou și cel de acasă etc.). Mă bucur, înseamnă că și-a
regăsit identitatea. Nu mai era ea însăși fără să fie în închisorile
astea și să audă urletele de acolo. Nu vroia să se simtă o haină
circulând bezmetic pe străzi ca-n poezia lui Marin Sorescu,
”Viziune”: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de
treburi. (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar
eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzu-
narul de la vestă / Fie în fața sau în spatele hainelor / Anexați cu
o clamă.” Trebuia să-și regăsească identitatea pentru că suntem
invitați la emisiunea ”Exclusiv” a lui Dio (Dionysos) și a faunului
Silen de la canalul TV ”AER (Aceasta E Revoluția) 1” condus de
Thalia, singura muză rămasă aliată.

7
 Înainte de emisiunea ”Exclusiv”, îmi vopsesc părul creț, alb
negru, îl tund un pic și-l îndrept cu placa. Să mai îndrept și eu
ceva pe lumea asta, măcar părul. O întreb și pe Ile:
– Nu mă ajuți să mă coafez?
– Nu coafez decât cântărețe chele. Am rămas cu reflexul ăsta
de când lucram în cercetare de piață.
Mai bine mă descurc singur, dacă mă coafează, cine știe ce
operă de artă iese? Apoi mă îmbrac cu tricoul alb obișnuit și
blugii rupți și tociți (”uniforma” mea cum era helanca lui Steve
Jobs). Ile se dă doar cu ruj și se îmbracă cu o rochiță neagră
scurtă. Îi aduc aminte să se pieptene (uită din cauza bolii
Huntington) și să-și lase părul lung, negru cu șuvițe blonde și albe
pe umeri.
Apoi, ne teleportăm la televiziune. Când sunt în fața stu-
dioului emisiunii, remarc că Ile lipsește. Iar s-a zăpăcit și rătăcit
din cauza bolii Huntington? Unde o fi? N-am observat dispariția
ei din cauza emoțiilor. Din fericire, o găsesc repede: nu pe Elbrus
sau la altă închisoare (e numai cu gândul la închisori), ci la
toaletă. De emoție, au apucat-o toate treburile, tremură de parcă l-
a văzut pe Știi Tu Cine... Zeus ori pe Hermes (care nu mai sunt
decât în coșmarurile noastre, nu și în realitate) și a luat-o cu leșin
de emoție, parcă nu era destul de leșinată. Parcă ar fi ultimul
drum ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Drumul”: ”Gânditor și cu
mâinile la spate / Merg pe calea ferată / Drumul cel mai drept /
Cu putință. / Din spatele meu, cu viteză / Vine un tren / Care n-a
auzit nimic despre mine”.
Unde mergem? Parcă ar fi ultimul drum. Și am și eu emoții,
nu numai Ile. În plus, mă tem să nu cânte Apollo sau sirenele
melodia lui Ruby,”Stinge lumina” (”Stinge lumina, arată-mi
calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii
mele / Ştiu că îţi face plăcere”), nu avem dopuri antifonice la noi
și nu am supraviețui acestei torturi. Ulise știe de ce. Tremurând
eu ușor, Ile de parcă are Parkinson, ca moșulică care suflă în
trompetă la magazin din filmul lui Charlie Chaplin ”Șeful de
raion” (sau ca atunci când a dat prima oară examen la școala de

8
șoferi), intrăm în studio. Este unul mare. În centru e o canapea
spațioasă, roșie, flancată de două fotolii pe care stau nimfe în
costume de baie aurii tanga. În fața canapelei, e o masă de sticlă
cu patru pahare cu apă plată și patru de vin (umplute cu vin de la
zeul vinului). Numele emisiunii e scris cu beculețe roșii și ele,
undeva deasupra canapelei, ceva mai în spate: ”Exclusiv”.
Muzica e deja pornită, destul de enervantă, house (doar trei
sunete, repetate la nesfârșit), dar măcar nu e Ruby cu ”Stinge lu-
mina”, nici Apollo, nici sirenele. Noi vom sta pe canapeaua roșie
din mijloc. Îmi suflu bretonul vopsit negru, lung, filat, asimetric,
îndreptat cu placa ce-mi ajunge până la bărbie și mă duc spre
canapea, ținând-o pe Ile de mână (mereu rece și vineție). Dio
(Dionysos) și Silen ne așteaptă pe canapea. Faunul Silen are părul
șaten, ondulat și chipul deformat de un rânjet scabros. E îmbrăcat
cu tricou verde și blugi negri. Dio are, ca de obicei, părul lung,
șaten cu reflexii aurii murdar și în dezordine, nasul roșu și umflat
și ochii albaștri tulburi și injectați. E îmbrăcat cu tricoul lui kaki
murdar de vomă și de vin și cu blugi rupți și tociți. Pentru că încă
zace mangă, îi dau o pungă de gheață în cap pentru campania ice
bucket de sensibilizare cu privire la scleroza laterală amiotrofică.
De îndată ce se trezește un pic, Dio începe emisiunea cu o
întrebare, rostită tare, cu glas de bețiv:
– Spune-mi, Promy, poți să tragi și tu un vânt sonor cu aromă
de parfum franțuzesc ca Bebe la mine în emisiune?
– Aș face-o dacă aș mânca o porție zdravănă de fasole cu cio-
lan, Dio. Dar Ile nu mi-a preparat încă, răspund eu pe un ton
șugubăț.
– Păi, iubire, n-ai adus încă ciolanul și mai zici că ești la
putere, intervine Ile cu voce scăzută, ușor tremurătoare.
– Cum așa, Ile? L-am adus. Dar, scuză-mă, Dio, noi mâncăm
de regim, ciolanul nu e dietetic. Fac pariu că-l vomităm, spun eu.
– Jos regimul! zice Ile.
– Vai de mine, Ile, noi respectăm riguros regimul. Cred că te
referi la sistem, punctez eu.

9
 – Jos regimul! Jos sistemul! spune Ile cu voce ceva mai fer-
mă și mai tare. Noi nu suntem nostalgici după vechiul regim tota-
litar (care a rămas în sistem). Dacă am fi, ne dăm singuri o pungă
de gheață în cap pentru campania ice bucket de susținere a bol-
navilor de scleroză laterală amiotrofică ca să ne trezim, ne dez-
brăcăm, ne legăm și ne mâncăm singuri nu doar ficatul, ci și coa-
iele de Don Quijote castrați și fără vise, în public. Dar mai avem
oare ce consuma? Trebuie să ne continuăm lupta cu sistemul.
Cum a zis Mandi, ”la început te vor ignora, apoi vor râde de tine,
apoi vor lupta împotriva ta și apoi vei câștiga”. Na, uite, asta am
reținut după zile și nopți de repetiție. Sau poate era Sandi.
– Care Sandy? Sandy Bell? întreb eu.
– Atunci poate Bandi, zice Ile.
– Poate familia Bundy, încerc eu.
– Nu, mă, iubire, cred că era vorba de Gandhi. El a zis că
până la urmă vom învinge, spune Ile.
– Nu am învins deja? zic eu. Poate că nu. Și atunci trebuie să
ne continuăm lupta. Exterioară și mai ales interioară. Jihadul
spiritual, singurul cu care sunt de acord dintre jihaduri, cum
spuneau și Rumi și Shams, marii gânditori sufiști. Jihadul iubirii,
al focului meu sacru. Cui protest? Cui prodest? Revoluția trebuie
să fie în primul rând una spirituală, în minte și în suflet. Așadar,
mai trebuie să ne luptăm cu noi înșine. Așa ne vom simți (măcar
din când în când) la putere (putere asupra noastră), dacă nu și în
putere. Și vom avea puterea celor fără de putere.
– Știți, dragii mei, pe mine răul încă mă mai șochează, chiar
dacă nu mă mai surprinde și ghicim mereu potopurile, spune Ile.
Starea de șoc înseamnă că nu m-am obișnuit complet. Refuz să
mă obișnuiesc. ”Obișnuit” nu e și ”normal”. Poate că starea de
șoc e semn bun. Dacă tot avem atâtea semne pe corp și în suflet...
– Sunteți persoane însemnate, punctează Silen cu o voce
sigură și puternică.
– Da, Silen, animale, legume, zombie, fantome și gunoaie de
nu mai știm de care, zice Ile.

10
 Se face o pauză doar ca nimefele așezate pe fotolii să se ridice
și să danseze o melodie. Noi, restul rămânem așezați pe canapea.
Eu și cu Ile luăm o gură de apă, nu și de vin (că ținem regim și
luăm medicamente incompatibile cu consumul de alcool). După
dansul nimfelor, Dio ni se adresează din nou:
– Ce mâncați de aveți o asemenea siluetă? întreabă Dio
– Ficat, desigur, dacă tot mi s-a mâncat mie jde mii de ani, de
dimineața până seara (iar noaptea se regenera), zic eu. După cum
spune și titlul thrillerului românesc de Mihaela Apetrei, ”Cină cu
ficat și inimă”. Noi nu am reușit să trecem de titlu. Ne ia cu leșin,
frisoane și ne vine să vomităm. Mie mi s-a mâncat constant
ficatul, iar Ile a împărtășit durerea mea și experiențele mele (și
are și ea cicatrice la ficat (urma ciocului bestiei de vultur) și la
piept – urma pironului). Ca să nu mai vorbim de cicatricele din
suflet, mai exact de rănile încă neînchise. Bine că ni le-am lins și
le-am spălat cu lacrimile noastre, așa am putut găsi o oarecare
alinare și purificare.
– Alinare și purificare am mai găsit așa, nu și când l-am
terorizat pe Promy (altă tortură, că el e obișnuit, să nu se
dezobișnuiască, știu eu, cumva) cu întrebarea: ”cu gluten sau fără
gluten? This is the question”, zice Ile. Acum trei ani și, din nou,
anul ăsta când am frunzărit cartea ”Alimentația pentru un creier
sănătos” a doctorului Perlă ori Sperlă ori Spermă...
– David Perlmutter, corectez eu. M-a înnebunit cu întrebarea
despre gluten, dar, desigur e una fundamentală ca ”ce e viața?”
(nu răspund nici la asta că am aut mai mult parte fie doar de
supraviețuire, fie de viață de zombie, fantomă, animal, legumă și
gunoi de nu mai știu de care). Mi-a arătat și mie niște rețete din
cartea asta – toate cu ingrediente bio SF, fără gluten și fructoză,
sărate (erau recomandate, de pildă, saramuri și murături – de
exemplu, salsa murată, varză murată, cepe murate și usturoi
murat, toate bio), cu grăsime (de exemplu, ulei de cocos – noi îl
folosim pentru mască de păr și masaj), cu acid (de exemplu,
usturoi), iar noi mâncăm fără (prea multă) sare, grăsime și acid.
Chestia cu alimentele fără gluten e mai mult o modă inspirată de

11
vedete ca Miley Cirus ori Lady Gaga. Din câte am citit în alte
părți, nu s-au demonstrat științific avantajele consumului fără
gluten, ci doar eventual dezavantajele, cum ar fi pentru cardiaci
ca mine ori persoane cu colesterol și tensiune ca Ile. Produsele cu
gluten ca pâinea (pâinea integrală în special) conțin fibre necesare
organismului, nu mai zic pentru inimă.
– Lasă asta acum, zi-mi mai bine cum faceți masajul cu ulei
de cocos, intervine Silen.
– Păi, simplu, ne ungem bine la cur, la coaie, pe sfârcuri, pe
cicatricele comune de la piept și ficat și ne masăm, răspund. Vai
de mine, cred că am zis niște cuvinte nepotrivite tocmai acum la
tine în emisiune. Poate primești amendă, Dio, iar eu voi ajunge
din nou pe Elbrus, într-un dulce exil cu lanțuri, piroane și păsărici
antropofage. Știți bine, prefer altfel de păsărici. Dar lasă că îți
crește audiența.
Dio și Silen râd, dând ușor din cap aprobator. Nimfele
dansează. Ile mai bea o gură de apă, la fel și eu, apoi Dio revine:
– Cum reușiți voi doi, Promy și Ile, să fiți mai mangă ca mine
și ca Silen? Sunt invidios. Știi doar că sunt zeul alcoolului și mi-e
greu să accept competiția în acest caz.
– Secretul e simplu, Dio, zic eu. Consumăm limonade cu si-
rop de arțar și ceai de urzici cu lămuie. Asta e principala cauză.
Încearcă și tu. În plus, eu sunt amețit de la insuficiența renală, he-
patică și cardiacă, iar Ile are boala Huntington care îi dă o stare de
beție gratis (ca la tine – beția iubirii, sper), o face să se rătăcească
(pentru a se regăsi), să uite (pentru a regăsi) și să danseze cu de-
zastrele (se numește și boala dansului). Noi doi suntem dansatori
înnăscuți cu dezastrele. Madame și Monsieur Dezastru ca Zorba.
– Și ca mine și ca Silen! E cineva care nu se confruntă cu
dezastrele? Nu mai știi, Promy, chiar eu am zis: ”fericiți cei care
nu s-au născut!”. Și încă e bine dacă dansăm cu ele așa cum
facem noi! spune Dio.
Nimfele mai dansează pe o melodie, apoi Dio reia:
– Apropo de dansul cu dezastrele, dansul în potop, Promy,
mai creezi ființe umane raționale? întreabă Dio.

12
 – Oare ce-o fi asta? zic eu. Mă întreb, în ciuda rațiunii și a
liberului arbitru cu care Antena i-a înzestrat pe muritori când am
creat oamenii și a faptului că i-am învățat științele și artele și le-
am dăruit focul, sacrificându-mă eu însumi. Nici eu nu sunt
rațional așa cum aș vrea. Când dansezi mereu în potop îți pierzi
de multe ori rațiunea. Bine era dacă dansam cu cutremurele ca-n
filmul ”6,9 pe scara Richter” al lui Caramfil, ca tânărul acela care
stă într-un bloc cu bulină, cu risc de cădere la cutremur și se mai
confruntă cu cutremurul regăsirii lui taică-su! Bine era să fie doar
atât. Chiar fii-miu, Deu (Deucalion), mă acuză că am contribuit la
inventarea instrumentelor de tortură când l-am învățat pe
Hefaistos să creeze ființe umane raționale, pentru că a produs-o,
ă, a scos-o la produs, pe soacră-sa, Pandoruța (prima femeie). Să
nu înțelegi din asta că regret cumva ce am făcut și ce am suferit
pentru muritori. Je ne regrette rien.
– Cum așa? Ființele umane raționale nu sunt instrumente de
tortură? Nici soacrele? spune Dio.
– Să nu generalizăm, zice Ile. Sunt și soacre bune ca mama
Temis a mea, care a suferit și ea foarte mult (cu frații și trei băieți,
Promy, Mene (Meneceu) și Atlas, condamnați la chinuri veșnice,
nepotul Deu (Deucalion) și pământul condamnați la potop și așa
mai departe).
– Așa e, confirm eu. Niciodată nu trebuie să generalizăm. Ile
însăși e o mașteră bună pentru Deu, care altminteri e strămoșul ei.
Nimfele mai dansează o melodie. Dio bea o gură de vin, apoi
revine:
– ”Dragostea este un pariu, smintit, pe libertate. Nu a mea, a
celuilalt”, spunea Octavio Paz în ”Dubla flacără”. Să pariem
atunci, pascalian (dacă nu (mai) putem să credem, cum paria el pe
existența lui Dumnezeu care aduce mai multe avantaje decât
dezavantaje), pe dragoste și pe libertate, zice Dio. Voi sunteți
adepții iubirii și ai libertății ca mine, nu?
– Noi suntem credincioșii iubirii și ai libertății, răspund eu.
Însă, pentru necredincioși mai bine să parieze pascalian pe liber-
tate și pe dragoste. Nu avem decât de câștigat din asta. Dulce exil

13
pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, ger, jeg și păsărici
antropofage care ne devorează ficatul. Și sufletul ăla iubitor, bine-
înțeles. De-asta prefer să fiu acasă, mai exact să putrezesc la mine
în pat, să fiu în lanțuri la închisoarea iubirii, prizonierul lui Ile (nu
și proprietatea sau sclavul ei), prin liberă voință. De fapt, dragos-
tea transgresează limitele și depășește contradicțiile. Chiar Octa-
vio Paz ridică dragostea deasupra erotismului (ritualuri, seturi de
reprezentări cu alt scop decât reproducerea) și a sexualității (cu
simplu obiectiv reproducerea): izvorâtă din dragostea curteană
din secolul XII, dragostea e acceptarea unicității celuilalt și o
combinație de probe și depășirea lor, dominație și supunere,
libertate și necesitate, trup și suflet.
– Așa e, iubire, spune Ile. Ce frumos! Toată iubirea asta...
focul sacru! Și tu! Ești cel mai frumos lucru pentru mine.
– Eu credeam că sunt cel mai frumos pentru tine, nu și lucru,
zic eu. Că măcar tu mă tratezi ca altceva decât lucru și mi-ai dat
viață prin iubire (depășind stadiul de supraviețuire ori scoțându-
mă din simpla existență de zombie, fantomă, animal, legumă sau
gunoi și reușind să învingem legile infernului).
– Știi ce? Iubire, cred că te-ai răsfățat prea mult, spune Ile.
Da, cred că te-am răsfățat prea mult. Cred că ți s-a urcat la cap că
ai drepturi. Dreptul să fii prizonierul meu. Și să putrezești acasă,
la tine în pat.
– Da, așa e, revin. Să-mi repet ce drepturi am, la ce catastrofe,
dezastre, potopuri, apoca...lipsuri și holocausturi de tot felul am
zis chiar eu că am dreptul, ca toată lumea, după o lună de greva
tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), acum 5 ani și mai
bine, când eram deprimat și nu vroiam nimic, nici Maretti cu
pizza, măsline ori ceapă, nici să fac dragoste, nici nu am
reacționat când Ile a vorbit ca Vanghelie ore în șir ca să mă
provoace să mă trezesc.
Nimfele mai dansează o melodie, noi bem o gură de apă, iar
Dio și Silen una de vin, apoi Dio reia:
– Spune-mi, Promy, cum e să mergi la cabinetul ginecologic
și să stai toată ziua cu mâinile în pizdele de firmă? întreabă Dio.

14
O să iau amendă pentru ce am spus, dar îmi crește audiența. Nu-i
nimic, răspunde-mi!
– Cum să fie, Dio? răspund eu. Obositor. Parcă nu eram deja
anchilozat după mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus. Nici nu pot
să-mi îndoi spatele și genunchii, iar mâna îmi paralizează și ea.
Dar, mă rog, se pare că sunt drept și demn așa înțepenit. Și cred
că m-am născut, natural born... obosit. Și stresat, și bolnav, și
traumatizat, și la închisoare, și în lanțuri, și la gunoi, și din spuma
balelor, nu a valurilor.
– Eu aș da orice să rămân cu mâna paralizată în pizde de
firmă, zice Dio.
– Și eu, mărturisește Silen. Noi ne-am duce la cabinetul gine-
cologic imediat. Nu vrei să ne iei asistenți? Cred că ai nevoie de
ajutoare.
Silen mai bea o gură de vin, apoi revine:
– Uite ce e, dragul meu, voi doi ați reușit să vă regăsiți măcar
ca Asya, bastarda Istanbulului, și Armanoush, fata armeană care-
și căutau identitatea din romanul lui Elik Shafak, ”Bastarda Is-
tanbului”, care, apropo, era să fie condamnată la închisoare în
Turcia pentru abordarea (critică) a genocidului armean făcut de
turci? zice Silen.
– Știm cum e cu condamnările absurde, spun eu. Să încercăm
să ni le luăm ca titluri de glorie, ca lista de etichete și epitate lui
Ile pe care mi-o asum și eu (”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”,
”nebună”, ”maimuță posedată”, bețivă, ”pupăză”, ”femeie năs-
cută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea
turbată”, ”vacă proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual
de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”,
”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”bulangiu/homo-
sexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creș-
tini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la no-
uă”, ”indian”, ”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal
nazist”, ”mutantă”, ”miner”, ”handicapat”). În ce privește regă-
sirea, nu poți să te regăsești dacă nu te rătăcești. Nu poți să
redescoperi dacă nu uiți. Am învățat asta din boala Huntington a

15
lui Ile. Și apoi să ne îmbătăm de beția iubirii, să ne întoarcem la
inocență (nu știu de ce găsim mereu copiii orfani și traumatizați și
pe ăia care fac prostii, nu și pe cei inocenți) și să dansăm dansul
dezstrelor ca Zorba, goi în potop și în abis.
– Să ne luăm din nou etichetele și epitetele ca titluri de glorie
și să ne continuăm dansul dezastrelor ca niște autentici Madame
și Monsieur Dezastru, intervine Ile. Să nu cumva să fim întrerupți
ca Iohannis Boulian din cartea ”Bastarda Istanbulului”, poet și
gazetar armean care scria o carte de povești când a fost arestat,
apoi ucis în timpul genocidului armean. Detest întreruperile astea.
Mă sfâșie și mă scot din minți. Cum zicea și Escu ăsta... Sorescu
parcă: ”Mie mi s-a omorât timpul, / Onorată instanță (...) Iertați-
mi expresia, / Dar asta n-a fost viață!”
– Îl cheamă Hovhannes Stamboulian, nu Iohannis, corectez
eu. Sau poate crezi că e Santa Klaus? Erau și în filmul ”Con-
certul” întreruperi: întreruperea Concertului pentru vioară și or-
chestră în re major al lui Ceaikovski în mijlocul acestuia și, odată
cu asta, întreruperea activității și vieții marelui dirijor Andrei
Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova și a violonistei Leia
Strum sub pretextul că sunt evrei (violonista și alții din formație)
și dușmanii poporului (toți). Concerte întrerupte, trupuri, suflete
și vieți distruse pe vremea comunismului. Știm și noi ce înseamnă
foarte bine, am luat o supradoză de întreruperi de concert. De
aceea, la festivalul ”AER” din 2014, atunci când am interpretat
simfonia dedicată lui Marsias (inventatorul flautului jupuit de
Apollo pentru că era mai bun decât el la muzică) și apoi celor
care au suferit / suferă pe nedrept, credeam că, înainte să apuc să
mă fac de râs, o să ne jupoaie Apollo pe toți, nu doar orchestra,
inclusiv portarii și femeile de serviciu, și o să-și facă fabrică de
diplome din piele noastre jupuite. Până la urmă, dirijorul Andrei
Filipov a reluat concertul lui Ceaikovsi cu fata violonistei Anne-
Marie Jacquet solistă. Sper că și noi.

16
 2. Un portret ”obiectiv”

Sper și că mi se va face un portret obiectiv la emisiunea cu

același nume (”Obiectiv”) de la canalul TV Trident 3, televizi-
unea de știri, competiție a televiziunii AER 3 (”Aceasta E Revo-
luția”). Deschid chiar acum televizorul să mă uit.
În față e o canapea gri pe care stau așezați invitații permanenți
și moderatorul. În fața canapelei e o masă mare de sticlă, de o
formă aerodinamică, cu pahare cu apă plată. În spate sunt
monitoare TV care lasă impresia că totul este urmărit în continuu
și transmis live. Tot în spate este scris și titlul emisiunii cu gri
închis: ”Obiectiv”. Pe canapea se află moderatorul Nikos, un faun
cu părul scurt, cenușiu și ochi verzi, îmbrăcat cu costum gri.
Lângă el sunt invitații permanenți: Aletheea (o nimfă brunetă, cu
părul lung căzut pe spate, cu ochi albaștri, îmbrăcată cu un
costum roz pal), Irina (o altă nimfă șatenă, cu părul până pe umeri
și ochi căprui, îmbrăcată cu un costum bleumarin și Theodoros
(un alt faun cu părul blond și ochi căprui, îmbrăcat cu un costum
maroniu).
Moderatorul Nikos întreabă cu un glas pârțâitor ca o freză de
dentist, sfredelind tăcerea:
– Ce a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de terorist,
șarpele de intelectual, Prometeu?
– Bea sânge că e, doar, prietenul lui Vampi- Ileana și al
vampirilor, răspunde cu o voce răgușită de fumat invitata
Aletheea.
– Bea mai mult decât sirenele care au nevoie de sânge doar
pentru voce, completează cu voce ascuțită invitata Irina.
– Da, sirenele au nevoie de sânge doar pentru a-și menține
vocea, intervine invitatul Theodoros cu o voce gravă. De sângele
celor scufundați. Beau și de la refugiați... dacă tot s-au scufundat

17
atâția, dar în niciun caz atât cât bea câinele de trădător, șobolanul
de terorist, șarpele de intelectual Prometeu!
– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul Nikos.
Moderatorul arată un filmuleț cu dovada faptului că Prometeu
e vampir și bea sânge plus trei mărturii ale unor persoane de la
care ar fi băut sânge. Apoi bea o gură de apă, își trece mâna peste
fruntea transpirată și continuă:
– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de
terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?
– A violat-o pe vaca de Io și i-a mai dat și streche de umbla,
săraca, de colo colo înnebunită de streche. A îmbolnăvit-o de
streche și de toate bolile zice invitatul Theodoros.
– A violat capre la țară la el la ferma lui taică-su. Nici de ele
n-a avut milă, spune invitata Aletheea.
– A violat chiar și un Leviathan. Nu știu cum a reușit, dar nici
de el n-a avut respect. Nici vreo ezitare, rostește invitata Irina.
– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul Nikos.
Moderatorul arată un filmuleț cu dovada faptului că Prometeu
e violator plus trei mărturii ale unor persoane violate. Apoi reia:
– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de
terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?
– A furat alegerile, se știe ce hoț e, spune invitata Aletheea.
– A furat revoluția, rostește invitatul Theodoros.
– A furat ultima înghițitură de ambrozie și nectar de la gura
copiilor noștri, zice invitata Irina.
– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul.
Imediat moderatorul pune un filmuleț cu dovada faptului că
Prometeu e hoț, urmat de trei mărturii ale unor păgubiți. Apoi
moderatorul revine:
– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de
terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?
– Face trafic de influență, vorbește invitata Irina.
– Face trafic de ambrozie și nectar, spune invitata Aletheea.
– Mai rău, face trafic de persoane, rostește invitatul Theo-
doros.

18
 – Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul.
De îndată moderatorul prezintă un film cu dovada faptului că
Prometeu e traficant, apoi trei mărturii ale victimelor sale. După
aceea reia:
– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de
terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?
– Pregătește armata vampitaurilor pentru cucerirea lumii,
spune invitata Aletheea. Mai știți? Vampi, prietena lui, l-a înșelat
cu Chiron centaurul, porcul de conducător al Olimpului. Din
această combinație au ieșit vampitauri, jumate centauri, jumate
vampiri (cu copite de centaur, aripi de liliac și colți de vampir).
Câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual,
Prometeu i-a păstrat ca să cucerească lumea cu ei. Au superputeri
și nu se tem nici de Boris Johnson ori de Nigel Farage, prietenii
vampirilor.
– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul.
Ce să mai spun? ”Care-i buba?” ca-n poeza ”Iov” de Marin
Sorescu. ”De ce ficatul?” ca-n poezia ”Perpetuum mobile” dedi-
cată mie, unde nu mai spuneam decât asta pe Elbrus. Ori ca-n
poezia ”Muntele” a lui Sorescu: ”Și cu toate că-mi suport / Cu
destul stoicism / Soarta mea de granit, / Câteodată mă pomenesc
urlând: / Circulați numai pe partea carosabilă / A sufletului meu, /
Barbarilor!” Ori ca-n ”Ulise” care nu mai vrea să se întoarcă
acasă la scorpia de nevastă și la porcii de pețitori: ”Of , să-mi fac
o căsuță / Aici pe valuri, / Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta /
Mai ferit / Între Scyla și Caribda.”

19
 3. Alegeri cu participarea vampirilor și a câinilor de
trădători

Apropo, aș vrea eu jos, să stau jos mai exact... Simt nevoia să

stau jos pentru că sunt foarte obosit (m-am născut, natural born
obosit, stresat, în lanțuri, la gunoi, din spuma balelor, nu a
valurilor ca Afrodita). Mă obosesc acum și alegerile parlamen-
tare, dar nu mă pot sustrage. Este luptă strânsă între Partidul De-
mocrat, de centru stânga al centaurului Chiron, liderul democratic
al Olimpului și Partidul Conservator, de centru-dreapta al lui
Poseidon, zeul mărilor. Dansez pentru tine, Olimpule! Cu tălpile
fumegând, arse de fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus (bine că nu
mai e decât în coșmarurile noastre, nu și în realitate), inima
zdrobită și ficatul meu delicatesă la masa zeilor, servit împreună
cu ambrozia și nectarul.
Noi suntem în comisia de vot din partea Partidului Democrat
al lui Chiron, alături de două sirene (Teofila și Elena, cu aripi, nu
cu coadă de pește) din partea Partidului Conservator al lui
Poseidon, doi fauni (Melos și Minos) din partea Partidului Liberal
al lui Artemis, un centaur președinte (Alexandros). Sirena Teofila
are ochi albaștri și părul lung blond și poartă o rochie lungă crem.
Sirena Elena are ochi verzi și părul lung, șaten și e îmbrăcată cu o
rochie scurtă de un galben pal. Faunul Melos are ochi căprui și
păr scurt șaten și poartă un costum gri. Faunul Minos are ochi
albaștri și părul șaten și e îmbrăcat cu un costum maroniu.
Centaurul Alexandros are părul alb și ochi negri și poartă o robă
lungă albă. Eu și cu Ile purtăm tricouri albe și blugi tociți și rupți,
costumul nostru obișnuit.
Sala de vot e mică, decorată cu cactuși albaștri (cactuși de un
albastru luminos și ireal, aduși de noi, de mine și de Ile), cu două
urne (una pentru Senat, alta pentru Camera Deputaților) și camera

20
cu perdeluțe unde se intră pentru a se vota. Le verificăm la venire.
Pe masa noastră a comisiei se află cafea și apă plată, precum și
sandvișuri cu șuncă și cașcaval.
De îndată ce venim, descoperim nereguli electorale: campanie
ilegală (inclusiv în secție, fluturași electorali ai Partidului Conser-
vator). De asemenea, încercăm să oprim știrile false. WhatsApp și
Facebook au trimis milioane de știri false care au l-au susținut și
făcut de pildă președinte pe cel al Braziliei (unul foarte iubitor și
prietenos care vrea distrugă Amazonul, să ucidă 30.000 de oa-
meni de stânga și care admiră deschis dictaturile). O poză falsă
arătând așa-zișii migranți acostând în Europa îi reprezintă de fapt
pe refugiații albanezi din 1991. Știrile false au ajuns la 16 mili-
oane de oameni. Pe Facebook sunt milioane de conturi false crea-
te în fiecare zi. Pe youtube, de asemenea, cercetătorii au constatat
că oamenii au tendința de a urmări conținuturi ex-âtremiste,
rasiste și cu teoria conspirației. În România, nouă din zece liceeni
cred că fenomenul fake news este o problemă şi aproape jumătate
dintre ei au dat share la informaţii despre care au aflat ulterior că
erau false, relevă un studiu realizat în septem-brie, în mediul
urban, de Şcoala de Valori şi Unlock Market Research. În India
oameni inocenți au fost masacrați în urma fake news de pe
WhatsApp. Au crescut și atacurile asupra refugiaților în
Germania. În Franța au fost bătuți români după difuzarea unei
știri că fură copii. În total, Avaaz a anunțat că a descoperit peste
500 de grupuri şi pagini de Facebook suspecte care operează în
Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia şi Spania.
Majoritatea răspândeau ştiri false sau foloseau pagini şi profiluri
false pentru a creşte artificial susţinerea faţă de un partid sau site,
încălcând astfel regulile Facebook. Dar Facebook a închis peste
trei miliarde de conturi false în șase luni, însă nu e suficient.
Aici la noi în Olimp, pe lângă știrile false cu mii de utilizatori
(cum ar fi că Papa susține partidul lui Poseidon sau că eu am
distrus Pământul, am violat Leviathani și am distrus și planeta
Krypton a lui Superman), găsim o urnă mobilă falsă pe care o
excludem de la vot. La zece vine carul zburător cu alegători la

21
secție. Lor li s-a dat mita cu ambrozie și nectar pentru a vota și au
fost aduși cu carul zburător de alegători. Nu putem să-i oprim să
voteze, dar facem reclamație împotriva acestei nereguli.
Cum Ile își pierde răbdarea (din cauza bolii Huntington), îi
spun:
- Ai răbdare, Madame Dezastru! Nu durează mai mult decât
atunci când trebuie să-l aștepți pe Godot, să aștepți americanii (la
instalarea comunismului), să primești un număr de dosar de la
Parchet, să votezi în diaspora în 2014, să stai la o coadă
comunistă sau la telecabina din Bușteni.
Când ne ducem să votăm, suntem apostrofați de sirena Elena
pe un ton ascuțit:
– Nu aveți voie să votați, sunteți vampiri, fii și tații lui Dra-
cula, viermi de pușcăriași, gunoaie, șerpi de trădători și câini de
teroriști.
– Noi suntem mândri că suntem așa, ripostez eu. Și e dreptul
nostru să votăm. Jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti, i-Phone,
focul sacru, democrație și constituție.
– Sunt ”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”, ”nebună”, ”mai-
muță posedată”, bețivă, ”pupăză”, ”femeie născută la sindrom
premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă
proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Bă-
sescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui
Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”bulangiu/homosexual” (care
critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Be-
cali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”indian”,
”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal nazist”, ”mu-
tantă”, ”miner”, ”handicapat”, spune Ile lista de etichete adunate
de-a lungul timpului cu mândrie revoluționară și elan muncito-
resc. Și eu jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti cu măsline, pe Ceai-
kovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse,
pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci,
șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de
cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși, dacă

22
vreți. Și ziceți mersi că nu vă țin predică de Nana cum îmi ținea
mătușă-mea în copilărie, ore în șir, de toată lumea o lua la fugă.
Ile chiar se teme să nu piardă colții de vampir, pe lângă grija
de a nu uita să depună declarația de consum, să plătească
facturile, să dea un SMS maică-sii (ca să nu se sperie de ce face)
și să-mi dea datoria la votcă de la pariuri (mai are 27 de sticle,
chit că nu le bem noi, că ținem regim).
Așadar, hotărât, intru să votez împreună cu Ile. Apoi mâncăm
sandvișuri și bem apă plată că nu ne permite regimul să bem
cafea. În schimb sirenele beau cafele una după alta și fumează
țigară de la țigară. Președintele comisiei, centaurul mănâncă doar
un sandviș și bea și el apă plată. Faunii fumează și ei parcă în
continuu și beau cafea.
Noaptea, la închidere, scoatem din urne buletinele de vot și
numărăm voturile. Sirenele numără voturile ca Roberta Anastase
în parlament: 1, 2, 50, 100, 1000. Ile, din cauza bolii Huntington
și a oboselii, nu mai știe să numere, dar încearcă să nu uite măcar
cât fac 2+2. 4 și nu cât vor Big Brotherii.
Câștigă Partidul Democrat al lui Chiron la secția noastră la o
diferență foarte mică (6000 față de 5.999 pentru Partidul
Conservator al lui Poseidon).
– Ați furat alegerile. Nu mă miră nimic la vampiri, fii și tații
lui Dracula, viermi de pușcăriași, gunoaie, șerpi de trădători și
câini de teroriști ca Prometeu, spune sirena Elena.
– Așa e, am furat tot, am violat Leviathani și am distrus și Pă-
mântul și planeta Krypton a lui Superman. Nu știai asta? Și merit
o nouă condamnare pe Elbrus.
Nimeni nu mă crede... nu crede în nevinovăția noastră, în
focul meu sacru și în mersul pe valuri: ”Așa că înaintez somnam-
bulic, / Mă ține mlaștina, / Iluzoriu acoperiș pe casă. / Jos e
mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje, / Lumea care-și vede
de treabă / Și nu crede în mersul pe valuri (Marin Sorescu, ”Som-
nambulul”). De ce nu gândesc cu capul lor, așa cum îndemna și
Brian în filmul Monty Python ”Viața lui Brian”, cel confundat cu

23
Mesia, urmat de mulțime ca de o turmă și crucificat? Să cânt și eu
cum cântau ei pe cruce ”Always look at the bright side of life”?

24
 4. Frații gemeni, memoria și recunoștința

Nu știați că am distrus și planeta Krypton a lui Superman?

Asta e cartea mea de vizită și pe Gliese, planeta mai umană decât
Pământul, aflată la 20 de ani lumină de Pământ. Gliese e o
planetă normală, nu de supraoameni ori paradisiacă, ce empa-
tizează cu Pământul.
Am venit pe Gliese pe vremea inchiziției. Atunci eram în
Italia. Am intervenit în favoarea unei femei ce fusese condamnată
pentru vrăjitorie pentru că avea o pisică. Și în apărarea pisicii.
Am fost condamnat ca vrăjitor cu atât mai mult că aveam poțiuni
magice numite medicamente. Spre durerea, stupoarea și rușinea
mea, am fost torturat de zeii-oameni de data asta și era să fiu ars
pe rug. Un prieten a intervenit pentru mine, mituind paznicii și
călăii și eliberându-mă. Apoi am fugit cu o farfurie zburătoare cu
viteza luminii spre Gliese. Am călătorit 20 de ani.
Pe Gliese i-am ajutat ca pe pământeni (dăruindu-le focul și
învățându-i științele și artele), dar ei sunt mai recunoscători. Ca
dovadă inaugurarea statuii mele moderne de la muzeul de artă din
Atarsi (Atarsia): țevi încolăcite din care iese un falus vertical, altă
ipostază decât cea de pe Elbrus. Mai am și alte statui moderne
cum ar fi o sferă încolăcită de altă sferă (iubirea lui Prometeu
pentru planeta Gliese) ori statui clasice precum ”Prometeu are
grijă de un bătrân”, ”Prometeu învață un copil să scrie”,
”Prometeu coafeză o fetiță” ori ”Prometeu joacă mingea cu un
băiat”.
Dacă acum cinci-șase ani, înainte, în timpul și imediat după
revoluția noastră democratică, pe Gliese eram și mai neliniștit și
înfricoșat decât în Olimp, îngrijorat (de Pământ), mă simțeam
vinovat că fugeam (fie și pentru scurt timp) și rușinat de Pământ

25
și de mine însumi, acum încerc să mă simt acasă peste tot, pe
Pământ, VJ45 sau Gliese.
Ca dovadă, am povestit nu doar despre gadgeturi (noul iPhone
22, proiectat de mine, cu multiple funcții, pe care poți vedea,
asculta, mirosi, atinge și chiar gusta ceea ce e prezentat), ci și
despre condamnările de pe Elbrus (în lanțuri, cu piroane, ger și
jeg, cu vulturul mâncător de ficat) medicilor de la spitalul
Elevallid din Atarsia de pe Gliese unde mi-am făcut acum trei ani
și mai bine transplanturile de ficat, inimă și rinichi și unde merg
lunar la analize și consultații. Erau pe punctul să facă infarct când
au aflat. Doctorul cardiolog a leșinat, iar internistul a căzut, șocat
de ce aflase.
Tot pe Gliese oamenii (nu eu, eu am creat oamenii și glie-
sienii) au frați gemeni care împărtășesc și ei ce simt pământenii și
care în același timp scriu memoriile lor. Ile are și ea o soră pe
Gliese care a empatizat cu ea. Mai mult, când am fost pe VJ45,
planeta artistică ce împărtășește cu refugiații și te ajută să te
regăsești, VJ45 a pus în scenă o întânire (tragică) cu sora de pe
Gliese. Mai exact, după ce mă pierduse pe mine și știa că avea să
dispară și ea în curând, Ile a acceptat să facă sacrificiul suprem –
să fie violată și torturată până la moarte pe stradă de ticăloșii de
zei din Olimp și de pe Pământ (Știi Tu Cine... Zeus, Apollo,
Hermes, Țarul Putin, Kim Jong-un și al-Assad). Fantome ca
ONU, Obama și fostul ei șef fantomă au asistat fără să o ajute,
fără să-i dea măcar un Sedatif PC (chit că n-are niciun efect).
A venit doar Ile, sora de pe Gliese, să moară cu ea. Nu a
suportat să scrie memoriile și să se uite cum cealaltă Ile de pe
Pământ se zvârcolea și urla. Și au murit amândouă. La un
moment dat, după atâtea urlete, s-a făcut întuneric și liniște.
Liniște totală. Chiar au crezut că au murit. A fost mai real ca
orice. Apoi a fost o lumină care s-a aprins brusc și cele două
surori au fost resuscitate. Acum, cele două surori s-au întâlnit din
nou, de data asta pe Gliese. La calculatorul unde stă cu hanoracul
verde și cu picioarele ghemuite, cu mâinile reci și vineții, în
camera decorată cu cactuși de un albastru luminos și neverosimil

26
ca ochii extratereștilor rebeli din ”Dune”. Sora de pe Gliese
continuă să fie empatică și să scrie memoriile, lucru util cu atât
mai mult că Ile uită și se zăpăcește din cauza bolii Huntington.
Așa că are de ce să fie recunoscătoare.

27
 5. Oameni de piatră

Apropo de recunoștință, VJ45, planeta artistică ce empa-

tizează cu refugiații și te ajută să te regăsești, ar fi trebuit să fie
recunoscătoare pentru venirea refugiatului XXY, ca de fiecare
dată când apare cineva nou, cum a fost și cu mine, cu Deu
(Deucalion) și cu Ile. Deu (Deucalion), băiatul meu (și al lui Ile,
ea e maștera, deși altminteri Deu e strămoșul ei) este supra-
viețuitorul potopului, participant la proiecte civilizaționale ca
mine și coordonatorul stației orbitale de pe VJ45, planeta unde a
imigrat de mai bine de o sută de ani. VJ45 ne-a făcut tuturor
terapie când am intrat în ocean prin punerile ei în scenă foarte
realiste.
Mai exact, în ce mă privește m-a făcut să mă confrunt cu
Elbrusul, să urlu atât de tare de durere și de revoltă încât să-i
pulverizez pe Știi Tu Cine... Zeus, pe Hermes și vulturul
mâncător de ficat, apoi să mă eliberez și să mă simt renăscut.
După aceea, de fiecare dată când am intrat în ocean, VJ45 a pus
în scenă condamnarea mea pe Elbrus, dar și eliberarea mea (de
mine însumi, de Her (Heracle), Atena sau Hefaistos chiar, nepot,
discipol și prieten, vechiul meu călău și al regimului). De
asemenea, VJ45 a făcut să se audă muzică în portalul infernal în
care se auzea urletul de durere al Pământului: ”Oda bucuriei”,
cântecul lui Marsias (inventatorul flautului și cel care a fost jupuit
de viu de Apollo pentru că era mai bun la muzică decât zeul
soarelui), simfonia compusă de mine în memoria lui Marsias.
Dar de data asta, la venirea lui XXY, VJ45 nu a fost
recunoscătoare și nu s-a grăbit să-l cheme în ocean și să-i facă
terapie. XXY vine de pe planeta Stone 3 unde oamenii sunt de
piatră. Inițial el a fost bizarul personaj care făcea opinie separată
comparativ cu ceilalți, suferea de ce ziceau și făceau alții. A

28
plecat din cauza unei neînțelegeri cu alți oameni de piatră și a
călătorit timp de doi ani-lumină, de data asta împietrit, cu mintea
golită, fără să se gândească la ce va urma pe planeta pe care
sosise. Și-a jurat că nu va mai lăsa pe nimeni să-l facă să sufere.
Poartă tricouri negre, blugi negri, are părul negru și are ochii
cenușii și tulburi, fără expresie.
Nu se lasă înduioșat nici de poveștile noastre, ale celor de la
stația orbitală, apoi ale mele și ale lui Ile. Încercăm și cu lacrimile
tămăduitoare ale inorogului Bebe, dar nici ele nu dau vreun
rezultat. Eu mă străduiesc să-l impresionez cu sărutul nostru gay
salvator (brandul echipei), îmbărțișarea titanică ce te face praf (...
praf de stele) și zbori, sărutul meu de vampir și limbuța motanului
Pesi (Piersicuță) (o limbuță dată după zeci de pastile luate, pentru
a ne linge rănile de pe corp și din suflet), dar nu reușesc. Iar VJ45
pare contaminată de indiferență: oceanul i-a devenit o mlaștină
cenușie și nu mai cântă.
Însă, când iau chitara și cânt ”While my guitar gently weeps”,
oceanul lui VJ45 redevine albastru și cântă și el, iar XXY intră în
ocean. Acolo, se regăsește. Se întoarce cântând, cu obrajii rumeni
și ochii strălucitori, înlăcrimați. Lacrimi tămăduitoare ca ale
inorogului Bebe.

29
 6. O gură de AER

Lacrimi tămăduitoare ca ale inorogului Bebe ar trebui să le

vărs pentru festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) la care
urmează să particip curând. Acest festival este unul alternativ
(comparativ cu ”Lumina” al lui Apollo, zeul soarelui) dedicat
adevăratelor valori și este coordonat de Thalia, muza comediei,
singura muză rămasă aliat nouă (restul sunt de partea lui Apollo).
S-a ajuns la a treia ediție a festivalului.
Eu am compus și interpretez în cadrul festivalului o simfonie
în memoria lui Marsias, (intelectualilor)-victime ale holocaus-
turilor și a celor care au suferit / suferă pe nedrept. Marsias este
inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo
pentru că era mai bun la muzică decât zeul soarelui (în urma unui
concurs trucat cu ajutorul muzei Caliope). Apolllo știe doar să-și
facă diplome din pielea jupuită a competiției. Are o întreagă
fabrică de diplome de acest gen și a încercat să-și facă și din
pielea membrilor echipei noastre (și din a mea de mai multe ori la
rând). Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor o dirijez chiar eu,
iar Dio (Dionysos) interpretează la flaut rolul lui Marsias.
În 2014, la prima ediție, am crezut că înainte să mă fac de râs
(era prima dată când dirijam), Apollo o să ne jupoaie pe toți,
inclusiv femeia de serviciu, plasatoarele și portarul. Dar am simțit
la sfârșit o senzație de eliberare, iluminare și purificare datorită
adevărului spus. În 2016, când Apollo era deja condamnat (la 120
de ani închisoare), am simțit ceva mai puțină frică, dar multă
durere din cauza holocaustului rememorat. În 2018, acum, simt
iar durere și mai puțină frică. Merg la repetiții mai sigur pe mine,
chiar dacă Dio (Dionysos) nu participă (doarme până seara
târziu).

30
 ***

În ziua spectacolului am emoții mari, dar nu chiar așa ca

acum patru ani. Fac un duș fierbinte, mă coafez (îmi îndrept
bretonul vopsit negru, filat, asimetric, lung până la bărbie cu
placa) și mă îmbrac cu hainele mele obișnuite (tricoul alb și blugii
rupți și tociți), la fel ca Ile. Port, la fel ca la edițiile precedente, și
o brățară albă cu negru, împletită de Alex, băiatul lui Ile, care mă
ajută să mă orientez până la podiumul dirijorului dacă mă
rătăcesc. Să știu măcar care e dreapta și care e stânga (dreapta cu
ceasul, stânga cu brățara). Pentru Dio (Dionysos) trebuie să
pregătim o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket în
sprijinul bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică.
Funcționează. Îl lăsăm cu tricoul lui kaki pătat de vin și de vomă.
Îl ștergem de vomă. Îi curățăm apoi puțin și părul lung, ondulat,
șaten cu reflexii aurii încâlcit. Ne privește încă amețit cu ochii
albaștri, tulburi și injectați.
Când urc pe scenă, se creează o simbioză perfectă cu
orchestra și ajungem la sublim. La sfârșit, când interpretez ultima
parte în momentul în care reînvie cântecul lui Marsias fiind
preluat de întreaga orchestră, mă simt și eu renăscut. Și că am
adus tuturor o gură de AER. Ca atunci când în filmul ”Regele
pescar” al lui Terry Gilliam Jack îi aduce lui Parry cupa Sfântului
Graal (aparent o cupă obișnuită a unui miliardar), trezindu-l pe
acesta din comă ori, la sfârșit, când stau amândoi (Jack și Parry)
dezbrăcați în parc și cântă ”I like New York in June, what about
you?”... Ori ca atunci când Jahan din romanul ”Ucenicul
arhitectului” al lui Elif Shafak, la închisoare, face planuri de
clădiri cu un băț și fecale. Ori ca dansul pungii din filmul
”American Beauty”. Ori ca discursul final plin de dragoste din
filmul lui Chaplin ”Dictatorul” în locul celui plin de ură al lui
Hitler, din partea bărbierului evreu confundat cu dictatorul nazist
(prefer să fiu condamnat pentru iubire decât să fiu premiat pentru
ură și indiferență).

31
 7. Siria – planuri de moarte

Sper că am adus o gură de AER și în Siria, unde oamenii se

sufocă sub dărâmături, după bombardamente. Continuă să-și facă
planuri nu de viață, ci de moarte: de bombe-butoi (butoaie cu
fragmente metalice și explozibili aruncate din elicoptere), de
atacuri chimice (cu clor ori cu gaz sarin), de foametea din blocade
sau tabere de refugiați ori în închisori, de torturi până la moarte
(unde au dispărut sute de mii și au fost torturați până la moarte
zeci de mii, inclusiv copii). Conform Kesh Malek, peste 13
milioane au nevoie de ajutor umanitar (dintre care peste 5
milioane copii) și 50% sunt fără locuri de muncă (78% tineri).
Peste 70% trăiesc sub limita de sărăcie. 46% din facilitățile
medicale sunt disfuncționale. 15% au nevoie de susținere
psihologică și în ce privește sămătatea mentală. 6,5 milioane
suferă de insecuritate alimentară. Peste 2 milioane de copii nu
merg la școală. 2,9 milioane trăiesc cu o dizabilitate permanentă.
Costurile de reconstrucție estimate ating 388 miliarde de dolari.
Potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului
(OSDO) au fost estimativ uciși circa 570.000 de la începutul
războiului până în martie 2019, din care identificați după nume
371.222, inclusiv 112.623 civili (peste 21.000 de copii și peste
13.000 de femei). De asemenea, OSDO estimează că au fost uciși
circa 105.000 în închisorile regimului, cei mai mulți prin tortură.
În ce privește civilii uciși, potrivit Rețelei Siriene pentru
Drepturile Omului (RSDO), aceștia reprezintă 222.114 de la
începutul războiului până în noiembrie 2018. Dintre aceștia, 89%
sunt victimele regimului, 3% ale rușilor, 2% ale extremiștilor, 2%
ale altor părți, 2% ale rebelilor (opoziției), 1% ale coaliției
internaționale a Statelor Unite, 0,46% ale kurzilor. 14.024 sunt
victimele torturii (99% ale regimului) . Și 118.829 sunt arestați
arbitrar (88% victime ale regimului).

32
 În ce privește copiii, 28.226 de copii au fost uciși de la
începutul războiului până pe 20 noiembrie 2018, potrivit Rețelei
Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO), cei mai mulți fiind
victimele regimului (22.444, 80%). 196 au fost uciși de arme
chimice, iar 301 de foame și lipsa medicamentelor în zone sub
blocade. 3.155 au fost arestați și sunt dispăruți. 1.173 de școli au
fost distruse de bombe. Rușii au ucis 1.872 copii (7%) și au
distrus 173 de școli. Sute de mii sunt dislocați. Copiii sunt
recrutați în armată (în special la Statul Islamic, dar și la restul
armatelor), iar trei milioane de copii nu urmează școala în țară.
În ce privește femeile, potrivit unui raport RSDO (de la
începutul războiului până pe 25 noiembrie 2018) au fost ucise
27.226 femei. Dintre acestea 21.573 au fost ucise de regim
(79%), în timp ce 1.301 au fost exterminate de ruși (5%), 922
(3%) de coaliția internațională a Statelor Unite și 1.053 de
armatele de opoziție (4%). În plus, 926 (3%) au fost ucise de
extremiști, 220 (1%) de kurzi și 1.231 de alte părți (4%). 9.906
sunt arestate arbitrar, marea majoritate la regim (8.057 – 81%). 89
au fost ucise sub tortură, dintre care 71 la regim (80%). De
asemenea, femeile sunt victimele violenței sexuale (practicate de
regim și de alții – Statul Islamic (care a luat femei în sclavie și le-
a violat)).
Potrivit RSDO sunt 6.964 civili uciși în 2018 dintre care 60%,
4.162 de regim (dintre care 713 copii și 562 femei), 7%, 467 de
ruși (dintre care 169 copii și 51 femei), 7%, 478 de extremiști
(dintre care 89 de copii și 42 de femei), 6%, 417 uciși de Coaliția
internațională a Statelor Unite (dintre care 175 copii și 90 de
femei), 4%, 285 uciși de forțele kurde (dintre care 29 copii și 26
de femei), 1%, 48 civili uciși de forțele de opoziție (dintre care 14
copii și 7 femei), iar 16%, 1.107 uciși de alte părți (inclusiv 247
de copii și 145 femei). Potrivit OSDO (Observatorul Sirian pentru
Drepturile Omului) în 2018 au fost uciși circa 20.000 de
persoane, dintre care 6.349 civili și 1.437 de copii, mai puțini ca
în alți ani. Mulți civili uciși au fost în Ghouta de Est, circa 1.700.

