Ileana Todoran

PLANURI DE MOARTE

Editura InfoRapArt
2021
 Coperta: Colecția InfoArt
Lectură și corectură: Cristina Roșu
Redactor: Petre Rău

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TODORAN, ILEANA
Planuri de moarte / Ileana Todoran. -
Galaţi: InfoRapArt, 2021
ISBN 978-606-012-173-2
821.135.1

© Editura InfoRapArt ©
Galați, România
Telefon: 0726 337376 E-mail: editura@inforapart.ro

Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate

 CUPRINS

Cuvânt înainte 5
Planuri de moarte 7
Atacuri nord-vest. ”Suntem lăsați să înfrun- 14
tăm moartea singuri” (Waad al-Kateab)
Atacuri în nord-est 64
Focul sacru în infern 68
Câinii de refugiați teroriști 83
Câinii de deținuți-teroriști 93
România: mărețe și glorioase realizări 140
 Cuvânt înainte

În Siria, în timpul războiului început în martie 2011

oamenii continuă să aleagă nu cum să trăiască, ci cum să
moară: de bombe-butoi (butoaie cu fragmente metalice și
explozibili aruncate din elicoptere), de atacuri chimice (cu
clor ori cu gaz sarin), de foamete în blocade și tabere de
refugiați sau dislocați, ori în închisori de torturi până la
moarte (unde au dispărut sute de mii și au fost torturați până
la moarte zeci de mii, inclusiv copii). Peste jumătate de
populație a fost dislocată, 14 milioane au nevoie de ajutor
umanitar, peste 380.000 sunt uciși de bombardamente, sunt
peste o sută de mii arestați arbitrar (din care zeci de mii
torturați până la moarte) și sute de atacuri chimice (peste
200). Peste 80% se află sub limita de sărăcie.
Cu toate acestea, oamenii ca cei din echipele de
salvare ”Căștile Albe” (”White Helmets” - Syria Civil
Defence), doctorii, profesorii și activiștii încearcă să
rămână ”umani”, dacă nu și ”în viață” (”Stay human, not
alive” în ”1984”, romanul lui Orwell). Noi (eu și cu Promy,
titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) am spus în
campanie ”Stay human and alive” (”să rămâneți umani și în
viață”). ”Căștile Albe”(”White Helmets”) au salvat peste
120.000 de persoane, peste 16.000 în 2018. Și cred în iubire,
nu doar pariază pascalian pe ea.

5
6
 Planuri de moarte

În Siria, în timpul războiului început în martie 2011

oamenii continuă să aleagă nu cum să trăiască, ci cum să
moară: de bombe-butoi (butoaie cu fragmente metalice și
explozibili aruncate din elicoptere), de atacuri chimice (cu
clor ori cu gaz sarin), de foamete în blocade și tabere de
refugiați sau dislocați, ori în închisori de torturi până la
moarte (unde au dispărut sute de mii și au fost torturați până
la moarte zeci de mii, inclusiv copii). Peste jumătate de
populație a fost dislocată, 14 milioane au nevoie de ajutor
umanitar, peste 380.000 sunt uciși de bombardamente, sunt
peste o sută de mii arestați arbitrar (din care zeci de mii
torturați până la moarte) și sute de atacuri chimice (peste
200). Peste 80% se află sub limita de sărăcie. Dar așa le
trebuie câinilor ăstora de teroriști, inclusiv bebeluși.
Potrivit Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului
(RSDO), de la începutul intervenției sale (23 septembrie
2014) până pe 23 septembrie 2019 Coaliția Internațională a
Statelor Unite a ucis 3.037 civili, dintre care 656 femei și
924 copii. Cei mai mulți au fost uciși între 23 septembrie
2016 și 23 septembrie 2017, 1753. Cei mai mulți au fost
uciși la Raqqa, 1.133, urmată de Alep (782) și Deir Ez-Zour
(626). Au fost și 181 atacuri la facilitățile civile, dintre care
4 la piețe, 16 la spitale și 25 la școli. De asemenea, au fost
172 de masacre și 5 atacuri cu arme incendiare. În plus,
peste 560.000 au fost dislocați de atacuri.

7
 Conform Observatorului Sirian pentru Drepturile
Omului (OSDO), Rusia a făcut circa 8.300 de victime de la
începutul intervenției sale (septembrie 2015) până la
sfârșitul lui noiembrie 2019. Conform RSDO, au fost
6.686 victime civili, inclusiv 1.928 copii și 908 femei. Cei
mai mulți au fost masacrați între septembrie 30, 2015 și
septembrie 30, 2016, 3.734. Cei mai mulți au fost uciși la
Alep, 2.799, urmat de Idlib (2.408) și Deir Ez-Zour (714).
Au fost și 1.083 atacuri la facilitățile civile, dintre care 56
la piețe, 190 la spitale și 201 la școli. De asemenea, au fost
335 de masacre și 125 atacuri cu arme incendiare și 236 cu
muniții cluster. În plus, peste 3.3 milioane de oameni au fost
dislocați de atacuri (de multiple ori). A susținut cel puțin 3
atacuri chimice. A ucis și membri ai echipelor de salvare
”Căștile Albe” (”White Helmets”), ai ambulanțelor și
activiști media.
Potrivit RSDO, de la începutul războiului până pe
20 noiembrie 2019 (Ziua Copilului) au fost uciși 29.017
copii, 85% de regim și aliații acestuia. 78% au fost
exterminați de regim, 7% de ruși, 4% de alte părți, 3% de
rebeli, 3% de Statul Islamic, 3% de Coaliția Internațională
a Statelor Unite, 1% de Forțele Democrate Siriene și 0,2%
de Hayat Tahrir al-Sham. 5043 sunt dispăruți forțat: 72% de
regim, 14% de Forțele Democrate Siriene, 7% de rebeli, 7%
de Statul Islamic, 1% de Hayat Tahrir al-Sham. 177 au fost
uciși sub tortură, 98% din cauza regimului.
După RSDO, de la începutul războiului până în
noiembrie 2019, au fost ucise 28.316 femei, 84% de regim
și aliații săi. 78% au fost exterminate de regim, 5% de ruși,
5% de rebeli, 4% de alte părți, 3% de Statul Islamic, 3% de
Coaliția Internațională a Statelor Unite, 1% de Forțele
Democrate Siriene, și 0,3% de Hayat Tahrir al-Sham.

8
10.363 sunt dispărute forțat, 82% de regim, 9% de rebeli,
5% de Forțele Democrate Siriene, 4% de Statul Islamic și
1% de Hayat Tahrir al-Sham. 90 au fost torturate până la
moarte, 80% de regim și 16% de Statul Islamic, 2% de
Forțele Democrate Siriene, 1% de rebeli și 1% de alte părți.

De la începutul războiului până pe 29 noiembrie

2019, conform RSDO au fost 222 atacuri chimice care au
dus la 1.472 de victime ucise și 9.989 rănite. Pentru 217
atacuri chimice responsabilitatea aparține regimului.
De la începutul războiului până pe 15 martie 2020
(ziua revoluției), după RSDO au fost uciși 226.247 civili,
inclusiv 14.391 din cauza torturii. 29.257 de copii au fost
uciși și 28.316 de femei au fost omorâte. Dispăruți forțat
sunt 146.825. Dislocați sunt 15,2 milioane de sirieni (mai
mult de jumătate din populație). Au fost 222 de atacuri
chimice, 492 atacuri cu bombe cluster, 171 cu arme
incendiare și 81.916 atacuri cu bombe-butoi. Aceste
atacuri au produs 1.510 morți și 11.080 de răniți. În mare
parte victimele aparțin regimului.
De la începutul războiului până la sfârșitul lui iunie
2020, după RSDO, au fost uciși 226.247 civili dintre care
199.854 (88%) de regim, 6. 851 (3%) de ruși, 5.019 (2%)
de Statul Islamic, 4.136 (2%) de rebeli, 3.039 (1%) de
Coaliția Statelor Unite, 1.211 (1%) de trupele Forțelor
Democrate Siriene kurde, 474 (0,2%) de trupele extremiste
precum Hayat Tahrir al-Sham sau Partidul Turkistan
Islamic, 5.663 (2,5%) de alte părți.
De la începutul războiului până la sfârșitul lui iunie
2020, după RSDO, au fost uciși 29.257 copii dintre care
22.852 (78%) de regim, 2.005 (7%) de ruși, 985 (3%) de
rebeli, 956 (3%) de Statul Islamic, 924 (3%) de Coaliția

9
Statelor Unite, 221 (1%) de Forțele Democrate Siriene
predominant kurde, 66 (0,2%) de trupele extremiste precum
Hayat Tahrir al-Sham, 1248 (4%) de alte părți.
De la începutul războiului până la sfârșitul lui iunie
2020, după RSDO, au fost ucise 28.316 femei dintre care
21.933 (77%) de regim, 1.578 (6%) de ruși, 1.307 (5%) de
rebeli, 980 (3%) de Statul Islamic, 959 (3%) de Coaliția
Statelor Unite, 250 (1%) de Forțele Democrate Siriene
predominant kurde, 81 (0,2%) de grupările extremiste
precum Hayat Tahrir al-Sham, 1.228 (4%) de alte părți.
De la începutul războiului până la sfârșitul lui iunie
2020, după RSDO, au fost ucise prin tortură 14.388 de
persoane dintre care 14.235 (99%) de regim, 52 (0,3%) de
Forțele Democrate Siriene predominant kurde, 43 (0,3%)
de rebeli, 32 (0,2%) de Statul Islamic, 26 (0,2%) de
grupările extremiste precum Hayat Tahrir al-Sham.
De la începutul războiului până la sfârșitul lui iunie
2020, după RSDO, au fost arestate arbitrar 146.825
persoane dintre care 129.989 (89%) la regim, 8.648 (6%) la
Statul Islamic, 3.087 (2%) la Forțele Democrate Siriene
predominant kurde, 3.044 (2%) la rebeli, 2.057 (1%) la
grupările extremiste precum Hayat Tahrir al-Sham.
Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice
(OIAC) a depistat 3 atacuri chimice la Lataminah în martie
2017 cu clor. Dar secretarul general ONU, Antonie
Guterres, nu condamnă totuși regimul semn că O,NU
reprezintă niște united nothings. Pe 16 aprilie 2020 site-ul
de jurnalism independent Bellingcat a produs probe noi
referitoare la atacuri. Au analizat un video de la știrile
oficiale ale regimului care arată trei generali care observă
atacurile la Lataminah din ziua atacului. Delegația include
generalii Ali Abdullah Ayoub și Brigadier Suheil al Hassan

10
care au fost asociați cu munițiile cu clor ale atacurilor
chimice. Ambii sunt supuși sancțiunilor economice ale UE.
”Erau la comandă cu 30 de minute înainte de decolarea
elicopterelor de la baza din Hama către Lataminah cu
muniție chimică cu clor. Având în vedere timpul scurs
necesar pentru verificările de zbor și încărcarea muniției,
este foarte posibil că vizita a avut loc când un atac chimic
era pregătit asupra orașului pe care generalii îl observau, un
punct potențial semnificativ pentru stabilirea responsabili-
tății pentru atacul chimic ce a avut loc în acea zi”. Dar Rusia
și China blochează o videoconferință cu ușile închise la
ONU pentru utilizarea armelor chimice în Siria.

***

Raportul ”Răni invizibile”, realizat de ”Salvați

Copiii” și publicat în Statele Unite, prezintă interviuri cu
peste 450 de copii și adulți din șapte regiuni siriene. Copiii
trăiesc sub asediul bombardamentelor. Starea de război i-a
făcut să-și dorească să fie în rai, căci ”în rai va fi mai cald”.
De asemenea, își doresc să fie răniți de lunetiști pentru a
ajunge pe un pat de spital și mânca tot ce doresc. „Copiii
cu care am vorbit în Siria sunt îngroziţi să se joace afară, se
tem să meargă la şcoală şi fac pe ei când aud un zgomot
puternic. Acesta este o tragedie care nu poate fi lăsată să
continue. Putem pune capăt stresului toxic pe care îl suferă
mulţi copii, oprind bombardarea zonelor civile şi ajungând
la toată lumea cu ajutor de salvare şi sprijin psihologic”, a
declarat preşedintele şi CEO-ul ”Salvaţi Copiii”, Carolyn
Miles. Cei rămași orfani ajung să se alăture trupelor militare
pentru o farfurie de mâncare. De asemenea, merg să lucreze

11
în piețe pentru a-i ajuta pe cei dragi loviți de bombe. Astfel,
se maturizează înainte de vreme.
Două treimi dintre copii au pierdut pe cineva drag,
le-a fost bombardată casa sau au fost răniți în lupte. Mai
mult de jumătate dintre cei intervievați au spus că folosesc
droguri pentru a face față stresului. Jumătate dintre copiii
care mai merg la școală spun că nu se simt bine acolo. De
asemenea, 71% suferă de urinare involuntară. Zgomotul îi
face să intre în panică și apar ideile de suicid. În Madava s-
au înregistrat șase cazuri de sinucidere în două luni.
„Războiul pune presiuni enorme pe familii, care raportează
o creştere accentuată a violenţei în familie, mulţi copii
spunând că se simt ai nimănui. Aceste răni invizibile au
potenţialul de a deteriora definitiv o întreagă generaţie de
copii sirieni şi de a împiedica eforturile de reconstruire a
Siriei după conflict”, se arată în studiul realizat de „Salvați
Copiii”.
Potrivit datelor UNICEF mai mult de jumătate din
spitale sunt distruse, două din cinci scoli nu sunt funcționale
și prețurile produselor de bază cresc de 20 de ori. Mai mult
de 9.000 copii au fost uciși sau răniți. Peste 5.000 au fost
recrutați în armată și circa 1.000 de școli și facilități
medicale au fost distruse.
Conform datelor ONU, 4,8 milioane de copii s-au
născut în război și 2,8 milioane de copii nu merg la școală
în Siria și țările vecine.

***

Cu toate acestea, oamenii ca cei din echipele de

salvare ”Căștile Albe” (”White Helmets” – Syria Civil

12
Defence), doctorii, profesorii și activiștii încearcă să
rămână ”umani”, dacă nu și ”în viață” (”Stay human, not
alive” în ”1984”, romanul lui Orwell). Noi (eu și cu Promy,
titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) am spus în
campanie ”Stay human and alive” (”să rămâneți umani și în
viață”). ”Căștile Albe”(”White Helmets”) au salvat peste
120.000 de persoane, peste 16.000 în 2018. Și cred în iubire,
nu doar pariază pascalian pe ea.

13
 Atacuri nord-vest. ”Suntem lăsați să înfruntăm
moartea singuri” (Waad al-Kateab)

În ciuda acordului de încetare a focului din zona

demilitarizată (stabilit în septembrie 2018 la Soci de Rusia
și Turcia pentru Idlib, Alep, Hama și Latakia), pe 23
ianuarie 2020 sunt deja 6.672 uciși, inclusiv 1.868 civili
dintre care 503 copii și 349 femei din cauza încălcării
acordului de regimul sirian conform Observatorului Sirian
pentru Drepturile Omului (OSDO). Și de pe 30 aprilie 2019
(data escaladării violenței) până pe 23 ianuarie 2020 sunt
1.502 civili uciși, inclusiv 395 copii și 271 femei. În Idlib
sunt 3 milioane de civili din care peste 1 milion dislocați,
veniți din alte zone ale țării. Dar așa le trebuie câinilor
ăstora de teroriști, bebeluși în special.
Conform datelor ONU, sunt peste 1.500 uciși de la
sfârșitul lui aprilie 2019 până pe 20 ianuarie 2020 și peste
350.000 dislocați în lunile decembrie 2019 și ianuarie 2020.

Au loc demonstrații pe 1 și 2 septembrie 2019 la

Saraqeb (Idlib) și în Alep (zona rurală) împotriva atacurilor
din nord-vest. Demonstrații anti-regim și anti-jihadiștii de
la Hayat Tahrir al-Sham (HTS), în control asupra Idlibului.
Protestele continuă pe 6 septembrie în orașul Idlib,
solicitând pace și libertate și protecția civililor. Jurnalista
Merna al_Hasan transmite: ”Demonstrația de azi este din

14
piața libertății din orașul Idlib. Civilii s-au adunat aici din
orașele învecinate pentru a se supune principiilor revoluției
pentru a arăta lumii că suntem pașnici, așa cum am fost în
revoluția pașnică din 2011, se supun principiilor revoluției.
Principiile sunt cea mai puternică armă. Sperăm că toți
sirienii liberi de peste tot în lume, nu doar cei din Siria, vor
merge pe străzi, pentru a ne susține și a acționa. Idlib e
distrus acum. Crime de război și masacre au loc. Așa-zisele
încetări ale focului nu ne mai păcălesc. Demonstrația de azi
este pentru a ne supune principiilor revoluției pentru că
revoluția este una pașnică. Vom continua în alb și revoluția
va continua, cu voia lui Dumnezeu. După cum vedeți, copii,
bărbați și femei participă azi.”
Întrebat ce crede despre protest, un manifestant
Badee, tată cu un copil în brațe, răspunde: ”Suntem aici
pentru a spune că suntem cu revoluția și că urmăm
principiile revoluției. Și vom continua, cu voia lui
Dumnezeu, până dăm jos regimul.” Protestele continuă
până la sfârșitul lui septembrie 2019, iar HTS trage asupra
mulțimii. Pe 4 octombrie sunt din nou proteste anti-regim și
HTS, cerându-se totodată și eliberarea deținuților. Pe 6
octombrie la protestul anti-regim se cere și îmbunătățirea
condițiilor persoanelor dislocate și eliberarea celor arestați.
Pe 28 octombrie e un protest anti-regim și pro-revoluție la
Binnish. Pe 1 noiembrie e un protest anti-regim și Rusia.
Protestele continuă la începutul lui noiembrie (5-8
noiembrie) anti-HTS chiar dacă sunt bombardamente și
HTS a ucis trei persoane și a rănit mulți (pentru că au
refuzat să plătească taxa pe uleiul de măsline). HTS a arestat
și ucis activiști și protestatari. Pe 9-10 noiembrie sunt iar
proteste anti-regim și HTS și de solidaritate cu profesorii
(care au intrat în grevă pentru creșterea calității educației și

15
salarii mai mari). Pe 14 noiembrie este alt protest anti-
regim, pentru eliberarea deținuților și împotriva HTS în
Saraqeb, Maarat Al-Numan, Marrat Al-Na’saan, Binnish și
alte părți din Idlib.
Jomana Hasan Shtiwy de la Women Now for
Development ne mărturisește reacția la atacurile din nord-
vest: ”Iată-mă. Mă vedeți ca pe un copil amărât cu ochii
fixați asupra fumului care ne povestește despre distrugerea
orașului. Probabil vă întrebați ce frică îmi e. Probabil vă
rugați să supraviețuiesc. Probabil blestemați lumea asta
urâtă. Chiar în fața ochilor mei, vă lamentați de ce se petrece
acum și încercați să extrageți istoria fetei inocente (…). În
timp ce îmi analizați emoțiile și psihologia, sunt lăsată să
stau aici. Sunt speriată sau curajoasă? Poate sunt
cutezătoare. Vă voi scuti de o seamă de întrebări și vă voi
spune să nu vă pierdeți timpul gândindu-vă ce înseamnă că
stau aici. Stau aici de ani. Văd această scenă în fiecare zi. O
văd și o miros. Uneori o și ating. O pot descrie și enumera
toate poveștile care vin cu ea, povești care înmoaie inima,
cu toate lacrimile și strigătele, urletele și frica ce
acompaniază acea scenă. Nu le auziți, dar eu le aud acum.
Acest nor nu este doar o poză. Acest nor ne mănâncă
corpurile, inimile și memoriile. Sugrumă visele, poveștile și
ambițiile noastre. Ne reamintește că suntem aici singuri. Ne
spune despre câte mâini întinse către noi nu au ajuns la noi,
că suntem blocați stând aici, strigând și iar strigând fără ca
nimeni să ne audă. Și când vocile ne răgușesc, ce se
întâmplă atunci? Ne aflăm pe primele pagini ale ziarelor și
televiziunilor cu fiecare în competiție pentru a-și publica
imaginile pentru a spune că sunt aici. Dar suntem într-
adevăr aici? Suntem în mijlocul tuturor poveștilor? Unde
sunt? Sunt în inima lor. Mirosul fumului îmi lovește visele.

16
Sunetul rachetei spune că cineva din casă de undeva e
pierdut și un îndrăgostit își ia la revedere îmbrățișându-l,
sărutându-l, așteptând norul, incapabil chiar să-l blesteme.
Nu îl aude. Tot ce înțelege este un sentiment de fior, durerea
pierderii și amarul lumii care l-a abandonat. Iată-mă cum
urmăresc norul amar, cu gâtul plin de acest amar. Sunt
orașul Maarat al-Numan. Sunt martor la toate acestea. Sunt
purtătorul unei dureri vechi, o durere tatuată pe pielea mea
și prezentă în vocea mea”. Oamenii dislocați, peste 500.000
se refugiază sub cerul liber, fără adăpost adecvat, mâncare,
apă ori medicamente. Unii se duc în școlile abandonate
chiar dacă peste 77 de școli au fost distruse de bombarda-
mente de la sfârșitul lui aprilie până în august 2019.
Mohamed Swaydan, un profesor dislocat din Hama a asistat
la nașterea primului său copil sub copaci: ”Chiar dacă am
fost încântat să mi se nască primul copil, mi se rupe inima
că soția a născut sub un copac”. Profesorul își continuă
lecțiile cu o tablă albă și un marker. Le predă copiilor
refugiați chiar dacă tot trebuie să se mute. Iar turcii de la
graniță trag asupra celor ce vor să intre în Turcia, ucigând
doi civili. Pe 20 octombrie mai ucid unul. Și încă unul pe
31 octombrie. Au ucis peste 400 de persoane de la începutul
războiului (martie 2011) până în septembrie 2019 conform
OSDO. Unii încearcă să treacă granița și de peste cinci ori.
Arestează și torturează inclusiv jurnaliști cu acte în regulă
precum al-Dali.
De la sfârșitul lui aprilie 2019 (data escaladării
violenței) pe 9 septembrie 2019, conform Campaniei Siria,
peste 750.000 sunt dislocați și 862 civili uciși, inclusiv 226
copii și 179 femei. Situația umanitară se degradează. Cei
dislocați se ascund sub măslini, pradă căldurii sufocante de
vară, fără apă, fără mâncare, fără educație, fără medica-

17
mente, fără igienă. Fără, fără, fără… Doar cu prieteni șerpi
și gândaci, pe care să-i mănânce eventual. Peste 40.000 se
îmbolnăvesc de leishmaniasis din cauza înțepăturilor
insectelor. Dar ei nu au nevoie de nimic, nici de toaletă
pentru că nu au nevoi precum mărețul și gloriosul
conducător din Coreea de Nord, Kim Jong-un. ”Căștile
Albe” (”White Helmets”) îi ajută. Peste 1.850 au fost răniți.
Peste 250.000 de copii nu merg la școală. 48 de spitale și
facilități medicale au fost bombardate. 30 de lucrători
umanitari au fost uciși.
Pe 19 septembrie 2019, Rusia dă un veto la
Consiliul de Insecuritate O,NU (united nothings) cu privire
la rezoluția pentru o încetare a focului inițiată de Germania,
Belgia și Kuwait. Al treișpelea veto în ce privește tragerea
la răspundere în Siria. Pe 25 septembrie sunt peste 1.200
uciși conform Campaniei Siria. Aceasta din urmă lansează
o petiție către ONU de a aloca fonduri pentru a permite
organizațiilor de pe teren să răspundă crizei umanitare.
Semnăm și noi petiția.
Conform unui reportaj de la Channel 4, copiii din
Idlib caută prin gunoaie. Spitalele și ambulanțele sunt
targetate. Idlibul e controlat de jihadiști. Copiii sunt afectați
de lipsa mâncării și a medicamentelor. Copiii caută
mâncare prin gunoaie.
Mărețul și gloriosul conducător al-Assad vizitează
trupele din Idlib, pregătind atacurile asupra teroriștilor
împuțiți, fie ei și bebeluși. Pe 23 octombrie 2019 sunt deja
1048 civili uciși (începând de la sfârșitul lui aprilie 2019),
conform Campaniei Siria. În ciuda riscului arestării (urmate
de torturi până la moarte), cei din Tabqa critică regimul și
mărețul și gloriosul conducător: ”Jos cu Bashar al-Assad,
criminal, autor al atacurilor chimice, ucigaș de copii, hoț,

18
jos cu Bashar autorul atacurilor chimice, jos cu Bashar al-
Assad!”.
O persoană dislocată, Mohamed al-Idlibi ne mărtu-
risește pe Facebook de ce cere ajutor financiar: ”Sunt foarte
fericit să vă știu pe toți. Mulți dintre voi sunt prieteni buni
din întreaga lume. Ca tată mândru și fiu bun, este cu regret
că circumstanțele de acum mă fac să apelez la ajutorul
vostru. Mulți dintre voi știu că sunt tatăl al doi copii
frumoși, rezident la granița cu Turcia. Până de curând m-
am descurcat să-mi întrețin familia și părinții în vârstă, dar
acum sunt într-o stare de disperare pentru că mă tem de
supraviețuire pe măsură ce iarna avansează. Recent cortul
mi-a fost distrus de ploaia puternică și nu am bani pentru
alternativă. ONG-urile în zonă sunt rare și distribuțiile lor
neregulate. Tata este prea fragil pentru a suporta o iarnă în
cort. Am căutat de lucru, dar nu găsesc. Poate vreunul să ne
ajute să trecem de iarna feroce rece și umedă și să mă ajute
să găsesc adăpost adecvat, provizii de hrană și necesitățile
domestice. Ca o familie de 6, putem cumpăra totul cu circa
100 de dolari pe lună, cu 70 de dolari pentru o casă nouă.
Sunt doar unul dintre sirienii ce cer ajutor. Sunt unul dintre
milioanele într-o situație similară. Știu că și voi vă zbateți
și ați ajutat pe mulți ca mine. Dar acum este doar decizia
mea, decizia de a vă cere ajutor nu e una ușoară, dar nu știu
unde să apelez. Vă mulțumesc pentru tot tuturor de la mine,
părinții mei, soția și micuții mei iubiți.” Odată cu venirea
toamnei, corturile sunt inundate de ploi și oamenii urmează
să înghețe iarna de frig.
Lucrătorul Ahmed Qubba de la ”Căștile Albe” a fost
ucis. Salva civilii afectați de o explozie în orașul Darkous
când o nouă explozie s-a produs, ucigându-l pe Ahmed și
rănind civilii pe care îi transporta. Ahmad era recunoscut

19
pentru spiritul lui umanitar și curajul său. Se ducea în zonele
cele mai puternic afectate. Avea 22 de ani și era logodit,
înainte de nuntă.
Pe 5 noiembrie 2019, regimul a aruncat 20 de
șrapnele de artilerie asupra unui centru al ”Căștilor Albe”
din Alep. Au fost distruse 4 mașini de foc și echipament
vital. A fost lovită și o ambulanță în Jesr al-Shughur. De
asemenea, a fost lovită o facilitate medicală ce deservea
9.600 de oameni pe lună. A fost distrusă și o școală.
Pe 5 și 6 noiembrie sunt atacate 24 de localități.
Dalal, lider al comunității din Jabal al-Zawiya, Idlib ne
mărturisește: ”La 1.30 m-am sculat la sunetul puternic al
bombardamentelor și ferestrele aproape au căzut pe noi.
Am alergat la fete care erau înspăimântate. Atacurile au
devenit mai rele în ultimele 4-5 zile, noi arme sunt folosite.
Locuiesc în Jabal al-Zawiya în Idlib și am putut simți
bombardamentele din Kafranbel (care e la 20 de km
depărtare) pentru că a locuința se cutremură la impact – iată
ce puternic sunt acele rachete. Oamenii sunt speriați și
furioși. Nu putem trăi așa, fără să știm care va fi soarta
noastră. Urmează să murim? Nimeni nu știe ce se va
întâmpla. Acordurile sunt făcute de factorii de decizie, dar
ei clar nu țin la civili. Nu pot să cred că viețile noastre sunt
în mâinile lui Assad, Erdogan, Putin și liderii grupurilor
extremiste. Nu pot descrie cât de furios sunt că această
comunitate internațională e oarbă în fața suferinței noastre.
Știu și ne văd că suntem măcelăriți în fiecare zi și nu fac
nimic. Singurul lucru de care le pasă e noua constituție.
Cum poate o nouă constituție bună să ne salveze viețile?
Cum îmi va proteja fetele? Nu avem altă șansă decât să
așteptăm moartea sau dislocarea”.

20
 Pe 12 noiembrie sunt atacuri în Maarat Hurmah, în
Idlib. O ambulanță este distrusă, împreună cu trei civili și
voluntarul de la ”Căștile Albe” Ahmad Ali care sunt uciși.
Cinci alți voluntari sunt răniți dintre care doi în stare gravă.
Pe 17 noiembrie sunt 157 șrapnele de artilerie, 22 de lovituri
aeriene și 12 bombe butoi în 20 de localități și sunt uciși 13
civili, iar 12 răniți. Campania Siria face o campanie
#WorldToiletDay (Ziua Mondială a Toaletei) pentru cei
dislocați din Idlib care merg (în condiții nesigure) distanțe
mari până la o toaletă sau nu au acces deloc. Raed al-Saleh,
șeful ”Căștilor Albe” a înregistrat mărturia unei persoane
dislocate în urma vizitei sale într-o tabără: ”Într-o misiune
recentă de a evalua situația și nevoile persoanelor dislocate
care se adăpostesc sub cerul liber, o femeie în vârstă a venit
la mine și mi-a spus: ”băiete, mă întrebi dacă avem nevoie
de mâncare sau de formule pentru bebeluși. Ce avem nevoie
în primul rând și mai ales sunt toalete pentru că nu avem
niciuna. Nu avem nevoie de mâncare. Avem nevoie de
toalete pentru a prezerva o anumită intimitate și demnitate.
Cel mai important lucru este demnitatea și situația noastră
de acum ne arată cea mai mare lipsă de demnitate.” Ce mi-
a spus mi-a spus mi-a frânt inima și nu îndrăznesc să-mi
imaginez ce se va întâmpla cu cei dislocați în lunile reci de
iarnă care se apropie”. Semnăm o petiție pentru îmbună-
tățirea răspunsului la nevoile celor dislocați adresată ONU
(chiar dacă știm că sunt O,NU, united nothings care nu fac
absolut nimic).O fetiță dislocată din Kafarruma, Islam ne
mărturisește despre experiența ei, conștientizând până și
diversele tipuri de arme: ”Elicopterul a zburat asupra
noastră și a lovit Kafarruma. Apoi a venit un avion și a
început să lovească și el. De aceea am venit aici și trăim
acum aici. Avionul a aruncat o bombă-butoi, distrugând

21
întreaga clădire. Am împachetat lucrurile și am venit aici să
campăm. Nu aveam pe ce să stăm, stăteam direct pe pământ.
Nu aveam covoare, stăteam direct pe pământ”. Buthaina
spune povestea unui cort distrus de vânt, care oricum nu îi
protejează de căldura verii și de frigul iernii. Întrebată de
școală și prieteni, răspunde că nu are unde să se ducă, a lăsat
toate memoriile în satul său, amintindu-și de copiii care se
jucau pe pajiște. Nu sunt școli. Bombardamentele cumplite
au lăsat doar praf și ruine. Dar în ruine sunt comori.
De Ziua Copilului, pe 20 noiembrie 2019 are loc un
masacru în tabăra de refugiați al-Qah. Zeci de persoane sunt
rănite și ucise, 16 civili omorâți, dintre care 11 copii și 3
femei, potrivit RSDO. Două rachete explodează lângă o
maternitate, incendiind corturile. Răniții sunt întinși pe jos
pentru că numărul lor mare depășește capacitatea spitalului.
Cel puțin 22 civili dislocați sunt uciși conform unui articol
din The Guardian semnat de Hussein Akkoush. De
asemenea, e distrus un spital. Zaher Ghara’a, rezident al
taberei, în vârstă de 42 de ani, mărturisește: ”toți copiii au
început să țipe, oamenii au început să alerge către plantațiile
de măslini, încercând să scape. Am văzut corturile arzând,
apoi i-am auzit pe cei de la ”Căștile Albe”, ambulanțele și
extinctoarele apropiindu-se. Camioneta vărului meu era
avariată, dar anvelopele erau încă în stare bună, așa că a
ajutat la transportarea bolnavilor la spital. Era acoperit de
sânge când a încheiat”. Peste 72 de atacuri la taberele de
refugiați au fost de la începutul războiului la 13 decembrie
2019 conform RSDO.
Pe 2 decembrie e un atac într-o piață în Maarat al-
Numan, Idlib care ucide 9 civili. O fetiță rănită și acoperită
de sânge împreună cu fratele ei, Salem, a chemat ”Căștile
Albe” să vină în ajutor: ”Vă rog să-mi spuneți că tatăl meu

22
e în viață, vă rog să-mi spuneți că tatăl meu e în viață”. Din
nefericire, nu mai era. Mohamed Nasreddine, voluntar la
”Căștile Albe” mărturisește: ”eram la centrul de salvare, nu
departe de piață, când am auzit avioanele sunând mai
puternic. M-am uitat și am văzut rachetele căzând. Secunde
mai târziu, percepute ca niște ore, rachetele au lovit
pământul și noi am alergat la autovehicule. Odată ce am
ajuns la piață, am văzut bucăți de corp și sânge amestecat
cu legumele. Ca și cum durerea cauzată de dislocare, de
iarna rece și de prețurile mari nu e suficientă, avioanele au
targetat oamenii într-un loc unde își puteau trăi viața și a
găsi ceva pentru a hrăni familiile. Rusia și regimul folosesc
mâncarea ca pe o armă sub ochii lumii. Nu pot uita mirosul
sângelui amestecat cu al legumelor. Nouă persoane au fost
ucise. Nu sunt numere, fiecare avea o poveste și un vis.
Fiecare persoană a murit în timp ce inima celor dragi e
frântă. În ciuda investigațiilor că Rusia și regimul au mai
targetat piața mai înainte anul acesta, nu au fost consecințe,
permițându-le să comită din nou aceeași crimă iar și iar,
oricând vor”.
Pe 10 decembrie 2019 (de la sfârșitul lui aprilie
2019) sunt deja 1.284 civili uciși, inclusiv 306 copii, iar
peste 1 milion sunt dislocați și trăiesc în condiții mizere,
conform Campaniei Siria și ”Căștilor Albe”. New York
Times a demonstrat că rușii targetează spitalele în mod
deliberat. Peste 51 de spitale au fost bombardate de la
sfârșitul lui aprilie 2019 până la începutul lui decembrie
2019. Peste 100.000 sunt arestați și zeci de mii sunt torturați
până la moarte în regiunile unde e regimul în control. Cu 71
de ani în urmă, ONU a adoptat Declarația Universală a
Drepturilor Omului, punând în lumină drepturi ca cel de
libertate, demnitate și siguranță. Se vede ce se respectă

23
aceste drepturi în ce-i privește pe sirieni. De aceea, Cam-
pania Siria cere un acord de încetare a focului în ce privește
întreaga Siria și eliberarea deținuților și a prizonierilor
politici. De asemenea, urgentează comunitatea internațio-
nală să-și respecte standardele și cerințele. Dacă ONU e
O,NU, united nothings!
Anwar Hmeidi, voluntar la ”Căștile Albe” din 2014,
era la datorie când s-a anunțat bombardarea localității sale,
Badama din Idlib. Anwar s-a grăbit să meargă să salveze
oamenii, doar că și-a găsit soția și cele trei fiice ucise. A
salvat sute de vieți, dar nu a putut salva familia.
Pe 19 decembrie 2019 ”Căștile Albe” lansează un
apel umanitar: ”Vorbim din Idlib. Mii de oameni dislocați
au plecat cu mașinile lor de azi dimineață, fugind de aici
către nordul Siriei, către nesiguranță. Au fugit de
bombardarea sistematică lansată de regimul sirian și Rusia
cu câteva zile în urmă. Au bombardat împrejurimile Maarat
al-Numan și orașul. O nouă criză umanitară are loc în sudul
Idlibului, în zona Maarat al-Numan, în împrejurimile de est
și vest. Campania targetează piețe, facilități vitale, drumuri
principale și case ale civililor. Utilizând toate tipurile de
arme, de artilerie, bombe-butoi care lovesc drumurile
principale, mașinile civililor dislocați. Este o nouă dislocare
forțată și o campanie de distrugere pentru a ucide la fel de
mulți civili posibil și a-I disloca forțat către nesiguranță.
Mai mult de 180.000 de mii inclusiv din cei dislocați trăiesc
în Maarat al-Numan și împrejurimile rurale. Ei sunt forțați
să-și părăsească locuințele de bombardamentul sistematic și
repetat.”

Pe 20 decembrie 2019 începând cu ziua de luni, 16

decembrie 2019 este un atac intensiv în Maarat al-Numan.

24
56 de civili au fost uciși de luni până vineri, inclusiv 13
copii. Sute au fost răniți și nu au acces la spital pentru că
acestea au fost bombardate. Multe familii, mii de persoane
au fost dislocate, unii direct sub cerul liber, fără niciun
adăpost. Marți, 11.714 persoane și-au părăsit locuințele.
”Căștile Albe” au salvat 125 de persoane, dar sunt și ei
vizați de bombardamente. 636 rachete, 130 bombe butoi,
303 lovituri aeriene au fost utilizate. ”Oamenii din Idlib
trimit un SOS pentru a stopa bombardamentele. Situația e
catastrofală, nu sunt vehicule pentru a transporta oamenii.
Pentru numele lui Dumnezeu, oamenii sunt pe străzi.”,
spune cineva.
Rusia și China dau veto din nou în Consiliul de
INsecuritate pentru aducerea ajutorului umanitar din Turcia
în Idlib. Pe 23 decembrie 2019 de la sfârșitul lui aprilie
2019 sunt deja peste 1.600 civili uciși, dintre care 392 copii
și 68 de spitale bombardate și distruse și 55 centre ale
”Căștilor Albe” targetate și peste un milion dislocați,
conform Campaniei Siria. 16 voluntari de la echipele de
salvare au fost uciși la rândul lor în 2019. Voluntarii de la
”Căștile Albe” au salvat peste 4.350 de vieți în 2019 și peste
120.000 de la înființare. Dacă înainte civilii atacați în Alep,
Ghouta de Est sau Daraa s-au refugiat la Idlib, acum cei din
Idlib nu mai au unde să se ducă. Cei dislocați stau sub cerul
liber sau în tabere mizere fără apă, mâncare, toalete,
electricitate, căldură, medicamente (uneori și acestea
bombardate).
Iată o mărturie din Maarat al-Numan de la Nebal
Jafaar activistă de la Women Now for Development: ”Unii
ne pot spune că suntem proști să stăm. Dar puțini știu ce
înseamnă să stai până în ultimul minut în oraș. Ce înseamnă
să continui să lucrezi pentru a-ți ajuta comunitatea, oamenii

25
care au nevoie de tine cel mai mult. Nu vrem să trăim în
exil, vrem să trăim în țara noastră, pe pământul nostru. Am
studiat și am muncit din greu pentru a-l construi, nu pentru
a-l părăsi. Tot ce am cerut este să trăim cu demnitate și
libertate pe acest pământ. Ce popor puternic suntem astfel
încât întreaga lume este împotriva noastră. Trebuie să fim
foarte mândri. Am rezistat și supraviețuit de nouă ani și nu
am renunțat la luptă niciun moment. Revoluția încă e cu noi,
încă avem speranță. Fie ca Dumnezeu să protejeze Maarat
al-Numan, orașul oamenilor buni și compasul revolu-
ționarilor de atacurile agresorilor.” De vineri 20 decembrie
2019 până luni 23 decembrie 2019, 35 de civili au fost uciși
și peste 25.000 (din circa 100.000) și-au părăsit orașul însă
din cauza bombardamentelor.
”Căștile Albe” lansează un nou apel: ”Distrugere
extremă în Maarat al-Numan. Distrugerea a fost cauzată de
bombardamentul sistematic și repetat. Maarat al-Numan
este golit, aproape fără cetățeni datorită bombardamentului
repetat și a șrapnelelor de artilerie. Până în acest moment,
bombardamentul nu s-a oprit. Distrugere uriașă și civilii
forțați să părăsească zonele lor. Ei înfruntă fie moartea, fie
nesiguranța din taberele de dislocați din nordul Siriei.
Voluntarii de la ”Căștile Albe” lucrează 24 de ore din 24 în
stare de urgență, realizând operațiuni de salvare, serviciu de
ambulanță și operațiuni de luptă cu focul în toate zonele.
”Căștile Albe” lucrează pentru evacuarea civililor din
zonele lor toate care au fost afectate și complet distruse.”

Pe 23 decembrie 2019 este atacată și o tabără de

refugiați din satul Gubas, ucigând 11 persoane, inclusiv 5
copii. Doar atacurile chimice lipsesc. Dar așa merită câinii
de teroriști, inclusiv bebeluși. ”Căștile Albe” se străduiesc

26
să-i salveze pe cei în nevoie, împreună cu Molham
Volunteering Team și organizația ”Violet”, ajutând
familiile să ajungă în locuri mai sigure și oferindu-le
mâncare și apă. Mulți din voluntari sunt dislocați la rândul
lor, dar pun nevoile comunității mai presus.
Pe 24 decembrie 2019, O,NU (united nothings) dă
un mail către ONG-urile siriene (în engleză doar!) în
legătură cu evacuarea oamenilor în condiții de siguranță. Se
oferă doar o zi cu deadline până la șase p.m. Asta în loc de
acord de încetare a focului și ajutor umanitar pentru
dislocați și refugiați. Dar nu se respectă nici această propu-
nere de evacuare.
Au loc proteste și în Europa la Bonn, Berlin, Ham-
burg, Dortmund, Paris, Copenhaga, Bruxelles, Istanbul și
Amsterdam. Mergem și noi (eu și cu Promy, titanul
Prometeu, prietenul și eroul meu) la ambasada Rusiei din
București.
Pe 27 decembrie 2019 sunt peste 235.000 dislocați
potrivit unui articol din the Guardian al lui Hussein Akoush:
”Mai mult de 235.000 au părăsit regiunea Idlib, spune
ONU”. Pentru cei refugiați în al-Atarib s-au oferit bani,
haine, pături, saltele, mâncare și cuverturi pentru pat. De
asemenea au furnizat baterii și LED-uri pentru a ilumina
corturile, spune Ali Obied, purtătorul de cuvânt al grupului.
Cea mai mare teamă este că tabăra va fi bombardată cum s-
a mai întâmplat: ”regimul și Rusia au mai făcut asta în multe
locuri de repetate ori”.
Potrivit unui articol al lui Hussein Akoush în The
Telegraph, (”Sirieni înghețați caută refugiu în plantațiile de
măslini pe măsură ce bombardamentele se intensifică în
ultimul bastion al rebelilor”) găsim mărturia lui Raed Saleh,
șeful ”Căștilor Albe”, afectat de abandonul Siriei de către

27
comunitatea internațională: ”Pare că 2019 este anul în care
comunitatea internațională și ONU au abandonat complet
Siria și politicienii au rămas fără cuvinte de condamnare.
Teama mea cea mai mare pe măsură ce anul se apropie de
sfârșit este că atacurile se vor intensifica și mai mult,
cauzând noi valuri de dislocare a oamenilor pentru că
oamenii nu mai au unde să se ducă. Fiecare măslin a devenit
un cort și fiecare tabără de refugiați și-a mărit capacitatea
de zece ori. Tot nu pot să înțeleg cum marile puteri ale lumii
pot întâmpina aceste orori cu tăcere și inacțiune”.

Pe 29 decembrie 2019 în Maarat al-Numan e ucis

voluntarul de la ”Căștile Albe” Muhannad al-Shaar în timp
ce-și desfășura activitatea umanitară, salvând vieți. Nu-și
văzuse familia de două săptămâni pentru că lucra la foc
continuu pentru a ajuta victimele conflictului și ale
dislocării forțate. Trebuia să-i viziteze în acea zi, dar a ajutat
o familie să fie evacuată și atunci un elicopter a aruncat
bombe-butoi și Muhannad a fost ucis împreună cu un copil
din familia respectivă, iar ceilalți au fost răniți. Colegii au
reușit să o scoată pe mamă și pe tată de sub dărâmături și să
extragă și corpul lui Muhannad după șapte ore de săpat.
Echipa a izbucnit în lacrimi când l-a văzut. Muhannad este
al 278-lea de la ”Căștile Albe” ucis de bombardamente.
Pe 1 și 2 ianuarie 2020 sunt proteste în Idlib împo-
triva regimului și a atacurilor sale.
Pe 5 ianuarie 2020 este un masacru într-o piață din
Ariha, unde sunt uciși 13 civili și un masacru în orașul
Jericho.
După ce Rusia și China au dat veto în Consiliul de
Insecuritate de la O,NU (united nothings) în ce privește
ajutorul umanitar în decembrie, problema continuă. Dacă

28
decizia nu este schimbată până la expirarea mandatului
internațional pe 10 ianuarie 2020, patru milioane de civili
care depind de acest ajutor vor avea de suferit. Iată ce spune
Raed Al-Saleh, șeful echipelor de salvare ”Căștile Albe”:
”Mesajul de azi către Comunitatea internațională și
Consiliul de Securitate: statele membre se întâlnesc azi
pentru a decide adoptarea unui proiect de ajutare a
sirienilor. Astăzi, umanitatea se confruntă cu o provocare.
Dacă permiteți Rusiei și Siriei să disloce sute de mii de
civili și de a-i forța să trăiască în corturi și sub măslini, nu
ar trebui să permiteți să se controleze mâncarea zilnică a
sirienilor. Nu trebuie să permiteți să controleze ajutorul pe
care îl trimiteți. Așadar, trebuie să-i presați pentru a livra
ajutor la civili. Națiunile Unite au eșuat până acum de a
proteja civilii. Așa cum a fost veto-ul rusesc. Veto-ul a
obstrucționat acordarea ajutoarelor. Care poate fi startul
unei crize umanitare în nordul Siriei pentru că sute de mii
de civili stau acum în corturi. Unii locuiesc sub măslini și
n-au unde dormi.”
Tot Raed al-Saleh, ne spune despre cum a reușit să
găsească speranța în mijlocul infernului: ”cum intrăm
în 2020, plantațiile de măslini din nordul Siriei au devenit
adăposturi de ultim resort ale unui sfert de milion de
persoane forțați să-și părăsească locuințele în ultimele zile.
Mulți dintre ei au fost atacați din aer chiar dacă au vrut să
fie în siguranță. Pentru cei trei milioane și jumătate de civili
în Idlib, bombardamentele și dislocarea sunt fapte de viață.
Totuși, opt ani de promisiuni goale din partea comunității
internaționale obligate să protejeze civilii nu au distrus
rezistența noastră. În fiecare zi, printre orori, avem parte de
acte de umanitate și de acte de lipsă de egoism uimitoare
care ne dau speranță”.

29
 Un acord de încetare a focului din 10 ianuarie 2020
este încălcat de regim care continuă să bombardeze.
Oamenii s-au grăbit să-și strângă lucrurile și să plece,
lucrătorii umanitari s-au străduit să spere că va urma o zi
mai bună, fermierii s-au întors spre pământurile abando-
nate. Profesorii s-au gândit că orele vor începe din nou, iar
femeile însărcinate că nu vor naște sub bombardamente.
Dar oamenii erau prevăzători pentru că au mai văzut
acorduri de încetare a focului încălcate de regim, au fost jde
mii. De îndată ce au reînceput să fie bombardamente,
”Căștile Albe” au înregistrat 91 de atacuri în Idlib.
Pe lângă faptul că ucide și dislocă cetățenii (pagube
colaterale fără nicio importanță, logic, nu?), Rusia se
pregătește să dea veto din nou pentru acordarea unui ajutor
umanitar esențial în Idlib. Vrea să blocheze un ajutor
medical și de suport de viață către cei peste 3 milioane de
oameni din Idlib care sunt afectați de război. Pe 11 ianuarie
2020, la Consiliul de Insecuritate, O,NU Rusia votează să
închidă două din cele patru treceri peste graniță unde circulă
ajutoare. Închiderea trecerii peste graniță al-Yaroubia (unde
circulau 40% dintre ajutoare) pune în pericol ajutoarele
pentru milioane de civili. De asemenea taie la jumătate
mandatul pe un an pentru livrări, păstrându-l la doar șase
luni. Ajutorul e destinat pentru 4 milioane de oameni (3
milioane în nordvest și 1 milion în nordest). Ajutorul
umanitar este o bătălie și el, iar civilii sunt iar victime ale
jocurilor politice și tacticilor fără scrupule ale rușilor.

Pe 15 ianuarie 2020 este bombardat un centru al

”Căștilor Albe” din Jabal al-Zawiya. Pe 15 ianuarie 2020
este bombardată o piață din orașul Idlib, fiind uciși 15 civili,
inclusiv voluntarul de la ”Căștile Albe”, Shadi al-Asaad, în

30
timp ce își urma misiunea salvatoare de vieți. Sunt atacate
inclusiv piețe din Ariha, Maarat al-Numan, Hass și
Kafranbel. Voluntarul Shadi de la ”Căștile Albe” a avut
propria afacere înainte de 2011, de începerea războiului, dar
după ce a văzut crimele împotriva umanității comise de
regim împotriva propriului popor, a decis să meargă în Idlib
și să ajute oamenii. De îndată ce a ajuns la Idlib, s-a înscris
în ”Căștile Albe” și a început să ajute oamenii. A salvat sute
de vieți. Colegii lui Shadi își aduc aminte de bunătatea și
dedicația în muncă. Era primul care alerga să salveze vieți
când era un atac, ceea ce i-a adus porecla ”Shadi Isaaf” sau,
cu alte cuvinte, ”Shadi ambulanța” sau ”Shadi salvarea”.
Într-o postare pe Facebook, a spus că va continua munca
umanitară cât va trăi. Vroia să fie un exemplu pentru cei trei
copii ai săi.

