35 Razboiul de Intregire 1916-1919 PDF

Războiul de întregire
(1916-1919)
Comandanți militari români
M I N I S T E R U L A PĂ R Ă R I I N AŢ I O N A L E
S TAT U L M A J O R G E N E R A L
S erv i c i ul i s t or i c a l a r m at e i
Războiul de întregire
(1916-1919)
Comandanți militari
români
Bucureşti, 2016
Autori: Prof. univ. dr. Valeriu AVRAM
Lucian DRĂGHICI
Gabriel-George PĂTRAŞCU
Dr. Ion RÎŞNOVEANU
Ilustraţia lucrării provine din fototecile

Serviciului Istoric al Armatei, Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”,
Muzeului Marinei Române, Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Istorice Militare
Machetare şi pre-press: Tudora NECOARĂ
Corectură: Elena COȚOFANĂ

Jenica NICOLAE
Eleonora DINCĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Războiul de Întregire : (1916-1919) : comandanţi militari români / prof. univ.
dr. Valeriu Avram, Lucian Drăghici, Gabriel-George Pătraşcu, dr. Ion Rîşnoveanu.
– Bucureşti : Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016
ISBN 978-606-524-176-3
I. Avram, Valeriu
II. Drăghici, Lucian
III. Pătraşcu, Gabriel-George
IV. Rîşnoveanu, Ion
94(498)
Editură recunoscută de către C.N.C.S./C.N.A.T.D.C.U. – Panel 4 –

Domeniul știinţe militare, informaţii şi ordine publică
Orice reproducere din această lucrare este interzisă fără consimţământul autorilor
Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate la Centrul tehnic-editorial al armatei

sub comanda nr. 469/2016
CUVÂNT-ÎNAINTE
De-a lungul timpului Armata României a
reprezentat unul dintre cei mai importanţi factori, atât
pentru menţinerea suveranităţii şi independenţei statului
român, cât şi pentru conservarea şi transmiterea valorilor
spirituale şi tradiţiilor poporului nostru către generaţiile
următoare.
Vecinătatea imediată cu imperii care au dorit
dintotdeauna să se extindă economic, politic şi militar
asupra arealului geografic locuit de poporul român, a
făcut ca acesta să-şi organizeze şi să se identifice cu o forţă
militară organizată şi instituţionalizată care să-i apere
existenţa, în condiţii istorice neprielnice.
De aceea, Armata României a reprezentat,
dintotdeauna, braţul înarmat al poporului român,
instituţia care a asigurat propăşirea şi afirmarea acestuia
în cadrul comunităţii popoarelor libere din Europa.
Momente precum 1848, 1859, 1877-1878 dar,
mai ales, 1916-1918 au reprezentat tot atâtea borne de
timp în devenirea Statului Naţional Unitar Român,
prin aducerea în graniţele sale fireşti a tuturor celor care
simţeau şi trăiau româneşte, despărţiţi vremelnic de Mari
Puteri care şi-au luat, nemeritat, dreptul de a-i asupri.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, conştiinţa apartenenţei la acelaşi
popor şi dorinţa de a trăi uniţi în graniţele aceluiaşi stat i-au făcut pe români să-şi ia soarta în propriile
mâini şi să declanşeze lupta de eliberare naţională şi unire, linii directoare care au marcat existenţa seculară
a acestora de-a lungul istoriei.
La 1913, România s-a remarcat ca putere regională reuşind, pe calea armelor, dar şi printr-o diplomaţie
subtilă şi energică, în acelaşi timp, să pună capăt unui conflict care a măcinat Balcanii timp de doi ani.
Din păcate, norii ameninţători ai războiului au acoperit cerul Europei în foarte scurt timp, Marile
Puteri ale bătrânului continent nereuşind să ajungă la un compromis viabil în privinţa împărţirii sau, după
caz, a reîmpărţirii sferelor de influenţă.
În aceste condiţii, ziua de 15/28 iunie 1914 a reprezentat unul dintre momentele nefaste ale istoriei
omenirii. Asasinarea lui Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, de către tânărul
naţionalist sârb Gavrilo Princip, a slujit drept pretext pentru declanşarea primei conflagraţii mondiale,
la care au participat 33 de state, cu o populaţie de peste un 1.000.000.000 de locuitori. Bilanţul acestui
înfiorător război a fost de circa 10.000.000 de morţi şi 20.000.000 de răniţi şi mutilaţi, pagubele materiale
fiind evaluate la aproximativ 280.000.000 de dolari.
Evident, aceste date statistice seci nu vorbesc nimic despre milioanele de destine şi visuri frânte, despre
milioanele de copii rămaşi orfani sau despre populaţii întregi strămutate, care şi-au pierdut nu numai
agoniseala de o viaţă, dar şi rădăcinile ancestrale.
În contextul izbucnirii Primului Război Mondial, factorii politici şi militari cu atribuţii de decizie
de la Bucureşti au hotărât, în vara anului 1914, ca România să păstreze o poziţie de neutralitate activă, în
primul rând pentru „punerea armatei pe picior de război”.
5
Războiul de întregire (1916-1919)
Intrarea ţării noastre în război, la 14/27 august 1916, urmată a doua zi de „Proclamaţia către Ţară”
purtând semnătura regelui Ferdinand I, au reprezentat momente cruciale ale istoriei românilor, primul pas
spre desăvârşirea, la sfârşitul anului 1918, a procesului de edificare al Statului Naţional Unitar Român.
Campania militară din toamna anului 1916, bătăliile de la Cerna, Jiu, Olt, Dragoslavele, Predeal sau
Oituz au demonstrat că, deşi slab pregătiţi şi echipaţi, românii au fost capabili nu numai de acte de bravură,
ci şi de un spirit de sacrificiu care a fost recunoscut şi respectat de către adversari.
„Vara de foc” a anului 1917, prin marile încleştări de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, a demonstrat
Europei că Armata României era pregătită militar şi dispusă la eforturi supraomeneşti pentru apărarea,
până la ultima suflare, a teritoriului naţional.
Măreţul an 1918 a adus cu sine, prin decizii ale adunărilor reprezentative ale locuitorilor din
provinciile istorice româneşti aflate sub ocupaţie străină, unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Actele cu caracter plebiscitar de la 27 martie/9 aprilie de la Chişinău, 15/28 noiembrie de la Cernăuţi
şi 18 noiembrie/1 decembrie de la Alba-Iulia au legitimat constituirea României Mari şi împlinirea
destinului istoric al poporului român.
Acţiunile militare desfăşurate în anii 1918-1919 în Basarabia, Bucovina şi Transilvania au
consolidat Marea Unire, care a fost recunoscută de Marile Puteri ale lumii la Conferinţa de Pace de la Paris
desfășurată în anii 1919 și 1920.
În contextul împlinirii a o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, demersul
istoriografic al Serviciului Istoric al Armatei, prin editarea lucrării „Războiul de Întregire (1916-1919).
Comandanţi militari români”, reprezintă un omagiu adus tuturor celor care, prin bravura, devotamentul şi
sacrificiul suprem, au scris, cu litere de sânge, o pagină de aur din istoria poporului român, apărând prin forţa
armelor idealul Marii Uniri împotriva celor care se opuneau, prin mijloace militare, constituirii Statului
Naţional Unitar Român.
Rezultat al unor laborioase cercetări în arhiva istorică a Ministerului Apărării Naţionale, prezenta
lucrare, primul demers de acest fel din istoriografia românească, prezintă biografiile a 55 de militari care au
condus unităţi şi mari unităţi ale Armatei României în Războiul de Întregire.
La ceas aniversar, volumul „Războiul de Întregire (1916-1919). Comandanţi militari români”
reprezintă un pios omagiu celor care, cu o sută de ani în urmă, au luptat până la sacrificiul suprem pentru
făurirea şi consolidarea Marii Uniri.
GENERAL NICOLAE-IONEL CIUCĂ
ŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL
6
ARGUMENT
C entenarul intrării României în Primul Război Mondial a declanşat în peisajul istoriografiei

române o abundenţă de studii şi lucrări dedicate evenimentelor politice şi militare care au
dus la crearea României Întregite.
În acest context aniversar, Serviciul Istoric al Armatei, instituţie care are menirea conservării,
cercetării şi valorificării tezaurului arhivistic şi a tradiţiilor militare ale Armatei României, prezintă
iubitorilor de istorie o culegere de studii biografice ale unor generali şi ofiţeri superiori români, care în
perioada Războiului de Întregire au comandat divizii, corpuri de armată şi armate.
Pe lângă figuri de referinţă, precum Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia
Grigorescu sau Ion Dragalina, am dorit ca prin lucrarea de faţă să aducem în atenţia publicului iubitor
de istorie personalităţi militare româneşti din perioada Primului Război Mondial mai puţin cunoscute
nespecialiştilor în istorie militară, dar a căror activitate pe câmpul de luptă sau în structurile de stat-
major a fost deosebit de importantă. Un exemplu semnificativ în acest sens considerăm a fi cel al
generalului Ioan I. Popescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie în bătălia de la Mărăşeşti. Acesta, în
ziua de 6/19 august 1917, în momentul culminant al marii încleştări, a reuşit să zădărnicească ofensiva
extrem de puternică a inamicului care părea să ducă la spargerea frontului; mai mult, folosindu-se
de trupele venite în ajutor, a organizat rapid un contraatac fulgerător, silindu-i pe încercaţii militari
germani să treacă în defensivă.
Un alt aspect pe care am încercat să-l reliefăm în paginile acestei lucrări a fost şi procesul
de formare a generalilor care, în anii 1916-1919, şi-au arătat valoarea sau carenţele, din punct de
vedere militar, pe câmpul de luptă. Au fost cazuri de militari, precum generalii Grigore Crăiniceanu,
Constantin Teodorescu sau Ion Basarabescu, extrem de bine apreciaţi pe timp de pace, dar care s-au
dovedit comandanţi submediocri de structuri combatante.
Pe de altă parte, avem exemplul generalului Dumitru Lambru, care a fost în tinereţe un
ofiţer indisciplinat şi cu un caracter extrem de dificil, dar care s-a dovedit un brav militar în timpul
Campaniei din 1916, în timpul Operaţiei de la Flămânda, luptelor de pe Valea Prahovei sau Bătăliei
de pe Neajlov-Argeş.
Tot în paginile acestui volum se regăsesc, pe lângă Alexandru Averescu, cel mai cunoscut caz,
şi biografiile altor militari care au avansat în ierarhia militara de la gradul de soldat până la cele
mai înalte trepte. Astfel, Aristide Leca s-a înrolat ca soldat voluntar la vârsta de 18 ani, în 1886,
şi a ajuns la gradul de general de divizie, decorat cu Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”
clasa a III-a. La fel, Toma Lişcu a devenit din soldat general de divizie, comandant al Corpului de
Grăniceri şi reorganizator al acestui corp după Primul Război Mondial. O evoluţie spectaculoasă a
avut şi Constantin Iancovescu, soldatul ajuns general de corp de armată şi ministru de Război.
***
În elaborarea studiilor biografice s-au folosit, în primul rând, memoriile (dosarele) personale
ale comandanţilor prezentaţi în lucrare. Din nefericire, aceste memorii au multe lacune, o mare parte
dintre ele conţinând foi calificative şi etapele carierei militare (mutări, înaintări în grad etc.) doar până
în anii 1914-1915. De aceea, pentru completarea sau verificarea datelor din dosarele personale am
folosit „Monitoarele Oastei” şi „Anuarele Armatei Române”.
Atunci când am identificat neconcordanţe între datele biografice din lucrările edite („Anuarul
Armatei Române”, de exemplu) şi cele din memoriile personale, am utilizat datele din memoriile
personale.
În cazul anumitor comandanţi militari importanţi din perioada Războiului de Întregire, precum
Alexandru Socec sau Stan Poetaş, nu au fost identificate memoriile personale sau, precum în cazul
7
generalilor Ioan Culcer, Mihail Aslan, Dumitru Cotescu ş.a, memoriile conţin date biografice până
la gradul de căpitan sau maior.
Deoarece scopul acestei lucrări este prezentarea biografiilor militarilor români care au comandat
divizii, corpuri de armată sau armate în timpul Războiului de Întregire, şi nu de a descrie activitatea
acestora în timpul războiului, numele unor comandanţi militari, precum cei mai sus-citaţi, dar şi alţii,
nu se regăsesc în paginile acestei lucrări.
***
Pentru redarea activităţii acestora pe câmpurile de luptă ale Războiului de Întregire, am folosit
în principal lucrările de sinteză cum ar fi România în anii Primului Război Mondial, Istoria militară
a poporului român – volumul V, România în Războiul Mondial, precum şi monografiile scrise de
Gheorghe Dabija, Alexandru Ioaniţiu şi, bineînţeles, Istoria războiului pentru Întregirea României.
1916-1919 a lui Constantin Kiriţescu, care rămâne cea mai bună carte de popularizare a acestui
subiect la aproape 100 de ani de la prima ediţie.
Lista completă a lucrărilor consultate, un număr infim faţă de multitudinea lucrărilor dedicate
Războiului de Întregire, se regăseşte în bibliografia de la sfârşitul volumului.
Alături de biografiile comandanţilor militari, volumul conţine şi organizarea armatei române
în momentele importante ale Războiului de Întregire, precum mobilizarea din 14/27 august 1916,
sfârşitul procesului de reorganizare a armatei din prima jumătate a anului 1917, restructurarea
armatei în urma Păcii de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918, a doua mobilizare din 28 octombrie/
10 noiembrie 1918.
***
În titlul fiecărui studiu biografic am citat cel mai mare grad militar deţinut în perioada Războiului
de Întregire (1916-1919). De exemplu, la Constantin Prezan, în titlu este consemnat gradul de general
de corp de armată primit în 1916, şi nu gradul (demnitatea) de mareşal acordat în 1930.
Pentru evenimentele petrecute până la 31 decembrie 1918 am întrebuinţat calendarul iulian
(„stilul vechi”), în vigoare în România până la data de 1/14 aprilie 1919, iar ulterior am folosit
calendarul gregorian („stilul nou”). Datele calendaristice care nu sunt însoţite de specificaţia „stil
vechi” sau „stil nou”, sunt conforme calendarului iulian.
Pentru textele reproduse din documentele de arhivă am căutat să păstrăm, pe cât posibil,
particularităţile sintactice şi morfologice şi formele de limbă specifice epocii, dar, în acelaşi timp,
pentru unitatea stilistică a volumului, textul a fost adaptat la normele ortografice şi de punctuaţie în
vigoare. În acelaşi scop, prescurtările au fost completate în mod tacit, acolo unde o asemenea manieră
facilita lectura, iar completările în text au fost marcate cu paranteze drepte – [ ].
***
Aducem pe această cale mulţumiri specialiştilor de la Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor
Militare Istorice, care ne-au pus la dispoziţie, în timp util, documentele de arhivă solicitate.
Totodată, dorim să ne exprimăm recunoştinţa faţă de specialiştii de la Muzeul Militar Naţional
„Regele Ferdinand I” care, ca întotdeauna, ne-au sprijinit în identificarea şi utilizarea materialului
iconografic pentru acest volum.
***
Lucrarea „Războiul de Întregire (1916-1919). Comandanţi militari români”, fiind primul demers
de acest fel din istoriografia militară românească, poate conţine unele carenţe inerente oricărei iniţiative
de pionierat. Totuşi, ne exprimăm speranţa ca volumul pe care îl oferim astăzi spre lectură cititorilor
iubitori de istorie, să constituie o modalitate de a aduce în atenţia acestora figurile comandanţilor
militari români care au luptat, uneori cu preţul vieţii, pentru făurirea României Întregite.
AUTORII

8
GENERAL DE CORP DE ARMATĂ

ALEXANDRU AVERESCU
A lexandru Averescu s-a născut la 9 martie

1859, în satul Babele de lângă Ismail, în
sudul Basarabiei.
La 10 martie 1876 s-a înrolat, ca soldat voluntar,
în Regimentul 5 Călăraşi.
Grade militare: brigadier (10 septembrie 1876),
sergent (10 martie 1878), sublocotenent (15 iulie
1881), locotenent (8 aprilie 1886), căpitan (30 august
1889), maior (1 ianuarie 1894), locotenent-colonel (8
aprilie 1898), colonel (10 mai 1901), general de brigadă
(10 mai 1906), general de divizie (1 aprilie 1912),
general de corp de armată (1 ianuarie 1917).
Prin Înaltul Decret nr. 2457 din 3 iulie 1930,
generalul de corp de armată în rezervă Alexandru
Averescu a fost înălţat, „pe ziua de 14 iunie 1930”, la
demnitatea de „Mareşal al României”.
După participarea la Războiul de Independenţă,
la 4 septembrie 1878, a fost reangajat la acelaşi regiment,
fiind apoi mutat succesiv la Escadronul 3 Călăraşi
Constanţa (1 aprilie 1879), Regimentul 12 Călăraşi
(1 aprilie 1880) şi Regimentul de Jandarmi (1 aprilie
1881). Între anii 1879-1881 a urmat cursurile Şcolii divizionare pentru subofiţeri de la Mănăstirea
Dealu, pe care a absolvit-o ca şef de promoţie. La 15 iulie 1881 a fost transferat la Regimentul 1
Roşiori, de unde, la 1 iulie 1882, a fost mutat la Regimentul 6 Călăraşi.
În notarea datată 1 noiembrie 1882 era caracterizat astfel: „Principiile: bune. Ţinuta: îngrijită.
Şcoala ce a trecut: elev al Şcolii Divizionare. Limbi străine: limba italiană, puţin limba franceză.
Instrucţie militară practică şi teoretică: foarte bine. Călăreşte: foarte bine. Serveşte: cu multă plăcere.
Conduita militară şi privată foarte bună, arată multă dorinţă de a-şi completa studiile militare; promite
a fi un bun ofiţer”.
În perioada 1884-1886 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino. La întoarcerea
în ţară a fost încadrat la Regimentul 9 Călăraşi (8 aprilie 1886). Peste câteva săptămâni, la 10 mai
1886, a fost transferat la Marele Stat Major, unde a lucrat la Secţia 3 Operaţii. La 1 august 1891 a
fost încadrat la Regimentul 3 Călăraşi pentru stagiul „la trupă”.
Ulterior, a activat la Şcoala de Cavalerie (din 16 aprilie 1892) şi la Marele Stat Major (din 16 august
1892). La 1 ianuarie 1894 a fost numit comandant al Şcolii Superioare de Război, activitatea sa fiind
elogiată de şeful Statului Major General al Armatei, generalul Iacob Lahovary, în notarea din 18
septembrie 1895: „Acest ofiţer distins a condus Şcoala [Superioară] de Război în mod perfect. Nu pot
decât să aduc mulţumirile mele şi să-i prevăd un frumos viitor”.
9
La 1 noiembrie 1895 a revenit la trupă, în cadrul Regimentului 5 Călăraşi. La 8 aprilie 1896 a

fost transferat la Divizia independentă de cavalerie (mare unitate care a activat între anii 1895-1897),
în funcţia de şef al statului-major al diviziei. La 10 mai 1896 a fost transferat într-o funcţie similară
la Divizia 4 Infanterie.
La 5 august 1896 a fost numit ataşat militar la Berlin, funcţie în care şi-a pus în valoare calităţile
de fin analist al fenomenului militar. Activitatea sa în domeniul diplomaţiei militare a fost apreciată de
conducătorii organismului militar românesc. Astfel, în noiembrie 1896, subşeful Marelui Stat Major,
colonelul Grigore Crăiniceanu, consemna în foaia sa calificativă: „Ofiţer de mare merit. Ca ataşat militar
la Berlin se achită foarte bine de această sarcină. Lucrează cu foarte mare pricepere şi zel. Relaţiunile sale
asupra manevrelor anuale ale armatei germane sunt nişte lucrări de multă valoare sub toate raporturile. Ca
drept răsplată a serviciilor sale eminente îl propun a fi înaintat la alegere la gradul de locotenent-colonel”.
Aceleaşi opinii favorabile le împărtăşea şi şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin
Barozzi: „Unul din rarii şi bunii ofiţeri de cavalerie. Ca şef de stat-major la Divizia de Cavalerie a dat
probe că îşi cunoaşte bine serviciul şi în manevre a lucrat cu multă inteligenţă. Ca director de studii şi
profesor la Şcoala [Superioară] de Război a dat probe de multe cunoştinţe şi tact în conducerea şcolii.
Ca ataşat militar în Germania a adus şi aduce multe servicii. Îl propun pentru înaintare la alegere la
gradul de locotenent-colonel”.
La 8 aprilie 1898 a fost numit comandant al Regimentului 4 Roşiori. Stagiul la trupă, necesar
avansării, s-a încheiat la 1 octombrie 1899, când a fost numit şef al Secţiei 1 Operaţii din Marele Stat
Major. În această calitate a avut o contribuţie esenţială la elaborarea „Ipotezei nr. 1 bis”, planul de operaţii
militare pentru eliberarea teritoriului Transilvaniei, plan care s-a bucurat de aprecierea şefului Marelui
Stat Major, generalul Constantin Poenaru, şi a ministrului de Război, generalul Iacob Lahovary.
La 15 aprilie 1904 a fost numit la comanda Brigăzii 1 Roşiori. În foaia calificativă pe anul 1904,
inspectorul general al Cavaleriei, Principele-moştenitor Ferdinand consemna: „Colonelul Averescu este
un ofiţer superior de cavalerie, care, pe lângă o instrucţie teoretică întinsă şi solidă ajutată de o inteligenţă
frumoasă, însuşeşte toate calităţile cerute unui comandant de unitate mare de cavalerie. Prin sârguinţa
sa personală, tactul şi interesul viu ce arată pentru ofiţeri, exercită o influenţă care dă frumoase rezultate.
Cu un cuvânt, un prea bun comandant de brigadă, care va forma un bun general de cavalerie”.
La 13 martie 1907, în momentul în care răscoala ţăranilor atinsese apogeul, a fost numit ministru
de Război, măsurile luate pentru restaurarea ordinii de drept conducând la înăbuşirea în scurt timp a
răscoalei.
În timpul mandatului său la Ministerul de Război a fost elaborată Legea pentru organizarea
armatei, promulgată în 1908, lege prin care era finalizat procesul de permanentizare a unităţilor de
infanterie şi a majorităţii trupelor de cavalerie. Căzând victimă intrigilor politice, a fost nevoit să
demisioneze din funcţia de ministru la 3 martie 1909, la 15 martie 1909 fiind trecut în cadru disponibil.
În toamna aceluiaşi an a fost rechemat în activitate, încredinţându-i-se comanda Diviziei 1
Infanterie. Conform consemnării din foaia calificativă pe anul 1909, fostul ministru de Război fusese
pedepsit „cu 25 de zile de arest, de comandantul Corpului 1 Armată, pentru modul violent ce a
întrebuinţat spre a-l provoca la ieşire în teren pe dl. deputat Marghiloman în chestiunea ce-i adresase,
ca deputat, în Parlament, atunci când ofiţerul era ministru de Război, provocare ce era nu numai
tardivă, dar şi lipsită de tactul necesar a se ţine, în asemenea împrejurări, între doi fruntaşi ai ţării”.
La 18 noiembrie 1911 a fost numit şef al Marelui Stat Major, calitate în care a condus trupele
române în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic. Din nou, intrigile politice au determinat demisia
sa de la conducerea Marelui Stat Major.
La 2 decembrie 1913 a preluat comanda Corpului 1 Armată.
10
La intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, a fost numit comandant al
Armatei a 2-a, conducând ofensiva trupelor române în zona Braşovului.
Ca urmare a gravei înfrângeri de la Turtucaia, la 25 august 1916 i s-a încredințat comanda
Armatei a 2-a, având ca misiune restabilirea situaţiei militare de pe frontul de sud.
La 2 septembrie 1916 a fost numit comandant al Grupului Armatelor de Sud, pentru a
contracara ofensiva condusă de feldmareşalul von Mackensen în Dobrogea. În acest scop, a planificat
o operaţie de mare amploare la sud de Dunăre, cunoscută sub numele de „manevra de la Flămânda”.
Deşi debutase promiţător, desfăşurarea operaţiei a fost întreruptă de Marele Cartier General, din
cauza distrugerii podului de vase destinat trecerii trupelor peste Dunăre, dar şi a deteriorării situaţiei
pe frontul din Transilvania.
În scopul opririi ofensivei armatelor Puterilor Centrale, care ameninţau să străpungă linia
defensivă de pe Carpaţi, generalul Alexandru Averescu a preluat, la 25 septembrie 1916, comanda
Armatei a 2-a. În plus, a primit ordinul de a coordona temporar şi operaţiunile Armatei de Nord,
comandată de generalul Constantin Prezan, fapt care va spori animozităţile dintre cei doi viitori
mareşali ai României.
În vara anului 1917, la comanda Armatei a 2-a , a înscris o pagină de glorie în istoria României,
prin victoria de la Mărăşti din 9-19 iulie 1917, victorie care a demonstrat capacitatea de luptă a
armatei române după încheierea procesului de reorganizare şi dotare cu armamentul şi echipamentul
necesar pentru purtarea unui război modern.
După oprirea ofensivei de la Mărăşti, determinată de înfrângerea trupelor ruse în Galiţia,
Armata a 2-a, condusă de generalul Alexandru Averescu, a repurtat o nouă biruinţă în bătălia de la
Oituz din 26 iulie-29 august 1917. Victoriile armatelor române în bătăliile de la Oituz şi Mărăşeşti au
anihilat planul Puterilor Centrale de prindere într-un cleşte a dispozitivului defensiv româno-rus din
Carpaţii de Curbură şi din „Poarta Focşanilor” de pe Siret.
După ieşirea de facto a Rusiei din război, la sfârşitul anului 1917, România s-a văzut silită
să înceapă negocierile de pace cu Puterile Centrale. În scopul purtării acestor tratative, regele
Ferdinand I l-a desemnat pe generalul Alexandru Averescu, la 26 ianuarie 1918, ca prim-ministru. În
această calitate, va negocia cu miniştrii de Externe german şi austro-ungar condiţiile păcii.
Guvernul condus de generalul Alexandru Averescu a avut o existenţă efemeră, fiind înlocuit,
la 5 martie 1918, cu un guvern condus de filo-germanul Alexandru Marghiloman. În aceeaşi zi este
promulgat Înaltul Decret nr. 556, prin care „se primeşte în ziua de 1 aprilie 1918, demisiunea din
armată a generalului de corp de armată Averescu Alexandru, trecându-se totodată în cadrele de rezervă
ale armatei”.
Plecarea din fruntea guvernului a constituit, în mod paradoxal, începutul carierei politice a
generalului Alexandru Averescu. La 3 aprilie 1918, sub conducerea generalului, a fost constituită Liga
Poporului, transformată în anul 1920 în Partidul Poporului. Ca lider al acestei formaţiuni politice, a
deţinut de două ori preşedinţia Consiliului de Miniştri, între 13 martie 1920 – 17 decembrie 1921 şi
30 martie 1926 – 4 iunie 1927.
Alexandru Averescu a elaborat numeroase studii şi lucrări de tactică, artă şi strategie militară,
printre care amintim: „Tactica. Teorii şi aplicaţiuni”, 3 volume (1888 – 1891), „Teatrul de operaţiuni
austro-român” (1891), „Lecţiuni de geografie” (1895), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofiţerului” (1903),
„Operaţiile de la Flămânda” (1924), „Notiţe zilnice de razboi”, 2 volume (1937). La 7 iunie 1923 a fost
ales membru de onoare al Academiei Române.
A fost distins cu peste 120 de decoraţii româneşti şi străine, printre care: Ordinul „Mihai
Viteazul” clasa a III-a şi clasa a II-a , Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Coroana României”,
Crucea „Trecerea Dunării” (1877), Medalia „Apărătorilor Independenţei”ş.a.
11
S-a stins din viaţă în Bucureşti, la 2 octombrie 1938. A fost înmormântat în mausoleul de la
Mărăşti, construit pe locul unde a condus străpungerea frontului german, alături de eroii români
căzuţi la datorie în marea bătălie din „vara de foc” a anului 1917.
Surse:
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, dosar nr. 688.
Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară,
Bucureşti, 2005.
Petre Otu (coordonator), 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, Bucureşti,
2009.
12
GENERAL DE BRIGADĂ IOAN BASARABESCU
G eneralul Ioan Basarabescu s-a născut la

15 februarie 1861, în localitatea Topliceni
din fostul judeţ Râmnicu Sărat.
A absolvit Şcoala de ofiţeri de infanterie şi
cavalerie la 1 iulie 1880. A urmat cursurile Şcolii
Speciale de Artilerie şi Geniu în perioada 1 septembrie
1881-1 iulie 1883.
Grade militare: sublocotenent (1 iulie 1880),
locotenent (8 aprilie 1884), căpitan (30 august 1889),
maior (1 iunie 1896), locotenent-colonel (28 noiembrie
1902), colonel (10 mai 1907) şi general de brigadă
(1 aprilie 1912).
Decoraţii: Ordinele „Steaua României” şi
„Coroana României”, Medalia Jubiliară „Carol I” ş.a.
În anul 1898 i s-a conferit Ordinul japonez „Tezaurul
Sacru” în grad de Ofiţer.
Cariera militară şi-a desfăşurat-o în cadrul
Regimentului 2 Artilerie (1 iulie 1880-1 noiembrie
1881; 1 aprilie 1905-16 aprilie 1907), Regimentului 1
Artilerie (1 noiembrie 1881-8 aprilie 1883), Regi
mentului 6 Artilerie (8 aprilie 1883-1 septembrie
1884; 30 august 1889-8 aprilie 1890), Arsenalului Armatei (1 septembrie 1884-1 aprilie 1885),
Batalionului de asediu (1 aprilie 1885-16 octombrie 1888; 8 aprilie 1890-1 iulie 1892), Administraţiei
Centrale a Ministerului de Război (16 octombrie 1888-30 august 1889; 1 octombrie 1896-1 martie
1898), Regimentului 12 Artilerie (1 iulie 1892-16 noiembrie 1892; 28 noiembrie 1902-22 aprilie
1903), Regimentului 10 Artilerie (16 noiembrie 1892-1 iunie 1896; 1 octombrie-28 noiembrie 1902;
22 aprilie 1903-1 aprilie 1905), Regimentului 2 Cetate (1 martie 1898-1 octombrie 1900).
În anul 1890 a făcut parte din comisia de recepţia a turelelor de 57mm şi obuzierelor de
210 mm la fabrica Grusonwerk din Germania, iar în anul 1906 a făcut parte din comisia de recepţie
a tunului sistem Hotchkiss de la fabrica din Saint-Denis, Franţa.
La 16 aprilie 1907 este ataşat comandamentului Regimentului 1 Artilerie, pentru ca peste mai
puţin de două săptămâni, la 1 mai 1917, să preia comanda acestei unităţi. La 1 aprilie 1909 este numit
director al Direcţiei Artilerie din Ministerul de Război. Ocupă această funcţie doar un an de zile,
la 1 aprilie 1910 fiind numit la conducerea Comenduiri Pieţii Bucureşti.
La 1 aprilie 1911 i se încredinţează comanda Brigăzii 9 Artilerie. În foaia calificativă pentru anul
1911, comandantul Divizei 9 Infanterie, generalul Ioan Istrati, consemna: „Colonelul Basarabescu
Ioan are prea bune aptitudini fizice, călăreşte bine, este sănătos şi poate face campanie. Posedă prea
bune cunoştinţe militare şi se ţine la curent cu chestiunile militare noi. Are bune aptitudini miliare
şi o educaţie militară desăvârşită. Comandă Brigada 9 Artilerie cu multă activitate (sic!), fiind foarte
13
conştiincios şi meticulos în îndeplinirea acţiunilor funcţiilor sale. […] În manevrele de toamnă a

comandat […] un detaşament mixt de brigadă, pe care l-a condus energic şi conform însărcinării date
prin temă. […] Are cunoştinţe de întrebuinţarea celor trei arme în luptă. […] Este un foarte bun
comandant de brigadă; merită a înainta general, pentru care îl propun”.
În fruntea acestei unităţi a participat la Campania din Bulgaria în perioada 3 iulie-3 august,
brigada activând în regiunea Bazargic.
La 1 aprilie 1914 i se încredinţează conducerea Diviziei 9 Infanterie, al cărei comandament era
dislocat la Silistra.
În notarea din decembrie 1915, comandantul Corpului 5 Armată, generalul Gheorghe Georgescu
consemna: „Generalul Basarabescu Ioan a avut anul acesta a dezvolta o activitate excepţională, fiind
însărcinat de minister, pe lângă prezidarea a câteva comisii, cu întărirea capului de pod Silistra, sarcină
pe care a îndeplinit-o bine. Are stagiul necesar pentru comanda unei unităţi superioare; este ofiţer
capabil, ale cărui calităţi sunt necontestate, îi propun dar a i se da comanda unui corp de armată”.
În mai puţin de un an de zile, realităţile dure ale războiului au dezminţit aprecierile generalului
Gheorghe Georgescu.
La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei şi trupele române au trecut
Carpaţii pentru a pune în aplicare planul de operaţii întocmit de conducerea armatei române, care
prevedea ca efortul militar principal să se facă pe frontul din Transilvania, în timp ce la graniţa
româno-bulgară să se adopte atitudine defensivă. Unii factori de decizie români credeau că Bulgaria
nu va declara război unei Românii aliate cu Imperiul rus.
Din nefericire, opiniile acestora au fost dezminţite cu brutalitate la 18 august 1916, când bulgarii
au atacat prin surprindere trupele române din Dobrogea, şi în special capul de pod de la Turtucaia.
Deoarece situaţia de la Turtucaia se deteriora rapid, la 21 august 1916, generalul Mihail Aslan,
comandantul Armatei a 3-a, a trimis în ajutor diviziile 9 şi 19 Infanterie române şi 3 Cavalerie rusă.
Divizia 9 Infanterie a început deplasarea de la Silistra spre Turtucaia abia în ziua de 23 august,
la ora 13. Din cele 16 batalioane ale diviziei, doar 6 au fost alocate acestei operaţii, 5 batalioane
rămânând la Silistra, iar altele 5 au intrat în compunerea unor detaşamente trimise în zorii zilei pentru
a acţiona împotriva trupelor inamice de la sud de Silistra.
Aşa cum consemnează generalul Gheorghe Dabija în lucrarea Armata Română în Războiul
Mondial (1916-1918), marşul diviziei spre Turtucaia a fost prost organizat, fără constituirea unor
patrule de cavalerie pentru misiuni de recunoaştere, iar coloana de marş avea în compunere trăsuri de
aprovizionare cu raniţe, bagaje, tezaur, arhivă care „atârnau ca ghiulele de divizie, îi împiedicau marşul
şi nu-i aduceau nici un folos”.
În dimineaţa zilei de 24 august, coloana de marş a fost surprinsă de inamic într-un defileu păduros
între localităţile Arabagilar şi Sarsânlar. În lipsa coordonării între infanteria şi artileria diviziei, în jurul
orei 12.30 infanteria din avangardă – „bătută de artileria, mitralierele şi infanteria inamică, bătută
fiind şi de propria artilerie” – începe retragerea care se transformă într-o fugă dezordonată. Aceasta
a angrenat în mod treptat celelalte unităţi din coloana de marş, care reuşiseră într-o primă fază să
organizeze un dispozitiv defensiv. Generalul Dabija descrie astfel aceste evenimente: „La ora 14,
Divizia a 9-a era în plină panică şi retragere. Infanteria amestecată cu artileria şi diferitele trăsuri,
care măreau dezordinea şi panica; fiecare fugea aruncând arme şi muniţii, parte din artilerişti pe cai
deshămaţi, cu şleaurile târâind, doctori călări pe deşelate etc., strigând «Vin bulgarii!».[…]. La ora 12,
când divizionul maior Lupaşcu mergea spre Turtucaia şi ajunsese la km 27 (sud satul Iali Ceatalgea)
dinspre Arbagilar veneau în goană nebună spre şosea şi pe laturile ei tot felul de trăsuri (chesoane,
de aprovizionare, de popotă, bagaje sanitare, sacale etc.) încărcate cu ofiţeri sanitari şi soldaţi, mulţi
14
călări pe cai cu hamurile pe ei şi şleaurile târâş”. Ofiţerii din divizionul condus de maiorul Lupaşcu
şi cei din detaşamentul comandat de locotenent-colonelul Cernescu au reuşit să oprească o parte din
fugari şi din trăsurile care goneau pe şosea „au reuşit să reconstituie ceea ce s-a putut reconstitui”.
Totuşi mulţi militari şi-au continuat fuga spre Silistra, unde au creat panică în oraş. Generalul Dabija
menţionează cazul ofiţerilor sanitari ai ambulanţei divizionare, care nici măcar nu s-au oprit la Silistra,
ci s-au îmbarcat pe un vapor spital şi au traversat Dunărea la Călăraşi, unde au rămas în noaptea
de 24 spre 25 august.
O descriere expresivă a evenimentelor din Silistra din ziua de 24 august 1916 se regăseşte în
jurnalul lui Yvonne Blondel, soţia prefectului judeţului Silistra, şi fiica lui Camille Blondel, ministrul
plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti: „Ordinul de retragere trimis Diviziei a 9-a, fiind prost interpretat,
a provocat panică, mai ales în regimente de formaţie recentă, panică ce i-a cuprins, ca o dâră de pulbere,
pe jandarmii şi pe locuitorii comunelor situate pe malul Dunării şi care nu fuseseră încă evacuate.
[…] Acest înspăimântător torent de fugari se rostogolea pe sub ferestrele noastre, aţâţând în trecerea
lui tot oraşul. Sute de căruţe treceau în galop, înţesate cu militari. Alte fiinţe, cu chipurile rătăcite –
femei, copii, plângând înnebuniţi – alergau cât le ţineau picioarele pe pământul tare. Uneori se întorceau
şi priveau în urmă, cu faţa îngrozită, de parcă i-ar fi urmărit o haită de lupi. […] Unii militari tăiaseră
hamurile cailor de la ambulanţe şi căruţe şi treceau cu ele spânzurând pe jos trişti cavaleri ai spaimei,
surzi şi orbi, ieşiţi parcă din minţi! […] Printre fugari vedeam capete ale unor cunoştinţe, doctori, un
colonel de intendenţă, un avocat, figuri foarte cunoscute. Oameni de obicei chibzuiţi treceau prin faţa
mea ca nişte săgeţi, cu faţa încordată şi ochi de nebun. […]. Toţi aceşti oameni alergau fără încetare,
cu groaza lipită ca o mască hidoasă ce le urâţea feţele, tinere sau bătrâne”.
Până în seara zilei de 24 august, o mare parte dintre locuitorii Silistrei părăsise oraşul. Ordinea a
fost cu greu restabilită. În dimineaţa zilei de 25 august, unităţile Diviziei a 9-a şi-au reocupat poziţiile
în capul de pod Silistra. Conform generalului Dabija, pierderile diviziei s-au ridicat la 20 de ofiţeri
şi 1322 de soldaţi, dintre care: morţi – 3 ofiţeri şi 135 de soldaţi, răniţi – 4 ofiţeri şi 651 de soldaţi şi
dispăruţi 16 ofiţeri şi 536 de soldaţi.
Prietenă cu generalul Ioan Basarabescu, Yvonne Blondel scria despre iminenta demitere a
acestuia: „I se reproşează şi o să i se pună în cârcă panica din această după-amiază. […]. Nu era poate
omul în stare să facă faţă unei situaţii atât de grele, dar sunt sigură că va fi, mai ales, ţapul ispăşitor
şi va plăti erorile tuturor mărginiţilor şi orbilor din Înaltul Comandament. Nu trebuie să uităm că de
luni bune, atât militari de aici, cât şi prefectul, prevăzuseră importanţa pe care o va lua frontul de sud
în caz de conflict. I-am auzit adesea deplângând că nu se acordă decât cu întârziere şi cu zgârcenie tot
ceea ce era cerut ca fiind util pentru a ameliora o apărare care, la o adică, ar fi vitală”.
La 30 august 1916, generalul Ioan Basarabescu a fost demis de la comanda Diviziei 9 Infanterie
şi ulterior trecut în rezervă.
Surse:
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, Generali, dosar nr. 12915.
Generalul G.A. Dabija, Armata Română în Răsboiul Mondial, Volumul I, Editura I.G. Herz,
Bucureşti, 1928.
Yvonne Blondel, Jurnal de război 1916-1917. Frontul de sud al României, Institutul Cultural
Român, Bucureşti, 2005.
15
CONTRAAMIRAL CONSTANTIN BĂLESCU
C onstantin Bălescu s-a născut la 12 ianuarie

1864, în oraşul Turnu-Severin, fiind fiul lui
Ion şi al Anetei.
La 15 septembrie 1881 a fost admis, în urma unui
concurs riguros, la Şcoala Navală din Brest, pe care a
absolvit-o în anul 1883 cu gradul de sublocotenent de
marină.
Grade militare: sublocotenent de marină
(1 august 1883), locotenent (1 aprilie 1887), căpitan
(10 mai 1891), maior (8 aprilie 1896), locotenent-
comandor (1 octombrie 1898), căpitan-comandor
(28 noiembrie 1903), comandor (10 mai 1907),
contraamiral (10 mai 1913) şi viceamiral (rtr.) (1923).
La 1 august 1883, după absolvirea Şcolii Navale
din Brest cu gradul de sublocotenent de marină, a
fost repartizat în Corpul Flotilei, unde a îndeplinit
diferite sarcini până în anul 1886, când a fost mutat la
Inspectoratul Porturilor.
Între 1886 şi 1895, a îndeplinit diferite funcţii
în cadrul Inspectoratului Porturilor şi Arsenalului
Flotilei, fiind apreciat de către comandanţii săi direcţi.
La 1 martie 1895 a fost mutat la Ministerul de Război, unde a activat în cadrul Direcţiei V
Marină, participând la programele de dotare ale Corpului Flotilei de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
La 1 aprilie 1897 a intrat în organica Diviziei de Mare, fiind numit secund pe crucişătorul
„Elisabeta”, cu care a participat la efectuarea unor lucrări hidrografice ale portului Constanţa şi radei
acestuia. De asemenea, a participat la manevrele regale, executând trageri de artilerie la ţintă şi lansări
de torpile, fiind dat drept exemplu pentru „buna pregătire profesională”.
La 1 octombrie 1898, odată cu înaintarea la gradul de locotenent-comandor, a fost numit
comandant al Şcolilor Marinei, dând dovadă de tact deosebit şi spirit pedagogic, apreciat atât de către
superiori, cât şi de către viitorii ofiţeri de marină. De asemenea, a depus eforturi susţinute pentru
aducerea şcolilor la Constanţa şi instalarea lor într-un imobil adecvat.
Un moment deosebit de important al carierei sale a fost reprezentat de numirea la Administraţia
Centrală a Războiului, la 1 aprilie 1902, structură în cadrul căruia a activat în funcţia de director al
Direcţiei V Marină, până la data de 1 aprilie 1905, când a revenit la Divizia de Mare.
Între 1905 şi 1909 a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Diviziei de Mare, Arsenalului Marinei
şi Diviziei de Dunăre, Mari Unităţi din cadrul Marinei Militare în cadrul cărora şi-a desăvârşit
pregătirea profesională, fapt ce s-a dovedit benefic în timpul campaniei din anul 1913 şi, mai ales, în
timpul Primului Război Mondial.
16
La 25 iunie/8iulie 1905, trei nave de război aparţinând Flotei Imperiale ruse de la Marea Neagră,
respectiv cuirasatul „Kneaz Potemkin Tavriseski”, torpilorul „Tsuape” şi torpilorul „Flagg”, au ancorat
în rada portului Constanţa, după ce echipajele acestora s-au răzvrătit.
Căpitan-comandorul Constantin Bălescu, comandantul Diviziei de Mare la acea dată, şi-a asumat
libertatea de decizie într-o problemă delicată, cum era cea a debarcării marinarilor ruşi la Constanţa.
Consultând „Codul internaţional”, potrivit căruia nu exista un acord de extrădare între România şi
Rusia, căpitan-comandorul Bălescu a garantat viaţa şi libertatea celor opt sute de marinari ruşi, membri
ai echipajelor răsculate, respingând în modul cel mai categoric orice posibilitate juridică de extrădare, în
ciuda presiunilor energice făcute de către consulul rus la Constanţa pe lângă autorităţile române.
La 28 iunie 1911 a fost mutat în Statul Major General, funcţie pe care a îndeplinit-o doar câteva
luni, dar care l-a propulsat, la 1 aprilie 1912, la comanda Marinei Militare, apoi la Marele Stat Major,
începând cu data de 24 ianuarie 1913.
La 10 mai 1913 a fost înaintat la gradul de contraamiral, continuând să ocupe funcţia de director
al Serviciului Marinei.
Participarea României la Primul Război Mondial, alături de Antanta, începând cu 14/27 august
1916, l-a găsit pe contraamiralul Constantin Bălescu în funcţia de director superior al Marinei din
Ministerul de Război, dar şi în calitatea de preşedinte al Consiliului Consultativ al Marinei.
În urma reorganizării armatei române începută la sfârşitul anului 1916, în anul 1917 a fost
numit comandant al Marinei Militare. În această calitate, a dirijat şi îndrumat, din Marele Cartier
General, acţiunile Marinei române în misiunile pe care această armă le-a executat pe Dunăre şi în
Marea Neagră. Sub comanda sa, în vara şi toamna anului 1917, Marina Militară a înregistrat o serie
de succese, cele mai importante fiind bombardarea cu eficacitate a poziţiilor inamice de către bateriile
Marinei şi artileria monitoarelor.
În condiţiile demobilizării marinarilor din Flota de operaţiuni pe Dunăre, ministrul de Război
a aprobat cererea contraamiralului Constantin Bălescu prin care se solicita întoarcerea în ţară a
echipajelor navelor noastre comerciale care se aflau la Sevastopol şi care fuseseră închiriate Flotei ruse
pe perioada războiului.
Începând cu luna octombrie 1918, odată cu decretarea celei de-a doua mobilizări, navele Marinei
Militare, acţionând pe baza ordinelor sale energice, au îndeplinit misiuni de capturare a materialului
naval german şi de alungare a echipajelor inamice.
La data de 3 noiembrie 1920, a demisionat şi a predat comanda Marinei Militare.
De-a lungul întregii sale cariere a primit aprecieri favorabile din partea superiorilor direcţi, rod
al bunei pregătiri şi abnegaţiei de care a dat dovadă.
Astfel, în octombrie 1890, colonelul Ioan Murgescu, comandantul Flotilei, făcea următoarele
aprecieri laudative la adresa locotenentului Bălescu: „Locotenentul Bălescu este un ofiţer distins, care
a profitat de studiile ce a făcut în Şcoala Navală din Brest, serveşte foarte bine, conducere foarte bună,
merită a fi înaintat la alegere”.
În anul 1898, pe când era comandant al navei-şcoală „Mircea” şi director al Şcolilor Marinei,
a primit calificative bune din partea contraamiralului Ioan Murgescu, inspector general al Marinei:
„Anul acesta, Locotenent-comandorul Bălescu a comandat bricul „Mircea” şi l-a condus foarte bine,
s-a ocupat cu stăruinţă de instrucţia oficerilor şi a echipajului său. Este Directorul Şcoalelor Marinei
şi se ocupă cu pricepere şi energie”.
Una dintre cele mai măgulitoare aprecieri i-a fost făcută de către comandorul Emanoil
Koslinsky, comandantul Marinei Militare care, la 9 noiembrie 1905, nota: „Comandă Divisia de
Mare şi crucişătorul „Elisabeta” de la 1 Aprilie a.c. A pus interes în organizarea serviciului la bord
17
şi în punerea în bună stare de funcţiune a bastimentului. S-a distins prin energie, corectitudine cu
ocasia incidentului sosirii vaselor răsculate ruseşti la Constanţa, pentru care a fost decorat cu Ordinul
„Coroana României” clasa a III-a. Îndatoririle sale de şef de corp le îndeplineşte bine”.
O altă apreciere laudativă la adresa sa a venit din partea generalului de divizie Alexandru
Averescu, şef al Statului Major General care, în Foaia calificativă pe anul 1913, nota: „Contraamiralul
Bălescu a fost detaşat, în grad de Comandor ca şef al Secţiunii Marinei în Marele Stat Major. În
această calitate a participat la lucrările privitoare Marinei: pregătirea mobilizării pe timpul campaniei
din Bulgaria. Un sfătuitor competent şi luminat, ca auxiliar pentru execuţie de toată nădejdea. În toate
lucrările de mobilizare să fie consultat în ceea ce priveşte concursul Marinei la transporturi, apărarea
frontului în cooperarea marinei cu trupele de uscat pentru că are judecată dreaptă şi idei precise. Vede
just şi departe”.
Una dintre cele mai frumoase caracterizări pe ofiţerul Constantin Bălescu a primit-o în întreaga
sa carieră de marinar a fost făcută de generalul de corp de armată Constantin Prezan care, în Foaia
calificativă pe perioada decembrie 1916-31 martie 1918, nota laudativ următoarele: „Contraamiralul
Bălescu a fost însărcinat cu comanda Marinei Militare de la începutul campaniei, cum însă marina
noastră a fost pusă, până acum în urmă, sub ordinea rusă, contraamiralul a îndeplinit mai mult o
funcţie de inspector al Marinei, stând la Marele Cartier General, serviciu de care s-a achitat prea bine.
A fost delegat de Marele Cartier General în comisia de armistiţiu, în ce priveşte chestiunile de apă,
însărcinare de care s-a achitat în mod cât se poate de bine”.
Decoraţii: Ordinul turc „Medgidie” în grad de ofiţer (1889), Ordinul „Coroana României”
în grad de cavaler (1892), Ordinul bulgar „Sf. Alexandru” clasa a IV-a (1898), Ordinul „Coroana
României” clasa a IV-a în grad de ofiţer (1900), Ordinul rus „Sf. Stanislas” clasa a II-a (1901), „Semnul
onorific de aur pentru serviciul de 25 de ani” (28 octombrie 1904), Ordinul „Coroana României”
clasa a III-a în grad de comandor (1905), Medalia jubiliară „10 Mai” (1906), Ordinul „Coroana de
Fier” clasa a II-a (16 februarie 1909), Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler (1912), Ordinul
rus „Sf. Vladimir” clasa a III, Ordinul rus „Sf. Ana” clasa a II-a cu spade şi stea şi Ordinul francez
„Legiunea de onoare” în grad de ofiţer (1916).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Marină Bătrâni, dosar
nr. 165.
Olimpiu Manuel Glodarenco, Andreea Atanasiu-Croitoru, Tanţa Măndilă, Florin Stan, Ion
Rîşnoveanu, Andrei Vochiţu, Istoria Statului Major al Forţelor Navale. 1860-2010. Monografie, Editura
Centrului tehnic-editorial al armatei, Bucureşti, 2010.
18
MAIOR
AVIATOR CONSTANTIN BERONIADE
C
Gheorghiţei.
onstantin Beroniade s-a născut la 28 martie
1883, la Slatina, fiind fiul lui Dumitru şi al
La data de 25 noiembrie 1889, a fost primit la

Şcoala fiilor de militari din Craiova pe care a absolvit-o
în anul 1903, iar la 1 iulie a fost admis la Şcoala de
ofiţeri de cavalerie. A absolvit această şcoală în anul
1905 cu gradul de sublocotenent.
locotenent (10 mai 1909), căpitan (în Anuarele Armatei
române este trecută data de 1 octombrie 1913, în Foaia
matricolă din Memoriul original, dosarul nr. 192, fond
Memorii Colonei/Litera B apare data de 1 aprilie 1914,
în timp ce în Foaia matricolă din dosarul nr. 52, fond
Memorii Bătrâni, litera B/Generali, fila 17 apare data
de 16 august 1916), maior (1 septembrie 1917 prin
Î.D. nr. 1330), locotenent-colonel (1 aprilie 1920,
conform Î.D. nr. 812/1921), colonel (1 octombrie 1929,
conform Î.D. nr. 3238 din 20 septembrie 1929) şi general
de escadră aeriană (24 ianuarie 1936, în conformitate cu
Î.D. nr. 72 din 17 ianuarie 1936).
Atras de mic de uniforma militară, viitorul
general de escadră aeriană, Constantin Beroniade,
s-a înscris la Şcoala fiilor de militari din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1903. Şi-a continuat
pregătirea pentru cariera de ofiţer la Şcoala de ofiţeri de cavalerie, unde a fost admis la data de 1 iulie
1903, în urma unui examen dificil. La absolvirea acestei şcoli, în anul 1905, a fost înaintat la gradul de
sublocotenent, începând cu data de 1 iulie fiind repartizat la Regimentul 8 Călăraşi.
La 1 aprilie 1908, a fost mutat la Regimentul 12 Călăraşi, unitate la care a îndeplinit diferite funcţii,
îmbogăţindu-şi, astfel, cunoştinţele generale şi de specialitate. A fost încadrat în această unitate până
la data de 10 mai 1909, când a fost mutat la Regimentul 9 Călăraşi şi înaintat la gradul de locotenent.
La fel ca şi alţi camarazi, tânărul locotenent Constantin Beroniade a ales o schimbare majoră
în cariera sa militară, înţelegând să-şi pună priceperea şi profesionalismul în slujba unei noi arme:
Aeronautica. În consecinţă, la 1 martie 1912 a fost ataşat la Şcoala de Aviaţie din cadrul Batalionului
de Căi Ferate.
În cel mai scurt timp a devenit unul dintre cei mai buni piloţi ai acestei şcoli, motiv pentru care
în anul 1913, când se afla în organica Şcolii de Aviaţie din cadrul Batalionului de Specialităţi, a fost
trimis la cursuri de pilotaj în Anglia. Aici, în urma unor teste deosebit de severe, a obţinut brevetul
„pilot din străinătate” pe aparatele Bristol.
Din păcate, nu a luat parte la campania armatei române din Bulgaria, în timpul celui de-al
Doilea Război Balcanic, deoarece era în misiune în străinătate, în calitate de membru al unei comisii
pentru recepţionarea aparatelor de zbor.
La 1 octombrie 1913, a fost înaintat la gradul de căpitan, regăsindu-se, în continuare, în organica
Batalionului de Specialităţi.
19
Visul de a zbura i s-a împlinit când, la 15 septembrie 1915, prin Decizia Ministerială
nr. 305/1915, a fost ataşat pe lângă Corpul de Aviaţie, unde a primit comanda unui grup de escadrile
destinat frontului. Bun şi neînfricat pilot, în decembrie 1915 a atins recordul de zbor la înălţime,
la noi în ţară, ajungând cu aparatul pe care l-a pilotat până la 5600 metri.
La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta,
căpitanul Constantin Beroniade a fost mobilizat, conform Î.D. nr. 2784/1916, la Corpul de Aviaţie.
În această calitate, a executat o serie de misiuni deosebit de dificile, fiind „… primul aviator
român care a pilotat avioane de vânătoare şi singurul care a atacat avioanele inamice ce veneau
la Bucureşti şi cele ce au atacat la Flămânda”, aşa cum reiese din Foaia calificativă pe anul 1916,
de la 15 august 1916 la 1 noiembrie 1916.
Trebuie precizat faptul că, în campania din vara-toamna anului 1916, căpitanul Constantin
Beroniade a comandat diferite unităţi de aviaţie, respectiv Centrul de Instrucţie Pipera, începând cu
data de 16 august 1916, Grupul de aviaţie Braşov, în perioada 15 septembrie-15 octombrie 1916,
Escadrila de Luptă Flămânda, în perioada 15 octombrie-1 decembrie 1916 şi Şcoala de Aviaţie Bârlad
până în 1 septembrie 1917.
La 1 septembrie 1917, a fost înaintat la gradul de maior şi, în aceeaşi zi, i s-a încredinţat
comanda Escadrilei de Luptă Nr. 11 Tecuci, formată din aparate Nieuport, continuând opera
maiorului Protopopescu, fondatorul Escadrilei. În interval de o lună, escadrila comandată de maiorul
Constantin Beroniade a doborât cinci aparate germane, fiind felicitat de comandanţii săi direcţi, în
principal de către generalul de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1.
La 15 ianuarie 1918, a fost numit şeful Biroului de Aviaţie din Ministerul Transporturilor de la
Odessa, pentru ca la 1 aprilie să fie numit comandantul Corpului de Aviaţie, Partea Sedentară.
În urma semnării Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti cu Puterile Centrale, la 7 mai 1918,
maiorul Constantin Beroniade, la fel ca mii de ofiţeri ai Armatei române, a fost demobilizat începând
cu data de 30 iunie 1918, prin Î.D. nr. 1010/1918. Însă, în urma înaintării aliaţilor în Peninsula
Balcanică şi a atingerii liniei Dunării de către Armata de Orient, la 28 octombrie 1918, maiorul
Constantin Beroniade a fost remobilizat în funcţia de comandant al Rezervei Generale a Aviaţiei şi
Atelierelor, în conformitate cu Î.D. nr. 3179/1918,.
În martie 1919, conform Deciziei Ministeriale nr. 28/1919, a fost mutat în Corpul de Aviaţie
şi numit membru în Comitetul Consultativ al Aviaţiei. După numai două luni, mai exact la 9 mai
1919, a plecat în misiune în Franţa, de unde s-a înapoiat la 1 decembrie 1920, când a primit comanda
Grupului 1 Recunoaştere.
Un alt moment important din cariera militară a viitorului general de escadră aeriană a fost
reprezentat de anul 1920 când, la 1 aprilie, a fost numit comandant al Grupului 1 Aviaţie şi înaintat
la gradul de locotenent-colonel, prin Î.D. nr. 812. Apreciat, deopotrivă, de comandanţi, de colegii
de generaţie, dar şi de piloţii mai tineri, la 1 aprilie 1921 a primit comanda Centrului de Instrucţie al
Aviaţiei, punându-şi amprenta asupra formării viitorilor piloţi ai Armatei române cu tact, dăruire şi
dragoste faţă de arma Aeronautică.
Bun profesionist, a atras admiraţia superiorilor săi astfel încât, la 1 ianuarie 1923, a fost cooptat
la Direcţia Aeronautică din cadrul Ministerului de Război, în conformitate cu Î.D. nr. 295/1923.
După un stagiu de doi ani, la 15 noiembrie 1925, a revenit la comanda Grupului 1 Aviaţie,
îndeplinindu-şi cu mult zel atribuţiile oficiale. Organizator desăvârşit şi bun cunoscător al armei, la
1 octombrie 1926 locotenent-colonelul Constantin Beroniade a fost „mutat definitiv” la Arsenalul
Aeronautic, asigurând suportul tehnic pentru Aeronautică, indiferent de greutăţile pe care le-a
întâmpinat.
La 20 septembrie 1929, prin Î.D. nr. 3235, a revenit la o unitate operativă, fiind numit la
comanda Flotilei de Luptă, unitate la care a trăit un alt moment important al carierei sale când, la
1 octombrie 1929 a fost înaintat la gradul de colonel. A activat în această funcţie până în anul 1931
când, prin Î.D. nr. 3187/1931, a fost mutat la comanda Şcolii şi Centrului de Instrucţie al Aeronauticii.
20
După un stagiu de un an în această funcţie, prin Î.D. nr. 2776/1932 şi Ordinul de Zi

nr. 21/1932, având gradul de comandor aviator, a fost mutat la Subsecretariatul de Stat al Aerului. La
scurt timp, prin Î.D. nr. 2873/19132, a fost numit director general al Direcţiei Generale a Aerului din
cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului.
Recunoscându-i-se meritele deosebite în arma Aeronautică, la 1 aprilie 1934, prin Î.D. nr. 662/1934,
a primit comanda Escadrei 2 Aeronautică, Mare Unitate de elită a Aeronauticii româneşti în perioada
interbelică. Mai mult, în perioada 5 decembrie 1934-28 iunie 1935, a fost însărcinat şi cu conducerea
Direcţiei Aviaţiei Civile, funcţie deosebit de importantă pentru dezvoltarea economică a României.
Apogeul carierei sale militare a fost atins la 24 ianuarie 1936 când, prin Î.D. nr. 72/1936, a fost
înaintat la gradul de general de escadră aeriană. Un an mai târziu, la 1 aprilie 1937, a fost numit la
comanda Regiunii 3 Aeronautică, funcţie pe care a îndeplinit-o doar până la data de 1 iunie când, în
conformitate cu Î.D. nr. 3578 din 30 septembrie 1937, a fost trecut în rezervă.
Generalul de escadră aeriană Constantin Beroniade rămâne unul dintre pionierii Aeronauticii
româneşti, ofiţer care a făcut dovada calităţilor sale militare excepţionale atât în timpul Primului
Război Mondial, cât şi în perioada interbelică.
Încă de la începutul carierei sale militare, sublocotenentul Constantin Beroniade a fost apreciat
de către comandanţii săi chiar dacă, uneori, aceştia aveau unele obiecţii asupra atitudinii proaspătului
ofiţer, influenţată, cel mai probabil, de un oarecare spirit rebel.
Astfel, la 6 iulie 1907, locotenent-colonelul Nicolae Savovici Baranga, comandantul Şcolii de
Cavalerie, făcea următoarele aprecieri despre fostul său elev: „Înfăţişare comună. Ţinută neglijentă.
Bine conformat. Rezistent. Călăreţ îndemânatic, hotărât şi energic. Trage binişor cu armele. Memoria
dezvoltată în detrimentul judecăţii. Cu bun simţ. Temperament nervos. În şcoală şi-a completat
cunoştinţele miliare, pe cele generale trebuie să le completeze studiind zilnic câte puţin. Este disciplinat,
însă are răul obicei de a discuta ordinele primite. Sârguitor, conştiincios, energic. Educaţie puţin
îngrijită. La terminarea Şcoalei n-a făcut vizită de plecare la ofiţerii cadre, care se ostenesc pentru a-l
instrui, obligaţie cerută atât de buna cuviinţă, cât şi de prescripţiile serviciului interior”.
Însă, în anii următori, tânărul ofiţer Constantin Beroniade a primit calificative pline de laude
din partea comandanţilor săi, semn nu numai al maturizării personale, ci şi al maturizării militare.
Astfel, în Foaia matricolă pe anul 1911, locotenent-colonelul Constantin Carataş, comandantul
Regimentului 9 Călăraşi, făcea următoarea caracterizare: „Înfăţişare militărească. Sănătos, încalecă
bine şi cu mult curaj. Îi place serviciul cu armele. Înţelege uşor şi cu judecată foarte bună. Se ocupă
pentru a completa instrucţia generală şi cea militară. Se aplică la rezolvarea temelor tactice pe hartă
şi teren. Cunoaşte bine regulamentele şi are darul de a fi bun instructor. Posedă energia şi calităţile
necesare unui ofiţer pentru a fi întrebuinţat cu succes în recunoaşteri. Disciplinat, cu simţul datoriei
dezvoltat. Bun camarad. Este devotat carierei militare. Se poate considera printre ofiţerii prea buni.
Deşi nu are vechimea pentru a fi propus se poate clasifica „merită a înainta”.
Aceleaşi cuvinte de laudă le-a exprimat şi colonelul Eracle Pretorian, comandantul Brigăzii 5
Cavalerie, care nota: „Este un ofiţer serios, inteligent şi cu spor la muncă. Se poate conta pe dânsul în
îndeplinirea însărcinărilor ce i se dă. Merită a înainta”.
În Foaia calificativă pe anul 1913, locotenent-colonelul Ştefan Mihail, comandantul Batalionului
de Specialităţi, nota: „Se prezintă foarte bine, sănătos, poate suporta cu uşurinţă o nouă campanie.
Educaţiunea militară bună. Anul acesta a fost detaşat la Şcoala de Aviaţie unde a probat calităţi
superioare fiind ales şi trimis în Anglia a obţinut brevetul de pilot din străinătate pe aparatul Bristol.
Venit în ţară a trecut de aceste probe la Şcoala de Aviaţie, arătând că este un ofiţer care are toate
calităţile unui bun aviator. Nu a luat parte în campanie, aflându-se în străinătate şi trebuind să vie în
ţară cu aparatele care nu au fost gata decât aproape de terminarea campaniei. Ofiţer distins din toate
punctele de vedere a fost avansat la gradul de căpitan”.
La intrarea României în Primul Război Mondial, căpitanul Constantin Beroniade a fost
mobilizat la Corpul de Aviaţie. Cu această ocazie, prin curajul şi buna pregătire militară de care a dat
dovadă, a primit calificative pline de laude din partea superiorilor săi. Unul dintre cele mai importante
21
calificative a aparţinut maiorului Gheorghe Rujinski care, în calitate de comandant al Corpului de

Aviaţie, nota în Foaia calificativă pe anul 1916: „În primele zile ale mobilizării, în perioadă de criză a
aviaţiei, când mijloacele erau aşa de mici şi nevoile foarte mari, Căpitanul Beroniade a fost unul din
puţinii vechi ofiţeri aviatori, care şi-a depus toată puterea de care era capabil şi toate cunoştinţele sale,
pentru aranjarea escadrilelor ce trebuiau să plece pe front. Ca aviator pot afirma că e unul din cei mai
buni, în acel timp cel mai bun. Curajos şi cu mult sânge rece; artist în conducerea avionului. A fost
primul aviator român care a pilotat aparate de vânătoare şi singurul care a atacat avioanele inamice
ce veneau la Bucureşti şi cele care au atacat la Flămânda. Bun organizator şi bun comandant prin
calităţile şi prin aptitudinile sale, se impune celor în subordine şi îi conduce aşa ca să dea maximum de
efort. Merită a înainta la gradul de Maior, pentru care îl propun la excepţional”.
Într-o altă Foaie calificativă pe anul 1916, mai exact de la 15 august 1916 la 11 martie 1918,
maiorul aviator Constantin Fotescu, directorul Aeronauticii, nota: „Căpitan la decretarea mobilizării,
Maiorul Beroniade în perioada de criză a Aviaţiunii, a depus toată munca şi energia de care era capabil
pentru a-şi organiza unitatea în vederea plecărei pe front. Ca aviator s-a remarcat ca neobosit şi plin de
curaj şi avânt nu a pregetat nici o dată pentru a ataca avioanele inamice ce atacau numeroase ca număr
şi calitate atât în Bucureşti, cât şi la Flămânda. A fost apreciat ca foarte bun comandant şi probez
în acelaşi timp, iar pentru meritele sale a fost decorat cu „Steaua României” clasa a V-a şi înaintat
Maior la alegere. În a doua perioadă a campaniei, de la 1 Decembrie 1916 până la 1 Septembrie 1917
a fost comandantul Şcoalei de Aviaţie pe care a condus-o cât se poate de bine procurând Armatei de
operaţiuni o serie de foarte buni piloţi, plini de avânt şi curaj ce le-a fost insuflat de Comandantul lor.
În urmă a fost pe front la Armata 1 ca Comandant de Escadrilă unde a arătat aceleaşi frumoase calităţi
şi unitatea sa Escadrila Nr. 11, s-a distins cu mult printre celelalte unităţi graţie spiritului său ofensiv
ce a ştiut a şi-l impune piloţilor din Escadrila sa. Ofiţer energic, are toată pregătirea pentru gradul de
Locotenent-Colonel pentru care este propus la înaintare în mod excepţional”.
Campania din anul 1917 l-a găsit pe maiorul aviator Constantin Beroniade la comanda
Grupului 2 Aeronautic. În această funcţie a primit caracterizări pline de laude din partea comandanţilor
săi, un loc de frunte fiind ocupat de maiorul aviator Andrei Popovici, comandantul Grupului 2
Aviaţie, care nota: „Foarte sănătos, foarte rezistent, va continua cu uşurinţă campania suportând orice
greutăţi. A fost în cursul anului Comandantul Şcoalelor de Aviaţie şi a dat rezultate excelente, a
format aproape întreaga serie de piloţi ieşiţi din timpul campaniei. Numit comandant al Escadrei
Nieuport a continuat opera Maiorului Protopopescu, fondatorul Escadrilei, şi a obţinut excelente
rezultate. În interval de o lună Escadrila sa a doborât cinci avioane germane fapt pentru care a fost
felicitat de Directorul Aeronauticii şi de D-l General Grigorescu Comandantul Armatei 1. Poate fi
un excelent Comandant de Grup Aeronautic”.
În perioada interbelică, viitorul general de escadră aeriană a primit calificative elogioase din
partea comandanţilor săi, chiar dacă asupra sa a planat, începând cu anul 1925, suspiciunea unei
presupuse participări pe care nu a avut-o în „Afacerea Fokker”. Din fericire, Consiliul de Onoare al
Armatei l-a exonerat de orice vină, motiv pentru care şi-a putut continua cariera strălucită care părea
să se încheie în mod dramatic.
Trecerea sa în rezervă pentru limită de vârstă, în anul 1937, nu a însemnat ieşirea totală din
sistemul aeronautic românesc, generalul de escadră aeriană Constantin Beroniade continuând să
îndeplinească diferite funcţii.
Decoraţii: Medalia jubiliară „Carol I” (10 mai 1906), Medalia „Avântul Ţării” (10 octombrie
1913), Ordinul rus „Sf. Ana” clasa a III-a (10 iunie 1914), Ordinul „Steaua României” în grad de
cavaler (29 octombrie 1916) şi Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a în grad de ofiţer.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera B,
Colonei, dosarele nr. 52 şi nr. 192.
22
GENERAL DE DIVIZIE
ERNEST BROŞTEANU
E rnest Broşteanu s-a născut la 24 ianuarie

1869, în localitatea Roman, fiind fiul lui
Ernest şi al Eufrosinei.
La 1 iulie 1888, a început cursurile Şcolii de
ofiţeri de infanterie pe care a absolvit-o în anul 1890
cu gradul de sublocotenent.
locotenent (1 februarie 1894), căpitan (7 aprilie 1900),
maior (7 aprilie 1909), locotenent-colonel (1 aprilie
1913), colonel (1 aprilie 1916), general de brigadă
(1 aprilie 1917), general de divizie (1 aprilie 1919).
Imediat după absolvirea Şcolii de Ofiţeri
de Infanterie, la 16 iulie 1890 a fost repartizat la
Regimentul 8 Linie unde a îndeplinit diferite sarcini
specifice până la 1 august 1891, când a fost mutat la
Regimentul 14 Roman.
După trei ani de stagiu, la 1 februarie 1894 a
fost avansat la gradul de locotenent, moment care a
coincis cu mutarea sa la Corpul 3 Armată. Anul 1894 a
reprezentat un periplu al tânărului ofiţer de infanterie,
Ernest Broşteanu, prin mai multe unităţi. Astfel, după
mutarea sa la Corpul 3 Armată a urmat cea la Regimentul 6 „Tecuci” Nr. 24, începând cu 17 martie,
unde a rămas doar până la 10 mai, când a intrat în organica Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La această unitate de învăţământ şi-a desfăşurat activitatea doi ani, până la 1 septembrie 1896,
când a intrat în corpul ofiţerilor Batalionului 4 Vânători.
Un moment important din cariera sa militară a fost reprezentat de faptul că, începând cu
16 martie 1897, a fost numit la Consiliul de Război Iaşi în calitate de substitut de comisar regal.
La 16 noiembrie 1898, a revenit într-o unitate operativă, mai exact la Regimentul 16 „Suceava“,
concomitent fiind admis la cursurile Şcolii Superioare de Război.
Anul 1900 a fost, de asemenea, important din cariera militară a viitorului general. Astfel, prin
Î.D. nr. 1968, a fost înaintat la gradul de căpitan şi mutat la Regimentul 15 „Războieni“.
Un alt moment de cotitură a fost reprezentat de faptul că la 1 aprilie 1904, prin Î.D.
nr. 1179/1904, „a fost mutat în Corpul Grănicerilor”, experienţă profesională care a marcat cariera
ulterioară a viitorului general.
La 1 aprilie 1909, prin Î.D. nr. 1281/1909, a fost mutat la Regimentul „Teleorman” nr.
20 unde, câteva zile mai târziu, mai exact la 7 aprilie, a fost înaintat la gradul de maior, prin Î.D.
nr. 1403/1909.
După doar câteva luni, la 1 octombrie, a revenit la Regimentul 14 „Roman“, unde şi-a început
cariera de ofiţer.
23
La 1 aprilie 1911, prin Î.D. nr. 1127/1911, a fost mutat la Liceul Militar din Iaşi unde a
îndeplinit diferite funcţii de profesor-instructor, fiind apreciat pentru tactul său pedagogic şi pentru
buna pregătire profesională atât de către superiori, cât şi de către elevi.
La 1 aprilie 1913, în timp ce activa în cadrul Liceului Militar, a fost înaintat la gradul de
locotenent-colonel, un alt moment important din cariera sa.
Anul 1916 prevestea evenimente majore în istoria României. Astfel, la 4/17 august, la Bucureşti,
a fost semnat Tratatul de alianţă dintre România, pe de o parte, Anglia, Franţa, Rusia şi Italia, pe de
altă parte.
La doar câteva zile, la 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, devenind
parte beligerantă în război alături de Antanta.
În aceste condiţii, la 1 aprilie 1916, prin Î.D. nr. 1021/1916, colonelul Ernest Broşteanu a fost
numit comandant al Regimentului 53 Infanterie. Această unitate a fost înfiinţată la 1 aprilie 1914 şi,
la începutul anului 1916, era în componenţa Comandamentului IV Teritorial comandat de generalul
de brigadă Paraschiv Vasilescu.
La începutul războiului, Regimentul 53 Infanterie, comandat de colonelul Ernest Broşteanu, se
afla în compunerea Armatei de Dobrogea aflată sub comanda generalului rus Zaioncikovky.
Într-un raport întocmit la 25 aprilie 1919 la Craiova, urmare a Ordinului Circular nr. 5800
din 5 iulie 1919 al Marelui Cartier General, generalul de brigadă Ernest Broşteanu reliefa activitatea
sa din anul 1916, notând: „Subsemnatul general de brigadă Broşteanu Ernest luând cunoştinţă de
ordinul circular Nr. 5800 din 5 Iulie 1919, declar:
1). De la 14 august 1916-3 septembrie 1916, mă găseam colonel, Comandant al
Regimentului 53 Infanterie.
Şefi: Comandantul Brigăzei: Dl. Colonel Rujinschi Nicolae
Comandantul Diviziei 14: Dl. General Grigorescu Eremia
Comandantul Armatei de Dobrogea: Generalul rus Zaioncicovschi
2). La 3 septembrie 1916, ora 19, am fost grav rănit şi evacuat la spitalul Feteşti, unde am stat
până la 8 septembrie 1916.
3). La 8 septembrie 1916, am fost evacuat la spitalul Sf. Spiridon Iaşi, unde am stat până la
14 septembrie.
4). De la 14 septembrie 1916-24 Ianuarie 1917, bolnav acasă la domiciliul meu Iaşi”.
Activitatea generalului Broşteanu din perioada 1917-1918 este relevată în acelaşi raport, care
consemnează:
„5). De la 24 Ianuarie-24 Noembrie 1917, am fost comandant al Diviziei 11.
Şefi: Comandant al Corpului 1 Armată: Dl. General Petala Nicolae.
Comandant al Armatei I: Dl. General Grigorescu Eremia.
6). De la 24 Noembrie 1917-8 Ianuarie 1918. Divizia 11 a fost supusă Armatei I.
Şef: Comandantul Armatei I: Dl. General Grigorescu Eremia.
7). De la 8 Ianuarie 1918-24 Ianuarie 1918, Divizia 11 a operat independent în Basarabia sub
ordinele MCG.
Şef: Dl. General Prezan C.
8). De la 24 Ianuarie 1918-31 Martie 1918, Divizia 11 a operat tot în Basarabia sub ordinele
Corpului 6 Armată.
Şef: Comandantul Corpului 6 Armată: Dl. General Istrate I.
Dl. General Prezan, şeful MCG.
9). La 1 aprilie 1918, Divizia 11 a reintrat în Moldova sub ordinele Corpului 1 Armată.
Comandant Dl. General Pătraşcu I.
24
P.S. În zilele de 19, 20, 21 şi 22 august 1917, Divizia 11 împreună cu Divizia 9 şi 13 şi cu

resturile Diviziei 124 rusă a luat parte la luptele de la Muncelu. Întregul grup de divizii a fost pus sub
comanda Dl. General Popescu Ioan”.
După cum se observă din raportul generalului de brigadă Ernest Broşteanu, Divizia 11 a luat
parte la bătălia de la Mărăşeşti unde, acoperindu-se de bravură şi cu pierderi mari, a reuşit să oprească
înaintarea trupelor germane care forţau pătrunderea în Moldova.
Sfârşitul anului 1917 a adus cu sine mutaţii spectaculoase din punct de vedere politic şi militar
pe frontul de est. Astfel, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, în urma revoluţiei bolşevice, în fond o
lovitură de stat, la Petrograd a fost instalată puterea sovietelor condusă de Vladimir Ilici Lenin. În
aceste condiţii, regimul bolşevic a încheiat, la Brest-Litovsk, la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, un
armistiţiu cu Puterile Centrale prin care, practic, Rusia ieşea din război.
În condiţiile retragerii de pe front a trupelor ruse bolşevizate şi a jafurilor la care acestea s-au
dedat, la 24 decembrie 1917/6 ianuarie 1917, Sfatul Ţării de la Chişinău a cerut ajutor României. În
urma accentuării haosului în regiunea de peste Prut, la 7/20 ianuarie 1918, Consiliul de Miniştri de
la Iaşi a hotărât să trimită în Basarabia patru divizii pentru a o salva de teroarea şi anarhia produse de
trupele ruse şi bandele bolşevice.
La 10/23 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie condusă de generalul de brigadă Ernest Broşteanu
a trecut Prutul între Leova şi Ungheni, înaintând spre Chişinău pe două coloane. La 13/26 ianuarie,
la ora 18, Divizia 11 intra în capitala Basarabiei, avându-l în frunte pe bravul ei comandant, generalul
de brigadă Ernest Broşteanu.
Recunoscându-i-se meritele deosebite pe care le-a avut atât în timpul Campaniei din anul 1917,
cât şi în timpul misiunilor specifice din Basarabia, la 1 aprilie 1919, prin Î.D. nr. 2137/1920, a fost
înaintat la gradul de general de divizie.
Din calificativul pe anul 1920 dat de generalul de divizie Ioan Popovici, comandantul
Corpului 2 Armată, reiese că la 1 octombrie 1920 generalul de divizie Ernest Broşteanu a fost numit
comandant al Diviziei 12 Infanterie, la 29 decembrie fiind trimis în misiune în străinătate. La
întoarcere, pe 21 februarie 1921, a fost mutat în Ministerul de Război în funcţia de şef al Justiţiei militare.
La 10 februarie 1922, prin Î.D. nr. 737/1922, a primit comanda Corpului Grănicerilor unde
a activat până la 1 octombrie 1929, când a fost numit comandant al Inspectoratului General al
Infanteriei.
În anul 1930, a fost trecut în rezervă încheind, astfel, o carieră militară strălucită pusă în slujba
Ţării şi a poporului român.
Încă de la începutul carierei sale, tânărul ofiţer Ernest Broşteanu a primit caracterizări laudative
din partea comandanţilor săi. Unul dintre cei care l-au apreciat a fost colonelul Constantin Gheorghiu,
comandantul Şcolii fiilor de militari din Iaşi care, la 31 octombrie 1894, nota: „Oficer inteligent, cu
multă bună voinţă la serviciu conduită bună. Se prezintă bine – nu are nici un viciu. Oficer disciplinat.
Are o educaţie îngrijită”.
Un moment important în desăvârşirea sa profesională a fost reprezentat de anii petrecuţi în
calitate de ofiţer-cursant al Şcolii Superioare de Război, unde a câştigat respectul profesorilor săi.
Astfel, în caracterizarea făcută la 19 octombrie 1899, locotenent-colonelul Leon Mavrocordat,
comandantul Şcolii, aprecia următoarele: „Deşi de natură pripită, ceea ce-l face să piardă mult, acest
oficer este inteligent, sârguitor, disciplinat şi conştiincios. Ca elev al Şcolii superioare de război a
lucrat foarte mult şi a fost promovat în anul al 2-lea, fiind clasat al 14-lea din 19. Îl recomand pentru
a fi menţinut pe tabloul de înaintare la alegere pe care se află din anul trecut”.
25
O altă caracterizare plină de cuvinte de laudă la adresa căpitanului Ernest Broşteanu îi aparţine
locotenent-colonelului George Mănescu, comandantul Regimentului „Răsboieni” nr. 15 care, la
20 octombrie 1901 nota: „Oficer foarte studios, cunoaşte limba franceză pe care o vorbeşte şi o scrie.
Posedă complet cunoştinţele militare corespunzătoare gradului său. Comandă compania 2-a care se
găseşte printre cele mai bune din Corp. Îşi îndeplineşte întotdeauna conştiincios serviciul căutând a
se produce cât mai bine posibil. Posedă aptitudini militare îndestulătoare pentru a putea înainta şi
cu multă aplicaţiune pentru serviciul şi arma sa. Simţul moral în viaţa militară şi cea socială, traiul în
societate cât se poate de laudativ”.
În caracterizarea făcută în Foaia calificativă pe anul 1913, colonelul Oprescu, şeful Serviciului
de stat-major din cadrul Corpului 4 Armată, a notat: „Pe timpul campaniei din Bulgaria, Locotenent-
Colonel Broşteanu a fost repartizat la Comandamentul Corpului de Armată, unde a îndeplinit
funcţiunea de Subşef de stat-major. A suportat bine campania şi s-a condus prea bine în serviciul său.
Este un oficer lucrător, cu multă stăruinţă şi cu multă bună voinţă la serviciu. Are însuşiri morale prea
bune. Este hotărât şi energic. Cu o prea bună educaţiune militară. Este sănătos şi rezistent la oboseală
va putea în prea bune condiţiuni face o nouă campanie”.
În primele zile după intrarea României în război, colonelul Ernest Broşteanu, în calitatea sa de
comandant al Regimentului 53 Infanterie, a dat dovadă de curaj şi spirit de sacrificiu, fiind rănit în
timpul luptelor din Dobrogea. De aceea, comandanţii săi au apreciat la superlativ devotamentul său,
aşa cum reiese şi din calificativul dat de generalul de brigadă Nicolae Rujinschi, „fost comandant al
Brigăzii 38 Infanterie, Comandantul Diviziei a 12-a”: „L-am avut sub ordine ca colonel Comandant al
Regimentului 53 Infanterie. S-a prezentat cu Regimentul în zona Bacău, unde Brigada 38 avea ordin
să se concentreze, în cele mai bune condiţiuni de echipare şi moral. Primind ordin ca Brigada 38, ce era
destinată ca rezervă Armatei de Nord, să plece în Transilvania, Regimentul 53, comandat de Colonelul
Broşteanu, a executat marşul Bacău-Roznov, în cele mai bune condiţiuni. De aici primind ordin de
a se transporta la Dunăre în regiunea Olteniţa, a pus cea mai frumoasă iniţiativă şi energie pentru ca
Regimentul să se îmbarce la timp. În zona Olteniţa, a ocupat cu Regimentul său poziţia ordonată de
Divizia a 10-a, dar abia instalaţi pe poziţie, am şi primit ordin de a pleca în Dobrogea constituind cu
Brigada 38 Divizia 15 sub comanda Dlui. General Grigorescu. Ajunşi la CernaVodă abia debarcat,
Regimentul 53, în ziua de 1 Septembrie, s-a primit ordin de a ocupa întăririle dintre Ghiol-Başa şi
Mulciova cu centrul la Harabagi. În executarea acestei operaţiuni, s-a primit ordin de la Divizia a 15-
a, ca Regimentul 53 împreună cu un Regiment de artilerie, să atace inamicul care ataca Divizia a 2-a.
Ordinul dat de Brigadă Regimentului 53 a fost executat cu cel mai mare avânt de acest Regiment. Sub
un foc intens de artilerie, Regimentul a înaintat vitejeşte. Colonelul Broşteanu în fruntea batalionului
din cap, a trecut de Harabagi, a ajuns până la 100-200 m de tranşeele inamicului când, fiind grav rănit,
împreună cu adjutantul său, a fost nevoe imperioasă de a se evacua. În această situaţie, Regimentul
a început a şovăi şi a fost silit să se retragă la Nord de Harabagi. Pilda frumoasă dată de Colonelul
Broşteanu prin avântul său şi curajul său căzând rănit în primele linii, de unde conducea atacul, a avut
o influenţă morală asupra întregului Regiment, căci în tot cursul campaniei şi mai ales pe Oituz, acest
Regiment s-a remarcat prin vitejie pentru care a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa III-a.
Deşi l-am avut puţin timp sub ordine, totuşi a luat parte la acte ostăşeşti importante, cu care ocazie
l-am constatat ca un ofiţer curajos, viteaz, plin de iniţiativă şi puternică încredere în el şi regimentul său.
Capabil sub toate raporturile atât în conducere, cât şi în organizare. Ofiţer care va înainta excepţional”.
Reîntors în rândurile armatei, după convalescenţa pricinuită de rana primită în Dobrogea, a fost
numit la comanda Diviziei 11 Infanterie cu care s-a acoperit de glorie în luptele de la Oituz din vara
anului 1917.
26
Acest moment a fost notat excepţional de către generalul de corp de armată Eremia Grigorescu,
Inspector general de armată la Armata 1 care, în caracterizarea pe anul 1917, nota: „A comandat
Divizia 11-a, găsindu-se sub ordinele Armatei 1-a dela 5 August-4 Septembrie 1917, când a fost
trimis cu Divizia sa în Basarabia. A intrat pe front în sectorul Varniţa-cota 322 Est Muncelul, la
18 August 1917. În acest sector a comandat, în luptele dela Muncelul, Diviziile a 9-a şi a 11-a în
acţiunea ofensivă dela aripa dreaptă a Armatei 1-a, pentru restabilirea situaţiei defavorabile creată prin
fuga de pe poziţie a Diviziei 124 Rusă. În aceste operaţiuni (18-25 August 1917), Generalul Broşteanu
a contribuit într-o largă măsură la restabilirea situaţiei, la punctul de contact dintre cele două Armate,
împiedicând pe vrăjmaş a-şi realiza scopul care era de a rupe frontul şi a învălui stânga Armatei a 2-a.
Cu această ocazie, a dat dovadă de foarte multă pricepere, tact şi sânge rece, făcând să iasă în evidenţă
toate calităţile necesare unui prea bun comandant de mare unitate. Dela 25 August până la 25 Noembrie
1917, a ocupat cu Divizia sectorul dela cota 406 (N.E. Varniţa), cota 294 pe Zăbrăucior (N. Muncelul)
izbutind să facă din el cel mai tare sector al Armatei, sector pe care l-a organizat perfect, aplicând
metodele noi, ceea ce m-a făcut să-i mulţumesc când am inspectat frontul Diviziei sale. În rezumat,
Generalul Broşteanu Ernest este un ofiţer general de elită, pe care se poate conta în împrejurările cele
mai dificile şi mai critice. Calităţile sale superioare militare şi sufleteşti îi dau dreptul să aspire a i se
încredinţa fără nici o rezervă şi prin selecţiune, comanda unui Corp de Armată”.
Un alt moment important din cariera militară a generalului Ernest Broşteanu a fost reprezentat
de acţiunile pe care le-a executat în Basarabia, pe fondul jafurilor şi revoltelor soldaţilor bolşevizaţi
care se retrăgeau spre Rusia şi care încercau să impună puterea sovietelor la est de Prut.
În aceste condiţii, în Foaia calificativă pe anul 1918, generalul de divizie Ioan Istrate, comandantul
Corpului 6 Armată, îl nota la superlativ pe generalul de brigadă Broşteanu: „10 Ianuarie-1 Aprilie
1918. Generalul Broşteanu Ernest cu Divizia 11 pe care o comandă, este cel dintâi care a fost trimis
în Basarabia pentru a o curăţa de bolşevici. A condus operaţiunile cu pricepere şi energie, ajungând
la bune rezultate, cu toate greutăţile ce a întâmpinat, iar măsurile luate în urmă pentru menţinerea
ordinei au fost bune şi în raport cu situaţia. Merită a fi recompensat cu Ordinul „Coroana României”
cu spade clasa a III-a”.
În anul 1922, generalul de divizie Ernest Broşteanu a fost numit comandant al Corpului
Grănicerilor. Şi în această structură a primit calificative frumoase din partea comandanţilor săi.
Astfel, generalul de divizie Ioan Popovici, inspector de armată făcea următoarea notare: „Generalul
Broşteanu conduce prea bine Corpul Grănicerilor. La inspecţia ce am făcut câtorva unităţi, m-am
convins despre bunele date şi frumoasele rezultate obţinute în ce priveşte instrucţia militară şi cea
specială a grănicerilor”.
La trecerea în rezervă, la 1 octombrie 1930, generalul de divizie adjutant Nicolae Condeescu,
ministrul Armatei, îi acorda generalului de divizie Ernest Broşteanu ultimul calificativ al carierei sale
militare şi, poate, cel mai emoţionant, notând: „În perioada dela 1 Noembrie 1929 până la 1 Aprilie
1930, predecesorul meu Dl. General Cihosky i-a dat nota din carnet: „Pe ziua de 1 Octombrie 1929
Generalul Broşteanu a fost mutat în interes de serviciu dela Corpul Grănicerilor la Inspectoratul
General al Infanteriei, unde a continuat a-şi îndeplini serviciul cu pricepere“. Cu aceiaşi râvnă şi
cu aceiaşi dragoste şi discreţiune a continuat ca inspector al infanteriei să se ocupe de nevoile armei
făcând totdeauna propuneri judicioase. Pe ziua de 1 octombrie 1930 eşind la pensie, a lăsat în rândul
camarazilor săi regrete unanime pentru frumoasele calităţi de care armata era lipsă prin plecarea sa
dintre rândurile ei. Cu această ocaziune i-am adus elogiile necesare pentru trecutul său militar şi mai
ales pentru purtarea sa de la şef la soldat din timpul războiului de întregirea neamului. Va rămâne o
pildă în istoricul războiului, căzând rănit în fruntea trupelor la atac“.
27
Decoraţii: Medalia jubiliară „Carol I” (1905), „Răsplata muncii pentru învăţământ” clasa a II-a
(1913).
Bravura şi curajul de care a dat dovadă colonelul Ernest Broşteanu au fost răsplătite de regele
Ferdinand I prin acordarea celei mai importante decoraţii militare româneşti, respectiv Ordinul
„Mihai Viteazul”: „BROŞTEANU ERNEST. Colonel, comandantul Regimentului 53 Infanterie.
„Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Înalt Decret nr. 2970 din 28.IX.1916. Pentru faptul că a fost trimis
de comandantul Diviziei să degajeze stânga Diviziei a II-a cu regimentul său a ştiut să-i încurajeze
pe soldaţi astfel, încât aceştia au pornit la atac cântând. A fost rănit în fruntea regimentului în ziua
de 3 septembrie 1916, în lupta de la sud de Arabagi-Dobrogea”.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, Litera B, Generali, dosar nr. 26.
*** Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
*** Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Vasile I. Mocanu, Istoria Armatei române. Repere cronologice, vol. II, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006.
28

CONSTANTIN CHRISTESCU
G eneralul Constantin Christescu s-a născut

la 2 decembrie 1866 în localitatea Pădureţi,
judeţul Argeş.
locotenent ( 1 martie 1890), căpitan (10 mai 1894),
maior (10 mai 1902), locotenent-colonel (10 mai
1907), colonel (10 mai 1910), general de brigadă (14
martie 1914), general de divizie (1 aprilie 1917) şi
general de corp de armată (28 octombrie 1918).
La 1 iulie 1887 a absolvit Şcoala de Ofiţeri din
Bucureşti, fiind repartizat la Regimentul 5 Artilerie. În
toamna aceluiaşi an a plecat la studii în Franţa, unde a
absolvit, până în 1894, Şcoala Politehnică şi Şcoala de
Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu de la Fontainebleau.
Tot în timpul perioadei petrecute în Franţa a urmat
şi cursurile Şcolii Superioare de Război, pe care a
absolvit-o cu calificativul „Bine”. În certificatul de
absolvire, se menţiona despre tânărul sublocotenent
român: „El s-a distins [...] prin stăruinţa sa la lucru,
ţinuta sa excelentă şi marea sa inteligenţă; el a arătat o
aptitudine particulară pentru studiile tactice”.
La 15 decembrie 1894, la revenirea din străinătate, a fost mutat la Regimentul 2 Cetate, iar din
8 aprilie 1895 la Regimentul 2 Artilerie, de unde a fost detaşat ca ofiţer-adjutant al ministrului de
Război până în toamna anului 1896.
La 1 februarie 1898 a fost transferat la Regimentul 1 Cetate, de aici fiind detaşat ca profesor la
Şcoala Superioară de Război. La 1 mai 1899, maiorul Constantin Christescu a fost mutat definitiv la
această instituţie de învăţământ.
Activitatea sa pe plan didactic a fost apreciată de comandantul Şcolii Superioare de Război,
locotenent-colonelul Leon Mavrocordat în notarea din 22 octombrie 1898: „A îndeplinit cu zel şi
competenţă funcţiile sale de inspector de studii şi profesor de tactică generală la Şcoala Superioară de
Război. Regret că ocupaţiunile multiple nu i-au permis a litografia cursul său de stat-major, mai cu
seamă pentru serviciul operaţiunilor”.
În perioada 1 iulie 1899-31 mai 1900 a executat un stagiu „la trupă“, la Regimentul 3 Olt,
comandantul regimentului apreciindu-l ca fiind „energic şi cu aptitudini pentru conducerea trupelor”,
remarcând faptul că „îi place să se instruiască, cetind continuu”. În schimb, notarea redactată de
comandantul Diviziei 2 Infanterie este mai nuanţată: „Ofiţer energic, cu multă aptitudine pentru
conducerea trupei. Este însă de dorit a se deprinde mai mult cu aplicarea cunoştinţelor sale militare
la cazuri concrete”.
29
La 1 iunie 1900 a fost transferat la Marele Stat Major, unde a lucrat sub conducerea şefului
Secţiei I, locotenent-colonelul Alexandru Averescu. În paralel, a continuat să predea la Şcoala
Superioară de Război. La 10 mai 1904 a fost numit şef de stat-major la Divizia 4 Infanterie,
bucurându-se de aprecierea deosebită a comandantului diviziei, generalul Ion Vasiliu-Năsturel, aşa
cum rezultă din consemnarea din foaia calificativă pe anul 1906: „Aptitudini fizice: excelente. Facultăţi
intelectuale: afară din comun. Cultura generală: afară de şcolile române în care a fost întotdeauna
primul între ai săi, a săvârşit Şcoala Politehnică din Paris, Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu
din Fontainebleau şi Şcoala Superioară de Război din Paris. A săvârşit aceste şcoli în mod lăudabil
pentru el şi pentru oştire, căci nu cunosc un alt ofiţer român care să fi trecut toate aceste şcoli. Este
dar un adevărat artilerist şi un desăvârşit ofiţer de stat-major, cu atât mult că a dat probe netăgăduite.
Un ofiţer de valoare covârşitoare şi trecerea lui la gradele mai înalte se impune în orice chip, cât mai
este tânăr, are 40 de ani din care 4 1/2 de ani vechime în grad. [...] În timpul manevrelor m-am
putut asigura despre calităţile şi devotamentul acestui ofiţer de stat-major şi este de datoria mea de a
atrage asupra lui binevoitoarea atenţiune şefilor prezentându-le în persoana maiorului Christescu pe
un destoinic ofiţer chemat prin calităţile lui a fi unul din conducătorii oştirei”.
În aprilie 1907 a revenit la Marele Stat Major, şeful Statului Major General, generalul Grigore
Crăiniceanu, notând în foaia calificativă în octombrie 1908: „În serviciul de stat-major, dl. locotenent-
colonel Christescu a dovedit că posedă în mod eminent aptitudini fizice, facultăţi intelectuale, cultură
generală, aptitudini militare şi caracter militar, educaţiune militară, facultăţi morale, instrucţie militară
şi îşi îndeplineşte bine serviciul, fiind un excelent ofiţer de stat-major, adică care să comande cele trei
arme. Merită şi propun să înainteze cu distincţiune la gradul de colonel”.
În perioada octombrie 1909-aprilie 1910 a fost detaşat pentru stagiu la trupă la Regimentul 13
Artilerie, în funcţia de ajutor al comandantului. La 10 mai 1910 a fost numit comandant al Şcolii
Superioare de Război, după ce fusese timp de 15 ani profesor al acestei instituţii. A îndeplinit această
funcţie până în martie 1912, cu o întrerupere de 6 luni de stagiu la trupă, în perioada 1 aprilie-
1 octombrie 1911.
La 1 aprilie 1912 a fost numit în funcţia de subşef al Marelui Stat Major, condus la acea dată
de generalul Alexandru Averescu, cu care lucrase cu câţiva ani înainte în cadrul Secţiei I. În această
funcţie, a contribuit la pregătirea campaniei armatei române în Bulgaria în vara anului 1913 şi a
colaborat la întocmirea planului de operaţii al armatei sârbe, plan care va duce la victoria împotriva
armatei bulgare la Bragalnica, la 7 iulie 1913.
Generalul Alexandru Averescu i-a apreciat în mod deosebit activitatea, propunându-l, printr-
un raport special, la gradul de general de brigadă: „Bazez propunerea pentru înaintare pe calităţile
militare eminente de care este înzestrat colonelul Christescu, pe cunoştinţele generale şi profesionale
ce posedă, precum şi modul mai presus de orice laudă cu care se achită de îndatoririle sale de serviciu.
Bazez propunerea de înaintare [...] pe rezultatele dat de colonelul Christescu pe timpul călătoriei de
stat-major din vara trecută, când a dirijat lucrările de stat-major ale unei armate în modul cel mai
satisfăcător, precum şi pe convingerea ce am căpătat că acest eminent ofiţer superior este la înălţimea
chestiunilor celor mai complexe de stat-major şi că eventual ar putea să fie chiar în măsură de a dirija
acest serviciu”.
În perioada 2 decembrie 1913 - 1 aprilie 1914 a deţinut ad interim funcţia de şef al Marelui Stat
Major, până la numirea în acest post a generalului Vasile Zottu. Era prima dată din anul 1886, deci
după aproape trei decenii, când în fruntea organismului de conducere a armatei se găsea un militar
cu gradul de colonel. În anii neutralităţii României (1914-1916), a deţinut funcţia de şef al Secţiei
Operaţii a Marelui Stat Major. În această calitate a elaborat, împreună cu colaboratorii săi, planul
de campanie pentru intrarea Românie în război (Ipoteza „Z”). Acesta prevedea o ofensivă rapidă şi
30
viguroasă care să ducă la eliberarea în cât mai scurt timp a întregii Transilvanii, în timp ce pe frontul
de sud trupele române, sprijinite masiv de cele ruse, trebuiau să ocupe zona Varna-Şumla.
Nerespectarea de către Aliaţi a angajamentelor luate faţă de România prin Convenţia militară
din 4 august 1916, precum şi gravele disfuncţionalităţi la nivelul eşaloanelor de comandă ale armatei
române au dus la înfrângerea armatei române şi pierderea Olteniei, Munteniei şi Dobrogei.
În timpul campaniei din 1916 a îndeplinit funcţia de şef de stat-major la Armata 1, Armata a
2-a şi Grupul de armate „Sud”. În noiembrie 1916 a fost numit comandant al Armatei de Nord, iar
în decembrie 1916 a devenit subşef al Marelui Cartier General.
În această funcţie a avut un aport deosebit la procesul de refacere al armatei române ca şi în
pregătirea planului de campanie pentru anul 1917, plan care prevedea ca ofensiva principală a trupelor
româno-ruse să se desfăşoare în zona Nămoloasa.
Înfrângerea armatelor ruse în Galiţia şi declanşarea ofensivei Armatei a 9-a germane în zona
localităţii Mărăşeşti a dus la abandonarea acestui plan şi redislocarea trupelor române într-un nou
dispozitiv defensiv.
În prima fază a bătăliei de la Mărăşeşti, a comandat Armata I, dar neînţelegerile cu generalul
Ragoza, comandantul Armatei a 4-a ruse, l-au determinat pe şeful Marelui Cartier General român,
generalul Constantin Prezan, să îl înlocuiască din funcţie pentru a nu periclita relaţiile cu aliatul rus.
Prestaţia generalului Constantin Christescu în timpul bătăliei de la Mărăşeşti a generat multe controverse
în epocă, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, notând în foaia calificativă în
primăvara anului 1918: „Generalul Christescu a fost numit ca subşef de stat-major la Marele Cartier
General în luna decembrie 1916, însărcinându-se în special cu chestiunile de adjutantură, serviciu pe
care l-a îndeplinit bine. Cu ocazia unor discuţii operative, la care a luat parte a dovedit că are vederi
limpezi. Puţin înainte de bătălia de la Mărăşeşti din iulie 1917, a fost însărcinat provizoriu cu comanda
Armatei 1, ce urma să producă ofensiva Nămoloasa, dar care nu a avut loc şi care în urmă a luptat la
Mărăşeşti. Prin dispoziţiile luate, formându-mi convingerea că vom pierde bătălia, am fost nevoit a cere
înlocuirea sa la comandă. În urmă l-am însărcinat cu inspectarea centrului de recruţi”.
O cu totul altă opinie a avut ministrul de Război, generalul Constantin Hârjeu, într-o notare
redactată după 28 octombrie/10 noiembrie 1918: „Odată cu începerea războiului, generalul Christescu
îşi arată aptitudinile de comandament pe care nu avusese încă prilejul să le scoată în evidenţă. Punând
în joc cunoştinţele sale asupra conducerii trupelor, pe teatrul de operaţiuni şi pe câmpul de bătaie,
el a dat probe vădite că ştie să combine un plan de operaţiuni, să mute masele sub presiunea voinţei
vrăjmaşului, să facă faţă evenimentelor neprevăzute şi să asigure duşmanului victoria.
Aceste însuşiri, pe care însuşi Augustul Cap Suprem al armatei i le-a recunoscut, i-au asigurat
un loc de frunte printre fruntaşii armatei noastre şi m-am decis să cer M.S. Regelui înalta aprobare de
a-l aduce în capul Marelui Stat Major când locul a devenit vacant şi să-l rog a-i da gradul de general
de corp de armată pe care-l merită demult pentru serviciile aduse armatei şi ţării”.
Analizele istoricilor militari au dovedit faptul că, în calitate de comandant al Armatei I, generalul
Constantin Christescu a avut o contribuţie de primă importanţă la reconfigurarea dispozitivului
strategic de pe frontul din sudul Moldovei şi blocarea ofensivei inamicului.
La 1 aprilie 1918 a fost numit şef al Marelui Stat Major, în condiţiile în care se prefigura
încheierea Păcii de la Bucureşti (24 martie/7 aprilie 1918). Conform clauzelor acesteia, armata română
era demobilizată, revenindu-se la cadrul de pace. Se prevedea o reducere a efectivelor la maximum
30.000 de militari şi predarea a importante cantităţi de armament şi muniţii. Sub conducerea sa,
Marele Stat Major a elaborat, în secret, planurile pentru o nouă mobilizare, care era previzibilă, în
condiţiile evoluţiilor politice şi militare de pe fronturile europene. Ca urmare a activităţii laborioase
31
a generalilor şi ofiţerilor din Marele Stat Major, armata română a fost în măsură, la 28 octombrie/
10 noiembrie 1918, să susţină decizia factorilor politici de reintrare a României în război şi de
continuare a luptei pentru făurirea idealului naţional.
După o perioadă în care a deţinut atribuţii importante pe linie de organizare şi logistic, generalul
Constantin Christescu a revenit în fruntea Marelui Stat Major la 1 aprilie 1920 pentru a coordona
procesul de demobilizare, reorganizare şi modernizare a armatei române.
Activitatea susţinută depusă în fruntea Marelui Stat Major într-o perioadă de transformări structurale
ale instituţiei militare a fost întreruptă în mod tragic în noaptea de 8/9 mai 1923, când generalul Constantin
Christescu a încetat din viaţă. A fost înmormântat în Cimitirul „Bellu” civil din Capitală.
Sursa:
*** Şefii Statului Major General. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2014.
32
GENERAL DE DIVIZIE
HENRI CIHOSKI
G eneralul Henri Cihoski s-a născut la

4 august 1871 în oraşul Tecuci. Ambii
părinţi erau de etnie poloneză. Tatăl, Alexandru
Cihoski, participase, în 1863, în fruntea unui
detaşament de cavalerie, la răscoala polonezilor
împotriva autocraţiei ţariste din 1863. Fiind luat
prizonier, a fost trimis în Siberia de unde a reuşit să
evadeze şi, după un drum lung şi plin de peripeţii, s-a
refugiat în România. A primit cetăţenia română şi
a exercitat profesia de inginer hotarnic şi, ulterior, a
ajuns funcţionar în cadrul Ministerului Agriculturii,
Industriei, Comerţului şi Domeniilor. Mama, Eugenia
Cihoski, născută Dobjanski, provenea dintr-o familie
de revoluţionari polonezi, tatăl ei, Andrei Dobjanski,
luptând pe baricadele revoltei poloneze din 1831.
Fratele mai mare al generalului Henri Cihoski,
Stanislas Cihoski, s-a numărat printre ctitorii
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale
din Bucureşti. În amintirea acestui fapt o stradă din
apropierea Academiei de Studii Economice îi poartă
numele. Un alt frate, Alexandru-Eugeniu Cihoski, a urmat cariera militară în arma cavaleriei,
ajungând până la gradul de general de brigadă şi distingându-se prin faptele sale de arme în timpul
Bătăliei de la Oituz din toamna anului 1916.
Generalul Henri Cihoski şi-a început studiile primare în oraşul natal pentru a le continua,
odată cu transferare tatălui său, la Bârlad la gimnaziul şi liceul „Codreanu” din această localitate. În
anul 1887 a fost înscris ca „elev supranumerar” la Şcoala fiilor de militari din Iaşi, pe care a absolvit-o
în 1889. În acelaşi an a reuşit primul la examenul de admitere la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti.
După doi ani de studiu sub îndrumarea unor profesori precum Spiru Haret la matematică sau Ştefan
Hepites la fizică, Henri Cihoski a absolvit Şcoala de Ofiţeri, la 8 iulie 1891. Prin Înaltul Decret
nr. 2217, Henri Cihoski a primit gradul de sublocotenent. Urmează încă doi ani de studiu la Şcoala
Specială de Artilerie şi Geniu din Bucureşti pe care a absolvit-o cu succes, fiind clasat al treilea în
secţia de geniu a şcolii.
În anii 1893-1895 a activat la mai multe unităţi militare, iniţial la Regimentul 2 Infanterie
„Vâlcea”, apoi de la 1 iulie 1893 la Regimentul 1 Geniu, iar după 6 luni la Regimentul 2 Geniu.
La 1 ianuarie 1894 este avansat la gradul de locotenent. În perioada 1895-1897 urmează cursurile
Şcolii Superioare de Război. În primul an se clasează al treilea, iar la absolvire s-a situat al doilea din
promoţia sa, după căpitanul Alexandru Lupescu, viitor şef al Marelui Stat Major.
33
La 10 mai 1899 a fost înaintat la gradul de căpitan şi mutat în statul-major al Corpului 1