33
În 2018, conform RSDO, 976 au fost uciși prin tortură, dintre
care 98%, 951 la regim (inclusiv 11 femei și 2 copii).
Conform RSDO, în 2018, au fost 7.706 arestați arbitrar dintre
care 73%, 5.607 de regim (inclusiv 355 de copii și 596 femei),
13%, 965 de trupele kurde (inclusiv 83 de copii și 74 de femei),
10%, 755 de extremiști (inclusiv 43 de copii și 13 femei),
respectiv 5%, 379 de armatele de opoziție (inclusiv23 de copii și
13 femei).
În ce privește lucrătorii media, 24 au fost ucișiîn 2018, 28
răniți și 31 arestați. Dintre cei uciși, 54%, 13 sunt exterminați de
regim, 17%, 4 de extremiști, 8%, 2 de ruși, 4%, 1, de forțele
kurde, 4%, 1, de armatele de opoziție, 13%, 3 de alte părți.
În ce privește masacrele, au fost 223 masacre în 2018 dintre
care 58%, 130 comise de regim, 13%, 28 comise de Coaliția
internațională a Statelor Unite, 12%, 27 de ruși, 4%, 8 de extre-
miști, 1%, 4 de trupele kurde, respectiv 12%, 26 de alte părți.
În ce privește lucrătorii medicali, de la echipele de salvare
”Căștile albe” (”White Helmets”) și de la Crucea Roșie sunt 91
uciși în 2018. Au fost uciși 53 de lucrători medicali dintre care
62%, 33 de regim, 9%, 5 de ruși, 8%, 4 de Coaliția internațională
a Statelor Unite, 3%, 2 de extremiști și 2%, 1 de trupele kurde,
16%, 8 de alte părți. Au fost uciși de la echipele de salvare
”Căștile albe” (”White Helmets”) 37 dintre care 54%, 20 de
regim, 22%, 8 de ruși, 3%, 1 de trupele kurde și 22%, 8 de alte
părți. Au fost 198 de atacuri la spitale și facilități medicale. Au
fost 63 de atacuri la spitale ale regimului, 39 ale rușilor, 5 ale
Coaliției internaționale, 2 ale kurzilor și 23 ale altor părți. Au fost
37 de atacuri la ”Căștile albe” (”White Helmets”) ale regimului,
17 ale rușilor și 3 ale altor părți. Au fost 5 atacuri asupra Crucii
Roșii ale regimului și 4 ale altor părți.
În ce privește atacurile asupra facilităților vitale civile, acestea
au fost 587 în 2018, dintre care 50%, 292 ale regimului, 22%, 131
ale rușilor, 4%, 21 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite,
2%, 11 ale extremiștilor, 2%, 10 ale trupelor kurde, 1%, 7 ale
armatelor de opoziție, respectiv 20%, 115 ale altor părți din con-

34
flict. În ce privește regimul, cele mai multe asemenea atacuri au
vizat moscheile (66), apoi facilitățile medicale (60), apoi școlile
(53), centrele „Căștile albe” (”White Helmets”) (37), piețele (35).
În ce privește bombele-butoi (butoaie cu amestecuri de metale
și explozibili aruncate din elicoptere de trupele regimului), au fost
azvârlite 3.601 bombe-butoi de regim în 2018, în special în
apropiere de Damasc, în suburbiile Damascului (1.396), 917 în
Daraa, 607 în Idlib, 417 în Damasc, 139 la Hama, 52 la Aleppo,
41 la Homs, 28 la Quneitra, 4 în Latakia. 35 dintre atacurile cu
bombe-butoi au vizat facilități vitale civile.
În ce privește atacurile chimice, au fost cel puțin 221 după
RSDO până pe 31 decembrie 2018, marea majoritate comise de
regim (216) și doar 5 de Statul Islamic. În total sunt 1.397
victime civiliale regimului și 9.753 răniți de către regim.
Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice evaluează doar
dacă e vreun atac chimic, nu și vinovații. Până acum, de regulă, a
fost împiedicată să lucreze. Regimul a recurs chiar la exhumarea
cadavrelor din Douma unde au avut loc mai multe atacuri
chimice. La consiliul de securitate ONU, frecvent Rusia a dat
veto când trebuia responsabilizată Siria. Din nefericire, regimul
recidivează cu un nou atac chimic în satul Kbaina din Latakia pe
19 mai 2019 când sunt răniți 4 militari HTS (Hayat Tahrir al-
Sham) cu arme cu clor. Regimul nu permite apoi Organizației
pentru Interzicerea Armelor Chimice să vină să investigheze.
Dar așa le trebuie câinilor ăstora turbați de teroriști și șerpilor
ăstora de trădători. Inclusiv bebeluși. Pagube colaterale, cum li se
mai spune.
Cu toate acestea, oamenii ca cei din echipele de salvare
”Căștile Albe” (”White Helmets” – Syria Civil Defense), doctorii,
profesorii și activiștii încearcă să rămână ”umani”, dacă nu și ”în
viață” (”Stay human, not alive” în ”1984”, romanul lui Orwell).
Noi am spus în campanie ”Stay human and alive” (”să rămâneți
umani și în viață”). ””Căștile albe”(”White Helmets”) au salvat
peste 100.000 de persoane, peste 16.000 în 2018. Și cred în
iubire, nu doar pariază pascalian pe ea.
35
 8. Câinii de teroriști din blocade

În zonele sub blocade condițiile sunt moderne și sublime, dar

lipsesc cu desăvârșire, la fel ca prezența și ajutorul ONU (O,NU,
united nothings), o instituție-fantomă pe care Ile încă o mai
cheamă în ajutor din reflex, la fel ca pe Obama sau fostul ei șef-
fantomă. O,NU o să vină la fel ca americanii pe care îi așteptau
bunicii lui Ile la instalarea comunismului. Ori cum a așteptat Ile
cândva un număr de dosar de la Parchet ori un bilet la telecabina
din Bușteni (la o coadă comunistă ori ca la vot în diaspora în
2014 și 2019).
La Al Rukban de pildă sunt 45.000 într-o tabără de refugiați
(aproape de granița cu Irakul și Iordania) aflată sub blocadă a
regimului de aproape un an. Activiștii o numesc ”Triunghiul
morții”. 7 (inclusiv 5 copii) au murit în ultimele săptămâni
(octombrie 2018) din cauza condițiilor mizere din tabără și a
lipsei de ajutor medical. De pildă, Thamer Al Oubaid a murit din
cauza lipsei medicamentelor. Doctorii de la punctul medical au
cerut evacuare acestuia în Iordania, dar nu i s-a permis intrarea.
S-au confruntat și cu puternice furtuni de nisip. Nu este apă, nici
mâncare sau medicamente. Poluarea apelor, temperaturile înalte,
depozitarea necorespunzătoare a deșeurilor și acumularea gunoa-
ielor au crescut problemele de sănătate. Diareea și infecțiile
respiratorii reprezintă o problemă curentă.
Oamenii mănâncă o masă pe zi sau una la două zile. Ar
mânca și zeamă de pietre (dărâmături), numai că nu au cu ce să o
gătească (nu sunt gaze sau curent). Își mănâncă ghetele ca-n
”Goana după aur” a lui Charlie Chaplin. Iarba, șobolanii și
pisicile le-au consumat de mult. Ar mânca și vecinii numai că
aceștia sunt, la fel ca ei, un pachet de oase ce nu-i ajunge pe-o

36
măsea unui câine comunitar bucureștean. Bine că propaganda este
necomestibilă și o expectorează imediat.
Un punct medical ONU e adesea închis așa că asistentele
ajută oamenii cum pot. În cazul în care lucrează, medicii operează
cu cuțitul de bucătărie, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc
să-l încarce că nu e curent), invidiind confortul și dotările din
epoca de piatră. Unii trăiesc în tabără de ani de zile. Ei vor trecere
sigură către nord-vestul opoziției. Regimul încă nu a aprobat și
spune că tabăra trebuie curățată de rebelii de aici. Dar rezidenții
spun că regimul folosește asediul pentru a-i forța să accepte
reconcilierea și pentru a recruta bărbații în armată. Au de ce se
teme căci oamenii recrutați sunt duși în lanțuri în armată ca bădița
Vasile luat cu arcanul în ”Amintiri din Copilărie”. Convoaiele
umanitare O,NU au fost întârziate de regim și n-au ajuns
deocamdată. Când apar în sfârșit după jde mii de ani, convoaiele
aduc ajutoare (mâncare, făină, apă, truse de igienă, medicamente
și echipamente medicale) doar pentru scurt timp. Oamenii au
nevoie de ajutoare și de evacuare sigură. Ba nu, merită să dispară
cu toții teroriștii ăștia ticăloși.
Atât regimul, cât și Iordania împiedică accesul la ajutoare.
Regimul a transformat zona într-una sub asediu. A lăsat doar
Crucea Roșie să intre, dar de prea puține ori și cu prea puține
ajutoare. Iordania blochează și ea accesul, ducând la livrarea
insuficientă și doar sporadică a ajutoarelor. Liderii taberei de
refugiați și regimul sirian au discutat pentru livrarea ajutoarelor
umanitare și trimiterea cazurilor medicale grave la Damasc, dar
nu au reușit mare lucru. Regimul a tăiat drumul Bagdad –
Damasc, singurul care ducea în tabără.
Iată ce spune Emad, un rezident în raportul Rețelei Siriene
pentru Drepturile Omului (RSDO) de pe 14 noiembrie 2018:
”Situația a început să se înrăutățească progresiv de la începutul
anului. Totul este puțin – medicamente sau mâncare. Regimul a
impus o blocadă de la începutul lui octombrie și a mărit taxele pe
mâncare și prețurile sunt alarmante. Sunt 12.000 de familii care
trăiesc aici în condiții mizere. Suntem într-o închisoare în deșert

37
fără mâncare și medicamente. Bolile sunt gata să se răspândească.
Nu avem nici un dispozitiv de drenaj, nu putem să gestionăm
adecvat gunoiul. Copiii și bătrânii suferă de atacuri de astm din
cauza condițiilor din deșert”.
Iar Alaa mărturisește în același raport al RSDO: ”Nu există
oportunități de lucru în tabără pentru că trăim într-o mare
închisoare. Lucrez de dimineața până seara ca păstor, lucru de
care nu știu nimic și vin cu bani cu care să cumpăr două sacoșe de
pâine.” ”Soția a dat naștere întâiului născut și povara a devenit
mai mare, căci am nevoie de lapte pentru bebeluș și de scutece în
fiecare zi. Trăiesc într-o frică permanentă că fiul meu s-ar putea
îmbolnăvi pentru că aici nu sunt doctori, spitale”. ”Sunt într-o
capcană. Toate zonele din jurul taberei sunt ale regimului de unde
am fugit. Nu pot pleca din tabără pentru că mi-e frică să nu fiu
arestat și nu pot trece granița pentru că e închisă”.
Shurki, asistent medical, spune (în același raport) că nu a mai
primit ajutoare medicale de nouă luni. Cumpără unele
medicamente de la traficanți la prețuri foarte mari. ”Leșinurile de
foame au devenit ceva cotidian. Vedem cazuri de oboseală și
amețeală de la foame din cauza foamei în fiecare zi. Mii vor muri
de foame și boli dacă blocada va continua în săptămânile
următoare”.
În martie și aprilie, peste 7.000 se refugiază din nou, când nu
mai suportă condițiile, către patru adăposturi colective din Homs
oferite de regim, unde condițiile nu sunt neapărat mai bune și
există riscul arestării în ciuda acordurilor de reconcilire operate
de regim.

***

Altă blocadă e la Hajin unde Coaliția internațională condusă

de Statele Unite împreună cu Forțele Democrate Siriene atacă
Statul Islamic. Aici sunt circa 6.000 de civili în pericol. Și aici au
fost bombardate unități vitale pentru populație cum ar fi spitalele.
Au fost și numeroase masacre. Magazinele (inclusiv farmaciile)

38
sunt închise sau aproape goale, iar prețurile au crescut halucinant:
făina de la 100 de lire la 1.000, zahărul de la 500 de lire la 7.000
de lire, uleiul de la 500 de lire la 1.100 de lire. Iată ce spune un
localnic, Abu Ahmad: ”familia mea nu mai are pâine de trei zile,
magazinele sunt goale și farmaciile sunt închise. Este un singur
spital care nu funcționează. Bombardamentul Coaliției nu se
oprește niciodată, nici avioane, artilerie sau rachete, în special
dimineața și noaptea. Tatăl meu mi-a spus că au încercat să fugă
din oraș, dar cei de la Statul Islamic le-au spus că nu pot pleca
pentru că nu există evacuare sigură și că lunetiștii de la Forțele
Democrate Siriene sunt împrăștiați pe tot drumul.” Mai mult,
Statul Islamic folosește populația ca scuturi umane.

39
 9. Câinii de teroriști refugiați

Refugiații reprezintă peste 11 milioane din populația Siriei,

mai mult de jumătate din populație. Peste 6 milioane sunt
dislocați intern. În Turcia se află peste 3,6 milioane de refugiați,
în Iordania circa un milion, iar în Liban peste un milion. Sunt un
milion de refugiați copii născuți în exil. 35% dintre copii nu merg
la școală.
În ce-i privește pe cei din Turcia, refugiații sirieni sunt
deportați din Turcia înapoi în războiul din Siria. Probabil pentru
că le e dor de război și dictatură. Tareq, un refugiat de 26 de ani,
de pildă, amintește că a încercat de 22 de ori să treacă granița, în
gloanțele polițiștilor de frontieră. La a 23-a încercare, polițiștii l-
au dus la o secție de poliție nr. 500 în Hatay. Acolo i s-a propus:
fie stă la închisoare (pe termen nedefinit), ori semnează un act și e
liber. ”Nu e ca atunci când cineva îți pune pistolul la tâmple, dar
nu ai nicio altă opțiune”. După ce a semnat, s-a trezit înpoi de
unde a plecat, în Idlib.
Chiar și cei cu acte în regulă, pot fi victime. Samer Tlass, un
avocat de 42 de ani a lucrat legal la un ONG în Gaziantep până
când a fost prins de poliție și dus la centrul de deportare Oğuzeli,
ca o închisoare. Acolo i s-a spus că dacă semnează pentru
întoarcere voluntară, poate pleca în Siria în dimineața următoare.
”E ironic, eu însumi obișnuiam să fac training cu refugiații despre
lege și despre drepturi. Ce fac este în opoziție cu legea”. ”Când
am fost la închisoare pentru 3 ani în Siria, știam că sunt vinovat
pentru că am protestat împotriva guvernului, dar în Turcia am fost
arestat fără motiv. Aceasta e injustiție.”
Turcii repatriază în Siria persoane fără documente legale
precum permisul ”Kimlik”. Cei cu permis trebuie să stea în orașul
care i-a emis permisul și nu au voie să circule fără permis de

40
călătorie, greu de obținut. Mulți sirieni cu permis din alte orașe au
venit în orașe mari ca Istanbul pentru a găsi un loc de muncă.
Acum riscă să-și piardă locul de muncă sau să fie deportați.
”Pentru că am un permis Kimlik, eliberat în Antakia am nevoie
de un permis de călătorie pentru a merge în alte orașe. Cu ceva
timp în urmă, am avut treburi de afaceri urgente ce mi-au solicitat
să merg la Gaziantep în timp de două zile și când am aplicat
pentru permis, mi s-a spus să vin luna viitoare” spune Hassan,
refugiat din Alep din 2016. ”Respect legile din Turcia, dar
reglementările devin tot mai greu și aproape imposibil de
îndeplinit. Este ca și cum ni se spune că nu mai suntem bineveniți
și că trebuie să ne întoarcem în țara devastată de război. Sunt
două opțiuni pentru cei care se întorc în țară ca deportați: moartea
sau detenția.”. Turcii au deportat 26 de sirieni, au fost arestați și
bătuți împreună cu alți 150. Apoi numărul deportaților depășește
6.000. Sunt deportați și din cei cu permis. Riscă
bombardamentele din Idlib și arestări și torturi până la moarte
(efectuate de regim sau extremiști). Iar 429 sunt uciși (împușcați)
la încercarea de a traversa granița către Turcia, inclusiv 77 de
copii. Iar discursul urii a crescut în campaniile electorale: unii
candidați au făcut voturi vorbind despre deportarea sirienilor.

***

Libanul a arestat și el 400 de refugiați pentru care există

riscul repatrierii. De asemenea, Libanul intenționează să
deporteze opozanți politici ai regimului sirian care astfel ar
deveni victimele regimului, arestați și torturați până la moarte (a
deportat deja peste 10 persoane). Libanul are și un discurs al urii
față de refugiați: Ministrul de Externe Gebran Bassil spune în stil
fascist că genele libaneze sunt superioare. Partidul său Mișcarea
Patriotică Liberă a transmis de asemenea oamenilor de afaceri să
nu angajeze refugiați sirieni. A trimis fluturașe angajatorilor și
monitorizează pe WhatsApp pe cine angajează sirieni ilegal. Au
fost corturi arse și au fost impuse taxe sirienilor. Sirienii lucrează

41
pe salarii minime, fără carte de muncă. A fost și un protest
împotriva urii. Totodată, Libanul demolează locuințele sirienilor
pentru peste 15.000 mii de sirieni refugiați. ONU spune că nu e
sigur ca sirienii să se întoarcă. Algerul a reținut 43 de sirieni
refugiați pe care-i amenință cu deportarea. Poate și lor le e dor de
război și dictatură.

***

Rusia amenință și ea refugiații cu repatrierea. Lui Safaa Al-

Kurdi de 55 de ani, care făcea în Siria rochii de mireasă și care a
emigrat cu patru ani în urmă în Rusia i se cere să se întoarcă
acasă. Safaa este una din circa două mii de refugiați sirieni din
Rusia. Aceasta din urmă susține că mari părți din Siria sunt
sigure. Există riscul arestării pentru sirienii refugiați. ”Nu e
posibil să ne întoarcem. Lumea știe că e sărăcie, că oamenii mor
de frig și foame sau de bombardamente”, spune Safaa. Comitetul
de Asistență Civilă, un ONG care lucrează cu refugiații, spune că
Rusia vrea refugiații afară. Cei mai mulți sunt refuzați să stea, iar
cei care nu sunt, sunt amenințați că li se extinde permisul de
ședere pentru ultima oară spune Yevgeny Yastrebov de la
Comitet. Unii au plecat deja, alții au dat mită ca să stea. Este un
joc de-a v-ați ascunselea cu autoritățile. Când Safaa a părăsit
Damascul în 2015 a avut doar banii din vânzarea magazinului
său. Băiatul ei, Al-Amir a urmat-o curând. Aplicațiile de azil au
fost refuzate până acum. A terminat banii și a vândut și bijuteriile.
Băiatul refuză să vorbească despre ce lucrează. Cu banii de-abia
reușește să plătească chiria unui apartament. Mai vrea să mai stea.
Fiul ei vrea să rămână în Rusia. ”Viața nu e posibilă în Siria. Este
ca și cum războiul e încheiat, dar nu s-a terminat în acest timp”.

***

La Amman, în Iordania, refugiatul Baraa vorbește de soarta

refugiaților copii, deplângând că aceștia reprezintă un milion

42
născuți în exil. ”Este un număr înspăimântător pentru că
înseamnă un milion fără o casă reală”. ”Cel puțin eu am amintiri
din Siria. Dar fiul meu, Yousef nu și-a văzut niciodată țara – nu-și
cunoaște casa”. Cea mai mare îngrijorare o reprezintă educația:
”Cea mai mare grijă pentru mine înseamnă educația: cum poate
un copil să crească și să se dezvolte în asemenea condiții?” Nu
mai face alt copil (în afară de Yousef și copilul cu care e
însărcinată nevasta), pentru că viața e scumpă și nesigură.
Ahmad, fost proprietar al unei fabrici de săpun, spune că nu ar
fi supraviețuit în Iordania fără ajutorul financiar de 200 de dolari
lunar pe care l-a primit. ”Eram activ și de succes în Siria, cu
fabrica mea, o casă și patru apartamente. După aceea am devenit
refugiat, fără bani și status. Asistența pe care am primit-o a contat
financiar și psihologic.” Ca părinte a doi copii, se gândește dacă
este sigur să se întoarcă în Alep. ”Nu avem în prezent altă opțiune
decât să stăm în Iordania și să ne bazăm pe ajutorul primit. Dacă
îl pierdem, nu știu ce se mai poate întâmpla cu noi”.

***

Condițiile din Liban, la Bekaa, în taberele de refugiați ajung

și mai precare: au fost inundații și a venit zăpada. Oamenii au
nevoie să plece din aceste locuri (în camere cu chirie) și de
căldură și de pături. O fetiță s-a înecat în râu și peste 600 de
persoane și-au pierdut adăpostul și au fost evacuați. Mohamed
Kassaf, 32 de ani era în cort cu cei patru copii când a lovit
furtuna. Râul s-a revărsat, ploaia a pătruns în cort: ”Apa a pătruns
în cort. Am mers din cameră în cameră până n-am mai avut unde.
Am trimis copiii în altă parte”. Rahma Mohammed Ali, 60
locuiește într-un cort propriu. Vecinii au ajutat-o să fie
evacuată.”Era haotic și cumplit de umilitor. Mirosul de ape de
canalizare era mortal”. Furtuna a acoperit munții cu zăpadă, a
distrus poduri. Temperaturile scăzute au venit împreună cu
inundațiile. Zăpada a ajuns în tabere de refugiați. Meshaal
Hammoud, manager de operațiuni la organizație SAWA pentru

43
Dezvoltare spune: ”Obișnuiam să glumim că oamenii din Bekaa
cer guvernului o plajă. Acum marea a venit la noi”. Hammoud
este și ea refugiată. ”Furtuna e un dezastru absolut”.
Directorul SAWA pentru Dezvoltare, Rouba Mhaissen spune:
”Este o infrastructură teribilă unde sunt taberele de refugiați și
pentru că nu sunt structuri permanente, ne confruntăm cu acesată
problemă în fiecare an”. Organizația încearcă să ajute refugiații: a
strâns 40.000 de dolari și a evacuat mai mult de 20 de refugiați.
Doar 12% din programul pentru refugiați a fost realizat în 2018.
”Mizeria crește pentru că ajutoarele descresc”, spune Mhaissen.
Refugiații se tem de recrutarea militară de locuințele distruse și
de răzbunare politică. ”Niciodată nu am primit mai puțin ajutoare
ca anul ăsta” spune Fatima Saleem al-Khalife. ”Trebuie să plătesc
66$ pentru cortul închiriat”. ”Ce am făcut ca să merităm asta? Mă
întreabă copiii când vin la cort, pentru că ei s-au născut la cort”,
spune Kassaf. ”Vara ne arde soarele, iarna ne inundă apa. Nu știm
unde să mergem și cine ne primește.”

***

Și refugiații din filmul ”Casablanca” ajungeau greu să ia bilet

de avion pentru Lisabona și apoi pentru Statele Unite. Rick
cedează documente prețioase de călătorie lui Victor Laslo,
activist anti-fascist arestat mai înainte și dus în lagăr (de unde
evadase), soțul Ilsei și rivalul său în dragoste. ”As time goes by”
cum cânta negrul Sam din clubul lui Rick, melodia de dragoste a
lui Rick și al Ilsei. Ori, cum spunea Rick uitându-se spre Ilsa:
”Cheers, looking at you, kid”. Refugiații merg ca Charlie Chaplin,
hoțul devenit bun (când intră in rolul de preot) în filmul
”Pelerinul”, la final, cu un picior pe o parte a graniței și un picior
pe alta, în timp ce din ambele părți se aud împușcături. Și se
trezesc ca Charlie Chaplin în ”Timpuri noi” arestați (pe post de
comunist) când ridică un steag din greșeală sau sunt înghițiți de
mașinării ostile.

44
 Iată acum exemplul cuiva care, asemenea lui Rick din
”Casablanca”, a ajutat refugiații. Fadi Hallisso a primit premiul
fundației Asfari pentru aceasta. Este manager al organizației
Basmeh & Zeitooneh, o fundație care ajută refugiații sirieni din
Liban oferind educație, training, protecție, împuternicire și
programe de advocay. Iată ce mărturisește Fadi ”Lucrul cu
oamenii, investirea în potențialul lor și suportul pentru a deveni
lideri ai comunității sunt o parte centrală a viziunii organizației
noastre. Acestea s-au multiplicat la cei cu care am lucrat, am mers
mile în plus și am atins lucruri de neimaginat. Beneficiarii
programelor noastre sunt un exemplu legat de ceea ce pot face cei
cu viziune când primesc o șansă și o sumă mică de resurse. Vă
pot vorbi de Fadwa, care a început să distribuie gaz pentru gătit și
care și-a extins afacerea și a ajuns să angajeze oameni ori despre
Fatima care a început cu un atelier de croitorie și a făcut rochia de
mireasă a unei colege la preț competitiv și cu mare talent”. (...)”În
aceste vremuri întunecate, avem nevoie de vizionari care să
promoveze valorile toleranței și solidarității. În aceste vremuri
negre avem nevoie să încurajăm fundațiile și afacerile să aibă
responsabilitate socială, avem nevoie să încurajăm pe cei care și-
au făcut o viață de succes în vest să nu-i uite pe cei de acasă și să
întindă o mână de ajutor. Singura noastră speranță de viitor este
educația, educația de calitate.”
Ghada Abu Mesto ajută și ea refugiații din valea Beqaa,
învățând copiii. ”În această viață sunt oameni care sunt meniți să
ajute pe alții. Poate sunt și eu unul dintre aceștia”. A încercat să
înscrie copiii la școală. A fost martora dezastrului care a cuprins
țara. Mulți copii sirieni nu merg la școală. A simțit că trebuie să
facă ceva și așa a început totul. Proiectul a început cu patru clase.
Predă engleză, matematică și arabă. A început cu ajutorul
relațiilor și având în vedere că trăiește într-o zonă plină de
refugiați. Aici 70% sunt sirieni, și restul libanezi. ”Am o pasiune
să ajut copiii să aibă alt viitor”. Dacă lucrezi în educație, trebuie
să te concentrezi mai mult asupra taberei de refugiați. ”Am

45
planuri mari și vise pentru acești copii”. Lucrează din greu și face
totul pentru a transpune visul în realitate.
Refugiatul Ammar Alsaker, studentul la arte de 23 de ani,
refugiat în Marea Britanie încearcă să schimbe politicile prin
povestea sa pentru a se reuni cu familia și încearcă în același timp
să îndepărteze stereotipurile privind refugiații. ”Vreau familia să
fie cu mine”, spune el. S-a refugiat singur din Damasc după trei
ani de conflict. Călătoria a durat 9 luni, a trebuit să negocieze cu
traficanții, a străbătut Libanul, Turcia, Grecia, Belgia, Spania și
Scoția. A câștigat bani lucrând ca translator pentru organizații
media când era doar un adolescent. Ca refugiat, a aplicat la
universități și la Topshop HQ. Dorește ca Marea Britanie să
relaxeze regulile stricte pentru a se reuni cu familia, inclusiv cu
frățiorul de doi ani pe care nu l-a cunoscut. Speră ca prin povestea
lui să schimbe stereotipurile legate de refugiați și totodată
politicile care permit unificarea familiilor doar pentru soț-soție și
copii minori. ”Unii spun că refugiații nu au viziune și scopuri. Eu
vreau să spun că nu suntem copii, suntem diferiți. Oameni ca
mine au venit pentru a fi productivi și a aduce beneficii țării”.
Ammar s-a născut într-o familie de șase copii, într-o casă umilă
de croitor (pentru bebeluși). Apoi a început războiul și erau
explozii în fiecare zi. S-au deschis nenumărate puncte de control
militar și a început legitimarea. Într-o escaladare din magazinul
Adidas, s-a trezit cu arma pusă la capul său.
A plătit 1.000 de dolari pentru a trece din Turcia în Grecia,
singurii bani pe care îi avea. A mers cu o barcă veche, cu o vestă
de salvare proastă, 75 de persoane, mult peste capacitatea bărcii.
În Grecia, a primit permisiune de ședere de doar 6 luni și a stat
într-o tabără de refugiați. La coada pentru mâncare a început să
traducă în engleză pentru jurnaliștii străini. În cinci zile, a făcut
1.000 de dolari, cât a dat pentru barcă. Din Atena, a găsit pe un
traficant care să-l ducă în Marea Britanie. A luat bilet pentru
Belgia, apoi Spania, apoi Scoția. A fost dus la un centru de
detenție, dar apoi eliberat. După două luni s-a relocat la Londra, a
primit statut de refugiat și a început să aplice la universități. A

46
reușit la London College of Fashion. A găsit de lucru la
magazinul Stratford Westfield. Se gândește la familia lui și vrea
să se reunească împreună cu ea. Face parte din campania
#familiestogether (”# Familii împreună”) susținută de Oxfam,
Consiliul Refugiaților, Crucea Roșie Britanică, Amnesty
International și Agenția ONU pentru Refugiați.
O familie de refugiați în Liban încearcă să se adapteze în noul
loc în ciuda acțiunilor anti-siriene ale autorităților. Sunt șase ani
de când au venit în Liban. Și-au făcut o casă și cultivă trandafiri
în curte. ”Nu era nimic când am venit noi”, spune Salem al-
Azouc, un bărbat de 40 de ani. Înainte au stat într-o tabără de
refugiați. De două-trei ori pe săptămână ridică trandafirii, de
regulă dimineața: ”Este cel mai bun moment. Trandafirul e
adormit, ținându-și parfumul”. A mai venit și în 2006, înainte de
război, pentru a lucra în Liban tot pe plantații de trandafiri. Apoi,
în timpul războiului, a fugit împreună cu soția și două fete
gemene și un băiat. Și-a cumpărat o casă. Copilul se joacă pe
plantație. Bărbatul cultivă nu doar trandafiri, ci și copaci
fructiferi, rosmarin, busuioc și lavandă. Regii plantației sunt însă
trandafirii roz cu un parfum persistent. ”Este sultanul, cel mai bun
tip de trandafir. Niciunul nu mai are un asemenea parfum”, spune
cultivatorul. Din trandafiri se face apă de trandafiri cu uz în
mâncăruri și medicină. Nu produc ei apa de trandafiri ci cultivă
doar trandafirii. Familiile nu pot părăsi taberele de refugiați fără
permis, nici pentru a cumpăra apa sau a merge la doctor.
Ministrul de Externe are un discurs anti-refugiați.
Nujeen Mustafa, refugiată cu dizabilități din Alep, aflată în
cărucior, a mers mii de kilometri până în Germania, inclusiv
traversând |Mediterana cu o barcă șubredă aglomerată. ”Cer
membrilor consiliului ONU să facă mai mult pentru a ajuta pe cei
din conflict, în mod particular, oamenii cu dizabilități”. A scris
memoriile sale și chiar Malala Yousafzai a considerat-o o
inspirație. Ca studentă, luptă pentru drepturile persoanelor cu
dizabilități. ”Sunt puține date despre cum trăiesc în Siria persoane
cu dizabilități sau care au mers în alte țări și despre care sunt

47
nevoile lor. Și fără aceste date, programele și politicile nu
îndeplinesc nevoile noastre. Suntem invizibili”. Încearcă să ajute
prin Consiliul de Securitate ONU. În Idlib sunt peste 175.000 cu
dizabilități în urma conflictului. Regimul continuă să atace Idlibul
în ciuda acordului de deescaladare care protejează regiunea.
Fotograful Horia Manolache a fotografiat refugiați în locul
unor mari personalități (ca regi sau regine) pornind de la
tablourile cu aceștia.
Refugiata Ftoun de 14 ani din Marea Britanie evocă într-o
poezie Damascul și pierderile sale. Iată poemul ei, ”Pescărușii din
Damasc”: ”Mi-am pierdut țara și tot ce aveam. / Și acum nu-mi
pot aduce aminte / Catifelarea zăpezii din țara mea / Nu-mi pot
aduce aminte / sentimentul aerului umed vara. / Uneori mi se pare
că-mi reamintesc / mirosul de iasomie / cum mă plimb pe stradă /
și uneori toamna / cu frunzele sale roșii aprins și portocalii. /
Plutind în cerul Damascului / sunt sigură că-mi amintesc / grădina
bunicii de pe acoperișul casei / cu strugurii roșii dulci și vița de
vie / menta pe care o creștea în coșurile pentru ceai. / Îmi aduc
aminte de păsări, de pescărușii din Damasc. / Îmi aduc aminte /
cum se risipeau. / Îmi aduc aminte / încercările de a-i prinde.”
Din păcate, sute de europeni au fost arestați pentru că au
încercat să ajute refugiații, dându-le hrană, adăpost, transport sau
alte lucruri de primă necesitate conform unei statistici
openDemocracy (peste 250 în Belgia, Croaţia, Danemarca,
Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Malta, Norvegia, Spania,
Suedia, Elveţia şi Marea Britanie). Statele cele mai agresive sunt
Italia și Franța care au extrema dreaptă la putere. Există
numeroase cazuri de alte sancţiuni împotriva oamenilor care dau
dovadă de solidaritate – inclusiv „ordine de expulzare“ din
anumite municipalităţi din Italia, percheziţii şi confiscări şi alte
tipuri de investigaţii. Iar recent Italia și Malta au refuzat primirea
refugiaților (65) de pe o ambarcațiune salvată de un ONG
german. Cele mai importante cazuri sunt:
 6 preoţi, inclusiv un pastor evanghelic, care a fost arestat
în timpul unei slujbe pe care o efectua în munţii elveţieni

48
  oameni care au răspuns primii la apeluri de urgenţă,
inclusiv un pompier spaniol care riscă până la 30 de ani de
închisoare pentru că a salvat migranţi de la înec
 în Grecia mai mulţi fermieri şi săteni, inclusiv un
productător de măsline francez, arestat pentru că a oferit
hrană şi adăpost migranţilor de la graniţa cu Italia
 femei în vârstă, inclusiv o bunică daneză în vârstă de 70
de ani, care a fost condamnată şi amendată pentru că a
luat cu maşina o familie cu copii mici
 o autoare de cărţi pentru copii şi soţul său, care au invitat
migranţi în casa lor din Danemarca, pentru a le oferi cafea
şi biscuiţi
 voluntari catolici, inclusiv un membru al asociaţiei
„Secours Catholique“, arestat pentru că a instalat duşuri
mobile în Calais, pentru migranţii fără un acoperiş
deasupra capului
 Pia Klemp din Italia riscă 20 de ani de închisoare pentru
salvarea refugiaților cu barca sa.

***

Dacă unii ajută refugiații, alții îi atacă. Astfel, un băiat sirian

de 15 ani din Homs a fost atacat în Marea Britanie de un alt băiat
de 16 ani (și făcut să se înece cu apă). ”Mă simt nesigur peste tot.
Mă trezesc noaptea și plâng. Când văd că cineva se uită la clipul
video, mi-e rușine de mine și de ce s-a întâmplat. Am crezut că
viitorul meu va fi bun în Marea Britanie”, spune refugiatul atacat.
Băiatul este la Almondbury Community School din Huddersfield.
Băiatul nu a mai vrut să meargă la școală după atac. Și sora lui a
fost victima unui ”bully”, i s-a smuls vălul de pe cap la școală. A
încercat să se sinucidă. Comunitatea locală a strâns însă bani
pentru ei.
O fetiță siriană de 14 ani a fost și ea atacată la școală, la
Chartiers Valley High School din Pennsylvania și apoi trimisă la
spital. A fost lovită pentru că purta văl (hijab) când se afla la baie.
49
A fost împinsă și lovită la cap. Atacatorul a continuat chiar dacă
victima i-a cerut să o lase în pace: ”lasă-mă în pace”. Fata e în
stare de șoc. Atacatorul va răspunde poliției.
De asemenea, copiii cu dizabilități (după război) sunt victime
ale atacurilor la școală. O fetiță de 8 ani, care și-a pierdut piciorul
și fratele plânge când își aduce aminte ce s-a întâmplat. A mai
fost intervievată acum ceva vreme când a primit piciorul
artificial. A început școala apoi în Gaziantep, Turcia. E însă
atacată (”Bullyed!”) la școală însă din cauza piciorului prostetic și
a naționalității. ”Uneori copiii mă lasă în pace, alteori râd de
modul în care merg”, spune fetița. Ar vrea să meargă în
Germania. Tatăl ei o susține. Sute de mii au nevoie de picioare
artificiale. Doctorul Ameen Al Khatib spune că ”războiul
continuă, sunt și mai departe răniți care au nevoie de picioare
artificiale”. E greu să produci picioare artificiale de calitate.
În Germania cineva a intrat cu mașina într-un grup de
refugiați, rănind 4 persoane. Șoferul a făcut comentarii rasiste.
Șoferul ar fi încercat să mai lovească un grup de oameni într-o
staţie de autobuz în apropierea oraşului Essen.
Magazinul de haine al fraților Mustafa (22 ani) și Ahmed (21
ani) a fost incendiat în Istanbul în Kucukcekmece. Când au vrut
să meargă la el să stingă flăcările, cineva le-a spus: ”Nu veniți.
Vor să vă ucidă”.”Nu am putut merge până la 5-6 dimineața. Am
golit jumătate din marfă și am așteptat câteva zile ca lucrurile să
se calmeze”, spun proprietarii. Un alt magazin de aur și
electronice a fost devastat de mulțime în Istanbul.

***

În ce privește întoarcerile, pentru cei care se întorc, ca să facă

mai dulce întoarcerea acasă (home, sweet home), regimul sirian a
dat o lege prin care poate confisca proprietatea celor plecați din
țară. Refugiații au un an pentru a demonstra proprietatea, apoi
proprietatea e confiscată de stat. Noul draft presupune ca
proprietarii să facă o aplicație, dându-și adresa de rezidență,

50
împreună cu documente care dovedesc proprietatea. Mulți
refugiați nu mai au actele de proprietate. O treime din case au fost
distruse de război, după Human Rights Watch (300 miliarde de
dolari pagubă după Banca Mondială).

Iar cei care se întorc sunt arestați: în ciuda aparantei siguranțe

la venire, peste 700 au fost arestați în octombrie 2018 și peste 200
rămân în închisoare conform Observatorului Sirian pentru
Drepturile Omului (OSDO). Peste 1900 au fost deținuți din 2014
până în august 2019, iar 15 din cei arestați conform Rețelei
Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO) sunt torturați până la
moarte. Regimul a susținut că întoarcerea este sigură pentru
refugiați și că-i așteaptă pe aceștia acasă, acum când regimul
controlează 60% din teritoriu. Peste 270.000 s-au întors din cei
5,6 milioane. Mulți se întorc din Liban care este primul hotărât să
repatrieze sirienii. Din iulie până în octombrie 2018 s-au întors
circa 80.000 conform autorităților libaneze. ONU consideră
repatrierile premature. La începutul lui decembrie 2018 se întorc
încă 1.230 de refugiați din Liban. Circulă cu autobuzele verzi
care au transportat prizonierii către închisorile unde sunt torturați
până la moarte. Oare asta îi așteaptă și pe cei care sunt duși acum
în Siria? Sunt oare în siguranță? Iar din Iordania se întorc 30.000,
îndată ce se deschide granița.

51
 10. Câinii de teroriști dislocați (intern)

Câinii de teroriști dislocați intern în Siria se confruntă și ei cu

mizerie și condiții extreme. Sunt pradă frigului și furtunilor care
le dărâmă și inundă corturile. Cei din Sinjar (Idlib, Maarret al
Nu’man) se plâng că nu au văzut vreo organizație internațională
în sprijinul lor. Singurul ajutor e Dumnezeu. ”Suntem inundați
de ploaie. Nicio singură organizație nu a venit să ne ajute să ne
pregătim corturile. Oamenii utilizează saci, îi punem pe corturi.
Corturile au fost pătrunse de ploaie, peste tot, ajungând la copii.
(...) ”Nu avem încălzire. Oamenii nu-și permit aparate de
încălzit.” spune un locuitor. Altă persoană mărturisește: ”Suntem
dislocați și a fost greu să ajungem aici. Ne-a plouat mult, dar nu
avem protecție. Avem nevoie de dispozitive de încâlzit și de
corturi”. În 11 tabere de refugiați sunt inundații, iar peste 25.000
își pierd corturile. Echipele de salvare ”Căștile albe” (”White
Helmets”) ajută sinistrații. 500.000 de sirieni sunt la risc în iarna
asta. Copiii își doresc pentru noul an să-și regăsească părinții
dispăruți, să-și recupereze casele și să meargă la școală din nou.

***

Oamenii din Ratyan, un sat din nordul Alepului, au fost forțați

să-și părăsească casele din cauza bombardamentelor regimului cu
doi ani în urmă. Însă au construit un ”nou Ratyan” în nordul
Idlibului, ca dovadă a rezistenței lor și a importanței caselor
pentru cei dislocați. În jur de 80 de familii (500 de persoane)
locuiesc aici.

52
 ***

La tabăra de dislocați Deir Ballout din nord-vest nu există

medicamente. Un om a murit din cauza lipsei de tratament
medical. Turcia ar trebui să se ocupe, dar a ignorat situația.

***

Când oamenii se refugiază de la Hajin și apoi Baghouz unde e

blocadă a Coaliției internaționale a Statelor Unite împotriva
Statului Islamic, trebuie să străbată deșertul înghețat pentru a
ajunge la tabăra de refugiați de la al-Hool, aflată sub administrare
a Forțelor Democrate Siriene (formate dominant din kurzii de la
YPG). Lângă câmpul petrolier Omar, femei și copii, mulți cu
fețele devastate de erupții, coboară din camioane, acoperiți de
praf și epuizați. Dima Qatran, 22 de ani și-a înmormântat unul
dintre gemeni (de 11 luni) și încearcă să-l salveze pe cel rămas.
”Aveam gemeni, spune Dima plângând. ”L-am înmormântat pe
unul și al doilea îmi moare. Are diaree și vomită în continuu. Nu
mai suport. Fiica mea a murit de frig și de foame”. ”Dormim pe
stradă de 11 zile de când a fost bombardată casa din Baghouz”.
Se refugiase în Baghouz din Albukamal. Tot ce vrea e să fie
reunită cu familia, soțul care lucrează ca bucătar în Turcia. ”Mi-e
teamă de ei”, spune în ce privește Statul Islamic. Se plânge de
foamete. La Baghouz zahărul costă 30.000 de lire (dolari 257), de
30 mai mult decât în alte părți. Nu au apă de băut și spălat, nici
mâncare sau medicamente.
Sara al-Sahar, 32, trece împreună cu copilul pe care încearcă
să-l liniștească. ”Este înfometat și bolnav”, spune mama. Amina
Hajj Hassan, 28, a plecat din Baghouz (fost al Statului Islamic) cu
băiețelul ei de 5 ani. Soțul ei s-a refugiat cu cinci luni în urmă în
Turcia unde lucrează. ”A vrut să plecăm când bombardamentul a
început, cu luni în urmă, însă ni s-a spus: ”kurzii vă vor ucide””.
Noura al-Ali spune că soțul ei a fost arestat. ”Lucra la un
restaurant”, spune Noura. Asculta muzică în secret. Nu dorește

53
decât să meargă în Turcia. Abeer Mohammad, de 35 de ani,
mamă a trei copii, spune: ”Nu am luat altceva decât haine și lapte
pentru cel mic. NU ne-a mai rămas nimic oricum”. Umm
Mohammad, o femeie de 45 de ani care a fost rănită cu șase luni
în urmă, mărturisește: ”am luat hainele pe care le-am putut
strânge”. Khawlah Hama, o femeie de 53 de ani se îngrijorează
pentru fiul ei de 14 ani: ”se sperie, nu are decât 14 ani”. Spune că
sunt mulți încă acolo, în Baghouz, iar oamenii sunt pregătiți să
plece. Milad Hussein, un băiat de 13 ani răpit de Statul Islamic,
povestește despre islamizare, lucrul cu armele și bătăi. I-e dor de
familie. ”Aș vrea să-i întâlnesc pe mama și frații mei”, spune el.
Oamenii se plâng că nu au mâncat de când cu bombar-
damentele și blocada. Copiii țipă. Peste 58.000 s-au refugiat, după
Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), iar în
tabăra de la al-Hool sunt peste 70.000. Andrej Mahecic, reprezen-
tantul ONU pentru refugiați, spune că foametea și frigul sunt
cauzele morții copiilor. Evacuările au loc prin deșertul înghețat
noaptea, în mijlocul bombardamentelor, aproape fără bagaje,
către o tabără cu corturi. Echipele ONU au format forțe rapide de
intervenție, dar nu e suficient. Pe drum nu sunt acordate ajutoare
celor înfrigurați și înfometați, majoritatea femei și copii. Peste
260 de copii mor din cauza condițiilor de pe drum și din tabără de
la începutul anului până în aprilie 2019, între 10 și 20 oameni mor
în fiecare zi în tabără, iar peste 70.000 trebuie să înfrunte frigul,
inundațiile, igiena precară, foametea și lipsa de medicamente din
tabăra de refugiați. Sute rămân fără corturi în urma inundațiilor.
Atunci când protestează cu privire la condițiile din tabără, Forțele
Democrate Siriene, susținute de Coaliția Internațională a Statelor
Unite, care controlează teritoriul pe care se află tabăra, trag
asupra protestatarilo
În tabăra al-Hool sunt sute de copii neacompaniați, arată
Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR). ”Prioritatea acum
este de a identifica copiii neacompaniați, de a notifica guvernele
că am găsit copii fără părinți și a vedea dacă undeva din China
până în Argentina găsim o familie la care putem trimite copiii,

54
spune Peter Maurer, președinte CICR. Două treimi sunt copii la
al-Hool și o treime mame. CICR este supraaglomerat în ce
privește evidența celor veniți în tabără. Sunt și victime ale
Statului Islamic precum sclavele yazidi. Este dificil de identificat
fiecare categorie în parte, care este victimă sau nu. Europa nu
vrea să ia înapoi luptătorii Statului Islamic și familiile lor. Franța
a repatriat cinci orfani, dar judecă de la caz la caz. Per total, din
ianuarie până în august 2019 mor 386 de copii din cauza condiții-
lor.

***

La tabăra al-Zouf din Idlib. După un filmuleț realizat de

Aleppo Media Center, oamenii se confruntă cu frig și inundații.
”Un cort nu rezistă la ploaia cea grea. Stăm treji toată noaptea
când ploile devin mai grele”. Nouha Khabazeh, 38, trăiește și
predă în tabăra de refugiați. ”Situația este rea, rea la școală, rea în
tabăra de refugiați. Este prea frig pentru copii. Sunt multe boli.
Auzim de celelalte tabere din Liban inundate, copii înghețați până
la moarte. Lucruri pe care mintea nu le poate concepe. Este de
necrezut că se pot întâmpla acum. Oamenii din alte țări stau la
căldură și noi murim de frig. Îmi pare rău de copii, copiii de la
școală”.

***

La tabăra Atmeh de asemenea condițiile sunt dificile. Oum

Ibrahim, 41, rezidentă în tabără mărturisește: ”Acum este iarnă,
nu avem combustibil, nu avem căldură, saltelele sunt ude. Nu
avem ce pune pe jos pentru ca să ne doarmă copiii. Trăim o viață
de suferință și umilințe. Nu știu ce să facem. Dumnezeu ne ajută,
nu avem alte opțiuni. Nicio organizație nu ne ajută și nimeni nu
se uită la noi. Vrem ca să-i pese cuiva, dar nimănui nu-i pasă”.

55
 ***

La tabăra Kamara iarna e friguroasă, iar ajutoarele reduse și

insuficiente. Oamenii au încercat să se încălzească cu focuri
improvizate. Astfel, a izbucnit un incediu căruia i-a căzut victimă
micuțul Abdul Majid Alaa al Qadi.

***

Într-o tabără de dislocați din Hama, atacă regimul cu rachete.

Când oamenii încearcă să găsească adăpost la un punct de control
militar turcesc, turcii trag asupra lor, speriindu-i.

56
 11. Atacurile din nord-vest asupra câinilor de teroriști

În ciuda acordului de încetare a focului din zona demilita-

rizată (stabilit în septembrie 2018 la Soci de Rusia și Turcia
pentru Idlib, Alep, Hama și Latakia), pe 30 august 2019 sunt deja
4808 uciși, inclusiv 1407 civili din cauza încălcării acordului de
regimul sirian conform Observatorului Sirian pentru Drepturile
Omului (OSDO). Și de pe 30 aprilie (data escaladării violenței)
până pe 30 august 2019 sunt 1039 civili uciși, inclusiv 259 copii
și 185 femei. În Idlib sunt 3 milioane de civili din care peste un
milion dislocați din alte părți și un milion copii (adică niște câini
de teroriști).
De la sfârșitul lui aprilie (data escaladării violenței) până pe
20 august 2019, potrivit Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului
(RSDO) au fost 843 civili uciși, insclusiv 223 copii. Peste
440.000 de persoane au fost dislocate de violențe. Dintre cei
omorâți, 670 au fost uciși de regim, inclusiv 184 copii și 173 de
ruși, inclusiv 39 de copii. Au fost și 27 de masacre. Atacurile
asupra facilităților civile au vizat 381 de atacuri, inclusiv 112
asupra școlilor, 82 asupra lăcașurilor de rugăciune, 48 asupra
facilităților medicale, 39 asupra centrelor ”Căștilor albe”, 10
asupra piețelor și 4 asupra taberelor de refugiați. Regimul sirian
este responsabil de 211 de atacuri asupra facilităților civile, 68
asupra școlilor, 57 asupra lăcașelor de rugăciune, 28 asupra
facilităților medicale, 15 asupra centrelor ”Căștilor albe”. Forțele
rusești sunt vinovate de 97 de atacuri asupra facilităților civile,
inclusiv 23 asupra școlilor, 8 asupra locașelor de rugăciune, 17
asupra facilităților medicale, 21 asupra centrelor ”Căștilor albe”.
Au fost înregistrate și 22 atacuri cu muniție cluster (19 aparținând
regimului și 3 rușilor) și 20 atacuri cu arme incendiare, toate
aparținând regimului. Au fost și 3.172 atacuri cu bombe-butoi

57
(butoaie umplute cu fragmente metalice și explozibili aruncate
din elicoptere) pentru care responsabil e regimul. Și un atac
chimic.

***

Localitatea Jarjanaz (de peste 30.000 de locuitori) din Idlib a

fost atacată aproape zilnic în noiembrie 2018, ducând la
refugierea a 90% din populație potrivit Campaniei Siria. Pe 24
noiembrie a fost lovită o școală, ucigând șase elevi și profesorul
lor și rănind alții. ”Vrem să stăm, dar atacurile s-au înrăutățit”
spune un profesor, Mahmoud Salloum. ”În timp ce predam,
geamurile au fost sparte și elevii s-au speriat, i-am dus la parter și
am așteptat să se oprească atacul înainte ca părinții îngroziți să
vină să-și ia copiii”. ”În noaptea precedentă am găzduit 70 dintre
prieteni și vecini într-o cameră la subsol din casă, a fost o noapte
oribilă, toată lumea se ruga și plângea”.

***

În luna februarie 2019 sunt 74 civili uciși și peste 170 răniți în

Idlib potrivit Campaniei Siria. Regimul atacă școli și spitale.
Lumea se teme de un atac la scară largă. Peste 8.000 de familii
sunt dislocate doar într-o lună, peste 80.000 în două, februarie și
martie. 112 bombe cluster interzise au fost aruncate, 51 la
Maarrat al-Nu’man, 43 la Khan Sheikhoun. De asemenea, au fost
trimise 995 rachete la Khan Sheikhoun.
Regimul începe să atace în sudul Idlibului în Khan Sheikhoun
potrivit Campaniei Siria. De pe 15 februarie pe 23, zeci au fost
răniți și uciși. Atacurile continuă în martie și ucid peste 5 civili.
Atacă și o brutărie. ”Brutăria este unica în zonă” spune activistul
Bahr Shaheen. ”Oamenii din interiorul și exteriorul orașului vin
dimineața și în cursul zilei pentru a cumpăra pâine. Brutăria a fost
deliberat țintită, ceva ce s-a mai făcut și înainte”. ”Militarii lui
Assad targetează facilități vitale. Acum devastează brutării, apoi

58
atacă spitale și școli.”, spune activistul. Oamenii se adăpostesc în
subteran și în peșteri. Oamenii se refugiază, lăsând casele goale.
Mii de civili se refugiază afară din oraș. ”Străzile sunt goale”,
spune Alaa, media activist.
”Luăm răniții la centrul nostru, în special femeile și copiii”,
spune Oum Omar de la echipele de salvare ”Căștile albe”.
”Colegii mei și cu mine lucrăm non-stop pentru a salva civilii și a
oferi ajutor răniților. Îi ducem la spitale din alte localități pentru
că nu există spital în Khan Sheikoun. În ciuda bombardamentelor
continue, întindem și mai departe mâna oamenilor și salvăm câte
vieți putem”, spune Oum. Imaginea unei fetițe acoperite de sânge
și praf care stă peste corpul neînsuflețit al surorii ei a devenit
virală. Un băiețel Moataz Maarati s-a pierdut, a fost separat de
familie. A fost găsit mort de foame și de frig, cuprins poate și de
disperare și neputință. ”Cum lumea e preocupată de înfrângerea
Statului Islamic, Assad continua să comită crime împotriva
civililor în nordvest”, spune Laila Kiki, director executiv al
Campaniei Siria. ”Pentru cei 3 milioane de civili din Idlib,
bombardamentele și baia de sânge sunt o realitate zilnică. Turcia,
Rusia și celelalte părți trebuie să se asigure că zona demilitarizată
este menținută și că regimul este oprit să atace în nord-vest care
ar duce la o catastrofă umanitară de o scală inimaginabilă.”
Rebelii jihadiști de la Hayat Tahrir al-Sham (HTS) atacă și ei,
preiau controlul și încep să aresteze activiștii potrivit Campaniei
Siria. Trag pe stradă, ocupă casele rămase părăsite. Taie chiar
palmierii. Oamenii sunt prinși la mijloc între regim și jiadiști.
Regimul se folosește de prezența jihadiștilor pentru a avea motiv
de atac.
Regimul atacă din nou în sudul Idlibului în februarie, ucigând
17 civili și rănind peste 40 în Maarrat al-Nu’man potrivit
Campaniei Siria. Un nou atac la Maarrat al-Nu’man ucide șase
persoane dintre care cinci copii. ”Când prima rachetă a lovit
pământul, mi-a fost frică”, spune Fareed, activist media.”Inima
aproape mi s-a oprit. Oamenii au început să alerge pe străzi în
frică. Surorile și copiii erau la școală: mi-a fost frică pentru ei.”.

59
Ambulanța a venit după posibili supraviețuitori. A plecat pentru a
fotografia. Cineva a spus că e o rachetă, așa că a fugit. Racheta a
explodat 500 de metri mai încolo. Picioarele îi înțepeniseră de
frică. Până la urmă a ajuns la locul de muncă. Erau mulți uciși și
răniți. Se teme de bombe cluster. ”Așa e viața când trăiești în cea
mai periculoasă țară din lume. Acum sunt obosit. A fost o zi grea
din cauza severității bombardamentelor. Voi dormi. Toată lumea
să se roage pentru noi”. ”Civilii sunt cei care plătesc prețul, sunt
targetați mereu”, spune Hanin Sayed, activist și fotograf. O
femeie a fost arsă complet. ”Școlile sunt expuse pentru a fi lovite
de un atac”, spune Mohammed al-Korboj. ”Elevii sunt acasă, dar
chiar așa, cele mai multe victime sunt copiii”. Dr Jund
atenționează: ”Serviciile medicale sunt într-un declin al calității
pe măsură ce fondurile sunt reduse și stocurile de medicamente
sunt în scădere”. ”Unul dintre medici a fost ucis de intensitatea
atacurilor”. ”Ne temem că, dacă bombardamentele continua așa,
ne vom pierde capacitatea de a gestiona serviciile medicale”.
Regimul continuă atacurile în Idlib, la al-Tamanah, în sud în
zona rurală, utilizând arme incendiare interzise potrivit
Campaniei Siria. Zeci de orașe sunt targetate de bombe și rachete.
3 spitale sunt distruse, inclusiv o maternitate care a fost nevoită să
evacueze incubatorul și să mute bebelușii la alt spital deja foarte
aglomerat. Raed al-Saleh, liderul ”Căștilor albe” spune: ”Au
bombardat spitale astfel încât oamenii să nu aibă unde să se ducă
și de aceea trebuie să luăm tot ce se întâmplă în Idlib serios.”
Bombele au vizat o tabără de oameni dislocați în apropierea
orașului Saraqeb, ucigând două femei și rănind zeci, majoritatea
copii. Sunt și avioane rusești implicate în atac. Zeci de mii s-au
refugiat în sate apropiate sau în tabere apropiate de granița cu
Turcia, aglomerate și subvenționate slab. Sunt și atacuri în Idlib
în oraș care ucid și rănesc peste 75 de cetățeni. Pe 20 martie e un
atac rusesc în Idlib care ucide 13 civili și rănește 60 de persoane.
De asemenea, pe 22 martie e un atac rusesc în Kafria căruia îi cad
victime 15 persoane, iar 20 sunt răniți.

60
 În timpul atacului din nordvest este ucis și Noureddine Haj
Hussein de la ”Căștile albe”, centrul lor din Mourek fiind
bombardat potrivit Campaniei Siria. De asemenea, este
exterminat și Mahmoud Abdul-Aal de la ”Căștile albe” la Jisr Al
Shughur, Idlib. Deși știa că regimul bombardează dublu într-un
loc pentru a fi sigur că prind și echipele de salvare, Mahmoud, de
29 de ani, tatăl a patru copii, a ascultat chemarea civililor aflați
sub dărâmături și s-a dus imediat să-i salveze. Însă regimul a
bombardat din nou și l-a ucis pe Mahmoud în timpul operațiunii
de salvare. A intrat la ”Căștile albe” anul trecut și a lucrat pentru
a documenta crimele regimului.
Nu doar bombardamentele, ci și explozii ale mașinilor fac
victime în Idlib. Astfel, Ammar de la ”Căștile albe” a fost rănit și
a ajuns în comă potrivit Campaniei Siria. Prietenul lui de la
”Căștile albe”, Hamid, deși nu renunță la munca umanitară, e
totuși foarte afectat. Ammar ”are nevoie de rugăciunile noastre și
gândurile noastre pentru a trece prin ce trece acum. Să-i spunem
că îl așteptăm, în particular familia și fiica lui Roudaina și echipa
pe teren”, spune Hamid. Tot exploziile ucid în Idlib 17 persoane
și rănesc în jur de 100 inclusiv voluntari pe 25 februarie. 130 de
școli rămân închise, cu impact asupra a 50.000 de copii.
De asemenea, inundațiile au început să facă victime potrivit
Campaniei Siria. Mii de persoane din tabere de refugiați sunt
confruntate cu inundațiile. 40.000 au fost evacuați din taberele de
refugiați inundate. ”Căștile Albe” ajută la salvarea acestora: au
salvat cinci persoane după ce apa a pătruns în mașină și a luat-o.
Oamenii au nevoie de mâncare, apă de băut și adăpost uscat.