Pe 17 ianuarie 2020 este bombardată zona rurală a

Alepului. 29 de atacuri în vestul Alepului în satul Kafarnaha
au ucis doi copii și au rănit mulți. Lumea își părăsește
casele. Între timp, în taberele de dislocați mor doi copii de
frig. ”Căștile Albe” continuă să-și îndeplinească misiunea
umanitară, salvând 273 de oameni de la începutul lui 2020,
dintre care 82 sunt copii. O salvează și pe micuța Dania din
Al-Zurba, Alep.
În Saraqeb, mai mult de jumătate din orașul de peste
60.000 de oameni au fugit. Orașul a fost mai mult de
jumătate distrus. Nu există combustibil, electricitate și
căldură. Totuși ”Căștile Albe” rămân, continuându-și
misiunea salvatoare de vieți. Astfel, voluntarul Laith al-
Abdullah rămâne în ciuda riscurilor. Înainte de război, Laith
a fost contabil, dar acum este voluntar umanitar. Soția și cei
doi copii mici ai lui Laith au fost dislocați. Laith spune că a

31
văzut prea multe morți pentru a le permite să stea: ”acum
sunt departe de mine și vorbim uneori prin convorbiri video.
Mi-e tare dor de ei, dar sunt în același timp ușurat că nu sunt
expuși aceluiași pericol cum sunt eu.”. Laith și-a pierdut
fratele, Mohammed în 2012. ”După astea, au urmat lovituri
aeriene mai puternice și mulți oameni aveau nevoie de
ajutor. Cunoașterea acestui lucru m-a determinat să fac ce
pot pentru ei. Aceasta m-a ajutat să-mi depășesc durerea pe
care am simțit-o când mi-am pierdut fratele”. ”Am ajutat
împreună cu ceilalți membri ai echipei o fetiță de nouă ani
Islam să iasă de sub dărâmături. Respira greu, dar mă bucur
că a supraviețuit.” A încercat să salveze și o studentă Abir
care nu a supraviețuit: ”Numele ei e Abir. Era încă vie când
am luat-o în mâinile mele și am fugit de la laborator. Era
aproape de absolvire și mă puteți vedea țipând disperat
pentru a ajuta în afara clădirii. De jur împrejur am auzit
sunetele ambulanțelor care se grăbeau să ajute oamenii și
țipetele celor răniți, dar toate erau pline deja și nu o puteau
lua. A murit chiar acolo în timp ce o țineam.”
În Idlib prețurile se dublează față de luna noiembrie
2019. Zahărul a crescut în ianuarie 2020 la 800 de lire
siriene față de 350 în noiembrie 2019. Pâinea a ajuns de la
250 de lire siriene în noiembrie la 400 de lire siriene în
ianuarie 2020. Copiii devin tot mai săraci și lucrează pentru
a-și întreține familia. Astfel, Khalid de 3 ani și Mustafa de
7 ani sunt cei mai buni prieteni și colegi: scotocesc prin
gunoaie după sticle de plastic pe care le vând la prețuri de
nimic pentru duce un ban acasă.
De pe 15 pe 22 ianuarie 2020 regimul atacă sălbatic
vestul și sudul Alepului rural, unde oamenii încercaseră să
se refugieze de bombardamente. Ibrahim Haj Ibrahim,
voluntar la ”Căștile Albe” ne spune: ”Zi după zi vedem mai

32
multă moarte, durere și oameni rătăciți care nu au unde să
se ducă. Văd moartea la fiecare colț. Sunt oamenii noștri,
familiile noastre și inima noastră este cu ei. Facem tot ce
putem pentru a-i salva și a-i ajuta, dar este prea multă
durere. Crimele de război la care suntem martori sunt de
nesuportat”. Mohammed Barakat, manager al Organizației
Kesh Malek, a luat decizia de a părăsi casa sa din Urem,
Alep. Ne mărturisește: ”un nou val de dislocare se întâmplă
în vestul și sudul Alepului din cauza bombardamentului
barbar al regimului și al avioanelor rusești. Fiecare se
gândește că va fi un bombardament ca în Maarat al-Numan
și Kafranbel unde orașele au fost golite de oameni din cauza
bombardamentelor. Școlile sunt suspendate și examenele
vor fi amânate de frica bombardamentelor. Având în vedere
iarna înghețată, cei ce fug se zbat să găsească adăpost, unii
nu-și permit transportul. Cu taberele de refugiați
supraaglomerate și chiriile mari, este aproape imposibil.
Unii trebuie să stea sub cerul liber sau în clădiri nefinisate
fără acces la servicii de bază.”
Lângă Saraqeb regimul targetează o ambulanță a
”Căștilor Albe” în Ariha. De asemenea, este atacată din nou
o tabără de civili dislocați în Saraqeb unde regimul ucide
cinci civili. Taberele de dislocați sunt sigure pentru civili,
logic, nu?
Pe 27 ianuarie 2020 regimul ajunge la Maarat al-
Numan. Orașul este deja golit de persoane și complet
distrus. Peste 300.000 de persoane și-au părăsit casele,
potrivit mărturiei celor de la ”Căștile Albe”. Tot pe 27
ianuarie 2020 regimul face ca 25.000 de oameni să fie
dislocați din Ariha, Saraqeb și Maarat al-Numan. Să nu
uităm că aceste din urmă orașe au rezistat atât regimului, cât
și extremiștilor, au organizat alegeri libere și au pus baza

33
unei societăți civile puternice. Mai mult, Maarat al-Numan
a primit cu drag persoane dislocate din Homs, Ghouta de
Est și Alep. Fotograful Ali Haj Suleiman scrie la plecarea
din Maarat al-Numan: ”Ocupantul a intrat în Maarat al-
Numan. Limbajul este neadecvat în timpuri de tragedie și
Maarat este mai mare decât vocabularul. Durerea noastră
este adâncă acum că Maarat a căzut. La fel este și neputința
noastră. Cum ne putem lua la revedere de orașul care ne-a
dat siguranță precum o mamă o dă copiilor săi dacă devine
acum un oraș al fantomelor și monștrilor? În timp ce își ia
la revedere, acoperit de sânge și de praf, Maarat al-Numan
spune tuturor celor care-l iubesc: ”vă aștept. Știu că vă veți
întoarce”.”
Este ucis și eroul de la ”Căștile Albe”, Othman al-
Othman. În același timp, băiatul lui Khaled, voluntar de la
”Căștile Albe” e ucis. A salvat atâția dar nu și-a putut salva
propriul fiu. Iar o poză a unui tată care își ține băiatul în
brațe pentru a-l proteja de focul bombelor rusești din
Saraqeb devine viral. O altă poză care devine viral este cea
a unui civil în vârstă în Maarat al-Numan executat de
armata regimului care calcă cu bocancii pe cadavrul său.
Pe 29 ianuarie 2020 este atacat și distrus spitalul al-
Shami din Ariha. 12 persoane sunt ucise cu această ocazie
printre care directorul Zakwan Tamaa. De aseme-nea,
spitalul al-Iman este bombardat și distrus. Tot pe 29
ianuarie, în Jericho are loc un masacru în care sunt ucise 10
persoane și numeroase rănite (40). Campania Siria lansează
un protest împotriva bombardării spitalelor la sediul ONU
pe 30 ianuarie 2020 împreună cu Waad al-Kateab, jurnalista
și regizorul unui documentar inspirat din propria experiență
din Alep, ”Pentru Sama” nominalizat la Oscar și premiat cu

34
BAFTA. Manifestanții poartă halate albe ca doctorii,
indiferent dacă sunt medici sau nu.
Pe 31 ianuarie 2020 este bombardat și distrus un
centru al ”Căștilor Albe” din Saraqeb. Se înregistrează un
număr de răniți. Pe 2 februarie 2020 sunt atacate și
bombardate persoane dislocate care încercau să fugă, fiind
uciși 7 civili în timp ce e lovită mașina lor.
Semnăm și o petiție a Campaniei Siria pentru
oprirea bombardamentelor, donăm pentru ”Căștile Albe” și
trimitem din nou mesaje autorităților. Este și un protest ”De
la Idlib la Berlin” în Idlib la granița cu Turcia. Dar turcii la
graniță îi primesc pe cei ce vor să treacă cu gaze
lacrimogene.
Iată și mărturia jurnalistului Orwa Khalife:
”Intenționam să scriu un raport despre ultimele evenimente,
dar situația este cu adevărat catastrofică și deasupra
capacității oricui de a urmări. Forțele regimului sunt la 7
kilometri de orașul Idlib. Au capturat orașul al-Nayrab.
Numai orașul Qumaynas îi separă de oraș. Orașul Idlib este
casă a 1 milion de oameni, mulți dintre ei, dislocați.
Lucrătorii umanitari sunt în șoc pentru că cele mai mari
facilități sunt operate în Idlib. Închiderea lor ar însemna
suspendarea unor servicii cruciale. Bombardamentul este
greu în estul provinciei, în Saraqeb în particular. Nu știu
dacă ați văzut pozele, dar rezidenții spun că acesta este cel
mai puternic bombardament de când a început revoluția.
(Saraqeb a mai fost subiectul unor bombardamente
puternice înainte, așa că imaginați-vă cât de disperată este
situația azi). Ieri 8 civili au fost uciși, inclusiv 4 copii.
Viteza cu care regimul avansează spre orașul Idlib lasă
oamenii fără opțiuni și nimeni nu știe ce să facă. Cred că cel
mai important lucru acum este să ajutăm la distribuirea

35
informației despre planurile de evacuare (de către
organizațiile locale care răspund) pentru că situația este
catastrofică și masacrele sunt inevitabile dacă regimul intră
în oraș.”
De la 1 decembrie 2019 până pe 4 februarie 2020 au
fost dislocați peste 500.000 de oameni. Pe 4 februarie sunt
atacate și distruse 3 spitale: Centrul de Sănătate Publică din
Sarmin, Spitalul Sarmin și spitalul al-Nour din Taftanaz. În
doar o lună (ianuarie 2020) 53 de spitale au fost distruse.
Dovedirea atacurilor asupra spitalelor la ONU s-a făcut cu
întârziere, permițându-se regimului și Rusiei să acționeze
cu impunitate. În ianuarie doctor Zaher Sahloul s-a întors
din misiunea umanitară de la o tabără de dislocați. El și alți
câțiva medici l-au chemat pe Secretarul General al ONU,
Antonio Guterres să-i viziteze pe cei 500.000 fugiți de
acasă, să meargă să-i viziteze pe cei aflați într-o situație
dezastruoasă așa cum a mai văzut și alte zone de dezastru.
Până acum nu a primit răspuns. Trimitem și noi un mesaj
pe Twitter către Guterres.
Pe 5 februarie regimul încercuiește orașul Saraqeb,
după săptămâni de atacuri brutale în urma cărora au plecat
majoritatea locuitorilor. Micul oraș a fost un monument
viu al spiritului revoluției. Orașul s-a eliberat de regim,
Statul Islamic și al-Qaida. Oamenii au acoperit zidurile cu
graffiti care au devenit faimoase (pentru mesajele revolu-
ționare și cele dedicate celor morți în luptă), au ținut alegeri
și au organizat dezbateri publice libere, pentru prima dată
după 50 de ani. Istoria Saraqebului este istoria Siriei: un
exemplu de rezistență și de spirit public, ignorate însă de
comunitatea internațională. Apoi regimul ocupă Saraqebul.
Iată ce spune Ahmed al-Khaled, activist și o persoană
dislocată din Saraqeb, de 33 de ani, într-un articol din The

36
Guardian al lui Hussein Akoush: ”Saraqeb înseamnă mult
pentru noi. Înseamnă libertate, înseamnă rezistență,
revoluție și dreptate. Nu știu dacă mă voi întoarce.”

Pe 6 februarie sunt bombardamente intense în orașul

Idlib. Aziz Alasmar, pictorul de graffiti, desenează acum pe
măslini, după ce zidurile au fost bombardate și distruse: ”nu
vom părăsi măslinii”. Sunt uciși 11 oameni într-un masacru.
Este targetată și moscheea Rawda. Medicii protestează
chemându-l pe Guterres să vină să vadă dezastrul (mai mare
ca Ile, Madam Dezastru), inclusiv spitalele bombardate și
distruse.
Pe 7 februarie e bombardată o maternitate Al-Aman
de 6 ori, dar ”Căștile Albe” salvează un bebeluș. Erau peste
35 de persoane înăuntru. Copiii și femeile însărcinate au
fost evacuați, dar mai rămăsese un bebeluș uitat. Bebelușul
e recuperat, dar are nevoie de oxigen, așa că e dus la
ambulanță. A fost salvat de Samir, care rămâne cu el. E dus
la o altă ambulanță. Apoi este, din fericire, reunificat cu
familia. Însă soldații regimului profanează și distrug
mormintele în orașele Al-Fawaa și Kafriya.
În lunile decembrie și ianuarie, au fost dislocați
peste 500.000 de oameni, care se refugiază sub cerul liber
sau în corturi înghețate, în tabere supraaglomerate, fără apă,
mâncare, obiecte de igienă, toaletă sau medicamente.
Ahlam Rachid, o persoană dislocată, ne mărturisește despre
visul ultim al unei persoane dislocate, un cort: ”Vreau să
transmit un mesaj. Sunt pe strada principală văzând oamenii
dislocați. Aici sunt mașinile lor. Asta e situația lor. Situația
femeilor m-a devastat. Una dintre ele era pe punctul de a
naște în mașină. O femeie în vârstă plângea și m-a îndurerat.
Copiii mici și oamenii nu au idee unde să meargă. Merg

37
către nicăieri. Când am întrebat unde merg, nu au avut
niciun răspuns. Au spus că ar putea dormi aici, în mașină.
Cea mai grea parte din această luptă este să știe unde merg.
Tineri plecând fără acte de identitate sau bani, femei și copii
care stau în frig. O situație foarte tragică. Cel mai greu e că
te simți neajutorat și slab. Simți că nu ai ce face nimic. Aș
vrea ca fiecare care vede această tragedie, care vede
oamenii dislocați, să ne susțină vorbindu-ne despre asta. Nu
mai rezistăm. Ca să fiu puternică și să le dau putere, chiar
dacă sunt slabă și fragilă. Sufăr mult. Dar dacă suntem toți
slabi, situația va fi mai devastatoare. Trebuie să fim
puternici. Trebuie să ne susținem unul pe altul. Dar vedem
cazuri extreme. Oamenii nu au idee unde se duc. Visul ultim
al unui sirian a rămas un cort. Pentru a-i adăposti pe el și
copiii lui de ploaie și de frig. Dar nu e de găsit. Oamenii
sunt înghesuiți sub cerul liber. Văd cazurile cu ochii mei.
Nu știu ce să spun, nu am cuvinte. Sper ca fiecare care mă
aude și mă vede va susține poporul sirian”.
Waad Alkateab, jurnalista și regizorul de film al
multipremiatului film ”Pentru Sama”, implicată în cam-
pania împotriva bombardamentelor asupra spitalelor din
Idlib, spune într-un interviu în New York Times: ”suntem
lăsați să înfruntăm moartea singuri. În ultimii nouă ani, noi
sirienii am fost uciși în fiecare mod posibil: de bombe-
butoi, șrapnele de artilerie, arme, atacuri chimice, tortură,
foamete. Dar cred că cel mai rău lucru de a fi ucis este în
tăcere, de aceea spun poveștile noastre. Este datoria mea,
este responsabilitatea mea ca femeie care a supraviețuit.
Asta e calea celor ce au scăpat: de a spune la nesfârșit
poveștile noastre și a spune poveștile altora care încă mai
sunt în Siria.”

38
 Pe 10 februarie este bombardată o tabără de
dislocați în Kafr Arouq. 1 copil e ucis, iar 5 sunt răniți. Un
copil dislocat din Maarat al-Numan moare de frig în tabăra
al-Qatri. Un alt copil moare când ia foc cortul în tabăra al-
Zaytun. Cu câteva zile în urmă un alt copil a luat foc în
tabăra Kafr Bunni.
Pe 11 februarie (începând din decembrie 2019)
peste 700.000 de civili sunt dislocați (dintre care jumătate
sunt copii). O furtună și temperaturi sub zero grade
(ajungând la minus 11) au cuprins zonele în care se află
oameni dislocați sub cerul liber și pe cei aflați în corturi
mizere. Cei de la ”Căștile Albe” nu au putut să-i evacueze
pe cei bombardați din zona rurală a Alepului din cauza
targetării oricărei mișcări. În orașul Idlib 12 persoane au
fost ucise și 22 rănite în centru și în zona industrială. Mai
mult de 35 au fost uciși în zona rurală a Alepului. Fatima
Haj Mousa, o jurnalistă din Atareb care și-a părăsit casa cu
o noapte în urmă mărturisește: ”Noaptea trecută Atareb a
fost bombardat puternic de regim și Rusia, familiile evadau
per-pedes, motociclete sau în mașini. Drumurile au fost de
asemenea targetate. Trei persoane au fost ucise și multe
rănite pe drumul spre afară. Am părăsit casa și a trebuit să
stingem luminile mașinilor astfel încât să nu ne găsească
avioanele. Era întuneric și foarte frig.”
Doctorul Munzer Khalil, director Sănătății din Idlib
care l-a chemat pe Guterres să vină să vadă cu ochii lui
situația din Idlib, inclusiv distrugerea spitalelor spune: ”de
la atacul asupra spitalului Al-Shami din Ariha, ariile din
Maarat al-Numan, Ariha și Saraqeb sunt complet fără
spitale. Mai sunt civili în Ariha și Jabal al-Zawija, nu au
servicii medicale pentru că de fiecare dată când deschidem
un mic punct medical sau un centru de sănătate, este direct

39
targetat de avioanele rusești și ale regimului. Mesajul
regimului și al Rusiei către noi e clar și puternic: nu vi se
permite să oferiți servicii medicale în aceste arii. În fața
acestui atac, doctorii, asistentele, personalul medical s-a
adunat pentru a transmite un mesaj: ”vom sta aici, vom
continua să salvăm vieți, vom continua să păstrăm speranța
în întuneric.””
Pe 12 februarie sunt peste 700.000 dislocați din
decembrie, jumătate dintre ei copii. Oamenii mor de frig, la
temperaturi care ajung la minus 11 grade. Jurnalista Merna
Alhasan vorbește de frigul din taberele de dislocați: ”Mă
aflu într-una din taberele de dislocați din Idlib. Ninge de
câteva ore. Copiii sunt fericiți să vadă zăpada pentru că este
dreptul lor să se joace așa cum fac și copiii din toată lumea.
Dar fiecare copil e înghețat, are mâinile și picioarele
înghețate și nu conștientizează cât de catastrofic e. E dreptul
fiecărui copil să se joace, dar mamele care văd copiii
jucându-se în zăpadă nu pot îndeplini necesitățile minimale
de viață pentru copiii lor. Părinții sunt cu inima frântă.
Suntem cu inima frântă că suntem neajutorați pentru a oferi
orice. Tabăra de aici este una din cele 1.100 de tabere în
care trăiesc aproape un milion de oameni, majoritatea lor
femei și copii. Trăiesc aici în zăpadă, în frig. În fiecare iarnă
sunăm alarma despre asemenea dezastre. În fiecare an,
chemăm ONG-urile internaționale pentru a răspunde
nevoilor oamenilor de aici. Pentru că au dreptul de a trăi.
Au dreptul la o viață demnă. Imaginați-vă condițiile din
corturi. Vedeți cum atârnă rufele afară. Rufele sunt
înghețate, imaginați-vă copiii. Cum ne plimbam printre
corturi auzeam conversațiile din fiecare cort. Până și dreptul
la intimitate este violat. Nu este libertate aici. Nu este
libertate deloc. Dar, în ciuda a tot și toate, ei continuă să-și

40
trăiască viața. Cum puțin timp în urmă, râsul unui copil s-a
auzit. Vreau să spun întregii lumi să facă ceva. Către
comunitatea internațională, către consiliul de securitate
ONU, către oricine poate oferi ceva și nu face nimic. Nu vă
vom ierta niciodată. Pentru că ai noștri copii au drepturi. Nu
pentru noi. Pentru că li se neagă totul. Până și școlile au fost
suspendate. Copii nu sunt doar subiectul bombardamen-
telor, morții, distrugerii și dislocării, e un eșec în ceea ce-i
privește din partea celor care se uită și nu fac nimic”. O
fetiță moare de frig pe drum spre spital. Nouă persoane mor
de hipotermie de la începutul lui februarie până pe 12
februarie 2020. După datele ONU, peste 80.000 trăiesc sub
cerul liber. Un alt copil moare de frig pe 13 februarie. În
total, până pe 13 februarie, după datele RSDO, au murit de
hipotermie 167 de oameni de la începutul războiului.
Pe 13 februarie temperatura atinge minus 4 grade și
peste 80.000 dislocați din orașul Ariha din Idlib. Jurnalista
Hiba Barakat își ia la revedere de orașul său, Urem, fără să
știe dacă îl va mai vedea vreodată: ”Aici e Urem. Singurul
sunet pe care îl auziți este sunetul avioanelor și al bombelor.
Avioanele sunt pe cer. Nu e nimeni aici, aria este complet
goală. Nu sunt oameni. Sunetul avioanelor este singurul
sunet. Astăzi spun la revedere casei noastre, satului,
cartierului. Nu știu dacă ne vom mai întoarce vreodată. Nu
știu dacă vom mai vedea oamenii noștri vreodată. Este
prima oară că văd Urem în această situație. Chiar strada
principală, toate cartierele sunt goale. Nu este nimeni.
Întrebăm: ce urmează? Vom vedea aceste locuri din nou sau
nu? Văd doar oameni împachetând lucruri în mașină și
plecând. Strada e goală. Nu e nimeni. Cu excepția celor care
împachetează pentru a pleca. Aceasta e situația din Urem.
Locul a cărui soartă rămâne necunoscută. Situația s-a

41
schimbat drastic peste noapte și oamenii au fost forțați să-
și părăsească locuințele.”

Pe 14 februarie, de ziua iubirii (logic, nu?), este

atacată o tabără de dislocați al-Ezz de lângă Sarmada. Sunt
6 persoane rănite. Este și un protest împotriva bombarda-
mentelor în Hazanu, Idlib și în orașul Idlib. Abdullah, tatăl
unei fetițe de patru ani, îi spune să râdă când aude
bombardamentele. Pe 15 februarie 2020 este atacată altă
tabără în Sarmada, ucigând un civil și rănind trei. În taberele
de dislocați e siguranță, logic, nu? Jurnalista Hiba Barakat
transmite de la fața locului de la tabăra al-Ezz: ”Suntem la
tabăra al-Ezz din Sarmada care a fost targetată pe 14
februarie 2020 cu artilerie. În ciuda condițiilor dificile
experimentate de oamenii dislocați, (frig, îngheț, dislocare
și lipsa nevoilor de bază), sunt targetați de artilerie. Aici
este cortul care a fost vizat și complet ars. Proprietarii
cortului nu mai sunt aici. Nimeni nu știe unde s-au dus.
Către o altă destinație mai sigură decât aceasta? Restul
rezidenților taberei își împachetează lucrurile pentru a
părăsi tabăra din cauza bombar-damentelor. Și din cauza
pericolului care amenință aria din cauza bombardamentelor
continue. Putem auzi încă bombardamentele. După
Response Coordination Group, numărul de persoane
dislocate din Idlib și Alep, a atins 700.000 în februarie,
Acești 700.000 nu s-au instalat undeva. Sunt targetați
oriunde se duc. Întreaga zonă e în pericol și oamenii nu știu
unde să se ducă. Aceștia sunt rezidenții care încearcă să
meargă la un loc mai puțin periculos ca ăsta.” Se ajunge la
900.000 dislocați din decembrie, majoritatea femei și copii,
potrivit ONU.

42
 Pe 15 februarie 2020 de la sfârșitul lui aprilie 2019
sunt 67 de facilități medicale distruse conform RSDO.
Unele (7) au fost bombardate de 12 ori în ciuda faptului că
unele dintre ele își transmiseseră coordonatele pentru a fi
cunoscute datele și protejate. 52 dintre atacuri aparțin
regimului, iar 36 rușilor.
Jurnalista Roaa Zaidan vorbește din tabăra de
dislocați Deir Hassan despre visul sirienilor de a avea un
cort: ”Bună. Trebuie să vorbesc liber pentru a domoli
întrucâtva durerea din interiorul meu după ce am văzut atâta
durere și furie pe care le simt oamenii. Aici visul oamenilor
este să aibă un cort. Un cort care să-i adăpostească pe
oameni de ploaie, noroi și boli. Un cort fără electricitate și
apă. Un cort a devenit visul sirienilor. Oamenii sunt pe
străzi, nu au un acoperiș. Stau sub măslini. Oamenii stau pe
străzi în împrejurimile orașului. S-au adăpostit sub clădiri.
Cortul și tabăra au devenit un vis pentru ei. Tor ce vor este
un loc în care să aibă grijă de copiii lor și să-i protejeze.
Indiferent unde este acest loc, indiferent cum este acest loc,
chiar dacă acest loc este pe stradă. Lucrul important este să-
și protejeze copiii. Acesta e poporul sirian care a protejat pe
fiecare. Am protejat pe fiecare. Care a visat la libertate. Tot
ce ne-am dorit vreodată a fost demnitatea, tot ce ne-am dorit
vreodată a fost libertatea. Am vrut să livrez acest mesaj. Am
vrut să vă arăt cum oamenii visează să vină în acest loc. În
această tabără, Deir Hassan care este una din cele mai bune
tabere tocmai pentru că este sigură. Tocmai pentru că ai tăi
copii pot merge la școală fără a fi targetați. Sper că cineva
ne va ajuta. Sper că nu veți păstra tăcerea. Nu păstrați
tăcerea. Nu vom mai păstra tăcerea. Putem ajuta fie și cu
numai o vorbă. Nimeni nu spune: ”nu pot ajuta”. Toți pot
ajuta. Toți pot vorbi. Toți vedeți ce ni se întâmplă. Toți

43
vedeți ce ni se întâmplă, opresiunea cu care trăim. Acest loc
a devenit un vis pentru oameni. Oamenii stau pe șosele. Toți
au fost dislocați. Oriunde s-a bombardat toate locurile sunt
pline cu persoane dislocate. Pentru cât timp? Cât timp vor
trăi așa? Cât timp vor păstra tăcerea? Sper că cineva ne va
ajuta.” Se ajunge la 1,1 milioane de persoane dislocate pe
19 februarie. Se alătură sirienilor și Angelina Jolie: ”costul
lipsei de acțiune în Siria este mare”. Doar în februarie până
pe 20 februarie sunt 9 facilități medicale bombardate și
distruse și 3 tabere de refugiați atacate, conform Campaniei
Siria. Școlile au fost suspendate, lăsând jumătate de milion
de copii fără școală. Totuși ”Căștile Albe” au salvat 350 de
persoane de la începutul lui februarie până pe 20 și jurnaliști
curajoși transmit de la fața locului. ”Astăzi liderii lumii dau
un test final de umanitate și instituțiile internaționale se
întreabă dacă legile umanitare internaționale se aplică doar
în anumite zone geografice.”, spune Raed al-Saleh, șeful
”Căștilor Albe”. Pe 21 februarie sunt împușcate de regim
niște femei mai în vârstă care încercau să fugă. Pe 21 sunt
și proteste împotriva bombardamentelor în orașul Idlib și
împrejurimi, dar și în Azaz și Al-Bab în Alep. Pe 23
februarie este distrus centrul ”Căștilor Albe” din Billion,
Jabal al-Zawiya.
Șeful ”Căștilor Albe”, Raed al-Saleh vorbește la
Chatham House pe 24 februarie despre bombardamente,
lipsa ajutoarelor și a implicării comunității internaționale:
”trimit un mesaj către comunitatea internațională că nu
avem nevoie doar de resurse, trebuie să acționeze astfel
încât noi să nu ne oprim munca. Munca noastră înseamnă
că oamenii mor de bombardamente. Numerele în Siria sunt
masive și uriașe. Sunt două milioane de dislocați în șapte
luni. Chiar dacă avem un dolar de persoană pe zi, avem

44
nevoie de 60 de milioane de dolari pe lună. Trebuie să
oprim ofensiva militară astfel încât oamenii să se întoarcă
acasă. Ce am făcut să fim atacați în acest mod? ”Căștile
Albe” sunt martori a ceea ce face Rusia. De aceea ne
targetează. Două centre au fost lovite în ultimele două zile.
Vom continua munca și oferirea de informații de mare
acuratețe de pe teren. Toți ne punem toată viața noastră în
muncă. Nu mi-am întâlnit surorile de ani de zile. Presiunea
pe care o resimțim e uriașă și contactarea rudelor le-ar pune
în pericol. Mama mea și sora mea au fost arestate. Una
dintre cărțile internaționale legendare este legea interna-
țională. Este acum doar literatură. Noi cerem implemen-
tarea ei, dar suntem încă bombardați. Problema nu este
legea în sine, ci comunitatea internațională care nu o aplică.
Aveam vise mari, dar cred că speranțele noastre au devenit
mai mici. Acum doar visăm să ne întoarcem la dărâmăturile
noastre de acasă. Când auzim de copii morți de frig, avem
nevoie de un miracol. Visăm la drepturile omului în Siria”.
Sunt deja peste două milioane de dislocați de la sfârșitul lui
aprilie 2019, data escaladării violențelor în Idlib.
Pe 25 februarie regimul împușcă două bătrâne
dislocate, care-și făceau bagajele pentru a-și părăsi casa. O
școală e bombardată și distrusă în Khan al-Sabil, patru fiind
uciși și 12 răniți. În total sunt 10 școli targetate. Jandarmii
turci grăniceri împușcă mortal o fetiță și rănesc 3 civili care
încercau să fugă (sunt peste 400 de victime de la începutul
războiului). Jurnalista Hiba Barakat transmite de la școala
distrusă din Maarat Misrin: ”Rusii au bombardat o școală
din Maarat Misrin. Școala era un centru educațional, ca și
adăpost pentru oamenii dislocați. Școala a fost bombardată
azi și sunt un număr mare de răniți și morți printre oamenii
dislocați care locuiesc în școală. Câteva atacuri rusești au

45
fost înregistrate în orașul Idlib și în Maarat Misrin. Cele mai
multe raiduri au vizat școlile. Școlile care adăposteau
persoane dislocate. Până acum nu știm dacă sunt alți morți
sau persoane dispărute. Este mâncarea sirienilor amestecată
cu sânge. Stăteau în siguranță până au venit avioanele și au
luat totul.” Pe 25 februarie, conform Campaniei Siria, sunt
10 școli targetate, 26 persoane ucise (printre care trei
profesori și un elev), 98 de lovituri aeriene și 95 de
persoane rănite salvate. Și, potrivit RSDO, de pe 12 ianuarie
sunt 33 școli atacate printre care 7 de ruși.
Pe 25 februarie cu ajutorul turcilor opoziția
recucerește orașul Nairab, iar pe 26 Saraqebul și ocupă din
nou autostrada M5 Alep-Damasc. Pe 2 martie este ocupat
din nou Saraqebul de regim.
Jurnalista Merna Alhasan transmite despre condiți-
ile în care trăiesc familiile într-o peșteră din Idlib: ”Suntem
în fața unei peșteri. Transformată într-un adăpost temporar.
Sperăm că temporar pentru că nu se poate trăi aici. Lipsesc
până și condițiile de bază. Familiile obișnuiau să trăiască în
oraș în casele lor. Au trebuit să plece din cauza
bombardamentelor pentru a se întoarce într-un loc unde
viața e mai grea decât bombardamentele. Aproape 10
familii trăiesc în această peșteră cu aproape 40 de copii. O
peșteră cu multe tipuri de insecte și scorpioni. Oamenii
vorbeau de un șarpe mare care a trăit aici. Înspăimânta
oamenii. Oricum, au preferat să stea aici decât sub cerul
liber. Au cărat câte lucruri personale au putut și au fugit de
bombardamentele regimului și rusești pentru a-și salva
viețile. Pentru a găsi un loc sigur pentru copii. Astăzi,
Organizația Violet le-a adus câteva lucruri pentru nevoile
lor: câteva corturi, bunuri necesare vieții și chiar haine și
jucării pentru copii, încercând să aducă puțină bucurie în

46
sufletele acestor copii. Cei care au venit de la bombar-
damente au fost șocați de un loc în care nu se poate trăi. Cu
activități pentru copii, organizația a încercat să readucă
zâmbetele pe fețele copiilor. A fost cel mai drăguț lucru. În
ciuda acestui ajutor, tot au nevoie de multe alte lucruri.
Țăranii obișnuiau să-și țină animalele în acest loc. Oamenii
au petrecut zile curățind acest loc și continuă să-l curețe. În
ciuda seriozității situației și a bolilor pe care le pot lua copiii
în această peșteră (respiratorii și altele), totuși stau încă aici.
Încă încearcă să reziste, să supraviețuiască. Să trăiască viața
pe care al-Assad, Rusia și Iran încearcă să o ia de la noi,
provocând întreaga lume. Sperăm că nu vom mai vedea
această scenă dureroasă în continuare. Sper că oamenii nu
vor mai avea nevoie să stea aici zile la rând. Suntem
obișnuiți să vedem oamenii adăpostindu-se într-o peșteră
pentru câteva ore sau zile. Dar acești oameni stau aici de
câteva zile bune și nu știu dacă vor mai sta aici. Sau vor
trebui să plece din nou?”
Pe 2 martie este bombardată o tabără de dislocați la
Adwan și două persoane sunt ucise. De asemenea, este
atacată o tabără de dislocați din Rooj Valley și 9 persoane
sunt ucise. Totodată ”Căștile Albe” cer o zonă de
excluziune aeriană. Pe 5 martie sunt bombardați oameni
dislocați la Maarat Misrin și 25 de persoane sunt rănite sau
ucise și cel puțin 16 omorâți. Aceștia se adăposteau într-o
fermă de pui. Laith, voluntar la ”Căștile Albe” spune despre
acest atac: ”19 răniri, printre ei copii. Cel puțin 7 uciși,
printre ei copii. 4 oameni sunt încă dispăruți, echipele
noastre îi caută. Acești oameni au fost targetați noaptea
trecută de o lovitură aeriană Apoi o altă lovitură aeriană a
targetat echipa ”Căștilor Albe” care venea la locul
bombardat, lovitură ”dublă” a unui avion rusesc, în timp ce

47
încerca să răspundă atacului și să salveze răniții. Aceasta a
ajuns știrea zilei normală, o știre obișnuită în Idlib. Când nu
vom mai auzi o asemenea știre? Când nu va mai fi un
subiect în știrile locale și internaționale? Când nu va mai fi
un titlu pe prima pagină? Sau nici măcar un titlu pe prima
pagină? Răniri și ucideri acum în Idlib. Destul, oamenii nu
pot să suporte mai mult. Nu pot să suporte mai multă
moarte, dislocare și opresiune. Copiii care au fost uciși azi
au fugit de moarte și au fost uciși de o lovitură aeriană azi.
Aceasta e targetarea unui loc care reprezintă o sursă de viață
pentru acești oameni. Scena este oribilă și înspăimân-
tătoare. Văzând nivelul de distrugere produs de loviturile
aeriene rusești. Uciderea și urmărirea civililor. Prinderea lor
în capcană într-un spațiu geografic foarte îngust este un
lucru foarte crud și foarte dureros.”
Pe 6 martie e un protest la Idlib împotriva atacului
și a regimului. Pe 6 începe și un nou acord de încetare a
focului care e încălcat imediat de regim și ruși.
Jurnalista Merna Alhasan care-și riscă viața trans-
mițând în Idlib crimele regimului și rușilor și dezastrul
umanitar este victima unor atacuri sexiste venite din partea
suporterilor regimului, inclusiv a unui membru al parla-
mentului. E insultată, se spune că a fost violată de teroriști,
că tatăl ei a vrut s-o omoare pentru că a apărut la televizor.
În orașul Haysh pe 11 martie soldații regimului
profanează mormintele. Tot aici trupele regimului distrug
diplomele unor cetățeni și îi insultă.
Totuși acordul de încetare a focului este respectat în
linii mari ceea ce aduce o gură de aer oamenilor din Idlib.
Alham Rachid, lucrător umanitar și lider al comunității în
Idlib spune: ”nu e nicio îndoială că oamenii se simt ușurați

48
că loviturile aeriene s-au oprit odată cu acordul de încetare
a focului. Pot să respire liniștiți după atâtea luni de
bombardamente brutale, distrugere în masă și dislocare.
Dar, în același timp, acesta va fi ca numeroasele alte
acorduri de încetare a focului care țin câteva zile până când
regimul și Rusia le încalcă și se întorc la bombardarea
civililor. Situația umanitară e rea, cu absența răspunsului
de urgență al ONG-urilor. Sunt nevoi elementare ale
civililor care nu sunt îndeplinite, în special în taberele
informale care au luat ființă în ultima vreme. Femeile și
tinere fete în particular nu au parte de intimitate sau atenție
medicală în aceste tabere”. Haleem Kawa, manager de
advocacy la organizația Kesh Malek mărturisește: ”Mem-
brii echipei noastre nu se pot întoarce la casele lor după ce
au fost forțați să fugă luna trecută, nu putem nici deschide
centrele noastre după ce regimul a preluat controlul în
orașele noastre din Alep. Nu poate opera societatea civilă
sub controlul regimului pentru că regimul a bombardat
localitățile și a forțat societatea civilă să fugă. Un acord de
încetare a focului temporar nu poate să fie și nu este o
soluție permanentă în nord-vest până când civilii se vor
întoarce la casele lor”.
Pe 13 martie furtuna distruge multe corturi din
tabăra Rukban. Iar un om care încearcă să se refugieze în
Turcia este împușcat mortal de jandarmii turci. Tot atunci
este un protest al oamenilor împotriva patrulelor rusești de
pe autostrada M4 – Latakia – Alep (trebuie să fie patrule
mixte rusești-turcești de pe 15 martie). Este și un protest în
Idlib împotriva atacului regimului și al rușilor. Protestul
împotriva patrulelor rusești continuă pe 15 martie,
protestatarii blocând șoselele în ciuda faptului că sunt
atacați. Protestul rămâne și pe 16 martie. Pe 16 martie turcii

49
grăniceri împușcă mortal un refugiat care încearcă să treacă
granița. Pe 17 martie e împușcat în picior un protestatar la
manifestația de aniversare a nouă ani de la revoluție.
Și dacă ajunge coronavirusul în taberele de dislocați
unde e supraaglomerație și nu sunt medicamente și medici
ce tragedie va fi (cu toate că regimul nu recunoaște
izbucnirea epidemiei, deși chiar Pakistan a acuzat că s-a
îmbolnăvit de la sirieni). Nu ajungeau problemele existente,
trebuia și coronavirus. Dar așa le trebuie câinilor ăstora de
teroriști, inclusiv bebeluși.
Apropo de coronavirus, 30 de voluntari de la
”Căștile Albe” din Alep au lansat o campanie de a steriliza
262 de școli și spații publice. De la începutul lui februarie,
”Căștile Albe” au lansat 328 ședințe de informare și
conștientizare cu privire la coronavirus în școli și tabere de
dislocați. Baibars Mashaal, șeful ”Căștilor Albe” din Alep
spune: ”Având în vedere că țările vecine au ajuns să aibă
număr în creștere de cazuri de coronavirus, ca organizație
umanitară ce are scopul de a proteja viața, am decis să luăm
toate măsurile în vederea unei posibile erupții a bolii. Am
lucrat cu organizațiile din Turcia pentru a lua materiale de
sterilizare și a stabili un plan de urgență, sperând că virusul
periculos nu se răspândește în ariile ce sunt supraaglo-
merate și au lipsă de sistem medical de bază, în special în
taberele de dislocați”.
Waad Al-Kateab roagă parlamentarii să vizioneze
filmul ei multipremiat, ”For Sama” (”Pentru Sama”) și să
fie solidari cu Siria. Iată mesajul ei: ”Alep e orașul meu. În
2011 când revoluția a început, ne era teamă că o să fim
arestați pentru că ne gândeam la libertate, dar mi-am luat
telefonul și am început să filmez. Am filmat femeile, copii
și oamenii din jurul meu. Am filmat distrugerile pe care

50
bombardamentele rusești și ale regimului le făceau în
fiecare zi și am filmat pentru că știam că trebuie să
documentez ce se întâmpla. Când regimul a luat controlul
asupra Alepului, ne-am simțit foarte furioși și inima mi s-a
rupt pentru oraș și oamenii săi. Eram forțați să fugim în
Idlibul din apropiere pentru a găsi siguranța. Am fost
norocoasă că am putut ajunge în Marea Britanie cu familia
mea, dar 3,5 milioane din Idlib nu sunt atât de norocoși. Știu
că toți trăim vremuri nesigure acum și știu că este foarte
dificil. Dar totuși trebuie să ne reamintim că oamenii din
Idlib încă suferă, persoane cu care am împărtășit visul de
libertate. Spitale, școli și echipele de salvare au fost
targetate. Un milion de oameni a fost obligat să-și pără-
sească locuințele din decembrie și să meargă în tabere
supraaglomerate de dislocați. Poporul sirian se simte aban-
donat, de guvernele care au puterea să facă ceva, dar care
nu fac nimic. În cea de-a noua aniversare a revoluției din
Siria, vreau ca parlamentarii voștri să-și ia 90 de minute
pentru a urmări filmul meu, pentru a vedea și a simți cum e
viața pentru sirienii sub atac și a acționa pentru a-i proteja
pe cei din Idlib acum. Vă rog, vă alăturați și cereți parla-
mentarilor să vadă ”Pentru Sama” și să acționeze pentru
Siria. Am făcut filmul pentru fiica mea pentru ca ea să
înțeleagă pentru ce ne luptăm. Acum trebuie să ne asigurăm
că fiecare parlamentar o face. Vă mulțumesc atât de mult”.
Așa că trimitem un nou mesaj parlamentarilor.
Pe 20 martie regimul profanează iar mormintele din
Idlib. Turcii încep patrulele pe autostrada M4. Se alătură și
rușii pe 22 martie. Pe 23 martie regimul recunoaște un prim
caz de coronavirus. Portretul doamnei Merkel (care a primit
peste 500.000 de refugiați sirieni) este pictat pe un zid
dărâmat din Idlib, alături de mulțumiri și urări de sănătate

51
în ce privește coronavirusul. Pe 24 și 25 martie furtuna
(ploaia și vântul puternic) smulge corturi din taberele de
dislocați din Killi, Hazanu, Sarmada, Haranboush și alte
părți. Se găsește cadavrul unui băiat torturat și aruncat în
râu de jandarmii turci de la graniță. Pe 26 și 27 martie sunt
proteste din nou pe M4. Turcia patrulează singură pe M4.
Pe 29 martie furtuna distruge corturi în alte tabere de
dislocați. Pe 30 martie regimul recunoaște a doua moarte de
coronavirus. Ascunde alte cazuri că ar fi murit de pneu-
monie. Sunt doar 200 de paturi de terapie intensivă în Idlib
și doar 95 de ventilatoare pentru o populație de peste 3,5
milioane de oameni. Nu este apă, săpun și oamenii stau în
tabere supraaglomerate unde nu pot să păstreze distanța. Pot
fi 100.000 de morți de coronavirus. Turcia continuă patru-
lele pe M4. Armata regimului fură din locuințele din zonele
unde a cucerit teritoriu.
Dr. Munzer al-Khalil din Idlib, directorul depar-
tamentului de sănătate din Idlib își arată îngrijorarea față de
epidemia de coronavirus: ”Săptămâna trecută am primit
300 de teste de la Organizație Mondială a Sănătății și am
făcut teste pe persoanele suspecte. Din fericire, toți au fost
testați negativ. Dar credem că e doar o perioadă de timp
până când virusul ajunge la Idlib. Ne temem că 100.000 vor
muri în nord-vestul Siriei dacă Organizația Mondială a
Sănătății nu ne oferă ventilatoarele de care avem urgent
nevoie, alături de echipamente de protecție pentru medici și
dezinfectant pentru mâini pentru taberele supraaglomerate.
Sistemul nostru de sănătate a fost zdruncinat de targetarea
sistematică a facilităților medicale și a medicilor de către
regim și Rusia. În principal, tăierea ajutoarelor interna-
ționale a limitat abilitatea noastră de a obține resursele
necesare pentru a face față pandemiei. Încă nu avem

52
echipament de protecție a personalului, ca măștile, pentru a
proteja cei 5.000 de doctori pentru a nu fi infectați. Puținele
paturi de terapie intensivă care au ventilatoare sunt deja
ocupate de persoane cu alte boli. Pentru fiecare 10.000 de
oameni în Idlib sunt mai puțin de doi medici disponibili
pentru tratament, mai puțin decât regulile internaționale în
timp de dezastru. Cerem la Organizația Mondială a
Sănătății să aloce resursele necesare pentru a proteja
personalul medical în Idlib și să ne sporească nouă
capacitatea de a reacționa la ceea ce este cea mai mare
pandemie din lume”.
Pe 1 și 2 aprilie sunt furtuni în taberele de dislocați
care distrug corturile, lăsând mii de oameni fără adăpost.
Teama de coronavirus accentuează problemele. Oamenii au
deja febră și tușesc din cauza iernii foarte friguroase
petrecute în cort. ”Căștile Albe” asigură apa de băut și
pompele de drenat. De asemenea, oferă primul ajutor și
servicii medicale de bază într-o regiune unde spitalele au
fost distruse de bombardamente. Totodată dezinfectează
corturile și clădirile și atenționează asupra măsurilor
sanitare de luat într-o zonă aglomerată. Merg din casă în
casă pentru a crește conștientizarea. Ajută la realizarea unor
facilități de carantină în coordonare cu personalul medical
și pregătesc persoane pentru a evacua pacienții infectați la
spitale. Acordul de încetare a focului destul de fragil face
ca oamenii să nu se poată întoarce acasă. Dar e crucial ca
acordul să fie păstrat: dacă nu e și sunt dislocați alți oameni
în tabere supraaglomerate în timpul pandemiei este foarte
periculos. Va fi un dezastru mai mare ca Ile (supranumită
Madam Dezastru). Donăm și pentru echipamente în lupta
cu coronavirusul pentru ”Căștile Albe” (ventilatoare,
produse de igienă și sanitare și echipament de protecție).