Armată. De la această dată până la 10 mai 1908 a îndeplinit numai funcţii de stat-major la
Corpul 3 Armată, Regimentul 1 geniu şi Corpul 2 Armată. În anul 1901 a efectuat un stagiu de
10 luni în armata austro-ungară.
Avansat, la 10 mai 1908, la gradul de maior, a fost numit în funcţia de comandant al
Batalionului 4 Pionieri, funcţie pe care a deţinut-o până la 1 aprilie 1911, când a fost transferat în
cadrul comandamentului Regiunii întărite „Focşani-Nămoloasa-Galaţi”.
La 1 aprilie 1912 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi numit în funcţia de şef de
stat-major la Divizia 4 infanterie, deţinând această funcţie până la 1 aprilie 1913.
În 1913, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic a fost ofiţer de legătură al Marelui Cartier
General român pe lângă armatele Serbiei şi Greciei.
În anii 1913-1916 a îndeplinit funcţiile de comandant al Batalionului 2 Pionieri, comandant la
Cetăţii Bucureşti, comandant al Regimentelor 16 „Suceava”, 30 „Muscel” şi 5 „Vâlcea”. La 1 octombrie
1914, la preluarea comenzii Regimentului 16 „Suceava”, a fost înaintat la gradul de colonel.
În toamna anului 1916, colonelul Henri Cihoski a comandat Grupul „Argeş” în luptele ce
s-au desfăşurat de-a lungul văii Topologului, pentru oprirea ofensivei germane declanşate în defileul
Oltului, trupele aflate sub comanda sa făcând siguranţa grupării principale din Valea Oltului. În
perioada 20–25 octombrie 1916, Grupul „Argeș“ a executat numeroase contraatacuri, producând
inamicului însemnate pierderi în oameni şi tehnică de luptă. În cursul luptelor duse de Grupul „Argeş”,
colonelul Henri Cihoski a fost rănit, dar nu şi-a părăsit postul, continuând să conducă trupele până la
limita rezistenţei fizice.
În campania anului 1917, Henri Cihoski, avansat la gradul de general de brigadă la 1 aprilie
1917, a comandat Divizia 10 Infanterie în luptele de la Mărăşeşti. În zilele de 4–6 august 1916,
care au constituit punctul culminat al marii bătălii, militarii din Divizia 10 Infanterie au apărat cu
îndârjire aliniamentul încredinţat şi au respins ofensiva inamicului. În ziua de 6 august, Divizia 10
Infanterie, din iniţiativa generalului Henri Cihoski, a luat parte la contraatacurile executate de
Divizia 13 Infanterie, contribuind la respingerea inamicului pătruns în dispozitivul acestei divizii.
Regimentul 39 Infanterie, din cadrul Diviziei 10, a contribuit la reuşita contraatacului din zona pădurii
Răzoare şi, în final, întreaga divizie, în cooperare cu trupele Diviziei 13 Infanterie, a respins trupele
inamice dincolo de aliniamentul de pe care plecaseră la ofensivă, obligându-le să treacă definitiv
în apărare. În cursul luptelor de la Mărăşeşti, generalul Henri Cihoski s-a deplasat deseori până la
unităţile din prima linie, adesea sub bombardamentul inamicului.
Pentru meritele deosebite în bătălia de la Mărăşeşti a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”
clasa a III-a, Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Comandor, „Legiunea de onoare” în
grad de Mare Ofiţer (Franţa) şi cu Ordinul „Sfântul Gheorghe” (Rusia).
La 1 aprilie 1919, Henri Cihoski a fost avansat la gradul de general de divizie, continuând să
îndeplinească funcţia de comandant al Diviziei 10 Infanterie până la data de 1 noiembrie 1920, când
a fost numit comandant al Corpului 2 Teritorial.
În perioada 3 februarie 1921–29 octombrie 1927, generalul Henri Cihoski a îndeplinit funcţia de
comandant al Corpului 7 Armată, iar în perioada 30 octombrie–10 noiembrie 1928 a fost comandant
al Inspectoratului III armată.
La 10 noiembrie 1928 a fost numit ministru de Război în guvernul naţional-ţărănesc condus de
Iuliu Maniu. În timpul mandatului său, denumirea tradiţională Ministerul de Război a fost înlocuită cu
cea de Ministerul Armatei prin Legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929. Sub îndrumarea
sa a fost elaborată Legea de organizare a armatei, care a fost votată de parlament în aprilie 1930,
34
la puţin timp după ce generalul Henri Cihoski demisionase din funcţie. Cu prilejul votării legii în
Senat, generalul Constantin Prezan, senator de drept, fost şef al Marelui Cartier General şi viitor
mareşal, sublinia: „Ţin să mulţumesc fostului ministru al Armatei, generalul Cihoski, deşi nu e de
faţă, care a admis să se introducă în proiectul de lege şi îmbunătăţirile pe care le-au cerut camarazii săi
mai bătrâni[...]. În rezultatele fericite pe care le veţi observa, nu mult timp după aplicarea acestei legi,
veţi avea, domnule prim-ministru, satisfacţia operei mari care s-a înfăptuit azi”.
La 4 aprilie 1930 a demisionat din funcţia de ministru deoarece nu a acceptat să pună în
aplicare dispoziţia preşedintelui Consiliului de miniştri, care dorea sancţionarea generalilor Gheorghe
Mărdărescu, Nicolae Petala şi Vasile Rudeanu, inspectori generali de armată. Motivul sancţiunii: actul
de indisciplină comis de cei trei generali care, în timpul unei festivităţi la Ateneul Român dedicate
aniversării Unirii Basarabiei cu România, au părăsit în mod demonstrativ sala, fără permisiunea
ministrului Armatei, prezent în sală alături de membrii Regenţei, atunci când un grup de participanţi
l-a aclamat pe Constantin Stere, contestat în epocă pentru colaborarea cu ocupantul german în timpul
Războiului de Întregire.
Ministrul Armatei, generalul Henri Cihoski a preferat să demisioneze pentru a fi solidar cu cei
trei generali care luptaseră pentru înfăptuirea României Mari. Referitor la acest nobil gest, generalul
Arthur Văitoianu, fost prim-ministru şi ministru de Război, spunea: „Când îl voi întâlni pe generalul
Cihoski, mai întâi am să-l salut şi apoi să-l sărut pentru gestul lui mare şi vrednic ce va rămâne în
analele politice şi ale armatei noastre. Pentru prima oară un militar şi ministru de Război nu a vrut să
se facă coadă de topor în mâinile guvernului pentru ca să lovească, şi încă pe nedrept, în camarazii săi
alături de care a sângerat în războiul pentru mântuirea şi înălţarea Ţării noastre”.
În perioada 1 octombrie 1930–5 martie 1932 generalul Henri Cihoski a condus Inspectoratul III
Armată şi a fost membru al Consiliului Superior al Armatei.
La 5 martie 1932, generalul Henri Cihoski a demisionat din cadrele active ale armatei, iar
la 6 martie a fost înaintat la gradul de general de corp de armată, în rezervă.
La 1 ianuarie 1942 a fost trecut în retragere pentru limită de vârstă.
La 5 mai 1950 a fost arestat de autorităţile comuniste şi întemniţat la închisoarea din Sighet,
acolo unde eroul de la Mărăşeşti şi-a găsit sfârşitul tragic la 18 mai 1950.
Surse:
Dumitru Preda, Generalul Henri Cihoski. Un erou al României Mari, Editura Militară, Bucureşti,
1996.
*** Miniştrii Apărării Naţionale. Enciclopedie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2012.
35
GENERAL DE BRIGADĂ
DIMITRIE COCORĂSCU
D imitrie Cocorăscu s-a născut la data de

20 februarie 1861 în localitatea Preasna-
Nouă, judeţul Ilfov, fiind fiul lui Ilie şi al Elenei.
Atras de cariera armelor, la data de 15 iulie 1879
a început cursurile Şcolii de Ofiţeri de Infanterie şi
Cavalerie, pe care a absolvit-o în anul 1881 cu gradul
de sublocotenent.
locotenent (8 aprilie 1884), căpitan (8 aprilie 1890),
maior (8 aprilie 1895), locotenent-colonel (10 mai
1903), colonel (30 august 1907) şi general de brigadă (r)
(14 septembrie 1916).
În urma unui examen de admitere dificil, la
15 iulie 1879 tânărul Dimitrie Cocorăscu a fost
admis la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie,
specialitatea infanterie, pe care a absolvit-o cu brio în
anul 1881, cu gradul de sublocotenent.
La 1 iulie 1881, a fost repartizat la Regimentul 2
Linie, unde a îndeplinit funcţia de comandant de pluton.
La data de 1 iulie 1884, a fost mutat la Regimentul 21 Dorobanţi „Ilfov” unde, la 8 aprilie 1884,
a fost înaintat la gradul de locotenent.
După un stagiu de aproape trei ani, la data de 11 noiembrie 1886, locotenentul Cocorăscu a fost
mutat la Batalionul 2 Vânători, la 8 aprilie 1890 fiind înaintat la gradul de căpitan.
La 10 mai 1890, a intrat în organica Batalionului 4 Vânători, până la data de 16 aprilie
1891, când a fost admis primul la Şcoala Superioară de Război. La 16 aprilie 1894, a fost mutat la
Regimentul 33 Infanterie Tulcea. După un stagiu de un an, la 8 aprilie 1895, a intrat în organica
Regimentului 27 Infanterie Bacău şi a fost înaintat la gradul de maior.
Apreciat de superiorii săi, la data de 1 noiembrie 1895 a fost detaşat pentru stagiu ca ofiţer de
stat-major la Corpul 2 Armată.
În anii următori a îndeplinit funcţia de ofiţer de stat-major la Statul Major General al Armatei,
în perioada 1 aprilie 1896-8 aprilie 1897, precum şi pe cea de şef de stat-major la Divizia 3 Infanterie,
în perioada 8 aprilie 1897-1 aprilie 1898.
La 1 aprilie 1898, a revenit la Regimentul „Bacău” nr. 27, unitate la care a cunoscut onoarea de
a fi înaintat la gradul de locotenent-colonel la 10 mai 1903.
Un moment important în cariera militară a viitorului general de brigadă a fost reprezentat de
faptul că, la 1 aprilie 1904, prin Î.D. nr. 3246, locotenent-colonelul Dimitrie Cocorăscu a primit
36
comanda Batalionului 9 Vânători, una dintre unităţile de elită ale armatei române la începutul
secolului al XX-lea.
La 1 octombrie 1906, a fost numit comandant al Regimentului „Constanţa” Nr. 34. La această
unitate a activat mai puţin de un an, deoarece la data de 16 aprilie 1907 a fost numit în funcţia de şef
de stat-major la Corpul 3 Armată. Bun ofiţer de stat-major, apreciat ca atare de comandanţii săi, la
data de 30 august 1907, prin Î.D. nr. 3275, a fost înaintat la gradul de colonel.
Cariera sa militară a cunoscut un moment prielnic la 1 aprilie 1910, când colonelul Dimitrie
Cocorăscu a fost numit în funcţia de şef al Secţiei I din Statul Major General, achitându-se „cu
vrednicie” de sarcinile de serviciu.
Un alt moment deosebit de important al carierei viitorului general de brigadă s-a derulat la data
de 16 martie 1911 când, în conformitate cu Î.D. nr. 689 din 23 februarie 1911, colonelul Dimitrie
Cocorăscu a trecut în rezervă. De acum, acesta a figurat ca ofiţer în rezervă al Regimentului „Cantemir”
Nr. 21, până la data de 1 iunie 1913, şi al Regimentului „Călugăreni” Nr. 40, până la mobilizare.
La data de 14 august 1916, colonelul Dimitrie Cocorăscu a fost mobilizat şi numit la comanda
Brigăzii 21 Infanterie, Mare Unitate „neindivizionată” în organica Corpului 1 Armată, care a acţionat
încă din noaptea de 15/28 august 1916.
„Grupul Jiu”, comandat de colonel (r) Dimitrie Cocorăscu, constituit din Brigada 21 Infanterie,
şapte batalioane de infanterie şi opt baterii de artilerie, a declanşat ofensiva între trecătoarea Novaci-
Sebeş şi Câmpul lui Neag, în conformitate cu Ordinul de operaţii Nr. 1 dat „Grupului Jiu”. Încă
din primele zile de la declanşarea ostilităţilor, unităţile aflate sub comanda colonelului Cocorăscu
au eliberat localităţile Lupeni, Vulcan şi Petroşani şi au ieşit în pasul Merişor, ajungând cu forţele
principale pe aliniamentul Poiana Muierii, Crivadia, Lupeni, Câmpul lui Neag.
La începutul lunii septembrie, acţiunile acestui grup operativ s-au concentrat pentru menţinerea
şi consolidarea aliniamentului atins în etapa anterioară şi respingerea atacurilor inamice pentru
cucerirea pasului Merişor, poziţie strategică deosebit de importantă care deschidea accesul către
bazinul Petroşani.
În ziua de 25 august/7 septembrie, ostaşii români au executat un puternic contraatac, care s-a
finalizat cu alungarea inamicului la nord-vest de pasul Merişor. Mai mult, în ziua de 26 august/8
septembrie, în urma unui astfel de contraatac, au fost făcuţi peste trei sute de prizonieri, fiind capturate
două tunuri, precum şi o cantitate importantă de material de război.
Până la sfârşitul lunii august, „Grupul Jiu” a reuşit stabilizarea frontului, forţele sale reuşind să
fixeze inamicul în zona sa de responsabilitate.
La 14 septembrie 1916, prin Î.D. nr. 2929, colonelul (r) Dimitrie Cocorăscu a fost înaintat la
gradul de general de brigadă primind, în acelaşi timp, comanda Diviziei 11 Infanterie.
La începutul lunii octombrie, inamicul a început pregătiri febrile pentru organizarea şi executarea
unei ofensive pe scară largă. În aceste condiţii, Marele Cartier General român a hotărât regruparea
forţelor Armatei 1 române pentru realizarea unui dispozitiv elastic şi mai mobil. Această acţiune
trebuia începută la data de 11/24 octombrie şi încheiată în doar patru zile. Parte a acestui plan,
Divizia 11 Infanterie, comandată de generalul de brigadă (r) Dimitrie Cocorăscu, care dispunea de 17
batalioane, două escadroane şi 15 baterii de artilerie, urma să treacă în zona Piteşti, în rezerva Marelui
Cartier General, la Jiu urmând să rămână doar o grupare compusă din şase batalioane de infanterie.
Ziua de 14/27 octombrie 1916 a reprezentat momentul decisiv al primei bătălii de la Jiu,
când ambele părţi au trecut concomitent la ofensivă. A doua zi, Divizia 11 Infanterie a organizat un
puternic contraatac, reuşind cucerirea aliniamentului Birnici-Schela-Vălari-nord Dobriţa, inamicul
37
fiind obligat să se retragă în condiţii extrem de grele şi cu mari pierderi umane şi în tehnică de luptă.
Într-un ordin din ziua de 11/24 octombrie, generalul de brigadă Dimitrie Cocorăscu, comandantul
Diviziei 11 Infanterie şi al trupelor care au apărat defileul Jiului, preciza: „A rezista atacând mereu a
fost recomandaţiunea ce v-am făcut-o aproape zilnic”.
Contraatacul trupelor române a continuat energic şi zilele următoare obligând inamicul să
amorseze o retragere generală în sectorul Jiu. Situaţia gravă creată anterior prin ofensiva trupelor
germane şi austro-ungare era remediată. Prima bătălie de la Jiu se încheia cu un succes pentru români,
marcând eşecul inamicului de a pătrunde la sud de munţi.
În luptele de la Jiu, dar şi în altele în care a fost angajată Divizia 11 Infanterie, generalul Dimitrie
Cocorăscu a dat dovada nu numai a unei foarte bune pregătiri militare, în condiţii reale de luptă, ci şi
a unui deosebit devotament şi spirit de sacrificiu, fapt care s-a regăsit în acţiunile pline de bravură ale
ostaşilor pe care i-a comandat.
După încheierea Campaniei din vara anului 1916, armata română a cunoscut un amplu proces
de reorganizare. Astfel, la 2/15 august 1917, s-a încheiat procesul de reorganizare a Diviziei 11
Infanterie, fără artilerie, aceasta primind o altă comandă. Astfel, în „Ordinea de bătae a Armatei
Române” din 17 decembrie 1917, această mare unitate era comandată de generalul de brigadă Ernest
Broşteanu, generalul de brigadă (r) Dimitrie Cocorăscu neregăsindu-se în organica Armatei române.
La 1 aprilie 1926, generalul de brigadă (r) Dimitrie Cocorăscu a fost trecut în poziţie de retragere
încheind, astfel, o carieră militară de excepţie care a culminat cu participarea la unele dintre cele
mai încrâncenate lupte de pe frontul românesc al Primului Război Mondial, în care a făcut dovada
destoiniciei şi dragostei de ţară.
Încă de la începutul carierei sale militare, sublocotenentul Dimitrie Cocorăscu a fost apreciat
în mod deosebit de către comandanţii săi. Astfel, în calificativul dat la 1 octombrie 1881, colonelul
Gheorghe Mărculescu, comandantul Regimentului 2 Linie, nota: „Officer inteligent, activ în serviciu,
se ocupă pentru a-şi completa instrucţia practică”.
O caracterizare frumoasă a fost făcută, la 6 octombrie 1892, de către generalul de divizie Constantin
Barozzi, comandantul Corpului 3 Armată, care în Ordinul nr. 14138 nota următoarele: „Acest oficer se
prezintă foarte bine, în tot timpul a fost foarte activ şi a dat proba de oficer inteligent, oficer care promite
a deveni foarte bun oficer de Stat Major. I-am mulţumit pentru felul cum s-a prezentat”.
Unul dintre cele mai importante calificative primite de viitorul general de brigadă i-a aparţinut
generalului de brigadă Alexandru Candiano-Popescu care, la 30 septembrie 1897, în calitate de
comandant al Diviziei 3 Infanterie, nota: „Foarte bun oficer superior de stat-major, şi de câmp,
minte ageră, judecată sănătoasă. Are întinsă cultură militară. Disciplinat, caracter cavaleresc. Iubeşte
cu patimă cariera armelor, sănătos şi neobosit. În manevrele Diviziei 3-a în toamna anului 1897 a
dovedit mari însuşiri de oficer de război. Îl propun a fi înaintat la alegere cum au fost propuşi şi alţii
cu vechimea lui şi au fost înaintaţi”.
A fost bine apreciat de către superiorii săi şi în perioada în care a fost detaşat la Ministerul
de Război. Astfel, în decembrie 1903, colonelul Alexandru Capitanovici, directorul Serviciului
Personalului şi Infanteriei din Statul Major General al Armatei, nota: „Menţin întru totul bunele
note ce i-am dat anul trecut, continuând a le merita tot mai mult. Pentru bunele servicii ce aduce
atât la minister, cât şi la Şcoala de Infanterie şi Cavalerie cred că merită distincţiunea de a i se acorda
decoraţia „Coroana României” clasa 4-a pentru care-l propun”.
Poate cea mai interesantă caracterizare primită de-a lungul carierei sale militare i-a fost făcută
de către principele Ferdinand, în calitatea acestuia de comandant al Corpului 2 Armată, în perioada
în care locotenent-colonelul Dimitrie Cocorăscu a comandat Batalionul 9 Vânători: „Bunele însuşiri
38
militare ale Locot. Colonel Cocorăscu vor avea desigur în curând o bună înrâurire asupra regimentului
ce comandă de puţin timp. El este un ofiţer inteligent, muncitor şi cu multă energie; după cum a
comandat Batalionul 9 de Vânători justifică propunerea de înaintare la alegere”.
Un moment important pentru cariera viitorului general de brigadă l-a reprezentat numirea
colonelului Dimitrie Cocorăscu în funcţia de şef al Serviciului de stat-major al Corpului 3 Armată. În
această calitate, în anul 1908 a primit o apreciere strălucită din partea generalului de divizie adjutant
Panait Warthiadi, comandantul acestei Mari Unităţi, care nota: „Bun ofiţer sub toate raporturile.
Cunoştinţele sale militare îl fac un foarte bun trupier şi un excelent Şef de Stat Major. De când
serveşte ca Şef de Stat Major al Corpului 3 Armată, nu am avut decât să mă fălesc de serviciile ce mi-a
adus. Sunt convins că va aduce mari servicii în toate treptele superioare ale ierarhie militare”.
Decoraţii: Ordinul austro-ungar „Franz Josif” în grad de comandor, Ordinul „Steaua României”
clasa a V-a (1904), Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a (1906), Medalia jubiliară „Carol I”
(1906), şi „Semnul onorific de aur pentru serviciu de 25 ani” (1906).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, Litera C, Generali, dosar nr. 60.
*** Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
39
GENERAL DE BRIGADĂ
ALEXANDRU CONSTANTINIDE
G eneralul Alexandru Constantinide s-a

născut la 3 ianuarie 1867 în localitatea
Tămăşeşti din fostul judeţ Vlaşca.
A studiat la Şcoala fiilor de militari din Iaşi
(1 septembrie 1882-1 iulie 1886) şi Şcoala de Ofiţeri
(1 iulie 1886-1 aprilie 1888). În anii 1890-1891 a
urmat cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie, iar în anii
1897-1899 pe cele ale Şcolii Superioare de Război.
Grade militare: sublocotenent (1 aprilie 1888),
locotenent (8 aprilie 1893), căpitan (10 mai 1898),
maior (10 mai 1906), locotenent-colonel (1 aprilie
1911), colonel (1 octombrie 1914), general de brigadă
(1 septembrie 1917), general de divizie (1 aprilie 1921).
În primii ani ai carierei militare a activat la
Regimentul 2 Călăraşi (1 aprilie 1888-1 aprilie 1889),
Regimentul 1 Călăraşi (1 aprilie 1889-16 aprilie 1891)
şi Regimentul 10 Călăraşi (16 aprilie 1891-1 aprilie
1893), obţinând notări favorabile din partea şefilor
ierarhici. În schimb, perioada petrecută la Regimentul
5 Călăraşi (1 aprilie 1893-10 mai 1894) a fost mai
puţin fastă, Alexandru Constantinide efectuând opt perioade de arest, însumând 59 de zile, pentru
neglijenţă în serviciu, neexecutare la timp a ordinelor primite sau „pentru că a bătut un civil în oraşul
Călăraşi”. Comandantul regimentului, locotenent-colonelul Alexandru Iarca, consemna în foaia
calificativă: „Cu ocazia lucrărilor din timpul iernii am constatat că nu are instrucţia necesară şi nici
dorinţa de a se instrui. […] Locotenentul Constantinide este un om pe care nu se poate pune bază.
De altminteri, poate fi întrebuinţat ca ofiţer subaltern. Nu cred însă că va putea face bine o campanie,
având o sănătate slabă”.
Odată cu mutarea la Regimentul 3 Călăraşi, la 10 mai 1894, unde a activat până la 1 noiembrie
1897, criza este depăşită şi Alexandru Constantinide îşi va continua cu succes cariera militară în cadrul
Regimentului 2 Călăraşi (1 noiembrie 1897-10 mai 1898), Regimentului 9 Călăraşi (10 mai 1898-
16 februarie 1900), Regimentului 10 Călăraşi (15 februarie 1900-16 octombrie 1901) şi Direcţiei
Cavaleriei din cadrul Ministerului de Război (16 octombrie 1901-15 octombrie 1905). A efectuat
un stagiu „la trupă”, necesar avansării la gradul de maior, de la 15 octombrie 1905 la 1 aprilie 1906 la
Regimentul 2 Roşiori.
În perioada 1 aprilie 1906-26 octombrie 1908, Alexandru Constantinide a fost profesor la
Şcoala de Cavalerie, unde a predat cursurile de tactica cavaleriei şi serviciul în campanie. A îndeplinit
funcţiile de ajutor al comandantului şcolii şi director de studii.
40
Într-un document din anul 1908, Alexandru Constantinide este caracterizat astfel: „Bine
conformat. Robust. Rezistent. Sănătos. Încalecă bine. Inteligent. Judecată şi concepţiune bună. Are
iniţiativă. Demn şi moral. Are simţul dreptăţii. Are curajul răspunderii, al opiniunii şi expunerii
personale. Are pasiunea calului şi a vânătorii. Îi place scrima. Temperament bun, deşi viu [probabil,
în sens de impulsiv]”.
În următorii ani, cariera militară a lui Alexandru Constantinide s-a desfăşurat în rândurile
Regimentului 10 Roşiori, de la 25 octombrie 1908 la 1 aprilie 1913, cu un scurt interval (1-24 aprilie
1911) în cadrul Regimentului 9 Roşiori.
În cursul anului de instrucţie 1911-1912, locotenent-colonelul Alexandru Constantinide a
efectuat un stagiu la Regimentul nr. 2 Vânători Călări din armata prusacă, „unde, după arătările
comandantului acestui regiment, s-a ocupat foarte mult ca să tragă cel mai mare folos din toate
ramurile din activitate şi de instrucţie ale corpului”.
După întoarcerea în ţară, i se încredinţează conducerea Regimentului 11 Roşiori (1 aprilie
1913). La această unitate recent înfiinţată, Alexandru Constantinide „a pus multă muncă […] pentru
a-l îndrepta pe o cale bună”.
În fruntea acestui regiment, Alexandru Constantinide participă la Campania din Bulgaria din
anul 1913. În timpul campaniei a fost reclamat de medicul regimentului că a permis maltratarea
soldaţilor din subordine. Ancheta desfăşurată i-a dat dreptate medicului şi, în consecinţă, „comandantul
Corpului 4 Armată a ordonat să i se facă observări”. Totuşi în foaia calificativă pe anul 1913, generalul
Lambrino, comandantul Corpului 4 Armată, notează că Alexandru Constantinide „are mari merite
că a putut ajunge să facă campania cu Regimentul 11 Roşiori, compus jumătate din recruţi şi ¼ din
oameni din alte regimente, care nu au renunţat la cei buni. Regimentul fusese comandat înainte de
lt. col. Mironescu, propus la [trecerea în] rezervă tocmai fiindcă regimentul era destrăbălat. Este prin
urmare de iertat dacă în timpul campaniei a fost nevoit a lua măsuri extraordinare”.
Lui Alexandru Constantinide i s-au mai imputat şi anumite „cheltuieli neregulate în gospodăria
Regimentului 11 Roşiori”, dar ancheta care a urmat a dovedit faptul că sumele de bai fuseseră folosite
pentru achiziţionare de mobilier, pentru crearea unui club al ofiţerilor regimentului („cazinului de
ofiţeri”) şi la alte îmbunătăţiri în corp, singura greşeală a ofiţerului fiind că a cheltuit aceşti bani „fără
prealabila aprobare de autoritatea de drept”.
La 1 iulie 1914 preia comanda Regimentului 10 Călăraşi, pentru ca peste şapte luni, la 1 aprilie
1915, să fie numit comandant al Regimentului 8 Călăraşi.
Conform unui raport personal al generalului Alexandru Constantinide din 31 iulie 1919, la
decretarea mobilizării din 15 august 1916 acesta era comandant, cu gradul de colonel, al Regimentului
8 Călăraşi (dislocat la Roman), care aparţinea de Brigada 4 Călăraşi/Corpul IV Armată. Regimentul 8
Călăraşi a fost concentrat pe Valea Trotuşului, în zona localităţii Pângăraţi, unde a staţionat în rezerva
Corpului 4 Armată până la 1 sau 2 septembrie, când a fost subordonat Diviziei 7 Infanterie condusă
de generalul Ion Istrati. Regimentul a participat la luptele duse în Carpaţii Orientali de Armata de
Nord, comandată de generalul Constantin Prezan.
Conform aceluiaşi raport, la 21 noiembrie 1916, Alexandru Constantinide a preluat comanda
Regimentului 5 Călăraşi. „La 1-2 decembrie 1916 prezentându-mă la comandamentul Grupului
[de fapt, Armata] de Nord, comandant fiind dl. general Christescu, pentru a afla unde se găseşte
Regimentul 5 Călăraşi, mi s-a răspuns că atât grupul, cât şi Marele Cartier General, nu cunosc acest
lucru. Raportând cazul, am primit ordin a rămâne la dispoziţia acelui grup, unde am stat până la
sfârşitul lunii decembrie, când desfiinţându-se, am rămas fără niciun rost până la apariţia noii ordini
41
de bătaie, care a apărut la 1 sau 2 ianuarie 1917, unde am văzut că sunt numit comandant al Brigăzii
a 6-a Roşiori din compunerea Diviziei 2 Cavalerie”.
La 17 ianuarie 1917, Alexandru Constantinide a preluat efectiv comanda brigăzii, pe care a
comandat-o până la 15 aprilie 1917, când a fost mutat în funcţia de comandant la Brigăzii a 5-a
Roşiori, aflată tot în compunerea Diviziei 2 Cavalerie. Alexandru Constantinide a comandat această
brigadă până la data de 1 aprilie 1918.
După finalizarea procesului de reorganizare, Brigada 5 Roşiori a fost dislocată în perioada
1 iulie-22 noiembrie 1917, pe frontul de la Siret, împreună cu alte unităţi din Divizia 2 Cavalerie,
în sectorul de apărare cuprins între localităţile Suraia şi Movilenii de Sus, asigurând flancul stâng al
trupelor române angajate în bătălia de la Mărăşeşti. De la 22 noiembrie la 10 ianuarie 1918 brigada
a fost relocată în spatele frontului pentru refacere. De la 10 ianuarie 1918 până la sfârşitul lui martie
1918, brigada a operat în Basarabia în cadrul Diviziei 2 Cavalerie. La 6 aprilie 1918, Alexandru
Constantinide a fost numit la comanda Diviziei 2 Cavalerie. Referitor la activitatea din Basarabia,
comandantul Corpului 5 Armată menţiona că generalul Constantinide „a lucrat cu multă râvnă pentru
naţionalizarea spiritelor rusificate”.
În anul 1919, tot la comanda Diviziei 2 Cavalerie, a participat la luptele din Transilvania. La
20 aprilie 1919, Divizia 2 Cavalerie elibera oraşul Satu Mare luând mai multe sute de prizonieri şi
capturând un bogat material de război, determinând retragerea precipitată a trupelor bolşevice maghiare
spre Tisa. Într-un raport special pentru numirea generalului de brigadă Alexandru Constantinide la
comandă de corp de armată, raport semnat de generalul Traian Moşoiu, comandantul Grupului de
Nord, se consemna: „În timpul ofensivei peste linia de demarcaţie a condus cu multă distincţiune
Divizia 2 Cavalerie şi unităţile de infanterie şi artilerie ce i s-a ataşat în cursul luptelor. A condus cu
multă destoinicie şi bravură operaţiunea contra grupelor de forţă inamice de la Satu Mare, urmărind
pe la nord de Satu Mare, cu Brigada 2 Roşiori, forţele duşmane din Satu Mare, care ameninţate pe la
spate, au depus armele. A urmărit cu vigoare Divizia de Secui şi după luptele îndârjite de la Okoriţi,
Giurtelec şi Matha-Yalkas le-a forţat să se predea. Pentru această faptă de arme a fost decorat cu
Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, prin Înaltul Decret nr. 2189 din 6 iunie 1919. Ulterior a
condus cu dibăcie şi precizie operaţia de la Rakamosz şi Mandak, având ca rezultat ocuparea punctelor
importante de pe dreapta Tisei, Tokay şi Csapp.
În perioada staţionării trupelor române în Ungaria a comandat sectorul de la Miszkolk la
Veszprem. Deoarece sectorul avea o dezvoltare mare, de la Tisa până la Lacul Balaton, i s-au ataşat
Regimentele 7 şi 8 Vânători şi regimentul Vânătorilor de Munte. Cu aceste trupe a menţinut în
condiţii excelente ordinea şi siguranţa pe teritoriul ce i se afectase”.
După retragerea trupelor române din Ungaria, în primăvara anului 1920, Divizia 2 Cavalerie,
comandată de generalul Alexandru Constantinide, a fost dislocată în Basarabia, majoritatea unităţilor
din compunere ocupând poziţii pe linia Nistrului.
Propus încă din anul 1919 pentru comandament de corp de armată, probabil că generalul
Constantinide s-a simţit jignit când generalul Ioan Popovici, comandantul Comandamentului Trupelor
din Basarabia, în anul 1923, a considerat necesar ca învingătorul Diviziei Secuieşti şi eliberatorul oraşului
Satu Mare să preia de probă comanda unei divizii de infanterie în vederea accederii la comanda unui
corp de armată, deşi în timpul campaniei din Ungaria avusese în subordine şi trupe de infanterie.
În consecinţă, în anul 1925, generalul Constantinide a refuzat „de a trece probele prescrise pentru
încredinţarea comenzii unui corp de armată”. De-altfel, în anii anteriori, generalul Constantinide nu
participase la călătoriile de instrucţie şi comandament şi nici la manevra cu muniţie de război a diviziei
„fiind chemat cu diverse misiuni la Comisia Cavaleriei”.
42
Probabil că „temperamentul viu” al generalului a fost una dintre cauzele care au împiedicat
promovarea mult dorită la comanda unui corp de armată şi au determinat menţinerea îndelungată la
comanda unei divizii dislocată într-o „zonă defavorizată” ca Basarabia.
La 1 octombrie 1926, prin Înaltul Decret nr. 3219 din 27 septembrie 1926, Alexandru
Constantinide a fost numit şef al Serviciului Geografic al Armatei, dar a rămas la comanda diviziei
până la încheierea manevrelor de toamnă. Generalul Nicolae Sinescu, inspectorul general al cavaleriei,
nota în foaia calificativă a generalului Constantinide pe anul 1926: „Prin mutarea generalului
Constantinide, arma pierde un cavalerist de suflet, precum şi un comandant de valoare, care a dat
proba capacităţii sale mai ales în campanie, unde a comandat unităţi mult superioare unei divizii de
cavalerie, cât şi în timp de pace, printr-o prea bună îndrumare, conducere şi pregătire de război a
unităţilor ce compun divizia ce o comandă”.
Generalul Alexandru Constantinide a condus Serviciul Geografic al Armatei până în anul 1928,
când a trecut în rezervă.
Surse:
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, Generali, dosar nr. 3181.
*** Istoria cavaleriei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998.
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania
armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
43
GENERAL DE DIVIZIE
GRIGORE CRĂINICEANU
G rigore Crăiniceanu s-a născut la 9 iulie

1852, în Bucureşti. A urmat cursurile
Liceului ,,Sfântul Sava”, ca bursier, unde, până în clasa
a VI-a, s-a clasat pe primul loc la majoritatea materiilor
de studiu, precum şi la aşa-numitele dexterităţi: desen,
scrimă şi gimnastică.
În anii 1869-1871 a fost elev al Şcolii fiilor
de militari de la Iaşi, iar în anii 1871-1873 a urmat
cursurile Şcolii Militare, pe care a absolvit-o ca şef de
promoţie.
Grade militare: sublocotenent (1 septembrie
1873), locotenent (1 ianuarie 1876), căpitan (8 aprilie
1879), maior (10 mai 1884), locotenent-colonel (1
aprilie 1888), colonel (8 aprilie 1892), general de
brigadă (7 noiembrie 1902), general de divizie în
rezervă (2 decembrie 1913).
În primii ani ai carierei militare a activat în cadrul
Batalionului 1 Geniu.
La 1 martie 1875 a fost trimis la specializare la
Şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu din Bruxelles,
unde l-a avut ca profesor pe generalul Henri Brialmont, artizanul sistemului de fortificaţii a
Bucureştiului.
În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, încadrat fiind la Batalionul 1 Geniu, a
participat la lucrările de fortificaţii ale armatei române de la Plevna, Rahova şi Vidin.
La 8 aprilie 1879 a fost mutat la statul-major al Diviziei 3 Infanterie. În acelaşi an a fost numit
profesor la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie, unde a predat cursul de fortificaţii.
A revenit, la 15 ianuarie 1882, la Batalionul 1 Geniu, unitate care, prin contopirea cu Batalionul 2
Geniu, a format, la 1 aprilie 1884, Regimentul 1 Geniu. La 1 octombrie 1884 a fost numit subdirector
la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu. Constantin Poenaru, directorul şcolii, nota în foaia calificativă
pentru anul 1884: „Ofiţer inteligent, se ocupă mult cu ştiinţele militare, predând cursul de fortificaţie
la amândouă şcolile, probează că se ţine în curent cu ştiinţa publicând acest curs care aduce un serviciu
armatei. Ca subdirector la această şcoală îşi îndeplineşte bine datoria sa; energic şi activ”.
La 1 aprilie 1888 a fost transferat la Inspectoratul Geniului, iar la 1 ianuarie 1889 a devenit
şef al Serviciului Geniu din cadrul comandamentului Corpului 2 Armată. La 5 iunie 1890 a fost
mutat la Regimentul 1 Geniu. După aproape doi ani de zile, la 8 aprilie 1892, a fost numit şef de
stat-major al Corpului 3 Armată. La 16 iunie 1894 i s-a încredinţat funcţia de secretar general în
cadrul Administraţiei Generale a Războiului, iar la 8 ianuarie 1896 a fost numit subşef de stat-major
la Corpul 2 Armată. La 9 decembrie 1896 a preluat comanda Regimentului 2 Geniu.
44
Rezultatul cercetării întreprinse pe teren şi al cursurilor aplicative pe care le-a ţinut ca profesor
la Şcoala de Infanterie şi Cavalerie, Şcoala de aplicaţie pentru armele speciale şi la Şcoala Superioară
de Război în perioada 1879-1896 s-au concretizat prin numeroase lucrări din domeniul fortificaţiilor,
dar şi prin elaborarea de studii de geografie şi istorie militară.
Totodată, a îndeplinit misiuni specifice armei geniu: a colaborat la pregătirea planului
de amenajare genistică a ţării adoptat în 1882, a contribuit la fortificarea oraşului Bucureşti
(1884-1900), a luat parte la construirea liniei de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-Galaţi (1888-1893).
A avut o contribuţie importantă şi la amenajarea Capului de pod Cernavodă (1900-1912), prevăzut
cu amenajări genistice permanente (inclusiv cu o cazemată cu două etaje tip „Crăinician”) şi baterii
de linie.
În perioada 11 mai 1901-7 noiembrie 1902 a condus Brigada 11 Infanterie. În notarea pe anul
1902, principele-moştenitor Ferdinand, general de brigadă şi comandant al Diviziei 4 Infanterie,
consemna: „Felul cum colonelul Crăiniceanu a comandat brigada în manevrele din 1902, precum şi
cum a condus mici manevre regiment contra regiment şi cum a comandat brigada mixtă în manevrele
de divizie mi-au dovedit că acest distins ofiţer posedă şi practica conducerii de trupe pe câmp în mod
cu totul satisfăcător. Criticile sale erau juste şi cu multă judecată militară făcute, dar în parte prea
teoretice. În rezumat, [este un] ofiţer comandant de brigadă care justifică pe deplin aprecierile şefilor
săi şi pe teren; merită cu deosebire a fi înaintat general, având toate calităţile de a merge mai înainte
fiind inteligent şi muncitor”.
La 7 noiembrie 1902 i s-a încredinţat conducerea Brigăzii 7 Infanterie, iar peste numai doi
ani, la 28 noiembrie 1904 a fost numit comandant al Diviziei 1 Infanterie. Comandantul Corpului 1
Armată, generalul Ioan Vasiliu Năsturel, îl considera un foarte bun teoretician, în notarea din
decembrie 1905 consemnând: „Nu am servit niciodată cu generalul Crăiniceanu, [dar] bunele
aprecieri ce i-a dat diferiţi şefi în lunga sa carieră, reputaţia sa de ofiţer cu cunoştinţe întinse este de
netăgăduit, le-am recunoscut demult. Acum avându-l sub comandă, am avut şi ocazia a-l aprecia atât
în exerciţiul funcţiunii sale, atât ca comandant al diviziei, cât şi director în conducerea a două părţi
adverse manevrând sau în criticile sale, expunând prea bine principiile artei; l-am găsit că face prea
mult pe profesorul. […] Mai am o băgare de seamă de făcut generalului Crăiniceanu: să nu uite că
ştiinţa este într-adevăr necesară, dar să nu cerem ca toţi ofiţerii noştri să fie strategi şi să posede titluri
academice, căci atunci ar fi toţi strategi şi n-am mai avea conducători de oameni; de cei dintâi nu avem
nevoie decât ai pune să ne pregătească planurile, conducătorii de oameni formează masa, şi ca să-i
avem îndestui de buni trebuie să le cultivăm şi partea sufletească”.
Un an mai târziu, cu ocazia manevrelor din 1906, acelaşi general nu a ezitat să-i facă o notare
necruţătoare: „În privinţa aptitudinii militare în comanda pe teren, am de observat următoarele: cu
ocazia manevrelor de divizie contra divizie din anul acesta, în ziua de 26 septembrie, la lupta de la
Coţofeni şi-a desfăşurat divizia în vederea vrăjmaşului şi şi-a condus-o la atac de o astfel de manieră
că într-un caz real ar fi suferit un dezastru şi, lucru neexplicabil, că a doua zi 27 septembrie, lupta
desfăşurată în ziua precedentă se continuă cu aceleaşi greşeli de apreciere tactică a terenului. Mai
observ modul de atac al generalului Crăiniceanu prin multiple linii succesive, cot la cot şi la mici
intervale; îşi poate cineva uşor închipui ce dezastru ar fi pe trupa care-l execută dacă ar fi un caz real,
mai cu seamă cu tragerea repede a armelor de foc”.
Prin Înaltul Decret nr. 1614 din 1 aprilie 1907 a fost numit şef al Marelui Stat Major. În această
funcţie a avut o contribuţie importantă la elaborarea legii de organizare a armatei din anul 1908, prin
care se finaliza procesul de eliminare a trupelor nepermanente, „cu schimbul”, din cadrul infanteriei.
45
În perioada 1 noiembrie 1909-28 decembrie 1910 a exercitat funcţia de ministru de Război.

În timpul mandatului său a fost promulgată, la 28 aprilie/11 mai 1910, o nouă lege de organizare a
armatei, structurile militare teritoriale fiind înlocuite cu alte structuri corespunzătoare noilor condiţii
istorice. Aşa cum sublinia generalul Grigore Crăiniceanu, „armata de rezervă trebuia să înlocuiască
armata teritorială, putând fi şi mai solidă, deoarece ea trece şi se instruieşte mai întâi în armata
permanentă şi apoi poate continua a se instrui prin chemări periodice, ca armata teritorială dinainte”.
Ca o recunoaştere a meritelor sale pe tărâm ştiinţific, în anul 1910 a fost ales membru
corespondent al Academiei Române, iar la 18 mai 1911 a devenit membru titular al înaltului for. În
discursul de recepţie, generalul Grigore Crăiniceanu sublinia: „Aţi binevoit a mă alege membru activ al
Academiei Române. Onoarea pentru mine este nemărginită şi vă mulţumesc din inimă, asigurându-vă
de recunoştinţa mea. Dar socotesc că nu atât meritele v-a îndemnat la aceasta, cât patriotismul ce vă
încălzeşte, cât marea stimă şi iubire ce aveţi pentru armata română. Acest motiv preţuieşte pentru
mine mai mult decât meritele mele, căci îmi dovedeşte că toţi recunosc şi datoresc Armatei gloria
Naţiunii şi independenţei Patriei”.
În anul 1912 a fost trecut în rezervă, dar în anul următor, în timpul celui de-al Doilea Război
Balcanic, a fost rechemat în cadrele active, încredinţându-i-se comanda Corpului 2 Armată. La 4-6
iulie 1913, Corpul 2 Armată a trecut Dunărea pe podul de la Siliştioara-Măgura în prezenţa regelui
Carol I, a principelui-moştenitor Ferdinand şi a principelui Carol. După trecerea Dunării, unităţile
Corpului 2 Armată au înaintat spre sud pe valea râului Isker cu misiunea de a împiedica o eventuală
joncţiune între Armata 1 bulgară, care acţiona în vestul Bulgariei împotriva sârbilor, şi trupele bulgare
din jurul Sofiei. La fel ca şi celelalte corpuri de armată române, Corpul 2 Armată nu a fost angrenat
în operaţiuni de luptă, în schimb militarii români au fost grav afectaţi de epidemia de holeră.
După intrarea României în Primului Război Mondial, generalului Grigore Crăiniceanu i s-a
încredinţat, la 26 august 1916, comanda Armatei a 2-a, înlocuindu-l pe generalul Alexandru Averescu,
care primise misiunea de a restabili situaţia pe frontul de sud după dezastrul de la Turtucaia
din 24 august 1916.
Sub comanda generalului Grigore Crăiniceanu, Armata a 2-a şi-a continuat ofensiva la nord
de Carpaţi până la 5 septembrie 1916, când, în contextul deciziei Marelui Cartier General de a
muta efortul ofensiv pe frontul de sud, s-a dispus trecerea la defensivă pe frontul din Transilvania.
Comandamentul Armatei a 2-a a decis să organizeze apărarea pe trei aliniamente succesive: linia
Mărtiniş-Rupea-Boholţ-Cincşor; ieşirea dinspre nord a trecătorilor ce conduc spre zona depresionară
a Braşovului şi a Făgăraşului; fosta linie de graniţă. Lungimea exagerată a frontului (de peste 220 km)
şi distanţa mare între aliniamente, în situaţia în care se întruniseră forţe insuficiente (două corpuri de
armată de infanterie cu patru divizii, două brigăzi de cavalerie cu mijloace reduse şi o rezervă operativ-
strategică aproape inexistentă) aveau să pună trupele române într-o poziţie de netă inferioritate faţă
de inamic.
După Bătălia de la Sibiu din 13-16 septembrie 1916, care s-a finalizat cu retragerea trupelor
române în defileul Oltului, Armata a 9-a germană şi-a concentrat forţele asupra Armatei a 2-a pentru
a elimina orice prezenţă militară românească la nord de Carpaţii Meridionali. În urma ofensivei
germane dintre Olt şi Mureş declanşată la 19 septembrie 1916, trupele române au fost nevoite să
se retragă, după lupte îndârjite, spre depresiunea Braşovului, unde au încercat o ultimă rezistenţă.
În seara zilei de 25 septembrie s-a decis evacuarea Braşovului şi retragerea spre trecătorile montane.
Epuizate după zile de luptă neîntreruptă şi copleşite de superioritatea inamicului în efective şi dotare,
în special la nivelul artilerie grele, replierea unităţilor Armatei a 2-a s-a desfăşurat de multe ori în afara
prescripţiilor regulamentelor militare.
46
La 25 septembrie 1916, generalul Alexandru Averescu a revenit la comanda Armatei a 2-a,

având ca misiune oprirea ofensivei germane şi stabilizarea frontului pe vechea graniţă. În însemnările
(„notiţele”) sale din timpul războiului, Averescu scria: „Nu am nici timpul, nici talentul necesar,
pentru a reda cu condeiul, haosul şi deprimarea pe care am găsit-o în mijlocul acestei nenorocite
armate”. Viitorul mareşal scrie cum, sosind la ora 1 noaptea la comandamentul Armatei a 2-a de la
Buşteni, ofiţerul de serviciu de la Biroul operaţii „nu avea nici cea mai mică idee de situaţia trupelor
armatei. Mi-a spus că nu a primit din nicio parte nici cea mai mică veste”. Abia după două ore de lucru
susţinut, noul comandant a reuşit să identifice dispunerea pe teren a trupelor din subordine. Averescu
mai scria că moralul trupei era foarte scăzut comandanţii „fiind literalmente dominaţi de sentimentul
fricii” şi „la cea mai mică presiune din partea duşmanului, gata de retragere”.
În jurnalul său, generalul Ion Raşcu scrie la sfârşitul lui noiembrie 1916: „Am întâlnit pe
generalul Crăiniceanu care, de când i s-a luat comanda Armatei a 2-a, face pe inspectorul părţilor
sedentare. A fost foarte jenat întâlnindu-mă şi a simţit nevoia să-mi explice că pe nedrept i s-a luat
comanda şi că însuşi Regele regretă că i-a aplicat această măsură. Nu se aştepta nimeni să se arate
aşa slab. El ne-a fost profesor mai la toată ofiţerimea noastră de la maior în sus şi încă un profesor de
frunte. Eram deprinşi a vedea întrânsul un profesor în toate şi de aceea am fost foarte surprinşi când
am auzit că i s-a luat comanda”.
După demiterea de la comanda Armatei a 2-a, generalul Grigore Crăiniceanu a fost trecut din
nou în rezervă.
De-a lungul carierei militare a fost decorat cu: Ordinul „Steaua României” în grad de Mare
Ofiţer, Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer, Medalia „Apărătorii Independenţei”, Medalia
„Virtutea Militară”, Medalia „Trecerea Dunării”, Ordinul rusesc „Sfântul Stanislav”, Ordinul militar
portughez „Sfântul Benedict d’Aviz” în grad de Comandor ş.a.
Generalul Grigore Crăiniceanu a încetat din viaţă la 1 octombrie 1935.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera C,
Generali, dosar nr. 70.
Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război (1916-1918), Editura „Cultura Naţională”,
Bucureşti, f.a.
Conf. dr. Ion Rotaru (coordonator), Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura
Militară, Bucureşti, 1982.
General Ion Raşcu, Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, Editura
Pallas, Focşani, 2011.
*** Şefii Statului Major General. Enciclopedie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2014.
47
GENERAL DE BRIGADĂ
GHEORGHE DABIJA
G heorghe Dabija s-a născut la 20 septembrie

1872 la Iaşi, fiind fiul lui Alexandru şi al
Nataliei.
La 16 iulie 1891, a devenit elev al Şcolii de
Ofiţeri, pe care a absolvit-o la 16 iulie 1893 cu gradul
de sublocotenent.
Grade militare: sublocotenent (16 iulie 1893), loco-
tenent (8 aprilie 1896), căpitan (28 noiembrie 1902),
1916) şi general de brigadă (1 septembrie 1917).
În anul 1893, a absolvit Şcoala de Ofiţeri cu
gradul de sublocotenent, la 16 iulie fiind repartizat
la Batalionul 4 Vânători. În această unitate de elită a
rămas până la data de 8 aprilie 1896, când a fost mutat
la Regimentul „Ştefan cel Mare” Nr. 13, unitate la
care, de altfel, a primit gradul de locotenent.
După un stagiu petrecut la regiment, a revenit
la Batalionul 4 Vânători de unde, la 1 noiembrie
1902 a intrat, doar pentru câteva zile, în organica
Regimentului „Vâlcea” Nr. 2.
La 28 noiembrie 1902, a fost mutat la Regimentul „Calafat” Nr. 31, dată la care a fost înaintat
la gradul de căpitan.
Trebuie menţionat faptul că aceste mutări au fost făcute doar în acte pentru că, în realitate, în
perioada 18 septembrie 1901-1 octombrie 1903, locotenentul, din 1902 căpitanul Gheorghe Dabija
a fost „ataşat pentru stagiu în armata Austro-Ungară”.
La 1 aprilie 1904, a revenit, pentru doar un an, la Batalionul 4 Vânători, pentru ca la 1 aprilie
1905 să fie mutat la Divizia 3 care era încartiruită la Târgovişte.
A activat în această mare unitate timp de un an, la 1 aprilie 1906, prin Î.D. nr. 1516/1906,
intrând în organica Şcolii de tragere.
Seria mutărilor în interes de serviciu a continuat un an mai târziu când, la 1 aprilie 1907, prin
Î.D. nr. 1789/1907, a fost mutat la Regimentul „Roman” Nr. 14.
În periplul său prin unităţile în care a activat a fost apreciat de către comandanţii săi, motiv
pentru care, la 22 octombrie 1907, prin Î.D. nr. 3527/1907, a fost detaşat la Marele Stat Major.
După un stagiu de un an, la 25 octombrie 1908, prin Î.D. nr. 2907/1908, a revenit la Regimentul
„Roman” Nr. 14, unde a îndeplinit diferite funcţii de stat major.
La 1 octombrie 1909, prin Î.D. nr. 2769, a fost din nou detaşat la Statul Major General unde,
la 10 mai 1910, prin Î.D. nr. 1775/1910, a fost înaintat la gradul de maior, un moment deosebit de
important în cariera militară a viitorului general.
Activitatea maiorului Gheorghe Dabija în structurile de comandă ale armatei române a continuat
şi în următorii ani. Astfel, la 1 octombrie 1913, prin Î.D. nr. 5860 din 7 noiembrie 1913, a fost mutat
48
la Direcţia I Infanterie din Ministerul de Război unde a îndeplinit diferite funcţii de stat-major cu
atribuţii în reorganizarea şi coordonarea armei infanterie, în condiţiile în care stat-majoriştii români
începeau să contureze concluziile desprinse din campania desfăşurată pe teritoriul Bulgariei în luna
iulie 1913.
Data de 1 aprilie 1914 a reprezentat unul dintre momentele cele mai importante din cariera
militară a viitorului general. Astfel, prin Î.D. nr. 1148 din 18 martie, maiorul Gheorghe Dabija a fost
înaintat la gradul de locotenent-colonel primind, în acelaşi timp, comanda Batalionului 2 Vânători
„Regina Elisabeta”.
La 1 aprilie 1916, cu doar câteva luni înainte de intrarea României în război alături de puterile
Antantei, prin Î.D. nr. 1024 din 17 martie 1916, locotenent-colonelul Gheorghe Dabija a fost numit
la comanda Regimentului „Mihai Viteazul” Nr. 6, fiind înaintat la gradul de colonel la 10 mai 1916,
prin Î.D. nr. 1863 din 3 mai.
La 17/27 august 1916, această unitate se subordona, ierarhic, Brigăzii 8 Infanterie, comandată
de generalul de brigadă Gheorghe Mărdărescu, Diviziei 4 Infanterie aflată sub comanda generalului
de brigadă Gheorghe Burghelea, Corpului 2 Armată care îl avea comandant pe generalul de divizie
Dumitru Cotescu şi, nu în ultimul rând, Armatei 2 române comandată de generalul de divizie
Alexandru Averescu.
Încă din prima zi de război, Regimentul „Mihai Viteazul” Nr. 6 a luat parte activă la ofensiva
românească de la nord de Carpaţii Meridionali, reuşind în scurt timp eliberarea Braşovului.
Activitatea din prima parte a războiului, mai exact perioada 14 august 1916-1 februarie 1917,
este prezentată într-o Declaraţie chiar de către colonelul Gheorghe Dabija, astfel: „De la 14 August
1916-1 Februarie 1917 cu gradul de Colonel ca sub şef de stat-major la Armata III şi Armata II.
Şefii: Şef de Stat Major – General G. Mărdărescu; Comandantul Armatei III-a: General M. Aslan;
Comandantul Armatei II-a: General Gr. Crăiniceanu şi General A. Averescu”.
În timpul Campaniei din anul 1917, mai exact în timpul bătăliei de la Mărăşti (9/22 iulie-
24 iulie/1 august), colonelul Gheorghe Dabija a comandat Brigada 16 Infanterie aflată în subordinea
Diviziei 8 Infanterie comandată de generalul de brigadă Ioan Pătraşcu, a Corpului 2 Armată
comandat de generalul de divizie Artur Văitoianu, eşalonul superior fiind Armata a 2-a aflată
sub comanda generalului de corp de armată Alexandru Averescu, aşa cum reiese din Declaraţia
mai sus citată: „De la 1 Februarie 1917-1 Septembrie 1917, cu gradul de colonel am Comandat
Brigada 16 Infanterie. 1 Septembrie 1917 sunt înaintat general. De la 1 Septembrie 1917-
8 Februarie 1918 – General, Comandant al Brigăzei 16 Infanterie. Şefii: Comandantul Diviziei:
General I. Pătraşcu; Comandantul Corpului: General Artur Văitoianu”.
Din această Declaraţie rezultă faptul că la 1 septembrie 1917, colonelul Gheorghe Dabija a fost
înaintat la gradul de general de brigadă în conformitate cu Î.D. nr. 1405 din 1 decembrie 1917.
Anul 1918 a reprezentat un alt reper important pentru generalul de brigadă Gheorghe Dabija
căruia i s-a încredinţat comanda Diviziei 6 Infanterie. Astfel, „De la 8 Februarie-1 Iunie 1918,
General, Comandant al Diviziei 6-a. Şefi: Comandantul Corpului (mai exact Corpul 3 Armată):
General I. Pătraşcu. De la 1 Iunie 1918-12 Noembrie 1918, General, Comandant al Brigăzei 18
Infanterie. Şefi: Comandantul Diviziei: General Alex Atanasiu; Comandantul Corpului: General I.
Pătraşcu. De la 12 Noembrie - , Comandantul Diviziei 2 Vânători. Şefi: De la 12 Noembrie 1918-
14 Aprilie 1919 Comandantul Trupelor din Transilvania: General Moşoiu Traian. De la
14 Aprilie – General Divizie Mărdărescu G.”.
Din „Declaraţiunea” prezentată mai sus reiese clar faptul că, şi după semnarea Păcii de la
Bucureşti dintre România şi Puterile Centrale, la 24 aprilie/7 mai 1918, dar şi după demobilizarea
unei părţi a Armatei, generalul de brigadă Gheorghe Dabija a comandat Divizia 6 Infanterie, Brigada
18 Infanterie sau Divizia 2 Vânători, Mari Unităţi care au participat la Campania din Transilvania şi
Ungaria împotriva puterii sovietelor instaurate de Béla Kuhn.
49
În condiţiile demobilizării armatei în primăvara anului 1920, la 1 iulie 1920 a demisionat şi

a trecut în rezervă în conformitate cu Î.D. nr. 2899 din 10 iulie 1920 punând, astfel, capăt unei
strălucite cariere în care generalul de brigadă Gheorghe Dabija a făcut dovada calităţilor sale militare
şi de comandant, dar şi a bravurii şi eroismului, până la finalizarea acţiunilor din Ungaria şi decretarea
demobilizării.
De-a lungul carierei sale militare, Gheorghe Dabija a primit calificative frumoase din partea
comandanţilor săi direcţi fapt ce demonstrează, odată în plus, calitatea militară şi umană a ofiţerului.
În Foaia calificativă pe anul 1916 (de la 15 august 1916 la 15 februarie 1917), generalul de
brigadă Gheorghe Mărdărescu, şef de stat-major al Armatei 2, nota următoarele: „Colonelul Dabija
Gheorghe a funcţionat ca subşef de stat-major al Armatelor 3-a şi 2-a, până la data de 15 Februarie
1917. Inteligent, bine pregătit, dotat cu o formidabilă putere de muncă şi minuţios în lucrări, mi-a
fost un preţios colaborator. Colonelul Dabija este nu numai un bun ofiţer de stat-major, dar și un
cunoscător profund al infanteriei, ceea ce face din el un excelent comandant de divizie. Am fost prea
mulţumit de serviciile sale – atât în birou, cât şi în exterior – fiind de un fericit exemplu al îndeplinirei
datoriei pentru ofiţerii de la Cartierul General al Armatei”.
În anul 1917, generalul de brigadă Ioan Pătraşcu, comandantul Diviziei 8 Infanterie, îl caracteriza
elogios pe generalul de brigadă Gheorghe Dabija: „Generalul Dabija este avansat în luna Noembrie.
Din această lună şi până astăzi a continuat a comanda în aceleaşi bune condiţiuni, ca şi până acum,
Brigada 16. În acest timp s-a ocupat de aproape de organizarea sectorului său în bune condiţiuni”.
Unul dintre cele mai frumoase calificative din întreaga sa carieră militară i-a fost dată de către
generalul de divizie Traian Moşoiu, comandantul trupelor din Transilvania care, la 1 aprilie 1919 nota:
„Comandă Divizia 2-a Vânători. Cu toate că Divizia s-a înfiinţat odată cu mobilizarea, totuşi Generalul
Dabija, prin munca sa fără preget şi prin priceperea sa deosebită, a reuşit ca prin mijloace restrânse,
să organizeze unitatea sa în cele mai bune condiţiuni. În zona de ocupaţiune, afectată Diviziei, a fost
restabilită şi menţinută ordinea cu tărie, iar pe frontul Zam - Baia de Criş trupele Diviziei şi-au făcut
datoria în mod desăvârşit. Generalul Dabija s-a ocupat cu mult succes de perfecţionarea instrucţiei
unităţilor, înfiinţând un centru de instrucţie, organizat în excelente condiţiuni, care a adus roade
foarte bune. Având în vedere că ne găsim în preajma unor operaţiuni militare foarte importante, îmi
rezerv dreptul de a-l caracteriza definitiv după terminarea acestor operaţiuni. Îl propun la conferirea
Ordinului „Steaua României” cu spade în gradul de comandor cu panglică de „Virtutea Militară”,
pentru merite la ocuparea Transilvaniei”.
Generalul Gheorghe Dabija a scris numeroase lucrări cu tematică militară dintre care amintim:
Practica tragerii infanterii (1907), Program general pentru instrucţia infanteriei (1910), Instrucţia parctică
de luptă (1912), Războiul bulgaro-turc (1914) – aceasta din urmă premiată de Academia Română.
Monografia Armata Română în Războiul Mondial (1916-1918) conţine atât o descriere minuţioasă,
bazată pe documente de arhivă, a operaţiilor militare, cât şi o analiză necruţătoare a deficienţelor şi
erorilor care au dus la înfrângeri grave ale trupelor române pe câmpul de luptă.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera D,
Vasile I. Mocanu, Istoria Armatei române. Repere cronologice, volumul II, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006.
50
GENERAL DE BRIGADĂ
ION DRAGALINA
G eneralul Ion Dragalina s-a născut în oraşul

Caransebeş, pe atunci în Austro-Ungaria,
la 8 decembrie 1860 (stil nou). În lucrările folosite ca
surse documentare pentru acest studiu, data naşterii
este 16 decembrie 1860, dar în anuarele armatei române
apare cea de 8 decembrie 1860. Numele de familie
real era Drăgălina, dar deoarece în limbile germană
şi maghiară nu există litera „ă”, viitorul general a fost
înscris în documentele şcolare drept „Dragalina”.
Grade militare: leutnant (echivalentul gradului
de sublocotenent din armata română) în armata austro-
ungară (1 mai 1883); demisionat la 1 decembrie 1887 şi
primit în armata română, la 10 decembrie 1887 cu gradul
şi vechimea avută în armata austro-ungară; locotenent
(1 februarie 1888); căpitan (10 mai 1893); maior (10
mai 1899); locotenent-colonel (10 mai 1908); colonel (1
aprilie 1911); general de brigadă (28 noiembrie 1915).
Alexandru Dragalina, tatăl viitorului general,
fost ofiţer în armata austro-ungară, a trecut munţii
în România în anul 1859, stabilindu-se cu familia la
Râmnicu Vâlcea, unde a profesat ca inginer geodez.
Deşi avea familia stabilită în România, mama lui Ion Dragalina a dorit să-l nască pe acesta la
Caransebeş, în casa părintească.
În toamna anului 1869, familia Dragalina a revenit la Caransebeş. Ion Dragalina a urmat cursurile
Şcolii de cadeţi de la Timişoara în perioada 1876-1880. La absolvirea şcolii a fost repartizat, cu gradul
de cadet-ofiţer, la Regimentul 43 Infanterie. În anul 1883 a fost avansat la gradul de sublocotenent.
În acelaşi an a fost admis la Şcoala de Război din Viena. La fel ca tatăl său, Ion Dragalina s-a înscris
şi Şcoala de ingineri geodezi. În anul 1884 a absolvit cursurile ambelor unităţi de învăţământ.
La 1 decembrie 1887 a demisionat din armata austro-ungară şi a emigrat în România. La
10 decembrie 1887, Ion Dragalina a fost încadrat la Regimentul 21 Dorobanţi, cu gradul de
sublocotenent. La 1 februarie 1888 a fost avansat la gradul de locotenent şi mutat la Regimentul 2
Infanterie de linie. În cei trei ani petrecuţi la acest regiment s-a făcut remarcat prin calităţile sale,
comandantul regimentului consemnând în foaia calificativă: „Ofiţer foarte conştiincios în îndeplinirea
îndatoririlor sale. Lucrează cu inteligenţă; foarte folositor corpului. Timp de 3 luni a fost ataşat pe
lângă serviciul de stat-major al diviziei, unde a fost întrebuinţat la redactarea planurilor în lucrările de
manevră, însărcinare de care s-a achitat cu multă pricepere şi familiaritate în asemenea lucrări speciale.
Conduită şi ţinută foarte bune. Cunoaşte foarte bine regulamentele şi le aplică cu discernământ. În
rezumat un foarte bun ofiţer, care, pentru calităţile sale, deşi nou în grad, merită a înainta la alegere”.
51
La 1 august 1891 a fost transferat la Regimentul 1 Infanterie de linie din Craiova, unde nu a
activat decât câteva luni, până în decembrie 1891, când a fost mutat la Regimentul II „Romanaţi”
nr. 19 din Caracal. În perioada petrecută la acest regiment a condus succesiv mai multe companii
de miliţieni, formate din rezervişti din satele din judeţul Romanaţi. Perioada petrecută la comanda
acestor subunităţi de rezervişti i-a dat prilejul lui Ion Dragalina de a cunoaşte realităţile aspre ale vieţii
ţăranului român. Drept urmare, pe parcursul carierei militare, Ion Dragalina s-a făcut remarcat prin
atitudinea înţelegătoare şi protectoare faţă de simplii soldaţi proveniţi din mediul rural.
La 10 mai 1899 a fost avansat la gradul de maior (a fost primul pe lista celor reuşiţi la examen)
şi transferat la Regimentul VII „Racova” nr. 21 din Vaslui. În răstimpul petrecut la acest regiment,
maiorul Ion Dragalina, absolvent al Şcolii de ingineri geodezi din Viena, a executat, în timpul liber,
lucrări de topografie pentru trasarea hotarelor proprietăţilor agricole. Se pare că motivul acestei
îndeletniciri civile era completarea veniturilor numeroasei familii a generalului, care avea 6 copii,
2 băieţi şi 4 fete. De subliniat faptul că fiii lui Ion Dragalina au urmat tradiţia familiei îmbrăţişând
cariera armelor. Astfel, generalul de corp de armată Corneliu Dragalina (1887-1949) a comandat
Corpul 6 Armată în Campania din Est, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a pentru
contribuţia la victoria asupra trupelor sovietice în bătălia de la Harkov din 1942. Comandorul Virgil
Alexandru Dragalina (1880-1980) a luptat în Războiul de Întregire, fiind decorat cu Legiunea de
Onoare şi Ordinul britanic „Victoria”, iar ulterior a condus Serviciul Maritim Român. Virgil Alexandru
Dragalina a fost şi un scriitor foarte talentat. Lucrarea Viaţa tatălui meu, generalul Ion Dragalina, pe
lângă caracterul biografic, conţine şi o descriere expresivă a societăţii româneşti, în special a mediului
cazon, cu luminile şi umbrele acesteia, din perioada 1890-1914.
În aprilie 1904, maiorul Ion Dragalina a fost numit ajutor de comandant la Batalionul 9
Vânători din Ploieşti. După un an de zile, la 1 aprilie 1905 i s-a încredinţat comanda Batalionului 7
Vânători din Cernavodă, după ce refuzase posibilitatea de a se transfera la un batalion de vânători din
Bucureşti. Aici a depus o muncă asiduă pentru ridicarea capacităţii de luptă a unităţii, dar şi pentru
asigurarea unor condiţii decente de trai pentru militarii încazarmaţi.
La 1 aprilie 1908 a fost numit comandant al Şcolii militare de infanterie din Bucureşti. În
perioada petrecută la comanda şcolii, Ion Dragalina a trebuit să facă faţă problemelor generate de
creştea numărului de cursanţi din cauza înfiinţării sau includerii în cadrul şcolii a mai multor structuri
didactice (Şcoala Specială de Infanterie, Şcoala de pregătire a ofiţerilor de rezervă ş.a.). Acest fapt care,
prin măsurile luate de conducerea şcolii, nu a impietat asupra actului de învăţământ sau a condiţiilor
de trai ale elevilor. Pe timpul verii, Ion Dragalina a organizat mai multe excursii la care participau
elevii şi profesorii, prilej pentru strângerea legăturilor sufleteşti şi crearea unui spirit de camaraderie.
În timpul excursiilor, elevii trebuiau să rezolve diverse teme cu profil militar. Pe traseu erau vizitate
obiective istorice şi culturale, fapt care contribuia la educaţia elevilor.
La 1 aprilie 1911, Ion Dragalina a fost avansat la gradul de colonel şi numit comandant al
Regimentului 34 Infanterie din Constanţa. Colonelul Socrate Nicolaescu, care fusese la începutul
carierei militare comandant de pluton în Regimentul 34 Infanterie, aflându-se în subordinea
colonelului Dragalina, îl descrie astfel pe fostul lui comandant: „Om dintr-o bucată. Ponderat şi
energic în toate acţiunile sale. Blând până la afecţiune părintească faţă de ofiţeri şi, mai ales, faţă
de soldaţi. Psiholog în studierea caracterelor şi cunoaşterea facultăţilor spirituale ale subordonaţilor.
Corect şi cinstit în toate acţiunile sale, în serviciu şi în afară. Un mare exemplu de urmat. Drept în
aprecieri, stăruitor pentru îndreptarea celor ce greşeau, iar nu pentru distrugerea lor”.
În vara anului 1914 a fost numit comandant al Brigăzii 9 Infanterie, iar în noiembrie 1914
a preluat comanda Brigăzii 8 Infanterie. În noiembrie 1915 a fost avansat la gradul de general de
52
brigadă. În cursul anului 1915, în calitate de comandant al Grupului „Predeal”, a condus lucrările de
fortificaţii de pe Valea Prahovei.
La 1 iulie 1916 a fost numit comandant al Diviziei 1 Infanterie. După intrarea României în
război, Divizia 1 Infanterie a fost angrenată în luptele de la dealul Alion, din zona Orşovei. La
20 august 1916, generalul Ion Dragalina a primit ordinul Armatei 1 prin care se stabilea misiunea
de luptă a Diviziei 1, care trebuia „să asigure flancul stâng şi mai ales spatele armatei şi comunicaţiile
Armatei 1” pe linia Dunării, de la localitatea Cetate până la Orşova. În acest scop la 21 august 1916
este ocupată insula Ada Kaleh, iar la 22 august este eliberată Orşova.
După o perioadă de relativă acalmie, la 18 septembrie 1916, trupele austro-ungare trec la
ofensivă reuşind să ocupe jumătate din oraşul Orşova, dar în final, după lupte grele, sunt respinse.
Contraofensiva Diviziei 1 Infanterie a dus, în final, la consolidarea dispozitivului defensiv al divizei în
zona Orşova şi valea inferioară a râului Cerna.
La 10 octombrie 1916, Armata a 9-a a generalului Erich von Falkenhayn a declanşat o ofensivă
generală pe frontul Armatei 1 române. În condiţiile în care se prefigura pericolul ca inamicul să
străpungă apărarea românească din Valea Jiului, generalul Ion Dragalina, care se remarcase prin
calităţile sale de comandant militar, este numit, la 11 octombrie 1916, la conducerea Armatei 1,
înlocuindu-l pe generalul Ioan Culcer. Acesta fusese demis de la conducerea armatei, deoarece având
în vedere disproporţia dintre forţele austro-germane şi cele române, propusese retragerea din Oltenia
şi constituirea unei linii de apărare puternice pe malul de răsărit al Oltului.
Numirea generalului Ion Dragalina în fruntea Armatei 1 a dus la creşterea moralului trupelor.
Constantin Kiriţescu scria: „Noul comandant al Armatei 1 era unul din cei mai valoroşi ofiţeri ai
armatei noastre. […] Blând şi prietenos cu soldaţii, ca un frate mai mare al lor, el era pătruns până în
cel mai înalt grad de simţul datoriei. Divizia de la Cerna, pe care o comandase până în acest moment,
devenise un corp de elită prin încrederea pe care ştiuse comandantul să o inspire soldaţilor. Era omul
indicat să facă faţă primejdiei. Şi a făcut-o cu preţul vieţii sale”.
În Ordinul de Zi nr. 35 din 11 octombrie 1916, noul comandant al Armatei 1 le cerea ostaşilor
săi, de la general la soldat, „apărarea cu viaţa a sfântului pământ strămoşesc, a ogorului şi a cinstei
numelui de român.”
După consultarea cu ofiţerii din statul-major al Armatei 1, generalul Ion Dragalina a ajuns la
concluzia că, deşi trupele române erau copleşite de superioritatea numerică şi tehnică a inamicului,
trebuiau menţinute cu orice preţ aliniamentele de apărare din Valea Jiului, deoarece o confruntare
militară în câmp deschis cu un inamic mult superior din punct de vedere al efectivelor şi dotării ar fi
dus la o înfrângere aproape sigură a armatei române.
Totodată, generalul Ion Dragalina a conceput o contraofensivă a Armatei 1, care trebuia
declanşată în data de 14 octombrie. Pentru a cunoaşte cât mai exact situaţia de pe câmpul de luptă,
dar şi pentru a întări moralul militarilor români angrenaţi în încleştări crâncene cu inamicul, la
12 octombrie 1916, generalul Ion Dragalina s-a deplasat de la Craiova, unde se afla comandamentul
Armatei 1, la Horezu, la Comandamentul Grupului „Jiu”. Acest eşalon era constituit în principal din
unităţile Diviziei 11 Infanterie, care, în cadrul ofensivei proiectate, aveau misiunea de a ataca frontal
trupele inamice, concomitent cu atacurile pe ambele flancuri ale altor unităţi ale Armatei 1. De aici,
generalul Dragalina a mers la Bumbeşti şi la mânăstirea Lainici, în prima linie a frontului. Pe traseu
s-a oprit deseori pentru a sta de vorbă cu soldaţii şi ofiţerii, pentru a da indicaţii asupra modului
de acţiune a trupelor pentru oprirea înaintării inamicului, precum şi a măsurilor necesare pentru
pregătirea contraofensivei.
53
Pe când se afla la Lainici şi discuta cu comandantul sectorului despre măsurile necesare pentru
păstrarea aliniamentului atins, generalul a fost informat că inamicul a interceptat comunicaţiile de la
sud de localitate, pe care le ţinea sub foc de pe înălţimi. Se profila riscul de a fi luat prizonier. Pentru a
evita această dezonoare a decis să rişte şi a pornit spre Bumbeşti cu automobilul. Pe drum, aproximativ
la jumătatea drumului dintre Lainici şi Bumbeşti, apropiindu-se de punctul interceptat de inamic,
generalul Ion Dragalina a ordonat şoferului să mărească viteza. Unul dintre însoţitori, colonelul Toma
Dumitrescu i-a propus să facă schimb de locuri pentru a fi mai ferit de turul inamicului, dar generalul
l-a refuzat, spunând: „îmi păstrez locul de onoare şi în pericol”.
În timp ce maşina gonea prin ploaia de gloanţe, generalul Ion Dragalina a fost rănit la umăr şi la
braţul drept, ceilalţi militari din maşină scăpând nevătămaţi. Grav rănit, generalul a fost dus la Târgu
Jiu şi, ulterior, la spitalul militar din Craiova. Deşi aflat într-o situaţie critică, generalul i-a ordonat
şefului său de stat-major să-l ţină la curent cu situaţia de pe front. În seara zilei de 13 octombrie
1916, aflat în stare gravă, a ajuns la Bucureşti, la spitalul militar de la Palatul Regal de la Cotroceni.
Aici i s-a amputat braţul drept. Deşi grav bolnav, generalul Ion Dragalina a urmărit cu încordare
desfăşurarea luptelor din Valea Jiului. Celor care-l vizitau le spunea „mai am un braţ pe care-l pun la
dispoziţia ţării”. În timp ce se afla pe patul de suferinţă a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”
clasa a III-a „pentru repetate acte de vitejie şi destoinicie de care a dat dovadă în conducerea trupelor”
(Înaltul Decret nr. 3027 din 14 octombrie 1916).
Timp de câteva zile de la operaţie, starea de sănătate a generalului părea să se îmbunătăţească,
dar la 20 octombrie s-a declanşat septicemia. Cu toate eforturile medicilor pentru a-l salva, la
24 octombrie 1916, după patru zile de suferinţă, generalul Ion Dragalina a închis ochii pentru
totdeauna. Era, după David Praporgescu, al doilea general român căzut pe câmpul de onoare.
A fost înmormântat la 26 octombrie 1916, cu funeralii naţionale, la Cimitirul militar Bellu din
Bucureşti. În semn de omagiu, carul mortuar a fost însoţit de militari din trupele de la Cerna şi Jiu,
pe care le comandase.
În necrologul publicat în ziarul „Viitorul” în ziua înmormântării, marele istoric Nicolae Iorga
scria: „Astăzi Bucureştii văd trecând convoiul acelui care, în zvonul uşuratic de ieri al marelui oraş,
era unul din muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru binele patriei şi izbăvirea neamului.
Cu pietate fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Căci lacrimile le-am isprăvit. Dar mâine, când
Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când, departe în Caransebeş, va
flutura steagul sub care şi-a vărsat sângele, vom ridica pe locul unde el a fost dăruit neamului, statuie
de bronz întru pomenirea curatei figuri de erou care se ascunde acum vederilor noastre”.
Generalul Ion Dragalina a căzut pe câmpul de onoare pentru făurirea României Mari. El va
rămâne pentru totdeauna în memoria urmaşilor ca o figură eroică de militar care nu a ezitat să-şi
îndeplinească datoria pentru Neam şi Ţară, chiar cu preţul sacrificiului suprem.
Surse:
Nicolae Popescu, Generalul Ion Dragalina, Editura Militară, Bucureşti, 1967.
Virgil Alexandru Dragalina, Viaţa tatălui meu, generalul Ion Dragalina, Editura Militară,
Bucureşti, 2009.
54
MAIOR AVIATOR
ATHANASIE ENESCU
A thanasie Enescu s-a născut la data de

21 ianuarie 1889 la Bucureşti, fiind fiul lui
Stoica şi al Elenei.
Începând cu data de 15 octombrie 1907, atras de
cariera armelor, a urmat Şcoala Militară de Artilerie şi
Geniu, secţia artilerie, pe care a absolvit-o în anul 1909
Grade militare: sublocotenent (1 iulie 1909
prin Î.D. nr. 2107), locotenent (1 martie 1913),
căpitan (1 noiembrie 1916 prin Î.D. nr. 3064), maior
(1 septembrie 1917 prin Î.D. nr. 1330), locotenent-
colonel (1 ianuarie 1926 conform Î.D. nr. 3814/1925),
comandor de aviaţie (1 ianuarie 1932) general de
escadră aeriană la trecerea în rezervă (1937).
Atras de cariera militară, tânărul Athanasie
Enescu a susţinut examenul de admitere la Şcoala
Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu, secţia
artilerie, pe care a absolvit-o în anul 1909 cu gradul de
sublocotenent fiind repartizat, la data de 1 iulie, prin
Î.D. nr. 2107, la Regimentul 5 Artilerie.
La 3 octombrie 1911, prin Decizia Ministerială
nr. 605 din 28 septembrie, a fost admis la Şcoala Specială de Artilerie, Geniu şi Marină, secţia
artilerie, pe care a absolvit-o în anul 1913.
Atras de aviaţie, o nouă armă a cărei importanţă va fi dovedită cu prisosinţă în timpul Primului
Război Mondial, a cerut permisiunea să urmeze cursurile Şcolii de Aviaţie de la Cotroceni. Data de
1 martie 1913 a avut o însemnătate aparte în cariera militară a viitorului aviator Athanasie Enescu,
fiind admis la Şcoala de Aviaţie şi înaintat la gradul de locotenent.
La 24 iunie 1913, odată cu participarea României la cel de-al Doilea Război Balcanic,
locotenentul Athanasie Enescu a fost mobilizat. În această perioadă s-a aflat în organica Batalionului
1 Artilerie Cetate, fiind comandantul Grupului II Vrancea.
La 24 august 1913, a fost demobilizat şi ataşat Batalionului de Specialităţi, continuând însă cursurile
Şcolii de Aviaţie de la Cotroceni, unde „a învăţat pilotajul, la care a probat multă îndemânare şi curaj”.
La absolvirea acestei şcoli a primit brevet de pilot, fapt ce a reprezentat un moment de răscruce
în cariera militară a tânărului ofiţer. Acest lucru a fost posibil şi pentru că, la data de 15 septembrie
1915, prin Decizia Ministerială nr. 305, a fost ataşat la Corpul de Aviaţie începând, practic, cariera
militară în arma Aeronautică, pe care a slujit-o până la trecerea în rezervă.
La intrarea României în Primul Război Mondial, la 15 august 1916, a fost mobilizat la Grupul 1
Escadrile, în conformitate cu Î.D. nr. 2784. În cadrul acestei unităţi, la data de 1 noiembrie 1916 a
fost înaintat la gradul de căpitan, conform Î.D. nr. 3064.
55
În conformitate cu Declaraţia pe care a dat-o la data de 4 iulie 1919 la Sibiu, în plină campanie
militară în Transilvania împotriva sovietelor de la Budapesta, reiese că a rămas în organica Grupului 1
de Escadrile, comandat de căpitanul Alexandru Sturdza, din subordinea Corpului de Aviaţie comandat
de maiorul Gheorghe Rujinski, până la data de 20 septembrie 1916.
În toată această perioadă a executat misiuni de recunoaştere pe frontul de sud şi în nordul
Bulgariei, dar şi pe frontul din Transilvania.
Pe frontul de sud a informat Marele Cartier General despre marile concentrări de trupe ale
Puterilor Centrale la sud de Dunăre, dar şi despre acţiunile navelor de război austro-ungare care
navigau pe fluviu.
La data de 20 septembrie 1916, în urma unei misiuni de recunoaştere, a fost rănit şi evacuat în
spitalul militar nr. 118 din Bucureşti, de unde a ieşit restabilit la data de 16 octombrie. A rămas în
convalescenţă la domiciliu până la data de 6 noiembrie 1916, când s-a prezentat Comisiei de clasare, de la
care a primit un concediu de zece zile. În acest timp, însă, a început retragerea în Moldova, motiv pentru
care s-a pus la dispoziţia Rezervei Generale a Aviaţiei de la Iaşi comandată de căpitanul aviator Eugeniu.
Începând cu data de 1 ianuarie 1917, armata română a fost reorganizată şi cu sprijinul Misiunii
militare franceze. Din acest proces de reorganizare a făcut parte şi Aeronautica, armă nou înfiinţată,
dar deosebit de importantă în desfăşurarea războiului. În aceste condiţii, în perioada 1 ianuarie-
20 aprilie 1917, căpitanul Athanasie Enescu a fost mobilizat în organica Grupului 3 Aeronautic unde
a îndeplinit funcţia de ajutor tehnic al căpitanului Nicolae Capşa, comandantul acestuia.
Începând cu data de 20 aprilie 1917, a fost mutat la Grupul I Aeronautic, care îşi avea
comandamentul la Bacău, în funcţia de ajutor tehnic al căpitanului Alexandru Sturdza, comandantul
grupului.
Rezultatele deosebite obţinute, precum şi aprecierile favorabile primite din partea superiorilor
au dus la numirea căpitanului Athanasie Enescu, la data de 28 iunie 1917, în funcţia de comandant
al Escadrilei Farman nr. 6 (F.6) din cadrul Grupului 1 Aeronautic ataşat operativ Corpului 2 Armată
comandat de generalul de divizie Artur Văitoianu, înlocuit ulterior de generalul de brigadă Gheorghe
Văleanu.
În această calitate, a luat parte la ofensiva de la Mărăşti şi Mărăşeşti, oferind Marelui Cartier
General informaţii şi fotografii despre dispozitivul şi mişcările inamicului, dar şi corectând tragerile
artileriei. A primit, şi de această dată, cele mai bune aprecieri din partea comandanţilor direcţi, fiind
propus la înaintarea în grad la excepţional. A executat misiuni de luptă specifice în această funcţie până
la data de 4 februarie 1918, răstimp în care a fost înaintat la gradul de maior la data de 1 septembrie
1917, în conformitate cu Î.D. nr. 1330.
La data de 10 martie 1918, a fost numit ajutor al comandantului Grupului 2 Aeronautic, iar în
perioada 10 martie-15 decembrie a comandat Grupul 1 Aeronautic.
În noua funcţie de comandant al Grupului 1 Aviaţie, maiorul aviator Athanasie Enescu a
primit ordinul să deplaseze pe frontul din Basarabia mai întâi două escadrile (F.4 şi N.3 bis), apoi a
mobilizat şi personalul navigant al Escadrilei N.10. Şi-a adus o contribuţie deosebit de importantă
în misiunile acestor unităţi de aviaţie care au îndeplinit zeci de recunoaşteri, misiuni fotografice sau
bombardamente în liniile inamice. A demonstrat faptul că era un tactician de mare valoare, calitate
îmbinată cu aceea de foarte bun organizator, astfel că escadrilele care au luptat pe frontul basarabean
n-au dus lipsă de carburanţi, muniţii sau piese de schimb.
La terminarea Primului Război Mondial, maiorul Athanasie Enescu a avut diferite funcţii în
cadrul Aeronauticii. Astfel, la 15 decembrie 1918, a fost numit în funcţia de comandant al Grupului 5
Aeronautic, subordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania.
56
După realizarea României Mari, graniţele ţării au fost ameninţate de trupele bolşevice din est
şi nord-vest. La sfârşitul lunii martie 1919, regimul comunist instalat în Ungaria a refuzat să accepte
propunerile Conferinţei de Pace de la Paris şi a trecut la mobilizarea generală, ameninţând cu forţa
armată hotarele României. Marele Cartier General român a luat măsuri de întărire a capacităţii
de luptă, înfiinţând Grupul 5 Aviaţie subordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania.
La comanda acestei unităţi de aviaţie a fost numit maiorul Athanasie Enescu, zburător cu mare
experienţă de front. Cu sediul la Sibiu, Grupul avea în compunere două escadrile de recunoaştere şi
bombardament, respectiv S.2 şi S.12, precum şi o escadrilă de vânătoare, N.7. Personalul navigant al
Grupului 5 Aviaţie a executat misiuni de luptă din data de 16 aprilie 1919, continuându-le până la
începutul lunii august 1919, când trupele române au ocupat Budapesta. Unităţile de aviaţie şi-au adus
o mare contribuţie în operaţiile militare desfăşurate pe toată durata campaniei, fiind un sprijin real
trupelor terestre române. Aviatorii Grupului 5 Aviaţie au executat zeci de misiuni de recunoaştere şi
bombardament, controlând spaţiul aerian al frontului.
La 1 octombrie 1923, prin Î.D. nr. 4500, a primit comanda Flotilei de Luptă, funcţie pe care a
îndeplinit-o până la data de 1 iulie 1924 când, prin Î.D. nr. 2413, a fost numit la comanda Grupului 3
Aviaţie. La această unitate a activat până la 1 octombrie 1924, când a fost numit comandant al Şcolii
de pilotaj şi antrenament.
Începând cu data de 21 mai 1925, a urmat cursurile Şcolii de perfecţionare în aeronautică din
Anglia de unde s-a întors în ţară la data de 20 iulie, activând în continuare în funcţia de comandant
al Şcolii de pilotaj şi antrenament.
La 1 ianuarie 1926, prin Î.D. nr. 3814, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, fiind
deosebit de apreciat de către comandanţii săi direcţi. Doi ani mai târziu, la 1 octombrie 1928, a fost
mutat la Inspectoratul General al Aeronauticii, unde a îndeplinit diferite funcţii de stat-major şi
organizare a acestei arme, până la data de 1 ianuarie 1929 când a fost mutat la Direcţia Superioară a
Aeronauticii.
Un alt moment important din cariera militară a viitorului general de escadră aeriană a fost
reprezentat de mutarea în funcţia de comandant al Grupului de Aviaţie al Marinei, la 1 aprilie 1930,
prin Î.D. nr. 985. Activitatea la malul Mării Negre a continuat din 25 ianuarie 1931 când a fost numit
la comanda Flotilei de Hidroavioane, unitate unde a fost înaintat la gradul de colonel la 1 ianuarie
1932.
La 1 octombrie 1933, a fost numit comandant al Flotilei de Luptă, însă doar pentru un stagiu de
un an fiind numit, apoi, comandant al Escadrei I Aeriene, funcţie pe care a îndeplinit-o până la data
de 1 aprilie 1937, când a primit comanda Regiunii 1 Aeriană, prin Î.D. nr. 1446.
La data de 1 octombrie 1937, a fost trecut în rezervă primind şi gradul de general de escadră
aeriană, o recunoaştere a meritelor deosebite în organizarea acestei arme, dar şi ca o încununare a unei
cariere militare deosebite.
În ziua de 25 mai 1938 a încetat din viaţă în urma unui accident aviatic rămânând, însă, în
memoria aeronauticii româneşti ca unul dintre cei mai importanţi piloţi.
Încă de la începutul carierei militare, sublocotenentul Athanasie Enescu a fost apreciat de către
comandanţii săi. Astfel, în noiembrie 1910, generalul de brigadă Alexandru Averescu, comandantul
Diviziei 1 Infanterie din cadrul Corpului 1 Armată, nota: „Ofiţer în stare de formaţiune; se arată însă
prea bine. Judecată bună”.
În Foaia calificativă pe anul 1912, locotenent-colonelul Ion Vernescu, directorul Şcolii de
Artilerie, Geniu şi Marină, făcea următoarea caracterizare sublocotenentului Athanasie Enescu:
„Este sănătos, sprinten şi foarte rezistent. Poate face campania. Încalecă foarte bine. Se prepară foarte
57
bine. Inteligent, pricepe foarte bine. Cu mult bun simţ. Conduită foarte bună. Cultură generală şi
profesională foarte bună. Este foarte disciplinat. La Şcoala de tragere a artileriei pe care a urmat-o
în luna august a fost prea bine apreciat. A absolvit Şcoala specială cu media 7,26 şi a fost clasificat al
19-lea din 51 ofiţeri de artilerie. Merită a înainta”.
În timpul campaniei din Bulgaria, din vara anului 1913, a primit aprecieri deosebite din partea
şefilor ierarhici. Astfel, locotenent-colonelul Dimitrie Cardaş, comandantul Batalionului 1 Artilerie
Cetate nota următorul calificativ pe anul 1913: „Prea bine ca înfăţişare, ţinută şi prezentare. E inteligent.
Cunoaşte foarte bine regulamentele de Cetate; temperament energic, hotărât şi totuşi prudent. Acum
se află detaşat la Şcoala de Aviaţie de la Cotroceni. Pe timpul mobilizării a comandat cu toată energia
şi spiritul de ordine Grupul II Vrancea, dând dovadă de o deosebită cunoaştere a regulamentelor şi
metodelor de tragere a Cetăţii, pe care le-a aplicat la Şcoala de observatori şi ochitori a Sectorului I,
cu care a fost însărcinat. Ofiţer distins, de mare valoare şi folos armatei”.
Tot în anul 1913, locotenentul Athanasie Enescu a mai primit un calificativ laudativ din partea
locotenent-colonelului Ştefan Mihail, comandantul Batalionului de Specialităţi, care nota următoarele:
„Se prezintă bine, sănătos, poate uşor suporta o nouă campanie. Anul acesta a fost detaşat la Şcoala de
Aviaţie unde a învăţat pilotajul, la care a probat multă îndemânare şi curaj. A luat parte la campanie
la Corpul său; la întoarcere a învăţat să zboare pe aparatul german Taube. Sper că va deveni un bun
pilot, având toate calităţile cerute”.
Unul dintre cele mai importante calificative primite în timpul carierei militare a fost acordat de
locotenent-colonelul Constantin Găvănescu, comandantul Corpului de Aviaţie, care în anul 1915 nota:
„Este unul din bunii piloţi ce avem şi am convingerea că va face o foarte frumoasă figură în companie.
Faţă de modul deosebit cum îşi îndeplineşte serviciul şi faţă de calităţile ce are îl propun: 1). Înaintarea
excepţională când va veni rândul promoţiei; 2). Să fie decorat cu „Steaua României” clasa a V-a”.
Maiorul aviator Constantin Fotescu, directorul Aeronauticii, nota plin de admiraţie în Foaia
calificativă pe anul 1916: „Constituţiune robustă, cult, capabil, cu mult tact. Maiorul Enescu este un
exemplu de conştiinţă în îndeplinirea datoriei. A zburat pe front ca pilot, chiar de la începutul campaniei,
aducând reale servicii. În calitate de Comandant al Escadrilei Farman 6 a luat o parte foarte activă atât
ca Comandant, cât şi ca simplu pilot în ofensiva de la Mărăşeşti arătând mult devotament şi curaj.
Sub conducerea sa Escadrila a dat un maximum de activitate pe front prin numeroase informaţiuni,
fotografieri şi concursul artileriei. Fiind energic şi cu calităţi de Comandament i s-a dat comandă de
Grup pe care îl conduce în foarte bune condiţiuni. Este propus de Dl. Comandant al Aeronauticei la
înaintare în mod excepţional la gradul de Locotenent-Colonel”.
În Campania din anul 1917, maiorul Athanasie Enescu a primit calificative frumoase din partea
comandanţilor. Maiorul aviator Andrei Popovici, comandantul Grupului 2 Aviaţie acorda următoarea
caracterizarea în Foaia calificativă pe anul 1917: „Inteligent, cult, spirit de multă rânduială şi de mult
tact, Enescu este în aviaţia română un model viu de conştiinţă în îndeplinirea datoriei înţeleasă în
mod inteligent. Pe front în Escadrilă, din prima zi a campaniei, a zburat pe toate tipurile de avion
şi pe toate fronturile. Pilot încercat în toate greutăţile, în toate lucrurile ce se cere unui avion sub
raportul tactic, a fost întotdeauna lăudat. Comandant al Escadrilei F.6 a luat parte extrem de activ şi
ca pilot şi ca Comandant la preparaţia şi la ofensiva de la Mărăşti. A obţinut maximum de randament
de la Escadrila sa şi a fost foarte apreciat de şefi. Devotat, dispreţuind pericolele, cel dintâi la darea
exemplului, Maiorul Enescu a arătat a fi un excelent ostaş, un perfect român”.
La 23 mai 1919, generalul de divizie Traian Moşoiu, comandantul Comandamentului Trupelor
din Transilvania, adresa Marelui Cartier General un „Raport Special pentru înaintarea Maiorului
Enescu Athanasie, comandantul Grupului de Aviaţie din Transilvania, în mod excepţional la gradul
58
de Locotenent-Colonel” în care nota: „Din notele ce le-am dat Maiorului Enescu Athanasie în cursul
Campaniei reflectă că este un ofiţer capabil şi brav. În timpul cât a servit în Transilvania sub ordinele
mele s-a distins prin pricepere şi muncă neîntreruptă pentru instruirea şi organizarea unităţilor de sub
comanda sa. Având în vedere şi aprecierile favorabile ale Comandamentului Aeronautic, îl propun la
înaintare excepţional la gradul de Locotenent-Colonel”.
Aceeaşi propunere de înaintare la excepţional la gradul de locotenent-colonel a maiorului
Athanasie Enescu a fost făcută şi de colonelul Gheorghe Rujinski, director superior al Aeronauticii,
care nota următoarea caracterizare în Foaia calificativă pe anul 1923: „Foarte bun comandant de
unitate, sever şi drept în acelaşi timp, are mare ascendent moral asupra inferiorilor. Bun organizator
şi gospodar, cunoaşte bine administraţia unităţilor. Maiorul Enescu este un ofiţer superior de mare
valoare şi viitor. Îl caracterizez şi propun pentru avansare la gradul de locotenent-colonel la excepţional”.
Un an mai târziu, Principele Carol, inspector general al Aeronauticii, îi dădea maiorului Enescu
următorul calificativ: „Unul din vechii aviatori, are o bună experienţă în Comanda unităţilor de aviaţie.
Regret că unele mici incidente care nu trebuie să influenţeze asupra carierei sale au făcut ca să fiu silit
să-l mut de la Flotilă la Centrul de Pilotaj unde sunt convins că va da roadele cele mai bune prin
cunoştinţa şi experienţa sa. Atât pentru activitatea de azi, cât şi pentru cea trecută îl propun cu toată
convingerea la înaintare la alegere”.
În anul 1926, colonelul Ioan Stoicescu, comandantul Şcolii şi Centrului Aeronauticii, făcea
următoarea apreciere: „De 2 ani de când comandă Şcoala de Pilotaj şi Antrenament, locotenent-
colonelul Enescu Athanasie confirmă pe deplin elogioasele aprecieri ce i s-au făcut în trecut. După
cum s-a manifestat ca un desăvârşit Comandant de unitate tot astfel dovedeşte ca comandant al
Şcoalei că este la înălţimea chemării sale”.
În anul 1931, generalul de brigadă Constantin Lăzărescu, inspector general al Aeronauticii,
nota următoarele în Foaia calificativă: „Locotenent-colonelul Enescu a luat comanda Flotilei de
Hidroaviaţie în luna octombrie. Deşi nu pot aprecia activitatea ca şi calităţile sale de comandant,
numai după câteva zile totuşi judecând după rezultatele obţinute în diverse comande exercitate atât în
timp de pace, cât şi în timp de război, precum şi din însuşirile fizice, morale şi intelectuale pot deduce
că Flotila Hidro va fi energic comandată şi bine pregătită de război”.
Decoraţii: Medalia jubiliară „Carol I” (1907), Medalia „Avântul Ţării” (1913), „Crucea
comemorativă a războiului 1916-1918” cu baretele Ardeal, Mărăşeşti, Tg. Ocna (Î.D. nr. 1744 din
1 august 1918), Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer (Î.D. nr. 5888 din 14 octombrie 1922),
Medalia „Semnul onorific de aur pentru serviciu de 25 ani împliniţi” (Î.D. nr. 2744/1928), Ordinul
„Steaua României” în grad de ofiţer (Î.D. nr. 31472 din 15 mai 1930), Crucea „Virtutea Aeronautică”
cu însemne de război şi Crucea „Virtutea Aeronautică” cu însemne de pace.
Surse:
Arhivele Miliare Române, fond Memorii Bătrâni, Litera E, Colonei, dosar nr. 1.
Valeriu Avram, Zburătorii României Mari, Editura Alpha MDN, 2007.
59
CONTRAAMIRAL
SEBASTIAN EUSTAŢIU
S ebastian Eustaţiu s-a născut la 1 decembrie

1856 la Bucureşti, fiind fiul lui George şi al
Smarandei.
La 15 septembrie 1872, a fost admis la Şcoala
fiilor de militari, pe care a absolvit-o în anul 1875.
La 16 iulie 1875, a devenit elev al Şcolii Militare de
Ofiţeri din Bucureşti, absolvită în iunie 1877 cu gradul
de sublocotenent.
Grade militare: sublocotenent (16 iunie 1877),
maior (1 martie 1893), locotenent-colonel (1 ianuarie
1898), comandor (16 aprilie 1904), contraamiral
(7 aprilie 1909).
La 16 iunie 1877, imediat după absolvirea Şcolii
de Ofiţeri, a fost repartizat la Regimentul 4 Infanterie
cu care a participat la Războiul de Independenţă,
distingându-se în timpul luptelor de la Griviţa şi
Smârdan.
La 15 iulie 1879, a trecut în Corpul Flotilei
unde, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a îndeplinit
diferite funcţii.
Apreciat de către superiorii săi pentru rezultatele avute în serviciu, după avansarea la gradul de
locotenent, a fost trimis în Franţa pentru a urma cursurile Şcolii Navale din Brest. După absolvire, s-a
îmbarcat pe nava franceză „La Loire” cu care a făcut ocolul pământului între 1884-1885.
După revenirea în ţară a fost numit ofiţer secund pe nava-şcoală „Mircea”, începând cu 8 aprilie
1886 până la 14 octombrie, când a fost numit comandant al canonierei „Griviţa”.
La 1 mai 1888, a primit funcţia de comandant al navei-şcoală „Mircea”, pentru ca de la
10 octombrie acelaşi an să îndeplinească şi funcţia de director al Şcolii copiilor de marină de la Galaţi.
Activitatea în calitate de ofiţer de marină a fost deosebit de apreciată de către şefii săi direcţi,
motiv pentru care, la 1 februarie 1897 a fost numit şeful Serviciului de Stat Major al Marinei, iar la
1 aprilie 1898 a preluat comanda crucişătorului „Elisabeta”, fiind numit ad-interim şi la comanda
Diviziei de Mare, pe care a preluat-o efectiv la 1 aprilie 1901.
Începutul secolului al XX-lea a reprezentat un moment important în evoluţia profesională a lui
Eustaţiu Sebastian. Astfel, în iunie 1906 a fost numit preşedintele comisiei de recepţie a vedetelor
fluviale comandate în Anglia. La 15 aprilie 1907, a preluat comanda Diviziei de Dunăre, pentru ca la
1 aprilie 1909 să i se încredinţeze comanda Marinei Militare.
La 7 aprilie 1909, a fost înaintat la gradul de contraamiral şi numit preşedintele Comitetului
Consultativ al Marinei Militare şi al Consiliului de Onoare al acesteia.
60
În perioada neutralităţii armate a României, a propus şi insistat pentru luarea unor măsuri cu
privire la dotarea corespunzătoare cu armament şi la pregătirea de luptă a flotei.
În primul an de război, 1916-1917, a condus Comandamentul Marinei, cu sediul la Galaţi.
Acestuia îi erau direct subordonate Serviciul Transporturilor, Apărarea Maritimă a Sectorului Sulina,
Apărarea Podului de la Cernavoda-Feteşti, Depozitele Generale de la Galaţi, Arsenalul Marinei,
Şantierul Naval Fernic şi Corpul de Aviaţie, care au acţionat în baza ordinelor Comandamentului
Marinei.
La 15 august 1916, a emis şi difuzat către unităţile de marină Ordinul de Zi nr. 3 prin care
anunţa că „am intrat în războiul pentru Întregirea Ţării”.
La 13 decembrie 1916, a fost numit comandantul garnizoanei Galaţi. Câteva zile mai târziu
a părăsit oraşul la bordul monitorului „Ion C. Brătianu”, retrăgându-se, odată cu Flota de război, la
Chilia.
În urma schimbărilor care au fost operate în Corpul de comandă al Armatei, la 9 iunie 1917 a
fost numit director superior în cadrul Direcţiei Marinei din Ministerul de Război, funcţie pe care a
îndeplinit-o la Iaşi până la data de 31 august 1917, când a demisionat.
La 23 octombrie 1920, a mai fost mobilizat pentru o lună, fiind numit membru în Comisia de
examinare a comandorilor pentru înaintarea la gradul de contraamiral.
În anii următori şi-a continuat activitatea în folosul Marinei, fie prin scris, fie în Parlamentul
ţării, ca senator de drept, în timpul primei guvernări a generalului Alexandru Averescu. A avut
iniţiativa instituirii, din veniturile personale, a unor premii pentru orfanii marinarilor din Orfelinatul
de la Ţiglina. A desfăşurat şi o intensă activitate publicistică, numeroasele sale articole şi conferinţe
impunând respectul cuvenit acestei arme de elită a armatei române.
De-a lungul carierei a fost apreciat de şefii direcţi care, cu ocazia evaluărilor anuale, i-au acordat
aprecieri deosebite. Astfel, la 1 iulie 1883, colonelul Nicolae Demetrescu-Maican, comandantul
Flotilei, i-a făcut următoarea caracterizare elogioasă: „Constat cu multă plăcere că acest ofiţer prin
serviciul său merită notele bune de mai sus. Serveşte prea bine. Conduită prea bună”.
În octombrie 1900, contraamiralul Ioan Murgescu, inspectorul General al Marinei, îi făcea
următoarea caracterizare: „Căpitan-comandorul Eustaţiu îndeplineşte funcţia de ofiţer de stat-major
al Marinei cu mult zel şi pricepere. Se ocupă de progresele armei şi lucrează pentru dezvoltarea ei.
Scrierile ce publică în Revista maritimă îi fac onoare. Este un ofiţer distins şi merită a fi înaintat la
alegere”.
Decoraţii: Ordinul „Steaua României” clasa a V-a, Crucea „Trecerea Dunării”, Medalia
„Apărătorii Independenţei”, „Medalia comemorativă” rusă (1878-1879), Ordinul „Crucea României”
clasa a V-a şi clasa a IV-a, Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de ofiţer (1894), „Semnul
onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu” (1899), Ordinul rus „Sf. Ana” clasa a II-a (1901), Ordinul
„Steaua României” în grad de ofiţer (1902), Ordinul austriac „Coroana de Fier” clasa a II-a (1909),
Ordinul „Coroana României” în grad de comandor (1910), Ordinul sârbesc „Sf. Sava” clasa I, Ordinul
rus „Sf. Ana” clasa I (1912), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Ordinul rus „Sf. Stanislas” clasa I şi
Ordinul „Steaua României” în grad de comandor (1914).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, dosar nr. 5604.
Centrului tehnic-editorial al armatei, Bucureşti, 2010.
61
GENERAL DE BRIGADĂ
PETRE FRUNZĂ
P etre Frunză s-a născut la 29 iunie 1860 în

localitatea Nicoreşti, judeţul Tecuci, fiind
fiul lui Emanoil şi al Casandrei.
La 1 iulie 1878, a fost admis la Şcoala Militară
de Infanterie şi Cavalerie, pe care a absolvit-o la 1 iulie
locotenent (8 aprilie 1883), căpitan (5 octombrie 1888),
maior (8 aprilie 1896), locotenent-colonel (10 mai 1901),
colonel (1 noiembrie 1906) şi general de brigadă (1912).
În anul 1880, a absolvit Şcoala Militară de
Infanterie şi Cavalerie, la 1 iulie fiind repartizat, conform
Î.D. nr. 1883/1880, la Regimentul 3 Artilerie comandat
de colonelul Henrich Herkt.
La 8 aprilie 1883, tânărul ofiţer Petre Frunză a
fost mutat, în conformitate cu Î.D. nr. 832/1883, la
Regimentul 8 Artilerie aflat sub comanda colonelului
Sergiu Voinescu, în aceeaşi zi fiind înaintat la gradul de
locotenent.
Un moment important în cariera militară a
lui Petre Frunză a fost reprezentat de mutarea sa la
Regimentul 5 Artilerie, la data de 5 octombrie 1888, zi în care a fost avansat la gradul de căpitan.
Activitatea sa în acest regiment a fost efemeră, după numai unsprezece zile, la 16 octombrie, revenind
la Regimentul 8 Artilerie.
La 8 aprilie 1892, prin Î.D. nr. 1169/1892, a fost mutat la Regimentul 12 Artilerie, unitate unde
s-a pregătit pentru examenul de înaintare la gradul de maior.
Anul 1896 a reprezentat un moment de cotitură a carierei sale militare. Astfel, la 8 aprilie, prin
Î.D. nr. 1749/1896, a fost mutat la Pulberăria Dudeşti şi a fost înaintat la gradul de maior. La această
unitate anexă a Inspectoratului General de Artilerie a îndeplinit diferite funcţii doar până la data
de 1 octombrie 1896 când, prin Î.D. nr. 3771/1896, a fost mutat la Regimentul 4 Artilerie comandat de
colonelul Mihail Stroescu, unde a îndeplinit funcţia de „maior de division”.
La 1 decembrie 1899, prin Î.D. nr. 4486/1899, a revenit la Regimentul 8 Artilerie, unde a
îndeplinit funcţia de ajutor al locotenent-colonelului Iulius Boerescu, comandantul unităţii.
Un alt moment important din cariera militară a viitorului general l-a constituit anul 1901 când, la
10 mai, prin Î.D. nr. 2111/1901, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, fiind mutat la Regimentul
4 Artilerie. În această unitate a îndeplinit funcţia de ajutor al colonelului Mihail Stroescu, comandantul
regimentului, fiind apreciat atât de către acesta, cât şi de către subordonaţi.
După trei ani, la 15 aprilie 1904, prin Î.D. nr. 1966/1904, a fost mutat la Regimentul 5 Artilerie,
unde a îndeplinit funcţia de ajutor al colonelului Anton Popescu, comandantul unităţii.
62
După doar un an, la 1 aprilie 1905, prin Î.D. nr. 2041/1905, a intrat în organica Regimentului 11
Artilerie, fiind numit ajutor al colonelului Ioan Parapeanu, comandantul regimentului.
Cariera militară a viitorului general de brigadă Petre Frunză a fost influenţată de evoluţia sa din
anul 1906. Astfel, la 1 noiembrie, prin Î.D. nr. 3781/1906, a fost avansat la gradul de colonel, intrând
în rândurile corpului ofiţeresc al Regimentului 9 Infanterie, fiind numit comandant al acestei unităţi.
Cât timp s-a aflat la comanda regimentului, a fost foarte apreciat de şefii ierarhici, motiv pentru
care, la 1 aprilie 1911, prin Î.D. nr. 69/1911, a primit comanda Brigăzii 2 Artilerie cu garnizoana la
Craiova. În conformitate cu ordinea de bătaie din Anuarul Armatei pe anul 1912, această Mare Unitate
se subordona direct Diviziei 2 comandată de generalul de brigadă Petre Vasiliu-Năsturel, inclusă în
organica Corpului 1 Armată sub comanda generalului de divizie Nicolae Tătărăscu.
Din Anuarul armatei române pe anul 1915 reiese că, începând cu data de 1 aprilie 1914, generalul
de brigadă Petre Frunză a primit comanda Diviziei 5 Infanterie, aflată în componenţa Corpului 3
Armată comandat de generalul de divizie Mihail Aslan.
După intrarea României în Primul Război Mondial, în conformitate cu Directiva operativă
nr. 1 şi cu Ordinele nr. 2766 şi 2767 din 13/26 august 1916 ale Marelui Stat Major, Armata 2 română,
comandată de generalul de divizie Alexandru Averescu, având în componenţă şi Corpul 3 Armată aflat
sub comanda generalului de divizie Constantin Tănăsescu, din care făcea parte şi Divizia 5 Infanterie
comandată de generalul de brigadă Petre Frunză, a trecut la ofensivă, înfruntând Divizia 71 Infanterie
austro-ungară.
În zilele de 15-20 august/28 august-2 septembrie 1916, Divizia 5 Infanterie, susţinută de
Detaşamentul „Tabla Buţii”, a respins inamicul din pasul Tătarului şi de pe Valea Telejenel.
Din 25 august/7 septembrie 1916, Divizia 5 Infanterie a fost pusă la dispoziţia Marelui Cartier
General, urmând a fi trimisă pe frontul de sud.
Între 28 august/10 septembrie şi 5/18 septembrie 1916, pe baza ordinelor Marelui Cartier General,
documentele de arhivă, precum şi lucrările speciale consemnează faptul că Divizia 5 Infanterie a intrat în
compunerea Armatei de Dobrogea, participând la luptele din provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră,
însă fără a fi consemnat faptul că generalul de brigadă Petre Frunză se afla la comanda acestei Mari Unităţi.
De asemenea, se consemnează prezenţa Diviziei 5 Infanterie în organica „Grupului General
Hartel”, în timpul manevrei de la Flămânda, fără a se preciza persoana aflată la comanda acesteia.
De-a lungul carierei, generalul de brigadă Petre Frunză a fost notat favorabil de către comandanţii
săi direcţi. Astfel, colonelul Henrich Herkt, comandantul Regimentului 3 Artilerie, nota la 1881: „Acest
officer a continuat a se perfecţiona în timpul cât a stat la Corp”.
La 1 octombrie 1887, locotenent-colonelul adjutant Romulus Magheru, comandantul
Regimentului 8 Artilerie, făcea următoarele aprecieri asupra activităţii căpitanului Petre Frunză: „Bun
ofiţer, serios şi inteligent, îşi îndeplineşte serviciul bine şi este prea studios în dorinţa de a se ţine în
curentul cunoştinţelor armei. Admis în anul trecut pe tabloul de înaintare la alegere şi neajungându-l
încă, îl propun din nou, în acelaşi scop”.
În aceeaşi notă se încadrează, tot pentru anul 1887, „opinia inspectorului general”, respectiv a
generalului de brigadă Eraclie Arion, inspectorul general al geniului, care nota următorul calificativ:
„Ofiţer ce-i place a studia, se ocupă serios de dezvoltarea cunoştinţelor sale, serios la instrucţiunea
practică, conduce bine trupa”.
O caracterizare interesantă este făcută căpitanului Petre Frunză, în octombrie 1892, de către
locotenent-colonelul Mihail Stroescu, comandantul Regimentului 12 Artilerie, care identifica şi câteva
carenţe în activitatea profesională a acestuia: „Epoca Inspecţiei Generale. Ofiţer foarte conştiincios
în serviciu, pune foarte multă stăruinţă pentru a conduce bine comanda şi instrucţia bateriei ce i s-a
încredinţat. Cunoaşte bine regulamentele, nu are încă îndestulă uşurinţă de a pricepe repede, şi aceasta
se simte foarte mult foarte mult mai cu seamă la conducerea bateriei în divizionul înhămat. De altfel, se
ocupă mult cu cunoştinţele armei sale, având dorinţă a se prezenta anul acesta la examenul de maior”.
63
La 15 mai 1896, colonelul Mihail Stroescu, acum comandantul Regimentului 4 Artilerie, nota:
„Ofiţer superior nou, este bine în curent cu cunoştinţele speciale armei, îndeplineşte serviciul cu pricepere
şi cu mult zel”.
Imediat după susţinerea examenului pentru gradul de maior şi înaintarea la acest grad, la
28 august 1896, proaspătul ofiţer superior Petre Frunză a fost notat laudativ de către generalul de brigadă
Mihail Pastia, inspector general al artileriei, care preciza: „Ofiţer superior inteligent, posedă cunoştinţele
specifice armei. A rezolvat problema tactică de artilerie ce i-am dat cu ocazia tragerii de război. Fac
această menţiune specială, fiindcă a fost singurul ofiţer superior din brigada sa care a răspuns (bine
înţeles dintre maiori). Siguranţa şi promptitudinea cu care a răspuns dovedeşte că se ocupă nu numai
a-şi întreţine cunoştinţele sale speciale, ci să şi le dezvolte, îl dau ca exemplu camarazilor săi din brigadă”.
Un calificativ important pentru cariera militară a viitorului general de brigadă Petre Frunză a
aparţinut colonelului Constantin Fotino, comandantul Brigăzii 1 Artilerie care, la 4 octombrie 1904
nota: „Ofiţer superior care îşi îndeplineşte foarte bine funcţia de ajutor de şef de corp. Cunoştinţele sale
militare şi cele speciale armei sale le posedă îndestul. Având în vedere propunerea şefului de regiment,
mă unesc cu propunerea şefului de regiment pentru a fi decorat cu „Steaua României” clasa V-a ca o
răsplată a bunelor sale servicii”.
În octombrie 1907, în timp ce comanda Regimentul 9 Artilerie, colonelul Petre Frunză a primit
aprecieri frumoase din partea generalului de brigadă Ioan Vasiliu-Năsturel, comandant al Corpului 1
Armată, care nota: „Colonelul Frunză de când a venit în capul Regimentului 9 Artilerie a îndreptat acest
Regiment, pe care predecesorul său, colonelul Savopol, în adusese în stare de dezorganizare. Colonelul
Frunză se prezintă bine, este sănătos şi rezistent, poate suporta oboseala unei campanii. Este un oficer
cu instrucţie militară generală desvoltată, se ţine în curent cu partea technicei şi tacticii armei sale, am
avut ocaziunea a-l aprecia după o lucrare ce mi-a fost prezentată spre a ţine o conferinţă la club. Este
disciplinat, ascultă ordinele, are multă bunăvoinţă şi tact, ascultător şi supus. Este demn, drept şi cu
sentimente de familie. Conduită exemplară”.
Bunele aprecieri asupra colonelului Petre Frunză, venite din partea generalului de brigadă Ioan
Vasiliu-Năsturel, au continuat şi în anul 1911, când comandantul Diviziei 2 făcea următoarele aprecieri
favorabile: „Deşi numit ca Comandant al Brigadei 2-a de Artilerie de la 1 aprilie 1911, în realitate
Colonelul Frunză a condus serviciul acestei Brigade încă din Mai 1910. În tot acest timp, acţiunea
acestui distins ofiţer a fost binefăcătoare înrâurind mult asupra educaţiunei şi instrucţiunei militare a
Brigadei sale, atât prin cunoştinţele lui personale, cât şi prin pilda ce dă el însuşi în toate direcţiunile în
scopul unei pregătiri solide de război a Regimentelor sale. A luat parte la jocurile de război, la manevrele
de cadre, la cele de garnizoană, cum şi la manevrele de toamnă, despre care voi avea a mă ocupa mai la
vale. Îndeplineşte cu mult tact şi pricepere şi chiar cu abnegaţiune toate obligaţiunile gradului comandei
şi a serviciului de artilerie. În timpul manevrelor din septembrie 1911, Colonelul Frunză a fost încercat
pe câmp de augustul nostru Inspector General al Armatei A.S.R. Principele Ferdinand în ziua de
9 Septembrie. În ziua de 1 Septembrie a dirijat manevra de brigadă mixtă contra brigadă mixtă, ordinele
ce a dat şi criticile ce a făcut ambelor partide arată pe colonelul Frunză că posedă capacitate şi are aptitudini
militare destul de solide. Îl propun pentru înaintare excepţională la gradul de general de brigadă şi pentru
a i se conferi „Coroana României” în grad de ofiţer, având pe cea de cavaler de acum 15 ani”.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (10 mai 1897), „Semnul onorific de aur pentru
serviciu de 25 ani împliniţi” (martie 1904), Medalia jubiliară „Carol I” (10 mai 1906), Ordinul „Steaua
României” de pace în grad de cavaler (10 mai 1909).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera F, generali,
dosar nr. 14.
*** Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, 1988.
64
GENERAL DE BRIGADĂ
TRAIAN GĂISEANU
T raian Găiseanu s-a născut la 4 octombrie