***

Regimul atacă apoi Kafranbel pe 4 aprilie cu trei rachete

încărcate cu bombe cluster (interzise) care ucid 12 persoane,
inclusiv 2 copii și rănesc 20 potrivit Campaniei Siria. ”În jurul
orei 11, trei rachete au lovit piața centrală din Kafranbel care
devine ocupată joia cum vin persoane și din alte sate”, spune

61
Nazeer, media activist. ”Când oamenii au auzit sunetul oribil al
bombelor, se duc jos pentru a se proteja. Eram îngroziți. Scenele
pe care le-am văzut erau înspăimântătoare, sângele, mirosul,
oamenii alergând în toate direcțiile, copiii țipând. Regimul a
bombardat Kafranbel, Khan Sheikhoun, Maarat al-Nu’man și alte
multe sate din Idlib. Aceasta probează că zona demilitarizată este
o minciună și nu protejează cei 3 milioane de civili de a fi
targetați de regimul barbar în fiecare zi.” Sunt atacuri și la
Saraqeb și la al-Nairab în aprilie. La Saraqeb lumea donează
sânge: ”în Siria oamenii își varsă sângele pentru a salva viețile
răniților sau își varsă sângele pentru a salva viețile generațiilor
care urmează să vină”, spune un donator.
Directorul de la Islamic Relief, Ahmed Mahmoud condamnă
atacul din Kafranbel și vorbește despre dezastrul umanitar:
”Atacurile din Kafranbel dintr-o piață plină arată un puternic
dispreț pentru viața umană și legea internațională. Aceste ucideri
brutale trebuie să înceteze”. ”Escaladarea atacurilor a trimis un
val de teamă și panică printre oamenii din Idlib că atacurile se vor
relua la o scară largă și nu se vor mai opri”. ”Toate părțile trebuie
să respecte legea internațională care spune că civilii și
infrastructurile civile nu sunt o țintă. Comunitatea internațională
nu mai poate ține un ochi închis cu privire la aceste încălcări ale
legii umanitare și la suferința ce vine cu aceasta în nord-vest în
Siria”. ”Chiar și fără bombardamente, civilii din Idlib sunt într-o
stare disperată. Trăiesc înghețați în corturi mizere, cu ploi grele
care complică mizeria. Peste 8.000 de persoane, multe care au
fost dislocate de mai multe ori, au fost aruncate din corturi, cu
noroi și apa distrugând patul și mâncarea. Nu pot să îndure mai
mult.” ”Spitalele și centrele de sănătate se zbat să opereze și să
îndeplinească fie și tratamente de rutină pentru că tăierea
fondurilor de finanțare înseamnă că nu au personalul,
medicamentele sau echipamentul necesar pentru a trata oamenii
corespunzător. Islamic Relief și alte organizații fac ce pot, dar
nevoile sunt uriașe și fiecare nou atac ori val de victime poate fi
catastrofic.” ”Mulți oameni în Idlib au prieteni și rude care au fost

62
uciși sau răniți și fiecare nou atac aduce înapoi ororile pe care
familiile le-au îndurat repetat timp de mai mult de opt ani de criză
constantă și violență”
Un nou atac la Oum al-Twena, un mic sat din Idlib, unde e și
o tabără de refugiați, are loc pe 18 aprilie. Sunt ucise 7 persoane,
inclusiv 3 copii și zeci rănite. ”Căștile albe” au fugit pentru a
scoate oamenii de sub dărâmături și au evacuat răniții la spitalul
cel mai apropiat. Atacul urmează un model al escaladării
conflictului în Idlib, violând acordul de încetare a focului.
Pe 22 aprilie e un nou atac la Saraqeb al regimului într-o
piață. E ucis un civil și sunt câțiva răniți. Pe 23 aprilie e un nou
atac la Khan Sheikhoun cu 6 uciși, 3 copii masacrați și alții răniți.
Pe 24 aprilie e un atac în Jisr al-Shughour în Idlib: în urma
exploziei sunt uciși 15 civili și sunt 30 răniți. ”Căștile albe” au
salvat o femeie în vârstă. Pe 27 aprilie atacă avioanele rusești în
Kafranbel, ucigând 3 civili și în Tal Hawash, omorând 7 civili.
În Kafranbel, Nazeer Abbas, activist la Radio Fresh, vorbește
despre atacul de pe 27 aprilie. Pentru Hussein, în vârstă de 40 de
ani, ziua de 27 aprilie a fost ziua în care și-a pierdut copilul,
Mohamed. Noaptea dinainte a fost înfricoșătoare cu avioanele
survolând cerul. Erau patru avioane mici și unul mare care scanau
și filmau aria. În jurul orei unu, avioanele găsiseră targeturile și
lansau rachete. Trei bombe cluser (interzise ca arme) au căzut pe
casa lui Hussein, ucigându-l pe Mohamed care se juca în grădină.
Mohamed este cel mai tânăr dintre copii, dintre care unul este
paralizat, iar altul are sindrom Down. Înmormântarea a fost cea
mai grea parte, toată lumea plângea, dar nu există cuvinte să
consoleze un părinte care și-a pierdut copilul. Hussein a leșinat de
mai multe ori și, de fiecare dată, i se părea că a fost doar un vis și
Mohamed este încă în viață. Bombele nu s-au oprit după ce l-au
ucis pe Mahomed, ci au continuat să distrugă și să ucidă. Hussein
a pierdut nu doar copilul, ci și unica sursă de venit, patru vaci pe
care le avea, în urma unei explozii. Nazeer se gândește la Hussein
și la pierderile sale: copilul și singura sursă de venit și la cum va

63
reuși să se descurce. Cine îi va face dreptate? Hussein este doar
unul din sutele de mii care suferă orori în fiecare zi în Idlib.
E ucis și Nawras Imad Ibrahim, un polițist de 22 de ani pentru
că a încercat să păstreze ordinea la o coadă la benzină de către un
membru al miliției shabiha, dovadă a lipsei legii când domnesc
doar cei care au arme în Hama. Nedal Malouf de la ”Syria News”
a spus despre crimă: ”Nawras își făcea doar datoria, controlând o
coadă la benzină, încercând să prevină ca un membru hoț al
miliției să sară peste rând, shabiha l-a țintit și l-a lăsat rănit fatal.
Certificatul de deces scrie că a fost victima unui accident. O
crimă făcută cu sânge rece este acum accident. În ciuda faptului
că a murit într-o stație de benzină în fața a sute de martori,
oficialii din Hama încearcă să ascundă crima spunând că autorul
crimei este necunoscut.”
În nordvest continuă atacurile și sunt uciși civili. Peste
150.000 sunt dislocați conform Campaniei Siria. Familiile
dislocate se duc la granița cu Turcia, în fermele în aer liber, fără
acces la mâncare, apă și adăpost. Școala mobilă Hurras din
Kasabiya este distrusă. În Hama trei centre medicale au fost
dezactivate, două din cauza bombardamentelor și una pentru că
bombardamentele continue au făcut imposibil lucrul. De
asemenea, un centru al ”Căștilor albe” este distrus, cu o pagubă
de 500.000 de dolari. Doi civili au murit în Kafr Nabuda.
Mohamed Alsheikh, activist media din Kafr Nabuda, a spus:
”După ce casa a fost bombardată, alergam dintr-un loc în altul
cărându-mi laptopul și camera. De fiecare dată când auzeam o
rachetă, mă trânteam la pământ. Satul meu a fost complet distrus
în 2012 și oamenii au încercat să-l reconstruiască și a acum a fost
distrus din nou. 27.000 trăiesc aici, majoritatea persoane
dislocate. Văd pe fața lor că nu au unde să se ducă, dar trebuie să
fugă. Regimul folosește toate armele împotriva noastră, de la
artilerie la bombe-butoi. 300 de rachete de artilerie și 20 de
atacuri aeriene de la 8 la 4 după-amiaza”. În Maarat al-Nu’man,
Idlib, un singur spital funcționează în regim de urgență, celălalt a
fost distrus. Khan Sheikhoun e de asemenea bombardat. O femeie

64
a fost ucisă în Khan Sheikhoun. Kafranbel e de asemenea
bombardat. Nazeer, media activist la Radio Fresh mărturisește:
”Oamenii fug de aici spre Idlibul din nord cu miile. Mă plimbam
pe străzi și am văzut oamenii dislocați cărând tot ce puteau și
fugind, îți rupe inima. Nu pot să cred cum lumea privește cum
suntem uciși și dislocați și nu face nimic, e ca și cum nu suntem
oameni sau nu merităm atenția”.
Khadija are doi ani și a rămas singură după ce întreaga ei
familie a fost ucisă de un bombardament. ”Singură, pentru
totdeauna” spune salvatorul de la ”Căștile albe”. O caută pe
mama ei, dar nu o găsește. Nu știe că și-a pierdut familia. Este
singura supraviețuitoare. Ca rezultat al bombardamentelor rusești
care au targetat casa ei din Kansafra din zona rurală a Idlibului.
Khadija nu e singura victimă. Cel puțin 36 de persoane au fost
salvate de ”Căștile albe”, mai mult de 76 au fost rănite.
Escaladarea conflictului din ultimele săptămâni a provocat
victime civili.
Este ucis și voluntarul de la ”Căștile albe”, Mohammad
Shawa în timp ce salva civili (la a doua venire a avioanelor
pentru a targeta echipele de salvare). Mohammad a avut răni
grave și a murit câteva ore mai târziu. A lăsat trei copii în urmă,
dintre care unul de cinci ani.
Hanen Alsayd, jurnalist și activist media din Idlib
mărturisește: ”Ieri a trebuit să ne părăsim casele din cauza
bombardamentelor barbare care nu ne-au lăsat niciun loc sigur în
Idlib. După una din cele mai crude nopți din viața mea, copiii și
eu am fugit, lăsându-i acasă pe mama și tata care au refuzat să
plece din locul unde au trăit toată viața. Orașul meu a fost
bombardat cu zeci de bombe, rachete și muniții cluster, de
regimul ce ne urăște și avioanele rusești, luând viețile civilor fără
apărare care au crezut că Turcia va garanta acordul de încetare a
focului. Turcia stă și se uită la noi murind, nu știu de ce i s-a spus
că e garant. Este pentru a garanta că suntem prizonieri aici până
bombele regimului vin și ne ucid? Sau pentru a garanta că are o
bucată de țară din care fiecare vrea una? Știe cineva? Astăzi

65
suntem dislocați și împrăștiați peste tot, dând și primind telefoane
de la rude, prieteni și vecini, căutându-l pe fiecare în spațiul
virtual care singurul rămas pentru noi. Unde vom găsi o țară care
să ne aducă împreună? Oamenii care au fost dislocați încearcă să
supraviețuiască. Idlib era locul în care sperau să înceapă o nouă
viață, dar acum noi, idlibienii, nu mai avem unde să ne ducem.
P.S. Am reușit să dorm pentru câtva timp, după o noapte teribilă
petrecută în groază, speriat pentru părinții care au rămas. Am
visat că le auzeam vocile și le țineam mâinile, dar când m-am
trezit am aflat vestea proastă că bombardamentul de azi este chiar
mai rău ca cel de ieri”.

***

Trei spitale sunt bombardate în trei ore, ducând numărul

spitalelor distruse și scoase din uz în ultimele 10 zile, de pe 26
aprilie pe 6 mai, la 12. Trei centre ale ”Căștilor albe” sunt de
asemenea bombardate și distruse. Trei voluntari ai ”Căștilor albe”
sunt uciși în martie și aprilie 2019. Cel puțin 77 civili au fost uciși
de pe aprilie 26, inclusiv 10 copii, iar 180 sunt răniți. Peste
150.000 sunt dislocați, unii sub cerul liber, la granița cu Turcia,
fără apă, mâncare și medicamente. Multe organizații umanitare
și-au încetat activitatea din cauza bombardamentelor. Asalturile
majore din Alep și Ghouta de Est au început cu bombardarea
spitalelor și a centrelor ”Căștilor albe”, cum se întâmplă și în
Idlib acum. Sunt atacuri cu bombe-butoi. Oamenii din Idlib spun
că nu au mai văzut atacuri atât de feroce și sunt devastați că
lumea le-a întors spatele.
Un bărbat prins între dărâmături, Mohamed le plânge celor de
la ”Căștile albe” să-i salveze verișorul, Mustafa. ”Ești OK, ai
răbdare, ”Căștile albe” sunt aici”, spune un salvator. ”Salvați-mi
verișorul Mustafa! Mustafa, mă auzi? Tocmai vorbea cu mine, nu
vreau să moară.”, spune Mohamed. ”Este bine, ai răbdare,
amândoi sunteți bine. Sunteți OK, îl verific acum pe Mustafa.
Sunt vii, doamne”, spune salvatorul. ”Mustafa, mă auzi?

66
Răspunde-mi! O, Doamne, Mustafa a răspuns. Mustafa, unde
ești? Spune ceva. Ești bine, Mustafa. Cu voia lui Dumnezeu, te
scoatem afară. Mulțumim lui Dumnezeu, iată-te, Mustafa. Ești în
siguranță, o să fii OK”. Amândoi salvați, merg apoi la spital.
Regimul ocupă apoi Kafr Nabuda din Idlib. Activistul media
Mohamed Alsheikh mărturisește despre greutatea loviturii: ”ne-
au luat satul, au luat Kafr Nabuda și ne-au luat sufletele cu el.
Plângem pentru că nu putem face altceva. Am încercat tot ce am
putut, dar ei l-au distrus și l-au luat de la noi. Îmi doresc să fi
murit decât să apuc această zi. Oamenii plâng, nu mai avem
altceva decât dislocare, sărăcie și lumea care a eșuat să
reacționeze în ajutorul nostru.”
Asem al-Yahia de la ”Căștile albe”, într-un articol the
Guardian, realizat de Elisabeth Hagedorn și Hussein Akoush,
mărturisește despre atacul din Muhanbel când a trebuit să-și
slaveze copilul. ”Am întrebat pe cineva unde a fost atacul și
acesta a răspuns la casa lui Asem.” ”Am început să țip. Condu
mai repede! Copiii mei sunt sub dărâmături.” Obișnuit să scoată
oamenii de sub dărâmături, nu s-a gândit că va ajunge să-și ia
propria familie de sub ruine. Și-a căutat disperat cei trei copii și
pe nevasta însărcinată. ”În timp ce săpam, mă întrebam: cum să
continui viața fără ei. Căutam și putea însemna la revedere.” În
decurs de două ore, a căutat și i-a găsit. Vorbind de la spitalul
Darkush unde familia este tratată pentru rănile sale, se teme că
răul nu a venit încă: ”sunt în siguranță deocamdată, dar nu știu
dacă vor mai fi dacă bombardamentul se intensifică.”
Peste 100 de medici, lucrători umanitari și la ”Căștile albe”
semnează o scrisoare deschisă pentru oprirea bombardamentelor
în Idlib. Ne-am alăturat și noi, eu și cu Ile. ”De fiecare dată când
scoatem supraviețuitori din ruine, strigă numele părinților sau ai
copiilor sau ai fraților și întreabă dacă aceștia sunt în viață.În
ambulanțe sau spitale, avem teribila sarcină de a-i informa că cei
dragi sunt morți. Mulți sfârșesc dorindu-și să nu fi supraviețuit.
Suntem fizic și emoțional extenuați și îngrijorați că ce e mai rău
urmează să vină”, mărturisesc în scrisoare.

67
 Aya este o persoană dislocată din Kafr Sejna. Ne povestește
de dificultățile vieții de dislocat. ”Nu știu ce să spun sau cum să
încep. Am spus că vom rezista și nu ne vom părăsi casele, o vom
face totuși devreme, astăzi sau mâine. Fiecare zi este mai rea
decât celelalte. Am încercat să rămânem tari, dar în cele din urmă
am plecat și am luat cu noi bunicii. Bunicul care are cancer ne tot
întreba: ”Unde mergem? Mai bine stăm aici și murim acasă”, dar
a trebuit să fugim. Mai mult de 50 de familii au fugit cu noi. Am
mers la Atmeh, la granița cu Turcia. Oamenii care au fugit din
oraș au găsit o bucată de teren pe care să campeze. Când am
ajuns, unii aveau cort, alții nu pentru că nu și-au permis și au
campat în aer liber. Sunt îngrijorată cum îmi voi proteja fetița cea
mică de insecte, praf și soare. Îi făceam baie în fiecare zi, îmi
lipsesc zilele când o puneam să doarmă într-un pat curat, o
îmbrăcam în haine curate, hainele de vară drăguțe pe care nu le-
am putut lua cu mine. Spunem că vom fi bine, dar nu avem baie,
nu avem utilități. După ce am postit la Ramadan, mâncăm puțin
pentru a evita să utilizăm toaletele în aer liber. Încercăm să ne
salvăm demnitatea, este tot ce ne-a mai rămas.”
Doctorul Aous Almoubarak, dentist și scriitor, dislocat din
Ghouta de Est în Idlib, vorbește despre ocuparea Qaalat al-Madiq
pe 8 mai: ”Când am ajuns în Qaalat al-Madiq după dislocarea din
Ghouta de Est, rezidenții ne-au tratat de parcă eram oaspeți pe
care îi așteptau. Ne invitau la masă la cină, întrebau cine are
nevoie de conexiune internet, dădeau dulciuri copiilor. Erau aici
pentru a ajuta pe oricine avea nevoie de ceva. Acești oameni ne
așteptau chiar înainte de a ajunge aici unde erau organizațiile
umanitare. Pe 8 mai Qaalat al-Madiq a fost ocupat de regim și
oamenii au fugit. După ce au fugit, bombele-butoi i-au urmărit,
targetând corturi și ucigând bărbați, femei, copii, bătrâni. Filmul
este oribil. Bashar al-Assad și bandele lui comit crime împotriva
celor din Qaalat al-Madiq pentru că sunt oameni cu demnitate.
Durerea lor este și a noastră”.
Vineri, pe 10 mai 2019, Khan Sheikhun e bombardat cu 7
atacuri aeriene și mai mult de 60 de rachete. Oamenii fug, lăsând

68
orașul pustiu ca o fantomă. Luni pe 13 mai, este atacat Kafranbel
și distrus un centru al ”Căștilor albe”. Un voluntar de la ”Căștile
albe”, Ahmed Salah Awad este rănit printr-o lovitură dublă, la al
doilea atac al avioanelor în timpul misiunii de salvare. Pe 14 mai,
este bombardat Jisr al-Shoughour și șase civili, inclusiv un copil
sunt uciși într-un atac într-o piață. Atacul vine cu câteva minute
înainte de apus, când postul de Ramadan se încheie.
Pe 14 mai sunt deja 16 spitale bombardate și scoase din uz. Dr
Mohamed de la spitalul din Kafranbel ne mărturisește despre
atacul la spital (care a mai fost bombardat de 100 de ori și scos
din funcțiune de 15 ori): ”În jurul orei 5:30 după amiază, două ore
după ce am ascultat știrile, mi-am luat o pauză și vorbeam la
telefon cu logodnica mea, când 4 rachete au lovit intrarea în
spital. Sunetul și exploziile le-am simțit ca o apocalipsă. Am
alergat să-mi verific pacienții, mulți incapabili să se miște, căci
un alt atac lovise acoperișul, tăind electricitatea. Praf era în
camere și am început să ne sufocăm, incapabili să vedem în
întuneric, nici să ne folosim telefoanele pentru ajutor. Oamenii au
început să se panicheze, dar ca personal al spitalului am mai fost
în situația asta înainte și aveam tancuri de oxigen pentru a-i ajuta
să respire. Ne-am îngrijorat pentru ei și ne-am simțit neajutorați,
ce poți face într-o situație din asta? A treia lovitură a venit și apoi
a patra, cu doar între trei și cinci minute între ele. Am încercat să
păstrăm pacienții cu calm, dar nu știam ce avea să ni se întâmple,
nici când se va termina bombardamentul”.
Waad al-Kateab, Edward Watts (realizatori de film) și Dr
Hamza al-Kateab din Idlib protestează împotriva bombardării
spitalelor. Filmul lor, ”Pentru Sama”, despre supraviețuirea dintr-
un spital în Alep, a primit ovații la Cannes 2019.
Pe 17 mai atacuri în Has (din nord-vest), au ucis doi copii.
Fotografiile făcute de Ali Haj Suleiman arată distrugerile făcute
de bombardamente.
În Maarat al-Nu’man, Kafranbel și Kafrouma, regimul atacă
din nou când are loc Iftarul (pauza din postul de Ramadan, seara)
pe 17 mai. Patru bărbați și o fetiță mor și mulți sunt răniți. O

69
fetiță și-a tras surioara bebeluș de sub dărâmături. Cine a filmat
inițial nu a văzut perechea din cauza prafului. ”Căștile albe” au
intervenit.
Hanen al-Sayed ne mărturisește despre dislocare: ”Ce am
văzut și experimentat în timpul călătoriei a fost atât de dureros că
nu îl voi uita vreodată”, spune Hanen cu voce tremurătoare.
”Oamenii își cărau întreaga casă în mașinile lor. Vezi oameni,
copii, animale, dispozitive pentru casă – toate în mașini. Și, pe
măsură ce conduceam către nord, lucrurile s-au înrăutățit. Mulți
oameni erau pe străzi, sub măslini, fără case sau corturi. Te uiți la
fețele oamenilor și nu vezi decât înfrângere, durere și mizerie.”
Voluntarul de la ”Căștile albe”, Mohammed Shawa a fost ucis
în timpul misiunii de salvare, când avioanele l-au targetat pe el.
Cineva din echipa lui spune: ”Era iubit de toți. Mereu avea un
zâmbet pe față, în timpul bombardamentelor rămânea optimist. A
lucrat bine și a avut grijă de familia lui. Avea două fete și al
treilea copil a venit imediat înainte de a fi ucis, nu a apucat să-i
aleagă numele. Nu credem că a dispărut, e ca un coșmar.”
Pe 22 mai este bombardat iar Maarat al-Nu’man într-o piață,
după cum mărturisește Mhamad Alkasem de laRadio Fresh în
filmul de prezentare a atacului. ”Au fost uciși 9 civili aici și mulți
răniți. (…) Scala distrugerii este mare.” Oamenii erau aici cu
copiii lor. Uitați-vă la aceste sărmane locuri devastate. Al-Assad a
făcut un masacru oribil. Pe 23 mai e bombaradat iar orașul și 18
civili sunt uciși. Sunt atacate și alte 32 de orașe din Idlib și Hama
cu 116 lovituri aeriene, 78 rachete, 83 bombe-butoi și 101
șrapnele de artilerie. De pe 26 aprilie până pe 22 mai, sunt 50 de
copii uciși.
Hanen al-Sayed este unul din cei dislocați ne mărturisește
despre experiența ei. ”Era o noapte cumplită, loviturile aeriene se
auzeau, toate tipurile de lovituri aeriene, arme, avioane rusești și
bombe-butoi. Eram într-un adăpost la subsol, am plecat să
împachetez câteva lucruri, avioanele urmau să atace din nou, așa
că nu aveam timp să luăm decât câteva lucruri. Sunt unul din
oamenii care vrea să facă o schimbare în societate, am lucrat

70
pentru asta în ultimii doi ani, am stabilit multe lucruri frumoase și
utile, multe programe de suport. Era foarte dureros să plecăm.
Experiența dislocării este foarte dureroasă pentru fiecare din cei
dislocați”. Hanen este una din cei peste 150.000 de persoane
dislocate din Idlib în urma escaladării conflictului. ”Mulți oameni
sunt pe străzi”, spune ea. ”Nu sunt case, nordul Siriei este deja
foarte aglomerat cu persoane dislocate de peste tot din suburbiile
Damascului, Homs, Daraa, de peste tot, sunt în nord, deci
imaginați-vă cum stau lucrurile”. Sunt oameni care au găsit
adăpost printre măslini. ”Pentru terenul pe care stai, chiar dacă nu
are un cort sau o casă, tot ești obligat să plătești o chirie ca
persoană dislocată. Problema de a plăti chirie pentru a sta pe teren
este foarte dureroasă și dificilă, în special pentru cei care nu își
permit nici să mănânce”. ONU a transmis mare îngrijorare în
legătură cu noile escaladări ale conflictului în Idlib, dar O,NU
(united nothings) nu va face nimic ca până atunci.
”Circumstanțele sunt împotriva celor dislocați. Pe lângă lipsa de
acțiune globală și lipsa de reacție a organizațiilor umanitare,
împreună cu eșecul Guvernului de Salvare și a opoziției de a oferi
vreun ajutor, cei dislocați stau într-adevăr singuri”
Iată și mărturia lui Nazir Abbas, o persoană dislocată din
Kafranbel, Idlib: ”Am fost trezit de o explozie care a cuprins
întregul sat, unul din cel peste cincizeci de atacuri din acea zi.
Am fost speriat, mai speriat decât oricine în localitate, speriat
pentru că a mea casă este aproape de centrul ”Căștilor albe” care
lucrează nonstop pentru a salva vieți. Centrul este întotdeauna o
țintă. Am fugit cu familia să ne ascundem cu morții, în cimitirul
localității pentru că bombele și atacurile loveau satul nonstop.
Câteva ore mai târziu, după ce ne-am ascuns cu morții, ne-am dus
înapoi acasă să ne odihnim. M-am trezit câteva ore după ce ne
întorsesem la sunetul unei lovituri aeriene din apropiere. Copiii
dormeau. I-am cărat pe Ali de trei ani și pe Aya de patru ani către
o fermă unde ne-am așezat sub măslini. Raidurile au continuat zi
după zi și intensitatea în creștere atingea niveluri de neimaginat.
În a cincea zi a campaniei, îmi aduc aminte că bombardamentul s-

71
a accentuat. Așa că am părăsit din nou satul și ne-am adăpostit
într-un câmp din apropiere. Atacurile sunt ca un coșmar fără
sfârșit care nu se va încheia. Am decis să părăsim satul în
dimineața următoare pentru alt loc mai sigur pentru mine și
familie. A spune ”la revedere” părinților și fraților a fost un
moment dificil combinat cu durere și mizerie. Eram devastat că
nu au vrut să vină cu mine, nu pot să nu mă gândesc la ei. Pe
drum am văzut oameni de toate vârstele cărându-și bagajele,
copiii, femeile și bătrânii, toți fugind într-un limb. Când stau în
fiecare zi pentru Iftar doar cu soția și copiii, simt durere pentru că
nu mi-am luat întreaga familie cu mine. Mi-e dor de ei așa de
mult, este prima dată că sunt departe de mama. Aș vrea ca
oamenii din lumea întreagă să acționeze și să facă orice pot
pentru a pune presiune pe guvern să oprească masacrul. Cred în
națiunile libere și abilitatea lor de a ne salva”.
În Ariha, Idlib au fost bombardamente și regimul a ucis 11
civili, inclusiv 6 copii. ”Căștile albe” au intervenit imediat și au
lucrat pentru salvarea a 20 de răniți de sub dărâmături. Pe 27 mai
sunt în total 49 de rachete, 81 de lovituri aeriene, 113 bombe
butoi, 392 de șrapnele de artilerie, 18 civili uciși și 32 de civili
răniți.
Pe 28 și 29 mai sunt uciși 44 de civili, inclusiv 13 copii și
peste 110 sunt răniți. Videoclipuri dureroase arată în orașul
Ehsemcorpurile unor copii și părinți care au fost arși până la
moarte. Un alt videoclip înfățișează un tată plângându-și cei trei
copii – două fete și un băiat care au fost uciși într-un atac din
Ariha. Un tată și doi copii au fost uciși în orașul al-Bara. Spitalul
Akraa din Kafranbel a fost bombardat și distrus. În total sunt 21
de spitale distruse din 26 aprilie. Oamenii dislocați sunt peste
300.000. ONU nu a făcut nimic și nici Turcia, garant al acordului
de deescaladare.
Fadel Fahham și-a pierdut mama, două fete gemene de patru
ani și băiatul de nouă ani în atacul din Ariha. Iată ce ne
mărturisește el: ”nu suntem teroriști, suntem civili. Mama mea de
60 de ani stătea dormind cu cei trei copii. Singurul terorist este

72
Bassar al-Assad. Dumnezeu să-l pedepsească pe cel ce mi-a rupt
inima.” În Ariha au fost uciși 11 civili, inclusiv 6 copii, iar 20 au
fost răniți. Pe 29 mai au fost uciși 22 civili, iar 21 au fost răniți.
Au fost aruncate 44 de bombe-butoi, au fost 74 de lovituri
aeriene, 169 de rachete și 384 de șrapnele de artilerie.
Pe 30 mai sunt uciși 8 civili, inclusiv 3 copii și 29 răniți. 24
de orașe au fost bombardate, cu 73 de lovituri aeriene.
Peste 60 de medici din lume, inclusiv laureți ai premiului
Nobel ca ginecologul Denis Mukwege ori chirurgul Petre Agre
cer Rusiei și Siriei să oprească atacurile asupra spitalelor.
Scrisoarea spune: ”ca doctori și lucrători medicali sau în sănătate
condamnăm Rusia și Siria în cei mai puternici termeni pentru
atacurile asupra facilităților medicale. Suntem solidari cu colegii
noștri de pe teren care-și riscă viața pentru a-i ajuta pe cei în
nevoie. Cerem măsuri immediate pentru a le proteja viața și
lucrul.” În luna mai au fost 29 de atacuri la facilități medicale din
Idlib, Hama și Alep, unele spitale bombardate de mai multe ori,
58 de școli bombardate și 15 atacuri la centrele ”Căștilor albe”.
Regimul și Rusia par că nu vor fi responsabilizați pentru crimele
împotriva umanității și că lumea nu e interesată de Siria. Unii se
uită și cer să înceteze cu bombardamentele asupra spitalelor.
Spitalele au fost atacate chiar dacă și-au dat coordonatele pentru a
fi evitate. După începerea războiului până în decembrie 2018,
organizația Doctori pentru Drepturile Omului a înregistrat 566
atacuri la facilități medicale, 90% ale regimului și Rusiei.
Atacurile au cuprins bombe-butoi și atacuri chimice. 890 de
membri ai personalului medical au fost uciși, în special de regim
și aliații săi
Jurnalista Janine Di Giovanni într-un articol din the New
York Times vorbește și ea de atacurile la spitale: ”Assad atacă
facilități medicale pentru a distruge voința poporului și pentru a
distruge dovezile crimelor sale de război”. ”După opt ani de
război, este greu de găsit ceva șocant despre războiul din Siria.
Dar forțele guvernamentale întotdeauna găsesc o cale. Pe 15 mai,
forțele siriene au distrus maternitatea Tarmala și Spitalul de Copii

73
din Idlib, a 19-a facilitate medicală atacată de la sfârșitul lui
aprilie. Atacurile asupra spitalelor nu sunt doar inumane, ci
reprezintă unul din modurile cele mai respingătoare ale războiului
modern. Chiar și în conflicte în care legea internațională era
încălcată, spitalele erau cruțate. Aceasta s-a schimbat. Guvernele
se întorc asupra civililor și spitalelor și doctorii sunt targetați într-
un effort de a-i reduce la tăcere. Doctorii sunt torturați și uciși.
Lucrătorii medicali au fost furați, bătuți și uciși în Republica
Centrală Africană, Congo, Liban și Myanmar. Siria este unul
dintre cele mai evidente cazuri”

***

De pe 26 aprilie 2019 până la începutul lui iunie au fost uciși

peste 270 de civili și peste 300.000 au fost dislocați. Sunt peste
90 de copii uciși, iar bombardamentele continue au făcut
imposibilă îngroparea unora dintre ei.
Pe 4 iunie este ziua de Eid al Fitr, prima zi de sărbătoare
după postul de Ramadan (petrecerea durează timp de 3 zile).
Familiile merg la cimitir pentru a-și aduce aminte de cei dragi și
pun flori pe morminte. Apoi începe festinul cu mari grupuri de
oameni și numeroase feluri de mâncare și dulciuri. Este o zi
specială pentru copii pentru că merg în locuri de joacă și mănâncă
cât pot dulciuri. Așa ar trebui să fie Eid pentru toți. Astăzi Idlibul
s-a hotărât să sărbătorească chiar dacă lumea și-a întors chipul de
la el. Insistă să meargă în piețe pentru a cumpăra haine de Eid și
dulciuri în ciuda loviturilor aeriene care nu s-au mai oprit de mai
bine de o lună. Dorința de a trăi în fața morții și durerii este
uluitoare și ne impresionează. Fie ca sărbătoarea Eidului să aducă
oamenilor dârji din Idlib bucurie, siguranță și pace. În a doua zi
de Eid, oamenii încearcă să sărbătorească în ciuda
bombardamentelor. Copiii sub opt ani nu au văzut altceva decât
război și acum atacurile sunt și mai puternice. Organizații
umanitare au încercat să aducă zâmbete copiilor dislocați.
Organizația Violet a adus lanterne, povești, teatru de păpuși și

74
distribuție de haine pentru copii. Cei de la Violet au organizat un
spectacol ”Dr. Shehab, Nayzak și corabia magică”. Actorul Walid
Abo Rashed a organizat un teatru de păpuși pentru copiii
dislocați.Tot prin organizația Violet frizeri au venit să tundă
copiii dislocați.
De Eid copii vor: ”Dorința mea de Eid e ca bombele să
înceteze ca să ne întoarcem acasă”, spune un băiețel. Altul
mărturisește: ”dorința mea de Eid e ca lumea să aibă pace și să
trăim fericiți în pace”. ”Îmi doresc un Eid fără bombardamente și
copiii dislocați să se întoarcă acasă”, spune o fetiță.”Vreau ca Eid
să fie frumos și nimic să nu ne întristeze”, spune un băiețel.
”Lucrul pe care-l iubesc cel mai mult legat de Eid este satul meu
Ma’ara”, spune un băiețel. ”Vreau să mă joc acasă de unde am
fost dislocați”, spune alt băiețel. ”Vreau să mă plimb ca orice
copil.”, rostește altul.
Pentru copiii dislocați sărbătoarea Eidului le-a adus aminte de
ce au pierdut. Masa, de 9 ani, din Maarat al Nu’man mărturisește:
”Aceasta e casa prietenei mele. A fost bombardată de regim și
Maya a fost ucisă. Maya și cu mine obișnuiam să ne jucăm mult,
în special de Eid. Azi am venit să-i spun ”bună” și să-i aduc niște
baloane. Aș vrea să fie aici”. Gazal, în vârstă de 10 ani și Hassan
în vârstă de doi ani din Idlib spun: ”Aceasta e casa noastră, o
bombă a căzut pe ea și a fost distrusă. În acest atac prietenii noștri
au fost uciși. Ne e dor de prietenii noștri și ne e dor să ne jucăm
cu ei de Eid”. Gazal spune: ”obișnuiam să venim la locul de joacă
de fiecare Eid. Regimul a bombardat și l-a distrus. Azi, locul de
joacă e gol, copiii nu vin să se joace pentru că avioanele
bombardează în fiecare zi”. Fatemah, de 9 ani din Bedama zice:
”sunt din Ain Al Beida din nordul Siriei. Eu și familia mea am
fost dislocați de 2 ori în 6 luni. Casa mea nu e cum era acasă.
Casa nu ne protejează de frigul iernii și de căldura verii.” Pe
ansamblu, 20678 de civili au fost uciși de Ramadan și Eid al Fitr
din 2011, de la începutul războiului până în iunie 2019 potrivit
Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO), marea
majoritate de regim (85%).

75
 Iată ce spune activista Hiba Ezzideen din Idlib despre
persoanele dislocate: ”cu câteva zile în urmă, o femeie dislocată
din Maarat al Nu’man a venit la magazinul de haine al mamei
mele pentru a cumpăra o pereche de șorturi și un tricou pentru
băiatul ei de 6 ani Ahmad. Ahmad a vrut o pereche de șorturi
albastre și un tricou alb cu un desen roșu pe el.A cumpărat și o
mașină de jucărie. A spus: ”vreau să le iau cu mine”. Ieri seara, o
rudă de-a mamei lui Ahmad s-a întors la magazin. Este și ea
dislocată și trăiește în aceeași casă. Vroia să schimbe tricoul și
șortul pentru o mărime mai mica, vorbea cu lacrimi în ochi.
Mama a întrebat-o de ce vrea să le schimbe. A spus că tatăl a
vrut să se întoarcă în localitate Maarat al Nu’man și să cumpere
niște dulciuri din piață. Ahmad a insistat să meargă cu el, dar nu
s-au mai întors, au fost uciși de bombardarea pieței. Mama lui
Ahmad a insistat ca hainele să ajungă la băiatul rudei sale.
Ahmad nici măcar nu le încercase, vroia să și-l imagineze în fața
ei purtând hainele. Deci ruda a venit să schimbe un șort albastru
și un tricou alb cu ceva roșu desenat pe el, așa cum Ahmad și-a
dorit.”
Din cauza bombardamentelor intense, oamenii construiesc
gropile de mormânt în avans, pentru a fi pregătiți. ”Le facem ca
să fie gata ca atunci când avioanele se opresc din bombardament,
să înmormântăm oamenii cât se poate de repede, pentru că adesea
cimitirele sunt țintă și ele”, spune un săpător de la ”Căștile albe”,
Rihani.29 de spitale sunt bombardate și distruse în ultimele șase
săptămâni, de la începutul lui mai până în 15 iunie 2019.
Soad Alaswad, membră a micșării politice feminine, dislocată
din Kafranbel ne mărturisește: ”după ce am mâncat după postul
de Ramadan, două rachete au lovit strada unde locuim. Am văzut
șrapnelul ducându-se către copiii mei ca niște cuțite. După ce am
realizat că am supraviețuit, am decis să-mi părăsesc orașul deși nu
mai voiam să fac asta înainte. Ne-am îndreptat spre Kafar
Karmen. Un prieten de familie ne-a întâmpinat, dar situația lui nu
era mai bună, erau de asemenea dislocați și locuiau într-un spațiu
restrâns. În acea noapte, ne-am îndreptat spre un subsol din orașul

76
Sarmada care era complet gol. Am bătut la uși pentru a
împrumuta o pătură sau cel puțin o pernă, dar copiii m-au oprit:
”Mami, e târziu, nu cunoaștem pe nimeni aici, cum ciocăni la ușă
dacă nu cunoști pe nimeni?” Eu, soțul și cei șase copii am dormit
pe pământ, o noapte rece de singurătate. Când m-am trezit
dimineața, copiii au vomitat din cauza frigului. Am decis să mă
întorc la Kafranbel să iau niște lucruri calde din casă. Soțul a vrut
să vină cu mine, dar am refuzat, nu vroiam ca ai noștri copii să-și
piardă ambii părinți într-o lovitură aeriană și nu vroiam să-l pierd
pe el. Am plecat în grabă. Mi-am reținut lacrimile în fața copiilor,
ultimul lucru pe care l-am auzit a fost să mă implore să nu plec.
Înainte, când plecam din Kafranbel, număram minutele până la
întoarcere, dar această excursie a fost un coșmar. Pe drum mă
gândeam la copii și mă întrebam dacă o să-i mai văd o dată. Când
am ajuns la Maraat al-Nu’man, la 15 kilometri de oraș, l-am rugat
pe șofer să-și deschidă walkie-talkie-ul astfel încât să auzim de
loviturile aeriene. I-am spus: ”continuă să conduci, dacă moartea
mi-e destinată mie, așa să fie”. Când am ajuns în Kafranbel,
străzile erau goale. Am văzut casele distruse de bombardamente.
M-am dus imediat la casa tatălui meu. Are 80 de ani și a refuzat
să-și părăsească orașul, la fel ca vârstinicii din Kafranbel. În jur
11 seara, am fost în casa mea și la lumina telefonului mobil, am
strâns lucrurile esențiale de care aveam nevoie. Am cerut un
camion, dar a fost dificil să găsesc. M-am dus apoi la Salqeen
pentru a găsi un loc de închiriat, dar peste tot era plin. Am văzut
oamenii stând în aer liber. Am închiriat un magazin pentru a ne
depozita lucrurile și am găsit o casă cu două camere mici
împărțită cu alți 38 de oameni. Dislocarea este un dezastru, nu e
diferit ca durere și cruzime de bombardamente. Unele familii
încearcă să se întoarcă acasă și trăiesc sub bombardamente din
cauza a ceea ce au suferit ca persoane dislocate. Ne temem că
regimul va bombarda și noile case și că moartea ne urmărește
oriunde ne-am duce”.
Doctorul Rashed al-Ahmad al cărui spital a fost bombardat de
regimul sirian mărturisește: ”Astăzi trăiesc cu conștința grea că

77
acum un an am făcut probabil o greșeală dând coordonatele
spitalului către ONU. Este clar că instituțiile care ar trebui să ne
protejeze au eșuat.”
Pe 20 iunie o ambulanță a organizației Violet transportând
răniți e bombardată și cei trei doctori, împreună cu persoana
rănită din ambulanță sunt uciși. Abdulkader, Sa’er și Mahmoud
sunt eroii uciși ai echipelor de salvare.
Pe 26 iunie sunt 10 civili uciși inclusi 2 voluntari de la
”Căștile albe” în timpul misiunii de salvare. 46 de orașe au fost
targetate, 73 de lovituri aeriene, 17 civili răniți, 10 civili uciși
inclusiv un copil și 2 voluntari de la ”Căștile albe”. Omar Kayyal
și Ali Kaddour sunt voluntarii de la ”Căștile albe” uciși în timpul
misiunii de salvare. Omar, de 28 de ani, e cunoscut pentru
dedicația în munca sa și pentru bunătatea și respectul față de
ceilalți. Întotdeauna când îl cheamă datoria, fuge la ambulanță și
aleargă să salveze vieți în ciuda tuturor riscurilor. Omar a pierdut
2 frați în război. S-a căsătorit anul trecut. Fratele său Mohamed,
de asemenea voluntar la ”Căștile albe” era la datorie când a primit
vestea devastatoare. Ali, de 29 de ani, nu era vorbăreț dar era
iubit de oameni. Nu se gândea decât la slujba sa. Ali și familia sa
s-au mutat în Khan Sheikhun după ce au fost dislocați din orașul
Mourek din Hama. Chiar dacă familia sa e în Turcia, a ales să
rămână în Siria la datorie. Omar și Ali erau cei mai buni prieteni
și au lucrat în aceeași echipă.
De la sfârșitul lui aprilie (26 aprilie) până pe 28 iunie au fost
129 de copii uciși. Lumea asistă pasivă la uciderea celor în jur de
1 milion de copii din Idlib.

***

De la sfârșitul lui aprilie până pe 1 iulie au fost peste 300.000

dislocați, cel puțin 522 civili inclusiv 129 de copii uciși, 6
lucrători umanitari uciși, 33 de facilități medicale atacate, 77 de
școli distruse. Pe 5 iulie e distrus și spitalul Hand in Hand din
Kafranbel, atacat a doua oară în două luni de regim și ruși.

78
 Oamenii din Idlib scriu mesaje papei Francisc cu ocazia
vizitei lui Țarului Putin la Vatican. Oamenii care lucrează în
domeniul medical, profesori și oameni dislocați îi spun papei să
oprească targetarea copiilor, caselor, spitalelor și școlilor. Era
papa Francisc care a spus: ”nu există război bun sau război rău.
Nimic nu poate justifica utilizarea instrumentelor de exterminare
împotriva oamenilor fără apărare.” Armele rusești ucid bărbați,
femei și copii în Siria și papa Francisc trebuie să urgenteze
oprirea bombardamentelor din Idlib. Și Bissan Fakih, director de
campanie la Campania Siria, cere ajutorul papei Francisc: ”Nu e o
problemă complicată. Ce vedem acum sunt oameni prinși sub
dărâmături ale propriilor lor case. Și se întâmplă că lucrătorii
umanitari vin să-i salveze și atunci vedem imaginile hainelor lor
însângerate și asta pentru că aceștia sunt și ei o țintă. Și aceasta
nu e o problemă complicată, este o problemă de umanitate”. Iar
papa Francisc spune că e foarte îngrijorat de civilii din Idlib.
10 doctori și lucrători umanitari printre care Miriam Orcutt,
Diana Rays, Ahmad Tarkaji, Mohamad Katoub, Paul Spiegel,
Leonard Rubinstein, Samer Jabbour, Munzer Alkhalil, Moham-
med Alabbas și Aula Abbara semnează o scrisoare prin care cer
acțiune internațională în ce privește situația din nordvest. Sunt
trei milioane în pericol, mulți dislocați din alte părți, inclusiv 1
milion de copii.
În Mhambel sunt uciși 13 civili, majoritatea persoane dislo-
cate, dintre care șapte copii pe 7 iulie. Fiindcă morga e prea plină,
cadaverele sunt ținute afară cu bucăți de gheață deasupra lor.
Pe 9 iulie avioanele au targetat o fermă din Maarat al
Nu’man, ucigând două femei și doi copii. Pe 10 iulie 6 civili,
inclusiv patru copii au fost uciși în orașul Jisr al-Shughur,
conform Campaniei Siria. Două spitale, unul în Saraqeb și altul în
Maarat al Nu’man au fost atacate. Trei civili au fost uciși în
Maarat Herma, inclusiv Mahmoud Mohamed al-Ali, voluntar la
”Căștile albe”. În timpul nopții victimele au atins 13 uciși și 34 de
răniți în cel puțin 18 orașe. Joi, pe 11 iulie cinci civili au fost
răniți și opt răniți în Jisr al-Shoughur. Centrul ”Căștilor albe” din

79
Khan Sheikhun a fost vizat de atacuri. Alți 19 civili au fost răniți
într-un atac din Kafir. Școlile sunt și ele atacate.
Pe 12 iulie e iar un atac și e ucis un civil și răniți mulți în
Idlib. Jurnalista Merna Al-Hasan mărturisește: ”Suntem aici în
centrul orașului Idlib. Unde avioanele au lovit locuințele de două
ori, în special din zona Sabea Bahrat. Aceste lovituri aeriene au
targetat casele civililor, ucigând un civil și rănind 10. ”Căștile
albe” după cum vedeți continua să caute și să salveze răniții prinși
sub dărâmături. După cum vedeți, este o mare distrugere a
proprietății civililor”.
La o lovitură aeriană dublă este ucis voluntarul de la ”Căștile
albe” Mohammed al-Shaw’wa în timpul operațiunii de salvare
după cum obișnuiește regimul. ”Targetează multiplu civilii și
voluntarii de la ”Căștile albe””, spune Abu Yamen, activist
media. Regimul consideră echipele de salvare ”Căștile albe”
teroriști..
Un film filmat de Aleppo Media Center îi prezintă pe Umm
Hayan în vârstă de 84 de ani dintr-o tabără de refugiați din Atmeh
și pe băiatul de 12 ani, Mamdouh, care o ajută. Mamdouh o ajută
pe bătrână să-l sune pe băiatul ei plecat în Turcia. Bătrâna vrea
să se reunească împreună cu fiul ei. El a făcut tot posibilul să o
aducă peste graniță, dar nu a reușit. ”Când mă veți ajuta să-mi
revăd băiatul? Când, dragostea mea?” Umm Hayan are 84 de ani
și a trait cinci războaie în Siria. Mamdouh și-a petrecut jumătate
din viață în război. Au format o prietenie deosebită. Îl
îmbrățișează pe Mamdouh. Nu și-a văzut băiatul de cinci ani. A
fugit în Turcia și nu-și permite să o aducă și pe ea. Mamdouh
organizează o convorbire video între ei. ”Am dat tot pentru tine.
De ce m-ai părăsit?” spune bătrâna. ”Mamă, am încercat totul,”
răspunde băiatul din Turcia. ”Dacă pot să te aduc în Turcia, te
aduc. Dacă nu, vin să trăiesc cu tine sub măslini”. ”Când?”
întreabă bătrâna. ”Am încercat totul, mama”. ”Vreau să-ți simt
mirosul din nou. Vreau să mor cu tine. Vreau să mor cu tine, nu
am pe nimeni în afara ta”. Plânge. ”Nu plânge, mama, nu
plânge”. ”Plâng pentru mine, plâng pentru mine, băiete”, spune

80
mama. ”Când te văd, inima mi se deschide. Nu mă uita, băiete,
spune bătrâna.” Umm moare însă și băiatul Mamdouh este rugat
să nu o uite la fel ca fiul ei. Băiatul, mutat la o altă tabără de
refugiați mai aproape de un spital (unde trebuie să meargă tatăl
lui bolnav), nu a fost în momentul morții ei (era în altă tabără de
refugiați) și trece pe la mormântul ei pentru a-și lua la revedere și
a-și cere scuze că pleacă.
Pe 16 iulie atacurile cu bombe au vizat Maarshoreen din Idlib
în piață și cartierele de locuințe. Au fost uciși 11 civili și răniți
zeci, cei mai mulți copii. Bombele au distrus casele și piața.
Incendiile au fost atât de puternice că unii au murit din cauza
rănilor provocate de ele. ”Căștile albe” au intervenit pentru
salvarea oamenilor și pentru a stinge focul. Pe 18 iulie au avut loc
8 atacuri aeriene la Jisr al-Shugour, ucigând un civil. Atacurile au
vizat centrul ”Căștilor albe”, distrugând echipamente medicale
care ajutau la tratarea răniților.
Rafeeq Al-Huroub, o persoană dislocată din Kafranbel, căruia
i s-a distrus magazinul mărturisește: ”Când a început bombar-
damentul, am stat în satul meu pentru că am crezut în importanța
de a sta cu vecinii și familia în asemenea circumstanțe urâte. A
sta împreună era esențial pentru a ne încuraja și a ne susține unul
pe altul. Pe lângă acestea, sursa mea de venit era magazinul din
sat, o altă motivație pentru mine de a sta. Am pus saci de sare pe
care le-am ascuns într-un perete în cazul în care are loc un atac.
Într-o noapte, când eram acasă, o serie de rachete cu mortar a
începutsă cadă asupra satului – exploziile erau enorme și înfrico-
șătoare. Când s-a încheiat rafala, m-am dus să verific magazinul,
singura mea sursă de venit și am descoperit că era distrus sever și
nu mai puteam să lucrez în el. Magazinul meu a avut un impact
asupra celor care au rămas în ciuda bombardamentelor. Toți
aveau un sentiment de rezistență și optimism văzând că
magazinul meu e deschis. După ce l-am pierdut, am decis să merg
undeva unde să fie mai sigur pentru a proteja viețile familiiei
mele. Îmi pare rău Kafranbel, am pierdut totul, acestea au fost
ultimele cuvinte pe care le-am pus pe pagina de Facebook. Sper

81
că atacurile se vor opri astfel încât să mă întorc la Kafranbel, să
repar magazinul și să mă întorc la lucru.”
Fotografia unui copil printre dărâmături a devenit viral.
Aceasta a fost făcută de Bashar Al-Shaikh. Pe 24 iulie, regimul a
bombardat zona rezidențială din Areha, din sudul Idlibului. O
lovitură aeriană a lovit clădirea, făcând patru etaje să ajungă la
colaps. Pe unul dintre etaje locuia Asmaa Naqouh de 29 ani
împreună cu copiii ei (6 copii), Amenah (12), Dalia (11), Remas
(8), Riham (5), Rawan (3) and Touqa (7 luni). Fotograful lucrează
pentru SY24 și a fost printer primii care au ajuns la locul faptei.
A început să filmeze și să facă fotografii, dar a auzit oameni
țipând. A văzut doi copii țipând printer dărâmături. A făcut
fotografii înainte ca acești copii să cadă și să atingă pământul. S-
a întâmplat în mai puțin de o secundă, în timp ce țipau ”tati, tati”
și tatăl lor striga ”doamne, copiii mei sunt OK, copiii mei sunt
OK”. Când au căzut, a închis camera și a alergat la ei. I-a cărat pe
doi dintre ei și a început să caute un medic. A oprit o mașină și i-a
dus la un punct de Crucea Roșie. Nu le puteau da tratament,
pentru că situația lor necesita o atenție specială. I-a dus la spitalul
Al Shami unde au primit primul ajutor și au fost trimiși la spitalul
principal din orașul Idlib. Din nefericire, fetița mai mare a murit
și băiatul mai mic este în stare critică din cauza căderii. ”Căștile
albe” au putut să salveze copiii dintre dărâmături. Amenah și
Remas au fost răniți și Dalia, Rowan și Touqa au fost răniți grav
și sunt în îngrijire intensivă.
Copiii, supărați că nu sunt lăsați la joacă, pun întrebări dure-
roase spune Esaaf Alrashid: ”Ce am făcut pilotului de ne bombar-
dează, de ce sunt copiii bombardați?” Părinții au dificultăți de a
răspunde. Fetița plânge uneori că este oprită să meargă la joacă,
alteori se resemnează. Când pleacă cu tatăl ei și se joacă pentru
câteva minute, bunica este foarte îngrijorată. De obicei, când se
bombardează se ascund sub o canapea gândindu-se că acolo vor fi
mai greu de găsit. ”Când a fost ultima lovitură aeriană în Ma'arat
al-Nu'man, beam cafeaua și ei erau lângă mine. Când aeroplanul a
lovit, am sărit speriați. Nepoții m-au îmbrățișat și au fugit spre

82
bucătărie, unde pereții sunt mai groși. Fețele lor erau palide și am
spus ”nu vă fie teamă, nu vă fie teamă”. ”Nu ne e teamă, ție ți-e”,
au spus ei. Deodată, am simțit mâna nepotului de trei ani ținând-o
pe a mea, încercând să mă asigure că e totul OK, spunându-mi
mie și surorii sale: ”este vântul puternic, nu o rachetă”. După acea
zi însângerată și știrea bombardamentelor, morții și răniții, am
văzut-o pe nepoata mea ținându-și păpușa, dar nu mai avea
picioare. Am întrebat-o de ce a făcut asta și a răspuns: ”păpușa
mea a fost lovită azi și o duc acum la spital”. Nu credeam că
imaginația copiilor va suporta toată această durere.”
Doctorii de la Physicians for Human Rights s-au adresat
Consiliului de Securitate ONU împotriva bombardării spitalelor.
Susannah Sirkin, director Physicians for Human Rights a vorbit
în Consiliu. ”Cercetătorii noștri au documentat bombardarea
spitalelor în ultimii 8 ani. Încă de la începutul conflictului, asaltul
neîntrerupt asupra spitalelor a fost un factor definitoriu și un
mijloc deliberat de a distruge.” ”Anii noștri de documentare a
distrugerii au revelat un puternic dispreț față de viața civililor”.
Au fost 578 de atacuri la spitale de la începutul războiului, peste
800 dintre cei atacați uciși și peste 80% victimele regimului și
aliaților săi. ”Aceeași distrugere este acum în Idlib, în nord-vest.”
”Cea mai gravă situație umanitară din secolul XI”. S-au găsit 43
de atacuri asupra facilităților medicale. Peste 500.000 de oameni
au fost dislocați. Chiar dacă au fost communicate coordonatele
spitalelor, acestea au fost totuși atacate. ”Spitalele care ar fi
trebuit să fie cele mai sigure din Idlib, sunt exact contrariul”.
ONU nu s-a ridicat la înălțimea atribuțiilor sale. ”Civilii au fost
lăsați singuri de Consiliul de Securitate care a eșuat să-i prote-
jeze.” ”Cerem încetarea violențelor asupra civililor” Și, de
asemenea, solicită investigarea distrugerii spitalelor. Și-și dedică
inițiativa curajului și dedicației celor ce au fost doctori sub focul
bombelor.
Regimul se pregătește de o încetare a focului, condiționată de
retragerea rebelilor 20 de kilometri. Nu știm dacă o va respecta.
Și nu o respectă. ONU va investiga atacurile asupra școlilor și

83
spitalelor. De pe 30 aprilie pe 2 iulie au fost ucise 835 persoane,
dintre care 201 copii. Între februarie 2019 și iulie 2019, au fost
ucise 799 de persoane, dintre care 216 copii și 166 femei. Peste
365.000 de persoane au fost dislocate din mai până în iulie.
110.000 au fost așezați în tabere, dar restul trăiesc sub cerul liber,
fără acces la corturi, servicii medicale, articole sanitare și apă.
Peste 50 de spitale și-au încetat activitatea. Pe 3 mai toate școlile
și-au încetat activitatea. Între 17 februarie și 19 iulie, peste 40 de
școli și-au încetat activitatea. Peste 399.000 de copii n-au mai
mers la școală și 2.436 de profesori au încetat lucrul. 10 persoane
au fost ucise, inclusiv 6 copii de la școală. Peste 7.000 de hectare
de grâu și orz au fost arse de la sfârșitul lui aprilie 2019. S-au
pierdut 21.000 de tone de recolte. Paguba este de 5 milioane de
dolari. Prețurile alimentelor au crescut cu 35%.