53
 Pe 7, 8 , 9 și 12 aprilie protestatarii împiedică
patrulele mixte turco-rusești pe autostrada M4. Turcii
utilizează forța pentru a-i elimina. Pe 12 aprilie numărul
cazurilor de coronavirus depășește 70, deși recunoscute
oficial sunt doar 25. Pe 15 aprilie turcii și ruși fac o primă
patrulă pe M4. Pe 17 aprilie oamenii protestează împotriva
deschiderii unui punct de trecere comercial de către HTS
către regim (ceea ce va duce la creșterea prețurilor); HTS
amenință cu arestările; pe 18 aprilie HTS renunță la
deschiderea punctului comercial. Pe 21 aprilie circulă
patrulele mixte turco-rusești pe M4. Încep să se întoarcă
câteva mii din taberele de dislocați de teama coronaviru-
sului, chiar dacă sunt casele lor în ruină. Pe 23 aprilie
furtuna distruge corturi iar în taberele de dislocați.
Voluntarul de la ”Căștile Albe”, Laith ne spune în
timpul unei campanii de dezinfecție și sterilizare:
”Coronavirusul s-a răspândit pretutindeni în lume.
Infectările și morții sunt în creștere. În nordul Siriei,
încercăm să liniștim fricile oamenilor de o răspândire a
coronavirusului. Noi de la ”Căștile Albe” am lansat o
campanie în cooperare cu autoritățile medicale pentru a
steriliza toate zonele aglomerate: tabere de dislocați, școli,
universități, piețe și toate locurile de servicii unde oamenii
intră în contact. Campania a început pe 18 martie și a
targetat toate facilitățile vitale. Dar ne confruntăm cu o
catastrofă. Capacitățile medicale în nordul Siriei sunt
slăbite sever. Un număr mare de spitale și puncte medicale
au fost scoase din uz sau distruse de bombardamentele
regimului și ale rușilor. Apelăm la organizațiile și țările
factori de decizie. Stăm alături de cetățeni, suntem cu ei,
suntem alături de nordul Siriei pentru a ușura suferința prin
care trecem acum. Aș vrea să mulțumesc tuturor care stau

54
alături de noi, fie și cu un cuvânt sau o rugăciune pentru a
ajuta la atenuarea potențialei catastrofe care se poate
întâmpla în nordul Siriei. De asemenea, mulțumim țărilor
care sunt alături de noi pentru a ne ajuta oamenii în nordul
Siriei.” Organizația Mondială a Sănătății (OMS) nu a dat
niciun dolar măcar pentru epidemia de coronavirus în Idlib.
Nu a oferit niciun pat măcar. E o problemă globală lipsa de
ventilatoare, dar ce se întâmplă cu generatoarele de oxigen
și paturile pentru bolnavi? Dr. Munzer al-Khalil, șeful
Direcției de Sănătate din Idlib spune: ”Când OMS face
promisiuni de a ajuta oamenii din Idlib, alți donatori cred că
iau avans. Dar după luni de promisiuni, OMS nu a oferit un
singur dolar și nu a dat niciun fel de resurse. OMS are o
problemă reală în nord-vestul Siriei”. ”Idlib are doar 47 de
ventilatoare care sunt 100% ocupate tot timpul. Nu avem un
aparat de ventilație care să primească vreun pacient de
coronavirus și nu e un deadline clar în care OMS își va
împlini promisiunile.”
”OMS își trimite ajutorul la Damasc, dar știm că
regimul a atacat spitalele și a ucis personalul medical. Ne
aducem aminte când s-au tăiat vaccinările anti-poliomielită
pentru copii în 2012 astfel încât poliomielita să fie o armă
în nord-vestul Siriei pentru a pedepsi lumea.” ”Avem o
relație bună cu doctorii din Damasc și știm că sunt mai
multe cazuri decât oficial. Nu este încredere în lucrul cu
regimul. OMS vrea să lucreze cu regimul, trebuie să fie clar
pentru noi ce își propun, dar nu sunt transparenți și nu ne
spun măcar ce plănuiesc”. Raed al-Saleh, șeful ”Căștilor
Albe”, critică de asemenea OMS: ”Felul în care OMS
distribuie ajutoare nu e imparțial sau echilibrat. Prioriti-
zează zonele controlate de regim. Nu suntem împotriva
ajutorului acordat fraților și surorilor din zonele controlate

55
de regim, dar credem că ajutorul ar trebui oferit pe baza
nevoilor și acordat în mod echilibrat. Birocrația OMS când
vine vorba de reacție de urgență este o mare provocare.
OMS a anunțat un răspuns pentru coronavirus în Idlib la
începutul lui martie, dar se apropie sfârșitul lui aprilie și
nimic practic nu a fost oferit, în timp ce oamenii de pe teren
așteaptă”. Alaa Rajaa Mugharabieh, de la o asociație de
protecția copilului spune: ”copiii din nord-vestul Siriei au
trecut deja prin prea multe. Înainte de coronavirus, un
milion de persoane, jumătate dintre ei copii, au fost dislocați
din casele lor de luni de intense bombardamente. Școlile s-
au reluat la începutul acordului de încetare a focului când a
apărut coronavirusul și au fost întrerupte iar școlile.”
”Trebuie să fie o investiție reală în organizații mai mici care
operează cu succes și au stabilit relații de încredere cu
comunitățile lor și autoritățile lor. Societatea civilă siriană
poate produce rezultate în timpul și după criză.”
Pe 25 aprilie regimul încalcă armistițiul și bombar-
dează Kensafra, Al-Bara, Benin și Kafr Aweid pentru a face
ca oamenii dislocați să nu se întoarcă acasă. Protestatarii
continuă manifestațiile pe M4, dar sunt atacați de turci și
uciși și răniți. 200.000 dintre cei dislocați s-au întors la
casele lor, fie ele și în ruină. Pentru ca toți să se întoarcă,
trebuie să se păstreze armistițiul și regimul să se retragă din
locurile ocupate. Pe 30 aprilie HTS deschide focul împo-
triva protestatarilor care cer să se închidă trecătoarea
comercială cu regimul, ucigând o persoană și rănind mulți.
Pe 2 mai protestele continuă chiar dacă HTS trage asupra
protestatarilor. Armata regimului fură bunuri din locuințele
din Saraqeb. Pe 4 mai HTS trage o grenadă spre un grup de
civili din Idlib, ucigând două persoane tinere și rănind

56
altele. Pe 4 mai este împușcată mortal o fetiță bebeluș în
tabăra de refugiați de la granița cu Iskenderum.
Pe 6 mai Campania Siria organizează un webinar
despre coronavirus în Idlib la care participă Dr Munzer al-
Khalil, directorul Directoratului pentru Sănătate din Idlib,
Dr Mahmoud Hariri, Director, Informația Sănătății în
Sistemul Unit din Nordvestul Siriei, Dr Aula Abbara,
doctor specialist în boli infecțioase și co-președinte a
Rețelei de Sănătate Publică din Siria, Hazem Rihawi,
Senior Program Manager, Coaliția Americană pentru
Calmare în Siria, conducător panel: Jomana Qaddour, co-
fondator Dezvoltare și Calmare în Siria. Discută despre
lipsurile de echipament de protecție și de scenariile de
răspândire a coronavirusului. Cel mai mare pericol de
răspândire este în zonele unde se află persoanele dislocate
din taberele mizere și supraaglomerate. Critică OMS pentru
reacția neadecvată. Deocamdată nu au fost testați pozitiv,
dar nu a fost un număr mare de persoane testate și testele nu
au acuratețe 100%.
Oamenii nu au acces la apă și săpun să se spele pe
mâini și stau în tabere supraaglomerate. Peste 70 de spitale
au fost distruse de bombardamentele rusești și ale regimului
de la escaladarea conflictului din aprilie 2019 până pe 6 mai
2020. Noi cercetări arată că OMS a subestimat profund
pericolul coronavirusului în nord-vest. OMS planifică
pentru maximum 4.827 cazuri. Dar un studiu arată că pot fi
peste 240.000 de cazuri în primele 6 săptămâni ale unei
izbucniri a coronavirusului. Sunt doar 98 ventilatoare la o
populație de aproape 4 milioane. OMS nu a livrat niciun
ventilator sau pat. Oamenii nu sunt pregătiți pentru
coronavirus. Doctorii cer ca OMS să-și schimbe răspunsul
și să ajute mai mult.

57
 Pe 7 mai o fetiță de la o tabără de dislocați este ucisă
de cortul rupt de furtună.
Pe 9 mai apare raportul Amnesty privind spitalele și
școlile bombardate regim și ruși în Idlib din aprilie 2019
până acum, fiind investigate 18 atacuri. Pe 29 ianuarie a fost
atacat spitalul al-Shami de forțele rusești. Un doctor își
amintește: ”intrarea spitalului era aruncată în aer; am
pătruns acolo cu un coleg și l-am văzut pe directorul
spitalului pe podea și m-am simțit atât de neajutorat.”
Pe 25 februarie forțele aeriene rusești sau ale regimului au
atacat școala Mounib Kamishe din Maaret Misreen,
ucigând 11 civili, inclusiv 7 copii. Un lucrător umanitar
spune ”am văzut un copil de șase ani cu o rană la ochi. Am
văzut mai multe persoane cu răni la față cred că din cauza
ferestrelor care au căzut pe ei.” Peste un milion au fost
dislocați între decembrie 2019 și martie 2020. Un părinte
și-a descris viața în tabăra de dislocați: ”când m-am trezit
dimineața, apa înghețase în pahar. Este foarte greu, în
special cu copiii”. Rusia nu doar bombardează spitalele și
școlile, ci încearcă să blocheze primirea ajutoarelor
salvatoare de vieți pentru persoanele dislocate din nord-
vest. Rezoluția ONU care permite livrarea ajutoarelor
expiră în iulie, iar Rusia încearcă să o blocheze. Este de
asemenea necesar ca alte state membre ONU ca Statele
Unite sau Regatul Unit al Marii Britanii să apere această
rezoluție și să o prelungească. De asemenea, ajutoarele ar
trebui livrate și în nord-est la persoanele dislocate prin
trecătoarea al-Yarubiyah.
Pe 11 mai protestatarii de pe M4 sunt atacați de ruși
și de turci. Pe 14 mai în tabăra de dislocați Tarmanin este
produs incendiu la un cort în urma căruia un copil moare și
alți doi sunt răniți. Pe 15 mai ard cinci corturi în tabăra de

58
dislocați Al-Mazar. Pe 16 mai ard 40 de corturi în tabăra al-
Baraka. Temperatura ajunge la 35 de grade, fiind tot mai
greu suportabilă de cei din tabere care locuiesc la cort. Peste
200.000 dintre dislocați se întorc la casele lor, mă rog, la
dărâmăturile lor dragi după OSDO. Case ruine și oameni
ruine. Numai că unii sunt comori din ruine, cum spunea
Rumi Mowlana: ”omul lui Dumnezeu este comoara din
ruină”. Între timp, ”Căștile Albe” dezinfectează 9.881
facilități civile, inclusiv corturi, școli și spitale de pe 18
martie pe 10 mai. Pe 20 mai furtuna distruge mai mult de
125 de corturi în tabăra Sheikh Bahr. E și o invazie de șerpi
și scorpioni, drăguțe animale de companie. O altă furtună
puternică este în taberele Atma și Kah. Pe 27 și 28 mai sunt
patrule mixte turco-rusești pe autostrada M4.
Pe 1 iunie la tabăra Kafrlousen au fost 9 persoane
otrăvite. Pe 4 iunie este o manifestație în Idlib pentru
rememorarea martirilor ”Copiilor Libertății de Vineri”
(câteva zeci de victime ale regimului de acum 9 ani din
Hama). Pe 5 iunie este o demonstrație în orașul Idlib
împotriva regimului și pentru întoarcerea acasă a celor
dislocați. Pe 7 iunie ard corturi în tabăra de dislocați
Talmans, din Kafr-Takharim. Demonstrațiile anti-regim
continuă pe 8 iunie în Idlib, comemorând totodată uciderea
acum un an a revoluționarului Abdul Basit al-Sarot. Pe 9
iunie ard corturile într-o tabără la Taibah, lângă Sarmada.
Pe 10 iunie e un protest împotriva HTS în Idlib după ce
acesta din urmă a atacat 7 activiști media (confiscându-le
echipamentele). Pe 8-12 iunie e un protest anti-regim în
nord-vest din solidaritate cu cei din Sweida, din zonele
regimului. Pe 14 iunie demonstrează studenții la medicină
din orașul Idlib, condamnând decretul care interzice
participarea ca interni în spitale. Pe 19 iunie ploaia distruge

59
corturi în tabere din Idlib. De asemenea, e un protest anti-
regim în Idlib. Pe 20 iunie ploaia distruge corturile, ucigând
3 copii în tabăra Sahel al-Rouj. Pe 25 iunie este un protest
anti-rebeli în orașul Idlib prin care cer ca zonele rezidențiale
să fie ferite de conflictele între taberele de rebeli.
Lucrătoarea umanitară Ahlam Rashid transmite un
mesaj comunității internaționale despre condițiile mizere
din taberele de dislocați: ”Bună. Sunt Ahlam Rashid,
lucrător umanitar din Idlib, dislocat forțat din Maarat al-
Numan din 2012. Lucrez în domeniul umanitar. Prin munca
mea am întâlnit numeroase familii de dislocați, în special
femei și copii. Situația a fost și este tragică și extrem de
dificilă, în termeni de a trăi în tabere, intimitate și educație,
sănătate și medicamente și acces la necesitățile vieții. Toate
bolile sunt răspândite în tabere. Ne temem că și
coronavirusul se va răspândi în nordvestul Siriei, cu o mare
lipsă de servicii medicale și facilități medicale, care au fost
targetați înainte. Este de asemenea o lipsă de personal
medical. Oamenii se tem că-și vor petrece întreaga viață
rămasă la cort. Un cort uzat care a fost făcut cu 9 sau 10 ani
în urmă care nu protejează de căldura verii sau de frigul
iernii. Oamenii sunt temători pentru viitorul nesigur al
copiilor și familiilor lor. Indiferența comunității internațio-
nale crește temerile oamenilor din nordvest. Fac tot ce se
poate. Dar munca mea rămâne umilă în fața tragediilor
oamenilor. Dacă unul dintre noi moare, nu este loc pentru a
fi înmormântat. Oamenii visează că se vor întoarce la
locurile lor pentru a fi înmormântați acolo. Nu știm dacă
acest vis se va îndeplini. Sincer, ne-am asumat responsa-
bilitățile. Dar fac apel la liderii internaționali care se întâl-
nesc la Bruxelles la conferință să-și asume responsabilități
și ei să facă tot ce le stă în putință pentru a asigura o viață

60
decentă pentru noi și să caute o întoarcere sigură a celor
dislocați și a refugiaților acasă. Vă dorim succes la confe-
rință, așteptăm rezultate pozitive pentru devastatul popor
sirian. Vă mulțumesc.”
Când trupele regimului au ocupat zona rurală a
Alepului, societatea civilă a trebuit să-și întrerupă activi-
tatea. Mohamad Barakat de la Kesh Malek cere liderilor
internaționali la Conferința de la Bruxelles: ”Le cer liderilor
internaționali să acționeze și să facă astfel încât societatea
civilă să-și reia activitatea și să fie mai eficientă.”
Asmaa Haj Bakri de la ”Căștile Albe” cere liderilor
internaționali de la Conferința de la Bruxelles să ajute
oamenii dislocați să se întoarcă acasă: ”Părinții visează să
trăiască fericiți și în siguranță cu copiii lor. Dar durerea și
tragedia nu mai par să se termine”.
Pe 3 iulie două fetițe sunt ucise în tabăra al-Qatari,
lângă Kafrlosin într-un incendiu. Pe 5 iulie sunt otrăvite
peste 50 de familii în tabăra al-Rayyan din orașul
Harbnoush din Idlib din cauza pachetelor de mâncare
oferite de o fundație. Pe 6 iulie sunt proteste împotriva
uzbecilor în Kfraya. Rusia dă al 15-lea veto la ONU
închizând două puncte de trecere a ajutoarelor și blocând
ajutoarele umanitare în nordvest, după ce stopase alte două
în iarnă, în decembrie 2019, sub pretextul suveranității
Siriei și deciderii de la Damasc asupra distribuției
ajutoarelor. Rămâne astfel numai punctul de trecere a
ajutoarelor Bab al-Hawa prelungit pentru un an.
Mii de școli sunt în examene acum, cu ajutorul
ONG-urilor care au oferit clase sterilizate și transport
elevilor. Zein, în vârstă de 14 ani, dislocat împreună cu
familia sa cu un an în urmă după ce casa i-a fost

61
bombardată, spune: ”Nu mă deranjează să fac drumul lung
de la tabără la școală, la centrul de examene. Insist să-mi
continui educația pentru a deveni arhitect și a reconstrui
casa mea”. Un examen luat îl ajută să ajungă așa cum
visează.
Pe 8 iulie ard 3 corturi în tabăra al-Amal din orașul
Kfardarian. Pe 9 iulie doctorul Ayman al-Sayeh este
depistat ca infectat cu coronavirus la spital în Bab al-Hawa.
Pe 10 iulie sunt trei cazuri de coronavirus. Și o fetiță
de 9 luni moare de malnutriție și din cauza condițiilor din
tabăra Bal, lângă Meda. Pe 13 iulie numărul infectaților cu
coronavirus ajunge la 5. Animalele de companie șerpii și
scorpionii însoțesc locuitorii taberelor de dislocați. Într-o
tabără de lângă orașul Kafrlosen un om e ucis când arde
cortul său.
Dr. Samih Kaddour de la spitalul Akrabat mărturi-
sește despre lipsa materialelor și imposibilitatea de a lua
măsuri: anti-coronavirus ”Până acum am făcut 2.600 de
teste în nordvestul Siriei, dintre care cinci pozitive. Doctorii
lucrează în regim de urgență, luând doar cazurile critice și
luând măsuri de prevenție. 3,5 milioane trăiesc în Idlib.
Avem puține spitale pregătite pentru bolnavii de
coronavirus, echipate cu 175 paturi de izolare, 30 de venti-
latoare și 28 paturi de terapie intensivă (ICU). Fundațiile
siriene lucrează pentru a echipa mai multe centre de izolare,
dar așteptăm de la Organizația Mondială a Sănătății (OMS)
să ne ajute să avem 31 de centre de izolare cu 1.500 de
paturi, 90 de paturi de terapie intensivă (ICU) și venti-
latoare. Oamenii sunt aici devastați. Nu putem cere unei
familii de opt și mai mult care locuiește într-un cort, care se
află la 1,5 metri de alt cort, să practice distanțarea socială.
Nu le putem cere să-și spele mâinile pentru că nu-și permite

62
apă curată, săpun sau măști. Cum putem cere cuiva dislocat
să stea acasă când acesta și-a pierdut casa?”
Pe 14 iulie sunt 8 bolnavi de coronavirus. Pe 15 iulie
sunt 13 bolnavi de coronavirus.
Dislocat din Ariha în 2019, Mohamed Deeb a
început să colecteze lemne pentru a-și hrăni familia și ca să
strângă bani pentru repararea casei. Pe 15 iulie, Mohamed
și-a luat băiatul de 12 ani, Karam și s-au dus împreună să
verifice casa din Ariha, bazându-se pe armistițiul din 6
martie. Din nefericire, bombele s-au întors, iar Mohamed și
Karam au fost uciși de armele rusești. Familia lui îndurerată
a rămas în tabăra de dislocați. Pe 20 iulie sunt 19 cazuri de
coronavirus. Pe 22 iulie sunt 22 de cazuri de coronavirus.
Pe 24 iulie sunt 23 de cazuri de coronavirus. Pe 26 iulie sunt
29 de cazuri de coronavirus. Pe 5 august sunt 40 de cazuri
de coronavirus. Pe 7 august sunt 41 de cazuri de corona-
virus. Pe 18 august sunt 51 de cazuri de coronavirus. Pe 19
august sunt 58 de cazuri de coronavirus. Pe 20 august sunt
59 de cazuri de coronavirus. Pe 22 august e un incendiu în
tabăra de dislocați Al-Fair. Pe 30 august sunt 75 de cazuri
de coronavirus. Temperatura atinge 43 de grade Celsius. Pe
31 august femeile protestează la granița cu Iskenderun
pentru eliberarea fiilor lor arestați de HTS.

63
 Atacuri în nord-est

Turcii împreună cu rebelii de la Armata Siriană

Liberă atacă nord-estul unde sunt kurzii de la YPG (Forțele
Democrate Siriene - FDS) considerați teroriști din cauza
așa-ziselor legături cu PKK (o formațiune care duce un
război de gherilă în Turcia de peste 20 de ani). Operațiunea
se numește ”Izvorul păcii” (logic, nu?) și debutează pe 9
octombrie 2019. Dar așa le trebuie câinilor ăstora de
teroriști, bebeluși îndeosebi. Pe 10 octombrie 2019 sunt
uciși 7 civili și 25 răniți, conform Campaniei Siria. 9 civili
sunt executați sâmbătă pe 12 octombrie. Pe 13 octombrie
2019 sunt 38 uciși conform OSDO. Pe 16 octombrie 2019
sunt peste 70 civili uciși conform OSDO. O femeie kurdă
politician, Hevrin Khalaf de la partidul Viitorul Siriei este
executată. Amnesty International menţionează răpirea a doi
angajaţi ai unei organizaţii medicale şi executarea unui
politician kurd. La 12 octombrie, Hervin Khalaf „a fost
scoasă afară din maşină, bătută şi ucisă cu sânge rece cu foc
de armă de combatanţi din Ahrar al-Sharqiya“, acuză ONG-
ul. Sute de mii sunt dislocați (peste 250.000 pe 16
octombrie), estimează activiștii, fără apă, mâncare și
medicamente, mulți și fără adăpost, sub cerul liber. Se
încearcă eliminarea kurzilor, purificarea etnică. Americanii,
aliați ai kurzilor în lupta contra Statului Islamic, îi
abandonează pe kurzi și se retrag din posturile lor, lăsând

64
cale liberă turcilor. Aceștia din urmă vor să elibereze zona
ocupată de kurzi și să creeze o așa-numită ”zonă sigură”
unde să relocheze forțat refugiații (Turcia are peste 3,7
milioane de refugiați).
Rățoiul Donald Trump spune halucinant că în
timpul celui de-al doilea război mondial, kurzii nu i-au
ajutat pe americani în ce privește debarcarea din
Normandia. De asemenea, declară că turcii și kurzii sunt ca
doi copii care trebuie să se ciondănească din când în când.
Mii au protestat împotriva atacului în orașul Ras al-Ain pe
6 octombrie 2019: ”Jos cu Erdogan, jos cu ocupația” au
scandat ei, mergând în marș până la baza Tel Arqam,
deținută de Statele Unite. ”Nu ne vom abandona pământul,
vom sta aici, nu vrem război”, a spus Ahmed Mohamed
Salem, un protestatar de 52 de ani. Din păcate, sunt și
proteste pro-operațiunea ”Izvorul păcii” în Idlib. Sunt și
proteste ale mamelor celor uciși în lupta împotriva Statului
Islamic, alături de Statele Unite (au murit peste 11.000 de
persoane) anti-intervenție. Sunt și proteste pe 24 octombrie
în orașul Malkiyyeh împotriva intervenției militare. Pe 10
noiembrie este un protest în Tel Rifaat. Sunt și proteste
împotriva patrulelor mixte ruso-turcești pe 10 noiembrie. Pe
15 noiembrie protestează rezidenții din Afrin în Alep anti-
intervenție a Turciei.. Abandonați de americani, kurzii cer
ajutorul regimului și al Rusiei. Regimul începe să
cucerească localitățile. Acolo unde vine regimul, tinerii
sunt luați cu forța în armată și există riscul arestării (cu
torturi până la moarte). Dar oamenii nu au unde să se ducă
și aleg între două rele, ocupația turcă și cea a regimului.
Doar Dumnezeu îi mai protejează.
Urmează un acord de încetare a focului pentru cinci
zile. Iată ce spune Abbas Mousa, un jurnalist dislocat din

65
zona de securitate turcească: ”Acordul de încetare a focului
sper va opri bombardamentele și vărsarea de sânge
deocamdată, dar lumea trebuie să înțeleagă că noi kurzii ne
temem de Turcia și de ce va fi mai încolo. Când turcii au
început să bombardeze orașul Qamishli unde locuiesc,
copiii mei erau speriați. Băiatul meu de trei ani și-a dat
seama că e ceva în neregulă fiindcă nu mai putea merge în
camera cu fereastră. A trebuit să plecăm. Am văzut oameni
plecând cu tractoare pentru că doar ele le-au rămas și nu vor
să fie jefuiți de trupele susținute de turci. Am luat ce am
putut să cărăm. Am luat jucăria autobuz ce cântă muzică pe
care i-am cumpărat-o copilului meu. Ce se întâmplă după
ce Turcia controlează așa-zisa zonă de securitate? Oamenii
care au fugit din satele din zonă se tem să se întoarcă. Unele
case sunt deja distruse, unele parțial, altele integral și
oamenii se tem de Turcia.” Armistițiul e încălcat de turci:
14 civili uciși vineri pe 18 octombrie, în satul Bab al-Kheir.
Pe 19 octombrie sunt deja peste 100 civili uciși și peste
300.000 dislocați conform OSDO care trăiesc în tabere
mizere în frig, inundații, fără mâncare, medicamente sau
școală. Apoi kurzii de la Forțele Democrate Siriene (FDS
dominate de YPG) se re retrag din ”zona de securitate”
turcă (120 km lungime (turcii și-au dorit inițial 444 km, dar
a trebuit să-și revizuiască pretențiile), 32 km adâncime).
În zona de securitate turcă aceasta nu este sigură
pentru trimiterea refugiaților acolo (cum și-a dorit Turcia),
ci permite crimele de război, execuțiile, detenția lucrătorilor
umanitari și împiedicarea oamenilor să se întoarcă acasă
(case distruse sau prădate), potrivit unui raport Human
Rights Watch. Secretarul general ONU, Antonio Guterres,
a spus că ONU va studia propunerea pentru o zonă sigură
din partea Turciei. Oricum, înainte de studiu și potențiale

66
sancțiuni, trebuie să ceară încetarea dislocării forțate a
oamenilor din casele lor și să ceară investigarea abuzului
drepturilor omului din zonele respective. În luna octombrie
2019, organizațiile pentru drepturile omului au cerut UE și
ONU să facă presiuni la adresa Turciei pentru a încheia
deportările forțate într-o zonă de război. Anul acesta (în
2019) Turcia a deportat peste 42.500 refugiați. Cei returnați
forțat riscă arest, hărțuire, torturi până la moarte și
înregimentare forțată în armata siriană.
Gesturi de solidaritate cu cei din nord-est: semnăm
o petiție Avaaz pentru oprirea livrării de arme către Turcia
și realizarea unui acord de încetare a focului. Totodată
donăm pentru asociația Relief and Development care oferă
pături, scutece, produse de igienă și servește 50.000 de
mese calde pe zi. Cu ajutorul donației, se vor pregăti sute
de mii de mese calde pe zi (inclusiv lapte pentru bebeluși),
pături și saltele, suport medical, asistență psihologică
pentru copii, ajutor pentru reconstituirea infrastructurii de
sănătate și educație.

67
 Focul sacru în infern

Sunt însă unii care duc focul sacru în infern, sfidând

legile iadului. Astfel, jurnalista Waad Alkateab a creat un
film despre viața din Alep și maternitatea ei, documentat
timp de cinci ani. Filmul ”Pentru Sama”, multipremiat,
inclusiv cu premiul BAFTA pentru documentare și
nominalizat la Oscar, dedicat fetiței, ei va rula de pe 13
septembrie în cinematografele din Marea Britanie. Iată ce
ne mărturisește Waad: ”Să fii femeie în orice colț al lumii
este cu adevărat dificil. Am încercat să fiu foarte tare și să
nu mă gândesc la ce se întâmplă în jurul meu. Când filmam
cu camera, am simțit că aveam un motiv să fiu acolo, am o
mare responsabilitate și aș putea să mă implic cu adevărat
pentru asta. Și asta mi-a dat posibilități să-mi înving frica.
Am simțit că voi putea fi vocea tuturor femeilor care erau
în aceeași situație în război. Ele vor ca războiul să fie
încheiat. Vor ca viața lor să fie mai bună. Vor viitor cel mai
bun pentru copiii lor. Și asta era în mintea mea în timp ce
filmam și am simțit că trebuie să fiu tare pentru ele. Când
am început să filmez, nu aveam un plan despre ce va fi la
sfârșit. Dar eram conștientă că este ceva important. Nu
vreau să mor. Voiam să trăiesc. Voiam să dau naștere unui
copil. Vreau ca soțul meu, Hamza, să fie cu mine. Vreau
toate aceste lucruri. Nu vreau să mor. Vreau să trăiesc.”
”Oamenii doar văzând știrile și văzând acești oameni, se

68
întreabă dacă sunt numere. Nu sunt numere, sunt povești,
este viața oamenilor, este familia oamenilor.” ”Este foarte
dificil, lupta cu tine însuți. Am simțit că nu pot să plec. Am
stat în Alep până în ultimul minut. Am simțit că nu pot să-
mi întorc spatele și să renunț în timp ce alții erau uciși și
stăteau în oraș” ”Povestea nu s-a încheiat, chiar dacă sunt
în siguranță acum. Aceeași istorie se repetă trei ani mai
târziu în Idlib, ultima zonă în afara controlului regimului.
Multe femei și mame au aceeași experiență. Și vorbesc
acum astfel încât fiecare care se uită la acest film să se
gândească la mamele și femeile din Idlib care suferă și n-au
unde să se ducă. Nu pot să cred că încă se întâmplă și noi ca
ființe umane lăsăm să se întâmple. Sper că ne vom ridica și
vom face o diferență pentru viața acestor persoane pentru
că jurnalismul și producția de film nu sunt doar pentru
simplul consum, ci sunt și pentru a face o diferență în
lume.” Waad a creat campania Acțiune pentru Sama, în
încercarea de a lupta pentru justiție și suport pentru
lucrătorii umanitari. ”Opriți bombardarea spitalelor!!”
spune ea, arătând o pancartă cu acest slogan. Arhiva ei o
pune la dispoziție pentru documentarea crimelor de război,
în încercarea de a trage la răspundere pe cei vinovați. ”Am
obținut fiecare înregistrare, fiecare voce, fiecare imagine,
fiecare film pentru că este important să dovedim ce se
petrece în interiorul Siriei. Sunt martorul care s-a descurcat
să rămână în viață. Acum trebuie să utilizez înregistrările
pentru a oferi o mărturie despre crimele de război și a aduce
justiție pentru cei ce încă suferă”.
Amir Almuarri este un rapper care se opune forțelor
războiului. Iată câteva versuri. ”Când trebuie să alegi între
regim și Al Qaida, alege-ți locul și vei fi liber de
bombardamente. Acum vezi cât de mult discuțiile de la Soci

69
au fost în stare să le oprească. În timp ce unii devin bogați,
noi ne cufundăm în căcat. Am cerut demnitate, suntem
îngropați fără ea. Nu are sens să protestăm când mințile nu
sunt deschise, când școlile sunt distruse și promisiunile
încălcate. Pentru ce să fiu trist? Pentru prietenul meu
plângând în timp ce ține corpul mamei sale? De ce să fiu
trist? Pentru caietul de școală rupt și însângerat? Ei spun că
suntem eliberați, totuși ne cufundăm printre cadavre. De ce
să fiu trist? Care e viitorul nației? Elev după elev căruia i se
neagă educația. Sau să îmi pară rău de profesori? Care au
promis că ”nu vor pierde niciodată speranța”, acum unde
sunt? Și toate discuțiile mincinoase cum că religia este de
partea lor. Unul pretinde să fie calif, altul vine pe terenul de
joacă al liderului rus unde trebuie să alegi între regim și Al-
Qaida. Alege-ți locul și vei fi liber de bombardamente.
Acum vezi cât de mult discuțiile de la Soci au fost în stare
să le oprească. Distrugerea orașelor de către mincinoșii
fundamentaliști. Corectitudinea politică nu va încheia
aceste prejudecăți. Sau diferențele dintre frați, partide și
schisma comunistă. Secularismul branduit al religiei. Dacă
nu ești străin, ești etichetat ca extremist. Piețe negre,
oamenii care iau bani de la cei ce curăță, bănci ce se joacă
cu datoriile și valuta. Toți sunt salafiști, totul e la fel. Turcii
au luat Afrin și l-au înconjurat cu zone sigure. Și au cerut în
camerele și microfoanele lumii. Între luptătorii străini și cei
locali nimeni nu are încredere. Nu-ți planifica un viitor.
Plantele nu cresc în praf. Martori falși HTS te acuză de furt.
Spunând minciuni despre ce ai luat când nu ți-a mai rămas
nimic.”
Organizația Kesh Malek lucrează pentru a da putere
tinerilor din țară. Iată de pildă activitatea Clubului Tinerilor
Cetățeni din Alep. Ahmad Rahal, de la Club ne mărturi-

70
sește: ”Am început prin training împotriva extremismului
violent, campanii, advocacy și egalitate de gen. Ne întâlnim
cu familiile pentru a cunoaște problemele societății noastre.
Principala problemă este procesul educațional imperfect.
Așadar, ne-am canalizat eforturile în acest sens și ca rezultat
am avut un succes semnificativ și impactul a fost explicit.”
Unul dintre tineri, Ibrahim Alshami, spune: ”Cu colegii mei
de la Orem AlKobra am participat la o campanie despre
căsătoriile timpurii. Această campanie este crucială și
necesară pentru a crește conștientizarea și a scădea
răspândirea acestui fenomen”. Alt reprezentant de la centru,
directorul Ali Waheed, ne arată: ”Aceste părți de training
au fost menite să sporească conștientizarea inițial și să
susțină cunoașterea și abilitățile necesare în Orem, Abzemo
și Kafar Naha în Alepul de vest. În urma trainingului,
grupurile au lansat o campanie de advocacy în fiecare dintre
aceste orașe despre căsătoria timpurie și educația fetelor”.
O tânără, Fatima Askari ne mărturisește: ”La început,
înainte să fiu membră a clubului, obișnuiam să fiu nervoasă
și înfricoșată să stau în fața oamenilor, dacă luam parte la
discuție sau îmi indicam opinia. Oricum, în faza a doua, mi-
am îmbunătățit stima de sine și personalitatea energetică
pentru a conduce și desfășura sesiuni de păreri și de a-mi
împărtăși opinia. Am scăpat de anxietate și griji în timpul
discuțiilor și împărtășesc ideile”. Altă fată, Tala Alfahel,
spune: ”Am avut de a face cu cluburile de tineret într-o a
doua fază. Nu puteam să mă înscriu în club din motive de
instabilitate și nu aveam nicio idee despre activitățile
clubului. În plus, sunt un migrant din Alep.”
Asociația Campania Siria face un gest de solida-
ritate cu protestele pentru libertate și anti-corupție din Liban
din Beirut, Tripoli sau Sour. Sunt preluate cântecele și

71
sloganurile de la revoluția din Siria și adaptate pentru
Liban. Cei din Liban, la rândul lor, protestează și scandează
în favoarea refugiaților: ”Bine ați venit, refugiați|!”
În Raqqa sunt proteste împotriva regimului (când
regimul urmează să reia controlul de la Forțele Democrate
Siriene (FDS) ce îl cuceriseră de la Statul Islamic). Iată ce
spune Hussam, activist din Raqqa; ”Dacă regimul vrea să ia
controlul asupra orașului, prefer să plec ca mulți alții care
ar face același lucru. Nu avem încredere în regimul Assad,
fie ne va aresta, fie ne va lua în armată. NU vreau să-mi
părăsesc orașul, nici familia mea, dar, dacă trebuie, o voi
face. Nu știm detaliile înțelegerii dintre Forțele Democrate
Siriene (FDS) și regim. Ne temem de ce va urma”.
Profesorul Mahmoud al-Abbi din Kafranbel, Idlib
predă engleza copiilor refugiați la centrul New Day (Noua
Zi) în ciuda bombardamentelor. Este o inițiativă a
activistului Raed Fares, asasinat în noiembrie 2018. Li se
alătură Marc Nelson, profesor de desen prin lecții pe Skype.
De asemenea, Hiba Aboud oferă suport psihologic pentru
copiii greu încercați de război. Încep și orele de arabă și
turcă și franceză. În ciuda bombardamentelor, se prezintă la
ore. Mahmoud crede că prin aceste ore le oferă copiilor un
sentiment de normalitate.
James Le Mesurier, fondatorul Mayday Rescue și
co-fondatorul și finanțatorul ”Căștilor Albe” a ajutat
echipele de salvare siriene încă de la înființarea lor în 2014.
A oferit training și bani echipelor de salvare. Din păcate, a
fost găsit mort pe 10 noiembrie 2019 (căzut de la balcon,
din apartamentul său din Istanbul). Rușii prin Maria
Zaharova au spus că e spion britanic și afiliat al-Qaida.
Serviciile de (dez)informare rusești (cu Agenția de
Cercetare a Internetului, Rossia Today sau Sputnik) au spus

72
de nenumărate ori că și ”Căștile Albe” sunt teroriști și că au
înscenat atacuri chimice. Fabrici de troli!
Basel, Hamada și Zakour al-Othman au fost
directori ai stadionului din Kafar Slijnah. Atacurile i-au
făcut să fugă, dar s-au întors să vadă stadionul, însă au fost
uciși de bombele-butoi. Mama lor îi plânge și își amintește
de eforturile lor pentru binele comunității.

Artiștii Aziz al-Asmar și Anis Hamdoun din

Binnish, Idlib, fac un gest de solidaritate (printr-un banner
uriaș) cu jurnalistul palestinian Moath Amarneh care și-a
pierdut ochiul stâng în urma împușcăturii unui soldat
israelian în timp ce transmitea despre proteste.
Sâmbătă pe 23 noiembrie 2019 se împlinește 1 an
de la asasinarea lui Raed al-Fares, activist pentru o Sirie
modernă, liberă, democratică și tolerantă, protestatar
celebru prin bannerele lui și directorul postului de radio
independent ”Radio Fresh” din Kafranbel (ucis împreună
cu prietenul său Hammoud). Kenan Rahmani spune despre
el: ”Am petrecut un an fiindu-mi dor de el. Mi-e dor de râsul
lui. Mi-e dor de cum mă numea el morsa. Mi-e dor de cum
cânta el. Mi-e dor de mirosul țigărilor lui. Mi-e dor de
glumele privind nasul său mare. Mi-e dor de sfatul său. Mi-
e dor de modul în care îi explicam ce se întâmpla la
Washington. Mi-e dor de sentimentul optimism și speranță
ce le transmitea către mine”. Lina Sergie spune: ”A desenat
viitorul unei țări pe care fiecare și-l dorea, chiar să-l
experimenteze. O țară unde era spațiu pentru fiecare. O țară
unde frica și opresiunea nu există și un ideal este campion
deasupra tuturor.” Ammenah Sawwan mărturisește: ”Astăzi
inima mea se gândește la tine, la glumele tale și tot ce ai
făcut ca să ne aducem aminte”. Mustafa Abu Shams ne

73
spune: ”Doi oameni obsedați care au refuzat să părăsească
Kafranbel, tăiați de mâna perfidiei pentru că au vrut să-i
amuțească. Vocile lor, zâmbetele lor i-au provocat pe
ucigașii lor, bannerele libertății și critica lor curajoasă a
oricui a rănit revoluția”. Mohammed Alhammadi mărturi-
sește: ”Raed a stabilit o provocare către toți sirienii ca
cineva liber din primul moment. A fost întotdeauna în prima
linie a activismului și a fost așa din prima clipă până la
sfârșit”.
Fotograful și activistul media Delil Souleiman a fost
nominalizat pentru ”fotograful anului” de editorii de la the
Guardian. După Reporteri fără Frontiere, Siria este una din
primele 3 țări ca grad de periculozitate pentru jurnaliști.
Activiștii media prin curajul lor arată impactul războiului
asupra civililor. Delil a colaborat cu agenția France Presse
despre învingerea Statului Islamic la Baghuz ori atacurile
turcilor asupra kurzilor din nord-est.
Doctor Amani Ballour, personaj al filmului ”Pește-
ra” nominalizat la Oscar pentru documentare, a condus un
spital aflat la subsol în Ghouta de Est în timpul blocadei
între 2012 și 2018. Dr. Amani a primit și premiul european
Raoul Wallenberg ”pentru curajul personal, bravură și
dăruire ceea ce a dus la salvarea a sute de vieți”. Spitalul a
adus un strop de speranță pentru cei aflați sub blocadă și
victime chiar ale atacurilor chimice.
Bissan Fakih, activist la Campania Siria mărturi-
sește despre filmele siriene nominalizate la Oscar pentru
documentare (”Pentru Sama” și ”Peștera”): ”Tocmai mi-am
reînnoit abonamentul la cablu pentru a urmări eroii din
blocadele din Alep și Ghouta mergând pe covorul roșu la
premiile Oscar de diseară. Soldații regimului profanează
mormintele în teritorii ocupate în Idlib. Nu mă voi uita la

74
asta, mă voi uita la copiii revoluției strălucind, asigurându-
se că povestea și adevărul a ceea ce s-a întâmplat vor trăi
pentru eternitate. NU este vorba neapărat de acolade, ci este
realitatea care este atât de dureroasă și brutală încât singurul
lucru de celebrat sunt supraviețuitorii care au trăit pentru a
spune povestea. Și platforma pe care o au, mă voi alătura în
a o duce pe umerii mei. Noroc pentru ”Pentru Sama”,
sunteți deja câștigătorii și eroii noștri și strălucirea în
întuneric.”
Pe 20 ianuarie 2020 sunt proteste în zona regimului
în as-Suwayda împotriva crizei economice cu riscul de a
deveni un câine terorist arestat și torturat până la moarte.
Lira siriană a scăzut la 1.200 dolari, cauzând creșterea
prețurilor pentru bunurile de consum vitale. Guvernul sirian
nu tolerează nici o formă de protest. Dar sărăcia e atât de
mare încât scoate oamenii pe străzi. Sărăcia e atât de gravă
pentru șomeri și lucrători cu ziua care se zbat pentru a aduce
pâinea acasă. Criza a crescut de asemenea cazurile de furt
și răpiri în oraș. Ca răspuns, regimul a anunțat pedepse
pentru oricine face tranzacții în valută. Cei prinși riscă șapte
ani de muncă silnică și amendă.
Amina Khoulani, cofondatoare a Familii pentru
Libertate, primește premiul Premiul Internațional de Curaj
pentru Femei. Iată declarația ei: ”Vă mulțumesc pentru
acest premiu. Sunt foarte mândră să primesc acest premiu
și îl dedic prietenilor minunați de la Familii pentru Liber-
tate. Acest premiu reprezintă o recunoaștere a muncii
pentru a obține libertatea deținuților și tragerea la răspun-
dere a tuturor vinovaților, cel mai important regimul al-
Assad care stă la baza suferinței a mulți dintre noi. Vreau
de asemenea să felicit și celelalte câștigătoare ale premiului.
Este o onoare să fiu printre atâtea femei remarcabile și să le

75
aud povestea. Vreau să dedic acest premiu femeilor și
copiilor care sunt deținuți în prezent în Siria. Am propus să
fiu o voce pentru ei în lume și sper că astăzi fac un pas
înainte pentru a-mi îndeplini această promisiune. Dedic
premiul dr. Rania al-Absi care a fost deținută cu soțul și cei
cinci copii, dr. Faten Rajab, avocatei Razan Zeitouneh,
Samirei al-Khalil, lui Samar Saleh și tuturor celor făcuți să
dispară de Statul Islamic. În același timp vreau să dedic
acest premiu curajoaselor femei din Idlib: minunatele
Nevin Al-Houtari, avocata Ghada al-abbar, scriitoarea Iman
Mohamed, artista Amani Al-Ali, inginera Mazna Al-Jundi,
femeile eroice de la ”Căștile Albe”. Pentru fiecare femeie
ce luptă pentru o Siria democrată și liberă. La fel ca alte
femei siriene, nu am cerut premii din Statele Unite sau
lume. Tot ce am vrut e să primim suport pentru o Siria
democrată și liberă, unde deținuții sunt toți liberi și centrele
de detenție sunt închise.”
Muzna Dreid este una din cele 231 femei de la
”Căștile Albe” din Idlib (3000 de voluntari). ”Anul trecut
am reușit să includem o cotă de femei printre voluntari și să
ne asigurăm că centrele pentru femei sunt conduse de femei.
Femeile de la ”Căștile Albe” se confruntă cu provocări
particulare pentru că acest tip de muncă e văzut ca o muncă
de bărbat. Este foarte periculoasă și stresantă, așa că nu este
văzută ca potrivită pentru femei.” Mouna este voluntară
curajoasă la ”Căștile Albe” în Idlib. ”Numele meu este
Mouna și sunt voluntar la ”Căștile Albe”. Aria noastră a fost
sub bombardamente de mult timp. Fiecare se sperie când
aude sirenele de alarmă pentru că înseamnă că moartea
coboară din cer.” Pe 5 ianuarie 2020 regimul a bombardat
o școală, o grădiniță și casele civililor în Ariha. 12 persoane
au fost ucise, inclusiv 3 copii. În medie, un copil e ucis în

76
fiecare zi în Idlib. ”Printre toate aceste corpuri și strigătele
celor dragi, a fost corpul unei fetițe. Era singură, nu era
nimeni cu ea. Era moartă. Orele au trecut și nu a venit
nimeni din familia ei. Spitalul a cerut-o de mai multe ori,
dar am refuzat să o dau. Mai târziu am aflat că pierduse de
mare parte din familie la atac. A fost una dintre cele mai
rele zile din viața mea”. Mouna este una din cele 231 de
voluntare femei, a început voluntariatul în 2017. E
căsătorită și are patru copii. ”Sunt întotdeauna gata, purtând
uniforma și casca. Bumbac, bandaje și sterilezator sunt
uneltele pe care le port întotdeauna cu mine în caz că e un
atac și trebuie să merg într-o operațiune de salvare. Inima
mea e puternică. Știu că e înspăimântător și vederea sânge-
lui îți rupe inima. Dar știu că trebuie să rămân curajoasă și
să nu mă sperii ca oamenii pe care îi ajutăm să nu se sperie
nici ei. Trebuie să fim stânca lor în aceste tragedii.”
Bombardamentul a făcut-o pe Mouna să-și părăsească
locuința. Trăiește acum în nord și face voluntariat.
Doctorul Houssam Alnahhas a fost doctor sub
blocadă în Alep |(a avut spitalul unde lucra bombardat), a
fost arestat (și torturat) de regim și a ajuns în cele din urmă
refugiat.
”Ayouni” este un nou film al lui Yasmin Fedda care
include povestea lui Noura Ghazi Safadi, membră fonda-
toare a ”Familii pentru Libertate” (care luptă pentru
eliberarea celor dispăruți forțat) și a soțului ei Bassel al-
Safadi, activist și inginer de computere cu care s-a căsătorit
la închisoare și care a fost executat de regim. De asemenea,
este introdusă în film și căutarea părintelui Paolo Dall’O
glio, preot iezuit și activist pentru pace, răpit de
Statul Islamic de către sora sa, Machi.

77
 De Ziua Internațională a Sănătății pe 7 aprilie
Campania Siria cere ca medicii să fie protejați de
coronavirus și să se facă justiție pentru crimele de război
împotriva medicilor: peste 900 uciși, peste 180 omorâți sub
tortură și peste 500 de atacuri la spitale de la începutul
războiului. Medicii au trecut prin atacuri chimice,
bombardamente și blocade, au stabilit spitale în peșteri
subterane, au făcut incubatoare și au făcut operații printre
dărâmăturile rezultate în urma bombardamentelor. Dar
raportul ONU vizând bombardarea spitalelor nu învinovă-
țește și Rusia așa cum ar fi trebuit. Doar raportul ONU
privind atacurile chimice se pregătește să recunoască vina
regimului.
Jurnalista Hiba Barakat a fost nominalizată pentru
premiile One World Media ”New voice”. Jurnalista a
transmis războiul din Siria și impactul asupra civililor și
culturii. Și-a riscat viața pentru a transmite din bombar-
damentele din Idlib. Hiba la rândul ei a fost dislocată din
Urem în vestul Alepului. Utilizează camera pentru a arăta
cum e viața din Idlib. Fratele ei a fost torturat până la moarte
de regim pentru participarea la un protest pașnic, iar tatăl ei,
lucrător umanitar, a fost ucis de un bombardament rusesc
asupra unui convoi umanitar. Rapperul Amir Almu3arri a
filmat un clip anti-dictatură și extremism în Idlib și l-a
prezentat în concert în Germania.

Bassel Shehadeh a filmat revoluția și a fost activist.

Inspirat de Jurnalele lui Che Guevara, și-a luat motocicleta
din Damasc până în New Delhi în 2010. În 2011 era student
cu bursă Fulbright la universitatea Syracuse din New York
și a renunțat la cursuri pentru a veni în Homs, Siria pentru
a filma protestele. Îi ajuta și pe alții să filmeze, trainuindu-i

78
cum să filmeze. Bassel a fost ucis cu opt ani în urmă într-
un atac al regimului în Homs. Prietenilor le e dor de el:
”Când îl vedeai, nu puteai să nu-i descoperi zâmbetul de pe
față. La înmormântarea lui Bassel, regimul a atacat cu
mortier. Înapoi în Damasc unde familia și prietenii vroiau
să facă un serviciu memorial pentru el, bandele regimului și
forțele armate au atacat biserica. Era dificil să-i vizităm
familia acasă, dar totuși ne-am adunat să-i spunem un ultim
la revedere lui Bassel în Homs, Damasc și alte părți din
lume. Și acum în fiecare an ne amintim”. Să te odihnești în
pace, Bassel.
Artiștii Aziz Asmar și Anis Hamdoun fac un gest de
solidaritate și desenează pe ruina unei case din Binnish,
Idlib un material în memoria lui George Floyd, persoana de
culoare ucisă de polițist prin sufocare: #blacklivesmatter,
imaginea lui George Floyd și cuvintele lui: ”I can’t
breathe” (”nu pot respira”).
Rețeaua Siriană de Protecție a Copilului lucrează
pentru a oferi educație copiilor prin mijloace creative.
Fiecare kit costă 7 dolari și include cărți și conexiune
internet. ”Ești gata pentru lecția noastră? Suntem conectați
prin whatsapp. Cum ești? Sunt bine, mulțumesc. Ne iubim
profesorul. Desenele în formă de inimă pe care le primim
după lecție mă fac să continui.” Dalal al-Hassan, profesoara
de engleză spune: ”Când un copil experimentează frică și
instabilitate, e bine să le păstrăm rutina atât cât se poate.
Rutina îi ajută să se obișnuiască și să se refacă într-un mod
sănătos. Prima și a doua clasă au fost expuse la ani de
traumă, pierzând persoane dragi, pierzându-și casele, fără
să știe unde va cădea următoarea bombă. Chiar dacă e o
pauză în bombardamente acum, coronavirus ne ține acum
elevii acasă sau în corturile lor. Continuăm să predăm

79
utilizând tehnologie de bază, oferindu-le rutina atât de
necesară. Predăm utilizând whatsapp, distribuind lecții și
exerciții și răspunzând la întrebările elevilor. Una dintre
eleve, Barra a trebuit să lipsească ani de la studii pentru că
era dislocată. De când am reluat predarea, am încercat să
ajung la familia ei și este parte din clasă acum. M-am
împrietenit cu multe mame, urmărind în același timp
progresul copiilor. Îmi iubesc elevii foarte mult și le doresc
să aibă parte de îngrijirea și suportul de care au nevoie
pentru a sta în siguranță.” Yasmin e o elevă de 13 ani
dislocată care vrea să devină medic. Se temea de bombe
(fugea și plângea), inclusiv de cele care au distrus școala ei
obișnuită. Școala online o ajută să găsească un strop de
stabilitate și să-și depășească teama.
Organizația Hurras oferă învățământ la distanță.
Kiturile includ cărți, creioane, jocuri video. Abbudeh, de 10
ani, un băiat cu nevoi speciale, a fost distrus de închiderea
școlii din cauza coronavirusului. Dar școala online i-a oferit
un mijloc de integrare și învățare și mai departe. ”După
închiderea școlilor, Abbudeh era devastat să stea acasă, dar
profesorii au continuat să predea la distanță. Sunt foarte
recunoscătoare Hurras și tuturor profesorilor uimitori care
au grijă de copilul meu.”, spune mama lui Fatima. ”Am
plâns când am văzut rezultatele excelente ale băiatului meu
în examenele finale de luna asta. Nu-mi pot imagina cum
învățarea la distanță l-a ajutat pe băiatul meu să țină pasul
cu educația”.
Fadwa Mahmoud de la Familii pentru Libertate
căreia i-au dispărut soțul și băiatul în închisorile regimului
face un gest de solidaritate cu activista egipteană pentru
drepturile omului Alaa Abd El-Fattah care e deținută din
septembrie 2019, fără a avea drept de vizite sau de a

80
comunica în vrun fel cu familia. Mama Alei, doctor Lalia
Soueif, merge în fiecare zi la închisoarea unde e ținută Alaa,
uneori petrecând și noaptea și spunând ”vreau o scrisoare”.
Dr Lalia și fetele ei Mona și Sanaa au venit în fața închisorii
și au fost atacate. Când au făcut o plângere legată de atac,
Sanaa a fost arestată și ea.
Artista și caricaturista Amany Al-ali a publicat
prima expoziție în orașul Idlib: ”Speranța crește!” Artista
expune 28 caricaturi inspirate de viața din Idlib ca
prezentând probleme ca dislocarea, împiedicarea mass
media să fie liberă, economia în derivă, accesul limitat la
educație și sănătate. ”Nu așteptam numărul mare de oameni
care au venit să-mi vadă operele. M-au făcut foarte fericită.
M-am simțit mândră că am avut prima expoziție în orașul
meu natal Idlib.”
Familii pentru Libertate este în solidaritate cu
victimele masacrului din Srebrenica care a avut 8732 de
martiri. Aida Sehovici umple 8732 de căni de cafea în
amintirea celor dispăruți. Încă mai caută răspunsuri despre
cei dispăruți. ”Astăzi stăm în solidaritate cu femeile
bosniace care încă încearcă să afle răspunsuri despre cei
dispăruți. Stăm împreună în ciuda diferenței de timp și
spațiu, dar cererile noastre sunt asemănătoare: justiție
pentru cei dragi dispăruți”.
Campania Siria este în solidaritate cu victimele
exploziei din Liban de pe 4 august 2020. Peste 170 de
persoane au fost ucise, peste șase mii rănite, apartamentele
și magazinele distruse și spitalele supraaglomerate. Peste
300.000 și-au pierdut locuințele.
Familii pentru Libertate este solidară cu victimele
din Liban de asemenea. ”Libanul e distrus, este o stație
importantă a mișcării noastre pe care nu o uităm, pentru că

81
a fost prima sămânță a mișcării noastre. Astăzi lumea încă
suferă de coronavirus, dar îngrijorările privind corona-
virusul sunt un lux în fața a ceea ce se întâmplă când ne
uităm la Liban și Siria din cauza corupției devastatoare și a
familiilor care suferă din cauza autorității care controlează
tot, chiar și destinele noastre. Și visele și destinele băieților
și fetelor noastre. Astăzi suntem cu inima alături de fami-
liile din Liban care au pierdut pe cei dragi în explozia
îngrozitoare din Beirut, inimile noastre sunt alături de
familiile care încă mai caută vești despre cei dragi și trăiesc
cu durerea întrebării dacă cei dragi mai sunt în viață. Viața
e viață. Din inimile noastre, pace pentru toți cei dragi din
Liban”.
”Basmeh și Zeitooneh” o fundație întemeiată de
Fadi Halliso, din Alep, ajută comunitățile de refugiați din
Liban, aducând haine sau saltele. Acum asociația e solidară
cu victimele exploziei din Liban și încearcă să obțină
adăpost, mâncare, apă și medicamente pentru ele. De aceea,
donăm pentru ea.
Raperul Amir-Almu3arri din Idlib a compus un
cântec unde vorbește de crimele regimului și de corupție.
”Suntem semințele care nu mor niciodată. Dragostea de
revoluție a înflorit în noi.”