1862 în plasa Vădeni, districtul Brăila, fiind
fiul lui Nicolae şi al Alecsandrinei.
La 1 septembrie 1875 a devenit elev al Şcolii
fiilor de militari din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul
1882. De la 1 iulie 1882, a devenit elev al Şcolii de
Infanterie şi Cavalerie, absolvită în anul 1884 cu gradul
de sublocotenent.
locotenent (1 noiembrie 1887), căpitan (8 aprilie 1893),
maior (10 mai 1899), locotenent-colonel (25 iunie
1906), colonel (10 mai 1910) şi general de brigadă
(1 octombrie 1914).
La 1 iulie 1884, după absolvirea Şcolii de
Infanterie şi Cavalerie, a fost repartizat, ca proaspăt
sublocotenent, la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu,
unde şi-a desfăşurat activitatea până la data de 1 iulie
1886, când a fost mutat la Regimentul 3 Artilerie.
La 1 noiembrie 1887, a fost înaintat la gradul de
locotenent, fiind mutat în aceeaşi zi la Regimentul 8
Artilerie.
După numai şapte luni petrecute în această unitate, la 4 iulie 1888 a fost mutat la Pirotehnia Armatei,
unde şi-a desfăşurat activitatea până la data de 1 iulie 1889, când a revenit la Regimentul 3 Artilerie.
Anul 1893 a fost deosebit de important pentru cariera militară a tânărului locotenent. Astfel, la
1 aprilie a intrat în organica Regimentului 11 Artilerie, fiind înaintat la gradul de căpitan la 8 aprilie.
De asemenea, la 1 noiembrie a fost declarat admis la Şcoala Superioară de Război, pe care a absolvit-o
în anul 1895, la 1 decembrie fiind numit în Marele Stat Major.
La 1 decembrie 1896, a fost mutat la Regimentul 12 Artilerie unde a îndeplinit diferite funcţii
până la data de 1 februarie 1897, când a fost transferat la Comandamentul Corpului 3 Armată.
În această Mare Unitate a ocupat diferite funcţii de stat-major până la data de 2 februarie 1899,
când a fost mutat la Regimentul 7 Infanterie. De altfel, în anul 1899 căpitanul Traian Găiseanu a
intrat în organica a patru unităţi, respectiv Regimentul 7 Artilerie, Regimentul 3 Artilerie, Regimentul
8 Artilerie şi Regimentul 11 Artilerie. Semnificativ este, însă, faptul că acest an a fost deosebit de
important în cariera militară a viitorului general de brigadă pentru că, la 10 mai 1899, a fost înaintat
la gradul de maior, în urma examenului pe care l-a susţinut cu un an înainte.
În cariera ofiţerului de artilerie Traian Găiseanu este consemnat un moment unic, prin
desemnarea sa, pe perioada 1904-1905, în calitate de observator în războiul ruso-japonez, în teatrul
de operaţii din Manciuria. Misiunea acestuia a fost aceea de a strânge informaţii despre rolul artileriei
65
într-un conflict, în special al artileriei grele, în condiţiile modificării raporturilor geostrategice la nivel
mondial, dar şi al dotării armatelor Marilor Puteri cu armament modern.
La 15 aprilie 1905, la revenirea în ţară, a fost încadrat ca şef de stat-major în cadrul Diviziei 7,
unde a îndeplinit activităţi specifice.
Meritele sale deosebite în organizarea şi coordonarea activităţilor de stat-major au fost apreciate
de către şefii săi direcţi care, la 1 aprilie 1906 au dispus mutarea acestuia la Comandamentul Corpului
3 Armată, unde a îndeplinit funcţia de subşef de stat-major. Tot în acest an, dar la 25 iunie, a fost
înaintat la gradul de locotenent-colonel.
Anul 1910 a fost, de asemenea, benefic pentru cariera militară a viitorului general. Astfel, la
1 aprilie a fost numit şeful Serviciului de stat-major din cadrul Corpului 5 Armată, pentru ca la 10 mai
să fie înaintat la gradul de colonel.
Cel de-al doilea Război Balcanic, desfăşurat în anul 1913, la care a participat şi România într-o
alianţă a statelor balcanice împotriva Bulgariei, l-a găsit pe colonelul Traian Găiseanu în funcţia
de şef al Serviciului de stat-major al Corpului 5 Armată. În această calitate, a coordonat, alături de
ceilalţi stat-majorişti ai acestei Mari Unităţi, ocuparea celor două judeţe din sudul Dobrogei, respectiv
Durustor şi Caliacra, între 28 iunie şi 8 iulie.
La 15 februarie 1914, colonelul Traian Găiseanu a fost numit comandant al Brigăzii 9 Artilerie
din cadrul Diviziei 9 Infanterie, aflată în organica Corpului 5 Armată comandat de generalul de
brigadă adjutant Gheorghe Georgescu.
Activitatea sa în calitate de comandant al Brigăzii 9 Artilerie a fost deosebit de apreciată de către
comandanţii săi, motiv pentru care, la 1 octombrie 1914 a fost înaintat la gradul de general de brigadă,
acesta fiind unul dintre momentele cele mai importante din cariera sa militară.
Cu acest grad, la 1 iunie 1915 a primit funcţia de comandant al Comandamentului Trupelor
destinate Locurilor Întărite, aşa cum reiese din „Anuarul Armatei Române pe anul 1916”.
În „Ordinea de bătae a Armatei Române la mobilizare” din 14/27 august 1916, generalul de
brigadă Traian Găiseanu îndeplinea funcţia de comandant al Diviziei 12 Infanterie.
Intrarea României în război alături de puterile Antantei l-a găsit pe generalul Traian Găiseanu
la comanda acestei Mari Unităţi. În noaptea de 14/27 august 1916, în conformitate cu Directiva
operativă nr. 1 şi Ordinul nr. 2765 din 13/26 august 1916 al Marelui Stat Major, grupurile de acoperire
ale Armatei 1 române, comandant general de divizie Ioan Culcer, Divizia 1 Infanterie, Divizia 2
Infanterie, Divizia 11 Infanterie, Divizia 12 Infanterie comandată de general de brigadă Traian
Găiseanu şi Divizia 13 Infanterie, precum şi Grupul „Olt-Lotru”, au trecut simultan la ofensivă pe
întregul front între Valea Oltului şi Dunăre.
După aproape două săptămâni de lupte înverşunate, la 24 august/6 septembrie, Divizia 12
Infanterie a fost scoasă din subordinea Armatei 1 române şi pusă la dispoziţia Marelui Cartier General.
La 25 august/7 septembrie, în urma Consiliului de război de la Periş, a fost constituită Armata
de Dobrogea, pusă sub comanda generalului rus A.M. Zaioncicovski.
În condiţiile replierii succesive pe noi aliniamente, Divizia 12 Infanterie a fost trimisă ca întărire
în teatrul de operaţii din Dobrogea, pe baza ordinelor Marelui Cartier General.
La 25 septembrie/8 octombrie, în urma încetării manevrei de la Flămânda, Corpul de Armate
Sud a fost desfiinţat, Armata de Dobrogea a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General,
în timp ce Divizia 12 Infanterie a intrat în organica Armatei 2 române.
Menţionăm că la 26 septembrie/9 octombrie 1916, Divizia 12 Infanterie se găsea în marş spre
zona de responsabilitate a Armatei 2 române, urmând să participe la bătălia din defileul Prahovei.
66
Un alt moment important la care a luat parte Divizia 12 Infanterie comandată de generalul de
brigadă Traian Găiseanu a fost reprezentat de luptele din Valea Dragoslavei, pentru apărarea oraşului
Câmpulung, care s-au desfăşurat în perioada 8/21 octombrie-29 octombrie/10 noiembrie. Divizia 22
Infanterie şi Divizia 12 Infanterie au constituit „Grupul Nămăieşti”, interzicând cucerirea oraşului de
către Divizia 12 bavareză din cadrul Armatei 9 germane.
În zilele de 18 octombrie/31 octombrie-22 octombrie/4 noiembrie 1916, efectivele „Grupului
Nămăeşti”, din care făcea parte şi Divizia 12 Infanterie comandată de generalul de brigadă Traian
Găiseanu, au reuşit să degajeze zona muntoasă pe o adâncime de 2-5 km, sancţionând eşecul încercării
inamice de a pătrunde în Câmpulung.
La 29 octombrie/10 noiembrie 1916, „Grupul von Morgen” reluat ofensiva şi timp de şase zile
a dus acţiuni neîntrerupte pentru a pătrunde spre Câmpulung. Riposta „Grupului Nămăeşti” a fost,
însă, promptă, oraşul fiind degajat prin respingerea inamicului tot mai adânc în zona muntoasă.
Reorganizarea Armatei române care a început în decembrie 1916 şi s-a încheiat, în linii mari,
în iunie 1917, a însemnat şi o modificare a structurilor de comandă în cadrul Marilor Unităţi. Astfel,
la 21 ianuarie 1917, generalul de brigadă Traian Găiseanu a fost înlocuit la comanda Diviziei 12
Infanterie de către colonelul Traian Moşoiu.
Prin „Ordinea de bătae a Armatei Române la 15 iunie 1917”, generalul de brigadă Traian
Găiseanu a primit comanda Comandamentului Teritorial al Diviziei 4 Infanterie.
Încă de la începutul carierei sale militare, ofiţerul de artilerie Traian Găiseanu a primit calificative
frumoase din partea superiorilor săi.
La 20 octombrie 1895, colonelul Nicolae Tătărescu, şeful de Stat Major al Corpului 1 Armată,
nota: „Oficer blând, ascultător, a îndeplinit bine însărcinările ce i s-au dat. Promite a deveni bun oficer
de stat-major”.
O impresie deosebit de bună a lăsat-o superiorilor săi şi în perioada în care a activat cu gradul de
maior. Astfel, la 1 iunie 1900, în „Notă dată de comandantul Regimentului „Siret” Nr. 1, la terminarea
stagiului”, locotenent-colonelul Cristache Teodorescu, comandantul Regimentului „Siret” Nr. 11,
nota: „A fost foarte util corpului şi am fost foarte mulţumit de serviciile sale, atât la front unde s-a
format bine, cât şi în diferitele însărcinări ce i-am dat a împlinit stagiul de un an fiind constant prezent
la serviciu”.
În februarie 1905, generalul de brigadă Nicolae Tătărescu, şeful Statului General al Armatei,
nota următoarele: „Foarte bine notat, şi de la 1900 până astăzi, continuu propus pentru înaintare la
alegere. Ataşarea acestui ofiţer superior pe lângă armata rusă din Manciuria fiind o nouă dovadă a
meritelor lui, în conformitate cu art. 39/903 din Regulamentul inspecţiilor militare, este propus şi
anul curent pentru înaintare la alegere”.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera G,
Locotenenţi-colonei, dosar nr. 115.
Corvin Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, Tipografia „Jockey-Club”, Bucureşti,
1914.
67
GENERAL DE BRIGADĂ
CONSTANTIN GĂVĂNESCU
C onstantin Găvănescu s-a născut la data de

28 ianuarie 1871 în oraşul Buzău, fiind fiul
lui Radu şi al Elenei.
Atras de cariera militară, la 1 septembrie 1891
a fost admis la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie, pe care
a absolvit-o în anul 1893 cu gradul de sublocotenent.
locotenent (1 februarie 1897), căpitan (10 mai 1904),
1915), colonel (1 noiembrie 1916) şi general de brigadă
În anul 1893 a absolvit Şcoala de Ofiţeri de
Infanterie cu gradul de sublocotenent şi a fost repartizat
la Regimentul 3 „Dâmboviţa” Nr. 22. La 10 aprilie
1894, după un stagiu de mai puţin de un an, a fost
mutat la Şcoala Militară de Administraţie, revenind la
regiment la data de 10 iulie 1895.
La 1 februarie 1897, a fost înaintat la gradul de
locotenent îndeplinind, în continuare, diferite funcţii
în cadrul Regimentului 3 „Dâmboviţa” Nr. 22.
Între 1 aprilie 1898 şi 1 noiembrie 1901, cu o
scurtă întrerupere, a fost ataşat la Comandamentul Regimentului 6 Infanterie. La data de 1 noiembrie
1901, a fost admis la Şcoala Superioară de Război pe care a absolvit-o la 1 noiembrie 1903, când a
revenit la Regimentul 3 „Dâmboviţa” Nr. 22.
La 4 aprilie 1904, a fost ataşat pentru stagiu la Marele Stat Major, unde a rămas până la data de
21 aprilie 1905, perioadă în care a fost înaintat la gradul de căpitan la data de 10 mai 1904.
Un moment deosebit de important în cariera militară a viitorului general de brigadă a fost
reprezentat de faptul că, în perioada 19 decembrie 1906 - 1 octombrie 1907 a fost detaşat ca ofiţer
de stat-major în armata austro-ungară, fiind deosebit de apreciat de către colonelul Joseph Werner,
comandantul Regimentului 94 Infanterie austro-ungar în care şi-a desfăşurat activitatea.
Revenit în ţară, a fost ataşat la Şcoala Militară de Infanterie, unde a rămas până la data de
21 octombrie 1908, când a reintrat în organica Regimentului 3 „Dâmboviţa” Nr. 22.
La 1 aprilie 1909, a fost numit inspector de studii în cadrul Şcolii Superioare de Război,
devenind la 1 noiembrie 1914 ajutor al comandantului Şcolii şi director de studii.
În cea mai prestigioasă şcoală militară din România şi-a desfăşurat activitatea până în anul
1917, perioadă în care a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel la data de 10 mai 1915, pentru
ca la data de 1 octombrie 1916 să fie înaintat la gradul de colonel. A urmat, apoi, o perioadă în care a
activat în Corpul Aviaţiei, moment care a marcat evoluţia carierei sale militare.
68
În perioada 1 martie 1917-1 martie 1918, a fost ataşat ca ofiţer pentru însărcinări speciale în
cadrul Casei Regale a României pe lângă A.S.R. Principele Carol.
La 1 septembrie 1917, a fost înaintat la gradul de general de brigadă, ca semn al recunoaşterii
meritelor sale de către comandanţii săi direcţi.
Un alt moment important în cariera militară a generalului de brigadă Constantin Găvănescu a
fost legat de faptul că în „Ordinea de bătae a Armatei Române” din anul 1918 îl regăsim în funcţia
de director superior al Direcţiei X Aeronautică şi comandant al Corpului Aeronautic, armă nou
înfiinţată, dar care s-a acoperit de glorie în timpul Primului Război Mondial.
În perioada 1 iunie-25 iulie 1919, a primit onorabila misiune de şef al Detaşamentului militar
sportiv care a participat la jocurile interaliate organizate la Paris la care au participat sportivi din cadrul
armatelor aliate participante la prima conflagraţie mondială.
În anul 1920 este din nou detaşat pe lângă Casa Regală a României, de data aceasta în calitate
de şef al Misiunii militare de pe lângă A.S.R. Principele Carol în timpul vizitei acestuia în Extremul
Orient şi a realizării ocolului lumii.
Apogeul carierei militare a generalului de brigadă Constantin Găvănescu a fost reprezentat de
numirea acestuia la comanda Diviziei 1 Infanterie, la data de 15 octombrie 1920. Chiar şi din această
funcţie, a continuat să primească misiuni de reprezentare a Statului Român. Astfel, în perioada
1 august-1 octombrie 1921 a fost numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei române pentru delimitarea
frontierei de stat dintre România şi Iugoslavia, pentru ca în perioada septembrie 1921-martie 1922 să
fie delegat în vederea primirii regelui Serbiei la frontiera cu ţara noastră.
Încă de la începutul carierei, tânărul sublocotenent Constantin Găvănescu a fost apreciat
favorabil de către comandanţii săi. La 15 mai 1896, colonelul Emanoil Lăzărescu, comandantul
Regimentului 3 „Dâmboviţa” Nr. 22, al cărui cap era A.S.R. Principele Leopold de Hohenzollern,
nota următorul calificativ: „Conduită bună, bun ofiţer de trupă, dar nu şi pentru alte servicii. Îi trebuie
practica regulamentelor la care pune multă bună voinţă. Poate înainta la vechime”.
În calificativul pe anul 1900, colonelul Nicolae Constantinescu, noul comandant al Regimentului
3 „Dâmboviţa” Nr. 22, nota: „Se ocupă a se instrui. În compania sa se conduce bine; ar putea însă
să dea mult, inteligenţa şi calităţile militare nelipsindu-i. Însărcinările speciale ce i s-au dat, le-a
îndeplinit bine. Bun camarad, conduită bună, ţinută regulamentară”.
Aprecieri favorabile i-au fost făcute elevului-locotenent Constantin Găvănescu şi de către
profesorii săi de la Şcoala Superioară de Război. Locotenent-colonelul Ioan Gărdescu, comandantul
şcolii, nota următorul calificativ, la 16 noiembrie 1902: „Ofiţer inteligent şi foarte apreciat. A profitat
mult de învăţămintele anului I de studii. Lucrările sale de aplicaţiuni sunt făcute cu pricepere şi
metodă. Apreciez ca deosebite cunoştinţele şi zelul acestui ofiţer. Bun camarad. Educaţie îngrijită.
Fizic agreabil. Îl propun la înaintare la alegere”.
La terminarea stagiului în Regimentul 2 Artilerie, colonelul adjutant Gheorghe Georgescu,
comandantul acestei unităţi, îi acorda căpitanului Constantin Găvănescu următorul calificativ: „S-a
pus foarte repede la curent cu cunoştinţele armei. A comandat bateria 2-a cu multă pricepere şi mult
tact. La inspecţiile periodice ce am făcut bateriei am rămas foarte mulţumit de gradul de instrucţie
al oamenilor şi educaţia lor militară. Foarte inteligent, prea bun camarad, se prezintă prea bine în
societate; simpatic, cu o deosebită atenţie şi pentru superiori şi pentru inferiori. Am credinţa că va face
carieră în statul-major. La manevrele regimentului, vederi exacte şi soluţiuni repezi”.
În anul 1906, a fost detaşat pentru stagiu în cadrul Regimentului Nr. 94 Infanterie, aflat în
organica Brigăzii 57 Infanterie din cadrul armatei austro-ungare. În cele câteva luni petrecute ca ofiţer
stagiar în armata dublei monarhii, căpitanul Constantin Găvănescu a primit calificative laudative
69
din partea comandanţilor săi direcţi, cunoscute fiind sobrietatea şi seriozitatea ofiţerilor austrieci.
Astfel, colonelul Josef Werner, comandantul Regimentului Nr. 94 Infanterie austro-ungar, acorda
următorul calificativ laudativ la adresa căpitanului Constantin Găvănescu din armata română:
„Căpitanul Găvănescu este un ofiţer eminent din toate punctele de vedere, posedă cunoştinţe militare
vaste şi solide, pe care a ştiut să le utilizeze foarte bine, în toate ocaziunile, e dotat cu o concepţiune
extraordinar de sigură şi repede, însoţită de o putere de justă judecată militară; a arătat întotdeauna
o sârguinţă perseverentă însoţită de interesul cel mai viu pentru toate ramurile de serviciu. Faptul că
ofiţerul cunoştea la început foarte puţin limba germană, nu poate fi considerat ca o piedică, deoarece
Căpitanul Găvănescu prin studiu intensiv şi prin continue exerciţii în conversaţiune, a făcut în timpul
stagiului astfel de progrese în limba germană, încât a fost în stare a da independent (fără interpret)
dispoziţiuni, făcând şi o critică clară şi lămurită asupra exerciţiilor executate. Căpitanul Găvănescu e
perfect iniţiat asupra instrucţiei în companie şi batalion şi conduce compania în toate situaţiunile, cu
precauţiuni şi dibăcie, spre cea mai deplină mulţumire. Căpitanul Găvănescu are un caracter cinstit,
e serios, cugetat, posedă maniere foarte elegante, a fost animat de cea mai vie tendinţă a întreţine o
camaraderie adevărată şi sinceră. Atitudinea şi conduita sa particulară au fost întotdeauna excelente,
câştigându-şi astfel simpatii unanime”.
În Foaia calificativă pe anul 1911, colonelul Constantin Christescu, director al Şcolii Superioare
de Război, acorda un calificativ plin de elogii la adresa maiorului Constantin Găvănescu, inspector de
studii în cadrul celei mai prestigioase instituţii de învăţământ militar din România: „De o constituţie
fizică robustă şi sănătoasă, poate face campanie. Bun şi solid călăreţ. A absolvit Şcoala Superioară
de Război cu distincţiune şi s-a afirmat ca ofiţer emerit atât în serviciul de stat major, cât şi la trupă.
Se ocupă necontenit pentru a înălţa cât mai mult nivelul instrucţiei sale, astfel că nici o chestiune
nu-i este străină. Profesor de istorie militară la Şcoala Superioară de Război şi ajutor la cursul de
tactică generală pentru care are aptitudini speciale. Foarte distins sub raportul educaţiunii militare.
Ca inspector de studii la această şcoală, îşi îndeplineşte serviciul în modul cel mai elogios. A luat parte
la toate exerciţiile şi lucrările de aplicaţie pe teren cu şcoala, precum şi la concentrările şi manevrele
din toamna aceasta, distingându-se în toate împrejurările. Ofiţer eminent sub toate raporturile, care
merită înaintare excepţională. Pentru meritele sale excepţionale îl propun la decorare cu „Steaua
României” clasa a V-a”.
În timpul Campaniei din anul 1913, de la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei, maiorul
Constantin Găvănescu a îndeplinit funcţia de şef de Stat Major al Diviziei II Rezervă, dând dovadă
de o foarte bună pregătire profesională, luând cele mai bune decizii într-un timp scurt. Astfel, în
Foaia calificativă pe anul 1913, generalul de divizie Arnold Beller, comandantul Diviziei 2 Rezervă,
făcea următoarea caracterizare maiorului Constantin Găvănescu: „Maiorul Găvănescu a îndeplinit în
timpul acestei campanii funcţiunea de şef de stat major al Diviziei II Rezervă a Armatei de operaţii.
Nu pot decât să-i aduc laude pentru modul inteligent şi priceput cu care a îndeplinit această grea
funcţiune. Am avut în el un consilier nepreţuit; de altfel, este un cunoscut şi excelent ofiţer de stat-
major, activ, rezistent şi fără preget. Un ofiţer de carieră de mare valoare. Dacă ar avea vechimea în
grad, l-aş propune a fi înaintat în mod excepţional. Îl propun a fi decorat cu „Steaua României”.
Un alt calificativ laudativ i-a fost acordat, în anul 1915, de către colonelul Ioan Popovici,
comandantul Şcolii Superioare de Război, astfel: „Aptitudini fizice desăvârşite. Poate face campania
în prea bune condiţiuni. Aptitudini militare deosebite. Educaţiune distinsă din toate punctele de
vedere. Potrivit dispoziţiunilor ministeriale, Şcoala nu mai funcţionează de la 7 noiembrie 1914.
Locotenent-colonelul Găvănescu a fost întrebuinţat de Minister în diferite comisiuni şi în special
ca profesor la Şcoala de Aviaţie, unde s-a condus cu mare laudă. La 10 Mai a.c. a fost înaintat
70
Lt. Colonel, în mod excepţional şi am convingerea că tot astfel trebuie să treacă repede la cele mai
înalte trepte ale ierarhiei. Pe 1 Septembrie a.c. a fost detaşat Comandant al Corpului de Aviaţie,
făcându-se în adevăr o prea bună achiziţie în persoana sa”.
În Primul Război Mondial, mai exact în timpul Campaniei din anul 1916, a îndeplinit funcţia
de subşef de stat-major, apoi şef de stat-major al Armatei 1, achitându-se cu destoinicie de toate
misiunile primite, aşa cum reiese şi din caracterizarea făcută de generalul de brigadă Dumitru
Strătilescu, comandantul Armatei 1 române, în Foaia calificativă pe anul 1916: „Războiul verifică
valoarea reală a puterilor intelectuale, sufleteşti şi fizice ale ostaşilor. De la 13 noiembrie-20 decembrie
1916, cât am avut comanda Armatei 1 Operaţiuni, Colonelul Găvănescu mi-a fost şef de stat-major.
În această epocă de restrişte, mereu în retragere şi sub presiunea nepregetată a duşmanului, mi-a fost
posibil să constat zilnic – zile care de multe ori erau 15 şi chiar 20 ore de muncă – cum tot uneori chiar
se puneau în evidenţă puterile acestui desăvârşit ostaş. Priceperea cunoscută şi mereu recunoscută de
toţi şefii în cursul carierei a fost pusă în serviciu de către Colonelul Găvănescu, cu cel mai evident
folos, pentru că a fost fără preget susţinută de puterea sufletească nezdruncinată şi de o sănătate de
fier. A fost decorat de curând cu „Steaua României” clasa a IV-a. Cred că i s-ar cuveni o răsplată mai
mare. A fost înaintat Colonel acum curând. Nu pot din parte-mi decât să rog pe Dumnezeu să-i
susţină mereu puterile pentru binele neamului românesc”.
Una dintre cele mai valoroase caracterizări din întreaga sa carieră i-a fost făcută generalului de
brigadă Constantin Găvănescu de către generalul de corp de armată Constantin Prezan, comandantul
Corpului 7 Armată care, în Foaia calificativă pe anul 1919 nota: „Este un general de înaltă valoare,
destinat a ajunge la cele mai înalte trepte în armată. Conduce Corpul de Aviaţie prea bine sub toate
raporturile. A propus şi s-a admis o organizare a aviaţiei armatei prea bine şi conform realelor trebuinţe
ale războiului”.
După o carieră militară strălucită, a trecut în rezervă în anul 1924, fiind un exemplu pentru toţi
ofiţerii armatei române.
Decoraţii: „Medalia jubiliară” (10 mai 1906), Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (1912),
Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a cu spade, Ordinul „Steaua României” clasa a III-a cu spade,
Ordinul francez „Legiunea de Onoare” clasa a IV-a, Ordinul rus „Sf. Vladimir” în grad de cavaler,
Ordinul sârbesc „Sf. Sava” clasa I cu Marele Colan şi Ordinul „Steaua României” în grad de Mare
Ofiţer (1922).
Surse: Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, dosar nr. 6185.
71
CĂPITAN AVIATOR
HARALAMBIE GIOSSANU
H aralambie Giossanu s-a născut la 10

februarie 1890 la Constanţa, fiind fiul
colonelului Grigore Giossanu şi al Elvirei.
La 25 septembrie 1907, a fost admis la Şcoala de
Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină, secţia artilerie, pe
care a absolvit-o în anul 1909 cu gradul de sublocotenent.
locotenent (1 octombrie 1912), căpitan (1 mai 1916),
maior (15 octombrie 1920), locotenent-colonel (1
aprilie 1926), comandor (15 aprilie 1933) şi general de
escadră aeriană (6 iunie 1938).
După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Artilerie,
Geniu şi Marină, la 1 iulie 1908 a fost repartizat la
Regimentul 12 Artilerie din Bacău, unde a activat până
la 3 octombrie 1911 când a devenit cursant al Şcolii
Speciale de Artilerie, Geniu şi Marină, secţia artilerie.
La 1 octombrie 1912, a fost avansat la gradul
de locotenent, revenind în organica Regimentului 12
Artilerie.
Anul 1913 a reprezentat unul dintre cele mai importante momente din cariera militară a viitorului
general de aviaţie. Astfel, în urma raportului făcut către şefii ierarhici, la 1 martie 1913 a fost ataşat pe
lângă Batalionul de Căi Ferate (Aviaţie). O lună mai târziu, la 1 aprilie 1913, a fost alocat la Batalionul
Specialităţi (Aviaţie), urmând cursurile Şcolii Militare de Pilotaj de la Cotroceni la sfârşitul cărora, la 13
mai, a obţinut brevetul militar de pilot nr. 23.
La 15 septembrie 1915, s-a împlinit unul dintre visele din tinereţe ale viitorului general de
aviaţie, fiind ataşat Corpului de Aviaţie, unde a şi fost mobilizat la 15 august 1916.
După înfrângerea Serbiei în primăvara anului 1916, Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi
Bulgaria au manifestat o agresiune vădită împotriva ţării noastre. Pentru a verifica informaţia după
care Bulgaria ar fi masat numeroase trupe la graniţa românească, la cererea Ministerului de Război,
Guvernul României a aprobat executarea unei recunoaşteri aeriene în nordul Bulgariei, până la Varna.
Plecat în dimineaţa zilei de 28/2 martie 1916, echipajul format din locotenentul pilot Haralambie
Giossanu şi locotenentul observator Sergiu Nenişor a survolat sectorul Turnu Măgurele-Vidin-Gura
Timocului. Rezultatele misiunii la care au participat trei echipaje, au fost deosebite. S-au identificat
aerodromuri germane în localităţile: Rusciuk, Razgrad, Şumla, Drama şi Iampol. Echipajul Giossanu-
Nenişor a survolat portul Varna şi a observat o escadrilă germană de hidroavioane.
În cadrul acestei noi structuri a armatei române, la 1 mai 1916 a fost înaintat la gradul
de căpitan.
72
În timpul Primului Război Mondial, căpitanul aviator Haralambie Giossanu a executat, în ziua
de 16/29 septembrie 1916, primele recunoaşteri pe Valea Oituzului.
Bombardamentele repetate asupra Bucureştiului şi sudului ţării au determinat o ripostă a
Corpului de Aviaţie român, care în ziua de 4/17 octombrie 1916 a organizat un raid asupra nordului
Bulgariei. În „Jurnalul de front” al Grupului 3 Aviaţie se regăseşte următoarea informaţie cu privire
la această misiune: „Azi 4(17) octombrie 1916, ora 9.30 au plecat de la centrul de aviaţiune Pipera
un număr de 7 avioane cu însărcinările de mai jos. Un aparat Maurice Farman 130 CP pilotat de
locotenentul Giossanu având ca pasager un fotograf, a zburat pe direcţia Bucureşti – Şiştov - Ostrovul
Persina – Belene - Bucureşti şi care raportează că a lansat bombele asupra depozitului de muniţiuni
de la Şiştov şi a luat clişee fotografice cu monitorul şi şlepurile ce se aflau pe braţul Dunării (la) sud de
Ostrovul Persina şi la est de Belene; trupe inamice nu au observat în această direcţie…”.
Necesităţile frontului au determinat transferarea, în ziua de 12/25 noiembrie 1916, a personalului
navigant al Escadrilei F.4, dotată cu două avioane de recunoaştere şi bombardament uşor F.40, pe
aerodromul de la Tecuci. În perioada 20 noiembrie/3 decembrie-6/19 decembrie 1916, a executat
recunoaşteri aeriene împreună cu sublocotenentul observator francez Houllon în zona Focşani-
Râmnicu Sărat-Ianca-Făurei pentru a stabili linia reală a frontului. În acest sens, „Registrul de
zboruri” al Escadrilei F.4 menţionează pe larg misiunile aeriene executate de comandantul Giossanu:
„1 ianuarie 1917. Între orele 11.30-13.30, căpitanul Giossanu Haralambie şi locotenentul (observator)
Lataste a survolat sectorul:Valea Putnei-Valea Zîbalei-Năruja. Inamicul se fixase în teren construind
fortificaţiuni şi tranşee… 31 decembrie 1916/13 ianuarie 1917. Căpitanul Giossanu zboară împreună
cu locotenentul (observator) Lucy o oră şi 35 minute la 1400 m la înălţime, pentru o recunoaştere pe
Valea Putnei şi Zăbalei, observând mari concentrări de trupe inamice: două batalioane şi un regiment
de infanterie care se îndreptau spre est. 1/14 ianuarie 1917. Căpitanul Giossanu zboară 2 ore şi
15 minute la 2000 m înălţime, pentru o recunoaştere în regiunea Focşani-Valea Putnei şi Zăbalei.
Observator locotenent Lataste. Reperează tunuri antiaeriene la Focşani. 9/22 ianuarie 1917. Căpitanul
Giossanu zboară 2 ore şi 10 minute la 3000 m înălţime, pentru o recunoaştere fotografică pe frontul
Siretului, între Buzău şi Râmnicu Sărat. Observator locotenent Lataste. S-au luat 36 de clişee”.
Plecat în ziua de 29 ianuarie/11 februarie 1917 împreună cu locotenentul observator francez
Thauvin pentru fotografierea sectorului de front cuprins între localităţile Făurei-Balta Raţei, Farman-
ul 40 nr. 2440 a fost bombardat de artileria A.A germană instalată lângă Pădurea Măgura. Avionul,
deşi a primit 11 lovituri de schije în planuri şi carlingă, a survolat sectorul timp de o oră şi 40 de
minute la 2500 m înălţime, echipajul dând dovadă de măiestrie aeriană în pilotarea aparatului.
Personalul navigant al Escadrilei F.4 a îndeplinit misiuni la ordinul Marelui Cartier General
român şi pentru Corpul 30 Armată rus (subordonat Armatei a 4-a ruse). Comandantul Haralambie
Giossanu, prin tactul şi inteligenţa sa, a ajuns să convingă comandamentele trupelor ruseşti de foloasele
reale pe care le aducea aviaţia în ceea ce priveşte pregătirea ofensivei armatei româno-ruse din vara
anului 1917. A reuşit să-i determine pe comandanţii ruşi să nu mai execute nici o tragere de artilerie
fără reglarea tirului de către observatorii aerieni români şi francezi ai escadrilei.
Întrucât personalul navigant al Escadrilei F.4 executa zilnic misiuni în liniile inamice şi nu exista
în acel moment posibilitatea protecţiei avioanelor de vânătoare (fiind puţini piloţi de vânătoare),
începând cu 3/16 mai 1917 căpitanul aviator Haralambie Giossanu a început antrenamentul pe
avionul de vânătoare Nieuport tip 21 nr. 1923 pentru a-şi proteja personalul navigant din subordine.
A fost singurul comandant al unei escadrile de recunoaştere şi bombardament din armata română
care a învăţat fără instructor tehnica pilotajului unui Nieuport pentru a-şi apăra subordonaţii de
atacul avioanelor inamice, în timpul executării misiunilor de recunoaştere sau de bombardament.
73
În acest sens, „Registrul de zboruri” al Escadrei F4 menţionează următoarele: „26 mai/7 iunie 1917.
Căpitanul Giossanu zboară 50 de minute pe un avion Nieuport la 1200 m înălţime, pentru protecţia
unui Farman (40) care execută o reglare de tragere…Atacat de un avion inamic, l-a alungat cu rafale
de mitralieră…”.
Activitatea deosebită desfăşurată în primăvara şi vara anului 1917 de personalul navigant al
Escadrilei F.4 a fost apreciată în mod deosebit de generalul rus Gavrilov care, în două ordine de zi
pe Corpul 30 Armată, a apreciat modul exemplar în care căpitanul aviator Haralambie Giossanu
a colaborat cu trupele ruseşti. Escadrila F.4 a avut la un moment dat cea mai frumoasă colecţie de
avioane ciuruite de schijele şi gloanţele inamice, datorită zborurilor efectuate la 300-400 m de sol în
liniile inamice.
Începând cu iulie 1917, personalul navigant al Escadrilei F.4 şi-a intensificat activitatea
executând zilnic misiuni în liniile germane. În ziua de 28 iunie/11 iulie 1917 a participat în fruntea
escadrilei la un bombardament executat asupra poziţiilor inamice de la Mărăşeşti, pilotând avionul
Nieuport tip 11 nr. 1339. În ziua de 13/26 iulie, aviatorii şi observatorii acestei unităţi au îndeplinit
douăzeci de misiuni de luptă executând cinci misiuni de bombardament asupra trupelor inamice aflate
pe Valea Caşinului, lansându-se cincizeci şi două de bombe (624 kg de explozibil). În timpul misiunii,
căpitanul Giossanu, pilotând Nieuportul de vânătoare, s-a luptat cu un avion german pe care l-a
alungat. În această zi a executat patru misiuni de luptă.
La data 1 august 1917, Escadrila F.4 a fost ataşată Corpului 8 Armată rus comandat de generalul
Elceaninov. Comandantul rus nota într-un raport că succesul trupelor ruseşti din subordine în timpul
marilor bătălii din iulie-august 1917 s-a datorat numai ştirilor zilnice aduse de aviatorii români şi care
au fost extrem de precise.
Personalul navigant a executat zboruri şi pentru Armata 1 română, continuând seria misiunilor
de bombardament asupra poziţiilor inamice. Escadrila F.4, comandată de căpitanul aviator Haralambie
Giossanu, a fost unitatea de aviaţie cu cele mai multe misiuni de luptă din Grupul 2 Aeronautic
Tecuci, executând zilnic minimum trei bombardamente asupra trupelor inamice. Între 25 iulie/
7 august-30 iulie/12 august 1917, au fost efectuate zilnic câte cinci bombardamente asupra trupelor
Puterilor Centrale aflate în sectorul Mărăşeşti.
Meritele deosebite ale căpitanului aviator Haralambie Giossanu au fost apreciate în mod deosebit
de către comandanţii săi direcţi, motiv pentru care, la 1 septembrie 1917, căpitanul Haralambie
Giossanu a fost avansat la gradul de maior, fiind numit la 12 septembrie ajutorul tactic al Grupului 2
Aeronautic, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1918.
La 9 februarie 1918, a fost mobilizat la Grupul 3 Aviaţie, unitate pe care a comandat-o
începând cu data de 15 noiembrie acelaşi an. La 1 iulie 1918, prin Î. D. nr. 1010, a fost demobilizat
respectându-se, în felul acesta, prevederile Păcii de la Bucureşti semnată la 7 mai 1918 între România
şi Puterile Centrale.
Înfrângerile Centralilor din toamna anului 1918 au făcut ca guvernul României să decreteze
mobilizarea generală la 28 octombrie/10 noiembrie 1918. În aceste condiţii, căpitanul aviator
Haralambie Giossanu a fost mobilizat tot la Grupul 3 Aeronautic, rămânând în organica acestuia
până la data de 15 octombrie 1920, când a fost mutat la Direcţia Aeronautică din cadrul Ministerului
de Război, fiind înaintat la gradul de maior.
Pregătirea sa deosebită, precum şi calităţile de pilot au fost verificate cu ocazia capturării, în
septembrie 1919, a unui avion gigant german cu cinci motoare de către trupele române. Bombardierul
D.R.L-70 zbura de la Breslau spre Kiev şi, din cauza unei defecţiuni tehnice, a aterizat forţat în
Basarabia, fiind capturat de trupele noastre. Personalul navigant al avionului Siemens Staaken R.XIV
74
cu înmatricularea D.R.L-70 era format din şapte persoane, din care şase erau germani. Comandantul
aeronavei, căpitanul aviator Hans Wolf von Harah a cerut o sumă mare de bani (20.000 lei aur) pentru
a-i învăţa pe specialiştii români modul de funcţionare şi exploatare a acestui avion gigant, care avea
autonomie de zbor de 10 ore. Autorităţile militare române au refuzat această ofertă şi au trimis la faţa
locului o echipă formată din specialişti condusă de locotenentul aviator mecanic Petre Macavei, pilot
principal, maiorul aviator Haralambie Giossanu, pilot secund, locotenentul observator Cezar Adam
Ştiubei şi cinci mecanici civili şi militari. Echipa condusă de locotenentul Petre Macavei a reparat
avionul şi, la 19 octombrie 1919, s-a îmbarcat la bord, decolând spre Bucureşti. La reuşita acestui
zbor fără precedent a contribuit şi maiorul aviator Haralambie Giossanu, în calitate de pilot secund.
După numai câteva zile, la 1 noiembrie, a fost mutat la Grupul 3 Aviaţie, pentru ca la 1 iunie
1921 să apară în organica Inspectoratului General al Aeronauticii.
Bun pedagog, apreciat ca atare de superiorii săi, la 1 aprilie 1923 a devenit instructor în cadrul
Centrului de Instrucţie al Aeronauticii funcţie pe care, din păcate, a îndeplinit-o doar până la data de
1 octombrie 1923, când a fost mutat la Grupul 2 Aviaţie.
La 1 aprilie 1926, după un stagiu de pregătire în Franţa, a fost înaintat la gradul de locotenent-
colonel, fiind numit în cadrul Şcolii Pregătitoare a Aeronauticii.
La 15 aprilie 1933, a fost înaintat la gradul de comandor de aviaţie, activând în cadrul Şcolii de
Ofiţeri de Aviaţie „Carol al II-lea”.
În perioada 1934-1936 a fost trimis în Franţa şi a urmat Şcoala Superioară de Război îndeplinind,
pentru o scurtă perioadă de timp, o misiune de informare în Elveţia. Revenit în ţară, a urmat cursul
de comandament, fiind avansat la 6 iunie 1938 la gradul de general de escadră aeriană. În mai 1940, a
fost pus la dispoziţia Ministerului Aerului şi Marinei de regele Carol al II-lea, iar în anul 1942 a fost
trecut în rezervă. Nu a luat parte la războiul pe Frontul de est, nu a ocupat nicio funcţie politică sau
de stat după pensionare.
De-a lungul carierei a primit aprecieri deosebit de laudative din partea comandanţilor săi.
Astfel, în Foaia calificativă pe anul 1909, colonelul Constantin Burghele, comandantul Regimentului
12 Artilerie, nota: „Se prezintă bine. Ţinuta îngrijită, simpatic, sănătos, poate face campanie. Îi place
călăria. Pare a fi inteligent, judecată şi bun simţ. Concepţie, iniţiativă, energie. Temperament lent.
Pune bunăvoinţă la lucru. Înzestrat cu bune aptitudini pentru serviciul militar. Este disciplinat. Are
simţul datoriei. Pare a fi bun camarad. Arată bunăvoinţă la serviciu. Este activ”.
În Foaia calificativă pe anul 1914, locotenent-colonelul Gheorghe Stambulescu, comandantul
Batalionului de Specialităţi, nota următoarele: „Sănătos. Rezistent. Poate face campanie. Înţelegere şi
judecată potrivită. Are bune aptitudini militare. Disciplinat. Trebuie să dea toată atenţia în relaţiunile
sale cu inferiorii. Face serviciul la Şcoala de Aviaţie Cotroceni unde a devenit un bun pilot”.
Cuvinte de laudă a avut şi maiorul aviator Andrei Popovici, comandantul Grupului 2 Aviaţie
care, în Foaia calificativă pe anul 1917, acorda următorul calificativ: „Foarte sănătos, foarte rezistent,
a suportat cu uşurinţă toate greutăţile campaniei şi le va suporta şi pe cele ulterioare. Foarte inteligent,
cult sub toate raporturile, caută veşnic a adăuga la cultura sa. Pilot înnăscut în tot felul de însărcinări
care de care mai grele în recunoaşteri şi lupte, în tot felul de aparate, pe orice vreme, pe toate fronturile:
Dobrogea, Bulgaria, Transilvania. A format o mulţime de elevi încă din timp de pace şi toţi s-au
distins în această campanie prin activitatea lor aeriană. Dar dacă ca profesor şi ca pilot, Maiorul
Giossanu este o figură, ca şef de escadrilă a fost neîntrecut, energic, cu perfectă concepţie tactică,
hotărât, şi-a condus unitatea în aşa mod încât activitatea Escadrilei F.4 a întrecut cu mult toată
activitatea altor escadrile. În timpul bătăliei de la Mărăşeşti, piloţii săi au făcut minuni de vitejie.
M.S. Regele mi-a cerut a-l prezenta şi s-a decorat imediat. A lucrat apoi cu Corpul 8 Rus şi a obţinut
75
succese pe care celelalte escadrile ruseşti ataşate Corpului 8 Rus nu au fost în stare a le obţine. A fost
sufletul Escadrilei sale şi lui personal trebuie să i se atribuie reputaţia ce F.4 îşi făcuse”.
Un alt calificativ excepţional i-a fost acordat de colonelul Gheorghe Rujinski, director superior
al Aeronauticii care, în Foaia calificativă pe anul 1919 nota: „Cunosc pe maiorul Giossanu din anul
1915. Sănătos şi foarte rezistent, a suportat campania în cele mai bune condiţiuni. Cultură generală
distinsă, iar cea militară şi profesională specială Aeronauticii la înălţimea cerinţelor moderne. Este
unul din ofiţerii superiori de mare valoare ai Aeronauticii. În tot timpul campaniei a fost cu unitatea
sa mai întâi escadrilă apoi grup pe front, unde în calitate de comandant a arătat multă capacitate,
mult tact şi pricepere în conducerea unităţii sale şi în îndeplinirea misiunilor operative. Pilot foarte
bun şi încercat, prin exemplul său a antrenat la zbor întotdeauna pe subalternii săi, în ultimul timp
s-a remarcat în această direcţiune a pilotajului împreună cu Lt. Macavei. Fără să cunoască manevra
avionului german D.L.R. 70 cu 5 motoare de la Hotin la Bucureşti. Prea bun comandant. Se propune
la înaintare pentru gradul de Lt. Colonel în mod excepţional”.
În perioada interbelică, căpitan-comandorul, din 1933 comandorul Haralambie Giossanu a
fost încadrat ca instructor la Şcolilor Pregătitoare şi Centrului de Instrucţie al Aeronauticii, fiind foarte
apreciat de şefii săi, aşa cum reiese şi din Foaia calificativă pe anul 1932 în care comandorul aviator
Constantin Beroniade, comandantul Şcolii Pregătitoare şi Speciale a Aeronauticii a făcut următoarea
notare: „Căpitan-comandor Giossanu Haralambie a continuat şi în acest an, la comanda Şcoalelor
Pregătitoare şi Speciale ale Aeronauticii, dovedind aceeaşi autoritate, tact şi competenţă ca şi în anii
trecuţi. De şapte ani de când exercită această funcţiune, a lucrat necontenit la dezvoltarea, dotarea
şi perfecţionarea Şcoalelor, căpătând o valoroasă experienţă care îi dau dreptul să poată asigura o
funcţionare excelentă a acestei unităţi. El însuşi zboară, menţinându-şi antrenamentul, fiind exemplu
pentru subalternii săi. Merită a înainta la alegere”.
Decoraţii: Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia Comemorativă 1916-1919; Medalia
Aeronautică clasa a III-a, Medalia „Semnul onorific de aur pentru serviciu de 25 ani”, Medalia
„Semnul onorific de aur pentru serviciu de 40 ani”; Ordinul „Steaua României” cu spade în grad
de cavaler, Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade şi cruce de aur, Ordinul rusesc „Sf. Stanislas”
clasa a III-a cu spade (1917), Ordinul rusesc „Sf. Ana” clasa a III-a cu spade (1917), Ordinul rusesc
„Sf. Stanislas” clasa a II-a cu spade (1917), Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer, Ordinul
„Steaua României” în grad de ofiţer, Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, Ordinul
„Steaua României” în grad de cavaler, Medalia „Pentru Merit” în grad de cavaler, Ordinul „Virtutea
Aeronautică” în grad de cavaler, Ordinul polonez „Polonia Restituta” şi Ordinul francez „Legiunea de
Onoare franceză” în grad de ofiţer.
Surse:
76

EREMIA GRIGORESCU
G eneralul Eremia Grigorescu s-a născut la

28 noiembrie 1863 în localitatea Târgu Bujor,
actualmente în judeţul Galaţi. A studiat la Şcoala militară
de infanterie şi cavalerie (1882-1884), Şcoala specială
de artilerie şi geniu (1884-1886); Şcoala de aplicaţie de
artilerie şi geniu din Franţa (1887-1889). În perioada în
care a studiat în Franţa la Şcoala de aplicaţie de artilerie
şi geniu, a frecventat şi cursurile Facultăţii de matematică
de la Sorbona, efectuând şi un stagiu de perfecţionare
în arma artileriei şi în probleme de administraţie militară
pe lângă Ministrul de Război Francez.
locotenent (1 noiembrie 1887), căpitan (30 august
1892), maior (24 aprilie 1899), locotenent-colonel (1
octombrie 1906), colonel ( 1 iulie 1910), general de
brigadă (28 noiembrie 1915), general de divizie (1917),
general de corp de armată (1918).
Între anii 1896–1899 a îndeplinit funcţia de
subdirector al Pulberăriei Dudeşti, iar în perioada
1899–1903 a fost la comanda acesteia. În această
perioadă a avut o contribuţie de prim ordin la organizarea
procesului de fabricaţie, executând personal experienţele de laborator pentru analiza pulberilor. A
efectuat numeroase deplasări în străinătate cu misiunea de a recepţiona materialele necesare Pulberăriei
Dudeşti.
În anul 1906 a fost numit director al Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină. În această funcţie a
depus eforturi pentru modernizarea învăţământului militar, organizând cursuri pentru specializarea
ofiţerilor de infanterie în domeniul problemelor tehnice ale armamentului din dotare. Cursurile
teoretice erau urmate de exerciţii şi trageri reale, pentru a permite ofiţerilor să cunoască îndeaproape
problemele pe care aveau să le întâmpine pe un eventual câmp de luptă şi să se familiarizeze cu ele.
A devenit comandant al Brigăzii 3 Artilerie în anul 1911, iar ulterior a fost numit în funcţia
de director al Direcţiei Personalului din cadrul Ministerului de Război. În această calitate, în timpul
Campaniei din 1913 din Bulgaria, a inspectat unităţile militare, spitalele şi lazaretele unde erau
internaţi militarii bolnavi de holeră, remarcându-se prin curajul, abnegaţia şi hotărârea dovedite în
fiecare împrejurare.
La 1 noiembrie 1915 a fost numit comandant al Diviziei 14 Infanterie, care era dislocată la
frontiera de nord a României. În răstimpul petrecut la comanda acestei mari unităţi a acordat o mare
atenţie pregătirii militarilor din subordine în vederea iminentei intrări a României în război.
77
În august 1916 a preluat comanda Diviziei 15 Infanterie, în fruntea căreia a participat, în

septembrie 1916, la luptele duse de armata română în sudul Dobrogei pentru oprirea ofensivei
trupelor germano-bulgare. La 24 septembrie 1916, Divizia 15 Infanterie a fost transferată pe frontul
din Defileul Oituz. Aici a fost constituit Grupul „Oituz”, format din Divizia 15 Infanterie şi Divizia
2 cavalerie.
În luptele de la Oituz din toamna anului 1916, trupele conduse de generalul Eremia Grigorescu
au reuşit să respingă puternica ofensivă lansată de trupele germane şi austro-ungare. Pentru dârzenia
dovedită în timpul acestei bătălii, desfăşurate sub deviza devenită celebră „Pe aici nu se trece!”, Divizia
15 Infanterie a căpătat supranumele de „Divizia de Fier”. În decembrie 1916, militarii din Divizia 15
Infanterie a făcut din nou dovada vitejiei şi spiritului de sacrificiu în timpul Bătăliei de la Caşin.
La începutul anului 1917, generalul Eremia Grigorescu a fost numit la comanda Corpului 4
Armată, în această calitate luând parte la procesul de reorganizare al armatei române. La 16 iunie
1917 a preluat conducerea Corpului 6 armată, în fruntea căreia a participat la prima fază a Bătăliei de
la Mărăşeşti. Un martor al acestor zile de foc relata că generalul Eremia Grigorescu „conducea lupta
fără răgaz clipă de clipă. Cu atenţia mereu trează urmărea bătălia de pe faleza Siretului. Nimic nu-l
clintea, cu toate că locul unde se găsea era în bătaia tunurilor şi chiar a mitralierelor duşmane. De aici,
el urmărea tot ce se petrecea şi răspundea acţiunilor inamicului prin măsuri prompte şi eficace. Ostaşii
ştiau că el este acolo. Atitudinea sa ne-a impresionat profund pe toţi. Încă de atunci am început
să capăt convingerea – care cu trecerea anilor s-a întărit, că una din marile calităţi ale generalului
Grigorescu era capacitatea de a înţelege rolul hotărâtor pe care îl joacă în luptă starea de spirit, dârzenia
luptătorilor, pe care el i-a apreciat, i-a iubit, i-a însufleţit întotdeauna. Nu rareori ordinele de luptă
pe care le dădea Eremia Grigorescu conţineau, pe lângă dispoziţiile privitoare la misiuni, şi modul
lor de ducere la îndeplinire, şi pasaje care se adresau de-a dreptul sufletului soldaţilor. El folosea acest
procedeu ca un mijloc de a comunica cu ostaşii, de a le împărtăşi sentimentele, de a-i îmbărbăta”.
La 30 iulie 1917, într-un moment extrem de critic al Bătăliei de la Mărăşeşti, generalul Eremia
Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1. Făcând dovada unor excepţionale calităţi militare,
generalul Eremia Grigorescu a reuşit să oprească ofensiva trupelor inamice, înscriindu-se astfel în
galeria marilor conducători de oşti din istoria românilor.
Victoriile obţinute pe câmpul de luptă de generalul Eremia Grigorescu i-au adus recunoştinţa
întregii naţiuni române. Prin Înaltul Decret nr. 3055 din 27 octombrie 1917 a fost decorat cu Ordinul
„Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru dispoziţiile judicioase date în executarea ordinelor de operaţiune
contra unui inamic mult superior numeric, insuflând prin energia şi curajul său personal încrederea
în victorie”. Câteva luni mai târziu, la 12 februarie 1918, prin Înaltul Decret Regal nr. 227 a primit
Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a „pentru vitejia cu care a reuşit să stăvilească ofensiva germană
de la Mărăşeşti în vara anului 1917, luând comanda armatei în condiţiuni foarte grele”.
La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu a fost numit ministru de
Război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, guvern care avea misiunea de a pregăti
reintrarea Românie în război, pentru a continua lupta pentru realizarea idealului naţional.
Ca ministru de Război, funcţie exercitată până la 28 noiembrie 1918, generalul Eremia
Grigorescu a avut de îndeplinit sarcini importante care au constat în pregătirea mobilizării armatei
române, încadrarea şi dotarea unităţilor şi marilor unităţi mobilizate cu armamentul şi echipamentul
necesar.
În ziua de 21 iulie 1919, generalul Eremia Grigorescu a încetat din viaţă, după o scurtă suferinţă.
Dispariţia eroului de la Oituz şi Mărăşeşti a fost deplânsă de întreaga suflare românească.
78
Marele istoric Nicolae Iorga scria la 22 iulie 1919: „Generalul care coboară în mormânt după ce
aşa frumos l-a luminat o aşa curată glorie, a însemnat pentru poporul nostru reazămul mult încercat
pe care nimic nu l-a putut zdrobi. Generalul Eremia Grigorescu a contribuit esenţial la victoria de la
Mărăşeşti prin acea însuşire fericită între cele fericite care e siguranţa de sine, încrederea absolută în
succes, farmecul ce aceste calităţi de voinţă îl exercită asupra tuturor celor care stau sub ordinele unui
asemenea om, sugestionaţi de cuvântul, de gestul, dar, mai ales, de neclintita lui hotărâre”.
Trupul neînsufleţit al generalului Eremia Grigorescu a fost înhumat iniţial într-un cavou din
cimitirul oraşului Mărăşeşti. După construirea mausoleului, rămăşiţele pământeşti ale generalului
Eremia Grigorescu au fost strămutate sarcofagul, aflat şi astăzi în partea centrală a mausoleului,
înconjurat de criptele unde se odihnesc osemintele ostaşilor alături de care a scris o pagină de epopee
în istoria neamului românesc.

Surse:
Mircea Agapie, Constantin Ucrain, Personalităţi ale artileriei române, Bucureşti, Editura
Militară, 1993.
Neculai Moghior, Didi Miler Credinţă şi glorie. General Eremia Grigorescu. Mărturii documentare,
ediţia a II-a, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006.
Bucureşti, 2012.
79

CONSTANTIN IANCOVESCU
Generalul Constantin Iancovescu a văzut lumina

zilei la 11 mai 1862 în localitatea Horezu din judeţul
Vâlcea.
După absolvirea a şase clase liceale, la vârsta
de 18 ani, s-a înrolat, la 5 noiembrie 1880, ca soldat
voluntar, în cadrul Regimentului 2 Infanterie. A intrat
în corpul ofiţerilor la 5 noiembrie 1884, când a primit
gradul de sublocotenent şi repartizat tot în cadrul
Regimentului 2 Infanterie.
Grade militare: soldat (5 noiembrie 1880),
caporal (5 mai 1881), sergent (5 noiembrie 1881),
sublocotenent (1 noiembrie 1882); locotenent (31
august 1889); căpitan (10 mai 1894), maior (10 mai
1903), locotenent-colonel (10 mai 1908), colonel (1
aprilie 1911), general de brigadă (28 noiembrie 1915),
general de divizie (1 aprilie 1917), general de corp de
armată (24 ianuarie 1918).
La 30 august 1889 a fost transferat la
Regimentul 31 Dorobanţi. Comandantul regimentului,
locotenent-colonelul Ignat, nota în foaia calificativă:
„Este un ofiţer inteligent, cu cunoştinţe şi calităţi
militare folositoare armatei şi cu viitor”. În perioada 1889-1891 a fost profesor la Şcoala fiilor de
militari din Craiova.
La 10 mai 1891 a fost mutat la Regimentul 2 Infanterie Vâlcea, unde a rămas o scurtă perioadă,
deoarece, la 30 august acelaşi an, a fost numit profesor la Şcoala de subofiţeri de la Mânăstirea Bistriţa.
Comandantul şcolii, maiorul Capitanovici, îl caracteriza: „un foarte bun ofiţer, corect, muncitor,
inteligent, se achită foarte conştiincios de orice îndatorire, se ocupă a se instrui; a adus foarte bune
servicii şcolii”, iar în notarea din anul următor sublinia că „este o şansă pentru şcoală a avea aşa ofiţer,
unde trebuie ţinut cât de mult în acest serviciu”. Generalul Ştefan Fălcoianu, șeful Marelui Stat Major
era de acord cu aprecierile comandantului şcolii, dar remarca la locotenentul Iancovescu faptul că
„exteriorul [este] mai puţin favorabil ca fondul”.
În anul 1895 a devenit elev al Şcolii Superioare de Război, pe care a absolvit-o în anul 1897,
fiind clasificat al şaselea din 19 ofiţeri.
A fost numit profesor la Şcoala de ofiţeri, la 16 octombrie 1897. De aici a fost detaşat, în anul
1898, pentru stagiu, la Marele Stat Major, unde a fost ajutor al şefului Biroului 3 Operaţiuni militare
din cadrul Secţiei I.
La 1 octombrie 1899 a fost detaşat la Regimentul 2 Roşiori, pentru efectuarea stagiului într-o
altă armă decât cea de bază, stagiu necesar carierei de ofiţer de stat-major.
80
La 1 iulie 1900 a fost transferat la comandamentul Diviziei 5 Infanterie, ca şef al Biroului 1

Mobilizare.
La 1 iunie 1901 a fost mutat ca ofiţer de stat-major la comandamentul Diviziei 6 Infanterie.
Într-o notare din 1 octombrie 1901, comandantul diviziei, generalul de brigadă Achil Comăneanu îl
caracteriza într-un mod astfel: „Are calităţile ofiţerului de stat-major, ascultător şi căutând a pătrunde
ordinele ce i se dă, căutând a executa cu inteligenţă şi dându-şi seama de momentul când ordinul
trebuie a fi executat, prinzând limpede situaţia care se prezintă când se comunică ordinul privitor.
Este în măsură de a lua orice răspundere, fiind şi un consilier util şi de considerat. Pacient [în sensul
de calm, imperturbabil], de un umor egal, prevenient, condescendent, de o conduită ireproşabilă, de
o judecată sănătoasă şi principii bine stabilite. Are amorul şi respectul familiei şi se prezintă perfect în
toate împrejurările. Cu regret mă despart de acest ofiţer, am însă în vedere cariera sa”.
În noiembrie 1901 a fost mutat la Marele Stat Major, la Secţia I condusă de colonelul Alexandru
Averescu. După un an de zile, în noiembrie 1902, activitatea lui a fost apreciată astfel de viitorul
mareşal: „Ofiţer cu calităţi preţioase. Activ, conştiincios, ordonat şi foarte serios. Concepe cu multă
uşurinţă, lucrează cu spor.[…] În călătoria de stat-major din anul acesta a fost întrebuinţat la biroul
operaţiunilor. Am fost pe deplin mulţumit cu serviciile sale, atât în birou, cât şi pe teren. M-a secondat
în mod inteligent şi cu mult simţ practic în călătoria de stat-major a Şcolii Superioare de Război, unde
este profesor-ajutor la cursul de stat-major”.
La 22 aprilie 1903 a fost transferat la Regimentul 2 Infanterie Vâlcea. Deşi a activat mai puţin de
un an la această unitate, la plecare, comandantul regimentului, colonelul Cantea, îşi exprima regretul
pentru „mutarea din corp a acestui valoros ofiţer superior”.
La 1 mai 1904 a devenit comandant de batalion în cadrul Regimentul IV Ilfov nr. 21. În această
calitate a pregătit cu succes inspecţia făcută de regele Carol I, prilej cu care a fost avansat, la 10 mai
1904, la gradul de maior.
La 29 mai 1904, a fost transferat la Marele Stat Major, Secţia I, în funcţia de şef al Biroului 2
Organizare-Mobilizare.
La 1 aprilie 1908 a fost detaşat la statul-major al Corpului 3 Armată.
Între 1 aprilie şi 1 octombrie 1909 s-a aflat la conducerea Secţiei I a Marelui Stat Major, secţie
cu atribuţii în domeniile organizării, mobilizării şi instrucţiei.
La 1 octombrie 1909 a fost încadrat la Regimentul „Radu Negru” nr. 28 pentru efectuarea
stagiului „la trupă”. Comandantul Corpului 2 Armată, principele-moştenitor Ferdinand al României
îl aprecia astfel: „Dacă regimentul (28 infanterie n.a.) este în stare mulţumitoare, cea mai mare parte
a meritului revine locotenent-colonelului Iancovescu”.
La 10 mai 1910 a fost numit comandant al Batalionului 6 Vânători, funcţie pe care a deţinut-o
doar câteva luni, la 16 octombrie 1910 revenind la conducerea Secţiei I a Marelui Stat Major.
În perioada 23 octombrie-10 decembrie 1911 a fost la comanda Regimentului I „Dâmboviţa”
nr. 22, pentru a-şi completa stagiul legal de comandă „la trupă”, după care a revenit la Marele Stat
Major, tot la conducerea Secţiei I.
La 1 aprilie 1913 i s-a încredinţat comanda Regimentului „Mihai Viteazul” nr. 6.
La 1 noiembrie 1913 a fost numit comandant al Şcolii Superioare de Război, perioadă în care
elaborează lucrarea „Conferinţe asupra serviciului de stat-major (Serviciile auxiliare)”, publicată la
Bucureşti, în anul 1914.
La 11 aprilie 1914 a fost transferat la Ministerul de Război – Direcţia 7 Intendenţă.
După intrarea României în Primul Război Mondial a fost numit, la 28 septembrie 1916, şef
al Marelui Stat Major – Partea Sedentară, structură a armatei române care avea rolul de a coordona
81
măsurile privind completarea efectivelor şi aprovizionarea cu arme, muniţii şi echipament a unităţilor

aflate pe front.
La 9 noiembrie 1916 a fost numit comandantul Grupului Apărării Dunării. Dispus între Turnu
Măgurele şi Olteniţa, Grupul Apărării Dunării a fost format iniţial din Divizia 2 Cavalerie şi Divizia
18 Infanterie, aceasta din urmă compusă în majoritate din batalioane de miliţieni, cu o slabă valoare
combativă. Din această cauză, Grupul Apărării Dunării nu a putut împiedica trecerea Dunării de către
trupele bulgaro-germano-otomane la Zimnicea, la 10 noiembrie 1916.
În cadrul Bătăliei de pe Neajlov-Argeş (16-20 noiembrie 1916), Grupul Apărării Dunării (şi
cu Divizia 21 Infanterie) avea misiunea de a rezista atacurilor Grupului „Kosch” care înainta dinspre
Alexandria spre Bucureşti, în timp ce un grup de manevră (format din Diviziile 2/15, 9/19, şi 2
Cavalerie) trebuia să învăluie flancul stâng al inamicului. Iniţial bătălia a avut un curs favorabil pentru
trupele române, dar după capturarea planului de operaţii român, Grupul de manevră s-a trezit atacat
din spate de forţe din Armata 9 Germană (Grupul „Kühne”) care atacau dinspre nord-vest.
Astfel, diviziile componente ale Grupului de manevră au fost nevoite să se retragă în grabă,
antrenând şi forţele Grupului Apărării Dunării. Generalul Prezan, şeful Marelui Cartier General,
sublinia că generalul Iancovescu a dovedit în luptele de la Călugăreni „o deosebită iniţiativă de curaj şi
energie când în persoană a oprit un batalion care fugea, a luat măsuri energice executând câţiva dintre
fugari, ceea ce a avut un efect imediat de restabilire a disciplinei şi întoarcerea batalionului la luptă,
luptând cu multă bravură”.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1403 din 1 decembrie 1916 a fost decorat cu Ordinul „Mihai
Viteazul” clasa a III-a „pentru vitejia cu care a condus trupele grupului de apărare a Dunării în timpul
luptelor puternice de la Călugăreni din noiembrie 1916, precum şi pentru priceperea de care a dat
dovadă înlesnind operaţiunile militare ale armatei de Argeş”.
La 19 decembrie, a fost numit comandant al Corpului 3 Armată. Despre activitatea sa, generalul
Constantin Prezan nota: „În perioada de reorganizare s-a ocupat cu o deosebită competenţă şi putere
de muncă de instrucţia trupei şi a ofiţerilor, aducând corpul de armată cel dintâi în stare de a intra în
luptă şi care s-a dovedit cu prisosinţă în luptele ce au avut loc la Mărăşeşti. Acest corp de armată era
destinat în prima linie să ia parte la ofensiva ce era proiectată la Nămoloasa, dar care a fost amânată
din cauză de forţă majoră”.
La 20 iulie 1917 a fost numit ministru de Război, funcţie deţinută şi în timpul guvernului
condus de Alexandru Averescu (29 ianuarie-5 martie 1918). În timpul ministeriatului său au fost
adoptate mai multe acte legislative privind drepturile urmaşilor celor căzuţi pe front sau ale militarilor
care deveniseră infirmi pe timpul şi din cauza războiului.
În guvernarea Averescu, generalul Constantin Iancovescu a fost coleg de cabinet cu Constantin
Argetoianu, participând împreună la Consiliul de Coroană din 19 februarie 1918, în care principele-
moştenitor Carol, montat de regina Maria, a avut o intervenţie intempestivă, dar cam neinspirată,
contra încheierii Păcii cu Puterile Centrale. Argetoianu îl descrie astfel pe generalul Iancovescu în
memoriile sale: „Un vlăjgan de bărbat simpatic de prin munţii Argeşului [de fapt din Vâlcea], de pe
la Şuici, şi care mai avea cum zice francezul, «le cœur sur la main». Nu mesteca cuvintele şi spunea pe
şleau ce gândea, cu vocea lui de bas: «Auzişi, dom’le, familionul, vrea numaidecât să se bată, el, care
n-a văzut frontul decât prin binoclu! Ptiu, mamă, al dracului familion!» Şi de atunci înainte – căci
manifestaţiile celor din jurul reginei s-au ţinut lanţ, odată împotriva păcii, altă dată împotriva plecării
Misiunii franceze prin Basarabia, şi în fiecare zi împotriva lui Averescu – de câte ori ne parvenea
ştirea unui act de ostilitate pornit de sus, auzeam pe Iancovescu mormăind: «Familionul! Familionul!
82
Nu se astâmpără familionul! Să nu le dai la cap dom’le?»” Ce reprezenta „familionul” pentru general,

ne explică tot causticul memorialist: „Pentru Iancovescu fiecare dintre membrii familiei regale – şi
prinţul Carol, şi regina, şi principesa Elisabeta – erau pe rând «familionul». Probabil că sensul acestui
caraghios epitet nu-l fixase nici Iancovescu exact şi-l întrebuinţa în toate şi pentru toate”.
După demisia guvernului Alexandru Averescu, generalul Constantin Iancovescu a îndeplinit
funcţia de inspector administrativ al zonei interioare. Prin Înaltul Decret nr. 631 din 17 martie 1918,
regele Ferdinand a primit demisia din armată a generalului Constantin Iancovescu, care, începând cu
data de 1 aprilie 1918, trecea în rezerva de cadre a armatei.
La 7 noiembrie 1921 a fost pus la dispoziţia Ministerului de Război, iar în anul 1933 a fost
trecut din oficiu în poziţia de retragere.
Generalul Constantin Iancovescu a avut şi o îndelungată carieră didactică. A fost profesor
la Şcoala de fii de militari din Craiova (1889-1891), Şcoala de subofiţeri de la Mânăstirea Bistriţa
(1891-1895), Şcoala de ofiţeri (1897-1899) şi la Şcoala Superioară de Război (profesor asociat în anii
1901-1903 şi profesor titular în perioada 1904-1912).
Constantin Iancovescu, soldatul ajuns general de corp de armată şi ministru de Război, a încetat
din viaţă la venerabila vârstă de 83 de ani.
Decoraţii: Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, Ordinul „Steaua României”, Ordinul
„Coroana României”, Medalia jubiliară „Carol I” din 1906, Semnul onorific de aur pentru serviciul
militar de 25 de ani împliniţi. În anul 1917 statul francez l-a decorat cu Legiunea de Onoare.
Surse:
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Volumul al IV-lea,
Partea a V-a (1917-1918), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
*** Miniştrii Apărării Naţionale. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2011.
83
LOCOTENENT-COLONEL
IOAN IARCA
I oan Iarca s-a născut la data de 21 aprilie

1885 în localitatea Râmnicu-Sărat, fiind fiul
lui Niculae şi al Mariei.
Pasionat de cariera armelor, la 1 septembrie 1903
a devenit elev al Şcolii de Artilerie şi Geniu, pe care a
absolvit-o în anul 1905 cu gradul de sublocotenent.
locotenent (10 mai 1909), căpitan (1 octombrie 1913),
1919), colonel (31 martie 1924) şi general de brigadă
(16 octombrie 1935).
La 1 septembrie 1903, a devenit elev al Şcolii de
Artilerie şi Geniu, fiind încă de acum apreciat de către
superiorii săi. Astfel, la 1 iulie 1904, a fost înaintat la
gradul de sergent, ca răsplată pentru conduita exemplară
şi rezultatele deosebite obţinute. În anul 1905, a
absolvit această şcoală cu gradul de sublocotenent,
la 1 iulie fiind repartizat în rândul cadrelor ofiţereşti
ale Regiunii Întărite Focşani-Nămoloasa-Galaţi, în
conformitate cu Î.D. nr. 3606.
La scurt timp, mai exact la 1 august, a fost detaşat
la Batalionul Geniu de Cetate, conform Ordinului
Ministerului de Război nr. 6639/1905, unde a îndeplinit stagiul până la data de 28 noiembrie 1905,
când a fost mutat la Regimentul 2 Geniu, aşa cum reiese din Î.D. nr. 4885/1905.
Menţionăm faptul că la începutul secolului al XX-lea, Regimentul 2 Geniu, cu Cartierul
General în garnizoana Focşani, comandat în anul 1905 de către colonelul Vasile Polizu, executa
lucrări de amenajare genistică a Regiunii întărite Focşani-Nămoloasa-Galaţi, în conformitate cu
planurile elaborate încă din anul 1888.
În perioada 10 octombrie 1906-1 iulie 1908, a urmat cursurile Şcolii Speciale de Artilerie şi
Geniu, de unde a fost repartizat la Batalionul 3 Pionieri. Şi-a făcut stagiul în această unitate până la
data de 1 aprilie 1909, când a fost mutat la Batalionul 2 Pionieri.
Apreciat de comandanţi, la data de 10 mai 1909 a fost înaintat la gradul de locotenent, începând
o frumoasă ascensiune în cariera militară.
În acelaşi an, la 1 iulie, a fost detaşat, pentru stagiu, la Ministerul de Război, rămânând aici
până la data de 10 octombrie 1910, când a revenit la Batalionul 2 Pionieri, mai exact la Compania 2
Telegrafie. În conformitate cu Î.D. nr. 1537, la 24 aprilie 1911 a fost mutat la Compania Specială din
cadrul Batalionului Căi Ferate unde a îndeplinit funcţii specifice acestei specialităţi. La 1 aprilie 1913,
a intrat în organica Batalionului de Specialitate. Apreciat de superiori, la 1 octombrie 1913, conform
Î.D. nr. 5863/1913, a fost înaintat la gradul de căpitan.
84
În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, a participat la acţiunile armatei române în teatrul
de operaţii de pe teritoriul Bulgariei în calitate de comandant al Secţiei telegrafiei fără fir (TFF) din
cadrul Corpului 2 Armată, primind aprecieri deosebite din partea comandanţilor săi.
De remarcat este faptul că Batalionul de Specialităţi a fost înfiinţat în anul 1913, a primit
drapelul unităţii la 10 mai acelaşi an şi aparţinea Inspectoratului General al Geniului.
La sfârşitul anului 1913, în cadrul Batalionului de Specialităţi s-a înfiinţat Compania de
Aerostaţie la comanda căreia a fost numit căpitanul Ioan Iarca.
La 15 august 1916, a fost mobilizat în conformitate cu Î.D. nr. 2784/1916, Batalionul de Spe-
cialităţi executând misiuni specifice la ordinele Marelui Cartier General. Începând cu această dată,
Serviciul Aerostaţie a mobilizat, în cele mai bune condiţii, patru secţii de baloane şi o uzină transpor-
tabilă de hidrogen.
Imediat după intrarea României în Primul Război Mondial, baloanele Secţiei Aerostaţie, dislo-
cate pe lângă diferite Mari Unităţi, atât pe frontul din Transilvania, cât şi în Dobrogea, au executat
misiuni de recunoaştere a aliniamentelor inamice, dar şi de reglare a tirului artileriei române. În aceste
ocazii, aerostierii români au dat dovadă nu numai de profesionalism, ci şi de curaj şi spirit de sacrificiu
prin temeritatea acţiunilor întreprinse.
În perioada 15 octombrie-24 noiembrie 1916, i s-a încredinţat comanda părţii sedentare a ba-
talionului revenind, însă, în scurt timp, la comanda Serviciului Aerostaţie.
La sfârşitul anului 1916 şi începutul anului 1917, armata română a început procesul de
reorganizare, având şi sprijinul Misiunii militare franceze în România. În aceste condiţii, conştient
de importanţa aviaţiei pe câmpul de luptă, Marele Cartier General a început reorganizarea acestei
noi arme, urmare fiind apariţia Comandamentului Aeronauticii care, la rândul său, avea în organică
Serviciul Aviaţiei cu Fotografia Aeriană şi Serviciul Aerostaţiei cu Meteorologia.
În contextul acestei noi organizări, la 1 ianuarie 1917, prin Ordinul Marelui Cartier General
nr. 4471/1917, căpitanul Ioan Iarca a fost mobilizat în cadrul Corpului (Serviciului) de Aerostaţie,
în calitate de comandant, alături de maiorul Laudet, din cadrul Misiunii militare franceze, acest fapt
reprezentând unul dintre cele mai importante momente din cariera militară a viitorului general de
brigadă. În cadrul acestui Serviciu, la 1 aprilie 1917, prin Î.D. nr. 485/1917, a fost înaintat la gradul
de maior. Mai mult, în „Ordinea de bătae a Armatei române” pe anul 1917, începând cu data de
10 iunie îl regăsim pe proaspătul maior Iarca în funcţia de şef al Serviciului de Aerostaţie, în
conformitate cu Ordinul de Zi nr. 70/1917.
În această nouă funcţie, sub comanda maiorului Iarca au fost refăcute toate unităţile de aerostaţie,
respectiv cinci companii şi două uzine de hidrogen, având în subordine peste o mie cinci sute de
oameni. La 15 iunie 1917, a devenit şef al Serviciului Aerostaţiei cu Meteorologia din cadrul Marelui
Cartier General, luând parte pe frontul din Moldova la pregătirea ofensivei de la Siret.
La sfârşitul verii anului 1917, a completat programul de reorganizare al Aerostaţiei, în organica
acesteia intrând, în această perioadă, zece companii şi trei uzine de hidrogen.
La 7 mai 1918, în conformitate cu Ordinul de Zi nr. 711/1918, a primit comanda Corpului de
Aerostaţie. În iunie 1918, în urma semnării Păcii de la Bucureşti dintre România şi Puterile Centrale,
a fost demobilizat, fiind remobilizat la data de 28 octombrie acelaşi an, conform Î.D. nr. 3179/1918,
tot în funcţia de comandant al Corpului de Aerostaţie.
În urma calificativelor excepţionale primite din partea comandanţilor săi, la data de 1 aprilie 1919
a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel, încununând o perioadă plină de împliniri profesionale
din timpul Primului Război Mondial. Plin de zel şi de dăruire, dând dovadă de un deosebit spirit de
85
organizare, locotenent-colonelul Ioan Iarca a continuat să fie apreciat de către şefii săi, fapt ce a dus
la înaintarea sa la gradul de colonel la data de 31 martie 1924.
În anul 1924, sub îndrumarea sa directă, a fost construit primul balon captiv din România,
foarte apreciat nu numai de către specialiştii români, ci şi de către cei străini.
În perioada 12 mai-12 iulie 1926 a fost trimis la un stagiu de pregătire în Franţa, unde a urmărit
îndeaproape pregătirea trupelor de aerostaţie şi diferite metode de instrucţie.
Revenit în ţară, a prezentat o dare de seamă laborios redactată, concepând şi noile regulamente
ale aerostaţiei.
Anul 1930 a reprezentat încă un moment de cotitură în cariera militară a viitorului general de
brigadă. Astfel, la 1 aprilie 1930, prin Î.D. nr. 980/1930, a fost numit Director al Aeronauticii din
cadrul Inspectoratului General al Armatei, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 1 aprilie 1932
când, prin Î.D. nr. 850/1932, a fost numit director al Direcţiei Geniului din cadrul Inspectoratului
General al Geniului.
La 15 iulie 1934, prin Î.D. nr. 2600, beneficiind de aprecierile unanime ale şefilor săi direcţi,
colonelul Ioan Iarca a fost numit la comanda Brigăzii de Pionieri, revenind la arma şi specialitatea în
care a fost brevetat la începutul carierei sale militare.
Această numire a fost de bun augur deoarece, la 16 octombrie 1935, în conformitate cu Î.D.
nr. 2287, a fost înaintat la gradul de general de brigadă atingând, astfel, apogeul unei strălucite
cariere militare.
La 1 noiembrie 1937, a fost numit inspector general al Inspectoratului General al Geniului,
fiind apreciat, unanim, nu numai de către şefii săi direcţi, ci şi de subalterni care au găsit în generalul
Ioan Iarca un camarad şi un profesor desăvârşit.
Trei ani mai târziu, la 17 octombrie 1940, după o carieră plină de împliniri, prin Decretul
nr. 3536/1940, publicat în Ordinul de Zi nr. 468/1940, „s-a aprobat demisia din cadrele active ale
armatei, repartizându-se ca ofiţer de rezervă la M.St.M. din Inspectoratul General al Geniului”.
Încă de la începutul carierei, tânărul sublocotenent Ioan Iarca a reuşit să-i impresioneze pe
comandanţii săi direcţi, motiv pentru care aceştia au avut numai cuvinte de laudă la adresa sa.
În caracterizarea făcută în octombrie 1906, colonelul Vasile Polizu, comandantul Regimentului
2 Geniu, acorda următorul calificativ: „Timpul cât a fost în Regimentul 2 Geniu a servit mai întâi
într-o companie de săpători şi apoi la Pontonieri. S-a achitat de serviciile ce a avut în mod cu totul
mulţumitor. Este om serios, muncitor, inteligent şi cu caracter. Promite a deveni un prea bun ofiţer”.
Buna sa pregătire profesională nu a fost recunoscută numai de comandanţii unităţilor unde a
servit, ci şi de şefii ierarhici din eşaloanele superioare. Astfel, în calificativul acordat în octombrie
1909, colonelul Artur Văitoianu, director al Direcţiei IV Geniu din cadrul Statului Major General al
Armatei, nota următorul calificativ: „Înaintat de curând, este însărcinat cu lucrările de adjutantură ale
Inspectoratului Geniului, unde s-a condus cu discreţia şi priceperea necesară acestui serviciu. Serios.
Conştiincios. Conduită foarte bună”.
Campania din anul 1913, de la sud de Dunăre, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, a
reprezentat un moment important în cariera căpitanului Ioan Iarca. Participarea sa directă pe teatrul
de operaţii în calitate de comandant al Secţiei TFF a însemnat acumularea unei experienţe care îl va
ajuta foarte mult în timpul Primului Război Mondial, în condiţiile în care, spre sfârşitul anului, a
primit comanda Companiei de Aerostaţie.
Tocmai de aceea, calificativul dat de locotenent-colonelul Ştefan Mihail, comandantul
Batalionului de Specialităţi, este semnificativă pentru profesionalismul dovedit de căpitanul Iarca: „Se
prezintă foarte bine, poate suporta cu uşurinţă o nouă campanie. Capabil, cu cunoştinţe militare şi
86
speciale întinse. Are bune aptitudini militare. Educaţia militară bună. Îndeplineşte serviciul cu mult
zel. A fost însărcinat în timpul campaniei ca comandant al unei secţiuni de telegrafie fără fir, unde s-a
achitat în mod mulţumitor de serviciul său. Ca ofiţer subaltern în compania de specialităţi a probat că
cunoaşte foarte bine părţile technice şi a fost de un preţios concurs pentru formarea gradelor inferioare.
A fost înaintat la gradul de căpitan la rândul anuarului. A fost numit comandant al Companiei de
aerostaţie, unde voi avea ocaziunea de a-l aprecia şi caracteriza pentru viitor”.
Despre capacitatea de a comanda Compania de Aerostaţie în cele mai bune condiţii a făcut referire
şi locotenent-colonelul Gheorghe Stambulescu, noul comandant al Batalionului de Specialităţi care, în
Foaia matricolă pe anul 1914, nota: „Căpitanul Iarca Ioan… comandă compania de aerostaţie. Această
companie am găsit-o totdeauna bine la toate inspecţiile. Formează grade inferioare foarte bine”.
Activitatea căpitanului Ioan Iarca, înaintat la gradul de maior la data de 1 aprilie 1917, în timpul
Primului Război Mondial, când s-a aflat la comanda Serviciului de Aerostaţie, a fost elogios apreciată
de toţi comandanţii săi direcţi care au văzut în acesta nu numai un foarte bun camarad, ci şi un
profesionist desăvârşit de numele căruia s-a legat reorganizarea acestui serviciu deosebit de important
atât pentru armata română, cât şi pentru ducerea unui război pe viitor.
Astfel, în Foaia calificativă pe anul 1916-1917, colonelul Ştefan Botez, comandantul Batalionului
de Specialităţi, nota: „Activitatea căpitanului Iarca Ioan, de la 15 August 1916 la 1 Ianuarie 1917, a
fost următoarea: 1). A mobilizat în foarte bune condiţiuni, 4 secţii de baloane şi 1 uzină transportabilă
de hidrogen. 2). A instruit în bune condiţiuni alte 4 secţii de baloane, formate din oameni vărsaţi
de la alte corpuri, cu un efectiv de 16 ofiţeri şi circa 800 oameni. A îndeplinit în acelaşi timp şi
funcţia de ajutor al comandantului, până la 15 Octombrie 1916, când i-am încredinţat comanda părţei
sedentare a Batalionului, care s-a evacuat la Iaşi. 3). De la 24 Noembrie 1916 până la 1 Ianuarie 1917,
a comandat un detaşament de aerostaţie, format din secţiile de baloane în formaţie, cu efectiv de
16 ofiţeri şi 700 oameni, constituit pe 3 companii. Cu acest detaşament a executat lucrări de fortificaţie
în judeţul Buzău, pe Călmăţuiu, pe un front de 16 km şi în judeţul Putna. Pe ziua de 1 Ianuarie a fost
chemat pentru reorganizarea aerostaţiei sub conducerea maiorului francez Laudet. Din activitatea
ofiţerului rezultă calităţile sale: energie, priceput, cu cultura technică dezvoltată, ordonat şi disciplinat.
Merită a înainta în mod excepţional”.
Aceleaşi aprecieri elogioase le-a avut şi generalul de brigadă Alexandru Lupescu, subşef al
Marelui Cartier General care, pentru perioada 1916-1917, a acordat maiorului Ioan Iarca următorul
calificativ: „Maiorul Iarca a început campania în gradul de căpitan comandant de companie de
aerostaţie. Ianuarie 1917 mutat, după noua organizare, în Batalionul de Specialităţi, a colaborat cu
misiunea franceză la refacerea unităţilor de aerostaţie. Până la 15 Iunie 1917, s-au refăcut sub direcţia
acestui ofiţer toate unităţile de aerostaţie. La 15 Iunie: şef al Serviciului Aerostaţie în Marele Cartier
General, a luat parte pe front la pregătirea ofensivei de la Siret, comandând cele 5 companii aerostaţie.
La încetarea ofensivei, a venit la Marele Cartier General unde a completat programul de reorganizare
al aerostaţiei. Aprecieri foarte elogioase din partea şefilor ierarhici (Generalii Ioan Raşcu şi Scarlat
Panaitescu) şi propuneri de înaintare excepţională. În rezumat în tot timpul campaniei Maiorul Iarca
a legat numele său de organizarea şi activitatea Aerostaţiei, dând prea frumoase rezultate, elogios
apreciate şi fiind propus pentru înaintare excepţională”.
În Foaia calificativă pe anul 1918, generalul de brigadă Constantin Găvănescu, în calitatea sa
de comandant al Aeronauticii, nota următoarele: „Maiorul Iarca Ioan comandă Aerostaţiunea. Pe tot
timpul campaniei a avut această comandă şi s-a achitat în mod deosebit. Îşi conduce bine unitatea şi
are grijă de soldat şi de ofiţer. Este ofiţer priceput, muncitor şi cinstit. Este un ofiţer cu cunoştinţe
technice superioare. Energic şi cu tact. Conştiincios. Merită a înainta în mod excepţional”.
87
După terminarea primei conflagraţii mondiale, viitorul general de brigadă şi-a continuat
activitatea în cadrul Aeronauticii, în calitate de comandant al Grupului Aerostaţie. Şi în această funcţie
a fost deosebit de apreciat de către comandanţii săi care i-au acordat cele mai frumoase calificative.
În Foaia calificativă pe anul 1921, colonelul Gheorghe Rujinski, inspectorul tehnic şi directorul
superior al Aeronauticii, făcea următoarea caracterizare: „Locotenent-colonel Iarca are comanda
Grupului 7 Aerostaţie de la înfiinţarea lui, pe care l-a condus şi-l conduce foarte bine. Este un
ofiţer technic posedând cunoştinţe superioare; posedă foarte bine toate chestiunile technice şi de
întrebuinţare a Aerostaţiei. Merită a înainta în mod excepţional”.
Însă, cel mai valoros calificativ i-a fost acordat de Principele Carol, inspector general al
Aeronauticii, care în Foaia calificativă pe anul 1924 nota: „Înaintat anul acesta colonel. Ca şi în trecut,
acest ofiţer de valoare a continuat a-şi conduce unitatea în cele mai bune condiţiuni. Cult, excelent
ofiţer s-a ocupat de aproape de instrucţia unităţei şi a ofiţerilor. Anul acesta a construit primul balon
captiv făcut în ţară. Construcţia făcută la unitate şi în condiţiuni foarte bune”.
Înaintat la gradul de general de brigadă la 16 octombrie 1935, Ioan Iarca a primit calificative
elogioase din partea superiorilor săi pe tot parcursul perioadei interbelice, trecerea sa în rezervă în
anul 1940 reprezentând finalul unei cariere militare strălucite, în care a excelat nu numai ca un bun
profesionist, ci şi ca un ofiţer care a pus mai presus de toate dragostea pentru ţară şi pentru uniforma
pe care a îmbrăcat-o cu cinste.
Decoraţii: Medalia jubiliară „Carol I” (Î.D. nr. 5384 din 28 decembrie 1905), Medalia „Avântul
Ţării” (Î.D. nr. 6277/1913), Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a cu spade (Î.D. nr. 100/1918),
Ordinul rusesc „Sf. Ana” (1918), Ordinul „Crucea Comemorativă 1916-1918” cu baretele Carpaţi,
Mărăşeşti (Î.D. nr. 1744/1918), Medalia „Victoriei” (Î.D. nr. 3390/1921), Medalia „Semnul onorific
de aur pentru serviciu de 25 ani împliniţi” (Î.D. nr. 1865/1924) şi Ordinul „Steaua României” (Î.D.
nr. 1542/1929).
Sursă:
Arhivele Militare Române, fond Bătrâni, Litera I, Generali, dosar nr. 10.
88
GENERAL DE BRIGADĂ
DUMITRU ILIESCU
G eneralul Dumitru Iliescu s-a născut la