***

Pe 14 august e ucis Younis Balouz de la ”Căștile albe” în

timpul misiunii de salvare, printr-o lovitură dublă. De pe 26
aprilie 2019, data escaladării violențelor în Idlib, până pe 14
august, au fost masacrați 8 lucrători la ”Căștile albe”. Ceva mai
devreme regimul a targetat ambulanțele SAMS, ucigând pe
asistentul Mohammad Hosni Mchanen și șoferul Fadi al-Omar. Și
peste 440.000 de persoane sunt dislocate. Și peste 900 uciși de la
sfârșitul lui aprilie până în 15 august 2019. Doar între 11 și 15
august sunt dislocați 124.417 și duși către tabere unde mâncarea,
apa, medicamentele și adăposturile sunt precare. Pe 15 august
sunt uciși 14 civili într-o tabără de refugiați în orașul Hass, Idlib
și 30 sunt răniți. Ceva mai devreme în Ariha o fetiță a fost ucisă și
20 de civili răniți.
Pe 20 august regimul se apropie de cucerirea Khan
Sheikhoun. Peste 530.000 sunt dislocați, adesea sub cerul liber,
fără mâncare, apă, medicamente sau adăpost. De la sfârșitul lui
aprilie până pe 20 august, au fost 881 uciși, inclusiv 228 copii.
Printre armele folosite sunt arme incendiare, muniții cluster și

84
bombe butoi. În weekend, între 17 și 18 august, au fost uciși 34
de civili, inclusiv nouă copii, unul nenăscut și mama lui. ONU
face anchetă asupra distrugerii spitalelor, dar nu va lua măsuri.
Săptămâna trecută un paramedic și șoferul ambulanței au fost
uciși în Maarat al-Numan. A fost ucis și voluntarul de la ”Căștile
albe”, Younes Balouz în timpul misiunii de salvare.
”Maarat al-Numan este sub foc.”, spune Aishah Touma, lider
al comunității și mamă a trei copii care a fugit de atacuri. ”Copiii
noștri sunt sub foc. Zeci de rachete sunt aruncate asupra noastră.
Mă gândeam cum să explic sentimentele, ca mamă, când
avioanele lovesc o țintă și casele se clatină, iar mobila se
prăbușește în fața copiilor adormiți. Sunetul alarmei care anunță
că avionul va lovi din nou ținta. Nu știu ce să fac. Să-mi țin cei
trei copii în brațe? Vor acoperi brațele mele bine copiii? Știu că
nu-i pot proteja bine așa, dar e un instinct pe care nu-l pot
controla. Sistemul de avertizare ne atenționează de un nou atac
asupra aceleiași ținte, până când avioneale lovesc targetul de 10
ori. 23.000 de familii locuiesc în Maarat al-Numan și în jur de
8.400 de alte familii au migrat aici recent. În fiecare familie e o
mamă care trece prin aceleași emoții ca mine. Nu îl avem decât
pe Dumnezeu”.
Noor al-Dein al-Dimashqi, de 45 de ani, refugiată din Ghouta
de Est în Idlib s-a confruntat cu multiple dislocări, tortură,
arestare, blocadă și înfometare, după cum arată un articol al lui
Hussein Akoush în The Guardian. Și-a pierdut soțul în luna iulie
2019 din cauza bombardamentelor din Idlib în orașul lor Maarat
al-Numan, iar băiatul în 2014. ”Am construit o viață timp de 30
de ani și am suferit atât împreună. Gustul morții e amar și greu de
acceptat. Probabil singurul lucru cu care nu te obișnuiești
niciodată”. ”Bombardamentul este fără oprire. Devine exact cum
am experimentat în Ghouta”. Legat de soțul ei, ”Lucrul de care
mi-e cel mai dor este băutul cafelei împreună”. ”L-am pierdut pe
iubitul Saleem și pe tatăl său. Am pierdut casa. Sunt departe de
sora mea din Ghouta. Războiul nu s-a încheiat. Dar eu mă simt
învinsă.”

85
 Pe 30 august mii de oameni au protestat împotriva atacurilor
din Idlib, inclusiv din Bab al-Hawa la granița cu Turcia. Peste
1.000 de civili au fost uciși de la sfârșitul lui aprilie până pe 30
august și circa 500.000 au fost dislocați potrivit Campaniei Siria
și OSDO. Unii au încercat să treacă granița și au fost opriți de
turci, trăgându-se asupra lor și dând cu gaze lacrimogene.
Extremiștii de la Hayat Tahrir al Sham aflați în control asupra
zonei au tras asupra protestatarilor. Un nou acord de încetare a
focului a fost anunțat. Dacă va dura cât primul care a fost încălcat
după trei zile. Dar era necesar pentru a lupta cu teroriștii.
Teroriștii bebeluși.

***

Dar așa le trebuie câinilor ălora de teroriști (bebeluși îndeo-

sebi). Și mai e puțin până la distrugerea completă a celor 3 mi-
lioane de civili din Idlib (din care peste un milion persoane venite
din alte părți, care și-au pierdut casele deja și un milion de copii).
Situația economică din Idlib e proastă, nu sunt joburi, iar me-
dicamentele sunt rare. Mulți trăiesc doar cu ajutoare umanitare,
insuficiente și ele. Cumpără apă când își permit. De asemenea,
plătesc pentru a avea electricitate câteva ore pe zi. Oamenii alear-
gă pentru a-și încărca telefoanele înainte să se taie electricitatea
iar.
Ascensiunea rebelilor jihadiști, afiliați al-Qaida, de la Hayat
Tahrir al-Sham (HTS) în nordvest, în Idlib, Hama și Alep
agravează situația. Sunt reduse fondurile internaționale acordate
spitalelor. Furtuna a lovit regiunea, ucigând 15 copii dislocați.
Directoratul pentru Sănătate din Alep a dat alarma în ce privește
tăierea fondurilor din cauza ascensiunii jihadiștilor. Situația se
înrăutățește, spune Laila Kiki, director executiv al Campaniei
Siria. ”Criza umanitară se agravează căci familiile din taberele de
dislocați lovite de inundație și obligate să depindă de ajutorul
umanitar nu au îndeplinite milioane nevoile de mâncare, apă și
adăpost.”, spune Laila. ”Guvernele internaționale și organizațiile

86
umanitare trebuie să facă mult mai mult pentru a proteja copiii și
familiile lor de frig.” Centrele medicale sunt în pericol din cauza
tăierii fondurilor, centrele de poliție ca Poliția Siriană Liberă și-au
suspendat operațiunile, întreaga infrastructură civilă riscă să intre
în colaps. Echipele de salvare ”Căștile Albe” merg însă mai
departe. Consiliile locale alese democratic sunt pe punctul de a-și
încheia activitatea și părăsi Idlibul.
Reputația jihadiștilor e proastă, sunt acuzați de management
prost, autoritarism și preocupare pentru a răspândi legea islamică
în locul libertăților civile. Jihadiștii sunt caracterizați de abuzuri
și corupție spune Elisabeth Tsurkov, cercetător specializat în
Siria, de la Forumul pentru Gândire Regională. Aceștia sunt în
acest fel în ce privește 3 lucruri: colectarea taxelor, impunerea
unei interpretări stricte a legii islamice și persecutarea oponenților
(activiști, membri ai societății civile etc.). Echipamentele Poliției
Siriene Libere au fost cerute de HTS și deocamdată predate
consiliilor locale, spune Mahmoud Al-Abbi, translator de la
Poliția Siriană Liberă. Abbi spune că sunt deja lucruri în afara
legii precum răpirile și asasinatele. Activiștii sunt foarte
îngrijorați, mulți se gândesc să se ducă în nord în Afrin sau în
Turcia. O dată ce HTS își consolidează puterea, următoarea miș-
care este să țintească pe cei care se opun sau care reprezintă o
amenințare, spune Haid Haid, cercetător la Casa Chatam. ”Pre-
luarea teritoriului de HTS este o tragedie pentru cei care au stat
bravi pentru o Siria liberă și democratică timp de ani de zile. Doar
cu câteva luni în urmă, rezidenții din provincie au ieșit pe străzi
pentru a protesta împotriva unei conduceri extremiste.”, spune
Laila de la Campania Siria. ”Grupurile locale se tem de viitorul
comunităților și cer acțiune internațională și ajutoare”, spune ea.
Atarib, orașul, a fost cucerit de HTS care încearcă să obțină
legitimitate, conform unui reportaj al lui Hussein Akoush și Bilge
Kotan în TRT World. A încercat să evite confruntarea cu
populația. Pe lângă păzirea punctelor de control militar, jihadiștii
de la HTS merg în oraș cu pistoale și arme. Vor să câștige inimile
locuitorilor. Dar este un mare deficit de încredere. Sarout al

87
Shamal este un activist student care s-a opus HTS, regimului
sirian și Statului Islamic. În timpul ofensivei pentru Atarib, casa
activistului Shamal a fost lovită. Politica mai soft este menită
pentru a obține un grad de independență pe teren. Acum HTS
controlează consiliul local și poliția. Trebuia să fie alegeri pentru
consiliul local, dar acum e controlat de HTS. Spitalele au cerut
ajutor umanitar indiferent cine e în control asupra orașului. Poliția
liberă și-a întrerupt activitatea și a înmânat echipamentele
guvernului de salvare. În 2015, rezidenții din Atarib, cu Armata
Siriană Liberă au învins regimul și Statul Islamic. ”Era mult
altruism, flexibilitate și libertate în activitățile societății civile a
orașului”, spune Shamal înainte de venirea HTS. HTS nu doar a
hărțuit și arestat criticii, ci a și împușcat activiști și lideri religioși
care au denunțat grupul pentru violență. Dirar Samer, activist,
spune că arestările vor fi răspândite, activiștii fiind arestați zilnic.
Oamenii se tem să mai facă activități civice. Atât Shamal cât și
Samer se tem că orașul va fi etichetat ca paradis al jihadiștilor,
după cum cele mai multe organizații umanitare au încetat să
opereze aici. Voluntarii de la ”Căștile albe” (”White Helmets”)
spun că oamenii au rămas descoperiți. Moustafa Shami, activist,
și-a dedicat viața documentării crimelor HTS, cu riscul vieții. De
aceea, Moustafa a părăsit orașul ca să nu fie arestat. Și-a lăsat
familia și n-o va mai revedea curând.

88
 12. Lumina focului sacru în infern

Iată însă câteva exemple care sfidează legile infernului și aduc

lumina focului sacru în întuneric în nordvest. Zain, un băiat de
opt ani care și-a pierdut piciorul într-un bombardament, continuă
să meargă la școală și să joace fotbal. Vrea să devină medic
pentru a-i ajuta pe ceilalți. ”Merg la școală, apoi la fotbal cu
verișorii mei”. ”Aș vrea să fiu doctor pentru a-i ajuta pe cei din
jur”.
Ahmad Arafat lucrează la o organizație ce ajută copiii victime
ale războiului cu suport psihologic și educațional. Mulți copii se
confruntă cu traume precum moartea părinților și distrugerea
caselor. Rețeaua Hurras a ajuns la peste 40.000 de copii în ultimii
șase ani. Conduce și o librărie mobilă cu 1.500 de cărți. Acestea
se adresează copiilor de 6-14 ani și oferă cărți pentru 200-600
copii la fiecare vizită. Fondul Ahmad, în memoria micuțului
Ahmad ucis de bombardamente, strânge bani pentru mai multe
librării. Ameenah, după ce și-a pierdut cumnata (întâi la
închisoare, apoi în bombardamente), fratele și nepotul, Ahmad, în
urma unor lovituri aeriene, a deschis un fond dedicat educației
copiilor din Siria, în memoria lui Ahmad (cuprinzând inclusiv
centre mobile de educație și materiale de auto-instruire). Vrea să-l
țină minte zâmbind fericit. Abia aștepta să meargă la școală, dar
nu a mai apucat.”Vreau ca Ahmad să fie amintit pentru fericirea
pe care a adus-o în scurta sa viață. Vreau să fie reamintit pentru
visele lui strălucitoare de a avea o educație corespunzătoare,
visele care trebuia să fie drepturile lui”. Cărțile sunt utile pentru
unii copii precum Amjad care și-a părăsit satul din Latakia și nu a
mai mers la școală de doi ani. Acesta s-a bucurat că sunt adulți
care cred în el și speră că se va întoarce la școală. Rețeaua Hurras,
pe lângă cărți, oferă și suport psihologic pentru copii, activități

89
sportive, precum și de siguranță(de pildă, exerciții de evacuare
împreună cu echipele de salvare ”Căștile Albe” (”White
Helmets”).
Organizația Nabaa Al Haiyat sau Primăvara Vieții a adus cărți
și materiale educaționale pentru copii în tabăra de refugiații Jab
El Abyad Bwedeer din nordul Siriei. Copiii se bucură, iar noi
suntem fericiți să vedem copiii din Siria râzând și nu numai în
dărâmături, atacuri chimice, închisori de exterminare sau blocade.
Un nou website produs de Campania Siria (The Syria
Campaign) și organizațiile pentru drepturile omului, Peace
Direct, aduce poveștile celor din Idlib. Prin materiale scrise,
fotografii și clipuri video, prezintă viața din Idlib (vorba vine
viață, supraviețuire de fapt și, de multe ori, nici asta măcar).
Raed Fares a fondat în Kafranbel, Idlib Radio Fresh în 2013,
un post de radio care transmite inclusiv informații utile despre
război, nominalizat la Premiile Media One World din 2019.
Postul de radio a satirizat jihadiștii și regimul. Postul de radio a
rezistat extremiștilor, folosind cântece de păsări în loc de muzică
și utilizând un soft de îngroșare a vocii pentru a schimba vocile
prezentatoarelor și a le face să sune a voci masculine. Pe lângă
opoziția regimului și a jihadiștilor, postul de radio s-a confruntat
și cu tăierea subvențiilor americane. De asemenea, Raed a
supraviețuit unui atentat asupra lui în 2014. A fost și răpit și
torturat de jihadiști de câteva ori. Din nefericire, a fost ucis într-
un nou atentat în noiembrie 2018 pus la cale probabil de Hayat
Tahrir al Sham.
”Singurul lucru prin care putem crea o nouă Sirie este prin
societatea civilă. Nu există altă cale. Nu se poate prin arme, nu se
poate prin realități pe care alții încearcă să le impună” spunea
Raed. De asemenea, a declarat: ”ca jurnalist și activist am datoria
să combat poveștile fundamentaliste care se împrăștie către
oameni care nu au altă sursă de speranță în țara devastată de
război. Dacă nu eram noi și alte voci independente, teroriștii ar fi
fost singura sursă de informații despre Siria pe plan local și
internațional. De aceea, grupurile teroriste (și regimul) ne văd ca

90
pe o directă amenințare”. În decembrie 2016 a scris pe Facebook:
”Libertatea este o idee, o idee nu poate muri. Fresh este o idee, o
idee nu poate muri. Ideile nu pot muri, oamenii pot muri și vom
sta până când durerea se duce. O țara mea... de sacrificii! Nu pot
mulțumi îndeajuns celor care au fost solidari, scrisorile nu pot
aduce justiție emoțiilor mele, tot ce pot spune e: voi sunteți
Revoluția, Revoluția și-a salvat copiii.”
Iată ce spune prietenul lui Raed, Kenan, advocacy manager la
Campania Siria (The Syria Campaign) amintind de dăruirea,
curajul, rezistența și spiritul de sacrificiu ale lui Raed: ”Îmi
amintesc de nopțile fără număr cu el, după ce terminase
brainstormingul pentru un banner de protest sau desen animat.
Vorbeam despre toate: Siria, lume, revoluție, religie, viață și
dragoste. Puteam să-i ascult vocea la nesfârșit. Tot ce-mi doresc
acum e să o ascult din nou, astfel încât să mă umple de speranță
într-un moment întunecat și să-mi spună că totul e bine... probabil
îmi va aduce aminte că revoluția reprezintă o idee ce nu poate fi
ucisă. Raed a văzut atâta oroare și tragedii în fiecare zi. Regimul
l-a urât, iar islamiștii extremiști și ei chiar mai mult. Au amenințat
că-l ucid și aproape l-au asasinat înainte. Dar răspunsul lui a fost
să râdă la simplul gest de a renunța. L-am întrebat: nu ți-e teamă
că o să fii ucis? Și el doar râdea.”
A făcut și pancarte pentru protestele din fiecare zi de vineri,
ducând spiritul revoluției mai departe. A creat pancarte care
exprimă solidaritatea cu Siria, dar și internațională: ”Assad a
hipnotizat lumeași i-a ordonat să se comporte precum un ticălos.
Kafranbelul ocupat. 7.02.2012”, ”Am un vis. Să lăsăm libertatea
să sune din Kafranbel. Kafranbelul liber, 7.02.2012”, ”Bombele
din Boston reprezintă o scenă tristă cu privire la ceea ce se
întâmplă în fiecare zi în Siria. Acceptați condoleanțele noastre.
KNRC Kafranbelul revoluționar. 19.04.2013”, ””Să fii liber
înseamnă mai mult decât toată magia și toate comorile din lume”.
Robin Williams să se odihnească în pace. Revoluția siriană, Idlib,
15 aug 2014”, ”Stăm în solidaritate cu cei oprimați care nu pot
respira. #viața negrilor contează. Revoluția siriană, Kafranbel, 13

91
dec 2014”, ”Problema noastră nu e că Assad minte public, ci că
lumea face tot posibilul să-l creadă. Revoluția siriană, Kafranbel,
28 feb 2015”, ”2016 lumea se așteaptă la mai multă fericire în
timp ce sirienii așteaptă mai multe victime. Oricum, an nou
fericit. Revoluția siriană, Kafranbel, 2 ian 2016”, ”Până acum,
Assad a ucis 500.000 sirieni, 1800 dintre ei uciși cu ajutorul CW.
Cum poate lumea suporta asemenea crime? Revoluția siriană,
Kafranbel, 16 apr 2017”. Ne-am exprimat și noi solidaritatea cu
el și lupta lui pentru libertate, prin mesaje și poze pe Facebook și
Twitter la fel ca nenumărați alții din întreaga lume.
Artiști, persoane din mediul academic și scriitori condamnă și
ei printr-o scrisoare deschisă uciderea lui Raed. ”Noi, artiștii și
scriitorii care am semnat această scrisoare deschisă condamnăm
uciderea lui Raed Fares, omul din spatele pancartelor din
Kafranbel, care a devenit un fenomen în ce privește reflectarea
adevăratei esențe a revoluției. Apelăm la persoanele din lumea
academică, artiștii și scriitorii din toată lumea pentru a ne fi
alături și a aduce lumină asupra injustiției continue și reînnoite
împotriva poporului sirian.” (...) ”Fenomenul pancartelor din
Kafranbel a început într-un orășel marginalizat, neglijat de
decenii, care a dat naștere unei noi culturi. O cultură condusă de
Raed și oamenii săi care au visat la o Sirie democratică,
multietnică, un stat civilizat aparținând poporului și viitorului său,
respingând închisorile, uciderile, cenzura și obscurantismul”.
Memoria lui Raed este realizată și prin Oslo Freedom Forum
(unde participase și el pentru a vorbi despre revoluție și o Siria
democratică și liberă). ”Revoluția este o idee și ideile nu pot fi
ucise”, spunea Raed. Prietenii lui Raed au venit la Oslo Freedom
Forum pentru a-și aduce aminte de el și a celebra lucrurile în care
Raed a crezut: libertate, demnitate, drepturile omului. În ciuda
bombardamentului din Kafranbel, colegii activiști din localitate s-
au asigurat că legendarele pancarte au călătorit din Siria la Oslo
pentru a transmite mesajul. Raed a vorbit la Oslo cu un an înainte
de a fi asasinat, mai exact despre rezistența pașnică și construcția
unei Sirii libere și democratice. Călătoria lui Raed nu s-a încheiat

92
și nu se va încheia vreodată. Avem o datorie față de el și de cei
care au fost uciși pentru libertate.
La Radio Fresh, cel mai tânăr lucrător, Mounir al-Sheikh, are
numai 13 ani. Prezintă programele pentru copii după ce vine de la
școală din Kafranbel, Idlib. ”Lucrez din greu la școală, trăiesc cu
mama și fratele meu. Tatăl meu a murit cu mult timp în urmă.
Lucrez la Radio Fresh pentru a-mi ajuta familia să
supraviețuiască”. Hobby-ul preferat e fotbalul și jucătorul favorit
e Cristiano Ronaldo. Dorește să studieze la un colegiu de media și
să continue să prezinte programele de radio. Dorește să ajungă un
critic al programelor media. Mounir lucrează la radio de când
avea 10 ani.
În mijlocul ororilor, alt oraș din Idlib, Saraqib, a încercat să
reziste extremismului și regimului, să fie democratic, ba chiar a
organizat primele alegeri libere. Dacă restul țării era copleșit de
război, extremism și dictatură, Saraqib a încercat să ofere o
alternativă democratică după cum mărturisește activistul Omar al-
Hussein (arestat și el și torturat în detenție atât de regim cât și de
fundamentaliști): ”Într-un fel, Saraqib a evitat această soartă. A
oferit o istorie alternativă pentru întregul conflict sirian și
activistul Omar al-Hussein crede că cetățenii lui au încarnat
adevăratul suflet al revoluției. În acea seară, el și-a imaginat alte
mici democrații înflorind în Siria și că restul lumii începe să
înțeleagă în cele din urmă că țara lui are mai mult de oferit decât
sânge și tragedie”, se arată în articolul ”Ultimul bastion sirian al
libertății” al lui Anand Gopal din the New Yorker.
Tot în Idlib, ”Căștile albe” (Syria Civil Defence - ”White
Helmets”) organizează o cursă de biciclete pentru copii de Ziua
Internațională a Voluntarilor. Copiii primesc medalii și jucării.
Activista pentru drepturile femeii Nivin Hotary a fugit din
Ghouta în Alep, zona rurală. ”Cel mai greu moment a fost când o
bombă a căzut lângă casa noastră și nu am putut să-mi protejez
copiii, chiar dacă îi țineam strâns de mână. Îmi doream ca
organismul meu să fie mai mare și mai puternic pentru a-i apăra
pe copii”. Copiii au 6, respectiv 12 ani. A simțit un ”miros ciu-

93
dat” în aer. Era de la armele chimice. S-au ascuns la subsol. Are
coșmaruri că nu mai pot respira copiii ei. Familia ei trăiește acum
la Azaz, un orășel din nord. Chiar dacă locuiește într-o casă
închiriată și nu la cort, are permanent un sentiment de
instabilitate. Nu sunt garanții pentru securitate ca să se întoarcă,
regimul arestează lumea revenită. Ajutoarele internaționale sunt
reduse. Costul vieții e ridicat cu puține posibilități de lucru. Dar
activista spune că e înconjurată de femei curajoase, iar acestea
vor construi un viitor în Siria.
Muzna Aljundi este ingineră și director al Women Now for
Development în Idlib. Conduce un centru pentru drepturile
femeii. ”Războiul are un efect psihologic asupra femeilor în
termeni de depresie și anxietate”. ”Pierderea soților face femeile
mai vulnerabile pentru că trebuie să ofere copiilor”. Este și ea
mamă a doi copii. ”Împuternicirea femeilor pentru a juca un rol și
a-și folosi capabilitățile este necesară în comunitate.” Casa ei a
fost și ea bombardată. A distribuit coșuri de mâncare pentru
persoanele aflate în nevoie. Crede că revoluția nu s-a încheiat și
rolul de cetățeni și activiști este important acum.
Tot în Idlib Badriya Sultan este un radiolog ce își riscă viața
ca să salveze oameni și a pus la punct primul dispozitiv de
depistare a cancerului la sân. A absolvit Institutul de Sănătate din
Alep cu specializare în radiologie. A lucrat întâi la spitalul
național din Alep, apoi s-a mutat la o clinică privată din
localitatea ei, Maarat al-Numan din Idlib. A învățat timp de 17
ani de la doctorul cu care lucra. Apoi a venit revoluția. Erau lupte
între rebelii moderați și armata siriană. Au început să primească
răniții care aveau nevoie de ecografie și raze X, dar, fiindcă era
un punct de verificare militar al regimului, trebuia să aducă răniții
pe ascuns pe poarta din spate pentru a evita să fie prinși. Apoi
când au fost bombardamente, oamenii au început să fugă. Cei
care au rămas au pus bazele unui spital subteran, unde s-a dus
voluntar. Erau doar câțiva doctori care au învățat operații de bază
pentru a salva răniții. Multă lume a fugit, dar ea nu a putut să se
îndure să plece. A stat la spital doi ani și a predat și biologia la

94
școală pentru că profesorul se refugiase. Când Maarat al-Numan a
fost eliberat de controlul regimului în 2014, oamenii au început să
vină acasă și Orient a oferit fonduri pentru un spital bine echipat.
Atunci s-a întors la slujba de tehnician radiolog și la
monitorizarea femeilor însărcinate cu ecografii. Face ecografii și
pacienților bolnavi de cancer, dar nu se poate face tratament
chirurgical fără o mașină pentru mamografie. Aceasta se stricase,
iar organizația Syria Relief nu putea acoperi costurile. Pentru
mașină trebuia mers în zona regimului sau în Turcia. Până la
urmă a găsit un inginer care să repare mașina. Este singura care
funcționează din zona rebelilor. A realizat circa 1.000 de
mamografii. Pentru chemoterapie pacienții sunt trimiși la regim
sau în Turcia. ”Dacă este fond internațional sau nu, dacă regimul
vrea să continue să bombardeze sau nu, voi continua și nu mă voi
opri niciodată să ajut oamenii în nevoie. Aș vrea ca fiecare să
simtă așa, să aibă compasiune pentru cei bolnavi de cancer și să-i
susțină fără să renunțe la ei, să-i ajute să-și trăiască ultimele zile
înconjurați de speranță și dragoste, nu cu durere.”
În Idlib un fotograf Tim Alsiofi din Ghouta documentează
viața în Idlib și a realizat cartea ”Al tău cu adevărat”. Vara trecută
Tim a văzut pentru prima oară în ultimii 10 ani un lac în zona
rurală a Alepului: a petrecut ziua înotând, jucându-se în lac și
învățând să pescuiască. După șapte ani de război, mulți petrecuți
în asediul din Ghouta, mulți copii nu văzuseră niciodată un lac.
Fotografia de la lac apare în carte, alături de alte fotografii din
Ghouta și din Idlib. Alsiofi avea 18 ani când a început revoluția și
studia ingineria de sunet și muzica. A trebuit să abandoneze
muzica, în schimb s-a apucat de fotografie. ”În Ghouta în 2013
era imposibil de ajuns. Toate punctele de intrare erau închise și
era imposibil ca o felie de pâine să intre în Ghouta. Oamenii erau
schelete ambulante din cauza foametei”. A început să facă foto-
grafii și s-a specializat în asta în 2013. Fotografiile au fost gândite
ca o contrapondere a propagandei regimului și a rebelilor care își
aveau propriile reguli și recrutau militar lumea. Tim nu s-a axat
pe violență și moarte, ci pe viață, viața civililor. ”Am ținut

95
camera spre civili – oamenii oprimați care sunt vizați de gloanțe
(...) M-am concentrat pe subiectele umanitare, pe viața de fiecare
zi a oamenilor”. Tim a făcut note pentru fotografii. Într-una dintre
fotografii, Shaker, 12 ani, pescuiește la lac. În alta, un copil are,
în sfârșit, pâine de grâu. La expoziția asociată lansării cărții,
Bente Scheller, director al Heinrich Boll Foundation Beirut spune
că fotografiile exprimă realitățile vieții de război, arătând
dificultățile. Oamenii refugiați din Ghouta în Idlib se tem de
atacuri și să împărtășească soarta Ghoutei.
Mayson al-Misri a intrat la trupele ”Căștile albe” după ce
regimul a ucis 10 membri ai familiei sale și a învățat să-i ajute pe
ceilalți. Acum s-a refugiat în Canada. A lucrat patru ani din 2014
în 2018, scormonind prin dărâmături pentru a căuta supravie-
țuitori. Regimul spune că cei de la ”Căștile albe” trebuie să
moară. Așa merită ticăloșii ăștia de teroriști. Nu-i e teamă de
moarte, ci că va fi prinsă și torturată. A fost și reporter, încercând
să combată propaganda regimului. Iată ce mărturisește ea:”înveți
cum să o iei de la o stradă la altele în funcție de bombardamente:
avioanele regimului bombardează o locație, apoi se schimbă,
intervine un avion rusesc. Schimbarea durează în jur de 10 minute
– atunci trebuie să acționezi”. Nu este niciun loc sigur pentru o
femeie de la ”Căștile albe” așa că atunci când i s-a spus să
împacheteze, a făcut-o împreună cu soțul ei reporter și el, însă nu
și de la ”Căștile albe”. Au început o călătorie periculoasă trecând
de regim și rebeli. Au fugit timp de trei săptămâni, uneori fără
mâncare și într-o zi fără apă, înfricoșați că drumul nu e sigur și
pot fi arestați, pentru a ajunge la tabăra de refugiați Ayzak din
Iordania, apoi în Canada. Nici nu și-a luat la revedere de la
nepoți. Pe de o parte era regimul, pe de alta extremiștii de la
Statul Islamic. A trebuit să renunțe la rucsacul cu computerul,
camera foto și haine. A păstrat doar telefonul. Nu mai poate să
plângă. Păstrează pe telefon imaginile fraților morți, dar nu mai
poate să plângă.
Un film produs de Alepo Media Center despre persoanele
dislocate din Idlib a fost nominalizat la Oscar. Persoanele

96
dislocate din taberele de refugiați se confruntă cu ploi puternice și
frig. Duc lipsa ajutoarelor și au nevoie de combustibil, încălzire și
mâncare. ”Obișnuiam să trăim în case în Alep, dar bombele au
căzut asupra noastră, așa că am ajuns fără casă și trăind în corturi.
Suferim de frig”, spune un copil. ”Trăim aici de 6 ani, de 6 ani și
am primit doar un coș pe lună. Acum este iarnă, nu este combus-
tibil, nici încălzire, saltelele sunt ude, nu avem ce pune pe jos.
Trăim o viață de suferință și umilințe”, spune o femeie. ”Iarna
trecută a fost la fel, a trebuit să stăm aici. Nu avem nimic. Iarna
trecută a fost la fel, ploi, inundații, toate s-au udat și le-am scos
afară să se usuce în timp ce stăteam în cort în frig”, spune altă
femeie.
Fadi Alhalabi și Hasan Kattan, fondatorii Alepo Media Cen-
ter, nominalizat la Oscar, vorbesc despre dificultatea de a fi jurna-
list în Siria și de a căuta adevărul în pericol fiind. Între 2011 și
2019, a fost rănit de trei ori, spune Fadi. ”După ultima rănire, m-
am întrebat dacă să continui ca jurnalist ori să mă opresc”. Când a
auzit de Marie Colvin și cum a lucrat în zone periculoase, rănile
ei nu au oprit-o. ”Am fost inspirat de ea să continui ca jurnalist de
război”. Să fii jurnalist în Siria e o slujbă foarte periculoasă. Mulți
jurnaliști și-au pierdut viața. Siria este una dintre cele mai
periculoase țări pentru jurnaliști. Jurnaliștii sunt căutători de
adevăr, sunt vocea oprimaților. Dictatorii, inclusiv cei din țară, au
targetat mereu jurnaliștii pentru a-i aresta, răpi, tortura și executa.
Raed Fares, Khaled Issa, Shamel Ahmad și alții au plătit prețul
vieții ca jurnaliști.
Poliția Siriană Liberă din Alep este și ea plină de voință și
curaj ca echipele de salvare ”Căștile albe”. Regimul nu vrea ca ea
să funcționeze, nici extremiștii. Anchetază cazuri chiar dacă e
bruiată sistematic. Este și atacată de și de regim și extremiști, iar
membri ei sunt răniți sau uciși. Totuși, continuă, nu vor să cedeze
în ciuda dificultăților și a riscului de a-și pierde viața.
La a opta aniversare a 8 ani de la revoluție, Haneen El Sayed,
jurnalist, fotograf și activist din Idlib spune: ”vreau să spun că noi
oamenii din Idlib suntem încă aici, continuăm să ne apărăm

97
libertatea orice ar fi, nimic nu ne poate învinge”. Bombele
regimului și ale rușilor nu îi va opri în căutarea libertății. Al-
Assad a escaladat atacurile, oamenii sunt devastați și speriați, dar
revoluția va învinge pe termen lung. ”Sentimentul cel mai plăcut
pe care l-am avut a fost când am participat la proteste pașnice.”
Momentul în care și-a exprimat opinia și dreptul la liberă expresie
a fost de nedescris. E recunoscător revoluției pentru ce i-a dăruit,
pentru că i-a schimbat viața, l-a învățat să accepte sacrificii și să-
și respecte principiile de rezistență pașnică. A făcut poze și
pentru eliberarea deținuților, de pildă fotografia unei fete pe al
cărei chip scrie: ”tata, îl vreau pe tata”.
Spitalul Hope a deschis porțile pe 5 aprilie 2017 în Alep. A
fost construit pe ruinele celui bombardat și distrus. Oamenii au
donat 240.000 de lire pentru a construi un nou spital pentru copii.
Asociația Doctorilor Independenți își riscă viața pentru a avea
grijă de copii. Dr. Rola Hallam, fondator spune: ”Aveam nevoie
de ceva la care să contribuim, astfel s-a născut campania noastră”
”Banii pe care îi strângem sunt pentru spital. Nu credeam că
această campanie va fi virală. 50.000 de oameni din zeci de țări
de pretutindeni au strâns o sumă incredibilă, 240.000 de lire în
două săptămâni”. Medicii din Asociația Doctorilor Independenți
au decis să numească spitalul Hope. O doctoriță spune că oamenii
vor continua suportul și că se simte îndatorată: ”Vrem să
mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest proiect”. Pe 5
aprilie, spitalul își celebrează ziua de nașterea a doua. În 2 ani au
fost 98.707 consultații, a testat 26.309 persoane pentru malnu-
triție, a tratat 52.846 de copii. A oferit servicii medicale, suport
neonatal, dând speranță, salvând vieți gratuit în mijlocul conflic-
tului.
Din solidaritate cu protestul din Sudan al unei femei, colega
Mais de la Campania Siria a scris un mesaj din inimă: ”Sudanul
aduce speranță în inima mea siriană zdrobită”. Vederea femeilor
din Sudan care protestează împotriva dictaturii înseamnă mult
pentru lupta împotriva dictaturiide pretutindeni dar și mai mult
pentru femeile din Siria care s-au străduit să reziste tuturor

98
atrocităților din ultimii opt ani și în ultima decadă. În solidaritate
cu femeile și bărbații curajoși din Sudan am umplut multe inimi
zdrobite cu speranță, în lupta pentru libertate, egalitate și un viitor
mai bun. Copiii din Siria sunt solidari cu femeia protestatară din
Sudan, Alaa Saleh. Și în Sudan există violuri și abuzuri ale
protestatarilor. Mohammed Naji Al-Asam, figură publică și
secretarul Asociației Profesionale Sudaneze care a fost arestat pe
4 ianuarie, este eliberat și purtat pe umeri de protestatari.
Ali al-Sayyed a fost martor la 11 ani la uciderea întregii sale
familii în masacrul de la Houla, unde au fost exterminate 108
persoane de către regim și milițiile shabiha în mai 2012. Acum
Ali încearcă să-și reclădească viața în nordvestul Siriei, în Idlib.
”Mi-am văzut surorile ucise cu sânge rece. Shabiha le-a omorât.
Le-am văzut sângele, era oribil. Nu știam dacă visez sau nu. Eram
un copil. Aveam 11 ani.” Ali încă își amintește ziua în toate
detaliile ei urâte, dar a decis să nu renunțe. A urmat dislocarea
forțată către nordul Siriei și a decis să reia școala. ”Vreau să
studiez pentru a îmi atinge ambițiile și a construi un viitor pentru
mine. Trebuie să construim viitorul Siriei și să refacem civilizația
cu educație și cunoaștere, nu cu cultura sângelui și a uciderii a lui
al-Assad. Toți sirienii au dreptul la viață”.
Amal Hamo, voluntar la ”Căștile albe”, se luptă pentru
salvarea vieților oamenilor: ”în orașul meu nu sunt organizații
care să ofere asistență, mâncare sau adăpost. Doar ”Căștile albe”
stau pentru a-i ajuta pe cei care au rămas și care n-au unde să se
ducă.” Este voluntar la ”Căștile albe” de doi ani. A văzut lucruri
oribile. Cele mai îngrozitoare au fost în ultimele săptămâni.
Bombardează Rusia și regimul în regiunea sa Idlib. 190 au fost
uciși până în aprilie 2019, după datele ONU, lăsând impresia că
regimul vrea să recucerească zona. Doi membri ai ”Căștilor albe”
au fost uciși. Ea a trebuit să fugă după ce casa i-a fost
bombardată, dar își continuă lupta și misiunea. Munca de voluntar
a fost predestinată. A lucrat întâi ca asistentă la spitalul din Khan
Sheikoun. Când a început revoluția s-a oferit voluntar pentru a-i
ajuta pe protestatarii răniți la proteste, chiar dacă nu era plătită și

99
avea o situație financiară dificilă. Apoi a aflat de ”Căștile albe” și
a început să le admire. A aflat că ei căutau volntare femei pentru
centrul de femei. Prietenii au încurajat-o să aplice dat fiind
experiența ei medicală, dar soțul s-a temut de riscuri. Până la
urmă a obținut acordul soțului și s-a înscris la ”Căștile albe”. A
trebuit să înfrunte prejudecățile oamenilor (inclusiv din familie)
care considerau munca de cercetare și salvare a echipelor de la
”Căștile albe” ca pe ceva exclusiv masculin. Dar ea a continuat.
Pentru că trăiește într-o societate conservatoare, bărbații voluntari
sunt respinși uneori de la salvarea femeilor și acordarea primului
ajutor, așa că sunt atunci invitate femeile. Este una din cele 8
femei voluntare. Merg la școli pentru a crește cunoașterea asupra
normelor de protecție în timpul atacurilor. Centrul unde lucrează
a fost targetat de câteva ori de regim. A fost de multe ori în fața
morții. Își amintește de atacul chimic din 4 aprilie 2017. S-a trezit
la 6 când a auzit sunetul a trei lovituri aeriene. A văzut oamenii
alergând, apoi a văzut oamenii sufocați. Nu poate descrie în
cuvinte oroarea. Peste 80 de persoane au murit. A văzut copii
făcându-se albaștri că nu mai puteau respira și femei însărcinate
murind. Câteva luni mai târziu, a fost bombardat și distrus și
singurul spital, așa că a fost nevoie de evacuare a răniților cu
singura ambulanță disponibilă. I se pare de neimaginat ca un oraș
de 100.000 de persoane fără spital. Își amintește de un copil în
convulsii care avea nevoie de ajutor medical și care a fost dus
prea târziu la Maarat al Nu’man. Regimul își continua
atacurile, inclusiv cu muniție cluster. Multe victime sunt
femei și copii. ”Căștile albe” iau răniții și îi duc la cel mai
apropiat spital. Peste 100.000 au fugit. În oraș nu există
decât ”Căștile albe” ca ajutor. ”Acum că s-a făcut a opta
aniversare a revoluției, vorbesc pentru fiecare femeie și
bărbat din Siria aici când când cer lumii să ne salveze să
oprească crimele barbare ale regimului împotriva noastră.
Avem nevoie să stați alături de noi și să ne susțineți, astfel încât
să mergem înapoi acasă, să avem grijă de familiile noastre și să
ne ajutați să construim o Siria liberă și în pace.”

100
 Campania Siria a făcut un plan de ajutorare și strângere de
fonduri pentru „Căștilor albe” când au fost nominalizați la
Premiul Nobel și nu l-au câștigat: au strâns însă un milion de
dolari pentru ”Căștile albe”. Sponsorizează și Familii pentru
Libertate care și-au dedicat viața găsirii, eliberării și justiției
pentru cei 100.000 de dispăruți.A făcut și un raport prin care se
arată cum distorsionează O,NU (O,NU, united nothings)
fondurile pentru ajutoare, privilegiind regimul. A strâns fonduri
pentru ca Radio Fresh, singurul radio independent și revoluționar
din Kafranbel să continue să existe. A încercat să ajute și oamenii
aflați sub blocadă, în Daraya sau Ghouta, muritori de foame,
făcând o mică bucătărie locală care hrănește mii de persoane.
Nazeer Abbas,activist media de la Radio Fresh, vorbește
despre eroismul echipei de la Spitalul Chirurgical din Kafranbel.
Spitalul a fost atacat de regim de cel puțin 100 de ori și a fost scos
din activitate de 15 ori, dar doctorii s-au zbătut să-l redeschidă.
Spitalul a fost fondat de voluntari în 2011, pe timpul revoluției,
pentru a îngriji protestatarii răniți la proteste. Când Kafranbel a
fost eliberat de regim, spitalul s-a extins și a fost mutat într-o
clădire mai mare. În 2018, spitalul a fost distrus complet de
atacurile regimului și s-a mutat iar. Este format din aproximativ
40 de medici și personal medical, cei mai mulți din Kafranbel. Au
avut pacienți pe moarte și rude. Doctorii sunt foarte curajoși și
umani. Ahed, care se ocupă cu cumpărarea lucrurilor pentru
spital, are o inimă largă, ajută răniții și plânge când vede cazurile
grave. Într-o zi, spitalul a primit o mamă cu copiii răniți. ”Te rog,
mamă, nu ne lăsa”, plângea Ahed. Natheer e asistent medical-șef,
un om muncitor și care inspiră echipa. Rami este tehnician pentru
radiografii, îl vedeți cum răspunde neobosit și pentru 30 de
investigații în același timp, întotdeauna zâmbind și iubit de
fiecare din oraș. Munaf, asistent medical ajută răniții veniți cu
ambulanța, tratează rănile: aleargă peste tot și servește cât mai
mulți pacienți posibil. Mohamed Abed, tehnician de laborator și
cel mai bun prieten al lui Nazeer, se teme de atacuri și bombe,
dar, de fiecare dată când vede răniții, uită de frica sa. Aduce

101
rezultatele de la laborator, transferă sângele și merge în camerele
de operații cât de repede poate. De fiecare dată când
supraviețuiește unui atac la spital, se simte renăscut. Noura,
asistentă a înfruntat moartea de multe ori. Este mereu nervoasă și
temătoare, dar nu vrea să încheie munca. Când a tratat oameni
victime ale unui atac chimic din Khan Sheikhoun, s-a molipsit, a
făcut o alergie, nu a mai putut să respire și a leșinat. Dar îndată ce
și-a revenit, s-a întors la muncă. Doctorii sunt plătiți puțin și
lucrează în condiții grele sub amenințarea morții. Spitalul are însă
o echipă de fotbal care participă în turnee locale.
O pisică salvată de ”Căștile albe” a ajutat la salvarea unui cuplu
din dărâmăturile din Idilb, Jisr al-Shughour, după explozie,
chemându-i pe cei de la ”Căștile albe” și arătându-le că mai sunt
acolo. Oamenii salvați au spus că este un perete deasupra lor. Că
sunt pietre deasupra lor. Li s-a spus să stea liniștiți și să aibă
răbdare. O pisică mieuna între timp și se auzeau sunete ciudate de
sub dărâmături. Pisica fusese rănită. A condus însă echipele de
salvare spre proprietarii aflați sub dărâmături. A atras atenția
voluntarului Abdoul Raouf. În ciuda mutării pisicii, se întorcea.
Știa ce voluntarii nu știau că familia era înmormântată acolo.
Echipa de salvare a început să caute. Au tras pe un bărbat și o
femeie, soția acestuia, supraviețuitorii exploziei.
Rouba Mhaissen a primit premiul Vital Voices Global
Leadership pentru drepturile omului. Rouba este creatoare și
directoare Sawa pentru Dezvoltare și Ajutor, o organizație care
lucrează pentru a susține și a da putere refugiaților din Liban. Iată
ce spune ea: ”într-o lume care se mișcă repede nu suntem cu toții
cumva refugiați? Izolați în orașele noastre, tânjind să fim văzuți și
să aparținem, să fim acceptați pentru ce suntem, nu pentru
circumstanțele pe care le-am moștenit. Este interesant cât de mult
ne dorim lucruri ca: să fim în siguranță, să avem o casă caldă, să
iubim și să fim iubiți. Am cunoscut lideri de state care în primele
interacțiuni mi-au arătat pozele copiilor. Și când merg în tabăra
de refugiați, mamele îmi arată exact același lucru. Și dacă suntem
toți la fel, înseamnă că nu trebuie să ne fie greu să ne susținem

102
reciproc. Dacă toți ascultăm, înțelegem și ne acceptăm unul pe
altul, susținerea devine o demnitate. Am făcut-o prin SAWA.
Vocile Vitale au făcut-o cu noi. Știu ce credeți. Scala problemelor
este copleșitoare. În Siria jumătate de milion au murit pentru
libertate, justiție și demnitate. Dar, după cum am văzut în seara
asta, aceste probleme sunt universale și această lume imensă nu e
altceva decât cercuri mici și interconectate pe care le putem ușor
afecta. Deci atunci când te întrebi ce să faci în fața unei asemenea
probleme uriașe, vă spun, ascultați înainte de a vorbi, zâmbiți
persoanei de lângă voi din tren sau sunați-o pe mama voastră!
Totul este interconectat uimitor și putem schimba lumea din
punctul în care ne aflăm. Deci dacă vreți să salvați lumea, faceți-
vă viața după ceilalți și totul se va întoarce la voi”.
”Căștile albe” au primit premiul Muzeului Holocaustului Elie
Wiesel din Statele Unite pentru activitatea lor salvatoare de vieți.
Raed al- Saleh, șeful ”Căștilor albe”, vorbește despre lupta
pentru a salva vieți, situația din nord-vest și indiferența
comunității internaționale: ”organizația mea încă lucrează pentru
a salva vieți în Siria chiar dacă lumea se uită în altă parte”. În
Idlib, situația este gravă, în ciuda acordului de deescaladare, au
escaladat atacurile și au fost uciși peste 190 de persoane și
dislocând 106.000, din februarie 2019 până în mai. Am fost
martorii campaniilor de distrugere din Alep, Daraa și Ghouta de
Est, în care zeci de mii au fost uciși și sute de mii dislocați. După
victorie, cetățenii au fost puși să aleagă între dislocare în Idlib și
rămânere cu arestare și torturi. În nordvest sunt acum 4,5
milioane civili dintre care mulți dislocați, de aceea un atac la
scară largă este catastofic. Cu granița Turciei închisă, civilii nu au
unde să fugă. Multe guverne au tăiat ajutoarele pentru societatea
civilă pe motiv de extremiști chiar dacă populația este ostilă
jihadiștilor și are nevoie disperată de ajutoare. ”Căștile albe” sunt
încă operaționale, având 2.850 de voluntari. Este o muncă
periculoasă și devastatoare emoțional. Luna trecută doi voluntari
au fost uciși de regimul care vede în ”Căștile albe” un pericol de
targetat. ”Căștile albe” ajută la salvarea nu numai după

103
bombardamente, ci și în situații de urgență cum ar fi inudațiile.
Dacă va fi un atac la scară largă în nordvest, nu își vor mai
îndeplini misiunea. Solicitările de pace sunt privite cu rezervă de
Rusia și regim, în fața unei comunități internaționale absente. Au
fost mai mult interesați de Statul Islamic deși regimul a ucis mult
mai mult. ”Acum, că numărul morților a depășit 500.000 și au
fost peste 300 de atacuri chimice, nevoia de a trage la răspundere
și de a obține sfârșitul masacrelor este mai puternică ca oricând.
(…) Cer oamenilor din întreaga lume să stea de partea sirienilor,
pentru a susține cererile pentru o societate liberă, în pace și
democratică. Am fost lăsați baltă de politicieni, dar sper că
oamenii obișnuiți vor asculta cererea noastră de a opri războiul și
de a proteja civilii din Siria”
De ziua muncii, în Kafranbel, milioane de lucrători inclusiv
femeile din Siria care lucrează în condiții de război, sărbătoresc
ziua muncii. Zakia lucrează în rețeaua ”I am Her” care se
focusează pe participarea femeilor pentru a ajunge la pace. Iată ce
ne mărturisește Zakia ”Îmi place locul meu de muncă, îmi
permite să creez impact prin împuternicirea femeilor în politică și
domeniul drepturilor omului”. Saafa, o asistentă,își vede locul de
muncă ca pe o datorie umanitară. Iată ce spune: ”În ciuda
numeroaselor provocări și a fi departe de copii și familie sunt
fericită că pot să ajut”. Fatima celebrează ziua muncii în ferma ei.
”Doresc femeilor viteză bună, să muncească și să se miște mai
departe, să lucreze fără întrerupere până nu mai au nevoie de
nimeni”.
Khaled Issa, un jurnalist independent a documentat crimele
împotriva poporului sirian. A fost ucis de un dispozitiv exploziv
în Alep în iunie 2016.
Shamel Ahmed era un fotograf și activist din Alep. În 2016, a
fost ucis de o lovitură aeriană a regimului împreună cu soția sa.
Le-au supraviețuit trei copii mici.
De Ziua Internațională a Libertății Presei, iată câteva exemple
de jurnaliști care înfruntă cu curaj războiul. Zaina Erhaim este o
jurnalistă și feministă acum refugiată în Marea Britanie. A luat

104
premii internaționale și face reportaje pentru Institutul pentru
Război și Pace.
Kholoud Helmi este o jurnalistă câștigătoare de premii și
fondatoare al Enab Baladi, un ziar stabilit în 2011 despre Siria. În
2016, revista Marie Claire a numit-o ”cea mai curajoasă femeie
din lume”.
Waad Alkateab este o jurnalistă și producător de film din
Alep. Reportajele ei despre blocada din Alep au apărut pe
Channel 4 și a primit și un premiu Emmy.
Abdulmonam Eassa este un fotograf câștigător de premii din
Damasc. Mai mult de 1.000 dintre fotografiile sale au fost
publicate de France Presse.
Haneen El Sayed este o fotojurnalistă din Idlib care lucrează
sub pseudonim. A întâmpinat probleme căci societatea e reticentă
la femei-jurnalist, dar continuă să furnizeze fotografii, rapoarte de
presă și clipuri video.
Hiba Barakat e o jurnalistă din Alep. A făcut reportaje pentru
Al Jazeera și pentru ziare locale. Este hotăr
âtă să urmeze cariera în jurnalism în ciuda presiunilor făcute de
grupurile armate.
Merna Alhasan este singura femeie reporter din Idlib. Și-a
început cariera în 2015 când a trebuit să renunțe la cursurile
universitare din cauza bombardamentelor regimului. Lucrează
pentru Orient TV acoperind atacurile regimului și povești
umanitare.
Judy Arash este fotograf din Homs, dislocată în Alep. A
lucrat pentru Enab Baladi și alte ziare locale. De asemenea, este
trainer pentru tinere jurnaliste.
Khalil Alachawia este un fotojurnalist cu specializare la
universitatea din Damasc. Lucrează cu Reuters și este acum în
Turcia.
Yehya Alrejjo este un fotograf independent care a lucrat cu
NBC, BBC și alții. A contribuit la filmul ”Faraway Land” și la
impactul războiului asupra lumii.

105
 Fadi Alhalabi și Hasan Kattan sunt jurnaliști independenți la
Aleppo Media Center, fundat de cei doi.
Aisha Touma este fondator și manager al Yasmeenat
Souriyat, un grup de 12 femei dislocate din 6 orașe diferite,
stabilit în Maarat al-Numan, Idlib care oferă ajutor, training și
suport psihologic dislocaților. ”Zeci de mii au fost forțați să fugă
de pe aprilie 29 cei mai mulți din Hama rurală și de nord, ca
rezultat al escaladării atacurilor regimului și Rusiei. Au mers la
autostrada care merge spre granița cu Turcia și am văzut familii
fugind în camioane. Nu pot descrie cât de sfâșietoare e această
scenă. Nici vorbele, nici fotografiile nu pot descrie realitatea
oribilă. O simplă privire la autocare m-a făcut să simt toată
durerea din lume – copii, vârstnici, persoane cu dizabilități,
lucrurile puține pe care oamenii și le iau cu ei. Situația umanitară
este cea mai proastă. Sute de familii caută un loc să se instaleze.
Vremea devine mai toridă, copiii sunt expuși prafului și
insectelor. Chiar și un cort prăpădit a devenit un vis pentru unele
familii. Am început să facem mese pentru dislocați la centrele
noastre pentru că toate magazinele s-au închis în urma
bombardamentelor. În ciuda bombardamentelor, am mers pentru
a distribui mesele. NU ne-a mai fost frică pentru noi când am
văzut valul masiv de persoane dislocate. Criza pe care o
traversăm are nevoie de fonduri de la guverne și nu avem timp să
așteptăm ca organizațiile internaționale să răspundă. Încurajăm pe
fiecare să facă ce poate pentru a oferi asistență umanitară celor
dislocați, să le arătăm că suntem aici pentru ei, că nu vom sta și
ne vom uita cum suferă. Suntem cu toții în asta implicați.”
Mohamad Johar este un fotograf care a pozat ultima masă
neterminată a unor persoane dislocate din Khan Sheikhun.
Aceștia a trebuit să-și întrerupă masa și să fugă din cauza
bombardamentelor. Era în ziua de Ramadan când se postește în
timpul zilei, iar seara doar se mănâncă. Această masă include
felurile preferate ale copiilor. Mama a rămsa văduvă în urma
bombardamentelor.