82
 Câinii de refugiați teroriști

În zonele cu refugiați condițiile sunt moderne și

sublime, dar lipsesc cu desăvârșire, la fel ca prezența și
ajutorul ONU (O,NU, united nothings), o instituție-fantomă
pe care o mai chem în ajutor din reflex, la fel ca pe Obama
sau fostul meu șef-fantomă. O,NU o să vină la fel ca
americanii pe care îi așteptau bunicii mei la instalarea
comunismului. Ori cum am așteptat cândva un număr de
dosar de la Parchet ori un bilet la telecabina din Bușteni (la
o coadă comunistă ori ca la vot în diaspora în 2014 și 2019).
Și nu primesc nici măcar un Sedatif PC pentru a mă calma,
chit că nu are niciun efect.
În Siria sunt mai mult de jumătate de populație
dislocată (șase milioane intern și șase milioane extern –
peste un milion în Liban, (cel mai mare procent raportat la
populație), peste un milion în Iordania și peste 3.7 milioane
în Turcia care trăiesc în condiții de mizerie). Dar așa merită
câinii ăștia de refugiați-teroriști, în special bebelușii.
Ar mânca și zeamă de pietre (dărâmături), numai că
nu au cu ce să o gătească (nu sunt gaze sau curent). Își
mănâncă ghetele ca-n ”Goana după aur” a lui Charlie
Chaplin. Iarba, șobolanii și pisicile le-au consumat de mult.
Ar mânca și vecinii numai că aceștia sunt, la fel ca ei, un
pachet de oase ce nu-i ajunge pe-o măsea unui câine
comunitar bucureștean. Bine că propaganda este necomes-

83
tibilă și o expectorează imediat. În cazul în care lucrează,
medicii operează cu cuțitul de bucătărie, la lumina
telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce că nu e curent),
invidiind confortul și dotările din epoca de piatră.
Discursul politicienilor din Liban este anti-refugiați.
Astfel, ministrul de Externe, Gebran Bassil spune: ”situația
economică din Liban este pe punctul de a se deteriora din
cauza prezenței unui număr mare de refugiați sirieni”. Unii
politicieni blamează refugiații sirieni pentru rata ridicată a
șomajului. Autoritățile din Liban au distrus unele
adăposturi ale refugiaților și i-au arestat. Mai mult, încearcă
să blocheze și să sancționeze pe cei care au angajat refugiați
sirieni. Iar în Turcia sunt tot mai greu de obținut documente
pentru refugiați și este restricționată libertatea de mișcare.
Jandarmii turci împușcă refugiații care încearcă să
treacă granița închisă. Turcii au ucis peste 450 de refugiați,
inclusiv 79 copii. Un sirian e torturat și aruncat apoi în râu
chiar dacă a spus că nu știe să înoate.
Când (de 1 martie) Turcia deschide granița către
Grecia către refugiați pentru a presa Uniunea Europeană în
legătură cu atacurile regimului și Rusiei din Idlib, 100.000
încearcă să treacă granița, dar grecii îi întâmpină cu gaze
lacrimogene și un refugiat este ucis de grăniceri. Peste 164
sunt răniți pe 4 martie 2020. Un copil moare înecat.
Refugiații sunt bătuți și dezbrăcați de grăniceri. Un refugiat
spune: ”nu vrem să stăm în țara voastră. Sunteți doar puntea
de trecere spre Europa”. Cu toate că acum 72 de ani, în
timpul celui de-al doilea război mondial, 12.000 de
refugiați greci au fugit la Alep și au fost bine primiți.. Pe 25
aprilie refugiații din Grecia, Samos sunt atacați (inclusiv
lucrătorii umanitari), iar corturile sunt arse. Iar Ciprul nu
permite acostarea unei bărci cu refugiați (cu 175 refugiați

84
sirieni). Refugiații sunt aduși înapoi în Turcia pentru a fi
testați de coronavirus și sunt bătuți de turci. Refugiații din
Liban sunt temători că vor fi deportați în Siria dacă arată că
au simptome de coronavirus sau suferă de coronavirus. Un
refugiat Ali al-Hamdan de 19 ani din Adana din sudul
Turciei este împușcat mortal de un polițist pentru că se
dusese la lucru, încălcând restricțiile pentru cei sub 20 de
ani legate de coronavirus. Cei sub 20 de ani trebuie să stea
acasă pentru a opri răspândirea coronavirusului. Autori-
tățile din Turcia trebuie să nu mai folosească pandemia de
coronavirus ca scuză pentru măsuri anti-refugiați.
Mai rău, refugiații sunt trimiși forțat din Liban și
Turcia înapoi în Siria în ciuda faptului că războiul nu s-a
încheiat, casele lor sunt distruse sau prădate, sunt arestați și
torturați până la moarte sau sunt recrutați forțat. Peste 2.371
au fost trimiși din Liban. Mii au fost trimiși și din Turcia
care încearcă să-i exporte în așa-zisa ”zonă sigură” de
securitate din nord, făcută în aria unde au fost excluși kurzii.
Cei arestați pentru deportare au fost bătuți de poliție și nu
au avut parte de servicii medicale. Hisham al-Halabi, un
activist din Siria în Turcia spune: ”poliția face raiduri la
fabrici și firme căutând sirieni pentru deportare. Alții sunt
arestați și trimiși înapoi într-o zonă de război. Merkel
trebuie să-l confrunte pe Erdogan în această încălcare a legii
internaționale și utilizarea rușinoasă a sirienilor în piesele
puterilor ca piese de negociere”.

Dintre cei deportați, 784 au fost arestați, torturați. 15

au fost torturați până la moarte, dintre care 11 întorși din
Liban. Mai mult, casele lor au fost distruse de bombar-
damente (peste două treimi) sau furate. Deci, Siria e o țară
sigură pentru deportarea refugiaților, logic, nu? Unul dintre

85
refugiații întorși forțat este Ayham Atash din Kafr al Zait,
nord-vestul Damascului. S-a întors în Siria în mai 2017 cu
fratele său, Fadil. A fost arestat împreună cu fratele său și
pe 15 aprilie mama a reușit să-i viziteze la închisoarea
Saydnaya, una dintre cele mai crunte închisori unde tortura
e regula. Loay Thalia este un activist politic, membru al
Partidului Comunist Sirian. În septembrie 2017 a fost
arestat la întoarcerea din Liban, a fost torturat până la
moarte. Mohammad Bwaydani era dislocat, nu refugiat. Și
cei dislocați sunt ținta regimului. Mohammad a părăsit
Douma în aprilie 2018 cu un autobuz guvernamental către
nord-vest. Două luni mai târziu, a încercat să se întoarcă
acasă, dar a fost arestat de către regim. A murit sub tortură
în august 2018.
Refugiata Marwa din Liban se teme și ea că va fi
arestată. ”Mi-e dor de părinți, Mi-e dor de frați. Mi-e dor de
casă. Fiul meu este la vârsta la care poate fi recrutat în
armată, are 19 ani. Mi-e teamă pentru mine și mi-e teamă
pentru el. Nu stau în cort, stau într-un apartament. Iarna este
frig, nu avem încălzire. Cei care au bani se pot descurca.
Cei care nu au bani, mănâncă o zi, apoi stau zece nemâncați.
De fiecare dată când bărbatul meu iese afară, inima îi stă în
gât. E foarte speriat. Erau în jur de 59 care au refuzat să se
întoarcă în Siria. Verișorul meu a refuzat să se întoarcă de
teamă că va ajunge la securitate. Au arestat-o pe sora mea
când era pe drum spre Damasc. Vreau să le ofer copiilor
mei o viață bună și securitate. Fac tot posibilul să ajung
acolo.” Aisha ne spune: ”Am fost dislocată împreună cu
micuții mei după ani de blocadă din Ghouta de Est. Cum să
mă simt în siguranță să mă întorc?”. Lana, dislocată din
Homs în 2017, ne împărtășește: ”situația în Siria este oribilă
și servicii de bază precum electricitatea și transportul sunt

86
un lux. În Siria m-am simțit ca un străin, dar aici în Liban
mă simt ca o ființă umană cu drepturi de bază.” Manar,
dislocată din Homs în 2013, ne mărturisește: ”Am un fiu
tânăr. Dacă ne întoarcem, îl vor forța să intre în armată. Va
ucide sau va fi ucis.” Rihan, dislocată din Ariha, Idlib în
2012 ne spune: ”nu mă pot întoarce pentru că am aplicat
pentru azil la ONU și aștept răspunsul. Am băieți tineri și
nu-mi pot asuma să fie arestați sau recrutați forțat în
armată”. Julianar, refugiată din Alep în 2014, ne
mărturisește: ”tata a fost răpit și a dispărut în 2014, nu mai
știm nimic de el de atunci. Casa noastră a fost bombardată
de loviturile aeriene ale regimului astfel că nu avem unde și
de ce să ne întoarcem”. Aida, dislocată din Damasc în 2013,
ne spune: ”Nu mă pot întoarce pentru că trebuie să-mi
continui educația și familia mea se teme că frații mei vor fi
recrutați forțat în armată.” Bariaa, refugiată din Damasc în
2012, ne zice: ”Nu mă pot întoarce pentru că regimul mi-a
ucis fratele și un alt frate este urmărit de regim. Nu este
sigur pentru niciunul dintre noi să ne întoarcem”. Jana,
refugiată din Damasc în 2012 ne împărtășește: ”Regimul
Assad mi-a ucis soțul și m-a lăsat singură cu doi copii mici.
Aveam numai 23 de ani atunci. Nu mă pot întoarce la un
regim care mi-a ucis soțul și i-a lipsit pe copiii mei de tatăl
lor”. Mayada refugiată din Siria ne spune istoria
bombardării cartierului ei și de arestarea și dispariția soțului
ei. ”Am avut o viață normală ca alți sirieni. Am trăit OK,
mulțumesc lui Dumnezeu, până a venit războiul și a distrus
totul.” Copiii se speriau de bombardamente. Soțul ei a
dispărut de la locul de muncă și nu mai știe nimic de el.
Copilul cel mic avea un an jumate atunci și nu și-a cunoscut
tatăl. Întreabă când se va întoarce. A decis atunci să plece
din Siria. Nu are de ce să se întoarcă, poate fi arestată și ea

87
și, în plus, are casa distrusă. Locuiește acum într-o tabără
din Liban. La început nu avea acte. Poliția face raiduri cu
armele la ei și uneori deportează oamenii din tabără. Copiii
se tem de raiduri, uneori nu dorm noaptea de frica lor. Speră
că va fi siguranță și securitate pentru toată lumea astfel încât
să se întoarcă acasă.

Ard corturile într-o tabără de refugiați din Alep, de

lângă Azaz pe 2 septembrie 2019. Un refugiat din Liban pe
5 aprilie 2020 își dă foc în semn de protest pentru că nu-și
mai putea plăti chiria și nici agonisi pâinea pentru cei dragi.

Refugiatul Omar Alshogre încearcă să se obișnu-

iască în Suedia după ce a fost torturat într-o închisoare în
Siria. Își amintește de electrocutări, bătăile brutale,
mâncarea râncedă și rănile deschise, suspendarea de
încheieturi pentru ore, întoarcerea într-o celulă aglomerată
unde putea să doarmă numai în schimburi. Uneori tortura
consta în a-l face să asculte. ”Ne puneau într-un coridor
doar pentru a asculta tortura altora și auzea: ”Te rog ucide-
mă. Îți spun tot ce vrei. Oprește-te sau ucide-mă””, spune
Omar. A fost deținut în Ramura 215, cunoscută pentru
torturile de acolo, după cum a documentat Human Rights
Watch. Omar a fost arestat în decembrie 2012 când avea
doar 17 ani pentru participare la proteste anti-guverna-
mentale în orașul său, Bayda. ”Când am văzut primul
cadavru în închisoare, m-am speriat. Pentru că atunci când
vezi un cadavru, te vezi pe tine. Îți vezi fața ta. Ești tu care
vei fi ca el curând.” Omar a supraviețuit timp de trei ani
când alți deținuți nu rezistau decât câteva luni. A fost
eliberat în iunie 2015, desculț și scuipând sânge. Cântărea
doar 75 de livre. Mama lui nu a putut recunoaște leguma

88
putrezită care ajunsese el. Plătise o șpagă de 20.000 de
dolari pentru a-l elibera. A trecut apoi granița în Turcia și s-
a alăturat refugiaților care s-au dus spre Europa și a ajuns în
Suedia. A devenit un martor în ce privește ororile din
închisoare. A vorbit în campusuri. A discutat chiar și cu
membri de la Casa Albă și din Congresul american. În jur
de 20.000 de familii l-au contactat pe Facebook. A depus
mărturie și pentru procurorii germani pentru cazuri de crime
împotriva umanității.
Refugiatul Mira din Norvegia încă mai suferă
efectele torturii: ”Încă sufăr efectele torturii. În ultimii opt
ani, nu pot dormi mai mult de două ore pe noapte. Cu toate
sedativele și analgezicele, îmi aduc aminte de ce s-a
întâmplat în închisoare, oră de oră”. A depus mărturie
alături de alți cinci refugiați din Norvegia. În Norvegia e
jurisdicție universală, pot fi urmărite deci crimele împotriva
umanității.
Un refugiat kurd la Erbil, tată al 3 copii, a fost răpit
și împușcat. Tocmai își cumpărase o casă în Erbil, Irak și
vroia să stea acolo cu copiii. Bărbatul a fost ucis de fiul
fostului proprietar care nu era de acord cu vânzarea casei.
Refugiatul a fost răpit împreună cu nevasta și copiii, apoi el
a fost împușcat alături de nevastă și copii.
Refugiata Afraa Hashem din Alep trăiește acum în
Gaziantep împreună cu soțul și cei trei copii așa cum arată
articolul din the Guardian: ”Speranță și inimă frântă – trei
ani după căderea Alepului” al lui Hussein Akoush. E
profesoară și lucrează în protecția copilului din Siria și
împotriva violenței domestice la adresa femeilor. Apare și
în filmul documentar despre războiul din Alep: ”Pentru
Sama”. ”Când ne-a venit decizia de evacuare, am pus tot în
mașină, gata de plecare, dar au bombardat cartierul din nou

89
și au lovit mașina. Totul a ars, jurnalele, fotografiile, toate
posesiunile mele. Era ca și cum regimul îmi spunea: ”vom
distruge tot, nu-ți poți lua nici măcar amintirile din Alep””.
Se întreba plângând cum își putea părăsi orașul unde a stat
patru ani sub bombardamente. A colectat și pământ din
mormintele prietenilor și le-a cerut iertare pentru că nu și-a
îndeplinit misiunea. A încercat să ajungă în Turcia cu
traficanți (de 4 ori). Ploaia era grea și era și zăpadă și munții
erau periculoși pentru ea și copii, dar nu aveau altă variantă.
A ajuns la locuința surorii ei la 6 dimineața. Mama ei a fost
atât de șocată încât a leșinat. Au plâns apoi în continuu. ”Cel
mai greu lucru când ești refugiat este că-ți pierzi nu numai
orașul, ci și prietenii”. Sunt separați, risipiți în toate
colțurile lumii și nu te mai pot proteja. Pentru un an, a fost
șomeră. Tot ce lucrase în Siria nu au ajutat-o să-și găsească
de lucru. A scris mai mult de 40 de emailuri, căutând job,
dar nimeni nu i-a răspuns. În cele din urmă și-a găsit job în
protecția copilului și a femeilor de violența domestică în
Siria, în Afrin și împrejurimile Alepului. Colegii i-au spus
că e o femeie nebună să se ducă în asemenea locuri
periculoase. Dar nu-i e frică să moară, moartea o va scăpa
de suferință. Cucerirea Alepului de către regim o vede ca pe
înșelarea iubitului unei persoane cu altă persoană.
Un doctor, Zaher Sahloul a luptat împotriva morții
într-un spital din Siria și acum s-a alăturat bătăliei cu
coronavirusul în Statele Unite. ”Nu credeam că voi
întâmpina în Statele Unite ce întâmpinam în Siria”. În
Statele Unite, ”este ca o zonă de război. Sunt multe paralele
între Siria și Statele Unite acum, gândindu-ne la reducerea
echipamentelor medicale, a echipamentului de protecție
personală și a ventilatoarelor și dificultatea alocării
resurselor, ca să spunem câteva dintre ele.” ”În unele zone

90
din Siria eram sub blocadă și nu aveam resurse suficiente.
Aveam două ventilatoare pentru 20 de pacienți care ar fi
trebuit luați în îngrijire. Așa că ne întrebăm, cum gestionăm
asta? Cum te adaptezi? Cum reutilizezi? Cum relochezi
resursele?” Sute de medici s-au îmbolnăvit de coronavirus,
iar trei au murit doar în New York.

La tabăra de refugiați Zaatari din Iordania copii

refugiați se bucură de fotbal.
Studenta Ana Vasile a petrecut o lună jumătate
printre refugiații sirieni din Ankara și dorește să repete
experiența. Zeci de studenți străini s-au alăturat. ”Eu și
colega mea, Ela, așteptam cu nerăbdare ziua liberă în care
puteam merge cu Serkan în tabără la modul neoficial, să fim
alături de ei, să stăm de vorbă, să le fim aproape copiilor, să
le ascultăm poveștile, să-I facem să înțeleagă că nu toată
lumea îi privește ca pe niște intruși și că sunt și oameni care
și înțeleg ce li se întâmplă”. Făceau vizite familiilor de
refugiați, ascultau poveștile copiilor. Agenția turcă strângea
bani și colecta mâncare. Cei mai mulți care lucrează
(norocoșii care au un job) o fac la negru pe bani foarte
puțini. Lucrează de la 14 ani. În construcții de obicei. Erau
familii care nu mâncau nimic, neavând aragaz și
nepermițându-și un pachet de făină: ”Era un lux și un pachet
de făină. Erau familii care nu mâncau nimic. NU aveau nici
măcar aragaz în casă”. Visul lor e să se termine războiul și
să se întoarcă acasă. Își amintește de povestea unei fetițe
răpite când avea 6-7 ani împreună cu frățiorul ei și tatăl ei.
Tatăl ei a fost torturat în fața ei, iar alte persoane răpite au
fost împușcate. E un lucru obișnuit răpirea pentru
recompensă (obișnuit nu înseamnă și normal). Își amintește
și de un băiat răpit. Apoi de un băiețel care și-a pierdut tatăl

91
în bombardamente. Apoi de o familie de cinci copii preluată
de fratele tatălui copiilor. Apoi de o familie cu 8 copii dintre
care o fetiță desfigurată. În ce privește turcii, părerile sunt
împărțite: unii îi consideră teroriști periculoși, alții refugiați
de care trebuie să-ți fie milă. Experiența a schimbat-o pe
Ana: ”Nu știu, am învățat să nu mă mai plâng așa pentru
orice chestie, sunt lucruri mult mai importante decât îmi
doresc asta și nu pot să o iau acum. Am învățat să apreciez
mult mai mult lucrurile pe care le am.”
Sperăm să danseze ca fata evreică din filmul ”Jojo
Rabbit”, refugiată ascunsă de naziști într-o mansardă de
mama lui Jojo, la sfârșitul războiului, odată cu eliberarea ei.
Și încheiem cu versurile lui Rainer Maria Rilke: ”Lasă ca
totul să ți se întâmple/ Frumusețe și teroare / Doar mergi
mai departe / Niciun sentiment nu e final”.

92
 Câinii de deținuți-teroriști

Sute de mii de copii, activiști pașnici sau lucrători

umanitari au fost arestați și au dispărut forțat. Sunt câini de
teroriști care au violat Leviathani și au distrus nu doar
Pământul, ci și planeta Krypton a lui Superman. Sunt multe
Antigone în Siria care încearcă să-i găsească și să-i îngroape
pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr
și din solidaritate, Familii pentru Libertate (Families for
Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale
asociației precum avocata activist pentru drepturile omului
Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista
Fadwa) îi caută pe cei din închisorile regimului și din alte
părți (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare).
Peste o sută de mii sunt arestați arbitrar (148 .191)
conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO)
de la începutul războiului (în 2011) până în august 2020.
Marea majoritate sunt arestați arbitrar în închisorile
regimului, în jur de 130.758 (88%) conform Rețelei Siriene
pentru Drepturile Omului (RSDO) (Syrian Network for
Human Rights). Peste 20.000 sunt dispăruți la Statul
Islamic conform Campaniei Siria. Zeci de mii (circa
14.451) au fost torturați până la moarte, 14.269 de regim,
99% de regim potrivit RSDO de la începutul războiului
până în septembrie 2020.

93
 RSDO a realizat și un raport cu cei mai importante
persoane dispărute: Adnan Zera’i (dramaturg și actor), Tal
al Mallouhi (blogger și studentă), Anas Ali al Shaghri
(student), Mohammad Bashir Arab (specialst medical la
laborator), Rama Yasser al Asas (studentă), Hussein
Moustafa Harmoush (locotenent colonel disident), Jihad
Assad Mohammad (jurnalist), Loay Khatab (otolog), Ismail
al Hamed (chirurg și activist), Salah Mahmoud Amasha
(chirurg și activist), Adel al Brazi (student), Mohammad
Samih Bahra (student), Rania al Abbasi (stomatolog și
campion la șah, arestată împreună cu cei 6 copii ai săi),
Samer Idris (avocat), Hayyan Mohammad Mahmoud
(chirurg), Ahmad Arabi Baqdounes (activist pentru
drepturile omului), Basel Ahmad Tabbakh (student), Zaher
Ahmad Tabbakh (tehnician), Maher Theib (jurnalist), Anas
Badea al Azma (jurnalist), Jihad Jamal (avocat și activist),
Eyas Ayyash (membru al biroului executiv al Comitetului
Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare
Democratică), Maher Tahhan (membru al biroului executiv
al Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de
Schimbare Democratică), Rami Hannawi (activist și
membru al Comitetului Național de Coordonare pentru
Forțele de Schimbare Democratică), Lama Nawaf al Basha
(studentă și voluntar), Yahya Sharbaji (activist), Niraz
Saeed (fotograf, câștigătorul premiului pentru fotografie al
ONU Agenția pentru Refugiații Palestinieni în 2014), Islam
Kheiro al Dabbas (activist și student), Majd al Din Abdul
Fattah Khoulani (student), Faten Rajab (doctor în fizică),
Abdul Aziz al Kheir (doctor, membru al Comitetului
Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare
Democratică), Razan Zaitouna (avocat și activist pentru
drepturile omului), Zaki Kordillo (profesor), Meheyar Zaki

94
Kordillo (student), părintele Paolo Dall’Oglio (preot),
Mohannad Mohammad Omar (jurnalist), Basel Khartabil
(inginer de computere), Khalil Mar’ei Ma’touq (avocat),
Amr Khalaf (farmacist și activist).
Între 5.000 și 13.000 au fost torturați și uciși la
închisoarea Saydnaya între 2011 și 2015, conform unui
raport Amnesty. Aici au fost circa 20.000 de deținuți. Aici
oamenii stau ”ca animalele în cuști”, spun deținuții, pe
întuneric, sunt torturați și ajung să înnebunească din cauza
torturilor, se roagă chiar să moară decât să mai sufere. Este
muzică, da, un concert de urlete în continuu. Deținuți puținii
supraviețuitori rămân nu doar cu cicatrice, ci și cu probleme
de sănătate severe. Se gândesc la cei rămași acolo care
continuă să sufere și nu-i pot uita. Apropo de răni și
cicatrice, eu am și rănile și cicatricele lui Promy (titanul
Prometeu) de la piept (urma pironului) și de la ficat (urma
ciocului bestiei de vultur), căci am împărtășit durerea lui.
Rănile din suflet rămân însă deschise. Le lingem și le
spălăm cu lacrimile noastre.
Cele mai frecvente torturi sunt dulab (introducerea
prizonierului într-o roată/cauciuc înainte de a fi bătut),
shabeh (atârnarea de tavan de încheieturi), bătăi cu cabluri
electrice, electrocutarea (la organele genitale). Închisorile
sunt supraaglomerate (oamenii zac aproape leșinați unul
peste celălalt, în spații minuscule) și singurul concert care
se aude e cel de urlete (îl auzim și noi mereu). Toată lumea
ajunge aici legume putrezite de 30-40 de kile pe care nu le
recunosc nici cei apropiați, iar femeile supraviețuitoare, pe
lângă torturile obișnuite, trebuie să înfrunte și stigma
(rușinea) violului în ochii familiei și ai societății.
Potrivit RSDO, sunt 39 de metode de tortură fizică,
6 metode de neglijare a sănătății și legate de condițiile de

95
detenție, 8 metode de violență sexuală, 8 metode de tortură
psihologică, muncă forțată, tortura din spitalele militare (9
metode) și separarea. Printre metodele de tortură fizică
apar: 1. Tortura cu apa (a. turnarea apei fierbinți, b. turnarea
apei înghețate, c. înecarea și sufocarea), 2. Tortura cu
electricitatea 3. Tortura cu materiale care ard (a. arsura cu
bucăți de nylon, b. arsura cu bucăți de metal, c. arsura cu
țigara, d. arsura cu ulei, e. arsura cu acid f. arsura cu flacăra
g. arsura cu pulbere de la arme h. arsura cu insecticide), 4.
Tortura cu suspendare al-shabeh (a. al-shabeh b. al-shabeh
inversat, c. al-shabeh lateral d. al-shabeh cu suspendare
Blanco e. suspensie cu metoda broiler), 5. Tortura cu
prevenția mișcării (a. ghemuire, b. starea pe un picior, c.
starea lungă), 6. Tortura cu restrângerea pozițiilor asociată
cu bătăi (a. Falqa (biciuirea picioarelor) b. anvelopa, c.
scaunul german, d. covorul zburător, e. fixarea de un scaun
f. starea pe pământ, g. starea instalată, h. crucificarea), 7.
Tortura prin fracturare, tăiere, smulgere (a. zdrobirea
capului, b. fracturarea oaselor și distrugerea dinților, c.
smulgerea unghiilor și scoaterea ochilor, d. smulgerea
părului, e. tăierea unor părți ale corpului f. străpungerea, g.
țintuirea, 8. Tortura cu bătăi și tragere (a. șocul, b. bătaia, c.
biciuirea, d. tragerea). Legat de sănătate și condițiile de
detenție, celulele sunt supraaglomerate, câte 50 de deținuți
într-o cameră de 4 pe 6 metri, nu-și pot întinde picioarele
(dorm în schimburi) și au voie la toaletă (mizerabilă) doar
de două ori pe zi. Din cauza proastei igiene fac râie și nu
primesc medicamente. Nu primesc nici mâncare și apă, nici
nu dorm (din cauza aglomerației ori ca metodă de tortură).
Deci, legat de sănătate și condițiile de detenție, sunt 6
metode: 1. Neglijarea sau negarea accesului la medica-
mente și tratament, 2. Lipsa băii, a toaletei și a unei igiene

96
de bază, 3. Lipsa pernelor, păturilor și hainelor, 4. Aglo-
merația, 5. Lipsa mâncării, 6. Lipsa somnului.
Violența sexuală este 1. verbală, 2. nuditate forțată
3. Hărțuire, 4. Distrugerea organelor reproductive, 5. Viol
sau introducerea unor obiecte în organele sexuale 6.
Forțarea pentru a simula sexul ori a dezvălui despre o relație
sexuală 7. Forțarea pentru a hărțui alți deținuți ori de a le
atinge corpurile, 8. Atârnarea unor greutăți pe organele
reproductive masculine. Legat de tortura psihologică și
umilință, sunt 1. Forțarea deținuților de a imita animale, 2.
Ascultarea și urmărirea țipetelor de tortură, 3. Amenințare
și intimidare, 4. Insulte și demnitatea umilită, 5. Izolarea
într-o celulă (îngustă de un metru pătrat), 6. Ținerea
deținuților morți în celule ori forțarea celorlalți de a căra pe
cei morți, 7. Păcălirea (cum ar fi că urmează să fie executat),
8. izolarea de lumea de afară. În spitalele militare, tortura
continuă: 1. acordarea deținutului un număr și oprirea lui de
a-și folosi numele, 2. Lovirea rănilor deținutului, 3. Tratarea
deținutului fără sterilizare și lăsarea lui fără medicamente
sau analgezice, 4. Legarea deținutului de pat de răni, 5.
Trimiterea unui doctor care face instructaj pornind de la
corpul deținutului, 6. Punerea mai multor deținuți într-un
pat, 7. lăsarea deținuților să defecheze fără a-I curăța, 8.
Înlocuirea bandajelor în mod brutal, 9. Lăsarea deținuților
fără mijloace de mișcare.
În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii
pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți
arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cere oprirea
torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu
cauza acesteia și locul mormântului), dorește accesul
ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a
drepturilor omului în închisori și, totodată, vrea abolirea

97
curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe
lângă presiunile asupra regimului, asociația Familii pentru
Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude
arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a
arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și
contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.
La începutul anului 2019 au fost eliberate certificate
de deces peste 700 numai în Hama conform organizației
Sirieni pentru Justiție și Adevăr. Dar nu a fost publicată și
locația mormântului, precum și cauza decesului așa cum
solicită Familii pentru Libertate.
Wafa Mustafa de la Familii pentru Libertate,
Kutalba Almashaan de la Asociația Familiilor Caesar,
Ahmad Helmi de la Ta’afi Kesh Malek, Allam Fakhouri de
la Asociația Deținuților și Dispăruților de la Închisoarea
Saydnaya și Almoutassin Al Kilani de la SCM organizează
un eveniment pe 13 septembrie la Palatul Națiunilor din
Geneva: ”Adevăr și tragere la răspundere în Siria”.
Paneliștii de la asociații ale victimelor conduc un dialog
despre statutul adevărului și tragere la răspundere pentru
disparițiile forțate. Este important cu atât mai mult cu cât
negocierile politice evită situația deținuților dispăruți.
Paneliștii vor discuta despre aceste probleme, despre
impactul lor politic și economic. Wafa Mustafa marchează
2265 de zile de când a dispărut tatăl ei pe 13 septembrie
2019. Iată ce ne mărturisește Wafa: ”Tatăl meu este un
lucrător umanitar care a protestat împotriva injustiției și
opresiunii. În 2011 tatăl meu a fost arestat pentru oferirea
de ajutor umanitar în Hama. În 2013 a fost dispărut forțat
de regim. Nu l-am mai văzut de atunci și nu ni s-a spus de
ce a fost luat și ce acuzații i se aduc. Cum mă înfățișez
astăzi, mă gândesc la celelalte fete care nu au răspunsuri

98
despre tații lor, mamele lor, cei dragi. Cele care nu au avut
șansa să ceară libertate și justiție pentru cei dispăruți. Am
ieșit pe străzi și am bătut la fiecare ușă am putut pentru a ne
spune poveștile lumii. Anul trecut ne-am adresat
Consiliului pentru Drepturile Omului și luna trecută două
membre de la Familii pentru Libertate s-au adresat Con-
siliului pentru Securitate ONU. Dar nu vrem ca liderii inter-
naționali să ne asculte doar poveștile, vrem să acționeze.
Comunitatea internațională nu trebuie să se poarte ca și cum
nu ar fi nimic de făcut. De fiecare dată când vrea, Consiliul
de Securitate ONU poate da o rezoluție care să pună
presiune pe guvernul sirian și părțile conflictului astfel încât
să elibereze o listă cu numele deținuților, cu locațiile
curente și starea lor și să oprească imediat tortura și trata-
mentele rele. Cum ne putem construi țara când regimul
primește suport de la Rusia pentru a distruge școli și spitale,
cum ne așteptăm ca fetele să-și urmeze visurile, cum sunt
refugiații așteptați să se întoarcă dacă noi toți ne temem de
detenție? Nu este ușor să păstrezi speranța dacă ești sirian.
Singurul lucru care mă face să înaintez este speranța că cei
dragi vor fi liberi și reunificați cu familiile lor. Câtă vreme
rămâne speranța, vom continua să facem ce putem pentru a
lupta pentru ei”.
Fadwa Mahmoud de la Familii pentru Libertate face
pături pentru soțul și băiatul său care au fost arestați în
septembrie 2012 de la aeroport ca să nu le fie frig la închi-
soare: ”Trebuie să fac ceva drăguț pentru ei. Poate le e
frig.”, spune ea Nu-și pierde speranța chiar dacă nu i-a mai
văzut de atunci. Ultimul mesaj a fost: ”Te rog fă masa de
prânz ca să mâncăm împreună”. A fost și ea deținută pentru
proteste anti-corupție când erau copiii mici care au întrebat-
o de ce i-a părăsit. A fost arestată chiar de fratele ei. Trăiește

99
acum în Berlin din motive de securitate. Procesul unuia
dintre oficialii sirieni din cei care au comis crime împotriva
umanității e de natură să-i dea o speranță: ”Procesul
urmează să fie foarte important. Va da putere fiecărui
deținut. Este ceva care poate fi atins”, conchide ea.

Hadi Khatib de la Arhiva Siriană care documen-

tează crimele războiului atrage atenția asupra ștergerii de pe
youtube a documentelor sub pretextul luptei cu conți-nutul
extremist. Astfel, i-au fost șterse de pe youtube materiale
filmate de el despre atacurile chimice ale regimului. Aceste
materiale sunt menite pentru a trage la răspundere pe cei
vinovați. A colectat 1,5 milioane de documente video. 10%
au fost șterse de pe youtube.
Asociația Deținuților și Dispăruților la Închisoarea
Saydanya, Asociația Familiilor Caesar și Familii pentru
Libertate semnează o declarație comună către ONU și
Comitetul Constituțional. Eliberarea deținuților și revela-
rea sorții lor reprezintă o prioritate pentru Comitetul
Constituțional. Guvernul sirian continuă se dețină și să
refuze să dezvăluie soarta a zeci de mii ținuți sub
captivitate. Mai mult, regimul sirian continuă să țină
procese false fără elementare standarde de justiție.
Asociațiile victimelor vor ca ONU să implementeze
măsurile impuse de rezoluția 2254 (2015). Cer ONU ca
eliberarea deținuților și revelarea sorții lor să fie absolută
prioritate și prioritatea reprezentantului pentru Siria, Geer
Pederson. Solicită ca înainte de a începe discuțiile
constituționale să se vorbească de cei dispăruți. Cer, în
numele victimelor, să ofere imediat acces experților
internaționali independenți în închisori. ONU trebuie să
garanteze proceduri publice transparente indiferent de

100
acuzațiile aduse deținuților. Asociațiile victimelor și-au
pierdut încrederea în partidele politice din Comitetul
Constituțional. Cer reprezentantului ONU în Siria să adere
la drepturile lor și să aplice măsurile necesare pentru
eliberarea dispăruților și dezvăluirea sorții lor înainte de
discuțiile privind constituția.
Asociația Deținuților și Dispăruților la Închisoarea
Saydanaya au făcut un raport de 60 de pagini, ”Închisoarea
Saydanaya, fabrică de moarte și dispariții forțate în Siria”.
”Centrele de detenție din Siria sunt spații destinate de stat
pentru violarea drepturilor și demnității cetățenilor”.
Închisoarea Saydnaya este cea mai mare închisoare pentru
deținuții politici din Siria. În 2017, Amnesty International a
realizat un raport ”Abatorul uman” care documenta execuții
în masă la închisoarea Saydnaya. Raportul de acum
cuprinde mărturiile a 400 de foști prizonieri. Este o mărturie
devastatoare a utilizării frecvente a torturii la Saydnaya și
arată totodată impactul abuzului după eliberare. Deținuții
sunt dominant ai sectei sunite (98%), între 18 și 37 de ani
(87%) și cu studii superioare (56%). Peste 90% dintre
deținuți au fost torturați, dintre aceștia 100% fizic, 80%
psihologic și 29% sexual (procentul poate fi mai mare,
având în vedere sensibilitatea temei). Totodată, s-au plătit
sume mari de bani pentru aflarea informațiilor despre cei
arestați (adesea fără rezultat) (peste 1.500 de dolari, 68%).
Mai mult de 40% spun că a fost un impact negativ după
eliberare. Doar 13% și-au reluat studiile și 87% au pierdut
joburile. Peste 50% au avut proprietatea confiscată. Mai
mult de o treime spun că rănile fizice (din urma torturii
fizice) au avut un impact negativ după eliberare. De
asemenea, mai mult de un sfert au suferit în urma
impactului torturii psihologice. 96% nu au fost informați cu

101
privire la durata sentinței. Dacă justiția este făcută,
mărturiile din raport vor duce la urmărirea în justiție a celor
care au comis abuzuri. Cei mai mulți dintre cei intervievați
(victimele) vor să depună mărturie în curte.
În câteva orașe din Daraa sunt proteste pentru
eliberarea deținuților și anti-Hezbollah.
Totodată în Kanaker unde sunt sute dispăruți forțat,
în ciuda riscului de a fi arestat și torturat până la moarte, pe
un zid apare un graffiti: ”Vrem ca deținuții să fie liberi”.

Asociația Familii pentru Libertate organizează un

protest pe 23 noiembrie la Berlin la care participă 24
activiști membri. Unii conduc distanțe lungi pentru a
participa. Își amintesc de Autobuzul Libertății și cele patru
orașe din Europa vizitate de el. Vorbesc despre activitățile
grupului din nord-vestul Siriei, Turcia, Liban și Marea
Britanie. La sfârșit ridică pozele celor dragi dispăruți, cu
lacrimi în ochi și un zâmbet pe buze.
Organizația Physicians for Human Rights în
raportul ”Singura mea crimă este că am fost doctor: cum
regimul sirian vizează lucrătorii din sănătate pentru arest,
detenție și tortură” prezintă mărturisiri ale cadrelor
medicale targetate de regimul sirian. Ali, un farmacist din
Hama mărturisește: ”Ai un spital aici. Aceasta te va trimite
la moarte”. Hassan, asistent medical din Homs își
amintește: ”Îmi aduc aminte că era dimineață. Lucram în
sala de urgențe schimbând bandajul unui pacient. Am simțit
o bătaie pe umărul meu. Am spus: ”un moment”. Îndată ce
am spus aceste cuvinte, am fost tras de umăr, mâinile mi-au
fost puse la spate și am fost izbit de un zid. Am fost
încătușat, legat la ochi și urcat într-un vehicul. Vehiculul
era plin și foarte zgomotos. Erau multe persoane care

102
strigau, întrebând unde sunt duși. Mai târziu, când am fost
eliberat, mi s-a spus că întregul personal medical a fost
arestat în acea zi.”
Noura Ghazi, avocată, activist pentru drepturile
omului și cofondatoare a Familii pentru Liberatate a apărut
alături de alte 13 femei în raportul Amnesty: ”Răspunsul la
putere, lupta împotriva discriminării și chemarea la acțiune
pentru a recunoaște și proteja femeile apărătoare ale
drepturilor omului”. Noura a spus către Amnesty: ”scopul
meu nu este doar pentru a apăra prizonierii și a-i ajuta să
obțină libertatea ori de a le schimba sentințele. Sunt
preocupată de fiecare detaliu al vieții lor de zi cu zi și de
lucrurile adânci care îi afectează pe ei și familiile lor. Vreau
ca ale lor cazuri să fie prezente nu doar în negocieri,
rapoarte ale drepturilor omului sau presă, dar și în istoria
Siriei, conștiința Siriei și a lumii întregi. Vreau ca
închisorile să fie instituții care reformează oamenii mai
curând decât îi pedepsesc. Vreau să închei tragedia
prizonieratului politic și să creez un sistem de justiție
corect.” Solidaritatea cu alte femei din organizație au ajutat-
o să continue: ”Familii pentru Libertate m-a ajutat să
continui după ce soțul meu a fost executat. Simt că aceste
cazuri ale oricăror prizonieri sunt și ale mele și este
responsabilitatea mea să lupt pentru ei… credința în ce fac
este cea care mă ajută să continui în fiecare zi, întărindu-mi
determinarea de a-mi urma cariera prin a avea de-a face cu
condițiile îngrozitoare din jurul meu”.
Human Rights Watch face un raport despre cei răpiți
de Statul Islamic, peste 8.300 de persoane pentru care se
așteaptă încă răspunsuri. Raportul conține 27 de cazuri de
răpire. ”Vrem să avem răspunsuri și Statul Islamic le poate
avea”, spune Ensaf Nasr, membră a Familii pentru

103
Libertate. Soțul lui Ensaf a fost răpit în 2014 de Statul
Islamic din spitalul din Deir Ezzor unde făcea voluntariat.
Ensaf ne mărturisește: ”de ani încerc să caut informații
despre soarta soțului meu. A dispărut în 2014 și de atunci
nu am mai auzit nimic despre soarta lui. Nimeni nu se
gândește la cei răpiți de Statul Islamic, ei par să fie uitați.
Totuși, încă așteptăm răspunsuri despre soarta lor. Găsirea
celor răpiți de Statul Islamic ar trebui să fie o prioritate
pentru coaliție.”
În contextul infecției cu coronavirus, deși statul
sirian nu recunoaște niciun caz de îmbolnăvire, Familii
pentru Libertate face un apel la ONU pentru acces medical
la închisori (unde deținuții dorm pe rând că nu au spațiu să
se întindă și au condiții atât de proaste că fac tuberculoză,
râie și alte boli).
Omar Alshogre este un deținut activist care a
petrecut trei ani în detenție, sub tortură. Pe 10 martie Omar
a susținut un discurs povestindu-și experiența sa de deținut
la Comitetul pentru Relații Externe al Senatului American.
Nu înțelegea de ce e torturat și avea doar 17 ani. Credea că
poliția trebuie să fie ceva care te protejează. Tatăl lui a fost
ofițer de poliție, care îl proteja și credea că și polițiștii
ceilalți trebuie să protejeze. A fost torturat și i s-au smuls
unghiile pentru a face o falsă confesiune. Avea doar 17 ani
când și-a dorit să moară. A avut parte de false execuții când
a crezut că moare. Mama lui a dat șpagă pentru a-l elibera.
Oamenii din Siria sunt obișnuiți cu durerea. Ce e mai rea
este frica, frica de arestare sau de bombardamente sau de
foamete. Nu tortura este cea mai rea ci așteptarea torturii.

Mariam Alhallak, directoare a Asociației Familiilor

Caesar, al cărui băiat a fost torturat până la moarte în

104
închisoare (pentru că a fost medic și e unul dintre cei 3327
medici dispăruți) și Fadwa Mahmoud, membră fondatoare
a Familii pentru Libertate, fostă deținută și ea, al cărui soț
și băiat au dispărut trimit un mesaj de ziua mamei, de unde
stau în izolare acasă la Berlin, unde sunt refugiate. Sunt
îngrijorate de soarta deținuților și de răspândirea
Coronavirusului printre ei. Mariam spune: ”sunt foarte
îngrijorată pentru soarta deținuților din centrele de detenție
unde nu este soare, aer proaspăt, nu e medicație adecvată,
mâncare sau haine. Închisorile reprezintă un teren perfect
pentru virusuri și boli și mi-e teamă că se răspândește
Coronavirus rapid. Astăzi simțim durerea mamelor siriene
care își au copiii departe de casă și trăiesc în nesiguranță și
teamă. Vrem ca toate mamele să-și alăture vocile cu ale
noastre și să ceară organizațiilor umanitare să primească
acces în închisorile siriene.” Fadwa spune: ”Teama mea
este pentru cei dragi care sunt deținuți arbitrar. Nu-mi pot
imagina dacă cineva din detenție ia coronavirus. Vorbim de
celule aglomerate și oameni care au fost torturați și au stat
fără mâncare potrivită pentru luni sau ani. Imunitatea lor e
slăbită. Mă gândesc la fiecare mamă care trece prin
momente dificile ca noi și cerem mamelor din toată lumea
să împărtășească mesajul nostru și să ceară libertate pentru
toți deținuții.” Totodată asociațiile pentru drepturile
deținuților, printre care Familii pentru Libertate și Asociația
Familiilor Caesar și RSDO (Rețeaua Siriană pentru
Drepturile Omului), alături de alte 40 de organizații,
semnează un memoriu privind îngrijorarea în legătură
izbucnirea epidemiei de coronavirus în închisori.
Semnăm și o petiție contra răspândirii coronaviru-
sului printre deținuți, lansată de Familii pentru Libertate, de
dr. Hala al-Ghawi, al cărei soț a fost arestat și torturat luni

105
la rând doar pentru că și-a îndeplinit rolul de medic și din a
cărei familie a fost arestat și fratele ei și cumnatul. ”Când
colegii mei din întreaga lume se luptă cu cea mai grea
pandemie din memoriile noastre, mă tem că virusul
coronavirus se va răspândi în celulele subpământene printre
deținuți. În jurul Siriei, sunt zeci de mii de deținuți care
trăiesc în celule mizere, fără ventilație. Sistemul imunitar
este distrus de tortura sistematică și tratamentul prost. O
izbucnire a pandemiei coronavirus în aceste condiții este o
oroare inimaginabilă.”, spune dr. Hala. Iar Fadwa mărtu-
risește: ”virusul e un dezastru care se poate întâmpla pentru
mii de deținuți și peste 100.000 dispăruți forțat sunt la risc,
mulți dintre ei în celule subterane și în centrele de detenție
ale regimului, unde se face rotație. Dorm pe rând pentru că
nu este suficient spațiu pentru a se întinde, deja sunt multe
boli din cauza condițiilor oribile, inclusiv tuberculoza.
Deținuții suferă de malnutriție și sunt torturați în mod
regulat. Doctorii și centrele medicale nu au acces la aceste
centre de detenție”.