24 septembrie 1865 în localitatea Drăgăşani,
judeţul Vâlcea.
La 1 iulie 1886 a absolvit Şcoala de Ofiţeri şi,
ulterior, Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu.
Grade militare: sublocotenent (1 iulie 1886), loco
tenent (1 ianuarie 1889), căpitan (8 aprilie 1893), maior
(10 mai 1899), locotenent-colonel (10 mai 1907), colonel
(10 mai 1910), general de brigadă (14 martie 1914).
La 1 noiembrie 1886 a fost mutat la Regimentul 1
Artilerie. În anii următori a activat la Regimentele 4, 6,
7 şi 10 Artilerie. În anii 1886-1891 a studiat în Franţa,
absolvind Şcoala Politehnică şi Şcoala de Aplicaţie
pentru Artilerie şi Geniu de la Fointainebleau.
La 1 aprilie 1893 a fost transferat la Arsenalul
Armatei, iar de la 1 ianuarie 1894 a activat la Şcoala
de Artilerie şi Geniu, unde începe o strălucită carieră
didactică. Tot în această perioadă a fost în misiune
în Germania, la Uzinele Krupp, unde a supravegheat
fabricarea materialului artileristic necesar pentru
Cetatea Bucureşti.
La 15 decembrie 1895 a fost mutat la Regimentul 2 Artilerie, până la 8 aprilie 1897, când
a revenit la Şcoala de Artilerie şi Geniu, unde, din 1898, a devenit profesor titular. În notarea pe
anul 1898, comandantul şcolii aprecia că „este unul din excelenţii noştri profesori cu care şcolile
se pot mândri. Capabil, inteligent, activ, şi conştiincios, se achită întotdeauna foarte bine de orice
însărcinare i se dă. Reuşit întâiul la examenul de maior şi într-un mod elogios, va fi unul din cei mai
buni ofiţeri superiori de artilerie”.
În anul 1898, precum şi în perioada 1902-1904, a făcut parte din misiunile de experimentare
a tunului cu „tragere repede“. Din 8 decembrie 1898 a urmat un nou stagiu la trupă la Regimentul 2
Artilerie, iar din 28 decembrie la Regimentul 3 Artilerie.
La 1 aprilie 1899 a fost mutat la Comitetul Tehnic al Artileriei, din cadrul Inspectoratului
General al Armatei, unde era „însărcinat special cu explozibilul a se adapta la artilerie”. De la aceeaşi
dată a deţinut şi funcţia de director de studii la Şcoala de Artilerie şi Geniu.
La 10 mai 1899 a fost transferat la Administraţia Centrală a Ministerului de Război.
La 1 aprilie 1900 a revenit în rândul corpului didactic de la Şcoala de Artilerie şi Geniu. În
foaia calificativă a anului 1901, comandantul şcolii consemna: „Maiorul Iliescu a fost însărcinat să
ţie conferinţe; cu întinsele sale cunoştinţe şi cu îndelungata sa experienţă de profesor s-a achitat în
mod deosebit şi strălucit în rolul său de conferenţiar, dând conferinţelor sale, în mod magistral, forma
89
ştiinţifică şi în acelaşi timp practica cuvenită scopului de atins. Numai în aşa chip mai pot fi admise,
astăzi, conferinţele în faţa corpului de ofiţeri. A avut onoarea a ţine o conferinţă spre mulţumirea
tuturor, în faţa Alteţei Sale Regale [viitorul Rege Ferdinand I].
A urmat foarte bine şi exerciţiile practice şi de tragere, cu care ocazie a dovedit, în aprecierile
sale pe câmp, cum că uneşte spiritul şi cunoştinţele sale practice cu teoria. Avându-l sub comanda mea
la Şcolile de Artilerie şi Geniu, apreciez şi adaug că, în cea mai mare parte, progresul care se constată,
de câţiva ani, în ofiţerii care ies din şcoală se datorează energiei şi tactului său în funcţia de director de
studii şi ajutor [al comandantului]”.
În aceeaşi perioadă a predat la Şcoala Superioară de Război cursul de tactica artileriei, fiind
apreciat de comandantul acestei instituţii de învăţământ ca având „o expunere clară, energică şi foarte
strălucită, atât ca formă cât şi ca fond”, fiind considerat „unul dintre cei mai distinşi profesori ai şcolii.”
Începând cu 1 august 1903 a efectuat un stagiu la trupă, necesar avansării în grad, dovedind în
această perioadă faptul că nu era doar un ofiţer „de birou”.
Deşi se afla sub comanda sa de numai câteva săptămâni, comandantul Regimentului 2 Artilerie,
îl notează, în luna septembrie 1903, în foaia calificativă, ca fiind „o podoabă a armatei” şi îl propune
pentru înaintare „la alegere” la gradul de locotenent-colonel, rugându-i pe şefii săi „a stărui să fie pus
pe tablou [tabel] anul acesta”, ca o recunoaştere a „meritelor sale excepţionale”, dar şi pentru că era „în
interesul şi folosul armatei ca asemenea ofiţeri să ajungă cât mai repede în înaltele comandamente”.
Entuziasmul comandantului de regiment a fost temperat de comandantul Brigăzii 2 Artilerie,
care consemna: „Notele, foarte meritate de altfel, din acest memoriu explică înaintarea atât de strălucită
a acestui ofiţer înaintea altor ofiţeri mai vechi chiar, dar desigur tot atât de străluciţi ca maiorul Iliescu.
[...] Pentru aceste cuvinte [motive] regret că nu pot susţine propunerea de înaintare la alegere anul
acesta, abia venit la trupă”.
În anul 1904, acelaşi comandant redacta o apreciere mult mai elogioasă: „Ofiţer de viitor. Îl
propun şi rog a se pune pe tabloul de alegere la gradul de locotenent-colonel, fiind nu numai ca
dreaptă răsplată a serviciilor aduse regimentului în care contează şi unde conduce şi supraveghează cu
multă pricepere şi tact instrucţia şi administraţia [...] Un ofiţer cu un bagaj ştiinţific atât de variat şi cu
râvnă neîntreruptă de serviciu este indicat a înainta la alegere.[…] Maiorul Iliescu a dovedit că posedă
şi aptitudini militare remarcabile. Are ochiul terenului şi ordinele date de dânsul în timpul manevrei
nu a lăsat nimic de dorit. După critica manevrei i-am adresat cu plăcere laude”.
La 1 aprilie 1905 a fost transferat la Ministerul de Război, pentru ca la 16 aprilie 1907 să revină
la Şcoala de Artilerie şi Geniu.
Începând cu 22 octombrie 1907 a efectuat un nou stagiu la trupă, de unde a fost mutat la
Regimentul 3 Artilerie, iar din 1 aprilie 1908, la Regimentul 6 Artilerie.
În perioada 1905-1907 a fost şi preşedintele comisiei de recepţie a tunurilor „cu tragere repede”
la Essen, în Germania.
La 25 octombrie 1908 a fost transferat la Direcţia 3 Artilerie a Ministerului de Război. În cursul
anului 1908 a efectuat şi un stagiu la Marele Stat Major, fiind notat elogios de şeful Marelui Stat
Major, generalul Grigore Crăiniceanu: „În timpul stagiului la Marele Stat Major, lt. col. Iliescu a fost
întrebuinţat şi încercat în toate ramurile serviciului în birouri şi pe teren şi a dovedit că poate poseda în
mod strălucit aptitudini fizice, facultăţi intelectuale, cultură generală, instrucţiune militară, aptitudini
militare, facultăţi morale şi îndeplinirea serviciului, putând fi un excelent ofiţer de stat-major, adică care
să comande cele trei arme. Merită şi propun să înainteze la alegere cu distincţiune la gradul de colonel”.
La 1 aprilie 1909 a revenit în cadrul unităţilor operative ca şef de stat-major la Corpul 2 Armată,
iar la 1 aprilie 1910 a fost mutat la Inspectoratul General al Armatei.
90
Prin Înaltul Decret nr. 3148 din 1 octombrie 1911 a fost numit comandant al Regimentului 2
Artilerie. În decembrie 1912, comandantul Diviziei 4 Infanterie nota în foaia calificativă: „Comandă
Regimentul 2 Artilerie de la 1 octombrie 1911 cu aceeaşi distincţiune cu care colonelul Iliescu
s-a achitat în cursul carierei sale de toate însărcinările care i s-au ordonat; tot atât de elogios (sic!)
comandă astăzi regimentul de artilerie. Având o cultură generală întinsă şi variată, o instrucţie militară
superioară şi cunoştinţe tehnice temeinice, acest ofiţer superior este cât se poate de bine de a sta în
fruntea unui regiment şi predestinat de a ajunge cât mai repede la cele mai înalte trepte ale ierarhiei
militare. Prin felul de a se conduce (sic!) cu subordonaţii săi, ferm în activitatea care o desfăşoară şi
prin modul cum dirijează instrucţia ofiţerilor, acest comandant de regiment este un exemplu desăvârşit
pentru subordonaţii săi”.
În anul 1913, în timpul participării României la Al Doilea Război Balcanic, a îndeplinit funcţia
de locţiitor al Inspectorului General al Artileriei. Comandantul Diviziei 4 Infanterie consemna: „Deşi
pe timpul mobilizării a fost chemat la Inspectoratul Artileriei, el însă nu a părăsit corpul decât după ce a
prezidat la completa lui mobilizare regimentul, operaţiune care a făcut-o în cele mai bune condiţiuni”.
La 14 martie 1914 a fost transferat la Marele Stat Major, iar la 1 aprilie 1914 a fost numit
secretar general la Ministerul de Război, condus de Ion I.C. Brătianu, care era şi prim-ministru.
În anul următor, Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Război,
notează în foia calificativă pentru perioada 1 noiembrie 1913 - 31 octombrie 1914: „Având în vedere
notele precedente şi munca inteligentă şi harnică ce depune în condiţiuni excepţionale, îl propun la
comandament de divizie”.
Activitatea de pregătire a intrării armatei române în război s-a desfăşurat pe multiple planuri.
Pentru creşterea numărului efectivelor aflate sub arme şi a îmbunătăţirii instrucţiei trupelor combatante
au fost organizate mai multe mobilizări parţiale. Începând cu august 1914, generalul Dumitru Iliescu
şi colaboratorii săi au redactat şi pus în practică planuri de completare a armamentelor, muniţiilor,
materialului de război şi echipamentului. Au fost luate măsuri de creştere a capacităţilor interne de
producţie a muniţiilor şi echipamentelor. Au fost trimise numeroase comisii în străinătate pentru
achiziţionarea de armament modern. Din însărcinarea lui Ion I.C. Brătianu, a participat, în calitate
de expert militar, la negocierile în vederea semnării de guvernul român a documentelor diplomatice
care perfectau aderarea României la Antantă.
La 14 august 1916 a fost numit subşef al Statului Major General al Armatei (statul-major al
Marelui Cartier General), iar la 25 octombrie 1916, în urma decesului generalului Vasile Zottu,
a devenit şef al Statului Major General al Armatei, funcţie deţinută până la 5 decembrie 1916.
Generalul Ion Raşcu scria în jurnalul său despre activitatea lui Dumitru Iliescu la Marele Cartier
General, opinii care erau împărtăşite de o mare parte a corpului ofiţeresc: „Ca şef al Statului Major
General al Armatei, acela care trebuia să conducă toate operaţiunile armatei, este numit generalul
Iliescu, secretarul general al ministerului de Război, amicul intim al lui Brătianu şi factotum-ul său în
ce priveşte armata (Brătianu era ministru de Război numai cu numele). Fără îndoială că Iliescu este
un om inteligent, dar n-are pregătirea necesară, e prea tânăr şi fără experienţă, căci n-a comandat
niciodată măcar o brigadă la vreo manevră, iar la trupă n-a făcut decât strictul necesar pentru a-şi
face stagiul de înaintare; afară de asta n-are nicio autoritate faţă de comandanţii de armate, care cu
toţii i-au fost profesori. Este de mirare cum M.S. Regele şi Brătianu şi-au asumat răspunderea să dea
oştirea pe mâna unui asemenea copil (sic!); dar cine ştie poate s-o ascunde în generalul Iliescu vreun
geniu napoleonean, căci şi Napoleon era serios şi studios, pe când Iliescu e om de chef: toată lumea
vorbeşte că în fiecare seară petrece cu femei uşoare şi înconjurat de câţiva ofiţeri, intimi de ai săi; se
zice chiar că aceşti ofiţeri şi metresa lui dispun de numiri şi mutări în oştire după simpatiile lor; se
91
mai şopteşte că n-ar fi tocmai corect şi că mulţi liberali i-au semnalat lui Brătianu acest lucru, dar nu
i-au zdruncinat încrederea în amicul său. […] Este inexplicabil cum generalul Zottu a primit să fie
paravanul lui Iliescu şi să-şi asume răspunderea pregătirii noastre de război pe când, în realitate, acesta
făcea totul împreună cu lt. col. Răşcanu şi maiorul Rosetti, cumnatul lui Brătianu”.
Perioada în care a îndeplinit funcţiile de subşef şi şef al Statului Major General al Armatei a
fost una dintre cele mai dramatice din istoria României. Atacată la nord de armatele austro-germane,
iar la sud de cele germano-bulgaro-otomane, militarii români au făcut eforturi supraomeneşti pentru
a împiedica cotropirea teritoriului naţional. Campania anului 1916 nu a constituit numai un şir de
înfrângeri pentru armata română, ci şi momentul unor acte de eroism, aşa cum s-a întâmplat în luptele
de la Târgu-Jiu, Mateiaş sau Predeal. Cauzele dezastrului militar cu care s-a încheiat campania anului
1916 sunt multiple şi nu pot fi atribuite în exclusivitate conducerii politico-militare a României. Să
ne gândim doar la faptul că armata română a trebuit să lupte pe două fronturi, care însumau circa
1000 de km, iar Aliaţii nu şi-au onorat angajamentele asumate şi ne referim aici la acţiunile militare
de dimensiuni modeste ale Armatei de la Salonic, aprovizionarea deficitară a armatei române cu
armament şi muniţie şi, mai ales, lipsa unui sprijin militar consistent din partea Rusiei.
Pe de altă parte, responsabilitatea generalului Dumitru Iliescu pentru gravele înfrângeri suferite
de armata română în timpul campaniei din 1916 nu poate fi negată dacă ne raportăm la funcţiile
importante deţinute începând cu anul 1914.
Generalul Ion Raşcu nota în jurnalul său la sfârşitul lui noiembrie 1916: „Generalul Orezeanu,
comandantul P[ărţii] S[edentare] a Diviziei a 6-a m-a asigurat că în ziua de 23 noiembrie au trecut prin
faţa localului Diviziei în Moldova numeroase automobile cu bagajele şi metresele feţelor simandicoase
de la Marele Cartier [General], toate însoţite de ofiţeri aghiotanţi. Aceste dame fuseseră instalate la
Cocioc, lângă Marele Cartier, unde se chefuia în toate serile cu lăutari. Câtă inconsistenţă! S-au întors
timpurile ducelui de Soubise, despre al cărui Cartier istoria povesteşte aceleaşi lucruri. Soubizul nostru
n-are însă nici măcar calitatea aceluia al lui Ludovic al XV-lea”.
După demiterea de la conducerea Statului Major General al Armatei, generalul Dumitru Iliescu
a fost trimis în Franţa în calitate de reprezentant al Marelui Cartier General român pe lângă Aliaţi.
La 1 mai 1918, în noile circumstanţe ale Păcii de la Bucureşti, a demisionat din armată, încă
fiind în străinătate. Până la încheierea războiului a depus o activitate însemnată pentru constituirea de
unităţi de voluntari români pe fronturile occidentale.
În primii ani interbelici a fost socotit unul din vinovaţii principali pentru înfrângerea armatei
române în anul 1916. În lucrările „Războiul pentru întregirea României” (1920) şi „Documente
privitoare la războiul pentru întregirea României” (1924) generalul Dumitru Iliescu a dorit să dea o
replică acelora care îl considerau unul dintre principalii vinovaţi pentru lipsa de pregătire a armatei
române la momentul intrării în război şi pentru campania dezastruoasă din anul 1916. Dumitru Iliescu
se dezvinovăţea argumentând că pregătirea armatei începuse încă din ianuarie 1914 (odată cu venirea
la putere a guvernului liberal condus de Ion I.C. Brătianu) după constatarea, în timpul Campaniei
din Bulgaria din anul precedent, a lipsurilor în organizarea, instruirea şi dotarea armatei române. În
opinia lui Dumitru Iliescu, cauzele neacoperirii, până la intrarea României în război, a acestor carenţe
au fost, în principal, timpul prea scurt (doi ani şi jumătate) care nu a permis rezolvarea unor probleme
neglijate timp de decenii (lipsa unei industrii naţionale de armament şi muniţii, pregătirea deficitară a
ofiţerilor de rezervă ş.a.) şi greutatea în aprovizionarea cu material militar din surse externe, în special
după înfrângerea Serbiei în toamna anului 1915. Totuşi, afirma Dumitru Iliescu, „se poate spune că în
perioada de doi ani şi jumătate, ianuarie 1914-august 1916 s-a depus o muncă enormă la Ministerul
de Război, la toate comandamentele, la corpurile de trupă şi serviciile armatei, lucrându-se după un
92
plan metodic, solid alcătuit mai dinainte, astfel cum nu s-a mai lucrat în nicio altă epocă din istoria
armatei noastre. Acesta este adevărul istoric, care nu poate fi nici negat, nici micşorat”.
Acest punct de vedere era susţinut şi de reprezentantul diplomatic al Franţei la Bucureşti în anii
1916-1920, contele de Saint-Aulaire, care scria în memoriile sale: „În România, sufletele erau mai
pregătite pentru război decât armele, fără ca guvernul să poată fi cauzat de lipsă de prevedere, imobilizat
fiind între necesitatea de a disimula pregătirile față de spionajul german şi ostilitatea mocnită a ruşilor,
care nu predau [românilor] armamentul trimis de Franţa prin teritoriul lor, singura cale utilizabilă”.
În primii ani interbelici, generalul (în rezervă) Dumitru Iliescu a activat ca preşedinte la
societăţile comerciale „Societatea de Credit Străin”, „Subsolul român”, „Tăbăcăria Naţională”.
În anul 1926, generalul Dumitru Iliescu a fost propus pentru înaintarea la gradul de general de
divizie, pe baza Ordinului Circular nr. 408 din 27.01.1926, „ca unul ce nu a luat niciun grad în campanie,
şi ca o răsplată a activităţii sale înainte de campanie ca secretar general al Ministerului de Război”. Trecuse
demult epoca „răspunderilor” clamate, în anii 1918-1919, de generalul Alexandru Averescu şi de o
mare parte dintre români.
De-a lungul carierei militare, Dumitru Iliescu a fost decorat cu Ordinul „Steaua României”,
Ordinul „Coroana României”, Medalia „Bene Merenti”, Ordinul „Vulturul Roşu” (Germania),
„Legiunea de Onoare” (Franţa), Ordinul „Sfânta Ana” (Rusia) ş.a.
Surse:
Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, Editura Humanitas, Bucureşti,
2002.
General Ion Raşcu, Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, ediţie îngrijită
de Dumitru Huţanu, Editura Pallas, Focşani, 2011.
*** Şefii Statului Major General. Enciclopedie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2014.
93
GENERAL DE DIVIZIE
MARIN E. IONESCU
M arin E. Ionescu s-a născut la 8 septembrie

1866 în localitatea Balaci, judeţul
Teleorman, fiind fiul lui Ioan şi al Stancăi.
După un stagiu de patru ani ca gradat în cadrul
Regimentului 1 Geniu, la 15 octombrie 1888 a fost
admis la Şcoala Subofiţerilor Bistriţa, pe care a absolvit-o
în anul 1890, fiind înaintat la gradul de sublocotenent la
data de 1 octombrie 1890.
Grade militare: soldat voluntar (19 septembrie
1884), caporal (24 martie 1885), sergent (1 ianuarie
1886), sergent-major (1 ianuarie 1888), sublocotenent (1
octombrie 1890), locotenent (30 august 1893), căpitan
(8 aprilie 1898), maior (10 mai 1908), locotenent-
colonel (1 octombrie 1911), colonel (1 iulie 1914),
general de brigadă (1 aprilie 1917) şi general de divizie
(1 aprilie 1919).
Cariera militară a viitorului general de divizie
Marin E. Ionescu a început devreme, la doar 18 ani când,
la 19 septembrie 1884 s-a înrolat voluntar cu gradul de
soldat în Regimentul 1 Geniu. La această unitate a fost
avansat, succesiv, până la gradul de sergent-major, până
la 15 octombrie 1888, dată la care a fost admis ca elev al Şcolii Subofiţerilor din Bistriţa, pe care a
absolvit-o în anul 1890 cu gradul de sublocotenent. La 1 octombrie 1890, imediat după absolvirea şcolii,
a fost repartizat la Regimentul 3 Linie. În această unitate a făcut un stagiu de un an, la 1 august 1891
fiind mutat la Regimentul „Dobrogea” Nr. 33 cu garnizoana în oraşul Tulcea, luând, astfel, contact
pentru prima dată cu provincia dintre Dunăre şi Mare.
Anul 1893 a fost deosebit de important pentru cariera militară a viitorului general, la 30 august
1893 fiind avansat la gradul de locotenent. Apreciat de şefii săi direcţi, locotenentul Marin E. Ionescu a
fost mutat la Comandamentul Diviziei Active Dobrogea începând cu data de 16 aprilie 1894.
Rezultatele deosebite obţinute, precum şi conduita ireproşabilă au atras aprecierile comandanţilor,
motiv pentru care la 1 noiembrie 1894 a fost admis, ca elev-locotenent, la Şcoala Superioară de Război,
pe care a absolvit-o în anul 1896.
La 1 aprilie 1896, a fost mutat la Regimentul „Constanţa” Nr. 34 unde, însă, nu a rămas decât
până la data de 1 octombrie 1896, când a fost mutat la Batalionul 6 Vânători. Stagiul la această unitate
de elită a armatei române de la sfârşitul secolului al XIX-lea a durat doar o lună, la 1 noiembrie 1896
fiind ataşat Diviziei Active Dobrogea.
La 1 decembrie 1897 a revenit în organica Regimentului „Constanţa” Nr. 34, iar de la 1 aprilie 1898
îl regăsim în cadrul Diviziei Active Dobrogea. În această mare unitate, care avea aria de responsabilitate
în provincia trans-danubiană, a fost înaintat la gradul de căpitan la 8 aprilie 1898.
94
Meritele militare, precum şi aprecierile comandanţilor nu au rămas fără ecou. De aceea, la

1 noiembrie 1899 a fost ataşat pe lângă Statul Major General unde a activat până la data de 16 aprilie
1901 când a revenit la Batalionul 6 Vânători.
După un stagiu de un an, la 16 aprilie 1902 a fost ataşat la Regimentul 9 Călăraşi, pentru ca la
22 aprilie 1903, să fie mutat la Divizia 9 Infanterie. Munca asiduă şi tenace a fost apreciată de comandanţi,
motiv pentru care, la 15 aprilie 1904 a fost mutat la Marele Stat Major. Aici a îndeplinit funcţia de
şef al sub-biroului B Etape, mijloace de corespondenţă militară şi regulamentele respective, istoricul
campaniilor, din cadrul Secţiei II, Biroul IV Transporturi.
La 1 aprilie 1908 a fost mutat la Regimentul „Matei Basarab” Nr. 35, unitate la care a fost înaintat
la gradul de maior, la data de 10 mai 1908.
După numai doi ani, la 1 aprilie 1910, a fost mutat la Corpul 5 Armată, unde a îndeplinit diferite
funcţii în cadrul Serviciului de stat-major, până la data de 1 octombrie 1911 când a fost mutat la Şcoala
Superioară de Război şi înaintat la gradul de locotenent-colonel.
A activat la cea mai înaltă instituţie de pregătire a ofiţerilor din armata română doar până la
16 decembrie 1911, când a revenit în organica Marelui Stat Major ca şef al Biroului I din cadrul Secţiei I.
Anul 1913 a reprezentat un moment important în cariera militară a viitorului general de divizie
Marin E. Ionescu, deoarece la 1 octombrie a fost numit în funcţia de şef de Stat Major la Divizia 9
Infanterie.
Un alt moment important al carierei sale l-a reprezentat anul 1914 când, la 1 iulie, a fost înaintat
la gradul de colonel şi a fost numit în funcţia de comandant al Regimentului „Petru Rareş” Nr. 39
încartiruit în garnizoana Cernavoda.
Activitatea colonelului Marin E. Ionescu, de la 1 aprilie 1917 general de brigadă, este consemnată
chiar de către acesta într-un raport din 30 iulie 1919 trimis generalului de divizie Ioan Pătraşcu,
comandantul Corpului 5 Armată: „Generalul Ionescu E. Marin, comandantul Diviziei 4-a, către
Domnul General Pătraşcu comandantul Corpului 5 Armată. Pentru executarea ordinului Dvs. telegrafic
Nr. 145 din 28/6/919, am onoare a raporta că funcţiunile îndeplinite şi şefii pe care i-am avut de la
14 August 1916 şi până la 1 Aprilie 1918 sunt după se arată mai jos: 1. 14 August-23 Septembrie 1916.
Colonel Comandantul Brigadei a 5-a Mixtă. În această calitate am făcut parte din Divizia 19 care a
fost comandată până la 29 August de către generalul Nicolae Arghirescu, iar de la această dată înainte
de către generalul Constantin Scărişoreanu. Divizia 19 a făcut parte până la 25 August din Armata
de Dunăre, comandată de D-l General de Divizia Mihail Aslan, iar după această dată a făcut parte
din Armata de Dobrogea, sub comanda generalului rus Zaioncicovschi. De la 29 August a sosit în
Dobrogea Divizia 5, care a făcut grup cu Divizia 19, iar D-l General Alexandru Hartel, Comandantul
acestei Divizii, îndeplinea şi funcţiunea de Comandant al Grupului. Cum s-a constituit acest Grup,
nu ştiu, pentru că n-am avut nici un ordin pentru acesta. 2. 23 Septembrie până către finele lunei
Octombrie 1916. Bolnav în spitalul de evacuare Feteşti. 3. Finele lunei Octombrie-1 Noembrie 1916.
Către finele lunei Octombrie – nu pot preciza ziua, restabilindu-mă, am fost mutat în Marele Stat
Major P.S. sub ordinele D-lui general Constantin Iancovescu. 4. 1 Noembrie-13 Noembrie 1916. La
1 Noembrie, am fost însărcinat cu organizarea şi comanda Şcoalei Militare pregătitoare de ofiţeri de
rezervă de Infanterie şi Artilerie din Bucureşti. Această şcoală trebuia să funcţioneze în localul Şcoalei
de Infanterie din Bucureşti unde începusem înscrierile, însă la 13 Noembrie a intervenit evacuarea la
Iaşi. 5. 13 Noembrie-18 Noembrie 1916. În Moldova ne mai putându-se găsi un local în care să încapă
Şcoala Militară aşa cum fusese concepută în Bucureşti, s-au despărţit şcoalele pe arme şi, chiar pentru
infanterie, s-au creat mai multe şcoli (Iaşi-Dorohoi şi Botoşani). Subsemnatul am fost numit pe ziua de
18 Noembrie, Comandantul Şcoalei Militare pregătitoare de ofiţeri de rezervă Infanterie şi Administraţie
din Dorohoi. 6. 18 Noembrie 1916-1Aprilie 1917. Am funcţionat ca Comandant al acestei Şcoale sub
ordinele D-lui Ministru de Războiu – D-l Vintilă Brătianu. 7. 1 Aprilie-15 Iulie 1917. La 1 Aprilie
95
1917 s-au desfiinţat Şcoalele pregătitoare din Iaşi-Dorohoi şi una din Botoşani şi a rămas numai vechea
Şcoală Militară de Infanterie şi Administraţie, a cărei Comandă mi s-a încredinţat mie, funcţionând sub
autoritatea Ministerului de Război (Direcţia Superioară a Şcoalelor Militare). Pe ziua de 1 Aprilie 1917
am fost înaintat general de brigadă, iar după 15 Iulie am fost pus la dispoziţia Marelui Stat Major P.S.
care către sfârşitul lunei Iulie, mi s-a dat Comanda Diviziei 4-a Teritoriale. 8. Sfârşitul lunei Iulie (nu
pot preciza ziua) şi la 28 Octombrie 1917. Am funcţionat ca Comandant al acestei Divizii sub ordinele
D-lui General de Divizie Mihail Aslan Comandantul Corpului al 2-lea Teritorial – cu excepţia de la
6 August-14 Septembrie, când am fost trimis de Ministerul de Război în misiune specială în Rusia
pentru a pregăti cuartiruirea armatei noastre acolo, în vederea evacuărei ce se pregătea. 9. 28 Octombrie
1917-20 Martie 1918. Am funcţionat ca Şef al Marelui Stat Major P.S. şi am avut ca şef direct pe
Dl. Ministru de Război General de Corp de Armată Constantin Iancovescu, până la căderea cabinetului
General Alexandru Averescu şi pe D-l General Constantin Hârjeu, până la 20 Martie când, fiind numit
în această funcţiune D-l General Constantin Christescu, subsemnatul am rămas până la stabilirea nouei
ordine de bătae, la Marele Stat Major, unde am funcţionat ca ajutor al d-lui General Christescu până la
1 Iunie 1918, când am fost numit Comandantul Diviziei 4-a, unde mă găsesc şi astăzi”.
În perioada interbelică, imediat după încheierea Primului Război Mondial, a îndeplinit funcţia de
comandant al Comandamentului Teritorial al Corpului 5 Armată, precum şi pe cea de comandant al
Comandamentului Teritorial al Corpului 3 Armată. Din păcate, însă, deşi era îndreptăţit şi a înaintat
ministrului de Război mai multe rapoarte, i s-a refuzat comanda unui Corp de Armată, deşi a fost
înaintat la gradul de general de divizie încă din anul 1919.
De-a lungul carierei militare, viitorul general de divizie Marin E. Ionescu a primit cele mai
bune aprecieri din partea superiorilor săi. Astfel, la doar un an de la absolvirea Şcolii Militare, tânărul
sublocotenent Ionescu primea un calificativ laudativ din partea colonelului Constantin Palade,
comandantul Regimentului 3 Linie care, în august 1891 nota: „Ofiţer eşit din Şcoala de la Bistriţa 1 al
promoţiei sale. Bun ofiţer, energic. Bun ofiţer de trupă”.
Un an mai târziu, în urma inspecţiei generale pe anul 1892, generalul Grigore Ipătescu, inspector
general în Marele Stat Major, completa foaia personală a sublocotenentului Marin E. Ionescu cu
următorul calificativ: „Inteligent, stăruitor. Nr. 1 al promoţiei sale din Şcoala de Bistriţa. Se ocupă.
Cunoaşte foarte bine regulamentele. Conduită foarte bună. Merită a fi avansat la alegere”.
La Şcoala Superioară de Război a fost „bine notat” de către comandanţii săi. Astfel, maiorul
Alexandru Averescu, directorul de studii, nota la 15 septembrie 1895: „Ofiţer stăruitor şi nu-i lipsit de
inteligenţă, nu pare însă a-şi avea judecata formată. A trecut în anul al 2-lea de studii şi până la eşirea din
şcoală are timpul să se mai formeze. De altfel, este animat de multă bună voinţă”.
La 16 octombrie 1897, maiorul George Lambru, şef de Stat Major al Diviziei Active Dobrogea,
acorda următorul calificativ locotenentului Marin E Ionescu: „Este ofiţer de cea mai mare încredere
la îndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu şi care sunt minuţioase, multiple şi variate. Locotenentul
Ionescu E. Marin e şef de birou la Comandament. Este un bun ofiţer de stat-major. Anul acesta a luat
parte la călătoria de stat-major şi ca ofiţer în manevra la o brigadă. S-a achitat prea bine de serviciile sale.
Este activ, robust şi călăreşte bine. Figurează pe tabelul de anul trecut la alegere şi serviciile ce aduce
Comandamentului îmi impun a-l menţine la alegere”.
Unul dintre cele mai importante calificative primite în cariera sa de ofiţer i-a fost acordat de
către locotenent-colonelul Alexandru Averescu, şeful Secţiei I din Marele Stat Major care, în decembrie
1900, nota următoarele: „Am fost foarte mulţumit de serviciile ce a adus ca şef al biuroului. Lucrează
absolut conştiincios şi multă judecată. Ofiţer în toată puterea cuvântului de nădejde”.
Un alt calificativ plin de aprecieri a fost acordat maiorului Marin E. Ionescu, în octombrie 1908, de
către generalul de brigadă Constantin Boerescu, comandantul Brigăzii 11 Infanterie, care nota: „Cunosc
pe acest ofiţer superior foarte de mult. Cei dintâi paşi făcuţi în cariera militară au fost sub comanda
96
mea ca voluntar în compania de geniu ce comandam. De pe atunci se prevedea că acest tânăr va merge
departe. A obţinut la timp gradele inferioare. A eşit întâiul din Şcoala subofiţerilor ca ofiţer inferior. A
absolvit cu deosebit succes Şcoala de Război. Brevetat în stat-major. A eşit cel dintâiul la examenul de
maior grad ce l-a căpătat la alegere propus la Marele Stat Major. Este un ofiţer cu excelente şi solide
cunoştinţe şi calităţi militare, foarte muncitor, foarte studios, execută cu pricepere şi inteligenţă orice
lucrare i se dă. Un adevărat ofiţer de nădejde”.
Campania din Bulgaria, din vara anului 1913, i-a adus locotenent-colonelului Marin E. Ionescu
calificative deosebite din partea superiorilor săi. Astfel, colonelul Constantin Christescu, subşef în cadrul
Marelui Stat Major, nota următoarele: „Am avut ocaziune să cunosc aproape pe Locot. Colonel Ionescu
E. Marin în numeroase ocaziuni de serviciu de la gradul de Locotenent şi sunt pe deplin convins că este
un ofiţer superior de elită sub toate raporturile. Menţin şi susţin propunerea de înaintare excepţională
atât pe armă, cât şi pe serviciul de stat-major”. Calificativul anterior a fost întărit de cel acordat de
generalul de brigadă Alexandru Averescu, în calitatea sa de şef al Statului Major General: „Menţin
propunerea pentru înaintare la gradul de Colonel atât în armă, cât şi în serviciul de stat-major, pentru
Lt. Colonel Ionescu Marin, fiind un ofiţer distins”.
Cariera militară a viitorului general de divizie a avut ca reper „Raportul Special pentru înaintare
excepţională la gradul de Colonel a Lt. Colonelului Ionescu E. Marin” înaintat şefului Statului Major
General, la 1 noiembrie 1913, de către colonelul Constantin Teodorescu, şeful Secţiei I: „Pe baza Art. 55
din Legea de înaintare în armată, am onoare a propune pe Lt. Colonel Ionescu E. Marin de la acest
serviciu pentru înaintare excepţională la gradul de Colonel, pentru următoarele motive: 1). A comandat
cu distincţiune în campania din Bulgaria din acest an Regimentul „Mihai Viteazul” Nr. 6, fapt pentru
care a fost prea bine notat de capii ierarhici. 2). A îndeplinit funcţiunea de şef al bivuacului organizărei
de la M. St. M. şi a conlucrat la elaborarea nouei legi de organizare a armatei. 3). Este un ofiţer superior
distins, cumpătat şi muncitor, care merită a ajunge la cele mai înalte grade ale ierarhiei”.
În Primul Război Mondial, colonelul Marin E. Ionescu, înaintat la gradul de general de brigadă
în anul 1917, a dat dovadă nu numai de o foarte bună pregătire militară în fruntea trupelor pe care le-a
comandat, ci şi de spirit de sacrificiu, dovadă aprecierile unanime ale comandanţilor săi.
În acest sens, semnificativ este calificativul dat de generalul de divizie (r) Constantin Scărişoreanu,
fost comandant al Diviziei 19 Infanterie, care în aprilie 1919 nota: „Colonelul Ionescu E. Marin a intrat
în campanie în calitate de Comandant al Brigadei 5 Mixtă compusă din Regimentul 39 Infanterie
şi Batalioanele III din Regimentele 33, 73, 34 şi 74; în total, efectivele Brigadei de infanterie era de
7 batalioane. Acţiunile executate de această brigadă au fost în rezumat următoarele: La 19 August o acţiune
ofensivă asupra satului Balagea la sud de Bazargic, urmată de retragere hotărâtă de Comandamentul
Diviziei de atunci. Au mai avut loc diferite acţiuni, mai mult marşuri şi contramarşuri ordonate de
Divizie. În ziua de 24 August 1916, Colonelul Ionescu Marin cu brigada sa a luptat toată ziua, iar seara
a atacat la baionetă satul Gheldesigiuc ocupat de duşman, gonindu-l de acolo. La 29 August 1916,
Brigada Colonelului Ionescu Marin se găsea la Alibechioi, vest Caraomer; din această zi Divizia a trecut
sub ordinele subsemnatului. La 31 August, Colonelul Ionescu Marin susţine cu Brigada sa recunoaşterea
ofensivei executată de Brigada 17 spre Ciufus-Cumis din ordinul generalului Hartel, recunoaştere care
nu ne-a adus mari lumini, fiind executată prea târziu seara şi trupele din ordinele aceluiaşi Comandant au
fost retrase în poziţiile de unde plecaseră. În ziua de 1 Septembrie 1916, când a avut loc lupta la Caraomer,
susţinută de Brigada 17 Infanterie, Brigada Colonelului Ionescu Marin şi Brigada Gl. Boureanu au
fost retrase tot din ordinul generalului Hartel spre Cobadin-Topraisar. Urmând şi retragerea Brigadei
17 Infanterie în ziua următoare spre Topraisar, întreaga Divizie a 19-a ocupă frontul întărit dinainte
de la Est Cobadin până la Techirghiol şi Mare. În operaţiunile care urmează aici până la evacuarea
Colonelului Ionescu Marin, Brigada 5 Mixtă, fără nicio urmă, când era pusă sub ordinele Diviziei 19 şi
97
des direct de Comandamentul Grupului Hartel. De multe ori, pentru această punere şi scoatere de sub
ordinele Diviziei 19 a Brigadei 5, erau ordine scrise de foarte multe ori însă numai simple comunicări
telegrafice, fără nicio confirmare scrisă, în fine zăpăceală. Pe linia întărită, Colonelul Ionescu Marin s-a
găsit cu brigada sa la Enghez - Mahale spre dreapta Diviziei 19-a. Primul atac duşman serios aici l-am
suferit pe frontul acestei brigade la 5 şi 6 Septembrie 1916; lupta s-a terminat în seara de 6 Septembrie
prin respingerea completă şi cu mari pierderi a duşmanului. La 8 Septembrie, Divizia 19 este scoasă din
tranşee şi pusă să atace în direcţia Mustafaci, tot pentru recunoaşterea inamicului. Brigada Colonelului
Ionescu Marin care era sub ordinele generalului Hartel avea să atace în direcţia Buiuc-Enghez. Brigada
Colonel Ionescu Marin ataca cu mare avânt satul Buiuc-Enghez care cade repede în stăpânirea noastră.
În acest timp, restul Diviziei ajunge la Azaplar şi Mustafaci, gonind riguros forţele inamice, ele opunând
o rezistenţă mai mare la Mustafaci. Din cauză că trupele ruse de la Cobadin nu mişcă deloc înainte
pentru a fixa şi atrage asupra lor rezervele duşmane, duşmanul îşi poate îndrepta în toată liniştea rezervele
sale asupra satului Buiuc-Enghez, unde prin atac de noapte sileşte pe Regimentul 39 să se retragă la
Enghez-Mahale, mişcare care a necesitat retragerea întregului front în întăriturile de la Topraisar ca
să nu fie expus a fi întors. În ziua de 18 Septembrie când s-a dat atacul asupra Amzacei de Divizia 19
unde s-a făcut peste 500 prizonieri şi 7 tunuri cu multe chesoane, Brigada Colonelului Ionescu Marin
a susţinut atacul la dreapta ocupând creasta unde era Movila Balabular. Acestea sunt acţiunile de luptă
mai importante la care Colonelul Ionescu Marin a luat parte. La 22 Septembrie 1916 din cauză de
boală, Colonelul Ionescu Marin a fost evacuat. Lipsa lui de la brigadă s-a simţit foarte mult şi lipsa lui
am simţit-o şi eu pentru că pentru mine era un colaborator preţios şi cu care în momentele grele mă
puteam sfătui cu folos cu el în soluţiile ce urma să se dea situaţiunilor ce se prezentau. L-am propus şi a
fost admis şi înaintat la gradul de general”.
Înaintarea la gradul de general de brigadă, în anul 1917, a însemnat pentru Marin E. Ionescu un
moment important în cariera sa militară, în condiţiile în care, în continuare, comandanţii săi direcţi îi
acordau calificative pline de laude. Astfel, în Foaia calificativă pe anul 1919, generalul de divizie Ioan
Pătraşcu, comandantul Corpului 5 Armată, nota: „Generalul Ionescu E. Marin comandă Divizia 4-a. Se
află sub ordinele Corpului 5 Armată din luna Februarie 1919. Foarte bine notat şi apreciat de toţi şefii
săi anteriori. De când se află sub ordinele mele am constatat că comandă şi administrează bine Divizia.
Ofiţer cu bună şi serioasă cultură militară şi generală. Şefii săi anteriori îl propun pentru comandă la
Corp de Armată şi pentru înaintare la gradul de general. Menţin propunerea şefilor săi de a fi înaintat la
gradul de General de Divizie în mod excepţional şi de a i se încredinţa comanda unui Corp de Armată”.
În anul 1919, a fost înaintat la gradul de general de divizie, în anii următori primind comanda
Comandamentului Teritorial al Corpului 5 Armată, precum şi pe cea a Comandamentului Teritorial
al Corpului 3 Armată. Deşi îndeplinea toate condiţiile legale şi a fost propus de către şefii ierarhici, din
păcate Consiliul Superior al Armatei nu a acceptat numirea generalului de divizie Marin E. Ionescu la
comanda unui Corp de Armată.
A trecut în rezervă la începutul anului 1925 încheind, astfel, o carieră militară strălucită, începută
încă de la vârsta de optsprezece ani, ca voluntar.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a, Medalia jubiliară „Carol I”, Ordinul sârbesc
„Sf. Alexandru” clasa a V-a şi „Semnul onorific de aur pentru serviciu de 25 ani împliniţi” (1915).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, Memorii Bătrâni, dosar
nr. 7839.
**** Istoria militară a poporului român,vol. V, Editura Militară, București, 1988.
98
GENERAL DE DIVIZIE
ADJUTANT ION ISTRATI
S -a născut la 12 decembrie 1860 în oraşul

Tecuci.
A absolvit Şcoala fiilor de militari (1879) şi
Şcoala militară de infanterie şi cavalerie (1881). La
absolvirea şcolii a fost repartizat la Batalionul 1 Geniu,
dar, în acelaşi an, a plecat la studii în Franţa, unde a
absolvit Şcoala Politehnică din Paris, precum şi Şcoala
de aplicaţie de artilerie şi geniu de la Fontainebleau.
locotenent (8 aprilie 1884), căpitan (1 iulie 1887),
1896), colonel (10 mai 1902), general de brigadă
(28 noiembrie 1907) şi general de divizie (1 aprilie 1917).
În perioada 1886-1888 a activat în cadrul
Regimentului 1 Geniu, bucurându-se de aprecierile
comandanţilor săi. În foaia calificativă pe anul 1886,
comandantul regimentului, colonelul Ion Argetoianu
(viitorul general şi ministru de Război) consemna:
„Acest ofiţer a terminat cu succes studiile din Şcoala de
Aplicaţie de la Fontainebleau. Întors de câteva zile din
străinătate, arată multă bunăvoinţă la serviciu. Luând
în considerare studiile făcute de acest ofiţer, merită
înaintarea la alegere”.
În anul următor, acelaşi comandant îl aprecia ca fiind „energic, laborios” şi cu o „conduită prea
bună”. Un profil psihologic detaliat al viitorului general îl regăsim în foaia calificativă a anului 1888:
„1. Zelul ce arată şi 2. Dacă arată mai mult zel pe din afară pe cât are în fond – «Foarte zelos la
serviciu fără a ţine să pară.»;
[...]
4. Modul de a trata pe inferiori – «Sever, dar drept».
[...]
6. Inteligenţa şi capacitatea sa – «Foarte inteligent şi capabil».
[...]
7. Modul de a pricepe de a discuta şi raţiona – «Pricepe repede, discută cumpănit şi raţionează
sănătos».
8. La ce serviciu este mai util – «La toate serviciile armei sale şi la acela de profesor».
9. Dacă i s-a încredinţat vreo misiune cum s-a achitat de dânsa – «La comisia însărcinată cu
cercetarea regiunii muntoase în vederea apărării ţării. A îndeplinit foarte bine misiunea dată».”
La 16 ianuarie 1888 a fost numit profesor la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, unde a predat
cursul de artă militară.
99
În anii 1890-1899 a activat în cadrul Regimentelor 1 şi 2 Geniu, precum şi la Serviciul de

Geniu al Corpului 1 Armată, fiind apreciat de superiori drept un ofiţer cu „ţinută morală, principii
bune, disciplinat şi însufleţit de sentimentul datoriei, cu cunoştinţe speciale şi generale; serviciul şi-l
îndeplineşte cu zel şi inteligenţă”.
În perioada octombrie 1891-aprilie 1892 a executat o misiune în Franţa, unde a supravegheat
executarea materialului necesar cupolelor amplasate în forturile „Cetăţii Bucureştiului”, denumire sub
care era cunoscut sistemul de fortificaţii din jurul Capitalei.
La 8 aprilie 1892 a fost transferat la Statul Major Regal, unde a efectuat un stagiu de patru ani.
La 8 aprilie 1896 a revenit „la trupă”, fiind încadrat la Regimentul 1 Geniu.
La 10 mai 1899 a fost numit în funcţia de şef de stat-major al Diviziei 4 Infanterie, comandată
de principele-moştenitor Ferdinand. În foaia calificativă din decembrie 1901, viitorul rege al
României Mari îl aprecia pe locotenent-colonelul Istrati drept un „ofiţer care, prin felul priceput cum
conduce serviciul de stat-major la Divizia 4 Infanterie, dovedeşte că are toate însuşirile de a merge
mereu înainte în cariera militară. În timpul manevrelor am putut aprecia adevărata sa valoare, atât la
prepararea manevrelor, foarte abilă, cât şi ca ofiţer de stat-major pe teren, unde am fost cât se poate
de mulţumit de dânsul. Merită cu prisosinţă să fie înaintat la gradul de colonel”.
În perioada 1 mai-1 august 1900 s-a aflat, ca reprezentant al României, la Expoziţia Universală
de la Paris.
Între anii 1902-1905 a îndeplinit funcţiile de şef de stat-major la Corpul 1 Armată (7 aprilie 1902 -
22 aprilie 1903), Corpul 2 Armată (1 aprilie 1905 - 22 octombrie 1907) şi a comandat Regimentul
1 Geniu (22 aprilie 1903 - 1 aprilie 1905). În octombrie 1907, ministrul de Război, generalul
Alexandru Averescu, consemna în foaia calificativă: „M-a secondat în modul cel mai satisfăcător în
timpul Manevrelor Regale, cu a căror direcţiune am fost prin Înalt Ordin însărcinat. Colonelul Istrati
este activ, serios, devotat în totul serviciului, are idei limpezi şi judecată dreaptă. Îl cred înzestrat cu
însuşirile necesare pentru comandamentele de treaptă înaltă”.
La 22 octombrie 1907 a fost numit comandant al Brigăzii 4 Infanterie, iar la 25 octombrie 1908
a preluat comanda Brigăzii 5 Infanterie.
La 1 noiembrie 1909 a fost numit şef al Marelui Stat Major. În perioada mandatului său s-a
implicat în continuarea procesului de reformare a Armatei României, care avea ca scop principal
permanentizarea structurilor militare teritoriale, proces fusese iniţiat în ultimul deceniu al secolului
al XIX-lea şi materializat prin măsurile de unificare, în perioada 1891-1899, a trupelor permanente
şi a celor „cu schimbul” din arma infanteriei. Prin Legea de organizare a armatei din 1908, în cadrul
trupelor de infanterie a fost eliminat în totalitate serviciul „cu schimbul”, care era menţinut, din motive
în primul rând de natură financiară, la trupele de cavalerie. Conform acestei legi, organismul militar
era format din armata activă cu rezerva ei, care la război formau armata de operaţii, la care se adăugau
miliţiile, din rândul cărora se completau efectivele armatei de operaţii în timpul unui conflict militar,
şi armata teritorială, cu misiunea de a apăra teritoriul. În timpul perioadei în care generalul Ion Istrati
s-a aflat la conducerea Marelui Stat Major, legea a suferit modificări, în special în ceea ce priveşte
durata serviciului militar în rezervă, care a fost mărit de la cinci la zece ani.
Deteriorarea climatului politic în Balcani, începând cu anul 1908, prin anexarea Bosniei-
Herţegovinei de către Austro-Ungaria şi a izbucnirii Revoluţiei Junilor Turci în Imperiul Otoman, a
determinat accelerarea procesului de reformare al armatei române. Pe lângă măsurile de transformare
structurală pe care le-am menţionat, au fost generate şi activităţi de perfecţionare a instrucţiei şi a
capacităţii de luptă a trupelor române. În acest sens, o importanţă deosebită au avut-o manevrele de
amploare din toamna anului 1910 din zona Olteniei.
100
În timpul desfăşurării acestor manevre, la care au participat două corpuri de armată şi două
divizii de cavalerie, formate din militari sub drapel şi rezervişti, s-a constatat existenţa unor deficienţe
în cooperarea dintre infanterie, cavalerie şi artilerie, ceea ce va duce, în perioada imediat următoare
la revizuirea regulamentelor şi instrucţiunilor destinate principalelor arme şi specialităţi militare. În
timpul desfăşurării acestor manevre s-a înregistrat şi prima misiune de luptă a aviaţiei române, prin
zborul efectuat de Aurel Vlaicu, în ziua de 27 septembrie 1910, pe itinerarul Slatina-Piatra Olt cu
avionul „Vlaicu 1”, construit la Arsenalul Armatei.
În calitate de şef al Marelui Stat Major, a avut o contribuţie de prim ordin în înfiinţarea Corpului
5 Armată, destinat apărării Dobrogei, mare unitate pe care o va comanda în timpul Războiului de
Întregire (1916-1919). Totodată, a avut un aport deosebit la reevaluarea ipotezei de apărare a Moldovei
şi Dobrogei în cazul unui atac conjugat al armatelor ruse şi bulgare.
La 1 aprilie 1911 a fost numit comandant al Diviziei 9 Infanterie.
În anul 1913, în timpul participării României la cel de-Al Doilea Război Balcanic, a comandat
Divizia 9 Infanterie, mare unitate care a operat în sudul Dobrogei. În foaia calificativă pe anul 1913,
comandantul Corpului 1 Armată, generalul Ion Culcer, nota: „Generalul Istrati este un ofiţer general
instruit şi cu întinse cunoştinţe militare, se ocupă de divizie atât din punctul de vedere al instrucţie, cât
şi din acel al conducerii, este sănătos şi poate face campanie. Menţin notele sale din trecut, totuşi ar
fi de dorit să urmărească şi să controleze cu mai multă energie ordinele şi dispoziţiile date inferiorilor
săi. În campania anului curent a comandat şi condus bine Divizia a 9-a, îndeplinindu-şi sarcina ce
a avut. Deşi a fost caracterizat de două ori «bun în grad», îl propun pentru înaintarea la [gradul de]
general de divizie şi pentru comanda unui corp de armată. Îl propun de asemenea pentru [decorarea
cu ordinul] «Steaua României» clasa a IV-a”.
În anul 1915, generalul Constantin Prezan, comandantul Corpului 4 Armată, consemna la
rându-i: „Am avut dese ocazii să văd pe generalul Istrati şi anul acesta şi mai cu seamă l-am inspectat
de mai multe ori la lucrările de întărire [de fortificaţii – n.n.] cu care l-am însărcinat. Din discuţiile
avute pe teren, atât cu ocazia unor manevre, cât şi cu aceea a inspecţiilor [...] am căpătat convingerea
că posedă întinse cunoştinţe militare. A arătat cu ocazia lucrărilor de întărire un îndemn de toată lauda
şi o rezistenţă puţin comună.
Din constatările ce am făcut nu aş ezita un moment pentru a-l propune la înaintare şi la
comandament de corp de armată, dacă legea nu s-ar opune fiind caracterizat pentru a 3-a oară «bun
în grad», fiind sigur că aş face un serviciu armatei”.
În timpul Războiului de Întregire a comandat Divizia 7 Infanterie (15 august - 27 noiembrie
1916) care a participat la luptele din Carpaţii Orientali. După înfrângerea suferită de armata română
în bătălia de pe Neajlov-Argeş (16 - 20 noiembrie 1916) a comandat, începând cu 27 noiembrie,
Grupul de divizii „General Istrati” în timpul retragerii armatei române spre Moldova.
În ianuarie 1917, generalul Ion Istrati a fost numit la comanda Corpului 5 Armată. Acest
corp făcea parte din Armata 1 şi cuprindea Diviziile 9, 10 şi 13 Infanterie. Pe perioada reorganizării
armatei române (ianuarie-iunie 1917), comandamentul Corpului 5 Armată a fost dislocat la Vaslui.
Conform planurilor Marelui Cartier General, se preconiza ca în jurul datei de 15 iunie 1916, Corpul
5 Armată să fie gata de a intra în luptă. Generalul Ion Istrati a coordonat măsurile necesare pe
linia înzestrării şi a instrucţiei pentru refacerea capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi din
subordinea Corpului 5 Armată.
Rezultatele eforturilor depuse de generalul Ion Istrati în acest sens au fost confirmate în mod
strălucit în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie-3 septembrie 1916), în special atunci când Diviziile
10 şi 13 Infanterie, din compunerea Corpului 5 Armată, s-au acoperit de glorie în lupta de la Pădurea
Răzoare din 6 august 1917, moment care a constituit apogeul marii bătălii de la porţile Moldovei.
101
La a doua mobilizare a armatei române a fost desemnat în funcţia de Inspector General al

Geniului (Ordinea de bătaie a comandamentelor şi serviciilor armatei din 1 noiembrie 1918). În foaia
calificativă pentru perioada 1 noiembrie 1919-20 martie 1920, generalul Constantin Prezan, şeful
Marelui Cartier General, consemna: „Ca inspector general al geniului, generalul Istrati, consecinţă
a unei vieţi întregi de muncă, a lucrat cu toată tragerea de inimă şi cu multă pricepere pentru bunul
mers al serviciului”.
Prin Înaltul Decret nr. 1448 din 24 martie 1922, regele Ferdinand I primea demisia din armată,
cu data de 31 martie 1922, a generalului de divizie adjutant Ion Istrati, acesta urmând a fi repartizat
în cadrele ofiţerilor de rezervă la dispoziţia Ministerului de Război.
La 9 noiembrie 1928 a fost trecut în poziţie de retragere pentru limită de vârstă.
De-a lungul timpului, generalul Ion Istrati a depus o activitate meritorie şi în calitate de
publicist şi istoric militar, în special prin realizarea de traduceri din opera lui Carl von Clausewitz şi
elaborarea unei istorii a campaniilor militare din epoca modernă.
Decoraţii: Ordinele„Steaua României”, „Coroana României”, „Legiunea de Onoare” (Franţa),
„Coroana de Fier” (Austro-Ungaria), „Franz-Josef” (Austro-Ungaria), „Leopold” (Belgia), „Vulturul
Roşu” (Germania), „Sfântul Stanislas” (Rusia).
Sursă:
102
GENERAL DE DIVIZIE
DIMITRIE LAMBRU
G eneralul Dimitrie Lambru s-a născut în

oraşul Olteniţa la 17 octombrie 1858.
A absolvit Şcoala fiilor de militari de la Iaşi în
anul 1878 şi Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie
în anul 1880.
locotenent (8 aprilie 1884), căpitan (1 aprilie
1887), maior (8 aprilie 1896), locotenent-colonel
(28 noiembrie 1903), colonel (28 noiembrie 1907)
general de brigadă (1 mai 1914), general de divizie
(1 aprilie1917).
Îşi începe cariera militară la 1 iulie 1880 în cadrul
Regimentului nr. 4 Linie, unde activează câteva luni,
la 16 noiembrie 1880 fiind transferat la Batalionul
1 Geniu, devenit ulterior Regimentul 1 Geniu. La
15 decembrie 1885 a fost mutat la Serviciul geniului
din cadrul comandamentului Corpului 1 Armată.
La 1 aprilie 1887 a fost numit comandant de companie
la Regimentul 2 Geniu. La 10 mai 1891 a fost transferat
la Regimentul 1 geniu.
Anii petrecuţi în arma geniului nu au fost cei mai
rodnici pentru Dimitrie Lambru. Încă de la primele consemnări în foile calificative, superiorii lui îl
caracterizează ca un ofiţer inteligent, dar cu o fire violentă şi indisciplinat, fiind deseori pedepsit cu zile
de arest sau chiar de închisoare, atât pentru „aplicarea de pedepse neregulamentare” subordonaţilor,
cât şi pentru acte de indisciplină faţă de superiori. În anul 1889 i se reproşează că „iubeşte viaţa de
cafenea, pierzând mult timp ce l-ar folosi mai bine perfecţionându-şi cunoştinţele armei”.
Pe de altă parte, era apreciat de superiori pentru silinţa depusă în îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu. Astfel, în septembrie 1883 se menţiona că „în lucrarea făcută pe calea ferată Titu-Târgovişte
a dezvoltat multă activitate. Energic, dar prea sever cu inferiorii. Caracter violent, doreşte şi caută
a-şi extinde cunoştinţele. Conştiincios în serviciu. Va deveni un prea bun ofiţer dacă-şi va modera
violenţa”.
La 20 noiembrie 1892, prin Ordinul nr. 117 al Ministrului de Război, a fost pedepsit cu 60 de
zile de închisoare la arestul comenduirii de garnizoană, în urma unui conflict violent cu un alt ofiţer,
căpitanul Mihail. Tot ca urmare a acestui fapt, la 1 martie 1893 a fost pus în disponibilitate, dar, după
numai 2 luni a fost rechemat în activitate, tot în cadrul Regimentului 1 Geniu.
Aici a fost apreciat de colonelul Ion Argetoianu (viitor ministru de Război în anul 1912) în
notarea din 15 septembrie 1893: „De la revenirea sa în activitate în urma pedepsei ce a suferit anul
trecut, căpitanul Lambru a căutat şi caută a şterge orice impresie rea, atât prin modul de a-şi îndeplini
103
serviciul, cât şi prin conduita sa. Cred că regretă foarte mult nenorocitul incident ce a avut cu căpitanul
Mihail şi violenţa de care s-a făcut capabil. Atât ca încurajare, cât şi ţinând cont de cunoştinţele,
aptitudinile şi energia ce posedă, ar fi bine şi just a i se permite de a se prezenta la examenul pentru
gradul de maior în infanterie, fiind convins că se va forma ca un bun comandant de batalion”.
La 16 decembrie 1893 a fost mutat la Serviciul Geniu al Corpului 2 Armată. Aici superiorul său
direct, maiorul Constantin Prezan, viitorul mareşal, consemna: „De când fac serviciu cu acest ofiţer
nu am a-i imputa nimic: exact la serviciu, lucrează cu conştiinţă şi devotament. Are multă demnitate,
cred că va fi un prea bun ofiţer superior”.
În septembrie 1895, generalul Eracle Arion, comandantul Corpului 2 Armată nota: „Întârzierea
la înaintare în raport cu camarazii săi de promoţie, pedeapsa de [punere în] disponibilitate ce a avut
pentru violenţa caracterului său de atunci, îmi par suficiente pentru faptele comise în trecut. De la
acea epocă şi până acum nu am avut decât mulţumiri a-i exprima atât asupra serviciilor cu care a fost
însărcinat, cât şi cu îndreptarea naturii sale, temperate natural prin înaintarea în vârstă, cât şi prin
raţiune. Nu am niciun cuvânt pentru a nu-l autoriza de a depune examenul de maior, convins fiind că
va fi un bun şi energic comandant de batalion”.
La 8 aprilie 1896, Dimitrie Lambru a fost avansat la gradul de maior şi transferat la o unitate de
infanterie, Regimentul nr. 10 „Putna”, unde a activat până la 10 mai 1896. În perioada 10 mai 1896-
1 mai 1897 şi-a desfăşurat activitatea în rândurile Regimentului IV „Ilfov” nr. 21, iar ulterior în cadrul
Regimentului „Mihai Viteazul” nr. 6 (1 mai 1897-28 noiembrie 1903).
După câţiva ani relativ liniştiţi, în memoriul personal, în anul 1899, se consemnează un nou val
de sancţiuni disciplinare. De exemplu, la 9 mai 1899, maiorul Dimitrie Lambru a fost pedepsit „cu
cinci zile închisoare, din ordinul A.S.R. Principele Moştenitor, pentru că a venit tardiv la serviciu şi
ţinuta neregulamentară”. La 17 iunie 1899 a fost pedepsit de regiment cu patru zile de arest „pentru
că vine de obicei tardiv la instrucţie”.
Comandantul regimentului, colonelul Constantin Boerescu nota în iunie 1899: „Se menţine
nota anterioară cu aceleaşi observaţiuni neschimbate asupra caracterului şi modului capricios cu care,
de la un timp, îşi face serviciul în regiment. Am regretul a constata ca acest ofiţer continuă şi în acest
an să neglijeze îndatoririle sale militare în schimbul altor preocupaţiuni străine serviciului, care îl aduc
adeseori în polemica (sic!) ziarelor politice. Face multe absenţe nemotivate şi întârzie foarte des de
la orele de dimineaţă ale serviciului. Încurcăturile şi greutăţile sale băneşti fac ca să nu fie în curent
niciodată cu solda (sic!) [problemele financiare erau cauzate de cheltuielile pentru tratarea bolii soţiei
sale – n.n.]. Ţinută puţin cam neglijentă. A fost bun instructor şi batalionul ce comandă (al 3-lea) se
distinge prin unitate şi energie în exerciţiu”.
Într-o notare din octombrie 1899 a colonelului Boerescu aflăm că maiorul Lambru „a fost
însărcinat în cursul iernii [1898/1899] cu Direcţia Şcolilor regimentare şi a Bacalaureaţilor. […] Ca
instructor posedă multă energie şi a făcut să reiasă această calitate şi în batalionul ce comanda. Are
aptitudini pentru front şi în special multă dibăcie şi energie în unificarea şi exactitatea mişcărilor
din ordinea strânsă a Şcolii de batalion”. Dar concluzia notării era în contradicţie cu conţinutul:
„Conduită bună, caracter capricios, autoritar şi energic. Poate să producă şi să aducă mai multe foloase
regimentului dacă s-ar dedica mai mult serviciului”.
Totuşi, generalul Arion era mai indulgent: „După cum am constatat şi înainte, maiorul Lambru
a fost un excelent comandant de batalion, cunoscător şi energic; în campanie va aduce mari servicii.
A fost regretabil că natura sa independentă l-a împins câteodată la acte ce s-ar putea califica de
indisciplină. Nici intenţia, nici sentimentele sale militare nu îi împing pe această cale. Este inteligent
şi instruit, am toată încrederea într-o ameliorare completă astfel ca în curând să nu am a constatata la
104
acest ofiţer decât calităţi”. Speranţele generalului Arion sau materializat în anii următori, când foile
calificative nu conţin decât evaluări favorabile şi propuneri de înaintare „la alegere”.
La 28 noiembrie 1903, odată cu avansarea la gradul de locotenent-colonel, a fost transferat la
comandamentul Diviziei 4 Infanterie.
La 15 aprilie 1904 a revenit în rândurile Regimentului nr. 6 „Mihai Viteazul”, la 15 mai 1904
fiind numit în funcţia de ajutor (locţiitor) al comandantului regimentului.
În martie 1907 a participat la înăbuşirea răscoalei ţăranilor, fiind citat pe ordin de zi de
comandantul regimentului, colonelul Aurel Saegiu:
„Ostaşi,
Datoria pe care Regimentul nr. 6 „Mihai Viteazul” a fost rânduit a o îndeplini în Vlaşca pentru
a potoli nişte turburări a fost încununată de izbândă. Tâlharii care cutreierau laolaltă satele omorând,
jefuind, dând foc şi luând ca pradă avutul altora, adică al fraţilor, părinţilor, al rudelor şi al copiilor
noştri ai tuturor, pângărind chiar şi biserica, au fost nimiciţi de voi. […]
Unii din voi, ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, însufleţiţi puternic de îndeplinirea datoriei, au
depăşit prin silinţa lor aşteptarea şefilor. Ei au dovedit în această împrejurare multă îndrăzneală, multă
agerime, multă isteţime şi uitare de sine (sic!).
Îmi fac o plăcută datorie de comandant al regimentului ca să vă încunoştinţez pe toţi că aceştia
sunt:
1. Locotenent-colonel Dimitrie Lambru, ajutorul subscrisului, care, trimis de mine spre a
vedea ce fel a petrecut noaptea de la 12 la 13 martie Batalionul nr. 2 cantonat la Bălăria (Vlaşca),
luând cunoştinţă de împrejurările momentului care cereau o grabnică intervenire la Ghimpaţi (6 km
depărtare), unde turburătorii ameninţau cu pericolul de devasta şi incendia averea Regiei Statului,
ridică cantonamentul, atacă şi ocupă Ghimpaţii, unde batalionul a fost primit cu împuşcături de
turburători.
De aici, luând cunoştinţă de cuiburi de turburători în regiunea Drăgăneşti, Târnava de jos şi
de sus, Comoara, Băbăiţa, Frăsinetu etc., unde tâlharii tăiaseră comunicaţiile telegrafice şi telefonice,
încarcă Compania nr. 5 în căruţe de rechiziţie şi însoţit de cavalerie şi artilerie se avântă în această
regiune, unde timp de 5 zile a potolit cu totul orice încercare de a se tulbura liniştea şi ordinea publică.
[…]
Ostaşi,
Faptele săvârşite de aceştia pentru îndeplinirea datoriei de ostaş mă îndreptăţesc a le reînnoi
adânca mea mulţumire, asigurându-i că regimentul a fost fericit să aibă în rândurile sale asemenea
voinici”.
La 1 aprilie 1907 a fost numit comandant la Regimentul Tulcea nr. 33. Până în anul 1911 va
comanda Regimentele nr. 7 „Prahova” (1 mai1907-1 iulie 1910), nr. 2 „Vâlcea” (1 iulie-16 octombrie
1910) şi nr. 31 „Calafat” (16 octombrie 1910-1 aprilie 1911).
La 1 aprilie 1911 a demisionat din armată, fiind trecut în corpul ofiţerilor de rezervă.
La intrarea României în război, la 14 august 1916, generalul Dimitrie Lambru a fost rechemat
în activitate şi numit comandant al Brigăzii 34 Infanterie din cadrul Diviziei 4 infanterie/Corpul 2
Armată.
În fruntea acestei brigăzi a participat la ofensiva în Transilvania, în regiunea Ţării Bârsei.
La 25 august a fost constituită Divizia 21 Infanterie, formată din Brigada 34 Infanterie şi
Regimentul 10 Artilerie (ambele din Divizia 4 Infanterie), Brigada 33 Infanterie de la Divizia 3
Infanterie şi Regimentul 15 Artilerie din cadrul Diviziei 16 Infanterie.
105
La 4 septembrie 1916 comanda Diviziei 21 Infanterie i-a fost încredinţată generalului Dimitrie
Lambru, iar a doua zi divizia a fost scoasă din subordinea Armatei a 2-a şi trimisă pe frontul de la
Dunăre.
Aici, Divizia 21 Infanterie a intrat în compunerea Corpului 5 Armată, împreună cu Diviziile
10 şi 22 Infanterie, în vederea participării la Operaţia de la Flămânda. Conform planului conceput de
generalul Alexandru Averescu, Armata a 3-a, cu cinci divizii de infanterie şi una de cavalerie, trebuia
să traverseze Dunărea în zona localităţii Flămânda şi să surprindă din spate trupele germano-bulgare
din sudul Dobrogei, care concomitent ar fi fost atacate frontal de Armata de Dobrogea. În cadrul
acestei operaţii, Divizia 21 Infanterie a început traversarea Dunării la 18 septembrie 1916, ora 10
dimineaţa pe ambarcaţiuni, alăturându-se Diviziei 10 Infanterie, care trecuse Dunărea în zorii zilei.
Pe malul drept al Dunării, militarii din cele două divizii au reuşit, până în seara zilei de 18 septembrie
să realizeze un cap de pod de circa 60 de km2, cu o dezvoltare frontală de 14 km şi o adâncime
de 4 km.
Generalul Dimitrie Lambru s-a făcut remarcat în ziua de 18 septembrie atunci când, aşa cum
scrie istoricul Constatin Kiriţescu, „luând comanda lucrării podului, după rănirea comandantului
pontonierilor, a dat dovezi de curaj şi sânge rece, stând în tot timpul bombardamentului pe pod şi
încurajând prin exemplul său pe soldaţi”.
Formaţia de ofiţer de geniu şi caracterul impetuos, care în tinereţe îi crease atâtea dificultăţi,
l-au ajutat pe generalul Lambru să conducă edificarea podului de pontoane, care a fost finalizat până
la ora 19, în ciuda atacurilor aeriene ale inamicului.
La 20 septembrie 1916, Marele Cartier General a decis încetarea operaţiei de la Flâmânda în
urma deteriorării situaţiei militare pe frontul din Transilvania.
Divizia 21 Infanterie a fost trimisă imediat pe frontul din Transilvania, unde a participat la
luptele pentru apărarea Braşovului din 26 şi 26 septembrie. În continuare Divizia 21 Infanterie, sub
conducerea generalului Dimitrie Lambru, a dus lupte îndârjite în zona localităţii Predeal, în octombrie
1916, pentru a împiedica străpungerea frontului pe Valea Prahovei şi înaintarea spre Bucureşti a
trupelor austro-germane, fapt care ar fi dus la o catastrofă militară şi la ieşirea României din război
după numai câteva luni de participare.
Ultima mare confruntare armată la care a participat generalul Lambru, tot în fruntea Diviziei 21
Infanterie, a fost Bătălia de pe Neajlov-Argeş (Bătălia Bucureştilor) din 16-20 noiembrie 1916. Aici,
Divizia 21 Infanterie a intrat în compunerea Grupului de manevră (alături de Diviziile 2/15, 9/19
Infanterie şi 1 Cavalerie) care trebuia să atace Grupul „Kosch”, care traversase Dunărea la Zimnicea
şi înainta pe şoseaua Alexandria-Bucureşti. Divizia 21 Infanterie avea rolul de a ataca frontal şi de
a fixa inamicul, în timp ce celelalte divizii ale Grupului de manevră trebuiau să atace din flanc şi
din spate. În cursul bătăliei, divizia comandată de generalul Dimitrie Lambru a dus lupte grele cu
Divizia 217 Germană, în zona localităţilor Ghimpaţi şi Bălăria, în zilele de 16 şi 17 noiembrie.
Lupta dusă în localitatea Bălăria, din ziua de 17 noiembrie 1916, a fost descrisă astfel de istoricul
Constantin Kiriţescu: „Hotărât a apăra şi menţine cu orice preţ Bălăria, Lambru înaintează spre vest,
călare pe şosea, cu amândouă brigăzile, şi e atacat la ora 10 de întreaga Divizei 217 germană, care
dispune acum de toată formidabila sa artilerie. Lupta a fost foarte înverşunată. Coloana din dreapta,
formată din Brigada 33 Infanterie, a fost întoarsă de duşman şi luată sub focul artilerie grele, care face
ravagii în rândurile românilor; brigada trebuie să înceapă retragerea. Coloana din stânga, desfăşurată
între Matei Basarab şi pădurea Ghimpaţi, a fost şi ea debandată de duşman. Rezistenţa românilor e
puternică; regimentul de vânători de la aripa stângă germană are pierderi considerabile, dar Divizia
9/19 română, care trebuia să vină din dreapta, e încurcată în luptă la Vida-Cârtojani şi Tămăşeşti.
106
Divizia 21, în luptă cu duşmanul, care are o zdrobitoare superioritate artileristică, trebuie să se retragă,
dând pe uliţele satului Bălăria lupte sângeroase corp la corp”.
Divizia 21 Infanterie a continuat să lupte cu aceeaşi bravură în zilele următoare împotriva
trupelor germane, profilându-de la un moment dat un succes românesc de proporţii. Dar, în urma
capturării unui ordin operativ al generalului Prezan către Armata 1, în ziua de 18 noiembrie, şi a
lipsei de sprijin din partea aliatului rus, diviziile române au fost copleşite de trupele inamice şi silite
să abandoneze Capitala în mâinile duşmanului. În urma înfrângerii suferite în Bătălia Bucureştilor,
Marele Cartier General a ordonat retragerea generală spre Moldova.
La 7 decembrie 1916, Divizia 21 Infanterie a fost desfiinţată. La 1 ianuarie 1917 generalul
Dimitrie Lambru a fost demobilizat, revenind în corpul cadrelor de rezervă ale armatei române.
Prin Înaltul Decret nr. 50 din 21 ianuarie 1917 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa
a III-a „pentru vitejia şi destoinicia cu care a condus divizia în timpul luptelor crâncene din timpul
Bucureştilor, dând exemplu trupelor care luptau împotriva unor forţe superioare inamice”.
La 1 aprilie 1917 a fost înaintat la gradul de general de divizie în rezervă.
Generalul Dimitrie Lambru, cel care, de-a lungul anilor, a evoluat de la tânărul ofiţer rebel la
luptătorul neînfricat de la Flâmânda, Braşov, Predeal sau de la porţile Bucureştilor, a încetat din viaţă
la Bucureşti, la 29 martie 1926.
„Coroana României”, Medalia jubiliară „Carol I”, Medalia „Răsplata muncii”, „Semnul onorific de
aur pentru serviciul militar de 25 de ani împliniţi”.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera L,
Colonei, dosar nr. 51.
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, volumul I, ediţia
a II-a, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926.
107
GENERAL DE BRIGADĂ
ARISTIDE LECA
G eneralul Aristide Leca s-a născut la

27 octombrie 1867. Viitorul general şi-a
început cariera militară la 8 ianuarie 1886, înrolându-se
voluntar, ca simplu soldat, la vârsta de 18 ani. La
12 mai 1890 a devenit elev al Şcolii militare de infan
terie şi cavalerie, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu.
Grade militare: sublocotenent (30 august 1892),
locotenent (1 aprilie 1896), căpitan (10 mai 1903),
1914), colonel (1 iulie 1916) şi general de brigadă
În anii premergători Primului Război Mondial
a fost şeful statului-major al Diviziei 5 Infanterie (de
la 28 noiembrie 1910) şi a condus Biroul IV Operaţii
din cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major (de la
11 aprilie 1911). În anii 1912-1914 a fost profesor
la Şcoala Superioară de Război, unde, alături de
locotenent-colonelul Nicolae Rujinschi, a predat
cursul de topografie.
La 1 aprilie 1914 a devenit comandant al Batalionului 4 Vânători din Iaşi, iar peste exact doi
ani, la 1 aprilie 1916, a preluat comanda Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”, cantonat
la Botoşani.
Cu acest regiment, colonelul Aristide Leca a participat la luptele duse în Carpaţii Orientali
de Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan. La 5 octombrie 1916 a preluat
conducerea Brigăzii 13 Infanterie, pe care a condus-o până la 1 decembrie 1916. În cursul lunii
noiembrie 1916, timp de aproape două săptămâni, a comandat, cu titlu provizoriu, Divizia 7 Infanterie.
În perioada 10-20 decembrie 1916, Aristide Leca s-a aflat la dispoziţia Grupului Apărării
Dunării „pentru reorganizare”.
La 20 decembrie 1916 a fost numit şef al statului-major al Corpului 5 Armată, În această
calitate a deţinut un rol important în cadrul Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie-3 septembrie 1916),
în conducerea acţiunilor de luptă ale diviziilor din compunerea corpului (9, 10 şi 13 Infanterie),
care au avut o contribuţie de prim ordin la marea victorie asupra Armatei a 9-a germane conduse de
feldmareşalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”.
Între 10 şi 22 ianuarie 1918, Alexandru Leca a deţinut comanda Brigăzii 7 Infanterie din cadrul
Diviziei 4 din compunerea Corpului 3 Armată/Armata 1.
108
La 22 ianuarie 1918 este numit comandant al Diviziei 2 Vânători, subordonată direct Marelui
Cartier General. Totodată de la 25 martie până la 1 iunie 1918 a îndeplinit şi funcţia de inspector
general al centrelor de recruţi „care depindeau direct de Marele Cartier General”.
La 1 iunie 1918 a preluat comanda Brigăzii 16 Infanterie, pe care a comandat-o până la
12 noiembrie 1918.
Aşa cum se consemna în foaia calificativă, această perioadă s-a caracterizat astfel: lunile iunie şi
iulie 1918 au fost „o epocă de demobilizare a trupelor şi de punere a întregului material în bună stare”.
August, septembrie şi octombrie (până la 24 octombrie) 1918 a fost „o epocă de concedii pentru munci
agricole şi pentru aprovizionarea trupelor cu cele necesare pe anul următor, precum şi cu oarecare timp
pentru revederea şi menţinerea instrucţiei individuale pentru ofiţeri şi trupă”. Tot în perioada iunie-
noiembrie 1918 generalul Leca a îndeplinit şi funcţia de comandant militar al judeţului Botoşani.
De la 24 octombrie la 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a luat parte cu Brigada 16
Infanterie, în cadrul Diviziei 8 Infanterie, la eliberarea Bucovinei. Generalul Iacob Zadic, comandantul
Divizie 8 Infanterie aprecia astfel activitatea generalului Leca în această perioadă: „În acest timp,
deosebit de comanda brigăzii sale, Domnia Sa a mai îndeplinit şi funcţia de comandant al unei regiuni
din Bucovina (un sector compus din 4 judeţe) pentru a supraveghea şi menţine ordinea şi siguranţa în
această regiune. În toate aceste atribuţiuni, generalul Leca şi-a îndeplinit îndatoririle cu o competenţă
desăvârşită şi în condiţiile cele mai bune. Ca comandant de brigadă şi-a luat unitatea repede în mână,
a dovedit cunoştinţe militare superioare şi o aptitudine deosebită în conducerea ofiţerilor şi trupei.
A organizat programele necesare pentru instrucţia lor, foarte bine întocmite; nu a avut însă posibilitatea
de a le aplica întrucât concediile pentru muncă şi răspândirea trupei pentru asigurarea aprovizionărilor
nu au dat răgazul de a putea aduna trupa în cazarmă. Ca comandant al unei regiuni din Bucovina,
însărcinat cu menţinerea ordinii şi a liniştii, cu stabilirea bunelor raporturi între populaţia bucovineană
şi trupe, pentru redeşteptarea sentimentelor naţionale a lucrat cu râvnă şi cu un patriotism desăvârşit”.
La 12 noiembrie 1918, generalul Alexandru Leca a fost numit comandant al Diviziei 1 Vânători,
mare unitate cu care a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. Într-un raport special, din
16 aprilie 1920, al comandantului trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru
înaintarea lui Aristide Leca la gradul de general de divizie, se consemna: „Primind însărcinarea de a
ocupa cu divizia sa regiunea cea mai ungurească a Transilvaniei, s-a achitat într-un mod desăvârşit de
această însărcinare, izbutind să menţină liniştea netulburată şi, în acelaşi timp, reuşind să echipeze,
să hrănească şi să instruiască trupa în cele mai bune condiţiuni. În timpul primei ofensive contra
ungurilor, care a avut loc între 22 aprilie şi 5 mai 1919, a luat parte la luptele de la Kis Jeno până la
Tisa, iar în timpul celei de-a doua ofensive a luat parte la toate luptele ce s-au dat până la ocuparea
Budapestei. După ocuparea Budapestei, Divizia 1 Vânători a rămas ca trupă de ocupaţie a teritoriului
ungar din dreapta Tisei, până când acest teritoriu a fost evacuat. În toate luptele la care a luat parte cu
divizia, generalul Leca a dovedit că este un ofiţer bine pregătit pentru conducerea unităţilor mari, iar
în timpul cât divizia a ocupat teritoriul ungar, trupele diviziei s-au prezenta în cele mai bune condiţii
de disciplină, instrucţie şi serviciu, graţie energie şi controlului exercitat de generalul Leca”.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 159 din 2 ianuarie 1920, generalul Aristide Leca a fost decorat cu
Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru energia şi priceperea cu care a condus trupele Diviziei 1
Vânători în luptele de la Segvar, Zentes, Misdzent şi Homedzo, Vasarhely din iulie 1919, înfrângând
trupele ungare, pe care le-a împins pe malul stâng al râului Tisa”.
109
La 1 iulie 1923 generalul Aristide Leca a fost numit comandant al nou-înfiinţatei Divizii 1
Vânători de Munte, iar la 1 octombrie 1924 a fost numit comandant al Diviziei 2 Vânători de Munte.
Totuşi, generalul Aristide Leca nu a fost înaintat la gradul de general de divizie din cauza unor
disensiuni avute în anul 1921 cu generalul Nicolae Petala, care comanda Corpul 6 Armată, în a cărui
compunere se afla Divizia 1 Vânători. Acesta îi reproşa generalului Leca atitudinea îngăduitoare
faţă de unele acte de indisciplină ale militarilor din subordine. Deşi în anii următori, toţi superiorii
ierarhici ai generalului Leca (inclusiv principele-moştenitor Carol, în calitate de comandant al
Corpului Vânătorilor de Munte) îl recomandau stăruitor pentru avansarea la gradul de general de
brigadă, generalul Petala, în calitate de inspector general de armată, se opunea acestei avansări.
A încetat din viaţă cu două săptămâni înainte de a îndeplini vârsta de 59 de ani, la 13 octombrie
1926.
Sursă:
110
GENERAL DE BRIGADĂ
TOMA LIŞCU
G eneralul Toma Lişcu s-a născut la 1 aprilie

1866 în localitatea Islaz (pe atunci în
judeţul Romanaţi), acolo unde s-a declanşat Revoluţia
de la 1848 din Ţara Românească.
A debutat în cariera militară la 20 februarie
1886, când s-a înrolat voluntar ca soldat în Regimentul
1 Geniu. În acelaşi an, la 10 septembrie, a fost înaintat
la gradul de caporal, iar ulterior a devenit sergent
(5 aprilie 1887), sergent-major (1 ianuarie 1888),
sergent-adjutant (5 februarie 1889). La terminarea
stagiului militar obligatoriu s-a reangajat în armată
pentru o perioadă de doi ani (22 februarie 1889).
La 1 octombrie 1889 a fost admis la Şcoala de
subofiţeri de la Mânăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea),
în aceeaşi zi semnând un contract de reangajare pentru
o perioadă de 3 ani. Această şcoală avea menirea de a
pregăti pe cei mai buni subofiţeri din armata română
pentru a deveni ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie,
geniu sau administraţie.
În anul 1891, la 16 octombrie, este avansat la gradul
de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul V
„Ialomiţa” nr. 23.
Grade militare: locotenent (8 aprilie 1895), căpitan (10 mai 1902), maior (10 mai 1910),
locotenent-colonel (1 aprilie 1914), colonel (10 mai 1916) general de brigadă (1 septembrie 1917),
general de divizie (1 aprilie 1926).
La 8 aprilie 1895 este mutat la Batalionul 1 Vânători. De la 16 aprilie 1895 a fost detaşat la
Institutul Geografic al Armatei, fiind încadrat nominal la Regimentul 30 „Muscel” de la 30 mai 1895.
În perioada petrecută la Institutul Geografic al Armatei a efectuat şi, ulterior, a condus lucrările
de specialitate necesare întocmirii Planului (hărţii) Capitalei României. A îndeplinit şi funcţiile de
comandant al şcolii de desenatori şi gravori, precum şi pe cea de ofiţer responsabil cu aprovizionarea.
„Se achită de toate cu un zel şi o conştiinţă mai presus de orice laudă”, consemna în foaia calificativă a
locotenentului Toma Lişcu, în august 1899, subdirectorul Institutului Geografic al Armatei, colonelul
George Ianescu.
La 1 noiembrie 1899, fostul soldat voluntar a devenit elev al Şcolii Superioare de Război. După
absolvire s-a reîntors, în toamna anului 1901, la Regimentul 30 „Muscel”, unde a activat până la
1 aprilie 1902, când a fost transferat la Regimentul 3 „Olt”.
Peste un an, la 16 aprilie 1903, a fost detaşat, pentru un stagiu de pregătire în altă armă, necesar
unui ofiţer de stat-major, la Regimentul 2 Artilerie, fiind ataşat la Bateria 1. „Am avut ocazia de a-l
vedea de aproape la tragerea anuală de la Leurdeni, unde l-am pus să comande bateria atât la tragerea
111
de instrucţie, cât şi de război. Am putut constata că şi-a dat osteneala de a se pune la curent cu
regulamentele şi tactica armei, căutând a profita de stagiu”, consemna în foaia calificativă, în septembrie
1903, comandantul Regimentului 2 Artilerie, colonelul adjutant George Georgescu. Acelaşi ofiţer îl
caracteriza astfel pe căpitanul Toma Lişcu: „ Constituţie robustă. […] Foarte bun camarad muncitor
şi foarte devotat serviciului. A absolvit forte bine Şcoala Superioară de Război. M-am convins că are
o completă şi frumoasă educaţie militară. Cunoaşte bine limba franceză şi binişor pe cea germană.
Conduita excelentă. Nu am decât laude să-i aduc asupra modului cum îşi face serviciul”.
La 16 aprilie 1904, după încheierea stagiului la arma artilerie, a fost încadrat la Divizia 9
Infanterie. În perioada 19 decembrie 1904-1 aprilie 1905 a efectuat un stagiu de pregătire în armata
austro-ungară. La revenirea în ţară a fost transferat la Regimentul nr. 34 „Constanţa”, unde a activat
până la 30 septembrie 1906, cu o întrerupere în perioada 1 noiembrie 1905-30 iunie 1906, când a fost
detaşat la Regimentul IV „Ilfov” nr. 21, unitate la care va fi încadrat definitiv la 1 octombrie 1906.
În aceeaşi zi îşi începe activitatea didactică la Şcoala Militară de Infanterie, unde a predat cursul de
istorie militară şi geografie militară. Începând cu 1 aprilie 1908 a fost inspector de studii şi ajutor de
profesor la cursul de tactica terenului la Şcoala Superioară de Război.
La 1 aprilie 1910 a revenit „la trupă” în rândurile Regimentului nr. 30 „Muscel”. Peste puţin
timp, la 10 mai 1910, odată cu avansarea la gradul de maior, a fost mutat la Regimentul nr. 20
„Teleorman”, în aceeaşi zi fiind detaşat la Corpul 3 Armată în funcţia de subşef de stat-major. Peste
exact un an de zile, la 10 mai 1911, a fost transferat la Regimentul nr. 11 „Siret”.
La 1 august 1911 a fost încadrat la statul-major al Diviziei 10 Infanterie. Cu această mare unitate
a participat la Campania din Bulgaria din anul 1913. Generalul de brigadă Toma Constantinescu,
comandantul diviziei, scria despre activitatea maiorului Toma Lişcu în perioada campaniei:
„Aptitudinile militare foarte bune probate tot timpul campaniei în funcţia de şef de stat-major al
Diviziei a 10-a. Aptitudini fizice foarte bune, foarte energic şi foarte voios (sic!) la treabă, lucrând zi
şi noapte fără preget, cu foarte bună pricepere, cu mult temei şi cu foarte bun folos. Aptitudini morale
foarte bune. Este foarte cinstit la vorbă şi la fapte, foarte discret, foarte curajos, foarte statornic şi nu
se impresionează (sic!). În cele mai grele împrejurări devine cel mai calm şi cu cea mai bună judecată;
este un excelent camarad pentru timpurile cele mai grele”.
La 1 aprilie 1914 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi numit comandant al
Regimentului 4 „Argeş”. În cadrul pregătirilor pentru intrarea României în război, în perioada
noiembrie 1915-iulie 1916, colonelul Toma Lişcu „a avut sarcina de a studia şi executa lucrări de
întărire pe comunicaţia Câineni-Curtea de Argeş , în sectorul Olt-Argeş”, sarcină de care s-a achitat
exemplar spre marea mulţumire a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Dumitru Cotescu.
La 20 iulie 1916 i s-a încredinţat conducerea statului-major al Corpului 7 Armată. După intrarea
României în război, a fost numit, la 1 septembrie 1916, şeful statului-major al Corpului 6 Armată. În
această calitate, colonelul Toma Lişcu a efectuat recunoaşterea întregului front al Corpului 6 Armată
pe Dunăre, care se întindea de la est de Giurgiu până la Gura Oltului. În perioada premergătoare
Operaţiei de la Flămânda, care s-a desfăşurat între 18-22 septembrie 1916, colonelul Toma Lişcu „a
pregătit toate lucrările şi ordinele referitoare la această operaţiune pentru corpul de armată”.
Între 1 octombrie şi 1 noiembrie 1916, a îndeplinit funcţia de şef de stat-major la Divizia 22
Infanterie, în perioada în care această divizie a fost angrenată în luptele de la Rucăr şi Dragoslavele
contra Diviziei 76 germane şi Brigăzii 8 alpine austro-ungare, reuşind, împreună cu Divizia 12
Infanterie, să zădărnicească ofensiva inamicului. Comandantul Diviziei 22, generalul Aristide Razu,
scria: „Colonelul Lişcu, pe lângă preţiosul concurs pe care mi l-a dat în calitate de colaborator în
exercitarea comandamentului diviziei, a contribuit şi personal, mergând pe teren zi şi noapte,
112
organizând ocuparea poziţiei defensive de către trupele diviziei, îmbărbătând trupele şi contribuind
în cea mai largă măsură la îndrumarea, în cele mai fericite condiţii ale operaţiunilor diviziei. A luat
parte activă în conducerea atacului asupra inamicului care ocupa Muntele Măgura (N-V Câmpulung
Muscel) şi a reuşit a alunga inamicul care ocupase o parte din Lereşti şi ajunsese la marginea oraşului
Câmpulung. A avut timp de 4 zile conducerea luptelor contra porţiunilor ocupate de inamic între
muntele [indescifrabil în text] şi Cândeşti, rezistând cu 6 companii contra a 4 batalioane inamice
(2 din Regimentul 28 bavarez şi 2 din Brigada 8 Munte austriacă), care au atacat cu furie, fără ca
unităţile de sub comanda colonelului Lişcu să cedeze un pas (28-31 octombrie)”.
La 1 noiembrie 1916 a preluat comanda Brigăzii 28 din cadrul Diviziei 14 Infanterie, cu care
a luptat în regiunea Topolog-Argeş şi în retragerea spre Moldova. Activitatea sa în această perioadă
este descrisă astfel de comandantul diviziei: „Cu pricepere şi cu stăruinţă a reconstituit brigada, a
însufleţit-o şi, lipit de dânsa (sic!), a ţinut piept inamicului, apărând poziţia de la Arefu. Tot cu
energie a apărat şi poziţiile de la Vereneşti şi Cerbureni. În greaua retragere a susţinut lupte grele la
Păuleasca şi Găeşti, unde a avut de înfruntat situaţiile cele mai dificile şi prin care a reuşit să treacă
cât se poate de bine. În luptele de la Leorda şi de la Parepa, unde inamicul reuşise să întoarcă flancul
drept şi să taie comunicaţiile, colonelul Lişcu cu mare greutate s-a strecurat, deschizându-şi drumul
prin cele mai mari primejdii”.
La 20 ianuarie 1917 a fost numit comandant al Brigăzii 10 Infanterie, din cadrul Diviziei 5
Infanterie. A desfăşurat o activitate susţinută pentru refacerea brigăzii, ocupându-se îndeaproape de
instrucţia şi condiiţiile de trai ale militarilor din subordine.
Fostul său comandant din perioada luptelor de la Câmpulung Muscel, generalul Aristide Razu,
aflat acum la comanda Diviziei 5 Infanterie, elogia participarea colonelului Toma Lişcu la marea
bătălie de la Mărăşeşti,: „A avut direcţiunea organizării unei poziţii defensive la Cerkezeni pentru
întreaga divizie şi a luat parte ca comandant la diferite aplicaţiuni cu arme combinate, precum şi la
desfăşurarea întregii divizii la o manevră executată în faţa M.S. Regelui. Prin venirea Diviziei 5 pe
frontul de la Nămoloasa, Brigada 10, sub conducerea colonelului Lişcu, a organizat a doua poziţie
defensivă de la Nămoloasa pentru a fi ocupată de divizia din rezerva Corpului 3 Armată. De la 19 la
23 iulie a exercitat comanda provizorie a Diviziei 5 în sectorul Lieşti-Movileni. La 24 iulie, Divizia 5
fiind angajată pe frontul Cosmeşti-Mărăşeşti, colonelul Lişcu a exercitat comanda sectorului între
Siret şi 1000 m vest Doaga, pe timpul de la 24 la 30 iulie, rezistând contra celor mai furioase atacuri
duşmane şi organizând două contraatacuri în zona satului Doaga, prin a căror desfăşurare s-a
zdruncinat avântul duşmanului cu mult superior numeric, întrucât în faţa Diviziei 5 se aflau în luptă
Diviziile 76 şi 89 prusiene şi 12 bavareză cu o artilerie numeroasă şi de toate calibrele. Cu începere
de la 30 iulie şi până la 8 septembrie, colonelul Lişcu a comandat Divizia 5, pe care a condus-o cu
destoinicie în luptele grele de la 30 iulie la 2 august, în care divizia a trebuit să facă sacrificii mari
pentru a-şi îndeplini cu vrednicie misiunea de a se opune cu orice preţ înaintării inamicului în sectorul
Cosmeşti-Mărăşeşti”.
Începând de la 8 septembrie 1917, Divizia 5 a trecut în rezerva Armatei 1. Brigada 10 Infanterie,
din cadrul diviziei, a organizat poziţii defensive între localităţile Domneşti şi Păuneşti, formată din
trei linii, reţele, comunicaţii, organe de flancare. La 21 octombrie 1917, divizia a fost reintrodusă pe
front până la 29 ianuarie 1918, când a constituit rezerva Corpului 5 Armată.
La 1 mai 1918, generalul Toma Lişcu a fost numit comandant al Corpului Grănicerilor, recent
reconstituit după ce, pe durata operaţiilor militare, unităţile de grăniceri fuseseră folosite ca trupe de
infanterie.
113
În această calitate a organizat, în circa o lună de zile, dispozitivul de frontieră pe Nistru, pe

Prut şi în Carpaţii Răsăriteni. Activitatea sa în fruntea Corpului de Grăniceri care era subordonat atât
Ministerului de Război, cât şi Ministerului de Finanţe (cu atribuţii pentru executarea legislaţiei vamale)
i-a adus aprecierile elogioase ale titularilor de la acest din urmă departament, precum Mihai Săulescu,
Oscar Kiriacescu sau Aurel Vlad, care sunt consemnate în dosarul personal al generalului Toma Lişcu.
Constantin Argetoianu, ministru al Finanţelor (13 martie -13 iunie 1920) şi al Internelor (13 iunie
1920-13 decembrie 1921), sublinia faptul că grănicerii comandaţi de generalul Toma Lişcu au avut un
rol esenţial în menţinerea ordinii într-o perioadă de tulburări generate de grupările de extremă stângă
dirijate din umbră de la Moscova: „Prin străduinţa sa a reuşit să facă din Corpul de Grăniceri, atât în
garnizoana Bucureşti, unde 1500 de grăniceri formează trupă de temeinică siguranţă a oraşului, cât şi
în celelalte garnizoane, corpurile de elită pentru paza ordinii şi siguranţei. Batalioanele de instrucţie
ale grănicerilor au fost apreciate de marile comandamente militare ca cele mai de seamă trupe, perfect
instruite, disciplinate şi administrate”.
Aceleaşi elogii i le aducea şi Nicolae Titulescu (ministrul de Finanţe în perioada 13 iunie 1920-
13 decembrie 1921), în foaia calificativă pentru anul 1921: „În vremea când contrabandele deveniseră
atât de dese, a reuşit, de acord cu Direcţia Vămilor, să aducă cele mai eficace servicii prin ordinele date
corpului de grăniceri. A pacificat şi liniştit regiunea petroliferă din Valea Prahovei din decembrie 1918
la octombrie 1919. A stăpânit şi stins spiritul de revoltă din Cadrilater de la octombrie 1919; a potolit
în germene revolta Regimentului 114 bucovinean din garnizoana Cernăuţi; a format garnizoana de
siguranţă la Sibiu, [unde se afla ] Comandamentul Trupelor de Vest, iar de la 1918 o însemnată parte
din grăniceri formează garnizoana de siguranţă a Capitalei. La graniţele Nistrului şi Dobrogei, în
permanenţă atacate de bolşevici şi comitagii […], a luat cele mai energice măsuri pentru intensificarea
pazei, aşa că atacurile au fost treptat şi cu energie înfrânate. Paza pe apă, Dunăre şi Mare, a fost de
asemenea completată prin înzestrarea Corpului [de Grăniceri], după propunerile sale, cu 15 vase de
patrulare”.
La 28 noiembrie 1921, generalul Toma Lişcu a preluat comanda Diviziei 14 Infanterie, pe care
a condus-o până la 1 octombrie 1923, când a fost numit comandant al Diviziei 6 Infanterie.
La 1 aprilie 1926, după o carieră militară de peste 40 de ani în care a parcurs ierarhia militară
de la gradul de soldat la cel de general de divizie, Toma Lişcu a fost trecut în rezervă pentru limită de
vârstă, iar la 1 ianuarie 1934 a fost trecut în poziţia de retragere.
Decoraţii: Medalia Jubiliară „Carol” (1906), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia „Bărbăţie
şi Credinţă”, clasa I (1913), Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (1913), în grad de Ofiţer
(1917), în grad de Comandor (1922), Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor (1917),
Ordinul rus „Sfântul Vladimir” clasa a IV-a (1917).
Surse:
General de brigadă (r) Sever Neagoe, Personalităţi din evoluţia grănicerilor în secolul XX, f.
ed., Bucureşti, 2001.
114
GENERAL DE DIVIZIE
GHEORGHE MĂRDĂRESCU
G eneralul Gheorghe Mărdărescu s-a născut

la 16 august 1866 la Iaşi. La 1 iulie 1888 a
absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie din
Bucureşti, fiind avansat la gradul de sublocotenent şi
repartizat la Regimentul 3 Infanterie de linie.
Grade militare: locotenent (1 august 1891), căpitan
(8 aprilie 1896), maior (10 mai 1906), locotenent-
colonel (10 mai 1910), colonel (1 aprilie 1913), general
de brigadă (10 mai 1916), general de divizie (10 mai
1918), general de corp de armată (17 iunie 1927).
În august 1891 a fost transferat la Regimentul
12 Infanterie. Între 1892-1894 şi-a continuat studiile
militare la Şcoala Superioară de Război, urmând în
paralel şi cursuri de comandă în Germania. La data de
8 aprilie 1895 a fost mutat la statul-major al Corpului
2 Armată. După numai un an, la 8 aprilie 1896, a fost
avansat căpitan şi încadrat la Regimentul 31 Infanterie.
Temeinica pregătire teoretică l-a recomandat
pentru o carieră didactică, astfel că, pe lângă funcţiile
îndeplinite la corp, Gheorghe Mărdărescu a mai
exercitat, în perioada 1901-1906 şi funcţia de director de studii la Şcoala Superioară de Război.
La 1 aprilie 1906, în urma propunerilor repetate ale Marelui Stat Major, Ministerul de Război
a aprobat, prin Decizia Ministerială nr. 531 din 12 februarie 1906, înfiinţarea Şcolii de Tragere
a Infanteriei. La comanda acestei şcoli a fost numit Gheorghe Mărdărescu, prin Înaltul Decret
nr. 1688/1906. A condus această şcoală până la 1 aprilie 1913, cu scurtă întrerupere în perioada
10 mai-1 iulie 1910, când a lucrat în cadrul comandamentului Diviziei 10 Infanterie.
Ulterior, a îndeplinit funcţia de şef de stat-major la Corpul 1 Armată (1 aprilie-16 decembrie
1913) şi Corpul 2 Armată (16 decembrie 1913-15 octombrie 1915).
La 15 octombrie 1915 a fost numit comandant al Şcolii Superioare de Război, iar la 1 aprilie
1916 i s-a încredinţat comanda Brigăzii 8 Infanterie.
La mobilizarea din 14 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, a
fost numit în funcţia de şef al statului-major al Armatei a 3-a. La 25 august 1916 a fost transferat
pe o funcţie similară la Armata a 2-a pe care îndeplinit-o până la 6 februarie 1918. Ca şef de
stat-major al acestei armate a participat, sub comanda generalului Alexandru Averescu, la conceperea
şi punerea în execuţie a planurilor pentru numeroase bătălii purtate de această armată, precum cele
de la Rucăr-Bran sau Predeal din toamna anului 1916 sau la marile bătălii de la Mărăşti şi Oituz din
vara anului 1917.
115
La 1 iunie 1918 generalul Gheorghe Mărdărescu a fost numit director al Direcţiei 1 Infanterie
din cadrul Ministerului de Război, iar la 1 noiembrie 1918 i s-a încredinţat conducerea Inspectoratului
Tehnic al Infanteriei.
Unirea Transilvaniei cu România a permis trupelor române să intre în teritoriile româneşti
aflate în interiorul arcului carpatic. Concomitent s-au produs modificări în structura organizatorică a
trupelor române care operau în Transilvania. S-a constituit la 11/24 decembrie 1918 Comandamentul
Trupelor din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moşoiu, destinat coordonării operaţiunilor
militare din această parte a ţării. Punctul de comandă al comandamentului nou constituit s-a stabilit
la Sibiu, acolo unde s-a mutat în 27 noiembrie/9 decembrie 1918 şi Consiliul Dirigent (guvernul
provizoriu al Transilvaniei ales la 19 noiembrie/2 decembrie 1918). Menţinerea stării încordate de-a
lungul liniei de demarcaţie şi agravarea situaţiei militare din zonă au determinat, în cele din urmă,
Consiliul Suprem Aliat de la Versailles să decidă, la 26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre
între România şi Ungaria. Dar noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat să-şi retragă
trupele dincolo de aliniamentul stabilit şi a hotărât să recurgă la forţa armelor, pentru păstrarea
teritoriului românesc. În acest scop guvernul maghiar a declarat mobilizarea generală a bărbaţilor
între 16 şi 54 ani. Totodată, Bela Kun şi V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra României.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, în noaptea de
15/16 aprilie 1919, după o puternică pregătire de artilerie a trecut la ofensiva în lungul văilor Someşului,
Crişului Repede şi Mureşului.
Marele Cartier General român a dispus, în vederea preconizatei ofensive, ca forţele proprii din
Transilvania să fie împărţite în două mari grupuri, astfel: Grupul de nord, compus din Detaşamentul
mixt general Olteanu, în regiunea Sighet, constituit dintr-o brigadă de roşiori, două batalioane de
infanterie şi o baterie de artilerie, la comanda căruia a fost numit generalul Traian Moşoiu şi Grupul
de sud, la conducerea căruia s-a aflat noul comandant al Comandamentului Trupelor din Transilvania,
generalul Gheorghe Mărdărescu, în sarcina căruia era organizarea ofensivei trupelor române. Trupele
maghiare compuse din Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi Gărzile Roşii maghiare au
atacat la Ciucea şi Ţigani posturile înaintate ale armatei române. Generalul Gheorghe Mărdărescu a
impus ca prim obiectiv înaintarea spre vest, dincolo de Munţii Apuseni şi atingerea cursului Tisei. În
noaptea de 19/20 iulie 1919, Comandamentul armatei ungare a început ofensiva împotriva trupelor
române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok.
Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu
învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acţiunilor ofensive viguroase, până la 26 iulie
trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au început pregătirile pentru
forţarea râului Tisa. În noaptea de 29 spre 30 iulie, începând cu ora 3 a.m., trupele române au forţat
Tisa şi, după scoaterea din luptă a Corpului 1 Armată ungar, la 3 august 1919, patru escadroane
de roşiori au pornit spre Kecskemét. Grupul a avut patru sute de cavalerişti şi a fost dotat cu două
tunuri şi zece mitraliere. Colonelul Rusescu, fără ordin, a pătruns în Budapesta descălecând, în jurul
orelor 20 în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josef”. A doua zi, la orele 18, aflat în centrul
bulevardului Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române care operase în Ungaria, generalul
Gheorghe Mărdărescu, alături de alţi generali ai armatei române, a privit defilarea militarilor români
din compunerea Diviziei 1 Vânători.
Astfel prin luptele duse de armata română, Budapesta a fost eliberată de „teroarea roşie” a
adepţilor lui Bela Kun.
Trupele române au evacuat Ungaria în mai multe etape, în perioada 4 octombrie 1919 –
30 martie 1920.
116
Revenit în ţară, generalul Gheorghe Mărdărescu s-a ocupat, în calitate de Inspector al Infanteriei,
de organizarea trupelor în teritoriile unite cu România. La 13 martie 1922 a fost numit în funcţia
de Inspector General al Inspectoratului 3 Armată. În perioada 12 aprilie 1922-26 martie 1926 a
îndeplinit funcţia de ministru de Război în guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu. În această
calitate a avut o contribuţie de prim ordin la procesul de restructurare a armatei române conform
noilor realităţi postbelice, proces statuat prin legea de organizare a armatei din anul 1924.
Ulterior, generalul Gheorghe Mărdărescu s-a întors în funcţia de Inspector al Inspectoratului 3
Armată, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1 octombrie 1930, când a fost trecut în rezervă.
Cariera generalului Gheorghe Mărdărescu a fost presărată cu numeroase distincţii militare,
semn al aprecierii activităţii depuse în slujba patriei. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”
clasa a III-a, „pentru vitejia, destoinicia şi energia cu care a condus operaţiunile din aprilie 1919, în
scopul eliberării teritoriilor din Ardeal rămas încă ocupat de armata maghiară” (Înaltul Decret Regal
nr. 1804 din 7 mai 1919) , Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a, „pentru deosebita pricepere cu care
a condus operaţiunile ofensive din iulie 1919, care s-au terminat cu completa înfrângere a armatelor
maghiare şi cu ocuparea Budapestei” (Înaltul Decret Regal nr. 17 din 2 ianuarie 1920), Ordinele
„Steaua României” şi „Coroana României” în grad de Comandor ş.a.
Generalul Gheorghe Mărdărescu a avut o activitate meritorie pe plan cultural, fiind multă
vreme directorul Revistei „România Militară”. Dintre lucrările elaborate menţionăm: Lecţiuni de
tactică, Regina bătăliilor (dedicată armei infanterie), Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei (1918-1920).
Generalul Gheorghe Mărdărescu, eliberatorul Transilvaniei, a încetat din viaţă, la Bad Nauheim,
în Germania, la 5 septembrie 1938.
Surse :
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Registru foi
matricole ofiţeri activi de infanterie, Dosar nr. 3.
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Compania
armatei române din 1918-1919, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994.
Constantin Ucrain, Dumitru Dobre, Personalităţi ale infanteriei române, Bucureşti, Editura
Militară, 1995.
*** Miniştrii Apărării Naţionale. Enciclopedie, Editura Centrului tehnic-editorial al Armatei ,
Bucureşti, 2012.
Generalul G.D. Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei
(1918-1920), ediţia a II-a, Editura Militară, Bucureşti, 2009.
117
GENERAL DE DIVIZIE
ALEXANDRU MĂRGINEANU
G eneralul Alexandru Mărgineanu s-a născut

la Botoşani la 24 februarie 1871.
A urmat cursurile Şcolii fiilor de militari de la
Iaşi (1885-1889) şi a Şcolii de ofiţeri din Bucureşti
(1889-1891).
La 8 iulie 1891 a primit gradul de sublocotenent
şi a fost încadrat la Regimentul nr. 13 „Ştefan cel
Mare”.
Grade militare: locotenent (10 mai 1894),
căpitan (10 mai 1901), maior (10 mai 1908),
locotenent-colonel (1 aprilie 1913), colonel (1 aprilie
1916), general de brigadă (1 aprilie 1917), general de
divizie (1 aprilie 1919).
La 16 aprilie 1894 a fost mutat la Regimentul
nr. 34 „Constanţa”, pentru ca peste câteva săptămâni,
la 10 mai 1894 să fie transferat la Şcoala fiilor de
militari de al Iaşi .
La 1 decembrie 1894 s-a reîntors la regimentul
din Constanţa, unde a activat până la 16 octombrie
1895, când a fost încadrat la Regimentul nr. 9
„Râmnicu Sărat”.
În anul 1898 a fost admis la Şcoala Superioară de Război, pe care a absolvit-o în anul 1900. A
urmat un stagiu la Marele Stat Major, unde a lucrat la Biroul III (din cadrul Secţiei I), care avea ca
atribuţii lucrări referitoare la operaţiuni, manevre şi instrucţia generală a armatei, regulamente tactice
şi administrative, istoricul campaniilor şi marilor operaţiuni ale armatei.
La 10 mai 1901 a fost avansat la gradul de căpitan şi mutat în garnizoana Bârlad, la Regimentul
nr. 12 „Cantemir”. După aproape un an, la 1 aprilie 1902 a revenit în rândurile Regimentului nr. 9
„Râmnicu Sărat”.
În perioada 1 ianuarie-26 august 1903, căpitanul Alexandru Mărgineanu a efectuat un stagiu
de pregătire în armata austro-ungară la Regimentul Imperial şi Regal „Baron de Joelson” nr. 93,
dislocat la Olmütz (în prezent Olomouc, în Republica Cehă). Activitatea sa a fost descrisă astfel
de comandantul regimentului, colonelul Tavlück: „De la începutul ataşării sale până la terminarea
şcolii de companie, numitul ofiţer a fost introdus în toate detaliile, atât militare, cât şi de natură
administrativă, ale serviciului comandantului de companie, dovedind pricepere desăvârşită a acestor
servicii. Atât în acest timp, cât şi, în special, în perioada şcolii de batalion, căpitanul Mărgineanu a
comandat batalionul în repetate rânduri, dând dovezi de foarte multă pricepere în a profita de situaţiile
tactice şi demonstrând, în acelaşi timp, că înţelege chestiunile în mod extraordinar de repede şi just.
118
În cursul exerciţiilor regimentului cu inamicul reprezentat, i s-a oferit numitului ofiţer, de mai
multe ori, ocazia să fie comandant de partidă sau de batalion, precum şi arbitru, calitate în care modul
său calm, liniştit şi conştiincios de a disposa a făcut o impresie foarte favorabilă.
În timpul cât a servit la regiment, căpitanul Mărgineanu a depus un zel excepţional şi un interes
viu pentru serviciu. Atitudinea sa în serviciu a fost totdeauna militărească, corectă şi călăuzită de foarte
mult tact, iar conduita sa în afară de serviciu a fost plină de camaraderie şi amabilitate, astfel că era un
camarad foarte stimat şi iubit.
Rezultatul total al serviciilor făcute la regiment este notat ca «superior»”.
În perioada 17 august-5 septembrie 1903, în perioada manevrelor armatei austro-ungare, a fost
detaşat la comandamentele Brigăzii 9 Infanterie şi, ulterior, la comandamentul Diviziei 5 Infanterie.
Comandantul diviziei, generalul Karl von Chizzola, raporta superiorilor săi: „Numitul căpitan a fost
întrebuinţat în serviciul practic de stat-major, cu care ocazie s-a distins printr-un zel neobosit şi prin
o mare putere de rezistenţă. Având în vedere cunoştinţele de care a dat probe, concepţiunea repede şi
marele zel al căpitanului Mărgineanu, putem cota rezultatele obţinute de acesta în serviciul practic de
stat-major cu nota «foarte bine»”.
La 1 noiembrie 1903 a fost încadrat la Regimentul nr. 34 „Constanţa”. În perioada 20 februarie
1904-31 martie 1905 a fost detaşat la Regimentul 9 Călăraşi, pentru a executa un stagiu de pregătire,
într-o altă armă decât cea de bază (infanteria), stagiu necesar unui ofiţer de stat-major .
La 1 aprilie 1905 a fost mutat la statul-major al Diviziei 5 Infanterie, unde i s-a încredinţat
conducerea Biroului 2 Organizare-Mobilizare. Într-o notare din anul 1906, Alexandru Mărgineanu
era caracterizat de seful de stat-major la diviziei, maiorul Gheorghe Mironescu: „Conformaţie robustă,
ţinută agreabilă, sănătos şi rezistent. Trage foarte bine cu arma. […] Judecată sănătoasă, cu mult bun
simţ şi spirit de ordine. Calm şi hotărât. Studii liceale; scrie şi vorbeşte curent franceză şi germană.
[…] Rezolvă cu pricepere şi înlesnire teme tactice pe hartă şi pe teren şi se ţine la curent cu scrierile
şi publicaţiile profesionale. […] Ordonat, are o ţinută corectă. Execută ordinele cu devotament şi are
simţul datoriei şi pune multă energie şi vigoare în rezolvarea însărcinărilor sale. Ofiţer cu tact şi spirit
militar dezvoltat. Bun camarad, are simţul onoarei, este curajos, dă dovadă de spirit de sacrificiu şi
este călăuzit de patriotism”.
La 16 aprilie 1907 este transferat la Marele Stat Major, unde a lucrat la Biroul Operaţii până la
22 octombrie 1907.
Între 22 octombrie 1907 şi 30 aprilie 1910 a activat în cadrul Regimentului nr. 9 „Râmnicu
Sărat”, cu o întrerupere între 10 mai şi 1 iulie 1908, când exercită comanda Batalionului 1 Vânători,
care fusese trimis pe linia Prutului pentru a asigura un cordon sanitar. Dintr-o caracterizare din anul
1909 aflăm că maiorul Alexandru Mărgineanu era de talie „mai mult mică, dar robust”, că „este
„însurat, are 2 fete, alte greutăţi nu are”. În timpul liber avea ca îndeletniciri preferate vânătoarea şi
cultivarea unui teren cu viţă de vie. „Felul vieţii este destul de cumpătat, trăieşte în contact cu lumea
civilă, mai puţin cu cea militară, pentru care nu arată destulă atenţie, nici chiar de convenienţă. Pentru
un ofiţer superior, puţină rutină socială. Are talent pentru pictură”.
În perioada 10 mai 1910-30 septembrie 1912, maiorul Alexandru Mărgineanu a activat la
Şcoala Militară de Infanterie, unde a îndeplinit funcţiile de ajutor al comandantului, director de studii
şi profesor de tactică. Pentru conştiinciozitatea cu care şi-a îndeplinit atribuţiile, comandantul şcolii,
locotenent-colonelul Emanoil Manolescu Mladian, l-a propus doi ani consecutiv (1911 şi 1912)
pentru înaintare în grad „la excepţional”.
La 1 octombrie 1912 a fost mutat la statul-major al Diviziei 5 Infanterie, mare unitate cu care a
participat la Campania din Bulgaria din anul 1913 în calitate de şef de stat-major.
119
La 1 aprilie 1916 a fost numit şeful statului-major al Corpului 3 Armată. În această calitate
a pregătit mobilizarea marilor unităţi şi unităţi din cadrul Corpului 3 Armată. După intrarea
României în război, la 14/27 august 1916, a luat parte, tot ca şef de stat-major la Corpul 3 Armată,
la ofensiva trupelor române în Ţara Bârsei, ulterior la luptele de la Cohalm, Windmühl, Braşov, care
s-au finalizat prin replierea militarilor Corpului 3 Armată spre pasurile Predeluş, Bratocea, Tabla
Buţii, Buzău. În cursul acestor acţiuni de repliere, înălţimile de pe stânga şi dreapta râului Buzău
rămânând neocupate, colonelul Alexandru Mărgineanu a dispus, din proprie iniţiativă, descălecarea
Brigăzii 3 Călăraşi, constituind cu militarii brigăzii şi cu oamenii disponibili de la un divizion de
transport muniţii şi subzistenţă, un detaşament de 1600 de oameni cu care a ocupat înălţimile,
restabilind astfel situaţia şi asigurând pe această cale continuitatea frontului şi ocuparea unui sector
important în zona Monteoru. Tot din proprie iniţiativă a dispus ocuparea pasurilor Doftana şi Tabla
Buţii care rămăseseră neocupate.
La 20 noiembrie 1916 i s-a încredinţat comanda Diviziei 3 Infanterie. Între 25 şi 28 noiembrie
1916, în zona Vârful Salcia-Poiana Seciului, militarii Diviziei 3 Infanterie, comandaţi de colonelul
Alexandru Mărgineanu, au oprit atacurile trupelor Puterilor Centrale. În zona localităţii Cislău, pe
Valea Buzăului, colonelul Alexandru Mărgineanu a ordonat, din proprie iniţiativă, atacarea aripii
drepte a dispozitivului de luptă al inamicului, degajând astfel trupele Diviziei 6 Infanterie care se găseau
într-o situaţie extrem de dificilă. În zona localităţii Dumitreşti, unde, pe de o parte, rezistenţa îndârjită
a trupelor române pe linia defensivă hotărâtă, iar pe de alta, efectivele germane foarte numeroase
care atacau necontenit, au dat naştere la o serie de lupte crâncene care, în ultimă analiză, căpătaseră
amploarea unei bătălii. Aici, conducerea operaţiilor a reclamat o atenţie cu totul excepţională, întrucât,
pe lângă dispoziţiile operative ale propriilor trupe, comandantul diviziei trebuia să fie permanent în
gardă pentru a coordona aceste operaţii cu părăsirea câmpului de luptă de către trupele ruse.
După retragerea în Moldova, Divizia 3 Infanterie a fost dislocată la nord-vest de oraşul Panciu,
în zona Dealului Ireşti şi a localităţii Vităneşti, unde a fost organizată o puternică poziţie defensivă.
În lunile care au urmat, generalul Alexandru Mărgineanu a condus procesul de reorganizare a diviziei
şi de refacere a capacităţii de luptă în vederea operaţiilor militare viitoare.
În iulie 1917, generalul Alexandru Mărgineanu a participat la Bătălia de la Mărăşti, unde Divizia 3
Infanterie, pe care o comanda, a fost vârful de lance al ofensivei victorioase a trupelor române.
Iniţial Divizia 3, întărită cu Regimentul 18 Infanterie, a fost dispusă pe aliniamentul Dealul
Drăgoteştilor-Răcoasa (17 batalioane pe un front de 10 km), constituind, împreună o parte din
Divizia 6 Infanterie, dispozitivul ofensiv de rupere. După străpungerea liniilor Diviziei 218 Infanterie
germane şi cucerirea satului Mărăşti, Divizia 3 Infanterie a înaintat în direcţia Vizantea-Răzeşeasca-
Piscul Radului-Valea Sării, împingând detaşamente chiar pe malul celălalt al Putnei. Aşa cum spunea
generalul Gheorghe Văleanu, comandantului Corpului 4 Armată în timpul bătăliei, victoria de la
Mărăşti va fi legată veşnic de numele generalului Alexandru Mărgineanu. Prin Înaltul Decret Regal
nr. 715 din 18 iulie 1917 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru priceperea
şi destoinicia cu care a condus operaţiunile militare ale diviziei sale în luna iulie 1917”.
În august 1917, în cadrul Bătăliei de la Mărăşeşti, generalul Alexandru Mărgineanu a condus
operaţiile de pe Dealul Porcului, unde, în condiţiile în care Divizia 124 Infanterie rusă îşi abandonase
poziţiile, Divizia 3 Infanterie a zădărnicit cele 13 atacuri ale forţelor de infanterie duşmane, mult
superioare ca număr, şi susţinute de către o formidabilă artilerie.
La începutul lui septembrie 1917 generalul Alexandru Mărgineanu a condus luptele pentru
rectificarea frontului în zona Valea Suşiţei-Varniţa, unde intrândul inamic din sectorul Diviziei 3
Infanterie periclita întregul dispozitiv de apărare.
120
La sfârşitul lunii februarie 1918, Divizia 3 Infanterie a fost dislocată în Basarabia, unde, aşa cum
se consemnează în memoriul (dosarul) personal al generalului Mărgineanu, „prin toate mijloacele de
propagandă morală şi culturală a obţinut apropierea unei populaţii care, în mare parte, îi era iniţial
ostilă, contribuind astfel, într-o largă măsură la opera efectivă a Unirii”. La începutul lunii iulie 1918
Divizia 3 Infanterie a fost retrasă din Basarabia, fiind dislocată în zona localităţilor Oneşti-Târgul
Trotuşului.
În perioada următoare generalul Alexandru Mărgineanu a comandat Divizia 4 infanterie
(1 noiembrie 1918-15 decembrie 1918 şi 1 aprilie 1919-10 ianuarie 1925) şi Divizia 3 Infanterie
(15 decembrie 1918-1 aprilie 1919). Deja eforturile depuse în anii războiului se resimţeau, starea
precară a sănătăţii nepermiţându-i să participe la călătoriile de stat-major ale Corpului 2 Armată,
căruia îi era subordonată Divizia 4 Infanterie.
La 10 ianuarie 1925, la numai 54 de ani, generalul de divizie Alexandru Mărgineau, eroul de la
Mărăşti, a fost trecut în rezerva armatei române.
Decoraţii: Medalia Jubiliară „Carol” (1906), Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler
(1910), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (1917), Legiunea de
Onoare în grad de Ofiţer (1917), Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Comandor (1918),
Crucea „Regina Maria” clasa I, Ordinul „Sfântul Mare Mucenic şi Învingător Gheorghe” clasa a IV-a
(1918).
Sursă:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia şi Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera M,
121
GENERAL DE BRIGADĂ
NICOLAE MIHĂESCU
N icolae Mihăescu s-a născut la data de