106
 Cei de la ”Căștile albe” din Atareb, Alep donează sânge.
Acest sânge va fi direcționat spre spitale și va fi oferit răniților.
Aisha Touma, fondator și director al Yasmeenat Souriyat,
care ajută oamenii dislocați, mărturisește după vizitarea
oamenilor dislocați pentru a le oferi mese: ”În țara mea, nu sunt
drepturile omului, nu sunt drepturile copilului, nicio lege, nicio
umanitate. Am văzut o femeie de 70 de ani care a fost dislocată
de cinci ori în anul acesta, a pierdut doi băieți și are grijă de opt
nepoți. Am întrebat-o: ”unde stați cu toții?” Mi-a arătat unde
dorm și unde fac duș, puteți vedea în fotografie. Nu-mi venea să
cred, nu este un loc în care să vrei să trăiască un om. Îmi aduc
aminte de bunica, cum mergeam toți s-o vizităm și gătea pentru
noi și ne răsfăța. Bunica pe care am vizitat-o a pierdut tot, dar nu
și zâmbetul și inima bună.”
SAMS rămâne unul dintre puținele centre medicale care
continua să ofere servicii medicale în condiții inimaginabile. ”Eu
și fratele meu eram la fermă când s-au intensificat bombar-
damentele. Nu am găsit un loc sigur să ne ascundem. Am petrecut
12 ore sub dărâmături”, spune Jamal, 25 de ani din Hesh, Idlib.
Jamal își amintește cumplita experiență de a aștepta după medici
și echipele de salvare de la ”Căștile albe”. Fratele lui a fost însă
ucis. La spital, i s-au făcut testele necesare și de raze X pentru a
vedea dacă nu suferă de sângerare internă și/sau are oasele rupte.
”Din fericire, Jamal nu are oase rupte sau răni mari deschise,
oricum, a suferit multiple contuzii”, spune Dr. Mahmoud al-
Salama. ”Are nevoie de înlocuire de fluid intravenosde volum
mare și a fost admis pentru monitorizare și analize zilnice.”
SAMS continua să-și facă datoria, iar Jamal se va însănătoși. Va
fi bine… Însă pentru cât timp?
Oamenii din Idlib scriu pe un zid versurile din ”Hey, you”,
”The Wall” al lui Roger Waters: ”Hey you, don’t help them to
bury the light”, după ce Roger Waters a negat crimele împotriva
umanității comise de regim.
În a doua zi de Eid, oamenii încearcă să sărbătorească în
ciuda bombardamentelor. Copiii sub opt ani nu au văzut altceva

107
decât război și acum atacurile sunt și mai puternice. Organizații
umanitare au încercat să aducă zâmbete copiilor dislocați.
Organizația Violet a adus lanterne, povești, teatru de păpuși și
distribuție de haine pentru copii. Cei de la Violet au organizat un
spectacol ”Dr. Shehab, Nayzak și corabia magică”. Actorul Walid
Abo Rashed a organizat un teatru de păpuși pentru copiii
dislocați.Un frizer a venit să tundă copiii dislocați prin
organizația Violet.
Aishah Touma, fondator și director Syrian Jasmines care ajută
persoanele dislocate ne mărturisește: ”Am vorbit cu un grup de
femei dislocate în ziua dinainte de Eid când am auzit o fată
plângând și m-am întors către ea. Trăind împreună cu celelalte
femei sub măslini, mi-a spus: ”Trebuie să fac duș cu hainele de pe
mine.”. Numele fetei e Doha. Are 13 ani, dar durerea din ochii ei
o face să pară mai în vârstă. Pentru o fată tânără ca Doha să nu
aibă o baie privată să facă duș, să nu aibă un loc propriu unde să-
și schimbe hainele, să stea și să doarmă în aer liber cu străini
pretutindeni în jur asta i-a frânt inima. Sunt sigură că Dohăi îi e
dor de familie, sunt sigură că i-e dor de a avea intimitate pentru a-
și face hobby-urile. Sunt sigură că Eid i-a adus aminte de
memoriile sale și de aceea nu și-a putut reține lacrimile. Doha e
una doar din miile de fete din Idlib care și-au pierdut drepturile de
bază.”
Abdulbaset al-Sarout, fotbalist de 27 de ani a luptat pentru o
Sirie liberă și fost ucis în bătălie contra regimului în Hama. A
condus zeci de mii de protestatari în Homs, cântând pentru
libertate și justiție și improvizând cântece care s-au extins și în
alte orașe, aducând acolo revoluția. A fost star în documentarul
premiat la Sundance ”Întoarcerea la Homs” al regizorului Talal
Derki. Mama lui a pierdut deja alți patru copii, e al cincilea.
Eroismul său va trăi mereu în inima celor ce visează o Sirie
liberă. ”Revoluția este revoluția popoarelor și popoarele nu sunt
învinse niciodată.”, spunea el.
Acum trei ani, când Alepul era bombardat, parlamentara
britanică Jo Cox a luptat pentru protecția civililor. ”Nu este etic

108
să-ți dorești ca bombele-butoi să se oprească când ai capacitatea
de a le opri”. De la moartea ei din 2016, mii de civili au fost uciși
și sute de mii dislocați. Prietenii și familia lui Jo Cox, inclusiv
sora ei întreabă printr-o scrisoare, ce faci dacă ai fi prim ministru
pentru a-i salva pe cei un milion de copii din Idlib? Trimite astfel
un mesaj către premier și noi toți expediem mesaje către guvern și
către parlament.
Waad Alkateab cere politicienilor din Marea Britanie să
salveze Idlibul: ”Am fost în Alep în bombardamente și știam că
avem cel puțin un campion afară și acest campion era Jo Cox. Din
nefericire, trei ani mai târziu, situația în Idlib e gravă și cred că
fiecărui lider, politician din Marea Britanie îi pasă de suferința
din Idlib. Solicit ca, la fel ca și când ar fi copiii lor, să protejeze
acești un milion de copii care sunt sub bombardament”. Waad
este acum în Londra și face campanie anti-bombardamente. Waad
este un cineast și jurnalist câștigător de premii care a transmis
despre bombardamentetele din Alep. Serialul ”În Alep” a
documentat pentru Channel 4 bombardamentele din Alep. A
câștigat un premiu Emmy pentru opera sa. Primul său film
”Pentru Sama” este o scrisoare de dragoste pentru fetița sa.
Acesta spune povestea celor 5 ani de revoluție din Alep, îndră-
gostire, căsătoria și nașterea în mijlocul bombardamentelor. ”Pen-
tru Sama” a câștigat premiul Prix L’Œil d’Or la Cannes în 2019.
Radio Fresh din Kafranbel a primit Premiul Special al One
World Media pentru faptul că e un radio independent dintr-o țară
în curs de dezvoltare. Premiul vine după șapte luni de la
asasinarea lui Raed Fares, incredibilul fondator al său. Înfruntând
regimul și extremiștii, Raed a transformat radioul într-unul
independent care a vorbit fără frică împotriva regimului și
extremiștilor șia unit oamenii din Kafranbel. Acum, că sunt
bombardamente ale rușilor și regimului, radioul ajută avertizând
cu privire la bombardamente și continuă să salveze vieți.
Jurnalista Hiba Barakat vorbește despre drama femeilor în
război în Teen Vogue: ”Sunt multe subiecte dureroase despre
tinerele fete și femei din Siria, aș avea nevoie de o carte. Poveș-

109
tile femeilor siriene care se luptă cu mariaje forțate din cauza
presiunii războiului, ale singurătății și dislocării, care au lăsat
școala și și-au abandonat visele. Războiul e un blestem de care
suferă femeile cel mai mult. Ne-a făcut mai puternici, dar de
asemenea ne-a distrus pe mulți dintre noi. Îmi fac griji în special
pentru fetele și femeile din nord-vest, aflate sub bombardamen-
tele puternice ale Rusiei și ale regimului. Cum să continue educa-
ția în aceste condiții?”
Iată ce ne mărturisește Tawfik, un voluntar de la ”Căștile
albe”, tatăl a trei fete, de Ziua Tatălui: ”Înainte să mă duc la
lucru, îmi pun casca și-mi sărut fetele de la revedere, știind că e
posibil să nu mă mai întorc, atât de riscantă e slujba mea. Cel mai
prețios moment a fost atunci când fetele m-au surprins la lucru,
mi-au luat casca și au cerut să facă poze cu mine. Sunt foarte
îngrijorat pentru ele și aș face orice pentrua le proteja de bombar-
damentele zilnice”. Fetele îl așteaptă să vină să se joace cu el și
sunt mândre de ce face el.
Brita Hagi Hassan a început greva foamei în fața sediului
ONU din Geneva din solidaritate cu dezastrul umanitar din Idlib
și a făcut-o aproape o lună. 50 de oameni din întreaga lume au
preluat greva foamei și fac și ei.
Familii pentru Libertate sunt în solidaritate cu victimele
războiului din Bosnia, s-au întâlnit cu asociații ale supravie-
țuitorilor și au vizitat monumentul dedicat victimelor masacrului
de la Srebrenica.
Abu Shaimma este responsabilă pentru Fondul Eroilor adresat
”Căștilor albe” rănite. Strânge bani pentru voluntarii răniți. Trei
voluntari au fost uciși de pe 26 aprilie pe 16 iulie și sute au fost
răniți. Pe 29 aprilie a fost bombardat un centru al ”Căștilor albe”
cu o pagubă de 500.000 de dolari. De pe 26 aprilie, de când a
început escaladarea violențelor în Idlib, 1.564 au fost salvați de
”Căștile albe” și aceștia își continuă misiunea în ciuda obsta-
colelor.

110
 Un cetățean din Idlib a scris pe rămășițele zidurilor după un
atac în care au fost răniți cinci civili:”tu (Basshar al-Assad)
distrugi. Noi construim.Nu ne pasă și poți să te duci dracului.”
Mahmoud al-Abbi face un centru de predare a limbii engleze
pentru copiii refugiați din Kafranbel, Idlib. Iată ce ne mărturisește
el: ”Știți cu toții situația copiilor în conflict. Fiecare știe
pericolele zilnice pe care le înfruntă. Fiecare știe ce au pierdut –
siguranța păcii și un sentiment de normalitate. Un sentiment al
viitorului. New Day Center for Teaching English le dă un
sentiment de normalitate, cu bănci albastre strălucitoare, cu un
profesor, cu alți copii, învățând o limbă ce le conferă darul
speranței unui viitor ce poate fi al lor”.
Haleem Kawa este un Bansky sirian, artist stradal ce
înfățișează dramele războiului în Kafranbel. ”Scopul nostru este
să transferăm vocea poporului din Siria afară din țară.” ”Mesajele
pe care le auzi în media sunt despre război și ucidere. Nimeni nu
ascultă vocea poporului. Vrem să ridicăm vocile lor și să arătăm
în ce cred acești oameni – libertate, demnitate – și a face lumină
cum regimul nu conferă aceste drepturi.”
Clubul de tineret din Kesh Malek învață copiii marginalizați.
”Multă lume a fost lăsată fără o reprezentare reală în procesul de
luare a deciziilor, în special grupuri marginalizate precum tinerii,
femeile și oamenii dislocați”, spune Nashar, liderul grupului.
Tinerii sunt expuși muncii forțate, recrutării și căsătoriei timpurii.
Clubul de tineret, fondat în 2018, încearcă să ajute tinerii
defavorizați să aibă o voce mai puternică în viața publică din
Siria. Samera Ali, o tânără de 16 ani, lider al grupului din Abz-
mo, a devenit membru în 2018 și a fost învățat despre advocacy,
drepturile femeii, egalitate și aptitudini sociale. ”Am fost
încântată să am oportunitatea să-mi deschid ochii pentru diferite
orizonturi și să caut cunoașterea pe care nu aș fi putut s-o am în
altă parte”, spune ea. ”Vizităm structurile locale, precum consi-
liile din sate și vorbim cu familiile pentru a discuta ce vrem să
schimbăm pentru a îmbunătăți societatea în care trăim”, spune ea.
”Când vorbim, oamenii ne ascultă. Am observat că mulți adulți

111
nu sunt încântați să tolereze lucruri precum munca copiilor sau
oprirea tinerelor fete de a merge la școală și a primi o educație”.
S-a observat astfel ca o prioritate înființarea unei școli pentru fete.
Este susținută formarea aptitudinilor precum analiza conflictului,
stragiile de a face pace și planificarea dialogului. ”Vrem să
obținem o Sirie liberă, unde fiecare este egal, are drepturi și nu se
află sub opresiune”, spune Samera. Se opun căsătoriei timpurii a
fetelor și abandonului lor școlar. Samera e hotărâtă să continue să
evolueze și să-și aducă contribuția la vindecarea rănilor
războiului pentru a avea o societate educată și deschisă.
O fetiță de 5 ani, Riham a încercat să o salveze pe sora ei de 7
luni, Tuqa dintre dărâmăturile din Ariha. Tatăl încerca și el
disperat să ajungă la ele. Fotograful care a făcut fotografia la
început n-a văzut nimic din cauza prafului, dar după aceea a auzit
glasurile fetelor și a reușit să realizeze imaginea celor două fete.
Fotograful Bashar al-Sheikh a încercat și el să vină în ajutorul
victimelor, dar clădirea s-a prăbușit. Fetița de 5 ani a murit, iar
cea mică e în stare gravă la spital. Alți 20 de civili au murit.
Fetele lui Dalal Besh, liderul comunității din Jabal al-Zawiya
și manager al centrului pentru împuternicirea femeilor Zumuruda,
Shadia și Aya și-au luat examenele. Shadia, mama a unui copil și
însărcinată din nou, dislocată de patru ori în ultimele patru luni, o
fată de 20 de ani (vârsta e mai mare pentru că războiul a
determinat pierderea claselor de școală), a studiat acasă și a
absolvit liceul. Aya a trecut și ea clasa a noua, deși e singurul
copil în casă care o ajută pe mama ei.
Amani al-Ali este o femeie caricaturist din Idlib care
înfățișează viața din Idlib. Ea se opune regimului, Rusiei și
extremiștilor, cu riscul vieții. ”Lucrul pe care îl aud cel mai des e
că sunt fată și nu ar trebui să desenez așa ceva”. ”Sper să acopăr
fie și o mică parte din suferința civililor”, spune ea. Într-un desen
reprezintă lumea ca pe un struț care își bagă capul între schelete
pline de sânge printre rachete. În altul, intitulat ”Eid în Idlib”
înfățișează un avion care aruncă bomboane TNT în locul
dulciurilor care se consumă cu ocazia sărbătorii. Desenele sunt

112
alb-negru și cu roșu. ”Nu vedem altceva decât sânge, durere și
distrugere”. Acordul de încetare a focului încheiat în septembrie
2018 este și el prezentat ca o hârtie însângerată cu numele
”acordul de la Idlib”.Se aude acum despre un nou acord, dar nu
știm ce va fi, regimul are tendința să le încalce. A expus în
Olanda și Marea Britanie și va fi prezentă în Franța. Tatăl ei i-a
interzis să deseneze. S-a opus tradiției, societății și familiei. A
fost profesor de artă la școală privată până la război, dar după
război a devenit caricaturist, înfățișând viața din război. Se opune
culturii regimului care încă mai durează, dar și culturii
extremiștilor. Într-un desen, arată un bărbos extremist care
introduce o siringă gigantică în urechea altuia pentru a-i spune ce
e ”ilicit”, religios interzis. Și-a câștigat atât fani, cât și dușmani.
Lucrările îi sunt apreciate în Occident, chiar dacă i se spune să se
oprească în Siria. Dar ea crede că femeile din Idlib ”nu sunt
oameni fără voce, care nu au voie să părăsească locuința”.

113
 13. ”Mi-e dor de mama” (inscripție pe unul dintre zidurile
unei închisori (Burj) a Statului Islamic).

Sute de mii de copii, activiști pașnici sau lucrători umanitari

au fost arestați și au dispărut forțat. Sunt câini de teroriști care au
violat Leviathani și au distrus nu doar Pământul, ci și planeta
Krypton a lui Superman. Sunt multe Antigone în Siria care
încearcă să-i găsească și să-i îngroape pe cei dragi. Astfel,
riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, Familii
pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele
femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru
drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și
activista Fadwa) îi caută pe cei din închisorile regimului și din
alte părți (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare).
Peste o sută de mii sunt arestați arbitrar (144.889) conform
Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO). Marea
majoritate sunt arestați arbitrar în închisorile regimului, în jur de
90% conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO)
(Syrian Network for Human Rights). Zeci de mii (circa 14.000) au
fost torturați până la moarte, 99% de regim potrivit RSDO.
RSDO a realizat și un raport cu cei mai importante persoane
dispărute: Adnan Zera’i (dramaturg și actor), Tal al Mallouhi
(blogger și studentă), Anas Ali al Shaghri (student), Mohammad
Bashir Arab (specialst medical la laborator), Rama Yasser al Asas
(studentă), Hussein Moustafa Harmoush (locotenent colonel
disident), Jihad Assad Mohammad (jurnalist), Loay Khatab
(otolog), Ismail al Hamed (chirurg și activist), Salah Mahmoud
Amasha (chirurg și activist), Adel al Brazi (student), Mohammad
Samih Bahra (student), Rania al Abbasi (stomatolog și campion
la șah, arestată împreună cu cei 6 copii ai săi), Samer Idris
(avocat), Hayyan Mohammad Mahmoud (chirurg), Ahmad Arabi

114
Baqdounes (activist pentru drepturile omului), Basel Ahmad
Tabbakh (student), Zaher Ahmad Tabbakh (tehnician), Maher
Theib (jurnalist), Anas Badea al Azma (jurnalist), Jihad Jamal
(avocat și activist), Eyas Ayyash (membru al biroului executiv al
Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare
Democratică), Maher Tahhan (membru al biroului executiv al
Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare
Democratică), Rami Hannawi (activist și membru al Comitetului
Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare
Democratică), Lama Nawaf al Basha (studentă și voluntar),
Yahya Sharbaji (activist), Niraz Saeed (fotograf, câștigătorul
premiului pentru fotografie al ONU Agenția pentru Refugiații
Palestinieni în 2014), Islam Kheiro al Dabbas (activist și student),
Majd al Din Abdul Fattah Khoulani (student), Faten Rajab
(doctor în fizică), Abdul Aziz al Kheir (doctor, membru al
Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare
Democratică), Razan Zaitouna (avocat și activist pentru drepturile
omului), Zaki Kordillo (profesor), Meheyar Zaki Kordillo
(student), părintele Paolo Dall’Oglio (preot), Mohannad Moha-
mmad Omar (jurnalist), Basel Khartabil (inginer de computere),
Khalil Mar’ei Ma’touq (avocat), Amr Khalaf (farmacist și
activist).
Între 5.000 și 13.000 au fost torturați și uciși la închisoarea
Saydnaya între 2011 și 2015, conform unui raport Amnesty. Aici
au fost circa 20.000 de deținuți. Aici oamenii stau ”ca animalele
în cuști”, spun deținuții, pe întuneric, sunt torturați și ajung să
înnebunească din cauza torturilor, se roagă chiar să moară decât
să mai sufere. Este muzică, da, un concert de urlete în continuu.
Deținuți puținii supraviețuitori rămân nu doar cu cicatrice, ci și cu
probleme de sănătate severe. Se gândesc la cei rămași acolo care
continuă să sufere și nu-i pot uita. Apropo de răni și cicatrice, Ile
are și ea rănile și cicatricele mele de la piept (urma pironului) și
de la ficat (urma ciocului bestiei de vultur), căci a împărtășit
durerea mea. Rănile din suflet rămân însă deschise. Le lingem și
le spălăm cu lacrimile noastre.

115
 Cele mai frecvente torturi sunt dulab (introducerea
prizonierului într-o roată/cauciuc înainte de a fi bătut), shabeh
(atârnarea de tavan de încheieturi), bătăi cu cabluri electrice,
electrocutarea (la organele genitale). Închisorile sunt
supraaglomerate (oamenii zac aproape leșinați unul peste celălalt,
în spații minuscule) și singurul concert care se aude e cel de
urlete (îl auzim și noi mereu). Toată lumea ajunge aici legume
putrezite de 30-40 de kile pe care nu le recunosc nici cei apro-
piați, iar femeile supraviețuitoare, pe lângă torturile obișnuite,
trebuie să înfrunte și stigma (rușinea) violului în ochii familiei și
ai societății.
În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru
Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar
(împreună cu locația și starea lor), cere oprirea torturilor și
certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și
locul mormântului), dorește accesul ajutoarelor umanitare și al
grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și,
totodată, vrea abolirea curților excepționale și garantarea unor
procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația
Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni
cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru
a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și
contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.
La începutul anului 2019 au fost eliberate certificate de deces
peste 700 numai în Hama conform organizației Sirieni pentru
Justiție și Adevăr. Dar nu a fost publicată și locația mormântului,
precum și cauza decesului așa cum solicită Familii pentru
Libertate.

***

Ghada Abou Mesto de la Familii pentru Libertate mărturisește

despre frică, dar și hotărârea de a lupta și solidaritatea cu cei
dispăruți: ”frica a fost întotdeauana între noi, întotdeaunna ni s-a
spus ”nu vorbiți, pereții au urechi”. Ne simțeam urmăriți” (...)

116
Vom bate la fiecare ușă până vom fi auziți”. Fadwa Mahmoud a
învins și ea frica: „oamenii au trăit în teamă constantă. Ca cineva
care lucrează pentru organizarea politică, când am venit să
vorbim oamenilor, ei spuneau: ”opriți-vă, tăceți, vor veni să ne
aresteze”. Până când a izbucnit cântecul ”oamenii vor să înlăture
regimul”. Bariera fricii a fost învinsă. Și asta însemna ceva
uimitor.” (...) Nu mai mi-e frică. Ne-au luat deja soții și copiii.
Ne-au distrus casele la bombardamente. Ce ne mai pot face?”
Noura Ghazi își amintește de entuziasmului protestelor, dar și de
durerea arestării celor nevinovați: ”primele zile ale revoluției au
fost cele mai frumoase din viață. 2011 a fost cel mai bun an din
viață. Erau oamenii la demonstrații și scandau cu o singură voce.
Primul slogan era ”libertate pentru deținuți”. (...) În 2011 și 2012
cei mai mulți dintre cei arestați erau activiști. În mod special
activiști de pe rețelele de socializare, media și pentru drepturile
omului. Erau pașnici, nu aveau arme. (...) Apoi au început să fie
arestați lucrători umanitari și oameni doar pentru că erau dintr-un
anumit oraș rebel sau pentru cineva a scris un raport despre ei ori
pentru că aveau rude care se opuneau regimului.” Nu sunt o
mișcare politică, vor eliberarea tuturor deținuților, indiferent ce
culoare politică au. Reprezintă o voce a femeilor siriene și sunt
toate hotărâte să-și continue lupta pentru eliberarea dispăruților și
justiție.

***

Familii pentru Libertate împreună cu Adoptă o Revoluție

merg pe 3 noiembrie 2018 în Berlin, la poarta Brandenburg
pentru a cere eliberarea celor dispăruți. Neville Lai, fotograf, a
făcut poze la un protest al Familiilor pentru Libertate de la Poarta
Brandenburg, pentru eliberarea celor dispăruți și justiție pentru ei.
Neville a luat premiul întâi la concursul Global Research Priori-
ties. Mai mult, distribuie flori în memoria celor dispăruți și merg
la ambasada Rusiei din Berlin pentru a trage un semnal de
alarmă. Fac și o petiție către ONU pentru eliberarea deținuților și

117
pentru a cere justiție pentru cei uciși. În Liban, la Beqaa, se
întâlnesc cu alte femei cu rude dispărute și înalță baloane albe
simbolizând eliberarea deținuților. Ne exprimăm și noi
solidaritatea prin semnarea petiției, prin poze și mesaje pe
Facebook și Twitter, oferire de flori în memoria celor dispăruți și
mers la ambasada Rusiei.
Activista Amina Khoulani de la Familii pentru Libertate
împreună cu jurnalista Kholoud Helmi de la ziarul Enab Baldi se
întâlnește cu ministrul britanic de externe, Alistar Burt. Activista
și jurnalista asigură că reconstrucția Siriei nu se poate realiza fără
revocarea sistemului de securitate, fără eliberarea deținuților și
fără asigurarea unei întoarceri sigure pentru cei dislocați. Nu se
poate vorbi de întoarcere sigură câtă vreme au loc arestări.
Ministrul a afirmat că poziția Marii Britanii este consistentă în ce
privește regimul sirian și că nu va normaliza relațiile cu acesta.
Fac și o întâlnire la Bruxelles pentru a vedea cum poate
Uniunea Europeană să susțină cererile Familiilor pentru Libertate
în ce privește libertatea și justiția pentru cei dispăruți. Are loc o
discuție la care participă membrii ai Familii pentru Libertate și
alți reprezentanți ai organizațiilor pentru drepturile omului.
Printre vorbitori:
Ahmad Helmi, fondator Ta'afi
Mariam Hallak, fondator al Asciației Familiilor
Caesar
Amina Khoulani, foundator Familii pentru
Libertate
Moderator:
Habib Nassar, Director de politică și cercetare la
Impunity Watch.
Habib spune că nu se poate face pacificarea Siriei fără justiție
și libertate pentru cei dispăruți. Ahmad, activist pentru drepturi,
rănit la proteste și fost prizonier, torturat la închisoare (slăbit cu
50 de kile și ajuns legumă putrezită pe care n-o mai recunoaște
nici mama), fondatorul unei organizații a supraviețuitorilor, și-a
pierdut cel mai bun prieten, torturat până la moarte. Spune că
118
există documentație multă pentru a-i condamna pe vinovați. Și că
nu se va opri până când nu vor fi justiție și libertate pentru
deținuți. Amina, fondator Familii pentru Libertate, fostă prizo-
nieră, căreia i-au fost uciși trei frați la închisoare, cere și ea ca să
se rezolve problema celor dispăruți, eliberarea lor și justiție
pentru ei.
Lansează și o scrisoare către Federica Mogherini, lidera
diplomației europene și Geir Pedersen, reprezentant ONU în Siria
din partea familiilor celor dispăruți. Sunt cei ale căror rude au
dispărut. Sunt cei care au identificat corpurile torturate în
fotografiile lui ”Caesar” (fotograful care a realizat fotografiile a
peste 11.000 torturați până la moarte). Sunt rude care au plâns la
aflarea veștii despre cei uciși. Sunt supraviețuitori ai torturii care
vor să-i elibereze pe cei rămași. Sunt peste o sută de mii dispăruți
și numărul este în creștere. Cer libertate și justiție pentru cei
dispăruți. Pentru adevăr, justiție și tragere la răspundere, solicită:
1. Presiune asupra regimului, Rusiei și altor părți ale conflictului
pentru a dezvălui soarta celor dispăruți. Cerem eliberarea celor
deținuți. 2. Suport pentru un rol activ pentru supraviețuitorii
sirieni și al familiilor dispăruților în orice proces de pace și de
reconstrucție. Siria nu poate fi reconstruită pe niște gropi comune
și reconstrucția nu poate începe până nu se vindecă societatea. 3.
Suport pentru căutarea pentru identificarea dispăruților. Când au
murit, trebuie informații despre aceasta și îngroparea acestora.
Resping certificatele de deces trimise de regim fără cauzele reale
ale morții și fără locul îngropării. Cer accesul la locul îngropării
și investigații privind decesul. 4. Susțineți tragerea la răspundere
a vinovaților de tortură și ucidere, stabilind un tribunal pentru
crime împotriva umanității. Rudele au dreptul la justiție pentru
cei dragi și trebuie încheiată impunitatea responsabililor și
pedepsirea lor. 5. Asigurați-vă că Mecanismul Internațional
Imparțial și Independent (MIII) are resurse pentru a lucra.
Colaborați cu acesta în ce privește crimele împotriva umanității în
Siria. Familii pentru Libertate și-a unit vocile și durerea. Continuă
să lupte pentru ca vinovații să fie pedepsiți și cei dispăruți

119
eliberați. Mogherini și Pedersen pot conduce lupta împotriva
torturii și la salvarea celor dispăruți.
Organizează și mers cu autobuzul libertății la Bruxelles în
timpul conferinței despre viitorul Siriei pentru a duce mesajul
libertății și al justiției pentru cei dispăruți. La eveniment participă
și Ta’afi și Asociația Familiilor Caesar. Nu se poate pace în Siria
fără eliberarea celor dispăruți și justiție pentru cei uciși. Actorii
de la conferință trebuie să înceteze să configureze țara după
propria lor agendă. Banii trebuie dați către organizațiile
umanitare, nu către regimul criminal. Reconstrucția nu poate avea
loc peste gropi comune și centre de detenție. În Damasc te plimbi
pe stradă și dedesubt sunt centrele de detenție. Mariam al-Hallak,
de la Asociația Familiilor Caesar, spune că avea trei băieți și
acum are doar doi. L-a pierdut pe Ayham. Cere eliberarea
deținuților la Conferința de pace de la Bruxelles. Problema
deținuților trebuie să fie prioritatea numărul unu. Avem dreptul
de a ști ce s-a întâmplat cu cei dispăruți. Băiatul ei nu mai este
viu, dar nu l-a putut îngropa. Când a început revoluția, studia
pentru un master în stomatologie. După ce a participat la proteste,
a fost arestat pe 16 februarie 2012. Trei luni mai târziu a fost
eliberat, numai că pentru scurtă vreme. Pe 5 noiembrie 2012 a
fost arestat din nou. A fost torturat în camera administrativă a
departamentului de medicină umană, transformat în centru de
detenție. Ayham a intrat în comă și apoi a fost transferat la
ramura 215 din Damasc a serviciilor secrete. Gardienii nu i-au
acordat ajutor medical, așa că a murit. Mama a petrecut un an
jumate încercând să afle informații despre băiat. A primit un
certificat de deces pe data de 11 noiembrie 2012. 6 luni a încercat
să-i caute corpul pentru a-l înmormânta. A primit în cele din urmă
un certificat care spunea că numărul atașat morții lui Ayham e
320. La mijlocul lui 2014 Mariam a părăsit Siria. A descoperit
fotografiile celor torturați până la moarte ale lui Caesar ale zecilor
de mii torturați până la moarte, însă nu a îndrăznit să se uite la
imaginile corpurilor mutilate oribil. Altcineva a găsit fotografia
lui Ayham și i-a arătat-o lui Mariam. Ea l-a recunoscut (deși cu

120
greu că era o legumă putrezită). Acum consideră că problema
deținuților este una prioritară. Uneori te lași copleșit de disperare
și furie. Dar când vezi alte exemple din lume și cât a durat până s-
a ajuns la justiție, regăsești speranța. Suntem familiile celor
dispăruți și căutăm libertate și justiție.
La Bruxelles, una dintre femeile de la Familii pentru Libertate
spune că încearcă să așeze scotchul de pe pozele de pe ”autobuzul
libertății”. Se întreabă unde a mers autobuzul înainte. Își
amintește că a mai fost la Londra, Paris și Berlin și acum e la
Bruxelles. Ultima destinație este Damascul. Damascul liber, speră
ea. Oamenii ar trebui să știe. Sirienii nu trebuie să înfrunte
această suferință singuri, ci trebuie să fie o problemă umanitară
globală. În fiecare zi, cineva moare în detenție. La fiecare oră,
este cineva ucis. Vrea ca deținuții să nu mai fie uciși. Femeia
vorbește despre ruda ei arestată, Yahia pe care a pierdut-o în 2011
când regimul l-a arestat, apoi i-a anunțat despre moartea sa. Au
fost executați. Este un scuar numit Bab Msalla în Siria. Sub acest
scuar e un centru de detenție. Acolo sunt prizonieri. Nu putem
vorbi de viitorul Siriei fără a vorbi de deținuți spune altă femeie.
Altcineva arată spre poza unuia dintre băieți și spune că e poza
fiului ei. Era student la Universitatea din Damasc. A fost torturat,
apoi ucis.
Noura Ghazi de la Familii pentru Libertate, la Bruxelles, a
vorbit către L'Orient-Le Jour. Soțul ei a fost ucis în închisoare.
Autobuzul libertății este pentru nu-i uita pe cei dispăruți. Noura
este fiica unui deținut. Tatăl ei a fost arestat de nouă ori pentru că
era membru al unui partid de opoziție. A trăit aceeași experiență
după arestarea soțului ei care a fost arestat cu două săptămâni
înainte de căsătorie. Zece luni după dispariția lui, l-a putut vizita
la închisoarea centrală din Damasc. S-a căsătorit în închisoare și a
putut săi facă câteva vizite. Apoi, a dispărut după un an și a aflat
că a fost condamnat la moarte în octombrie 2015. A primit doar
un certificat de deces în care figura doar data morții lui. ”Acesta e
un sfârșit pentru un erou ca el. Vă mulțumesc că l-ați ucis. Am
fost mireasa revoluției datorită lui. Și datorită lui am devenit

121
văduvă. Este o pierdere pentru Siria. Este o pierdere pentru
Palestina. Este pierderea mea.”, spune Noura, soția lui. Era un
inginer informatician și activist pașnic foarte cunoscut care a
crezut în libertatea în Siria și libertatea internetului. A contribuit
la software-ul global și la comunitățile culturale precum Creative
Commons, Mozilla Firefox și Wikipedia. A construit spații pe
care oamenii să comunice și să distribuie informațiile. A fost
torturat în închisoare.Noura a transmis poezii de dragoste în
închisoare pe care Basel le-a tradus în engleză și le-a publicat.
Regimul încearcă să facă să dispară toți activiștii pașnici care au
un impact pentru că vrea să demonstreze că războiul reprezintă o
confruntare între grupuri armate și autorități. Istoria continuă să
se repete. Retrăiește cu durere aceleași experiențe. Memoriile
rămân cu ea tot timpul. Este greu să uiți ce a fost și trecutul e o
parte din prezent și din viitor. Cere justiție pentru toți cei
dispăruți tuturor guvernelor implicate în criza siriană.
Ahmad Helmi de la Ta’afi, la Bruxelles, vorbește către
L'Orient-Le Jour. Autobuzul libertății este pentru a nu-i uita pe
deținuți. Ahmad este supraviețuitorul a trei ani de detenție în nouă
închisori din cauza activismului său nonviolent. A fost arestat la
Universitatea din Damasc. A fost deținut în 2012 de trei servicii
de informații. Nu vrea să vorbească despre torturi care au fost
continue și ceva obișnuit în Siria, spune doar că după trei ani de
tortură fizică, psihologică și chiar sexuală, mama nu l-a putut
recunoaște. A recunoscut doar vocea. A fost transferat de la o
închisoare la alta pentru a sfârși într-una militară pentru că ceruse
libertate, democrație și respectarea drepturilor omului. După
eliberare, a mai petrecut câteva săptămâni în Siria, dar era din nou
pe lista persoanelor căutate. Este un lucru cunoscut că cineva
arestat de două ori e ucis a doua oară. De aceea, a fost obligat să
plece din Siria după câteva săptămâni. A plecat în Turcia. A
rămas în Turcia și face voiaje pentru sensibilizarea cu privire la
cei închiși. Vrea drepturi, libertate pentru deținuți și de a ști unde
se află.

122
 Campania Siria trimite o petiție către Coaliția Internațională a
Statelor Unite și aliați (Forțele Democrate Siriene) pentru a afla
despre soarta celor circa 20.000 răpiți de Statul Islamic (din care
peste 2.000 la Raqqa). Gropile comune nu sunt gestionate
corespunzător de echipe de experți pentru a afla identitatea: mii
de persoane au fost reînhumate ca victime neindentificate. Petiția
cere: 1. Stabilirea unui canalde comunicare cu familiile afectate și
pentru a le informa în legătură cu cei dispăruți (militarii pot avea
informații pentru famiiile celor dispăruți despre cei 20.000 de
dispăruți la Statul Islamic prin intervievarea prizonierilor
capturați de la Statul Islamic), 2. Trimiterea unor echipe de
experți în medicina legală și a unor echipe de investigare care să
realizeze exhumarea din gropile comune și să evite potențialele
distrugeri ale probelor, 3. Gestionarea doveziloratrocităților cu
grijă în ce privește centrele de detenție și permiterea familiilor
celor dispăruți să aibă acces la dovezi.
Omar Khouri și Yazan Al-Saadi de la The Nib vorbesc
despre situația devastatoare din Siria și de lupta pentru justiție și
eliberarea deținuților a organizației Familii pentru Libertate.
Organizații precum Familii pentru Libertate stabilite de
supraviețuitorii detenției (inclusiv ai celor răpiți de rebeli) fac
muncă de advocacy în negocieri, conferințe și summituri. Până
acum au fost ignorați chiar dacă și-au unit chemarea pentru sirieni
cu diferite backgrounduri. Sugerează o luptă mai lungă în Siria.
Opt organizații (Amnesty International, Dawlaty, Dammeh,
Familii pentru Libertate, Human Rights Watch, Nophotozone,
Campania Siria, Women Now) cer ONU:
1. Presiune pusă pe guvernul sirian și grupurile armate și
aliații Rusia, Iran și Turcia pentru:
 Pentru a dezvălui numele, soarta și locațiile persoanelor
dispărute,răpite și ucise în detenție
 Oferirea rămășițelor pentru a fi înmormântate și
înformarea cu privire la circumstanțele morții

123
  Încetarea proceselor ilegale, incorecte, la fel ca și practica
din tribunalele militare, abolirea Curții Militare și a Curții
Anti-terorism în linie cu procesele corecte
 Garantarea monitorizării internaționale independente și
permiterea monitorizării condițiilor de detenție, inclusiv la
securitate
 Asigurarea că cei care își caută rudele dispărute sunt
protejați de rău tratament, arestări, intimidare, dispariții
forțate
2. Ca donatori la ONU solicită
 Asigurarea cooperării internaționale și a programelor de
dezvoltare care promovează drepturile omului și standarde
 Crearea și finanțarea unor programe de justiție și reparație
pentru victime luând în considerare nevoile
 Asigurarea că programele vizează protecția față de
detenția arbitrară, răul tratament și hărțuirea
 Susținerea unui sistem unificat, pentru toate persoanele
dispărute, inclusiv la Statul Islamic, inclusiv informația
privind rămășițele umane neidentificate și gropile
comune.
3. Alocarea de fonduri Mecanismului Internațional
Imparțial și Independent și asigurarea că bugetul poate
documenta crimele împotriva umanității și crimele de
război.
4. Stabilirea unei jurisdicții universale, stabilirea unui
cadru legal pentru judecarea crimelor împotriva umanității
pentru a-i trage la răspundere pe responsabili.

Centrul pentru Justiție și Tragere la Răspundere Siria

realizează raportul: ”Zidurile au urechi: o analiză a documentelor
clasificate ale serviciului de securitate sirian”. Raportul e bazat pe
analiza a peste 5000 de pagini de documente sustrase din
serviciile de securitate, sugerând că au fost ordine de la nivelul
cel mai înalt de a reprima protestatarii și jurnaliștii străini.
Raportul prezintă o analiză a practicilor de detenție ale regimului,
124
privind și reprimarea populației kurde. Mohamed Al Abdallah,
directorul executiv al Centrului pentru Justiție și Tragere la
Răspundere Siria spune: ”Conținutul documentelor nu este
surprinzător pentru cineva din Siria familiar cu sistemul de
securitate, dar documentele exprimă patternuri clare ale unor largi
și sistematice violări ale drepturilor omului. Documentele de
asemenea ilustrează că serviciile de securitate operează deasupra
legii.”
Organizațiile printre care Rețeaua Siriană pentru Drepturile
Omului, Familii pentru Libertate și Asociația Familiilor ”Caesar”
scriu o scrisoare către Consiliul de Securitate ONU pentru a
adopta o rezoluție în problema persoanelor dispărute pentru a afla
de situația lor și a trage la răspundere vinovații.
Amina Khoulani și Dr. Hala al-Ghawi de la Familii pentru
Libertate fac un briefing la ONU privind situația deținuților pe 7
iulie 2019 pentru a face presiune și a fi eliberați cei dispăruți. Au
urgentat ONU pentru a face o listă cu toți cei dispăruți, informații
despre cei morți, inclusiv morți de tortură și eliberarea celor
deținuți arbitrar.Dr. Hala spune către ONU: ”o nouă pacificată
Sirie nu poate fi construită atâta timp cât oamenii sunt torturați și
executați. Nu ne putem mișca fără răspunsuri despre cei dragi.
Dacă eșuezi în asta, eșuezi din nou în fața poporului sirian și vei
fi răspunzător.”
Dr. Hala al-Ghawi și Amina Khoulani care fac campanie
pentru libertatea și justiția pentru cei dispăruți au criticat
Consiliul de Securitate ONU pentru eșecul său de a încheia
războiul și a urgentat membrii săi divizați să adopte o rezoluție
pentru a spune numele și situația celor deținuți și eliberarea celor
deținuți arbitrar. Soțul lui Dr. Hala a fost deținut și ținut într-o
celulă atât de mică încât nu-și putea întinde picioarele. A fost
eliberat, dar fratele Halei, socrul și niște verișori rămân în
detenție. Dr. Hala a spus că mulți colegi medici au fost arestați
pentru că au ajutat protestatarii, tratându-i și ”unii dintre ei au fost
uciși prin tortură în închisoare”. ”Ca familii am suferit destul și
suntem aici pentru a vă urgenta să acționați”, atenționează Dr.

125
Hala. Amina Khoulani, ai cărei trei frați au fost arestați de regim
acum opt ani, spune că au fost uciși și a fost și ea arestată timp de
șase luni pentru activism pașnic de ramura Air Force Intelligence.
Soțul ei a fost arestat pentru doi ani jumate. ”Am fost norocoși că
am supraviețuit, dar alții nu au fost atât de norocoși”, spune
Amina. Tot Amina ne împărtășește: ”Primul pas spre pace
sustenabilă și justiție este adevărul, sfârșitul detenției arbitrare și
a disparițiilor forțate și eliberarea miilor de civili deținuți arbitrar,
cărora li s-a negat libertatea.”
Pentru PRI Dr. Hala povestește că era însărcinată cu al treilea
copil când i-a dispărut soțul. La începutul lui septembrie 2011. A
fost tristă că băiatul nu-și va vedea tatăl. Dr. Hala era chirurg.
Soțul Mohammad Abo-Hilal era psihiatru. Un om și-a făcut
programare. Când a venit la programare, a fost arestat. Când a
fost eliberat, nu a vorbit despre experiența lui, chiar dacă soția
vroia să afle. A fost bătut, pus să stea singur în celulătimp de 40
de zile, a fost înfometat și torturat psihologic. Puțin după
eliberarea soțului, Dr. Hala a fugit în Turcia. Dar autoritățile au
arestat pe fratele ei, socrul și șapte verișori. Nu mai știe nimic
despre ei. La ONU, dr. Hala a spus: ”ca familii an suferit destul.
Și sunt aici astăzi pentru a vă urgenta să acționați”, chiar dacă a
rostit acestea în prezența membrilor regimului care au torturat și
au ucis.
Pe 31 august 2019, de Ziua internațională a dispăruților,
”Familii pentru Libertate” organizează un eveniment în fața
ambasadei Rusiei din Berlin. Peste 100.000 sunt dispăruți,
victime ale torturii, înfometării și neglijenței. În ultimii ani, unii
au aflat despre rudele ucise în închisoare, dar mulți alții nu știu
absolut nimic și vor să afle. În fața ambasadei Rusiei, cer acțiune
și justiție. Comunitatea internațională a eșuat în ce privește
eliberarea celor dispăruți și familiile lor. Dar încă este timp pentru
acțiune. Guvernele noastre pot cere eliberarea celor deținuți
arbitrar și justiție. Rusia, ca principal aliat al regimului, este și
responsabilă. De aceea ne adunăm în fața ambasadei și protestăm
cerând comunității internaționale să afle unde sunt cei dispăruți și

126
să deschidă închisorile către organizațiile umanitare. De
asemenea, cerem justiție pentru cei dispăruți și tragerea la
răspundere a responsabililor. Până nu sunt eliberați cei 100.000
dispăruți și nu e justiție nu poate fi vorba de pace. ”Stăm aici în
Berlin pentru a cere justiție pentru cei dragi nouă care au dispărut.
Considerăm Rusia responsabilă și-i cerem lui Putin să ne dea
răspunsuri despre datele copiilor noștri.”, spune Fadwa
Mahmoud. Participăm și noi la protest la ambasada Rusiei din
București.

***

În ce privește căutările celor dispăruți, Familii pentru

Libertate și familia îl caută pe jurnalistul și activistul Abdul
Wahab Mulla din Alep, dispărut pe 7 noiembrie 2013. ”A trecut
timp, dar Abdul Wahab nu este și nu va fi uitat. Libertate și
justiție pentru Abdul Wahab și pentru dispăruți și cei arestați!”
este mesajul lăsat de Familii pentru Liertate.
Familii pentru Libertate îi caută pe cei 11 prizonieri
condamnați la moarte și cei 9 condamnați la închisoare pe viață
pentru participarea la un protest pașnic. Deținuții vor fi mutați de
la Hama la temuta închisoare Saydnaya unde tortura e regulă și
mii au fost executați. Prizonierii au început greva foamei în semn
de protest și cer comunității internaționale salvarea lor.
Sara al-Abdullah, o specialistă în computere de 29 de ani l-a
căutat pe soțul ei care a fost ucis în închisoare cu trei ani în urmă.
Mai are doar o fetiță de 3 ani. În august 2017, s-a făcut un raid la
casa ei și a fost arestată. A fost dusă la Unitatea 40, apoi al-
Khatib sau Unitatea 251, apoi la Unitatea Securității Centrale de
stat, apoi la Adra. La un moment dat, a fost eliberată pe hârtie,
dar a rămas în continuare prizonieră ca mulți alții. A fost deținută
un an și patru luni. Interogatoriile au diferit de la o unitate la alta.
La al-Khatib este mai mult presiune morală sau psihologică.
Interogatoriile diferă de la un deținut la altul. Gardienii te pun
într-o poziție unde nervii sunt strânși și te bat în locurile unde

127
sunt grupuri de nervi pentru a obține o cădere nervoasă. Mulți
deținuți își pierd mințile. Un coleg a fost torturat până la moarte.
Era o femeie care avea copil mic. Au marcat-o strigătele ei. Au
torturat-o chiar dacă știau de problemele ei cardiace.
Moartea totuși te eliberează, să înnebunești din cauza
torturilor e mai rău. Tortura e ceva obișnuit. Alte femei deținute
au dezvoltat probleme mentale. A avut colege care au înnebunit.
Depinde de fiecare în parte. Celulele au un metru pătrat și sunt
întunecoase. Tortura sunetului picăturii de apă este una dintre
cele mai brutale. Are cel mai mare impact. Deținuții sunt puși să
asculte. Și acum, strigă la fel cum era la închisoare, ori de câte ori
aude un zgomot. Întâi a crezut că soțul ei a fost motivul de
arestare, dar apoi în timpul interogatoriului a aflat că a fost
arestată din cauza muncii ei de voluntar umanitar din zonele sub
blocadă și a activismului media. Se gândește la închisoare, la cei
deținuți, la copiii deținuți (a văzut și un copil de 4 ani, arestat
împreună cu mama lui de doi ani) și că ar fi putut înnebuni și ea.
Moartea e o binecuvântare comparativ cu nebunia. ”Moartea e
mai bună decât înnebunești din cauza închisorii”, spune ea.
Poetul Dara Abdallah îi caută și el pe cei dispăruți și a scris
14 poezii despre închisoare. Iată momentul eliberării. O cheie
mică a deschis ușa marii închisori. Câteva secunde separă locul
unde oamenii mor încet de locul cu viață ardentă. S-a uitat la cer
și s-a simțit amețit. A întrebat pe cineva cât e ceasul, dar persoana
s-a speriat și a fugit de parcă ar fi văzut o creatură mitică. S-a
uitat la fața lui oglindită de o mașină și s-a speriat. Taxiurile au
refuzat să oprească. Când a oprit în sfârșit taxiul, avea sânge pe
mâna dreaptă. Taximetristul l-a întrebat dacă a fost în închisoare.
A răspuns că da. S-a lăsat o perioadă de tăcere. O lacrimă a apărut
în colțul ochiului lui. Apoi, când a ajuns acasă, nu a îndrăznit să
se întindă în pat, nici să stai la baie mai mult de 30 de secunde. A
urmărit meciuri de fotbal timp de trei ore. La patru dimineața, era
pe punctul de a izbucni în lacrimi și să ceară să se întoarcă la
închisoare. Nu ești bun de nimic altceva decât să fii prizonier.

128
 Layla Shweikani a fost căutată și ea de familia ei. Ea a fost
deținută și torturată în februarie 2016. Apoi în decembrie a fost
executată. Singura ei vină a fost că a participat la proteste pașnice
și a ajutat oamenii dislocați. Iată ce spune o prietenă: ”M-am
trezit la vestea morții. Vestea morții unei prietene. Execuția unei
inimi atât de pure care aducea dragoste unei națiuni și a unui
suflet atât de puternic că putea să unească spiritele dezbinate și să
le ridice la niveluri neatinse mai înainte”. Familia o aștepta. Au
fost ani de false speranțe. Mama ei s-a trezit în fiecare zi cu
speranța că va afla ceva despre ea. 24 de luni în care s-a rugat și a
sperat că fiica ei este bine. Că e la căldură și lumină și nu în
pivințe unde îngheți și e întuneric. Rugându-se ca fiica ei să nu
sufere. Rugându-se ca ea să fie înconjurată de suflete puternice
care s-o ajute în dificila ei încercare. Sângele deținuților hrănește
solul, dă putere copacilor, ajutându-i să crească, iar aceștia cad și
strivesc regimul ucigaș. Mii de deținuți sunt încă dispăruți și nu
se știe nimic de ei. Puteți să vă imaginați incertitudinea familiilor
lor?
Amina Khoulani, membră fondatoare a asociației Familii
pentru Libertate i-a căutat pe cei patru frați ai ei dispăruți (doi
dintre ei Majd și Abdulasar participanți la proteste pașnice și
torturați până la moarte de regim). Majd, primul frate era student
la drept la Damasc. A luat decizia să participe la proteste pe
stradă și a fost un activist pașnic pentru o Sirie democrată și
liberă. Majd și colegii au distribuit flori și apă soldaților pentru a
demonstra că sunt manifestanți pașnici. Dar soldații au tras și i-au
împușcat, iar Majd a fost arestat. În timpul protestelor Majd a
purtat tricou roșu.Al doilea frate, Abdulasar a participat și el la
proteste. Era căsătorit cu doi copii. A fost arestat de serviciile
secrete. Au contactat și Amnesty care a intervenit dar fără folos.
Au dat șpagă ca să-i vadă la închisoarea Saydnaya doar pentru
zece minute. A reușit să-i vadă o dată (cu șpăgi), dar nu i-a
recunoscut din cauza torturilor. Au fost arestați și frații ei, Bilal și
Mouhamad care nu participaseră la proteste. L-au eliberat doar pe
Bilal după șpăgi mari date autorităților. Era aproape un cadavru,

129
de nerecunoscut. A ajuns în Irlanda acum, dar încă mai suferă de
tortură. Pe Mouhamad l-a descoperit în fotografiile lui Caesar
(fotografiile celor torturați până la moarte făcute de un fotograf
militar). Majd și Abdulasar au fost și ei uciși.
A fost și ea arestată împreună cu soțul ei pentru șase luni
(soțul pentru doi ani) și torturată în fața lui până au recunoscut
false acuzații. Chiar dacă a fost amenințată cu moartea (și copiii
ei) și cu violul, nu și-a pierdut credința în revoluție. Continuă să
creadă și să lupte pentru revoluție, chiar dacă nimeni nu o ascultă.
”Chiar dacă nimeni nu o ascultă, va vorbi. Și va fi mândră de
revoluție, chiar dacă sunt singura persoană în opoziție pentru că
revoluția merită să existe, să aibă succes și într-o zi vă vom invita
în Siria, vom sta împreună și vom vorbi liber despre aceste
lucruri”. Nu crede că se poate reconstrui Siria fără justiție pentru
cei uciși și eliberarea celor dispăruți. A primit la fel ca alții
certificate de deces din partea regimului cum că rudele ar fi făcut
stop cardiac sau au murit din cauza virușilor. Regimul nu a admis
că au fost torturați până la moarte. Nu a dezvăluit locul unde sunt
îngropați pe care familia ar vrea să-l știe. La fel au primit vești și
alții de la Familii pentru Libertate. Nimeni nu-i aduce frații
înapoi, mii de familii au primit certificate de deces, iar
reprezentantul ONU, de Mistura, nu acordă suficientă atenție.
”Știm că lumea i-a uitat pe cei dragi, dar noi nu. Cred că
reprezentantul ONU ar trebui să fie mai vocal în a cere justiție
pentru cei dispăruți și pace a minții pentru cei dragi”, spune
Amina Kholani. ”Vocea regimului devine mai puternică. Dacă
tăcem, poate că versiunea asupra adevărului este distorsionată.
Adevărul va fi îngropat cu noi, deci trebuie să continuăm să
vorbim”.
Bayan Sharbaji, membră fondatoare a Familii pentru Libertate
i-a căutat pe frații ei Yahya și Maan. Își aduce aminte de nopțile
lungi în care stăteau de vorbă. Yahya a luat parte încă din 2003 la
campanii pentru schimbarea socială, anti-corupție (la curățarea
străzilor). A fost un lider pașnic al revoluției, dintre primii care au
oferit flori soldaților, ”părintele trandafirilor”: ”insistența noastră

130
asupra rezistenței pașnice este pentru a construi o Sirie fără
violență. O Sirie care rezolvă problemele interne cu intelectul, nu
cu armele pe care regimul le folosește împotriva propriului popor
pentru a rezolva problemele. Când dăm trandafiri trupelor
regimului, este ca și când ni le oferim nouă înșine”, spunea
Yahya.
Familia îi caută și pe activiștii de la ”Douma 4”, Razan Zai-
touneh, Wael Hamada, Samira al-Khalil și Nazem Hammadi
dispăruți de mai bine de 5 ani, răpiți probabil de extremiști de la
Jaysh al-Islam. Ei sunt eroi ai revoluției. Au fondat comitete
locale de coordonare care dădeau informații despre revoluție și
uneau țara dezbinată. Razan și Wael de asemenea au înființat
Centrul de Documentare a Violărilor care monitoriza abuzurile
asupra drepturilor omului. Ca avocat, Razan a apărat de asemenea
prizonierii politici și a fost interogată de serviciile secrete. Soțul
Samirei, Yassin, scriitor, disident, cofondator al Al-Jumhuria i-a
scris 10 scrisori. În ultima, rememorează primele zile împreună.
”Cu 27 de ani în urmă, fusesei eliberată din închisoare, după 4
ani, o lună și 11 zile. Acum iar împlinești patru ani, 11 luni și 17
zile ale unei absențe lungi, timp în care nu am știut nimic de tine
la fel ca care te iubesc. Ai trăit ca mine o viață suspendată în anii
de detenție și nu știi când se va încheia această suspendare. Azi e
mai dureros și mai întunecat. Nu există comparație între cele două
absențe. Cea prezentă este mai lungă, mai crudă și-ți rupe inima
mai mult.” ”Îmi mângâie sufletul să-mi aduc aminte că în primele
săptămâni împreună aveai două lucruri pe care le valorizai: jobul
și relația cu mine. Două lucruri certe în viața incertă a unei femei
independente”. ”Ce-mi încălzește inima, este că tu iubeai viața
noastră împreună. Nu era cea mai confortabilă viață, dar o trăiam
împreună cu demnitate”. Ne exprimă și noi solidaritatea, cerând
eliberarea celor de la ”Douma 4”.
Familia îl caută pe studentul la medicină Mohammad Samih
Bahra din Damasc. Acesta a dispărut din mai 2013 din cartierul
Sheikh Saed din Damasc. Soarta lui rămâne necunoscută. Familia
îl așteaptă încă să vină acasă.