Pe 24 martie RSDO face un raport potrivit căruia îi

ia regimului 325 de ani pentru a-i elibera pe cei 130.000
închiși. Sunt 665 cazuri de arest arbitrar, 116 de morți sub
tortură și 232 de eliberări de când a fost realizat decretul de
amnistie din septembrie 2019.
Pe 30 martie reprezentantul special la ONU pentru
Siria face un brief al Consiliului de Securitate spumând:
”fac un apel la eliberarea deținuților și celor dispăruți forțat.
Nu este un prim apel, dar având în vedere riscul de
coronavirus printre deținuți, acțiunea este urgentă”.
Activistul Omar Alshogre, fost deținut torturat în
închisoare spune: ”trebuie să continuăm să vorbim în nume-

106
le zecilor de mii încă aflați în închisorile din Siria și să
încheiem sistemul de detenție de genocid din Siria. Acești
deținuți care nu sunt numai numere, care nu sunt capabili să
lupte cu coronavirus singuri, au nevoie disperată de noi să
facem asta.”
Pe 7 mai face un raport HRW: ”În abis” despre victi-
mele Statului Islamic. A început când unul dintre membrii
Statului Islamic și-a dus computerul la reparat în 2014 la
Tal Abyad. Un brav lucrător a făcut un video șocant despre
cineva care arunca un trup într-o groapă. Așa a început
investigația HRW despre groapa comună la 85 de kilometri
nord de Raqqa. Statul Islamic a răpit mii de persoane între
2013 și 2019 și a făcut execuții în spații publice. Povești
despre groapa comună al-Hota au circulat, dar ”dacă puneai
întrebări, riscai să sfârșești și tu acolo”, spune un localnic.
Statul Islamic a plasat explozibili în jurul gropii pentru a
descuraja investigațiile, așa că HRW a trebuit să folosească
o dronă. Erau corpuri plutind pe apă. Multe întrebări rămân
despre al-Hota. Experții în medicină legală trebuie să vină
să se documenteze despre corpuri, să le identifice și să
vorbească cu familiile celor dispăruți. Familiile au nevoie
de răspunsuri și de oprirea violențelor.
Pe 17 mai, de ziua mea, încep greva foamei pentru
a primi cadou eliberarea celor dispăruți forțat în Siria și
justiție pentru ei. De fițe, cu limonade cu sirop de arțar.
Obișnuită să mă cac pe mine din orice, nu mă mai cac pe
mine că nu mai am ce. Iată mesajul de început de greva
foamei: ”Bună! Sunt Ileana Todoran din București. Încep
greva foamei de ziua mea pentru a primi cadou de ziua mea
eliberarea deținuților, a celor dispăruți forțat în Siria și
justiție pentru ei. Sunt peste 100.000 dispăruți forțat și peste
14.000 torturați până la moarte, cei mai mulți în închisorile

107
regimului, după Rețeaua Siriană pentru Drepturile Omului.
Stau în celule supraaglomerate și mizere și au o imunitate
slăbită în fața coronavirusului. În ”1984”, Orwell spunea:
”Stay human, not alive” (”să rămâneți umani, nu în viață”).
Este valabil pentru ”Căștile Albe”, profesorii și doctorii din
Siria. Eu spun: ”Stay human and alive”. ”Să rămâneți umani
și în viață. ”Je suis syrienne”.”
Pe 19 mai Familii pentru Libertate organizează un
webinar despre torturile din Siria, procesul din Germania al
unui torționar de treabă, drumul spre justiție și rolul
supraviețuitorilor. În Germania este judecat Anwar Raslan,
un colonel de securitate care are peste 4.000 de victime și
peste 50 de decese din cauza torturii. Vorbesc Andreas
Schüller, directorul programului pentru crime interna-
ționale și tragere la răspundere de la Centrul European
pentru Drepturi Constituționale și ale Omului, Anwar Al-
Bunni, supraviețuitor al torturilor, avocat pentru drepturile
omului și directorul Centrului pentru Cercetări și Studii
Legale și Wafa Moustafa, activistă și jurnalistă membră a
Familii pentru Libertate, o persoană căreia i-a dispărut tatăl
în închisoare. Coordonatorul panelului este Bente Scheller,
directorul Diviziei pentru Orientul Mijlociu și Africa de
Nord, Heinrich Böll Stiftung.
Pe 31 mai închei greva foamei, dar nu și lupta mea.
Iată mesajul de sfârșit de greva foamei: ”Bună! Sunt Ileana
Todoran din București. Opresc greva foamei, dar nu și lupta
mea. Arestările continuă în Siria. Două luni de la decretul
de amnistie, regimul a eliberat numai 96 din peste 130.000
și a arestat 113 după Rețeaua Siriană pentru Drepturile
Omului. 30 persoane au fost torturate până la moarte. Sper
că cei dispăruți forțat vor fi liberi și va fi justiție pentru ei.
“Stay human and alive” (”să rămâneți umani și în viață”) și

108
“Je suis syrienne encore””. Wafa Moustafa de la Familii
pentru Libertate protestează pentru eliberarea tatălui ei la
procesul din Germania al torționarului de treabă Anwar
Raslan.”Suntem aici în fața primului proces al torturii de
stat în Germania. Am adus fotografiile victimelor care au
dispărut, lipsesc sau au fost ucise de regim. Stăm în fața
curții. Aici e primul proces al torturii de stat în Siria în
Koblenz, Germania. Peste 4000 de victime și peste 50 de
decese. Justiția din Siria nu va fi obținută până când
victimele o vor primi. Sunt o membră de familie.” Se teme
și de coronavirus. ”Procesul e un prim pas pentru tragerea
la răspundere, dar justiție nu va fi până când deținuții nu vor
fi eliberați și cei în funcții înalte nu primesc mandate de
arestare. Oamenii sunt încă arestați și torturați. Nu trebuie
să așteptăm până sunt uciși de coronavirus sau tortură
pentru a începe să căutăm justiția. Fotografiile celor dragi
care ne stau alături, pentru care ne e dor de fiecare zi de
naștere și fiecare moment de familie, sunt cele care răspund
la proces. Voi continua campania până ce tatăl meu va sta
lângă mine și va fi în stare să vorbească de justiție”.
”Fotografiile cu fețele celor iubiți care ne stau în față care
lipsesc în zilele noastre, la fiecare masă la care stăm, la
fiecare zi de naștere și la fiecare moment pe care l-am
petrecut împreună ca familie. Lucrul pe care îl fac astăzi
este lucrul cel mai apropiat de care e necesară prezența lor
la proces. Voi continua să cer libertate și justiție pentru cei
dragi și pentru toți deținuții / cei dispăruți forțat în Siria
până când vor sta cu noi și vor vorbi de justiție ei înșiși”.

Se face un seminar online și cu cei răpiți de Statul

Islamic cu Salma Amer, consultant la Centrul Sirian pentru
Justiție și Tragere la Răspundere, Mahmoud al-Mamar,

109
președintele asociației familiei cu cei răpiți de Statul
Islamic, Mohamed al-Abdullah, președinte la Centrul Sirian
pentru Justiție și Tragere la Răspundere.
Un grup de asociații pentru drepturile omului,
printre care Asociația Familiilor Caesar și Familii pentru
Libertate, face un memoriu în legătură cu arestarea a 8
femei în Afrin. Pe 29 mai 2020 a fost transmis pe internet
un material din centrele de comandă Armata Națională
Siriană condusă de turci și Armata Siriană coordonată de
turci în Afrin, în timpul unui moment de pătrundere a
oamenilor înarmați. Opt femei au fost arestate împreună cu
un copil. 506 de persoane au fost arestate în 2019 în Afrin
printre care 15 femei. Organizațiile cer: detectarea locației
și a identității femeilor arestate și eliberarea lor; o
investigație privind motivele detenției și condițiile detenției
din perioada de detenție în care sunt responsabili; eliberarea
imediată a tuturor deținuților din facțiunile militare, în
special a femeilor și copiilor și tragerea la răspundere a
celor vinovați; încheierea cazurilor de detenție fără proces;
permiterea organizațiilor neutre să aibă acces în centrele de
detenție pentru a vedea condițiile de detenție ale deținuților,
în special femeile; explicarea și clarificarea motivelor
legale pentru care arestările se fac și utilizarea unui limbaj
clar și ușor de înțeles pentru toate persoanele din Afrin.
Avocata Noura Ghazi, membră a Familii pentru
Libertate vorbește în fața Consiliului de INsecuritate O,NU
(united nothings): ”Cererile noastre sunt simple și clare în
fața lumii, noi ca sirieni vrem să se aplice legea și să fie tras
la răspundere cine violează legea și suntem făcuți trădători
pentru ceea ce cerem. Să fim subiecții injustiției și tiraniei
astfel încât să nu ne numim trădători? Nu sunt trădător,
aparțin Siriei, oamenilor și statului, ca alți sirieni, statului

110
unde regimul violează legea cu puterile legislative,
justițiare și executive, statului definit de constituție. Ca
oameni, țară și autoritate, cum pot să fiu împotriva țării
mele, cred că din cauza iubirii mele pentru statul sirian,
sistemul în care autoritățile au jefuit independența și au
supus oamenii și țara. Suntem un popor care crește,
protejează și apără națiunea împotriva unui sistem care
jefuiește țara în fiecare zi. Iertați-mă, nu mă pot opri să nu
amintesc protestul din Sweida din sudul țării și arestarea a
10 activiști, iar aceștia aparțin unei minorități pe care
regimul spune că o protejează, dar nu o face. Îi acuză că
sunt teroriști și știe de ce.”
Marc Nelson, un artist american, desenează în
fiecare zi (până la căderea regimului) câte o imagine după
fiecare fotografie din colecția de animale și legume
putrezite făcută de fotograful militar disident ”Caesar” care
a fotografiat zeci de mii de imagini ale torturii (persoane
torturate până la moarte, 55.000 de fotografii) cu riscul de
a ajunge și el un animal sau o legumă putrezită.
Apropo de ”Caesar” acesta a părăsit Siria în august
2013 și în 2015 Asociația Siriană pentru Dispăruți și
Deținuți a început să publice fotografiile. La începutul
acestui an (2020), au apărut noi fotografii. Cu câteva zile în
urmă, site-ul Zaman al-Asl arată că sunt noi fotografii. Dar
de fapt nu sunt fotografii noi ci care aparțin acelor victime
ale torturii până în august 2013. Asociația Familiilor Caesar
ține evidența fotografiilor.
Asociația Mișcarea pentru Libertate invită oamenii
să pună la dispoziție fotografiile deținuților la Berlin, la
Koblenz unde este primul proces al crimelor împotriva
umanității din Siria. Trebuie acordul familiei pentru
publicarea fotografiilor. Acestea trebuie să aibă atașat

111
numele, vârsta, data, locul și destinația arestului (dacă sunt
disponibile), mențiunea conexiunii.
Familiile din Sweida participă la demonstrații
pentru a-i elibera pe cei arestați la protestele anti-regim din
oraș: ”Îmi vreau fratele, ne vrem toți tinerii”.
Pe 26 iunie, de Ziua Internațională de Suport al
Victimelor Torturii, Amneh Khoulani, de la Familii pentru
Libertate împreună cu activiști și juriști vorbește despre
situația victimelor torturii și impactul asupra supravie-
țuitorilor, deținuților și familiilor lor. ”Avem nevoie de
două revoluții, una împotriva tiraniei și revoluția împotriva
principiilor sociale și dificultățile asociate cu ele.” ”Viața
pe care o trăim este o jumătate de viață, crima asupra a trei
frați ai mei uciși sub tortură cere libertate și democrație
pentru sute de mii de sirieni. Suntem ca o familie distrusă,
trăim pe jumătate pentru că jumătate din familie este dusă
și astfel trăim”.
La conferința de la Bruxelles, Familii pentru
Libertate și alte asociații precum Asociația Deținuților și
Dispăruților din Închisoarea Saydnaya, Asociația Fami-
liilor Caesar și TA’AFI, adresează un memoriu despre
deținuți și soarta lor. În acest an, ne împărtășim experiența
oneroasă, care este în același timp dură și inspiratoare. În
ultimele luni, am împărtășit izolarea, teama, anticipare,
pierdere și probabil speranță din cauza coronavirusului.
Dificultățile pe care le-ați trăit sunt asemănătoare cu
dificultățile pe care le-am împărtășit noi în nouă ani de
revoluție și război, așteptând eliberarea celor dragi. Am
petrecut ani îngrijorându-ne de cei dispăruți, griji pentru
siguranța lor, teamă pentru viața lor, un sentiment de
pierdere că au fost luați de lângă noi. Am petrecut ani
întrebându-ne: ”Unde sunt?” Dacă voi vă ocupați cu

112
măsurile anti-coronavirusului, cei dragi stau în celule
mizere, neventilate, aglomerate, sub tortură, fără mâncare,
apă, fără medicamente sau condiții de igienă. Sunt
vulnerabili și nu s-au luat măsuri anti-coronavirusului.
Dezvăluirea sorții celor dispăruți forțat trebuie să fie o
prioritate pentru ONU, chiar dacă e greu să ne uităm la
fotografiile victimelor torturii făcute de ”Caesar”. Vă
scriem la această conferință pentru că nu e doar una
umanitară, ci și una care se gândește la viitorul Siriei și prin
aceasta caută să dezvăluie soarta celor dragi și să-i
elibereze.
Demonstrația Muților este realizată la Koblenz,
Germania, acolo unde este procesul torționarului Anwar
Raslan. Peste 50 de manechine îmbrăcate cu hainele
activiștilor sirieni stau mărturie a dorinței de justiție.
Protestul aduce aminte de demonstrațiile din 2011 și de
supraviețuitorii detenției care urmăresc procesul din
Germania al torționarului. Artistul Khaled Barakeh,
realizatorul operei, mărturisește: ”Puterea artei rezidă în
abilitatea de a urmări poveștile personale și experiențele
pentru a le comunica. Sunt aici astăzi pentru a fi parte din
mișcarea pentru justiție care a început cu activiștii pașnici
în Siria și continuă cu diaspora. Astăzi în orașul mamei,
Sweida, sunt proteste anti-regim, care îmi dau speranță că
revoluția este o idee și ideile nu mor. Această operă de artă
intenționează să ducă vocile noastre către cei vinovați care
au încercat să închidă gurile noastre care au strigat pentru
libertate, demnitate și justiție, oricum mergem azi pe străzi
în mod liber.” Wafa Mustafa, de la Familii pentru Libertate,
spune: ”Înseamnă foarte mult că vedem artiștii că încearcă
în opera lor să recunoască puterea eroică a activiștilor
sirieni. În momentul în care am văzut opera, mi-am adus

113
aminte de demonstrațiile din 2011. Am retrăit frica că
forțele de securitate ne-ar putea aresta. Opera vorbește
fiecăruia dintre noi în mod diferit. Este important că artiștii
sirieni își utilizează creativitatea pentru a exprima și reflecta
cererile sirienilor de libertate, demnitate și pentru un stat al
lor.” Mariam al-Halak de la Asociația Familiilor Caesar
spune: ”Când am văzut instalația, am simțit realmente
prezența ei emoțională. Mi-a adus aminte de tineretul în
2011 care obișnuia același lucru, să organizeze
demonstrații, cântând și alergând să se adune din toate
părțile când auzeau că avea loc o demonstrație. Opera de
artă arată vocile amuțite ale tinerilor care erau reduse la
tăcere de cei la putere care i-au arestat pe cei dragi.” Fadwa
Mahmoud, de la Familii pentru Libertate spune: ”Îmi aduce
aminte de demonstrațiile din 2011, asta a fost prima
impresie când am văzut instalația. M-am întristat că acele
voci au fost amuțite. Îmi doresc ca aceste voci adevărate să
se audă din nou cerând libertate și justiție în Siria”.

Pe 2 iulie Familii pentru Libertate și Asociația

Familiilor Caesar protestează la Koblenz, în Germania unde
este procesul torționarului Anwar Raslan pentru libertatea
deținuților și justiție. Au 121 de fotografii ale celor dispăruți
forțat.
Pe 3 iulie la Koblenz, în Germania unde este
procesul torționarului Anwar Raslan, Familii pentru
Libertate și Asociația Familiilor Caesar protestează în
solidaritate cu victimele violenței sexuale din închisori.
Pe 3 iulie Wafa Mustafa de la Familii pentru
Libertate este intervievată de Karam Shoumali și Fritz
Streiff pentru episodul 10 din podacastul Ramura 251.
Wafa a vorbit de povestea ei și a tatălui ei arestat de regim,

114
influența absenței lui asupra ei și a familiei și a luptei ei
pentru el, toți deținuții și o Sirie liberă.
Mariam Alhallak, de la Asociația Familiilor Caesar
al cărei băiat a fost torturat până la moarte și recunoscut în
fotografiile lui ”Caesar” este în dialog cu Mary al-Barbar:,
propunând părinților celor dispăruți forțat să apeleze la
organizații pentru identificarea rudelor în pozele lui
”Caesar”: ”este dureros să-mi deschid mobilul în multe
dimineți și să găsesc fotografia fiului meu pentru că cineva
a vrut să o introducă. Cel puțin un link poate să aducă o
referință la conținut și să invite factorii să se uite la ea, cum
a făcut recent Asociația Siriană a Persoanelor Dispărute și
a Deținuților, dar această acțiune a fost făcută prea târziu
după ce fotografiile au fost publicate și distribuite și
asociația a contribuit la publicarea fotografiilor în 2015 și
acum ceva mai recent. Înțeleg nerăbdarea părinților de a
căuta. Este dureros și distrugător să trăiești cu false
speranțe. Aș vrea să rog oamenii să nu trateze fotografiile
Caesar ca un material de publicare așa cum este în prezent.
În loc de aceasta, să coopereze cu organizații credibile și
experimentate. Aceste organizații au legături și comunicare
care permit părinților să comunice cu ele și să-i ajute să
găsească informația fără a se răni prin intermediul pozelor.
Sunt mulți factori cu care se pot ajuta oamenii precum
oferirea informației, colaborare pentru recunoaștere și
eforturi de potrivire a datelor. Cer părinților să contacteze
agenții și asociații specializate, nu să se uite singuri în
fotografii”.
Mariam Alhallak de la Asociația Familiilor Caesar
al cărei băiat a fost torturat până la moarte și recunoscut în
fotografiile lui ”Caesar” dă un interviu la Aljumhuriya și
spune despre experiența ei: ”În Siria am petrecut un an și

115
cinci luni mergând zilnic la punctul de jurisdicție militară
pentru a încerca să aflu dacă băiatul meu e viu. Făceam asta
în fiecare zi și mă întâlneam cu alte cinzeci sau șaizeci de
mame preocupate de același lucru. Uneori erau soții sau tați
dar marea majoritate erau mame. Consumate de frică,
doreau să afle soarta copiilor lor. Am propus să ne grupăm
astfel încât vocea noastră colectivă să fie auzită. Au refuzat
categoric. Spuneau: ”am pierdut un fiu, nu vreau să mai
pierd altul” sau ”încă avem o casă, nu vreau să o pierdem și
pe ea””.
Pe 22 iulie e un webinar despre căutarea celor peste
100.000 dispăruți forțat. Regizoarea filmului premiat
”Ayouni”, Yasmin Fedda discută cu Noura Ghazi, avocat
pentru drepturile omului și activist la Familii pentru
Libertate (căreia i-a dispărut soțul la închisorile regimului
cu care s-a căsătorit la închisoare și care a fost executat) și
cu Amer Matar, fost deținut și realizatorul unei campanii
pentru fratele lui răpit de Statul Islamic. Discuția e prezidată
de Rula Asad, director executiv al Asociației Femeilor
Jurnaliste din Siria. Iată ce spune regizoarea filmului
”Ayouni”: ”M-am întâlnit și am filmat pe părintele Paulo
Dall’ Oglio la comunitatea sa monastică, unde a trăit din
1980. Când revoluția a început în 2011, părintele Paulo a
fost un mare suporter al cererii de libertate și demnitate. În
iulie 2013, părintele Paulo s-a dus la Raqqa pentru a negocia
eliberarea unor jurnaliști răpiți de Statul Islamic. Nu am mai
auzit de el de atunci. Am călătorit țară după țară să
întâlnesc oameni care îl știau pe Paulo. Asta m-a dus către
alții dintre cei 100.000 dispăruți la regim, Statul Islamic și
alte grupuri. Am întâlnit-o pe avocata pentru drepturile
omului Noura Ghazi Safadi, o sursă de inspirație și soția
activistului și dezvoltatorului de platforme de surse

116
deschise, Bassel Safadi Khartabil. Bassel a ajutat să se
găsească informații video pentru zonele sub blocadă. A fost
arestat de regim în Damasc în 2012. În 2017, Noura a aflat
că a fost executat la scurt timp după arestarea sa. În ultimii
6 ani, Noura și sora părintelui Paolo, Machi au avut
încredere în mine să îmi înfățișeze lupta lor pentru justiție
și speranța lor. Ayouni mi-a frânt inima, dar aceste femei
mi-au dat speranță.” Yasmin Fedda care a filmat timp de
șase ani documentarul, spune și: ”Pe drum am întâlnit mulți
oameni care mi-au spus că știu persoane dispărute forțat și
am realizat că nu sunt incidente întâmplătoare. Aceasta e
folosită ca o armă de război.”
Tot pe 22 iulie e un webinar despre cei dispăruți la
care participă Amina Khulani de la Familii pentru Libertate
(căreia i-au fost torturați până la moarte 3 frați de regim),
Mariam Alhallak de la Asociația Familiilor Caesar (al cărui
băiat a fost torturat până la moarte), Dr. Fadel al-Maghribi,
Directorul Comitetului Politic de Apărare a Deținuților.
Sesiunea e moderată de Dr. Abdulkarim Aqziz, Directorul
Consiliului Sirian Britanic.
Pe 23 iulie Wafa Mustafa de la Familii pentru
Libertate (căreia i-a dispărut tatăl la regim) vorbește la
Consiliul de Securitate ONU despre problema celor
dispăruți. Cere eliberarea tatălui ei și a tuturor celorlalți
deținuți cu atât mai mult că sunt vulnerabili la coronavirus.
De asemenea, cere justiție pentru cei dispăruți. Solicită să
ia măsuri imediate pentru eliberarea tuturor deținuților, în
special având în vedere izbucnirea coronavirusului și
informații despre situația lor și ce fac aceștia, oprirea
torturii și a relelor tratamente, lupta împotriva imunității și
pentru a-i trage la răspundere pe cei vinovați. ”Sunt Wafa
Mustafa, jurnalistă siriană, activist și membru al Familii

117
pentru Libertate, o mișcare ce luptă pentru eliberarea și
justiția pentru deținuți. 2579 zile de când Abi a fost arestat
și dispărut forțat la regimul sirian. Tatăl meu e un apărător
al drepturilor omului care a protestat împotriva injustiției și
opresiunii din țara noastră. Nu l-am mai văzut și nu l-am
mai întâlnit de când a dispărut în iulie 2013. Nimeni nu a
spus de ce e absent, nici unde e ținut.” ”Primesc multe
mesaje de la familii de deținuți zilnic, uneori cu zecile
zilnic, nu încetează să încerce să afle răspunsuri despre cei
dragi dispăruți. Mă întreb câți membri ai Consiliului de
Securitate pot spune că nu și-au abandonat responsabilitatea
de a proteja oamenii, să apere drepturile omului și să ajungă
la justiție”.
Familii pentru Libertate se opune arestărilor
arbitrare din Afrin. Acestea sunt făcute de Armata
Națională susținută de turci. Au dispărut 506 persoane în a
doua jumătate a lui 2019 și cel puțin 15 femei de la
începutul lui 2020. Tortura este răspândită ca la regim deși
rebelii spun că luptă împotriva ei. Se cer de asemenea
recompense pentru eliberarea celor dispăruți. Turcia
tolerează aceste abateri ale rebelilor.
Pe 29 august 2020 cei de la Campania Siria au
proiectat o uriașă închisoare pe zidul ambasadei Siriei din
Berlin și l-au pus pe mărețul și gloriosul conducător în
spatele gratiilor. În semn de justiție pentru cei peste 100.000
dispăruți la închisorile din Siria, în special la regim.
Familiile dispăruților și-au adus aminte de ultimele cuvinte
ale acestora înainte de dispariție.

118
 ***

În ce privește persoanele dispărute, familia îl caută

pe Mohammad Ali Sayegh, avocat cunoscut, membru al
comitetului constituțional abia creat, arestat de regim.
Acesta a fost deținut de o ramură de securitate cunoscută cu
legături cu Ministerul de Afaceri Externe, la granița dintre
Liban și Siria. Este aproape imposibil de înțeles cum vor
opera comitetele constituționale (însărcinate cu realizarea
unui draft de constituție) dacă membrii lor sunt arestați. Una
din membrele Familii pentru Libertate, Noura Ghazi, a
comentat: ”dacă ONU este incapabil să protejeze siguranța
membrilor unui asemenea comitet înalt, cum poate cineva
să aibă încredere în munca acestui comitet? Și cum poate
orice sirian să aibă încredere în însuși ONU? Domnul
Pedersen trebuie să ceară eliberarea imediată a domnului
Sayegh. Credibilitatea ONU depinde de asta”.
Familia l-a căutat pe Yousef al-Haj Ali, arestat de
regim și ucis sub tortură în 2014. Fetița lui Mawadda l-a
așteptat până la împlinirea vârstei de 10 ani, sperând că o să
vină. Iată mesajul ei: ”mi-e dor de tatăl meu, invidiez
prietenii care au tată și îmi doresc un tată care să mă
iubească și să mă protejeze. (…) A fost destinul meu,
prieteni, dar nimeni nu știe cu adevărat cât de mult sufăr
pentru că mi-am pierdut tatăl care ne proteja și ne oferea
tandrețe /tatăl meu nu a murit și că se va întoarce la noi în
siguranță. Ei bine, am devenit puternică după atâtea
suferințe și simt că tata mă urmărește din rai și că va fi
satisfăcut de mine. Familia mea ar fi arătat iubită și perfect
unită cu tata în ea”.

119
 Familia îl caută pe Mohammad Matar, răpit de
Statul Islamic pentru documentarea crimelor acestuia. La
moartea mărețului și gloriosului lider al Statului Islamic, al-
Baghdadi, activistul sirian Amer Matar, fratele lui
Mohammad, răpit de Statul Islamic în 2014 în Raqqa, ne
mărturisește: ”Un prieten m-a sunat dimineață devreme
să-mi spună că al-Baghdadi a fost ucis. M-am simțit bine
inițial de parcă o anumită justiție ar fi avut loc. În timp ce
auzeam discursul lui Trump despre muncă eroică a trupelor
americane, m-am gândit la fratele meu și la miile de sirieni
și irakieni care și-au pierdut viața luptând cu Statul Islamic
înainte ca Statele Unite să intervină. M-am gândit la
părinții mei. Nu îndrăzneam să-i sun să văd ce cred despre
știre. Partea cea mai rea a fost că în decurs de trei ore am
început să simt injustiția: acest om a fost dovedit mort prin
testare ADN. Cei mai mulți dintre noi cu cei dragi răpiți de
Statul Islamic, cei care au făcut totul pentru a lupta cu al-
Baghdadi și ce reprezenta el, nu putem spera nici o moarte
confirmată”.
Soția activistă la Campania Siria, Ensaf Nasr îl
caută pe soțul ei Fouad Ahmed el-Mohamed, voluntar la un
spital, răpit de Statul Islamic. Nu mai știe nimic de el. Ensaf
ne mărturisește: ”Trump a spus că probe vitale au fost
colectate din locația unde se ascundea al-Baghdadi. Noi ca
familii trebuie să știm dacă e ceva în legătură cu dispariția
rudelor noastre. Sunt profund îngrijorată că am fost
abandonată în ce privește găsirea răspunsurilor, dar avem
nevoie de munca experților în cadavre pentru a ne găsi
membrii familiei și pentru a aduna probe care să-i ducă pe
luptătorii Statului Islamic în justiție”.
Familia l-a căutat pe Mohamed Samir Hussein,
arestat de regim, până a aflat că a fost torturat până la

120
moarte. Samir a fost arestat în ciuda reconcilierii cu
regimul, ceea ce promitea siguranță.
Familia l-a căutat pe Ayham până a aflat că a fost
torturat până la moarte în 2012. Mama lui spune: ”Ayham
era bucuria casei și a familiei. Era un băiat frumos și liniștit
și un student devotat la stomatologie. Avea multe hobby-
uri: iubea să meargă la gimnastică cu frații lui și era foarte
talentat la origami”. Ayham a participat la proteste, cântând
și strigând pentru libertate. Ochii îi străluceau. Mama, deși
îngrijorată, l-a ajutat să coasă un buzunar secret în care să
ascundă pancartele în rucsac. A devenit membru al
Centrului Sirian pentru Media și Libertate de Expresie. A
fost arestat în februarie 2012 și ținut 86 de zile. La eliberare,
deși fusese torturat, zâmbea, sperând că revoluția va
învinge. A continuat studiul la master în timp ce documenta
abuzurile regimului. A participat și la câteva workshopuri
în Liban. A fost arestat din nou pe 5 noiembrie 2012. A fost
torturat iar brutal (unghii smulse, urechile înțepate, capul
lovit cu un baston). Și-a pierdut cunoștința. Era la Ramura
Militară 215. Cineva dintre deținuți, a vrut să-l ducă la
spital, dar gardianul i-a spus: ”Când moare, cheamă-mă”.
Pe 11 noiembrie 2012, a murit, fără să-i acorde nimeni
ajutor.
Familia îi caută pe cei patru activiști de la ”Douma
4 ” din Douma, Ghouta de Est: Samira al-Khalil, Razan
Zaitouneh, Wael Hammadeh, și Nazem Hammadi, răpiți de
Jaish al-Islam în 2013. După ce regimul a preluat controlul
în Ghouta de Est, se presupune că i-a preluat și pe cei
dispăruți. Soțul Samirei, Yassin, scriitor și fost dizident și
el, ne mărturisește: ”Sunt 6 ani de când soția mea, Samira
al-Khalil a fost răpită și făcută să dispară de Jaish al-Islam,
împreună cu Razan Zaitouneh, Wael Hammadeh, și Nazem

121
Hammadi. Am încercat în van să aflu despre soarta iubitei
mele soții și despre prietenii ei. Sunt scriitor, însă cuvintele
s-au dovedit ineficiente să-i ajute, deși sper că munca mea
a continuat eforturile lor pentru justiție și libertate. Cei patru
ne aduc aminte de lupta împotriva unui regim care face
genocid, care a condus țara cu torturi și masacre timp de
jumătate de secol și de un islamism nihilist brutal care i-a
răpit pe cei patru și pe mulți revoluționari. În ciuda
abundenței probelor, Jaish al-Islam, facțiunea salafistă ce
bănuim că i-a luat, neagă responsabilitatea. În 2018,
închisorile și sediile lor, care puteau conține informații
vitale, au revenit sub controlul regimului. Ne temem că ar
putea fi deținuți de regim. Samira, Razan, Wael și Nazem
au fost răpiți pentru că erau revoluționari independenți,
activi în ajutarea populației locale aflată sub blocadă,
bombardamente și foamete și pentru documentarea
crimelor comise de regim și de alții. Și-au dedicat viața
luptei poporului sirian pentru a avea propria politică și viață
”. Îi e dor de Samira, i-a scris scrisori de dragoste și
cumpără pentru ea lucrușoare din fiecare oraș pe care îl
vizitează. Iată un fragment din scrisoarea a noua: ”Am un
vis, Sammour. Un vis că îți aud vocea curând, că te văd și
ne întoarcem la viața care a fost întreruptă. (…) Visul meu
e că tu vii afară, în lumină, respiri aerul proaspăt și depășim
povara anilor grei de absență, mergem împreună și vorbim
și trăim ”Viața ca viață””. Samira e activistă pentru
drepturile omului și veche disidentă. A mai fost arestată
între 1987 și 1991 pentru activismul ei. A lucrat cu familiile
deținuților și a scris despre detenție. S-a mutat în Douma în
2013 unde a scris despre blocadă și a încercat să ajute
femeile să se autosusțină financiar. Și-a publicat în 2016
jurnalele despre blocadă: ”Jurnalul blocadei din 2013”.

122
Razan e avocat și a apărat prizonierii politici din 2001. Când
a început revoluția în 2011, a fondat Comitetele de
Coordonare Locală pentru a coordona actorii locali în
orașele din Siria. A stabilit totodată Centrul de
Documentare a Violărilor, un centru de monitorizare și a
primit numeroase premii pentru activismul său. Nazem este
poet, activist și apărător al drepturilor prizonierilor politici.
A fost cofondator al Comitetelor de Coordonare Locală și a
oferit suport umanitar victimelor blocadei. Wael este
activist pentru drepturile omului care a fost arestat de regim
la începutul lui 2011. Este cofondator al Comitetelor de
Coordonare Locală și al Centrului de Documentare a
Violărilor. S-a ocupat și de acordarea asistenței umanitare
din timpul blocadei. Wael este soțul lui Razan. Semnăm și
o petiție de la Campania Siria către ONU pentru găsirea și
eliberarea lor.
Familia l-a căutat pe activistul Amjad din Madaya,
Ghouta, arestat de jihadiștii de la Hayat Tahrir al Shan
(HTS) în Idlib și ținut timp de doi ani, până este eliberat pe
12 noiembrie 2019. Prietenul său cel mai bun, Hussam
Mahmoud spune; ”Imediat după ce a fost eliberat, a
împrumutat un telefon și m-a contactat: ”Sunt afară. Sunt
liber. Unde mă duc?” Nu-mi pot descrie sentimentele din
acest moment. Am vorbit cu toți pe care îi știu în Idlib să
meargă să-l vadă, am sunat-o pe mama lui și pe sora lui să
le spun vestea cea mare și au vorbit cu el minute în șir.
Amjad și cu mine suntem cei mai buni prieteni de când ne
știm din Madaya. Am fost amândoi arestați de HTS în Idlib
cu doi ani în urmă după ce am fost dislocați din Madaya în
Idlib. Eu am fost eliberat după șase luni, dar Amjad a rămas
în detenție până acum. Fiecare îl știa pe Amjad pentru
activismul lui și jurnalismul de cetățean din Madaya. Am

123
lucrat împreună pentru a documenta violările produse de
regim și Hezbollah în Madaya, în special când Madaya era
sub blocadă între 2015 și 2017. Blocada a făcut să ne
refugiem forțat în Idlib. Amjad a făcut o muncă importantă
pentru comunitate. A lucrat în media, societatea civilă și
asistența umanitară. Avea o idee de proiect când a ajuns în
Idlib: să creeze un centru de advocacy pentru cei dislocați
forțat și să ceară dreptul de a se întoarce. Dar a fost arestat
înainte ca ideea să prindă viață.”
Sora Maisa Saleh activistă, jurnalistă și voluntar
umanitar, membră a Coaliției Familiilor celor Răpiți de
Statul Islamic o caută pe sora ei, Samar , în vârstă de 31 de
ani, răpită de Statul Islamic. Crede că doar atunci când va fi
făcută justiție va fi câștigat războiul împotriva Statului
Islamic.”Sora mea și cea mai bună prietenă a mea, Samar,
în vârstă de 31 de ani este unul din cei dispăruți. Era în Cairo
studiind pentru masterul în arheologie în 2011 când
revoluțiile au izbucnit în Orientul Apropiat, inclusiv în țara
noastră în Siria. Ca un student plin de energie care crede în
drepturile omului, a folosit fiecare pauză de la școală pentru
a se întoarce acasă. A ajutat la organizarea protestelor
împotriva regimului și s-a oferit voluntar pentru a lucra cu
cei dislocați care se duceau la Alep , în timp ce lupta între
regim și rebeli se intensifica. În august 2013, se plimba
împreună cu logodnicul și mama ei în orașul Atarib de
baștină din nord-vest, când patru oameni mascați au tras-o
în mașină. Mai târziu, răpitorii ei au folosit telefonul ei
pentru a se conecta pe rețelele sociale și ne-au spus că sunt
de la Statul Islamic și ne-au amenințat că și noi vom
împărtăși aceeași soartă. Credem că Samar, la fel ca mulți
alții, a fost targetată pentru lupta pentru drepturile omului și
pentru libertăți într-o zonă în care era Statul Islamic activ.

124
Mi s-au negat oportunitățile de a umbla, mânca, discuta și
râde cu sora mea, timp de mai mult de 6 ani, dar refuz să mi
se nege dreptul de a mi se oferi justiție în ce privește răpirea
ei. Vreau ca cei care au răpit-o pe sora mea să meargă la un
proces și să răspundă pentru ce i-au făcut surorii mele. Cred
că doar atunci când vom avea justiție în ce privește Statul
Islamic, putem spune că războiul împotriva Statului Islamic
e câștigat”.
Yasmine Shurbaji din Daraya, membră a Familii
pentru Libertate l-a căutat pe tatăl ei și pe fratele ei, arestați
de regim. A aflat în 2018 că tatăl ei a fost torturat până la
moarte de regim. A murit pe 15 ianuarie 2013 împreună cu
alți opt activiști din Daraya. Fratele ei este încă dispărut,
fără nicio știre de la el. Iată ce ne mărturisește Yasmine: ”o
mică pasăre a căzut în fața noastră și nu mai putea să-și
miște aripile. Sora mea mai mică Rehan a ridicat-o și s-a
uitat ce e în neregulă cu ea. S-a uitat la mine tristă și a spus:
ce putem face cu această mică pasăre? Am hotărât să ducem
pasărea la veterinar, am pus-o într-o cutie și am pus un mic
trandafir lângă ea ca să înveselim atmosfera. Pe drum spre
veterinar, mă gândeam la fratele meu Inas și la ceilalți
deținuți. Cine va veni alături de ei, pentru a-i ajuta cu
singurătatea, durerea și tristețea? M-am rugat ca în cele mai
negre momente și cele mai rele locuri, deținuții să
primească o anumită bunătate și ajutor. Deodată, pasărea a
zburat din cutie. Am fost atât de fericiți, săream ca niște
copii, oamenii ne puteau considera nebuni. În acel moment,
am simțit cum inima mea bătea repede, am simțit că era un
semn că fratele meu va fi liber curând și va zbura ca acea
pasăre liber și că ochii noștri vor fi înlăcrimați de fericire și
vor celebra momentul. Nu avem altă speranță decât semnele

125
universului și speranța noastră interioară așteptând ca
momentul să devină realitate.”
Familia a căutat-o pe Nibal Zaitouna, activist,
profesor și poetă, dispărută în închisorile regimului în 2013,
până când a fost eliberată. Își amintește de lipsa îngrijirilor
de bază din închisoare. „Am suferit întotdeauna de dureri
de cap severe. De multe ori în detenție am cerut gărzilor
calmante, dar râdeau de mine de parcă le-ași fi spus o
glumă. Încă nu eram în stare proastă comparativ cu deținuții
obligați să stea în celule întunecate, umede, la distanță un
metru de altul. Dar toți sirienii deținuți nu vor primi
niciodată o medicație de bază. O dată un gardian a venit cu
pastile de diaree distribuindu-le în celule. I-am spus că am
nevoie de un calmant, că sufăr și a spus ”asta am, indiferent
dacă ai nevoie sau nu. Poate că în următoarele zile, voi avea
calmante. Am petrecut patru luni în suferință așteptând un
calmant și nu a venit. Chiar și cei care erau în stare critică
erau lăsați fără îngrijire. Mă gândesc la posibilitatea de a
răspândi coronavirusul cu teamă. Încă nu vreau să mă
gândesc ce ar însemna asta. Vă rog uniți-vă vocile cu cele
ale Familiilor pentru Libertate și semnați petiția pentru a
elibera deținuții și a-i proteja de coronavirus.”
Fata Raneen Matouk îl caută pe avocatul pentru
drepturile omului, Khalil Matouk, arestat în 2012 de regim.
”Era caracterizat de un zâmbet cald, optimist și plăcut. Îmi
amintesc de acest zâmbet când comuniștii l-au acuzat de
angajament față de vest și l-au acuzat de blasfemie și
regimul l-a acuzat de susținerea terorismului și au acuzat
teroristul teroriștilor. Un politician l-a acuzat că e neutru și
griul de intoleranță revoluționară, dar adevărul e că erai tată
aventurier, amuzant, provocator, încântător, grijuliu,
pasionat, real, omul potrivit la timpul nepotrivit. Dacă ar fi

126
știut ce ar fi de știut. Pentru a-mi aduce aminte de acel
zâmbet ciudat, mi se părea în fiecare dimineață că lumea
astăzi e o farsă.”
Familia a căutat-o pe Maejda Khoury, activistă și
lucrător umanitar, arestată de regim în 2013 pentru oferirea
de ajutoare zonelor sub blocadă și persoanelor dislocate
până când a fost eliberată. O femeie bolnavă a stat cu ea,
fără a i se oferi tratament. Unul dintre gardieni i-a dat apă
cu puțin oțet pentru a-i reduce febra, dar când a fost prins a
primit 15 zile de arest. Apoi a fost adusă în celula sa, iar
femeia bolnavă a fost lăsată în altă celulă fără tratament. În
unele locuri deținuții aveau diaree severă, dar nu erau lăsați
la baie pentru că investigațiile și torturile aveau loc în fața
băii. După două zile de diaree, le-au dat medicamente, dar
unele nu au răspuns la tratament. A întâlnit și o femeie care
avea cancer. A suferit multe episoade de durere, fără a primi
niciun fel de analgezice. Era și o femeie care suferea de
convulsii și a leșinat de câteva ori. A fost dusă o dată la
spital, dar luată repede de acolo pentru că au zis că se
preface. A suferit apoi un atac cardiac.
O fată de la Familii pentru Libertate, Wafa
Moustafa, își dedică diploma de absolvire tatălui ei pe care
îl caută a 2482 de zile. ”2482 zile. Cu câteva ore în urmă
am primit diploma de absolvire de la colegiu. În momentul
în care am citit-o, am făcut tot ce e omenește posibil, nu mă
gândesc la povestea ei. Și este după ore, am scris asta și
parcă am scris povestea altcuiva. Nu știu cum să cred că
persoana căreia îi scriu este tatăl meu. Sper că scrisoarea
mea de absolvire este un dar pentru tatăl meu, îi mulțumesc
pentru suport și ajutor, pentru discuțiile pe care nu le-am
avut, pentru timpul pe care nu l-am petrecut împreună,
pentru privirea de mândrie pe care nu am văzut-o în ochii

127
tăi. Toate momentele care sunt fericite în viață sunt
dureroase pentru mine și pentru cei care au pierdut pe
cineva. Mulțumesc tuturor persoanelor care au spus fie și
un cuvânt, mulțumesc pentru atenție și solidaritate. Parte
din dedicare: tatălui meu care nu știe că am absolvit
facultatea și care nu are nici o șansă să fie mândru de mine.
Iată diploma mea, tată, în al șaptelea an de pușcărie. Mamei
mele și surorii mele pentru dragostea lor și încurajarea lor.
Pentru Sana Yaz și echipa ”memorie creativă a revoluției
din Siria” pentru a ne introduce la noile moduri de
rezistență. Pentru familia mea și prietenii mei din țară și
diaspora și întreaga lume pentru încrederea lor în mine.
Pentru revoluția din Siria căreia îi datorez tot ce este uman
în mine. Pentru toți deținuții care au luptat și luptă pentru o
Sirie liberă de al-Assad și toți criminalii”
Mariam de opt ani întreabă de tatăl ei și îl caută deși
avea doar două luni când a fost arestat de regim. Mama ei
spune: ”Mariam mă întreabă multe de tatăl ei înainte de
culcare. Mariam are opt ani jumate și e singurul dintre copii
care nu-și cunoaște tatăl. Mariam avea două luni când a fost
arestat de regim. Și întotdeauna un răspuns de la frații ei de
15 ani și 13 ani cu un zâmbet și că tatăl lor era un om mare
care credea în schimbarea din țară și care construia clădiri
frumoase. Sunt în măsură să fie mândri și sunt mândri să
asculte și mai mult, soțul meu era un constructor și era
dedicat muncii sale. Și eu am fost la o școală științifică, îmi
iubesc munca și orașul. Numele meu e Mayassa și sunt
membră a mișcării Familii pentru Libertate în Idlib, o
mișcare ce luptă pentru eliberarea copiilor și fetelor din
Siria. În ultimii ani a trebuit să fiu mamă, tată, suport pentru
copii și hrănitorul copiilor mei, mă opresc în fiecare zi
pentru a completa, a fi puternică și a-i susține și a planta

128
semințele lucrurilor dulci pe care le Mohammed și cu mine
visam să le creștem. Copiii mă fac să mă duc la jobul de
profesor și bonă cu un zâmbet și intenția de a fi cu studenții
mei care sunt și ei pătrunși de ce li s-a întâmplat în ultimii
nouă ani. Am aflat acum cinci luni că Mohammed a murit
în arest și această veste a fost foarte grea pentru noi. Și apoi
orașul a fost supus unei campanii puternice și lucrul cel mai
greu a fost să știu că bombardamentele erau puternice, iar
copiii erau ținuți în îmbrățișarea mea.” Până la urmă a
trebuit să părăsească locuința unde erau toate memoriile,
inclusiv cu soțul ei, dar se gândește la mâncarea lui favorită
(inimioare prăjite).
Familia a căutat-o pe Taima arestată de regim până
a fost eliberată. A fost arestată pentru participarea la
proteste pașnice și ajutor umanitar celor din blocadă. Este
inginer și lucrează la o organizație medicală ca voluntar. Au
stat 10 persoane într-o celulă mizeră. ”Într-o zi mătușa a
fost expusă la ceva care i-a afectat ochiul din cauza
condițiilor proaste din celulă, situației proaste a sănătății,
umidității înalte și a păturilor putrede. Am crezut că e o
infecție minoră din cauza condițiilor proaste din detenție.
Dar, după câteva zile, a devenit mai rău și simțea o durere
foarte mare. Lucrurile se făcură mai rele și femeia a fost pe
punctul să-și piardă ochiul. A fost dusă la spitalul militar
601 unde a petrecut 15 zile, deși spitalul militar nu e dotat
corespunzător și nu ajută.” Până la urmă s-a însănătoșit.

Familia a căutat-o pe Bayan Rayhan, arestată de

regim în 2012 pentru participarea la proteste pașnice și
ajutarea celor aflați sub blocadă în Ghouta de Est până a fost
eliberată. Iată ce ne mărturisește: ”Ai făcut un duș? Ai mers
la baie în fiecare zi? Ce făceai în zilele de menstruație? Și

129
alte întrebări care le vin femeilor deținute din momentul
arestării. Eram în ramura 215 Kafr Sousa, cunoscută ca
Ramura Morții, la etajul 6 într-o cameră de 2 pe 2 metri. La
capătul celălalt erau toaletele pentru toți deținuții de la
etajul respectiv. Erau trei toalete care nu aveau nici cea mai
mică igienă, cu un singur bazin de spălat cu un robinet cu
apă. Eram lăsați la toalete de două ori pe zi doar pentru cinci
minute pentru toți prizonierii și eram nouă prizonieri.” Nu
se dădea ajutor medical pentru persoanele cu probleme
digestive. Făceau duș o dată la 10 zile. ”În ce privește
produsele de curățat, era doar un săpun produs de ministerul
apărării, un detergent prost. Când venea menstruația,
suferința începea cu multa durere ce nu primea medica-
mente în acest loc inuman. Pentru a face situația și mai rea,
nu existau tampoane pentru deținute. Doar role de bumbac
/ vată nesterile erau distribuite. Trebuia să le folosească în
timpul menstruației ceea ce era un coșmar pentru deținute.”
Wafa Moustafa, de la Familii pentru Libertate îl
caută pe tatăl ei deținut de regim de la vârsta de 51 de ani,
a numărat zilele și i-a trimis tatălui ei un mesaj de ziua lui:
”regimul îți lasă două opțiuni: să te afunzi într-un vortex de
memorii și durere și detalii până nu mai poți să-ți trăiești
viața și doi, să încerci să uiți astfel ca să-ți poți trăi viața,
încercând să eviți să cauți lucruri care te îndurerează. Multe
familii cu deținuți iau o cale de mijloc între aceste două
opțiuni, dar nu este ușor. Păstrez mostre din hainele tatălui
meu. Le ating în fiecare zi. Le miros, mă uit la mărimea lor.
Fac asta nu doar de dor și de tristețe răvășitoare, ci și din
disperare și din speranță, astfel încât să fiu sigură că am un
tată: acestea sunt hainele lui, aceasta e mărimea lui, acesta
e mirosul lui și acesta e gustul lui. Vocea tatălui meu, râsul
lui, felul în care merge, forma mâinilor lui sunt detalii de

130
care îmi aduc aminte în fiecare zi și aceasta e dureros și
dincolo de cuvinte. Încerc să rezist uitării pe care regimul
mi-a impus-o făcându-l să dispară pe tata. Am încercat să
fac asta prin memorie. Tatăl meu avea 51 de ani când a fost
deținut. 2.500 de zile în centrele de detenție. Și acum încă o
zi de naștere. Astăzi tata împlinește 58 de ani. La mulți ani,
tată frumos!”
Familia a căutat-o pe Rowalda Kanaan arestată de
regim pentru activismul său și munca de reporter la radio,
documentând situația umanitară din Siria, până când a fost
eliberată. Își amintește din detenție: ”o mică infecție urinară
poate conduce la moarte pentru deținutele din ramura
Mazzeh a securității. Gardienii ne lăsau la baie doar de două
ori pe zi și nu pentru mai mult de un minut. Cum aveam
deja probleme cu tractul urinar, am decis să nu beau apă
prea multă ca să nu am nevoie la baie, dar am ajuns să mă
deshidratez. Când am fost transferată către o celulă de grup,
eram inițial trei deținute care am împărțit două pachete de
șampon anti-păduchi, două pachete de tampoane și un
săpun o dată pe săptămână. Când am devenit 23 de deținute
în celulă, pachetele sanitare au rămas aceleași și ne
petreceam zilele încercând să scăpăm de păduchi. Pielea a
fost afectată de alergii și râie căci atunci când un deținut se
infecta îi infecta și pe ceilalți și trebuia să dormim aproape
unii de alții. Trebuia să dormim în ture pentru că celula era
prea mică ca să ne lase să dormim în același timp toate. La
ramura unde mă aflam am observat începutul unei umflături
în piept, i-am spus doctorului care venea o dată pe
săptămână și era empatic cu pacientele mai tinere. Mi-a
spus că umflătura e mică și să nu spun gardienilor ca să nu
mă trimită la spitalul 601 unde mi se putea întâmpla ceva
grav. În închisoare, indiferent de boli, dacă ceri doctorul

131
de două ori sau trei ori sau patru ori, dacă vine, îți va da
pilula roz fără efect indiferent de boli, dacă suferi de boală
de inimă sau de plămâni sau de vreo alergie. Nu e nicio
diferență. Ni se spunea că pilula roz e din Rusia și tratează
toate bolile. Poate tratează și coronavirusul acum”.
Familia a căutată pe Jumana Hassan arestată de
regim până când a fost eliberată. Iată ce povestește din
detenție: ”Despre ziua primului meu arest, 16 mai 2013, joi,
zi de vară, zi de post căci posteam joia și lunea. Venisem de
la farmacia unde lucram și dormeam. La 5 sau 6 două
mașini veniseră de la ramura 220, pline de articole. Eram
foarte speriată.” A auzit țipetele de tortură și a fost torturată
și ea. ”Nu vreau să știu că sunt un supraviețuitor și că în
fiecare zi e o șansă de supraviețuire, o nouă viață și o nouă
revoluție și ceva mai puțină frică și că memoria noastră de
supraviețuitori este dreptul nostru și încercările de a trăi cu
ea mai bine, recunoscător. Dorința mea cea mai scumpă este
ca toți deținuții să fie supraviețuitori și centrele de detenție
să fie goale cu excepția tiranilor.”
Ameenah îi caută pe unchii ei, verișorii, fratele și
tatăl ei arestați de regim. ”Unchiul meu a fost primul care a
dispărut. Într-o zi a avut loc un raid și a dispărut unchiul în
frig în picioarele goale și în pijama. Am încercat să oprim
forțele speciale venite să-l ia, dar am sfârșit noi bătuți. Era
doar începutul. Tata, fratele, alt unchi și mulți verișori au
fost arestați în pușcăriile regimului”. Mama ei nu mai face
mâncarea favorită a fratelui ei până vine el. Obișnuiau să
stea la masă cu toții, iar mama gătea excelent pentru toți.
”După șase ani încă nu știm nimic de ei, dar ca toate
familiile avem nevoie să știm ce s-a întâmplat cu ei. Pentru
mine acum salata tabbouleh este înspăimântătoare și
neplăcută. Este felul de mâncare favorit al fratelui meu care

132
e deținut de șase ani. Fratele ei, Muhammed spunea că
tabbouleh-ul mamei sale este cel mai bun din lume. Mama
spune însă că nu îl mai face până nu se întoarce băiatul ei”.