29 noiembrie 1866 la Craiova, fiind fiul
lui Mihail şi al Marinei.
Atras de cariera armelor, la data de 1 iulie 1886,
în urma unui examen serios, a devenit elev al Şcolii de
Ofiţeri de Geniu, pe care a absolvit-o în anul 1888 cu
gradul de sublocotenent.
Grade militare: sublocotenent (1 iulie 1888 prin
Î.D. nr. 2182 din 4 iulie 1888), locotenent (16 iulie
1891 prin Î.D. nr. 2373 din 15 iulie 1891), căpitan
(8 aprilie 1895 conform Î.D. nr. 1726 din 10 aprilie
1895), maior (28 noiembrie 1904 prin Î.D. nr. 3041 din
30 noiembrie 1904), locotenent-colonel (1 aprilie 1911
în conformitate cu Î.D. nr. 1125 din 31 martie 1911),
colonel (10 mai 1913 conform Î.D. nr. 3784 din 9 mai
1913), general de brigadă (1 septembrie 1917) şi general
de divizie (r) (1 decembrie 1930 prin Î.D. nr. 4003).
Viitorul general de divizie şi-a început cariera
armelor la vârsta de douăzeci de ani când, la 1 iulie
1886, în urma unui examen, a fost declarat admis la
Şcoala de Ofiţeri de Geniu, pe care a absolvit-o în anul
1888 cu gradul de sublocotenent. Începând cu data de 1 iulie 1888, a urmat cursurile Şcolii Speciale
de Artilerie şi Geniu, pe care le-a definitivat în anul 1890.
La 1 iulie 1890, a intrat în organica Regimentului 2 Geniu. Această unitate a primit misiunea
de a construi Linia Întărită Focşani-Nămoloasa-Galaţi, fiind încartiruit în garnizoana Focşani. Însă,
un batalion a fost detaşat la Galaţi pentru amenajări genistice, în organica acestuia regăsindu-se şi
tânărul sublocotenent Nicolae Mihăescu. În acest regiment, la 16 iulie 1891, a fost înaintat la gradul
de locotenent, fiind apreciat unanim de către toţi superiorii săi.
La 5 aprilie 1892, prin Î.D. nr. 1177, a fost detaşat la Ministerul de Război, mai exact la Biroul
tehnic din Direcţia IV Geniu. Activitatea sa din cadrul acestui birou a fost deosebit de apreciată de
către superiori motiv pentru care, la 8 aprilie 1895, în conformitate cu Î.D. nr. 1726 din 10 aprilie
1895, a fost înaintat la gradul de căpitan.
Demn de remarcat este faptul că la Ministerul de Război a acumulat o vastă experienţă
organizatorică în arma geniu, motiv pentru care superiorii săi au decis, ca de la data de 10 mai 1897
să intre în organica Regimentului 1 Geniu cu garnizoana în Bucureşti.
Bun organizator, „cu cunoştinţe militare şi de armă robuste”, la data de 16 martie 1899 a revenit
la Ministerul de Război, ca şef al Biroului III Reparaţii generale şi distribuţia fondurilor din cadrul
122
Direcţiei IV Geniu. În această funcţie, a dat dovada unor reale calităţi specifice acestei arme, primind
calificative favorabile din partea şefilor ierarhici.
După un stagiu de un an la Ministerul de Război, la data de 16 aprilie 1900 a revenit la
Regimentul 1 Geniu, însă doar pentru câteva luni, deoarece la 1 iulie 1900 a reintrat în organica
Ministerului de Război, în calitate de şef al Biroului I Studiul planurilor şi devizelor pentru lucrările
de construcţii din Direcţia IV Geniu.
După patru ani de activitate asiduă la Ministerul de Război, la 28 noiembrie 1904 a fost mutat la
Regimentul „Siret” Nr. 11, în conformitate cu Î.D. nr. 3041, în acelaşi timp fiind înaintat la gradul de
maior. Remarcabil este faptul că, în această perioadă, a fost detaşat „în interesul armei”, în funcţia de
ajutor al şefului Secţiei I Materialul trupelor de geniu, de infanterie şi cavalerie, fortificaţii din cadrul
Direcţiei IV Geniu fiind, în acelaşi timp, şi cursant al Şcolii Superioare de Război.
După absolvirea acesteia, la 1 aprilie 1906, în conformitate cu Î.D. nr. 1517, maiorul Nicolae
Mihăescu a fost mutat „în interesul serviciului de la Regimentul „Bacău” Nr. 27 la Serviciul de geniu
al Corpului 3 Armată”.
După numai un an, la 1 aprilie 1907, prin Î.D. nr. 1908, „de la 14 aprilie 1907 s-a realizat
mutarea după cerere a maiorului Mihăescu Nicolae de la Serviciul de geniu al Corpului 3 Armată la
Regimentul 1 Geniu”.
La acest regiment a activat un an, până la data de 1 aprilie 1908, când maiorul Nicolae Mihăescu
a fost numit în funcţia de comandant al Batalionului 1 Pionieri cu garnizoana la Craiova. În această
calitate a fost apreciat unanim de către comandanţii săi, motiv pentru care, la data de 1 aprilie 1911, în
conformitate cu Î.D. nr. 1125 din 31 martie 1911, a fost înaintat „la alegere” la gradul de locotenent-
colonel, acesta fiind unul dintre cele mai importante momente din cariera militară a viitorului general
de divizie.
Calităţile sale militare şi organizatorice deosebite au fost apreciate de către şefii ierarhici, motiv
pentru care, la data de 1 aprilie 1912, prin Î.D. nr. 2230, a fost însărcinat cu comanda provizorie a
Regimentului 6 „Tecuci” nr. 24. În această funcţie a dat dovada „unui foarte bun spirit de comandant”,
motiv pentru care, la data de 10 mai 1913, prin Î.D. nr. 3784 din 9 mai 1913 „Mihăescu Nicolae,
însărcinat cu conducerea provizorie a Regimentului 6 „Tecuci” Nr. 24, locotenent-colonel de la
1 aprilie 1911, la vacanţa ce este ca comandant al Regimentului 1 „Mehedinţi” Nr. 17 „Ştirbey-Vodă”.
În timpul campaniei din Bulgaria, după mobilizarea armatei române din noaptea de 22 iunie/
5 iulie-23 iunie/6 iulie 1913, Regimentul 1 „Mehedinţi” Nr. 17 „Ştirbey-Vodă” a făcut parte din
Brigada 1 Infanterie, Divizia 1 Infanterie, Corpul 1 Armată, Mari Unităţi concentrate în sudul
Olteniei. Corpul 1 Armată avea aria de responsabilitate între râurile Jiu şi Olt, în zona Bechet. În
cursul zilei de 2/15 iulie 1913, Corpul 1 Armată, comandat de generalul de divizie Dumitru Costescu,
a traversat Dunărea, având misiunea de a ocupa regiunea cuprinsă între râul Skit şi Dunăre. După
înaintări succesive pe Valea Skitului, în ziua de 11/24 iulie 1913, Corpul 1 Armată, din care făcea
parte şi Regimentul 1 „Mehedinţi” Nr. 17 „Ştirbey-Vodă”, care a ajuns la sud de Orhanie, a primit
ordin din partea Comandamentului Suprem român să oprească înaintarea. Începând cu această dată,
trupele române din teatrul de operaţii din Bulgaria au primit ordin de retragere la nordul Dunării.
Pe timpul campaniei de la sudul fluviului, colonelul Nicolae Mihăescu a comandat regimentul său cu
bravură dând, încă o dată, dovada unor reale aptitudini organizatorice şi de comandant.
La 10 mai 1916, prin Î.D. nr. 1862 din 3 mai 1916, „s-au făcut în interesul serviciului, pe ziua
de 10 Maiu 1916, următoarele mutări de ofiţeri generali, superiori şi inferiori: colonelul Mihăescu
Nicolae, Comandantul Regimentului 1 „Mehedinţi” Nr. 17 „Ştirbey-Vodă”, la Brigada 19 Infanterie”.
123
În „Ordinea de bătae a Armatei Române” din 14 august 1916, Brigada 19 Infanterie s-a aflat în
organica Diviziei 10 Infanterie comandată de generalul de brigadă Artur Văitoianu, din compunerea
Corpului 5 Armată comandat de generalul de divizie adjutant Gheorghe Georgescu, Mari Unităţi
aflate la dispoziţia Marelui Cartier General.
Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, în contextul desfăşurării ostilităţilor din
sudul Dobrogei, Brigada 19 Infanterie a fost dislocată în provincia dintre Dunăre şi Mare, în organica
Diviziei 9 Infanterie, participând activ la luptele de aici. În primele zile ale conflictului, colonelul
Nicolae Mihăescu, comandatul Brigăzii 19 Infanterie, a fost numit comandant al Sectorului II al
Capului de pod de la Silistra. Din păcate, la 26 august/8 septembrie, trupele române au părăsit
garnizoana Silistra, retrăgându-se spre nord. În timpul retragerii, Brigada 19 Infanterie a angajat
o serie de lupte cu trupele inamice în timpul cărora colonelul Nicolae Mihăescu „a arătat curaj şi
destoinicie şi a stat cu sânge rece sub ploaia de proiectile, dispoziţiile luate fiind foarte bune”, aşa cum
arată calificativul generalului de brigadă Ion Basarabescu.
După destituirea generalului de brigadă Ion Basarabescu de la comanda Diviziei 9 Infanterie,
această Mare Unitate a fost preluată de către generalul de brigadă Nicolae Petala, care a fost superiorul
direct al colonelului Nicolae Mihăescu în perioada 30 august-30 septembrie 1916. În acest interval de
timp, colonelul Nicolae Mihăescu a luat parte la toate luptele care s-au dat în provincia danubiano-
pontică, „şi a dovedit a fi un bun Comandant de Brigadă, capabil de a comanda şi unitatea superioară”,
aşa cum aprecia generalul de brigadă Nicolae Petala.
Din păcate, unul dintre neajunsurile campaniei din anul 1916 a fost reprezentat de faptul că, la
ordinele Marelui Cartier General, la comanda Marilor Unităţi se succedau comandanţi care, de cele
mai multe ori, deţineau comanda efectivă pentru o perioadă scurtă de timp. În această situaţie s-a
găsit şi generalul de brigadă Ştefan Holban, care a fost superiorul nemijlocit al colonelului Nicolae
Mihăescu în perioada 1-10 octombrie 1916. Deşi până la acel moment comandantul Brigăzii 19
Infanterie primise calificative laudative din partea comandanţilor Diviziei 9 Infanterie, de data aceasta
caracterizarea acordată de generalul de brigadă Ştefan Holban a fost nefavorabilă, acesta arătând că
„…În rezumat, Brigada 19 prin deosebire de celelalte două ale Diviziei, a fost cea care a rezistat mai
puţin, a avut pierderile cele mai mici şi numărul de fugari ăl mai mare, ceea ce după părerea mea cade
numai în sarcina Comandantului ei”.
După retragerea totală a trupelor româno-ruse din Dobrogea, în perioada 1 octombrie-
24 noiembrie 1916, Brigada 19/40 Infanterie comandată de colonelul Nicolae Mihăescu l-a avut
ca şef ierarhic pe generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu. În luptele de la Neajlov, care în
zona Diviziei comandate de generalul de brigadă Scărişoreanu au atins apogeul în noaptea de
18-19 noiembrie 1916, colonelul Nicolae Mihăescu a fost acuzat că şi-a organizat punctul de comandă
la o distanţă de circa 8-9 km de locul de desfăşurare a luptelor, „primind informaţiile cu mare greutate,
iar ordinele erau trimise cu întârziere”.
În sfârşit, finalul campaniei din anul 1916, mai exact perioada 25 noiembrie-8 decembrie 1916,
l-a găsit pe colonelul Nicolae Mihăescu la comanda Brigăzii 9/40 Infanterie, intrată în organica
Diviziei 21 Infanterie comandată de generalul de divizie Dumitru Lambru. În această perioadă,
Marea Unitate pe care a comandat-o „a luat parte la acţiunile de pe râul Ialomiţa, la luptele din
sectorul Gazota-Glodeanu Sărat, precum şi la toate acţiunile retragerii armatei române până la Siret –
Divizia fiind în ariergardă”. Cu această ocazie, colonelul Nicolae Mihăescu a fost deosebit de apreciat
de către generalul de divizie Dumitru Lambru pentru că „a condus foarte bine în toate aceste acţiuni,
comandând totdeauna un sector cu trupe din cele trei arme”.
124
La sfârşitului anului 1916, armata română a fost supusă unui proces complex de reorganizare
care s-a încheiat la jumătatea anului 1917. În noile condiţii, Brigada 19 Infanterie a cunoscut o nouă
subordonare, de data aceasta intrând în organica Diviziei 10 Infanterie comandată de generalul de
brigadă Enric Cihoski. În preajma marilor bătălii din sudul Moldovei din vara anului 1917 această
Mare Unitate a fost dislocată în aria de acţiune a Armatei 1 române aflată sub comanda generalului
de divizie Constantin Christescu.
La data de 24 iulie/6 august-6 august/19 august 1917, în zona Mărăşeşti a fost declanşată o
puternică ofensivă germano-austro-ungară. Până la data de 30 iulie/12 august Armata 1 română a fost
comandată de generalul de divizie Constantin Christescu, însă în urma unei crize de comandament
şi pentru a detensiona relaţiile cu generalul rus A. I. Ragoza, la comanda marii unităţi române a fost
numit generalul de divizie Eremia Grigorescu. În aceste condiţii, la 30 iulie/12 august a fost constituit
Corpul 5 Armată din Divizia 9 Infanterie, Divizia 10 Infanterie şi Divizia 13 Infanterie. Trebuie
menţionat faptul că Divizia 10 Infanterie, din care făcea parte şi Brigada 19 Infanterie comandată de
colonelul Nicolae Mihăescu, se afla în rezerva Armatei 1 române.
În ziua de 1/14 august 1917, Divizia 10, inclusiv Brigada 19 Infanterie, au fost introduse în
luptă în zona Crucea de Sus, Muncelu. Intervenţia promptă a trupelor române a restabilit frontul de
luptă pe pantele de nord ale cotei 334 Chicera, inclusiv masivul deluros dintre văile Şuşiţa şi Zăbruţ.
În zilele de 2/15 şi 3/16 august 1917, Divizia 10 Infanterie a dus lupte aprige pe Dealul Panciului,
în zona localităţii Mănăstioara, reuşind să oprească înaintarea inamicului.
La data de 21 august/3 septembrie 1917, operaţia de la Mărăşeşti s-a încheiat, Brigada 19
Infanterie, comandată de colonelul Nicolae Mihăescu, acoperindu-se de glorie, reuşind să stăvilească
înaintarea unui inamic mai numeros, mai bine înarmat şi instruit, dar mai puţin motivat decât trupele
române.
Bravura de pe câmpul de luptă, aptitudinile sale militare şi de comandant, precum şi sacrificiul şi
sângele rece de care a dat dovadă în momente critice din timpul campaniilor din anii 1916 şi 1917 au
fost apreciate de către factorii decizionali ai armatei române motiv pentru care, la data de 1 septembrie
1917 a fost înaintat la gradul de general de brigadă păstrând, în continuare, comanda Brigăzii 19
Infanterie.
Noul context internaţional de la începutul anului 1918 marcat, în primul rând, de revoluţia
bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de prăbuşirea Imperiului rus şi apariţia statului bolşevic
a adus schimbări majore pe frontul de est.
În aceste condiţii, la 18 februarie/5 martie 1918, la Brest-Litovsk s-a încheiat pacea separată
dintre Germania şi Rusia Sovietică, în urma căreia România a trebuit să facă faţă singură presiunii
forţelor armate ale Puterilor Centrale, fără nicio legătură cu Aliaţii.
De aceea, Marele Cartier General a decis numirea unor noi comandanţi la nivelul Marilor
Unităţi, ofiţeri care aveau experienţa celor doi ani de campanii militare şi care puteau gestiona situaţiile
de criză. În contextul acestor mutaţii politico-militare pe frontul de est, la data de 1 ianuarie 1918,
generalul de brigadă Nicolae Mihăescu a fost numit comandant al Diviziei 1 Infanterie.
La 24 aprilie/7 mai 1918, s-a semnat la Bucureşti Tratatul de pace dintre România şi Puterile
Centrale. Prevederile militare ale acestui tratat impuneau României, printre altele, demobilizarea
armatei şi revenirea ei la cadrul de pace prevăzut de ultimul buget dinaintea războiului. În aceste
condiţii, Divizia 1 Infanterie a fost încadrată cu efective de pace reduse compuse din două brigăzi a
câte două regimente şi un batalion de vânători.
125
În a doua jumătate a anului 1918, situaţia militară a început să fie propice Antantei în condiţiile
înaintării Armatei de Orient dinspre Salonic spre Dunăre. Ca urmare, în octombrie 1918, Bulgaria
a capitulat, producându-se o scădere a presiunii militare la nord de Dunăre. Victoriile Antantei pe
frontul din Balcani şi din vest au permis autorităţilor române ca la data de 27 octombrie/9 noiembrie
1918, prin Î.D. nr. 3179, să declare a doua mobilizare a armatei române.
Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a consfinţit unirea
Transilvaniei, Maramureşului, Banatului şi Ţării Crişurilor cu România, demers istoric de o importanţă
capitală pentru poporul român, dar care a fost primit cu ostilitate de cercurile politice maghiare.
În contextul neacceptării prevederilor Rezoluţiei de la Alba-Iulia, la 8/21 martie 1919 s-a
proclamat la Budapesta Republica Ungară a Sfaturilor condusă de Béla Kuhn care, în aprilie 1919, a
declanşat ostilităţile militare împotriva armatei române.
Tocmai de aceea, Marele Cartier General român a pus Divizia 1 Infanterie sub comanda
Comandamentului Trupelor din Transilvania începând cu data de 15 iunie 1919. Câteva zile mai
târziu, la 23 iunie, generalul de brigadă Nicolae Mihăescu a fost numit la comanda Grupului de
Nord compus din Divizia 16 Infanterie şi Divizia 2 Vânători. Această grupare de forţe a luat parte
la acţiunile militare desfăşurate de armata română până la trecerea Tiszei. După forţarea cursului de
apă, la data de 29 iulie, generalul Nicolae Mihăescu a fost numit în funcţia de comandant al Etapelor
şi comandant-guvernator al zonei militare ocupate, „însărcinare de care s-a achitat cu pricepere şi a
dezvoltat o muncă remarcabilă”.
A activat în această funcţie până la data de 1 aprilie 1920, când a revenit la comanda Diviziei 1,
de la 1 octombrie acelaşi an preluând comanda Comandamentului Teritorial al Corpului 1 Armată,
fiind detaşat şi în calitate de comandant al Diviziei 19 Infanterie până la data de 1 aprilie 1921.
La data de 1 octombrie 1926, prin Î.D. nr. 3383 din 22 octombrie 1926, a fost trecut în rezervă
încheind, astfel, o controversată, dar strălucită carieră militară probată din plin pe câmpul de luptă,
atât în cadrul campaniilor militare din anii 1916 şi 1917, cât şi în acţiunile trupelor române din
Transilvania şi Ungaria din vara anului 1919.
Rămas la comanda Comandamentului Teritorial al Corpului 1Armată, la 1 decembrie 1930,
prin Î.D. nr. 4031, a fost înaintat la gradul de general de divizie, recunoaştere tardivă a meritelor sale
incontestabile dovedite în timpul Primului Război Mondial.
La data de 6 februarie 1932, în conformitate cu Î.D. nr. 154, a fost trecut „în poziţie de retragere
pentru limită de vârstă”.
De-a lungul întregii sale cariere militare, a fost deosebit de apreciat de către comandanţii săi
direcţi care au recunoscut meritele sale militare şi spiritul său organizatoric, chiar dacă au existat voci
care au criticat prestaţiile pe care le-a avut în calitate comandant de Mare Unitate.
Astfel, în iunie 1917, generalul de brigadă Ion Basarabescu nota următorul calificativ: „Am
avut sub comanda mea pe colonelul Mihăescu de la 10 Mai 1916 până la 31 August acelaşi an. A
comandat Brigada 19 Infanterie şi a fost numit şi comandat al Sectorului II al Capului de pod Silistra –
sectorul cel mai important. S-a achitat în mod elogios de aceste însărcinări. În luptele ce Divizia a
dat la Sarsânlar, a comandat grosul Coloanei. În această calitate, a arătat curaj şi destoinicie. A stat cu
sânge rece sub ploaia de proiectile. Dispoziţiile luate de D-lui pentru retragere în urma ordinului ce
i-am dat au fost foarte bune şi numai aşa s-a putut rupe lupta”.
În Foaia calificativă pe anul 1916, de la 1 septembrie 1916 la 1 octombrie 1916, generalul de
brigadă Nicolae Petala făcea următoarea caracterizare: „De la 30 August 1916 până la 31 Septembrie
1916, cât timp am comandat Divizia 9-a, Colonelul Mihăescu N. a comandat Brigada 19 Infanterie.
126
În această calitate el a luat parte la toate luptele care au avut loc în Dobrogea. În toate aceste operaţiuni,
Colonelul Mihăescu s-a comportat corect, contribuind personal a restabili moralul brigadei sale care,
împreună cu toată Divizia 9-a fugise cuprinse de panică de la lupta de la Sarsânlar şi evacuase fără
lupte Silistra. Am apreciat că Colonelul Mihăescu posedă cunoştinţele necesare gradului de general şi
ştie a-şi conduce trupele în luptă”.
Din păcate, nu toţi comandanţii au fost mulţumiţi de prestaţiile colonelului, din septembrie 1917
general de brigadă Nicolae Mihăescu. Astfel, în Foaia calificativă pe anul 1916, de la 1 octombrie 1916
la 11 octombrie 1917, generalul de brigadă Ştefan Holban, fost comandant al Diviziei 9 Infanterie
nota: „Am avut sub ordinele mele pe Colonelul Mihăescu Nicolae ca Comandant al Brigăzii 19
Infanterie pe când comandam Divizia 9-a în luptele de la Sud de Constanţa (1-10 octombrie 1916).
Din modul cum şi-a condus Brigada am constatat că nu a depus destulă energie şi nu a intervenit
personal în timpul acţiunii, acolo unde prin prezenţa sa ar fi putut îndrepta, cel puţin în parte, lucrurile.
De asemenea, din punctul de vedere al conducerii tactice a brigăzii sale, am constatat că nu a fost la
înălţimea comandei ce avea”.
Cuvinte nu tocmai laudative la adresa colonelului Nicolae Mihăescu a avut şi generalul de
brigadă Constantin Scărişoreanu, unul dintre eroii români ai luptelor din Dobrogea, care se arăta total
nemulţumit de faptul că, în timpul luptelor, colonelul Mihăescu şi-a organizat punctul de comandă
mult înapoia trupelor care se găseau angajate în lupte crâncene.
În timpul campaniei din anul 1917, însă, colonelul Mihăescu a primit laude din partea
comandanţilor săi care apreciau, în mod deosebit, experienţa de care a dat dovadă, mai ales în timpul
luptelor de la Mărăşeşti.
Astfel, generalul de brigadă Enric Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, nota în Foaia
calificativă pe anul 1917: „Generalul Mihăescu Nicolae a servit sub ordinele mele, ca Comandant al
Brigadei 19 Infanterie pe timpul 1 Februarie 1917-15 Ianuarie 1918. Comandant inteligent, sever
şi priceput. Foarte drept în aprecierea subalternilor săi. Inamic neîmpăcat al celor abuzivi, a celor ce
caută să-şi facă interesele pe căi laterale. În luptă s-a condus prea bine, ceea ce i-a atras propunerile
subsemnatului la următoarele: înaintarea la gradul de general; numirea în funcţia de comandant de
divizie; acordarea Ordinului „Coroana României” în grad de comandor”.
Acelaşi ton laudativ l-a avut şi generalul de divizie Aristide Razu, comandant al Corpului 1
Armată care, în Foaia calificativă pe anul 1918, nota următoarele: „Generalul Mihăescu Nicolae cu
gradul de Colonel a comandat în campanie Brigada 19 Infanterie până la înaintarea la gradul de
General, când i s-a încredinţat comanda Diviziei 1-a pe care o comandă în mod excepţional de bine,
dând directive de instrucţie în care totul este prevăzut şi coordonat în vederea obţinerii maximului de
rezultat, faţă cu situaţia actuală şi cu efectivele reduse de care dispune. Are o deosebită grijă pentru
a insufla în corpul ofiţeresc sentimentul datoriei şi al devotamentului către ţară şi tron. Se ocupă
îndeaproape cu pregătirea de război a ofiţerilor Diviziei şi pune un deosebit interes pentru hrana
oamenilor şi cailor în aceste vremuri de dificultăţi extreme. Generalul Mihăescu posedă pregătirea
necesară pentru a comanda în bune condiţiuni Divizie şi Corpul de Armată”.
Foarte apreciat a fost şi de către generalul de divizie Gheorghe Mărdărescu, comandantul
Trupelor din Transilvania care, în anul 1919 acorda următorul calificativ: „Menţin în totul notele
anterioare ce le-am dat, cât şi propunerea pentru comandă de Corp de Armată şi înaintarea la gradul
de General de Divizie. Cu ocaziunea evacuării zonei de la Est de Tisa, ca Comandant al Zonei
militare a pus o muncă şi pricepere vrednică de laude, făcând faţă tuturor nevoilor cu toate greutăţile
transporturilor ce a întâmpinat”.
127
Şi în perioada interbelică, în calitate de comandant al Comandamentului Teritorial al Corpului

1 Armată, a fost unanim apreciat, activitatea sa fiind un exemplu pentru întregul corp ofiţeresc.
Decoraţii: Medalia jubiliară „Carol I” (Brevet 27 din 10 mai 1906), Ordinul „Steaua României”
în grad de cavaler (Brevet 2734 din 8 mai 1912), Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer
(Brevet 6770 din 10 decembrie 1913), Medalia „Avântul Ţării” (Brevet 225 din 2 ianuarie 1914),
„Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu” (Brevet 421 din 1 iulie 1914), Crucea de război
franceză (Brevet 12293 din 5/18 septembrie 1917), Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de
comandor cu panglică de „Virtutea Militară” (Brevet 3058 din 21 decembrie 1917), Ordinul „Steaua
României” în grad de ofiţer cu panglică de „Virtutea Militară” (Brevet 2456 din 25 aprilie 1918),
Ordinul rusesc „Sf. Ana” clasa a II-a cu spade (Brevet 2861 din 12 mai 1918), „Crucea comemorativă
1916-1918” (Brevet 957 din 10 iunie 1919), Ordinul „Steaua României” în grad de comandor (Brevet
5285 din 30 mai 1922) şi Ordinul „Victoria” (Brevet 979 din 25 martie 1923).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera M,
128
GENERAL DE DIVIZIE TRAIAN MOŞOIU
G eneralul Traian Moşoiu s-a născut la data

de 2 iulie 1868 în localitatea Tohani Nou,
în prezent în judeţul Braşov.
După absolvirea liceului „Andrei Şaguna” din
Braşov, a urmat cursurile Şcolii Militare din Wiener
Neustadt, pe care a absolvit-o la 1 ianuarie 1889, când
a primit gradul de sublocotenent şi a fost repartizat la
un regiment din garnizoana Sibiu. După aproape doi
ani de stagiu în armata austro-ungară, la 15 iulie 1891
a trecut munţii în România. La 1 aprilie 1893, prin
Înaltul Decret Regal nr. 1112, a fost încadrat în armata
română cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la
Regimentul 9 „Râmnicu Sărat”.
Grade militare: locotenent (10 mai 1894), căpitan
(28 noiembrie 1900), maior (1 iulie 1909), locotenent-
colonel (1 octombrie 1913), colonel (1 aprilie 1916),
general de brigadă (1 aprilie 1917), general de divizie
(1 aprilie 1919).
La 28 noiembrie 1900 este transferat la
Regimentul 19 Infanterie, fiind detaşat la Şcoala
copiilor de trupă. La 1 aprilie 1903, este mutat la
Secţia 2 Informaţii din cadrul Marelui Stat Major,
unde se face util prin cunoştinţele sale de limba germană şi maghiară pentru traducerea unor studii
privind organizarea armatelor străine.
Peste un an de zile, la 1 aprilie 1904 a fost transferat la Batalionul 9 Vânători. Comandantul
batalionului, locotenent-colonelul Dimitrie Cocorăscu, îl caracteriza astfel: „De o constituţie foarte
robustă şi o sănătate perfectă. […] Caracter cavaleresc; are foarte dezvoltat simţul moral în viaţa
socială. […] Deşi în afară de soldă nu posedă decât foarte puţine mijloace de existenţă, totuşi D-sa
ştie să trăiască cu cumpătare, fără a recurge la datorii. Nu are absolut niciun viciu şi nu are obiceiul
jocurilor de noroc. Posedă cele mai frumoase sentimente asupra familiei, religiei, dinastiei şi neamului
românesc.[…] Supus şi foarte respectuos faţă de şefii şi superiorii săi, este de o severitate bine chibzuită
faţă de inferiori, pe care ştie să-i pună pe calea muncii şi progresului”.
La 1 iulie 1909 a fost mutat la Regimentul 30 „Muscel”. Cu această unitate a luat parte la
campania din Bulgaria din 1913, îndeplinind funcţiile de comandant de batalion şi de ajutor (locţiitor)
al comandantului regimentului.
La 1 octombrie 1913 a fost transferat la Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, pentru ca peste câteva
luni, la 1 aprilie 1914 să fie numit comandant al Batalionului 7 Vânători. Peste doi ani, la 1 aprilie
1916, preia comanda Regimentului 2 „Vâlcea”.
În perioada 14-24 august 1916 în calitate de comandant al Regimentului 2 „Vâlcea” şi al Grupului
„Lotru” (format din Regimentele 2 „Vâlcea” şi 5 Vânători) a participat la luptele din Valea Oltului. Între
24 august şi 26 septembrie 1916, în fruntea Brigăzii 3 Infanterie, a luat parte la luptele de la Sibiu. De
la 26 septembrie la 8 octombrie 1916 a comandat Brigada 26 Infanterie în luptele pentru apărarea Văii
129
Oltului. A comandat Divizia 23 Infanterie de la 8 octombrie la 9 noiembrie 1916, cu care a participat

la acţiunile de luptă din munţii Argeşului şi, ulterior, în retragerea armatei române spre Siret. Pentru
vitejia, priceperea şi energia cu care şi-a condus trupele în timpul campaniei din anul 1916 a fost decorat
cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Înalt Decret nr. 16 din 2 ianuarie 1918).
În perioada 21 ianuarie 1917-22 mai 1918 a comandat Divizia 12 Infanterie, cu care a luat parte
la luptele din vara şi toamna anului 1917 din zona Soveja, Răchitaşul, Valea Dumicuşului.
După reintrarea României în război, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, a comandat Divizia 7
Infanterie. În fruntea acestei divizii a traversat munţii în Transilvania în zona Bistriţa-Năsăud, militarii
fiind primiţi cu entuziasm de populaţia românească. La 12/25 noiembrie Divizia 7 Infanterie a intrat
în oraşul Reghin. În ovaţiile mulţimii, generalul Traian Moşoiu declara: „Nu vin ca un cuceritor, căci
voi v-aţi cucerit deja Ardealul şi celelalte părţi locuite de români, vin numai ca să cimentez ceea ce voi
înşivă aţi cucerit şi să dau viaţă visului mare, «de jalea căruia ne-au răposat şi moşii şi părinţii”.
La 11 decembrie 1918 a fost înfiinţat Comandamentul Trupelor din Transilvania, generalului
Traian Moşoiu încredinţându-i-se conducerea acestuia. În această calitate, a condus acţiunile militare
care au dus la eliberarea unei mari părţi a teritoriului Transilvaniei, până la linia Munţilor Apuseni.
În perioada 12 aprilie – 24 iunie 1919 a fost însărcinat cu comanda Grupului de Nord din cadrul
Comandamentului Trupelor din Transilvania, îndeplinind concomitent şi funcţia de ajutor al generalului
Gheorghe Mărdărescu. Unităţile militare din cadrul Grupul de Nord au eliberat Crişana şi Maramureşul
de sub ocupaţia trupelor maghiare bolşevizate, la 15 iulie 1919 trupele române atingând râul Tisa.
După respingerea ofensivei declanşate de armata maghiară în noaptea de 19/20 iulie 1919,
Grupul de manevră condus de generalul Traian Moşoiu, compus din Diviziile 1 şi 6 Infanterie şi
Divizia 6 Cavalerie, a decis, la 24-26 iulie 1919, soarta bătăliei de pe Tisa, atacând fulgerător din flanc
şi din spate trupele maghiare.
După ofensiva română la vest de Tisa şi intrarea armatei române în Budapesta, care au dus la
înlăturarea regimului bolşevic al lui Bela Kun, generalul Traian Moşoiu a fost numit comandant al
Garnizoanei Militare Budapesta şi guvernator militar al teritoriului de la vest de Tisa.
După trecerea în rezervă, în decembrie 1919, generalul Traian Moşoiu s-a implicat în viaţa
politică. Pentru o scurtă perioadă, între 2 şi 12 martie 1920 a fost ministru de Război în guvernul
Blocului Naţional, condus de Alexandru Vaida-Voevod.
La 24 ianuarie 1922 generalul Traian Moşoiu a fost numit ministru al Comunicaţiilor în
guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, funcţie îndeplinită până la 29 octombrie 1923, ulterior
fiind numit ministrul Industriilor şi Comerţului (30 octombrie 1923-29 martie 1926).
În timpul mandatului său ministerial, generalul Traian Moşoiu a condus şi comisia însărcinată
cu organizarea festivităţilor Încoronării de la Alba Iulia şi Bucureşti din octombrie 1923.
Este autorul a mai multor studii de specialitate precum Spiritul ofensiv al infanteriei sau
Instructorii recruţilor de infanterie.
De-a lungul carierei militare a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, Ordinul
„Steaua României”, Ordinul „Coroana României”, Medalia jubiliară „Carol I”, „Legiunea de onoare” ş.a.
A încetat din viaţă la 15 august 1932, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Bellu.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Generali,
lit. M, dosar nr. 50.
Lucian Predescu, Enciclopedia României, Editura Saeculum, Editura Vestale, Bucureşti, 1999.
Alexandru Dragomirescu, Cantemir Moşoiu, Generalul Traian Moşoiu. Ostaşul şi politicianul în
slujba Ţării, Editura Printeuro, Ploieşti, 2002.
*** Miniştrii Apărării Naţionale. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012.
130
CONTRAAMIRAL NICOLAE NEGRESCU
N icolae Negrescu s-a născut la data de

20 ianuarie 1864 la Bucureşti, fiind fiul
lui Voicu şi al Ecaterinei.
În urma unui examen riguros, la 1 august 1882
a fost admis la Şcoala Navală din Brest, pe care a
absolvit-o în anul 1884 cu gradul de sublocotenent de
marină.
Grade militare: sublocotenent de marină (1 august
1882), locotenent (1 aprilie 1887), căpitan (8 aprilie
1892), locotenent-comandor (10 mai 1898), căpitan-
comandor (9 mai 1907), comandor (1 aprilie 1913) şi
contraamiral (1916, în conformitate cu „Monitorul
Oastei” nr. 12 din 21 martie 1916, Partea Oficială).
Fire deosebit de activă şi curioasă, tânărul Nicolae
Negrescu a optat, la vârsta de optsprezece ani, pentru o
carieră militară. De aceea, în anul 1882 a participat la un
examen deosebit de riguros la Şcoala Navală din Brest,
în urma căruia a fost declarat admis la data de 1 august.
Doi ani mai târziu, la 1 august 1884, a absolvit
această prestigioasă şcoală de marinărie cu gradul de
sublocotenent de marină, fiind repartizat în Corpul Flotilei.
După un stagiu de trei ani, la 1 aprilie 1887 a fost mutat la Inspectoratul Porturilor, dată la care
a fost înaintat la gradul de locotenent. Timp de doi ani a îndeplinit diferite funcţii de comandant de
port, achitându-se de sarcinile de serviciu în cele mai bune condiţii.
La 10 mai 1889, a fost mutat la Depozitul Flotilei, însă nu a păstrat această funcţie decât pentru
câteva luni, la 15 februarie 1890 fiind mutat la Administraţia Centrală a Războiului.
La 8 aprilie 1892, după un stagiu de doi ani la Ministerul de Război, a fost mutat la Diviziunea
Echipajelor, structură care se subordona Comandamentului Marinei Militare. Tot la această dată a
fost înaintat la gradul de căpitan. Apreciat de comandanţii săi, chiar dacă temperamentul său vulcanic
l-a adus, uneori, în situaţii de conflict cu aceştia, la 1 iulie a revenit în organica Administraţiei Centrale
a Războiului, unde a îndeplinit diferite funcţii specifice de stat-major până la data de 1 aprilie 1894,
când a fost mutat la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor. În cadrul acestui inspectorat, a comandat
canoniera „Griviţa”, fiind apreciat de şefii săi ierarhici.
La 1 aprilie 1896, a intrat în organica Diviziei de Mare, făcând stagiul ambarcat pe bastimentele
de război din subordinea acestei Mari Unităţi de marină.
După numai un an, la 1 aprilie 1897, a revenit în cadrul Inspectoratului Navigaţiei şi Porturilor,
fiind comandant al portului Turnu-Severin până la data de 10 mai 1898, când a fost numit comandant
al portului Galaţi până la data de 1 aprilie 1899. Primind calificative pozitive din partea superiorilor
săi, la aceeaşi dată a fost înaintat la gradul de maior (locotenent-comandor), un moment deosebit de
important în evoluţia ulterioară a carierei sale militare.
131
La 1 aprilie 1899, a fost detaşat „afară din cadre” la Serviciul Navigaţiei Comerciale Fluviale
a Statului, structură specifică aflată în subordinea Ministerului de Finanţe. În această structură a
îndeplinit diferite funcţii până la data 29 septembrie 1899, când a fost rechemat în rândul cadrelor din
organica Inspectoratului Navigaţiei şi Porturilor, cu gradul de locotenent-comandor.
Experienţa locotenent-comandorului Nicolae Negrescu în ceea ce priveşte activitatea,
organizarea şi apărarea porturilor fluviale a fost valorificată în mod judicios începând cu data de
1 aprilie 1900, când a fost numit în funcţia de comandant al Apărării Porturilor Fluviale.
La 1 aprilie 1901, a fost numit ajutor (locţiitor) al comandantului Diviziei de Dunăre, funcţie
plină de responsabilităţi, locotenent-comandorul Negrescu având sarcini precise în modernizarea
acestei Mari Unităţi din structura Marinei Militare.
La 1 aprilie 1902, având o bogată experienţă profesională şi fiind apreciat de comandanţii săi,
a trecut în organica Diviziei de Mare, primind comanda navei-şcoală „Mircea”, simbol al Marinei
Militare române.
La 16 aprilie 1904, a primit o funcţie de mare responsabilitate, respectiv şef al Serviciului de
Stat-Major al Comandamentului Marinei Militare. În această calitate, a avut un rol important în
elaborarea şi aplicarea proiectului de înzestrare a Marinei Militare cu tehnică de luptă, în condiţiile în
care, la începutul secolului al XX-lea, s-au accentuat contradicţiile dintre Marile Puteri europene care
doreau împărţirea sau, după caz, reîmpărţirea sferelor de influenţă, mai ales în zona gurilor Dunării
şi a Mării Negre.
La 1 aprilie 1905, a revenit la Inspectoratul Porturilor, în calitate de comandant al portului
Galaţi. În această funcţie a fost apreciat pozitiv de către Ministerul Afacerilor Străine, în subordinea
căruia se afla Inspectoratul Porturilor, datorită „unui foarte bun spirit organizatoric”.
Această etapă din cariera militară a viitorului contraamiral Negrescu a permis acumularea unei
vaste experienţe profesionale pe care a valorificat-o în funcţiile pe care le-a ocupat ulterior în organica
Marinei Militare.
Un prim pas l-a reprezentat numirea sa în funcţia de comandant al Diviziei de Mare, la 1 iunie
1906, prin Î.D. nr. 2442/1906.
Un alt moment important al carierei sale de ofiţer de marină a fost anul 1907. Astfel, la 9 mai
1907 a fost detaşat în funcţia de comandant al Arsenalului Marinei şi a fost înaintat la gradul de
căpitan-comandor, deschizându-i-se perspectiva de a avansa în ierarhia Marinei Militare. Un prim
pas a fost făcut la data de 1 aprilie 1908, când a fost numit şef de stat-major la Comandamentul
Marinei Militare, urmat de numirea, începând cu data de 1 aprilie 1909, prin Î.D. nr. 1214, în funcţia
de comandant al monitorului „I.C. Brătianu” aflat în componenţa Diviziei de Dunăre.
La 16 octombrie 1910, în conformitate cu Î.D. nr. 2950, a fost numit comandant al Depozitelor
Generale ale Marinei, funcţie pe care a îndeplinit-o până la data de 1 aprilie 1913, când a primit
comanda celei mai mari unităţi din structura Marinei Militare, respectiv Divizia de Mare. Tot la
această dată a fost înaintat la gradul de comandor, ca o recunoaştere a meritelor deosebite pe care le-a
avut în reorganizarea şi modernizarea acestei arme.
Cariera militară a comandorului Nicolae Negrescu a fost încununată odată cu numirea acestuia,
la 1 aprilie 1914, în funcţia de director al Direcţiei 5 Marină din cadrul Ministerului de Război, unde
a activat până la data de 1 aprilie 1916, când fost numit comandant al Diviziei de Dunăre.
La intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, forţele de luptă aflate pe
Dunăre erau alcătuite din două Mari Unităţi, respectiv Flota de operaţiuni (Divizia de Dunăre) şi
Apărările sub Apă.
Flota de operaţiuni (Divizia de Dunăre) era comandată de contraamiralul Nicolae Negrescu,
avându-l şef de stat-major pe căpitan-comandorul Constantin Păun. În compunerea acestei mari
unităţi intrau Escadra de Dunăre, cu patru monitoare, opt vedete şi patru canoniere, Grupul port-
mine, Convoiul de aprovizionare, Spitalul naval, Şantierul naval mobil şi Grupul de baterii „Elisabeta”
132
dispus pe malul stâng al Dunării, format dintr- o baterie de 120 mm, o baterie calibru 75 mm şi o
secţie cu patru turele calibru 53 mm.
Misiunea Flotei de operaţiuni (Divizia de Dunăre) a fost de a completa pe apă dispozitivul
de apărare a capului de pod de la Turtucaia şi de a împiedica cu orice preţ trecerea unei forţe navale
inamice în aval de acest punct strategic.
La 19 august 1916, ora 10,30, la o jumătate de oră după Declaraţia de război a Bulgariei împotriva
României, armata germano-bulgară condusă de mareşalul August von Mackensen a declanşat o
puternică ofensivă în Dobrogea.
În aceste condiţii, în perioada 20-23 august, Flota de operaţii a executat foc cu toate navele
aflate în subordine împotriva poziţiilor inamice, dar şi împotriva trupelor Puterilor Centrale aflate în
mişcare.
În timpul acestor acţiuni militare, contraamiralul Nicolae Negrescu a dat dovadă nu numai
de un profesionalism de netăgăduit, ci şi de curaj şi spirit de sacrificiu. Astfel, găsindu-se într-o
situaţie complicată, fără legătură cu trupele terestre pe care le sprijinea, contraamiralul Negrescu,
comandantul Flotei de operaţii, l-a trimis pe şeful său de stat-major, căpitan-comandorul Constantin
Păun, să refacă legăturile cu uscatul.
Tot la ordinul contraamiralului Negrescu, fin observator al situaţiei din teatrul de operaţii,
căpitan-comandorul Vasile Toescu, comandantul Diviziunii II Monitoare, a primit ordinul să susţină
frontul de vest şi să oprească înaintarea inamicului pe lângă Dunăre.
Ziua de 24 august 1916 a reprezentat unul dintre cele mai dramatice momente din timpul
luptelor din zona Turtucaia. În aceste condiţii, Flota de operaţii şi subunităţi de artilerie au acţionat cu
multă hotărâre, rezistând până în ultimele clipe şi salvând mii de soldaţi români de a fi luaţi prizonieri.
În ordinul din data de 24 august, ora 6,10 al comandantului Flotei de operaţiuni, contraamiralul
Nicolae Negrescu, către comandorul Nicolae Negru, comandantul Escadrei de Dunăre, se cerea:
„Puneţi o diviziune de monitoare în canalul larg al Dunării în dreptul km 426 sau în canalul anterior,
unde îi va veni mai bine pentru a bate panta de est a văii Eski-Dere până unde se poate în adâncime şi
versantul dinspre Cusui al aceluiaşi deal. Monitoarele vor observa de unde vin loviturile din afară, iar
pentru protecţia trupelor noastre, care acoperă linia a III-a de rezistenţă, vasele se vor pune în legătură
cu ele. Dacă inamicul înaintează, veţi acoperi şi pădurea Derea de obuze şi şrapnele, trăgând şi cu
obuziere, iar ca să nu se facă erori, să se ia măsuri ca legătura cu trupele să fie cât se poate mai strânsă”.
Ca urmare a acestui ordin, în condiţiile în care inamicul a rupt centrele de rezistenţă româneşti,
Flota de operaţiuni, la ordinul contraamiralului Negrescu, a intensificat tragerile cu toată artileria
bordului, îndreptând focul când asupra bateriilor duşmane, când asupra infanteriei.
În perioada 24 august-8 septembrie, Flota de operaţiuni şi-a dat concursul pentru oprirea
înaintării inamicului în zonele Silitra şi Rasova, permiţând trupelor terestre să se fixeze la teren şi
să reziste până la data de 7 noiembrie, când au trebuit să se retragă din nou, din cauza străpungerii
frontului în aripa stângă de la Marea Neagră.
Un alt moment important la care a participat Flota de operaţiuni a fost reprezentat de manevra
de la Flămânda (10/23 septembrie-23 septembrie/6 octombrie 1916). În cadrul acestei acţiuni, Flota
de operaţiuni româno-rusă, comandată de contraamiralul Nicolae Negrescu, a primit misiunea de a
ajuta ofensiva Armatei de Dobrogea, comandată de generalul rus A.M. Zaioncikovski.
La întâlnirea avută cu generalul Alexandru Averescu, în noaptea de 14 spre 15 septembrie,
contraamiralul Negrescu a făcut propunerea ca Flota de operaţiuni să participe în mod direct la
acţiunea de la Flămânda pentru a bloca intervenţia monitoarelor austro-ungare, însă acest punct de
vedere nu a fost acceptat.
Din păcate, previziunile contraamiralului Nicolae Negrescu, ofiţer superior cu o vastă experienţă
a războiului, s-au adeverit în sensul că o parte din bastimentele de război austro-ungare au pătruns
prin sistemul de obstrucţii organizat de Apărările sub Apă şi s-au apropiat de Flămânda.
133
În aceste condiţii dramatice, în care retragerea trupelor române deja traversate la sud de Dunăre
era pusă în pericol, Flota de operaţiuni a executat foc de artilerie asupra Brigăzii Bode, fixând aceste
trupe în Dobrogea.
La 20 septembrie, contraamiralul Nicolae Negrescu a fost informat prin telegraf că podul de
la Flămânda este atacat de monitoarele austro-ungare şi i se solicita un punct de vedere legat de o
eventuală intervenţie a flotei româno-ruse. Contraamiralul Negrescu a raportat că nu poate interveni
din cauza barajelor de mine din zona Olteniţa-Turtucaia, dar şi din cauza distanţei foarte mari, peste
130 de km, mai exact nouăsprezece ore de marş.
În octombrie 1916, a început o nouă etapă în ceea ce priveşte acţiunile Flotei de operaţii pe
Dunăre. La începutul lunii, navele româneşti au primit misiunea de a apăra numai canalul Borcea,
lucru care l-a făcut pe contraamiralul Negrescu să protesteze împotriva acestei măsuri, afirmând că
navele de sub comanda sa au fost îndepărtate de frontul principal de luptă.
La 17 noiembrie 1916, Flota de operaţiuni a primit sarcina să execute un puternic baraj de
artilerie în zona Topalu, pentru a împiedica înaintarea trupelor inamice. Timp de trei zile, sub focul
artileriei inamice, navele româneşti au tras continuu, consumând şi muniţia de rezervă destinată luptei
de întâlnire cu navele austro-ungare. În aceste condiţii, comandantul Corpului 4 Siberian a apreciat
această acţiune şi a trimis contraamiralului Negrescu o telegramă de felicitare: „Amiralului Negrescu,
20 noiembrie 1916. Vă rog să binevoiţi a primi mulţumiri din toată inima pentru operaţiunile flotei
dumneavoastră în lupta corpului, la 17 şi 18 noiembrie. Generalul Sirelius”.
La 9 decembrie, odată cu căderea oraşului Tulcea sub ocupaţie inamică, acţiunile Flotei de
operaţiuni au scăzut semnificativ în intensitate. În aceste condiţii, contraamiralul Negrescu a primit
ordinul de a studia, împreună cu amiralul Neniukov, posibilitatea retragerii tuturor navelor româneşti la
Odessa. Cei mai mulţi dintre ofiţerii români s-au opus acestei intenţii. Consultându-i pe comandanţii
de nave, dacă sunt de acord cu retragerea flotei în sudul Rusiei, contraamiralul Negrescu a arătat că „cu
excepţia de unul, s-au pronunţat că faţă de cele ce săvârşisem, era o ruşine să părăsim teritoriul naţional”.
Această hotărâre avea să-i coste pe cei care s-au opus retragerii la Odessa. În contextul
reorganizării armatei române începută în decembrie 1916-ianuarie 1917, contraamiralul Negrescu a
fost trecut abuziv în rezervă, locul său la comanda Flotei de operaţiuni fiind luat de comandorul Vasile
Şcodrea. Alţi douăzeci de ofiţeri, printre care comandorul Nicolae Negru, comandantul Escadrei de
Dunăre, comandorul Vasile Toescu, căpitan-comandorul Constantin Miclescu şi alţii au fost înlocuiţi
de la comandă la 3 ianuarie 1917, unii dintre aceştia fiind trecuţi în rezervă.
Deşi reabilitat după război, contraamiralul Nicolae Negrescu a rămas cu această neîmplinire
profesională şi patriotică, şi anume aceea că nu şi-a putut aduce aportul la război până la sfârşitul
acestuia în anul 1918.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a în grad de cavaler (Î.D. nr. 3019/1901),
Ordinul „Steaua României” clasa a V-a în grad de cavaler (Î.D. nr. 1610/1902), „Semnul onorific de
aur pentru serviciul de 25 de ani” (Decret nr. 4098/1905) şi Medalia jubiliară „Carol I” (10 mai 1906),
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Generali, dosar
nr. 160.
Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuţii la istoria Marinei Române, Volumul I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
134
COMANDOR NICOLAE NEGRU
N icolae Negru s-a născut la data de 19 iunie

1868 la Bucureşti, fiind fiul lui Dimitrie şi
al Mariei. A făcut parte dintr-o familie care a dat armatei
române numeroşi ofiţeri, precum generalul Anastase
Negru, genist, contraamiralul Constantin Negru,
locotenentul de marină Anton Negru, care a funcţionat
în Escadrila de Hidroaviaţie, precum şi Victor Negru,
şef mecanic în Marina Militară şi Comercială.
Păstrând tradiţia familiei, în anul 1882 a fost admis
la Şcoala de Marină de la Galaţi, pe care a absolvit-o
în anul 1884. Fire dedicată marinei, a urmat cursurile
Academiei Navale din Livorno pe care a absolvit-o în
anul 1889 cu gradul de sublocotenent de marină.
Grade militare: sublocotenent de marină (1889),
locotenent (27 aprilie 1892), căpitan (1 noiembrie
1896), locotenent-comandor (7 aprilie 1905), căpitan-
comandor (8 aprilie 1909 conform Î.D.R. nr. 1214),
comandor (10 mai 1915) şi contraamiral (1925).
În anul 1889, tânărul sublocotenent de marină a
fost repartizat la Depozitele Flotilei, fiind ambarcat pe
,,Alexandru cel Bun”, torpilorul ,,Zborul” şi şalupele ,,Opanez” şi ,,Rahova”.
La 27 aprilie 1892, a fost avansat la gradul de locotenent, fiind numit în statul-major al
crucişătorului ,,Elisabeta”, cu care a participat la serbările columbiene. În drum spre Genova, a vizitat
porturile Napoli şi Livorno. La recomandarea regelui Umberto I al Italiei, cu ocazia vizitării de către
acesta a crucişătorului ,,Elisabeta”, a urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie de la Livorno.
Între anii 1893-1895, a fost comandant al puitorului de mine ,,Alexandru cel Bun” şi al
torpilorului ,,Năluca”.
La 1 noiembrie 1896, a fost avansat la gradul de căpitan, fiind repartizat pe crucişătorul
,,Elisabeta”. La bordul acestei nave a efectuat un voiaj la Odessa, participând la manevrele din Marea
Neagră şi la campania de navigaţie, cu escale în porturile Sinope, Trebizonda, Platana, Vona, Samsun
şi Benderecli.
În anul 1897, a preluat comanda canonierei ,,Fulgerul”, apoi a puitorului de mine ,,Alexandru
cel Bun” din cadrul Diviziei de Dunăre. Sub comanda sa, puitorul de mine a participat la salvarea
oamenilor şi vitelor din satele riverane Dunării, afectate de inundaţiile din primăvara anului 1897.
În iunie 1897, a fost mutat la Depozitul Echipajelor Flotilei, pentru ca la 1 aprilie 1898 să
revină la Divizia de Mare, pe crucişătorul ,,Elisabeta”, cu care a efectuat un voiaj în Marea Neagră,
vizitând porturile Burgaz şi Varna.
În anul 1900, a fost mutat la Apărarea Porturilor Fluviale, în calitate de comandant al Companiei
Chilia şi al canonierei ,,Fulgerul”.
135
Un moment important în cariera marinărească a viitorului contraamiral a fost reprezentat de

perioada 1 aprilie 1901-septembrie 1903, când a fost detaşat la Serviciul Maritim Român, comandând
succesiv cargoul ,,Turnu Severin” şi pasagerul ,,Principesa Maria”.
După încheierea detaşării la Serviciul Maritim Român, a revenit la Divizia de Mare, în aprilie
1904 devenind şeful Serviciului de Artilerie şi Torpile din cadrul Comandamentului Marinei Militare.
Un moment de cotitură în cariera sa l-a constituit numirea în funcţia de căpitan al portului
Constanţa, la 1 aprilie 1905, la 7 aprilie 1905 fiind avansat la gradul de locotenent-comandor. În
iunie 1905, cu prilejul prezenţei în portul Constanţa a cuirasatului rus ,,Cneaz Potemkin Tavricevki”,
deturnat de marinarii insurgenţi, prin diplomaţia şi energia sa, a reuşit să determine echipajul acestui
bastiment de război să predea nava autorităţilor române şi să debarce în portul Constanţa, în ciuda
protestelor vehemente ale reprezentanţilor Imperiului rus acreditaţi în România.
La 1 aprilie 1906, a fost detaşat la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, desfăşurând activităţi
specifice în portul Galaţi. În calitate de consilier comunal, a fost numit preşedintele delegaţiei
marinarilor români participanţi la Conferinţa de la Geneva din 1906.
Un an mai târziu, beneficiind şi de aprecierile deosebite ale şefilor săi, a revenit pe crucişătorul
,,Elisabeta”, cu care a participat la o serie de ieşiri în mare, apoi i s-a încredinţat comanda navei-
şcoală ,,Mircea”. Aflate sub comanda sa, la 5 mai 1908 nava-şcoală ,,Mircea” şi canoniera ,,Griviţa”
au primit, în portul Sulina, vizita cuirasatului ,,Sinope” şi a canonierei ,,Zoneţ”, aflate sub comanda
amiralului rus Nolken.
La 8 aprilie 1909, prin Î.D.R. nr. 1214, din 8 aprilie 1909, a fost avansat la gradul de căpitan-
comandor, fiind numit şef de stat-major în Comandamentul Marinei Militare şi ales membru în
Consiliul de onoare. Ca şef de stat-major al Marinei, în anul 1909 a întreprins o călătorie pe Dunăre
în zona Galaţi-Reni-Cernavoda-Silistra, adunând şi centralizând datele necesare pentru întocmirea
lucrărilor de stat major.
În aceeaşi perioadă, a funcţionat şi ca profesor al Şcolii Navale Superioare din Constanţa, unde
a predat cursurile de Navigaţie şi Manevre şi a redactat cursul de ,,Apărări submarine”. Ulterior, a fost
numit profesor de limbă italiană la Şcoala Superioară de Comerţ, respectiv director al Marinei în
Ministerul de Război.
În octombrie 1910, a primit din nou comanda crucişătorului ,,Elisabeta”, cu care a desfăşurat
programul de instrucţie practică a elevilor Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină. Recunoscându-i-se
realele calităţi diplomatice şi marinăreşti, pe timpul manevrelor organizate în anul 1911, a întâmpinat
crucişătorul turc ,,Medjidie” şi apoi escadra rusă sosită în vizită la Constanţa.
Începutul secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o accentuare a conflictelor economice,
politice şi militare între Marile Puteri, pe de o parte, dar şi între statele balcanice, pe de altă parte,
care urmăreau să participe la împărţirea moştenirii teritoriale a Imperiului otoman aflat în plin declin.
În aceste condiţii, în anul 1912, o alianţă a statelor creştine din Balcani a declarat război Sublimei
Porţi declanşându-se, astfel, Primul Război Balcanic. Chiar dacă nu a participat în mod direct la acest
conflict, România a luat măsuri active, din punct de vedere militar, prin mobilizarea şi armarea de
război a crucişătorului uşor „Elisabeta” care s-a deplasat la Istanbul cu misiunea de a asigura protecţia
populaţiei româneşti, a Legaţiei şi a Consulatului român din capitala Turciei. În seara zilei de
8 noiembrie 1912, în portul militar au debarcat trei gărzi care, prin disciplina şi tactul lor, au contribuit
la păstrarea ordinei şi chiar la stingerea unui mare incendiu izbucnit în cartierul Pera.
În iunie 1913, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, locotenent-comandorul
Nicolae Negru a fost mobilizat la partea activă, asigurând protecţia trupelor române care traversau
Dunărea spre teatrul de operaţii din Bulgaria.
136
În perioada 1914-1916, mai exact până la mobilizarea armatei române din 15 august 1916, a fost
numit în funcţia de subşef al Statului Major al Comandamentului Marinei Militare. De asemenea, în
această perioadă, mai exact în anul 1915, a fost numit şi comandant al Depozitelor Generale.
În plină perioadă de neutralitate a României, beneficiind de aprecierile unanime ale
comandanţilor săi direcţi, la data de 10 mai 1915 a fost avansat la gradul de comandor. În contextul
accelerării tratativelor dintre România şi Antanta pentru intrarea ţării noastre în război, la 1 aprilie
1916 comandorul Nicolae Negru a fost numit director al Marinei Militare în Ministerul de Război, iar
la data de 15 mai 1916 a preluat comanda Escadrei de Dunăre, Mare Unitate care avea în compunere
patru monitoare, opt vedete şi patru canoniere.
Încă din primele zile ale confruntărilor, Escadra de Dunăre, sub comanda comandorului Nicolae
Negru, a sprijinit trupele de uscat aflate în capul de pod de la Turtucaia prin bombardarea poziţiilor
inamice, mai ales a artileriei, cu tunurile navale aflate, în principal, la bordul celor patru monitoare.
În seara zilei de 23 august, comandorul Nicolae Negru a ordonat căpitan-comandorului Vasile
Toescu, comandantul Diviziunii II Monitoare, să susţină frontul de vest şi să oprească înaintarea
inamicului pe lângă Dunăre. Monitoarele au luat poziţie de tragere şi au deschis focul asupra bateriilor
din zona Staroselo, reducându-le la tăcere.
La 24 august 1916, comandorul Negru a primit ordin din partea contraamiralului Nicolae
Negrescu, comandantul Flotilei de Dunăre, să acopere retragerea trupelor române de la Turtucaia. În
aceste condiţii, comandorul Negru a ordonat comandanţilor de monitoare şi de vedete să deschidă foc
de artilerie asupra infanteriei inamice care înainta pe coama de sud a dealului Cusui.
Până la sfârşitul zilei, navele din componenţa Escadrei de Dunăre au executat foc de artilerie
atât asupra bateriilor inamice, cât şi asupra infanteriei, producând pagube însemnate şi dând trupelor
române răgazul necesar pentru a se retrage.
În timpul acestor lupte, a avut loc o acţiune, pe cât de curajoasă, pe atât de periculoasă, ordonată
de comandorul Negru care a dovedit, odată în plus, talentul organizatoric şi de comandant. Acesta,
neavând nicio informaţie despre mişcările inamicului, a luat hotărârea de a culege singur date, cu
ajutorul vedetelor aflate în subordine. Întrucât bateriile inamice erau instalate în locuri ascunse, la
trei-patru kilometri în interior, unde navele nu puteau acţiona, a hotărât să debarce, la km 341, un
detaşament format din 40 de marinari, sub comanda unui ofiţer, cu misiunea să execute o cercetare prin
luptă. Detaşamentul a identificat coloane inamice pe şoseaua Ostrov-Dervent şi a trimis informaţia
către comandantul Escadrei. În aceste condiţii, navele româneşti au executat bombardamente precise,
împrăştiind şi oprind trupele inamice. În zilele de 30 şi 31 august, Escadra de Dunăre, sub comanda
comandorului Nicolae Negru, a executat opt astfel de incursiuni în spatele frontului inamic, fapt ce
l-a făcut pe mareşalul Mackensen să trimită un comunicat către Marele Cartier General german cu
următorul cuprins: „Brigada Bode e tulburată zilnic de bastimentele române de pe Dunăre”.
Având concursul Escadrei de Dunăre, trupele române din sudul Dobrogei au reuşit să se fixeze
la teren până în data de 7 octombrie, când a avut loc o nouă retragere.
Până în decembrie 1916, Escadra de Dunăre a continuat să execute misiuni specifice de-a lungul
Dunării, acoperind retragerea trupelor terestre, producând inamicului pierderi însemnate.
În toată această perioadă, comandorul Nicolae Negru a dat dovadă de curaj şi de bună pregătire
marinărească în actul de comandă, acoperindu-se de glorie, chiar dacă a trebuit să acopere retragerea
trupelor române.
În decembrie 1916, armata română a cunoscut un amplu proces de reorganizare, cu sprijinul
Misiunii militare franceze, în vederea stabilizării frontului în sudul Moldovei. În aceste condiţii, şi
Marina Militară a fost reorganizată, mai ales la nivelul structurii de comandă. Astfel, la 15 decembrie
1916, pentru scurt timp, a fost numit comandantul Flotei de operaţiuni de pe Dunăre.
137
Un moment important în cariera militară a contraamiralului Nicolae Negru a fost reprezentat de

numirea sa în funcţia de comandant al Marinei Militare, la 8 ianuarie 1917, în locul contraamiralului
Sebastian Eustaţiu, mutat la Ministerul de Război.
A asigurat comanda Marinei Militare până la data de 1 iunie 1918, când a preluat comanda
Diviziei de Mare.
În „Ordinea de bătae a Armatei Române” pe anul 1921, îl regăsim în funcţia de comandant
superior al Şcolilor Marinei, pentru ca în anul 1925 să se regăsească în organica Diviziei de Mare.
În anul 1925, a trecut în rezerva Marinei, cu gradul de contraamiral, fiind unul dintre cei mai
apreciaţi ofiţeri de marină din timpul Primului Război Mondial.
În timpul activităţii sale a publicat numeroase pagini din istoria Marinei române, întâmplări
romanţate din activitatea marinarilor, precum şi o lucrare despre acţiunile marinei militare în anii
Primului Război Mondial.
S-a stins din viaţă la 25 februarie 1940, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Constanţa.
De-a lungul unei cariere militare strălucite, a fost deosebit de apreciat de către comandanţii
săi. Astfel, la 7 octombrie 1900, locotenent-comandorul Nicolae Negrescu, comandantul Apărării
Porturilor Fluviale şi viitor comandant al Flotei de Dunăre din timpul primei conflagraţii mondiale,
nota: ,,Căpitanul Negru posedă bine cunoştinţele armatei şi caută să şi le mai dezvolte. Comandant
al companiei Chilia şi al bastimentului ,,Fulgerul”, s-a achitat bine şi în mod inteligent de toate
îndatoririle sale în ce priveşte compania”.
La 1 noiembrie 1904, comandorul Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare şi unul
dintre cei mai capabili ofiţeri de marină români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, făcea următoarea caracterizare în Foaia calificativă pe anul 1904: ,,Serveşte cu activitate şi
pricepere, posedând o bună instrucţie profesională şi ţinută exemplară”.
Un calificativ laudativ a fost primit de către locotenent-comandorul Nicolae Negru, comandant
al crucişătorului „Elisabeta”, din partea căpitan-comandorului Paul Rădulescu, comandantul Diviziei
de Mare care, la data de 31 octombrie 1912, nota: ,,Prin modul său de a servi şi graţie studiilor ce a
făcut la Academia Navală de la Livorno, căpitan-comandorul Negru Nicolae merită a înainta în mod
excepţional”.
Decoraţii: Ordinul bulgar „Sf. Alexandru” (1898), Ordinul „Coroana României” în grad
de cavaler (1900), „Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu” (1903), Ordinul „Steaua
României” în grad de cavaler (1905), Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer (1911), Ordinul
rus „Sf. Stanislas” în grad de comandor (1911), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Ordinul „Steaua
României” în grad de ofiţer (1914) şi Ordinul rus „Sf. Vladimir” clasa a III-a cu spade (1918).
Surse:
Olimpiu Manuel Glodarenco, Andreea Atanasiu-Croitoru, Tanţa Măndilă, Ion Rîşnoveanu,
Florin Stan, Andrei Vochiţu, Istoria Statului Major al Forţelor Navale Române. 1860-2010. Monografie,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al armatei, Bucureşti, 2010.
Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuţii la istoria Marinei Române, Volumul I, Editura
138
GENERAL DE DIVIZIE
ION PĂTRAŞCU
G eneralul Ion Pătraşcu s-a născut la Bucureşti,

la 8 noiembrie 1861.
La declanşarea Războiului de Independenţă
din 1877-1878 era elev al Şcolii fiilor de militari de
la Iaşi. S-a înrolat în Batalionul 1 Vânători, cu care a
participat la luptele din Bulgaria. La 16 ianuarie 1878
a fost avansat la gradul de caporal, iar la 6 octombrie
1879 la cel de sergent.
La 15 iulie 1881 a intrat în corpul ofiţerilor cu
gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul
6 Infanterie.
Grade militare: locotenent (10 mai 1885),
căpitan (28 noiembrie 1890), maior (8 aprilie 1896),
locotenent-colonel (28 noiembrie 1902), colonel
(10 mai 1907) şi general de brigadă (1 aprilie 1913),
general de divizie (1 septembrie 1917).
Regimentul 6 Infanterie de linie (15 iulie 1881-8 aprilie
1882), Regimentul 6 Dorobanţi (8 aprilie1882-16
aprilie 1889), Regimentul 32 Dorobanţi (16 aprilie-
1 iulie 1889), Regimentul 1 Infanterie de linie (1 iulie 1889-1august 1891), Regimentul 6 „Mihai
Viteazul” (1 august-1 decembrie 1891).
La 1 decembrie 1891 a fost detaşat la Consiliul de Război al Corpului 2 Armată. În perioada
1 noiembrie 1893-20 iulie 1894 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război, după care a activat în
cadrul Regimentului VI „Tecuci” nr. 24. La 1 noiembrie 1895 a fost detaşat la Marele Stat Major, iar
la 8 aprilie 1896 a fost numit director al Şcolii de subofiţeri de la Bistriţa.
La 19 mai 1897 a fost numit şef de stat-major la Divizia 2, funcţie îndeplinită până la 1 aprilie
1899, când a fost mutat la Regimentul nr. 26 „Rovine”.
A fost mutat succesiv la Divizia 2 Infanterie (15 aprilie 1899), și la Corpul 1 Armată (10 mai
1899), aici fiind subşef de stat-major. După 3 ani, la 10 mai 1902, a fost transferat la Regimentul 19
„Romanaţi”. În perioada 28 noiembrie 1902-15 aprilie 1904 a ocupat funcţia de subşef de stat-major
la Corpul 1 Armată. Ulterior i s-a încredinţat comanda Regimentului VII „Racova” nr. 25. La 10 mai
1907 a fost numit şef la Direcţiei I Infanterie din cadrul Ministerului de Război, funcţie îndeplinită
până la 11 martie 1909, când a devenit comandant al Regimentului nr. 20 „Teleorman”.
În foaia calificativă din anul 1910 era caracterizat astfel:
„Ţinută frumoasă şi corectă. Aspect fizic plăcut, sănătos şi rezistent pentru campanie. Călăreşte
foarte bine. Trage bine cu arma. […] Este foarte stăruitor şi energic ca om şi comandant de regiment.
[…] Devotat serviciului şi regimentului ce comandă. Demn, moral, integru, cu o conduită care
139
serveşte, cu drept cuvânt, de exemplu inferiorilor săi nu recurge la intervenţii, ci caută prin merite
personale şi prin modul de a-şi îndeplini serviciul să înainteze”.
La 24 aprilie 1911 a fost însărcinat cu comanda Brigăzii 15 Infanterie, apoi a Brigăzii 13
Infanterie (1 octombrie 1911), fiind numit definitiv în calitate de comandant al acesteia din urmă la
1 aprilie 1912.
În fruntea acestei brigăzi a participat la campania din Bulgaria din vara anului 1913. Generalul
Constantin Prezan, comandantul Diviziei 7, scria: „A suportat foarte bine toate greutăţile campaniei
şi este încă destul de rezistent. […] De cum a trecut Dunărea a luat măsuri bune pentru protecţia
podului în caz de atac. A dat dispoziţii foarte judicioase la punerea stăpânirii pe defileurile de la
debuşarea în Câmpia Sofiei. Dincolo de Mircov, după trecerea Balcanilor, fiind detaşat acolo cu trei
regimente de infanterie, unul de artilerie şi unul de cavalerie, pe timpul cât nu s-au primit provizii
dinapoi, a depus multă energie şi iniţiativă pentru ca trupa să nu sufere de nimic”.
În timpul concentrărilor din anul 1915, generalul Constantin Prezan, comandantul Corpului
4 Armată, îi reproşează generalului Pătraşcu indulgenţa faţă de subordonaţii săi, în special faţă de
comandantul unui regiment de artilerie care întârziase nepermis de mult cu alegerea şi fixarea poziţiei
bateriilor.
După declanşarea Războiului de Întregire, generalul Ion Pătraşcu a comandat Divizia 8
Infanterie (14 august 1916-21 noiembrie 1917). Cu această divizie a participat la luptele duse, în
toamna anului 1916, în Carpaţii Orientali, de Armata de Nord, iar ulterior la Bătălia de pe Neajlov-
Argeş (16-20 noiembrie 1916). Efectivele diviziei au fost decimate în cursul luptelor, în decembrie
1916 divizia numărând puţin peste 1000 de militari. În iulie 1917 Divizia 8 Infanterie a participat la
Bătălia de la Mărăşti, purtând lupte grele la Măgura Caşinului.
La 1 iunie 1918 generalul Ion Pătraşcu apare în ordinea de bătaie a armatei române în calitate
de comandant al Corpului 1 Armată.
La 1 iulie 1918 este transferat de la conducerea Corpului 1 Armată la comanda Corpului 5
Armată.
În foaia calificativă pe anul 1919, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General,
nota: „Până la data de 7 iulie 1919 a comandat trupele din Basarabia. În ce priveşte dispoziţiile de
apărare are prea mult tendinţa întrebuinţării a prea multe trupe în linia întâi, ceea ce m-a obligat a
interveni cu ordine instructive (sic!). Aceasta este şi una din cauzele pentru care bolşevicii ruşi au
putut pătrunde cam adânc (sic!) în Basarabia în urma atacurilor din iarna lui 1919. De la acea dată a
comandant Corpul 5 Armată în Dobrogea. Şi aici, ca operaţii, a trebuit să dau instrucţiuni pentru a
împiedicat risipirea de forţe la frontiere. Altfel este un general cu multă putere de muncă”.
La 1 noiembrie 1923 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă, iar la 1 aprilie 1929 în
poziţia de retragere.
Decoraţii: Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Coroana României”, Medalia „Apărătorii
Independenţei” (1878), Medalia Comemorativă Rusă (1878), Comandor al Ordinului japonez al
Soarelui Răsare (1908).
Sursă:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera P,
140
GENERAL DE DIVIZIE NICOLAE PETALA
G eneralul Nicolae Petala s-a născut la

19 august 1869 la Vaslui.
A studiat la Şcoala fiilor de militari din Iaşi, pe
care a absolvit-o în anul 1887, Şcoala de Ofiţeri (1887-
1889) şi Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1889-
1890).
Grade militare: sublocotenent (1 iulie 1889);
locotenent (8 aprilie 1892), căpitan (1 februarie 1897),
maior (1 octombrie 1906), locotenent-colonel (10 mai
1910), colonel (1 aprilie 1913) general de brigadă
(1 iulie 1916), general de divizie (10 mai 1918).
În primul deceniu al carierei sale militare a
fost încadrat la Regimentul 7 Artilerie (1 iulie 1889-
8 aprilie 1892), Pirotehnia Armatei (8 aprilie-1 mai
1892), Regimentul 11 Artilerie (1 mai 1892-1 februarie
1897), Regimentul 3 Artilerie (1 februarie 1897-
1 februarie 1898; 8 aprilie 1898-1 octombrie 1899),
Regimentul 12 Artilerie (1 februarie-8 aprilie 1898).
În anii 1892-1894 a urmat cursurile Şcolii
Superioare de Război de la Torino, acolo unde studiase
şi Alexandru Averescu în perioada 1884-1886. După revenirea în ţară a fost detaşat pentru un stagiu
„de încercare” la Marele Stat Major timp de un an (16 mai 1895-16 mai 1896).
În perioada decembrie 1898-septembrie 1899 a efectuat un stagiu de pregătire în armata austro-
ungară. Într-un raport din 4 august 1899, comandantul Regimentului de artilerie de corp Imperial şi
Regal „Erzherzog Albrecht” nr. 5 informa Ministerul Imperial şi Regal al Războiului din Viena despre
modul în care ofiţerul român a parcurs etapele de instruire din cadrul acestui stagiu: „Domnul căpitan
a asistat cu încredere (sic!), din ianuarie a.c., ca spectator, la toate exerciţiile practice de iarnă, la toate
jocurile de război şi conferinţele ofiţerilor, precum şi la aproape toate cursurile teoretice ale trupei şi a
fost astfel instruit asupra mersului instrucţiei bateriilor noastre pe timpul iernii. În acelaşi timp, acest
ofiţer a fost instruit în limba germană şi i s-a tradus şi explicat parte din regulamentele şi instrucţiunile
noastre, mai cu seamă acele la formarea oamenilor şi la dresarea remonţilor şi acelea asupra tragerilor,
pentru a-l pune în măsură de a putea redacta rapoartele sale către autorităţile militare din România.
În urmă, domnul căpitan a fost iniţiat în serviciul administrativ al unei baterii, mai cu seamă asupra
hranei, materialului şi îmbrăcămintei, arătându-i această ramură a serviciului în mod practic.
Pe timpul perioadei de instrucţie de vară, numitul ofiţer a asistat la toate exerciţiile şi a fost
întrebuinţat de câteva ori ca comandant de secţie şi ca al 5-lea ofiţer pentru a-şi putea da seama în
mod practic de metodele urmate la şcoala de conducere. I s-a dat, de asemenea, ocazia de a comanda
pe teren o jumătate de baterie şi o baterie, executând mişcările regulamentare.
141
În fine, acest ofiţer a asistat, ca spectator, la şcoala de regiment, a participat la marşul executat
cu ocazia tragerilor anuale, a asistat la tragerile de instrucţie şi la tragerile de război cu două baterii,
în fine, a luat parte la un exerciţiu cu brigada de artilerie, precum şi la criticele corespondente, şi a
fost format şi instruit în această privinţă. Domnul căpitan Petala a arătat în fiecare ocazie un interes
excepţional de mare şi multă pricepere pentru serviciul nostru”.
Generalul-maior Merkel, comandantul Brigăzii a 5-a de Artilerie Imperială şi Regală,
consemna într-un raport adresat superiorilor săi ierarhici: „Căpitanul Petala s-a arătat ca un ofiţer
foarte bine informat, a manifestat cel mai aprig zel şi constantă aplicaţiune la studiul regulamentelor
şi instrucţiunilor noastre, precum şi al serviciului practic, le-a priceput în mod just şi a ţinut să le aplice
în mai multe rânduri. În relaţiile sale de serviciu şi ca camarad cu ofiţerii din brigadă s-a arătat ca un
om de o educaţie îngrijită şi plină de tact”.
În perioada 30 august-7 septembrie 1899 a fost ataşat la comandamentul Diviziei a 14-a
Imperială şi Regală, unde a fost întrebuinţat „în toate ramurile serviciului în secţiunea de stat-major a
diviziei, exceptând serviciul la birou”. Conform raportului comandantului diviziei adresat Ministerului
de Război din Viena, „căpitanul Petala s-a arătat foarte instruit, având o concepţie justă despre
întrebuinţarea tactică a unei divizii, foarte ambiţionat şi sârguitor, căutând a corespunde serviciului
practic şi cerinţelor unui ofiţer de stat-major”.
În perioada 1 octombrie 1899-16 octombrie 1900 a fost încadrat la Regimentul IV „Ilfov”
nr. 21, iar între 16 octombrie 1900 şi 1 aprilie 1901 la Batalionul 3 Vânători. În acest răstimp a lucrat
şi la statul-major al Diviziei 4 Infanterie şi statul-major al Corpului 3 Armată.
Comandantul Regimentului IV „Ilfov” nr. 21 îl caracteriza astfel: „Are instrucţia necesară
pentru cariera militară şi zilnic îşi îmbogăţeşte capitalul său de instrucţie. A profitat foarte mult de
stagiul în arma infanteriei, căutând a o cunoaşte în cel mai mic detaliu, făcând aceasta cu dragoste şi
plăcere. Cred că cu stăruinţa ce a pus a ajuns astăzi a fi un bun infanterist. Ofiţer inteligent stăruitor
energic şi foarte muncitor. Ţinuta foarte curată şi corectă. Conduita bună. A fost însărcinat cu cursul
de tactică la şcoala bacalaureaţilor de care s-a achitat prea bine, întocmind un curs care a rămas la
şcoala regimentară spre a se preda şi în viitor”.
Eforturile depuse de căpitanul Nicolae Petala pentru a deveni din artilerist ofiţer de infanterie
s-au materializat la 16 februarie 1902, când, prin Înaltul Decret Regal nr. 487/1902, a fost trecut
definitiv în arma infanteriei.
Începând cu 1 aprilie 1901 a fost profesor şi comandant de companie-elevi la Şcoala Militară
de Infanterie şi Cavalerie.
Comandantul şcolii, colonelul Vasile Zottu, nota foaia calificativă în noiembrie 1901: „Comandă
compania elevilor cu mult tact şi energie. Are mai multe studii originale şi aici, pe lângă comanda
companiei, este profesor de regulamente şi ajutor la cursul de tactică. Cunoaşte limbile franceză,
germană şi italiană”.
În perioada 1904-1910 a fost ataşat militar în Bulgaria. Într-o caracterizare din anul 1909 se
consemna: „Înţelegere foarte pătrunzătoare, judecată fină, bunul simţ luminat de o apreciere justă a
lucrurilor şi a oamenilor. Cu o vastă instrucţie militară ajutată de o cultură generală întinsă. Un perfect
ataşat militar dublat de un spirit de observaţie şi de urmărire a tuturor evenimentelor politico-militare,
care întrece aşteptările”.
La 1 aprilie 1910 a fost numit şef de stat-major la Divizia 4 Infanterie, unde a activat doar
câteva luni, la 16 octombrie 1910 luând comanda Batalionului 2 Vânători.
Deşi nu mai fusese de aproape 10 ani „la trupă”, locotenent-colonelul Nicolae Petala s-a făcut
remarcat prin puterea de muncă şi stăruinţa depuse pentru a demonstra că este un bun comandant
de unitate operativă. Generalul Dumitru Cotescu, comandantul Diviziei 3 Infanterie, nota în foaia
142
calificativă: „În timpul verii anului 1911, când toţi solicitau concediu de repaus sau boală, dânsul a
solicitat voia de a merge să facă aplicaţiuni tactice în munţii Muscelului, pregătind trupa şi ofiţerii
pentru război. Nu s-a coborât decât la concentrarea de toamnă, la care batalionul său putea servi
ca exemplu de pregătire şi antrenare. În timpul concentrării a comandat un detaşament cu cele trei
arme în două rânduri şi a condus operaţiunile în mod elogios (sic!). Tot aşa, la manevrele de brigadă
contra brigadă şi cele de divizie a avut sarcini speciale în care a excelat, mai cu osebire în ziua de
10 septembrie. În capul unui detaşament izolat compus din batalionul său, 1 baterie şi precedat de
cavaleria diviziei, a oprit trecerea diviziei adverse peste Ialomiţa şi a procedat în aşa chip că s-a crezut
de adversar că are forţe numeroase în faţă; l-a făcut să se desfăşoare şi să-l zădărnicească întratât că
partidul său (Divizia a 3-a) a putut trece în libertate Ialomiţa mai la deal şi nesupărată să-şi atingă
obiectivul de marş ce avea. Activitatea şi cunoştinţele sale se remarcă încă în scrierile originale publicate
prin reviste şi broşuri asupra organizării armatei, asupra regulilor tragerii, asupra tacticii etc., lucrări
foarte bine apreciate. […] Acest eminent ofiţer, de-altfel recunoscut ca atare în armată, îndeplineşte
toate cerinţele pentru o înaintare excepţională [sublinierile aparţin generalului Cotescu] şi propun a
fi clasat ca atare pentru anul acesta”. Propunerea era susţinută şi de comandantul Corpului 2 Armată,
generalul Grigore Crăiniceanu.
La 1 octombrie 1911 a preluat comanda Regimentului „Călugăreni” nr. 40. Şi aici a fost elogiat
de superiorii săi ierarhici pentru aptitudinile sale de comandant de unitate operativă, în special în
perioada manevrelor, unde s-a făcut remarcat ca „un perfect ofiţer manevrier şi totdeauna cu spirit
ofensiv […] foarte bine instruit şi foarte bine pregătit de război, atât la chestiunile de instrucţie, cât şi
ca pregătire morală”. A fost din nou propus pentru avansare la „excepţional”.
În timpul campaniei din Bulgaria din 1913 a acţionat cu regimentul său în sudul Dobrogei, în
cadrul Diviziei 9 Infanterie, ocupând oraşul Turtucaia. Ulterior, Regimentul „Călugăreni” nr. 40 a
fost încadrat în Divizia 10 Infanterie. Generalul Toma Constantinescu, comandantul acestei divizii,
sublinia, eforturile colonelului Petala pentru menţinerea disciplinei în rândurile regimentului său:
„Continuă a fi un ofiţer distins, un eminent şi straşnic comandant, cu toate elementele slabe sufleteşte
care i se însumează prin recrutare şi care mare parte sunt socialişti şi certaţi cu justiţia”.
La 1 noiembrie 1913 a fost numit şef al statului-major al Corpului 3 Armată, dar nu a îndeplinit
această funcţie decât o lună şi jumătate, la 16 decembrie 1913 fiind transferat la Marele Stat Major
ca şef al Secţiei Operaţii. Peste mai puţin de un an, la 1 octombrie 1914, a revenit la conducerea
statului-major al Corpului 3 Armată. În această funcţie „a studiat cu competenţă chestiunile relative
la mobilizarea şi pregătirea de război a corpului de armată […] Însărcinat cu studiul topografic al
regiunii muntoase, a parcurs călare şi pe jos toate drumurile şi potecile din acea regiune, prezentând
comandamentului un studiu foarte meritoriu”. Comandantul Corpului 3 Armată, generalul Mihail
Aslan, îl propunea pentru avansare „la excepţional” la gradul de general de brigadă.
La 1 aprilie 1916 a fost numit comandant al Brigăzii 15 Infanterie, pe care a comandat-o până la
27 august 1916, contribuind, împreună cu Brigada13 Infanterie la eliberarea oraşului Miercurea Ciuc.
Ulterior a comandat Divizia 9 Infanterie, cu care a participat la luptele de pe frontul din
Dobrogea în perioada 30 august-30 septembrie 1916.
La 3 octombrie 1916 a preluat comanda Corpului 1 Armată după moartea generalului David
Praporgescu. Aici a condus trupele din subordine în luptele de pe văile Oltului şi Topologului din
perioada 3-13 octombrie 1916, reuşind să zădărnicească ofensiva inamicului.
De la 12 octombrie la 21 octombrie 1916, în zilele primei bătălii din defileul Jiului, generalul
Nicolae Petala a fost însărcinat cu conducerea operaţiilor Armatei 1 până la sosirea generalului Petre
Vasilescu, care fusese numit comandant al acestei armate. La 21 octombrie a revenit la conducerea
efectivă a Corpului 1 Armată, dar peste numai 10 zile, la 31 octombrie 1916, s-a îmbolnăvit grav
143
şi a fost nevoit să cedeze comanda acestui corp. Pentru scurt timp (16-28 decembrie 1916) a fost
comandant al Corpului 4 Armată.
La 29 decembrie 1916 a revenit la comanda Corpului 1 Armată pe care l-a condus până la
1 iunie 1918. La unităţile din compunerea Corpului 1 Armată au fost repartizaţi voluntarii ardeleni,
foşti prizonieri în armata rusă, sosiţi la Iaşi în vara anului 1916.
În perioada august-decembrie 1917 Corpul 1 Armată (Diviziile 2 şi 11 Infanterie) a fost dislocat
în sectorul Varniţa (cota 294), fără a lua parte, în această perioadă, la operaţiile Armatei 1.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 185 din 31 ianuarie 1918, generalul Nicolae Petala, comandantul
Corpului 1 Armată, a fost decorat cu Ordinul „Regina Maria” clasa a II-a „pentru zelul remarcabil şi
frumoasele sentimente umanitare şi de bun român de care a dat dovadă înfiinţând la Păuneşti (judeţul
Putna), în 1917, un azil înzestrat cu toate cele necesare unei instituţii moderne de binefacere pentru
copiii rămaşi orfani în urma calamităţilor războiului”.
În perioada 1 iunie 1918-1 iulie 1919 a comandat Corpul 4 Armată. Generalul Constantin
Hârjeu, ministru de Război în perioada 6 martie-23 octombrie 1918, consemna în foaia calificativă a
generalului Petala: „În perioada demobilizării armatei şi a reaşezării ei pe picior de pace a avut o grea
sarcină de îndeplinit, căci corpului său de armată i-a revenit, în acel timp de criză, obligaţiunea de
păstra liniştea şi de a garanta ordinea în capitala vremelnică a Regatului, supraîncărcată de o populaţie
eterogenă, adunată din toate unghiurile României sau refugiată din ţările vecine. Tactul şi energia cu
care şi-a îndeplinit această grea şi delicată datorie merită a fi menţionate. Ca Ministru de Război şi în
numele Guvernului i-am adus mulţumiri. Generalul Petala N. are însuşiri care-i dau dreptul de a urca
pe ultima treaptă a scării gradelor şi comandamentelor militare”.
La 1 iulie 1919 a fost mutat la comanda Corpului 6 Armată .
La 1 iulie 1924 a fost numit inspector general de armată al Inspectoratului III Armată.
Principala atribuţie a unui inspectorat consta în a supraveghea şi controla instrucţia şi pregătirea
pentru război, din toate punctele de vedere, a comandamentelor, marilor unităţi şi a unităţilor din
zona care-i era arondată prin Înalt Decret Regal. Alte atribuţii ale inspectoratelor generale de armată
se refereau la: pregătirea mobilizării comandamentului de armată; pregătirea ipotezelor de război;
conducerea călătoriilor de instrucţie; conducerea manevrelor anuale (denumite şi regale) probleme
de personal, disciplină etc. Competenţele inspectorilor generali de armată se exercitau numai asupra
Armatei de Uscat. Aviaţia şi Marina aveau organe proprii de conducere şi control.
La 1 aprilie 1926 a fost numit inspector general de armată al Inspectoratului II Armată.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 4270/31.12.1930, regele Carol al II-lea a primit demisia din
cadrele active ale armatei a generalului Nicolae Petala, inspectorul Inspectoratului II Armată, pe ziua
de 31 decembrie 1930.
De-a lungul carierei militare a publicat lucrările: Rostul armatelor moderne în societate (1894),
Duşmanii Armatei (1895), Păreri asupra reorganizării infanteriei (1898), Discuţiuni în jurul legii cadrelor
(1932) ş.a.
Decoraţii: „Ordinul Steaua României”, Ordinul „Coroana României” , Medalia jubiliară „Carol I” ş.a.
Generalul Nicolae Petala a încetat din viaţă în anul 1947.
Surse:
Col. prof. univ. Adrian Stroea (coordonator) Enciclopedia Artileriei Române, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2014.
144
GENERAL DE DIVIZIE IOAN I. POPESCU
G eneralul Ioan I. Popescu s-a născut la