131
 Ahlam, o femeie dislocată aflată acum în Idlib, îl caută pe
biatul ei, arestat de regim. Toți cei trei băieți au fost arestați de
regim. Au trăit o viață fericită până a început războiul: ”nu se mai
auzea altă voce decât a armelor”. ”Vă puteți imagina cum e să-ți
pierzi cei trei băieți și să nu mai știi nimic de ei?” spune ea. Doi
au fost eliberați, dar al treilea rămâne în detenție. ”Vreau ca voi
să simțiți suferința.”, mărturisește ea.
Wafa Moustafa îl caută pe tatăl ei, arestat de regim cu 2000
de zile în urmă. A numărat zilele. Într-o noapte l-a visat pe tatăl
ei. ”Într-o noapte l-am visat. Nu se uita la mine, nu pot descrie
durerea pentru că nu se uita la mine”. A început să numere zilele
de când s-au împlinit 300, până atunci a crezut că tatăl ei va fi
curând acasă. ”2000 poate fi un număr ca orice alt număr. Dar în
gândurile mele, memorii și în fiecare moment din viața mea, este
o durere în creștere, mai mare decât orice durere.” Nu-și pierde
totuși speranța: ”Speranța este grea, dar există undeva și este
singurul lucru care mă face pe mine și mii de alții ca mine de a fi
aici și a continua călătoria undeva”.
Familia l-a căutat pe Ghiath Moadamani dispărut în
închisorile regimului până a primit certificatul de deces. A fost
arestat în august 2014 și torturat până la moarte timp de 9 luni.
Familia nu-l uită și se roagă să se odihnească în pace.
Familii pentru Libertate îi caută pe fotbaliștii dispăruți, 7 din
echipa națională. 15 fotbaliști au fost uciși deja în detenție. Cei 22
au fost ținta regimului pentru că au participat la revoluție. Au fost
reținuți pentru celebritatea lor și pentru că s-au opus regimului.
Familia i-a căutat pe activiștii din Daraya (Islam al Dabas,
Amer Helmi, Abdulhakim Shurbaji, Mazen Shurbaji, Majd
Khoulani, Yahya Shurbaji, Abdulsattar Khoulani, Taleb Ziadeh,
Mohamad Rateb Khoulani) dispăruți în închisorile regimului,
până a primit certificatele de deces. Amina Khoulani, Bayan
Shurbaji și Yasmine Shurbaji de la Familii pentru Libertate i-au
căutat. Acum Familii pentru Libertate își aduce aminte de
victimele din Daraya și pune fotografiile lor în album. Se roagă
ca familiile lor să aibă tăria să meargă mai departe și să găsească

132
justiție pentru cei dragi. Familiile lor nu sunt singurele care se
confruntă cu această durere. Mii de alte familii au aflat vești
asemănătoare despre cei dragi. Aceștia au dreptul la procese
corecte. Familiile trebuie să le primească corpurile și să li se
spună cauza adevărată a morții. În ciuda durerii devastatoare pe
care o simt, în fiecare zi Familii pentru Libertate luptă pentru
justiție.
Familia îl caută pe Majd Kamalnaz, un american-sirian
psiholog dispărut, arestat când a venit să-și viziteze familia în
Damasc. E diabetic și a avut o serie de atacuri cardiace, de aceea
familia este îngrijorată pentru sănătatea lui. Este un lucrător
umanitar. Familia cere ajutorul rățoiului Donald Trump. De când
a dispărut în Siria, Majd a pierdut nașterea a doi nepoți în Statele
Unite. Familia nu știe cine l-a arestat, cine îl ține, dacă are
medicamentele necesare sau dacă mai este în viață. Nu au mai
vorbit din 2017 când a venit să-și viziteze rudele din Damasc și a
dispărut. A fost oprit la un punct de control de-al regimului și a
dispărut. Familia inițial a ascuns dispariția sa pentru a se ocupa de
încercările de eliberare la sugestia FBI și a Departamentului de
Stat. Acum familia a recunoscut dispariția și încearcă să
promoveze cazul în ideea eliberării lui Majd. Trump a făcut din
eliberarea cetățenilor americani o prioritate. Dar eliberarea lui
Majd pune câteva dificultăți: ambasada Statelor Unite nu mai
funcționează (doar indirect prin ambasada Cehiei), de asemenea
președintele a fost acuzat de crime împotriva umanității. Și
părinții lui Austin Tice, jurnalist dispărut în 2012, au cerut
ajutorul rățoiului Donald. Majd este apolitic. A lucrat în domeniul
umanitar, oferind gratuit terapie anti-traumă supraviețuitorilor
uraganului Katrina, tsunami-ului indonezian din 2004 și
victimelor războiului din Kosovo. A făcut același lucru pentru
refugiații sirieni din Siria și din Liban. Se consideră însă american
pentru că a trăit și crescut în Statele Unite. A vrut să viziteze
Damascul pentru că acolo locuiește tata-socru. A verificat mai
înainte dacă ni se află pe o listă neagră a regimului și i s-a spus că
nu e. Cei de la ambasada Cehiei (intermediar) spun că e deținut la

133
baza militară Mezzeh, unde se aplică tortura și execuțiile.
Regimul neagă că îl deține pe Majd. Fiica lui spune: ”nu i-am
auzit vocea. Nu am văzut o poză de-a lui. Nu știm ce face”.
Familia l-a căutat pe Yasser al-Jarjis, dispărut de patru ani și
jumătate și răpit în închisorile regimului. A făcut un praznic mare
pentru a sărbători eliberarea lui. Se gândește la cei care sunt încă
prizonieri și se roagă pentru eliberarea lor.
Familia l-a căutat pe Khaled Ahmad Bakir, dispărut în
închisorile regimului în 2014 până a aflat că a fost torturat până la
moarte. Se roagă pentru ceilalți încă prizonieri pentru a fi
eliberați.
Familia l-a căutat pe Ayham arestat de regim până a aflat că a
fost ucis în detenție. Nu va fi uitat. Nu-și dorește decât justiție
pentru el și pentru ceilalți.
Familia l-a căutat pe activistul media Bilal Abdul Kafi al
Mohammad din Tal Thahab din Homs până a primit certificatul
de deces. A fost arestat de regim în august 2013 și a fost ucis în
închisoare în urma torturilor. Cazul lui, la fel ca al altora, arată de
ce nu trebuie să existe reconciliere cu regimul sirian și că acesta
trebuie să răspundă pentru faptele sale.
Familia a căutat-o pe Fadwa Mahmoud până a fost eliberată.
A fost arestată de regim și ținută 2 ani pentru activismul ei politic.
Copiii ei erau mici; Maher avea 9 ani, iar Ayham 5. ”Mama, noi
avem nevoie de tine, de ce ne-ai lăsat singuri?” spunea Maher.
”Lupt pentru ca voi să nu mai simțiți opresiunea și injustiția pe
care le simt eu. Maher a crescut și s-a confruntat cu aceeași
opresiune și a fost răpit împreună cu tatăl său Abdulaziz în 2012.
De atunci, Fadwa nu mai știe nimic de ei. Nu a pierdut însă
speranța. Aprinde și o lumânare. Lumânarea e pentru ziua lui
Maher, împlinește 38 de ani. Se roagă pentru siguranța lui. ”Nu
avem dreptul să fim deprimați”, spune ea, făcând o pătură în
dormitorul ei. ”Trebuie să mergem mai departe”. Face păturile
pentru cei dispăruți ca să nu le fie frig în închisoare.
Moumina al-Haj Ali l-a căutat pe tatăl ei. Povestea ei e una a
mii și mii de alți sirieni. O spune cu gândul să nu se mai repete.

134
”Toată lumea are dreptul să trăiască în libertate și nu în injustiția
disparițiilor în detenție”. Este fata lui Youssef al-Haj Ali. Tatăl ei
a fost imam la moscheie în Arbin, în Ghouta de Est și totodată
profesor la școală. Tatăl ei este un rol model pentru ea. Toți care
îl cunosc l-au admirat. A fost arestat în iunie 2012 într-un raid al
serviciilor secrete. Tatăl a plecat și nu s-a mai întors. Trupele
regimului au venit pentru a căuta în casă și au făcut dezordine. Li
s-a făcut frică. Era împreună cu mama și patru surori mai mici. În
prima zi de Ramadan, au plecat în altă zonă pentru că atacurile
aeriene erau prea puternice. Au fugit de 6 ori, iar ultima dată a
trebuit să fugă în Turcia. De fiecare dată când au fugit, au fost
provocări. Nu a mai aflat nimic de tatăl lor. În 2013, Mansour, alt
deținut a fost eliberat din închisoarea Saydnaya. A spus că l-a
învățat pe tatăl ei engleză. Mansour a reușit să scrie un tricou cu
82 de nume de deținuți. Le-au scris cu sânge și rugină utilizând
un os de pui. A revenit speranța că l-ar putea regăsi pe tatăl lor. În
2013, Ghouta a fost atacată cu arme chimice. Mătușa ei a murit
ucisă de ele, iar bunicul de atacuri aeriene. Ea și surorile au
devenit voluntari care asigură suport educațional și psihologic
copiilor și de asemenea voluntari umanitari și medicali. În 2015, a
lucrat cu Dawlaty, o organizație care adună mărturii, face
training și campanii pentru a aduce justiție. În acest sens, s-a
întâlnit cu alții din Ghouta cu aceeași poveste, care se zbat între
speranță și disperare și care așteaptă vești proaste. Viața a
continuat, dar fără o fericire completă, chiar dacă s-a căsătorit. În
2018, a rămas însărcinată. A fost evacuată forțat la Atareb, în
Alep. În 2018, când au început să mai apară certificate de deces
din închisori trimise de regim, a încercat să afle vești. Cunoștința
i-a spus că tatăl ei trăiește dar numai atât. Conversația a avut loc
cu câteva zile înainte de naștere. Câteva luni mai târziu a primit
certificatul de deces, fără însă a fi precizată cauza morții. Nu a
crezut, chiar dacă pe rețelele de socializare a circular informația
că a murit ca martir sub tortură.
Um Abdullah Al Saud îl caută pe băiatul ei, Abdullah, arestat
de regim și dispărut de șapte ani, fără să mai știe nimic de el.

135
Băieții ei călătoreau spre Alep unde Um se afla cu alți trei copii.
Se pregăteau de logodna lui Abdullah. Abdullah, în vârstă de 22
de ani, era student la facultatea de Sociologieși Abdulrahman, de
20 de ani, la facultatea de Inginerie Biomedicală. Mama se afla
într-o stare de tensiune. Un prieten de-al lui Abdulrahman a
întrebat dacă au ajuns băieții acasă. Nu a știut ce să spună, unde
să întrebede băieții ei. Întârziau. A întrebat prietenii și i-a sunat.
A plâns întrebându-se: au fost răpiți? Au fost arestați la un punct
de control militar? Au fost uciși? Unde, la ce punct de control
militar, la ce ramură de servicii secrete să se adreseze. Pe 23
februarie încă nu știa nimic de ei și se gândea că sunt răpiți. A
mers la un protest. La protest a fost arestat al treilea băiat Omar
împreună cu doi vecini. Militarii foloseau arme și băteau lumea,
atât femei, cât și bărbați la protest. Arestau protestatarii. S-a
întors acasă amintindu-și că a pierdut trei băieți. A fost la
serviciile secrete, iar ei i-au spus că nu îi dețin pe băieții ei.
Vecina plângea și citea Coranul. Femeia a vorbit apoi cu avocați,
dar nimeni nu a răspuns durerii ei. Sâmbătă noaptea, a primit un
telefon de la băiatul ei, Omar. I-a spus că e bine, că abia fusese la
curtea de justiție și că se află la poarta Palatului Justiției. A spus
că e speriat, că l-a văzut pe Abdullah în detenție și că vor vorbi
când vine acasă. A luat un taxi pe care l-a plătit mama. Era ras în
cap și palid, cu o expresie de teroare pe față. A venit acasă, a
făcut un duș, dar n-a putu mânca pentru că ofițerii de la
închisoare îl loviseră în stomac până leșinase, apoi turnaseră apă
rece pe el. Fusese interogat și în ce privește frații săi Abdullah și
Abdulrahman. I s-a spus că e dintr-o familie de ”câini de
trădători”. Slavă domnului, Omar a fost eliberat. Apoi mama a
aflat de Abdulrahman care era ținut la Alep la securitatea militară.
Era bolnav, avea râie și se ruga să fie salvat de durerea lui. Cu
ajutorul unor relații, Abdulrahman a fost transferat și apoi
eliberat. Abdullah era însă încă în detenție. De la prizonieri
eliberați a aflat că a fost transferat de la securitatea militară din
Alep la Homs, apoi la ramura 215 la Qabboun și apoi la ramura
291 la Damasc. A fost mutat apoi la notoria ramură Palestina și

136
apoi transferat la cumplita închisoare Saydnaya. Ultimele vești
despre el sunt de acum doi ani de când era la Saydnaya, bolnav de
tuberculoză. I s-a spus că va fi eliberat dacă plătește bani dar nu a
rezolvat. Își pregătise casa pentru a-l primi. Dar mamele se
consolează una pe alta. Își dă seama că nu l-a mai văzut de șapte
ani și că nu mai știe nimic de el. Îl așteaptă însă în continuare.
Sora Nivin îl caută pe fratele ei Hamza Al-Mousa. El e
absolvent al facultății de comerț și economie și născut în 1988. A
fost arestat de regim în august 2012. Data decesului nu e
cunoscută. Când a întrebat mătușa de el în 2014, i s-a spus doar
că e deținut la unitatea 215 și i s-a spus ”să uite de el”. Fratele lui,
Yousef, a scris pe Facebook: ”Memoria ne apare ca o realitate
inevitabilă și e greu să ne dăm seama dacă e un vis urât pe care îl
trăim. Frate Hamza, cum ți s-a stins lumina? Erai râsul în nopțile
grele și zâmbetul în zilele dificile. Cum ți s-a stins lumina? Erai
mâna care lua tristețea de la cei din jur și erai cel care îndepărta
grijile”. ”Trebuie să fi avut un moment de victorie, trebuie să fi
reușit să-l învingi pe călău cu mijocul tău sarcastic de a fi, râzând
de ei și de viață.” ”Cum de nu m-am gândit că telefonul tău de
când veneai din Alep era ultimul? Nu ne-am întâlnit atunci, nu
am avut timp să vorbim față în față. Ai stat în mijlocul pericolului
și cu riscul să fii arestat ori să mori și ai înfruntat curajos totul
pentru că te simțeai obligat. Hamza, frate martir, nu a fost un om
obișnuit cu chipul lui îmbujorat, sarcasmul, râsul tare și cuvintele
”ce nu te ucide, te face mai puternic”” Hamza s-a opus opresiunii,
iar opresiunea l-a lovit și pe el, spune sora lui. El i-a protejat pe
alții de opresiune. A făcut întotdeauna fapte bune fără ca alții să
știe. Crede că până și la închisoare și-a păstrat spiritul umanitar.
Hamza e fratele și singurul prieten. Nu a mai avut alt prieten mai
bun și nu va mai avea vreodată. Hamza a plecat și a lăsat-o pe
sora lui în suferință. ”E râsul într-o noapte neagră și luna
strălucitoare”. Vrea ca ea să suporte loviturile din închisoare și să
fie umărul pe care să-și sprijine corpul epuizat de tortură. Se
întreabă de torturi și de cum a încercat să reziste. Speră că a reușit
să reziste torturilor prin memorie, amintindu-și lucruri din

137
copilărie ca atunci când era mic și alerga pe străzi, de băltoacele
peste care sărea când era copil. Vrea să fie torturată în locul lui,
absența ei nu e atât de gravă ca a altora, ca a lui mai exact.
Absența lui a lăsat o rană în suflet care nu mai poate fi vindecată.
Nu vei fi uitat. Ar vrea să fie în locul lui. Îi dorește pace.
Familia îl caută pe Mohamad Noor Matar dispărut la Statul
Islamic. Mai fusese arestat o dată, dar, după ce a fost eliberat, a
fost arestat iar. Familia nu mai știe nimic de el.
Familia îl caută pe soțul dispărut la Statul Islamic, spune
Ensaf Nasser de la Familii pentru Libertate. ”Soarta soțului meu
și a mii dispăruți la Statul Islamic trebuie văzută de Coaliția
internațională a Statelor Unite și de Forțele Democrate Siriene
înainte ca dovezile să dispară. Când a început bătălia pentru
Raqqa am avut speranță că voi afla ceva despre el. În timpul
bătăliei finale de la Baghouz de asemenea am sperat că vom afla
vești când mii ieșeau afară. Încă n-am aflat nimic”. Se teme că
soțul ei nu mai e în viață. Soțul ei a fost arestat în august 2014.
Soțul lui Nasser, Foad Ahmed el-Mohamed, era un jurnalist local
care făcea fotograifii civililor răniți la spitalul Aisha în Deir el-
Zour. Extremiștii i-au spus lui Nasser că soțul ei este infidel
pentru că susține democrația și un stat secular în locul califatului.
De asemenea, a fost acuzat că s-a căsătorit cu Nasser, de religie
druză. Kurzii cer familiilor dispăruților să se înregistreze la
Comitetul de Relații Publice și Consiliul Triburilor de la Consiliul
Civil Raqqa. Agenția de Căutare Centrală, condusă de Crucea
Roșie caută și ea.
Familia l-a căutat pe Ali Othman până când a aflat că a murit
în detenție în decembrie 2013. Ali a fost un jurnalist curajos care
a transmis despre blocada din Homs și a ajutat reporterii
internaționali să raporteze despre aceasta. L-a ajutat pe
fotojurnalistul Paul Conroy să scape din Homs. A fost arestat apoi
un an mai târziu în Alep. Televiziunea de stat a prezentat un
material cu el prin care denunța revoluția care era parte a unei
confesiuni obținute prin tortură. În ciuda intervențiilor
secretarului de externe britanic și a senatorului american John

138
McCain pentru eliberarea sa, a rămas în închisoare. Este o
pierdere tragică și o amintire a teribilului pericol în care lucrează
jurnaliștii din Siria.
Familia îl caută pe Bashar dispărut la Statul Islamic. Era
nevoie de donat sânge, așa că Bashar s-a dus să doneze sânge. Nu
s-a mai întors. A dispărut la Statul Islamic pe 12 mai 2014. Pe 17
mai au auzit zvonuri că ar fi fost executat. Nu mai știe nimic de
el.
Familia a căutat-o pe Ruqaya Hassan Mohammed până a aflat
de decesul său în detenție la Statul Islamic. Ruqaya era un activist
media din Alep, înverșunată oponentă a Statului Islamic și a fost
ucisă de acesta în anul 2015.
Wafa Moustafa de la ”Familii pentru libertate” îi caută pe cei
dispăruți din familia ei. Sunt 2.168 de zile de când a dispărut tatăl
Wafei, răpit de regim. A fost arestat pe 2 iulie 2013 în casa din
Damasc. Nu au fost informate familiile de ce este arestat sau unde
este. Forțele guvernului au trecut, au devastat casa, au luat hainele
tatălui și documente și l-au arestat. De atunci, nu mai are nicio
informație despre el. A dat bani pe avocați și pe oameni care au
conexiuni cu regimul. A hotărât să părăsească țara pentru că după
arestarea tatălui sau soțului urmează cea a mamei sau a soției
astfel ca deținuții să facă mărturisiri. Așa că a plecat în Turcia în
2013. Continuă lupta: ”Scopul nostru este să-i găsim pe cei dragi
și pe toți deținuții din Siria. Nu vom renunța până când nu avem
răspunsuri”.
Familia l-a căutat pe Ahmed Kamel Dabba până a aflat că a
fost ucis în închisoarea Saydnaya a regimului. A fost arestat în
2012 de regim și torturat până la moarte.
Familia a căutat-o pe Alaa Alhomsi care a fost închisă pentru
63 de zile în închisoare la regim. A fost eliberată într-un schimb
de prizonieri. ”În interiorul închisorilor regimului fiecare e egal.
Femeile și bărbații sunt tratați la fel. Ambii au de înfruntat bătăi,
ambii sunt violați, ambii sunt insultați, ambii îndură aceeași
tortură”, spune ea. ”Moartea e mai ușoară decât tortura”. ”Fiecare
detaliu contează cum ar fi dormitul pe jos, fără pături călduroase,

139
utilizarea băii doar de trei ori pe zi, doar trei minute, fără duș și
fără spălarea feței”. Puricii au fost o experiență cumplită.
”Spânzurarea de tavan este mai dureroasă. Când ești agățat,
sângele încetează să circule”. Alteori ești târât ca un animal cu o
frânghie. Femeile sunt acuzate că sunt prostituate pentru Armata
Siriană Liberă (FSA).
Familia îl caută pe activistul media Mohamar Noor Matar
dispărut acum mai bine de șase ani și răpit de Statul Islamic.
Familia l-a căutat pe activistul Samer Alsaloum până a primit
confirmarea că a fost ucis de Hayat Tahrir al-Sham, după ce a fost
răpit în 2017. A fost torturat până la moarte.
Familia l-a căutat pe activistul Hamza până a aflat că a fost
ucis în închisorile regimului, după ce a fost arestat pe 13 august
2012. Familia nu știe locul unde a fost înmormântat, nici data
decesului.
Familia îl caută pe activistul Hassan al-Kasab, arestat de
Forțele Demcrate Siriene (dominate de YPG-ul kurd) pe 10
august în timpul unei campanii de arestări în Raqqa. A fost arestat
o zi după nunta sa, în Raqqa. Hassan e director de proiect la
asociația creativă internațională finanțată de Statele Unite. Hassan
a fost arestat împreună cu alte 5 persoane, Qari Salah Al-Ạlkạṭʿ,
Khalid Al-safety, Anas Al-Idol și fratele său Elias, și Ahmad Al-
Shalom. Toți deținuții lucrează la societatea civilă din Raqqa
pentru restabilirea serviciilor și reabilitarea comunităților după
crimele Statului Islamic. Familia nu mai știe nimic de el.
Familia l-a căutat pe activistul Samer al-Salloum din
Kafranbel arestat de Hayat Tahrir al-Sham până a aflat că a fost
ucis în detenție. Peste 2.000 au fost arestați de această formațiune
și au dispărut. Samer a fost arestat pe 26 decembrie 2017 de
oameni înarmați de la această formațiune. Samer a fost un activist
în mișcarea de revoluție, responsabil de tipărirea și distribuția
revistei politice ”al-Gherbal” și a revistei pentru copii ”Zawrak”.
Este tatăl a patru copii, unul dintre ei bebeluș în momentul
arestării. A fost executat în aprilie 2019, dar Hayat Tahrir al-

140
Sham nu a anunțat familia, procedând ca regimul sirian. A fost
torturat și el până a acceptat acuzațiile HTS.

O veste bună e că judecătorii francezi au eliberat mandate de

arestare pentru oficialii regimului, Ali Mamlouk, Jamil Hassan și
Abdel Salam Mahmoud în octombrie 2018. Ei sunt acuzați de
crime împotriva umanității și crime de război, pentru torturarea și
uciderea unor sirieni ca Mazen and Patrick Dabbagh. Tatăl și fiul
au fost arestați de serviciile secrete și duși la aeroportul militar
Mezzeh. Pe Mazen, profesor de franceză la Școala Franceză din
Damasc și pe fiul său, Patrick, i-a căutat familia până când a
primit certificatele de deces. Au fost torturați până la moarte
pentru simplul motiv că au participat la un protest pașnic pentru
democrație. Iată ce transmite o prietenă apropiată: ”sunt fără
cuvinte. Ce să le spun copiilor și prietenilor lor? Că am eșuat noi
și lumea întreagă pentru a proteja acele suflete frumoase și
pașnice de moarte. Ce pot să le spun copiilor și prietenilor lor
când tragerea la răspundere a vinovaților nu a avut loc pentru că
lumea și-a pierdut moralitatea!”. Obeïda Dabbagh, fratele lui
Mazen, FIDH și LDH, cu suportul SCM au inițiat cazul în
octombrie 2016. După ani de atrocități comise cu impunitate,
aceasta este o dovadă de justiție.
Mandatele de arestare vizează trei oficiali ai regimului. Un
sirian membru al serviciilor secrete și acuzat de crime împotriva
umanității a fost arestat la Paris, fără ca identitatea acestuia să fie
dezvăluită. Este pentru prima oară când se produce o asemenea
arestare.
Ali Mamlouk, șeful Biroului Național de Securitate, unul
dintre consilierii mărețului și gloriosului conducător al-Assad și
Jamil Hassan, șeful Forțelor Speciale Siriene sunt de asemenea
subiectul unui mandat de arestare eliberat în Germania în 2018,
după cum toți sunt căutați pentru complicitate la crime împotriva
umanității, tortură și dispariții forțate. Abdel Salam Mahmoud,
șeful Ramurii de Investigații a Forțelor Speciale de la aeroportul
militar Mezzeh, un loc cu o ridicată rată a mortalității conform

141
ONU, este căutat pentru crime de război și pentru complicitate la
crime împotriva umanității, tortură și dispariții forțate. Toți se
remarcă prin mărețe și glorioase realizări la fel precum
conducătorul lor.
Tot în Germania (cu un mandat internațional franco-german)
sunt arestați și judecați pentru torturi și crime împotriva
umanității Anwar R, 56 de ani și Eyad A, 42. Aceștia au fost
arestați în Berlin, respectiv în Zweibrücken, după ani de
investigații. Din 2011, regimul reprimă activitățile antiguverna-
mentale violent cu ajutorul serviciilor secrete. Anwar R a condus
serviciul secret al unei închisori din Damasc și a comis torturi din
2011 până la sfârșitul lui 2012. Eyad A a comis abuzuri asupra
circa 2000 de persoane din 2011 până la sfârșitul lui 2012. A
condus un punct de verificare militar unde erau în jur de 100
arestați pe zi care erau apoi torturați la închisoarea lui Anwar. Și
în Franța e arestată o persoană pentru crime împotriva umanității
comise între 2011 și 2013 când era membru al poliției secrete.
Documentația include fotografiile lui ”Caesar” (fotograful militar
care a realizat fotografiile a peste 11.000 torturați până la
moarte). ”Fără justiție nu poate fi pace durabilă”, spune Wolfgang
Kaleck de la The European Centre for Constitutional and Human
Rights.
Că tot vorbeam de ”Caesar”, dovezi sunt aduse și prin
fotografiile lui ”Caesar”, fotograful militar care a documentat
imaginile a 11.000 de persoane torturate până la moarte, cu riscul
de a ajunge și el una dintre ele. Imaginile au fost transportate
foarte dificil în Occident. Cele 55.000 de fotografii realizate între
2011 și 2013 reprezintă trupuri emaciate, numai piele și os, unele
fără organe sexuale, fără ochi și fără unghii din care nici mamele
sau nevestele nu mai pot recunoaște ceva sau pe cineva.
Iar un raport ONU din martie 2018, bazat pe 454 de interviuri,
acuză regimul sirian și milițiile aliate de violuri și violență
sexuală împotriva civililor. Armatele de rebeli au comis și ele
acte asemănătoare, dar într-o măsură semnificativ mai mică.
ONU a cerut totodată Siriei să spună familiilor ce s-a întâmplat cu

142
cei dispăruți și totodată să pună la dispoziție rapoarte medicale și
rămășițele celor decedați.
Procurorul Stephan Rapp a spus că dovezile de crime de
război sunt cele mai puternice de la cele ale naziștilor. Și acesta
crede că trebuie judecați cei din funcții înalte, inclusiv mărețul și
gloriosul conducător. Ori poate merită premiul Nobel pentru
pace. Comisia pentru Justiție Internațională și Tragere la
Răspundere lucrează cu sirieni și a accesat peste 750.000 de
pagini de documente ale regimului. ”Sunt dovezi pe care nu le-am
mai avut de la Nurenberg, de când au fost inculpați naziștii”,
spune procurorul. ”Sunt comitete de securitate, comitete
populare, centre de comandă pentru criza națională, este o sursă
masivă de informații”. Comisia deține 600.000 de videoclipuri
filmate cu telefonul mobil. Are acces și la fotografiile lui
”Caesar”. Sunt poze ale celor torturați până la moarte, scheletice,
cu ochii scoși și acid pe corpuri. Rusia și China au blocat până
acum la ONU prin veto condamnarea celor vinovați. Crimele pot
fi urmărite însă într-o a treia țară. Procurorul speră totuși că va
veni o zi când vinovații vor fi condamnați, inclusiv cei din funcții
înalte.

143
 14. Vești bune din infern și personalități din Siria

Un nou film despre Marie Colvin (”A private war”), va rula

din noiembrie 2018 în cinema-uri. Jurnalista Marie Colvin a fost
ucisă de regimul sirian (sora ei, Cat, a dat în judecată Siria pentru
a face dreptate în ce-o privește pe sora ei). Ultimul interviu către
CNN al lui Marie Colvin a fost la blocada Baba Amr. A asistat,
cu inima frântă, la moartea unui copil: ”L-am privit pe copilaș,
pieptul se ridica încercând să respire. Era îngrozitor. Mi s-a rupt
inima”. Cum regimul sirian susține că nu atacă civili, ci numai
teroriști, Marie a precizat: ”Fiecare casă de civili de pe strada asta
a fost lovită”. Nu, nu sunt civili, sunt teroriști, teroriști-bebeluși,
desigur, adică probabil că nimic nu e sigur. De asemenea, Marie a
vorbit despre lipsa medicamentelor din zonele asediate:
”Singurele calmante la spital sunt paracetamolul și ibuprofenul,
calmante pe care le-ai utiliza pentru o răceală sau o durere de
cap”. Dar așa merită blestemații de teroriști, logic, nu?
O curte din Statele Unite la care a apelat sora jurnalistei, Cat
Colvin pentru a face dreptate, a considerat că regimul este vinovat
și a stabilit o plată de 302,5 milioane de dolari pentru victime.
Curtea a admis uciderea unei cetățene americane. Mary Colvin,
jurnalista de 56 de ani, a fost ucisă împreună cu fotograful
francez Remi Ochlik. Atacul asupra jurnaliștilor a fost deliberat.
Centrul pentru Justiție și Tragere la Răspundere din San
Francesco, organizația pentru drepturile omului care a
reprezentat-o pe Mary Colvin, spune că vinovații trebuie trași la
răspundere. Procese împotriva regimului sirian sunt și în Europa,
inclusiv în Germania și Franța. Asemenea procese ajută pentru a
stabili crimele împotriva umanității comise de regim. Atacul
asupra jurnaliștilor este unul lipsit de conștiință. Sora ei, Cat
Colvin spune că acest proces trebuie să ducă la reducerea

144
atacurilor asupra jurnaliștilor, cu atât mai mult că Mary își
dedicase viața luptei pentru justiție și spunerii poveștii victimelor
(din război și nu numai). Probe au fost oferite și de doi defectori
de-ai regimului. Au inclus un fax trimis de serviciile secrete prin
care atacă jurnaliștii străini. Un informator a spus unde e locația
centrului media. În noaptea aceea, Mary Colin avusese interviuri
pe CNN, BBC și Channel 4. Assad o consideră pe Mary
responsabilă pentru moartea ei pentru că a lucrat ilegal și a
colaborat cu teroriștii. Bebelușii teroriști în special. După cum
spune un fost coleg, Mary era cunoscută pentru reportajele ei
despre tragediile oamenilor obișnuiți, era prima persoană care
venea undeva și ultima care pleca. Jurnalistul sirian Rami Jarrah
mărturisește și el despre munca extrem de curajoasă și
profesionistă a lui Marie Colvin într-un climat ostil și arată cum
regimul sirian a targetat sistematic toți jurnaliștii care-și riscă
viața pentru a căuta adevărul.
De asemenea, fotograful care a lucrat cu Marie Colvin, Paul
Conroy, a scris o carte ”Under the Wire” despre blocada din
Homs și reportajele lui Marie Colvin, iar BBC a făcut un
documentar cu același nume ca al cărții. ”Under the Wire” este un
material despre jurnalismul real, despre război și despre urmărirea
adevărului cu prețul vieții chiar.
Altă veste bună: Organizația pentru Interzicerea Armelor
Chimice (OIAC) are noi puteri: de a identifica autorii atacurilor
chimice. Înainte doar stabilea dacă a fost un atac chimic sau nu.
De acum stabilește vinovații, cu condiția ca țările respective să
ceară o asemenea investigație. Iran, Siria și Rusia s-au opus
noilor puteri. După sutele de atacuri chimice (peste 200 conform
Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului) cu clor sau cu gaz sarin
și zecile de veto-uri ale Rusiei în Consiliu de INsecuritate
împotriva acțiunilor de tragere la răspundere a Siriei, era logic, nu
să se opună noilor puteri ale OIAC. A descoperit clor în atacurile
chimice din 7 aprilie 2018 de la Douma. Mai anchetează și un
atac din Alep din noiembrie 2018 (atac ce a afectat circa 100 de
persoane).

145
 Amnesty a lansat proiectul ”Strike Tracker” cu privire la
distrugerile din Raqqa (80% din oraș a fost distrus și coaliția
internațională a Statelor Unite a ucis și rănit mii de civili).
De 8 martie, ziua internațională a femeii, femeile din Siria
vorbesc despre lupta pentru drepturile lor. Femeile au participat
la protestele democratice și și-au asumat misiuni de lider. Au
trebuit să plătească un mare preț pentru toate acestea, devenind un
target al regimului.
Noura Al-Jizawi, de la Start Point spune că a fost oprit
autobuzul la un punct de verificare. Forțele de securitate, care
aveau arme, au intrat. I-au luat buletinul, au îndreptat armele spre
capul ei și i-au spus să vină cu ei. Întotdeauna le spune celor care
nu sunt din Siria sau nu știu Siria despre arestări. Aceste arestări
nu sunt ceva elegant, pur și simplu, dispari. Era într-un autobuz și
a dispărut. Nimeni nu știa unde. A fost deținută timp de șase luni.
Spune că e ceva care o irită: ideea că femeile trebuie să lucreze la
probleme ale femeii. Care sunt problemele femeii? Securitatea,
mâncarea, copiii sunt probleme ale femeii. La fel sănătatea,
justiția, constituția. Chiar și armata și poliția. Nu tu îmi dai
dreptul, ci eu mi-l iau dacă e al meu
Sana Mustafa, Syrian Women’s Political Movement, spune că
autoritățile căutau ceva. I-au luat și i-au dus în mașină. I-au legat
la ochi și le-au pus cătușe. I-au pus într-un autobuz la 1
dimineața: ea, sora ei și alți prieteni. I-au răpit. I-au dus undeva,
dar nu știau unde. A aflat mai târziu că ramura 215 a serviciilor
secrete la Kafr Sousa, Damasc. Spune că sunt întotdeauna
obstacole, dar femeile reușesc să le depășească. Sunt multe
grupuri de femei care se susțin reciproc
Nour Burhan, de la I am She, spune că atunci când bărbații
vin din detenție, sunt eroi, pentru femei nu e la fel, e o stigmă.
Regimul face un avantaj din asta. Deține femei pentru a face
presiune asupra societății ca să sperie lumea. Femeile au experi-
mentat torturi îngrozitoare. Efectele negative sunt nu numai în
detenție, dar și după eliberare.

146
 Mariam Al-Hallak, Caesar Families Association, și-a căutat
fiul și l-a recunscut în fotografiile lui Caesar (fotografiile zecilor
de mii torturați până la moarte). A primit certificatul de deces în
cele din urmă. Își continuă lupta pentru eliberarea celor dispăruți
și justiție pentru cei uciși. A făcut tot posibilul ca lumea să știe.
Urmăresc și în justiție pe responsabilii de crime împotriva
umanității în Germania, Belgia și Austria. Își dorește ca toate
statele europene să procedeze așa în semn de justiție pentru cei
dispăruți.
Fadwa, de la Familii pentru Libertate (care caută eliberarea
celor dispăruți și justiție pentru ei) spune că problemele au
stimulat potențialul luptei femeilor din Siria. Spune că e mândră
de femeile siriene. Femeile siriene au demonstrat că sunt
prezente. Speră că va putea obține toate drepturile. I-au cerut lui
De Mistura să se întâlnească cu femeile. S-au adunat în fața
oficiului ONU unde au fost negocieri ducând fotografii ale celor
dispăruți.
Maria Al-Abdeh, Women Now a început în 2012. Scopul e de
a face femeile să participe la viitorul democratic al Siriei. Scopul
este pentru grupuri de persoane, pentru femeile siriene în
particular. Trebuie produse persoane care să reprezinte. Se
întreabă de ce protestează, ce vor, cum vor să arate statul, cum se
potrivesc femeile în aceste vise și aspirații, care e rolul lor de a le
ajuta. Sunt femei politicieni și femei victime, dar sunt și multe
femei invizibile care trebuie să devină vizibile.
Lucrătorul de la ”Căștile albe”, Amer e acum refugiat în UK.
S-a obișnuit mai mult să vadă copii prinși sub dărâmături la
bombardamente decât mergând pașnic la școală. Chiar și
aprinderea luminii a fost o experiență deosebită pentru Amer care
nu avusese curent electric. Cu ajutorul țărilor occidentale și al
Israelului, Amer a devenit refugiat în Marea Britanie din sud-
vestul Siriei în Daraa. A început să lucreze la ”Căștile albe”
(”White Helmets”) dintr-un spirit de responsabilitate. ”Este un
reflex complet. De îndată ce e o chemare de salvare mergi și ai
grijă de misiune”. ”În ciuda haosului, doar să vezi fața cuiva pe

147
care l-ai salvat te face să uiți tot, toată durerea, toată epuizarea.
Ești în momentul salvării cuiva”. Dar pierderea a doi prieteni și
morțile celor uciși de bombardamente l-au marcat. Ca membru al
”Căștilor albe” a fost permanent ținta regimului, așa că a fost
nevoit să se refugieze. ”Sentimentul de a fi forțat să pleci din țară
când nu vrei să o faci este de nedescris. Am simțit că am pierdut
tot și totul era dus”. În Marea Britanie s-au refugiat circa 100 de
membri ai ”Căștilor albe”. Campania Siria spune că voluntarii
întâmpină mari provocări de refacere a vieții: ””Căștile albe” au
fost martorii unor masacre de neînchipuit ale oamenilor inocenți,
copii morți, victime ale atacurilor chimice. Impactul psihologic e
enorm. Sunt oameni foarte curajoși care au contribuit cu atâtea,
este important ca ei să fie bine primiți și valorizați”. Chiar dacă
Amer învață engleza și e recunoscător să fie în Marea Britanie, e
dificil să se adapteze. S-a înscris voluntar la pompieri. ”Am
pierdut tot. Singurul lucru rămas este să lăsăm lumea să știe de
tragedia femeilor, copiilor și bărbaților din Siria”.
La aniversarea revoluției, Mohamed Al-Shekh jurnalist și
activist din Hama spune: ”opt ani au trecut de când am cerut o
Sirie pentru toți și nu pentru al-Assad”. Opt ani am fost martorii
masacrelor și ai vărsării de sânge. Dar încă regimul nu a putut să
învingă voința populară și determinarea pentru libertate.
Revoluția continuă atâta timp cât rămân cererile ei, iubirea
noastră pentru pace și justiție. Și lumii când asiști pasivă la
crimele regimului, rămâi contributoare la acestea.
La aniversarea revoluției, Kareem Shaheen vorbește de
sălbăticia conflictuluila care au reacționat ”Căștile albe”,
jurnaliștii și activiștii. Opt ani de război au dus la jumătate de
milion morți, peste jumătate din populație dislocată și sute de
atacuri chimice. Sunt niveluri ridicate de sărăcie și șomaj.
Bombardarea spitalelor a devenit o rutină la fel ca și loviturile
duble (loviturile aeriene o dată și apoi încă o dată pentru a-i
masacra pe cei veniți să salveze de la ”Căștile albe”). Tactica
blocadelor care a dus la malnutriție și morți de foame a fost
adoptată de regim. Legile războiului erau doar praf în vânt. Cei

148
care au protestat în 2011 nu știau ce o să urmeze, au învins
bariera fricii. Regimul e acum în avantaj pe teren după ce a învins
opoziția fragmentată și parțial radicalizată. Eșecul comunității
internaționale în ce privește Siria este clar, Rusia tot dă veto la
Consiliul de Securitate ONU atunci când trebuie luate măsuri
anti-regim sau când sunt atacuri chimice. Refugiații sfârșesc ca
victime ale traficanților: în 2018, peste 2100 s-au înecat. Deci,
protestele pașnice s-au schimbat în ceva de nerecunoscut.
La aniversarea revoluției, activistul din Daraa (orașul unde a
început revoluția din solidaritate cu niște copii arestați și
torturați), Nedal al-Amari vorbește despreprincipiile de neînvins
ale revoluției, în ciuda pierderilor (inclusiv de vieți omenești).
Orașul Daraa a fost eliberat de regim, dar apoi a fost recucerit de
regim. Au pășit pe drumul libertății pe 18 martie 2011. Au avut
totul și au pierdut totul. ”Dar nu ne-am pierdut principiile. Nu ne-
am pierdut libertatea. Jur să continui să susțin și să lupt pentru
revoluție. Jur pentru martiri, răniți și deținuți. Jur pentru visele și
viitorul nostru. Ne-am pierdut pe cei dragi, dar ne vom ține
promisiunea. Vreau să-mi asum implicarea pentru prietenii
martiri Osama, Nashat Al-Amari, Mustafa Al-Amari și Youssef
Al-Amari. Pentru toți martirii din Siria. Jur, nu voi uita sângele
vostru și voi continua revoluția până la victorie.”
De ziua internațională a fericirii,într-o tabără de refugiați, un
bărbat dislocat spune despre ce îl face fericit: ”ce mă face fericit
și face întreaga țară fericită este să se întoarcă acasă”. ”Cel mai
important este securitatea și siguranța”, spune altul. ”Să ai un
milion de dolari și să construiești o vilă în locul acestui cort uzat
și îmbibat de apă”, spune un băiat. ”Căsătoria este esențială
pentru fericire”, spune altul. ”Tatăl meu și școala mă fac fericită”,
spune o fetiță.”Vreau să am bani, ce altceva să-mi doresc? Un sac
de bani”, spune altul.”Un kilogram de tutun egiptean”, spune
altul. ”Sincer, nu-mi permit să cumpăr o pâine și tu vrei ca eu să
fiu fericit. Vreau mâncare, nu-mi doresc altceva decât mâncare”,
spune altul. ”Vreau o mașină Kia Rio, combustibil și 500 de
dolari”, spune altul. ”Rochițe”, spune o fetiță. ”Să am o bicicletă

149
Peugeot și să merg la Tall Rifaat”, spune altul. ”Aș vrea să am
milioane de dolari să fiu fericit”, spune altul. ”PUBG, dar are
nevoie de Internet”, spune altul. Ultima persoană întrebată nu mai
spune nimic, plânge.
Pe 21 martie, kurzii sărbătoresc Nowruzul (sărbătoarea
focului, începutul noului an) chiar dacă regimul le-a interzis să o
facă. De asemenea, turcii aflați în controlul Afrinului împiedică
sărbătorirea Nowruzului de către kurzi.
Pentru Aram Abu-Saleh, deși președintele Trump a
recunoscut Înălțimile Golan ocupate de Israel în 1967 ca teritoriu
israelian, acest teritoriu rămâne sirian și luptă pentru
independența lui. ”Cel mai nebunesc lucru din lumea modernă de
azi este că un om din cealaltă parte a lumii poate decide soarta
mea și soarta oamenilor de pe pământul meu. Am un lucru să-i
spun președintelui din Statele Unite. Singurii care pot decide
soarta unui teritoriu sunt oamenii de pe acesta. Am luptat
împotriva ocupației timp de 52 de ani și vom continua lupta, cât
vom exista Înălțimile Golan vor rămâne siriene.” Israelul e
responsabil pentru dislocarea a 130.000 de persoane din 169 de
sate. 6.000 au rămas și continuă să trăiască în 5 sate. Mijdal
Shams e satul lui Aram. Luptă pentru identitatea siriană. Jumătate
din familie a fost dislocată. Nu și-a întâlnit bunicul, unchii și
verișorii. Sirienii din Golan au început o grevă pașnică timp de 6
luni. În timpul grevei, armata de ocupație a lovit protestatarii,
arestându-i și făcând blocade care au dus la foamete și
medicamente puține. Israelul a impus și cetățenia forțată. Când a
început revoluția siriană, a participat la proteste. Știe că Golanul
nu poate fi liber, dacă Siria nu e liberă. Trebuie să fie liberi de
ocupantul israelian și liber de dictatură. Trebuie să așteptăm de 2
ori pentru libertate.
La aniversarea atacului chimic de la Khan Sheikhoun din 4
aprilie 2017 care a ucis 92 de persoane, vorbește Amal, de la
”Căștile albe” care căutat și a ajutat supraviețuitorii: ”În
dimineața zilei de 4 aprilie 2017 eram acasă când un avion a lovit
orașul Khan Sheikhoun. Mi-am pus hainele și m-am grăbit la

150
centru. Când am ajuns, am văzut tragedia, am văzut oameni
zăcând pe podea. Era o scenă oribilă, se sufocau. Era inconștienți.
Mai mult femei și copii erau între cei afectați. Am început să dăm
primul ajutor. Am făcut tot posibilul pentru a salva oamenii.
Colegii se grăbeau spre spitalele din oraș. Am fost tristă de ce am
văzut. Și în adâncul sufletului m-am temut că voi fi afectată. Dar
în ciuda acestora, am rămas calmă și am continuat să am grijă de
răniți împreună cu colegii mei. Cel mai rău moment, pe care nu-l
voi uita niciodată a fost când trebuit să car patru copii sufocați,
morți de chimicale. Nu-i voi uita niciodată. Scena cu copiii sirieni
murind din cauza chimicalelor lui Assad. Acum, la doi ani de la
masacru, avioanele continuă să bombardeze și să terorizeze
oamenii inocenți. Apelăm la lume pentru a stopa bombar-
damentele și uciderea civililor din Siria.”

151
 15. România. Mărețe și glorioase realizări

Dacă cei din închisorile siriene ori refugiații pipăitori de

funduri cum au zis cei de la Charlie Hebdo (... de fundul
Mediteranei mai curând) dispar fără mormânt, chiar dacă și-ar
dori unul, sistemul sanitar din România te îngroapă de viu
(singurul avantaj în România e că ai parte de un mormânt). La
Spitalul Universitar din București (unde a născut Ile) condițiile de
spitaliare sunt atât de bune încât pacienții se îmbolnăvesc de
infecții nozocomiale. Poate dura ani de zile să scapi de o
asemenea infecție, uneori poate fi fatală. Instrumentarul e spălat
cu apă și săpun, nu cu dezinfectanți cum ar trebui, după cum
mărturisesc Daniel și Mariana, angajații spitalului. Daniel a pozat
și un implant ruginit care a fost scos de la un pacient, a fost
sterilizat și urma să fie folosit pentru a trata un alt pacient cu
fractură și a făcut poza publică. Medicii fac chetă pentru a
cumpăra becuri și var. Daniel și Mariana au făcut și greva foamei
din cauza condițiilor de muncă și de spitalizare a pacienților.
Apoi, Mariana a fost concediată, iar asupra lui Daniel se face
mare presiune la locul de muncă. Managerul spitalului, Adriana
Nica neagă ce spun greviștii foamei. Din solidaritate cu greviștii
foamei semnăm petiții Declic și este sunat ministrul sănătății
pentru aducerea unui nou manager de spital. Membrii Declic
merg și la spitalul Universitar. Iar la Spitalul Județean de Urgență
din Slobozia intervențiile chirurgicale efectuate de medicii
ortopezi se realizează cu scule potrivite pentru instalatori sau
mecanici. O atestă imaginile puse la dispoziția noastră de un
cadru medical, oripilat de modul în care sunt tratați pacienții în
acest spital.
Iar pacienții bolnavi de SIDA nu mai au tratamentul ARV de
peste 3 luni conform Asociației Române Anti-Sida (ARAS). Cel

152
puțin 11 spitale au epuizat stocul. Managerii nu recunosc că nu
mai au medicamentele, iar bolnavii care aparțin de spitale au
contactat ARAS pentru donații de tratament. Situația de criză este
din cauza procedurilor defectuoase de achiziție a medicamentelor
sau a managementului prost din spitale. De aceea, am trimis mail
către Ministrul Sănătății pentru a face controale la spitalele unde
nu sunt tratamentele disponibile. Dar poate că astea sunt mărețe și
glorioase realizări, făcute cu mândrie proletară și elan
muncitoresc, pe care ar trebui să le preamărim.

***
Alte mărețe și glorioase realizări, din domeniul educației: se
dă liber mitei pentru concursurile pe posturi din universități.
Profesorii universitari și cercetătorii pot evalua asociații din firme
și șefii din proiectele europene la concursurile pe posturi. Cel mai
grav este că a fost scoasă interdicţia ca evaluatorii să fi primit de
la candidaţi “servicii sau foloase de orice natură”, în perioada
examenului sau cu 5 ani înainte. Aceste modificări au fost făcute
de guvernul Dăncilă printr-o hotărâre. Executivul a redus la 3 zile
termenul în care poate fi contestată procedura de concurs în loc
de 5 zile cum era înainte.
La școli, jumătate dintre părinți (50%) plătesc fondul clasei,
iar 28% plătesc fondul școlii potrivit unui raport ”Salvați copiii!!”
De aceea, Societatea Academică din România (SAR) a propus
măsuri anti-corupție din școli, lansând campania ”Școli curate”.
Părinții și elevii pot folosi o aplicație pentru a sesiza corupția. În
primul rând a fost creat un ghid care explică ce înseamnă corupția
și ce reguli trebuie urmate (de la respingerea fondurilor clasei și
școlii la transparentizarea sumelor de bani cheltuite). Utilizatorii
aplicației pot sesiza dacă reprezentanții părinților și elevilor nu
participă la întrunirile consiliilor de administrație, dacă site-ul
școlii nu e funcțional sau nu prezintă informații de interes public.
Banii oferiți doar ca donații (cu contract) nu constituie șpagă.
Ministerul Educației ar trebui să nu faciliteze corupția, prin
subvenționarea corespunzătoare a elevilor (la ora actuală 90% din

153
bani merg la profesori și doar 10% la elevi, lipsind totodată
investițiile în reabilitare). Bugetul educației reprezintă 3% din
PIB, în loc de 6% cât e prevăzut în lege. Mai mult, la ultima
rectificare bugetară din 2018, a fost o tăiere de 198 milioane de
lei. Iar în 2019, cu mai puţin de o lună înainte de începerea şcolii,
educaţia este din nou sacrificată. Fără a avea încă un ministru
plin, după demiterea Ecaterinei Andronescu şi numirea
ministrului Culturii, Daniel Breaz, interimar şi la Educaţie,
tocmai de aici se taie bani, la rectificarea decisă de Guvern, un
miliard de lei. Şi nu de oriunde, ci chiar de la programul de
achiziționare rechizite „Merg la şcoală”, pentru că, a anunţat
prim-ministrul, programul nu a fost pregătit şi, ca atare, nu poate
fi implementat. Potrivit datelor prelucrate de Institutul Naţional
de Statistică, în anul şcolar 2017-2018, 287.493 de copii din
România, cu vârsta între 7 şi 17 ani, nu urmau nicio formă de
învăţământ, iar în anul şcolar 2016-2017, 26.850 de copii din
ciclul primar şi gimnazial şi 19.116 liceeni sau elevi ai
învăţământului profesional au abandonat şcoala.
Apropo, reabilitarea școlilor este ratată în proporție de 80%.
Finalizarea a 2.500 de grădinițe și creșe și modernizarea a 2.000
de școli până în 2020 a fost o promisiune PSD. Mai puțin de 300
au fost finalizate la jumătatea mandatului, chiar dacă pentru
Catedrala Mântuirii Banilor s-au găsit bani de la buget.
Programul Naţional de Dezvoltare Locală (PNDL), se împarte în
două etape. În cadrul PNDL - etapa I (2013-2019), prin domeniul
specific realizarea/ extinderea/ reabilitarea/ modernizarea
unităţilor de învăţământ preuniversitar sunt incluse la finanţare:
356 de grădiniţe şi creşe, cu o valoare totală a alocării financiare
de 274.033 mii lei, şi 819 şcoli, cu o valoare totală a alocării
financiare de 842.281 mii lei. Finanţarea unităţilor de învăţământ
preuniversitar a continuat în cadrul PNDL – etapa II (2017-2020),
fiind incluse la finanţare: 863 de grădiniţe şi creşe, cu o valoare
totală a alocării financiare de 1.181.872 mii lei, şi 1.359 şcoli, cu
o valoare totală a alocării financiare de 2.373.885 mii lei. Doar
16% a fost realizat din PNDL I, respectiv 3% a fost obținut din

154
PNDL II. Motivele nerealizării sunt: dificultatea scrierii unui
proiect de finanțare (6 luni), lipsa personalului specializat pentru
asta, licitațiile (durează și sunt firme care fac contestații),
descentralizarea eșuată. 2.500 de școli sunt încă cu toaleta în
curte. Dar elevii noștri nu au nevoie de toaletă, se pot ține ori
merge după copăcei. Sau poate elevii și profesorii noștri sunt
ființe di...vine care nu au nevoi umane (și nici de toalete) precum
mărețul și gloriosul conducător din Coreea, Kim Jong-un.
Dar un copil de trei ani de la grădiniță din satul Buda, comuna
Brăești, a căzut în BUDA predestinată și a murit. Alți doi au
murit în mod asemănător în ultimii șapte ani. Organizațiile
membre ale Coaliției pentru Educație fac apel: ”De ani de zile
asistăm, repetat, la diferite angajamente de rezolvare a problemei
spaţiilor de educaţie care continuă să aibă wc-uri tradiţionale, fără
canalizare, în curţile şcolilor din mediul rural”, se arată în
comunicatul Coaliţiei, remis miercuri pentru „Adevărul”.
Autoritățile spun că au existar alocări bugetare în acest sens.
Federaţia Coaliţia pentru Educaţie consideră că „timpul
proiectelor din cuvinte şi hârtii şi al plângerilor că nu sunt bani
trebuie să aibă un sfârşit şi acesta trebuie să fie 1 septembrie
2019. „Solicităm reorganizarea activităţii în TOATE şcolile si
gradiniţele care vor rămâne cu WC-uri în curte, începând cu
această toamnă”, a cerut concret Daniela Vişoianu.
„Descentralizarea, în sensul reorganizării administrative este
proiectul de dezvoltare ratat de România în ultimii douăzeci de
ani. O şcoală puternică şi bine administrată se cuvine să facă
parte dintr-o comunitate puternică şi bine administrată. Toţi ştim
că România suferă de ne-încredere şi ne-colaborare. Şcoala nu
poate creşte sănătos într-o astfel de societate. Lipsesc intenţiile
consistente de asociere a comunităţilor locale (grupuri de acţiune
locală, consorţii de comune, teritorialităţi funcţionale, nu
administrative)”, se mai arată în comunicatul de presă.
Organizația cere ca școlile cu WC-ul în curte să fie fie
modernizate, fie închise, înlocuite cu construcții noi. „Credem că
una dintre soluţii este ca primăriile să se asocieze şi să asigure,

155
ÎMPREUNĂ, şcoli cu condiţii civilizate şi catedre care să aibă
profesori stabili. La fel este în serviciile sociale, sprijin pentru
vârstnici, educaţie pe tot parcursul vieţii. Acestea ar trebui să fie
standarde de bază în 2019 şi o obligaţie asumată de administraţia
centrală şi locală. Doar punând resurse împreună, vor putea fi
asigurate servicii de calitate – de exemplu, o cantină publică care
deserveşte trei comune, poate folosi alimente locale şi, mai ales,
poate livra calitate, mai mult decât orice alte soluţii cu furnizori
de la distanţă şi proceduri de achiziţii reluate iar şi iar”, mai
precizează reprezentanţii Coaliţiei. Despre copilul mort, experții
în educație spun că nu trebuie să fie tratat doar ca un simplu
accident: „Da, a fost un accident. Şi au curs explicaţiile – care
însă nu mai pot fi acceptate. Suntem în 2019, aceste şcoli nu
trebuie să funcţioneze astfel. Aşa cum, de exemplu, educatoarele
nu trebuie să rămână singure cu copiii peste zi în grădiniţe
izolate. Finanţarea diferenţiată pentru rural trebuie să înceapă
imediat. O şcoală bună înseamnă un număr minim de elevi şi un
procent diferit de cheltuieli materiale, pentru că doar astfel pot fi
concentrate resurse şi pot fi livrate servicii de calitate”, mai
declară comunicatul. „Accidente se pot întâmpla. Există
înţelepciunea, ştiinţa despre care sunt soluţiile - verificaţi
declaraţiile din perioada negocierii bugetului de stat –
preşedintele partidului aflat la guvernare a vorbit despre
descentralizare, Cod administrativ, zone metropolitane etc. Dar
decidenţii refuză, din politicianism, pentru mize electorale şi
veşnicie la putere şi „borcanul cu miere”, să le aplice”, spun
reprezentanţii. Experții deplâng faptul că nu a venit niciun
politician cu o poziție publică pe acest subiect: ”Faptul că nici un
factor de decizie central sau local nu ştie şi nu îşi cere niciodată
scuze, nu îşi asumă responsabilitatea în astfel de situaţii, arată
dispreţ şi lipsă de interes. Până în septembrie, la fiecare
eveniment public şi în fiecare zi vom aminti întâmplarea aceasta
ca pe o numărătoare a zilelor în care statul român alege să nu facă
ceea ce trebuie făcut. Până când un program naţional dedicat
rezolvării problemei şcolilor şi grădiniţelor cu WC-uri în curte