Yasmine Shurbaji îi caută pe tatăl și pe fratele ei

dispăruți de 9 ani în închisorile regimului. ”Sunt 9 Eid-uri
și 9 Ramadane fără tatăl meu și fratele meu făcuți să dispară
de regim. Ne întâlnim azi ca o familie incompletă, lipsindu-
ne toate detaliile vieții, împreună în zilele de Eid, ca atunci
când familia a decis să cumpere haine de Eid pentru cei șase
dintre noi sau când mergeam de Meedan să cumpărăm cele
mai bune produse de patiserie. Și într-o zi de Eid, când ne
trezeam emoționați că primim bani de Eid de la tatăl nostru.
Eid e o sărbătoare a mâncării și a sănătății. De fiecare Eid
obișnuiam să ne adunăm ca o familie și tata era responsabil
pentru barbecue de care era responsabil și care îi plăcea, dar
am început să nu mai mănânc barbecue de când au dispărut.
Fac tot posibilul să scap de memorii și mă întreb câte
evenimente ca ăsta vor continua să fie până când vom fi
reuniți. Nu sunt 9 Ramadane destul? Ne gândim la cei dragi
care stau în circumstanțe oribile în fiecare zi. Visul meu de
Eid este să le văd fețele din nou. În plus, pe lângă aceste
temeri s-a adăugat frica de coronavirus”. Cu gândul la cei
dragi, încearcă să-l convingă și reprezentantul ONU pentru
Siria, Geir Pederson pentru ca acesta să intervină și să-i
salveze pe cei dragi. A strâns peste 13.800 semnături pe
petiția Familii pentru Libertate pentru protejarea deținuților
de coronavirus și eliberarea lor. Dar nu a primit încă un
raport de la O,NU (united nothings), logic, nu?

Familia l-a căutat pe Majid Khulani arestat de regim

până a primit certificatul său de deces (pe 15 ianuarie 2013).

133
A fost arestat pentru proteste pașnice în 2011, pe 8 august,
în Daria. Amneh Khulani, sora lui, arestată și ea împreună
cu soțul ei, spune: ”gloria fratelui meu care a iubit culoarea
roșie și avea mereu ceva roșu, când a venit revoluția, a fost
din prima zi în primul rând cu întreaga activitate și să ofere
siguranță în activitate. Și roșul din hainele lui a devenit un
semn. Când am plecat din Daria, am vrut să poarte bluza lui
roșie și a fost din afara arestării și am fost tristă că nu a
putut să o poarte că nu am găsit-o (știți cum e să fii dislocat
de bombardamente). Gloria simte că sfârșitul vieții lui a fost
în rochia roșie a morții. Poate purta o bluză roșie că sufletul
e liber de închisoarea Saydnaya. Dumnezeu să binecuvân-
teze ziua în care ai fost arestat, ziua în care ai murit și ziua
în care ai venit viu!”
Meyasa Mohammad îl caută pe soțul ei Mohamed
arestat cu 8 ani și jumătate în urmă de regim. Meyasa e
activistă și profesoară și coordonatoare a grupului Familii
pentru Libertate din Idlib. Nu mai știe nimic de soțul ei de
atunci. Meyasa și alte rude ale deținuților au organizat o
pauză împotriva disparițiilor forțate și a detențiilor arbitrare
în Siria în orașul Bunch. În ciuda dislocării forțate a
familiilor din Idlib și a durerii față de pierderi, vocea
familiilor deținuților s-a simțit importantă și a adus și
speranță. Familiile au stat în fața zidului pictat de artistul
Abu Malik Shami pentru a cere libertate și justiție pentru
cei dragi dispăruți, cu atât mai mult că există pericolul
răspândirii coronavirusului printre deținuții cu o stare de
sănătate precară.
Lamis al-Khatib, activist și doctor în tabăra de la
Yarmouk l-a căutat pe soțul ei arestat în 2015 de regim până
a primit vestea decesului său în 2018. Își amintește de a 23-
a aniversare în 2013. ”Vă spun secretul aniversării celor 23

134
ani în 2013. În acea zi îmi aduc aminte de multe lucruri.
Soarele era protector. Așteptam în tabăra de la Yarmouk
întoarcerea ta și să-ți fac o surpriză. Deodată bariera s-a
lăsat și nimeni nu a fost lăsat să treacă. Multă lume aștepta
și lumea luase foc. Certurile au început la barieră, gloanțele
și vocea lunetistului nu se opreau, nu auzeam pentru prima
oară o împușcătură Qalibi. Mi-am pierdut viața, vreau să nu
pierd ziua ta de naștere și să fiu cu tine în ciuda tuturor. Știi
că nu eram obosită și nu te așteptam. Nu am menționat
multe. Să nu-ți fie dor de mine, să mă îmbrățișezi și să sufli
lumânările.”
Familia l-a căutat pe Riyad Olar Riyad Avlar arestat
de regim până a fost eliberat în 2017 după 21 de ani. Iată ce
spune Riyad: ”Securitatea regimului m-a dat securității
turcești de la graniță, mama care mă aștepta a tăiat strada,
m-a luat din mașina poliției, m-a îmbrățișat și a început să
mă miroasă, întâlnindu-ne după o absență de 21 de ani.
Când am fost predat familiei, familia s-a strâns în jurul meu,
erau unii care mă strigau unchi și mi-a fost greu să înțeleg
ce se întâmpla, pentru prima dată în viața mea nu am pus
mână în mână, așa că mersul meu a fost disfuncțional și am
simțit că trebuie să pun mâinile jos, în față sau în spate,
pentru a avea un echilibru al mersului, apoi mi-am scos
pantofii și am stat departe de părinți. M-au întrebat: ce faci?
Și le-am spus că mi-e dor de mizeria din pușcărie, zidurile
de ciment și ușile de fier și este un moment de emoție în
viața mea”.
Soția Amal al-Salamat, activistă și lucrător umanitar
îl caută pe soțul ei, Jihad Muhammad, activist, dispărut de
7 ani la regim. A fost arestat de regim în 2013 și de atunci
familia nu a mai auzit de el. Amal descrie cum trăiește după
ce soțul ei a dispărut. ”Țin o mică agendă în buzunar în care

135
îmi notez evenimentele care mi-au schimbat viața. Toate
datele sunt scrise cu albastru, cu excepția uneia care este
scrisă cu roșu. Spune: ”Sâmbătă, 10.08.2013, sâmbătă
neagră, a treia zi de Eid al-Fitr, între 1 și 2 p. m., Jihad a
fost arestat””
Sidra Ali Shahabi, de la Familii pentru Libertate îl
caută pe tatăl ei Ali Shahabi, activist dispărut în închisorile
regimului când avea doar 11 ani. Iată mesajul ei de ziua
internațională a celor dispăruți: ”Dispariția forțată era
înfricoșătoare. Am simțit că tatăl meu era mai mult decât
arestat. Aveam 11 ani și faptul că e ”deținut” înseamnă mai
mult decât ”închisoare”. Asta era mai înainte, l-am văzut în
spatele gratiilor. Dispariție forțată? Ce înseamnă? Ieri am
întrebat-o pe mama care a fost ultimul lucru pe care l-a auzit
de la tati, i-a spus să meargă la o mică plimbare și să se
întoarcă apoi acasă. Îmi aduc aminte că într-o zi când m-am
trezit, l-am găsit întorcându-se la Damasc. Când am deschis
Facebookul, am găsit o poză de-a tatălui meu și când am
văzut-o prima oară am fost foarte fericită. Câte zile am
văzut-o. Apoi am citit cine e acasă și cine lipsește. Acum
deschid Facebookul și aștept ca poza să-mi comunice: e
afară, s-a întors. Plâng că noi ne cerem deținuții. Plâng că
nu putem spune că ne vrem deținuții. De ce? De ce? Unde
e tatăl meu? De ce nu este cu mine? De ce nu sunt cu noi?
De ce nu putem să-i cerem? De ce nu putem să facem mai
mult de asta? În orice caz, voi continua să fac asta, este tot
ce pot să fac, vom continua să vorbim despre ei și vom
continua să vorbim despre asta. Și vom continua să spunem:
vrem deținuții, vreau un tată”

136
 ***

O veste bună este că la începutul lui 2020 va fi un

proces în Germania al celor responsabili pentru tortură în
Siria (peste 4.000 de victime). Cei vinovați sunt Anwar
Raslan și Eyad al-Gharib. Peste 4.000 de persoane au fost
torturate la serviciile secrete din al-Khatib între 2011 și
2012. Tortura a produs 58 de decese și au fost și cazuri de
violență sexuală. ”E un prim pas în lupta împotriva
impunității ca familiile și supraviețuitori”, spune Samar
Allouni, membră a Familii pentru Libertate. Soțul lui Samar
e veterinar, profesor la Facultatea Eufrat, arestat de regim
în decembrie 2014. ”Sunt mândră de tinerii și tinerele
siriene care, indiferent unde se află, sunt acei supravie-
țuitori care continuă lupta pentru justiție și tragere la
răspundere. Îmi dau speranță. Oficiul Federal al Poliției a
ascultat mărturii de la 14 martori, 7 din aceștia fiind
reclamanți în proces. Aceasta mă face să simt că deținuții
nu sunt uitați, că lupta noastră pentru o cauză nu e în van.
Dacă nu primim răspunsuri despre ce s-a întâmplat cu cei
dragi, cel puțin cei responsabili nu scapă fără pedeapsă.
Trăiesc în Turcia și știind că în țari și mai îndepărtate cei
care au torturat deținuți sunt aduși în fața justiției, mă face
să simt că lumea este un pas mai aproape de justiție”.
Altă victimă a detenției spune: ”chiar în acest
moment, sunt persoane ținute captive și torturate de regim”.
Mesajul pentru cei dispăruți forțat, abuzați și uciși este ”nu
sunteți uitați”.
Anwar al-Bunni, fost deținut torturat (care deține pe
corp și în suflet cicatricele din detenție) și președinte al
Centrului Sirian pentru Studii Legale, ne mărturisește

137
experiența sa din detenție și de efortul său de a strânge
mărturii: ”În 2006 am fost arestat și dus la ramura 251 și am
înțeles că ofițerul care trebuia să mă investigheze era Anwar
Raslan. În acel moment Anwar Raslan era șeful sectorului
de investigație. Am fost judecat cu o listă lungă de acuzații,
după aceea am fost deținut timp de cinci ani. Am stat la
Adra, închisoarea centrală până la sfârșitul lui mai 2011. În
2014 am venit în Germania și am văzut ultima persoană pe
care mă așteptam s-o văd la tabăra de refugiați, districtul
Marin din Berlin. Această persoană a fost Anwar Ruslan,
șeful ramurii 251 a serviciilor secrete, cunoscută ca ramura
Khatib. Astăzi nu precupețesc nici un efort pentru
susținerea cauzei pentru a obține justiție pentru mine și alți
supraviețuitori. Este doar începutul. Familia mea a făcut ani
de detenție. Fratele meu Akram a fost deținut în închisoarea
de distrugere, dni, pentru mai mult de 20 de ani. Fratele meu
Yusuf a fost deținut pentru mai mult de 15 ani în închisoarea
Maza, dni și distrus. Sora mea și cumnatul au fost la rândul
lor deținuți. Procesul din Germania transmite un mesaj
celor din Siria, care continuă să comită crime, că timpul
pentru a răspunde a venit. Cred că pot trece mai departe fără
a fi trași la răspundere, dar ceea prin ce au trecut familia
mea și alte familii din Siria trebuie să nu rămână fără
justiție”. ”Nu poate fi pace fără justiție, nici justiție fără
tragere la răspundere”.
Lilla, fata lui Anwar al-Bunni mărturisește: „Ieri am
asistat la a doua ascultare a tatălui meu în procesul despre
arestări și tortură în Siria din Germania. Când am mers la
proces, nu am putut să nu-mi aduc aminte de procesul
tatălui meu din Damasc. Vederea acuzatului, stând alături
de o apărare în haine civile și a tatălui meu stând într-o
cușcă, cu mâinile legate și purtând haine de prizonier, și

138
avocații încercând să comunice cu el în secret. Și la sfârșitul
sesiunii, ieri, Anwar. Acuzatul avea timp să se oprească și
să vorbească cu avocatul și după discuția Papei, îl trăgeau
și îl legau în Palatul al-Judily. Anwar e acuzat de crime de
tortură și tati a fost acuzat de slăbirea sentimentului
național.”
Procesul are în vedere și violențele sexuale, sistema-
tice în Siria. Dara Foi Elle, avocată la Dawlaty spune: ”Alte
țări trebuie să urmeze exemplul Germaniei și să se asigure
că sunt pedepsite crimele împotriva umanității. Regimul
sirian și milițiile sale au făcut violuri și abuzuri sexuale în
timpul operațiunilor pe teren, raidurilor la case și la
punctele de control și în închisorile oficiale și neoficiale
pentru a pedepsi și aduce la tăcere criticii săi. Trebuie să
facem totul ca aceste tipuri de violență să nu se repete și că
supraviețuitorii violenței sexuale nu mai sunt reduși la
tăcere”.
O altă veste bună este că Islam Alloush, înalt oficial
al Jaysh al-Islam a fost arestat la Paris pentru crime de
război, tortură și dispariții forțate. Printre crimele de care e
acuzat este și privind răpirea celor de la ”Douma 4”, Razan
Zaitouneh, Samira al-Khalil, Wael Hammadeh, și Nazem
Hammadi.. Aceasta este rezultatul muncii unor avocați
precum cei de la Centrul Sirian pentru Media și Libertate de
Expresie, Federația Internațională pentru Drepturile
Omului, Liga Drepturilor Omului.

139
 România: mărețe și glorioase realizări

Vom vorbi de mărețe și glorioase realizări. Să nu ne

πERdem capul cum a πERdut Doamna Dezastru Dăncilă
alegerile.
Iată o primă măreață și glorioasă realizare. Seceta
din anul 2019 (an cu cele mai ridicate temperaturi înregis-
trate vreodată) este o urgență climatică.
Schimbările climatice reprezintă un proces complex
de modificare pe termen lung a elementelor climatice
(temperatură, precipitaţii, creşterea frecvenţei şi intensităţii
unor fenomene meteo extreme). Acestea sunt cauzate de
emisiile de gaze cu efect de seră generate de activitatea
umană. Efectele lor au determinat dezechilibre în atmosferă
şi au favorizat declanşarea efectului de seră.
Planeta noastră e grav bolnavă. Trăim cea mai gravă
criză a lumii noastre. Modul în care ne vom convinge liderii
să acționeze își va pune pecetea nu pe generațiile viitoare -
un alt concept abstract, ci chiar pe viața copiilor noștri. Un
copil născut azi, va crește odată cu temperaturile. Când el
sau ea va împlini 31 de ani, în România temperatura medie
va fi cu 3 grade mai mare, iar atunci când va face 81 de ani,
va fi cu 5 grade mai fierbinte. Asta înseamnă că acest copil
va trăi zile cu temperaturi de până la 50 de grade Celsius.

140
 Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări
Climatice (IPCC) ne avertizează că mai avem la dispoziţie
doar aproximativ 12 ani pentru a menţine temperatura
medie globală la 1,5 grade Celsius peste nivelul
preindustrial. După, fiecare 0,5 grade Celsius în plus vor
înrăutăţi exponenţial riscurile de fenomene meteo extreme.
De aceea, Declic cere printr-o petiție adresată președintelui
declararea stării de urgență climatică. Semnăm petiția și o
distribuim pe Facebook.
În parteneriat cu organizația Reper21, am convins
15 000 români să adere la solicitările noastre. Cu prilejul
„climate strike”, am mobilizat membri Declic pentru
protestele de la Tg Jiu, Craiova, Timișoara, Iași, Cluj sau
București.
De asemenea, contribuțiile membrilor Declic ne-au
ajutat să punem la punct un site ușor de navigat, unde poți
citi despre „Sahara Olteniei” și cele 5 grade în plus pe care
le va resimți orice român la finalul acestui secol.
Participăm și la protestul Climate Strike organizat
de Avaaz cu un banner cu ”100 % Clean Energy”. Peste un
milion protestează în Germania de Climate Strike. De
asemenea, dăm un tweet liderilor din Germania pentru a
crea o bancă climatică, punând capăt proiectelor cu
combustibil fosil și investind în regenerabile.
De asemenea, scriem întrebări pentru comisiile din
parlament la audierea ministrului mediului propus Costel
Alexe în ce privește urgența climatică. Totodată, am semnat
o petiție Declic ca ministrul mediului să fie ecologist.

141
 ***

Altă măreață și glorioasă realizare: 21 de km de

autostradă pe tronsonul 3 al A1 Deva - Lugoj stau închiși
de mai bine de o lună. Șoferii pierd ore în trafic pe un drum
paralel, în loc să facă 10 minute pe o autostradă modernă.
Tronsonul e realizat corespunzător, nu o spunem
noi, o spun evaluările Companiei de drumuri făcute de
fiecare dată când s-au emis plăți către constructori. S-au
declarat mulțumiți de lucrări și au plătit proiectul aproape
în totalitate.
Între timp oficialii s-au răzgândit, în frunte cu
ministrul Răzvan Cuc. Acuză nereguli, deși până acum se
declarau mulțumiți. S-a reziliat contractul cu firma
constructoare pe motiv că aceasta a refuzat prelungirea
garanției cu 6 ani. S-a ajuns în instanță și tribunalul a
declarat rezilierea ilegală.
De aceea, pentru deschiderea autostrăzii, semnăm o
petiție Declic. Așa cum ne temeam, premierul Viorica
Dăncilă ne ignoră petiția. I-am trimis-o și i-am cerut să se
implice pentru a se putea da drumul la circulație. Această
autostradă a fost plătită deja de noi, contribuabilii. Dar e
clar că premierul e cu ochii în cu totul altă direcție, spre
Moțiunea de cenzură, spre campania electorală. Ignoră ceea
ce e mai important, cetățenii pe care ar trebui să-i servească.
Asta înseamnă că nu are rost să mai așteptăm,
trecem la PASUL 2 și îi scriem Vioricăi Dăncilă.

142
 ***

Și iată o măreață și glorioasă realizare despre

transparența declarației de avere a cultelor religioase. În
România funcția de șef de cult religios este asimilată celei
de demnitar public. Spre exemplu, funcția de patriarh este
asimilată celei de președinte al Senatului sau președinte al
Camerei Deputaților. Iar funcția arhiepiscop este asimilată
celei de ministru. În ciuda acestei asemănări, doar cei din
prima categorie sunt obligați să depună declarații de avere
și interese.
În spațiul public nu se vorbește îndeajuns despre
averile șefilor cultelor religioase. Mai exact, despre modul
în care au fost acestea dobândite. Din cauză că subiectul
este aproape inexistent, am început o campanie Declic. Se
numește ”Vrem transparență pentru cultele religioase”. Prin
aceasta vrem ca șefii tuturor cultelor religioase recunoscute
în România să depună declarații de avere și interese, în
fiecare an. Să se comporte ca celelalte categorii de
demnitari pentru care statul plătește salarii din bani publici.
În funcție de rangul pe care îl dețin, șefii cultelor
religioase din România primesc lunar o indemnizație de la
bugetul de stat, care variază între 13 000 lei și 16 600 lei.
Deși au aceleași drepturi ca alte categorii de demnitari
publici, șefii cultelor religioase nu au și aceleași obligații.
Nu depun declarații de avere.
Semnăm așadar petiția prin care cerem modificarea
legii Agenției Naționale de Integritate (ANI) astfel încât
clericii să depună declarație de avere. Prin această lege se
stabilește cine trebuie să depună declarații de avere și
interese.

143
 De asemenea, scriem întrebări pentru comisiile din
parlament la audierea ministrului de justiție propus
Cătălin Predoiu în ce privește transparența
declarației de avere a cultelor religioase.

***

O altă măreață și glorioasă realizare: Secția specială

de anchetă a magistraților
Datorită contribuției membrilor Declic de luna
aceasta, am reușit să plătim 10 000 de lei pentru o campanie
în prestigiosul ziar internațional Politico. Din 1 octombrie,
timp de 2 săptămâni, bannerul de mai jos va rula pe paginile
Politico: ”Thousands of citizens chipped in for this ad/ to
shame their prime minister/ click here to find out who and
why”. Peste 100 000 de oameni, printre care și înalți oficiali
europeni, vor vedea mesajul nostru. PNL deși a promis să o
desființeze, o tot amână. Așa că noi cei de la Declic punem
bannere în Libertatea și Gazeta Sporturilor și reclame prin
Google Ads pentru a-i face să acționeze. Am semnat și peste
18.000 membrii Declic petiția pentru desființarea secției
speciale. Colegele de la Declic au mers la ministrul Justiției,
Cătălin Predoiu pentru a discuta despre continuarea
dezbaterii publice privind eliminarea secției speciale.

***
Altă măreață și glorioasă realizare: Colectare la
grămadă
În septembrie am început cel mai mare efort de
organizare al comunității noastre. 8000 de oameni vor primi
144
kituri de reciclare Declic. Acestea conțin 5 afișe explicative,
6 stickere și 3 săculeți reutilizabili pentru cumpărături.
Cu ajutorul membrilor Declic, am reușit să strângem
53 451 de lei din cei 144 000 necesari pentru cele 8 000 de
kituri. Din această sumă am achitat afișele, stickerele și o
parte din săculeți.
Prima mie de kituri de reciclare a plecat deja către
destinatari din 36 de județe. A fost nevoie de 50 de voluntari
săritori, biroul Declic din București transformat într-o linie
de asamblare ad-hoc și 4 ore în care am meșterit la kituri și
ne-am cunoscut mai bine. În pauze ne-am jucat cu cea mai
nouă membră a comunității Declic - cățelușa Biggie.
În octombrie, membrii Declic s-au dus la Garda de
Mediu cu gunoi reciclat și continuă distribuirea kiturilor de
reciclare.
În noiembrie 2019 am lansat o nouă campanie
pentru că puțini dintre noi au înțeles că e responsabilitatea
noastră să ne sortăm pe fracții gunoiul (plastic/metal,
hârtie/carton, sticlă). Din acest motiv, un spot de interes
public, difuzat continuu la TV și radio, ar fi extrem de
necesar pentru conștientizarea publică. Se semnează și o
petiție în acest sens, iar despre acest spot s-a discutat la
matinalul Espresso de la Radio România Cultural. Activista
Ana de la Declic l-a vizitat pe ministrul mediului, Costel
Alexe, în acest sens în ianuarie 2020 și ne mărturisește: ”
Mulțumită ție, ministrul mediului ne-a promis că până în
iunie, cel târziu, va propune un spot despre reciclare
Consiliului Național al Audiovizualului. Acesta ar urma să
fie difuzat în regim de mesaj de interes public la toate
posturile TV și radio. Datorită ție și celorlalți peste 11 000
de membri Declic care s-au implicat în campania Reciclare:
Vrem spot de interes public, am obținut o primă victorie.

145
Vă mulțumesc sincer. Îmi doresc să te bucuri alături de
mine. Și simt nevoia să-ți explic de ce. Joia trecută, pe 16
ianuarie, eu, împreună cu șase membri Declic și colega
Olga, am fost la ministerul mediului să ne exprimăm
nemulțumirea. Problema principală este că ministerul nu se
implică destul în educarea populației când vine vorba de
colectarea separată a deșeurilor. În București era o
dimineață foarte mohorâtă, cu ceață. Genul de vreme care
te face să îți dorești să ieși din pătură la primăvară. Când
avem acțiuni în timpul programului de lucru, mai mereu
sunt îngrijorată. Cei mai mulți sunt la serviciu și nu pot
pleca. Cu o zi înainte, am printat cele peste 11 000 de
semnături pe hârtie reciclată și le-am legat cu sfoară. Le-am
pregătit pentru ministrul mediului, Costel Alexe. Olga s-a
ocupat de ce știe ea mai bine - organizare. Cu puțin ajutor
din partea prietenilor ong-iști, la Funky Citizens Olga a
găsit un televizor din placaj cu antenă, pe care să rulăm un
spot al campaniei. Iar Greenpeace ne-a ajutat cu o baterie
mobilă pentru televizor. Eram destul de încântată de
recuzită. Însă, joi dimineața, cu puțin timp înainte de 11:30,
eram complet descurajată. Nu știam dacă o să pot să vorbesc
cu ministrul despre petiție, pentru că încă nu primisem
niciun răspuns din partea lui. Dar cel mai tare mă temeam
că nu va apărea niciun susținător. Peste toate astea, mai era
și ceață. Dar lucrurile aveau să se schimbe în bine. Cu 5
minute înainte să înceapă acțiunea, ministrul Alexe m-a
sunat și mi-a spus că nu e la minister. Joia sunt ședințele de
guvern, așa că m-a invitat acolo să-i spun de ce suntem
nemulțumiți. Apoi am cunoscut un membru Declic care a
parcurs 85 de km din județul Dâmbovița până în București,
într-o dimineață gri de ianuarie, ca să vină la acțiunea
Comunității. Gestul lui m-a impresionat. Rând pe rând, au

146
mai venit cu bicicleta alți doi membri Declic, încântați să
promoveze mesaje despre colectarea separată a deșeurilor.
După acțiune, am fost la guvern să mă întâlnesc cu
ministrul. Nu am mai fost într-o situație asemănătoare
niciodată. Cât am așteptat în biroul cu lambriuri din lemn,
pe care erau tablouri cu prim-miniștrii României, am
încercat să mă liniștesc. Întrevederea cu ministrul nu era
despre faptul că s-ar putea să mă bâlbâi. În schimb, era
despre cei 11 000 de membri Declic care și-au pus
speranțele că vocea lor va fi auzită. Iar în acel moment, eu
trebuia să le fac vocea auzită. Discuția cu ministrul Alexe a
durat câteva zeci de minute. Știam despre Programul
privind conștientizarea publicului pe care ministerul îl va
derula în acest an. Așa că i-am propus să adapteze un spot
din acest program, pentru care oricum banii de producție și
difuzare există. Să-l facă potrivit pentru cerințele CNA-
ului, pentru a fi difuzat în regim de mesaj de interes public
(n.n. non-comercial, a cărui difuzare nu intră în timpul
alocat publicității). Am plecat de la guvern cu o promisiune
din partea ministrului Alexe. Deși inițial a ezitat să spună o
dată clară, până la urmă a răspuns. În iunie cel târziu,
ministerul mediului va propune un spot audio și video
despre reciclare Consiliului Național al Audiovizualului.
Explicația ministrului pentru termenul lung a fost că
Programul privind conștientizarea publicului trebuie să
treacă prin faza apelurilor de proiect, la care se pot înscrie
societăți sau organizații interesate, pentru a produce
materialele de educare. Faptul că am obținut o promisiune
din partea ministrului e un lucru bun. Dar, în același timp,
poate fi și un lucru rău. Dacă nu monitorizăm activitatea
ministerului pe termen lung, putem rămâne doar cu
promisiunea. Concret, asta înseamnă ca eu să verific site-ul

147
ministerului mediului, să văd când se lansează apelul pentru
proiecte. Apoi să citesc propunerile, să urmăresc calendarul
de lucru. De asemenea, mai presupune și să-mi fac planuri
împreună cu colegii mei. Să vedem care e cea mai bună
tactică pentru continuarea campaniei. Putem face toate
aceste lucruri pentru că știm că ne putem baza pe tine. La
Declic peste 78% din donații vin de la cetățeni implicați, ca
tine. Poate nu te-ai gândit niciodată, dar dacă sprijinul tău
ar dispărea, noi am dispărea. Cred că e important să știi
acest lucru. Îți suntem foarte recunoscători că nu ai lăsat să
se întâmple acest lucru. Sprijinul tău constant ne ajută cel
mai mult pe noi, ca organizație. Faptul că tu te implici în
fiecare lună înseamnă mai multe șanse să facem tot ce ne
stă în putință, pentru a câștiga luptele pe care le alegem
împreună. Îți mulțumesc pentru toată implicarea ta!”

***

O altă măreață și glorioasă realizare: proiectul

minier de la Certej. Acesta aduce cea mai bună veste a lui
septembrie, victoria de la Certej. După o bătălie juridică
care a durat ani buni, am reușit să obținem blocarea
proiectului minier de la Certej (Hunedoara), prin decizia
definitivă a Curții de Apel Cluj. Am obținut anularea
planului de urbanism al minei. Adică, nicio autorizație de
construire nu mai poate fi emisă și niciun aviz, primit în
ultimii ani, nu mai stă în picioare.
Dacă la Roșia Montană a contat fiecare om care a
ieșit în stradă, la Certej a contat fiecare om, care din puținul
lui, a dat un bănuț să susțină demersurile juridice. În total,
membrii Declic au susținut financiar costuri de 7 130 de

148
euro, echivalentul serviciilor juridice din ultimii patru ani.
Fără efortul nostru comun și o victorie semnificativă în
justiție, mina s-ar fi construit deja. Apoi, Secția de
combatere a infracțiunilor de corupție din cadrul DNA
clasează din nou dosarul de la Certej. Asta după ce am
obținut cu greu mutarea la București a anchetei și am anulat
o altă clasare, dată de DNA Alba. De aceea, îi scriem
procurorului-șef DNA pentru a-i cere, din nou, infirmarea
soluției de clasare, redeschiderea și reluarea urmăririi
penale. Iar Alexandra împreună cu alți membri Declic
merge la DNA la procurorul-șef Călin Nistor, costumată în
zeița justiției în lanțuri, îmbrăcată într-o robă aurie (ca aurul
de la Certej) și cu lanțuri. Zeița a atras atenția presei.
Rezultatul va veni de Revelion.
DNA clasează din nou dosarul, scăpându-l pe
primar de răspundere penală. Declic pregătește o plângere
penală și un mesaj pentru procurorul-șef DNA, Crin-Nicu
Bologa. Direcția Națională Anticorupție a așteptat patru ani
pentru a invoca prescrierea faptelor de abuz în serviciu
comise de primarul Petru Cîmpian. În 2016, Declic a
formulat un denunț penal, sesizând că Primăria Certeju de
Sus a devenit abuziv proprietarul a 618,21 ha de pădure.
Retrocedarea ilegală s-a întâmplat în 2010. În
același an, o parte a acestor păduri a ajuns la compania
minieră Deva Gold, care vrea să amplaseze acolo două
iazuri de decantare cu cianuri. Schema primarului Cîmpian
a fost descrisă pe larg de Rise Project în investigația lor
Aurville. Acesta a retrocedat terenuri primăriei sau a
modificat ilegal amplasamente pentru cumnatul său, un
consilier local, funcționari din primărie și rudele acestora.
Toți aceștia s-au îmbogățit, iar compania minieră a acaparat
terenurile necesare pentru demararea exploatării cu cianuri

149
a aurului din Apuseni. În ultimii patru ani, dosarul penal a
fost clasat de trei ori, deși s-a dispus inițial începerea
urmăririi penale pentru fapte de corupție. În două din aceste
cazuri, instanța a infirmat soluțiile de clasare. Am făcut și o
a treia plângere, care e în curs de soluționare, în condițiile
în care considerăm că procurorul de caz a greșit la
calcularea prescrierii. Eroarea e doar de șase luni, dar
suficient cât să îl scape pe Cîmpian și pe cei de la Deva Gold
de repercusiuni legale. Dar asta nu-i tot. DNA a clasat
dosarul fără să cerceteze, de exemplu, că împroprietărirea
primăriei s-a realizat în baza unui înscris falsificat de către
funcționari publici. Ignorate cu bună știință au fost și
sesizările Comisiei pentru cercetarea abuzurilor,
combaterea corupției și petiții din cadrul Parlamentului
României sau nota de control emisă de Corpul de control al
Ministrului Afacerilor Interne. În ceea ce privește
neregulile legate de concesionarea pădurii în favoarea Deva
Gold, DNA s-a grăbit să-și decline competența și să o
paseze către Parchetul Hunedoara. Adică în ograda
companiei miniere. Procurorii au motivat că prejudiciul
creat este sub pragul valoric de 200.000 de euro după care
ei acționează. Este revoltător că și în această privință,
procurorul de caz a făcut o eroare greu de justificat. A
ignorat complet sesizarea ANAF, parte din dosar, care arată
că patrimoniul Statului Român a fost diminuat nelegal.
Valoarea prejudiciului: 5.099.400,00 lei, adică peste 1
milion de euro.
Tocmai ce am primit o veste excelentă, care ne
aduce mult mai aproape de victoria deplină, dar nu suntem
totuși acolo. Proiectul minier de la Certej a fost tras pe linie
moartă de judecători, pe termen nedeterminat. Ne-am
bucurat nespus, mai ales că a fost nevoie de mai bine de

150
patru ani de muncă, emoție și așteptare. În același timp, a
fost nevoie de sprijinul continuu a zeci de membri Declic,
pe a căror contribuție ne-am bazat pentru acoperirea
costurilor juridice. Judecătorii Curții de Apel Oradea au
respins calea extraordinară de atac inițiată de compania
minieră Deva Gold. Noua decizie definitivă a pus cruce
planului de urbanism sau, așa cum îi spun urbaniștii, PUZ-
ului minei cu cianuri de la Certej. Totuși, investitorii care
pun banii în exploatarea resurselor minerale, nu înțeleg
universul complicat al actelor de la Certej și nici rolul
principal pe care îl are un PUZ. Pentru investitori, a rămas
vie convingerea că, într-o bună zi, vor poate scoate bani din
piatră seacă. Și tind să creadă că anularea PUZ-ului e doar
o mică jenă care va trece. Această idee le este în continuare
hrănită de Deva Gold.
Avem însă o soluție pentru a nărui această falsă
așteptare a investitorilor. Dacă am reuși să anulăm în
instanță și restul de avize și autorizații pe care le mai are
compania minieră, ar fi un semnal mult mai puternic că
mina e fără speranță. Mai mult, în lipsa unor acte și avize
valide ce pot fi prezentate investitorilor, s-ar opri și
robinetul banilor care vin spre Deva Gold pentru construcția
minei și pentru coruperea celor cu rol în avizare. Iar asta nu
ar fi deloc lucru puțin. După cum bine știi, am sesizat
organelor de urmărire penală fapte de corupție în transferul
de păduri, suprafețe necesare pentru construirea iazurilor de
decantare. Cel mai probabil, banii din care s-au făcut
afacerile murdare au venit tot de la investitori. Din păcate,
însă, vinovații nu mai pot fi trași la răspundere, pentru că
DNA a amânat investigațiile la nesfârșit, până când faptele
s-au prescris. Nu ne-am dat bătuți și am făcut și plângere
pentru grup infracțional organizat. În acest caz, s-a început

151
urmărirea penală, dar va putea oricând să fie clasată din cele
mai năstrușnice motive. Calea sigură pe care am început să
mergem împreună e să anulăm, pe cale administrativă,
avizele și autorizațiile minei. Avem în plan anularea în
instanță a autorizației de organizare de șantier pentru
construirea iazurilor de decantare și de ce nu, a acordului de
mediu.

***

Totodată, apropo de Roșia Montană, se pun între-

bări în parlament ministrului desemnat al Culturii, Bogdan
Gheorghiu legat de admiterea în UNESCO. Urmează
arbitrajul dintre Gabriel Resources și România. Stephanie
Roth, jurnalistă de mediu, devenită activist care a locuit 10
ani la Roșia Montana, ne scrie un mail celor de la comu-
nitatea. Declic. Trei oameni (din Argentina, Elveția și
Australia) se întâlnesc pentru a judeca. Acești arbitri ignoră
ce reprezintă Roșia Montana pentru noi, de aceea le scriem
mailuri. Adrian, proprietarul unei pensiuni din Roșia
Montana care a luptat 15 ani pentru Roșia Montana, va
merge la Washington pentru a transmite și el mesajul său
arbitrilor.
O altă măreață și glorioasă realizare este neinclu-
derea Roșiei Montane la UNESCO, deși liberalii au promis
în programul de guvernare că vor depune dosarul în acest
sens. De aceea, trimitem un mail către guvern, către
Ludovic Orban care vrea să amâne cu un an depunerea
dosarului Roșia Montana la UNESCO. Lobbyștii industriei
miniere spun că România ar avea de suferit în procesul de
arbitraj (lansat de compania Gabriel Resources împotriva

152
statului român), dacă intră Roșia Montana la UNESCO. Dar
aceasta e o minciună. O spune chiar Marcos A. Orellana,
profesor la George Washington University School of Law:
“Nu numai că o includere a Roșiei Montane în lista
UNESCO nu ar periclita poziția Statului român în procesul
de arbitraj, ci chiar ar întări apărarea Statului român în
proces, având în vedere că vorbim de o decizie luată de
UNESCO, nu de reprezentanții României”. O scurtă
recapitulare: dosarul de includere a Roșiei Montane în
UNESCO a fost depus, în 2017, de guvernul Cioloș. A
făcut-o în ultimul moment, doar în urma presiunii publice.
Un an mai târziu, Guvernul Dăncilă a blocat procesul, spre
stupefacția lumii întregi. De obicei guvernele merg la
dezbaterile UNESCO pentru a promova o cauză. Guvernul
PSD a scris o pagină rușinoasă de istorie și a cerut
UNESCO să nu includă Roșia Montană în patrimoniul
mondial. Dosarul a fost retras. Acum, guvernul Orban
folosește aceleași argumente ca Viorica Dăncilă și vrea să
amâne pentru la anul redepunerea dosarului după ce
promisese că susține Roșia Montana la UNESCO . Pe 26
ianuarie 2020, premierul anunță că se mai gândește. Asta
după ce peste 13.000 au scris mesaje premierului. Iar Declic
face un poster mare la magazinul Cocor cu textul: ”Ludovic
Orban ne trădezi în ce privește Roșia Montana la
UNESCO?” Totul trebuie realizat până pe 1 februarie 2020
în ce privește trimiterea unei scrisori către UNESCO. De
aceea, contribuim cu o sumă pentru posterul Declic de pe
magazinul Cocor. Și mergem la protest în piața Victoriei
(unde scandăm ”Uniți, salvăm Roșia Montana” și ”PSD și
PNL aceeași mizerie”). Orban se hotărăște și spune că va
înscrie Roșia Montana în patrimoniul UNESCO

153
 ***

Altă măreață și glorioasă realizare: localizarea

persoanelor la apelul 112. Aura Ion, Alexandra Măceșanu,
Adrian Iovan sunt trei oameni care azi nu mai trăiesc din
aceeași cauză: lipsa localizării exacte a apelului la 112. În
cazul accidentului aviatic din Apuseni a fost nevoie de 5 ore
pentru a localiza avionul, timp în care studenta la medicină
Aura Ion a murit de frig.
5 ani au trecut de atunci. Nimic nu s-a întâmplat. În
continuare autoritățile nu au rezolvat problema. Cazul
Alexandrei Măceșanu a arătat încă o dată incompetența și
proasta organizare a autorităților române.
Așa că ne-am hotărât să lansăm o campanie pentru
localizarea exactă a apelurilor la 112. Un prim pas este să
facem un flashmob, ca să facem subiectul vizibil din nou și
să reîncepem să vorbim despre 112 în spațiul public. Dacă
și tu îți dorești o Românie mai sigură, vino la flashmob-ul
prin care lansăm campania „112, mai vii?”
Dacă nu vom insista ca autoritățile să rezolve
problema, atunci vom pierde de tot atenția asupra
subiectului. Riscul este ca subiectul să revină în discuție
doar la următoarea tragedie. Declic a pregătit o coregrafie
și pancarte cu mesajele: „112, sunt aici!”, „112, mai vii?”
Vom reproduce strigătele de ajutor ale celor care au
apelat la serviciul de urgență, dar nu au fost localizați la
timp pentru a fi salvați. Vrem să fie ultimele strigăte de
acest fel, iar filmul flashmobului să-i convingă pe cât mai
mulți să se implice în campania „112, mai vii?”.
După ce s-a întâmplat la Caracal, în Guvernul
României s-a format un comitet interministerial. Rolul lui

154
este să se ocupe de îmbunătățirea Sistemului Național de
Apeluri de Urgență 112. Unul dintre obiectivele acestui
comitet este să implementeze sistemul AML (advanced
mobile localization), care să transmită în timp real locația
în cazul unui apel la 112.
Însă autoritățile se mișcă prea lent. Încă nu avem o
lege funcțională care să permită introducerea sistemului
AML. Încă nu avem pusă la punct infrastructura tehnică. E
nevoie ca autoritățile să se grăbească. Și nu o vor face dacă
nu sunt presate de cetățeni. De aceea, semnăm petiția Declic
pentru a determina autoritățile să se grăbească.
De asemenea, scriem întrebări pentru comisiile din
parlament la audierea ministrului de interne propus Marcel
Vela în ce privește localizarea exactă a apelului la 112. Ne-
au răspuns toate instituțiile cu rol în gestionarea sistemului
de apeluri de urgență 112: secretarul de stat Raed Arafat,
Ministrul de Interne Marcel Vela și Secretariatul General al
Guvernului. Au promis că până pe 18 martie 2020 sistemul
AML (de localizare exactă și în timp real a apelantului 112)
va fi funcțional. Pe 1 aprilie 2020, nu păcăleală, ci pe bune,
devine operațional serviciul de localizare AML (advanced
mobile localization).

***

O altă măreață și glorioasă realizare din educație: un

copil rom supraponderal de 7 ani din comuna Dagata,
Județul Iași a fost pedepsit pentru că e supraponderal și rom
și pus să stea în genunchi de învățătoarea sa. „Vreau sa va
relatez o întâmplare de la şcoala Dagata cu precizarea ca nu
as vrea sa fiu interpretata greşit sau ca sunt subiectiva. Mulţi

155
dintre prietenii din lista mea sunt cadre didactice, şi cu
siguranţa nu puteţi sa toleraţi astfel de comportament,
indiferent de mediul in care se manifesta. Criza
personalului calificat din sistem a făcut ca la şcoala din
Zece Prăjini directorul sa angajeze o “învăţătoare”, fosta
vânzătoare la un Market, fără experienţa şi fără testare.
Aceasta doamna a venit însoţită la şcoala de sotul ei şi de
propriul copil. A considerat foarte educativ sa pună un copil
rom din clasa a II-a sa stea in genunchi cu mâinile sus...
drept pedeapsa. Copilul suferea de obezitate şi insuficienta
cardiaca. Sa umileşti un copil de 7 ani in fata propriului
copil, mi se pare o lecţie de rasism şi un abuz emoţional fără
precedent. Umilinţa ar fi durat şi mai mult dacă educatoarea
nu ar fi dat buzna in clasa , educatoarea de etnie roma.
Directorul a încercat sa muşamalizeze incidentul şi a
sfătuit-o pe vânzătoare sa demisioneze, insistând ca mama
elevului sa nu facă sesizare. Eu personal am sesizat
inspectoratul şcolar in speranţa ca va analiza împrejurările
in care s- au petrecut lucrurile! O demisie nu rezolva criza
din sistem, iar muşamalizarea incidentelor va conduce la
perpetuarea comportamentelor abuzive”, a scris pe
Facebook, Elena Motaş fostă inspectoare şcolară. O primă
reacţie a venit şi din partea sociologului Gelu Duminică,
care spune că astfel de incidente nu sunt un accident și că
ne condamnă la un rasism peren. „Ceea ce ne povestește
Elena Motas (profesoară si fosta inspectoare la Iasi) ca s-a
întâmplat în şcoala din Dagata, județul Iaşi, nu este un
accident. Vă rog să nu vedeţi doar abuzul asupra unui copil
rom ci mai ales să realizăm valorile pe care le transferam
propriilor noştri copii, condamnând astfel societatea asta la
un rasism peren”, a scris profesorul Gelu Duminică. Şi
sociologul Ciprian Necula observă că situaţia e doar un alt

156
caz de transpunere a stereotipurilor şi prejudecăţilor din
viaţa civică în cea instituţională, un fenomen care nu este
limitat doar la şcoli. „Lucrurile acestea afectează pe termen
lung comunităţi întregi de persoane, iar cea mai mare
problemă este că nimeni nu intervine în astfel de cazuri şi
se găsesc justificări pentru agresori”, a explicat Necula.
Acesta spune că astfel de cazuri ar trebui să demonteze
mitul elevului rom care nu vrea să înveţe pentru că o astfel
de situaţie e simptomatică pentru climatul ostil pe care îl
reprezintă şcoala pentru copiii romi. Sebastian Ţoc, cerce-
tător la Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, observă
că rasismul din sistemul de învăţământ e doar o reflectare a
rasismului mai larg din societatea românească. „Rasismul
în rândul profesorilor este legat şi de formarea iniţială şi
probabil şi de cea continuă pentru că mulţi profesori nu
înţeleg că trebuie să trateze pe toată lumea în mod egal”,
spune Ţoc. „Din păcate, sunt foarte mulţi copii romi sau din
alte grupuri vulnerabile care trec prin astfel de experienţe
oribile, care nu fac altceva decât să îi determine să
abandoneze şcoala, care a devenit un spaţiu foarte nesigur”,
spune Anca Nica, activistă feministă romă de la Asociaţia
E-Romnja. Experta consideră că de vină este sistemul
educaţional rasist, care nu asigură echitate şi oportunităţi
egale şi că există şi cadre didactice calificate care
discriminează elevi romi. „Dacă instituţiile au atitudine
rasistă, nu ne putem aştepta ca în societate să se întâmple
lucruri pozitive. Dau exemplu un caz de acum câteva zile.
Câteva fete rome care au intrat la liceu în Bacău şi au primit
cămin, au fost mutate din camera pe care au primit-o pentru
că celelalte fete cu care urmau să împartă camera erau
românce şi nu voiau să stea cu cele rome, pentru simplu fapt
că erau de etnie”, mai arată Nica. Elisa se pregăteşte să

157
devină asistentă medicală şi este una dintre fetele obligate
să se mute din camera căminului din Bacău. Aceasta spune
că fetele care n-au vrut să stea cu ea în cameră „pentru că
era ţigancă” au fost susţinute de directoarea instituţiei, iar
pedagoaga nu a avut ce face. Mai mult, episodul nu e
nicidecum primul în care s-a confruntat cu discriminări
bazate pe etnia ei. „O doamnă dirigintă a venit în clasă şi a
început să ne explice cum trebuie să te comporţi ca asistent
cu fiecare om în pare. Ne zicea că dacă eşti asistent trebuie
să ştii să vorbeşti şi cu primarul, dar şi cu analfabetul ori cu
ţiganul. M-am simţit foarte prost, am vrut să zic ceva, dar
nu ştiu...m-am simţit foarte, foarte naşpa”. Într-o altă situa-
ţie, Elisa povesteşte că a spus în mod explicit că este de
etnie romă, iar profesoara a reacţionat complet neaşteptat.
„A încercat să mă încurajeze, îmi zicea că mă ajută să trec
peste, dar ea nu-şi dădea seama că am zis asta pentru că am
vrut şi aşa m-am simţit eu”, a povestit Elisa. Şi Marius a
avut de suferit. „Da, am suferit mult în şcoală din cauza
discriminării. Când eram mic, învăţătoarea, şi mai târziu,
diriginta şi profesorii mă batjocoreau pentru că aveam
pielea mai neagră. <>”, aşa îmi spunea învăţătoarea. Iar
copiii râdeau şi eu încercam să nu plâng, mă simţeam
umilit. Pentru că din cauza că învăţătoarea mă jignea,
începuseră şi colegii: îmi ziceau „ţiganule”, „împuțitule”,
îmi aruncau caietele şi cărţile pe jos, mă ignorau, fugeau de
mine. Îmi doream să mă spăl până mi se albeşte pielea, ca
să nu mai fiu jignit. Profesorii nu înţeleg că elevii îi copiază.
Rasismul e ca o boală, ca un cancer. Îl iei repede şi rămâne
lipit de tine toată viaţa”, mărturiseşte, adolescentul care
acum este elev în clasa a XII-a, în Mehedinţi. „Formarea
superficială a cadrelor didactice, salarizarea necompetitivă,
lipsa evaluărilor reale şi a sancţiunilor au dus la prezenţa în

158
sistem a tot felul de persoane de o slabă calitate umană şi
profesională. Cei mai vulnerabili copii plătesc deja preţul
incompetenţei din sistemul de educație românesc”, adaugă
președinta Centrului pentru Politici Educaționale, Daniela
Alexe-Coteţ.
O altă măreață și glorioasă realizare este segregarea
unei școli de romi la Iași. Scandal fără precedent la Iaşi
după ce câteva zeci de copii din familii bune de la o şcoală
de elită din Iaşi au fost mutaţi să înveţe într-o altă şcoală,
unde elevii sunt în marea lor majoritate romi şi săraci. La
presiunile părinţilor indignaţi, conducerile celor două şcoli
au decis ca elevii să aibă pauze la ore diferite pentru a nu
intra în contact unii cu ceilalţi. Concret, şase clase
pregătitoare de la Şcoala Titu Maiorescu din Iaşi au fost
mutate cu tot cu cadre didactice la Şcoala Ion Neculce aflată
la câteva sute de metri depărtare. Motivul: suprapopularea
şcolii Titu Maiorescu. În aşteptarea prichindeilor, condu-
cerea şcolii gazdă s-a pregătit ca la carte - a mutat copiii
propriei şcoli la etaj şi a zugrăvit parterul unităţii de învă-
ţământ pentru copiii „musafiri”, cei mai mulţi din familii cu
situaţie financiară bună. „La şcoala Ion Neculce, segregată
etnic şi socio-economic învaţă copii săraci, romi şi copii cu
cerinţe educaţionale speciale (CES), în timp ce Şcoala Titu
Maiorescu este considerată o şcoală de elită în Iaşi şi în
timp, a devenit suprapopulată. Fenomenul de segregare s-a
agravat când au fost aduşi copii majoritari. Aceştia au fost
relocaţi de la şcoala lor de bază, şcoala Titu Maiorescu şi au
fost mutaţi la parterul şcolii Ion Neculce. Mai simplu ar fi
fost să se comaseseze cele două şcoli, dar nu s-a dorit asta”,
a explicat inspectorul şcolar pe minorităţi din Iaşi, Viorel
Motaş. Au fost puse pauze și toalete diferite pentru ca elevii
să nu se intersecteze. ”Şcoala Ion Neculce are 200 şi ceva

159
de elevi, dintre care 80% sunt romi. Au adus aici şi copii
din centre de plasament, care vin de la 8-10 kilometri
distanţă deşi au şcoli în apropiere, doar pentru că aici este
„şcoală de ţigani”, a spus Elena Motaş, inspectoare de etnie
romă. Aceasta mai spune că se încearcă muşamalizarea
discriminărilor şi segregărilor pe diferite criterii care au loc
în şcolile din Iaşi. Nu este un caz izolat, peste 25% dintre
copiii romi învață în școli segregate, arată sociologul Gelu
Duminică. Mai mult, segregarea este asociată cu o calitate
scăzută a educației (profesori slab pregătiți, lipsa materia-
lelor școlare, abandon ridicat al școlii de către elevi), spune
Duminică. Toate influențează modul în care evoluează
societatea, arată Duminică: ”Scoala are două mari funcţii –
dezvoltarea profesional-academică şi dezvoltarea viitorului
cetăţean. În momentul în care îi învăţăm să nu comunice
între, să se urască, îi învăţăm că celălalt este inferior doar
pentru că are o dizabilitate, este mai sărac sau are altă
culoare, cum va arăta cetăţeanul de mâine?”. În 2016,
ministerul Educației a început planul de desegregare a
școlilor. Inspectoratul neagă însă segregarea. Situațiile
sesizate nu se confirmă, „acest lucru fiind constatat de către
reprezentanţii M.E.N. care au efectuat verificări la faţa
locului, având întâlniri comune cu echipa de conducere a
I.S.J. Iaşi, cu directorii unităţilor de învăţământ implicate,
cu reprezentanţi ai părinţilor, cu elevi din toate şcolile
acuzate public de existenţa fenomenului de segregare
şcolară. Reprezentanţii M.E.N. au efectuat o vizită de
informare şi consiliere în judeţul Iaşi, echipa deplasându-se
la I.S.J. Iaşi, la Şcolile Gimnaziale „Ion Neculce” şi „Titu
Maiorescu”, precum şi la Şcoala Profesională Dagâţa şi la
Şcoala Primară Zece Prăjini. Din raportul transmis de
M.E.N. către I.S.J. Iaşi reiese clar faptul că I.S.J. Iaşi nu a

160
încălcat legislaţia în vigoare în niciuna din situaţiile
prezentate public de către Partida Romilor Pro Europa, prin
reprezentanta acesteia, doamna Elena Motaş”, se arată în
comunicatul remis Adevărul. ”Referitor la presupusul caz
de segregare a copiilor rromi de la Şcoala Gimnazială "Ion
Neculce", din clasa pregătitoare, reprezentanţii M.E.N.
precizează că nu există niciun context de segregare a
copiilor romi, procedurile de repartizare a elevilor în
Clasa pregătitoare, încadrarea tuturor cadrelor didactice,
fiind corect elaborate şi aplicate întocmai. Trebuie
menţionat că 5 clase pregătitoare de la Şcoala Gimnazială
„Titu Maiorescu” îşi desfăşoară activitatea în incinta Şcolii
Gimnaziale „Ion Neculce”, pe acelaşi palier unde
funcţionează o clasă pregătitoare a Şcolii Gimnaziale „Ion
Neculce”, toate cele 6 clase beneficiind de pauze simultan.
Mai mult decât atât, elevii celor două şcoli derulează
activităţi extracurriculare comune, incluse în proiectul
educativ ,,Ne jucăm împreună”, proiect iniţiat de cadrele
didactice din cele două unităţi de învăţământ. Considerăm
că această formă de colaborare dintre cele două şcoli este
un exemplu de bună practică, de incluziune şcolară şi sub
nicio formă nu poate fi vorba de segregare. De asemenea,
din verificările la faţa locului s-a putut concluziona că toate
clasele au fost corect constituite, respectându-se legislaţia
în vigoare”, se mai arată în comunicat. Copiii romi spun
însă că nu li se dă voie să se joace cu ceilalți.