Câmpulung Muscel la 27 aprilie 1866.
La 28 noiembrie 1884, la vârsta de 18 ani, s-a
înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 1 Geniu.
După 6 luni de stagiu militar, la 28 mai 1885, a fost
înaintat la gradul de caporal, iar la 1 ianuarie 1886, la
cel de sergent.
La 5 noiembrie 1887 a devenit elev al Şcolii de
subofiţeri de la Mănăstirea Bistriţa, pe care absolvit-o
doi ani mai târziu.
La 30 august 1889 a primit gradul de
sublocotenent şi a fost repartizat la Regimentul 4
Infanterie de linie.
Grade militare: locotenent (8 aprilie 1893),
căpitan (28 noiembrie 1898), maior (1 aprilie 1909),
1916), general de brigadă (1 aprilie 1917), general de
A activat la Regimentul 4 Infanterie de linie în
perioada 30 august 1889-1 august 1891 şi la Regimentul
20 Dorobanţi (ulterior, Regimentul „Teleorman”
nr. 20) în perioada 1 august 1891- 8 aprilie 1893.
În anul 1892 a fost detaşat la Marele Stat Major, la Secţia 3 Geodezie, Topografie şi Cartografie,
unde a participat la lucrările topografice din sudul Moldovei.
La 8 aprilie 1893 a fost avansat locotenent şi transferat la Regimentul „Vâlcea” nr. 2, dar a
activat în continuare în domeniul topografiei militare în cadrul Secţiei 3 a Marelui Stat Major şi, din
1897, a Institutului Geografic Militar. A fost apreciat de generalul Constatin Brătianu, directorul
institutului, ca un ofiţer conştiincios, care se achita cu multă pricepere de însărcinările primite.
La 28 noiembrie 1898 a fost avansat la gradul de căpitan şi mutat la Regimentul „Suceava” nr. 16.
În octombrie 1899 a devenit elev-ofiţer al Şcolii Superioare de Război, pe care a absolvit-o în
anul 1901, fiind clasat al 3-lea din cei 12 elevi din promoţia sa.
La 16 decembrie 1900, pe când urma cursurile Şcolii Superioare de Război, a fost transferat la
Regimentul VIII „Dragoş” nr. 29, unitate unde a activat după absolvirea şcolii.
La 1 februarie 1903 a fost mutat la Regimentul „Argeş” nr. 4. Comandantul regimentului îl
caracteriza: „este inteligent, având multă dragoste şi conştiinţă la serviciu. Comandă şi administrează
prea bine compania. Conduită prea bună atât la serviciu, cât şi în viaţa privată. Ţinută îngrijită. În
rezumat este un prea bun ofiţer sub toate raporturile. […] Îl cred capabil pentru înaintare la trepte
superioare şi având vechime în grad, propun a se autoriza pentru a da examen la gradul de maior”.
La 1 aprilie 1904, căpitanul Ioan I .Popescu a fost transferat la nou-înfiinţatul Batalion de
Grăniceri (din 1908, Corpul de Grăniceri). Acest batalion, format din trupe permanente, trebuiau să
145
înlocuiască formaţiunile „cu schimbul” recrutate din rândurile bărbaţilor valizi care locuiau în zonele
limitrofe frontierei de stat a României.
Batalionul de Grăniceri era subordonat direct Ministerului de Război, iar pentru asigurarea
respectării legilor vamale şi ale Monopolului Statului, se conforma instrucţiunilor primite de la
Ministerul de Finanţe.
În cadrul batalionului, căpitanul Ioan I. Popescu a fost numit ajutor al comandantului şi şef al
Biroului mobilizare. A contribuit la punerea pe baze solide şi moderne a sistemului de supraveghere
şi apărare a frontierelor. A elaborat lucrarea Cartea grănicerului, care conţinea o aplicaţie originală
a graficelor de marş la controlul serviciului la pichetele de pe frontieră, aplicaţie folosită mult timp
de grănicerii români. La plecarea din Batalionul de Grăniceri, comandantul unităţii a notat în foaia
calificativă a căpitanului Ioan I. Popescu: „Regret plecarea acestui prea bun ofiţer care a adus servicii
reale corpului şi a cărui lipsă se va resimţi” .
La 1 iulie 1907 a fost transferat la Regimentul „Muscel” nr. 30, unde a activat până la
22 octombrie 1907.
În perioada 22 octombrie 1907-25 octombrie 1908 a fost detaşat, ca absolvent al Şcolii Superioare
de Război, pentru un stagiu de pregătire la Marele Stat Major.
La 25 octombrie 1908 a fost încadrat la Regimentul III „Dâmboviţa” nr. 22, dar, peste câteva
zile, la 1 noiembrie 1908, a fost detaşat la Regimentul 2 Artilerie, pentru un stagiu la o altă armă decât
cea de bază, necesar unui ofiţer de stat-major. Aici s-a făcut remarcat prin munca depusă şi râvna
cu care a acţionat pentru asimilarea cunoştinţelor teoretice şi practice ale acestei arme. Împreună cu
acest regiment a participat la călătoria de instrucţie şi la toate tragerile, la concentrarea diviziei şi la
manevrele corpului de armată de care aparţinea regimentul.
La 1 aprilie 1909 a fost mutat la Regimentul „Vasile Lupu” nr. 36.
Peste un an, la 1 aprilie 1910, a fost numit subşef la statul-major al Corpului 2 Armată. În
august 1911 a organizat şi desfăşurat o manevră cu ofiţerii sanitari, care a constituit o premieră pentru
armata română. Despre această manevră, şeful de stat-major al Corpului 2 Armată consemna într-un
raport adresat comandantului corpului, generalul Grigore Crăiniceanu: „Cred că eu, şeful lui direct,
mai bine ca oricine, cunosc multiplele greutăţi ce a întâmpinat ofiţerul pentru a recunoaşte călare
terenul din jurul Capitalei, a corecta harta şi a prepara în cele mai mici detalii o manevră pe care
urmau să o execute ofiţerii sanitari, scoşi pentru prima oară în teren la astfel de exerciţii şi instruiţi
numai prin jocul de război şi o conferinţă preliminară ţinută în ajun de maiorul Popescu. Manevra
a fost aşa de bine studiată şi întocmită încât la conducerea ei, eu, directorul tactic, n-am întâmpinat
nimic neprevăzut. Rezultatul favorabil s-a constatat, de-altfel, chiar de Domnul Ministru de Război
şi Domnul Şef al Marelui Stat Major şi se poate vedea şi acum în cartea Primele manevre sanitare,
distribuită corpurilor şi ofiţerilor de stat-major”. Aceste aplicaţii pe teren cu ofiţerii sanitari le-a
continuat şi în anii 1911-1912. Pentru activitatea depusă la statul-major al Corpului 2 Armată, a
fost propus, printr-un raport din 20 februarie 1912, la avansarea „la excepţional” pentru gradul de
locotenent-colonel. La 1 octombrie 1911 a fost numit formal în serviciul de stat-major al Regimentului
„Bacău” nr. 27, continuându-şi, însă, activitatea în cadrul Corpului 2 Armată.
La 1 aprilie 1912 a fost numit în funcţia de ajutor al comandantului Batalionului 2 Vânători
„Regina Elisabeta”. În semn de apreciere pentru conştiinciozitatea cu care şi-a îndeplinit atribuţiile,
comandantul acestui batalion a reînnoit în notarea anuală propunerea de avansare „la excepţional”.
La 1 noiembrie 1912 i s-a încredinţat comanda Regimentului 61 infanterie, unitate cu care
a participat la Campania din 1913. Colonelul Constantin Iancovescu, comandantul Brigăzii 24
Infanterie Rezervă, nota în foaia calificativă pe anul 1913: „În calitate de comandant de regiment, care
trebuia înjghebat din toate, a dovedit calităţi militare superioare, care îl clasează în rândurile celor mai
destoinici ofiţeri superiori ai armatei. Cu persistenţă tenace (sic!), cu o voinţă deosebită, a făcut ca în
146
6 zile acest regiment să poată fi pus în marş în zona de concentrare cu tot ce-i trebuie pentru a se
mişca, odihni, hrăni şi lupta. Pe când ne găseam în Bulgaria, la Bela Slatina, lt. col. Popescu a luat
cele mai energice măsuri de combatere a flagelului holerei şi, printr-o voinţă de fier, a făcut ca răul să
fie curmat de la rădăcină. Pe tot timpul campaniei a stat în mijlocul trupei, nepărăsind-o niciodată.
Pentru a evita ca trupa să ia contact cu locuitorii, a făcut în mijlocul taberei trei fântâni, de 15 m
adâncime fiecare, numai cu braţele soldaţilor. Pe tot timpul campaniei, acest regiment nu a avut lipsă
de nimic şi aceasta graţie solicitudinii de tot minutul a şefului său”.
La 1 noiembrie 1913 a fost numit comandant al Batalionului 6 Vânători. În această funcţie
s-a remarcat prin „tactul, priceperea şi desăvârşita sa activitate”, aşa cum nota superiorul său ierarhic,
generalul Theodor Gheorghiu, comandantul Diviziei 4 Infanterie, acesta exprimându-şi în scris
regretul pentru plecarea sa de la comanda batalionului.
În perioada 18 martie 1914-25 decembrie 1916 a fost şef de stat-major la Direcţia 6 Sanitară
a Ministerului de Război. În această calitate a condus măsurile de aprovizionare şi distribuire a
materialelor sanitare şi a contribuit, ca membru în cadrul Comitetului Central Sanitar, condus de
ministrul de Interne Alexandru Constantinescu, la organizarea de spitale militare regionale şi la
dotarea materială a acestora, în vederea intrării României în război. Ministrul liberal aprecia puterea
de muncă, priceperea şi onestitatea de care a dat dovadă colonelul Ioan I. Popescu în îndeplinirea
atribuţiilor sale.
La 25 decembrie 1916 a fost numit comandant al Diviziei 13 Infanterie. În primele luni ale
anului 1916, colonelul Ioan I. Popescu a depus eforturi însemnate pentru refacerea diviziei, combaterea
epidemiilor, aprovizionarea cu hrană îndestulătoare şi desfăşurarea instrucţiei.
Încadrată în Corpul 3 Armată/Armata 1, Divizia 13 Infanterie trebuia să ia parte la ofensiva
de la Nămoloasa. Generalul Constantin Christescu, comandant al Armatei 1 în perioada pregătirii
ofensivei de la Nămoloasa şi în prima parte a Bătăliei de la Mărăşeşti, consemna: „Aşezată în linia
întâi de atac a dispozitivului de ofensivă ce se proiectase a se lua cu Armata 1 în direcţia Râmnicu
Sărat, Divizia 13 a dus la bun sfârşit toate lucrările cerute de pregătirea atacului şi de întărire a
sectorului (Blehoi) cu toate atacurile repetate de inamic aproape în fiecare noapte. În momentul când
s-a contramandat ofensiva noastră, pregătirile atacului erau terminate şi strângeau pe inamic aşa de
puternic că nimeni nu mai avea în suflet vreo umbră de îndoială asupra succesului ce s-ar fi obţinut.
Această prea bună pregătire care ne-ar fi dat o mare victorie dacă se executa atacul, se datoreşte în
parte şi generalului Popescu, care, prin instrucţia şi educaţia dată diviziei sale în perioada de refacere a
armatei, prin priceperea şi energia puse în conducerea operaţiunilor ce-i reveneau, a contribuit într-o
largă măsură la realizarea planului comandamentului armatei”.
După anularea proiectatei ofensive de la Nămoloasa, Divizia 13 Infanterie a fost transferată pe
frontul de la Mărăşeşti, unde a luptat în prima linie. Aici, în ziua de 6/19 august 1917, în momentul
culminant al marii încleştări, Divizia 13 Infanterie, condusă de generalul Ioan I. Popescu, a reuşit să
zădărnicească puternicul atac al inamicului şi printr-un contraatac fulgerător l-a silit să treacă în defensivă.
Divizia era dispusă pe sectorul de front de la Pădurea Răzoare la sud de gara Mărăşeşti, unde
a înlocuit Diviziile 13 şi 34 ruse care părăsiseră dispozitivul defensiv. Aşa cum consemna generalul
Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I: „Pe acest front de bătălie, Divizia 13 a înfruntat
atacul năprasnic al germanilor din ziua de 6 august de la Răzoare, dat de trei divizii germane, când
Divizia 13 a înregistrat una din cele mai frumoase pagini de glorie. Trupele Diviziei 13 au contraatacat
pe inamic cu o vigoare nespusă, azvârlindu-l până la Suşiţa. S-a capturat la acel contraatac peste
400 de prizonieri şi un bogat material de război”.
Generalul Constantin Christescu evidenţia rolul decisiv al generalului Ioan I. Popescu în ziua
de 6/19 august 1917: „ În cursul acestei bătălii, generalul Ioan I. Popescu a dat din nou dovadă de
eminente calităţi de comandant. Astfel în momentele cele mai grele, în ziua de 6 august, când se găsea
147
foarte strâns de atacurile neîncetate ale unui inamic superior şi când nu mai dispunea de nicio rezervă,
el a ştiut să aleagă momentul unui contraatac care, izbutind pe deplin, a salvat întreaga situaţie (s.n.)”.
Pentru această măreaţă faptă de arme, generalul Ioan I. Popescu a fost decorat „propriu motu” de
regele Ferdinand, chiar pe câmpul de luptă, la comandamentul Diviziei 13 de la Pădureni, cu Ordinul
„Mihai Viteazul” clasa a III-a. În Înaltul Decret nr. 1137 din 3 octombrie 1917 se menţiona că
decoraţia a fost acordată pentru „vitejia, priceperea şi îndârjirea cu care a condus operaţiunile militare
ale diviziei sale pe frontul căii ferate Mărăşeşti sud şi pădurea de la Răzoare, unde, fiind atacată de
diviziile inamice 12 şi 13, după şase ore de luptă, inamicul s-a retras în dezordine, iar Divizia a 13-a a
reuşit să ia 160 de prizonieri, să captureze 19 mitraliere şi un bogat material de război”.
La 14 august 1916, divizia a fost înlocuită pe front de Divizia 15 Infanterie.
În perioada 18-25 august 1916, Divizia 13 Infanterie „a luat parte la restabilirea situaţiei create
pe frontul de la Muncel în urma retragerii trădătoare a Diviziei 124 ruse”. În cursul luptelor de la
Muncel, generalul Ioan I. Popescu a avut sub comanda sa şi Diviziile 9 şi 11 infanterie, precum şi
Divizia 124 Infanterie rusă şi întreaga artilerie a Corpului 8 Armată Rus.
După data de 25 august 1916, Divizia 13 Infanterie a fost retrasă în spatele frontului pentru
refacere, iar ulterior a fost alocată rezervei Armatei I.
În perioada 4 decembrie 1917-13 ianuarie 1918, divizia a primit misiunea de a contribui la
dezarmarea trupelor ruse din zona interioară, care se aflau în stare de anarhie şi terorizau populaţia.
În ianuarie-martie 1918, generalul Ioan I. Popescu a condus Divizia 13 în operaţiile de curăţare
a sudului Basarabiei de trupele bolşevice.
La 1 iulie 1918, în urma trecerii armatei române la cadrul de pace, după Tratatul de la Bucureşti
din 24 aprilie/7 mai 1918, generalul Ioan I. Popescu a fost demobilizat.
La 28 octombrie 1918, când regele Ferdinand I a decretat remobilizarea armatei pentru
eliberarea teritoriului naţional, generalului Ioan I. Popescu i s-a încredinţat din nou comanda Diviziei
13 Infanterie.
În ianuarie 1919 a fost încadrat în structura centrală a ministerului de Război pentru a conduce
ancheta cu privire la militarii învinuiţi de dezastrul de la Turtucaia.
În perioada 27 septembrie-1 decembrie 1919 a îndeplinit funcţia de ministru al Industriei şi
Comerţului şi a fost ministru ad-interim la Finanţe în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu,
guvern care a pregătit primele alegeri parlamentare pe baza votului universal din istoria României.
Ulterior, în calitate de comisar regal şi raportor special, a reluat ancheta privind Turtucaia, dar
în septembrie 1920, ca urmare a unei amnistii, ancheta a fost închisă.
În septembrie-octombrie 1920 a condus, în cadrul Corpului 3 Armată, Comisia examinatorie
pentru acordarea gradului de maior.
În noiembrie 1920 a reluat comanda Diviziei 13 Infanterie pe care a comandat-o până la
1 aprilie 1922, când a fost numit la conducerea Inspectoratului Tehnic al Infanteriei.
La 21 decembrie 1925 a devenit comandant al Corpului 2 Armată.
La 1 aprilie 1928, generalul Ioan I. Popescu, eroul de la Mărăşeşti, a fost trecut în rezerva
armatei române.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (1899), Medalia Jubiliară „Carol” (1906),
Medalia pentru serviciul de 25 de ani (1910), Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (1917), Ordinul
„Steaua României” cu spade şi panglică de virtute militară (1918), Ordinul rus „Sfântul Vladimir”
clasa a III-a cu spade (1918), ”Order of the Bath” (Marea Britanie) în grad de Comandor (1918).
Sursă:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera P,
148
MAIOR AVIATOR ANDREI POPOVICI
Î n galeria zburătorilor români, începând

din epoca de pionierat (1910-1912),
generalul av. Andrei Popovici ocupă un loc deosebit
pe care şi l-a dobândit printr-o excepţională activitate
desfăşurată pentru crearea şi dezvoltarea aviaţiei
militare şi civile naţionale. „…Dacă este adevărat că
omul sfinţeşte locul, apoi acest adevăr proverbial este
pe deplin confirmat când se analizează viaţa minunată
a lui Andrei Popovici, care a sfinţit orice loc pe unde
a trecut timp de o jumătate de veac, ani slujiţi cu
patimă, devotament şi onoare de camaradul meu…”,
nota generalul av. Gheorghe Negrescu, care i-a fost
profesor de zbor, dar şi unul din cei mai buni prieteni.
Fiu a lui Ion şi al Olgăi Popovici, Andrei a văzut
lumina zilei la 16 august 1883, într-un vagon de marfă,
pe o linie de cale ferată lăturalnică a staţiei Gugeşti.
Fapt neobişnuit, dar care prefaţa, într-un fel, un destin
tot atât de neobişnuit al unui mare aviator român.
A urmat cursul elementar la Şcoala Domnească
din Focşani. La 14 ani s-a decis să opteze pentru cariera
militară, reuşind la concursul de admitere la Şcoala fiilor de militari, instituţie care funcţiona la Iaşi,
ridicată ulterior la rangul de liceu militar. S-a integrat perfect rigorilor ordinii şi disciplinei militare. A
primit o educaţie intelectuală deosebită, întrucât unele din cursuri i-au fost predate de mari savanţi ai
ţării, aşa cum au fost istoricul A. D. Xenopol ori scriitorul G. Ibrăileanu, ca şi nu mai puţin valoroşii
profesori P. Teodorescu sau I. Pană. Datorită notelor mari obţinute, a fost avansat elev-sergent al unei
secţii din care făcea parte şi un coleg mai tânăr, Henri Coandă, viitorul savant de renume mondial,
care îi va deveni cumnat.
Absolvind liceul militar cu note foarte mari, a fost admis de drept, în anul 1902, la Şcoala de Ofiţeri
de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti. Fiul de ceferist şi-a ales specialitatea cavalerie, armă de elită pe
atunci, care se potrivea cel mai bine cu temperamentul său dinamic. În iunie 1904 termină şcoala de ofiţeri
şi, avansat la gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul 2 Roşiori din Bârlad. Urmează Şcoala
Specială de Cavalerie din Târgovişte, pe care o absolvă cu succes. În mai 1908 a fost avansat la gradul de
locotenent şi a participat la diferite competiţii naţionale privind dresajul cailor sau echitaţia.
Înfiinţarea aviaţiei militare în anul 1910, instruirea şi brevetarea primilor piloţi militari l-au
determinat pe locotenentul Andrei Popovici să urmeze Şcoala militară de pilotaj de la Cotroceni.
La 7 iunie 1913, a obţinut brevetul militar de pilot nr. 11, fiind avansat la gradul de căpitan. A
fost trimis în Anglia la Uzinele Bristol pentru recepţionarea avioanelor Bristol-Coandă, care urmau
să intre în dotarea aviaţiei militare române. N-a pierdut timpul şi a obţinut „Brevetul superior englez
149
de pilot”. Mai mult, i-a apărat prestigiul şi onoarea inginerului Henri Coandă, pilotând un avion
proiectat de acesta care fusese scos din producţia de serie datorită unui accident.
La începutul anului 1914, căpitanul aviator Andrei Popovici a fost numit director tehnic al Şcolii
militare de pilotaj de la Cotroceni. În această calitate, a reuşit să se impună tuturor subordonaţilor
şi şefilor prin calităţile de zburător şi prin puterea sa de muncă. A luptat tenace cu imobilismul
comandanţilor din Ministerul de Război care alocau bani puţini pentru aviaţie. S-a zbătut să obţină
fonduri mai importante pentru procurarea de echipamente adecvate activităţii piloţilor, precum şi a
dotării cu aparate noi de zbor. A fost prezent la toate marile evenimente aeronautice din epocă. Astfel,
cu ocazia vizitei regelui Carol I în Cadrilater, s-a organizat un raid aerian la care a participat pilotând
un avion Bristol-Coandă cu motor de 80 CP. De asemenea, a zburat şi în ziua de 7/30 iunie 1914 cu
avionul Bristol-Coandă nr. 1 într-un raid Bucureşti-Craiova.
În ziua de 29/9 iulie 1914, vizitând România, ţarul Nicolae al II-lea şi familia sa aflată pe iahtul
imperial, în timp ce intrau în portul Constanţa, au fost întâmpinaţi de o formaţie de şapte avioane
româneşti. Căpitanul Andrei Popovici a fost în fruntea acestei escadrile, pilotând avionul Bristol-
Coandă. Avioanele au zburat în jurul navei, producând o impresie deosebită suveranului Rusiei şi
familiei acestuia.
Pregătirea piloţilor militari în vederea participării la campania militară s-a realizat în conformitate
cu „Instrucţiuni asupra întrebuinţării aeroplanelor”, document deosebit de important elaborat de
generalul Mihail Boteanu cu sprijinul căpitanului Andrei Popovici, al locotenentului aviator ing.
Gh. Negrescu şi al locotenentului aviator ing. Ştefan Protopopescu. În baza acestui document, în caz
de mobilizare, aviaţia militară punea la dispoziţia armatei române patru escadrile, câte două pentru
fiecare şcoală de zbor. Documentul prevedea repartizarea unităţilor de aviaţie pe lângă corpurile
de armată, aviatorii urmând să execute recunoaşteri în folosul trupelor de uscat, să regleze tragerile
bateriilor de artilerie şi să ţină legătura cu infanteria.
La sfârşitul anului 1914, Inspectoratul General al Geniului şi Aeronauticii a propus Ministerului
de Război să aprobe compunerea escadrilelor de la Şcoala de aviaţie Cotroceni privind misiunile,
dotarea cu aparate de zbor şi încadrarea cu personal navigant. Primind avizul favorabil, Escadrila
nr. 2 a fost încredinţată căpitanului aviator Andrei Popovici.
O etapă importantă în evoluţia aviaţiei militare a constituit-o înfiinţarea, prin Decizia
Ministerială nr. 305 din 10/23 august 1915, Corpului de Aviaţie. Dacă bucuria autonomiei acestei
arme a fost mare, deziluzia încadrării a fost la fel. În loc să fie numit un comandant din rândul
aviatorilor, căpitanul Andrei Popovici fiind cel îndreptăţit, la comandă au fost numiţi ofiţeri superiori
de stat-major care nu cunoşteau caracteristicile şi întrebuinţarea aviaţiei în cazul unui război. Mai
mult, au desfiinţat Şcoala militară de la Cotroceni, ceea ce a reprezentat o gravă greşeală cu efecte
negative pe termen lung. De asemenea, din ordinul generalului Dumitru Iliescu, secretarul general al
Ministerului de Război, piloţii şi observatorii au fost trimişi la armele lor de origine timp de şase luni,
în perioada octombrie 1915-aprilie 1916, gafă extraordinară când războiul se apropia de hotarele ţării.
Locotenent-colonelul de stat-major Constantin Găvănescu, comandantul Corpului de
Aviaţie român, n-a reacţionat în niciun fel. Acesta nefiind zburător, nu înţelegea faptul că piloţii şi
observatorii aerieni trebuiau să se pregătească continuu. Pentru că a luat atitudine împotriva acestor
ordine aberante, căpitanul aviator Andrei Popovici a trebuit să părăsească aviaţia, întorcându-se la
Regimentul 5 Călăraşi de la Turnu Măgurele, unde a fost mobilizat la data de 15/28 august 1916. A
luat parte la operaţiile Diviziei de Cavalerie în toamna anului 1916, distingându-se în timpul luptelor
de la Porumbacu unde, prin şarja escadronului pe care îl comanda de lângă satul Scârţişoara, a reuşit
150
să salveze o unitate de infanterie română. La 13 octombrie 1916, maiorul de cavalerie aviator Andrei
Popovici a fost mutat din nou în Aeronautică la ordinul maiorului Gheorghe Rujinski, comandantul
Corpului de Aviaţie. A primit ordin să se deplaseze la Tecuci pentru a pregăti un aerodrom cu toate
dotările, la vest de oraş. Aici a organizat principala bază a aviaţiei române, de unde zburătorii noştri
au luptat în cooperare cu trupele terestre şi au oprit inamicul la porţile Moldovei.
După „Bătălia de la Bucureşti”, Corpul de Aviaţie s-a mutat la baza aeriană pregătită de Andrei
Popovici, acesta primind comanda Grupului 2 Aeronautic Tecuci. Unitatea avea în subordine, în
iarna şi primăvara anului 1917, trei escadrile: două de recunoaştere şi bombardament uşor F.4 şi
F.7 şi o escadrilă de vânătoare N.3. În toate unităţile de aviaţie, echipajele erau mixte româno-
franceze. Până la începutul lunii martie 1917, această organizare a fost încheiată, unităţile aviaţiei de
recunoaştere începând munca migăloasă de fotografiere a întregului front şi de conlucrare cu artileria
pentru reglajele de tir care nu mai puteau fi realizate fără observarea din avion.
Până în luna mai 1917, tot frontul a fost fotografiat în cele mai mici amănunte: bateriile de
artilerie, fortificaţiile, depozitele de materiale şi muniţii, traficul pe căile de comunicaţii.
În vederea marilor bătălii din vara anului 1917, Grupul 2 Aeronautic Tecuci a devenit cea
mai mare şi mai puternică unitate de aviaţie, având în subordinea sa escadrilele de recunoaştere şi
bombardament uşor F.4, F.5, F.9, Escadrila de recunoaştere îndepărtată şi bombardament Caudron
G.4, escadrilele de vânătoare N.3 şi N.11, cinci companii de aerostaţie, un parc de reparaţii şi două
uzine de hidrogen.
Toate unităţile de aviaţie subordonate maiorului Andrei Popovici au primit la timp muniţia de
bord, bombele de avion, carburanţii şi piesele de schimb. S-a îngrijit să nu lipsească aproape nimic
din cele necesare funcţionării la capacitatea lor a escadrilelor din subordine, dovedind a fi un bun
organizator şi comandant. A ştiut să ţină sus moralul zburătorilor şi să-i răsplătească pe cei mai buni,
propunând decorarea unui număr mare de piloţi şi observatori care s-au distins în timpul misiunilor
executate. A mers până acolo încât, atunci când generalul Constantin Christescu, comandantul
Armatei 1 române a vrut să-l decoreze cu Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de ofiţer,
a refuzat să primească această înaltă decoraţie militară pentru că subalternii săi propuşi la decorare
nu primiseră recompensele şi el ştia că le meritau. Acest gest a atras atenţia regelui Ferdinand I al
României care a dat ordin ca toate propunerile de recompensare a personalului navigant din subordine
făcute de maiorul Andrei Popovici să fie puse în aplicare. Această atitudine a demonstrat, încă odată,
frumuseţea sufletului acestui mare comandant şi zburător.
Maiorul aviator Andrei Popovici a dat dovadă de mult calm şi stăpânire de sine. Astfel, în ziua
de 24/6 august 1917, soldaţii Diviziei 34 Infanterie rusă au părăsit tranşeele, lăsând descoperit un
sector mare de front în faţa Mărăşeştiului. Echipajul format din subofiţerul pilot Răducanu Vâscea
şi locotenentul observator Ermil Gheorghiu a văzut din aer această situaţie gravă, faptul că trupele
germane au spart frontul şi au înaintat câţiva kilometri în interiorul liniilor noastre. Au aterizat la
Tecuci şi l-au informat pe comandantul Grupului 2 Aeronautic. Un alt echipaj din Escadrila F.7
a văzut din aer pericolul confirmând, astfel, înaintarea trupelor inamice. Comandantul Armatei 1,
generalul Constantin Christescu a trimis în acel sector Regimentul 8 „Buzău” şi Regimentul 9
„Râmnicu Sărat”, care au trecut pe podul de la Cosmeşti, oprind înaintarea trupelor germane.
Escadrilele Grupului 2 Aeronautic, comandate de maiorul aviator Andrei Popovici, au desfăşurat
o activitate prodigioasă, ajutând trupele terestre în misiunile lor prin recunoaşteri fotografice, reglări
de tir, atacuri la joasă altitudine sau prin bombardamente asupra poziţiilor inamice. Aviatorii grupului
151
s-au luptat cu echipajele inamice care căutau să survoleze liniile româneşti, obţinând două zeci şi şapte
de victorii aeriene în timpul bătăliei de la Mărăşeşti.
Sublocotenentul (r) observator Constantin Pârvulescu, devenit după război profesor universitar,
scria: „…În războiul trecut, un comandant de grup, un maior pe atunci, şi care a rămas comandor
mult timp, a pus o problemă de comandament pentru mine nedezlegată. Un maior, deci pe la mijlocul
scării ierarhice, care reuşeşte să pună stăpânire pe deplin pe suflete zburătorilor, nu numai a celor din
unităţile pe care le comanda, ci şi a celor din unităţile învecinate. A reuşit să cucerească sufletele tuturor,
inclusiv a camarazilor zburători aliaţi. Acesta a fost maiorul aviator Andrei Popovici, comandatul
Grupului 2 Aeronautic. În timpul Bătăliei de la Mărăşeşti a fost un şef adecvat, un şef neîntrecut care
a ştiut ca nimeni altul să obţină eficienţa maximă de la fiecare echipaj, dar nu o eficienţă impusă, ci a
convins că misiunile trebuiau efectuate pentru câştigarea victoriei. Şi camarazii mei au înţeles, încât
o adevărată întrecere cine pleacă în zbor să îndeplinească misiuni deosebit de periculoase. Aceasta şi
explică de ce aviatorii inamici n-au avut nici o şansă să vadă poziţiile noastre…”.
După terminarea războiului şi realizarea României Mari, maiorul aviator Andrei Popovici a
primit misiunea să înfiinţeze Centrul de Instrucţie al Aeronauticii, prin transformarea Grupului 2 de
Aviaţie. Centrul urma să grupeze şcolile de pilotaj, observatori aerieni, de tir şi bombardament, de
aerostaţie, meteorologie, fotografie etc. Cu energia şi puterea sa de muncă, noua unitate aeriană, care
s-a numit Grupul 4 Aviaţie–instrucţie, a început să funcţioneze cu toate specialităţile.
La 1 aprilie 1920, Andrei Popovici a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel şi numit
directorul Aeronauticii din Ministerul de Război, care avea în subordine Direcţia X Aeronautică.
A rămas în această funcţie până în anul 1923, mintea sa fecundă şi harnică realizând cea mai
bună organizare a celei de-a cincea arme, găsind şi mijloacele pentru a răsplăti vrednicia şi bravura
zburătorilor, grade inferioare, care au fost înaintaţi la gradul de sublocotenent în urma unui examen,
la propunerea şi insistenţele locotenent-colonelului Andrei Popovici. Astfel, comandantul eroicului
Grup 2 Aeronautic îşi împlinea promisiunea ce făcuse la plecarea de la unitatea pe care o condusese
în timpul aprigelor bătălii de la Mărăşeşti.
În aprilie 1923, locotenent-colonelul Andrei Popovici a părăsit prin demisie serviciul activ,
fără a părăsi şi aviaţia de care nu se va despărţi niciodată. A fost solicitat şi angajat ca director la
Societatea ASTRA din Arad, uzină care înainte de război fabricase vagoane de cale ferată şi motoare
de avion în licenţă Daimler-Benz şi avioane Hansa Brandenburg C.I. Cu ocazia plecării din armată,
i s-au adus mulţumiri şi elogii binemeritate pentru tot ceea ce făcuse în folosul aviaţiei. În Ordinul
de Comandament nr. 4/1923 se scria: „…Ţin să-i aduc mulţumirile mele de modul cum şi-a făcut
datoria în tot timpul serviciului… Este unul din cei mai vechi aviatori, a luat parte, de la primele
începuturi ale aviaţiei până în ultima zi a serviciului, la organizarea şi dezvoltarea aeronauticii. Prin
munca şi spiritul său viu, prin cunoştinţele sale şi competenţa sa în materie de aeronautică, a adus
lumini folositoare şi a contribuit la organizarea şi dezvoltarea aeronauticii. Regretul nostru de a ne
părăsi este micşorat prin aceea că activitatea sa de viitor va fi ca şi în trecut, pentru realizarea ideilor
mari, care călăuzesc dezvoltarea Aeronauticii militare şi civile în scopul apărării naţionale”.
Crearea Fabricii de avioane ASTRA era o realizare deosebită, meritul acestei întreprinderi
revenindu-i, în bună măsură, lui Andrei Popovici. A recrutat cei mai buni ingineri, tehnicieni
şi meseriaşi din toată ţara. I-a dus pe Stanislas Şeşefschi, Dumitru Barbieri, Ştefan Urziceanu şi
Ion Wallner, ingineri de aviaţie cu mare renume, care prin munca lor au contribuit la proiectarea
şi realizarea unor avioane de luptă performante. La ASTRA s-a construit prototipul avionului
152
„ASTRA-Şeşefschi”, cu care s-au făcut mai multe zboruri în ţară, aparatul fiind pilotat de aviatori
celebri, aşa cum au fost Petre Macavei şi Ioan Sava. A urmat aparatul proiectat de inginerul Ştefan
Protopopescu, numit PROTO-1, căruia i-au fost aduse unele îmbunătăţiri, devenind avionul de
şcoală PROTO-2.
În noiembrie 1925 a fost înfiinţată Societatea Industria Aeronautică Română la Braşov, cu
capital francez, respectiv Grupul Lorraine-Bleriot, şi românesc, utilajele şi personalul tehnic de la
ASTRA Arad fiind transferate la IAR Braşov. Andrei Popovici a fost numit subdirector general al
acestei societăţi, ceea ce dovedea bunul său renume în lumea specialiştilor, al celor care urmăreau
dezvoltarea unei industrii naţionale de construcţii aeronautice.
În septembrie 1926, deşi nu mai era ofiţer activ, a fost înaintat la gradul de colonel (comandor)
în rezervă. În cei doisprezece ani cât a lucrat în cadrul uzinei IAR Braşov, Andrei Popovici a stăruit
pentru dezvoltarea şi modernizarea ei, a militat pentru afirmarea geniului tehnic românesc, insistând
pentru crearea şi producţia de serie a avioanelor de concepţie proprie. Datorită lui, cât şi a corpului
de ingineri şi tehnicieni, în scurt timp IAR-ul devine una din cele mai moderne fabrici de avioane şi
motoare de avion din Europa, ceea ce pentru timpurile acelea era o mare performanţă. Nici funcţia,
nici onorurile nu i-au schimbat lui Andrei Popovici felul de a fi. A rămas un om deschis, apropiat,
gata să ajute pe oricine care-i cerea ajutorul.
A editat pe banii săi revista „Aripa”, fiind un animator al afirmării aviaţiei româneşti, dar şi un
publicist talentat, care a ştiut, ca puţini alţii, să dea expresie sentimentelor şi sufletului zburătorilor.
Între anii 1936-1941, Andrei Popovici a fost director general al companiei naţionale de navigaţie
aeriană LARES, preocupându-se pentru dotarea acesteia cu avioane comerciale moderne, stimulând
ridicarea nivelului profesional al personalului navigant şi tehnic, dar şi în promovarea unor valori morale
alese. Din acest punct de vedere se poate afirma că succesele companiei LARES îşi au suportul trainic
şi în acel climat de camaraderie şi solidaritate instituit de Andrei Popovici. Drept preţuire a meritelor şi
capacităţilor sale, prin Decretul nr.2595 din 24 iunie 1939, Andrei Popovici a fost decorat cu „Medalia
Aeronautică” clasa a III-a. Iată ce se precizează în acest decret: „În calitate de preşedinte al Consiliului
de Administraţie LARES şi apoi ca director general, a depus o muncă fără preget pentru a asigura
dezvoltarea şi buna funcţionare a traficului aerian, realizând progrese mari, în scurt timp”. Cu toate aceste
păreri consemnate într-un document oficial, spre surprinderea multora, la data de 21 iunie 1941 Andrei
Popovici a fost demis din postul său. Printr-o adresă a Subsecretariatului de Stat al Aerului (S.S.A) a fost
acuzat de nereguli administrative. După cinci luni de anchetă, nu s-a găsit nicio vină referitoare la aşa-
zisele nereguli administrative ale directorului general. În urma anchetei care s-a terminat în 1943, deci la
doi ani după destituirea din funcţie, acuzaţiile care i s-au adus lui Andrei Popovici s-au dovedit nefondate.
Profesorul George Fotino, noul preşedinte al Consiliului de administraţie, a protestat de acest
abuz: „Eu unul nu pot, nu îmi permite conştiinţa să-mi însuşesc şi să aplic o sancţiune ce loveşte
pe directorul general şi pe directorul exploatării”. Îndepărtarea din funcţie a comandorului Andrei
Popovici fusese plănuită dinainte, conducerea S.S.A săvârşind un abuz.
În ciuda nedreptăţii pe care a fost obligat să o suporte, prin măsurile arbitrare luate împotriva
sa, Andrei Popovici a rămas acelaşi om integru, drept şi cinstit, devotat propăşirii aviaţiei româneşti.
Dovada o reprezintă stima şi respectul tuturor celor care l-au cunoscut, apreciat şi iubit. A primit zeci
de scrisori din partea unor foşti subordonaţi, a prietenilor. Generalul aviator ing. Gheorghe Negrescu,
fostul său instructor de zbor, i-a luat apărarea în presa vremii, deşi fusese pus la index de regimul
antonescian.
153
După instaurarea regimului comunist în ţară, generalul (r) aviator Andrei Popovici a continuat
să militeze pentru dezvoltarea aviaţiei naţionale, a ţinut numeroase conferinţe în şcoli şi universităţi
sau la radio. S-a stins din viaţă în ziua de 13 august 1967, fiind una din marile personalităţi ale aripilor
româneşti, un mare îndrăgostit al aviaţiei.
Decoraţii: Medalia „Avântul Ţării” (2 ianuarie 1914), Ordinul otoman „Osmanie”clasa a
IV-a (4 noiembrie 1914), Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de cavaler (9 septembrie
1917), Ordinul rusesc „Sf. Stanislas”clasa a II-a în grad de cavaler (11 aprilie 1918), Ordinul rusesc
„Sf. Ana”clasele a III-a şi a II-a (1918), Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de ofiţer
(18 iulie 1918), Ordinul „Crucea Reginei Maria” clasa II-a (8 aprilie 1918), Ordinul francez
„Legiunea de Onoare” în gradul de cavaler (5 aprilie 1918), Ordinul spaniol „Carlos” clasa a III-a
(2 noiembrie 1922), Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade în grad de ofiţer (4 decembrie 1930),
Ordinul „Coroana Italiei” în gradul de comandor (3 iunie 1938) şi „Medalia Aeronautică” clasa a III-a
(5 iulie 1939).
Sursă:
154
GENERAL DE DIVIZIE IOAN POPOVICI
G eneralul Ioan Popovici s-a născut la Iaşi la

23august 1865. A absolvit Şcoala de ofiţeri
de artilerie şi geniu la 1 iulie 1887.
locotenent (1 martie 1890), căpitan (1 ianuarie 1894),
1909), colonel (1 aprilie1912) şi general de brigadă
(1 aprilie 1916), general de divizie (1 septembrie 1917).
A fost repartizat la Regimentul 4 Artilerie, unde
a activat până la 1 martie 1890 când a fost mutat la
Regimentul 7 Artilerie. În timp ce efectua stagiul la
o baterie care făcea serviciul de pompieri la Bacău,
a salvat 2 copii dintr-un incendiu şi, aşa cum este
consemnat în dosarul personal, pentru această faptă
„n-a fost recompensat şi nici n-a cerut”.
La 1 noiembrie 1891 a devenit cursant al Şcolii
Superioare de Război, fiind al doilea clasat la examenul
de admitere. A absolvit şcoala ca şef de promoţie.
La 14 ianuarie 1894 a fost încadrat la
Comandamentul Diviziei 3 Infanterie, iar de la
1 octombrie 1896 la Regimentul 10 Artilerie.
În anii 1894-1896 a fost profesor de Recunoaşteri Militare la Şcoala de Cavalerie.
Începând din data de 1 noiembrie 1897 a lucrat în cadrul Marelui Stat Major, până la 1 iulie
1899, când a fost mutat la Regimentul nr. 8 „Buzău”. După un an de stagiu „la trupă”, la 1 iulie 1900
a fost transferat la comandamentul Corpului 1 Armată.
Din decembrie 1902 până în noiembrie 1903 a efectuat un stagiu de pregătire în armata austro-
ungară, fiind ataşat la Regimentul de artilerie nr. 5 „Arhiducele Albrecht”, iar pe perioada manevrelor,
la comandamentul Diviziei 14 infanterie. Comandantul regimentului austriac îl caracteriza astfel:
„Căpitanul Popovici a dat dovezi […] de foarte mult zel şi de un interes neobosit. Pe lângă
cunoştinţele limbii germane, a obţinut o abilitate aşa de mare în serviciu încât, dându-i-se să rezolve
independent o temă pe câmpul de tragere, a comandat bateria cu efectiv de război cu pricepere desăvârşită
şi a obţinut un rezultat favorabil. Căpitanul Popovici a dat probe că este un valoros ofiţer de artilerie, cu
experienţă militară şi cu talent special de observator, astfel că ataşarea sa a fost încoronată de cel mai bun
succes. Afară din serviciu, căpitanul Popovici a stat în relaţii aproape exclusive cu ofiţerii regimentului şi
ofiţerii din celelalte corpuri şi este stimat de toţi ca un camarad nobil, foarte apreciat şi iubit”.
După întoarcerea în ţară a fost repartizat, începând cu data de 9 mai 1904 la Şcoala fiilor de
militari de la Iaşi. După aproape un an de zile, la 1 aprilie 1905, a revenit la Marele Stat Major, unde
a lucrat timp de doi ani, până la 7 aprilie 1907, când a fost transferat în cadrul comandamentului
Diviziei 5.
155
În anii 1897-1899 şi 1904-1908 a fost profesor de geografie la Şcoala Superioară de Război, iar
în anii 1907-1908 a predat cursul de artă militară la Şcoala de Artilerie şi Geniu.
La 1 aprilie 1910 a fost numit ajutor (locţiitor) al comandantului Regimentului 12 Artilerie.
Într-o caracterizare din anul 1910 era descris ca fiind „foarte inteligent, cu multă judecată
şi bun simţ. Foarte ordonat şi metodic în lucrare. Spirit de observaţie dezvoltat. Cultura militară,
instrucţiunea militară şi a armei – foarte întinse”.
La 24 aprilie 1911 este mutat la Regimentul 17 Artilerie, pentru ca la 19 septembrie 1911 să
fie trimis pentru un stagiu în armata germană, fiind ataşat la Regimentul nr. 62 Artilerie de Câmp.
La 1 aprilie 1912 a fost avansat la gradul de colonel şi numit comandant al Şcolii de Război,
unde a activat doar câteva luni. La 12 octombrie 1912 a fost numit şef de stat-major la Corpul I
Armată. La 1 aprilie 1913 a devenit comandant al Regimentului 1 Artilerie „Regele Carol I”. Peste un
an, la 1 aprilie 1914, a fost numit, din nou comandantul Şcolii Superioare de Război. La 15 octombrie
1915 a fost transferat la Marele Stat Major, unde, la 1 august 1916, a preluat conducerea Serviciului
Transporturi din cadrul Marelui Stat Major.
În timpul războiului a condus Comandamentul General Etapelor, funcţie îndeplinită până la
3 septembrie 1918. Despre activitatea sa , generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General,
nota: „Nu am cuvinte de laudă destule pentru modul cum a condus acest important serviciu mai cu
seamă în situaţia extrem de grea prin care am trecut. În mai multe rânduri, atât în scris cât şi verbal,
mi-a cerut să treacă la o comandă pe front şi mi-a fost imposibil să-i satisfac această legitimă dorinţă,
deoarece aveam siguranţa că serviciul, cel puţin la început, se va resimţi şi situaţia era de aşa natură că
nu era îngăduită nici cea mai mică întrerupere în mersul regulat al serviciului”.
A comandat Corpul 2 Armată până la 23 aprilie 1919, când a fost numit la conducerea
Comandamentului Trupelor din Basarabia. În această funcţie a depus eforturi însemnate, împreună
cu structurile administrative din provincia reunită cu patria-mamă, pentru menţinerea liniştii şi ordinii
publice, a protejării populaţiei Basarabiei împotriva acţiunilor teroriste ale elementelor bolşevice.
În perioada 27 noiembrie-1 decembrie 1919 a fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor în
guvernul condus de generalul Constantin Coandă, păstrând şi funcţia de comandant al trupelor din
Basarabia.
De la 1 aprilie 1921-1 noiembrie 1923 a fost comandant militar al Basarabiei. De la 1 noiembrie
1923 la 1 aprilie 1927 a fost inspector de armată la Inspectoratul nr. 1 Armată.
La 1 aprilie 1927 a fost trecut în rezervă.
A publicat numeroase studii şi lucrări de specialitate, dintre care menţionăm: Recunoaşteri
militare, Geografie militară. România cu ţările vecine, Călăuza pentru manevrele pe hartă ş.a.
A fost decorat cu Ordinul Steaua României cu spade în gradul de Comandor (1917), Coroana
României în gradul de Cavaler (1905), Medalia Jubiliară „Carol I” (1906) ş.a
Sursă:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, Generali, dosar nr. 12915.
156
GENERAL DE BRIGADĂ DAVID PRAPORGESCU
S
Mariei.
-a născut la data de 10 decembrie 1865 la
Turnu-Măgurele, fiind fiul lui Pascu şi al
Elev sârguincios, începând cu anul 1882 a

frecventat Şcoala normală pentru învăţătura poporului
român din Bucureşti. Şi-a început cariera militară la
10 septembrie 1885, ca soldat voluntar în Regimentul
11 Călăraşi care avea garnizoana la Botoşani. După
satisfacerea stagiului militar s-a reangajat cu gradul
de sergent. La data de 1 octombrie 1883, a susţinut
examenul final la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, fiind
înaintat la gradul de sublocotenent.
Grade militare: sublocotenent (1 octombrie
1888), locotenent (8 aprilie 1893), căpitan (10 mai
1898), maior (1 noiembrie 1906), locotenent-colonel
(7 aprilie 1909), colonel (1 aprilie 1912) şi general de
brigadă (1 aprilie 1916).
Atras de cariera militară şi animat de un puternic
sentiment patriotic, la data de 10 septembrie 1885 s-a
înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călăraşi
care avea garnizoana la Botoşani. Bun executant al ordinelor, prin voinţă şi puterea sa de asimilare, a
fost înaintat la gradul de sergent, fiind apreciat de către şefii săi ierarhici. În anul 1886, s-a reangajat
cu gradul de sergent. Distingându-se prin felul cum se pregătea şi îşi instruia subordonaţii, sergentul
reangajat David Praporgescu a obţinut aprobarea de a se prezenta direct la examenul de absolvire la
Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, fără a mai frecventa cursurile acesteia. Deşi s-a prezentat la examen
împreună cu elevii care aveau deja doi ani de şcolaritate, s-a clasificat primul din o sută de candidaţi.
Astfel, la 1 octombrie 1888 a primit gradul de sublocotenent şi a fost repartizat la Regimentul 11
Călăraşi.
Un an mai târziu, a urmat cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie din Bucureşti, pe care a absolvit-o
în anul 1890.
Anul 1893 a reprezentat un moment important în cariera militară a viitorului general de brigadă.
Astfel, la 8 aprilie 1893, a fost avansat la gradul de locotenent şi mutat la Regimentul 9 Călăraşi cu
garnizoana la Craiova. Însă, mai important este faptul că tânărul locotenent David Praporgescu a fost
trimis să studieze la Şcoala de echitaţie de la Saumur, Franţa. Zelul şi sârguinţa de care a dat dovadă,
precum şi buna pregătire militară au fost deosebit de apreciate de către comandantul şcolii, care a avut
numai cuvinte de laudă la adresa ofiţerului român.
La 10 august 1884, locotenentul David Praporgescu a terminat cursurile Şcolii de echitaţie,
fiind repartizat pentru un stagiu de un an la Regimentul 5 Dragoni din Compiègne, unitate de elită
a armatei franceze.
157
A revenit în ţară în anul 1895, fiind repartizat la Regimentul 1 Roşiori Tecuci, după care a
urmat cursurile Şcolii Superioare de Război pe care a absolvit-o cu rezultate strălucite.
La 10 mai 1898, a fost înaintat la gradul de căpitan şi numit şef de birou în cadrul Serviciului de
stat-major al Diviziei 6 Infanterie cu garnizoana la Focşani.
După un stagiu de un an a fost mutat la Statul Major General al Armatei în funcţia de ajutor
al şefului Biroului II Organizarea şi serviciul etapelor din cadrul Secţiei II Studiul armatelor străine.
Bun ofiţer de stat-major, capabil în realizarea sarcinilor ce i-au fost încredinţate, a fost apreciat
de comandanţii săi, motiv pentru care în anul 1900 a fost detaşat ca şef de birou în Serviciul stat-
majorului Diviziei 8 Infanterie cu garnizoana în Botoşani.
După stagiul de un an realizat la această Mare Unitate, în anul 1901 a fost detaşat la Regimentul
6 Roşiori cu garnizoana în Tecuci, primind laude din partea superiorilor pentru „excelentele calităţi
militare” de care a dat dovadă.
În aceste condiţii, între anii 1902 şi 1903 a fost detaşat pentru stagiu la Regimentul 12 Ulani
„Freiherr von Boshen” din armata austro-ungară unde a dat dovadă de aceeaşi seriozitate, aceeaşi
dorinţă de a învăţa şi de a se perfecţiona care l-au caracterizat în timpul stagiului din Franţa.
După încheierea stagiului la eşalonul regiment, căpitanul David Praporgescu şi-a continuat
stagiul în Comandamentul Brigăzii 4 Cavalerie şi în statul-major al Corpului 4 Armată austro-ungar
unde, de asemenea, s-a remarcat în mod deosebit.
În perioada 1903-1908, a funcţionat ca şef al Secţiei cavalerie şi profesor de echitaţie în cadrul
Şcolii de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti. Aici s-au cristalizat calităţile de instructor şi
pedagog, care i-au fost de un real folos în momentul în care a fost numit în funcţia de şef al catedrei
de tactica cavaleriei din cadrul Şcolii Superioare de Război.
Apreciat nu numai de către comandantul şcolii, de către superiori sau de către colegi, ci şi de către
elevi, la 1 noiembrie 1906 a fost înaintat la gradul de maior, în urma unui examen pe care la absolvit „în
mod strălucit, dând dovada unei foarte bune pregătiri militare generale şi în arma cavaleriei”.
La sfârşitul anului 1908, maiorul David Praporgescu a fost numit în Serviciul de stat-major al
Corpului 2 Armată, funcţie de mare responsabilitate dacă ţinem cont de faptul că, doi ani mai târziu,
în 1913, România a fost parte beligerantă în cel de-al Doilea Război Balcanic.
Apreciat de către superiori, care au recunoscut calităţile deosebite de stat-majorist ale
maiorului Praporgescu, la 7 aprilie 1909 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel, continuând
să îndeplinească în mod strălucit îndatoririle pe care le avea la Corpul 2 Armată. Lucrările întocmite
de locotenent-colonelul David Praporgescu au reprezentat adevărate lecţii de istorie şi teorie militară,
motiv pentru care a fost numit în funcţia de şef de stat-major al Inspectoratului General al Armatei,
una dintre cele mai importante poziţii în armata română de la începutul secolului al XX-lea.
La 1 aprilie 1912, a fost înaintat la gradul de colonel, iar la 1 octombrie acelaşi an a primit
comanda Regimentului 4 Roşiori, care o avea drept patroană onorifică pe A.S.R. Principesa Maria.
La 1 aprilie 1915, a primit comanda Brigăzii 4 Călăraşi fapt care dovedeşte, odată în plus,
aprecierile unanime ale comandanţilor săi care considerau că „este capabil a comanda o Brigadă”.
Anul 1916 a reprezentat, cu siguranţă, cel mai important moment nu numai din cariera militară,
ci şi din viaţa lui David Praporgescu. După doi ani de neutralitate, la începutul anului România făcea
eforturi deosebite pentru organizarea armatei în vederea unei probabile participări la Primul Război
Mondial. În aceste condiţii, primind aprecieri unanime din partea factorilor militari decizionali din
Ministerul de Război şi Statul Major General al Armatei, la 1 aprilie 1916 a fost înaintat la gradul
de general de brigadă şi a primit comanda Brigăzii 2 Călăraşi, ca o recunoaştere a meritelor şi a unei
cariere militare de excepţie.
158
Intrarea României în război alături de Antanta a adus cu sine modificări ale structurilor de
comandă ale marilor unităţi ale armatei române, mobilizarea din 14/27 august 1916 punând, practic,
ţara noastră pe picior de război.
În aceste condiţii, prin „Ordinea de bătae a Armatei române” din 15 august 1916, generalul de
brigadă David Praporgescu a fost numit în funcţia de comandant al Diviziei 20 Infanterie care avea
aria de responsabilitate în Capul de pod de la Cernavoda.
Totuşi, imediat după mobilizare, Marele Cartier General a hotărât că sistemul defensiv
românesc care asigura linia Dunării trebuie întărit, pe de o parte pentru prevenirea unui eventual atac
al trupelor Puterilor Centrale şi afluirea acestora în Câmpia Munteniei şi Oltenia, iar pe de altă parte
pentru fixarea forţelor inamice la sud de Dunăre care urmau să blocheze o eventuală forţare a fluviului
de către trupele române.
În aceste condiţii, Armata 3 română a primit misiunea de a organiza un dispozitiv defensiv la
nord de fluviu. Astfel, generalul de divizie Mihail Aslan, comandantul Armatei 3 române a ordonat
generalului de brigadă Gheorghe Văleanu, comandantul Corpului 6 Armată, să constituie trei grupări
de forţe cu misiunea de apărare a frontierei sudice a României. Una dintre acestea a fost „Grupul de
Vest”, constituit din Divizia 20 Infanterie, comandată de generalul de brigadă David Praporgescu,
care avea aria de responsabilitate între Calafat şi râul Olt.
Evoluţia evenimentelor din perioada august-septembrie 1916 din Dobrogea şi de pe frontul de
sud nu a permis folosirea tuturor efectivelor Diviziei 20 Infanterie, „manevra de la Flămânda” fiind
un insucces din cauza vremii, dar şi a ofensivei germano-austro-ungare de pe frontul din Transilvania.
De aceea, la începutul lunii septembrie 1916, Divizia 20 Infanterie, comandată de generalul de
brigadă David Praporgescu, se găsea în supraveghere pe Dunăre, ca parte a Armatei 1 române.
La data de 9/22 septembrie 1916, forţele inamice au declanşat o puternică ofensivă pe valea
Oltului, într-o primă fază având direcţia generală Sibiu. Astfel, Corpul alpin german a înaintat până
la 10-12 km de valea Oltului, ameninţând, împreună cu forţele Corpului 39 rezervă german, flancul
stâng al Corpului 1 Armată comandat de generalul de divizie Ion Popovici.
Ofensiva generală germano-austro-ungară spre valea Oltului a debutat propriu-zis la
13/26 septembrie 1916. În foarte scurt timp, Corpul 1 Armată român trebuit să angajeze toate
forţele, inclusiv rezervele de divizie, în timp ce Armata 1 a trimis în sprijin un detaşament format din
5 batalioane şi o baterie de artilerie din Divizia 20 Infanterie.
Acţiunile ofensive inamice din ziua de 15/28 septembrie au impus forţelor române o nouă
repliere, chiar dacă „Detaşamentul Lotru”, comandat de generalul de brigadă David Praporgescu,
a reuşit să degajeze într-o bună măsură comunicaţia de pe valea Oltului. În noaptea aceleiaşi zile,
a început replierea forţelor Corpului 1 Armată, în timp ce „Detaşamentul Lotru” a continuat cu
succes acţiunile împotriva Corpului alpin german, asigurând comunicaţia prin defileu pentru trupele
şi trenurile de luptă române aflate în retragere.
Atitudinea şovăitoare a generalului de divizie Ion Popovici a fost criticată de comanda Armatei
1 care, la 18 septembrie 1916 a dispus numirea la comanda acestei mari unităţi a generalului de brigadă
David Praporgescu, comandant al „Detaşamentului Lotru” fiind numit colonelul Traian Moşoiu. În
noua sa calitate, generalul Praporgescu a urmărit să asigure continuitatea şi stabilitatea frontului şi să
întărească moralul trupelor. De aceea, a imprimat apărării un caracter activ, demonstrat şi de ordinul
pe care l-a dat trupelor din subordine imediat ce a preluat comanda Corpului1 Armată: „…Această
măsură trebuie să intre în obiceiul trupelor noastre – adică ofensiva, şi orice acţiune să se termine prin
lucrări de sapă pentru a asigura stăpânirea terenului şi a localităţilor cucerite”.
159
În perioada 20 septembrie/3 octombrie-23 septembrie/6 octombrie 1916, Corpul alpin a

încercat să se infiltreze în dispozitivul forţelor române. Generalul de brigadă David Praporgescu a
dirijat spre punctele fierbinţi noi forţe care au reuşit să oprească atacurile puternice ale inamicului.
Din informaţiile deţinute, generalul Praporgescu a ajuns la concluzia corectă potrivit căreia
forţele inamice încercau să manevreze înălţimea Coţi cu scopul de a crea o ameninţare în flancul şi
spatele poziţiilor române de la Câineni.
În aceste condiţii, în dimineaţa zilei de 30 septembrie 1916 a urcat pe muntele Coţi pentru a
constata personal situaţia trupelor române fixate în zonă. Din păcate, în jurul orei 13, un obuz de
artilerie a căzut în apropierea sa, rănindu-l grav, fapt ce a dus la decesul bravului general. Înainte de a
muri, s-a adresat celor din jur, spunându-le: „Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda!”, acestea fiind
ultimele sale cuvinte.
Încă de la începutul strălucitei sale cariere militare a primit calificative laudative din partea
comandanţilor săi, semn al preţuirii de care s-a bucurat din partea acestora. Astfel, în timpul stagiului
pe care l-a efectuat în cadrul Şcolii de echitaţie din Saumur, a primit următoarea notare din partea
comandantului şcolii: „Domnul locotenent Praporgescu este un ofiţer inteligent, instruit, care a făcut
proba zelului său şi a marii sale asiduităţi. Muncind într-un mod remarcabil, el şi-a însuşit excelent
cursurile predate. Caracterul său este din cele mai plăcute, iar atitudinea sa din cele mai corecte. El
vorbeşte bine franceza şi poate uza uşor de această limbă. La echitaţie el a obţinut excelente rezultate,
dovedind reflexe viguroase. Şi-a însuşit foarte bine instrucţia la manej. Domnul Praporgescu este un
ofiţer de valoare”.
În perioada 1902-1903 a executat un stagiu de un an în armata austro-ungară, mai exact
la Regimentul 12 Ulani „Freiherr von Boshen”. Într-o dare de seamă către Ministerul de Război
imperial şi regal, comandantul acestui regiment nota: „În special silinţa sa intensivă, priceperea sa şi
interesul său viu pentru meseria militară, precum şi ambiţiunea ce a arătat acest ofiţer au contribuit ca
într-un timp atât de scurt să fie în stare să cunoască toate detaliile serviciului unui escadron, divizion şi
regiment, atât în ceea ce priveşte instrucţia, cât şi serviciul administrativ. A luat parte zilnic la călărie
şi marşuri, la instrucţia remonţilor şi a oamenilor, la şcoala gradaţilor şi instrucţia pe jos, la toate
exerciţiile de tragere. S-a constatat că posedă o dibăcie extraordinară, tact în comandă şi cunoaşte
exact regulamentele. În serviciul în campanie numitul căpitan s-a distins prin citirea exactă a hărţilor
austriece şi prin orientarea lesne şi exactă cu aceste hărţi. Dânsul şi-a dat multă silinţă pentru a învăţa
limba germană. În general e de relevat conduita sa cu camarazii, foarte îndatoritor, întotdeauna prea
corect şi plin de tact, dânsul a ştiut să facă faţă ca nou venit şi ca ofiţer străin, a devenit un camarad
iubit şi foarte apreciat şi stimat”.
După încheierea stagiului la Regimentul 12 Ulani „Freiherr von Boshen”, căpitanul David
Praporgescu şi-a continuat studiul de stat-major la Corpul 4 Armată austro-ungar. Cu această ocazie,
feldmareşalul-locotenent Czibulka, comandantul acestei mari unităţi, a acordat următoarea notare
plină de laude la adresa ofiţerului român: „Cu ocazia ataşării sale la Comandamentul Corpului 4 armată
dânsul a dovedit interesul cel mai viu pentru chestiunile militare, precum şi o sârguinţă extraordinară.
La exerciţii dânsul a arătat multă concepţiune tactică şi o judecată clară. Era foarte silitor şi căuta să-şi
îmbogăţească cunoştinţele militare cu mult zel”.
Una dintre cele mai valoroase notări a primit-o din partea „Alteţei Sale Regale Ferdinand,
Principe al României, Inspector General al Cavaleriei, General de Divizie”, în calitatea acestuia de
comandant al Corpului 2 Armată care, în Foaia calificativă pe anul 1903, nota: „De când îl cunosc
pe maiorul Praporgescu l-am considerat totdeauna ca pe un ofiţer de cavalerie prea bun. Din toamna
anului 1908 a îndeplinit atribuţiile de şef de stat-major, începând a funcţiona ca atare în ajunul
160
mobilizării de încercare a Diviziei 3. Deja cu această ocaziune am început a-l aprecia ca ofiţer de
stat-major, arătându-mi că are multă pricepere şi o bună putere de muncă. Pe urmă am constatat
că lucrează iute, cu mult discernământ şi cu un deosebit tact, convingându-mă că este un ofiţer de
toată încrederea, cu un sentiment pronunţat al datoriei. Lucrările sale de mobilizare ale corpului de
armată, deosebit de întinse, le-a condus cu multă pricepere. Are o educaţie prea bună şi maniere
distinse. Merită cu prisosinţă a înainta, pentru care îl propun la înaintare specială. Este apt atât pentru
comanda unui regiment de cavalerie, cât şi pentru funcţia de şef de stat-major, chiar a unui corp de
armată”.
Calităţile sale de comandant, dar şi bravura şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în
timpul luptelor pentru apărarea văii Oltului au fost deosebit de apreciate de reprezentanţii eşaloanelor
superioare. Astfel, locotenent-colonelul Constantin Găvănescu, la acea dată subşef de stat-major al
Armatei 1, a rămas profund impresionat de capacitatea generalului de brigadă David Praporgescu
de a face faţă situaţiei grele, de curajul şi dârzenia pe care le insufla subordonaţilor, de modul în
care ştia să stăvilească panica, acolo unde se ivea. În telegrama pe care a adresat-o generalului de
brigadă Alexandru Lupescu, şef de stat-major al Armatei 1 române, nota următoarele: „Sosit Cîineni.
Domnul general Praporgescu v-a trimis situaţia… Se speră ca în 1-2 zile totul să fie în ordine…
Generalul Praporgescu îmi dă multe speranţe. L-am îmbrăţişat şi sărutat ca pe un frate mai mare…
Rog menţineţi hotărârea preluării comandei Corpului 1 armată de către Praporgescu. Altfel este rău”.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a (1911), Ordinul „Steaua României” clasa
a V-a (1913), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia „Bărbăţie şi credinţă” clasa I (1913) şi
„Însemnul onorific de aur pentru serviciu militar de 25 de ani” (1915).
Pentru vitejia de care a dat dovadă în timpul campaniei din 1916, dar şi pentru spiritul de
sacrificiu care l-a animat, fiind rănit mortal în fruntea trupelor pe care le-a condus, în anul 1927 a
fost decorat post-mortem cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă distincţie
militară a Regatului României: „† PRAPORGESCU DAVID. General de Brigadă. Fost Comandant
al Corpului 1 Armată. Decorat în ziua de 2. III. 1927. Mihai Viteazul clasa a III-a. Înalt Decret
Nr. 614 din 2. III. 1927. Pentru destoinicia cu care a condus personal operaţiunile trupelor de pe
Valea Oltului şi Munţii Coţi, în anul 1916, căzând grav rănit de o schije de obuz, în linia 1 de tranşee,
pe când îmbărbăta pe soldaţi la luptă crâncenă, contra inamicului, care era mult superior ca număr,
murind ca un erou, din cauza rănilor căpătate”.
Surse:
Ministerul Armatei, Anuarul Suveranilor, Principilor, ofiţerilor şi Drapelelor decoraţi cu Ordinul
Militar „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti,
1931.
Vasile Iosipescu, maior Gheorghe Preda, Generalul David Praporgescu, Editura Militară,
Bucureşti, 1967.
161

CONSTANTIN PREZAN
C onstantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie

1861 în comuna Butimanu, judeţul Ilfov.
A absolvit Şcoala Fiilor de Militari (1878) şi
Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie (1880).
În anul 1880 a fost repartizat la Regimentul 7
Linie, iar la 16 noiembrie acelaşi an a fost mutat la
Batalionul 2 Geniu (înfiinţat la 31 octombrie 1880),
unitate care la 1 aprilie 1882 s-a contopit cu Batalionul
1 Geniu, formând Regimentul 1 Geniu.
locotenent (11 iulie 1883), căpitan (6 martie 1887),
1895), colonel (10 mai 1901), general de brigadă (10
mai 1907), general de divizie (10 mai 1914), general de
corp de armată (1 decembrie 1916).
Prin Înaltul Decret nr. 2457 din 3 iulie 1930,
generalul de corp de armată în rezervă Constantin
Prezan a fost înălţat, „pe ziua de 14 iunie 1930”, la
demnitatea de „Mareşal al României”.
Primii paşi în cariera militară s-au desfăşurat sub
auspicii favorabile, aşa cum rezultă şi din notarea de serviciu din 1 iulie 1881: „Ofiţer inteligent,
caracter bun, disciplinat, activ şi serios în serviciu. Conduita, principii şi ţinuta prea bune. Bun
camarad, lucrează prea bine şi cu pricepere la serviciu. Studios şi doritor de a-şi adăuga cunoştinţele
speciale, teoretice şi practice”.
În perioada 1881-1883 a urmat cursurile Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu, remarcându-se
prin inteligenţă, seriozitate şi perseverenţă, astfel că la 1 noiembrie 1882 directorul şcolii, colonelul
Nicolae Dumitrescu-Maican, l-a propus pentru „înaintarea la alegere cu No. 1”.
În toamna anului 1883 a plecat la studii în Franţa, unde a urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie a
Artileriei şi Geniului de la Fontainebleau, pe care a absolvit-o în 1886.
La 6 martie 1887 a fost transferat la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, ca profesor-ajutor
(de la 1 decembrie 1887, profesor titular), până la 1 iunie 1887, când, nominal, a revenit în rândurile
Regimentului 1 Geniu, continuând să fie detaşat la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu.
În aprilie 1887, Comandantul Şcolii de Aplicaţie, colonelul Constantin Poenaru îl caracteriza
drept un „prea bun ofiţer, serios şi cu instrucţie solidă, serveşte cu multă conştiinţă şi se ocupă de
progresul armei sale. De când este la şcoală am constatat cu plăcere că în toate însărcinările sale se
achită cu multă conştiinţă şi inteligent”.
A predat cursul de fortificaţii la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu în perioada 1886-1896 şi
la Şcoala de Cavalerie între anii 1887-1889. În aprilie 1889, colonelul Alexandru Tell, comandantul
162
şcolii, menţiona faptul că îl înlocuieşte cu succes pe titularul cursului de fortificaţii care „îi lasă mai
toată sarcina cursului”.
Se pare că în cursul aceluiaşi an a intrat în conflict cu locotenent-colonelul Constantin
Crătunescu, care preluase comanda şcolii la 16 aprilie 1889. Acesta consemna în foaia calificativă
din 1 august 1889: „Ofiţer neformat încă; are mare necesitate de a învăţa regulamentele armei sale.
Cunoştinţele necesare şi speciale ale armei pare a le poseda în teorie, dar are necesitate de a le aplica
la corp. Vorbeşte şi discută prea mult, ar fi de dorit să facă mai multe decât să vorbească”.
La 10 iulie 1889 a fost mutat la Regimentul 1 Geniu pentru stagiul la trupă necesar avansării la
gradul de maior.
În perioada decembrie 1890- septembrie 1891 a fost trimis în Germania, la Magdeburg „pentru a
supraveghea construcţia materialului de apărare al liniei Focşani-Nămoloasa-Galaţi”. După încheierea
misiunii în Germania, în perioada 1891-1894 a participat, ca şef de sector, la construcţia Cetăţii
Bucureşti, activitatea sa fiind apreciată de comandantul regimentului, colonelul Ion Argetoianu în
notarea din 1 octombrie 1892: „De curând înaintat la gradul de maior, îşi îndeplineşte prea bine
funcţia de şef de sector la lucrările de fortificaţii; ca comandant de batalion îngrijeşte bine sub toate
raporturile de batalionul ce-i este încredinţat”. Inspectorul General al Geniului, generalul Berindei îl
califica, la 26 octombrie 1892, drept un „ofiţer superior de geniu distins” care „se impune de în ce în
ce prin cunoştinţele şi serviciul său la lucrările de fortificaţii”.
În perioada 1 iulie 1894-16 aprilie 1896 a activat la Administraţia Centrală a Ministerului
de Război (1 iulie 1894-1 ianuarie 1895), Serviciul Geniu al Corpului 2 Armată (1 ianuarie 1895-
1 aprilie 1896) şi la Comandamentul Cetăţii Bucureşti (1 aprilie-16 aprilie 1896).
La 16 aprilie 1896, a fost transferat la Statul Major Regal, unde a efectuat un stagiu de 5 ani ca
adjutant al Principelui Moştenitor Ferdinand.
După terminarea stagiului a fost încadrat, la 10 mai 1901, la Administraţia Centrală a
Ministerului de Război.
La 16 noiembrie 1901 a devenit comandant al Regimentului VII „Racova” nr. 25, unde a făcut
dovada calităţilor sale militare, aşa cum se menţiona în notarea făcută de comandantul Brigăzii 13
Infanterie din noiembrie 1902: „De la venirea colonelului Prezan ca comandant al Regimentului VII
«Racova» nr. 25, mi-a dovedit mult tact şi râvnă de a duce regimentul pe o cale, din ce în ce mai mult,
de progres. Are calităţile unui bun şef de corp: activitate, pricepere şi o măsură egală şi părintească
pentru subordonaţii săi. Inteligent, instruit. Va ajunge la treptele înalte ale ierarhiei militare”.
La 15 aprilie 1906 a preluat comanda Brigăzii 13 Infanterie. În notarea pe anul 1906,
comandantul Diviziei 7 Infanterie consemna: „Îndeplineşte serviciul său cu multă activitate; se ocupă
mult de unitatea ce comandă, nu pierde nicio ocazie în concentrări şi manevre ca prin convorbiri şi
explicaţiuni să mărească cunoştinţele ofiţerilor din comandamentul său. Iubeşte şi îngrijeşte de soldaţi
cu multă inimă. [...]
Tot timpul de când îl am sub comanda mea, de mai bine de cinci ani, atât ca comandant de
regiment, cât şi ca comandant de brigadă, la toate inspecţiile ce am trecut, am constatat că are multă
pricepere; nu mi-a dat niciodată ocazia de face cea mai mică observaţie. În concentrări şi manevre
a comandat cele trei arme cu multă pricepere şi energie. Criticele sale după fiecare manevră au fost
totdeauna o adevărată şcoală pentru ofiţerii săi.
La manevrele de brigadă contra brigadă, afară de mici greşeli inerente manevrelor din timp
de pace, în care lipseşte factorul principal care este glonţul, nu am putut releva nicio greşeală ca
concepţiune a temei şi cu dispoziţiile luate pentru executarea ei.
Pentru meritele sale, activitate şi aplicarea la serviciu, îl propun înaintat la gradul de general de
brigadă, înaintare pe care o merită din plin şi care este şi în folosul armatei”.
163
La 1 noiembrie 1910 a preluat comanda Diviziei 3 Infanterie, iar la 1 aprilie 1911 a fost mutat
la comanda Diviziei 7 Infanterie, în fruntea căreia a participat la Al Doilea Război Balcanic din 1913.
În timpul Campaniei din Bulgaria a dovedit calităţi deosebite, evidenţiate în notare de generalul
Lambru, comandantul Corpului 4 Armată: „A condus foarte bine divizia sa, care a trecut în capul celorlalte
trupe la Corabia, mergând fără întrerupere până la Etropol, punând stăpânire pe defileul cu acest nume.
După puţin timp, divizia a înaintat cu o brigadă până la 40 de km de Sofia, unde a fost oprită din ordine
superioare. În timpul acestei campanii, generalul Prezan a arătat că se poate avea mare încredere în el în
timp de război. El are multă iniţiativă, judecată foarte sănătoasă şi limpede, calm şi prevedere. Divizia sa
fiind foarte răspândită, a desfăşurat întreaga activitate pentru a inspecta toate trupele sale”.
La 1 aprilie 1914 a preluat comanda Corpului 3 Armată, iar la 26 septembrie 1914 a fost numit
comandant al Corpului 4 Armată. În această calitate a condus, începând din vara anului 1915, lucrările
de amenajare genistică a porţiunii de graniţă acoperite de marea unitate din subordinea sa. Concomitent,
a luat măsurile necesare pentru constituirea şi instruirea grupurilor de acoperire care aveau misiunea de
a lupta ca formaţiuni de avangardă în primele zile ale războiului în trecătorile din Carpaţii Orientali.
În momentul mobilizării armatei şi intrării României în război, la 14/26 august 1916, a fost
numit comandant al Armatei de Nord (Armata a 4-a). În prima fază a campaniei, trupele comandate
de generalul Prezan au înaintat până la aliniamentul sud Vatra Dornei, est Răstolniţa, pantele vestice
ale Munţilor Gurghiului, est Sovata, Praid, Odorhei. La 29 august/11 septembrie 1916, din cauza
deteriorării situaţiei pe frontul de sud, după înfrângerea de la Turtucaia, Armata de Nord a fost
nevoită să treacă în defensivă, revenind în final pe aliniamentul iniţial de pe crestele Carpaţilor. În
această etapă, unităţile Armatei de Nord s-au remarcat prin luptele îndârjite pentru blocarea Carpaţilor
Orientali, în special în eroica bătălie de la Oituz (28 septembrie - 14 octombrie 1916).
În urma pierderii Olteniei şi a trecerii Dunării la Zimnicea de către trupele inamice, la
11 noiembrie 1916 a fost constituit Grupul de armate „General Prezan”, care avea misiunea de a
împiedica ocuparea Munteniei de către armatele Puterile Centrale.
În acest scop, generalul Constantin Prezan a planificat o operaţie ingenioasă de manevră pe linii
interioare, concretizată în bătălia de la Neajlov-Argeş (16 - 20 noiembrie 1916). Deşi militarii români
au luptat cu eroism în pofida stării de epuizare după mai mult de două luni de lupte neîntrerupte,
bătălia a fost pierdută din cauza superiorităţii în efective şi dotare a inamicului, dar şi a lipsei sprijinului
din partea trupelor ruse. În plus, planul de operaţii al armatei române a fost capturat de inamic.
În urma acestei înfrângeri, cu efectivele decimate, armata română a fost nevoită să se retragă spre
Moldova. În aceste condiţii dramatice, la 4 decembrie 1916 generalul Constantin Prezan a fost numit
şef al statului-major al Marelui Cartier General (şef al Statului Major General al Armatei). Prima
misiune care trebuia îndeplinită era realizarea unui dispozitiv defensiv care să oprească înaintarea
forţelor inamice. După retrageri pe aliniamente succesive, în ultimele zile ale anului 1916 frontul a
fost stabilizat pe linia Siretului.
Acest fapt a permis demararea procesului de refacere a armatei române care a avut loc în perioada
ianuarie-iunie 1917 şi a implicat restructurarea şi regruparea unităţilor şi marilor unităţi, dotarea
cu armament şi echipament corespunzător, adaptarea şi perfecţionarea pregătirii de luptă conform
cerinţelor războiului modern.
În paralel cu pregătirea armatei române pentru campania anului 1917, generalul Constantin
Prezan a deţinut un rol de primă importanţă în conceperea planului de operaţii pentru anul 1917
pe frontul românesc. Acest plan prevedea într-o primă etapă un atac în zona Mărăşti, urmat de
ofensiva principală în zona Nămoloasa. Din cauza înfrângerii trupelor ruse în Galiţia, acest plan nu
a mai fi putut pus în practică, deşi bătălia de la Mărăşti se încheiase cu victoria armatelor române.
164
Comandamentul suprem rus a decis retragerea unor importante efective de pe frontul românesc
pentru a stabiliza frontul din Galiţia.
În aceste condiţii, armatele Puterilor Centrale au declanşat ofensiva în zona Mărăşeşti şi în
pasul Oituz cu scopul de a prinde în cleşte dispozitivul defensiv al trupelor române în sudul Moldovei.
Marele Cartier General, condus de generalul Constantin Prezan, a coordonat transferul
trupelor din zona Nămoloasa în zona Mărăşeşti şi, ulterior, acoperirea sectoarelor de front care erau
abandonate de trupele ruse aflate în plin proces de disoluţie.
În urma eroicelor bătălii de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august) şi Oituz (26 iulie - 9 august)
planurile Puterilor Centrale care vizau străpungerea dispozitivului defensiv de pe Siret, ocuparea
Moldovei şi înaintarea spre sudul Ucrainei au fost zădărnicite de eroismul şi spiritul de sacrificiu al
ostaşilor români.
În toamna anului 1917, frontul din Moldova a fost stabilizat, dar la 22 noiembrie 1917, la
Brest-Litovsk, Rusia a semnat un armistiţiu cu Puterile Centrale. Astfel, România a rămas singură în
faţa inamicului, reprezentaţii statului român au fost nevoiţi să semneze, la rândul lor, un armistiţiu la
26 noiembrie 1917.
Pentru ca regele Ferdinand I să nu fie implicat în actul semnării armistiţiului, prin Înaltul Ordin
de Zi nr. 44 din 21 noiembrie 1917, generalul Constantin Prezan „a fost însărcinat cu comanda armatei”.
Ieşirea Rusiei din război a amplificat stare de anarhie care cuprinsese trupele ruse de pe
teritoriul Moldovei. La 21 decembrie 1917, Consiliul de Coroană a decis evacuarea trupelor ruse din
Moldova. Pentru realizarea acestei operaţii, Marele Cartier General a împărţit teritoriul Moldovei
în opt sectoare, fiecare cu un comandament militar propriu, cu misiunea de a asigura ordinea şi de
a supraveghea deplasarea trupelor ruse pe itinerare prestabilite. În paralel, Marele Cartier General
trebuia să conducă şi operaţia de înlocuire a trupelor ruse cu unităţi române în zona frontului.
Nerespectarea de către militarii ruşi a condiţiilor de desfăşurare a retragerii a dus la conflicte cu
unităţile române, aşa cum s-a întâmplat la Paşcani şi Galaţi.
Odată trecute peste Prut, trupele ruse, care formau de fapt adevărate bande de răufăcători, au
produs incidente grave pe teritoriul Basarabiei, fapt ce a determinat solicitarea autorităţilor Republicii
Democrate Moldoveneşti (proclamate la 2 decembrie 1917) de a cere ajutorul guvernului român
pentru pacificarea teritoriului dintre Prut şi Nistru. Răspunzând cererii reprezentanţilor Sfatului Ţării
de la Chişinău, guvernul român a dispus trupele române să treacă Prutul, fapt care a avut loc la 10
ianuarie 1918. Cu acest prilej, şeful Statului Major General al Armatei a emis o proclamaţie prin care
preciza că „oastea română nu doreşte altceva decât ca, prin rânduială şi liniştea ce aduce, să vă dea
putinţa să vă statorniciţi şi să desăvârşiţi autonomia şi slobozeniile voastre, precum veţi hotărî singuri”.
Până la sfârşitul lunii februarie 1918, cele patru divizii româneşti au reuşit să reinstaureze ordinea
publică, asigurând astfel condiţiile pentru ca reprezentanţii populaţiei dintre Prut şi Nistru să poată
decide în mod liber asupra Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918.
După instaurarea guvernului filo-german condus de Alexandru Marghiloman, generalul
Constantin Prezan a fost nevoit să demisioneze de la conducerea armatei române. În vara anului
1918 a fost ţinta unei campanii defăimătoare în ziarele apropiate de guvernul Marghiloman, care îi
contestau activitatea sa în fruntea Statului Major al Armatei.
Odată cu reintrarea României în război, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, a revenit la
conducerea Statului Major al Armatei, reînfiinţat în aceeaşi zi în urma mobilizării armatei române.
Şi cu acest prilej a făcut dovada calităţilor sale militare de excepţie prin conducerea campaniei de
eliberare a Transilvaniei şi Banatului şi înfrângerea Armatei Roşii a Republicii Ungare a Sfaturilor,
contribuind astfel la consfinţirea hotărârii plebiscitare a Marii Adunări de la Alba Iulia şi la eliminarea
ameninţării bolşevismului asupra Europei Centrale.
165
La 1 aprilie 1920, odată cu demobilizarea armatei şi trecerea la cadrul de pace, generalul

Constantin Prezan a fost trecut în rezervă.
Pentru meritele sale deosebite în timpul Războiului de Întregire, Constantin Prezan a fost
decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Înalt Decret nr. 3027 din 14 octombrie 1916), clasa
a II-a (Înalt Decret nr. 759 din 21 august 1917) şi clasa I (Înalt Decret nr. 372 din 5 februarie 1920),
fiind singurul comandant militar din acest război care a avut parte de onoarea de a fi decorat cu toate
cele 3 clase ale celui mai înalt ordin militar român.
A fost decorat şi cu ordinele „Steaua României”, „Coroana României”, „Vulturul roşu”
(Germania), „Coroana de Fier” (Austro-Ungaria), „Sfântul Stanislas” (Rusia), „Sfânta Ana” (Rusia),
„Alexandru” (Bulgaria) ş.a.
În perioada interbelică, a fost numit senator de drept, dar a avut înţelepciunea să nu se implice
în viaţa politică deşi numele său a fost vehiculat ca posibil prim-ministru în anumite momente de criză
ale vieţii politice interbelice.
A publicat lucrările „Descripţiunea cupolei obuzierului de 120 mm 1888 sistem Gruson” (1891),
„Curs de fortificaţie”, Partea a IV-a. Fortificaţia ţărilor. Autografia Şcoalelor de Artilerie şi Geniu”
(1900), „Patru discursuri” (1919) ş.a.
A fost ales mebru de onoare al Academiei Române la 7 iunie 1923.
A încetat din viaţă la 27 august 1943, fiind înmormântat în satul Schinetea din judeţul Vaslui.
Constantin Kiriţescu, istoricul Războiului de Întregire, scria în necrologul fostului şef al Marelui
Cartier General: „Ţara şi armata au avut norocul să aibă în persoana generalului Prezan, în cele mai
grele timpuri, un şef înzestrat cu alese însuşiri. Statornic în credinţa şi ideile sale, spirit cumpănit, calm
în mijlocul celor mai tulburi situaţii, militar cu vederi clare, bucurându-se de o deosebită autoritate,
atât faţă de ai săi, cât şi faţă de aliaţi, servind ţara şi pe regele său fără nicio preocupare, ambiţie sau
veleitate de alt ordin.”
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ/1974, Generali, dosar nr.
13051.
Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008.
*** Şefii Statului Major General. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti,
2014.
166
GENERAL DE DIVIZIE IOAN RAŞCU
G eneralul Ioan Raşcu s-a născut la Focşani

la 1 decembrie 1857.
A urmat cursurile Şcolii Militare în perioada
1 iulie 1878 –1 iulie 1880.
În anul 1889 a fost trimis să urmeze cursurile
Şcolii de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu din Bruxelles.
locotenent (11 iulie 1883), căpitan (10 mai 1886),
maior (10 mai 1891), locotenent-colonel (1 ianuarie
1895), colonel (10 mai 1901) general de brigadă
(10 mai 1907), general de divizie (10 mai 1915).
În primii ani ai carierei militare a activat în
cadrul Batalionului 1 Geniu (1 iulie-16 noiembrie
1880), Batalionului 2 Geniu (16 noiembrie 1880-
1 aprilie 1882), Regimentului 1 Geniu (1 aprilie 1882-
16 aprilie 1888) şi Regimentului 2 Geniu (16 aprilie
1888-1 ianuarie 1895).
La 1 ianuarie 1895 a fost detaşat la Administraţia
Centrală a Războiului şi, ulterior, la Serviciul de Geniu
al Comandamentului Regiunii Întărite Focşani-Nămoloasa-Galaţi, unde a fost încadrat definitiv la
1 aprilie 1896. Peste un an, la 1 aprilie 1897, a fost transferat la Serviciul Geniu al Corpului 3
Armată, în funcţia de şef al Secţiei Fortificaţiunilor. La 8 aprilie 1898 a fost numit ajutor (locţiitor)
al comandantului Regimentului 2 Geniu. La 10 mai 1891 a preluat comanda Regimentului 2 Geniu.
La 13 aprilie 1904 a fost numit comandant al Brigăzii 11 Infanterie, iar la 1 aprilie 1910 a devenit
comandant al Diviziei 8 Infanterie.
În perioada 1884-1888 a fost profesor la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie.
În anul 1894 a fost trimis cu un detaşament din cadrul Regimentului 2 Geniu pentru a reprima
o răscoală a ţăranilor din judeţul Tecuci, unde, aşa cum se consemnează în memoriul personal,
„a desfăşurat o energie şi un tact excepţional, cărora se datorează faptul că răscoala a fost potolită în
20 de comune fără vărsare de sânge”. În anul 1907 „a condus cu pricepere şi sârguinţă măsurile pentru
potolirea răscoalelor ţărăneşti din judeţul Râmnicu Sărat”.
În foaia calificativă pe anul 1909 este caracterizat astfel: „Înfăţişare militărească. Ţinută corectă
şi îngrijită. Fizic bărbătesc. Sănătate solidă. În stare de a suporta greutăţile unui război. […] Disciplină
fără prihană. Comandă cu bunătate şi severitate cumpănite. Simţul onoarei foarte dezvoltat. […] A
înaintat totdeauna la alegere urmând calea meritelor sale şi fără a umbla după ajutoare lăturalnice.
Demn, moral, integru. Conduita morală demnă de invidiat”. Referitor la viaţa privată, în aceeaşi foaie
calificativă se consemna: „În afară de serviciu, se ocupă de afacerile sale personale care se reduc la
167
îngrijirea viei. Viaţa morală a unui om demn şi înţelept. Nu-i cunosc nici un defect şi nicio pasiune.
Nu-i cunosc nici un talent decât acela de a satisface cu conştiinţă obligaţiile profesionale”.
La mobilizarea din 14/27 august 1916, generalul Ioan Raşcu a fost numit comandant al
Corpului 7 armată, care, teoretic, era format din Diviziile 9 şi 19 infanterie. În realitate, corpul
urma a fi constituit din părţile sedentare ale regimentelor aflate în oraşului Călăraşi (regimentele de
infanterie 23, 35, 63, 75, 79, Regimentul 5 Călăraşi şi Regimentul 20 Artilerie). Noul corp de armată
avea misiunea de a asigura zona Lacul Mostiştea-Călăraşi-Feteşti împotriva unei posibile invazii a
inamicului peste Dunăre.
La 20 septembrie 1916, generalul Ioan Raşcu a fost numit comandantul grupului format din
Diviziile 9 şi 19 române, care a acţionat la aripa stângă a frontului dobrogean, în faţa liniei Amzacea-
Perveli.
După o perioadă de relativă acalmie, la 6 octombrie 1916, a fost declanşată ofensiva forţelor
bulgaro-germano-otomane care avea ca scop aruncarea trupelor române şi ruse dincolo de linia
Cernavodă-Constanţa.
Divizia 19 a rezistat eroic asaltului dat de inamic în zona localităţii Topraisar, sprijinită fiind şi
de divizia de voluntari sârbi. În schimb, frontul Diviziei 9 a fost străpuns, descoperind flancul stâng
al Diviziei 19, care, după retragerea ruşilor de la Cobadin, a fost nevoită, la rândul ei, să părăsească
aliniamentul de la Topraisar. Deoarece forţele ruse aflate în centrul dispozitivului defensiv din
Dobrogea şi-au abandonat poziţiile fără a anunţa trupele aliate române, întreaga linie de apărare
din sudul Dobrogei s-a prăbuşit. Aşa cum scria istoricul Constantin Kiriţescu: „prin pierderea
Topraisarului, apărarea pierduse cheia rezistenţei sufleteşti a frontului dobrogean. Prin pierderea
Cobadinului, duşmanul avea în mână nodul geografic al frontului ruso-român. Retragerea generală
era acum o inexorabilă fatalitate”.
După lupte grele, covârşite de superioritatea inamicului în efective şi dotare, trupele conduse
de generalul Ioan Raşcu au fost nevoite să se retragă dincolo de calea ferată Cernavodă-Constanţa,
mărşăluind spre vest.
La 9 octombrie, inamicul a ocupat Constanţa, iar la 10 octombrie, Medgidia.
În aceeaşi zi, generalul Ioan Raşcu a luat comanda grupului format din Diviziile 2 şi 5 Infanterie,
cu care trebuia să apere localitatea Cernavodă, pentru a permite evacuarea artileriei şi depozitelor de
muniţii din capul de pod. Oraşul era atacat de inamic cu artileria şi aviaţia, fiind aproape în întregime
încercuit. Deoarece se profila pericolul unui dezastru militar similar cu cel de la Turtucaia, în seara
zilei de 11 octombrie a fost ordonată evacuarea oraşului. Datorită măsurilor luate de generalul Ioan
Raşcu, retragerea s-a desfăşurat în ordine, reuşindu-se evacuarea, fără incidente majore, a oamenilor
şi a armamentului. Generalul Raşcu scria în jurnalul său: „Bucuria a fost imensă la Cartierul Armatei
când a primit raportul meu prin care arătam că diviziile s-au retras cu toată artileria şi intendenţele lor
şi că, în plus, scăpasem toată artileria mobilă a Capului de pod Cernavodă şi 4 ţevi de obuziere de 12,
care nu fuseseră încă aşezate în cupole”.
Generalul Zaioncikovski, comandantul Armatei de Dobrogea scria într-un raport adresat
Marelui Cartier General român: „Generalul Raşcu, care pe rând a comandat flancul stâng şi pe cel
drept, nu a arătat numai calităţile unui ofiţer plin de bravură şi sânge rece, dar încă a probat multă
capacitate pentru a comanda mase de trupe şi graţie lui au ţinut 24 de ore mai mult Cernavoda”.
În ianuarie 1917, generalul Ioan Raşcu a fost încadrat la Curtea de Justiţie Militară de la Iaşi,
iar prin Ordinul Marelui Cartier General din nr. N 1869, din 7 martie 1917, a fost numit Inspector
General al Geniului. În această funcţie a avut o contribuţie de prim ordin la realizarea dispozitivelor
defensive de pe frontul din Moldova şi la efectuarea de construcţii militare specifice.
168
La 7 iulie 1918, prin Înaltul Decret nr. 1741, a fost eliberat din funcţia de Inspector General al
Geniului şi pus la dispoziţia Ministerului de Război. La 1 decembrie 1918 a fost demobilizat, iar la
12 aprilie 1919 a fost trecut în rezervă.
Ultimii ani din viaţă îi petrece în oraşul Focşani, acolo unde a murit în anul 1926, fiind înhumat
în Cimitirul Nordic din localitate.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera R,
General Ioan Raşcu, Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, ediţie
îngrijită de Dumitru Huţanu, Editura Pallas, Focşani, 2011.
169
GENERAL DE DIVIZIE ARISTIDE RAZU
A ristide Razu s-a născut la 7 martie 1868, la

Focşani, fiind fiul lui Aristide şi al Clarei.
Fire disciplinată şi riguroasă, încă de tânăr a avut
înclinaţii spre ştiinţele exacte, motiv pentru care, la
data de 1 iulie 1886, a susţinut examenul de admitere
la Şcoala de ofiţeri, pe care a absolvit-o în vara anului
locotenent (1 noiembrie 1891), căpitan (8 aprilie
(10 mai 1910), colonel (1 aprilie 1913), general de
brigadă (10 mai 1916), general de divizie (10 mai 1918).
La 1 iulie 1886, a fost declarat admis la Şcoala
de Ofiţeri, pe care a absolvit-o în anul 1888. La 1 iulie
1888, cu gradul de sublocotenent, a devenit cursant
al Şcolii de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu, pe care a
absolvit-o în anul 1891.
La 8 iulie 1891 a fost repartizat la Regimentul
4 Geniu, fiind mutat după numai câteva zile la
Regimentul 2 Geniu, apoi la Regimentul 1 Geniu
unde, la 1 noiembrie 1891, a fost înaintat la gradul de locotenent.
Apreciat de către şefii săi direcţi pentru „punctualitatea lucrărilor”, la 1 august 1892 a fost mutat
la Serviciul Geniului din cadrul Corpului 2 Armată.
Un moment important din cariera generalului Aristide Razu a fost reprezentat de studiile
de specialitate pe care le-a efectuat la Şcoala electro-tehnică din Liège, Belgia, timp de doi ani, în
perioada 13 septembrie 1893-1 decembrie 1895.
Începând cu această dată, după finalizarea cursurilor, a fost repartizat la Regimentul 1 Geniu
unde, la 8 aprilie 1896, a fost înaintat la gradul de căpitan.
Între anii 1896-1904 a îndeplinit diferite funcţii operative şi de stat-major la Ministerul de
Război, Inspectoratul Geniului şi Regimentul 1 Geniu, primind aprecieri favorabile din partea
comandanţilor săi direcţi.
La 15 aprilie 1904 a intrat în organica Corpului 3 Armată, mare unitate unde, de altfel, a şi fost
înaintat la gradul de maior, la data de 7 aprilie 1905.
La 22 octombrie 1907 a revenit la Ministerul de Război, mai exact la Direcţia IV Geniu, unde
a ocupat funcţii de stat-major cu atribuţii de organizare şi coordonare a armei geniu.
În perioada 1 noiembrie 1908-15 februarie 1910, a fost detaşat la Marele Stat Major, având
în coordonare unităţile de geniu care desfăşurau activităţi specifice de organizare a serviciilor
de telegrafie.
170
Un alt moment deosebit de important din cariera sa militară a fost reprezentat de faptul că,
între 15 februarie 1910 şi 1 august 1911, a fost numit ataşat militar al României la Constantinopol şi
Atena, funcţie deosebit de importantă în cadrul diplomaţiei militare româneşti.
La 10 mai 1910, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel, moment care a deschis porţile
viitorului general pentru a fi numit la comanda unor unităţi şi mari unităţi ale armatei române.
Acest lucru s-a întâmplat la 10 aprilie 1913, când a fost înaintat la gradul de colonel şi numit
comandant al Regimentului „Matei Basarab” Nr. 35, funcţie pe care a îndeplinit-o doar până la data
de 10 mai 1913 când, prin Î.D. nr. 3788, a fost numit la comanda Regimentului „Buzău” Nr. 8.
A făcut un salt spectaculos în cariera militară la 1 aprilie 1916 când, prin Î.D. nr. 1024 din
17 martie 1916, a fost numit comandant al Brigăzii 10 Infanterie.
Aflat la comanda acestei Mari Unităţi, la 10 mai a fost înaintat la gradul de general de brigadă,
prin Î.D. nr. 1863 din 3 mai 1916, acesta fiind un alt moment deosebit de important al carierei.
La 14 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial alături de Puterile
Antantei, a fost mobilizat şi numit la comanda Brigăzii 9 Infanterie, funcţie pe care a îndeplinit-o
doar câteva zile, mai exact până la 23 august, când a fost numit comandant al Diviziei 22 Infanterie.
În calitate de comandant al acestei divizii, generalul Aristide Razu a fost pus sub comanda
generalului de divizie Alexandru Averescu, comandantul Grupului de Armate Sud care, între
10/23 septembrie-23 septembrie/6 octombrie 1916, a executat „Manevra de la Flămânda”.
La 23 decembrie 1916, în urma pierderii unei importante părţi a teritoriului naţional al României
şi a retragerii Familiei Regale, a Consiliului de Miniştri, a Parlamentului şi a efectivelor Armatei în
Moldova, generalul Aristide Razu a fost numit comandant al Diviziei 5 Infanterie.
Reorganizarea Armatei române din vara anului 1917 a reprezentat principalul eveniment militar
de pe frontul român în această perioadă. Ea a fost declanşată încă din a doua parte a lunii decembrie
1916 şi s-a terminat, în linii generale, la începutul lunii iulie 1917.
În conformitate cu această reorganizare, la 18 iulie 1917, generalul de brigadă Aristide Razu a
fost numit comandant al Corpului 3 Armată, pentru ca, după numai şase zile, la 24 iulie 1917, a fost
readus la comanda Diviziei 5 Infanterie. De asemenea, la un interval de doar şase zile, mai exact la
30 iulie, a fost numit, din nou, comandant al Corpului 3 Armată, mare unitate aflată în componenţa
Armatei 1 Române.
În ajunul bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6 august/19 august 1917), generalul de
brigadă Aristide Razu a fost numit la comanda Diviziei 5. Dând dovadă de un deosebit spirit de
sacrificiu şi de o hotărâre de nezdruncinat, în intervalul 24 iulie-27 iulie, generalul Razu a reuşit să
oprească înaintarea unităţilor din cadrul Armatei 9 germană, în zona localităţii Doaga şi a pădurii
Prisaca. Mai mult, acţionând cu fermitate, a acoperit golul creat de unităţile Diviziei 34 rusă care au
părăsit poziţiile, lăsând descoperit flancul Diviziei 5.
La 30 iulie/12 august 1916, la comanda Armatei 1 române a fost numit generalul de divizie
Eremia Grigorescu, fapt ce a dus şi la alte înlocuiri la comandă. Astfel, în aceeaşi zi, generalul de
brigadă Aristide Razu a revenit la comanda Corpului 3 Armată, funcţie pe care a îndeplinit-o pe toată
durata bătăliei de la Mărăşeşti (6 august/19 august 1917) până la 5 septembrie 1917, când a redevenit
comandant al Diviziei 5 Infanterie.
Încheierea Campaniei din vara anului 1917, la care generalul de brigadă Aristide Razu a luat
parte în mod direct, a adus cu sine noi numiri pe funcţii. În aceste condiţii, la 1 februarie 1918
generalul Razu a fost numit secretar general al Ministerului de Război, îndeplinind sarcinile specifice
acestei funcţii până la data de 1 iulie 1918.
171
La data de 10 mai 1918, a fost avansat la gradul de general de divizie, recunoscându-i-se, astfel,
rolul deosebit pe care l-a avut în timpul bătăliei de la Mărăşeşti.
La 1 iulie 1918, a fost numit comandant al Corpului 1 Armată, păstrând această funcţie până
la 1 aprilie 1923 când, prin Î.D. nr. 1436 din 31 martie 1923, a fost mutat la Inspectoratul Tehnic al
Geniului.
A trecut în rezervă, pentru limită de vârstă, la 1 octombrie 1929, prin Î.D. nr. 3240 din
20 septembrie 1929 încheind, astfel, o carieră strălucită, care a avut drept apogeu perioada
Primului Război Mondial.
De-a lungul carierei a primit aprecieri favorabile din partea comandanţilor săi. Astfel, la
16 noiembrie 1895, colonelul Mihail Boteanu, comandantul Regimentului 1 Geniu, nota: „Întors de
curând din Şcoala de electricitate de la Liège. Oficer prea bun şi merită a înainta la alegere”.
O altă caracterizare favorabilă a venit, în octombrie 1898, din partea generalului Ioan Argetoianu,
preşedinte al Comitetului tehnic consultativ al geniului şi inspector general al Inspectoratului Geniului,
care nota următoarele: „Menţin bunele note ale căpitanului Razu pentru modul cum îşi îndeplineşte
serviciul şi pentru silinţa ce şi-a dat cu alcătuirea manualului de telegrafie. Îl propun a fi decorat cu
Ordinul „Coroana României” clasa a V-a”.
Una dintre cele mai frumoase caracterizări pe care viitorul general a primit-o în timpul carierei i-a
aparţinut locotenent-colonelului Gheorghe Văleanu, directorul Direcţiei IV Geniu din cadrul Statului
Major General care, la 12 ianuarie 1903, nota: „Mutat în anul acesta în Direcţiunea Geniului, acest
oficer posedă o instrucţiune technică şi militară foarte întinsă. Cunoaşte limba franceză, vorbind-o şi
scriind-o corect. Posedă cunoştinţele gradului săi şi a celor superioare, fiind reuşit nr. 1 la examenul
de capacitate pentru gradul de maior în anul 1901. La examenul de capacitate pentru gradul de maior,
ce a avut loc în anul 1901, a reuşit pe arma geniului fiind clasat nr. 1 dintre toţi camarazii săi; deci îl
propunem la înaintare la alegere pentru gradul de maior în arma geniului”.
O altă caracterizare importantă aflată în Foaia calificativă pe anul 1917 (de la 1 decembrie 1916 până
la 31 octombrie 1917) aparţine generalului de divizie Constantin Iancovescu, comandantul Corpului 3
Armată care, la 18 iulie 1917 nota: „Cu ocazia reconstituirii diviziei, pe zona de refacere, a desfăşurat o
activitate foarte mare, ocupându-se în cele mai mici amănunte relative la instrucţia, sănătatea şi hrana
trupei cu o pricepere în conducere din cele mai practice, dotat cu inteligenţă deosebită şi cu cunoştinţe
generale şi profesionale, generalul Razu este unul din cei mai buni generali din Armată ca conducător de
trupe. Sănătos, rezistent, priceput, de la intrarea pe frontul de luptă a Diviziei a dat probe deosebite de
calităţi ostăşeşti. Merită cu prisosinţă a i se da comandă de Corp de Armată”.
Însă, una dintre cele mai laudative şi importante caracterizări venea din partea generalului
de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I, unul dintre eroii de la Mărăşeşti care, în
„Propunerea la Comandă de Corp de Armată şi înaintare la gradul de General de Divizie a Generalului
de Brigadă Razu Aristide” nota: „Generalul Razu comanda în prima parte a campaniei Divizia 22-a
cu care operează peste Carpaţi în Transilvania şi apoi în Ţară la Predeal şi Dragoslavele. Apărarea
îndârjită dela Dragoslavele va rămânea una din paginele cele mai frumoase din istoria acestui război.
Apoi, Comandant al Diviziei 5-a pe zona de refacere, Generalul Razu veghează în deaproape la
renaşterea din cenuşă a acestei unităţi cu care vine apoi în zona operaţiilor, în regiunea Nămoloasa
unde împreună cu celelalte două divizii ale Corpului 3 Armată, era destinată să rupă frontul în sectorul
Fundeni – Crângeni. Evenimentele de după 24 Iulie cheamă această divizie, cea dintâi dintre diviziile
Armatei I-a Române, pe dreapta Siretului pentru a sprijini unităţile Ruse, cari atacate pe Putna, se
retrăgeau spre Cosmeşti. Divizia 5-a intră în marea bătălie de la Mărăşeşti. Înlocueşte prin luptă
trupele Diviziei 34 Ruse şi apoi timp de 4 zile rezistă tuturor atacurilor furioase ale forţelor germane
172
întreite şi împătrite la număr. La 28 şi 29 Iulie Divizia 5-a împreună cu 9-a atacă şi trupele germane
îngrozite de furia cu care aceste viteze divizii atacau, se retrag rezistând pas cu pas. În noaptea de
30/31 Iulie M.S. REGELE încredinţându-mi comanda Armatei I-a, Generalul Razu a luat comanda
Corpului 6 Armată, în compunerea căruia intrau Diviziile 5-a şi 14-a şi Divizia 2-a Cavalerie.
Generalul Razu continuă să conducă în deaproape operaţiunile active ale diviziei 5-a punându-le
de acord cu acelea ale Diviziei 14-a şi Diviziei 2-a Cavalerie. Bătălia dela Mărăşeşti continuă.
Divizia 5-a sleită de forţe, rezistă în zilele următoare până la 4 August tuturor atacurilor repetate fără
încetare zi şi noapte de trupele nemţeşti cari voiau să rupă frontul. Doaga, Strejescu, Moara Albă
şi Moara Roşie, Pădurea Prisaca, Podul dela Cosmeşti sunt nume de glorie pe care Divizia 5-a şi
Generalul Razu le-a înscris în istoria Armatei Române, între 25 Iulie şi 3 August. Ca şi la Dragoslavele,
şi în bătălia dela Mărăşeşti evenimentele au cerut şi Generalul Razu a putut să impue Diviziei sale
sacrificiul ei aproape complect. Ofiţer General cu frumoasă pregătire, un adevărat caracter de război,
a făcut proba strălucită a destoiniciei sale la comanda de Corp de Armată pe câmpul de bătae. Merită
cu prisosinţă să comande un Corp de Armată. Îl propun şi susţin înaintarea sa la gradul de General de
Divizie în condiţiunile al. 2 lit. c. de sub art. 21 din legea de înaintare în Armată”.
În calitate de comandant al Corpului I Armată, generalul de divizie Aristide Razu a primit,
în Foaia calificativă pe anul 1922/1923, aprecieri deosebit de favorabile din partea generalului de
divizie Dumitru Strătilescu, care nota: „Am inspectat majoritatea unităţilor şi toate comandamentele
Corpului 1 Armată. Am luat parte la aplicaţiuni tactice executate de ofiţerii generali şi superiori în
împrejurimile Craiovei. Am luat parte câteva zile la călătoria de comandament a Corpului 1 Armată
în regiunea Segarcea Dunărea. În toate aceste ocaziuni am constatat că priceperea, extrema sinceră
bunăvoinţă şi pilda personală date de Dl. General Razu au contribuit în cea mai bună măsură la
obţinerea rezultatelor satisfăcătoare. La Corpul 1 Armată este disciplină şi muncă stăruitoare spre a
se ajunge la (…) necesar cel puţin date fiind dificultăţile mari de învins şi anume: lipsa de mijloace
materiale suficiente şi starea generală de criză morală ce dăinuieşte încă în toate straturile societăţii.
Dl. General Razu îşi cunoaşte lămurit şi concret ofiţerii şi trupele şi de aceea este stimat şi crezut
în Comandamentul său nu numai de oşteni, ci şi de toţi cetăţenii care reprezintă stratul superior în
Oltenia”.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (1900), Medalia jubiliară „Carol I” (1906),
Ordinul otoman „Osmanie” clasa a IV-a (1907), Coroana „Siamului” clasa a III-a (1909), Ordinul
„Steaua României” în grad de cavaler (1912), Ordinul grecesc „Sf. Mântuitor” în grad de ofiţer (1912)
şi Medalia „Semnul onorific de aur pentru serviciu de 25 ani” (1913).
Surse:
173
GENERAL DE DIVIZIE
ALEXANDRU REFERENDARU
A lexandru Referendaru s-a născut la data de

19 octombrie 1866 la Bucureşti, fiind fiul
preotului Mihalache şi al Smarandei.
Deşi provenea dintr-o familie apropiată de
biserică, tatăl său fiind preot, tânărul Alexandru a ales
cariera armelor, la 20 septembrie 1881, la vârsta de
cincisprezece ani, devenind cursant al Şcolii fiilor de
militari din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1885.
La 1 iulie 1885, în urma unui examen riguros,
a fost declarat admis la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie,
absolvită în vara anului 1887 cu gradul de sublocotenent.
locotenent (1 martie 1890), căpitan (1 ianuarie 1895),
1909), colonel (1 aprilie 1912), general de brigadă
(1 aprilie 1916) şi general de divizie (10 mai 1918).
Viitorul general de divizie şi-a început cu
adevărat cariera armelor în anul 1887 când, la 1 iulie a
fost înaintat la gradul de sublocotenent şi a fost admis
la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu. A absolvit
această şcoală în anul 1888, cu rezultate meritorii
dacă ţinem cont de faptul că s-a clasat al patrulea din
cincisprezece cursanţi. La 1 octombrie 1888, a fost repartizat la Regimentul 3 Artilerie, unde a rămas
încadrat timp de doi ani, de la data de 1 martie 1890 intrând în organica Regimentului 1 Artilerie,
fiind înaintat la gradul de locotenent.
Şi-a făcut stagiul în această unitate până la data de 1 martie 1891, când a fost mutat la Regimentul
de Asediu care îşi avea reşedinţa la Chitila. În această unitate a rămas pentru o perioadă de patru ani,
acumulând o vastă experienţă militară şi de specialitate, care îi va fi de real folos în carieră.
La 1 ianuarie 1895, a intrat în organica Regimentului 12 Artilerie, moment care a coincis cu
înaintarea la gradul de căpitan.
În acest regiment nu a activat decât patru luni, deoarece la 8 aprilie a fost ataşat la Statul Major
General al Armatei unde a activat, iniţial, în Secţia I Organizarea şi mobilizarea generală a armatei,
ca şef al Biroului I Personal, apoi ca ajutor al şefului Biroului II Operaţiuni militare.
Un moment important în cariera militară a viitorului general de divizie a fost reprezentat de
înaintarea la gradul de maior, la data de 9 mai 1904, acesta constituind un pas important în evoluţia
sa profesională.
La 1 aprilie 1905, a fost reîncadrat într-o unitate operativă, respectiv la Regimentul 2 Artilerie,
unde a activat până la data de 1 aprilie 1906, când a revenit la Statul Major General al Armatei în
funcţia de şef al Biroului 5 Transporturi. Câteva zile mai târziu, mai exact la 7 aprilie, a fost înaintat la
174
gradul de locotenent-colonel, rezultat al unei munci neobosite, dar şi a aprecierilor favorabile pe care
le-a primit din partea comandanţilor săi.
La data de 16 decembrie 1909, a fost numit în funcţia de ajutor al comandantului Regimentului
6 Artilerie. A îndeplinit această funcţie cu rezultate deosebite până la data de 1 aprilie 1911, când a
fost mutat la Marele Stat Major unde a coordonat diferite sarcini doar până la data de 1 octombrie
când, prin Î.D. nr. 3148, a fost numit în funcţia de comandant al Şcolii Militare de Artilerie, Geniu
şi Marină din Bucureşti.
La 1 aprilie 1912, conform Î.D. nr. 2223, a fost înaintat la gradul de colonel şi a îndeplinit
funcţia de şef al Secţiei III din cadrul Marelui Stat Major, deschizând perspectiva de a fi numit,
ulterior, la comanda unor unităţi sau mari unităţi de artilerie.
Acest lucru s-a întâmplat la data de 1 august 1915, în conformitate cu Î.D. nr. 1837, când a
primit comanda Regimentului 1 Artilerie Cetate.
În campania din vara anului 1913 din Bulgaria, colonelul Alexandru Referendaru a fost numit
în funcţia de şef de stat-major al Comandamentului General al Etapelor, rezolvând în cele mai bune
condiţii probleme de stat-major, de organizare şi de aprovizionare a trupelor aflate în sudul Dunării,
fiind evidenţiat de către superiorii săi pentru calităţile de comandant, precum şi pentru spiritul
organizatoric deosebit.
Un pas important în cariera militară a viitorului general de divizie Alexandru Referendaru a fost
făcut la data de 1 aprilie 1916 când, prin Î.D. nr. 1020 din 17 martie 1916, a fost înaintat la gradul de
general de brigadă „la vacanţa ce este ca comandant al brigadei III artilerie”. După numai trei luni, la
1 iulie 1916, conform Î.D. nr. 2444, a primit comanda Brigăzii 1 Artilerie Grea, unitate deosebit de
importantă în cadrul armei artilerie.
Mobilizarea armatei române la 14 august 1916, odată cu intrarea României în război alături de
Puterile Antantei, a însemnat numirea unor noi comandanţi în fruntea marilor unităţi rezultate în
urma mobilizării generale. În aceste condiţii, în „Ordinea de bătae a Armatei române” din 14 august
1916, generalul de brigadă Alexandru Referendaru se regăseşte în funcţia de comandant al Diviziei
18 Infanterie, aşa cum reiese şi din „Ordinea de bătae a Armatei române” din 15 septembrie 1916.
În conformitate cu planurile de acţiune întocmite de Marele Stat Major român, apărarea
frontierei de sud a României, mai exact linia Dunării şi sudul Cadrilaterului, revenea Armatei 3
române care avea ca zonă de responsabilitate frontiera cuprinsă între Calafat şi Marea Neagră.
În cadrul acestui sistem defensiv, Divizia 18 Infanterie, comandată de generalul de brigadă
Alexandru Referendaru, alcătuită din Brigada 2 Mixtă şi Brigada 3 Mixtă, la care se adăugau două
batalioane din Regimentul 13 Infanterie şi un batalion din Regimentul 48 Infanterie, se găsea în
organica „Grupului Central”, alături de Divizia 1 Cavalerie, cu aria de responsabilitate între Turnu
Măgurele-exclusiv Turtucaia.
Prima participare a Diviziei 18 Infanterie la o acţiune de mare amploare a avut loc în timpul
manevrei de la Flămânda (10/23 septembrie-23 septembrie/6 octombrie 1916), pe baza planului
conceput de generalul de divizie Alexandru Averescu, comandantul Comandamentului Grupului
Armatelor de Sud. Conform acestui plan, Divizia 18 Infanterie, alături de Divizia 16 Infanterie şi
Divizia 1 Cavalerie, intrau în componenţa Corpului 6 Armată. Din păcate, motive obiective, printre
care timpul nefavorabil, acţiunea monitoarelor austro-ungare de pe Dunăre, dar mai ales ofensiva
trupelor Puterilor Centrale din Transilvania, au făcut ca această manevră să fie sortită eşecului.
Un alt moment important la care a participat generalul de brigadă Alexandru Referendaru,
în calitate de comandant al Diviziei 18 Infanterie, a fost atacul trupelor germano-bulgare declanşat
în ziua de 10 noiembrie 1916, în zona Zimnicea. Cu un efectiv numeros, dar şi dotat cu armament
175
modern, inamicul a forţat cursul Dunării, punând presiune pe detaşamentul încadrat „cu slab efectiv
al trupelor şi cu armament de o calitate sub mediocră”. Generalul Referendaru, „graţie însă priceperii,
energiei, voinţei şi temperamentului său plin de caracter militar, a făcut faţă momentului critic în timp
de 7 zile, a executat manevre în retragere, permiţând centrului trupelor Grupului Apărării Dunării să
se concentreze pe Neajlov şi să oprească năvala inamicului”.
După acest moment, în calitatea sa de comandant al Diviziei 18 Infanterie, generalul de
brigadă Alexandru Referendaru a luat parte la „Bătălia Bucureştiului”, moment crucial în desfăşurarea
ostilităţilor din zona Câmpiei Munteniei. În aceste condiţii, în scopul de a întoarce apărarea
Diviziei 18 Infanterie română şi de a-i tăia căile de retragere spre Bucureşti, în după-amiaza zilei de
14/27 noiembrie 1916 un batalion din avangarda Diviziei 217 Infanterie germană a ocupat satul
Prunaru. Pentru a deschide comunicaţia blocată de inamic, generalul de brigadă Alexandru Referendaru
a hotărât să atace adversarul în zona Drăgăneşti cu Brigada 43 Mixtă şi Regimentul 2 Roşiori. În
aceste împrejurări, a luat naştere celebra şarjă de cavalerie de la Prunaru.
Însă, momentul cel mai important la care a participat generalul de brigadă Alexandru Referendaru
l-a constituit Bătălia de la Mărăşeşti (24iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917).
După reorganizarea armatei române începută încă din decembrie 1916, generalul de brigadă
Referendaru a fost numit în funcţia de inspector al artileriei Armatei 1 române, aşa cum reiese atât
din „Ordinea de bătae a Armatei române” din 15 iunie 1917, cât şi din „Ordinea de bătae a Armatei
române” din 15 decembrie 1917. În această calitate, a participat la bătălia de la Mărăşeşti, aducând un
aport important la victoria armatei române în acest sector.
În Foaia matricolă pe anul 1918 (de la 1 Iulie 1917 până la 1 Iulie 1918), generalul de divizie
Eremia Grigorescu aprecia în mod deosebit contribuţia artileriei, a generalului de brigadă Alexandru
Referendaru la desfăşurarea ostilităţilor, încununate cu oprirea înaintării trupelor Puterilor Centrale
în acest sector al frontului: „Generalul de divizie Alexandru Referendaru (în vara anului 1917 acesta
avea gradul de general de brigadă – n.n.) a comandat artileria Armatei I în bătălia de la Mărăşeşti şi
Muncelu, având în acelaşi timp sarcina de a coordona acţiunea artileriei armatei 4-a ruse pusă sub
comanda subsemnatului. Înfrângerea armatei germane la Mărăşeşti şi Muncelu se datorează în mare
parte artileriei şi, implicit, comandantului ei. În numele Armatei I aduc mulţumirile mele Generalului
Referendaru. Orice recompensă acordată acestui General o consider cu prisosinţă bine meritată. Îl
propun pentru comanda de corp de armată la care-i dă dreptul gradul şi destoinicia sa probată pe
câmpul de bătaie şi „Steaua României” clasa a II-a”.
Apreciat de comandanţi pentru destoinicia şi bravura de care a dat dovadă în campaniile militare
din anii 1916 şi 1917, la 10 mai 1918, în conformitate cu I.D. nr. 2528, a fost înaintat la gradul de
general de divizie, continuându-şi activitatea în calitate de comandant al Brigăzii 1 Artilerie Grea.
Sfârşitul Primului Război Mondial, la 28 octombrie/11 noiembrie 1918, a adus cu sine o nouă
provocare, fiind numit în Ministerul de Război, în cadrul Secretariatului General. După numai o
lună, la 7 decembrie, prin Î.D. nr. 3591, a fost numit inspector tehnic al Inspectoratului Tehnic al
Artileriei, funcţie de mare responsabilitate într-o perioadă în care armata română continua să fie pe
picior de război, în condiţiile instaurării puterii sovietelor de la Budapesta conduse de Béla Kuhn.
În „Ordinea de bătae a Armatei române” din 1 noiembrie 1920, generalul de divizie Alexandru
Referendaru îndeplinea funcţia de director superior şi inspector tehnic la Direcţia III Artilerie, funcţie
pe care a deţinut-o până în anul 1928 când a trecut în rezervă.
De-a lungul strălucitei sale cariere militare, generalul de divizie Alexandru Referendaru a primit
calificative foarte bune din partea superiorilor săi care au apreciat profesionalismul şi bravura ofiţerului.
176
În iulie 1888, locotenent-colonelul Alexandru Tell, comandantul Şcolii Speciale de Artilerie şi