156
este aprobat şi implementat. Termen limită: septembrie 2019”, au
concluzionat reprezentanţii Federaţiei Coaliţia pentru Educaţie.
Pentru întreținerea școlilor s-au utilizat sume ridicole în 2016,
5.807 lei per școală. Din această sumă, 2.309 au fost alocați
pentru încălzire, iluminat și alte utilități. Școlile au beneficiat
anual de 212 lei pentru produse de curățenie. Alte cheltuieli
anuale prevăzute în sinteză sunt cele pentru furnituri de birou -
147 lei, apă canal şi salubritate - 393 lei, transport - 238 lei, radio,
poştă, TV şi Internet - 194 lei, materiale si prestări de servicii cu
caracter funcţional (service pentru calculatoare, telefoane,
copiatoare etc.) - 422 lei. De asemenea, este o prevăzută o medie
de 1.695 lei pentru alte bunuri şi servicii pentru întreţinere si
funcţionare. În ce privește transportul elevilor navetiști, 155 de
microbuze noi au rămas nefolosite pentru că nu au existat fonduri
pentru combustibil, șofer, piese de schimb. Referitor la programul
”Rechizite școlare” nu există studii privind impactul programului
din perspectiva susținerii elevilor din medii defavorizate, precum
și a modului în care acest program a stimulat creșterea numărului
de elevi ce-și continuă studiile. Iar programul ”Cornul și laptele”
nu beneficiază de o coordonare instituțională clară.
Alte mărețe și glorioase realizări sunt din educație plagiatele.
Academia SRI reclamă 7 doctori ca plagiatori. A făcut sesizările
la Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi
Certificatelor Universitare (CNATDCU). Printre cei reclamaţi în
acest lot se numără Daniel Andrei Moldoveanu − fost consilier de
stat al preşedintelui Traian Băsescu şi fost şef al Comunităţii
Naţionale de Informaţii, Toma Rus – fost şef al Direcţiei
Generale de Combatere a Crimei Organizate din IGPR, şi
judecătoarea Corina Jîjîie, fostă şefă a Secţiei Penale de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ). Numărul sesizărilor de plagiat
atinge 26. Cu toate acestea, o singură persoană a rămas fără titlu,
judecătoarea Florica Diaconescu. În luna ianuarie 2019 va fi
reclamat un nou lot de plagiatori.
Iar rectorul Academiei de Poliție Adrian Iacob și-ar fi plagiat
trei sferturi din teza de doctorat potrivit pressone.ro. Sursa citată
157
arată că lucrarea a fost coordonată de profesorul Costică Voicu,
cel care în 2007 era rectorul Academiei de Poliţie. Teza cu care
Adrian Iacob a obţinut titlul de doctor în 2007 se intitulează
„Criminalitatea organizată şi cooperarea poliţienească între state”.
Potrivit jurnalistei Emilia Şercan, lucrarea are 277 de pagini, fără
bibliografie. A fost publicată în volum tot în 2007, la editura
Sitech din Craiova, dar sub titlul „Lupta împotriva criminalităţii
organizate”. Adrian Iacob a copiat inclusiv notele de subsol
indicate în textele originale. Iacob ar fi preluat chiar şi grafia din
textele originale − cuvinte şi propoziţii îngroşate, publicate cu
italice sau subliniate, dar şi alte însemne. Totodată, 50 dintre cei
63 de autori străini trecuţi în bibliografie sunt puşi „din burtă", ei
nefiind menţionaţi în cuprinsul lucrării.
Adrian Iacob s-a suspendat din Comisia de Ştiinţe Militare
din cadrul Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). A făcut-o
la cererea ministrului Educației, Ecaterina Andronescu. Carmen
Dan i-a cerut să verifice tezele de doctorat. „CNATDCU trebuie
să intre în procedură, să ceară Academiei [de Poliţie] teza şi un
punct de vedere de la comisia de etică a Academiei. CNATDCU,
în prima şedinţă, trebuie să emită un verdict".
Un alt șef de la Anticorupție ar fi plagiat în teza de doctorat.
Teza de doctorat a comisarului-şef Bogdan Ciobanu este compusă
din şase capitole şi are ca temă „Prevenirea şi combaterea fraudei
fiscale”, arată digi24.ro. Unele pasaje par a fi identice cu lucrări
scrise cu un an înainte ca ofiţerul să îşi susţină titlul de doctor. Iar
altele par a fi copy-paste după texte publicate pe platforme
academice sau de pe site-uri specializate în ştiri juridice.
De asemenea, fostul ministru al culturii, Ionuț Vulpescu, a
plagiat în teza de doctorat, după cum a dovedit Universitatea din
București. Ionuţ Vulpescu a plagiat în teza sa de doctorat, iar
rectorul Universităţii din Bucureşti, Mircea Dumitru, a cerut
Ministerului Educaţiei să îi retragă titlul de doctor, arată sursele
Edupedu.ro. Decizia a sosit după ce Universitatea a fost sesizată
cu privire la plagiat de către lectorul Cătălin Cioabă, conform

158
edupedu.ro. Ionuţ Vulpescu a susţinut în noiembrie 2008, la
Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, teza de
doctorat intitulată “Etica între teologie şi filosofie. Analiză
comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creştin“.
Vulpescu l-a avut coordonator de doctorat pe profesorul Vasile
Morar. Lectorul universitar Cătălin Cioabă a scris în urmă cu
două luni, pe Contributors, că teza de doctorat a lui Ioan
Vulpescu “conţine o cantitate considerabilă de text preluat fără
indicarea sursei”. Teza “Etica între teologie şi filozofie. Analiză
comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creştin” are
“elemente indubitabile de plagiat”, scria Cioabă, care a sesizat
Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti cu privire la
acest plagiat. Potrivit cercetătorului, este vorba despre pasaje
luate copy-paste “de pe internet, din articole de specialitate sau
chiar din articole de presă”. Cioabă a relatat pe Contributors că a
identificat în teza fostului ministru pasaje “preluate din
Wikipedia, Jurnalul Naţional, portalul Crestinismortodox.ro, sau
chiar referate online de pe pagini precum „Regielive””.
În ultimele 6 luni au fost analizate numai 6 teze de doctorat de
la Academia de Poliție. ”Având în vedere demersul iniţiat de
către conducerea Academiei de Poliţie şi concretizat prin
hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 40 din octombrie 2018,
de a sesiza Comisia de Etică şi Deontologie Universitară pentru
verificarea standardelor de etică specifice elaborării tezelor de
doctorat, conducerea MAI a solicitat o informare din partea
Academiei de Poliţie privind stadiul derulării acestui proces”, a
transmis, vineri, Ministerul Afacerilor Interne. „Constatând că în
aproape 6 luni au fost evaluate şi s-au emis puncte de vedere
pentru numai 6 lucrări de doctorat, ministrul afacerilor interne
consideră că se impune o evaluare a modului de organizare a
acestui proces desfăşurat la nivelul Academiei de Poliţie”, se
precizează în comunicat. Comisia de Etică și Deontologie
Universitară a fost sesizată pentru 60 de teze susținute din 2011
până în prezent. „Evaluarea procesului de verificare a tezelor de
doctorat se va desfăşura exclusiv din perspectiva organizării

159
administrative a procesului, fără legătură cu analiza respectivelor
teze de doctorat, această analiză a lucrărilor putând fi realizată
numai de către organismele abilitate de legislaţia din domeniul
învăţământului şi nu de către un organism de control al MAI. De
asemenea, activitatea va urmări respectarea principiului
autonomiei universitare”, a mai comunicat MAI. Raportul final
trebuia realizat pe 15 noiembrie 2018, ceea ce nu s-a întâmplat.
Deciziile privind cazurile de plagiat de la Academia de Poliție
vor fi reanalizate, a anunțat purtătorul de cuvânt de la Academia
de Poliție. Noul rector este Veronica Stoica. La nivelul
Academiei de Poliţie nu există politici coerente de verificare a
plagiatelor, “nu există o bază de date cu propriile teze de doctorat,
nu există proceduri pentru verificarea plagiatului”, a afirmat
purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Interne. „Au fost
identificate inclusiv situaţii când anumite teze de doctorat au fost
verificate în perioade de timp distincte, cu rezultate diferite“; de
asemenea, “4 ofiţeri din conducerea Academiei de Poliţie nu şi-au
depus propriile teze de doctorat la Comisia de Etică în scopul
verificării prin softul anti-plagiat, aşa cum se decisese prin
Hotărârea Consiliului de Administraţie al Academiei din
21.03.2019″, a anunţat purtătoarea de cuvânt. Aceasta a declarat
că membrii Corpului de Control au propus “reanalizarea tuturor
deciziilor luate la nivelul Academiei de Poliţie cu incidenţă în
verificarea respectării standardelor de etică profesională”.
„Concluzia evaluării efectuate de Corpul de Control al
ministrului este că la nivelul Academiei de Poliţie nu există o
politică coerentă de identificare şi sancţionare a plagiatului: nu
există o procedură de verificare a tezelor prin programul de
semnalare a similitudinilor, nu există o bază de date cu propriile
teze de doctorat, nu sunt stabilite criterii, proceduri şi standarde
obligatorii pentru prevenirea fraudei în cercetarea ştiinţifică,
inclusiv a plagiatului. În urma finalizării acestei verificări,
comisia de evaluare a făcut o serie de propuneri privind
verificarea şi prevenirea situaţiilor de nerespectare a standardelor

160
de calitate şi a eticii ştiinţifice, profesionale şi universitare”, a mai
spus reprezentantul MAI.
80 de teze de doctorat au dispărut din evidența Academiei de
Poliție în format electronic. Cele 80 de teze reprezintă un procent
de 30,5% din totalul celor 262 de lucrări ştiinţifice susţinute în
intervalul 2011-2016 la Academia de Poliţie. Raportul include o
altă informaţie surprinzătoare despre aceste 80 de teze dispărute:
ele existau în Academia de Poliţie în martie 2016 “atât în format
letric cât şi electronic”. La acea dată, toate tezele au fost trimise
în format pdf Consiliul Naţional pentru Atestarea Titlurilor,
Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), fapt
consemnat în registrele de corespondenţă dintre Academie şi
CNATDCU verificate de reprezentanţii Ministerului de Interne.
Surse din cadrul Academiei au declarat că după ce a fost anunţată
pentru prima dată verificarea tuturor tezelor de doctorat cu un soft
de verificare a similitudinilor, în data de 26 iulie 2016, de către
fostul rector Daniel Torje, multe CD-uri pe care erau stocate teze
în versiune electronică au fost făcute dispărute cu complicitatea
unor oameni din interiorul Şcolii Doctorale. Lipsa tezelor de
doctorat în format electronic a făcut ca cele 80 de lucrări
ştiinţifice să nu poată fi verificate cu softul de analizare a
similitudinilor. Conducerea Academiei de Poliţie a făcut adrese
oficiale doar pentru autorii a 46 de teze de doctorat care nu au
fost găsite în arhiva instituţiei în format electronic, şi nu pentru
toate cele 80, cum mai iese din Raportul Corpului de Control.
Tot din Raportul Corpului de Control reiese că nici cele 51 de
tezele existente în format pdf nu au fost verificate cu programul
de stabilire a similitudinilor, deşi softul achiziţionat de Academia
de Poliţie - Sistem Antiplagiat - permitea analizarea versiunilor
pdf.
Iar un prieten al plagiatorilor, Luca Iamandi (legat de multe
cazuri de plagiat precum fostul ministru de interne Gabriel Oprea
și fostul șef al poliției Petre Tobă) este numit în Consiliul de Etică
și Management Universitar (CEMU). Mai exact, la finele anului
2018, Andronescu a semnat un ordin de ministru prin care Luca

161
Iamandi, profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii
Danubius din Galaţi şi fost rector al Academiei de Poliţie, a fost
numit membru în Consiliul de Etică şi Management Universitar
(CEMU) din partea ARACIS (Agenţia Română de Asigurare a
Calităţii în Învăţământul Superior). Iordan Petrescu de la
ARACIS motivează: „L-am propus pentru că are nişte
competenţe care îl recomandă: este specializat în Drept şi a fost
rectorul Academiei de Poliţie. În ceea ce priveşte partea legată de
plagiate, nu ştiu la ce vă referiţi. Dânsul nu a plagiat şi nici nu a
condus scrierea vreunei teze de doctorat despre care să se
dovedească că este plagiată. Până acum există doar suspiciuni
pentru că a evaluat greşit nişte teze de doctorat”. Luca Iamandi a
fost membru însă în toate comisiile de susţinere a celor nouă teze
de doctorat pe care Gabriel Oprea le-a coordonat la Academia de
Poliţie. De asemenea, a făcut parte şi din comisia care în 2011 i-a
acordat titlul de doctor lui Petre Tobă, dar şi din comisia
Consiliului Naţional de Etică care i-a dat un verdict de neplagiat.
Ulterior, Petre Tobă a primit decizie de plagiat de la CNATDCU,
potrivit unui articol publicat în urmă cu doi ani de Pressone. Și
directorul CEMU Gheorghe Iancu e o figură controversată care îl
consideră pe Hitler ”OK” până în 1942: „Hitler era ok în 1939 şi
abia în 1942 a început să înnebunească." Așa e, Hitler era și mai
este OK, nu știu ce nebuni îl condamnă și nu văd mărețele și
glorioasele sale realizări, desigur, adică probabil că nimic nu e
sigur, merită premiul Nobel pentru pace. Bună și școala la ceva,
vorba lui Hagi.
Tot în ce privește educația, mărețe realizări sunt cele legate de
interzicerea accesului copiilor cu dizabilități în școli. Astfel, o
fetiță de 5 ani care suferă de autism fost ascunsă de educatoare în
altă clasă ”ca să iasă bine inspecția”. Excluderea de la grădiniță a
avut loc la grădinița 42 din sectorul 1 al capitalei, în timpul unei
inspecții. Mama fetiței a postat pe Facebook: „Tamara are 5 ani,
este inteligentă, ştie alfabetul, spune poezii, pictează, vorbeşte
engleză, are fantezie. Nu este un copil-problemă, nu este agresivă.
Tamara merge la terapie, face progrese şi are însoţitor. Deci
162
educatoarea nu trebuie să depună vreun efort în plus. Ca şi alţi
copii diagnosticaţi cu TSA (tuburări de spectru autist - n.r.), are
sindrom hiperkinetic şi probleme de PR, ca să spun aşa”.
Educatoarea nu a răspuns plângerii mamei, iar directoarea practic
a insultat-o: „Doamnă, ascultaţi-mă pe mine, faceţi toate analizele
şi faceţi altul”.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a
autosesizat în ce privește cazul de la grădiniță. Inspectoratul
Școlar s-a sesizat și el, arătând că, dimpotrivă, la inspecții sunt
apreciați cei care integrează copiii cu dizabilități. Copiii cu
cerințe educaționale speciale, dimpotrivă ar trebui puși în valoare,
spun psihologi ca Andreea Talmazan. Dacă profesorul
discriminează, elevii învață și ei acest lucru. Psihologul Mirela
Bârsășteanu atrage atenția și ea că acești copii pot fi puși în
valoare: ”Eu am cazuri de copii cu ADHD şi autism, care s-au
integrat frumos în şcoala de masă, datorită profesorilor care i-au
tratat normal, ca şi pe ceilalţi copii”
Mama unei alte fetițe cu autism povestește și ea de lupta cu
sistemul: „Am fost invitată la prima şedinţă cu părinţii şi pusă
efectiv la zid de către educatoare şi de către toţi ceilalţi părinţi.
Există un fel de regie ca să spun aşa în grădiniţele şi în şcolile din
ţara noastră, dascălul alege calea cea mai simplă, mai întâi caută
aliaţi printre ceilalţi părinţi, explică acestora că acel copil e diferit
şi poate afecta echilibrul copiilor lor, iar odată convinşi de acest
lucru se organizează şedinţa, eşti invitat şi zeci de voci îţi aruncă
reproşuri, vorbe grele, te acuză şi te alungă, îţi cer să pleci! Am
renunţat atunci... Eram la început de drum şi pur şi simplu am
imaginat că doar am nimerit într-o clasă şi în braţele unei
educatoare fără dragoste reală pentru copii, şi atunci doar am
tăcut şi am plâns. Apoi am retras copilul de acolo. Şi mai cred că
am greşit, trebuia să nu renunţ. Pentru că de acolo am mers la
clasa pregătitoare, un an mai târziu, şi am avut parte de acelaşi
tratament”. Sora mai mică a fetiței este și ea victima batjocurei:
„Plecam de acasă cu doi copii de mână, pentru că Adelina are o
soră cu un an mai mică şi le-am înscris în aceeaşi clasă tocmai

163
pentru a avea un suport pe plus. Plecam cu doi copii de mână de
acasă şi în maxim o oră reveneam cu unul înapoi, cu cel
diagnosticat cu autism. Ne alunga efectiv învăţatoarea. Copilul
înţelegea totul, conştientiza că este marginalizat, mă întreba pe
drum «de ce doamna mea mă pedepseşte?» Nu ştiam ce să îi
răspund. Celălalt copil rămânea la şcoală şi uneori îmi povestea
cum doamna învăţătoare le vorbea copiilor despre Adelina, le
spunea că ea are «probleme cu ceasul» şi le indica zona capului
iar în clasă se iscau chicote de râs. Vă daţi seama? Un dascăl care
în loc să îi înveţe pe copii iubirea... le preda ura şi batjocura. Sora
Adelinei suferea la şcoală, iar ea acasă.”
Mama unui băiat cu ADHD povestește cum a fost discriminat
încă de la clasa pregătitoare: „Este greu în şcoala de masă pentru
Emi, care are CES (ADHD). A fost greu în clasa pregătitoare,
când ni s-a cerut să ne luăm handicapatul şi să plecăm din
şcoală.” „Copiilor cu CES (cerințe educaționale speciale) li se dă
să facă un proiect, pe care îl face de fapt părintele şi copilul ia
nota 10. Dar de fapt, părinţii îşi doresc nu note mari, care nu
reflectă cunoştiinţele reale ci vor pregătirea copiilor lor pentru a
deveni adulţi independenţi”, spune Annemarie-Helen. „Cred că
nu este suficient să vorbim despre planuri-cadru şi materie ci să
ne îndreptăm către oameni: cum sprijinim cadrele didactice să
lucreze cu copiii atipici, cine lucrează cu comitetul de părinţi şi
cine lucrează cu clasa la ora de dirigenţie? Integrarea copiilor cu
CES se face incluzând toţi actorii din educaţie”, susţine Anne-
Marie Helen.
La rândul ei, Mădălina Turza vorbeşte despre cazul fetiţei ei,
care are Sindromul Down şi care, la vârsta de 8 ani, a fost bătută
şi sedată într-o şcoală specială din Bucureşti. „Aproape 30.000 de
copii sunt izolaţi în şcoli speciale şi peste 18.000 de copii nu
beneficiază deloc de educaţie. Dacă în şcolile speciale ne
confruntăm cu izolare, abuzuri, bătăi, în şcolile de masă ne
confruntăm cu discriminare, hărţuire, ameninţări, lipsa de
programe şi manuale adaptate. În unele judeţe avem doar un
profesor la 150 de elevi cu CES. În ultimii 10 ani am avut sute de

164
dosare în instanţă şi la CNCD pe situaţii precum: profesori sau
directori care se coalizează cu părinţii copiilor tipici pentru a
exclude un copil atipic din şcoală, scăderea notelor la purtare a
copiilor atipici sau lăsarea lor repetenţi, greve din partea copiilor
tipici împotriva copiilor atipici. Se pune multă presiune pe părinţi
încât aceştia să cedeze psihic şi să renunţe”, arată aceasta.
Tatăl unui băiat cu sindrom Down vorbește și el de băiatul
său: „Profesorii se comportau în aşa fel încât să-l convingă pe
copilul meu să nu mai îşi dorească să vină la şcoală. Copilul meu
se înţelegea bine cu toţi copiii. El este sportiv paralimpic, a făcut
ski, a câştigat „Mister Down la Cluj”. E unul dintre cei trei
înotători paralimpici din România. Ministerul ar trebui să
oprească „experimentele”, atrage atenţia Dan Pălimariu, din
Botoşani, tatăl unui băiat cu Sindromul Down şi totodată
preşedintele „Down Activ Moldova”. ”Totul a început când am
mutat copilul la o şcoală din cartier, unde am întâmpinat refuz şi
atac psihologic constant asupra noastră şi a copilului începând de
la începutul clasei a V-a. Chiar dacă doamna director ne-a
acceptat, ne-am trezit cu o „gaşcă” de profesori care nu doreau
incluziunea şi încercau să-o convingă pe această că acceptarea
copilului meu în şcoală nu ar fi un decurs benefic şcolii.”,
mărturisește părintele. ”Din a doua săptămână de şcoală au
început cu atacurile. Se bazau pe prejudecăţi de genul: ”copiii cu
dizabilităţi intelectuale sunt agresivi. Dacă baiatul dumneavoastră
îi va lovi pe ceilalţi elevi?”. A venit și mama copilului la școală
pentru a sta cu el la ore și a asigura profesorii că nu se întâmplă
nimic. Profesorii dădeau vina că băiatul îi trage în jos pe ceilalți.
Mama unui băiat din școală, profesoară de geografie și inspector
a zis că va veni în inspecție pentru că un copil cu CES nu poate
lua 10 cum primise la geografie. Copilul a ajuns la depresie, iar
psihologul a spus să fie luat de la școală. Tatăl i-a spus soției să
nu-l mai însoțească la școală. Au început atacurile la persoană. A
decis să facă plângere la inspectorat. Doamna de geografie,
inspector, și-a făcut propria ședință la care a trebuit să participe
tatăl. La acea ședință s-au spus lucruri jignitoare cum că fiului său

165
îi curg balele pe copii și nu trebuie să îmbrățișeze pe nimeni.
Atacurile au durat câteva luni. Profesoara de geografie și-a retras
ea copilul din scârbă. Copilul se înțelegea bine cu ceilalți copii. A
apărut și în ziar pentru performanțele sportive (ceea ce a deranjat
unii profesori). Își dorește un sistem de învățământ mai inclusiv
cu metode de lucru adaptate și profesori de spriin. ”Ministerul ar
trebui să oprească ”experimentele”. Fiecare ministru vine cu câte
o propunere trăznită. Ne bulversează cu totul.”, spune tatăl.
Schimbările ar trebui să înceapă de la curriculum şcolar şi
programele-cadru. Numărul elevilor dintr-o clasă ar trebui să fie
mai mic, programa să fie mai aerisită, astfel încât să le fie uşor şi
elevilor tipici şi celor cu CES, care au un ritm mai lent de
procesare a informaţiei şi care nu pot memora informaţii multe şi
complicate. Ministrul Educației spune că nu se organizează clase
speciale pentru copiii cu cerințe speciale de educație: „Având în
vedere informaţiile apărute în spaţiul public, cu privire la copiii
cu dificultăţi de învăţare, MEN face următoarele precizări, menite
să sublinieze, cu claritate, poziţia ministrului educaţiei naţionale:
Ministerul Educaţiei Naţionale urmăreşte integrarea copiilor cu
dificultăţi de învăţare în unităţile de învăţământ de masă şi
dezvoltarea serviciilor de sprijin educaţional prin creşterea
numărului profesorilor de sprijin şi a consilierilor şcolari - cu
suportul cărora se realizează terapiile necesare, precum şi prin
formarea cadrelor didactice care predau în clasele unde sunt
integraţi individual copii cu nevoi speciale”, arată Ministerului
Educaţiei, într-un comunicat de presă. ”Declaraţiile ministrului
educaţiei naţionale, pe tema mai sus-menţionată, au făcut referire
întocmai la această necesitate, de a aloca suplimentar profesori de
sprijin copiilor cu dificultăţi de învăţare. Precizăm că nu se
intenţionează organizarea unor clase separate, numai cu elevi cu
cerinţe educaţionale speciale”, adaugă MEN.
„În aproape toate sistemele lumii, cu mici excepţii, copiii cu
nevoi speciale sunt integraţi în şcoli de masă, au profesori
speciali, alocaţi de către şcoală, însoţitori şi sunt trataţi după
nevoi şi gradul de dizabilitate. La noi, părinţii fie îşi ţin copiii

166
acasă, fie îi duc la şcoli speciale private, unde costurile sunt
absolut colosale”, arată Ioana Marinescu, un părinte, pe site-ul ei.
Mai mult, 5 din 10 copii sunt victime ale bullyingului pe
internet, au fost, deci hărțuiți potrivit unui raport ”Salvați copiii”
din februarie 2019. Procentul e mai ridicat în rândul fetelor și
elevilor de liceu. 69% spun că au primit mesaje jignitoare, iar
30% au fost excluși dintr-un grup pe net. De asemenea, 25% au
fost hărțuiți de persoane străine. Copiii victime ale bullyingului se
confruntă cu discomfort psihic. „Aceştia sunt mai îngrijoraţi, mai
puţin optimişti cu privire la viitor şi mai nemulţumiţi de relaţia cu
familia şi prietenii. Mai mult decât atât, aceştia consideră într-o
măsură semnificativ mai redusă că activităţile de zi cu zi au sens.
Spre deosebire de situaţiile clasice de bullying, în care
comportamentul se opreşte la un moment dat, iar situaţia
umilitoare sau agresivă se încheie, hărţuirea online are un caracter
prevalent şi permanent”, spun specialiștii. Pentru a combate
bullyingul, se folosesc clipuri video ce abordează acest subiect,
cât și planuri de lecție adaptate etapelor de dezvoltare a copiilor.
2.400 de profesori aleg să organizeze o activitate de
conștientizare, prevenire și intervenție. „Tehnologia oferă acces
către o lume infinită de cunoaştere şi dezvoltă copiilor şi tinerilor
abilităţile necesare secolului XXI, dar poate fi folosită, din
păcate, şi pentru a produce ruşine, teamă şi însingurare.
Permanenţa şi dificultatea de a identifica şi gestiona situaţiile de
cyberbullying, fac ca acest fenomen să aibă un impact negativ
uriaş asupra tuturor actorilor din spaţiul virtual – victimă, martor,
agresor. Drept urmare, nu poate decât să ne bucure interesul
crescut al elevilor şi al cadrelor didactice pentru a aborda acest
subiect şi a veni cu soluţii pentru combaterea şi prevenirea sa”,
susţine preşedintele ”Salvaţi Copiii”, Gabriela Alexandrescu.
Bitdefender va lansa un serviciu de protecție a copiilor de
bullyingul pe internet.
Potrivit studiilor Bitdefender, opt din zece adolescenți au fost
victime (jumătate de persoane necunoscute în lista de prieteni),
iar unuia din douăzeci i s-au solicitat fotografii cu conținut
167
sexual. Soluţia identifică agresorii sexuali prin depistarea
atacurilor transmise în scris prin servicii de mesagerie online şi a
solicitărilor sau schimburilor de fotografii cu conţinut nepotrivit.
Mai mult, modulul îi semnalează părintelui atât conversaţii în
care copilul este forţat să aibă un comportament nepotrivit, cât şi
cereri de întâlnire în afara locuinţei sau de aflare a adresei de
acasă, venite din partea unor străini. Orice încercare de a obţine
numere de carduri, adrese, date personale sau parole va declanşa,
de asemenea, o alertă către părinte. Serviciul monitorizează
constant mesajele şi fotografiile trimise pe platforme precum
WhatsApp, Facebook Messenger şi Instagram, dar şi pe alte
aplicaţii populare. Părintele primeşte prin e-mail, zilnic,
săptămânal sau lunar, un raport cu activitatea online a copilului,
unde i se semnalează activităţile cu un grad crescut de risc şi
potenţial periculoase. În plus față de alte servicii, noul serviciu de
control parental permite și detectarea unor comportamente nocive
imposibil de depistat până acum.
În România a fost lansată campania “Dă BLOCK agresi-
vităţii! Şi glumele dor. Stop Cyberbullying!” de organizația
”Salvați copiii”. I s-au alăturat 2.400 de cadre didactice din 726
de şcoli şi peste 46.000 de elevi, părinţi şi specialişti, la nivel
naţional. Pentru a reduce şi combate fenomenul de
cyberbullying, ”Salvaţi Copiii” a pus la dispoziţia cadrelor
didactice un pachet de resurse care conţine atât o serie de clipuri
video care abordează acest subiect, cât şi planuri de lecţie
adaptate etapelor de dezvoltare ale copiilor din ciclurile de
învăţământ. ”Iniţiativa a fost primită cu mare interes din partea
cadrelor didactice, 2.400 dintre aceştia alegând să organizeze cu
elevii şi părinţii la clasă cel puţin o activitate educaţională în care
au înţeles consecinţele cyberbullying-ului şi au identificat măsuri
de prevenire şi intervenţie în astfel de situaţii”, se mai arată în
comunicat. „Tehnologia oferă acces către o lume infinită de
cunoaştere şi dezvoltă copiilor şi tinerilor abilităţile necesare
secolului XXI, dar poate fi folosită, din păcate, şi pentru a
produce ruşine, teamă şi însingurare. Permanenţa şi dificultatea

168
de a identifica şi gestiona situaţiile de cyberbullying, fac ca acest
fenomen să aibă un impact negativ uriaş asupra tuturor actorilor
din spaţiul virtual – victimă, martor, agresor. Drept urmare, nu
poate decât să ne bucure interesul crescut al elevilor şi al cadrelor
didactice pentru a aborda acest subiect şi a veni cu soluţii pentru
combaterea şi prevenirea sa”, susţine preşedintele ”Salvaţi
Copiii”, Gabriela Alexandrescu. Reguli de practică împotriva
cyberbullyingului sunt și următoarele, după cum arată psihologul
Lenke Iuhoș: spune-ți că nu e vina ta pentru atac, nu mai
răspunde celui care te hărțuiește și blochează-I profilul, salvează
conversația, schimbă-ți parola și protejează-ți contul, nu-ți fie
rușine să ceri ajutor.
Asociaţia Telefonul Copiluilui a iniţiat o petiţie online „Fără
frică, fără bullying! Petiţie pentru siguranţa copilului tău la
şcoală!" care urmăreşte adoptarea unor politici publice adecvate
pentru combaterea şi prevenirea fenomenului în şcoli. „Abuzul de
tip bullying a devenit o problemă de sănătate publică. (...) Astfel,
peste 10.000 de copii, în ultimii şapte ani, au mărturisit că au fost
victime ale hărţuirii. Mai mult, peste 93% dintre victime au fost
agresate de un alt copil. Cifrele sunt atât de mari şi, din păcate, în
continuă creştere, pentru că nu avem politici publice în România
care să vină în sprijinul prevenirii şi combaterii acestui fenomen.
Aşadar, împreună cu reţeaua de parteneri formată din experţi şi
reprezentanţi ai unora dintre instituţiile relevante în domeniul
educaţiei am identificat o serie de soluţii care pot schimba în bine
această stare de fapt. Le-am integrat într-o propunere de politică
publică şi le-am transmis autorităţilor în urmă cu câteva luni.
Demersul nostru continuă, însă, până la concretizarea
reglementării unor măsuri integrate, la nivel naţional, care să
ofere siguranţă copiilor noştri în instituţiile de învăţământ”, a
precizat directorul executiv al Asociaţiei Telefonul Copilului,
Cătălina Surcel, citată în comunicat, potrivit Agerpres.
Semnăturile strânse vor fi folosite ca argument suplimentar în
discuţiile cu factorii de decizie din Guvern şi Parlament, pe baza
documentelor deja înaintate acestora în primăvara anului în curs,

169
pentru prevenirea şi combaterea fenomenului de bullying.
Acestea conţin un set de măsuri concrete care ar trebui adoptate
de instituţiile de învăţământ şcolar şi preşcolar cu scopul de a
proteja copiii de actele de hărţuire şi agresiune. Printre acestea se
numără: introducerea temelor anti-bullying în curriculumul
şcolar, în cadrul orelor de consiliere şi orientare, dirigenţie şi în
manualele de educaţie civică. În acelaşi timp, monitorizarea
audio-video a unităţilor de învăţământ trebuie să fie extinsă şi la
nivelul grădiniţelor, nu numai al şcolilor. Supravegherea audio-
video în spaţiile publice din perimetrul instituţiilor de învăţământ
şcolar şi preşcolar reprezintă o altă măsură care poate diminua
cazurile de violenţă asupra minorilor. În prezent, acestea sunt
disponibile doar în cadrul şcolilor, nu şi al grădiniţelor, unde, din
datele Asociaţiei, sunt înregistrate, de asemenea, acte de hărţuire
a celor mici. Odată cu petiţia online, Asociaţia Telefonul
Copilului pune la dipoziţia celor care doresc să susţină această
cauză platforma de dezbateri publice http://dialoc.ro/. Orice
părinte, profesor sau persoană care are argumente pro sau contra
privind introducerea de măsuri concrete pentru diminuarea
bullying-ului le poate exprima în secţiunea dedicată dezbaterilor
sau poate lua parte la sondajele disponibile pe aceeaşi platformă.
Smiley a venit la școala unui copil cu autism, victima hărțui-
rilor, Emi și le-a ținut un discurs copiilor, pus apoi pe vlog. „Am
primit o scrisoare care m-a emoţionat. Ştiam de bullying, de cât
de prezent este în şcoli, de cyber bullying, cel care continuă în
online, dar nu am realizat cât de acut este în realitate. Am început
să mă interesez, aşa am ajuns şi la «Salvaţi copiii» şi am fost
şocat să aflu că România este pe locul trei în Europa la cazurile
de bullying. Aşa că m-am hotărât să apar la şcoală la Emi şi să
fac un material dedicat pe vlog despre asta“, a spus Smiley. „Toa-
te vorbele urâte pe care vi le spuneţi între voi vă vor costa pe toţi
mai târziu. Iar sfatul meu este să fiţi oamenii pe care vă doriţi să-i
întâlniţi. Oameni care să vă spună: Salut, ce mai faci? Eşti bine?
Deci, aveţi grijă ce fel de vorbe spuneţi şi ce fel de fapte faceţi,
pentru că toate vi se vor întoarce înapoi în viaţa asta. Cu sigu-

170
ranţă. Aveţi grijă unii de alţii!“, le-a spus Smiley colegilor lui
Emi.
Joshua Beckford, un copil superdotat, are 13 ani şi are autism.
Asta nu l-a împiedicat ca la vârsta de 6 ani să înceapă cursurile la
Universitatea Oxford. Acesta a primit şi un certificat de excelenţă
pentru modul în care s-a descurcat la toate cursurile pentru copii
dotaţi, printre care filosofie şi istorie, care sunt preferatele lui.
Joshua se află pe lista celor 30 de oameni cei mai remarcabili din
lume care au autism şi aduc schimbări majore în societate. „Vreau
să salvez natura, să schimb lumea şi să schimb gândirea
oamenilor despre lume, ca să facă doar ce e bine pentru natură”,
spune Joshua. Dorește să devină neurochirurg.
În ce privește plăcerea mersului la școală, o măreață și
glorioasă realizare este că 98% dintre elevi merg la școală cu
scârbă (anxietate, indiferență și resentimente) și doar 2% se duc la
școală cu drag. Simultan, unul din patru dascăli suferă de
anxietate, iar 15% o stare de epuizare. „Ce ne iese nouă din studiu
până acum este că într-adevăr sursa majoră de stres în viaţa unui
şcolar este şcoala! Peste 70% dintre elevi spun „stres mult ”şi
„foarte mult” măcar dintr-una din zone: ori prea mult de învăţat,
ori profesori abuzivi sau lipsiţi de respect. (…) Asta e o relaţie
asimetrică. Cel care dă tonul în clasa e profesorul care nu trebuie
să fie cinic şi scârbit. S-au mai constatat astfel de efecte şi în alte
ţări, dar nu atât de mult ca la noi” a precizat profesorul Dragoş
Iliescu, expert din cadrul studiului. Stresul elevilor apare din
cauza cerințelor exagerate. Dacă acest stres zilnic este ignorat o
perioadă mai lungă de timp, copiii se pot îmbolnăvi de anxietate,
oboseala cronică, lipsă de motivaţie şi chiar refuzul de a merge la
şcoală, atrag atenţia psihologii. „În clasele primare, elevii sunt
mai entuziasmaţi, se vede autoritatea adultului (mai ales a
părinţilor), care se estompează însă în timp, atunci când ei cresc,
li se cristalizează personalitatea şi devin independenţi. Ei constată
că ceea ce învaţă zi de zi la şcoală nu îi ajută în niciun caz în
problemele cu care se confruntă acasă, la joacă, în hobby-urile

171
lor, în discuţiile cu părinţii. Chiar şi elevii care par interesaţi să
înveţe, doar par aşa, pentru că sunt nevoiţi să ia note mari, nu
pentru că ar îndrăgi materia respectivă. E o frică, e presiunea unui
examen şi ei învaţă pentru că nu au de ales”, susţine profesorul de
Matematică, Sorin Borodi. ”După anii 1990, Ministerul Educaţiei
s-a tot lăudat că materiile cum ar fi Istoria, Geografia şi Biologia
vor fi scoase din zona materiilor unde este necesară în special
memorarea, dar lucrul asta încă nu s-a reuşit. În prezent, nu se
măsoară capacitatea de aplicare a ceea ce învaţă elevii la şcoală ci
posibilitatea redării „după reţetă” a cunoştinţelor acumulate, ceea
ce nu le e de niciun folos în viaţă”, adaugă Borodi. Predarea unor
subiecte mai devreme decât e cazul sperie și obosește copiii „Este
total neatractiv şi parcă anti-pedagogic, să îi pui pe copii să înveţe
vectori atât de devreme. Studiul vectorilor reuşeşte doar să îi
îndepărteze pe elevi de Matematică. În ceea ce priveşte restul
materiei, profesorii sunt nevoiţi să galopeze prin materie iar asta e
total nesănătos, nu există deloc timp pentru fixarea
cunoştiinţelor”, atrage atenţia Borodi. Școala îi obosește pe
dascăli: „Dau exemplu situaţia mea. În afară de faptul că la
simularea Evaluarii Naţionale a trebuit să corectez lucrări,
dimineaţa eram la supravegheat examenele, iar apoi, la cursuri.
Nu ai cum să dai randament, doar eşti om. Haosul din legislaţia
pe Educaţie, faptul că profesorii nu ştiu de multe ori lucruri clare
îi dezorientează şi asta, în mod indirect, îi confuzează şi pe
copii”, explică Borodi. Profesorii au nevoie de mai multă
independență: ”au nevoie să fie lăsaţi să îşi facă treaba cum cred
ei mai bine. Factorul uman e tare neglijat”, consideră Borodi.
În ce privește mărețele și glorioasele evaluări din educație, are
loc un protest al elevilor cu ocazia Simulării pentru Evaluarea
Națională, pentru că există un control al asimilării informațiilor,
nu o evaluare a competențelor: elevii cer să se dea foaia goală în
semn de protest. Mai mult, elevii se simt cobaii experimentelor
ministerului educației. „Metodele de evaluare din sistemul nostru
de învăţământ nu se pliază pe nevoile şi interesele actuale”, se
arată într-un comunicat. „Anul acesta, ”dăm #foaiagoală la
172
simulările naţionale” reprezintă metoda prin care ne exprimăm
nemulţumirile şi luptăm cu vehemenţă pentru împlinirea unui
ideal comun: un sistem de învăţământ care să demonstreze cu
adevărat că educaţia este prioritate naţională. Dacă şi tu consideri
că trebuie să fim implicaţi direct, prin consultare constantă, în
procesele decizionale care ne privesc, dacă şi tu te identifici cu
scopul şi obiectivele campaniei noastre, te invităm să dai foaia
goală sau să o transformi într-un manifest al educaţiei, aşezându-
ţi pe foaie gândurile cu privire la sistem”, spun elevii. „Astăzi,
înainte cu 3 luni de BAC, am ales să scriu 8 pagini de probleme
ale sistemului educaţional românesc la simulare (…). Dacă
ministerul a primit mesajul nostru poate o să pună stop
schimbărilor din pix şi o să le ia în considerare pe cele reale. Da,
astăzi am cerut un sistem mai bun, unul care să nu facă din
evaluare un scop, unul care să aibă evaluări finale reale, nu
uşoare. P.S. Salutări ministerului din afara jocului!”, a transmis
public vicepreşedintele Consiliului Naţional al Elevilor, Florin
Râşteiu.
O fată de 17 ani, Angi Varga din Satu Mare a scris 6 pagini la
protestul #foaiagoală prin care a evaluat sistemul de învățământ și
a protestat. „Stimaţi profesori, probabil aţi înţeles deja că aceasta
nu este o lucrare ca toate celelalte şi că am ales să mă alătur
protestului Consiliului Naţional al Elevilor, în loc să rezolv
subiectul“ „De ce vrem să schimbăm sistemul de învăţământ şi
am ales să protestăm astfel? Deoarece educaţia de azi îl formează
pe omul de mâine, om pe care noi îl numim viitorul ţării. Cât
despre forma de protest, exact aşa cum părinţii noştri ies în stradă
pentru abrogarea ordonanţelor de urgenţă, exact aşa şi noi am
căutat o modalitate de a ne face auziţi, pentru că ştim că acum
argumentul oamenilor mari este că suntem minori şi că nu putem
decide singuri, dar peste câteva luni sau un an, când terminăm
clasa a XII-a, se presupune că suntem şi noi adulţi şi putem lua
decizii şi fără ajutorul lor“. „Rezolvând un subiect de bacalaureat,
am citit un text despre libertatea presei la subiectul IB şi aveam
ca cerinţă să scriu un text argumentativ în legătură cu importanţa

173
acestui subiect în ziua de azi. Textul pe care l-am citit era preluat
dintr-o revistă, iar acel articol avea titlul . Nu vreau să vorbesc
despre tot ce conţinea textul, dar ideea e că nu vreau ca în
România să fie mai rău. Avem libertatea presei, avem libertate de
exprimare, avem mijloace prin care putem face schimbări care
par science-fiction acum. Avem oameni deschişi la minte, avem
oameni care speră, avem un viitor“. „Ar fi cazul să nu mai putem
spune că , de Ion Luca Caragiale este o operă care aparţine
genului dramatic şi care descrie nu doar politica vremii, ci şi pe
cea actuală. Ar fi cazul să demonstrăm că nu mai suntem ca pe
vremea lui Alexandru Lăpuşneanu şi cei cu defecte patologice nu
mai au ce căuta în conducerea ţării“. „Ei bine, eu am decis. Am
decis că nu mai vreau să se facă modificări în timpul anului şcolar
şi să mă afecteze, am decis că vreau ca şcoala să îmi dezvolte mai
mult decât competitivitatea, am decis să protestez pentru că
fiecare om contează şi am decis că ţara asta poate avea un viitor
mai bun dacă luptăm pentru asta“. Fata a primit nota 1 pentru
lucrare.
O altă fată olimpică din Capitală a protestat și ea dând foaia
goală, de fapt scrisă cu mesaje, subliniind că nu-i e teamă să lupte
cu sistemul. „Doamna Ministru, Nu îmi este teamă. Nici de
simulare, nici de examen, nici să mă opun sistemului. Sunt
olimpică la nivel naţional la mai multe discipline, ştiu ce să scriu
şi cum să scriu pentru a obţine un punctaj bun, dar eu nu asta îmi
doresc acum. Nu notele mă caracterizează. Vreau o schimbare în
ţara mea! Eu cred în viitorul României şi fac tot ce pot pentru o
viaţă mai bună (a mea, a oamenilor, a mediului înconjurător).
Trăind în democraţie, am dreptul la opinie. Şi mi-l exercit. Am să
vă pun câteva întrebări care mă frământă de mulţi ani: De ce ne
chinuiţi? De ce ne vreţi obedienţi? De ce nu vă gândiţi la viitor?
De ce nu vă iubiţi ţara? De ce sunteţi ca toţi ceilalţi? Spun asta
pentru că din anul 2008, când am început eu şcoala, şi până în
prezent, în doar 11 ani au fost schimbaţi peste 15 miniştri ai
învăţământului. Cu ce a contribuit fiecare? Au modificat structura
şcolară, vacanţele elevilor, materia… În definitiv, nimic constant

174
sau care să ne ajute concret în procesul de învăţare. Am mai
multe nemulţumiri în privinţa sistemului. Prima este legată de
materia supraîncărcată. Elevii sunt obligaţi să înveţe foarte bine la
toate materiile (în număr de 20 în general), chiar dacă unele, după
părerea mea, nu sunt deloc utile. Poate că disciplina ar fi utilă, dar
modul în care este structurată programa şi felul în care ne sunt
transmise informaţiile fac în aşa fel încât sa devină doar un caiet
plin de pagini care urmează să fie tocite, de frica profesorului, a
unei note mici, a părinţilor. Dar educaţia nu se face prin frică, ea
presupune o dezvoltare, o creştere (acesta este şi sensul
cuvântului “educo, educare”: a creşte, a forma) Nenumărate
studii arată că cel mai bun mod de învăţare este cel prin joacă,
prin descoperire. Atunci de ce în sistemul nostru se procedează
invers? De ce admirăm şcolile din Finlanda, Norvegia, Irlanda,
dar nu adoptăm nimic de la aceste sisteme şi tot după stilul
învechit învăţăm? După cum spuneam mai sus, materia
supraîncărcată îi face pe tinerii din ziua de azi să fie nesiguri pe
ei. După părerea mea, ar trebui să avem 4 sau 5 materii de bază,
la alegere, pe care să le aprofundăm şi să excelăm în 2-3, ca apoi
să ne fie mai uşor să ne alegem specialitatea. Câţi tineri au făcut
diferite facultăţi, dar profesează într-un domeniu complet diferit
faţă de ce au studiat? Câţi termină facultăţi, dar nu îşi găsesc un
loc de muncă? Răspunsul: mult prea mulţi. O altă problemă care
mă deranjează în sistemul de învăţământ românesc: profesorii.
Am norocul de a studia într-un liceu foarte bun şi să nu mă
confrunt zilnic cu această problemă. Dar în decursul anilor am
întâlnit oameni care nu aveau ce căuta în sistem. Dacă îţi cumperi
o maşină, o duci constant la revizie. La doctor ţi se spune să revii
la un consult, să te asiguri că este totul bine. Dar de ce pe
profesori nu îi verificaţi să vedeţi dacă este totul bine? Noi
suntem constant testaţi cu lucrări, teze, examene, simulări. De ce
nu există o evaluare psihologică periodică pentru a confirma că
respectivul profesor este apt de a preda, pentru a-şi pune
amprenta pe următoarele generaţii? De ce inspecţiile sunt
aranjate astfel încât copiii să fie învăţaţi ce să spună înainte de

175
inspecţie, să le fie promisă nota 10, iar profesorul să îşi primească
gradul fără merit? De ce nu se adaptează lumii în care trăim? De
ce trebuie noi, elevii, să ne adaptăm în funcţie de profesor şi nu el
după nevoile noastre? Este adevărat că există şi excepţii şi sunt
profesori care ţin cont şi de dezvoltarea personală a copilului, nu
doar de programă. Acelora le mulţumesc că pun suflet în ceea ce
fac şi că sunt conştienţi de impactul pe care îl au asupra noastră.
Revenind la nemulţumiri… Sunteţi de acord cu această subfinan-
ţare a învăţământului? Să ni se spună constant că nu există buget,
că bursele se micşorează, că nu avem apă caldă şi săpun la
toaletă, că nu ne permitem să facem anumite experimente (sau
dacă le facem sunt din veniturile proprii), în condiţiile în care
ştiinţa prin experiment se învaţă, nu doar prin memorat formule.
De ce nu investiţi în adevăratul viitor al ţării? Particip la
olimpiade din clasa a 5-a, am avut mereu această pasiune şi nu m-
a forţat nimeni să fac performanţă, dar nici nu am avut parte de
prea mult sprijin. În afară de părinţi şi unii profesori (că nu toţi
m-au ajutat să ajung la acest nivel, doar şi-au asumat meritele
pentru nopţile mele de învăţat, singură în pat, înconjurată de cărţi
şi documente) nu au fost oameni care să mă recompenseze în
vreun fel sau să mă încurajeze să continui. Ţin minte că la o etapă
naţională am primit o carte pe care o aveam deja in bibliotecă. În
rest, niciun sprijin financiar sau măcar moral. De ce nu încurajaţi
cât mai mulţi tineri să facă performanţă? Şi le tăiaţi aripile cu o
foarfecă a dezamăgirii şi a frustrării? Mi-aş dori să existe
anumite cursuri, opţionale sau nu, care chiar să ne pregătească de
viaţă după ce terminăm liceul. Mi se pare vital să ştii să acorzi
primul-ajutor într-o situaţie critică. Avem nevoie de educaţie
financiară, să ştim cum funcţionează o bancă, cum să ne plănuim
propriul buget, cum se plătesc facturile. Lucruri din viaţa de zi cu
zi de care ne lovim abia când suntem puşi în faţa faptului şi pe
care nu le învăţăm la educaţie antreprenorială. Mulţi tineri nu
ştiu să gătească mai mult de 4 feluri de mâncare, nu ştiu să repare
diferite obiecte din casă, nu au aceste abilităţi de supravieţuire.
Nu putem schimba asta? Aş vrea să fie promovate mai mult

176
voluntariatele, care contribuie la dezvoltarea personală şi sunt
minunate din atâtea puncte de vedere, nu să fie puse în categoria
“extraşcolare”, care nu contează. Un alt lucru care mă doare
foarte tare este fenomenul de bullying. Ar trebui să mai scriu încă
10 pagini cel puţin despre asta, dar nu îmi permite timpul. Cert
este că există discriminări, lucruri răutăcioase şi traumatizante,
care nu fac decât să demoralizeze şi mai mult elevul. Copiii cu
dizabilităţi nu sunt priviţi ca oameni. De exemplu, la o inspecţie
în clasa fratelui meu, copilul cu autism a fost mutat in altă clasă,
pentru a nu strica imaginea. Învăţătoarea, în loc să demonstreze
că are abilităţile necesare pentru a ajuta respectivul copil să se
integreze în colectiv şi să înveţe, a preferat să dea deoparte
“obstacolul” Aceste sunt câteva lucruri care mă nemulţumesc şi
câteva sugestii pentru schimbare. Cum ar spune Albert Einstein
“Învăţământul ar trebui astfel conceput, încât ceea ce oferă să fie
perceput precum un dar nepreţuit, şi nu ca o datorie apăsătoare”.
Îmi doresc ceva mai bun, tocmai de aceea susţin mişcarea
#foaiegoală. Cu respect, o elevă care vrea o schim-bare”.
„Elevii încearcă să spună că actualul sistem de evaluare nu
arată cine sunt ei, la ce se pricep, în ce fel îi ajută în viaţă ceea ce
învaţă în şcoală. Tânăra din Satu Mare pune lumină pe realitate:
în mod deosebit, de la gimnaziu încolo, copiilor nu le mai place la
şcoală şi a devenit o problemă de sănătate mentală, la nivel
naţional, să acceptăm întâi că este o problemă şi apoi să facem
ceva în sensul recuperării entuziasmului acestor ani esenţiali
pentru explorare, dezvoltare şi învăţare”, este de părere
preşedintele Federaţiei „Coaliţia pentru Educaţie”, Daniela Vişo-
ianu. La rândul lui, specialistul în Educaţie, Marian Staş, subli-
niază că tânăra din Satu Mare trage un semnal acut de alarmă,
legat de faptul că ceea ce sistemul propune şi ceea ce vor elevii
sunt lucruri diferite „Eleva şi-a asumat riscul şi a făcut un
exerciţiu de leadership real. Cum pot elevii să tragă un semnal de
alarmă cuminte, când Educaţia e în haos? Susţin acest act de
curaj. Cei din sistem ar trebui să asculte şi să ia măsuri”, a
precizat Staş. Şi profesorul de Matematică Ştefan Vlaston aplaudă

177
iniţiativa copilei de 17 ani. „Ar fi bine să fie cât mai mulţi tineri
activi ca tânăra aceasta. A fost o formă de protest excelentă. Dacă
dădea doar foaia albă, lumea ar fi zis că nu ştia subiectul. Aşa,
eleva, prin ce a scris acolo, a demonstrat că e mult mai pregătită
şi mai coaptă. E foarte bine că textul a fost publicat, că presa l-a
preluat şi s-a rostologit în social media. Chiar dacă nu am fost de
acord cu protestul propus de Consiliul Elevilor, pe care liceanca l-
a invocat în textul său, cei care au dat foaia goală la simulare nu
au fost foarte mulţi”, a arătat profesorul Ştefan Vlaston. Şi Marius
Nistor, preşedintele Sindicatului din Învăţământ „Spiru Haret”,
recunoaşte că problemele menţionate în textul elevei din Satu
Mare sunt reale. „Are dreptate. Până la urmă, fiecare copil trebuie
tratat separat. Din păcate, în actualul sistem de învăţământ, numai
de elev nu se ţine cont. De vreo 10 ani numai de acest lucru
discutăm. Nu a existat ministru sau politician care să nu spună că
elevul este în centrul atenţiei. Deci ştim că învăţământul ar trebui
centrat pe elev, dar acestea sunt doar vorbe, realitatea e complet
diferită”, a subliniat Nistor.
Până și ministrul Educației, Ecaterina Andronescu este într-o
anumită măsură de acord cu scrisoarea fetei din Satu Mare. „Am
citit lucrarea elevei din Satu Mare, evident că nu pot să nu-i dau
dreptate într-o bună parte din această lucrare. Nu-i dau dreptate
acolo unde cei care se află la această vârstă, supăraţi pe ce îi
nemulţumeşte nu înţeleg că această perioadă e singura din viaţa
oricăruia dintre noi pe care putem să o dedicăm formării noastre.
Acum se pot ocupa numai de ei, de achiziţiile în cunoaştere care
îi ajută să devină personalităţi adulte mature”. Andronescu a mai
spus că şcoala nu e o corvoadă, ci un loc unde adolescenţii învaţă
cum să devină adulţi, proces de creştere în care trebuie sprijiniţi.
Totodată, aceasta a subliniat că lucrurile nu pot fi schimbate
”peste noapte”, şi i-a adresat fetei invitaţia să citească documentul
cu propunerile pentru sistemul de învăţământ: „O rog să fie parte
din procesul de schimbare. Cu mare drag m-aş întâlni cu ea”.
„După cum a scris scrisoarea, e un copil inteligent, dar revolta
aceasta e într-un fel fără subiect, pentru că acum nu putem

178
schimba lucrurile în timpul jocului, în timpul anului şcolar nu
putem anula nici simulările, nici examenele anunţate la începutul
anului şcolar. Propunerile cu care venim acum sunt propuneri
pentru viitor pe care le amendăm ca să fie acceptate şi
compatibile cu cei care urmează să le aplice”, a conchis ministrul
Educaţiei. Lucrarea a primit nota 1, dar nu va fi obligatoriu
trecută în catalog.
Vloggerul Selly (Andrei Șelaru), cu peste 2 milioane de
urmăritori ai clipurilor sale pe youtube, elev în clasa a XI-a la
Colegiul ”Frații Buzești” din Craiova, se arată afectat că schim-
bările din educație sunt gestionate prost și o acuză pe Ecaterina
Andronescu de inconsistență. „Pe mine nu mă interesează din ce
partid e Ecaterina Andronescu, pe mine mă intereseazăs strict
activitatea ei, ce a făcut şi face în calitate de ministru, pentru că a
avut un impact asupra mea, eu fiind elev. Mi se pare că a fost o
conducere foarte proastă“, atrage atenţia Selly. Ministrul e acuzat
că a întreținut fabricile de diplome: „A creat un sistem în care
diplomele erau o necesitate absolută şi apoi şi-au pierdut
valoarea”, arată Selly care a adus în discuţie cazul Spiru Haret,
care în 2009 avea sute de mii de absolvenţi şi peste 700 de
profesori. Ecaterina Andronescu a răspuns: „Încrederea în şcoală
şi din ce trebuie să facă elevul la şcoală rezultă şi din unde
aşezăm noi pe cel şcolit. Mai avem noi respect faţă de cel şcolit în
raport cu cel care nu s-a uitat cu ochii larg deschişi la şcoală? Îi
apreciem conform pregătirii şi efortului pe care l-a depus fiecare
pentru pregătirea respectivă? Lucrul acesta ar trebui să nu-l
uităm”. Specialiștii în educație sunt de acord cu Selly: „Îi dau
dreptate şi lui, dar şi fetei din Satu Mare care a protestat la
simulare. Doamna Andronescu spune că situaţia din învăţământ
nu se poate rezolva peste noapte. Dar ce s-a rezolvat în ultimii 30
de ani? Nimic. Se tot dau exemple cum că s-a informatizat
sistemul, e firesc, în toată lumea s-a întâmplat la fel, dar
problemele sistemice rămân nerezolvate. Per ansamblu, faptul că
tinerii se implică, cum a făcut acest vlogger şi emit judecăţi de
valoare, pe care trebuie să le luăm sub rezerva a câtă experienţă

179
au ei, e un lucru foarte bun. Cert e că societatea ar trebui să se
adapteze societăţii şi timpurilor în care trăim”, afirmă profesorul
Ştefan Vlaston. Acesta precizează că şcoala ar trebui să aibă mai
mulţi piloni, între care şi acela de a-i învăţa pe elevi ce să facă cu
cunoştinţele acumulate: „La noi, se pune accent pe componenta
teoretică, nu pe educaţia continuă, nu pe interdisciplinaritate”, a
completat profesorul. Și profesorul Marian Staș e de acord cu
protestatarii: „Copiii au ochiul proaspăt şi mintea brici, aşa că ei
sesizează imediat formele fără fond. Elevii s-au săturat de
dialoguri ipocrite, fără niciun rezultat. Tocmai asta a fost şi critica
elevilor care s-au alăturat protestului #foaiagoală, cum a fost
eleva Andy Varga, din Satu Mare. Elevii se simt minţiţi”, a
transmis Staş. Într-o postare anterioară, Selly spunea că școala te
pregătește pentru trecut, nu pentru viitor.
Ministrul Educației, Ecaterina Andronescu, spune că vrea să
se întâlnească cu fata din Satu Mare și vloggerul Selly, „Ei, pe
fond, au dreptate, dar ceea ce vor ei nu se poate face peste noapte
şi nici în timpul anului şcolar”, a mai spus ministrul. Totodată,
ministrul este supărat de acuzațiile aduse de Selly: „Sunt un om
de şcoală, toată viaţa mea am făcut doar învăţământ. Cum a putut
să spună că eu nu îi respect pe oameni?”. În ce privește acuzațiile
legate de fabricile de diplome ale lui Selly, ministrul spune că
dimpotrivă s-a luptat cu sistemul: „Iar în 2009, cine a dus bătălia
cu Universitatea Spiru Haret? A avut vreunul curaj? Eu am făcut
ordonanţe de urgenţă. Cum poate un om atât de tânăr să mă
acuze? Selly ar trebui să deschidă internetul, că tot e vlogger şi se
pricepe şi să caute hotărârile de guvern pe care le-am făcut. Eu
sunt singurul ministru care a făcut acest lucru, am avut 70 de
plângeri penale de la Spiru Haret după acţiunea mea şi tot mie mi
se pune în cârcă?” „Cred că educaţia este cel mai important
capitol din viaţa fiecărui om, un veritabil liant social. (…) În jurul
şcolii adunăm părinţii, în jurul şcolii adunăm comunitatea şi, din
această perspectivă, este esenţial să reclădim încrederea în
şcoală.”, a mai specificat Ecaterina Andronescu care a adăugat că
noua viziunea sistemică „Educaţia ne uneşte” lansată la finalul

180
lunii trecute pune structurarea rolului educaţiei şi obiectivele
sistemului naţional de învăţământ, pe cinci valori fundamentale:
încredere, echitate, solidaritate, eficacitate şi autonomie. Acestea
se află în cinci principii: centrarea pe elev, flexibilitate, calitate
măsurabilă, colaborare şi subsidiaritate. Ministrul spune că
trebuie să se concentreze asupra profesorilor a căror expertiză
lasă de dorit „De exemplu, în acest document nu am prins nimic
despre formarea profesorilor”, spune ministrul. În acest sens,
Andronescu a apreciat că va trebui descoperită o schemă ca
formarea continuă a cadrelor didactice să se facă strict în
universităţi, pe două componente: upgradarea cunoştiinţelor din
disciplină şi upgradarea cunoştiinţelor pedagogice „pentru că
acolo suntem noi mai deficitari”, a punctat Andronescu. Această
măsură ar urma să se regăsească în documentul de viziune şi în
Legea Educaţiei. „Dacă nu te adaptezi la ce aşteptări au elevii din
noua generaţie, după părerea mea, te elimini singur”, afirmă ea.
La Satu Mare are loc confruntarea între eleva protestatară
Andy Varga și ministrul Educației, Ecaterina Andronescu. La
întâlnire au mai participat profesori, directori ai unităţilor de
învăţământ, inspectori şcolari, reprezentanţi ai mediului de
afaceri, părinţi şi primari. Ecaterina Andronescu a prezentat
proiectul noii legi, apoi Andy Varga a întrebat-o despre programa
școlară, extrem de încărcată. „Pe fond cred că ai dreptate, trebuie
schimbată programa şcolară, dar nu o putem face în timpul
anului. Nu o putem face în interiorul unui ciclu de învăţământ. ce
putem face acum şi am început deja este să găsim mecanismul
prin care programa cea complicată este transformată de către
profesor într-o manieră pe care el o înţelege şi devine mai
atractivă”, a replicat Andronescu. Eleva a avertizat-o că acum
sistemul de învăţământ e bazat pe note, nu pe ceea ce acumulează
elevul şi a pus întrebări incomode, şi anume de ce e prioritară
digitalizarea, adică instalarea de table digitalizare în şcoli, în
condiţiile în care sunt şcoli care încă au toalete în curte sau se
închid şcoli. Ministrul a răspuns că în acest an s-au oferit fonduri
pentru rezolvarea acestei probleme a grupurilor sanitare la nivelul

181
întregii ţări. Ecaterina Andronescu i-a spus că că e „rebelă” şi tâ-
nără, dar şi că este inteligentă.