O altă măreață și glorioasă realizare o constituie

analfabetismul funcțional al elevilor: acesta a crescut de la
39% în 2015 la 44% în 2018. La citire, testul de
analfabetism funcțional este de 41%, iar la matematică este
și mai grav, 47%. Ministerul educației spune că nu trebuie

161
să ne îngrijorăm: „Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de
această evaluare a testelor PISA, e o evaluare interna-
ţională. Accentul la aceste evaluări internaţionale nu cade
neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe aplicarea cunoştinţelor în
situaţii concrete de viaţă”, a spus Monica Anisie la Digi24.
„Intervenţia trebuie să fie rapidă prin programele pe care
Ministerul Educaţiei ar trebui să le dezvolte în cadrul şcolii,
în această perioadă în care atâţia miniştri s-au perindat. Este
problemă de sistem, ar trebui să înţelegem că şi profesorii
trebuie să se pregătească în aşa fel elevii încât să existe
corelaţia cu piaţa muncii şi cu viaţa de zi cu zi, să fie reală,
iar teoria pe care o învaţă să poată fi aplicată”, a mai spus
Monica Anisie, insistând că Ministerul trebuie, totuşi, să
găsească soluţia. O posibilă explicaţie menţionată de
Monica Anisie pentru rezultatele dezastruoase la testele
PISA a fost că elevii care le-au susţinut au învăţat după
programele vechi, nu după cele aprobate în 2016. „Poate
peste trei ani când vor fi evaluaţi şi cei care au învăţat după
noile programe vom avea rezultate mai bune”, a declarat
Anisie. ”O cauză importantă a trendului negativ ţine de
creşterea polarizării în România între rural şi urban, între
zonele cu resurse, cele câteva insule de dezvoltare, şi restul
ţări. Mai mult de jumătate dintre tinerii din România trăiesc
în rural, ori resursele alocate şcolilor din rural sunt
lamentabile. Elevii învaţă în clădiri care nu satisfac normele
de incendiu, au toalete afară, sunt la mare distanţă de case,
dar cel mai grav, au adesea profesori necalificaţi”, a spus
Gabriel Bădescu, profesor la Babes-Bolyai, acesta obser-
vând şi proporţia foarte mică a elevilor cu rezultate foarte
bune. Factorul socioeconomic influențează performanța.
„În general, factorul socioeconomic influenţează perfor-
manţele elevilor de pretutindeni. În România, elevii din

162
familii cu statut socioeconomic bun au obţinut, la
citire/lectură, cu 109 puncte mai mult decât cei din familii
cu statut socioeconomic scăzut, diferenţa fiind mult mai
mare decât cea înregistrată la testarea din 2009 (86 de
puncte). Statutul socioeconomic a fost strâns corelat şi cu
performanţele la Matematică şi Ştiinţe”, se spune într-un
comunicat al MEN. Sindicaliștii din educație arată că
numeroasele modificări legislative care nu au fost coerente
şi care nu au ţinut cont de necesităţile reale ale sistemului,
subfinanţarea educaţiei, menţinerea unor programe excesiv
de încărcate, lipsa finanţării cercetării din educaţiei şi a unui
sistem care să sprijine şi să dezvolte excelenţa în acest
domeniu, lipsa unor politici sociale, care să sprijine copiii
din familii defavorizate să nu părăsească şcoala din cauza
lipsurilor materiale, discreditarea permanenta a profesori-
lor, salariile nemotivante, lipsa unor programe de formare
continuă care să răspundă provocărilor la zi, dar şi lipsa unei
corespondenţe între ce se învaţă în şcoli şi nevoile de pe
piaţa muncii sunt doar câteva din numeroasele cauze care
au dus la acest dezastru din sistemul de educaţie.

Tot legat de educație, o altă măreață și glorioasă

realizare este bullyingul: 72% dintre elevi sunt victime,
conform studiului ”Față în față cu fenomenul bullying”,
realizat de Asociația Telefonul Copilului. Specialiștii arată
că trebuie reacționat proactiv, nu reactiv în fața agresorilor.
Doar 40% au avut curaj să vorbească despre bullying. 51%
din copiii care trec prin bullying la şcoală spun că au fost
agresaţi din cauza aspectului fizic. La rândul lor, 7 din 10
profesori recunosc că există bullying în şcoala unde au
lecții. Violenţa psihologică (bullying) este „un comporta-
ment ostil/de excludere şi de luare în derâdere a cuiva, de

163
umilire şi are loc atunci când un copil este etichetat,
tachinat, batjocorit în cercul său de cunoştinţe sau de către
colegi, care îl strigă într-un anume fel (făcând referire la
aspectul fizic sau probleme de ordin medical/familial).
Uneori aceste tachinări se transformă în îmbrânceli sau
chiar, în unele cazuri, în atacuri fizice”, exemplifică preşe-
dinta Asociaţiei Telefonul Copilului, Cătălina Surcel. Victi-
ma se teme să vorbească despre experiența sa: „Victima e
descurajată şi asta induce un sentiment de vinovăţie, are
teamă de a spune ce i se întâmplă, se teme de consecinţe
pentru că agresorii îşi ameninţă victimele cu bătaia. Copiii
trebuie învăţaţi cum să reacţioneze în calitate de martori la
agresiune”, explică psihologul Mihai Copăceanu. Hărțuirea
duce la frică și rușine, afectând performanțele școlare și
dorința de a merge la școală, spune Copăceanu. ”Politica
şcolii, prin care orice caz de bullying este repede identificat
şi sancţionat scade frecevenţa fenomenului. Directorul şi
profesorii trebuie să fie siguri pe ei şi abili în a identifica
primele semne ale abuzului şi cum să intervină. La asta se
adaugă instruirea părinţilor, pentru a observa diferite
comportamente ale copilului (supărare, evitarea de a merge
la şcoală, automutilare). Elevii trebuie instruiţi şi ei, despre
cum pot fi martori activi, cum să descurajeze agresorul,
deoarece fenomenul descreşte şi prin acţiunea martorilor
care decid să se opună agresorului”. În ceea ce priveşte
motivele agresiunii, studiul arată că 50% din elevii care îşi
agresează colegii spun că victimele lor au meritat acest
tratament, în timp ce 36% au spus că şi ei au fost hărţuiţi,
la rândul lor, de copilul respectiv şi au simţit nevoia să se
răzbune pe acesta. Bullying-ul e folosit şi pentru creşterea
sentimentului de putere, 29% şi-au hărţuit colegii pentru a
se impune. 15% au spus că doar s-au comportat cum au

164
văzut la alţi colegi. „Avem o lege antibullying, dar asta nu
schimbă comportamentul agresorilor. Sancţiunile concrete
pot diminua pe moment comportamentul acestora, dar nu îl
schimbă. Reacţiile de tip pompieristic, de a duce victima
bullying-ului la psiholog şi pe agresor în comisia de
disciplină, nu schimbă situaţia. Trebuie o politică la nivel
de şcoală. Şi trebuie să ai comportamente prosociale, să
dezvolţi mecanisme prin care să încurajezi relaţii sănătoase
şi egale între copii, prin care aceştia să devină prieteni”,
arată Copăceanu.
Referitor la măsurile pentru prevenirea şi comba-
terea fenomenului, 81% din elevi consideră că este necesar
ca dascălul să vorbească la clasă despre bullying. „Acest
fenomen este prea mult prezent în viaţa elevilor inclusiv
datorită neimplicării şcolii şi implicit a profesorilor, în
relaţiile sociale dintre elevi care se evidenţiază în pauze, în
activităţi extracurriculare, în drumul spre şcoală. Din păca-
te, recentele modificări legislative nu sunt suficiente pentru
a reduce acest fenomen”, arată preşedinta Centrului pentru
Politici Publice, Daniela Alexe-Coteţ. Momentan, România
se situează pe locul trei în Europa în ceea ce priveşte
bullying-ul, potrivit unui raport al Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii. O nouă lege anti-bullying aprobată prin ordin de
ministru şi publicată în Monitorul Oficial din 10 iunie 2020,
intră în vigoare odată cu publicarea acestuia, potrivit unui
comunicat al Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Obiec-
tivul este crearea unui climat sigur şi pozitiv în unitatea de
învăţământ, bazat pe respectarea persoanei, nediscriminare,
motivarea pentru învăţare şi asigurarea stării de bine a
antepreşcolarului/preșcolarului/școlarului.

165
 Tot legat de educație, o altă măreață și glorioasă
realizare este bugetul educației pe 2020, anume 2,7% din
PIB (în loc de 6% cât prevede legea educației), adică 30,5
miliarde de lei. Cercetarea este și ea subfinanțată urmând să
primească 1,45 miliarde de lei (adică 0,12% din PIB).

O altă măreață și glorioasă realizare sunt diplomele

false de la Spiru Haret, o adevărată fabrică de diplome.
Prorectorul Eduard Ionescu este vizat în ancheta diplomelor
false de la Spiru Haret. Acesta era liderul unei rețele prin
care studenții obțineau contra cost răspunsuri la examene și
diplome de licență și masterat. Prorectorul era evaluator la
domeniul ”Învățământ la distanță și cu frecvență redusă”.
Și-a obținut doctoratul în 2007 la ASE. DIICOT a anunțat
reținerea pentru 24 de ore a 6 persoane, inclusiv a prorec-
torului. Alături de prorectorul de la Spiru Haret, alți trei
decani, 15 profesori universitari, 3 secretari, un asistent și
doi angajați ai instituției sunt vizați, precum și mai mulți
intermediari ai rețelei. Anchetatorii au făcut 76 de perche-
ziții la sediile din întreaga țară ale universității. Procurorii
au lungă listă de infracțiuni: trafic de influență, luarea și
darea de mită, furtul intelectual și abuzul în serviciu.

Tot legat de educație o măreață și glorioasă realizare

o constituie lipsa decontării transportului pentru elevi.
Aceștia din urmă cer respingerea OUG 51/2019 care
exclude decontarea transportului pentru elevii navetiști.
41% beneficiază de decontarea a mai puţin de 30% din
costul real al abonamentului; ● 39% primesc între 30-50%
din suma plătită operatorului de transport; ● 4% beneficiază
de decontarea a 50-70%; ● 3% primesc între 70-99% din
costul real al abonamentului; ● 13% dintre elevii navetişti

166
beneficiază de decontarea integrală a costurilor de
transport. Raportul privind implementarea Statutului Ele-
vului la nivel naţional aferent anului şcolar 2018-2019 ne
arată că 13,2% dintre elevii respondenţi nu beneficiază
deloc de decontarea navetei. „Astfel, se poate observa că
un procent alarmant de 80% din totalul respondenţilor
navetişti beneficiază de decontarea a mai puţin de jumătate
din costurile reale de transport, în contextul în care unui
procent de 100% dintre elevii care fac naveta ar trebui să i
se deconteze costurile în mod integral”, se arată în
document. Lipsa transportului crește rata de abandon
școlar. În România, 380.000 de copii cu vârsta între 3-17
ani nu urmau nicio formă de învaţământ la începutul anului
2019. 38,1% dintre copii se află în risc de sărăcie sau
excluziune socială, iar aproape o cincime dintre copiii sub
6 ani trăiesc în condiţii de deprivare materială severă,
conform Eurostat. Această ordonanţă de urgenţă este în
contradicţie cu un act normativ superior, anume Regula-
mentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice
de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a
Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 şi nr. 1107/70 ale
Consiliului. Consiliul Naţional al Elevilor a consultat peste
5000 de elevi navetişti pentru a vedea care sunt problemele
cu care aceştia se confruntă. Condiţiile improprii din
mijloacele de transport, decontul întârziat şi primit doar pe
jumătate sunt doar câteva dintre cele mai stringente aspecte
care trebuie să ajungă pe masa factorilor decizionali. Fiind
parte a OBESSU – the Organising Bureau of European
School Students’ Unions, structura de reprezentare a
elevilor la nivel european, Consiliul Naţional al Elevilor a
transmis reprezentanţilor biroului o adresă prin care se

167
solicită informarea Directoratului General pentru Compe-
tiţie din cadrul Comisiei Europene să condamne, cu
fermitate, OUG 51/2019 întrucât aceasta se afla în contra-
dicţie cu regulamentul european antemenţionat şi să
semnaleze acest aspect Guvernului României. CNE solicită
membrilor Camerei Deputaţilor, care se întrunesc mâine în
plenul camerei, să respingă de urgenţă ordonanţa de urgenţă
cu numărul 51/2019, prioritizând astfel nevoile elevilor din
România şi nu cele ale transportatorilor. „Este un moment
important pentru elevii din România - astăzi a început sesiu-
nea parlamentară, contextul actual socio-politic impune
respingere OUG nr. 51/2019 de către toţi parlamentarii
cărora le pasă de elevii pe care noi îi reprezentăm. Este
momentul ca aceştia să îşi pună o întrebare clară: de ce are
nevoie România acum? De transportatori care să facă profit
pe bandă rulantă sau de elevi care să poată ajunge la şcoală,
indiferent de mediul din care aceştia provin? Lansăm o
provocare parlamentarilor: pentru o secundă, nu vă mai
gândiţi doar la a vă calcula voturile (ştim că aici nu suntem
noi, beneficiarii primari ai educaţiei, prea atractivi din punct
de vedere politic – cei mai mulţi dintre noi nu au drept de
vot) şi acţionaţi pentru binele celor care reprezintă viitorul
României, a declarat preşedinta Consiliului Naţional al
Elevilor, Antonia-Laura Pup. Pe 4 februarie 2020 se revine
și se decontează naveta elevilor printr-o OUG. Dar elevii nu
sunt de acord cu procedura pentru că nu s-ar deconta
transportul integral: „suntem de părere că acest act normativ
nu va permite decontarea integrală a navetei. În cadrul
consultărilor realizate de structura de reprezentare a elevilor
din România, am putut observa faptul că, din cauza tarifelor
maximale de decontare impuse de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, elevii nu beneficiază de decont integral”, mai

168
spun elevii. Mai mult, CNE reiterează faptul că este nece-
sară o mobilizare reală a parlamentarilor în vederea
respingerii Ordonanţei de urgenţă nr. 51/2019. Această
ordonantă elimină transportul din sfera serviciilor publice,
defavorizând miile de elevi aflaţi în situaţii de risc şi
favorizează transportatorii pentru ca aceştia să poată face
profit fără nicio obligaţie ca statul să regleze raporturile
dintre transportatori şi cetăţeni. Drept care, CNE conchide
asupra faptului că având Ordonanţa de urgenţă nr. 51/2019
în vigoare, orice aparentă soluţie privind decontarea
integrală a navetei pentru elevi este nefundamentată, mai
arată organizaţia. Pe 10 martie 2020 președintele Santa
Klaus anulează ordonanța de urgență nr. 51.

O altă măreață și glorioasă realizare din cadrul

educației este numărul scăzut de studenți, urmat și de o rată
de abandon școlar ridicată, fiind pe ultimul loc din UE.
Concret, la nivelul întregii UE, aproximativ 40% dintre
locuitorii cu vârste între 30 şi 34 de ani aveau în 2017 un
nivel terţiar de educaţie, adică au absolvit cursuri ţinute de
universităţi, universităţi tehnice, institute de tehnologie şi
alte instituţii care acordă diplome academice sau certificate
de competenţă profesională superioară. Cel mai mare
procent se înregistra în Lituania (58%), Cipru (56%) şi
Irlanda (55%), iar cel mai scăzut în România (26%), Italia
(27%) şi Croaţia (29%). Mai grav este că numărul româ-
nilor care au terminat studii superioare s-a micşorat de la an
la an, după cum arată datele Eurostat. În 2015 erau 133.478,
în 2016 ajunseseră la 121.788, iar în 2017 coborâseră la
121.250. „Avem de-a face cu o slabă coerenţă între oferta
universitară şi piaţa actuală a muncii. Concret, ceea ce fac
studenţii în facultate şi ceea ce se cere pe piaţa de muncă nu

169
sunt acelaşi lucru. Studenţii descoperă lucrul acesta şi
preferă să intre în câmpul muncii. În fine, inspiraţi de unele
personaje celebre în toată lumea, tot mai mulţi tineri sunt
mai activi şi se fac antreprenori imediat după ce termină
liceul. Îşi propun să facă facultatea mai târziu sau aleg
programe de educaţie alternativă”, spune expertul în
educaţie Marian Staş. În plus, conform cifrelor oficiale,
mulţi studenţi abandonează facultatea, după un an sau doi
de studiu. Fenomenul se înregistrază la toate universităţile
din ţară, inclusiv la cele de elită, iar rata de abandon este
una importantă, de aproximativ 40 la sută, conform cifrelor
avansate de Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti
din România (ANOSR). „Abandonul universitar are cauze
financiare, în primă instanţă, urmat îndeaproape de alegerea
greşită a specializării sau a facultăţii. Astfel, 40% din
studenţi abandonează în primul an de studiu, iar 41% dintre
studenţii care abandonează consideră că acest lucru este
cauzat de alegerea greşită a specializării”, explicau, cu ceva
timp în urmă, reprezentanţii studenţilor într-un studiu.
Marian Staş afirmă că abandonul universitar se produce, în
primul rând, ca o urmare a slabului randament al sistemului
preuniversitar. „Când termină liceul, o mare parte a tinerilor
sunt slab pregătiţi. Concret, conform unor studii ale Băncii
Mondiale, sistemul preuniversitar din România este destul
de slab. Are un randament de 60 la sută. Asta înseamnă că
în 12 ani de şcoală un elev român învaţă cât se studiază în
alte ţări în numai 8. De aici şi slaba pregătire a multor
absolvenţi de liceu. Ajung în universităţi şi atunci
realizează cât de slab pregătiţi sunt şi renunţă. Apoi, o mare
parte a acestor studenţi îşi dau seama că facultatea cu
pricina nu este ce şi-au dorit. Şi, din păcate, în România,
facultăţile nu au curricule elastice, care să se adapteze unor

170
dorinţe ale studenţilor, aşa cum se întâmplă afară. Drept
urmare mulţi tineri renunţă din această cauză”, susține
expertul.

O altă măreață și glorioasă realizare din domeniul

educației este că publicarea tezelor de doctorat nu mai este
posibilă din cauza regulamentului datelor cu caracter
personal, deși legea stabilește că aceste documente sunt
publice. După ce pe 12 februarie promitea că va face
publice peste 7000 de teze de doctorat, ministrul Educaţiei
Monica Anisie face acum un pas înapoi. Deşi legea
educaţiei statuează că tezele de doctorat sunt documente
publice, ministrul susţine că GDPR-ul, legea privind
protecţia datelor cu caracter personal, permite persoanelor
vizate, să se opună, motivat, publicării integrale. „Am aici
adresa transmisă către Autoritatea naţională de
supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal.
Concluzia Autorităţii: dezvăluirea datelor personale în
publicarea tezelor de doctorat, se poate realiza (…),
prelucrarea este necesară, cu informarea prealabilă a
persoanei vizate şi oferirea posiblităţii de a se opune. În
acest context, am transmis către instituţiile de învăţământ
superior o adresă prin care îi înştiinţez şi le-am solicitat ca
până la 31 martie modelul contractului cadru de studii
universitare de doctorat să fie modificat, astfel încât să
cuprindă şi acordul persoanei de a-i fi publicată teza”, a
declarat ministrul propus al Educaţiei în cadrul audierilor
din Parlament. Teza de doctorat este un document public.
Teza de doctorat şi anexele sale se publică pe un site
administrat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu
respectarea legislaţiei în vigoare în domeniul drepturilor de
autor”, arată Art. 168 din legea 1/2011. „Legea Educaţiei

171
este clară. Lucrările de doctorat sunt documente publice,
fapt ştiut şi de doctoranzi atunci când îşi încep studiile. Este
şi normal, în condiţiile în care există consecinţe juridice şi
financiare ale acordării acestui titlu, şi mă refer la creşterea
de 15% a salariului. Nu poţi să spui că nu vorbim de un
document public. Altfel, logica este destul de evidentă –
dacă vrei să creşti încrederea într-un domeniu, creşti gradul
de transparenţă. Astfel de excepţii reprezintă un minus”,
este de părere Mircea Miclea, profesor la Universitatea
Babeş-Bolyai şi fost ministru al Educaţiei. După criticile
dure care i-au fost aduse, ministrul a revenit. „Publicarea
tezelor de doctorat merge înainte. Pe 23 martie vor fi
publicate circa 7532 de teze, în acest moment lucrându-se
la încărcarea lor pe site”, a precizat ministrul.

De asemenea, o măreață și glorioasă realizare este

lipsa laptopurilor și tabletelor pentru școala online. Sunt
aproape 900.000 de copii care au nevoie, dar Ministerul are
bani doar pentru 250.000. Eleva Gabriela din comuna
Șuletea, județul Vaslui a scris o scrisoare primarului pe
caietul dictando ca să-i împrumute un telefon sau să-i
cumpere unul în rate. „Când voi primi alocaţia, vă voi aduce
numaidecât banii”, a mai spus ea în scrisoare. Noi, la
Declic, ne-am unit forțele cu Consiliul Național al Elevilor
și am lansat petiția ”Țară, țară, vrem laptopuri pentru școala
online!” Prin aceasta, îi cerem ministerului Educației să
aloce mai multe echipamente electronice cu internet pentru
elevi. Toți cei 900.000 de copii au nevoie de acestea pentru
școala online. Cu fiecare zi care trece, cei care nu au
laptopuri sau tablete rămân în urmă cu materia. Fără să știe
dacă o vor putea recupera vreodată. În România, 46% din
populație trăiește în locuințe supraaglomerate , cu membri

172
ai familiei care împart aceeași cameră. În același timp, 36%
dintre familii au doi sau mai mulți copii înscriși la școală.
Acum, de când cu lucrul de acasă, multe dintre aceste
familii își împart activitățile zilnice în același spațiu. Au un
singur birou și un singur laptop sau o singură tabletă și le
folosesc pe rând . Cum fiecare materie se desfășoară după
propriul orar, fiecare copil al familiei are nevoie de propriul
dispozitiv pentru a participa la ore. Joi, pe 9 iulie, împreună
cu Consiliul Național al Elevilor, se merge la minister cu un
catalog uriaș cu absenții din acest an: copiii fără laptop,
împreună cu fotografiile acestora. Președintele Klaus
Iohannis a promulgat legea care obligă ministerul Educației
să asigure, la cerere, elevilor și profesorilor tablete/
laptopuri pentru școala online. Însă Guvernul s-a exprimat
împotriva acestei legi. Motivul a fost că impactul asupra
bugetului va fi unul negativ. În plus, ministerul Educației
încă nu a încheiat procedura de achiziție publică pentru cele
250.000 de tablete din programul național „Școala de
acasă”. Ministrul Educației începe achiziția celor 250.000
de tablete în urma presiunilor ”Declic”, dar sunt
insuficiente. În septembrie se va merge din nou la minister.

O altă măreață și glorioasă realizare este educația

sexuală în școli, mai exact lipsa acesteia. Comisia juridică
din parlament a avizat eliminarea educației sexuale din
școli, după presiunile BOR că atentează la inocența
copiilor. Statisticile arată însă că România este fruntașă la
sarcinile printre adolescente. În alte ţări, educaţia sexuală
este materie obligatorie, spune Biroul Regional OMS
(Organizația Mondială a Sănătății) pentru Europa. Copiii
din Spania, Italia și Cipru învaţă de la paisprezece ani

173
despre relaţii de prietenie, consimţământ şi sexualitate.
În România, educația sexuală a fost materie
obligatorie doar pe hârtie, timp de o lună și jumătate. La
scurt timp după promulgarea legii, BOR a criticat dur
educația sexuală în școli. Reprezentanții bisericii cred că
astfel de discuții trebuie purtate în continuare ferit, în
familie. Doar că statisticile arată altceva. Lipsa accesului la
educație sexuală a făcut ca România să aibă, după Bulgaria,
cea mai ridicată rată de sarcini la adolescente din Uniunea
Europeană! 10 din 100 de mame din România au sub 19 ani.
Iar asta a dus și la creșterea ratei abandonului școlar.
De aceea, noi, membrii Declic le scriem parlamen-
tarilor să lase educația sexuală în școli. Parlamentarii dau o
lege prin care educația sexuală devine educație sanitară și
este predată doar cu acordul părinților, deci o variantă foarte
cenzurată. De aceea, îi scriem președintelui ca să nu
promulge legea.

***

O altă măreață și glorioasă realizare este violența

domestică împotriva femeilor: una din patru femei este
victimă. Declic organizează un marș împotriva acestei
violențe de la Piața Universității la Piața Victoriei. Iată
mesajul Alinei Ursu, supraviețuitoare a violenței domestice,
membră a comunității Învingătoarelor #ȘiEuReușesc - cea
mai mare rețea de suport pentru victimele violenței
domestice din țară: „Sunt Alina Ursu și permite-mi să-ți
spun, din înțelepciunea unei vieți trăite, că nu sunt o
victimă, sunt parte din soluție! Și anul acesta am decis să-
mi însoțesc surorile, prietenele, colegele la Marșul pentru

174
siguranța femeilor. Sâmbătă te așteptăm la marș. Se anunță
soare, un motiv în plus să nu rămâi în casă. Nu vor fi doar
pași în grup pe stradă. Fiecare pas poate fi susținerea acelei
femei din viața ta pe care o știi abuzată sau victimă a
violenței, pentru că, nu-i așa!?... Cunoști măcar una! Multe
dintre ele au uitat că viața poate fi trăită și altfel, multe
dintre ele și-au pierdut viața. Deci, nu pentru noi, ci pentru
ele te chem în stradă. Stop tăcerii! Tăcerea aduce cu ea
întunericul abuzului, disperării, durerii. Suntem responsa-
bile pentru noi și pentru cele ce vin. Vino la marș și strigă
alături de noi ca să rupem tăcerea asupra violenței asupra
femeilor și fetelor.” Participăm și noi (Ile și Promy, titanul
Prometeu) deși abia ne târâm și ne ținem pe picioare (dar
un simplu pas înainte contează, doi cu atât mai mult).
Surprinzător, sunt și bărbați participanți. Bravo lor!
La începutul lui februarie 2020 o tânără Irina este
înjunghiată mortal de soțul ei, deși exista un ordin de
restricție. Era nevoie însă de o brățară electronică pentru a
monitoriza prezența acestuia. De aceea, semnăm o petiție
Declic adresată parlamentului pentru grăbirea adoptării
legii brățărilor electronice. Și Nicoleta a fost înjunghiată
mortal de soțul său în 2018. În 2019, polițiștii au emis la
nivel național 7 986 de ordine provizorii. 30% din ordinele
emise de Poliție în primele 6 luni din 2019 au fost încălcate.
De aceea, e nevoie de brățară electronică pentru monitori-
zarea agresorilor. Se merge și în piața Unirii cu poze ale
unor femei agresate, îmbrăcate în negru, cu o pancartă
„Așteptarea moarte are. Brățări electronice pentru infractori
ACUM.” Pe 5 martie proiectul de lege privind monitori-
zarea cu brățările electronice va primi avizul Consiliului
legislativ. Pe 30 aprilie se judecă monitorizarea cu brățări
electronice în parlament, de aceea le scriem parlamen-

175
tarilor. Dar parlamentarii tergiversează din nou așa că le
scriem din nou pe 28 mai. Parlamentarii nu răspund la peste
2.000 de mailuri trimise, așa că le scriem lui Victor Ponta,
liderul deputaților Pro Europa și lui Alfred Simionis,
președintele deputaților PSD. Pentru a-i convinge să deblo-
cheze proiectul, le spunem despre colegii lor de partid care
amână de două luni dezbaterea. Din cauza lui Nicușor
Halici de la Comisia Juridică și a lui Ion Mocioalcă de la
Comisia de Apărare, victimele violenței domestice sunt
puse în pericol în fiecare zi. Pe 14 iunie, o fată de 17 ani a
fost incendiată de agresor în propria casă din Mehedinți. Se
întâmpla la trei zile după ce aceasta a depus plângere la
Poliție, pentru agresiune și viol. Adolescenta a murit.

***

O altă măreață și glorioasă realizare este recupe-

rarea prejudiciilor de la cei care au comis furturi. Doar 1%
a fost recuperat din prejudicii de 420 milioane de Euro.
Statul român a construit un singur spital în ultimii 40 de ani
cu prețul de 70 de milioane de euro. Dacă s-ar fi recuperat
prejudiciile în marile cazuri de corupție, s-ar fi putut
construi 3 spitale pe an. Să ne îndreptăm puțin atenția
asupra lui Dan Voiculescu, motanul Felix, martir și scriitor
din pușcării. Condamnat la 10 ani pentru că a creat un
prejudiciu de 60 de milioane de euro, mogulul a ieșit din
pușcărie în doar 3 ani, fără să achite niciun leu. ANAF se
chinuie de ani buni să recupereze o parte din bani. Până
acum, doar 9 milioane s-au întors în bugetul statului. ANAF
a ajuns în situația hilară în care îi oprește lunar 700 de lei
din pensie. În acest ritm, ca să returneze prejudiciu, Dan

176
Voiculescu are nevoie de 28.393 de ani. De aceea semnăm
o petiție Declic adresată candidaților la președinție. De
asemenea, se face un banner promovând campania care
apare în presa online. Petiția depășește 25.000 de semnături.
Dintre candidații la președinție Klaus Iohannis, Dan Barna,
Mircea Diaconu și Theodor Paleologu susțin demersul
nostru. Se face și o gală a prejudiciilor, ”Starea prejudi-
ciilor” la care a participat Dragoș Pătraru cu emisiunea
”Starea nației” și se acordă un trofeu al campionului
prejudiciilor (Radu Mazăre cu 114 milioane de Euro
prejudiciu). 10.000 de membri Declic o urmăresc online,
apoi toți atâția pe Facebook. Se face și o machetă în
G4Media și o reclamă prin Google ads care e vizualizată de
aproape un milion de oameni. Și uite așa suntem acum 30
.000 de semnatari ai petiției, 8 300 de membri care au scris
comentarii pe paginile candidaților, 600 care au trimis e-
mailuri și 1 000 de donatori pe această campanie.

***

O altă măreață și glorioasă realizare reprezintă

furturile din păduri urmate de moartea pădurarilor. Liviu
Pop era pădurar, avea 37 de ani și 3 copii. Într-o seară a fost
anunțat telefonic că hoții sunt din nou în pădure. Și-a
anunțat colegii și a plecat să verifice. Câteva ore mai târziu
a fost găsit aruncat într-o râpă, împușcat mortal, cu
numeroase semne de lovituri. Au fost identificați rapid 3
suspecți. Au recunoscut că l-au lăsat pe pădurar în pădure
să agonizeze. Cei trei spun că pădurarul s-a ”auto-
împușcat”. Anchetatorii au declarat presei același lucru și
au luat decizia de a-i elibera pe suspecți. Chiar dacă există

177
prezumția de nevinovăție, acei indivizi au lăsat un om să
moară și au fugit. Au recunoscut asta. Având în vedere cum
se derulează acum ancheta, Declic are suspiciuni grave,
crede că procurorii din Maramureș nu sunt imparțiali și cere
printr-o petiție mutarea anchetei penale la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru o anchetă
corectă. Cazul lui Liviu Pop nu este unic. Alți 6 pădurari au
murit în ultimii ani. Peste 600 au fost bătuți crunt. Unul din
hoții de lemne lăsat liber de procurori este, conform datelor
apărute în presă, nepotul prim-procurorului din Târgu Lă-
puș. Asta ar trebui să fie suficient pentru a muta ancheta la
alt parchet. Semnăm și noi petiția și o distribuim pe Face-
book și Twitter. Declic merge apoi la Parchetul General
pentru a desena siluetele celor șase pădurari uciși. Procuro-
rul General Bogdan Licu, primește petiția semnată de
30.000 de persoane și decide mutarea cazului la București.
Totodată, Declic organizează împreună cu Green-
peace și Agent Green un marș pentru salvarea pădurilor
(împotriva jafului din păduri), cu mânuța ”Toți pentru
păduri” ca semn și pancartă. Imaginea cu pancartele ajunge
virală. Pentru fiecare metru cub de rășinoase exploatat le-
gal, se fură încă unul. Participăm și noi la Piața Universității
(chit că nu găsim inițial locul și nu putem merge la marș
pentru că de-abia ne târâm și obosim). Ne bucurăm că am
ajuns în locul sacru de proteste la piața Universității (cum a
fost și la marșul anti-violență domestică), căci în ultimii ani
am fost mai mult la piața Victoriei la manifestații și ne era
dor de piața Universității. Pancartele cu mânuțele ”Toți
pentru păduri” ajung peste tot, imaginile fiind preluate chiar
și de Leonardo di Caprio.
Apropo de păduri, apare și o petiție Declic pentru
modificarea definiției materialului lemnos. Declic a identi-

178
ficat un paragraf din Codul Silvic care permite hoților să
pună pe piață, cu aparențe de legalitate, lemnul furat. E
incredibil, conform legii, nu tot lemnul e lemn. Consecin-
țele acestei ”scăpări” din lege sunt dezastruoase. De exem-
plu, buștenii tăiați ilegal pot fi tocați și din acel moment nu
mai sunt considerați material lemnos. Se pot vinde ca orice
altă marfă și așa li se pierde urma. Aceasta este schema prin
care dispar din fondul forestier milioane de metri cubi de
lemn. Așa se fură cu ajutorul legii. În acest moment
autoritățile pot verifica proveniența unui transport de lemn
și îl pot confisca, dacă se constată că a fost tăiat ilegal.
Firma în cauză riscă amenzi și administratorii, închisoare.
Dacă lemnul furat e tocat mărunt, îl poți plimba pe drumuri
publice și îl poți vinde fără a avea dovezi că l-ai tăiat legal.
Legea strâmbă va fi îndreptată dacă îl convingem pe noul
ministru al mediului că aceasta trebuie să fie o prioritate
pentru mandatul său și schimbăm definiția materialului
lemnos. O semnăm și o distribuim pe Facebook și Twitter.
Declic merge și la ministrul mediului Costel Alexe pentru a
discuta despre transparentizarea sectorului forestier și furtul
din păduri. Ministrul mediului nu schimbă definiția
materialului lemnos și de aceea îi scriem pe Facebook.
Totodată, donăm pentru realizarea unui studiu
juridic al legilor silvice. În parlament, urmează să se
dezbată legea privind modificarea definiției materialului
lemnos după cum am spus și noi în petiția semnată de
49.000 de oameni. De aceea, noi membrii Declic le scriem
parlamentarilor ca să dezbată legea și să o voteze.
Veste bună pentru păduri, un camion proaspăt
încărcat cu lemn va ajunge astfel, după următoarea
procedură. Înainte de a porni la drum, va trebui completat
online un formular complex cu date. Informațiile nu vor mai

179
rămâne însă ascunse ochilor vigilenți. Dimpotrivă, ele vor
deveni instant publice și vizibile pe site-ul Inspectorul
Pădurii. Așa vom ști, de exemplu, data și ora emiterii
avizului de transport, de unde provine lemnul, locul de unde
a fost încărcat, dacă buștenii sunt de brad sau de fag și
numele firmei care efectuează transportul. Dacă în
octombrie ne-am întâlni cu acest camion pe drum, am putea
verifica în premieră ruta parcursă, inclusiv fotografii cu
fața, spatele și lateralul mijlocului de transport. Cu alte
cuvinte, am putea afla dacă și-a schimbat traseul, dacă a mai
fost încărcat pe parcurs sau chiar dacă și-a schimbat
încărcătura cu totul. Astfel, lemnul tăiat ilegal nu va mai
putea fi acoperit. În plus, vom cunoaște numele firmei care
exploatează lemnul și vom putea vedea autorizația de
exploatare foresti00eră. Și, cel mai important, revin alertele
satelitare care identifică unde s-a tăiat pădure, iar noi vom
putea verifica dacă tăierea la ras s-a făcut cu acte.
Se merge apoi din nou la ministerul Mediului pentru
o discuție de 10 ore. Definiția materialului lemnos nu este
clară, susține Înalta Curte. Ministerul atunci este de acord
cu aceasta. După multe alte discuții am ajuns la un alt articol
fierbinte care ne interesa: eliminarea prevederii prin care
procesatorii de lemn nu pot să prelucreze mai mult de 30%
dintr-o specie de arbori. Dacă această prevedere dispare din
Codul Silvic, marile companii precum Schweighofer vor
prelua monopolul, iar companiile românești vor intra în
faliment. De aceea, i-am solicitat secretarului de stat Gelu
Puiu să nu susțină propunerea de eliminare a acestei
prevederi, deși inițial el argumentase în favoarea scoaterii
ei din Cod. Ne-a asigurat că limita de 30% va rămâne în
lege. Vedem în curând dacă au fost sau nu vorbe goale.
Proiectul va ajunge, apoi, în Comisia pentru Agricultură din

180
Camera Deputaților. Raportul comisiei va fi esențial pentru
votul care va urma în Plen. Cel mai probabil, plenul va vota
în sesiunea extraordinară din august. Însă, în tot acest timp,
noi trebuie să rămânem vigilenți. Le scriem din nou
deputaților pentru a schimba definiția materialului lemnos
și pentru păstrarea limitei de 30% a prelucrării pentru un
anumit tip de arbore.
Este revoltător ce s-a întâmplat alaltăieri în Comisia
pentru Agricultură a Camerei Deputaților. Reprezentații
Declic și ai altor organizații ecologiste nu au fost lăsați să
participe la dezbaterile pe tema modificării Codului Silvic.
În schimb, a fost invitat un reprezentant al industriei
forestiere, care a amenințat cu proteste dacă marile firme,
precum Schweighofer, nu sunt lăsate să cumpere cât lemn
vor, peste 30 de procente, cum zice acum legea. Adică să
monopolizeze piața, să falimenteze micile fabrici, să
acapareze toată piața lemnului. Este clar cine face legea în
Parlament, de vreme ce ecologiștii sunt ținuți la ușă, iar
lobby-știi industriei sunt prezenți la masa la care se
modifică legile silvice. Decizia a fost luată de președintele
ședinței, Alexandru Stănescu de la PSD, care ne-a transmis
că legea o fac parlamentarii, nu ecologiștii. Și că reprezen-
tantul industriei a fost invitat pentru că… „e o personali-
tate”.

Dar nu numai cei de la PSD gândesc așa. Săptămâna

trecută, deputatul PNL Vasile Gudu i-a cerut, zbierând,
președintelui comisiei, să-i taie microfonul colegei noastre
Cătălina, invitată oficial la dezbaterea pe tema modificării
Codului Silvic. Și el și Stănescu i-au repetat că nu are habar
despre ce vorbește. Până când a amintit Cătălina de acest
articol, a fost liniște, invitații au vorbit și 15 minute. După

181
doar 2 minute, reprezentantului Declic trebuia să i se taie,
urgent, microfonul! PNL și PSD și-au dat mâna pentru a ne
închide gura și pentru a schimba legea în favoarea marilor
companii. Nu putem permite un asemenea comportament
din partea celor ce ar trebui să ne reprezinte interesele și să
protejeze natura. Dar ei blochează dialogul cu ecologiștii și
se pun la masă cu cei care cer mai multă pădure pentru
drujbele Schweighofer (HS Timber), Kronospan, Kasta-
monu sau Egger. De aceea, donăm pentru o campanie în
Libertatea și pe Facebook. Facem clipul ”PSD + PNL +
Schweighofer = inimioară. Luați drujba din mâna Schwei-
ghofer! Implică-te și tu!”.
Peste 1000 de membri Declic au donat pentru a face
reclamă acestui plan toxic pentru păduri. Am avut bani
suficienți pentru a ajunge cu semnalul de alarmă în presă și
pe social media, la sute de mii de oameni. Și acum, în sfârșit
veștile bune de care am amintit la început. Luni pe 3 august
s-a dat, în sfârșit, votul final în Comisia Agricolă.
Amendamentul Schweighofer era în mapele deputaților,
sub o formă mascată, asumat de un deputat PNL. Dar nu au
avut curajul să-l voteze. Și-au dat seama că suntem prea
mulți cu ochii pe ei. Și că ar deconta la alegeri o decizie
împotriva pădurilor. Amendamentul a fost respins.
Și a doua veste bună, amendamentul pornit de la
petiția Declic care cere ca și tocătura de lemn să fie
considerată material lemnos, a primit vot favorabil. Suntem
foarte aproape să salvăm sute de mii de hectare de pădure
de hoți și de tocătoarele industriale cu care ard urma
lemnului furat. Se întâmplă foarte rar ca politicienii să
asculte de cetățeni și nu de companii cu putere financiară
uriașă. De data aceasta am reușit pentru că ne-am mobilizat
exemplar, le-am scris mii de mailuri, le-am trimis zeci de

182
mii de semnături și le-am făcut cunoscute planurile toxice
în presă.
Ne-au jignit, ne-au spus că vorbim tâmpenii, au
încercat să ne închidă gura, apoi s-au văzut nevoiți să voteze
așa cum le-am cerut. Dar, deși am câștigat o luptă foarte
importantă, hai încă să nu deschidem șampania. Urmează
comisiile de mediu și juridică, apoi votul în plen. Industria
forestieră își va trimite, din nou, lobbyiștii să-i convingă pe
parlamentari să le dea pe mână pădurea. Ne luptăm cu
companii cu cifre de afaceri de sute de milioane de euro.
Declic a avut, pentru această campanie, un buget de doar
câteva mii de euro. Dar a fost de ajuns! Și este extraordinar
de important să avem bani și pentru următorul moment în
care va trebui să apelăm la reclamă în media pentru a face
cunoscute planurile de a distruge pădurea.
Într-un sfârșit codul silvic trece în parlament în
forma dorită de Declic cu modificarea definiției
materialului lemnos și cota maximă de tăieri de 30%.

***

O altă măreață și glorioasă realizare sunt pensiile

speciale pentru primari. Am trimis o petiție Declic
împotriva lor, semnată de 16.000 de persoane. Cu banii de
pensii speciale se pot construi spitale. Renate Weber,
avocatul poporului, a fost de acord cu solicitarea noastră și
a sesizat CCR. În alt dosar, judecătorii stabiliseră că pensiile
speciale sunt neconstituționale. Dar, acum în dosarul de față
cu sesizarea avocatului poporului, se blochează la CCR. De
aceea, le scriem judecătorilor curții să stabilească un termen
de judecată urgent dacă pensiile speciale pentru primari

183
sunt constituționale. Cum cei de la CCR tac, se merge la ei
cu colindul și se face un colind cu un clip video care
urmează să devină viral. De asemenea, se face o machetă în
ziarul cel mai citit, Libertatea de atenționare a celor de la
CCR. În machetă apar scrise: ”Judecători constituționali sau
conjuncturali? Curtea Constituțională trebuie să decidă pe
21 ianuarie dacă pensiile speciale sunt sau nu
constituționale. Comunitatea Declic e cu ochii pe CCR care
în 2018 a declarat neconstituționale aceleași pensii speciale.
Între timp, o parte din judecători au fost schimbați. Vor
respecta judecătorii propria decizie? Peste 16.000 de
membri Declic au cerut CCR să spună dacă noul cod
administrativ care prevede pensii speciale pentru aleșii
locali este constituțional.” Pe 21 ianuarie 2020 trebuie să fie
judecată constituționalitatea pensiilor speciale ale aleșilor.
Dar CCR decide că primarii o să primească pensii speciale
de la 1 ianuarie 2021. Costurile pe un an sunt de 120
milioane de Euro. Cerem atunci Avocatului Poporului,
Renate Weber, să sesizeze din nou Curtea Constituțională
mai puțin superficial ca prima dată. Pensiile speciale
urmează să intre în vigoare pe 1 ianuarie 2021.
Și pensiile speciale ale altor români (242.000 printre
care bătrânei torționari de treabă securiști) sunt un semn de
echitate, desigur, adică probabil. Urmează cea mai mare
criză economică de după al doilea război mondial din cauza
coronavirsului și 1 milion vor fi în șomaj tehnic.
Președintele Santa Klaus poate plafona la 4.000 de lei
pensiile speciale prin decretul care va prelungi starea de
urgență. Cea mai mare pensie specială din România este de
77.000 de lei. Cea mai mică pensie din contribuții este 700
de lei. Adică un om trăiește pe lună cu de 100 de ori mai
mulți bani decât altul. Această inechitate trebuie oprită de

184
președinte. Dintr-o singură pensie s-ar asigura un venit
garantat pentru sute de români. Doar din plafonarea acestei
pensii uriașe la 4.000 de lei, timp de 6 luni, statul ar putea
să asigure pentru 876 de persoane un venit în cuantumul
indemnizației de șomaj, adică 500 de lei pe lună. Noi
propunem ca acești bani să fie strânși într-un fond de
solidaritate, din care să fie ajutați , românii care își pierd
veniturile și bolnavii cronici, prin decontarea 100% a
medicamentelor. E vremea solidarității și trebuie să trecem
cu bine toți de această criză. Pentru asta, banii risipiți pentru
pensiile speciale ar fi de mare ajutor. Conform cifrelor din
anul 2018, pensiile militare au costat statul român 8
miliarde de lei. Celelalte 9.000 de pensii de serviciu, încă 1
miliard de lei. De aceea, semnăm petiția Declic adresată
președintelui Santa Klaus peste 120.000 de persoane și îi
scriem președintelui pe Facebook. Totodată facem un video
care devine viral. Santa Klaus pasează răspunderea la CCR
așa că 6700 scriem Avocatului Poporului să sesizeze corect
CCR pentru a anula pensiile speciale. Renate Weber,
Avocatul Poporului s-a făcut că sesizează CCR. Când i-am
cerut să facă un pe bune, ne-a refuzat și ne-a trimis la
parlament. Am cerut și guvernului să anuleze ordonanța
prin care dădea drepturi primarilor la pensii speciale, dar nu
a făcut-o, ci doar a amânat-o un an. Judecătorii CCR,
beneficiari ai pensiilor, au respins încercarea de anulare a
privilegiilor în mod repetat. Dar guvernul Orban și-a
asumat în ianuarie 2020 răspunderea pentru eliminarea
pensiilor speciale ale magistraților și parlamentarilor, dar
legea a ajuns la CCR. Pe 6 mai va spune dacă pensiile
speciale rămân sau nu. Parlamentul tergiversează. Pe 20
mai nu se introduce proiectul pe ordinea de vot pentru că
pentru că nu are cică raport din partea comisiilor de

185
specialitate. Se fac și măști cu mesajul ”tăiați pensiile
speciale, nu pădurile!” Parlamentul dă legea în cele din
urmă, dar Avocatul Poporului o contestă.