Geniu, nota următorul calificativ: „Foarte inteligent, educaţiune bună, conduită ireproşabilă, înfăţişare
plăcută, ţinuta curată, foarte silitor, a profitat cu mult succes de cursurile anului I de studiu al şcoalei
speciale de artilerie şi geniu, obţinând media 15,64, clasându-se al 4/15”.
Încadrat într-o unitate operativă, tânărul locotenent Alexandru Referendaru a fost apreciat de
către superiorii săi, dovadă fiind calificativul acordat de către locotenent-colonelul Ion Georgescu-
Bereşteanu, comandantul Regimentului 1 Artilerie care, la 10 martie 1891 nota următoarele:
„Inteligent, stăruitor, blând şi ascultător, însărcinat cu Şcoala Regimentară, s-a achitat în mod
conştiincios. Va deveni un excelent comandant de baterie”.
Mutarea în cadrul Marelui Stat Major a reprezentat unul dintre momentele cruciale ale pregătirii
teoretice şi practice a viitorului general de divizie. În toate funcţiile pe care le-a avut, căpitanul
Alexandru Referendaru s-a achitat cu brio de lucrările încredinţate, fiind apreciat de către superiori.
La 22 noiembrie 1896, generalul de brigadă Mihail Pastia, inspectorul general al artileriei, acorda
următorul calificativ: „Ofiţer cu cunoştinţe întinse. Cunoaşte regulamentele artileriei. Studiile bune
ce a făcut, atât la şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu, cât şi la şcoala de război îl pun în poziţia de a
da servicii mari armatei. Am rămas pe deplin mulţumit de modul cum a răspuns la examenul tehnic ce
i-am făcut şi n-am decât laude a-i adresa. Îl propun a fi decorat cu „Coroana României” clasa a V-a”.
Gradul de maior şi detaşarea în cadrul Marelui Stat Major, la începutul secolului al XX-lea,
au reprezentat tot atâtea motive pentru ca viitorul general de divizie să acumuleze experienţă şi să
continuie formarea sa pentru actul de comandă. De aceea, locotenent-colonelul Niculescu, şeful
Secţiei II, nota următoarele la 25 noiembrie 1904: „1). Gradul de instrucţie se vede din notele
anterioare; 2). Lucrările făcute: a executat toate lucrările de transport, a făcut o lucrare originală prin
care se poate mări darea căilor noastre ferate în ce priveşte transporturile militare; 3). Datoriile şi le
împlineşte foarte bine; 4). Are o conduită exemplară”.
În Foaia calificativă pe anul 1911, generalul de brigadă Constantin Volvorianu, comandantul
Brigăzii 3 Artilerie, nota plin de entuziasm: „Bune aptitudini fizice. Inteligenţă dezvoltată, judecată
clară. Cunoştinţe generale şi militare întinse. În timpul manevrelor parţiale a comandat Detaşamentul
mixt şi a fost şi Director de manevră, a dovedit multă pricepere şi discernământ la aceste aplicaţii.
Trecutul îl caracterizează destul de bine, astăzi e un ofiţer deja format şi cu multă greutate. Instrucţia
armei artilerie o cunoaşte tot aşa de bine ca şi cei mai buni rămaşi la trupă tot timpul”.
Campania din anul 1913 din Bulgaria a reprezentat un prilej deosebit de favorabil pentru
colonelul Alexandru Referendaru să dovedească, odată în plus, calităţile sale de comandant şi bun
organizator. Acest fapt reiese din calificativul acordat de generalul de brigadă Alexandru Hartel,
comandantul Comandamentului General al Etapelor, care în august 1913 nota: „Sănătos şi rezistent
la oboseală şi privaţiuni. Colonelul Referendaru însărcinat cu funcţia de şef de Stat-major al Etapelor
este un eminent ofiţer de stat-major. Capabil, cu aptitudini militare şi educaţie morală desăvârşită, a
îndeplinit nu numai serviciul său cu laudă, dar m-a secondat cu pricepere şi în chestiuni de altă ordine
a celorlalte servicii de comandament. Pentru zelul neobosit, abnegaţiunea şi multa bunăvoinţă ce a
arătat în tot timpul, de multe ori foarte dificil în această campanie, propun a fi decorat excepţional cu
„Virtutea Militară”.
În timpul campaniilor din 1916-1918, generalul de brigadă Alexandru Referendaru, din anul
1918 general de divizie, a îndeplinit importante funcţii de comandă, respectiv comandant de brigadă
şi comandant al artileriei Armatei 1, dovedind nu numai un profesionalism desăvârşit, ci şi spirit de
sacrificiu şi bravură, fiind un exemplu atât pentru comandanţii săi, cât mai ales pentru subordonaţi.
177
În acest context, este definitoriu calificativul acordat la data de 24 octombrie 1918 de către
generalul de divizie Constantin Hârjeu care, în calitatea sa de ministru de Război, nota următoarele:
„Apreciez meritele generalului Referendaru şi cunoştinţele complete, dobândite înainte şi în timpul
războiului, în conducerea tehnică şi tactică a artileriei pe câmpul de bătaie şi pe frontul de operaţiuni,
am propus să i se încredinţeze inspectoratul general al artileriei, şi M.S. Regele a încuviinţat, cu
credinţa că arma sa va câştiga mult în perioada de reorganizare, iar pregătirea de război a ofiţerilor
de artilerie se va face pe bazele indicate de experienţa marelui război. Începutul dat noii orientări a
pregătirii de război a artileriei şi organizarea Şcoalelor de tragere şi speciale ale armei, mă îndreptăţesc
să cred că generalul Referendaru se găseşte astăzi la locul său şi că de acolo va aduce bune servicii armei
sale şi Armatei Ţării”.
În perioada 1920-1928, generalul de divizie Alexandru Referendaru a îndeplinit funcţia de
director superior şi inspector tehnic la Direcţia III Artilerie, regăsindu-se în această calitate până la
data de 1 octombrie 1928 când, prin Î.D. nr. 2322 din 24 septembrie 1928, a fost trecut în rezervă
pentru limită de vârstă.
Astfel, generalul de divizie Alexandru Referendaru a încheiat o carieră militară strălucită,
probată din plin în campaniile militare din al Doilea Război Balcanic şi, mai cu seamă, în timpul
luptelor la care a luat parte în Primul Război Mondial.
Medalia „Semnul onorific de aur pentru serviciul de 25 de ani” (1910), Ordinul „Steaua României”
clasa a IV-a (1913), Medalia „Meritul sanitar” clasa I (1914) şi Medalia „Bărbăţie şi credinţă” clasa I
de campanie (1914).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, Litera R, Generali, dosar nr. 24.
General-locotenent dr. Marin Dragu, general-maior (r) Mircea Dumitru (coord.), Istoria
infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
178
GENERAL DE DIVIZIE NICOLAE RUJINSCHI
N icolae Rujinschi s-a născut la data de

19 iulie 1864 la Piatra-Neamţ, fiind fiul
lui Costache şi al Ecaterinei.
Şi-a început cariera militară la 15 februarie
1883, ca soldat în cadrul Regimentului 15 Dorobanţi,
cu reşedinţa la Piatra Neamţ, iar pe cea de ofiţer de
carieră la 16 august 1886, cu gradul de sublocotenent,
după ce a absolvit Şcoala de Subofiţeri.
locotenent (1 august 1891), căpitan (1 octombrie
1896), maior (10 mai 1907 prin Î.D. nr. 2299),
1914), general de brigadă (1 aprilie 1914) şi general de
Ca mulţi alţi ofiţeri care şi-au început cariera
militară la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi generalul de
divizie Nicolae Rujinschi a avansat în ierarhie pornind
de la gradul de soldat. Astfel, la 15 februarie 1883,
a intrat în organica Regimentului 15 Dorobanţi cu
gradul de soldat. Bun executant al ordinelor primite, la
15 august 1883 a fost înaintat la gradul de caporal, iar la 15 februarie 1884 a primit gradul de sergent.
La data de 15 octombrie 1884, a fost admis la Şcoala de Subofiţeri de la Mănăstirea Bistriţa, pe
care a absolvit-o în anul 1886 cu gradul de sublocotenent.
După absolvirea acestei şcoli, la 16 august 1886, prin Î.D. nr. 2365, a fost repartizat la
Regimentul 26 Dorobanţi. A activat în această unitate până la data de 16 ianuarie 1887, când a fost
mutat la Regimentul 15 Dorobanţi unde, de altfel, şi-a început cariera militară. La 1 august 1891,
a fost înaintat la gradul de locotenent, primind în acelaşi timp aprecieri deosebit de favorabile din
partea superiorilor săi.
Bun ofiţer, demonstrând veritabile calităţi militare, la 1 noiembrie a fost admis la Şcoala
Superioară de Război, pe care a absolvit-o în anul 1896 cu media 13,00, „al 7-lea din 12 ofiţeri”. Cât
timp a urmat cursurile acestei şcoli, la 1 octombrie 1896 a fost înaintat la gradul de căpitan şi ca o
recunoaştere a meritelor sale deosebite.
La 1 noiembrie acelaşi an, a fost mutat la Divizia 3 Infanterie, unde a îndeplinit diferite funcţii
în serviciul de stat-major, fiind apreciat de către superiori.
La 8 aprilie 1898, a fost detaşat pentru un stagiu la Şcoala de Ofiţeri după care, în perioada
30 iunie-1 septembrie 1899, şi-a continuat stagiul de stat-majorist la Statul Major General al Armatei.
Anii 1900-1901 s-au caracterizat printr-o serie de mutări şi detaşări în interesul serviciului,
încheindu-se cu mutarea la Regimentul 6 Artilerie începând cu data de 1 octombrie 1901. După un an
de activitate în structurile de stat-major ale acestui regiment, la 4 decembrie 1901 i-a fost acceptat stagiul
179
de pregătire de comandă şi stat-major în armata austro-ungară. În aceste condiţii, între 1 iaunuarie-

20 aprilie 1902 a participat la toate activităţile organizate în cadrul Regimentului de Infanterie
„Erzerzog Carl” Nr. 8, dovedind că „este foarte silitor şi pe lângă aceasta foarte exact la serviciu”.
După încheierea stagiului în armata austro-ungară, la 18 octombrie 1902, în conformitate cu
Ordinul Ministrului nr. 3312, a primit funcţia de şef birou în cadrul Diviziei 3 Infanterie, aflată în
compunerea Corpului 2 Armată. De altfel, la 22 aprilie 1904 a fost ataşat Corpului 2 Armată, în
funcţia de şef de birou, îndeplinind atribuţii de organizare şi stat-major.
La 16 aprilie 1907, a fost mutat la Regimentul VII „Rahova” Nr. 25, la 10 mai fiind înaintat la
gradul de maior, prin Î.D. nr. 2299.
După o perioadă scurtă petrecută la Şcoala tinerilor cu termen redus în perioada 5 februarie-
2 iunie 1909, a urmat un stagiu de cinci ani ca şef al Biroului II din cadrul Statului Major General
al Armatei, până la data de 1 aprilie 1914. Demn de remarcat este faptul că, la 1 aprilie 1911 a fost
înaintat la gradul de locotenent-colonel, o nouă etapă importantă din cariera sa militară. În timpul
campaniei din Bulgaria, din vara anului 1913, a activat la partea sedentară, primind misiunea să asigure
aprovizionarea promptă a trupelor desfăşurate la sud de Dunăre, achitându-se cu profesionalism de
toate îndatoririle primite.
La data de 1 aprilie 1914, a fost înaintat la gradul de colonel şi a fost investit la comanda
Regimentului „Vasile Lupu” Nr. 36, primind aprecieri unanime din partea tuturor superiorilor săi.
După numai un an, la 1 aprilie 1915, în conformitate cu Î.D. nr. 832, a fost numit comandant
al Regimentului „Războieni” Nr. 15, la comanda căruia a rămas până la data de 15 august 1916.
La data de 15 august 1916, în conformitate cu „Ordinea de bătae a Armatei române”, colonelul
Nicolae Rujinschi a primit comanda Brigăzii 38 Infanterie, care se subordona Diviziei 8 Infanterie
comandată de generalul de brigadă Ioan Pătraşcu, care acţiona în zona de responsabilitate a Armatei
de Nord comandată de generalul de divizie Constantin Prezan.
În conformitate cu Directiva Operativă nr. 1 şi Ordinul nr. 2768 din 13/26 august 1916 al
Marelui Stat Major, Armata de Nord a trecut la ofensivă simultan, cu toate Marile Unităţi din
subordine, pe întregul front de aproximativ 270 km, în zona trecătorilor Bistriţa, Bicaz, Ghimeş-
Făget, Valea Uzului şi Oituz.
Între 26 şi 28 august 1916, în urma ordinelor primite din partea Marelui Cartier General,
efectivele Brigăzii 38 Infanterie au fost transportate pe calea ferată de la Piatra Neamţ la Budeşti, în
vederea relocării. În aceste condiţii, începând cu data de 28 august, până la data de 1 septembrie 1916,
Brigada 38 Infanterie a fost dislocată în zona Olteniţa, intrând în compunerea Diviziei 10 Infanterie
comandată de generalul de brigadă Artur Văitoianu. În această perioadă, Brigada 38 Infanterie,
comandată de colonelul Nicolae Rujinschi, a participat la luptele de la Crasna şi Cireşoaia, reuşind să
oprească înaintarea inamică, fapt apreciat în mod deosebit de către comandantul său direct.
Un moment important la care a participat şi Brigada 38 Infanterie, din componenţa Diviziei
10 Infanterie, l-a constituit participarea la Manevra de la Flămânda. La 18 septembrie/1 octombrie
1916, efectivele Diviziei 10 Infanterie au trecut Dunărea pe ambarcaţiuni, constituind un cap de pod
în sudul fluviului. Din păcate, însă, evoluţia situaţiei pe frontul din Transilvania, deteriorarea timpului
şi ruperea podului în urma furtunii din 19-20 septembrie/1-2 octombrie, inundarea sectorului de
forţare, precum şi progresele limitate ale ofensivei atât la sud de Dunăre, cât şi în Dobrogea, au
constituit tot atâtea motive pentru care Marele Cartier General român a ordonat încetarea acestei
operaţii şi retragerea trupelor pe malul de nord al fluviului.
În urma acestui ordin, la 3 septembrie 1916 Brigada 38 Infanterie a fost dislocată în zona
Cernavoda, urmând să participe la operaţiile de apărare a provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră,
intrând în compunerea Diviziei 15 Infanterie comandată de generalul de brigadă Eremia Grigorescu.
180
În acest teatru de operaţii a rămas doar o perioadă scurtă de timp, mai exact până la 23 septembrie,
însă a participat la luptele de la Harabagi şi Ghiol-Paşa, reuşind „să oprească înaintarea inamicului pe
direcţiunea cea mai periculoasă, anume calea ferată Cernavoda-Constanţa şi podul de la Cernavoda”.
Începând cu data de 28 septembrie 1916, după o călătorie obositoare pe calea ferată, Divizia 15
Infanterie, care avea în compunere şi Brigada 38 Infanterie, a fost dislocată în zona Oituz, participând
activ la luptele care au avut loc până la 15 decembrie 1916.
La 29 septembrie/12 octombrie 1916, generalul de divizie Constantin Prezan, comandantul
Armatei de Nord, a ordonat retragerea din luptă a Diviziei 2 Cavalerie şi înlocuirea acesteia cu Divizia 15
Infanterie care s-a fixat între vârfurile Şandru şi Cernica, localitatea Poiana Sărată şi izvoarele Caşinului.
În seara zilei de 30 septembrie/13 octombrie 1916, s-a constituit „Grupul Oituz” din efectivele
Diviziei 15 Infanterie şi Diviziei 2 Cavalerie pentru a realiza o apărare fermă între exclusiv râul Dafteana
şi Valea Caşinului. Atacul inamic cel mai puternic a fost executat în ziua de 5/18 octombrie 1916,
în prezenţa arhiducelui moştenitor Carol şi a primului-ministru Tisza Istvan. Acţiunile hotărâte ale
Diviziei 15 Infanterie, atacurile la baionetă executate de efectivele acesteia au făcut ca inamicul să se
retragă strategic de pe poziţiile ocupate vremelnic, această Mare Unitate câştigându-şi, cu acest prilej,
renumele de „Divizia de Fier”. În Ordinul de operaţii nr. 288 al generalului de brigadă Eremia Grigorescu,
comandantul diviziei, se arăta: „Inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei”.
În contextul reorganizării armatei române de la sfârşitul anului 1916 şi începutul anului 1917,
la 26 decembrie 1916 colonelul Nicolae Rujinschi a primit comanda Diviziei 7 Infanterie, a cărei
reorganizare s-a încheiat la data de 16/29 martie 1917. Această numire a reprezentat recunoaşterea
meritelor sale indiscutabile din timpul campaniei anului 1916, atât în timpul acţiunilor din Câmpia
Munteniei şi din Dobrogea, cât şi în timpul primei bătălii de la Oituz. Bun comandant, având o
atitudine curajoasă, colonelul Rujinschi a primit aprecieri deosebite din partea superiorilor săi. Astfel
se explică şi faptul că, la data de 1 aprilie 1917 a fost înaintat la gradul de general de brigadă.
La începutul verii anului 1917, Armata 2 română, comandată de generalul de corp de armată
Alexandru Averescu, avea în compunere Corpul 2 Armată (Divizia 1 Infanterie, Divizia 2 Infanterie
şi Divizia 12 Infanterie) şi Corpul 4 Armată (Divizia 6 Infanterie, Divizia 7 Infanterie şi Divizia 8
Infanterie). Efectivele Armatei 2 română erau dispuse pe frontul Carpaţilor Orientali, mai exact vest
Mănăstirea Caşin, cota 580 Dealul Bâtca Carelor, până la Răcoasa.
Dacă în bătălia de la Mărăşti (9/22 iulie-19 iulie/8 august 1917), Divizia 7 Infanterie nu
a participat decât sporadic, aflându-se în rezerva Marelui Cartier General, în bătălia de la Oituz
(26 iulie/8 august-9/22 august 1917) a participat pe toată durata acesteia, acoperindu-se de glorie,
comandantul ei, generalul de brigadă Nicolae Rujinschi, demonstrându-şi, încă o dată, bravura şi
calităţile de comandant.
În urma efectuării regrupărilor necesare, Divizia 7 Infanterie, aflată în compunerea Corpului 4
Armată comandat de generalul de divizie Gheorghe Văleanu, ocupa frontul situat între Valea
Dofteanei, unde realiza joncţiunea cu Corpul 24 Armată rus, şi exclusiv Valea Oituzului.
La 26 iulie/8 august 1917, Divizia 117 Infanterie germană a atacat poziţiile defensive ale Diviziei 7
Infanterie vizând, mai întâi, cucerirea vârfului Ungureanu cu cota 779. Sub presiunea unor forţe de
patru-cinci ori mai numeroase, efectivele înaintate ale Diviziei 7 Infanterie s-au retras. Şi în zilele de
27 iulie/9 august şi 28 iulie/10 august, Divizia 7 Infanterie a fost supusă unor atacuri puternice, fiind
nevoită să execute retrageri pe poziţii dinainte stabilite.
În cea de-a patra zi a bătăliei, la 29 iulie/11 august, inamicul a reluat cu putere ofensiva pe
întregul front apărat de Divizia 7 Infanterie, reuşind să cucerească vârful Cireşoaia, apoi succesiv
dealurile Coşna şi Ştibor.
181
La 30 iulie/12 august, la ora 16, unităţile Diviziei 7 Infanterie şi Batalionul de vânători de munte
au primit ordin să contraatace şi să recucerească dealul Cireşoaia, cota 772. Prin acţiuni energice,
rezistenţele inamicului au fost nimicite, înălţimile Vrânceanu, Măgura, Grohotişul, inclusiv vârful
Cireşoaia, fiind recucerite de români.
În dimineaţa zilei de 31 iulie/13 august, unităţile Diviziei 7 Infanterie au pornit la atac, obligând
trupele Diviziei 70 Infanterie austro-ungară să se retragă. Din păcate, spre seară, Divizia 7 Infanterie
română a pierdut vârful Cireşoaia, acesta fiind recucerit în scurt timp de Divizia 1 Cavalerie.
Rezistenţa eroică a Diviziei 7 Infanterie şi intervenţia Diviziei 1 Cavalerie au restabilit echilibrul
rupt, la un moment dat, în operaţia de la Oituz şi a închis definitiv această cale de pătrundere la est
de Carpaţi.
Între 27 august/9 septembrie-29 august/11 septembrie, Divizia 7 Infanterie a luat parte la
atacurile asupra Vârfului Cireşoaia cota 772, neizbutită, însă, din cauza opoziţiei îndârjite a inamicului.
Şi cu această ocazie, generalul de brigadă Nicolae Rujinschi a dat dovadă de un deosebit simţ
al datoriei, reuşind să ia cele mai bune hotărâri în situaţii critice care puteau afecta întregul front
românesc din Moldova. Acest lucru a fost apreciat de către generalul de corp de armată Alexandru
Averescu, comandantul Armatei 2 române, care a avut numai cuvinte de laudă la adresa prestaţiei
trupelor Diviziei 7 Infanterie.
Bunele sale calităţi de comandant şi organizator l-au propulsat, începând cu data de 1 septembrie
1917, la comanda Diviziei 9 Infanterie, aflată în refacere. Şi cu această ocazie, generalul de brigadă
Nicolae Rujinschi a făcut eforturi deosebite pentru completarea efectivelor, pentru aprovizionarea
acestora cu echipament şi tehnică de luptă, dar şi pentru instruire şi menţinerea unui moral ridicat.
După mai puţin de un an, la data de 1 iunie 1918, generalul de brigadă Nicolae Rujinschi a primit
comanda Diviziei 12 Infanterie, având misiunea de a o reorganiza şi de a o aduce în parametrii optimi
de operativitate. Meritele sale din timpul Primului Război Mondial au fost recunoscute cu prisosinţă
când, la 1 aprilie 1919, prin Î.D. nr. 4213 din 11 mai 1919, a fost înaintat la gradul de general de
divizie. Apogeul carierei sale militare a fost atins la 24 aprilie 1919 când a primit, provizoriu, comanda
Corpului 2 Armată, dar mai ales la 1 octombrie 1920 când, prin Ordinul ministrului de Război
nr. 23860, a primit comanda Corpului 3 Armată.
De-a lungul strălucitei sale cariere militare, viitorul general de divizie a primit calificative
laudative din partea comandanţilor săi, semn al aprecierii de către aceştia a realelor sale calităţi militare
şi umane.
La 30 octombrie 1896, locotenent-colonelul Leon Mavrocordat, directorul de studii al Şcolii
Superioare de Război, nota următorul calificativ: „A obţinut media 13,01 şi a fost clasat al 7-lea din
12 ofiţeri-elevi, care au terminat cu succes Şcoala Superioară de Război din ţară. Conduită şi ţinută
bună. Se exprimă greu, însă îşi dă multă osteneală la studii. Încalecă bine”.
Într-un raport al comandantului Regimentului de Infanterie „Erzerzog Carl” Nr. 8, apare
următorul calificativ la adresa căpitanului de stat-major Nicolae Rujinschi, detaşat în Austro-Ungaria
pentru stagiu: „Conform ordinului Ministrului de Război No. 7143 din 8 decembrie 1901, Căpitanul
Rujinschi Nicolae din statul-major român a fost ataşat la acest regiment de la 1 Ianuarie până la
20 August a.c. Purtarea sa a fost modestă şi ireproşabilă în toate privinţele. Căpitanul Rujinschi a fost
foarte silitor şi pe lângă aceasta foarte exact la serviciu, arătând interesul cel mai viu, pentru a cunoaşte
în detaliu toate ramurile instrucţiei. S-a putut bine observa dorinţa sa, care tindea ca să-şi adune date
complete relative la instrucţia trupelor care apoi să-i servească pentru armata ţării sale. În perioada de
instrucţie a batalionului şi regimentului dânsul a urmărit cu multă atenţie toate exerciţiile. Posedă o
pricepere tactică foarte bună, ia repede deciziuni şi concepe foarte bine. Căpitanul Rujinschi a vizitat
182
pe timpul ataşării sale câmpul de luptă de la Austerlitz, precum şi câmpurile de luptă din anul 1866
din Boemia, având ocazia a studia evenimentele războinice la faţa locului”.
Un calificativ important primit de maiorul Nicolae Rujinschi a fost semnat de generalul de
brigadă Constantin Prezan, comandantul Brigăzii 13 Infanterie care, la data de 21 octombrie 1907
nota: „Deşi de curând venit, am constatat că maiorul Rujinschi pune toată inima în îndeplinirea
serviciului. Cu ocazia inspecţiei Şcolii de batalion a rezolvat prea bine o temă pe teren”.
În Foaia calificativă pe anul 1913, colonelul Nicolae Arghirescu, şeful Secţiei II din cadrul
Serviciului Marelui Stat Major al Armatei nota: „ Sănătos, rezistent, poate face faţă greutăţilor unei
campanii. Ofiţer destoinic, îşi cunoaşte bine meseria. Este la curent cu cunoştinţele şi progresele
realizate în arta militară. Bun ostaş. Drept. Neşovăitor în rezoluţiile sale. Caracter blând. Lucrează
din convingere şi îşi îndeplineşte serviciul cu foarte multă bună voinţă şi tot zelul. Conduce biroul
instrucţiei în armată ale cărui lucrări le cunoaşte în mod deosebit. Pe timpul expediţiei din Bulgaria
a fost însărcinat cu conducerea adjutanturei partea aprovizionare la material. Pe timpul marşului de
evacuare a fost trimis la Zimnicea cu însărcinarea de a supraveghea executarea trecerii Dunării şi a
dirija trupele în interiorul ţării. Îl propun pentru înaintare la gradul de colonel fiind deplin convins de
desăvârşitele sale merite”.
Vitejia de care a dat dovadă în campania din anul 1916 a fost răsplătită de factorii decizionali ai
armatei române cu înaintarea la gradul de general de brigadă la data de 1 aprilie 1917. Semnificativ,
în acest sens, este „Raportul special pentru înaintarea la gradul de General de Brigadă a Colonelului
Rujinschi Nicolae” semnat de către generalul de divizie Eremia Grigorescu, comandatul Diviziei
15 Infanterie: „Colonelul Rujinschi Nicolae, de la intrarea sa în campanie şi până astăzi a comandat
Brigada 38 Infanterie care face parte din Divizia 15. De la intrarea sa în război şi până astăzi, Colonelul
Rujinschi a dat probe zi cu zi de cele mai înalte şi cele mai desăvârşite calităţi ostăşeşti. Din prima
zi şi până astăzi, acest ofiţer a fost aproape fără întrerupere în fruntea trupelor sale, întărite şi cu alte
unităţi pe poziţiile de luptă în faţa vrăjmaşului. Cu o pricepere şi cunoştinţe militare desăvârşite, cu un
curaj fără de pereche şi cu un sânge rece cum rar se poate găsi la altcineva, Colonelul Rujinschi a atacat
de nenumărate rânduri, precum şi a respins foarte numeroase atacuri de ale vrăjmaşilor noştri, atât în
luptele fără sfârşit din Dobrogea, de la Arabagi-Mulciova şi Ghiol-Paşa, precum şi de la Magyoros,
Hârja, Vrânceanu şi Saros, dintre Valea Slănicului şi Valea Oituzului. Colonelul Rujinschi a săvârşit
acte de adevărat erou pe frontul de luptă, când pentru însufleţirea oamenilor săi în momentele de
grea cumpănă prin care a trecut, în special în luptele de la Arabagi şi Hârja, şi-a adunat oamenii de
prin prejur şi în fruntea lor, cu carabina în mână, a contra-atacat şi respins pe inamic. Prin destoinicia
acestui ofiţer, care a comandat nu numai trupele sale, ci şi grupuri de sectoare, cu trupe de forţa
aproape a unei Divizii, au putut ţine piept şi respinge numeroasele atacuri ale vrăjmaşilor noştri, de
pe frontul Dobrogean şi de aici din Munţii Oituzului. Pentru cele arătate mă simt dator a propune
pe acest valoros Colonel la înaintarea sa excepţională la gradul de General de Brigadă, rugându-vă să
binevoiţi a aprecia şi D-voastră meritele lui şi a-l susţine cu căldură pe lângă cei în drept”.
Destoinicia şi curajul generalului de brigadă Nicolae Rujinschi dovedite pe câmpul de luptă în
campania din 1916 au fost răsplătite cu acordarea Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai
importantă decoraţie militară românească. În Î.D. nr. 1630 din 30 decembrie 1917, semnat de regele
Ferdinand şi de generalul de divizie Constantin Iancovescu, ministru de Război, se motivează astfel
decorarea viteazului ofiţer: „Ordinul militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a se acordă Colonelului
Rujinschi Nicolae, Comandantul Brigăzii 38 Infanterie, pentru vitejia şi avântul remarcabil cu care a
condus Brigada în aprigele lupte din Dobrogea, din Transilvania şi din Văile Slănicului şi ale Oituzului
în 1916. Văzându-se în luptele de la Arabagi şi Hârja, copleşit de forţele covârşitoare ale inamicului
183
s-a pus în fruntea luptătorilor şi a putut aduna de primprejur şi cu carabina în mână a contraatacat cu
furie respingând pe inamic dând dovadă de frumoase calităţi militare”.
Pentru meritele sale deosebite din campania anului 1917, regele Ferdinand i-a acordat, la
5 iunie 1918, Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de comandor cu panglică de „Virtutea
Militară”. În motivaţia de acordarea a decoraţiei se arăta: „Generalul de Brigadă Rujinschi Nicolae,
comandantul Diviziei a VII-a, pentru energia şi destoinicia cu care a comandat Divizia în luptele ce
au avut pe loc Valea Slănicului şi pe Cireşoaia în lunile August şi Septembrie 1917. Cauzând mari
pierderi inamicului, i-a stăvilit înaintarea şi l-a fixat la teren”.
Meritele sale deosebite probate pe câmpul de luptă au fost răsplătite în anul 1919 când, prin
Î.D. nr. 4213 din 11 mai 1919, a fost înaintat la gradul de general de divizie, un an mai târziu primind,
efectiv, şi comanda Corpului 3 Armată. În „Raportul special pentru propunerea de înaintare la General
de Divizie şi Comandant de Corp de Armată a Generalului Rujinschi Nicolae”, generalul de divizie
Ioan Popovici, comandantul Corpului 2 Armată nota la 30 aprilie 1919: „Generalul Rujinschi are o
prea bună pregătire militară pentru înaltele Comandamente. Este absolvent, cu distincţie, al Şcolii
Superioare de Război. Aptitudinile sale militare sunt probate la evidenţă, prin faptele de arme săvârşite
la Oituz şi Grozeşti, Coşna-Slănic. Cu convingere propun pe Generalul Rujinschi la Comanda de
Corp de Armată şi la înaintarea General de Divizie”.
La 6 martie 1926, în conformitate cu Î.D. nr. 880, generalul de divizie Nicolae Rujinschi a
trecut în rezervă încheind, astfel, o carieră militară strălucită în care a dat din plin dovada calităţilor
sale militare şi umane în timpul campaniilor din anii 1916 şi 1917.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, Medalia jubiliară „Carol I” (1906),
„Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu” (1911), Ordinul „Steaua României” clasa a V-a
(1912), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia „Meritul Sanitar”, Medalia „Crucea Regina Maria”,
Ordinul rusesc „Sf. Stanislas”, Ordinul rusesc „Sf. Vladimir” clasa a IV-a cu spade şi frunze (1917),
Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Î.D. nr. 1630 din 30 decembrie 1918), Ordinul „Steaua
României” cu spade în grad de comandor cu panglică de „Virtutea Militară” (Î.D. nr. 1368 din 5 iunie
1919) şi Medalia „Crucea Comemorativă 1916-1918”.
Bravura şi curajul de care a dat dovadă colonelul Nicolae Rujinschi au fost răsplătite de regele
Ferdinand I prin acordarea celei mai importante decoraţii militare româneşti, respectiv Ordinul
„Mihai Viteazul”: „RUJINSCHI NICOLAE. Colonel, comandantul Brigăzii 39 Infanterie. „Mihai
Viteazul”, clasa a III-a. Înalt Decret nr. 1630 din 30.XII.1917. Pentru vitejia şi elanul remarcabil
cu care a condus Brigada în luptele din Dobrogea, Transilvania, Văile Slănicului şi Oituzului, în
anul 1916. De asemenea în luptele de la Arabagi şi Harja, fiind copleşit de forţele covârşitoare ale
inamicului, a trecut în fruntea luptătorilor pe care a reuşit să-i adune în jurul său şi cu carabina în
mână a contraatacat din nou pe inamic, respingându-l”.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, Litera R, Generali, dosar nr. 6.
184
GENERAL DE BRIGADĂ
CONSTANTIN SCĂRIŞOREANU
C onstantin Scărişoreanu s-a născut la data de

11 ianuarie 1866 în localitatea Rucăr, fiind
fiul lui Ion şi al Zinkăi.
La data de 16 iulie 1888, la vârsta de nouăsprezece
ani, în urma unui examen riguros, a fost declarat admis
la Şcoala de Ofiţeri de Geniu, pe care a absolvit-o în
anul 1890 cu gradul de sublocotenent.
locotenent (8 aprilie 1893), căpitan (1 iulie 1897), maior
(10 mai 1907 prin Î.D. nr. 1893 din 14 aprilie 1907),
locotenent-colonel (1 aprilie 1911 în conformitate
cu Î.D. nr. 1125), colonel (1 aprilie 1914 conform
Î.D. nr. 1144 din 18 martie 1914), general de brigadă
(14 iunie 1916 prin Î.D. nr. 3024) şi general de divizie (r)
(1 ianuarie 1932 conform Î.D. nr. 899).
Începând cu data de 16 iulie 1888, a urmat
cursurile Şcolii de Ofiţeri de Geniu, pe care a absolvit-o
în anul 1890 cu gradul de sublocotenent. La data de
16 iulie 1890, a devenit cursant al Şcolii Speciale de
Artilerie şi Geniu, pe care a finalizat-o în anul 1892.
La data de 1 iulie 1892, după absolvirea celor două şcoli, a fost repartizat la Regimentul 1 Geniu.
La 8 aprilie 1893, a fost înaintat la gradul de locotenent, fiind apreciat de către comandanţii săi pentru
devotamentul şi zelul de care a dat dovadă în executarea atribuţiilor de serviciu.
În perioada 1 aprilie 1896-1 aprilie 1897, a efectuat un stagiu de pregătire în cadrul Serviciului Geniu
din Corpul 1 Armată, dovedind, şi de această dată, că posedă „solide cunoştinţe militare şi ale armei”.
Revine în organica Regimentului 1 Geniu unde, la data de 1 iulie 1897, a fost înaintat la gradul
de căpitan, rezultat firesc al pregătirii militare şi de specialitate de care a dat dovadă până atunci, dar şi
al faptului că „execută prea bine activităţile ce i se ordonă”.
Începând cu data de 1 septembrie 1898, a activat ca „profesor militar în cadre” la Şcoala de Ofiţeri
din Bucureşti la care a predat cursul de istorie militară. Apreciat în egală măsură de superiori, de colegi,
dar şi de cursanţi, la 1 octombrie 1899 a fost detaşat la Serviciul de Stat Major al Corpului 1 Armată, de la
1 aprilie 1900 fiind numit în funcţia de şef de birou în cadrul Serviciului Stat-Majorului Diviziei 7 Infanterie.
După numai câteva luni, mai exact începând cu 1 octombrie acelaşi an, căpitanul Constantin
Scărişoreanu a încadrat funcţia de şef de birou al Serviciului de Stat Major al Diviziei 1 Infanterie, unde
a îndeplinit sarcini specifice până la data de 1 decembrie 1904. La data de 16 decembrie 1904, a intrat în
organica Regimentului „Gorj” Nr. 18 până la data de 1 aprilie 1905, când a fost detaşat la Statul Major
General al Armatei în calitate de ajutor al şefului Biroului III Operaţii pe timp de pace.
185
Demn de remarcat este faptul că, în această perioadă, căpitanul Constantin Scărişoreanu a fost
mutat definitiv din arma geniu în arma infanterie. Astfel, în „Anuarul Armatei române pe anul 1904”,
căpitanul Constantin Scărişoreanu apare ca ofiţer de geniu, pentru ca în „Anuarul Armatei române pe
anul 1905” să apară ca ofiţer de infanterie.
Începând cu data de 16 aprilie 1907, prin Î.D. nr. 1833, căpitanul Scărişoreanu a fost încadrat ca
profesor ajutor la Şcoala Superioară de Război, funcţie în care a fost înaintat la gradul de maior, primind
aprecieri unanime din partea superiorilor săi.
La 1 aprilie 1908, în conformitate cu Î.D. nr. 1230, a intrat în organica Regimentului „Matei
Basarab” Nr. 35, una din unităţile de elită ale armatei române. În această unitate, a aprofundat
„cunoştinţele de armă”, fapt ce va avea o importanţă deosebită în evoluţia militară ulterioară şi, mai ales,
în timpul campaniilor din timpul Primului Război Mondial.
Un moment important al carierei sale militare l-a constituit data de 1 octombrie 1910, când a fost
numit în şef de stat-major al Diviziei 9 Infanterie cu garnizoana la Cernavoda.
La această mare unitate a activat o perioadă scurtă, la 1 aprilie 1911, prin Î.D. nr. 1125, fiind
numit şef al Biroului V din Serviciul Statului Major General şi înaintat la gradul de locotenent-
colonel. După un stagiu de doi ani în cel mai important eşalon de comandă al armatei române, la 1
aprilie 1913, în conformitate cu Î.D. nr. 2965, a fost numit şef de stat major al Diviziei 3 Infanterie
cu garnizoana la Târgovişte.
Ca şi în alte cazuri, şi de data aceasta nu a activat decât câteva luni, la data de 1 noiembrie 1913 fiind
numit comandant al Regimentului „Călugăreni” Nr. 40. În acest regiment a cunoscut un alt moment
important al carierei sale militare, la data de 1 aprilie 1914, prin Î.D. nr. 1148 din 18 martie 1914, fiind
înaintat la gradul de colonel.
La data de 1 octombrie 1914, conform Î.D. nr. 3211 din 26 septembrie 1914, a fost numit într-o
funcţie deosebit de onorantă, dar dificilă în acelaşi timp, de şef de stat major al Corpului 5 Armată, care
avea reşedinţa la Constanţa.
La data intrării României în Primul Război Mondial, în „Ordinea de bătae a Armatei române” din
14 august 1916, colonelul Constantin Scărişoreanu îndeplinea funcţia de şef al Serviciului de stat-major
al Corpului 5 Armată care se afla la dispoziţia Marelui Cartier General.
Această mare unitate a intrat efectiv în luptă în timpul manevrei de la Flămânda (10/23
septembrie-23 septembrie/6 octombrie 1916), executată în urma hotărârii Consiliului de Război de
la Periş din 2/15 septembrie. În acest consiliu s-a hotărât oprirea ofensivei în Transilvania şi nimicirea
grupării inamice de pe frontul de sud. În acest scop, Divizia 10 Infanterie, comandată de general de
brigadă Artur Văitoianu, aflată în subordinea Corpului 5 Armată, a întărit Armata 3 română, care urma
să dezvolte ofensiva pe direcţia Flămânda.
În dimineaţa zilei de 18 septembrie/1 octombrie 1916, efectivele Diviziei 10 Infanterie au traversat
fluviul pe ambarcaţiuni, stabilind un cap de pod pe teritoriul Bulgariei.
Din păcate, timpul nefavorabil, ruperea podului de furtuna din 19-20 septembrie/1-2 octombrie,
urmată de inundarea sectorului de forţare, coroborate cu preluarea iniţiativei militare pe frontul din
Transilvania de către Puterile Centrale, au dus la anularea operaţiei de la Flămânda şi retragerea trupelor
române la nord de Dunăre.
Situaţia militară dramatică din provincia dintre Dunăre şi Mare a impus Marelui Cartier General
român numirea de noi comandanţi la marile unităţi care acţionau în Dobrogea. Astfel, la 14 octombrie
1916, prin Î.D. nr. 3024, colonelul Constantin Scărişoreanu a fost înaintat la gradul de general de
brigadă şi numit la comanda Diviziei 19 Infanterie, care în prima parte a campaniei a asigurat sistemul
defensiv românesc de la Bazargic, înlocuindu-l pe generalul de brigadă Nicolae Arghirescu, găsit vinovat
pentru retragerea precipitată a trupelor române din aria de responsabilitate.
186
La 6/19 octombrie 1916, a început a treia etapă a luptelor din Dobrogea. În vederea asigurării unui
dispozitiv defensiv eficace în faţa înaintării trupelor germano-bulgaro-turce, Marele Cartier General
a hotărât crearea „Grupului Simansky”, „Grupului de Est”, „Grupului de Vest”, „Grupului Radian” şi
a „Grupului Raşcu”. „Grupul Raşcu”, în compunerea căruia intrau Divizia 9 Infanterie şi Divizia 19
Infanterie comandată de generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu, aveau drept sector defensiv zona
cuprinsă între şoseaua Topraisar şi Amzacea până la Marea Neagră.
Ofensiva germană a început în dimineaţa zilei de 6/19 octombrie 1916 cu o violentă pregătire de
artilerie. Lovitura principală a fost dată cu Divizia 217 Infanterie şi Brigada Bode germane pe direcţia
Topraisar, apărată de Divizia 19 Infanterie aflată sub comanda generalului de brigadă Constantin
Scărişoreanu. Timp de două zile şi jumătate, până la 9/22 octombrie, încercările inamicului de a
sparge apărarea românească s-au spulberat. Însuşi generalul rus Andrei M. Zaioncikovki, comandantul
Armatei de Dobrogea, i-a felicitat pe ostaşii români pentru rezistenţă, „în mod cu totul deosebit
purtarea Diviziei 19”.
Din păcate, însă, centrul frontului, apărat de „Grupul Simansky”, între Caceamac (Viişoara) şi
Cobadin, a cedat, situaţie în care generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu a dat ordin de retragere
a efectivelor Diviziei 19 Infanterie.
În aceste condiţii, Marile Unităţi române care au luptat pe frontul din Dobrogea, inclusiv Divizia
19 Infanterie, deoarece aveau efectivele extrem de reduse în urma campaniei îndelungate din provincia
transdanubiană, au fost trimise în interiorul ţării pentru refacere.
În luptele din Dobrogea, generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu a dat dovadă nu numai de
capacitate militară de excepţie, ci şi de un rar întâlnit spirit de sacrificiu, rămas în amintirea locuitorilor
acestei provincii. Astfel, în onoarea „eroului de la Topraisar”, o localitate situată în sudul judeţului
Constanţa îi poartă numele.
Un alt moment deosebit de important al carierei militare a viitorului general de divizie Constantin
Scărişoreanu a fost reprezentat de bătălia de la Argeş-Neajlov, cunoscută şi ca „bătălia Bucureştiului”. În
Ordinul de operaţii nr. 19 din 12/25 noiembrie 1916, Marele Cartier General prevedea oprirea înaintării
inamicului din vestul şi sud-vestul Câmpiei Române. Această misiune a fost încredinţată „Grupului de
armate Prezan” constituit în ziua de 11/24 noiembrie 1916. Această forţă defensivă avea în compunere
Armata 1 română comandată de generalul de brigadă Dumitru Stratilescu, Grupul Apărării Dunării aflată
sub comanda generalului de brigadă Constantin Iancovescu, Divizia 21 Infanterie condusă de generalul
de brigadă Dimitrie Lambru, Divizia 9/19 Infanterie comandată de generalul de brigadă Constantin
Scărişoreanu, precum şi alte mari unităţi aflate în refacere sau în rezerva Marelui Cartier General.
Desfăşurarea propriu-zisă a bătăliei a început la 17/30 noiembrie 1916, Divizia 9/19 Infanterie
având misiunea să atace în direcţia generală Drăgăneşti, începând cu ora 6 dimineaţa. Marea Unitate
română a atacat cu Brigada 17 aliniamentul Fotăcheşti, Vida, Cartojani, Tămăşeşti unde era instalată
Divizia de Cavalerie Goltz, pe care a obligat-o să se retragă.
În dimineaţa zilei de 19 noiembrie/2 decembrie 1916, Divizia 9/19 Infanterie comandată de
generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu a avut rolul cel mai important, cel mai greu, dar şi cel care
a dat speranţe într-un posibil succes. În urma ofensivei susţinute a efectivelor acestei Mari Unităţi, a
curajului şi spiritului de sacrificiu de care au dat dovadă ostaşii Diviziei 9/19 Infanterie, dar şi ca urmare
a calităţilor deosebite de comandant ale generalului de brigadă Constantin Scărişoreanu, în noaptea de
18-19 noiembrie/1/2 decembrie 1916, această divizie a ajuns în spatele Diviziei 217 Infanterie germană,
principala forţă de şoc a „Grupului Kosch”. În luptele din zona Bulbucata-Bălăria, au fost luaţi peste
două sute de prizonieri şi capturate importante cantităţi de armament şi muniţie.
În noaptea de 19 noiembrie/2 decembrie 1916, Divizia 9/19 Infanterie a reluat atacul, până la
sfârşitul zilei reuşindu-se eliberarea mai multor localităţi dar, cel mai important, alungarea inamicului
dincolo de Neajlov.
187
În timp ce Divizia 9/19 Infanterie obţinea succese răsunătoare în zona Neajlov, dinspre nord
şi vest a fost semnalată prezenţa a numeroase trupe inamice în spatele dispozitivului Marii Unităţi
române. În aceste condiţii, generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu a evacuat peste râul Argeş
toate coloanele şi serviciile, mai puţin ambulanţa şi coloana de muniţii, şi a instalat detaşamente mixte
în localităţile eliberate. Din păcate, până la începutul nopţii de 19-20 noiembrie/2-3 decembrie, au fost
pierdute câteva localităţi, Divizia 9/19 Infanterie ocupând poziţii defensive.
În ziua de 20 noiembrie/4 decembrie 1916, în urma desfăşurării nefavorabile a evenimentelor
cu caracter militar din Muntenia, Divizia 9/19 Infanterie a fost nevoită să se retragă, decizie care s-a
dovedit a avea consecinţe importante în evoluţia ulterioară a evenimentelor.
Între 24 iulie/21 august-6 august/3 septembrie 1917, Divizia 9 Infanterie comandată de generalul
de brigadă Constantin Scărişoreanu s-a acoperit de glorie în luptele de la Mărăşeşti, interzicându-se
înaintarea inamicului, Regimentul 40 Infanterie dând cel mai important tribut de sânge pentru apărarea
zonei de responsabilitate.
În toate misiunile încredinţate Diviziei 9 Infanterie, generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu
a dat dovadă, odată în plus, nu numai de calităţi de comandant, ci şi de un spirit de sacrificiu ieşit din
comun recunoscut de comandanţii săi dar, mai ales, respectat de către cei pe care i-a comandat.
În „Ordinea de bătae a Armatei române” de la 15 decembrie 1917, generalul de brigadă Constantin
Scărişoreanu comanda Divizia 7 Infanterie, activând în această funcţie până la data de 1 iunie 1918 când,
prin Î.D. nr. 1240 din 26 mai 1918, a revenit la comanda Diviziei 9 Infanterie. Din păcate, nu a asigurat
comanda acestei mari unităţi decât o lună pentru că, la data de 30 iunie 1918, în conformitate cu Î.D.
nr. 1578 din 26 iunie 1918, a fost trecut în rezervă.
Evoluţiile militare din Europa, în general, de la graniţele României, în mod special, au făcut
ca factorii militari români cu putere de decizie să ordone o mobilizare parţială a efectivelor militare
româneşti în primăvara anului 1919. În aceste condiţii, la 14 martie 1919, prin Ordinul ministrului
de Război nr. 29614, generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu a fost mobilizat în funcţia de
comandant al Corpului 5 Armată. A îndeplinit această funcţie până la data de 31 decembrie 1919 când
a fost demobilizat, revenind în rândurile ofiţerilor în rezervă.
Meritele deosebite din timpul Primului Război Mondial i-au fost pe deplin recunoscute când, la
1 ianuarie 1932, în conformitate cu Î.D. nr. 4367/1931, a fost înaintat la gradul de general de divizie
pe care l-a obţinut în mod meritat, bravura, curajul şi calităţile sale militare deosebite fiind apreciate, în
mod unanim, de către toţi superiorii săi.
La data de 1 ianuarie 1937, în conformitate cu Î.D. nr. 899, a fost „trecut din oficiu în poziţie de
retragere pentru limită de vârstă”, încheindu-se, astfel, o strălucită carieră militară încununată de succes
în timpul Primului Război Mondial.
Bravura şi curajul de care a dat dovadă generalul de brigadă Constantin Scărişoreanu au fost
răsplătite de regele Ferdinand I prin acordarea celei mai importante decoraţii militare româneşti, respectiv
Ordinul „Mihai Viteazul”: „SCĂRIŞOREANU CONSTANTIN. General de brigadă, comandantul
Diviziei a 19-a. „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Înalt Decret nr. 3068 din 3.XI.1916. Pentru repetatele
fapte de vitejie ce le-a făcut pe câmpul de luptă”.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Registru cu ofiţeri activi de infanterie,
Volumul II.
*** România în anii Primului Război Mondial, vol. I-II, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
188
GENERAL DE BRIGADĂ MIHAIL SCHINA
M
Constantin.
ihail Schina s-a născut la data de
14 iunie 1867 la Bucureşti, fiind fiul lui
Fire ordonată, a fost atras de timpuriu de cariera

armelor, motiv pentru care la 1 iulie 1886, în urma
unui examen riguros, a fost declarat admis la Şcoala de
Ofiţeri de Cavalerie, pe care a absolvit-o în anul 1888
Î.D. nr. 2178), locotenent (8 aprilie 1893), căpitan
(10 mai 1898), maior (10 aprilie 1907 prin I.D.
nr. 1909), locotenent-colonel (1 aprilie 1911 prin Î.D.
nr. 1434), colonel (1 octombrie 1914 conform Î.D.
nr. 3209), general de brigadă (1 aprilie 1917 prin
Ordinul Marelui Cartier General nr. 605) şi general de
divizie în rezervă (1 octombrie 1921 prin Î.D. nr. 4039).
La data de 1 iulie 1886, tânărul Mihail Schina a
fost admis la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, la absolvire
fiind înaintat la gradul de sublocotenent la 1 iulie 1888,
în conformitate cu Î.D. nr. 2178.
Imediat după absolvirea Şcolii de Ofiţeri, a urmat, timp de un an, cursurile Şcolii Speciale de
Artilerie şi Geniu pe care a absolvit-o în august 1889. La 1 august 1889, a fost repartizat la Batalionul
de Asediu. După un stagiu de un an, la 1 septembrie 1890 a fost mutat la Regimentul 1 Roşiori,
rămânând în organica acestuia până la data de 1 septembrie 1892, când a urmat cursurile Şcolii de
Cavalerie. După absolvire, la 8 aprilie 1893 a reintrat în organica Regimentului 1 Roşiori, în aceeaşi
zi fiind înaintat la gradul de locotenent.
În acest regiment a activat până la 10 iulie 1896, când a fost mutat la Regimentul 2 Roşiori,
îndeplinind diferite sarcini până la 16 martie 1897, când a fost mutat la Regimentul 5 Călăraşi.
Apreciat de superiori, la data de 1 aprilie 1898 a devenit şef de birou în cadrul Serviciului Stat-
Majorului Diviziei 7 Infanterie, unitate la care a fost înaintat la gradul de căpitan câteva zile mai
târziu, la data de 10 mai.
După un stagiu de numai câteva luni, la 1 octombrie 1898 a fost ataşat la Statul Major General
al Armatei, îndeplinind funcţii de stat-major până la data de 1 martie 1900 când, prin Î.D. nr. 966,
a fost repartizat la Regimentul 10 Călăraşi. După un stagiu scurt, de numai un an, la data de 1 mai
1901, în conformitate cu Î.D. nr. 1978, a intrat în organica Regimentului „Roman” Nr. 14.
Apreciat de comandanţi, la 1 mai 1902, conform Î.D. nr. 1366, căpitanul Mihail Schina a revenit
în Statul Major General al Armatei, în funcţia de ajutor al şefului Secţiei III Operaţii în timp de pace.
După un an, la 16 iulie 1903, în conformitate cu Î.D. nr. 2375, a fost mutat la Divizia 6
Infanterie, unde a îndeplinit diferite sarcini pe linie de stat-major. Experienţa acumulată, precum şi
189
calificativele favorabile primite din partea superiorilor săi, au făcut ca la data de 28 noiembrie 1904
să revină în cadrul Statului Major General al Armatei, mai exact în funcţia de ataşat militar la Viena.
A fost un moment important în cariera militară a viitorului general de divizie, pentru că în
anii următori a primit diferite funcţii de stat-major în cadrul unor unităţi sau Mari Unităţi. Astfel, la
1 aprilie 1905, prin Î.D. nr. 2045, a intrat în organica Regimentului 5 Călăraşi. În această unitate,
la data de 10 aprilie 1907, prin Î.D. nr. 1909, a fost înaintat la gradul de maior, fapt ce i-a permis să
cunoască ascensiunea în ierarhia militară.
La scurt timp, la data de 16 iulie 1907, a fost mutat la Regimentul 1 Roşiori, însă nu a activat
aici decât un an, la 1 iulie 1908, prin Î.D. nr. 2493, fiind mutat la Regimentul 8 Roşiori, continuând
să ocupe postul de ataşat militar la Viena.
La revenirea în ţară, la 9 octombrie 1909, prin Î.D. nr. 2766, a intrat în organica Regimentului
5 Roşiori, „în interesul serviciului”. A fost încadrat definitiv în efectivul acestui regiment începând cu
data de 16 aprilie 1910, în conformitate cu Î.D. nr. 707 din 23 februarie 1910, prin care a fost înlocuit
de către căpitanul Gheorghe Eremia la postul de ataşat militar la Viena.
La 1 aprilie 1911, prin Î.D. nr. 1434, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel şi mutat la
Divizia 3 Infanterie în funcţia de şef al Serviciului de stat-major. A activat în această Mare Unitate
un an, la data de 1 aprilie 1912 fiind numit în funcţia de şef al Serviciului de stat-major al Diviziei 7
Infanterie.
În această calitate, locotenent-colonelul Mihail Schina a participat la cel de-al Doilea Război
Balcanic, efectivele Diviziei 7 Infanterie, din componenţa Corpului 4 Armată, trecând Dunărea şi
executând misiuni de marş şi ocupare a unor importante noduri de comunicaţii. Divizia 7 Infanterie
a asigurat siguranţa Corpului 2 Armată, dar a executat şi misiunile primite de Corpul 4 Armată,
ajungând cu efectivele sale până în localitatea Etropole.
În această campanie, locotenent-colonelul Mihail Schina a dat dovadă de un excepţional spirit
organizatoric, superiorii săi recunoscându-i, pe deplin, meritele.
Experienţa acumulată în funcţiile de şef de stat-major pe care le-a îndeplinit începând din anul
1911 a fost valorificată din plin în anii următori. Astfel, la 1 iulie 1914, prin Î.D. nr. 2754, a primit
comanda Regimentului 9 Roşiori, funcţie în care, la 1 octombrie 1914, conform Î.D. nr. 3209, a fost
înaintat la gradul de colonel.
Intrarea României în Primul Război Mondial, la 14/27 august 1916, alături de Antanta, s-a
realizat în urma mobilizării generale şi a încadrării tuturor unităţilor şi Marilor Unităţi cu efectivele
aferente. Mai mult, s-a luat hotărârea organizării, pe lângă cele patru Armate, a comandamentelor de
etapă care aveau misiunea de a aproviziona prima linie cu armament, muniţie, mijloace de subzistenţă,
dar şi de a asigura completarea efectivelor unităţilor combatante.
În aceste condiţii, dând dovadă de reale calităţi organizatorice, colonelul Mihail Schina a fost
numit în funcţia de comandant al Comandamentului Etapelor Armatei de Nord, avându-l comandant
pe generalul de divizie Constantin Prezan.
În acest sens, este grăitor calificativul acordat în anul 1916 de generalul de brigadă Iacob Zadic,
comandantul Brigăzii 8 Infanterie la acea dată, dar care la începutul războiului a îndeplinit funcţia
de şef de stat-major al Armatei de Nord, având gradul de colonel: „Pe timpul de la 15 August-
8 Noiembrie 1916, generalul Schina Mihail, pe atunci Colonel, a comandat Etapele Armatei de
Nord. Conducerea tuturor serviciilor Etapelor a fost foarte bine făcută de către Colonelul Schina,
aşa că ele au dat totdeauna şi la timp trupelor armatei, concursul lor. Cu această ocazie, Colonelul
Schina a dovedit că cunoaşte operaţiile celor trei arme, cât şi nevoile lor de linia 2-a şi le-a coordonat
şi condus cu o competenţă deosebită pe cele din urmă”.
190
Aceleaşi cuvinte de laudă le-a avut şi generalul de divizie Constantin Christescu, care a fost
superiorul colonelului Mihail Schina, şi care, în Foaia calificativă pe anul 1917, nota: „Generalul
Schina a venit sub ordinele mele de la 10 noiembrie la 5 decembrie 1916 ca comandant al Etapelor
Armatei de Nord. S-a achitat aşa de bine de însărcinările mele că l-am propus atunci pentru înaintarea
la gradul de general de brigadă pe care l-a şi obţinut puţin timp după aceea”.
Un moment important nu numai al carierei sale militare, ci şi al evoluţiei sale în timpul Primului
Război Mondial, a fost marcat de faptul că la data de 22 decembrie 1916 a primit comanda Diviziei
1 Cavalerie, pe care a păstrat-o pe tot parcursul conflagraţiei.
În luna decembrie 1916, armata română a cunoscut un amplu proces de reorganizare în vederea
refacerii sale operative, în contextul reluării ostilităţilor în primăvara anului 1917. În aceste condiţii, la
23 decembrie 1916, Divizia 1 Cavalerie comandată de colonelul Mihail Schina a intrat în compunerea
Inspectoratului General al Cavaleriei aflat sub comanda generalului de brigadă Nicolae Sinescu.
În această perioadă, 23 decembrie 1916-24 iulie 1917, Divizia 1 Cavalerie nu a participat la nicio
acţiune de luptă, fiind în reorganizare. Din păcate, raporturile dintre colonelul Mihail Schina, înaintat
la gradul de general de brigadă la 1 aprilie 1917, şi şeful său direct, generalul de brigadă Nicolae
Sinescu, nu au fost dintre cele mai bune, fapt reflectat în calificativul acordat de inspectorul general
al Inspectoratului General al Cavaleriei care, în Foaia calificativă pe anul 1917, nota următoarele:
„Generalul Schina a luat comanda Diviziei 1-a Cavalerie, venind de la etapele Armatei de Nord
unde a făcut serviciul în prima pare a campaniei. De la 23 Decembrie 1916-20 Iulie 1917 Divizia nu
a luat parte la nici o acţiune, căci acea epocă a fost de reorganizare a armatei şi la 20 Iunie Divizia
1 Cavalerie a fost detaşată la Comandamentul armatei ce opera la Oituz. Pe timpul reorganizării a
avut multe părţi bune care socotesc că ar fi putut fi un mai bun şef. Totuşi nu a pus destulă stăruinţă
pentru organizarea Brigăzii 2 pe jos care a intrat în lupte în condiţiuni slabe. A căzut însă într-o mare
greşeală în spirit şi purtare militară, lucru ce i-a atras după anchetele făcute ordinul observator No. 61
a M.C.G.”. În aceste condiţii, generalul de brigadă Nicolae Sinescu concluziona că generalul Schina
nu mai putea fi propus „nici la înaintare, nici la comandă”.
În aceeaşi notă a fost redactat şi Ordinul Nr. 61 Confidenţial din 5 februarie 1918, semnat de
generalul de corp de armată adjutant Constantin Prezan, însărcinat cu comanda armatei române,
care cuprinde următoarele concluzii: „Ca rezultat al raportului Dvs. No. 234 am onoare a vă face
cunoscut ordinul de mai jos, care a fost comunicat Diviziei I-a Cavalerie prin Corpul 6 Armată. Ca
urmare a raportului No. 215 din 8.XII.1917 a Generalului Schina M. Comandantul Diviziei I-a
Cavalerie către Armata I-a privitor la reclamaţiunea şi la acuzaţiunile ce le aduce contra Generalului
Sinescu N. Comandantul Corpului de Cavalerie, şi din cercetările făcute în această chestiune de
Generalul de Divizie Raşcu Ion, precum şi din studierea actelor din dosarul acestei afaceri, se constată
că: 1). Generalul Schina N. s-a făcut vinovat de interveniri directe la autorităţile superioare, trecând
peste Comandamentul Corpului de Cavalerie în scop de a revoca ordinul Marelui Cartier General
relativ la strămutarea Diviziilor de Cavalerie. Chestiunea a fost tranşată chiar de mine la Marele
Cartier General. Generalul Schina a fost găsit în vină, însă pentru a se îmbunătăţi reporturile între
Generalul Sinescu N. şi D-sa, am rugat pe Comandantul Corpului de Cavalerie să ridice pedeapsa
ce ordonase, ceea ce a şi făcut chiar atunci. Cum de la acea dată şi până în prezent nu a mai fost
nici un motiv de neînţelegere, cazul trebuia considerat ca definitiv tranşat şi nu mai era loc de a se
interveni asupra sa. 2). Ordinul No. 248 al Corpului Cavaleriei nu poate fi luat în nici un caz ca
ordin observator, şi deci greşit a fost interpretat de Generalul Schina şi ca urmare toate concluziile
arătate în raportul său No. 215 sunt nefondate. 3). Stilul în care Generalul Schina a redactat raportul
său No. 215 nu numai că conţine expresiuni jignitoare la adresa Generalului Sinescu, dar conţine şi
191
lucruri care întrebat a le clarifica, în nici un chip nu le-a putut justifica. Toate acestea pe lângă că
constituiesc grave greşeli militare, dar sunt fapte cu caracter anarhic, triste şi periculoase pilde pentru
formarea educaţiunii militare şi a caracterelor inferiorilor. Supunând cazul Majestăţii Sale Regelui,
Majestatea sa mi-a ordonat să exprim Înalta sa nemulţumire Generalului Schina M. pentru modul
său de procedare. Aceste observaţiuni vor fi trecute în memoriul său care se găseşte la Inspectoratul
General al Cavaleriei”.
Momentul de apogeu al generalului de brigadă Mihail Schina în timpul Primului Război Mondial
l-a reprezentat participarea activă a Diviziei 1 Cavalerie la bătălia de la Oituz. În condiţiile în care se
accentua presiunea asupra Armatei 2 române, care avea ca arie de responsabilitate apărarea trecătorii
Oituzului, Marele Cartier General a hotărât ca Divizia 1 Cavalerie să fie detaşată de la Corpul 2
Armată la Corpul 4 armată comandat de generalul de brigadă Gheorghe Văleanu. Într-un moment de
tensiune maximă, la 29 iulie/11 august 1917, Divizia 1 Cavalerie a atacat dealul Ştiborului, cucerind
aliniamentul cota 629 (est Dealul Coşna)-Poiana lui Boboc. La 31 iulie/13 august, a fost declanşată
riposta ofensivă a trupelor române. Divizia 1 Cavalerie, întărită cu patru batalioane de infanterie şi
două baterii, a acţionat pe dealul Coşna, pe care l-a ocupat şi l-a menţinut ferm, respingând mai multe
contraatacuri ale inamicului. Din păcate, însă, nu a putut continua înaintarea spre Slănic chiar dacă a
primit în sprijin Brigada de grăniceri.
După luptele de la Oituz, Corpul 4 Armată a primit un nou comandant în persoana generalului
de divizie Artur Văitoianu. În aceste condiţii, în perioada 2 august-9 septembrie 1917, acesta a devenit
comandantul direct al generalului de brigadă Mihail Schina, comandantul Diviziei 1 Cavalerie. Din
păcate, relaţiile dintre cei doi generali au fost destul de încordate, mai ales ca urmare a unei inspecţii
făcute de generalul Văitoianu la divizie. Cu această ocazie, comandantul Corpului 4 Armată a întocmit
un raport care cuprindea următoarele concluzii: „…Înaintea trupelor de Cavalerie din Divizia I-a,
absolut nimic decât măşti. Ofiţerii în loc să stea la posturile de comandă adăpostiţi, stau pe pături
sau pe iarbă sub umbra copacilor. Această stare de lucruri am constatat-o personal, interogând trupa
şi ofiţerii unităţii. Comandantul Diviziei I-a de Cavalerie (General Schina M.) şi Comandantul
Detaşamentului Obegeanu îşi atrag o gravă răspundere şi sunt ferm hotărât să nu mă dau în lături de
la nici o măsură, pentru ca ordinele care le dau să fie întocmai executate”.
Începând cu data de 15 septembrie 1917, Divizia 1 Cavalerie a intrat în subordinea generalului de
divizie Eremia Grigorescu, viitorul general de corp de armată, comandantul Armatei 1, care a apreciat
prestaţia generalului de brigadă Mihail Schina în timpul luptelor de pe Siret, notând următoarea
caracterizare în Foaia calificativă: „A comandat Divizia 1 Cavalerie găsindu-se pe frontul Armatei
1-a de la 14 Septembrie 1917 la 13 Ianuarie 1918. A intrat pe front cu Divizia la 16 Noiembrie 1917,
ocupând sector pe stânga Siretului. A comandat Divizia în epoca de stabilizare a frontului, după
bătălia de la Mărăşeşti. A luat parte la operaţiunile de dezarmare a Ruşilor”.
După campania glorioasă de la Oituz şi de pe Siret, Divizia 1 Cavalerie a continuat să acţioneze
pe frontul din Moldova şi, mai ales, în Basarabia. Astfel, în perioada 24 ianuarie-1 iulie 1918, Divizia
1 Cavalerie a intrat în componenţa Corpului 5 Armată comandat de generalul de divizie Ioan Istrate.
La chemarea repetată a oficialităţilor legal constituite în Basarabia, adresată guvernului român,
Divizia 1 Cavalerie, alături de alte unităţi, a trecut Prutul, acţionând împotriva trupelor bolşevizate şi
asigurând nu numai liniştea în această provincie, ci şi stabilitatea noii puteri.
Relevată, în acest sens, este caracterizarea făcută de generalul de divizie Ioan Istrate, comandantul
Corpului 5 Armată, care în Foaia calificativă pe anul 1918 nota următoarele: „Generalul Schina M.
Comandantul Diviziei 1 Cavalerie a fost printre cei dintâi care a intrat cu trupele sale în Basarabia.
A condus prea bine acţiunile în Nordul Basarabiei, în contra Bolşeviştilor şi a ocupat oraşul Bălţi
192
cu puţine pierderi. Este energic, priceput şi cu tact. A luat bune măsuri şi execută bine ordinele ce
i le dau. Este un prea bun ofiţer general şi poate spera la comandă de corp de armată şi la gradul de
general de divizie pe care-l merită”.
Aceleaşi cuvinte de laudă le-a avut şi generalul de divizie Ioan Pătraşcu, înlocuitorul generalului
de divizie Ioan Istrate la comanda Corpului 5 Armată care, în anul 1919, a acordat următorul calificativ:
„Generalul Schina este ofiţer cu cultură dezvoltată, cu mult tact, conduce şi administrează foarte bine
Divizia 1 Cavalerie. În acţiunea Bolşevicilor în luna Ianuarie, în partea de N-NV a Hotinului, a
condus operaţiunile cât se poate de bine, aruncând înapoi trupele bolşevicilor peste Hotin şi Nistru.
Bun camarad, demn, moral, devotat şefilor, bun patriot. Îl propun pentru gradul de general de divizie,
recomandat excepţional la comanda de corp de armată”.
La sfârşitul Primului Război Mondial, mai exact la 31 octombrie 1920, generalul de brigadă
Mihail Schina a primit comanda Diviziei 7 Infanterie, „pe care a comandat-o în bune condiţiuni,
dovedind prea bune aptitudini de conducere”. În aceste condiţii, apreciat de către superiorii săi,
Consiliul Superior al Armatei l-a admis pentru înaintarea la gradul de general de divizie şi pentru
comanda unui corp de armată.
Însă, în mod neaşteptat, la 1 octombrie 1921 şi-a depus demisia, fiind trecut în rezervă cu gradul
de general de divizie, în conformitate cu Î.D. nr. 4039, încheind, astfel, o carieră strălucită, care a
cunoscut apogeul în tipul campaniilor la care a participat în prima conflagraţie mondială.
Decoraţii: Medalia jubiliară „Regele Carol I” (1906), „Semnul onorific de aur pentru serviciul
de 25 de ani” (1913), Medalia „Avântul Ţării” (1914), Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler,
Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler şi Ordinul „Steaua României” în grad de comandor.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera S,
193
GENERAL DE DIVIZIE NICOLAE SINESCU
N icolae Sinescu s-a născut la data de

28 noiembrie 1865 la Chişinău, fiind fiul
lui Aristide Pavlovici şi al Eufrosinei.
Atras de tânăr de uniforma militară, la
1 septembrie 1883 a fost admis la Şcoala fiilor de
militari, pe care a finalizat-o în vara anului 1884. La
1 iulie acelaşi an, a devenit elev al Şcolii de Ofiţeri de
Cavalerie, pe care a absolvit-o în anul 1886 cu gradul
de sublocotenent.
Î.D. nr. 2158), locotenent (16 iulie 1891 prin Î.D.
nr. 2419), căpitan (1 ianuarie 1895 prin Î.D. nr. 4439),
maior (10 mai 1903), locotenent-colonel (10 mai 1908
prin Î.D. nr. 1528), colonel (1 aprilie 1913 prin Î.D.
nr. 2360), general de brigadă (1 aprilie 1916) şi general
de divizie (30 iunie 1918 prin Î.D. nr. 3221).
Viitorul general de divizie Nicolae Sinescu
şi-a început cariera armelor destul de devreme, la
1 septembrie 1883, când a devenind elev al Şcolii fiilor
de militari. Absolvent al acestei şcoli în vara anului
1884, a susţinut examenul de admitere la Şcoala de
Ofiţeri de Cavalerie, fiind admis cursant începând cu data de 1 iulie. Timp de doi ani a cunoscut
toate gradele ca elev, reuşind să finalizeze cursurile şcolii în anul 1886, când a şi fost înaintat la gradul
de sublocotenent.
La 1 iulie 1886, prin Î.D. nr. 2158, a fost repartizat la Regimentul 3 Roşiori, rămânând în
organica acestei unităţi doar până la data de 1 februarie 1887, când a fost mutat la Regimentul 7
Călăraşi. A activat în acest regiment doisprezece ani, răstimp în care a fost avansat în grad de două
ori. Prima avansare, cea în gradul de locotenent, a avut loc la data de 16 iulie 1891, în conformitate
cu Î.D. nr. 2419, pentru ca la data de 1 ianuarie 1895, prin Î.D. nr. 4439, să fie înaintat la gradul
de căpitan. Trebuie menţionat faptul că, aflat în organica Regimentului 7 Călăraşi, sublocotenentul
Nicolae Sinescu a urmat, în perioada 1888-1889, Şcoala Specială de Cavalerie.
La 1 aprilie 1899, prin Î.D. nr. 1351, a intrat în organica Regimentului 10 Călăraşi, însă doar
pentru mai puţin de un an, deoarece la 16 februarie 1900, conform Î.D. nr. 501, a fost mutat la
Regimentul 9 Călăraşi.
Trei ani mai târziu, la 22 aprilie 1903, a devenit ofiţer al Regimentului 6 Roşiori, după numai
câteva zile, la 10 mai, fiind înaintat la gradul de maior.
La 15 aprilie 1904, prin Î.D. nr. 490, a fost detaşat la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie
din Bucureşti, unde a îndeplinit funcţiile de ajutor al comandantului Şcolii şi de director de studii,
fiind deosebit de apreciat nu numai de către comandant şi colegi, ci şi de către elevi, care au văzut în
maiorul Sinescu un exemplu demn de urmat.
194
După un stagiu de doi ani la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, la 1 septembrie 1906, prin
Î.D. nr. 3157, a revenit în cadrul Regimentului 6 Roşiori, îndeplinind diferite funcţii de stat-major.
Un moment important în cariera viitorului general de divizie l-a constituit anul 1908. Astfel, la
1 ianuarie a fost numit comandant al Regimentului 4 Călăraşi, iar la 10 mai, prin Î-D. nr. 1528, a fost
înaintat la gradul de locotenent-colonel.
Apreciat de către şefii săi ierarhici pentru distinsele calităţi de ofiţer şi comandant, la 1 aprilie
1909, a fost numit în funcţia de comandant al Regimentului 6 Roşiori, fiind înaintat la gradul de
colonel la 1 aprilie 1913, prin Î.D. nr. 2360.
Proaspătul colonel de cavalerie a participat activ la campania din Bulgaria, din timpul celui
de-al Doilea Război Balcanic. Astfel, în primele zile ale ostilităţilor a fost ataşat Corpului 3 Armată,
însă pentru foarte puţin timp, deoarece în perioada 23 iunie-5 iulie 1913 a primit comanda unui
Detaşament compus din Regimentul 3 Vânători, bateriile de poziţie de la Turnu-Măgurele, un
batalion din Regimentul „Teleorman” Nr. 20, un batalion de rezervă, şi un regiment de cavalerie.
Acest Detaşament a primit misiunea de acoperire a Sectorului III Turnu-Măgurele din regiunea
Dunării, afectată Corpului 2 Armată.
Pe tot parcursul campaniei, detaşamentul condus de colonelul Nicolae Sinescu a asigurat paza
sectorului în cele mai bune condiţii, fără să se înregistreze vreun incident, fapt remarcat de către toţi
superiorii ierarhici.
În aceste condiţii, în care a făcut dovada unor „excelente calităţi de comandant”, la 1 aprilie 1915
a primit comanda Brigăzii 5 Călăraşi pentru ca, după numai o lună, la 1 mai, să fie numit comandant
al Brigăzii 6 Roşiori.
La mobilizarea armatei române ordonată la 15 august 1916, a primit comanda Brigăzii 5 Roşiori,
fiind înaintat, în aceeaşi zi, la gradul de general de brigadă.
A participat la toate bătăliile din timpul Primului Război Mondial, mai exact perioada
1916-1918, fiind deosebit de apreciat de către toţi comandanţii săi direcţi, aşa cum reiese din
Foaia calificativă pe anii 1916-1918 (de la 19 august 1916 până la 1 aprilie 1918), pe care o redăm
in extenso: „A intrat în campanie cu gradul de general de brigadă, comandant al Brigăzii 5-a Roşiori.
1). De la 19 August-30 Septembrie 1916 ca comandant al Brigăzii 5-a Roşiori, luând parte la toată
opera: acţiunile Diviziei 2-a Cavalerie în brigadă izolată a condus lupta de la Bixad, în brigadă
în divizie a luat parte la toate luptele, din care cele mai principale Lemeni-Magheruş. Generalul
Grigore Basarabescu comandantul Diviziei 2-a Cavalerie rezumă nota sa astfel: l-am apreciat ca pe
un ofiţer general de valoare cu prea bune aptitudini şi având dreptul să fie avansat şi decorat. 2). De la
30 septembrie 1916-18 Ianuarie 1917 ca comandant al Diviziei 2-a Cavalerie. a). Sub ordinele Armatei
de Nord (General Prezan) de la 30 Septembrie-13 Octombrie 1916 a comandat lupta de la Magheruş
menţinând poziţia până ce a fost înlocuit cu infanterie, apoi a organizat sectorul din Valea Caşin,
având trupe de toate armele. b). Sub ordinele grupului Apărării Dunării (General Christescu de la
16 Octombrie-9 Noiembrie 1916) a organizat sectorul Giurgiu-Călăraşi având trupe de toate armele,
apoi în divizie, a luat parte la luptele din regiunea Drăgăneşti (Vlaşca). c). Sub ordinele Grupului
General Prezan, de la 9 Noiembrie-1 Decembrie 1916 a operat cu Divizia 2-a Cavalerie între văile
Neajlov-Teleorman, a condus luptele Diviziei 2-a Cavalerie de la Flămânda, pădurea Nebuna-Valea,
reuşind a scăpa Divizia 2-a Cavalerie care era aproape complet înconjurată, a luat parte la bătălia de
la Mihăileşti (20 Noiembrie) reuşind a împiedica coloanele inamice ce din Găşteni-Români şi Podul
Gâştei căutau a cădea pe linia de retragere a trupelor ce luptau la sud de Mihăileşti, fie ocupând podul
de la Mihăileşti, fie trecând Argeşul. A comandat, având trupe de toate armele, luptele de la Buftea-
Chitila, rezistând 1 zi şi jumătate şi de la Baloteşti-Căciulaţi rezistând o zi. d). Sub ordinele Grupului
General Lambru (1 Decembrie 5 Decembrie 1916), în Detaşament de ariergardă, în retragerea din
Valea Buzăului, până la nord de Râmnicu-Sărat. e). Sub ordinele Marelui Cartier General (General
Prezan) de la 6 Decembrie 1916-17 Iunie 1917 în organigrama marşului Diviziei 2-a Cavalerie de la
195
Râmnicu-Sărat la Burduşeni, spre zona de reorganizare şi stabilirea diviziei pe acea zonă. Pentru tot
acest timp, notele comandanţilor sub care a servit se rezumează în notele lor astfel: Generalul Lambru:
merită să fie înălţat la gradul de general de divizie şi ca semn de distincţiune o decoraţie în raport cu
noul grad. Generalul Christescu: acest ofiţer s-a găsit întotdeauna la înălţimea evenimentelor şi-a
făcut pe deplin datoria şi de comandant şi de soldat, i se cuvine înaintarea la gradul de general de
divizie. Generalul Prezan: în zilele de luptă în care l-am avut sub ordine, judecând dupe documentele
de care am putut lua cunoştinţă, s-a condus bine. Apoi, în timpul refacerii, a pus toată munca pentru
reorganizare, ocupându-se în aproape de instituţia diviziilor; găsesc că Generalul Sinescu este în cazul
a fi înaintat general de divizie. 3). De la 18 Ianuarie-20 Iunie 1917 ca inspector general al cavaleriei
sub ordinele Marelui Cartier General (General Prezan) ocupându-se cu organizarea instituţiei şi a
refacerii cavaleriei (roşiori şi călăraşi), precum şi cu marea organizare ce s-a dat cavaleriei. Generalul
Prezan rezumează astfel nota în calitate de inspector al cavaleriei: şi-a îndeplinit bine misiunea.
4). De la 20 Iunie 1917-18 Ianuarie 1918 ca comandant al Corpului de Cavalerie. a). Sub ordinele
Armatei I (General Christescu) de la 20 Iunie-29 Iulie 1918 în care timp Corpul de Cavalerie s-a
concentrat mai întâi în zona Blânzi-Tecuci, apoi spre Nămoloasa, în vederea ofensivei şi în fine
înapoi la Blânzi. b). Sub ordinele Armatei I-a (General Grigorescu) de la 29 Iulie 1917-18 Ianuarie
1918, ca comandant al Corpului de Cavalerie şi a sectorului Cosmeşti-Iveşti, de pe Siret, pentru
organizarea căruia i s-a ataşat trupe de toate armele. A concurat la luptele de la Mărăşeşti şi a rezistat
tot timpul pe sectorul său. Pentru acest timp, comandanţii sub care a servit se rezumează în note
astfel: Generalul Christescu: ca comandant al Corpului de Cavalerie a fost întotdeauna la înălţimea
evenimentelor şi şi-a făcut pe deplin datoria şi de comandant şi de soldat; i se cuvine înaintarea
la gradul de general de divizie. Generalul Grigorescu: în tot timpul a dat dovadă de pricepere în
organizarea sectorului şi destoinicie în conducerea trupei. Merită a înainta la gradul de general de
divizie. 5). De la 18 Ianuarie 1918-1 Aprilie 1918 ca inspector general al Cavaleriei sub ordinele
Marelui Cartier General (General Prezan) având ca ocupaţiune stabilirea nevoilor cavaleriei în urma
campaniei şi organizarea ei. Generalul Prezan rezumează astfel nota sa: în fine în calitate de inspector
al cavaleriei şi-a îndeplinit bine misiunea. Considerând toate notele obţinute pe timpul campaniei şi
având în vedere constatările mele personale, găsesc că Generalul Sinescu este în cazul a fi înaintat la
gradul de general de divizie. În rezumat, Generalul Sinescu a intrat în campanie cu gradul de General
de brigadă, comandant de brigadă de cavalerie, a fost înaintat la comandant de divizie de cavalerie, de
cap de cavalerie, de inspector general al cavaleriei, a condus multe lupte în prima şi a două perioadă
a companiei şi a comandat un sector în timpul perioadei a 2-a a campaniei. El este bine notat de toţi
şefii sub care a servit, a fost înaintat general de divizie, nu este decorat cu nici un ordin”.
Militar de excepţie, fapt dovedit pe deplin în timpul Primului Război Mondial, la data de
30 iulie 1918, prin Î.D. nr. 3221, a fost înaintat la gradul de general de divizie ca o încununare a
meritelor deosebite, a bunei pregătiri militare dar, mai ales, a bravurii şi spiritului de sacrificiu de care
a dat dovadă în timpul luptelor.
În perioada interbelică a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Inspectoratului Tehnic al Cavaleriei,
aducându-şi un aport deosebit la reorganizarea acestei arme.
Încă de la începutul carierei, tânărul ofiţer a făcut dovada dragostei pentru arma cavalerie chiar
dacă, uneori, din cauza firii sale rebele, nu s-a ridicat întru totul la nivelul cerut de comandanţii săi.
Chiar şi în aceste condiţii a fost apreciat, prevăzându-i-se un viitor strălucit.
În octombrie 1890, colonelul Alexandru Crupenski, comandantul Regimentului 7 Călăraşi, îl
nota elogios pe sublocotenentul Sinescu: „Bun ofiţer sub roate raporturile, este inteligent şi capabil,
cunoaşte prea bine regulamentele şi serveşte cu mult zel”.
În octombrie 1893, în urma manevrelor anuale, generalul de brigadă Dimitrie Salmen,
comandantul Brigăzii 4 Cavalerie, îi dădea următorul calificativ locotenentului Nicolae Sinescu: „Acest
ofiţer cunoaşte foarte bine regulamentele tactice în practică şi teorie. Călăreşte bine, are mijloacele
196
băneşti pentru a susţine instrucţia în cavalerie. Bun camarad, caracter curat şi onest. Opinăm chiar a
fi avansat la alegere căci am face un bun comandant la escadron”.
În Foaia calificativă pe anul 1898, locotenent-colonelul Alexandru Mustaţă, comandantul
Regimentului 7 Călăraşi nota: „Bun Căpitan Comandant. Ar putea însă fi şi mai bun, căutând a
lucra mai mult pentru fond decât pentru aparenţe. De altfel, ofiţer inteligent şi cu ambiţie de a merge
înainte”.
Anul 1904 a reprezentat un moment prielnic pentru maiorul Nicolae Sinescu, acesta
primind aprecieri laudative atât din partea comandantului Regimentului 6 Roşiori, cât şi din partea
comandantului Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, unde a fost detaşat începând cu data de 15 aprilie.
Astfel, locotenent-colonelul Ioan Popovici, comandantul Regimentului 6 Roşiori, nota la
începutul anului 1904: „Mă refer la notele ce i-am dat cu ocazia inspecţiei generale din 1903. Oficer
superior care dovedeşte excelente calităţi cu caracter cu adevărat ostăşesc. Personifică Disciplina şi
Camaraderia, spiritul de dreptate şi conştiinţa cea mai bună. Am fost ajutat de Maiorul Sinescu în
conducerea intereselor Regimentului în modul cel mai mulţumitor şi plecarea lui din regiment o
regret; cred, însă, că sarcina ce o va îndeplini la şcoală se va arăta tot aşa de folositor ca şi în corp”.
În completarea acestui calificativ, colonelul Dimitrie Cotescu, comandantul Şcolii de Infanterie
şi Cavalerie din Bucureşti, nota în noiembrie 1904: „Maiorul Sinescu N. a venit la şcoală ca Director
de studii şi ajutor al Comandantului. Conform regulamentului şcoalei este şi profesor de tactică. În
toate aceste însărcinări, deşi numeroase şi dificile, prin tactul şi cunoştinţele sale, excelează. Notele
date de predecesorul său şef, găsesc că le merită pe deplin. Nicăieri ca aici la şcoală nu se pot aprecia
mai bine calităţile sale şi foloasele ce aduce prin serviciile sale instituţiunei. Bazat pe caracterul său
serios, energic şi demn, pe sentimentele sale şi pe calităţile ostăşeşti ce posedă, îi prezic un viitor
frumos în armată şi aceasta spre folosul oştirei”.
În anul 1907, locotenent-colonelul Mihail Goruneanu, comandantul Regimentului 6 Roşiori,
acorda următorul calificativ: „Cu ocazia potolirei răscoalelor din 1907, a condus cu inteligenţă şi cu
mult tact un detaşament mixt”.
În anul 1913, colonelul Alexandru Băjescu, comandantul Brigăzii 8 Roşiori nota: „Înfăţişare
ostăşească şi plăcută. Ţinută foarte curată şi corectă. Se prezintă foarte bine. Sănătos şi foarte rezistent.
Încalecă prea bine şi îi plac sporturile. Are o inteligenţă vie, multă judecată şi foarte mult bun simţ.
Prea bună memorie. Cultură generală dezvoltată, ţinându-se la curent cu toate serviciile militare.
Instrucţie militară şi a armei foarte bună”.
În timpul Primului Război Mondial toţi comandanţii săi direcţi au avut numai cuvinte de laudă
şi aprecieri deosebite cu privire la activitatea de pe front a generalului Nicolae Sinescu. Şi în perioada
interbelică, aceste aprecieri au continuat să apară în Foile sale calificative, semn al aprecierii de care
acesta s-a bucurat în rândul superiorilor săi.
La 1 octombrie 1927, prin Î.D. nr. 2767, la vârsta de şaizeci şi doi de ani, şi după mai bine de
patruzeci de ani în slujba cavaleriei, generalul de divizie Nicolae Sinescu a trecut în rezervă, lăsând
în urma sa o carieră strălucită, care a atins apogeul în condiţii extreme, în timpul Primului Război
Mondial.
„Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu” (1909), Ordinul „Steaua României” clasa
a V-a (1912), Medalia „Bărbăţie şi credinţă” clasa I (1913), Medalia „Avântul Ţării” (1914), Crucea
„Meritul sanitar” (1914) şi Ordinul rusesc „Sf. Stanislas” clasa a II-a cu spade (1918).
Surse:
197
COMANDOR VASILE ŞCODREA
V asile Şcodrea s-a născut la 31 decembrie

1872 la Bucureşti, fiind fiul lui Mihail şi al
Mariei.
La 10 septembrie 1889, a fost admis cursant la
Academia Navală din Livorno pe care a absolvit-o în
iunie 1894 cu gradul de sublocotenent de marină.
Grade militare: sublocotenent de marină
(15 iunie 1894), locotenent (1 februarie 1897), căpitan
(10 mai 1901), locotenent-comandor (10 mai 1907),
căpitan-comandor (11 aprilie 1911), comandor
(15 august 1906), contraamiral (1 aprilie 1920) şi
viceamiral (1 aprilie 1926).
Reîntors în ţară, la 15 iunie a fost repartizat
la Depozitele Flotilei unde a rămas până în data de
1 Aprilie 1896, când a fost mutat la Divizia de Mare.
La 1 februarie 1897, a fost înaintat la gradul
de locotenent. La 1 aprilie 1898 a intrat în organica
Inspectoratului Porturilor, iar de la 1 aprilie 1899 a
revenit la Divizia de Mare.
În anul 1899 a fost mutat, succesiv, în mai multe
unităţi ale Marinei Militare, respectiv Şcolile Marinei, Apărarea Porturilor Fluviale, pentru ca de la
1 aprilie 1900 să fie numit ofiţer în cadrul Apărării Porturilor Maritime, unde a rămas până la 1 aprilie
1901, când a intrat în organica Depozitului Echipajelor. Câteva zile mai târziu, la 1 mai, a revenit la
Divizia de Mare.
Între anii 1901 şi 1903, a îndeplinit diferite funcţii la Divizia de Mare, Divizia de Dunăre,
Administraţia Centrală a Războiului şi Şcolile Marinei, unde a fost apreciat de comandanţii săi direcţi.
În anul 1904, i s-a încredinţat comanda canonierei „Fulgerul”, la 1 aprilie 1909 a primit comanda
bricului „Mircea”, activând şi ca director al Diviziei de Dunăre, pentru ca la 15 decembrie 1909 să
preia comanda crucişătorului „Elisabeta”.
În al doilea an al neutralităţii armate a României, mai exact la 17 aprilie 1915, a primit funcţia
de subşef de stat-major în cadrul Comandamentului Marinei, în cadrul căruia a rămas până în
anul 1917.
În ziua intrării României în război împotriva Puterilor Centrale, comandorul Vasile Şcodrea a
fost mobilizat până la data de 30 iunie 1918.
În timpul primei conflagraţii mondiale a îndeplinit diferite funcţii operative în cadrul
Comandamentului Marinei, pentru ca de la 7 ianuarie 1917 să fie mutat în Comandamentul Diviziei
de Dunăre, mai exact la comanda Flotei de operaţiuni. La data preluării comenzii, navele Marinei se
aflau pe Canalul Tătaru, la Chilia Nouă şi Galaţi.
198
În calitate de comandant al Flotei de operaţiuni, comandorul Vasile Şcodrea a condus operaţiile

de eliberare a localităţilor situate la nord de Tulcea, mai exact de la gurile Dunării, ocupate de soldaţii
ruşi bolşevizaţi.
În dimineaţa zilei de 3 februarie 1917, comandantul formaţiunii de nave ruseşti de la Ismail
s-a prezentat comandorului Vasile Şcodrea, anunţând că navele ruseşti doreau să se retragă şi să iasă
în mare. Deşi părăsirea Ismailului s-a făcut fără incidente, bastimentele care aveau la bord echipaje
bolşevizate s-au oprit la Vâlcov, ocupând localitatea. În aceste condiţii, comandorul Şcodrea a dat
ordin monitoarelor „Brătianu”, „Catargiu” şi „Lahovary” să execute foc asupra navelor adverse,
respectiv patru canoniere de tip „Donetz”, mai multe barje şi baterii plutitoare şi fixe. Împreună cu
efective ale Diviziei 13 Infanterie, care a acţionat în forţă pe uscat, monitoarele Flotei de operaţiuni au
bombardat satul, obligându-i pe ruşi să se împrăştie. În seara zilei de 15 februarie, comandorul Vasile
Şcodrea a raportat că resturile trupelor bolşevice s-au îmbarcat pe cinci şlepuri şi au luat ca direcţie
generală ieşirea spre mare. Începând cu data de 19 februarie 1917, toată zona Deltei Dunării a fost
ocupată de către trupele româneşti.
În conformitate cu Î.D.R. nr. 3179/1918, comandorul Vasile Şcodrea a îndeplinit funcţia de
comandant al Diviziei de Dunăre în perioada 28 octombrie 1918-31 martie 1921. În tot acest interval
de timp, navele aflate în organica Diviziei de Dunăre au executat misiuni îndreptate împotriva navelor
ruseşti care aveau la bord echipaje bolşevice, dar şi împotriva unor trupe bolşevice terestre care se
dedau la jafuri în zona gurilor Dunării.
Prin Î. D. 837 din 1 martie 1921, începând cu data de 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul
de contraamiral, fiind numit la comanda Diviziei de Mare începând cu data de 1 aprilie 1921, în
conformitate cu Î. D. 1499 publicat în „Monitorul Oastei” nr. 18 din 10 aprilie 1921, funcţie pe care
a îndeplinit-o până la data de 8 februarie 1926.
Începând cu data de 8 februarie 1926, în conformitate cu Î.D. nr. 483 din 8 februarie 1926,
publicat în „Monitorul Oastei”, Partea Oficială nr. 5 din 10 februarie 1926 contraamiralul Vasile
Şcodrea a fost numit „pe baza legală de organizare a Ministerului de Război, pe baza decretului de
faţă, inspector general al marinei”, după ce, în conformitate cu Î.D. nr. 3024/1925 fusese numit
„comandant, inspector tehnic şi director superior al marinei militare”.
În conformitate cu Î.D. nr. 1375/1926 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 71/1926, la data de
1 aprilie 1926 a fost înaintat la gradul de viceamiral, fiind primul viceamiral activ din Marina Militară
română.
La 13 ianuarie 1934 a trecut în rezervă, în conformitate cu Ordinul de Zi special nr. 55, încheind
o carieră strălucitoare.
În timpul activităţii, datorită deosebitelor sale aptitudini, a fost apreciat de către comandanţii
săi. Astfel, în caracterizarea făcută la 1 noiembrie 1901, locotenent-comandorul Dem. Poenaru,
directorul Marinei, nota: „Căpitanul Şcodrea Vasile este un oficer cult şi manierat, conduită bună,
ţinută îngrijită. A profitat mult de stagiul făcut în 1900 în Marina Italiană, unde a fost îmbarcat pe
cuirasatul „Sicilia”. Poate îndeplini, în mod satisfăcător, orice serviciu. Se propune a fi decorat cu
Ordinul „Coroana României” clasa a V-a”.
În caracterizarea pe anii 1917-1918, viceamiralul Constantin Bălescu, comandantul Marinei
Militare, nota următoarele: „Prin noua ordine de bătaie, comandorul Vasile Şcodrea a fost numit
Comandant al Flotilei de Operaţiuni. A lucrat cu zel şi cu pricepere astfel că a ştiut să utilizeze cu cel
mai mare profit mijloacele ce i s-au pus la dispoziţie pentru reorganizarea din temelie a unităţii sale.
Desfăşurarea evenimentelor nu a permis Flotei să-şi manifeste capacitatea sa întreagă; în acţiunile
199
sporadice şi secundare la care a fost chemată, a răspuns cu hotărâre în aşa fel că a căpătat toate laudele
din partea Comandanţilor Superiori aliaţi, iar comandorul Şcodrea a obţinut cele mai măgulitoare
distincţiuni pentru bravură şi destoinicie”.
Aprecieri deosebite a primit, în anul 1927, şi din partea generalului Paul Angelescu, ministrul
de Război, care nota: „Ofiţer distins sub toate raporturile. Conduce Marina cu multă competenţă,
îndrumând desvoltarea acestei arme pe calea adoptată de Marinele Militare moderne. Mulţumită
tactului său a introdus o eră nouă în spiritul de corp al Marinei noastre”.
Decoraţii: Ordinul bulgar „Pentru serviciul militar”, Medalia jubiliară „Carol I”, Ordinul
austro-ungar „Franz Joseph”, Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de ofiţer, Ordinul rus
„Sf. Stanislas” clasa a II-a, Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler, Medalia „Avântul Ţării”
(1914), Semnul onorific de aur pentru serviciul militar de 25 de ani (1919), Ordinul rus „Sf. Vladimir”
clasa a IV-a cu spade, Ordinul „Sf. Ana” clasa a II-a cu spade, Ordinul francez „Legiunea de Onoare”
în grad de comandor, „Crucea de Război” franceză, „Crucea comemorativă a războiului 1916-1918”
cu baretele Dobrogea, Dunărea, Ordinul „Coroana Italiei” în grad de mare ofiţer, Marea Cruce a
Ordinului spaniol „Meritul Naval”, Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer, „Semnul
onorific pentru serviciul militar de 40 de ani” (1934), Ordinul „Steaua României” în grad de mare
ofiţer, Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de mare ofiţer.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Litera S, Memorii Bătrâni, dosar
nr. 220.
Centrului Tehnic-Editorial al armatei, Bucureşti, 2010.
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, vol. III, Editura
Casei Şcoalelor, Bucureşti. f.a.
200
GENERAL DE BRIGADĂ
CONSTANTIN TEODORESCU
C onstantin Teodorescu (Theodorescu)

s-a născut la data de 25 ianuarie 1863 la
Bucureşti, fiind fiul lui T. Theodorescu şi al Filofteei.
Şi-a început cariera militară la vârsta de
cincisprezece ani, mai exact la 20 octombrie 1878,
când a intrat în organica Regimentului 5 Dorobanţi
cu gradul de soldat. La 1 aprilie 1883 a devenit elev al
Şcolii de subofiţeri din Bucureşti, pe care a absolvit-o
la 1 octombrie acelaşi an cu gradul de sublocotenent.
Grade militare: sublocotenent (1 octombrie
1883), locotenent (1 ianuarie 1887), căpitan (8 aprilie
(10 mai 1908), colonel (1 aprilie 1911) şi general de
brigadă (28 noiembrie 1915 prin Î.D. nr. 2436).
Viitorul general de brigadă şi-a început cariera
militară la o vârstă fragedă, ca soldat în Regimentul 5
Dorobanţi. A fost înaintat în grad, succesiv, caporal
la 20 aprilie 1879, la acelaşi regiment, şi sergent, la
1 decembrie 1879, la Batalionul 4 Vânători.
La 1 aprilie 1883, a fost admis la Şcoala de
subofiţeri din Bucureşti pe care a absolvit-o la 1 octombrie acelaşi an cu gradul de sublocotenent,
fiind repartizat la Regimentul 3 Linie.
Apreciat de către comandanţi, la 1 ianuarie 1887 a fost înaintat la gradul de locotenent, dând
dovada unor deosebite însuşiri militare.
La 10 mai 1888, a fost mutat la Regimentul 1 Linie, însă nu a activat în această unitate decât
câteva luni pentru că, la 1 septembrie, a fost detaşat pentru stagiu la Marele Stat Major, unde a ocupat
funcţia de ajutor al şefului Biroului I Topografie. Pe lângă aprecierile comandanţilor săi, a primit o
nouă recompensă, la data de 8 aprilie 1893 fiind înaintat la gradul de căpitan.
La 1 septembrie 1893, a fost mutat la Regimentul „Putna” Nr. 10, în octombrie fiind admis al
doilea la Şcoala Superioară de Război, unde a fost apreciat de către superiori, aşa cum reiese şi din
calificativul din 10 noiembrie 1893 acordat de maiorul Nicolae Constantinescu, directorul de studii al
şcolii: „A reuşit al 2-lea la examenul de admitere în şcoala superioară de război. Bunele note din trecut
sunt garanţii că va fi un bun element pentru şcoală”. A absolvit şcoala în anul 1895, fiind brevetat
ofiţer de stat-major.
După absolvirea Şcolii Superioare de Război, la 10 iulie 1895 a fost mutat la Regimentul
„Suceava” Nr. 16, pentru ca de la 1 aprilie 1896 să figureze în rândul cadrelor Regimentului „Muscel”
Nr. 30.
201
La 1 aprilie 1898, căpitanul Constantin Teodorescu a revenit în cadrul Marelui Stat Major
General al Armatei, de această dată în calitate de ajutor al şefului Biroului II Organizarea şi
direcţiunea serviciilor din apoi ale Armatei. După un an petrecut în structurile celui mai important
organism de comandă al armatei române, în perioada 15 decembrie 1898-1 octombrie 1899 a fost
detaşat pentru stagiul de pregătire de comandament şi stat-major în armata austro-ungară, mai exact
la Regimentul de Infanterie Imperial şi Regal Nr. 84, fiind deosebit de apreciat de către colonelul
Weyher, comandantul acestuia.
Anul 1900 a reprezentat un moment important din cariera militară a viitorului general de
brigadă. Astfel, la 1 aprilie a fost numit în funcţia de subşef al Serviciului de Stat-Major al Corpului
3 Armată, iar la 7 aprilie a fost înaintat la gradul de maior, în urma unui examen pe care „l-a absolvit
în mod strălucit”.
La 1 aprilie 1902, a revenit în cadrul Statului Major General al Armatei, de data aceasta în
calitate de şef al Biroului I Personalul Serviciului de Stat-Major din cadrul Secţiei I Organizarea
şi mobilizarea generală a Armatei, pentru ca de la 15 aprilie 1904 să fie numit în funcţia de şef al
Biroului IV Transporturi.
Un alt moment important în cariera sa militară l-a constituit anul 1905 când, la 1 aprilie, a
primit comanda Batalionului 6 Vânători cu garnizoana în Bucureşti. Apreciat de comandanţii săi
direcţi, la 10 mai 1908 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel, dând dovada unei bune pregătiri
teoretice şi practice în actul de comandă.
Având reale calităţi organizatorice, la 1 aprilie 1910, prin Î.D. nr. 1533 din 16 aprilie 1910,
a fost mutat „în interesul serviciului în arma infanteriei” de la comanda Batalionului 6 Vânători la
Direcţia Infanteriei şi Personalului din cadrul Ministerului de Război. A activat în această funcţie
doar până la data de 28 noiembrie 1910 când, prin Î.D. nr. 3561 din 3 decembrie 1910, a fost numit
şeful Secţiei I din cadrul Statului Major General al Armatei.
La data de 1 aprilie 1911, a avut parte de o nouă împlinire profesională, respectiv înaintarea la
gradul de colonel şi numirea în funcţia de comandant al Regimentului IV „Ilfov” Nr. 21.
La 1 aprilie 1912, după un stagiu de un an la comanda regimentului, a fost mutat la Serviciul
Marelui Stat-Major în funcţia de director superior al Serviciului Personalului, Recrutării şi Statisticii,
pentru ca de la 1 aprilie 1913, prin Î.D. nr. 2965, să fie numit în funcţia de şef al Secţiei I.
Un alt moment crucial al carierei militare a viitorului general de brigadă a fost reprezentat de
anul 1915. La 1 aprilie, prin Î.D. nr. 832 din 19 martie 1915, colonelul Constantin Teodorescu a fost
numit în funcţia de comandant al Brigăzii 18 Infanterie. Această Mare Unitate se subordona Diviziei
9 Infanterie cu garnizoana la Silistra, comandată de general de brigadă Ioan Basarabescu şi Corpului
5 Armată cu reşedinţa la Constanţa, comandat de general de divizie adjutant Gheorghe Georgescu.
Împlinirea carierei a avut loc la 28 noiembrie 1915 când, prin Î.D. nr. 2436, a fost înaintat la gradul
de general de brigadă.
La mobilizarea generală a armatei române din 14/27 august 1916, în conformitate cu planurile
de acţiune întocmite de stat-majoriştii români, Corpul 6 Armată, noul eşalon superior sub comanda
generalului de brigadă Gheorghe Văleanu, a primit misiunea să apere frontiera sudică a României,
respectiv linia Dunării şi frontiera din sudul Dobrogei. În aceste condiţii, au fost constituite trei grupuri,
„Grupul de Vest”, „Grupul Central” şi „Grupul de Est”, ultimul având ca arie de responsabilitate
apărarea teritoriului românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră. „Grupul de Est” avea în compunere,
printre altele, Divizia 17 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Constantin Teodorescu,
dislocată la Capul de pod de la Turtucaia.
202
După Declaraţia de război a României împotriva Austro-Ungariei, din 14/27 august 1916, era
clar că trupele Puterilor Centrale, care erau dislocate în zona de sud a Dunării şi la graniţa din sudul
Dobrogei, vor întreprinde acţiuni ofensive, mai ales împotriva zonelor fortificate de la Turtucaia,
Silistra şi Bazargic.
În aceste condiţii, Comandamentul Armatei 3 română a primit, pe baza Directivei nr. 1 a
Marelui Cartier General, următoarea misiune: „În această primă fază, trupele române de pe malul
drept al Dunării (Divizia 17, Divizia 9 şi Divizia 19) vor rezista atacurilor bulgare, acoperind, în
acelaşi timp, debarcarea trupelor ruse şi adunarea lor după debarcare în zona Cernavoda-Medgidia.
În faţa atacurilor unor forţe prea superioare, Divizia 9 şi Divizia 17 vor rezista în întăririle capetelor
de pod până la ultima extremitate, cunoscând că, prin rezistenţa lor, vor înlesni înaintarea trupelor
ruseşti în Dobrogea de Sud, precum şi executarea operaţiunilor ofensive ulterioare, ale Armatei 3”.
La data de 18/31 august 1916, comandamentul inamic, reprezentat în principal de feldmareşalul
german August von Mackensen, comandantul Armatei de Nord bulgaro-germane, şi generalul
Ştefan Toşev, comandantul Armatei a III-a bulgară, a preconizat o ofensivă în vederea ocupării
sudului Dobrogei şi creării condiţiilor favorabile pentru trecerea la forţarea Dunării pe un front
larg. Ofensiva bulgaro-germană urma să fie declanşată prin concentrarea efortului principal iniţial
împotriva garnizoanei Turtucaia, întrucât „un mic insucces la Turtucaia sau o întârziere a acţiunilor
compromitea celelalte succese”. În consecinţă, „căderea Turtucaiei trebuia să aibă loc cât mai curând,
printr-o lovitură puternică”.
Forţei ofensive bulgaro-germane i s-a opus Divizia 17 Infanterie, comandată de generalul de
brigadă Constantin Teodorescu, fost profesor de geografie militară la Şcoala Superioară de Război şi
unul dintre cei mai importanţi teoreticieni militari români de la începutul secolului al XX-lea. Divizia
avea în compunere Brigada 18 Infanterie, comandată de colonelul Nicolae Mărăşescu şi Brigada 39
Infanterie, comandată de generalul (r) Dimitrie Drăgotescu, la care se adăugau un pluton de cavalerie,
o companie pionieri cetate, o secţie proiectoare, o secţie ambulanţe, un echipaj poduri fluviu, două
automobile, precum şi servicii aferente.
Ofensiva inamicului s-a declanşat în noaptea de 19-20 august/1-2 septembrie 1916, prin
atacarea şi respingerea pichetelor de grăniceri române, atacul propriu-zis asupra capului de pod fiind
declanşat la 20 august/2 septembrie 1916.
În zilele de 20-21 august/2-3 septembrie, atacurile trupelor bulgare şi germane au fost, în
general, slabe. Cu toate acestea, informat defectuos de subordonaţi, generalul de brigadă Constantin
Teodorescu a raportat Comandamentului Armatei 3 române că situaţia este disperată, şansele de
rezistenţă fiind reduse din cauza lipsei rezervelor.
Ofensiva generală a început în ziua de 23 august/5 septembrie 1916. La sfârşitul zilei, deşi
trupele române au dat dovadă de bravură, au fost obligate să se retragă pe ultima poziţie de rezistenţă.
În dimineaţa zilei de 24 august/6 septembrie 1916, trupele bulgaro-germane au lansat un
atac devastator, trupele române fiind nevoite să se replieze constant, unele unităţi într-o debandadă
totală. La ora 11,30 generalul de brigadă Constantin Teodorescu a raportat telefonic Marelui Cartier
General că situaţia capului de pod este disperată. În aceste condiţii, maiorul Radu Rosetti a cerut ca
în niciun caz statul major să nu cadă prizonier. De aceea, la ora 15,30 generalul Teodorescu a trecut
cu statul său major la Olteniţa, la bordul unei vedete aparţinând Escadrei de Dunăre. Plecarea de pe
câmpul de luptă a comandantului înainte de terminarea bătăliei, chiar dacă acesta a invocat, ulterior,
ordinul Marelui Cartier General, a generat panică şi a diminuat capacitatea combativă a trupelor.
Capul de pod de la Turtucaia a căzut la ora 16,30, colonelul Nicolae Mărăşescu fiind cel care a cerut
adversarului oprirea luptelor.
203
Înfrângerea de la Turtucaia a venit pe fondul entuziasmului general al intrării în război după o

perioadă de dezbateri aprinse, fiind „aşa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succesele, dar
arunca de la început un fel de val de discreditare asupra întregii noastre intrări în acţiune”.
În urma acestei înfrângeri, generalul de brigadă Constantin Teodorescu a fost creditat ca
principalul vinovat pentru dezastrul produs, fiind astfel etichetat nu numai de către comanda armatei
române, ci şi de către o mare parte a opiniei publice. Părăsirea teatrului de operaţii înainte de încheierea
propriu-zisă a bătăliei a fost considerată un act de laşitate şi chiar de dezertare, în condiţiile în care mii
de ostaşi au rămas pe loc, fiind ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri.
În aceste condiţii, în „Ordinea de bătae a Armatei române” din 15 septembrie 1916, generalul
de brigadă Constantin Teodorescu nu se regăseşte, el apărând abia în „Ordinea de bătae a Armatei
române” din 15 decembrie 1917, în calitate de comandant al Comandamentului Teritorial al Diviziei
6 Infanterie.
Deşi sfârşitul carierei sale militare poate fi considerat ca fiind acoperit de blamul multora dintre
camarazii săi, dar şi a unei părţi însemnate a societăţii civile, începutul acesteia s-a caracterizat prin
calificative excelente primite din partea superiorilor care au apreciat deosebitele sale calităţi militare
şi umane.
În calificativul acordat în luna octombrie 1885, colonelul Ion Racoviţă, comandantul
Regimentului 3 Linie nota: „Bun oficer. Cunoaşte regulamentele tactice, inteligent. Merită a fi
avansat la alegere”.
În octombrie 1890, colonelul Alexandru Carcaleţeanu, şeful Secţiei III Lucrarea şi ţinerea la
curent a hărţii ţării din Marele Stat Major, nota următorul calificativ: „Anul acesta a fost însărcinat ca
inspector topograf. Se achită foarte bine de această însărcinare, oficer conştiincios, activ şi pune multă
bună voinţă la serviciu”.
Unul dintre cele mai importante calificative primite de-a lungul carierei îi aparţine maiorului
Alexandru Averescu, viitorul mareşal al României, care în octombrie 1894, în calitate de director
de studii în cadrul Şcolii Superioare de Război, nota următoarele despre căpitanul Constantin
Teodorescu, cursant al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ militar din România: „Lucrează
foarte conştiincios. Bun topograf. Are judecata formată şi este foarte serios. Se achită punctual de
îndatoririle sale. A progresat foarte mult de când este în şcoală”.
Căpitanul Constantin Teodorescu a fost foarte apreciat de către mentorii săi şi în tipul stagiului
pe care l-a efectuat în armata austro-ungară, mai exact la Regimentul de Infanterie Imperial şi
Regal Nr. 48. La 17 august 1899, colonelul Weyher, comandantul acestui regiment, nota următorul
calificativ: „Ca urmare la ordinul Ministerului de Război al Imperiului No. 2918 din 4 iunie a.c.
raportez următoarele asupra căpitanului regal român cu brevet de stat-major Constantin Theodorescu,
din Statul Major General, care a fost ataşat la regiment de la 12 Ianuarie 1899 până la 4 august a.c.
Căpitanul Theodorescu a urmărit cu cel mai mare interes nu numai învăţământul teoretic al trupei şi
cursurile de perfecţionare a ofiţerilor, dar şi toate exerciţiile practice, a fost excepţional de sârguitor
şi ambiţionat; trebuie atribuit neobositului său sentiment de datorie şi sârguinţei sale, faptul că pe
scurtul tip al detaşării sale îşi a însuşit suficient limba germană, pentru a putea fi înţeles. Acest ofiţer
este cu totul familiarizat cu serviciul unui comandant de companie, în toate împrejurările, cunoaşte
bine regulile de tragere şi a condus în mai multe rânduri o companie foarte bine şi cât se poate de abil”.
În octombrie 1900, generalul de divizie Constantin Poenaru, şeful Statului Major al Armatei,
acorda un calificativ laudativ la adresa maiorului Constantin Teodorescu: „Maiorul Teodorescu a
trecut prin toate stagiurile pentru Stat Major şi a dovedit inteligenţă şi pricepere, astfel că va aduce
servicii bune ca ofiţer brevetat de Stat Major”.
204
La 17 octombrie 1908, generalul de brigadă Constantin Coandă, comandantul Diviziei 4