De asemenea, apar alte mărețe și glorioase realizări din me-

diul universitar: studenții nu-și pot evalua profesorii, iar planul de
învățământ nu e adaptat pieței muncii. Alianţa Naţională a
Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR) lansează al
şaselea Raport naţional privind respectarea prevederilor Codului
drepturilor şi obligaţiilor studentului (Statutul Studentului) în
instituţiile de învăţământ superior de stat din ţară. Raportul
analizează, în primul capitol, conţinutul celor 42 de Coduri
universitare ale drepturilor şi obligaţiilor studentului, adoptate de
către instituţiile de învăţământ superior de stat din România până
la 30 septembrie 2018 şi care, la momentul colectării datelor (16
ianuarie - 10 februarie 2019), erau publice pe site-urile proprii ale
acestora. Al doilea capitol prezintă perspectiva studenţilor asupra
stadiului implementării prevederilor Statutului Studentului.
Conţinutul capitolului este fundamentat pe răspunsurile reprezen-
tanţilor organizaţiilor studenţeşti membre ANOSR, la un chestio-
nar lansat în luna noiembrie 2018, având ca referinţă perioada
anului universitar 2017-2018. La şapte ani de la emiterea acestui
act normativ încă există instituţii de învăţământ superior de stat
care nu au adoptat un astfel de document propriu. Aproape un
sfert (22,22%) dintre universităţile de stat din România nu le
oferă, la acest moment, acces public online studenţilor la un Cod
universitar al drepturilor şi obligaţiilor studentului, sau nu l-au
adoptat. „Comparativ cu raportările precedente, în care niciun
drept nu se regăsea în codurile universitare proprii ale tuturor
instituţiilor, ci doar o singură obligaţie, se poate observa că, în
continuare, interesul universităţilor este îndreptat „la dublu” spre
a promova îndatoririle studenţilor, nu şi drepturile acestora”,
atrag atenţia reprezentanţii studenţilor. Studenţii semnalează
persistenţa unei serii de probleme şi nereguli care s-au accentuat
de la raportarea precedentă: participarea scăzută a studenţilor în
procesul de revizuire al planurilor de învăţământ, neadaptarea şi

182
neactualizarea acestora cu cerinţele curente ale pieţei muncii, fără
o consultare cu studenţii şi absolvenţi. În continuare, evaluarea
cadrelor didactice de către studenţi nu este abordată pe cât de
riguros ar fi recomansdat. Studenţii nu sunt încurajaţi să participe
la aceste evaluări sau nu pot evalua deloc, rapoartele cuprinzând
rezultatele centralizate pentru fiecare profesor în parte nu sunt
publicate în peste 60% dintre universităţile analizate, iar efectele
reale ale acestor demersuri asupra procesului educaţional din
universităţile româneşti sunt departe de a apărea prea curând, în
lipsa creării şi dezvoltării unei culturi a evaluării.
Altă măreață și glorioasă realizare este lipsa educației sexuale
în școli. În Portugalia, copiii învață de la cinci ani despre
sexualitate, iar în Spania, Italia și Cipru de la 14 ani. 70% dintre
elevi de clasele V-VIII spun că educația sexuală ar trebui predată
în școli după un studiu IMAS. 10 din 100 de mame din România
sunt sub vârsta de 19 ani. Mai serioasă problema este însă că ţara
noastră se află pe primul loc în Europa şi la mortalitatea maternă
în rândul femeilor tinere. Astfel, 740 femei au murit la naştere în
perioada 2000-2017, conform unui raport al Ministerului
Sănătăţii. OMS trage un semnal de alarmă asupra importanței
introducerii educației sexuale în școli, astfel scăzând costurile
economice. „Întotdeauna am militat pentru introducerea opţiona-
lului Educaţie pentru Sănătate în şcoli. Acesta trebuie să facă
parte din curriculum-ul la decizia şcolii, elevii au nevoie de
materia asta”, a spus pentru „Adevărul”, vicepreşedintele Consi-
liului national al elevilor (CNE) şi preşedinte al CJE Timiş,
Antonia Pup. Adolescenții învață despre sex din filmele porno-
grafice și de pe Internet, ceea ce le afectează percepția. Fără o
informare corectă sunt sarcini nedorite și boli cu transmitere
sexuală. Din 2001, în Estonia, educaţia sexuală este materie
obligatorie în şcoli. Opt ani mai târziu, în 2009, deja se constata,
la tinerii cu vârsta între 15 şi 24 de ani, reducerea cu 43% a
cazurilor noi de sifilis iar cu 96%, cazurile de HIV-SIDA. Un
program de educaţie sexuală ca al estonienilor ne-ar costa mai
puţin de două milioane de euro, iar dacă România l-ar introduuce
183
„ca la carte”, statul român ar economisi 670.000 de euro anual,
arată analiza Adrianei Radu. În prezent, România pierde anual
bani pentru sarcini şi naşteri la minore, pentru susţinerea tinerilor
cu HIV/SIDA, pentru abandonul şcolar în urma unei sarcini
nedorite şi pentru copiii abandonaţi în centrele de plasament.
Unul dintre lipsurile percepute a fost deficitul de personal care să
predea această materie. O altă problemă este lipsa alocării de la
buget „Trebuie să fie investiţi bani la nivel local, regional şi
naţional. Nu e suficient să existe legislaţie ci şi fonduri”, a spus
reprezentanta Fondului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
susţinerea populaţiei, Rita Columbia.

***
Legat de alte mărețe și glorioase realizări, violențele jandar-
milor (bătăi și gaze lacrimogene) de la protestul diasporei din 10
august 2018, ONU a primit raportul realizat de Declic. Raportul a
fost transmis mai departe spre Departamentul de Proceduri Speci-
ale. Acest departament va decide, dacă nu a decis deja, asupra
unei eventuale anchete în ceea ce privește încălcarea Drepturilor
Omului în România, așa cum a solicitat comunitatea Declic.
Iată răspunsul ONU primit de la persoana noastră de contact:
”Confirmăm primirea raportului privind evenimentele din 10
august din România. [...] Informațiile primite au fost trimise spre
examinare la Departamentul de Proceduri Speciale al Națiunilor
Unite. Decizia lor de a acționa sau nu într-un anumit caz este, în
acest moment, confidențială. Informațiile vor fi dezvăluite
publicului înaintea celei de-a 40-a sesiuni a Consiliului
Drepturilor Omului, din martie 2019, în "Raportul privind comu-
nicările privind procedurile speciale". Să sperăm că ONU nu va fi
ca-n Siria – O,NU, united nothings, o instituție fantomă care nu
face nimic.
Declic a sesizat nu doar ONU cu privire la violențele
jandarmilor printr-un raport, ci a lansat și o petiție în acest sens
(semnată de 80.000 de persoane), au fost și machete publicitare în
presă și pe Facebook și a fost închiriat un panou uriaș video la

184
aeroportul din Genova (unde se află Înaltul Comisar pentru
Drepturile Omului).
Până la urmă ONU răspunde dur oficialilor din guvern. În
textul scrisorii sunt întrebări punctuale despre violențele
jandarmilor și referințe clare la încălcări ale drepturilor omului.
Raportorii ONU arată clar că sunt la fel de îngrijorați ca noi că
autoritățile vor să justifice abuzurile împotriva manifestanților
pașnici. ”În egală măsură ne manifestăm îngrijorarea cu privire la
declarații surprinzătoare făcute de oficiali ai Guvernului, prin care
se încearcă justificarea acțiunilor Jandarmeriei”, spune David
Kaye, raportor special ONU pentru promovarea și protecția
libertății de opinie și exprimare. ONU investighează acum și va
urma un raport. Presa a preluat masiv comunicatul de presă
Declic. Am fost prezenți în aproape 200 de publicații, posturi de
televiziune și radio. Ministrul Carmen Dan amenință că cei care
au semnat petiția sunt ușor de identificat. Declic cere totodată
retragerea jandarmilor din misiunile externe (din Afganistan,
Haiti, Ucraina etc.) unde jandarmii români antrenează alți
jandarmi și primesc mii de Euro pe lună.

***
Declic lansează și o petiție pentru a opri măreața și glorioasa
politizare a CCR . Silviu Dehelean, deputat USR, ne-a transmis
că partidul a luat în calcul cererea adresată în petiție și că s-au
discutat mai multe opțiuni. Varianta preferată este cea în care
puterea judecătorească participă alături de președinte și parlament
la nominalizarea candidaților. Mai exact, USR intenționează să
modifice criteriile de numire după cum urmează: trei judecători
vor fi numiți de legislativ într-o ședință comună, în care camera
deputaților și senatul să decidă cu o majoritate de 66% din voturi.
Trei judecători vor fi numiți de către președinte și trei de către
magistrați. Pe lângă schimbarea prin care magistrații vor putea
nominaliza judecători la CCR, USR mai vrea să introducă două
modificări. Candidații nominalizați să nu fi fost membri într-un

185
politic în ultimii nouă ani, anteriori numirii, iar experiența
profesională a candidatului să crească la 25 de ani vechime.
Violeta Alexandru, vicepreședinte PNL, sector 1, ne-a trans-
mis că o propunere de modificare a criteriilor de numire a
judecătorilor la CCR a primit în martie 2006 avizul negativ al
Comisiei de la Veneția. Cu toate acestea, PNL încă nu a hotărât
dacă susține sau nu inițiativa.
Csép Éva Andrea, deputat UDMR, ne-a spus că este ocupată
cu bugetul pentru 2019 și că prioritățile sunt stabilite deja. A
confirmat că a primit notificarea noastră, însă nu ne-a putut spune
o dată până la care vom primi un răspuns din partea UDMR.
La Pro România, o doamnă ne-a răspuns că nu există în partid
persoană care se ocupă de comunicare și să transmitem solicitarea
prin formularul site-ului. Cu toate acestea, pe site, sub numele
Gabrielei Maria Podașcă apare și titulatura de purtător de cuvânt.
Aceasta nu a putut fi contactată telefonic, dar ne-a văzut mesajul
de pe Facebook.
La Demos, secretarul general al partidului, Claudiu Crăciun,
ne-a transmis că vom primi în două zile un răspuns. De la
momentul discuției telefonice au trecut trei zile și niciun răspuns.
De la PMP, l-am contactat prin e-mail pe Eugen Tomac,
președintele partidului. La telefonul afișat pe site, nu a răspuns
nimeni două zile la rând. Deși am încercat să-i sunăm în intervale
orare diferite, n-am avut succes.
Și cei de la Plus, prin vocea lui Andrei Lupu, au promis că
revin cu un răspuns cât de repede pot. Lucru care nu s-a mai
întâmplat.
De aceea, le scriem politicienilor pentru a-i sensibiliza în
legătură cu depolitizarea CCR și totodată trimitem reclame plătite
pe Facebook. Până la urmă, avem promisiunea USR, PNL, Plus,
PMP și UDMR că reforma Curții Constituționale va fi o temă pe
agenda lor.

***

186
 Alte mărețe și glorioase realizări legate de Roșia Montana,
aparțin companiei Gabriel Resource, chiar în ziua în care Roșia
Montana sărbătorește 1.888 de ani de atestare documentară.
Recent, Tribunalul Băncii Mondiale a admis doar parțial argu-
mentele localnicilor în litigiul care se judecă între compania
minieră și statul român. A acceptat intervenția scrisă, dar a exclus
toate mărturiile și argumentele juridice din partea comunității
locale și a respins solicitarea lor de a participa la audieri.
Tribunalul nu poate să spună că se va face dreptate și în același
timp să ignore tot ce au fost nevoiți să îndure locuitorii din zonă.
Tribunalul trebuie să demonstreze că înțelege acest caz și asta
presupune să ia în considerare și argumentele noastre. De aceea,
lansăm azi, de Ziua Roșiei Montane prin Declic, o petiție adresată
centrului de arbitraj ICSID al Băncii Mondiale și arbitrilor săi.
Prin aceasta solicităm respingerea pretențiilor și compensațiilor
financiare cerute de Gabriel Resources (care vrea despăgubiri de
4,4 miliarde de dolari). Compania minieră s-a folosit atunci de
asul din mânecă, de clauzele ISDS din tratatele de investiții
semnate de România cu Canada și Marea Britanie. A ignorat
deciziile curților de justiție naționale și s-a adresat centrului de
arbitraj al Băncii Mondiale unde cere despăgubiri de 4,4 miliarde
de dolari. De aceea, semnăm petiția Declic pentru Roșia Mon-
tana.

***
Alte mărețe și glorioase realizări sunt cu privire la noua lege a
minelor. Declararea unei resurse sau proiect de interes național și
exproprierile forțate pot deveni realitate prin intermediul acestei
legi. De asemenea, vor fi păduri întregi defrișate și râuri deviate
în profitul companiilor miniere. De aceea, Declic merge și depune
un lingou de aur la Ministerul Economiei precum și contestația sa
cu privire la legea minelor și face și o machetă de presă anti-legea
minelor. Este pentru a patra oară când exproprierea în beneficiul
unei companii private apare într-un viitor text de lege. Prima dată,
a propus-o Toni Greblă, care este actualul șef la Secretariatul

187
General al Guvernului. Încercarea lui a eșuat. Mai apoi, Guvernul
Ponta a reluat-o în legea specială pentru Roșia Montană. Nici
aceasta nu a trecut de Parlament. Tot în 2013, în Marțea Neagră, a
fost respinsă o altă încercare de modificare a legii minelor. Toate
acestea au fost posibile datorită celor care s-au opus mineritului
toxic. Industria a avut tupeul să-și numească propriul om la
Secretariatul General al Guvernului care să scrie la noul proiect
de lege. Bogdan Găbudeanu este un fost funcționar public, actual
angajat al Deva Gold, care a fost detașat special la Guvern, pentru
a lucra la legislația minieră. Așadar, acesta a putut propune fix
excepțiile necesare companiei Deva Gold și industriei miniere.
Guvernul nu reacționează: spune că ministrul Bădălău e prea
ocupat, directorul departamentului de resurse minerale e plecat

***
Alte mărețe și glorioase realizări legate de personalități:
Olguța Vasilescu a spus în parlament că mareșalul Ion Antonescu
este un erou al românilor. A negat contribuția la Holocaust, ba
chiar a zis că a salvat evrei. ”Stimaţi colegi, organizaţia de
generali "România Mare" a omagiat sâmbătă, 1 iunie a.c.,
personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, prin depunerea unei
coroane de flori la singura statuie a eroului care nu a fost încă
demolată, cea aflată în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin
şi Elena. "Mareşalul Antonescu, cel care a salvat zeci de mii de
evrei, cărora le-a dat paşapoarte semnate în alb pentru a putea
ajunge în Palestina..."

***
În domeniul politic, vedem mărețele și glorioasele realizări
ale PSD: acesta pregătește o ordonanță a amnistiei și grațierii
dedicată bineînțeles tuturor, nu lui Dragnea sau Vâlcov pentru cei
cu pedepse până în 8 ani. Toți sunt egali în fața legii, numai că
unii sunt mai egali decât alții. Proiectul urmează să fie lansat de
Carmen Dan, după ce Tudorel Toader a refuzat o asemenea
ordonanță. De text se va ocupa Florin Iordache, ministrul ”altă

188
întrebare”, autorul OUG 13 a grațierii. Viorica Dăncilă a încercat
să se opună, dar nu mai poate trece peste cuvântul lui Dragnea, cu
atât mai mult că l-a pierdut din guvern pe Paul Stănescu ce se
împotrivea ordonanței. Ordonanța urmează să fie adoptată înainte
de Crăciun, într-o zi în care sunt șanse mai mici de proteste.
Crăciunul trece însă fără ordonanța a grațierii. În Parlamentul
European, în ianuarie 2019, România e criticată pentru corupție și
pentru o eventuală OUG pe justiție care i-ar elibera pe penali.

***
O altă măreață și glorioasă realizare e OUG7 pe justiție,
adoptată în ciuda avizului negativ al CSM. România a ajuns într-o
situație dramatică. Justiției i s-au pus cătușe. Procurorii sunt
amenințați de nou-înființata Secție specială pentru cercetarea
infracțiunilor din Justiție dată și prin OUG7 pe justiție.
Magistrații sunt amenințați că nu vor mai avansa, pe motiv de
„conduită greșită”. Semnăm și o petiție Declic cu privire la secția
specială de anchetă a magistraților. Am decis să îi ducem
ministrului Justiției, Ana Birchall, un mandat supradimensionat,
de 30 de zile, din partea cetățenilor la minister. Apoi am luat
semnăturile si petiția, pe care urma să i le înmânăm ministrului,
plus mandatele de 30 de zile, pentru participanții la înmânarea
petiției și le-am dus la minister. Doamna ministru a amânat
întâlnirea, așa că a fost nevoie să fie înmânate materialele unor
reprezentanți. Mai mulți membri ai comunității, care au participat
la acțiune, printre care și un doctor în istorie, s-au oferit să țină
mandatul uriaș. Lor li s-au alăturat ceilalți aproximativ 30 de
participanți, care au ținut în mâini mandatele pentru ministrul
Justiției. Jurnaliștii de la Digi, Știrile TVR, Prima TV, Realitatea
TV, Radio România Actualități, Agenția națională Agerpress,
Libertatea, EpochTimes au fost prezenți. Magistrații sunt
terorizați de secția specială și împiedicați să lucreze. Secția e
condusă de Adina Florea, un procuror care a declarat că nu a fost
niciodată independent. Ordonanța de modificare a legilor
INJustiției a fost deja publicată în Monitorul Oficial. Fără

189
mobilizare imediată, îi vom simți efectele. Procurorii vor fi
anchetați, dosarul lui Dragnea, închis fără drept de apel.
Trebuie să primim rapid un semnal din partea Europei. Nu ne
vor ignora dacă suntem mulți. Curtea Europeană de Justiție poate
cere Guvernului retragerea OUG7 și îi poate sancționa pe
politicieni pentru fiecare zi de întârziere, dacă stabilește că a fost
încălcat statul de drept. Polonezii au reușit asta, cu o petiție
semnată de zeci de mii de oameni. După ani în care Comisia
Europeană a avertizat Guvernul polonez să nu mai încalce
regulile statului de drept, europenii au declanșat articolul 7 al
Tratului UE și Varșovia e la un pas de a pierde dreptul de vot în
Consiliu. Declic face o petiție împotriva ordonanței așa cum a
creat alte petiții și #rezist atunci când ministrul ”Altă întrebare”
încerca să dea ordonanța 13 a grațierii.Înmânează petiția prim-
vicepreședintelui Comisiei Europene, Frans Timmermans care
urmează să o analizeze. De asemenea, un grup de 30 de magistrați
merge pe 4 aprilie la Bruxelles, pentru a discuta cu prim-
vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans. O
magistrată curajoasă, Andreea Sârbu, a rămas singura pe treptele
Palatului de Justiție atunci când jandarmii au evacuat protes-
tatarii- magistrați. Le-a cerut jandarmilor să arate ordinul care îi
interzice să stea pe scări. Ordinul nu există, a comunicat ulterior
Curtea de Apel. Apoi au venit alți magistrați soliari cu judecă-
toarea. Și se reiau protestele la care participăm. Mai mult, după
grele dificultăți de respingere din partea autorităților, Declic face
un banner în centru, pus pe magazinul Cocor cu ”Comunitatea
Declic susține protestul magistraților”, cu mânuța ”Toți pentru
justiție” atașată.

***
O altă măreață și glorioasă realizare sunt ordonanțele de
urgență privind codurile penale. Guvernul Dăncilă pregătește
adoptarea pe 3 aprilie a unei ordonanțe de urgență de modificare a
codurilor penale în sensul unei amnistii mascate, inclusiv prin
reducerea termenelor de prescripție sau extinderea termenului

190
pentru recursul în anulare. Modificările pregătite servesc
politicienilor inculpați, trimiși în judecată sau condamnați pentru
a scăpa de răspundere penală. O astfel de modificare este fatală
pentru statul de drept în România și va duce, cel mai probabil, la
activarea articolului 7 din tratatul UE, transformând România în
paria Europei. Consecințele pentru români și România sunt
incalculabile pe termen lung: distrugerea statului de drept,
periclitarea bunăstării românilor, slăbirea poziției României în
UE și NATO, îndepărtarea de valorile democratice europene și
virarea către spațiul estic al autocrației, sărăciei și abuzului de
putere. De aceea, lumea iese în stradă. Deocamdată, nu se dau
ordonanțele.Tudorel Toader care se opune ordonanțelor, este
demis de PSD și premier și propus ministru al Justiției Eugen
Nicolicea, cu facultatea la IDD, la Spiru Haret (repetent la
cealaltă facultate), autor și el al asaltului împotriva statului de
drept. Bună și școala la ceva! Dar președintele Santa Klaus refuză
numirea lui Eugen Nicolicea, apoi pe Ana Florea (Fonduri
Europene) şi Tit Brăiloiu (Diaspora) pentru că sunt nepotriviți.
Codurile penale s-au reîntors în parlament.Termenul de precripţie
a faptei penale scade de la 10 la 8 ani, când infracţiunea săvârşită
prevede pedeapsa cu închisoarea de cel puţin 10 ani, dar nu mai
mult de 20 de ani. De asemenea, termenul de prescripţie scade de
la 8 la 6 ani, când infracţiunea săvârşită prevede pedeapsa cu
închisoarea mai mare de 5 ani, dar nu mai mare de 10 ani. Mai
mult, termenul de prescripţie specială nu mai este de dublul
prescripţiei normale, ci doar de o dată şi jumătate. Ori, Liviu
Dragnea se află exact în situaţia aceasta privind termenele de
prescripţie și va scăpa de dosarul angajărilor fictive. De
asemenea, o delegație a Comisiei de la Veneția a venit în
România după sesizarea PNL privind modificarea legilor justiției
prin ordonanță. Până la urmă Dragnea ajunge la închisoare, adică
martir și deținut politic și mare scriitor. Însă mai are o portiță să
iasă prin faptul că a fost judecat de acele completuri de judecată
nespecializate de trei judecători (elemente declarate
neconstituționale de CCR la inițiativa lui Ciordache). Mulți penali

191
printre care Udrea, Bica sau Cosma judecați acum sunt și ei
potențiali beneficiari ai acestei dispoziții.

***
Iar în parlamentul românesc, fostul ministru ”altă întrebare”,
inițiatorul OUG 13 (a grațierii) și președintele comisiei juridice
care a distrus codul penal și legile justiției, imediat după
Rezoluția Uniunii Europene și raportul MCV foarte critice
(rezoluția inclusiv la violențele jandarmilor), Florin Iordache,
face și el o altă măreață și glorioasă realizare: ridică degetul
mijlociu la colegii din USR. Poate de bucurie pentru Rezoluție și
raportul MCV. Altă întrebare cumva? NU, că ne-am săturat de
tăcere (a pumnului în gură) ori de minciunelele la care sunt
masteri-chefi politicienii. Și spune despre protestatari că sunt
drogați: „la anumite manifestări au fost plicuri cu droguri, oameni
la care există suspiciunea că într-un fel sau altul au fost motivaţi“.

***
Într-un clip PNL,premierul gafeur, doamna Dăncilă, este
numit ”Dezastru” ca ”Madame Dezastru”-Ile. Iată câteva dintre
ele. Pune o fetiță de 3 ani să stea în cap. La întâlnirea cu papa,
spune în romgleză ”Sfinția voastră, I’m very glad for this
opportunity. ”Orice om îi este teamă de o plângere penală”. La o
festivitate, e gata să plece înainte de imn. Spune ”Make a pho-
to?”. ”Faceți un exercițiu de imagine”. ”Putem spune pe scurt că
reducem democrația”. ”Avem apoi orașul medical universal”.
”Sunt deja trei stadioane care se fac, Dinamo, Rapid și Giulești”.
Vorbește apoi de ”Prost Brexit”. ”Am vorbit despre preluarea
președenției României”. A uitat numele premierului estonian.
Steagul Estoniei a fost arborat greșit. ”Recunoscute de Fondul
Monetar Internațional, de Banca Monetară”. ”Aeronava Boing”.
Întrebată de inundații, răspunde de irigații. ”Apa să fie gratuită
până la stația de pompare”. ”Pristina, Podgorica, prea complicat”.
”Învățământul antrepreșcolar”. ”Abrogare, adoptare, prea com-

192
plicat”. S-a așezat pe scaunul premierului spaniol. ”A abroga pe
cineva și despre o vină”. ”Trebuiesc”. ”Protestanți, protestatari,
prea complicat de delimitat”. ”Deconcesionare, decongestionare,
prea complicat”. ”Calamitățile au provocat dezastre”. ”Datorită,
din cauza, prea complicat”. ”Predilecții, predicții, prea
complicat”. ”Este un monument care ne putem mândri”. ”Boris
Borisov în loc de Boiko Borisov”. ”Caracterizarea cea mai bună
ne-o face românii”. ”Devastează, devansează, prea complicat”.
Încurcă ”CEx-ul” cu sexul, deci e o doamnă CexY.

***
Între timp, Antenuțele continuă să condamne protestatarii ca
plătiți de Soros. Atenție, eu sunt tata lui Soros și al lui Dracula.
Iar noi suntem plătiți doar cu ger, gaze lacrimogene și bastoane.

***
Apropo de alte mărețe și glorioase realizări, singurul lucru
bun e că Iliescu a fost inculpat în dosarul Revoluției. Gelu Voican
Voiculescu nu are nimic pe conștiință, e mândru de crimele
împotriva umanității, de mărețele și glorioasele realizări: „Din
suspect am devenit inculpat. Deocamdată suntem inculpaţi, nu era
o surpriză pentru că aflasem de alte două inculpări şi fac parte din
cele patru. Nu am ce să îmi reproşez. Reprezintă o răzbunare
politică şi e trist ca Revoluţia noastră să fie folosită într-o luptă
politică.” Iliescu și Voiculescu sunt acuzaţi de crime împotriva
umanităţii, procurorii precizând că, „după înlăturarea lui Nicolae
Ceuşescu, s-a creat în mod intenţionat o psihoză teroristă” care a
dus decesul a peste 800 de persoane şi rănirea a peste 2.100. Ion
Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu ar fi „dezinformat în mod
direct prin apariţiile televizate şi emiterea de comunicate de presă
(contribuind astfel la instaurarea unei psihoze generalizate a
terorismului), ar fi participat la dezinformarea şi diversiunea
exercitate pentru executarea cuplului Ceauşescu şi ar fi acceptat şi

193
asumat politic acte diversioniste comise de unele cadre cu funcţii
de conducere din M.Ap.N., fără a interveni pentru stoparea lor”.
Apoi, dosarul Revoluției este finalizat de Parchetul General:
Ion Iliescu, președinte al CFSN și Gelu Voican Voiculescu,
membru CFSN și vice prim-ministru al Guvernului României
sunt trimiși în judecată în dosarul Revoluției, fiind acuzați de
crime împotriva umanității, alături de Iosif Rus, fost comandant al
Aviaţiei Militare şi Emil (Cico) Dumitrescu, fost membru CFSN.
În Consiliul Frontului Salvării Naționale făceau parte Ion Iliescu,
Silviu Brucan, general locotenent Victor Atanasie Stănculescu,
general maior(r) Nicolae Militaru (reactivat ulterior, înaintat în
grad militar şi numit ministru al apărării) şi Gelu Voican
Voiculescu. Întreaga putere militară s-a pus la dispoziția CFSN
începând cu data de 22.12..1989, orele 16.00. Din acel moment, a
luat deciziile, urmărind accederea la puterea politică a unui grup
constituit, precum și legitimarea politică în fața poporului "Pentru
atingerea acestor scopuri, începând cu seara zilei de 22.12.1989,
ar fi fost lansată o amplă şi complexă activitate de inducere în
eroare (diversiuni şi dezinformări), coordonată de unii
componenţi ai Consiliului Militar Superior (structură aflată în
subordinea C.F.S.N.), acceptată şi asumată de factorii decizionali
ai C.F.S.N.. Din Consiliul Militar Superior au făcut parte general
locotenent Atanasie Victor Stănculescu, general de armată
Nicolae Militaru şi şefi de direcţii militare. La rândul lor, cei
patru inculpaţi ar fi participat în mod direct la exercitarea de
diversiuni şi dezinformări", arată Parchetul General. Cercetările
arată faptul că prin instaurarea unei psihoze generalizate a
terorismului ar fi fost produse numeroase situaţii de foc fratricid,
trageri haotice, ordine militare contradictorii etc.. În acest
context, în intervalul 22-30.12.1989 au fost trase aproximativ
12.600.000 de cartuşe. Psihoza teroristă ar fi fost creată cu
intenţie prin diversiuni şi dezinformări şi a produs, după
22.12.1989, 862 de decese, 2.150 răniri, lipsirea gravă de libertate
a sute de persoane, vătămări psihice. Aceste consecinţe au fost
mult mai grave decât cele ale represiunii exercitate în intervalul

194
17-22.12.1989 (orele 12:00), arată procurorii. ”Prezint public
scuzele Ministerului Public pentru durata excesivă a duratei
anchetei penale - aproape 30 de ani”, a spus procurorul Augustin
Lazăr. ”Finanlizarea acestei cauze reprezintă o realizare pe care
mi-am asumat-o în mandatul de Procuror General”, a afirmat
acesta. Rechizitoriul înseamnă 12 volume și 3280 de file.
Altă veste bună e că Declic organizează un protest pe 19 mai
pentru a stimula participarea la vot la alegerile proeuropene ”Toți
pentru Europa”. La eveniment participă și artiști ca Vama, Taxi
și Omul cu șobolani și E.M.I.L. Zeci de mii de români sunt
invitați să participe. Vor fi alături de noi oameni din societatea
civilă - Elena Calistru de la ”Funky Citizens”, Oana Gheorghiu și
Carmen Uscatu de la ”Dăruiește Viață” care ne vor vorbi despre
solidaritate și valori europene. Vor participa actori ca Victor
Rebengiuc, Marius Manole și Mihai Călin care ne vor vorbi
despre libertate. Ne va însoți filosoful Mihai Șora. Iar Bogdan
Moleșag, supraviețuitor al incendiului din Colectiv, ne va
mărturisi despre hotărârea de a merge mai departe. Și nu în
ultimul rând, va fi cu noi Moise Guran care ne va spune, atât de
pe scenă, dar și din studioul Europa FM din piață, că democrația
se câștigă zi de zi. Formăm și o inimă imensă (din peste cinci mii
de persoane) albă pe un fond albastru pentru a ne arăta dragostea
pentru Europa. Totodată Declic pune voluntarii să sune prietenii
pentru a-i convinge să iasă la vot și creează un spot publicitar ”Ce
a zis bunica” (unde o bunicuță ne îndeamnă să mergem la vot, n-a
avut de ales (când i s-a luat pământul de comuniști de pildă), dar
acum are de ales prin vot), care devine viral și are peste 10
milioane de vizualizări. După cozile comuniste de la vot din
diaspora, cerem și vot prin corespondență și/sau electronic printr-
o petiție Declic și mailuri către parlamentari. Așadar urmează
potrivit modificărilor realizate în parlament:
o Vot prin corespondență la alegerile prezidențiale și la
parlamentare, doar pentru cetățenii români cu domiciliul
în străinătate;

195
 o Vot în avans (doar pentru diaspora, doar la preziden-
țialele); se va vota în zilele de vineri, sâmbătă și duminică;
o Birourile electorale ale secţiilor din ţară nu vor funcționa
cu mai puţin de 5 membri, în timp ce birourile electorale
ale secţiilor din străinătate nu vor funcționa cu mai puţin
de 3 membri;
o Dacă în ziua votului, numărul persoanelor propuse de
partide pentru secțiile de vot din străinătate este insufi-
cient, șeful consulatului/ambasadei poate să-i înlocuiască
cu cetățeni români cu drept de vot, printr-un proces-verbal
și o notificare;
o Timp de așteptare mai scurt în diaspora pentru comple-
tarea listelor suplimentare; ele vor fi generate în format
electronic în mod automat pe baza datelor înregistrate în
Sistemul informatic de monitorizare a prezenței la vot și
de prevenire a votului ilegal;
o Dacă există persoane (cu domiciliul în țară sau străinătate)
care la ora 21:00 s-au așezat la coadă în fața secției să
voteze, vor putea vota până la 23:59;
o MAE va trebui să ceară date ambasadelor/consu-latelor
despre numărul românilor din diaspora.
Iar pe 22 iunie este marșul Pride pentru drepturile comunității
LGBT din Piața Victoriei la Piața Universității. Nu putem sta
decât în Piața Victoriei căci Ile și cu mine nu putem să mergem
mai mult decât câțiva pași și asta foarte greu. Dansăm și fluturăm
stegulețe ale fundației Accept cu curcubeul pe ele.
La sfârșitul lui iulie, sunt proteste din solidaritate cu
Alexandra Măceșanu, victima din Caracal. Iar pe 10 august e
protest anti-PSD la care participă diaspora. Declic face baloane
cu heliu informative despre alegeri și votul prin corespondență
pentru diaspora participantă la protest.De asemenea, distribuie
pliante cu informații privind votul prin corespondență.

196
 16. Rusia: Fabrica de troli

Mărețe și glorioase realizări vin și de la fabricile de troli

rusești. Un proiect multimedia al ”New York Times” analizează
campaniile de dezinformare duse de Rusia. Tacticile sunt de tip
KGB. Operațiunea Infektion privește virusul politic inventat de
KGB acum mai multe decenii. Iată cei 7 pași pentru crearea
știrilor false:
1.”Caută crăpături în societăţile ţintă.
2.Crează o minciună mare - atât de sfruntată încât nimeni nu
va crede că e inventată.
3. Înveleşte acea minciună în jurul unui sâmbure de adevăr -
dezinformarea are cel mai mare succes când are o părticică de
adevăr.
4.Ascunde-te, fă să pară că povestea a venit de la altcineva.
5.Găseseşte un „idiot util“, cineva care să-ţi răspândească
mesajul fără să ştie spre o audienţă mai mare.
6.Când adevărul iese la lumină, neagă tot.
7.Joacă multă vreme jocul - s-ar putea ca eforturile să nu aibă
succes ani la rând, dar acumulate într-o perioadă lungă de timp
vor avea într-un final un impact politic.”
Spre deosebire de KGB, în zilele noastre Kremlinul are la
dispoziţie un imperiu mediatic - canalul de televiziune RT (fost
Russia Today), agenţia Sputnik, site-uri online omniprezente
care-şi ascund în mod intenţionat legăturile cu Rusia, Agenţie de
Cercetare a Internetului (cunoscută sub numele de fabrica de troli
de la Sankt Petersburg). Iar fabricile de troli continuă să creeze și
să trimită materiale de propagandă peste tot în lume.

197
 ***
Pe 7 decembrie 2018 Sputnik, preluând informațiile de la
agenția de presă a regimului SANA, vorbește de un atac american
asupra spitalului din Hajin în timpul luptelor cu Statul Islamic,
dar aceasta e doar dezinformare. Astfel, în corpul articolului se
regăsesc diferiţi termeni şi expresii de natură ideologică,
victimele fiind descrise ca „martiri“; iar acţiunile coaliţiei ca o
„agresiune“; “bombardamente aleatorii“; „noul masacru al
coaliţiei“; „similar cu ce s-a întâmplat în Raqqa … sub pretextul
combaterii teroriştilor Daesh“. Sintagmele şi termenii cu un
puternic caracter ideologic sugerează atribuirea unei imagini
abrutizate Statelor Unite şi coaliţiei conduse de acestea. Citează
surse inexacte sau vagi (”surse civile” SANA, ”rapoarte”
Sputnik). Apare tehnica ”a-i voștri” versus ”ai lor”, sunt expresii
exagerate, combaterea Daesh e doar un pretext. Apare și tehnica
prezentării selective a faptelor, sunt îmbinate aspecte reale cu
unele false. Dar Coaliția internațională a Statelor Unite vine cu
imaginea spitalului întreg pentru a dezminți. Russia Today a
demonizat în repetate rânduri și echipele de salvare ”Căștile albe”
din Siria, considerându-i teroriști și traficanți de organe. De
asemenea, se spune că membrii echipelor de salvare au înscenat
atacuri chimice pentru a solicita intervenția Occidentului.
Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, salvatorii sunt
teroriști și traficanți de organe.
La protestele din Franța, potrivit publicației The Times, sute
de conturi de pe rețelele de socialiazare au transmis informații
false, incitând la proteste violente. 200 de conturi au arătat
violența jandarmilor, folosind imagini false cu protestatari răniți.
Unele imagini care arată violența poliției au ajuns virale, chiar
dacă sunt false. New Knowledge a analizat 2.000 de conturi din
rețelele de socializare, încercând să sublinieze că există o ruptură
între clasa muncitoare și cea politică din Franța și să incite la
proteste violente. Din mesajele de pe Twitter, care ar avea
legătură cu Rusia, şi care au folosit hashtag-ul #GiletsJaunes,

198
aproximativ 94% au fost re-tweets. În general, mesajele sunt anti-
Macron.
Facebook știa de activitățile ruse suspecte din 2014. Este în
vizorul Comisiei însărcinate cu domeniul Digital, Cultura şi Presa
(DCMSC) din cadrul Camerei Comunelor britanice, prezidată de
Damian Collins, cu privire la ”fake news”. Collins a cerut
Facebook să explice mailuri interne. Potrivit lor, un inginer de la
Facebook avertizase compania în 2014 cu privire la faptul că
adrese de IP ruse accesau trei miliarde de informații pe zi. ”Dacă
adresele de IP ruse extrăgeau cantităţi enorme de date de pe
platformă (...), acest lucru a fost semnalat sau a fost ascuns sub
preş?”, l-a întrebat Collins pe Richard Allen, vicepreședinte
însărcinat cu datele platformei.”Orice informaţie pe care aţi fi
putut să o vedeţi (...) este în cel mai bun caz parţială, în cel mai
rău caz înşelătoare”, a răspuns reprezentantul Facebook. Într-o
declarație către AFP, Facebook a recunoscut că a fost alertat cu
privire la activități suspecte în 2014.

***
Comisia Europeană dă și ea undă verde unui program de
depistare a dezinformării pe net. Aceasta a înființat ”un sistem de
alertă rapidă” pe net. Facebook, Twitter și Google sunt chemate
să informeze lunar cu privire la propriile acțiuni de combatere a
dezinformării. „Am văzut încercări de amestec în alegeri şi la
referendumuri, cu dovezi care indică faptul că Rusia este
principala sursă a acestor campanii”, a declarat pentru presă
Andrus Ansip, vicepreşedintele Comisiei Europene responsabil
cu piaţa unică digitală. „Trebuie să fim uniţi şi să ne unim forţele
pentru a ne proteja democraţiile împotriva dezinformării”, a spus
acesta. Comisia Europeană a dublat bugetul aferent combaterii
deziformării, ajungând la 5 milioane de euro. Sistemul de alertă
va lua forma unei platforme digitale securizate. Facebook,
Twitter, Google şi compania Mozilla au semnat în septembrie un
„cod de bune practici”, fără caracter obligatoriu, prin care se
angajează să distingă în mod clar conţinutul şi informaţiile
199
publicitare, precum şi să închidă mai rapid conturi active false.
Facebook a fost criticată pentru că nu a reușit să detecteze
manipularea rusească în alegerile din 2016 din Statele Unite.
Facebook și alte companii vor furniza rapoarte lunare.
Facebook închide în sfârșit sute de conturi implicate în două
operațiuni de dezinformare țintind utilizatori din afara Statelor
Unite. Au descoperit două rețele cu un ”comportament
neautentic” coordonat. Una dintre reţele opera în ţări din Europa
Centrală şi de Est, în ţările baltice, Asia Centrală şi Caucaz, iar
cealaltă se concentra asupra Ucrainei. ”Noi nu am găsit vreo
legătură între aceste operaţiuni, însă ele au folosit tactici similare,
prin crearea unor reţele de conturi cu scopul de a induce în eroare
pe alţii cu privire la cine sunt şi ce fac”, scrie Gleicher. Compania
Menlo Park, din California, a dezvăluit cu regularitate asemenea
acţiuni în ultimele luni, în contextul în care detectează şi suprimă
cu tot mai mult succes conturi de acest fel. Însă cei din spatele
acestor campanii îşi îmbunătăţesc la rândul lor atacurile. Potrivit
lui Gleicher, o reţea de 364 de pagini şi conturi aveau legături cu
angajaţi Sputnik, un portal de propagandă gestionat de statul rus.
Aproximativ 790.000 de conturi s-au abonat la una sau mai multe
pagini din reţea. Această operaţiune a cheltuit aproximativ
135.000 de dolari, în decurs de şase ani, cu publicitate pe
Facebook, sumă plătită în euro, ruble şi dolari. Cea mai recentă
publicitate de acest fel a fost publicată în ianuarie.
Sputnik a criticat Facebook în urma închiderii conturilor. Tot
propagandiștii se plâng de cenzură:”Decizia este în mod clar
politică. Echivalează cu cenzura”, a declarat Sputnik pentru The
Associated Press, precizând că Facebook a blocat conturile a
şapte dintre birorile sale în foste republici sovietice. În urma unor
informaţii de la forţe de ordine americane, Facebook a închis alte
148 de pagini, grupuri şi conturi - inclusiv 41 pe Instagram -, care
făceau parte dintr-o a doua reţea, care a cheltuit suma de 25.000
de dolari pe publicitate, plătită în ruble. Gleicher afirmă că
Facebook ”a identificat o anumită suprapunere tehnică cu
activităţi în Rusia pe care le-am observat înaintea alegerilor de la

200
jumătatea mandatului în Statele Unite, inclusiv un comportament
cu caracteristici comune activităţii precedente a Agenției de
Cercetare a Internetului (Internet Research Agency)”. Agenția de
Cercetare a Internetului este o ”fermă de troli” rusă inculpată de
procurorul special american Robert Mueller în legătură cu acţiuni
vizând să influenţeze alegerile prezidenţiale americane din 2016.
Facebook șterge 97 de conturi din Rusia care se refereau la
Ucraina şi alte 21 care se focusau pe Austria, ţările baltice,
Germania, Spania, Ucraina şi Marea Britanie, a declarat
Facebook într-o postare pe blog. În luna martie, Facebook a
îndepărtat din motive similare 2.632 de pagini, grupuri şi conturi
de pe Facebook şi Instagram care aveau legătură cu Iranul, Rusia,
Macedonia şi Kosovo. Măsurile au avut loc în condiţiile în care
Facebook încearcă să reducă utilizarea reţelei sale de socializare
pentru propagandă.
Apoi, Facebook a închis peste 1.800 de conturi şi pagini din
Thailanda, Rusia, Ucraina şi Honduras, pentru a combate
propaganda politică înşelătoare şi utilizarea abuzivă a serviciului
de socializare, transmite Reuters. La nivelul celor patru ţări, un
total de 294 de conturi, 1.509 pagini şi 32 de grupuri au fost
închise pentru ceea ce compania numeşte ”un comportament
neautentic coordonat”. Aceste pagini şi conturi aveau cumulat
peste 274.000 de urmăritori.”Nu vedem o legătură între ei, dar cu
toţii folosesc reţele de conturi false pentru a înşela oamenii despre
cine sunt şi ce fac”, a declarat Nathaniel Gleicher, director pentru
politică de securitate cibernetică. Conturile şi paginile din Rusia
şi o regiune din Ucraina, care au discutat politica din Ucraina şi
au criticat guvernul ucrainean, folosind conturi false în numele
unor jurnalişti sau ofiţeri de armată, au fost închise înainte de
alegerile care au avut loc săptămâna trecută în Ucraina.
Rossia Today și Sputnik nu primesc acreditare la conferința
referitoare la libertatea presei din Marea Britanie din cauza
rolului lor jucat în dezinformare. Aceștia consideră că sunt
discriminați.

201
 Trăiască trolii și mărețele lor realizări! Noi am descoperit că
suntem zombie, dar nu și troli. Dacă eram troli la fabrica de troli?
Avem, deci, demnitatea noastră.

202
 17. O carte scrisă cu sânge

Iar gol și în lanțuri pe Elbrus pe ger și viscol? Am crezut că

nu se va mai întâmpla asta niciodată. Urmează pironul și păsărica
antropofagă, vulturul devorator de ficat? Credam că de-acum
încolo mă voi bucura numai de altfel de păsărici. Și să stau cu
mâna în pizdele de firmă. La altfel de politică, altfel de păsărici.
Dar iată că m-au adus aici pe Elbrus Poseidon și sirena Elena.
M-au răpit de la cabinetul ginecologic din mijlocul consultației,
m-au dus pe Elbrus, m-au dezbrăcat și m-au înlănțuit. Amândoi
poartă canadiene groase și par înfrigurați. Sirena Elena are capul
descoperit, părul lung, șaten, ondulat îi fâlfie în vânt, iar ochii
verzi aruncă scântei de gheață. Poseidon poartă o căciulă mare
roșie sub care i se vede părul scurt roșcat. Ochii săi albaștri au o
sclipire feroce de fiară. Amândoi suflă aburi, au genele lipite de
ger și au obrajii roșii. Eu tremur de frig și de frică. Deja simt
pironul în piept și freamătul înspăimântător al aripilor vulturului
împreună cu râcâitul ghearelor sale metalice și plescăitul ciocului
său hulpav, nesățios.
Să spun acum ultimele cuvinte ca să mă asigur că le-am spus:
”pizda mă-sii de Big Brotheri, zei, talibani și sisteme” (pizda mă-
sii în chineză: cao ni ma, în kurdă: kuze dia te, în arabă: kess
emak, în limba unicornilor (da, au și cuvinte din astea, nu poți să
crezi că un asemenea popor elegant și elevat din neamul
houyhnhnmi-lor, net superior yahoo-ilor, are astfel de vorbe în
vocabular, dar am învățat de la Bebe inorogul): mesti elad),
barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumo-
noultramicroscopicsilicovolcaniconioză (ultimele 3 – cuvinte
care se spun când n-ai nimic de spus)? Și ”vă iubesc”, ”sunteți
hobbiți” și ”2+2=4, nu cât vor Big Brotherii”.

203
 – Te pedepsim pentru că ai furat alegerile, câine de trădător,
șobolan de terorist și șarpe de intelectual, spune Poseidon.
– O să-ți beau sângele, zice sirena Elena. Știi că noi, sirenele
din Olimp, bem sângele marinarilor, altfel ne pierdem vocea
unică și inegalabilă. Nu cred că ești surprins, doar ești și tu tata
lui Dracula, băutor de sânge de copii nevinovați ca toți vampirii.
Apoi îți punem pironul în piept și aducem și vulturul să-ți
mănânce ficatul. Bun și sângele la ceva, vorba lui Hagi (era cu
școala, dar se aplică).
– Nu ți-a ajuns sângele refugiaților înecați în Mediterana?
răspund eu. Din păcate, mare parte din sângele meu am vărsat-o
deja, iar cu restul am scris.
Orice, numai să nu înceapă să cânte că asta e și mai mare
tortură pentru mine și nu o să o suport fără dopuri în urechi, cântă
mai prost ca Apollo ”Stinge lumina”. ”Stinge lumina, arată-mi
calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii
mele / Ştiu că îţi face plăcere”. Ulise știe de ce.
Din fericire, vin Hefaistos, nepot, discipol și prieten și fostul
meu călău (și al regimului) și echipa: Ile (prietena mea), Atena
(iubirea din adolescență, veche prietenă și colaboratoare), Alex
din romanul lui Oz, ”Cutia neagră” (intelectualul rafinat și
sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă de politică,
iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi
Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită
parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă,
bolnav de cancer), Jill din filmul lui Terry Gilliam,”Brazil”
(blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în apărarea unui
vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca teroristă, și
totodată ”conștiința” lui Ile, care-și ia tirul și o calcă dacă a greșit
ceva sau deliberează prea mult), Her (Heracle - frumușica
musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, cea care mi-a dat
prima un sărut gay salvator și mi-a tot dat), Bebe inorogul (bestia
noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon, corn, animalu’ din
tatuajul lui Ile, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile lui

204
vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția
noastră democratică din Olimp, ”Marele Blond” (atât de blond că
a imigrat în Olimp), maestru la vânturi cu arome de parfumuri
pariziene, guru și sfinxul care supraveghează discret Olimpul),
Don Quijote (învățăcelul lui Bebe, cel care continuă instructajul
cu Bebe pentru a deveni din yahoo un unicorn), Pegas (unul
dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier),
fii-miu, Deu (Deucalion) (strămoșul oamenilor și al lui Ile și
totodată fiul vitreg al lui Ile (ea e maștera!)), supraviețuitorul
potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și proiectele noastre
civilizaționale), frate-miu Mene (Meneceu) (purtătorul focului
sacru care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția
noastră democratică, bolnav de cancer și el), Dio (Dionysos)
(interpret genial care a avut curajul să depună reclamații
împotriva lui Apollo, managerul fabricii de diplome din pielea
jupuită a competiției).
Mă eliberează Hefaistos, iar Bebe lansează două vânturi cu
parfumuri pariziene (Si de la Armani) adormitoare pentru Elena și
Poseidon. Atena îi transformă în omiduțe și e pe punctul de a-i
călca, dar renunță în ultima clipă.
Vine să-mi dea (alături de ceilalți din echipă) un sărut gay
salvator și o îmbrățișare disperată, titanică să ne facem praf... praf
de stele și să zburăm. Apoi un sărut de vampir. Atena și Ile plâng
și îmi fac masaj cu cremă reparatoare pe tot corpul, deși nu au
apucat să-mi pună decât lanțurile și nu am decât urme roșietice la
mâini și picioare. Dar nu pot refuza ce fac. Am nevoie de alinare
și purificare, de cineva să-mi lingă rănile și să le spele cu
lacrimile sale.
În timp ce Ile mă ține de mână, fii-miu, Deu (Deucalion),
întreabă nerăbdător, dându-și părul ondulat, șaten cu reflexii aurii
de pe față și țintindu-mă cu ochii săi căprui-verzui, scânteietori de
parcă plutesc în lacrimi:
– Tati, ce s-a-ntâmplat, ce-ai pățit, ești bine, de ce nu
răspunzi? Știu că te stresează întrebările astea, e o întrebare
tâmpită din seria ”ce faci? Ești bine? Unde ești? De ce nu
205
răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine
umbli?”, dar am crezut că de acum încolo te văd doar la grătărel
și în sufragerie.
– Ori la cabinet, dacă ai o problemă ginecologică, răspund eu.
– Cred că am nevoie de un cardiolog, era să fac infarct, tati.
– Iar eu de un Sedatif PC, intervine Ile. Să mă împuște
Bombo! Stai, nu trage, Adriane!
– Și eu era să fac infarct, Deu, răspund eu. Sincer, aș vrea
acum să fiu blestemat să fiu pisică de Cheshire cum am fost în
Țara Minunilor și să dorm ca povestitorul Rașid Khalifa din
romanul ”Luka și focul vieții”.
– Dar cel puțin o să te răzbuni și o să mă răzbuni și pe mine
scriind despre asta. Răzbunarea e dulce, tati!
– Cât de idiot (fie și dostoievskian) și nebun să fiu să mă mai
sacrific să fiu personaj și autor și în realitate și în poveste, Deu?
Petre Țuțea a fost suficient de dobitoc să facă închisoare pentru
un popor de tâmpiți, dar nu să scrie și o carte!

206