***

O altă măreață și glorioasă realizare este numirea

procurorilor-șefi DNA, DIICOT și ai Parchetului general pe
criterii politice. Alina Bica, fostă șefă la DIICOT avea o
relație specială cu Dragnea, un număr de telefon la care
discutau și un loc secret unde se întâlneau. O procedură
transparentă de numire înseamnă ca:
-proiectele de management și interviurile de la
Ministerul Justiției să fie transmise public
-audierea din Secția pentru Procurori a CSM să fie
publică
-ministrul Justiției să motiveze pe criterii de
performanță și integritate propunerile înaintate către
președintele României
-președintele României să țină cont de avizul Secției
pentru procurori a CSM, singura instituție fără apartenență
politică din procedura de numire
- din comisia de intervievare să nu facă parte
ministrul și secretarul de stat.
De aceea, semnăm petiția Declic pentru o procedură
transparentă de numire a procurorilor-șefi și o distribuim pe
Facebook și Twitter. O semnează peste 10.000 de persoane.
Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu e de acord ca din
comisia de intervievare să nu facă parte ministrul și
secretarul de stat. Ministrul Cătălin Predoiu ne-a anunțat că
a schimbat componența. De data aceasta, la interviuri vor

186
participa și un procuror desemnat de CSM, un reprezentant
al Institutului Național al Magistraturii, un specialist în
management, desemnat de Academia de Studii Economice
și un psiholog. Adică specialiști care pot decide dincolo de
interesele politice. Apoi, candidații selectați pentru șefia
DNA, DIICOT și Parchetul General vor prezenta planul de
management în fața secției pentru procurori a Consiliului
Superior al Magistraturii. Avizul CSM nu este obligatoriu,
ci consultativ. Ministrul justiției și președintele trebuie să
țină cont de avizul CSM. Ministrul ne asigură de trans-
parență în procedura de selecție. Dar nu ne spune concret
dacă va respecta avizul secției pentru procurori a CSM.

Și iată-i pe procurorii-șefi ai marilor parchete: Ga-

briela Scutea, procuror general al României, Crin Bologa,
noul șef al DNA și Georgiana Hosu, procuror-șef la
DIICOT. Cei trei au fost numiți de președintele Klaus
Iohannis, la propunerea ministrului Justiției, Cătălin Pre-
doiu. Doar Crin Bologa a primit aviz pozitiv de la Secția
pentru procurori a CSM. Aproape 16 000 de membri Declic
le-au cerut ministrului Justiției și președintelui să țină cont
de avizul consultativ al CSM. Dar niciunul nu a făcut-o.

***

O altă măreață și glorioasă realizare: compania

Schwieghofer este pe cale de a se recalifica și reasocia la
centrul Forest Stewardship Council (FSC). Compania este
pe cale să obțină un nou certificat FSC pentru că lemnul
provine din surse sustenabile. Dar nu este așa. Procurorii

187
din Constanța investighează posibile infracțiuni de fals în
documente după ce Vama Agigea a oprit cherestea de
800.000 de euro în port. Corporația austriacă este investi-
gată pentru inginerii financiare cu lemn românesc exportat
în Japonia. Conform unei investigații Rise Project, lemnul
tăiat în România se oprește „în acte” la o firmă din Viena.
Acolo se adaugă un adaos comercial de până la 2000 de
euro la fiecare vagon și abia apoi lemnul este vândut unor
firme din Japonia. Pentru acest adaos comercial, taxele nu
mai sunt colectate în România, ci în Austria. Drept urmare,
Holzindustrie Schweighofer are 4 noi dosare penale. De
aceea, scriem un mail către FSC pentru a-i informa și a-i
face să ia măsuri. În 2017, după ce a pierdut certificarea
FSC, Schweighofer a pierdut și o parte din clienți: Horn-
bach, Leroy Merlin și Brico Depot. Trebuie să rămână fără
certificare FSC. Peste 5.000 de membri Declic am scris
către FSC. Acesta a ignorat mailurile și a spus că utilizăm
un script automat pentru a le umple căsuța poștală și că ne
dă în judecată pentru spam pe mail. Dar noi continuăm și
scriem mesaje pe pagina de Facebook a FSC, spunând că
nu ne lăsăm intimidați. FSC răspunde până la urmă.
„Continuăm să sprijinim eforturile Declic de a se îngriji de
pădurile din România.” Dincolo de politețuri și amabilități,
altă parte a mesajului către membrii Declic e cu adevărat
importantă. FSC ne anunță că rămâne dezasociată de
Schweighofer. Asta, deși firma austriacă se mândrea, la
sfârșitul anului trecut, că e pe punctul de a primi înapoi
certificatele de sustenabilitate acordate de FSC.

188
 ***

Altă măreață și glorioasă realizare: Ministrul

Economiei, Virgil Popescu, a declarat că își dorește ca
România să renegocieze cu Uniunea Europeană cantitatea
gazelor cu efect de seră pe care țara noastră le eliberează în
atmosferă. Altfel spus, oficialul român caută soluții să
putem polua mai mult, ignorând cu desăvârșire țintele de
reducere a emisiilor din Pactul Ecologic European. În
martie, planul, numit în jargonul oamenilor din minister
PNIESC, va fi trimis către Bruxelles. În condițiile în care a
fost făcut în spatele ușilor închise, angajamentele asumate
de țara noastră sunt foarte slabe. Așa că noi de la Declic ne-
am reunit forțele cu Bankwatch România și Centrul pentru
Studiul Democrației pentru a vedea care sunt acele
propuneri care trebuie să fie incluse în PNIESC. De
exemplu, România e unul din puținele state membre care nu
și-a stabilit o dată pentru a renunța la cărbune. Acestea sunt
propunerile, pe scurt:
-Mai multă energie regenerabilă;
-Renunțarea la cărbune până în 2030;
-Tranziție justă pentru lucrătorii afectați și
comunitățile lor;
-Eficiență energetică mai mare, gaze naturale mai
puține;
-Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;
-Corelarea și publicarea datelor statistice pentru
politici publice de combatere a sărăciei energetice.
Putem trimite comentariile până cel târziu pe 28
februarie 2020, când se încheie consultarea publică. De
aceea, scriem ministrului din partea Declic.

189
 Ministerul Economiei va anunța curând planul de
măsuri în domeniul energiei și schimbărilor climatice.
Planul, care ar trebui să încetinească efectele schimbărilor
climatice, a fost făcut superficial, cu ușile închise, iar
rezultatul este dezamăgitor. În loc să vină cu soluții
eficiente, ministrul Virgil Popescu a anunțat contrariul, că
ar vrea să renegocieze creșterea cantității gazelor cu efect
de seră pe care țara noastră le eliberează în atmosferă. Deja
peste 3 800 dintre noi au trimis propunerile Declic și
Bankwatch către minister, însă e nevoie de mai mult. Pentru
a pune presiune pe ministru ca să facă planul cu mai mult
simț de răspundere, am decis să mergem joi, 27 februarie,
în fața Ministerului Economiei și Energiei. Ne grăbim,
vineri, 28 februarie este ultima zi în care proiectul se află în
dezbatere publică. Dacă nu acționăm rapid, planul va fi
asumat în forma actuală. Aducem și un glob uriaș în flăcări
la minister pentru care am donat fiecare.

Altă măreață și glorioasă realizare: poluarea din

București: a depășit 900%. Am aflat apoi de la ministrul
Mediului că ar fi trebuit să primim un mesaj de la aplicația
de avertizare a populației, ro-alert, prin care să fim
avertizați să evităm zonele cu poluare ridicată. Însă sistemul
de monitorizare nu funcționează eficient, așa că nimeni nu
a fost anunțat. Autoritățile nici măcar nu știu de unde
provine poluarea masivă de noaptea trecută.
Am realizat că e nevoie urgent ca ministrul
Mediului să țină cont de solicitarea celor 14 000 de membri
Declic și să acționeze. Dacă am avea raportări în timp real,
transmise către Agenția Europeană de Mediu, am putea să
detectăm la timp sursele poluării. Apoi, am ști să evităm
zonele poluate, să nu ne scoatem copiii la plimbare când

190
aerul este irespirabil. Am văzut o poză pusă de o mamă pe
rețelele de socializare: după o plimbare prin parc, îi curățase
fața copilului cu un șervețel umed care se înnegrise
complet, părea că are urme de funingine. Nici nu e de mirare
că zeci de români mor chiar azi, din cauza aerului poluat.
De aceea cu Declic se merge la ministerul Mediului cu cele
14.000 de semnături și măști de gaz pe față. Au fost zeci de
membri Declic acolo, iar sentimentul pe care l-am trăit e
greu de explicat în cuvinte. Am simțit încă o dată că vocea
noastră contează. I-au dus ministrului Mediului cele 14 000
de semnături ale campaniei ”Aer pentru viață”, prin care
cerem modernizarea rapidă a sistemului de măsurare a
calității aerului din toată țara. Au arătat planurile Minis-
terului, printre care modificarea aplicației de monitorizare a
calității aerului, astfel încât să trimită notificări către
populație, atunci când gradul de poluare este peste limite.
De asemenea, ministrul a spus că lucrează la realizarea unui
centru de prognoză a calității aerului, similar cu cel de
prognoză meteo și că va monta noi 15 stații de monitorizare,
până la finalul lunii septembrie. O nouă întâlnire va fi pe 10
martie despre senzorii de monitorizare a aerului. PRO TV,
Realitatea și Digi au transmis live protestul Declic.

***

Altă măreață și glorioasă realizare este OUG-ul

privind liberalizarea sănătății făcut fără dezbatere publică.
Ordonanța a fost emisă pe 4 februarie după o ședință
maraton a Guvernului, în care a mai emis alte 24 de OUG-
uri, cu o zi înainte de moțiunea de cenzură. În spațiul public
au fost exprimate mai multe opinii pro și contra în legătură

191
cu efectele OUG-ului. Le-am citit pe majoritatea. Nimeni
nu știe exact cum ne va afecta faptul că privații din sănătate
vor avea acces sporit la fondurile publice. De aceea, noi
membrii Declic scriem parlamentarilor din Comisia de
Sănătate să dea aviz negativ OUG-ului emis fără dezbatere
publică. În opinia membrilor Declic, cel mai mare risc îl
reprezintă subfinanțarea sistemului public de sănătate, în
condițiile în care același buget va fi împărțit între spitalele
publice și cele private.

***

Altă măreață și glorioasă realizare este condam-

narea celor din diaspora din Italia care au venit chipurile ca
să îmbolnăvească întreaga țară de coronavirus. Aceasta în
concepția deputatului ”Mitralieră”, Cătălin Rădulescu care
i-a acuzat pe românii din străinătate că sunt criminali şi
doresc să vină în România din zone „carantinate” pentru a
îmbolnăvi milioane de cetăţeni. De asemenea, sociologul
Mirel Paladă a acuzat și el pe românii din diaspora de
îmbolnăvirea românilor de acasă: „Un număr mare de
diasporezi s-a întors în ţară. Sute de mii. Poate chiar
milionul. Încă nu ştim exact cîţi. Încă numărăm. După ce au
dat muie ţării şi locuitorilor ei pe care-i consideră nişte
bătrîni ştirbi şi primitivi, acuma a dat brusc dragostea de
patrie peste ei, cînd a început să fie groasă situaţia. Diaspo-
rezii s-au întors în ţară. Sute de mii. Poate chiar milionul. În
mii şi mii de localităţi, nu doar în Bucureşti. Unii dintre ei
au coronavirusul. În perioada de început, cînd încă nu sînt
simptome clare. Mulţi se fîţîie prin localitate, să reia legătu-
rile cu cei de acasă. Cu cît e comunitatea mai mică, cu atît

192
sînt mai mulţi bătrîni acolo şi lumea mai dornică de vizite.
Cu cît e comunitatea mai mică, cu atît e fîţîiala mai eficientă
în a răspîndi coronavirusul. „Diaspora clamează de ceva
timp o moralitate deosebită. Ei sînt miezul la gaură, ei sînt
fruncea în toate. În mintea lor plină de muci şi de principii
împrumutate de pe Facebook şi de la deontologi, ei sînt cei
mai foarte superiori şi cei mai foarte perfecţi. Un soi de
semizei ai României. Ani de zile, au avut tupeul să ne dea
lecţii. Ani de zile, au avut tupeul să clameze că au dreptul
să decidă ce trebuie să se întîmple în ţară. Ani de zile, au
fost folosiţi de servicii drept masă de manevră pentru a pune
ce preşedinte trebuie, nu ăla care ieşea la vot de fapt. Iar
acum, după ani de zile în care ne-au dat muie şi au făcut pe
perfecţii, acuma s-a dovedit că ei sînt de departe mai
iresponsabili, mai superficiali, mai puţin disciplinaţi, mai
puţin pregătiţi pentru criză şi mai ales mai lipsiţi de
moralitate decît românii din ţară. Vă place cum v-au dat
muie? Înghiţiţi repede, că mai vine un rînd de muie. Cu
coronavirus. Înghiţiţi repede, să vină tura a doua...”

Altă măreață și glorioasă realizare este coronavirus

și faptul că oamenii nu respectă indicațiile de a sta acasă.
De exemplu, mallurile sunt pline. De aceea, donăm bani
pentru Declic pentru achiziționarea de echipamente
medicale (de ventilație mecanică) împreună cu cei de la
”Dăruiește viață!” și pentru un clip cu mesajul ”Stai acasă”
devenit viral, cu peste două milioane de vizualizări. Donăm
apoi ca acest clip să ajungă la peste cinci milioane de
vizualizări. Este preluat de televiziuni și melodia ”Stai
acasă” de posturi de radio. Semnăm și o petiție pentru
dotarea spitalelor cu aparate de ventilație mecanică pentru
a suplimenta numărul de paturi la terapie intensivă (unde

193
sunt doar 92 de paturi pentru cazurile grave de coronavirus
și riscăm să ajungem ca în Italia când numărul de paturi a
fost insuficient pentru bolnavi|). De asemenea, se face un
clip explicativ despre coronavius. Și o întâlnire online cu
reputatul psiholog Daniel David, președintele Asociației
Psihologilor din România. Circulă și un banc pe net ”Când
i-am zis maică-mii: - Azi nu ai voie să ieși afară! mi-am
simțit răzbunată toată copilăria”. De asemenea, Declic face
o listă de echipamente medicale care pot fi achiziționate și
donate medicilor de cei doritori. La unele spitale dotările
sunt atât de performante încât medicii își fac combinezoane
din folii de plastic de gunoi și măști din hârtie igienică.
Polițiștii bat niște persoane ieșite din casă. Un bărbat
amendat pentru ieșirea fără declarație se spânzură. Declic
face o întâlnire online cu psihologul Daniel David și oferă
o listă de organizații care dau suport celor vulnerabili
(vârstnici și persoane cu alte boli cronice). Donăm și pentru
cei ce și-au pierdut locul de muncă sau se află în sărăcie din
cauza coronavirusului pentru a le oferi pachete cu hrană.
Iată ce spune unul dintre voluntarii care au dus pachete,
Adrian: "Deși credeam că fiind oameni dintr-o zonă rurală
sunt neinformați, mulți dintre ei au venit la poartă
acoperindu-și gura cu ce aveau, o batistă, un batic, un colț
al basmalei, iar atunci când le spuneam de ce am venit,
mărgele de lacrimi le răsăreau în ochi, vocea le tremura și
parcă atunci simțeai că acela este momentul cel mai
important din ultimele luni, momentul când ești aproape de
aproapele tău. Aceste întâlniri te modelează, te schimbă, te
fac să îți dai seama că viața nu este doar o zbatere nesfârșită,
un du-te-vino, o goană de avea, de a strânge, ci o lacrimă
ascunsă într-un zâmbet." Facem și o petiție pentru sporirea

194
numărului de teste, căreia i se face reclamă în ziare online.
Premierul sporește testele la 8.000 pe zi.

***

O altă măreață și glorioasă realizare este proiectul

care permite construcții hidroenergetice în arii protejate.
Acest proiect e în dezbatere în parlament. Anul trecut am
reușit să-l convingem pe președinte să nu promulge legea
care facilitează distrugerea râurilor din România dar
pericolul nu a trecut. Cei care fac bani grei din exploatarea
cursurilor de apă vor să treacă prin Parlament proiectul prin
care lucrările hidrotehnice abuzive sunt declarate de interes
public major. Așa se ocolește legislația de mediu (Directiva
Habitate), nimeni nu-și mai bate capul cu impactul asupra
ariilor protejate și nici nu răspunde pentru că distruge
râurile și habitatele speciilor rare.
Acești investitori cărora nu le pasă decât de propriul
buzunar au spatele acoperit de parlamentari influențați, care
nu vor să fie scoase prevederile abuzive. Lor nu le pasă că
un râu de munte, odată captat într-o țeavă pe zeci de
kilometri, se transformă într-un firicel de apă incapabil să
mai servească drept habitat pentru vidre, castori și alte
specii protejate. Dezastrul ecologic produs pe râul
Dâmbovița în luna aprilie este dovada că politicienii trebuie
să oprească această lege anti-râuri. În zona Podu
Dâmboviței-Rucăr, albia apei a secat pe o porțiune iar
habitatul zglăvoacelor, specie protejată la nivel european, a
fost distrus. Și acest dezastru ecologic nu a avut loc
”oriunde”, ci chiar într-un parc național. Putem să
influențăm procesul decizional din Camera Deputaților,

195
prin presiune publică. Am făcut-o și anul trecut, când l-am
convins pe Klaus Iohannis să nu promulge legea, ci s-o
trimită în Parlament, pentru reexaminare. Acum trebuie să-
i convingem pe deputați să oprească masacrarea râurilor.
Problema este că mai avem doar câteva săptămâni până
când legea ajunge în comisia de raport și apoi merge la vot.
Trebuie să ne mobilizăm acum, dacă vrem să oprim
prevederile abuzive. Circuitul legislativ se complică mai
târziu. De aceea semnăm petiția Declic și o distribuim pe
Facebook. Peste 17.000 semnează petiția Declic. Scriem și
deputaților. Peste 1900 scriu deputaților, dar Pro România
și PSD sunt din cei care apără legea anti-râuri, așa că le
scriem lui Victor Ponta și lui Marcel Ciolacu. Se merge și
în parlament cu un actor îmbrăcat în costum de castor.
Presa și televiziunile preiau mesajul, dar, din păcate,
parlamentul votează legea. Se merge și la Santa Klaus
pentru a-l sensibiliza și a face o sesizare la Curtea
Constituțională. Apoi, ajungem la Avocatul Poporului
pentru a face o sesizare.

***

O altă măreață și glorioasă realizare este clasarea

dosarului privind protestul din 10 august 2018 când au fost
gazați și bătuți mii de manifestanți. Procurorul care a băgat
sub preș toate violențele din acea noapte îi consideră
vinovați chiar pe cei care au primit bătaie. Argumentul lui
e că oamenii trebuiau să plece imediat ce au apărut primele
violențe. Exact ceea ce și-au dorit cei ce au trimis
instigatorii în Piața Victoriei. Apoi, același anchetator
susține că intervenția în forță a fost făcută ca să protejeze

196
civilii. Adică oamenii au mâncat bătaie și au inhalat gaz
pentru propria lor protecție. Tocmai pentru că argumentele
invocate pentru închiderea dosarului nu sunt nici pe departe
unele juridice, ci sunt opiniile extravagante ale procuro-
rului, am decis să îi cerem direct șefului parchetelor din
România să reia ancheta. În pixul și în puterea sa stă acest
lucru. Am văzut-o pe Gabriela Scutea manifestând alături
de colegii săi magistrați pe scările Palatului de Justiție,
atunci când Tudorel Toader a modificat legile justiției. De
aceea, sper că va înțelege acum să apere dreptul la un
protest pașnic al cetățenilor. De aceea, semnăm petiția
Declic adresată Gabrielei Scutea și o distribuim pe Face-
book și pe Twitter.
Iată mărturia colegei Cătălina de la Declic: ”Vineri
am fost în audiență la Procurorul General Gabriela Scutea,
să-i cer să facă dreptate cetățenilor bătuți și gazați pe 10
august 2018. M-am pregătit încă de la prima oră și am
repetat în gând ce argumente am să-i prezint ca să o
conving. Încă am proaspete în cap cele 235 de pagini
redactate de cel care a decis închiderea cazului, un procuror
întors din calea pensionării parcă pentru a ucide dosarul 10
august. Dar sistarea anchetei privind abuzul jandarmeriei
riscă să ucidă și mica urmă de încredere pe care mulți dintre
noi o mai aveam în sistemul român de justiție.
Am lăsat copilul la grădiniță și pe drum am
continuat să-mi pun ideile în ordine. În fața Parchetului
General mă așteptau alți șapte activiști de la alte organizații
nonguvernamentale. Era și o mașină de jandarmi vigilenți,
pregătiți probabil să reacționeze dacă “Doamne, ferește!”
ne vine ideea să protestăm. Mă uitam spre ei și mă gândeam
în sinea mea dacă sunt acolo și cei care ne-au sufocat acum
doi ani cu gaze toxice.

197
 Am stabilit ultimele detalii cu colegii activiști și am
intrat. De data aceasta, față de alte întâlniri oficiale pe care
le-am avut la parchet, a trebuit să intrăm prin spate. Ne-au
dus practic înăuntru pe ușa inculpaților. Dintr-o dată m-am
gândit că pe sub această poartă ar fi trebuit să treacă
jandarmii vinovați pentru violențele de la 10 august, nu
victimele lor.
Gabriela Scutea ne-a primit în sala de consiliu. A
început prin a ne spune că e abonată la mailurile Declic, așa
că știe de petiția noastră. Colega mea, Olga, printase cele
40.000 de semnături, pe care i le-am înmânat cu inima
strânsă.
Eu una nu mă emoționez de obicei la întâlniri
oficiale, ani la rând am avut în fața mea oficiali de toate
rangurile, când eram reporter. De data asta, însă, când am
început să vorbesc, vocea îmi tremura. Emoția m-a cuprins
povestind despre copiii și bătrânii răniți și gazați pe 10
august.
În același timp, am realizat miza uriașă pentru care
trebuie să o convingem pe Gabriela Scutea să redeschidă
ancheta. Dacă acest dosar moare, va fi un nou dosar al
Revoluției sau Mineriadei, vom mai scrie de fapt încă o filă
neagră în scurta istorie a democrației românești.
Procurorul General ne-a spus că și pe ea au
impresionat-o evenimentele de acum două veri, că a urmărit
la televizor protestul minute bune. Și că faptele de la
televizor nu mint. M-am trezit deodată că întreb, cu vocea
apăsată: atunci ce v-a oprit să redeschideți dosarul?
Răspunsul a fost unul evaziv, de genul: nu am redeschis
încă, vom vedea, analizăm. Speram la mai mult, un
asemenea abuz nu ar trebui să scape nesancționat de un
procuror care vrea să se facă dreptate.

198
 Apoi Diana de la Inițiativa România i-a amintit de
exprimările plastice ale procurorului Doru Stoica. ”Nu sunt
foarte fericită de unele sintagme utilizate de procuror în
ordonanță”, a spus Gabriela Scutea, cu referire la
protestatarii denumiți panseluțe și buruieni arate de
jandarmi. Într-adevăr o exprimare nefericită când vine
vorba de copiii gazați în acea zi, copii care pot rămâne tot
restul vieții cu amintirea unor abuzuri pentru care nimeni nu
a plătit.
Nu a părut foarte convinsă de argumentele noastre.
Și atunci, m-am gândit pentru prima dată că poate cele 40
000 de semnături, pe care le aveam cu mine, nu sunt de
ajuns. Poate Gabriela Scutea se gândește să își aplece
atenția asupra altor dosare din cauză că nu simte foarte
apăsat presiunea noastră.

Așa că acum nu pot să nu mă gândesc că oamenii

care au fost în piață, prietenii și familiile lor, cei care au
urmărit cu sufletul la gură protestul, minut cu minut, trebuie
să afle de această petiție. Să poată să îi spună și ei Gabrielei
Scutea că sunt cu ochii pe decizia pe care o va lua în curând.
Este foarte greu să ignori, fără consecințe, 100 000 de voci.
Însă, dacă vrem să o convingem pe Gabriela Scutea,
trebuie să ajungem la toți cei care nu sunt împăcați cu
mușamalizarea dosarului 10 august. Iar aici am nevoie de
ajutorul tău, Ileana. Scrie-le și tu celor care știi că au fost
acolo acum doi ani, celor care mai cred în dreptate și în
puterea cetățenilor.
Dacă fiecare dintre noi va trimite petiția către
apropiați, vom putea depăși 100.000 de semnături. Iar eu
voi merge din nou la Gabriela Scutea și îi voi cere să facă
dreptate.

199
 Mi-a rămas în minte ce a spus unul din ceilalți
participanți la întâlnire, Cosmin de la Funky Citizens: “
Dacă ne luați dreptul la liberă exprimare, ne puteți lua apoi
orice alt drept”. Dacă încă un protest pentru drepturile
cetățenilor va muri sub bastoanele forțelor de ordine, fără
niciun vinovat, atunci în România nu vom putea să mai
protestăm vreodată liber și pașnic.”
De aceea, distribuim petiția către prieteni pentru a o
promova și ajunge la 100.000 de semnături. Peste 50.000
semnează.
Apare și elefantul roz pe care e scris ”10 august. Nu
uităm” Am adus cu noi un elefant roz pe care am scris ”10
august. Nu uităm!” Poate te întrebi ce reprezintă. Ei bine,
”elefantul din încăpere” este dosarul 10 august. Am auzit
această expresie în anul 2017, când președintele Iohannis a
luat parte la una din primele ședințe ale proaspătului guvern
Grindeanu. Miniștrii PSD încercau din răsputeri să-și scape
de închisoare președintele partidului, Liviu Dragnea. Ca să
aducă vorba de amnistia faptelor de corupție, președintele a
introdus subiectul făcând referire la “elefantul din
încăpere”.
Dar, între timp, un alt elefant a apărut și, de data
aceasta, nici președintele nu îl mai vede. Așa că am vopsit
elefantul în roz și mergem cu el la Klaus Iohannis, la
procurorul general, Gabriela Scutea, la DIICOT, la
Ministerul de Interne și apoi în Piața Victoriei, la Guvern.
Vom trece și pe la Curtea de Apel București, care judecă
redeschiderea anchetei 10 august.
Au trecut 2 ani de la momentul dramatic în care mii
de oameni și-au luat bastoane pe spate și gaze în față, doar
pentru că s-au dus să protesteze pașnic în Piața Victoriei.
Ministrul de Interne a uitat de ancheta internă referitoare la

200
modul de intervenție al jandarmilor. Justiția se face că
anchetează dosarul 10 august. Un procuror a închis
acuzațiile pentru șefii jandarmilor, Procurorul General a
închis și el ochii și a pasat problema la DIICOT, iar șefa
DIICOT a deschis dosarul parțial. În tot acest timp,
președintele Klaus Iohannis uită de violențele din 10 august
și mută problema la Consiliul Superior al Magistraturii.
Pare că toate autoritățile vor să arunce elefantul dintr-o
curte în alta.
De aceea, am comandat un elefant de mari dimen-
siuni, pe care l-am vopsit în roz. I-am pus roți și îl vom
plimba prin toată Capitala. E modul Declic de a spune: ”10
august. Nu uităm!”. Comemorăm 2 ani de la incidentele
violente din Piața Victoriei și încă nu știm cine sunt
vinovații. În ritmul acesta, nimeni nu va mai plăti pentru ce
s-a întâmplat în acea seară, când mii de copii, bătrâni,
femei, protestatari pașnici și jurnaliști au fost gazați și
loviți.
Vrem ca președintele Klaus Iohannis să ceară o
anchetă rapidă și eficientă în cazul 10 august, ca să nu
devină un dosar istoric, precum Revoluția, ori Mineriada.
Nu e rolul președintelui să intervină în actul de justiție, dar
poate cere să se facă dreptate cât mai repede. Vom trece cu
elefantul și pe sub geamul biroului Gabrielei Scutea. Procu-
rorul General s-a temut de o asumare în cazul 10 august și
a lăsat-o să decidă pe șefa DIICOT, cea care lucrase la dosar
și, din acest motiv, făcuse o cerere de abținere. Apoi vom
plimba elefantul la DIICOT și Ministerul de Interne, iar la
final ne vom opri cu el în Piața Victoriei.
Lucrăm la acest moment de două săptămâni. Am
ținut totul la secret, pentru a nu avea probleme cu SPP sau
cu Jandarmeria când mergem la Cotroceni. Cei care ne-au

201
ajutat cu execuția elefantului, care îl vor transporta, foto-
grafia și filma, sunt oameni care ne-au crezut pe cuvânt
când le-am spus că vom achita facturile până la finalul
săptămânii.
Iată ce ne mărturisește Cătălina despre ziua de 10
august și plimbarea elefantului: ”Ziua de 10 august a
început cu multe emoții. Am ajuns la Cotroceni împreună
cu elefantul, adus pe platformă. Ne temeam că cei de la
Serviciul de Pază și Protecție ne vor opri acțiunea. Presa ne
aștepta deja în fața Palatului Cotroceni. Toată lumea a
filmat elefantul, am dat declarații și am explicat că l-am
vopsit în roz pentru că nimeni nu mai vede elefantul din
încăpere - ”dosarul 10 august”, iar așa va deveni din nou un
subiect de interes pentru autorități. Elefantul roz face
referire la declarația de acum trei ani a președintelui
Iohannis, care denumea “elefanul din încăpere, pe care
nimeni nu îl vede” tentativa guvernului Grindeanu de a
emite două ordonanțe care să-l facă nevinovat pe Liviu
Dragnea, vizat la acea vreme de un proces penal.
Pe drum am filmat elefantul roz cu mesajul ”10
august, nu uităm!” și, după ce am trecut prin fața biroului
procurorului general, ne-am îndreptat spre Ministerul
Justiției, apoi am fost la Ministerul de Interne.
Emoțiile mă mai lăsaseră. Asta pentru că nu știam
ce urma să se întâmple. Am parcat mașina pe strada pe care
se află Ministerul de Interne, înainte să ajungă platforma cu
elefantul. Deodată au apărut în fața noastră 6 jandarmi. L-
am auzit pe unul din ei spunând agitat în stație, când tocmai
venea elefantul, ”a apărut obiectivul Pantilimon. Pantilimon
e aici”. Ne-am dat seama că Pantilimon era numele de cod
ales de jandarmi pentru elefantul roz. Apoi, într-o fracțiune

202
de secundă, jandarmii s-au aruncat în fața platformei, ca să
îi blocheze trecerea pe stradă.
Eu și Olga am încercat să discutăm cu ei, să
întrebăm de ce ne este blocat accesul pe un drum public. A
început parcă o scenetă de Caragiale. Jandarmii ne-au cerut
să ne legitimăm și ne-au spus că elefantul pe platformă e ”o
manifestație publică”, apoi că e ”un obiectiv”. I-am întrebat
în ce calitate mă legitimează, având în vedere că eu eram pe
stradă și așteptam platforma cu elefantul, ca orice alt
cetățean în trecere. În absurdul explicațiilor, un jandarm a
ajuns să îmi spună că ”elefantul a încălcat legea și poate veți
fi folosită ca martor”. Apoi un alt jandarm s-a pus în fața
mea când am vrut să înaintez pe același drum public și
efectiv m-a blocat.
A urmat ”sechestrarea elefantului”. Jandarmii au
blocat strada de acces spre Ministerul de Interne, în ambele
sensuri. Stăteam și priveam uluită la ei. În fața Ministerului
de Interne, la 2 ani de la abuzurile jandarmilor asupra
protestatarilor pașnici și chiar în locul în care oamenii au
scandat prima dată pentru democrație acum 30 de ani,
jandarmii încălcau din nou dreptul nostru la liberă
exprimare. Ministerul de Interne se află în clădirea fostului
sediu al Comitetului central al PCR, locul de unde Nicolae
Ceaușescu a plecat cu elicopterul.
Și așa, amar, am realizat că aceste abuzuri vor
continua, pentru că nimeni nu le pedepsește. Dosarul
Revoluției e fără vinovați, la 30 de ani distanță. Dosarul 10
august e neanchetat, la 2 ani de la violențe. Dar să renunțăm
nu cred că este o soluție, așa că am continuat să insistăm ca
jandarmii să ne lase în pace.
Am reușit să plecăm de acolo după ce au făcut toate
verificările posibile și au chemat poliția rutieră, în speranța

203
că vor găsi ceva în neregulă ca să ne amendeze. Nu au găsit.
O echipă Epoch Times a venit în zonă când sechestraseră
elefantul și reporterul l-a întrebat pe un polițist ce se
întâmplă. Răspunsul lui a fost hilar. ”Nu am sechestrat
elefantul, doar l-am oprit ca să îi punem în vedere să
respecte reglementările în vigoare.” Elefantului roz,
bineînțeles.
Am plecat de acolo îngândurați, dar tot mai hotărâți
să continuăm lupta ca justiția să fie dreaptă pentru toți. Pe
drum spre Curtea de Apel, unde se judeca redeschiderea
anchetei 10 august, i-am scris un mesaj ministrului de
Interne, Marcel Vela, în care i-am povestit cele întâmplate
în fața instituției și i-am spus că sperăm să îi cerceteze pe
jandarmii abuzivi. O oră mai târziu, ministrul de Interne m-
a sunat și ne-a cerut scuze, apoi ne-a invitat să venim cu
elefantul la MAI. Nu ne-am întors, nu aveam de ce. La
finalul discuției, după insistențele mele, Marcel Vela mi-a
spus că îl retrage de la coordonarea misiunilor Jandarmeriei
în 10 august pe cel care a dat ordin să fim agresați: șeful
Jandarmeriei Române - Bogdan Enescu. I-a luat boii de la
bicicletă, cum s-ar zice.
La Curtea de Apel, elefantul Declic a fost din nou
vedetă. Zeci de jurnaliști îl așteptau, cu camerele îndreptate
spre stradă. Am punctat momentul, am dat declarații de
presă și am continuat drumul la DIICOT, unde pe elefantul
”Pantilimon” îl așteptau zeci de protestatari care scandau și
l-au aplaudat.
Apoi, în Piața Victoriei, elefantul a întâlnit celebra
girafă din fața muzeului Antipa. L-am dus ulterior în centrul
pieței, iar acolo au urmat alte declarații date jurnaliștilor.
Era atât de cald, încât mi se lipiseră tălpile pantofilor de
asfalt și mă usturau picioarele. În piața pustie am închis

204
ochii pentru o clipă, în arșița soarelui, cu gândul la 10
august 2018. La oamenii care fugeau din calea gazelor și a
tunurilor cu apă, la copiii care de abia mai respirau, la
jurnaliștii bătuți în timp ce încercau să își facă meseria.
Pentru ei toți vom continua lupta, până când vinovații vor fi
trași la răspundere.
Elefantul 10 august și-a atins scopul: a fost văzut de
autorități, de bucureșteni, a apărut peste tot în presă”.
Distribuim filmul cu elefantul roz pe Facebook.

***

O altă măreață și glorioasă realizare este lipsa vizei

de flotant pentru circa 140.000 de tineri din București astfel
încât tinerii să poată vota la alegerile locale. Am făcut un
spot noi de la Declic pentru a promova viza de flotant pentru
tinerii din București. Iată ce ne mărturisește Olga de la
Declic: ” În București sunt 140.000 de tineri care nu vor
putea vota la alegerile locale, pentru că adresa lor din
buletin nu e și cea de domiciliu. Și dacă nu vor vota, în
următorii ani, orașul în care trăiesc va fi condus de un
primar pe care nu l-au ales și căruia nu-i va păsa de
problemele lor. Mulți dintre tineri nu știu că o viză de
flotant le-ar rezolva problema votului.
Până de curând și eu am fost unul dintre acești tineri
fără viză de flotant. De 10 ani stau în București, însă pentru
mine „acasă” e la Brașov. Am votat la fiecare rând de
alegeri. Inclusiv la locale, pentru care mă duceam în orașul
în care am crescut. Câțiva ani la rând, am fost și observator
la vot. Iar când ajungeam în Brașov să pun ștampila pe

205
buletinul de vot, observam și desfășurarea alegerilor din
județ.
La început mi-am zis că n-am nevoie de viza de
flotant. Chiar dacă locuiam în București, nu simțeam că
sunt de-a locului. Nu voiam să mă mut oficial în Capitală.
Cu timpul, am schimbat mai multe chirii. De asta, nici nu
mi se părea o idee bună să mă leg de un loc anume.
În plus, nu-mi era clar cum poți obține viza. Aveam
impresia că o să-mi pierd mult timp plimbând hârtii. Dar în
realitate nu a fost deloc așa. Am primit viza în 4 zile
lucrătoare, cu minim de efort.
Știu mulți alți tineri care se gândesc că e o bătaie de
cap să-și facă viză de flotant și nu au habar că ar putea să o
obțină atât de ușor. Așa că am început cea mai ambițioasă
campanie Declic pre-electorală, care se numește Update la
buletin: fă-ți viză de flotant. Se va desfășura online și ne-
am gândit mult cum să o facem cât mai atractivă pentru
tineri.
E destul de greu să ajungi cu mesaje civice la tinerii
care se implică destul de rar sau deloc. Contează mult să le
vorbești pe limba lor, pentru a le câștiga atenția. Inițial, am
căutat o persoană cunoscută tinerilor în mediul online, care
să le transmită mesajul civic. Dar n-am avut succes cu
„influencerii”. Așa că, împreună cu echipa, am luat decizia
ca eu să fiu imaginea campaniei. Mă încadrez în limita de
vârstă, nu aveam viză de flotant și povestea mea poate fi a
oricărui alt tânăr sau tinere.
Am produs 4 videouri în care am scos în evidență
cele mai mari probleme ale Bucureștiului: poluarea aerului,
aglomerația din trafic, mizeria de pe străzi și lipsa apei
calde.

206
 Conținutul este unul de tip vlog (jurnal video), cu
magnet la segmentul de vârstă 20+. Pentru că va circula în
online, a trebuit să-l facem amuzant și ușor de înțeles. Dar,
în același timp, să aibă un mesaj cât se poate de serios: fă-ți
viză de flotant dacă vrei să votezi și să trăiești într-un oraș
mai puțin poluat, cu trafic redus și cu apă caldă.
Fiecare video are aceeași trimitere: site-ul
flotant.declic.ro. Acolo am organizat într-un mod simplu
toate informațiile pentru obținerea unei vize de flotant. Are
inclusiv cerere tip și date personalizate pentru fiecare sector
al Bucureștiului.
Mai jos este unul dintre cele 4 clipuri produse pentru
campania Update la buletin: fă-ți viză de flotant.
Urmărește-l și tu și apoi, dă-i un share. Sau trimite-l pe
whatsapp către cineva despre care știi că nu are buletinul
actualizat. Așa, tinerii vor afla la timp cum să-și facă viza,
pentru a putea vota în septembrie.
Îmi vine să râd când îmi amintesc momente de la
filmări. Nu prea știam cum ar trebui să mă port în fața
camerei, dar m-a ajutat Vlad, un actor profesionist. Nu eram
obișnuită nici cu luminile din studio sau cu blițurile
aparatului de fotografiat. Pentru că am avut-o pe cățelușa
mea, Biggie, aproape, m-am relaxat mai repede și mi-am
intrat în rol.
Am găsit ușor locații care să evidențieze cele mai
comune probleme ale Bucureștiului. Zone rezidențiale
luxoase lângă șantiere neconforme, cu trotuare sufocate de
mașini parcate, alături de un parc de gunoaie. Nici n-a
trebuit să căutăm prea departe de locația studioului. Și mie,
una, mi-e teamă că dacă prezența la vot nu va fi numeroasă,
Bucureștiul va rămâne în continuare cu aceleași probleme.

207
 Mai sunt doar 46 de zile până la alegeri. Până să
obții viza durează câteva zile, așa că fiecare moment este
important. Cu cât tinerii află mai devreme că au nevoie de
viză pentru a putea vota, cu atât cresc șansele ca prezența la
vot să fie numeroasă.”
De aceea, distribuim spotul video pe Facebook. Și
trimitem și următoarele mesaje pe Facebook pentru
prieteni:
”Pentru cei afectați de lipsa parcărilor: Primarii sunt
ca locurile de parcare: niciodată nu sunt acolo unde e
nevoie. Dar asta se poate rezolva cu un upgrade la buletin.
Fă-ți viză de flotant să poți vota pe 27 septembrie.
#faupgradelabuletin pe flotant.declic.ro.
Pentru cei care fac haz de necaz: Dacă zilele tale
sunt una bună și zece rele, ai nevoie de un upgrade la
buletin. Fă-ți viză de flotant și mergi la vot pe 27 septembrie
pentru mai multe zile bune. #faupgradelabuletin pe
flotant.declic.ro.
Pentru cei cărora le pasă ce aer respiră: Cu un
simplu upgrade la buletin poți filtra toate particulele nocive
din administrația publică. Fă-ți viză de flotant.
#faupgradelabuletin pe flotant.declic.ro și mergi la vot.
Pentru pietoni: Dacă succesul e 99% transpirație,
înseamnă că transportul în comun e un mare succes și n-ar
trebui să te plângi de el. Totuși, dacă dorești un upgrade la
mijloacele de transport în comun, poți începe cu un upgrade
la buletin. Fă-ți viză de flotant să poți vota pe 27 septembrie.
Intră pe flotant.declic.ro.
Pentru iubitorii de festivaluri: Noroiul face toată
atmosfera. Dar doar la festival. #faupgradelabuletin pe
flotant.declic.ro. Spre serviciu, vrei asfalt. Ești acasă în
București. Alege cum trăiești.

208
 Pentru chiriași: #faupgradelabuletin. Ca să te speli
când vrei. Cu apă caldă. Intră pe flotant.declic.ro. Alege
cum trăiești. Doar ești acasă în București.

Pentru oamenii gospodari: Omul gospodar își face

iarna car și vara, sanie. Iar înainte de alegeri își face upgrade
la buletin pentru a-I vota pe gospodarii care să-I facă viața
mai ușoară.”

***

O altă măreață și glorioasă realizare este Poliția

Animalelor într-o formă superficială. Iată care este
principala problemă pe care ne-au semnalat-o asociațiile de
protecție a animalelor. Noua structură ar urma să fie
formată din personal adus prin transfer de la Autoritatea
Sanitar-veterinară. Atenție, transferul se va face fără
examen sau concurs, doar la cerere. Adică fără a se verifica
dacă viitorul polițist are minime cunoștințe sau competențe
pentru a-și desfășura activitatea.
În plus, nu există nicio garanție că actualii angajați
ai Direcțiilor Sanitar-veterinare vor cere transferul către o
slujbă ce poate fi mult mai solicitantă. Este foarte posibil ca
noua structură a poliției să rămână, pe termen nedeterminat,
fără suficient personal ca să fie și eficientă.
Concluzionând, ministrul s-a pozat cu doi câini
frumoși, a lansat o idee populară și a marcat un punct
important pentru partidul din care face parte. Ne-am uitat
pe pagina lui de Facebook, sute de oameni îi laudă ideea.
Dar, în fapt, nu a ajutat semnificativ animalele.

209
 Dar încă mai putem interveni. Proiectul de OUG
este în dezbatere publică până marți. Este nevoie, în primul
rând, ca angajările să se facă prin examen, pe criterii clare
de competență. De asemenea, după modelul țărilor
europene, este foarte important ca ONG-urile de protecție a
animalelor să poată participa la acțiunile poliției. Asta ne-
ar asigura că situațiile de cruzime asupra animalelor nu se
rezolvă printr-un abuz și mai mare. De exemplu, prin
eutanasierea animalelor confiscate și rămase astfel fără
stăpân. Conform legislației actuale, un animal poate fi
confiscat de la un stăpân violent și omorât după 14 zile în
cazul în care nu a fost adoptat de altcineva.
Tot ce mai trebuie să facem e să trimitem aceste
obiecții la ministrul Vela și să-I arătăm că suntem numeroși
și că cerem mai mult decât un artificiu de imagine înainte
de alegeri. Pentru asta trebuie să-I trimitem mii de emailuri
cu propunerile noastre, pentru a ne asigura că mesajul nu
poate fi ignorat.
Internetul abundă de imagini cu animale abuzate și
ucise.

O filmare devenită virală la începutul anului ne arată

un tânăr care a băgat într-o groapă de mici dimensiuni doi
câini, dintre care unul de luptă. Scena e de o cruzime
imposibil de privit. A doua zi, au apărut două noi cazuri,
aproape identice, pe TIK TOK. Niște tineri leagă niște căței
fără stăpân și își pun câinii lor de luptă să îi sfâșie, în timp
ce filmează.
Zeci de alte cazuri de o cruzime înfiorătoare apar în
fiecare zi în grupurile de iubitori de animale. Acestea ar
trebui preluate de polițiști specializați în protecția anima-
lelor, agresorii identificați și pedepsiți.

210
 De aceea îi scriem ministrului Vela pentru a
modifica proiectul de Poliție a Animalelor.

***

Încă o măreață și glorioasă realizare: ridicarea

noului card de la BCR. Se pare că BCR nu se lasă și vrea să
fie personaj. Am mers la începutul lui noiembrie la BCR
pentru a mă interesa de noul card pentru că urma să expire
la sfârșitul lui noiembrie 2019 și a cere să-mi fie trimis la
BCR Pallady. Eu uit, înțeleg, merg și vorbesc greu din
cauza bolii Huntington. Mi s-a spus să sun după 15
noiembrie la un număr dat de la call center. Am introdus
numărul în memoria telefonului cu grijă că greșesc și abia
tastez pe telefon. Pe 16 noiembrie am sunat la Call Center
și a trebuit să aștept ca pe Godot și să răspund la multe
întrebări care mă încurcau: data nașterii, ultimele 6 cifre de
pe card, adresa și numărul de telefon. Mi s-a spus că nu a
venit încă al meu card și că trebuie să aștept până primesc
un SMS că a ajuns și apoi să sun iar. Pe 20 noiembrie
primesc în sfârșit SMS-ul că a ajuns cardul în BCR Plevnei
așa că sun din nou și trec prin același protocol pentru a cere
să-mi fie expediat în BCR Pallady. Mi se spune că voi primi
un SMS când ajunge. Nu primesc însă niciun SMS. Pe 28
primesc în sfârșit un SMS și mă bucur că mi-a venit cardul,
dar nu, este SMS-ul care spune că e cardul cel vechi blocat.
Tocmai vroiam să scot bani din cont în lipsa noului card.
Sun din nou la call center și trec prin același protocol pentru
a mă interesa de cardul blocat și de cel nou. Mi se răspunde
că al meu card nou trebuia actualizat și nu a fost transferat,
apoi convorbirea se întrerupe. Sun din nou și mi se răspunde

211
că vechiul card a fost blocat din cauză că a expirat, iar cel
nou a ajuns deja în BCR Pallady. Pe 2 decembrie mă duc în
BCR Pallady să-mi ridic cardul și mi-l iau în sfârșit, numai
că trebuie să introduc un cod format din ultimele 6 cifre de
pe card și ultimele 4 de pe CNP și să-l trimit prin SMS
pentru a primi codul PIN. Încerc să trimit SMS-ul respectiv,
dar nu funcționează. Convinsă că poate am greșit eu
(fiindcă scriu foarte greu SMS-urile), mă întorc la bancă să
verific dacă au fost introduse datele corect. Mă duc și mi se
spune să sun la call center din nou aici la bancă. Aștept și
trec prin același protocol, mi se spune că e cardul blocat și
nu poate funcționa și atunci izbucnesc în plâns și întreb de
ce mi s-a mai emis noul card, iar fata de la bancă îmi zice
că vorbesc aiurea, insist aiurea și că nu mi-am luat
medicamentele (apucasem să o anunț că sunt bolnavă, se
vede ce grijă avea pentru bolnavi). Mi se spune să vin din
nou vineri pe 6 decembrie. Așa că merg din nou pe 6
decembrie, aștept iar ca pe Godot, dar cardul nu a sosit încă,
să trec săptămâna următoare. Trec săptămâna următoare și
îl iau în sfârșit.

212
 De același autor:

• Pariul pe iubire, Ed. InfoRapArt, Galați, 2019

• Comori din ruine, Ed. InfoRapArt, Galați, 2019
• Madam Dezastru în Țara Minunilor, Ed. InfoRap-
Art, Galați, 2018
• Stop alb-negru și zebra curcubeu, Ed. InfoRapArt,
Galați, 2018
• Adevărat am înviat! Ed. InfoRapArt, Galați, 2017
• Ne arde de schimbare, Ed. InfoRapArt, Galați, 2017
• Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu
e acasă, (roman) - 2 volume: I - „Dreptul la Dezas-
tru”, II - ”Dreptul la poveste”, Ed. InfoRapArt, Galați,
2016
• Cui protest? PROteste de respirație (roman), Ed.
InfoRapArt, Galați, 2016
• Cum să ai succesuri în Estul Sălbatic (povestiri),
Ed. Minerva, București, 2013
• Televiziunea și spațiul public (teza de doctorat), Ed.
ProUniversitaria, 2012
• Paşi în oglindă (roman), publicat sub pseudonimul
„Ela Toma”, Ed. Infarom, Craiova, 2011
• Bungee jumping în Cutia Pandorei (povestiri),
publicat sub pseudonimul „Ela Toma”, Ed. Infarom,
Craiova, 2010

213
214