Infanterie, acorda locotenent-colonelului Constantin Teodorescu următorul calificativ, în urma
manevrelor anuale: „Locotenent-colonel Teodorescu este un prea bun şef de corp sub raportul
conducerii instrucţiei, administraţiei şi al spiritului în corp. Este tenace la tot ce întreprinde. La
Batalionul 6 Vânători s-a alipit Şcoala Ofiţerilor de Rezervă de care s-a ocupat cu o îngrijire specială.
Este un ofiţer energic şi sper ca cu timpul să-şi lărgească şi mai mult cunoştinţele tactice în ce priveşte
întrebuinţarea armelor combinate. Cu ocazia manevrelor de garnizoană a comandat un detaşament
mixt. Critica: a dovedit unele lacune în întrebuinţarea detaşamentului. Cu cunoştinţele teoretice ce
posedă şi râvna la serviciu, locotenent-colonel Teodorescu se va completa repede şi în această parte”.
Purtând stigmatul înfrângerii ruşinoase de la Turtucaia, dar mai ales al părăsirii câmpului de
luptă înaintea trupelor pe care le-a comandat, blamat de mulţi dintre generali şi ofiţeri dar, în acelaşi
timp şi în egală măsură, şi de către o bună parte din opinia publică, la data de 1 aprilie 1918 şi-a depus
demisia, aceasta fiindu-i aprobată de suveran prin Î.D. nr. 825 din 6 aprilie 1918.
Astfel, a luat sfârşit o carieră militară care se anunţa strălucită dar care, la sfârşitul ei, a fost
acoperită de vina de a nu fi respectat ordinul căpeteniei armatei de a apăra Turtucaia până la ultimul
om.
Decoraţii: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (1898), „Semnul onorific de aur pentru
25 de ani de serviciu” (1904), Medalia jubiliară „Carol I” (1906), Ordinul „Steaua României”
clasa a V-a (1906), Ordinul „Spadei” clasa a II-a în grad de Comandor oferit de regele Suediei (1912)
şi Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a (1912).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, Litera T, Generali, dosar nr. 4.
Petre Otu (coordonator), 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, Bucureşti,
2009.
205

ARTHUR VĂITOIANU
G eneralul Arthur Văitoianu s-a născut

la 14 aprilie 1864 la Ismail, în familia
germanului Weithoffer, şeful staţiei telegrafice din
această localitate. A urmat cursurile Şcolii militare din
Bucureşti în anii 1882–1884 şi ale Şcolii speciale de
artilerie şi geniu în perioada 1884-1887.
locotenent (1 ianuarie 1887), căpitan (10 mai 1891),
1904), colonel (28 noiembrie 1908), general de brigadă
(1 aprilie 1915), general de divizie (1 aprilie 1917),
general de corp de armată (24 ianuarie 1918).
Serviciul de Geniu al Corpului 2 Armată (1 iunie
1887-10 mai 1891), Serviciul de Geniu al Corpului
4 Armată (10 mai-16 iunie 1891) şi la Regimentul 1
Geniu (16 iunie 1891-8 aprilie 1895).
În perioada 8 aprilie 1895-1 aprilie 1896 a lucrat
în cadrul Administraţiei Centrale a Războiului, iar de
la 1 aprilie 1896 la 8 aprilie 1897 a fost încadrat la
Regimentul 1 Geniu. La 8 aprilie 1897 a fost transferat
la Şcoala fiilor de militari de la Iaşi unde a desfăşurat o activitate didactică până la 10 mai 1901.
Ulterior s-a reîntors la trupă la Regimentul 1 Geniu, unde a activat timp de peste 5 ani, până la
25 iunie 1906. Au urmat apoi stagii la Serviciul Geniu al Corpului 4 Armată (25 iunie 1906-16 aprilie
1907) şi la Direcţia 4 Geniu a Ministerului de Război (16 aprilie 1907-1 octombrie 1909).
La 1 octombrie 1909 a fost numit comandant al Regimentului nr. 10 „Putna” pe care l-a condus
până la 1 aprilie 1912. În perioada 1 aprilie 1912-1 aprilie 1916 a comandat Brigada 11 Infanterie.
La 1 aprilie 1916 i s-a încredinţat conducerea Diviziei 10 Infanterie.
După intrarea României în Primul Război Mondial, la 14 august 1916, a participat cu Divizia
10 Infanterie la operaţia de la Flămânda din 18-22 septembrie 1916, militarii comandanţi de generalul
Văitoianu fiind primii care au forţat trecerea Dunării în zorii zilei de 18 septembrie.
După abandonarea operaţiei de la Flămânda în urma declanşării ofensivei trupelor Puterilor
Centrale pe frontul din Transilvania, Divizia 10 Infanterie a fost încadrată la Armata a 2-a şi a
participat la luptele de pe Valea Prahovei, constituind aripa stângă a dispozitivului defensiv român
din această zonă.
La 15 octombrie 1916 a fost însărcinat cu conducerea Grupului „Prahova” (denumit şi „Grupul
Predeal”), format din Diviziile 10 şi 21 Infanterie, ulterior din Diviziile 4 şi 16 Infanterie. Generalul
Arthur Văitoianu a condus luptele eroice duse de militarii români pe Valea Prahovei, aceştia reuşind
206
să-şi menţină poziţiile până când Marele Cartier General a ordonat retragerea generală spre Moldova,
după eşecul Bătăliei Bucureştilor.
Timp câteva zile (19-28 decembrie 1916) generalul Arthur Văitoianu a exercitat comanda
Corpului I Armată.
La 28 decembrie 1916 a fost numit comandant al Corpului 2 Armată, pe care l-a condus până
la 1 august 1917. În fruntea Corpului 2 Armată a avut o contribuţie importantă la marea victorie a
armatei române de la Mărăşti, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Înaltul Decret
nr. 715 din 18 iulie 1917) „pentru priceperea şi destoinicia cu care a condus operaţiunile corpului său
de armată în luna iulie 1917”.
La 1 august 1917 a preluat comanda Corpului 4 Armată, cu care a participat la marea bătălie de
la Oituz, unde trupele conduse de generalul Arthur Văitoianu s-au acoperit de glorie respingând, cu
sacrificii imense, ofensiva inamicului.
La 3 februarie 1918 i-a urmat generalului Alexandru Averescu la comanda Armatei a 2-a,
funcţie deţinută până la 1 iunie 1918.
La 13 iunie 1918, prin Înaltul Decret nr. 1448 bis, regele Ferdinand I îl numea pe generalul
Arthur Văitoianu în funcţia de comisar general al Basarabiei. Acesta trebuia „să coordoneze lucrările
şi să armonizeze raporturile dintre autorităţile civile şi organele militare în tot ceea ce se referă la
organizarea Basarabiei şi la aplicarea măsurilor administrative”. În Jurnalul Consiliului de Miniştri
nr. 449 din 13 iunie 1918, prin care proiectul de Înalt Decret era înaintat suveranului spre aprobare,
se enumerau atribuţiile acestei funcţii: „Actele de comandament şi administrative, izvorâte din
atribuţiunile sale precizate mai jos se vor executa de către administraţia civilă şi organele armatei a
căror coordonare înseamnă una dintre sarcinile de căpetenie ale comisarului. Comisarul general va
administra prin directorii existenţi sau alţii care i-ar înlocui şi care vor rămâne ca şefi ai diferitelor
servicii de stat. Pentru chestiuni a căror ultimă rezolvare ar atârna de organele centrale, comisarul
general se va ţine în raporturi directe cu fiecare departament ministerial. Nimic nu va fi schimbat
din organismele municipale sau colective deja reţinute de noi. El are facultatea să numească unii
funcţionari inferiori după propunerile ce i s-ar face. În chestiunile mari de organizare, comisarul
general va căuta să fie în raport cu preşedintele Sfatului Ţării”.
Se preciza că activitatea comisarului general al Basarabiei avea ca scop principal „reorganizarea
grabnică a Basarabiei”, funcţia urmând a fi desfiinţată „de îndată ce opera de organizare se va desăvârşi”.
A fost ministru de Interne în perioada 24 octombrie-29 noiembrie 1918 şi ad-interim la Justiţie
(24–28 octombrie 1918) în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, iar în guvernul lui
Ion I.C. Brătianu a condus Ministerul de Război în perioada 29 noiembrie/12 decembrie 1918–
27 septembrie 1919, în timpul campaniei dusă de armata română pentru eliberarea Transilvaniei şi
înfrângerea regimului bolşevic maghiar al lui Bela Kun.
În perioada 27 septembrie-30 noiembrie 1919 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri,
deţinând în tot acest timp şi portofoliul Internelor, precum şi interimatul la Afacerile Străine în
perioada 27 septembrie-15 octombrie 1919. Generalul Arthur Văitoianu a condus guvernul care a
organizat primele alegeri care s-au desfăşurat în toate provinciile României Mari pe baza votului
universal.
La 1 ianuarie 1920, prin Înaltul Decret nr. 67/1920 a fost numit inspector general al
Inspectoratului I General de Armată.
Prin Înaltul Decret nr. 1447 din 24 martie 1922, regele Ferdinand I a primit demisia din armată
„pe ziua de 31 martie 1922” a generalului Arthur Văitoianu, care a fost repartizat în aceeaşi zi „în
cadrele ofiţerilor de rezervă la dispoziţia Ministerului de Război”.
207
În guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu în perioada 1922-1926 a fost ministru de
Interne (19 ianuarie 1922-30 octombrie 1923) şi ministru al Comunicaţiilor (30 octombrie 1923-
27 martie 1926).
La 1 ianuarie 1936 a fost trecut în poziţie de retragere pentru limită de vârstă.
În calitate de fost preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost numit ministru de stat fără
portofoliu în guvernul condus de patriarhul Miron Cristea, guvern instaurat în urma loviturii de stat
a regelui Carol al II-lea de la 10 februarie 1938.
Participant la Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, s-a pronunţat pentru o neutralitate
absolută a României faţă de conflictul mondial care se declanşase cu câteva zile în urmă, dar şi pentru
întărirea capacităţii militare a statului român. La Consiliul de Coroană din 30 august 1940 s-a declarat
împotriva acceptării aşa-zisului arbitraj de la Viena, care sfârteca teritoriul naţional.
În 1947, la vârsta de 83 de ani, fostul general victorios de la Mărăşti şi Oituz şi prim-ministrul
care a organizat primele alegeri pe baza votului universal din România a fost arestat şi întemniţat, fără
judecată, de autorităţile comuniste. A încetat din viaţă la 17 iunie 1956, la Bucureşti.
„Coroana României”, Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, Medalia Jubiliară „Carol I”, „Semnul onorific
de aur pentru 25 de ani de serviciu militar” ş.a.
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Registru ofiţeri activi de infanterie,
Dosar nr. 6.3, volumul 2, ff. 1925-1926.
Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia şefilor de guvern al României 1862–2006, Editura Meronia,
Bucureşti, 2006.
Bucureşti, 2012.
Stelian Neagoe, Oameni politici români. Enciclopedie, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.
208
GENERAL DE DIVIZIE GHEORGHE VĂLEANU
G heorghe Văleanu s-a născut la 12 februarie

1864 la Bucureşti, fiind fiul lui Constantin
şi al Mariei.
La data de 1 septembrie 1880 a fost declarat admis
în urma examenului susţinut la Şcoala fiilor de militari
din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1882. Începând cu
data de 1 iulie 1882 a urmat cursurile Şcolii Militare de
Infanterie şi Cavalerie pe care a absolvit-o în anul 1884
locotenent (1 ianuarie 1887), căpitan (1 iulie 1890),
1901), colonel (10 mai 1907), general de brigadă
(1 aprilie 1912) şi general de divizie (1 septembrie 1917).
La data de 1 iulie 1884, după absolvirea Şcolii
Militare de Infanterie şi Cavalerie, a fost repartizat
la Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu cu gradul de
sublocotenent.
Şi-a desfăşurat activitatea în această instituţie
militară de învăţământ până la data de 5 iulie 1885 când
a fost mutat la Regimentul 1 Geniu. În această unitate
a îndeplinit diferite funcţii operative până la data de 1 octombrie 1893. Însă, demn de remarcat este
faptul că, în acest regiment, a fost înaintat în grad de două ori, locotenent în anul 1887 şi căpitan în
anul 1890.
În perioada 1 octombrie 1893-8 aprilie 1895 a îndeplinit sarcini specifice în cadrul Administraţiei
Centrale a Războiului.
După executarea stagiului în Ministerul de Război a revenit la Regimentul 1 Geniu, începând
cu data de 8 aprilie 1895, când a şi fost înaintat la gradul de maior. A rămas în organica acestei unităţi
până 16 martie 1899, când a revenit în cadrul Administraţiei Centrale a Războiului.
La 10 mai 1901, a fost detaşat la Divizia 6 Infanterie, mutare care a coincis cu înaintarea la
gradul de locotenent-colonel. În această mare unitate a activat mai puţin de un an, la data de 1 aprilie
1902 revenind la Ministerul de Război. A activat în structurile Administraţiei Centrale a Războiului
timp de cinci ani, perioadă în care a acumulat experienţă în organizarea şi coordonarea activităţilor
de specialitate.
La 10 mai 1907, a revenit în organica Regimentului 1 Geniu, dată la care a şi fost înaintat la gradul
de colonel. A îndeplinit diferite funcţii de stat-major în acest regiment până la data de 1 aprilie 1908,
când a fost mutat la Comandamentul Cetăţii Bucureşti, îndeplinind funcţia de şef de stat-major.
În această unitate a activat timp de un an, la data de 1 aprilie 1909 trecând în stat-majorul
Regimentului 7 Prahova. A servit în unitatea prahoveană tot un an, până la 1 aprilie 1910, când a
primit una dintre cele mai onorante funcţii din cariera sa militară, şi anume aceea de comandant al
Brigăzii 18 Infanterie.
209
La 1 aprilie 1911, a fost numit comandant al Brigăzii 6 Infanterie, pentru ca la 1 aprilie 1912 să
fie înaintat la gradul de general de brigadă.
În perioada 1912-1913, inclusiv în timpul campaniei militare de Bulgaria, generalul de brigadă
Gheorghe Văleanu a îndeplinit funcţia de secretar general al Ministerului de Război.
În perioada neutralităţii, mai exact între 1914-1915, a fost numit comandant al Diviziei I, iar la
începutul anului 1916 a primit funcţia de comandant al Cetăţii Bucureşti.
În conformitate cu „Jurnalul de operaţii” al Corpului 2 Armată, „în noaptea de 1/2 august 1916,
se comunică de Armata II-a schimbarea în Comandament a d-lui general Văitoianu de la Corpul 2
Armată şi generalul Văleanu de la Corpul 4 Armată mutaţi unul în locul celuilalt”.
Imediat după intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, generalul de
brigadă Văleanu a devenit comandant al Corpului 6 Armată, până la data de 27 septembrie, când
această mare unitate a fost desfiinţată.
Corpul 6 Armată, comandat de generalul de brigadă Gheorghe Văleanu, a primit misiunea
să apere frontiera sudică a României, mai exact linia Dunării care era expusă unor eventuale acţiuni
ofensive ale forţelor Puterilor Centrale dislocate în sudul fluviului. De aceea, la ordinul Marelui
Cartier General, generalul de brigadă Gheorghe Văleanu a constituit, în cadrul Corpului 6 Armată,
două grupări, respectiv „Grupul de Vest”, cu aria de apărare între Calafat şi Olt compus din Divizia
20 Infanterie, şi „Grupul Central”, dispus între Turnu-Măgurele până la Turtucaia, însă fără sistemul
fortificat de aici, alcătuit din Divizia 18 Infanterie şi Divizia 1 Cavalerie.
După cucerirea celor trei puncte întărite de la Turtucaia, Silistra şi Bazargic de către trupele
Puterilor Centrale, în urma Consiliului de Război de la Periş din 2/15 septembrie 1916, s-a hotărât
nimicirea forţelor inamice de pe frontul de sud. În consecinţă, s-a ordonat înfiinţarea Armatei de Sud
în compunerea căreia intrau Armata 3 română şi Armata de Dobrogea, sub comanda generalului de
divizie Alexandru Averescu.
În consecinţă, între 10/23 septembrie-23 septembrie/6 octombrie 1916, a fost executată
„Manevra de la Flămânda”. În această operaţie s-a acordat o importanţă deosebită realizării unei
concentrări de forţe favorabile. Astfel, în cadrul Armatei 3 române s-au grupat Corpul 5 Armată şi
Corpul 6 Armată comandat de generalul de brigadă Gheorghe Văleanu.
Din păcate, vremea nefavorabilă, ruperea podului din cauza furtunii, inundarea sectorului de
forţare, dar şi evoluţia situaţiei de pe frontul din Transilvania au reprezentat tot atâtea cauze pentru
care Marele Cartier General a ordonat încetarea acţiunilor militare şi retragerea trupelor pe malul
nordic al Dunării. În aceste condiţii, Corpul 6 Armată comandat de generalul Gheorghe Văleanu nu
a mai apucat să forţeze cursul fluviului spre malul de sud.
La sfârşitul anului 1916, a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de fortificaţie în noua zonă de
frontieră, mai exact pe aliniamentul Viziru-Râmnicu Sărat.
Odată cu reorganizarea armatei române, începută în iarna anului 1916 cu sprijinul Comisiei
militare franceze, a avut loc o nouă numire la comanda unor unităţi şi Mari Unităţi. Astfel, în ianuarie
1917 generalului de brigadă Gheorghe Văleanu i-a fost încredinţată comanda Corpului 4 Armată,
funcţie pe care a îndeplinit-o până decembrie 1917.
La 9/22 iulie 1917, a fost declanşată una dintre cele mai importante operaţii militare a armatei
române în timpul Primului Război Mondial, şi anume bătălia de la Mărăşti care s-a desfăşurat până
la 19 iulie/1 august 1917.
În conformitate cu Ordinul de operaţii nr. 1638 din 20 iunie/3 iulie 1917, elaborat de Înaltul
Comandament al frontului românesc, Corpul 4 Armată, comandat de generalul de brigadă Gheorghe
Văleanu a intrat, în vara anului 1917, în componenţa Armatei 2 române comandată de generalul de
210
corp de armată Alexandru Averescu. Având în compunere Divizia 6 Infanterie, Divizia 7 Infanterie şi
Divizia 8 Infanterie, Corpul 4 Armată urma să execute acţiunea de fixare, cu Divizia 8 Infanterie, pe
un front de 15 km, şi Brigada 11 din Divizia 6 Infanterie, pe un front de 7 km.
În noaptea zilei de 12/25 iulie 1917, efective ale Corpului 4 Armată au cucerit dealul Mărioarei,
silind trupele inamice să se retragă precipitat.
La 13/26 iulie 1917, în zona de responsabilitate a Corpului 4 Armată au fost cucerite Culmea
Tepei, vârful Tiharale şi valea Şuşiţei, realizând o pătrundere de 7 km în sistemul defensiv inamic,
fiind eliberată şi localitatea Soveja.
În cele zece zile de acţiuni militare necontenite, efectivele Armatei 2 române, din care făcea parte şi
Corpul 4 Armată condus de generalul de brigadă Gheorghe Văleanu, au înregistrat victorii importante,
realizând pătrunderi în adâncimea dispozitivului defensiv inamic, interceptând valea Putnei şi atingând
aliniamentul ordonat, stabilit de Marele Cartier General la începutul verii anului 1917.
În timpul acestei operaţii, generalul de brigadă Gheorghe Văleanu a dat dovadă de o foarte bună
pregătire militară, de devotament şi, mai ales, de spirit de sacrificiu în conducerea trupelor.
Cel de-al doilea moment important la care a luat parte Corpul 4 Armată condus de generalul
de brigadă Gheorghe Văleanu a fost reprezentat de Bătălia de la Oituz desfăşurată între 26 iulie/
8 august-9/22 august 1917. Cele trei divizii din compunerea acestei mari unităţi ocupau fâşia dintre
Valea Dofteanei şi exclusiv înălţimea Sboina Neagră.
La 27 iulie/9 august 1916, comandantul Corpului 4 Armată a ordonat executarea unui contraatac
pentru recâştigarea terenului pierdut cu o zi înainte. În urma unor lupte înverşunate şi în pofida
unui puternic bombardament de artilerie, trupele române au recuperat o mare parte din aliniamentul
defensiv iniţial, fixând forţele inamice în zonă.
În zilele următoare, presiunea trupelor germano-austro-ungare a continuat pe toată fâşia apărată
de Corpul 4 Armată, însă pierzând din vigoarea iniţială întrucât, după cum afirma arhiducele Iosif:
„românii opun pretutindeni o rezistenţă foarte dârză şi cedează terenul numai pas cu pas şi adeseori se
apără cu contraatacuri foarte puternice, ceea ce încetinează mult acţiunea noastră de atac”.
Şi la Oituz, ca şi la Mărăşti, Corpul 4 Armată pe care l-a comandat cu eroism, format din Divizia
7 Infanterie, Divizia 6 Infanterie, Divizia 8 Infanterie şi Corpul 24 Armată rus, a oprit înaintarea
trupelor germane, scriind o pagină de glorie în istoria poporului român.
După încheierea operaţiilor militare de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz din vara anului 1917
şi stabilizarea frontului din sudul Moldovei, la 1 septembrie a fost înaintat la gradul de general de
divizie fiindu-i recunoscute, astfel, buna pregătire militară, bravura şi spiritul de sacrificiu de care a dat
dovadă în timpul campaniei din vara anului 1917. Mai mult, în decembrie 1917 generalul de divizie
Gheorghe Văleanu a primit comanda Corpului 2 Armată, unităţi din subordinea sa participând, în
anul 1918, la păstrarea frontului, la dezarmarea trupelor ruseşti bolşevizate şi, nu în ultimul rând, la
acţiuni în Basarabia menite să restabilească ordinea şi să apere noile autorităţi legitime.
Încă de la începutul carierei militare, a primit calificative foarte bune din partea superiorilor.
Astfel, în iulie 1884, colonelul Poenaru, comandantul Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu nota:
„Inteligent, conduita foarte bună, stăruitor, se aplică foarte bine”.
În septembrie 1894, locotenent-colonelul Ion Culcer, şeful Administraţiei Centrale a
Războiului, îl nota pe căpitanul Gheorghe Văleanu astfel: „Oficer foarte bun, instruit, cunoaşte bine
toate chestiunile relativ la arma geniului. Stăruitor în lucrările ce i se încredinţează, nu neglijează
nimic pentru serviciu şi pentru instruirea sa”.
La 9 aprilie 1897, colonelul Mihail Boteanu, comandantul Regimentului 1 Geniu, îl nota pe
maiorul Văleanu în mod laudativ: „Continuă a servi cu mult zel şi activitate. Se distinge mult prin
priceperea ce pune în instrucţia technică a regimentului ca comandant de şcoală”.
211
O altă caracterizare plină de laude i-a fost dată, la 29 noiembrie 1900, de către colonelul
Constantin Hârjeu, directorul Direcţiei IV Geniu, care nota: „Excelent oficer superior sub toate
raporturile. Inteligent, instruit şi muncitor. Aduce servicii reale Direcţiunii Geniului. Figurează de
anul trecut pe tabelele de înaintare. Îl menţin şi propun din nou pentru înaintarea la alegere la gradul
de locotenent-colonel. Pentru serviciile aduse armei şi instrucţiunii militare, ca profesor la Şcoalele de
Artilerie şi Geniu, de la 1889, îl propun pentru „Coroana României” clasa a IV-a (oficer)”.
Una dintre cele mai frumoase caracterizări, care apare în Foaia personală pe anul 1904, îi
aparţine generalului de brigadă Grigore Crăiniceanu, inspector general al geniului, care nota despre
locotenent-colonelul Văleanu următoarele: „Oficer superior de valoare deosebită şi distins din toate
privirile. Instrucţiunea sa superioară specială, educaţiunea şi devotamentul la serviciu îl desemnează
chiar cu gradul ce-l are, la comanda unui regiment de geniu. Merită să înainteze la alegere, în folosul
armei”.
În decembrie 1908, generalul de brigadă Mihail Boteanu, la acea dată comandantul Cetăţii
Bucureşti, care i-a fost comandant şi la Regimentul 1 Geniu, nota următoarele despre colonelul
Gheorghe Văleanu: „Oficer bine notat în tot cursul carierei sale. Ca Colonel a comandat în timp
de un an vechiul Regiment 1 de Geniu; sub comanda sa Regimentul progresa în mod deosebit.
Actualmente îndeplineşte funcţia de şef de stat-major la Cetatea Bucureşti. Este cult şi va putea când
îi va veni rândul să comande cu succes o brigadă”.
Cea mai frumoasă caracterizare din întreaga sa carieră militară i-a fost făcută, în Foaia calificativă
pe anul 1912, de către generalul de brigadă Dumitru Cotescu, comandantul Diviziei 3 Infanterie,
care nota plin de entuziasm: „Asupra aptitudinilor fizice şi morale, a capacităţii, aptitudinii militare,
educaţiunii şi îndeplinirii serviciului, menţin în totul nota mea din anul expirat 1911. Pentru bunele
sale servicii şi rezultatele excelente căpătate în timp de trei ani de când comandă Brigada, anul acesta
a fost înaintat General de Brigadă. În anul acesta a condus brigada în concentrări şi manevre în mod
elogios, fiind un excelent comandant militar şi un adevărat profesor. Este foarte drept cu inferiorii şi
îi notează fără părtinire şi potrivit meritelor lor. I se poate da comanda definitivă a unei Brigăzi, având
cu prisosinţă pregătirea şi aptitudini pentru un comandament aşa de important”.
La cerere, a trecut în rezervă începând cu 1 aprilie 1918, prin Î.D. nr. 786 din 5 aprilie 1918
încheindu-se, astfel, o carieră militară strălucită în care a făcut dovada calităţilor sale de comandant şi
a bravurii în timpul campaniilor militare din anii 1916-1917.
Decoraţii: Ordinul „Steaua României” clasa a V-a (1895), „Legiunea de Onoare” în grad de ofiţer
(1904), Medalia „Bene Merenti” clasa I (1905), Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a (1906),
Medalia jubiliară „Carol I” (1906), „Crucea militară” belgiană clasa I, Ordinul otoman „Medjidie”
clasa a II-a, Ordinul austriac „Coroana de Fier” (1909), Medalia „Semnul onorific de aur pentru
25 de ani de serviciul de 25”, Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a (1911).
Surse:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera V,
Arhivele Militare Române, Colecţia A.R.R.A., fond Corpul 2 Armată, dosar nr. 180.
212
GENERAL DE BRIGADĂ IOAN VERNESCU
G eneralul Ioan Vernescu s-a născut la

15 februarie 1868 la Buzău.
A urmat cursurile Şcolii Fiilor de Militari
(1883-1887), Şcolii de Ofiţeri (1887-1889), Şcolii
de Artilerie şi Geniu (1889-1890).
(1 septembrie 1917), general de divizie (1 octombrie
1921).
În primii ani ai carierei militare a activat în
cadrul Regimentului 3 Artilerie (1 iulie 1890-16 aprilie
1894; 1 august 1894- 8 aprilie 1895) şi Regimentului
7 Artilerie (16 aprilie-1 august 1894; 8 aprilie 1895-
1 noiembrie 1898).
În anii 1898-1900 a urmat cursurile Şcolii
Superioare de Război. Pe perioada şcolii a fost
transferat la statul-major al Corpului 3 Armată
(1 octombrie 1899). După absolvirea Şcolii Superioare
de Război a efectuat stagii de pregătire la Marele Stat Major (16 aprilie 1901-16 aprilie 1902) şi
Regimentul nr. 32 „Mircea” (16 aprilie 1902-1 aprilie 1904).
În anul 1903 a fost trimis în Austro-Ungaria pentru un stagiu ca ofiţer de stat-major pe o
perioadă de 10 luni, unde „a dobândit bune aprecieri de la toţi şefii ierarhici”.
La 1 aprilie 1904 a fost încadrat la Marele Stat Major unde, iniţial a lucrat în cadrul Secţiei I, la
Biroul 2 Mobilizare şi Organizare, iar după 28 iulie 1904, la Biroul 3 Operaţii.
În anii 1905-1907, a fost şeful Subbiroului A Transporturi în timp de pace, din cadrul Biroului
IV Transporturi din Secţia II a Marelui Stat Major, iar în anii 1908-1909 a fost şef al Biroului
4 Operaţii/ Secţia II. În decembrie 1909 a fost numit, şef al Biroului 5 Transporturi/Secţia II.
Aici, conform consemnărilor din memoriul personal „a executat, cu multă pricepere şi cu practică
desăvârşită, transporturile de concentrare într-o ipoteză de război […]. A pus toată energia şi silinţa de
s-a terminat tipărirea carnetelor de mişcare şi a graficelor de mersul trenurilor de război. A organizat
transporturile de desconcentrare cu calea ferată la manevrele regale din toamna anului trecut şi a
supravegheat execuţia lor, dovedind şi cu această ocazie hotărâre iniţiativă şi prevedere”.
În aceeaşi foaie calificativă pentru anii 1909-1910, maiorul Ioan Vernescu era caracterizat
de seful Secţiei a II-a al Marelui Stat Major, colonelul Ioan Popovici, în următorii termeni: „Talie
înaltă, bine făcut, robust. […] Înţelege repede, bună judecată şi simţ. Spirit de ordine şi metodic, are
bună memorie şi spirit de observare. […] Disciplinat, şi are multă autoritate asupra inferiorilor săi.
213
Bun camarad, simţul onoarei foarte sus. Curajul militar îl posedă ca şi pe al răspunderii pe deplin.
Militar în sânge şi oase. […] Integru şi cu foarte bună conduită”.
În anul 1909, maiorul Ioan Vernescu a fost profesor la cursul complementar pentru transporturi
militare şi pentru aplicaţiuni tactice. Pentru anul 1901-1911 a predat numai cursul de transporturi. A
predat şi cursul de comunicaţii (transporturi militare) la Şcoala de Război.
În perioada 1 octombrie 1911-1 aprilie 1912 a efectuat un stagiu „la trupă” la Regimentul 10
Artilerie.
La 1 aprilie 1912 a fost numit comandant al Şcolilor de Artilerie, Geniu şi Marină. Directorul
superior al Școlilor Militare, colonelul Alexandru Lupescu, consemna în Foaia calificativă pe anul
1913: „Şcolile de artilerie, geniu şi marină au făcut un real progres sun conducerea energică şi pricepută
a acestui excelent ofiţer. Rezultatele au fost apreciate de M.S. Regele cu ocazia Inspecţiei Regale din
acest an”.
Pe timpul Campaniei din 1913, locotenent-colonelul Ioan Vernescu a îndeplinit funcţia de sub-
şef de stat-major al etapelor, misiune de care s-a achitat cu conştiinciozitate, fiind propus la avansare
„la excepţional”.
În perioada 1 aprilie 1915-1 aprilie 1916 a comandat Regimentul 2 Artilerie. Deşi era prin
formaţie un ofiţer de stat-major, locotenent-colonelul Ioan Vernescu s-a făcut remarcat de superiorii
săi prin „tactul metoda, siguranţa şi priceperea cu care […] a pregătit şi condus educaţia corpului şi
întreaga pregătire de război a regimentului său”.
La 1 aprilie 1916 a fost transferat la Direcţia 3 Artilerie din Ministerul de Război. La mobilizarea
din 14/26 august 1916 i s-a încredinţat conducerea Brigăzii 1 Artilerie Grea din cadrul Armatei a 3-a.
În septembrie 1916, la formarea Grupului armatelor de sud (Armata a 3-a română şi
Armata de Dobrogea) condus de generalul Alexandru Averescu, colonelului Ioan Vernescu i s-a
încredinţat comanda întregii artilerii grele a grupului. După eşecul „Manevrei de la Flămânda” din
18-22 septembrie 1916, a fost înfiinţat Grupul Apărării Dunării, format din Diviziile 18 Infanterie şi
2 Cavalerie, în cadrul căruia Ioan Vernescu a fost numit în funcţia de şef de stat-major.
În perioada 21 decembrie 1916-16 ianuarie 1917 a fost şef al artileriei Corpului 4 Armată,
comandat de generalul Eremia Grigorescu. Acesta consemna în foaia calificativă a colonelului Ioan
Vernescu: „În scurtul timp cât a funcţionat la acel comandament, a fost remarcat de subsemnatul în
timpul discuţiilor şi propunerilor relative la diverse probleme de tehnică şi de întrebuinţare a artileriei,
prin judecată sigură şi bogate cunoştinţe profesionale”.
La 16 ianuarie 1917 a fost numit ajutor al comandantului (inspectorului) artileriei Armatei 1,
generalul Alexandru Referendaru, încredinţându-i-se conducerea serviciului artileriei acestei armate,
precum şi responsabilitatea aprovizionării cu muniţiile necesare unităţilor combatante. Colonelul
Ioan Vernescu a îndeplinit cu succes aceste misiuni, fiind elogiat de generalul Eremia Grigorescu:
„Reorganizarea artilerie şi coloanelor de muniţii, prevederea şi distribuirea raţională a materialului de
artilerie şi infanterie tuturor diviziilor ce intrau în compunerea armatei au cerut studii îndelungate şi
bine susţinute, cunoştinţe solide, folositoare, experienţă a războiului, precum şi aptitudini remarcabile
de organizare. Colonelul Vernescu a întruchipat în mod fericit acest complex de calităţi, putând
revendica cu mândrie o bună parte din însemnata acţiune de reorganizare înfăptuită atunci”.
Referitor la contribuţia colonelului Ioan Vernescu la victoria de la Mărăşeşti, generalul Alexandru
Referendaru, superiorul lui direct, nota: „Bariera de nepătruns pe care artileria noastră a făcut-o în
faţa valurilor mereu reînnoite al duşmanului era constituită din miile de proiectile aruncate de gurile
noastre de foc. Nicio lipsă, nicio întârziere care ar fi putut stânjeni activitatea admirabilă a artileriei
214
nu a fost semnalată în tot timpul sângeroaselor lupte şi astfel artileria noastră a putut dispune, graţie
ireproşabilei organizări a serviciului muniţiilor, de cantităţile însemnate de proiectile de care a avut
nevoie. Numai socotind că cea mai mică neprevedere sau întârziere în funcţionarea mijloacelor de
aprovizionare a muniţiilor ar fi putut schimba poate cu totul soarta bătăliei, putem aprecia, în toată
valoarea şi însemnătatea ei, activitatea de o covârşitoare importanţă pe care colonelul Vernescu a
desfăşurat-o cu o mare energie în susţinerea combatanţilor, cât şi partea ce-i revine din fericitele
rezultate obţinute la Nămoloasa şi Mărăşeşti”.
Aceleaşi elogii i le aduce şi generalul Eremia Grigorescu, învingătorul feldmareşalului von
Mackensen, „spărgătorul de fronturi”, în marea bătălie de la porţile Moldovei: „În timpul operaţiunilor
Armatei I, colonelul Vernescu, pe lângă multe însărcinări ce erau de resortul serviciului artileriei
unei armate, a fot însărcinat şu cu conducerea aprovizionării armatei cu muniţii. În luptele grele şi
însufleţite susţinute la Nămoloasa mai întâi, ceva mai în urmă la Mărăşeşti, artileria noastră a putut
dispune la timpul oportun şi în cantităţi suficiente de enorma cantitate de muniţii pe care lupta actuală
o cere. Acest lucru se datoreşte, de bună seamă, perfectei organizări şi conduceri a acestui serviciu.
Colonelul Vernescu şi de data aceasta a întrecut aşteptările cele mai optimiste, iar prin acţiunea
sa de o covârşitoare importanţă, egalează eroismul comandanţilor ce au luat parte directă la luptă
(s.n.). Activitatea colonelului Vernescu pe timpul campaniei noastre a fost din cele mai rodnice; ea
evidenţiază în toate manifestările sale pe ostaşul de puternic caracter, brav şi priceput, pe comandantul
destoinic, stăpân pe hotărârile sale, pe organizatorul inteligent, ce pune în serviciul Patriei toată
munca sa cinstită şi entuziastă. […] Colonelul Vernescu a trecut astfel marea probă a războiului cu
un deosebit succes ce încoronează cariera sa militară, care-i dă dreptul la frumoase speranţe în viitor”.
Pentru meritele sale în Bătalia de la Mărăşeşti, Ioan Vernescu a fost decorat cu Ordinul
„Coroana României” cu spade în grad de Comandor şi avansat la gradul de general de brigadă la
1 septembrie 1917.
În aprilie 1918 i s-a încredinţat comanda Diviziei 5 Infanterie. După retragerea Armatei a 9-a
germane de pe teritoriul României, în noiembrie 1918, unităţile diviziei au revenit în garnizoanele
de pace de pe teritoriul vremelnic ocupat, unde au colaborat îndeaproape cu autorităţile locale pentru
reintroducerea şi menţinerea ordinii de drept şi a liniştii publice. În primăvara anului 1919, Divizia 5
Infanterie a fost dislocată pe graniţa Nistrului în sectorul Teliţa-Tighina-Bugaz.
La comanda Diviziei 5 Infanterie, generalul Ioan Vernescu a dovedit că este şi un foarte
bun comandant de mare unitate operativă. Cu ocazia unei inspecţii făcută de ministrul de Război,
i s-au adus mulţumiri pentru buna conducere a diviziei din punct de vedre operativ, administrativ,
constatându-se că „ofiţerii îşi fac datoria în mod strălucit şi spiritul ostăşesc şi disciplina trupelor sunt
excelente”.
La 8 noiembrie 1921 a fost numit comandant al Comandamentului Teritorial al Corpului 3
Armată unde „a pus multă disciplină, ordine şi regulă în cercurile de recrutare. […] S-a ocupat cu
interes de pregătirea de mobilizare a cercurilor de recrutare, precum şi de instrucţia ofiţerilor şi trupei”.
În anii 1924-1929 a condus Comandamentul Teritorial al Corpului 5 Armată, şi aici fiind
apreciat de superiorii săi.
La 1 octombrie 1929, a fost trecut în poziţie de rezervă pentru limită de vârstă.
La 2 decembrie 1935 generalul Ioan Vernescu, unul dintre artizanii marii victorii de la Mărăşeşti,
a încetat din viaţă în oraşul Buzău.
Decoraţii: Serviciul Onorific de Aur (1908), Medalia jubiliară „Carol I” (1906), Ordinul „Coroana
României” în grad de Cavaler (1907), Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (1912), Ordinul
„Coroana României” în grad de Ofiţer (1913), Medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ” clasa
215
I (1913), Medalia „Meritul Comercial” (1913), Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia „Bărbăţie
şi Credinţă” clasa I (1913), Crucea „Meritul Militar” clasa I (1915), Ordinul „Steaua României” cu
spade în grad de Mare Ofiţer (1917), Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Comandor
(1917), Crucea Comemorativă de Război (1920), Ordinul rus „Sfântul Vladimir” cu spade şi fundă
(1920), Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor (1922), Medalia Victoriei (1924), Ordinul
„Coroana României” în grad de Mare Ofiţer (1924), Ordinul „Steaua României” în grad de Mare
Ofiţer (1924).
Sursă:
216
GENERAL DE DIVIZIE IACOB ZADIC
G eneralul Iacob Zadic (în unele documente

numele de familie apare şi sub forma de
„Zadik”) s-a născut în comuna Brătuleşti, plasa Siret,
judeţul Roman, la 8 decembrie 1867, într-o familie cu
origini armene.
A absolvit Şcoala de ofiţeri la 1 iulie 1887 şi
Şcoala de Artilerie şi Geniu la 1 iulie 1887.
locotenent (10 mai 1891), căpitan (8 aprilie 1896),
(1 februarie 1918), general de divizie (1 aprilie 1919).
Primii ani ai carierei militare i-a petrecut în
rândurile Regimentelor 4 Artilerie (1 august 1889-
1 martie 1891 şi 8 aprilie 1892-8 aprilie 1896),
7 Artilerie (1 martie-10 mai 1891), 3 Artilerie
(10 mai 1891-8 aprilie 1892) şi 12 Artilerie (8 aprilie-
1 noiembrie 1896).
La 1 noiembrie 1896 a fost încadrat la Regimentul
11 Artilerie, fiind detaşat în calitate de ofiţer-elev la
Şcoala Superioară de Război. La 10 mai 1897 a fost
transferat la Regimentul 8 Artilerie, continuând să urmeze cursurile Şcolii Superioare de Război, pe
care absolvit-o în anul 1898. În perioada 1 noiembrie 1898-1 noiembrie 1899 a efectuat un stagiu de
pregătire la Marele Stat Major, necesar unui „ofiţer brevetat de stat-major”.
La 8 aprilie 1900 a fost detaşat pentru stagiu într-o altă armă decât cea de bază, la Regimentul
14 Infanterie. În anii 1901-1906 a fost ofiţer de stat-major la comandamentele Diviziilor 7 Infanterie
(16 aprilie 1901-1 aprilie 1906) şi 5 Infanterie (1 aprilie 1906-10 mai 1906). La 10 mai 1906 a fost
avansat la gradul de maior şi numit şeful statului-major al Diviziei 2 Artilerie. Peste câteva luni, la
1 octombrie 1906, a preluat conducerea statului-major al Diviziei 7 Infanterie.
În vederea avansării în grad, a efectuat un stagiu „la trupă”, la Regimentul 8 Artilerie, în perioada
1 decembrie 1909-10 mai 1910.
A revenit la Divizia 7 Infanterie în calitate de şef al statului-major al diviziei, funcţie deţinută
în perioada 10 mai 1910-1 noiembrie 1911. Generalul Constantin Prezan, comandantul diviziei,
consemna în foaia calificativă: „Este foarte sănătos şi foarte rezistent. Din diferite discuţii şi cu
deosebite ocazii pe teren, am constatat că posedă cunoştinţe întinse care îi dau dreptul la toate treptele
înalte ale ierarhiei militare. În timpul concentrării a comandat un detaşament din cele trei arme, cu
care ocazie a dovedit depline aptitudini pe teren: judecată solidă, sânge rece, vioiciune şi hotărâre în
luarea măsurilor. O educaţiune militară şi sufletească aleasă. Serviciul îl îndeplineşte cum nu se poate
mai bine, cu competenţă şi prevedere, conducând prea bine pe subalternii săi şi formându-le o prea
bună şcoală. Are multă putere de muncă. Notează cu dreptate pe ofiţerii din subordine”.
217
A urmat un nou stagiu „la trupă”, tot la Regimentul 8 Artilerie (1 noiembrie 1911-1 aprilie
1914). Aici i s-a încredinţat comanda unui divizion de artilerie „pentru a îndeplini stagiul cerut de
art. 14 al legii de înaintare, fiind ofiţer de stat-major”. Comandantul Brigăzii 7 Artilerie, colonelul
Theodor Petrescu, în foaia calificativă pe anul 1912, îl caracteriza astfel pe locotenent-colonelul Iacob
Zadic: „Comandant activ şi priceput în instrucţia bateriilor divizionului său, cum şi la trageri. Se simţea
însă, la început, că a lipsit mult timp de la trupă, neavând deprinderea necesară unui comandant de
divizion, mai cu seamă în ce priveşte tehnica şi tactica tragerii; totuşi prin munca excesivă ce a depus
şi prin capacitatea sa a reuşit ca divizionul ce a comandat să dea bune rezultate, atât la trageri, cât şi la
aplicaţiile pe teren şi la manevre”.
A participat la Campania din Bulgaria din anul 1913 în calitate de comandant al Regimentului
8 Artilerie. Activitatea depusă în timpul campanie a fost elogiată de comandantul Brigăzii 7 Artilerie,
acelaşi colonel Theodor Petrescu: „ Mobilizarea regimentului şi formarea diferitelor unităţi noi pentru
Campania din Bulgaria, precum divizionul de coloane de muniţii pentru Divizia 7 şi divizionul de trei
baterii de tunuri de 75 Md. 1904 pentru Regimentul 4 Artilerie de rezervă, s-a făcut sub conducerea şi
prin îngrijirea sa în foarte bune condiţii, cu toate greutăţile ce a întâmpinat şi pe care a ştiut să le învingă.
În campanie s-a comportat ca un adevărat ostaş, având aceeaşi viaţă ca şi trupa şi ofiţerii săi, ocupându-se
continuu de buna stare a oamenilor, cailor şi materialului, reuşind a-i păstra în bune condiţiuni”.
La 1 aprilie 1914 a fost avansat la gradul de colonel şi numit şeful statului-major al Corpului
3 Armată. La 1 octombrie 1914 a fost transferat într-o funcţie similară la Corpul 4 Armată. La
mobilizarea din 14/27 august 1914 a fost numit şeful statului-major al Armatei de Nord. După
retragerea din Moldova, la 1 ianuarie 1917, a devenit şeful statului-major al Armatei 1. În lunile iulie-
august 1917 a fost bolnav de febră tifoidă şi astfel nu şi-a putut îndeplini atribuţiile în timpul Bătăliei
de la Mărăşeşti.
La 1 septembrie 1917 a fost numit secretar general la Ministerului Muniţiilor condus de Vintilă
Brătianu.
La 1 februarie 1918 a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi i s-a încredinţat conducerea
Diviziei 8 Infanterie.
În toamna anului 1918, în contextul tulbure creat de capitularea Austro-Ungariei, la
21 octombrie/3 noiembrie, şi de destrămarea dublei monarhii, lupta românilor din Bucovina pentru
emancipare naţională a intrat într-o nouă etapă. Aspiraţiile lor legitime au întâlnit împotrivirea
naţionaliştilor ucraineni, opoziţia acestora luând, cel mai adesea, forme violente, populaţia românească
din Bucovina fiind supusă unui adevărat regim de teroare. În urma solicitării Consiliului Naţional al
românilor bucovineni adresată guvernului român, Divizia 8 Infanterie, la 23 octombrie/5 noiembrie
1918, a primit misiunea de a trece graniţa Vechiului Regat cu Bucovina pentru a restabili ordinea în
localităţi şi a ocroti populaţia împotriva bandelor de răufăcători.
Istoricul Constantin Kiriţescu descria astfel pregătirile efectuate: „În două zile divizia a fost pusă
pe picior de război cu oamenii ce s-au putut strânge la repezeală. Cu mari străduinţe s-au putut înjgheba
trei detaşamente: «Dragoş», «Alexandru cel Bun» şi «Suceava», de câte 600 de oameni, compuse din
soldaţii regimentelor de infanterie 16, 29 şi 37, la care s-au mai adăugat şi grănicerii şi jandarmii ce
făceau paza pe frontiera Bucovinei. Fiecare detaşament era completat cu foarte puţină cavalerie, cu câte
două baterii de artilerie şi un grup de mitraliere. Peste tot, efectivul diviziei nu întrecea 3000 de oameni
subţire îmbrăcaţi, slabi aprovizionaţi, dar cu sufletul înălţat de misiunea istorică ce li se încredinţase”.
La 24 octombrie/8 noiembrie 1918 armata română a intrat în Bucovina. Unităţile operative
erau urmate de subunităţi de jandarmi şi grăniceri, cărora le-au fost stabilite zone de responsabilitate.
Generalul Iacob Zadic a adresat populaţiei provinciei o proclamaţie, care a fost răspândită sub formă
218
de manifeste aruncate din avioane deasupra localităţilor: „Răspunzând la chemarea Comitetului

bucovinean, Armata Română, din Înaltul Ordin al Majestăţii Sale Regelui Ferdinand al României,
a păşit pe pământul Marelui Voievod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertăţile locuitorilor
de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere în
frumoasa voastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă acum o sută şi mai bine de
ani, hotar care nu a putut să ne despartă niciodată inimile, trupele române sosesc în mijlocul vostru
aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libertatea înfăptuirii dorinţelor născute din dreptul
legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor. Stăpâniţi de aceste sentimente şi cu credinţă în
sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul bucovinean să nu se abată sub nici un motiv,
de la viaţa şi ocupaţiunile sale normale. Subsemnatul garantează oricărui lucrător libera executare a
drepturilor sale civice şi fac cunoscut, în acelaşi timp, că se va reprima cu toată severitatea cuvenită
orice încercare de dezordine, acte de violenţă sau nesupunere date de noi”.
La 27 octombrie/11 noiembrie 1918, Divizia 8 Infanterie a intrat în Cernăuţi, fiind întâmpinată
cu entuziasm de populaţia locală „între ploi de flori şi nesfârşite aclamaţii.” Generalul Iacob Zadic a
fost primit la Palatul Mitropolitan de membrii Consiliului Naţional al românilor din Bucovina. Iancu
Flondor, preşedintele Consiliului Naţional, l-a salutat şi îmbrăţişat pe generalul român „aşa cum fac doi
fraţi iubitori, care, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc spre a nu se mai despărţi niciodată.”
Generalul Iacob Zadic s-a adresat celor prezenţi: „În urma dorinţei Comitetului Naţional
bucovinean, Majestatea sa Regele şi România au răspuns chemării şi au adus ajutorul armatei române,
pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie turburată. Sosind, aduc salutul de iubire frăţească şi, pot să spun,
cu iubire de mamă, al României libere către ţara Bucovinei”. Mulţimea entuziastă l-a acoperit cu flori
pe generalul Iacob Zadic şi l-a purtat pe umeri până la automobilul său.
„A fost ziua de renaştere şi de triumf a Cernăuţilor liberaţi”, după cum spunea Constantin
Kiriţescu.
La 31 octombrie/13 noiembrie 1918 Consiliul Naţional şi-a asumat întreaga putere în stat şi a
numit un guvern, condus de Iancu Flondor, format din departamente conduse de directori. Consiliul
naţional, condus de Dionisie Bejan, a decis convocarea Congresului General al Bucovinei, congres
care, la 15/28 noiembrie 1918 a votat unirea „necondiţionată şi pe vecie” a Bucovinei cu România.
Divizia 8 Infanterie a avut o contribuţie esenţială la instaurarea ordinii de drept, în primul rând
prin organizarea unor structuri de jandarmerie, care aveau ca misiune menţinerea ordinii în comunele
urbane şi rurale. Pentru asigurarea siguranţei locuitorilor Bucovinei şi neutralizarea bandelor de
infractori, teritoriul Bucovinei a fost împărţit în mai multe sectoare militare conduse de comandanţii
de brigăzi şi regimente din cadrul diviziei.
Acest proces, lung şi anevoios a fost finalizat la 1 mai 1919 când prin Înaltul Decret nr. 1635 a
fost înfiinţat Batalionul de Jandarmi „Moldova”, care avea ca misiune principală „serviciul de poliţie
pe întreg teritoriul Bucovinei ce s-a unit cu România”. Totodată generalul Iacob Zadic a coordonat
procesul de constituire a unor structuri care trebuiau să asigure ameliorarea situaţiei economice a
locuitorilor Bucovinei. În acest sens a fost înfiinţat, în colaborare cu autorităţile civile, un serviciu
economic central, cu sediul la Cernăuţi. Acesta era format din intendentul-şef (şeful logisticii) al
Diviziei 8 Infanterie şi secretarii de stat de la departamentele (ministerele) internelor, industriei,
comerţului, domeniilor, agriculturii. Totodată, în capitalele de judeţ au fost înfiinţate servicii
economice formate din comandantul militar, prefectul judeţului şi un proprietar sau comerciant.
Activitatea depusă de generalul Iacob Zadic în Bucovina a fost apreciată de superiorii ierarhici ai
acestuia. În foia calificată pentru perioada 1 noiembrie 1918-31 martie 1919, comandantul Corpului
4 Armată, generalul Nicolae Petala, nota: „Păşind cu Divizia 8 în Bucovina, care trecuse printr-o criză
219
politică (dezlipirea de Imperiul austro-ungar, instalarea unui guvern local ucrainean şi începuturile
mişcării anarhice), generalul Zadic a ştiut să facă faţă îndoitelor îndatoriri ce i se impuneau: militare
şi politice. A asigurat ordinea publică prin măsuri energice şi bine chibzuite, întărind autoritatea
guvernului revoluţionar român, care luase locul celui ucrainean. A dat posibilitatea acestui guvern,
care reprezintă aspiraţiunile poporului românesc să concentreze în jurul său toate forţele române şi
neromâne doritoare de a alipi Bucovina la România. A luat bune măsuri pentru organizarea apărării
Bucovinei, măsuri care s-au completat şi îmbunătăţit neîncetat. A dat foarte bune directive pentru
instruirea trupelor sale, în mijlocul cărora ştie a menţine disciplina şi spiritul militar. A luat foarte
bune măsuri pentru asigurarea ordinii publice în înţelegere cu autorităţile civile. În rezumat, generalul
Zadic s-a arătat, şi în această împrejurare, priceput, metodic la lucru şi plin de tact. Are o foarte
mare parte din merit că în Bucovina nu s-au înregistrat abuzurile şi greşelile de tot felul care s-au
pus în sarcina primelor trupe de ocupaţiune a Basarabiei şi care ne-au înstrăinat multe sentimente ale
basarabenilor”.
În primele luni ale anului 1919 s-au acutizat diferendele dintre Polonia şi naţionaliştii ucraineni
în problema stăpânirii Galiţiei (Ucrainei de Vest). Guvernul polonez nu dispunea de forţele militare
necesare pentru a respinge detaşamentele ucrainene din Pocuţia, regiune istorică din sud-estul
Galiţiei, la nord de Bucovina. Din această cauză a făcut apel la guvernul român pentru a-l sprijini
pe plan militar. După aprobarea guvernului român, Marele Cartier General a ordonat Diviziei 8
Infanterie să treacă frontiera Bucovinei şi să intre „între Nistru şi munţi, până la linia Nadvorna,
Oltynia, Niezwiska”. În paralel Grupul de Nord al armatei române din Transilvania trebuia să pună
stăpânire pe comunicaţia care lega Colomeea de Sighetul Marmaţiei.
Pentru a evita orice conflict, comandamentul trupelor ucrainene petliuriste, aflat la Cameneţ-
Podolsk, urma să fie informat de acţiunea trupelor române în Pocuţia, care trebuia să fie jusficată prin
necesităţi strict militare.
Generalul Iacob Zadic a organizat trei detaşamente (de Nord, Central şi de Sud), care, în
dimineaţa zilei de 24 mai 1919, au trecut graniţa şi au înaintat spre aliniamentul stabilit. Generalul
Zadic a adresat o proclamaţie către populaţia locală prin care făcea cunoscut: „Trupele regale române,
simţind nevoia de a stabili o legătură între trupele române din Maramureş şi cele din Bucovina, şi
cum această legătură nu se poate face decât pe linia ferată Snyatin-Colomeea-Delatyn-Köröszmezo,
Comandamentul Suprem al trupelor a luat hotărârea să ocupe teritoriul respectiv al Galiţiei pentru a
garanta siguranţa legăturii pe această linie. Armata română nu intră deci în Galiţia pentru a se război
cu armata ucraineană, nici cu populaţia Galiţiei, şi deci vă rugăm pe toţi militarii şi civilii din regiunea
ce vom ocupa de a preda de bună voie toate armele, muniţiunile şi materialul de război şi a vă vedea
cu toţii de ocupaţiunile de toate zilele.
Noi, la rândul nostru, vă asigurăm pe toţi, indiferent de naţionalitate şi religie, că trupele române
vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor care nu vor comite acte de ostilitate. Administraţia va
continua să funcţioneze după legile vechi ale ţării, executată de funcţionarii voştri sub supravegherea
armatei române.
Toţi aceşti funcţionari, ca şi fruntaşii localităţilor, care vor comite sau nu vor împiedica atentate
de orice fel contra trupelor noastre, contra depozitelor, contra lucrărilor de artă sau liniilor telegrafice
şi telefonice, vor fi supuşi legilor de război române”.
Acţiunile militare pentru ocuparea teritoriului vizat, precum şi răstimpul în care Divizia 8
română s-a aflat în Pocuţia, au fost lipsite de evenimente majore, fapt datorat diplomaţiei şi tactului
de care au dat dovadă generalul Iacob Zadic şi ceilalţi ofiţeri români din cadrul divizei, atât în relaţiile
cu populaţia şi autorităţile locale, cât şi cu militarii armatei poloneze cu care au intrat în contact. În
220
această perioadă în rândurile trupelor române s-au numărat 7 morţi (4 căzuţi în luptă şi 3 în urma
unor accidente) şi 4 răniţi.
La 18 august 1919 a început retragerea trupelor române din Pocuţia, operaţie finalizată la
25 august 1919. Prezenţa Diviziei 8 Infanterie în Pocuţia a reliefat capacitatea militarilor români de
a întreprinde o misiune de pacificare în afara teritoriului naţional într-o provincie multietnică, de a
colabora cu militarii din alte armate pentru a asigura un climat de linişte şi ordine pentru toţi locuitorii
provinciei, indiferent de naţionalitate.
La 17 mai 1920, generalului Iacob Zadic i s-a încredinţat conducerea Corpului 4 Armată dislocat
în Bucovina şi nordul Basarabiei, calitate în care s-a ocupat atât de instrucţia trupei şi pregătirea
de specialitate a cadrelor militare din cadrul corpului, cât şi de conducerea operativă a sectorului
corespunzător al frontierei de pe Nistru (judeţele Cernăuţi, Hotin şi Soroca) pentru a împiedica
trecerea pe teritoriul românesc a grupurilor teroriste bolşevice. A condus acest corp de armată timp
de 9 ani.
A fost trecut în rezervă prin Înaltul Decret nr. 3240 din 20 septembrie 1929.
Decoraţii: Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Coroana României”, Medalia „Avântul Ţării”,
Medalia Jubiliară „Carol I”, Legiunea de Onoare ş.a.
Generalul Iacob Zadic, eliberatorul Bucovinei, a fost un fericit exemplu al unui militar care şi-a
dovedit competenţele profesionale atât în cabinetele de stat-major, cât şi pe câmpul de luptă.
Surse:
General de brigadă dr. Dumitru Seserman, Acţiunile armatei române în spaţiul dintre Carpaţii
Orientali şi Nistru (1917-1920), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2004.
Col. prof. univ. dr. Adrian Stroea (coordonator), Enciclopedia Artileriei Române, Centrul
221
GENERAL DE DIVIZIE VASILE ZOTTU
G eneralul Vasile Zottu s-a născut la

14 noiembrie 1853, în Bucureşti.
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri la 1 iulie
1875, fiind repartizat în funcţia de comandant de
pluton în cadrul Batalionului 1 Geniu.
locotenent (8 aprilie 1878), căpitan (28 noiembrie
(10 mai 1891), colonel (1 ianuarie 1895), general de
brigadă (10 mai 1904) şi general de divizie (1 aprilie
1911).
În timpul Războiului de Independenţă (1877-
1878) a executat lucrări genistice atât la trecerea
armatei române peste Dunăre, la Corabia, cât şi în
perioada asediului de la Plevna.
După doi ani petrecuţi în cadrul Regimentului 2
de Linie (1 ianuarie 1879-15 noiembrie 1880), a fost
mutat la comanda unei companii din nou-înfiinţatul
Batalion 2 Geniu (16 noiembrie 1880).
Din februarie 1881 a fost cooptat în Serviciul
de Geniu al Diviziei 2 Infanterie, iar în martie 1882 a
revenit în Batalionul 1 Geniu, în funcţia de comandant de companie.
Importanţa acordată în epocă complexului de forturi din jurul Capitalei („Cetatea Bucureştilor”)
i-a prilejuit participarea la realizarea acestui proiect, în perioada aprilie 1884-august 1885, la comanda
unei companii din Regimentul 1 Geniu.
Experienţa acumulată pe teren l-a recomandat pentru a prelua catedra de geniu din cadrul Şcolii
de Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu, unde a activat între 5 august 1884 şi 5 februarie 1886.
În perioada februarie 1886-octombrie 1893 a activat în cadrul Regimentelor 1 şi 2 Geniu, unde
a îndeplinit succesiv funcţiile de comandant de companie şi batalion.
În octombrie 1893 a fost mutat ca ofiţer de geniu în cadrul Corpului 2 Armată, iar în ianuarie
1895 i s-a încredinţat comanda Regimentului 2 Geniu. În perioada 1 aprilie -5 decembrie 1896 a
activat la Inspectoratul Geniului.
Ulterior şi-a desfăşurat activitatea ca şef al Secţiei a II-a din Marele Stat Major (decembrie
1896-martie 1897), şef al Serviciului Geniu al Corpului 2 Armată (1 aprilie 1897-1 aprilie 1901),
ofiţer în Administraţia Centrală a Războiului (aprilie-mai 1901) şi comandant al Şcolii de Infanterie
şi Cavalerie (mai 1901-aprilie 1904).
La 15 aprilie 1904 a primit comanda Brigăzii 4 Infanterie. La 1 aprilie 1907 a fost promovat la
comanda Diviziei 5 Infanterie, iar la 1 aprilie 1909 a preluat conducerea Diviziei 4 Infanterie.
La 1 aprilie 1911 i s-a încredinţat conducerea Marelui Stat Major. Din această postură a susţinut
demararea construirii Palatului Cercului Militar Naţional, clădire situată pe Calea Victoriei, pe locul
fostei Mănăstiri Sărindar. Demarată în 1911, lucrarea a fost finalizată „la roşu şi cu acoperişul pus”
222
în 1914, fiind inaugurată oficial în aprilie 1916, în prezenţa membrilor guvernului. În numărul din
2 aprilie 1916 în „Gazeta ilustrată” se consemna: „Cercul Militar din Bucureşti este cel mai frumos, cel
mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, ştiinţa şi simţul estetic al marilor arhitecţi
români şi străini au înzestrat România”.
La 18 noiembrie 1911 a preluat comanda Cetăţii Bucureşti.
La 1 aprilie 1914 a revenit la conducerea Marelui Stat Major la vârsta de 61 ani, fiind cel mai
vârstnic şef al Marelui Stat Major de până atunci. După declararea neutralităţii României la 3 august
1914, prezenţa sa în fruntea Marelui Stat Major s-a dovedit tot mai protocolară, sarcinile sale fiind
transferate deliberat generalului Dumitru Iliescu, subşeful Marelui Stat Major, considerat „omul de
casă” al lui Ionel Brătianu.
În raport cu cerinţele politice venite de la Curtea Regală şi din birourile primului ministru,
sarcina Marelui Stat Major era să transforme armata română într-o forţă considerabilă atât numerică,
cât şi operativă. Aceste cerinţe nu au putut fi îndeplinite, în primul rând din cauza timpului scurt, de
numai doi ani, avut la dispoziţie. La intrarea în război, armata română suferea de grave deficienţe atât
la nivelul pregătirii de luptă, cât şi la cel al dotării.
La mobilizarea din 14/27 august 1916, generalul Vasile Zottu, deşi grav bolnav, a fost numit
şef al statului-major al Marelui Cartier General (şeful Statului Major General al Armatei), dar şi
aici atribuţiile sale au fost îndeplinite de generalul Dumitru Iliescu. Faptul că Ion I.C. Brătianu, din
considerente politicianiste, nu a permis ca la intrarea României în război conducerea efectivă a armatei
să fie încredinţată unui militar cu experienţă precum Alexandru Averescu, care fusese ministru de
Război şi şef al Marelui Stat Major, a fost considerat ca una din cauzele majore ale înfrângerii suferite
de armata română în campania din 1916. I.G. Duca, un apropiat al lui I.C. Brătianu, recunoaşte
în memoriile sale că păstrarea generalului Zottu în fruntea armatei a fost o greşeală: „În armată,
mulţi criticau compunerea Marelui Cartier General; ar fi vrut să vadă în capul lui pe altul decât pe
generalul Iliescu. Deşi i se recunoşteau calităţile de inteligenţă şi de cultură, nu se bucura de autoritate
morală, era considerat cam uşuratic şi învinuit de a fi rău înconjurat. Situaţia lui era exclusiv atribuită
lui Brătianu. Pe de altă parte, se şi făcuse o greşeală, încredinţându-i-se oficial conducerea Marelui
Cartier General, generalul V. Zottu, fostul şef la Marelui Stat Major, un general bătrân şi vădit
nepotrivit pentru un loc de aşa mare răspundere. Se ştia, însă, că dânsul era de fapt înlăturat de la
postul său, că nici nu mergea la Cartierul General, unde Iliescu conducea totul. Aceste anormale şi
desigur foarte regretabile combinaţii sporeau încă ostilitatea împotriva generalului Iliescu şi, în ultimă
analiză, se răsfrângeau asupra lui Brătianu”.
În ziua de 12 noiembrie 1916, generalul Vasile Zottu s-a sinucis în reşedinţa sa din Bucureşti,
strada Nicolae Golescu nr. 1. Nu se ştie ce a determinat acest act: depresia cauzată de starea gravă a
sănătăţii, remuşcările privind dezastrul militar care se profila după trecerea Dunării de către trupele lui
Mackensen sau, se pare, posibilitatea de a fi demascat ca spion al Puterilor Centrale.
De-a lungul carierei militare, generalul Vasile Zottu a fost distins cu numeroase ordine şi
medalii: Medalia „Virtutea Militară de Aur” (1878), Medalia „Apărătorii Independenţei” (1878),
Medalia „Crucea Trecerii Dunării” (1878), „Medalia Rusă de la Plevna” (1878), Ordinul „Coroana
României”, clasa a IV-a (1893), Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer (1897), Ordinul „Coroana
României” în grad de Comandor (1901), Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor (1909),
Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofiţer (1912) ş.a.
Surse:
I.G. Duca, Memorii, Volumul III, Războiul, Partea I (1916-1917), Editura Machiavelli,
Bucureşti, 1994.
***Şefii Statului Major General. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2014.
223

ORDINEA DE BĂTAIE
A ARMATEI ROMÂNE
ÎN PERIOADA
RĂZBOIULUI DE ÎNTREGIRE
1916-1919
MARELE CARTIER GENERAL

ORDINEA DE BĂTAIE A ARMATEI
14 August 1916
ORDINEA DE BĂTAIE A ARMATEI
A)
MARELE CARTIER GENERAL AL ARMATEI
EŞALONUL I
COMANDANTUL DE CĂPETENIE
MAIESTATEA SA REGELE FERDINAND I
–
ALTEŢA SA REGALĂ PRINCIPELE CAROL
Principe al României, Moştenitorul Tronului
I
CASA MILITARĂ A M. S. REGELUI
General de divizie adjutant Mavrocordat Leon

General de brigadă adjutant Râmniceanu Teodor
Colonel adjutant Angelescu Paul
Maior adjutant Florescu B. Ion
Ofiţeri de ordonanţă Maior Stârcea Traian
Maior Atanasescu Gheorghe
Maior Ştirbey Barbu (r)
Căpitan Vărtejeanu Eugeniu.
Comandant Cartier Contraamiral Gracoski N.
Medicul Cartierului Medic maior Mamulea I. (r)
Consilier Diplomatic Docan Ion
Consilier Juridic Profesor Stere Constantin
Telegraf. Ofiţer Superior Ofiţer II Buchman
II
MINISTERUL DE RĂZBOI
Ministru Domnul I. I. C. BRĂTIANU
Ofiţeri adjutanţi Căpitan Crăiniceanu Gheorghe
225
Locotenent Brătianu Constantin (r)

Locotenent Vasiliu A. (r)
Ofiţer de ordonanţă Sublocotenent Pleşea I. (r)
III
SERVICIUL DE STAT-MAJOR
Şef de Stat-Major General de divizie Zottu Vasile (r)

Subşefii de Stat-Major General de brigadă Iliescu Dumitru
General de brigadă Stratilescu D.
Ofiţeri de Stat-Major Maior Dumitrescu Toma

Maior Sîrbu Grigore
Ofiţer adjutant Sublocotenent Nanu Frederic (r)
EŞALONU I
Secţia I-a (Operaţii)
Şef Colonel Răşcanu Ioan
Biroul I (Operaţii)
Şef Maior Rosetti Radu
Ofiţeri de Stat-Major Maior Oprescu Gheorghe
Maior Bârzotescu Laur
Maior Bianu Virgiliu
Căpitan Vasilescu Cristea
Căpitan Cezărescu Ştefan
Locotenent Vrânceanu D.
Biroul II (Informaţii)
Şef Locotenent-colonel Nicoleanu Eracle
Ofiţeri de Stat-Major Locotenent-colonel Condeescu N
Maior Georgescu Constantin
Căpitan Dumitrescu Alex
Căpitan Bereşteanu Gheorghe
Ofiţeri informatori Căpitan Ghika N. C. (r)
Locotenent Berechet Ştefan (r)
Sublocotenent Tohăneanu I. (r)
Ofiţeri translatori Maior Popescu Gr. (r)
Căpitan Păunescu G.
Locotenent Ulea Octav
Locotenent Popovici Virgiliu
Secţia II (transporturi)
Şef Locotenent-colonel Ionescu Mihail
Biroul III (transporturi)

Şef Maior Motaş Dumitru
226
Biroul IV (Mijloace de comunicaţie)

Şef Maior Saita Nicolae (r)
Căpitan Ionescu Ioan (r)
Secţia III (adjuntatură)
Şef Maior Petrescu Richard
Biroul V (Personal, situaţii)

Şef Maior Ioanide Gheorghe
Ofiţer de Stat Major Căpitan Condiescu M. Nicolae

Biroul VI (Materiale, Trofee)
Şef Maior Sichitiu Ioan
SERVICIUL CARTIERULUI EŞALONULUI I
Comandant Căpitan Vasilescu Alex.

Medicul Cartierului Medic Maior Cristian E.
Veterinarul Cartierului Veterinar Căpitan Hortopan Gr.
Contabil Cartier Administrator Locotenent Elisievici Tr.

SERVICIUL TELEGRAFO-POŞTAL
Şef Colonel Verzea Victor (r)

Ofiţer de Stat-Major Maior Iarca Harlambie
EŞALONUL II
Serviciul de pază al frontierei
Şef – (funcție neîncadrată)
Ofiţer adjutant Căpitan Negulescu C.
COMADAMENTUL GENERAL AL ETAPELOR
Comandant General de brigadă Popovici I.

Ajutori Maior Constantinescu D.
Căpitan Brătianu I. V. (r)
Biroul Etapelor
Şef Maior Nicolau Teodor
Ofiţer de Stat-Major Maior Răuţoiu C.
Căpitan Brătianu I. V. (r)
Biroul Comunicaţii
Şef Maior Linaru Nicolae
Locotenent comandor Dan Zaharia
Biroul Adjutanturei
Şef Maior Pietraru C. (r)
227
Corpul de Aviaţie
Comandant Maior Rujinschi Gheorghe
Serviciul corpului automobiliştilor voluntari

Şef Maior Ghica Petre (r)
Serviciul de Căi Ferate Militare

Şef Colonel Macri Ioan
Serviciul C.F. din zona etapelor

Şef Inginer Inspector General Teişanu Just
Ajutor Inginer Inspector Stănulescu.
Biroul Construcţie, Tracţiune şi Întreţinere

Şef Inginer Capriel Iosef
Inginer Buşilă Ioan
Inginer Negulici Ioan
Biroul III Mişcare (transporturi)

Şef Locotenent Furtună Ioan
Serviciul Artilerie
Şef Subinspector General al Artileriei General de brigadă Toroceanu Radu
Ajutor Colonel Papană Ioan
Maior Ioanide Nicolae
Căpitan Dumitrescu Ştefan
Serviciul Marinei
Şef Contraamiral Bălescu Constantin
Ofiţeri de Stat-Major Locotenent comandor Ionescu M.
Locotenent comandor Bălănescu I.
Serviciul Genului
Şef inspector general al geniului General de brigadă Panaitescu Sc.
Ajutor Colonel Mihail Ştefan.
Serviciul Intendenţei
Şef Int. General Zaharia Constantin
Ofiţeri de Stat-Major Maior Bădulescu Savian
Int. Maior Cuzen Vasile.
Ofiţeri de intendenţă Int. Căpitan Stoianovici M.
Int. căpitan Niculcea Ion.
Ofiţer Controlor Intendenţă Colonel Sadoveanu Al.
Serviciul Sanitar
Şef Medic General Antoniu Ilie
Şef de Stat-Major Maior Păltineanu An.
Medic Maior Rogoz Ion.
Veterinar şef Veterinar Locotenent-colonel Zafirescu I.
228
Farmacist şef Farmacist Maior Constantinescu Gheorghe.

Medici Higienişti Medic Locotenent-colonel Anghelescu C. (r)
Medic Maior Cantacuzino I (r)
Medic Căpitan Nicolau G. St. (r)
Medic Locotenent Lupu (r).
Serviciul Cartiruirii
Comandant Căpitan Bildirescu Lucian
Serviciul Telegrafo-Poştal
Şef Crăciunescu Nicolae
Detaşamentul Jandarmi Rurali

Comandant Căpitan Cociu Alex (r)
EŞALONUL III
Serviciul Tezaurului
Șef Petrescu Nicolae;
Casier Ciocâltău St.
Serviciul Justiţiei Militare
Mare Pretor General de brigadă Berlescu Anton

Comisar Regal General de brigadă Cereşeanu Gheorghe
Raportor Maior Homoriceanu Nicolae
Consilier Juridic Maior Balş Matei
Serviciul Religios
Şef P.S.S. Econom Nazarie
Ajutor C.S. Econom Vasile Pocitan.
Şef Davidescu Gheorghe
Detaşamentul Jandarmi Rurali

Comandant Sublocotenent Ionescu D. (r)
EŞALONUL IV
(Ataşaţi militari)
Şef Colonel Niculcea Vasile
Locotenent-colonel Trantomir Luc.
Serviciul Presei
Şef (funcţia nu era încadrată)
Serviciul Cartierului
Comandant Locotenent Eremia Ovidiu (r)
Şef Frim Ion.
229
IV
Comandamentele de Armată
COMADAMENTUL ARMATEI I
Comandant General de divizie CULCER IOAN (r)
Şef de Stat-Major General de brigadă Lupescu Alex.
COMADAMENTUL ARMATEI II
Comandant General de divizie AVERESCU ALEXANDRU
Şef de Stat-Major General de brigadă Cristescu Constantin
COMADAMENTUL ARMATEI III

Comandant General de divizie ASLAN MIHAIL
Şef de Stat-Major General de brigadă Mărdărescu Gheorghe
COMADAMENTUL ARMATEI DE NORD

Comandant General de divizie PRESAN CONSTANTIN
Şef de Stat-Major Colonel Zadic Iacob
V
Cavaleria Armatei
Divizia I Cavalerie
Comandant General de brigadă Herescu Ioan
Şef de Stat-Major Maior Botez Diculescu Ion
Brigada I Roşiori
Comandant Colonel Portocală Nicolae
Regimentul 1 Roşiori
Comandant Colonel Cantavara Nic.
Comandant Colonel Olteanu Camil
Brigada II Roşiori
Comandant Colonel Nicolau Pribegi C.
Regimentul 4 Roşiori „Regina Maria”

Comandant Locotenent-colonel Davidoglu C.
Comandant Locotenent-colonel Călinescu Ion
Brigada III Roşiori

Comandant Colonel Străinescu Traian
Regimentul 5 Roşiori „Împăratul Nicolae al II-lea”

Comandant Colonel Lupaşcu Anton
230
Regimentul 3 Călăraşi
Comandant Colonel Ghigorţ Petre
Divizionul 1 Artilerie Călăreaţă

Comandant Maior Roşianu Constantin
Divizionul 1 Mitraliere
Comandant Maior Botescu Ioan
Divizia II Cavalerie
Comandant General de brigadă Basarabescu Gheorghe
Şef de Stat-Major Maior Iovanovici Anton
Brigada 4 Roşiori
Comandant General de brigadă Botea Nicolae
Comandant Colonel Rusescu Gheorghe
Comandant Locotenent-colonel – Neagu Constantin
Brigada V Roşiori
Comandant General de brigadă Sinescu Nicolae
Comandant Colonel Naumescu Gheorghe

Comandant Colonel Steriade Aristomen
Brigada 6 Roşiori
Comandant General de brigadă Greceanu P. (r)
Comandant Locotenent-colonel Cătuneanu Constantin

Comandant Colonel Herescu Teodor
Divizionul 2 Artilerie Călăreaţă

Comandant Locotenent-colonel Botez Mircea
Divizionul 2 Mitraliere
Comandant Maior Comănescu C.
VI.
Cetatea Bucureşti
Comandant General de divizie Boteanu Mihai (r)
Şef de Stat-Major Colonel Harlambie D. (r)
231
VII.
Regiunea Focşani-Nămoloasa-Galaţi
Comandant General de divizie Petre V. Năsturel (r)
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Botez I. Constantin.
VIII.
Artileria Grea şi de Munte
Brigada 1 Artilerie Grea

Comandant Colonel Vernescu Ioan
Regimentul 1 Artilerie Grea

Comandant Colonel Limburg Dumitru

Comandant Colonel Eremia Gheorghe
Brigada 2 Artilerie Grea

Comandant Colonel Vivescu Romuls (r)

Comandant Locotenent - colonel Zvoranu Ioan

Comandant Colonel Gheorghian Ioan.
Regimentul de Munte de 75 mm
Comandant Locotenent-colonel Dumitrescu Constantin
Regimentul de Munte de 63 mm
Comandant Colonel Moscu Aurel
Divizionul de 57 mm
Comandant Maior Frunzescu Traian.
IX.
Trupele Speciale
Regimentul de Căi Ferate

Comandant Colonel Macri Ioan
Regimentul de Pontonieri
Batalionul de Pontonieri Fluvii

Comandant Colonel Demtriade C. (r)
Batalionul de Pontonieri Râuri

Comandant Locotenent-colonel Popovici Nicolae
Batalionul de Specialităţi
Comandant Locotenent-colonel Botez N. Ştefan
232
X.
Corpurile de Armată
CORPUL I ARMATĂ
Comandant General de divizie Popovici Ioan
Şef de Stat-Major Colonel Vlădescu Ioan
Divizia I-a
Comandant General de brigadă Dragalina A. Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dumitrescu Constantin
Regimentul 1 Vânători
Comandant Locotenent-colonel Bădescu Bucur
Brigada 1 Infanterie
Comandant Colonel Negruţi Gheorghe

Regimentul 1 Mehedinţi No. 17 „Ştirbei Vodă”
Comandant Colonel Tăutu Teodor
Regimentul Gorj No. 18

Comandant Colonel Jipa Constantin
Comandant Colonel Demetriade Scarlat

Regimentul Dolj No. 1
Comandant Colonel Sturdza Alexandru
Regimentul Calafat No. 31

Comandant Locotenent-colonel Ionescu Ilie
Comandant General de brigadă Cristu D. (r)

Regimentul 43 Infanterie
Comandant Locotenent-colonel Teodorescu Gheorghe
Comandant Locotenent-colonel Homoriceanu I.
Brigada 1 Artilerie
Comandant Colonel Lupaşcu Constantin

Regimentul 1 Artilerie „Regele Carol I”
Comandant Colonel Poltzer Eduard
Regimentul 5 Artilerie
Comandant Locotenent-colonel Dejoianu Ioan
233
Divizia II-a
Comandant General de brigadă Manolescu Constantin
Şef de Stat-Major Maior Lăzărescu Constantin
Comandant Colonel Constantinescu V. C.
Comandant Colonel Dumitriu Sava

Regimentul Vâlcea No. 2
Comandant Colonel Moşoiu Traian
Regimentul Rovine No. 26

Comandant Colonel Stavrache Nicolae
Comandant Colonel Antonescu Ilie

Regimentul Olt No. 3
Comandant Locotenent-colonel Poşulescu Alex.
Regimentul II Romanaţi No. 19

Comandant Locotenent-colonel Dobruneanu M.
Comandant Colonel Cratero Alex.

Comandant Locotenent-colonel Dumitrescu Alex.
Comandant Locotenent-colonel Neicu Petre
Brigada 2-a Artilerie

Comandant General de brigadă Hepites Const.

Comandant Locotenent-colonel Opran M. Nicolae
Comandant Colonel Bărsescu Ioan
TRUPE NEÎNDIVIZIONATE
Brigada 1-a Călăraşi

Comandant General de brigadă Oprescu Ioan
Comandant Colonel Costescu Alexandru
234
Comandant Colonel Olteanu Marcel
Regimentul 1 Obuziere de 105 mm

Comandant Locotenent-colonel Sionescu Gheorghe
Batalionul 1 Pioneri
Comandant Maior Gheorghiu Gheorghe
Divizia 11-a
Comandant General de brigadă Muică Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Mărculescu R.
Comandant Colonel Cocărăscu Dum. (r)

Comandant Locotenent-colonel Damian Gheorghe
Comandant Locotenent-colonel Neagu Savel
Comandant Colonel Anastasiu Ioan

Comandant Colonel Obogeanu Mihail.
Comandant Locotenent-colonel Munteanu Nicolae.
Comandant Colonel Paşalega Dumitru

CORPUL II ARMATĂ
Comandant General de divizie Cotescu Dumitru
Şef de Stat-Major Colonel Ghinescu Ioan
Divizia 3-a
Comandant General de brigadă Niculescu Marin
Şef de Stat-Major Colonel Constantinescu S.
Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta”

Comandant Locotenent-colonel Penescu Const.
Comandant Colonel Brătăşanu Anton

Regimentul Argeş No. 4
Comandant Colonel Tăutu Teodor
235
Regimentul Radu Negru No. 28

Comandant Colonel Negulescu P. Niculae
Comandant Colonel Lupescu Ioan

Regimentul 3 Dâmboviţa No. 22
Comandant Locotenent-colonel Băltăreţu Dumitru
Regimentul Muscel No. 30

Comandant Locotenent-colonel Alexandrescu Stelian
Comandant General de brigadă Găiseanu P. (r)

Comandant Colonel Arbore Emanoil
Comandant Colonel Stoenescu I. Alex.

Comandant Colonel Grecescu Alexandru

Comandant Locotenent-colonel Tomoroveanu Alex.
Comandant Colonel Cornăţeanu Alexandru
Divizia 4-a
Comandant General de brigadă Burghele Gheorghe
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Iacobini Gheorghe
Comandant Locotenent-colonel Mihăescu Ioan
Comandant General de brigadă Manolescu Em. Mlad

Regimentul Vlaşca No. 5
Comandant Colonel Zotu Victor
Regimentul Teleorman No. 20

Comandant Locotenent-colonel Ştefănescu Ioan
Comandant General de brigadă Simionescu Gr. (r)

Regimentul Mihai Viteazul No. 6
Comandant Locotenent-colonel Poşulescu Alex.
236
Regimentul IV Ilfov No. 21

Comandant Colonel Berindei Grigore
Comandant General de brigadă Lambru D. (r)

Comandant Colonel Niculescu Dragomir
Comandant Colonel Ştefănescu Ştefan

Comandant Colonel Păianu Dinu

Regimentul 2 Artilerie „General de Divizie Gh. Manu”
Comandant Colonel Constantinidi Gh.
Comandant Locotenent-colonel Popescu Nicolae

Comandant Colonel Călinescu Alexandru
Regimentul de Escortă Regală

Comandant Colonel Costescu Alexandru
Comandant Locotenent-colonel Mitescu Alex.

Comandant Locotenent-colonel Polizu Alexandru
Comandant Locotenent-colonel Negru Atanase
Divizia 12-a
Comandant General de brigadă Găiseanu Traian
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Manolescu Ioan
Comandant Colonel Ştefănescu Dumitru. (r)

Comandant Colonel Mihăilescu Dumitru
Comandant Colonel Melecca Gheorghe
237
Comandant General de brigadă Viişoreanu D. (r)

Comandant Locotenent-colonel Clauda C-tin.
Comandant Colonel Călinescu Nicolae.
Comandant Colonel Lucescu Egeniu
CORPUL III ARMATĂ

Comandant General de divizie Tănăsescu Constantin
Şef de Stat-Major Colonel Mărgineanu Ale.
Divizia 5-a
Comandant General de brigadă Frunză Petre
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Florescu Mihail
Comandant Locotenent-colonel Epure Traian
Comandant Colonel Popovici Dumitru

Regimentul Prahova No. 7
Comandant Colonel Canariu Gheorghe
Regimentul Mircea No. 32

Comandant Locotenent-colonel Caracaş Lascăr
Comandant General de brigadă Razu Aristide

Regimentul Buzău No. 8
Comandant Colonel Negri Alexandru
Regimentul Râmnicu Sărat No. 9

Comandant Colonel Anastasiu Alexe
Comandant Colonel Robescu Tiberiu

Comandant Locotenent-colonel Anastasiade Mihail
Comandant Locotenent-colonel Costăchescu Ioan.
238
Brigada 5 Artilerie
Comandant General de brigadă Spirescu Gheorghe

Comandant Colonel Prassa Gheorghe
Comandant Locotenent-colonel Nicoreanu D-tru
Divizia 6-a
Comandant General de divizie Costescu Constantin
Şef de Stat-Major Alexiu Alexandru
Comandant Locotenent-colonel Paulian Constantin
Comandant Colonel Fotescu Petre

Regimentul Putna No. 7
Comandant Colonel Botea Gheorghe
Regimentul VI Tecuci No. 24

Comandant Colonel Foişoreanu Leonida
Comandant General de brigadă Sănătescu Gh. (r)

Regimentul Siret No. 11
Comandant Colonel Angelescu M. (r)
Regimentul Cantemir No. 12

Comandant Locotenent-colonel Harhas Dumitru
Comandant Colonel Georgescu Cristodulo

Comandant Colonel Şerbescu Constantin
Comandant Colonel Botez Arghir
Brigada 6 Artilerie
Comandant Colonel Rujinschi Dumitru

Comandant Locotenent-colonel Lăzărescu Kokino
Comandant Colonel Gorgos Andrei
239

Comandant Colonel Toplicescu Ioan
Comandant Colonel Florescu Ioan
Comandant Colonel Costescu Constantin

Comandant Colonel Mironescu Demonstene
Comandant Locotenent-colonel Caloenescu Alexandru
Divizia 13-a
Comandant General de brigadă Socec Alexandru
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Panaitescu Ştefan
Comandant Colonel Toplicescu Gheorghe

Comandant Colonel Nedeianu Marin
Comandant Colonel Prasa Nicolae
Comandant Colonel Belinschi Pavel. (r)

Comandant Locotenent-colonel Jecu Alexandru (r)
Comandant Locotenent-colonel Gherghiceanu Gh.
Comandant Colonel Glodeanu Dumitru

CORPUL IV ARMATĂ
Comandant General de divizie Presan Constantin
Şef de Stat-Major Colonel Zadic Iacob
Divizia 7-a
Comandant General de brigadă Istrate Ion
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Samsonovici N.
240
Comandant Locotenent-colonel Gherculescu Dumitru
Comandant Colonel Velicu Petre

Regimentul Răsboieni No. 15
Comandant Locotenent-colonel Pîrîci Teodor
Regimentul Bacău No. 27

Comandant Locotenent-colonel Niculescu Gabriel
Comandant Colonel Boian Octav

Regimentul Roman No. 14
Comandant Locotenent-colonel Damian Petcu
Regimentul Suceava No. 16

Comandant Colonel Stambulescu Gh.
Comandant General de brigadă Patala Const.

Comandant Locotenent-colonel Pipirescu Nicolae
Comandant Locotenent-colonel Cosmiţă Ioachim
Brigada 7 Artilerie
Comandant Colonel Petrescu Teodor

Comandant Colonel Talea Carol
Comandant Colonel Cardaş Dumitru
Divizia 8-a
Comandant General de brigadă Pătraşcu Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Popescu Nicolae
Regimentul Vânători
Comandant Locotenent-colonel Gorschi Alexandru

Comandant General de brigadă Petala Nicolae

Regimentul Ştefan cel Mare No. 13
Comandant Colonel Liciu Gheorghe
241
Regimentul VII No. 25

Comandant Colonel Piperescu Vasile
Comandant Colonel Bunescu Grigore

Regimentul 8 Dragoş No. 29
Comandant Locotenent-colonel Pascu Ioan
Regimentul Alexandru cel Bun No. 37

Comandant Colonel Lecca Aristide
Comandant Colonel Rujinschi Nicolae

Comandant Colonel Broşteanu Ernest
Comandant Locotenent-colonel Mihăilescu Nic.

Comandant Colonel Mironescu Gheorghe

Comandant Colonel Nisipeanu Ioan
Comandant Colonel Buzecescu Nic.

Comandant Colonel Arion Brown
Comandant Colonel Gaicu C. Dumitru
Comandant Colonel Constantinidi Alex.

Comandant Colonel Costin Grigore
Comandant Locotenent-colonel Vasilescu D. I.
Divizia 14-a
Comandant General de brigadă Vasilescu P.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Rădulescu Teodor
242
Comandant General de brigadă Vlădoianu L. (r)

Comandant Locotenent-colonel Calmuscki Alex.
Comandant Locotenent-colonel Gherescu L.Anton
Comandant General de brigadă Ionescu Fl. C. (r)

Comandant Locotenent-colonel Vasiliu Ştefan
Comandant Colonel Niculcea Const.
Comandant Colonel Sachelarie Emil
Brigada 4-a mixtă

Comandant Colonel Colori Dumitru

CORPUL V ARMATĂ
Comandant General de divizie adj. Georgescu Gh.
Şef de Stat-Major Colonel Scărişoreanu C.
Divizia 10-a
Comandant General de brigadă Văitoianu A.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Ţuhaşi I. Nicolae
Comandant Locotenent-colonel Lolescu Petre
Comandant Colonel Mihăescu Nicolae

Regimentul Ialomiţa No. 23
Comandant Colonel Constantinescu C.C.
Regimentul Petru Rareş No. 39

Comandant Colonel Ionescu E. Marin
Comandant Colonel Popovăţ Petre
Regimentul Tulcea No. 33

Comandant Colonel Mihăescu Atanase
Regimentul Neagoe Basarab No. 38

Comandant Locotenent-colonel Bacalbaşa Alex.
243
Comandant Colonel Turnoschi Ion (r)

Comandant Locotenent-colonel Sachelarie D-tru.
Comandant Colonel Racoviţă Ioan
Brigada 10 Artilerie
Comandant General de brigadă Rovinaru Nicolae

Comandant Colonel Condeescu Nicolae
Comandant Locotenent-colonel Bejulescu Ion

Comandant Colonel Carataş Constantin
Comandant Locotenent-colonel Marini Camil
Comandant Colonel Scărişoreanu Romuls
Regimentul 5 Obuziere
Comandant Colonel Grigore Anastase
Comandant Locotenent-colonel Negoescu Gh.
Divizia 15-a
Comandant General de brigadă Grigorescu Eremia
Şef de Stat-Major Maior Todicescu Mihail
Comandant General de brigadă Savopol Const. (r)

Comandant Locotenent-colonel Petrescu Ioan
Comandant Colonel Vlădescu Gheorghe
244
Comandant Colonel Anastasiu Gheorghe
Comandant Locotenent-colonel Josescu Nicolae
Comandant Locotenent-colonel Marinescu Alex.
Comandant Locotenent-colonel Brădeanu An.

CORPUL VI ARMATĂ
Comandant General de brigadă Văleanu Gh.
Şef de Stat-Major Colonel Cihoschi Enric.
Divizia a 16-a
Comandant General de brigadă Anastasiade Const.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dragu Constantin
Comandant Colonel Văitoianu Alexandru

Comandant Locotenent-colonel Cristea Ştefan (r)
Comandant Locotenent-colonel Costăchescu I. (r)
Comandant Colonel Niculescu Dumitru

Comandant Locotenent-colonel Marhiloman A. (r)
Comandant Locotenent-colonel Popovici Gh. (r)
Comandant Colonel Gârleşteanu Iosef (r)

Comandant Locotenent-colonel Miclescu Gh. (r)
Comandant Locotenent-colonel Gabur Dumitru
Detaşamentul Alexandria
Comandant Colonel Oproiu Ioan
245
Divizia 17-a
Capul de pod Turtucaia
Comandant General de brigadă Teodorescu Const.
Şef de Stat-Major Maior Săvulescu C-tin.
Divizia 18-a
Comandant General de brigadă Referendaru Alex.
Şef de Stat-Major Maior Marinescu Aurel
Brigada 2-a Mixtă

Comandant General de brigadă Burghele Const. (r)
Brigada 3-a Mixtă

Comandant Colonel Lupan Grigore

CORPUL VII ARMATĂ
Comandant General de divizie Raşcu Ioan
Şef de Stat-Major Colonel Lişcu Toma
Divizia 9-a
Comandant General de brigadă Basarabescu Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Oprescu Mincu
Comandant Locotenent-colonel Velescu Ioan
Comandant (funcţia nu era încadrată)

Regimentul Constanţa No. 34
Comandant Colonel Răşcanu Constantin
Regimentul Călugărenu No. 40

Comandant Colonel Poetaş Stan
Comandant Colonel Mărăşescu N-lae (r)

Regimentul Matei Basarab No. 35
Comandant Colonel Frim Constantin
Regimentul Vasile Lupu No. 36

Comandant Locotenent-colonel Nicolicescu Solomon
Comandant General de brigadă Drăgotescu D. (r)

Comandant Locotenent-colonel Dumitriu Dumitru
246
Comandant Locotenent-colonel Dumitrescu Ioan
Brigada 9 Artilerie
Comandant Colonel Petcuşi Leonida

Comandant
Colonel Stoica August
Comandant Locotenent-colonel Tomescu Grigore
Divizia 19-a
Comandant General de brigadă Arghirescu N-lae.
Şef de Stat-Major Maior Vera Teodor
Brigada 5-a Mixtă

Comandant General de brigadă Boureanu Gh. (r)

Brigada 6-a Mixtă
Comandant General de brigadă Anastasiu Ion

Divizia 20-a
Comandant General de brigadă Praporgescu David
Şef de Stat-Major Maior Iacob Constantin
Brigada 1 Mixtă
Comandant Colonel Scărlătescu Gheorg.

Brigada 41 Mixtă* (de la Divizia 16)
Comandant Colonel Văităianu Alexandru
XI
CORPUL GRĂNICERILOR

Brigada 1 Grăniceri
Comandant General de brigadă Kastriş Matei

Regimentul 1 Grăniceri
Comandant Locotenent-colonel Cantacuzino Gheorghe
Regimentul 2 Grăniceri
Comandant Locotenent-colonel Şeinescu Radu
XII
BATALIOANELE DE MILIŢII
Mehedinţi Maior Niculescu Ion (r)

Calafat Maior Bălăceanu Oliviu (r)
Rovine Maior Dumitrescu Gh. (r)
247
Dolj Maior Brăiloiu Gh. (r)

Olt Maior Basarabescu Alex. (r)
Romanaţi Maior Ricman Teodor (r)
Teleorman Maior Danielescu Alex (r)
Vlaşca Locotenent-colonel Coandă Ion (r)
Muscel Căpitan Fotescu Ştefan (r)
Ilfov Maior Pop Alexandru (r)
Argeş Locotenent-colonel Merişescu Dumitru (r)
Radu Negru Maior Cămărăşescu Stel. (r)
Dâmboviţa Locotenent-colonel Mironescu Vic. (r)
Prahova Maior Kebach Ion (rtg)
Mircea Maior Bechi Emil (r)
Buzău Maior Iliescu Gogu (r)
Putna Maior Predescu Gheorghe (r)
Bacău Locotenent-colonel Murgulescu Spiru (r)
Vasile Lupu Maior Bălşănescu V. (r)
Constanţa Maior Giurun Alex. (r)
XIII
BATALIOANELE DE LUCRĂTORI DE ETAPE
Batalionul 1 Maior Ionescu Cristea (r)

Batalionul 2 Maior Ghika A. Ioan (r)
Batalionul 3 Locotenent-colonel Mihăilescu Ioan (r)
Batalionul 4 Căpitan Zmeu Alex. (r)
Batalionul 5 Căpitan Boldur C. Victor (r)
Batalionul 6 Locotenent-colonel Drăghici Mihail (r)
B
Marina Militară
ESCADRA DE DUNĂRE
Comandant Contraamiral Negrescu Nic.
Şef de Stat-Major Căpitan comandor Păun Constantin
Monitoru Brătianu
Comandant Căpitan comandor Lupaşcu D-tru.
Secund Căpitan Lazu Gheorghe
Vedeta Maior „Ene Constantin”

Comandant Căpitan Pogonatu Constantin
Vedeta Căp. „Nic. L. Bogdan”

Comandant Locotenent Andonie Calistrat
Monitorul Catargiu
Comandant Comandor Sion Alfonso
Secund Căpitan Isbăşescu Ioan
248
Vedeta Căpit „Romano Mihail”

Comandant Locotenent Ştefănescu Romuls
Vedeta Maior „Dumitru Giurăscu”

Comandant Locotenent Niculescu Gheorghe
Monitorul Lahovary
Comandant Locotenent comandor Popovici Alex.
Secund Căpitan Roşca Eugeniu
Vedeta Maior „Şonţu Gheorghe”

Comandant Locotenent Dumitrescu Gheorghe
Vedeta Maior. „N. Ioan”

Comandant Căpitan Dumitrescu Const.
Monitorul Kogălniceanu
Comandant Locotenent comandor Stihi Eugen
Secund (funcţia nu era încadrată)
Vedeta Locotenent „Călinescu D.”

Comandant Căpitan Schifleers Aurel
Vedeta „Valter Mărăcineanu”

Comandant Locotenent Constantinescu Gh.
APĂRĂRILE SUB APĂ

Comandant Comandor Niculescu Rizea C.
Ajutor Locotenent comandor Rădulescu Const.
C
Serviciile şi comandamentele teritoriale
I
Ministerul de Răsboiu
(Secretariatul General)
Secretar General General de brigadă Iancovescu Const.
Şef de cabinet Maior Slăniceanu Ştefan
II
Marele Stat Major
Şef General de brigadă Georgescu Teodor

Subşef Colonel Mironescu Gheorghe
Biroul 1 – 2 (Organizare Mobilizare)

Şef Colonel Alevra Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Maior Linteş Gh.
249
Biroul 3 – 4 (Operaţie Instrucţie)

Şef Maior Ressel Carol
Ofiţer de Stat-Major Maior Palada D-tru
Biroul 5 (Informaţii şi supravegherea ştirilor)

Şef Locotenent-colonel Ionescu Stelian

Biroul 6 (Transporturi)
Şef Maior Rădulescu Lazăr

Biroul Adjutanturei
Şef Şef de birou cls. I Mariano Gh.
Bibliotecar Căpitan Strişca Ioan (r)
III
Serviciul geografic al armatei
Şef Colonel Pavelescu Ioan
IV
Serviciul personalului, justiţiei, recrutări şi statisticei
Şef Maior Rădulescu Ioan

V
Serviciul controlului, contabilităţi, contencios şi pensii
Şef Intend. Colonel Mandrin Petre

VI
Intendenţa Stabilimentelor Centrale
Şef Int. Locotenent-colonel Andronescu Romulus
VII
Direcţia 1 Infanterie
Director Int. Maior Străjescu Paul (r)

VIII
Direcţia 2 Cavalerie
Director Colonel Solacolu Dumitru
IX
Direcţia a 3-a Artilerie, Muniţii şi Automobilişti Voluntari
Inspector general al armatei General de brigadă Paraschivescu Toma
X
Direcţia 4-a Geniu
Director Locotenent-colonel Teodorescu Ioan
XI
Direcţia 5-a Marină
Director Căpitan comandor Pantazzi Vasile
250
XII
Direcţia 6-a Sanitară
Inspector general Serv. S.M. General Călinescu Mihail
Şef de Stat-Major Colonel Popescu I. Ioan
XIII
Direcţia 7-a Intendenţa
Director Int. General Ursache Gheorghe
XIV
Direcţia 8-a Armament
Director Maior Belizarie Ioan
XV
Direcţia 9-a Şcoalelor Militare
Director Locotenent-colonel Ionescu Stelian
XVI
Direcţia 10-a Aviaţie
Director Locotenent-colonel Felix Corneliu (r)
XVII
Comandamentele Teritoriale de Corp de Armată
Corpul 1 Armată General de divizie Tătărăscu N-lae. (r)
Corpul 2 Armată General de divizie Anghelescu Alex. (r)
Corpul 3 Armată General de divizie Cica Constantin (r)
Corpul 4 Armată General de divizie Lambrino Alexand (r)
Corpul 5 Armată General de divizie Boteanu Remus (r)
Comandamentele Teritoriale de Divizii

Divizia 1 General de brigadă Alexandrescu V. (r)
Divizia 2 General de brigadă Săulescu Ioan (r)
Divizia 3 General de brigadă Lăzărescu Emil (r)
Divizia 4 General de divizie Constantinescu N (r)
Divizia 5 General de brigadă Anastasiu Benone (r)
Divizia 6 General de brigadă Orezeanu Constantin (r)
Divizia 7 General de brigadă Cruţescu Haralamb (r)
Divizia 8 General de brigadă Boteanu Romulus (r)
Divizia 9 General de brigadă Văleanu Dunitru (r)
Divizia 10 General de brigadă Marcu Gheorghe (r)
Comandamentul Marinei
Comandant Contraamiral Eustaţiu Sebastian
Contraamiral Spiropol Ioan
Comandor Scodrea Vasile
Sursă documentară: Marele Cartier General, Ordinea de Bătae a Armatei, 14 august 1916, f. e.,
Bucureşti/Periş, 1916.
251
ORDINEA DE BĂTAIE
A
COMANDAMENTELOR
ŞI
SERVICIILOR ARMATEI
15 IUNIE 1917
A)
MAIESTATEA SA REGELE FERDINAND
I.
Şeful C. M. General Adj. General de divizie Mavrocordat Leon

General Adj. General de brigadă Rîmniceanu Teodor
Ataşat pe lângă A.S.R. Principele Moştenitor
General Adj. Contraamiral Gracorski Nicolae
(trimis în misiune specială)
ADJUTANŢII DE SERVICIU
Colonel Ballif Enest Ataşat pe lângă M. S. Regina
Locotenent-colonel Florescu B. I. Comandant Cartier
Locotenent-colonel Stârcea Traian Şef Birou 7 decoraţii
Locotenent-colonel Atanasescu Gh. Ataşat pe lângă A.S.R. Principele Moştenitor
------------------
Colonel Găvănescu C. Ofiţer pentru însărcinări speciale
Maior Ţenescu Fl. Ofiţer de ordonanţă
Maior Cezărescu Şt. Ofiţer de ordonanţă
------------------
Maior de rezervă Ştirbey Barbu
252
MARELE CARTIER REGAL
Comandant Locotenent-colonel Florescu B. I.

Medicul Locotenent-colonel (r) Mamulea Ioan
Medicul Locotenent-colonel (r) Romalo Eduard
Locotenent-colonel (r) Drosu Nicolae –
însărcinat cu grajdurile regale
Medic subşef dentist Krainik Iosif
Căpitan Georgescu P. Petre – ataşat pe lângă M. S. Regina
Sublocotenent Denise Gheorghe – ataşat pe lângă A.S.R. Principele Nicolae
Sublocotenent (r) Ionescu Filip – Casier
Sublocotenent (r) Cazacu Aurel - Interpret
Serviciu Poştal
Oficiant superior I Buchman E.
Oficiant gradul II Goilav Grigore
Serviciul Siguranţei
Subdirector Smântânescu Const.
Sub-Locotenent (r) Costescu Constantin ataşat pe lângă M.S. Regina
MINISTERUL DE RĂSBOIU
Ministru D-nul V. I. C. Brătianu
Ofiţerii Adjutanţi Locotenent (r) Vasiliu Aurel
Locotenent (r) Moscu Gheorghe
Locotenent (r) Gorciu Cicerone
Ofiţer de ordonanţă Locotenent (r) Pleşea Ion
II.
SERVICIUL DE STAT MAJOR
Şeful Stat-majorului General al Armatei

General de Corp de Armată Adj. Prezan C.
Subşefi de Stat major Gen de brigadă Lupescu A.
Colonel Alevra N.
Ofiţer Adj. Căpitan (r) Petrescu Const.
Cabinetul Şef Statmajorului General

Şef Căpitan (r) Mitilineu Ion
Consilier juridic Căpitan (r) Balş Matei
Căpitan (r) Lahovary Scarla
Adm. Locotenent (r) Ion Const.
EŞALONUL I-iu
Secţia I-a Operaţii
Şef (funcţia nu era încadrată)
253
Biroul I Operaţii
Şef Maior Antonescu Ioan
Maior Condiescu Nicolae
Maior Gogulescu Dumitru
Maior Filimon Ioanichie
Maior Dragomirescu H.
Maior Andrievici Nicolae
Căpitan Niculescu Constantin
Căpitan Bârzotescu Emanoil
Căpitan Cristea Toma
Căpitan Cantea Eftimie
Căpitan Mârzea Amedeu
Locotenent (r) Stamatiu Constantin
Sublocotenent (r) Ţancovici Mihail
Int. Locotenent-colonel Cusen Vasile
Adm. Locotenent Figaro Ioan
Adm. Sublocotenent (r) Niculescu Dumitru
Biroul 2 Informaţii
Şef Colonel Condeescu Nicolae
Locotenent-colonel Bianu Virgiliu
Maior Păunescu Gheorghe
Maior Dumitrescu Alex.
Maior Ţăranu Ioan
Căpitan Ulea Octav
Locotenent Popovici Virgiliu
Locotenent (r) Berechet Ştefan
Locotenent (r) Tohăneanu Ioan
Locotenent (r) Olivia I. Ioan
Locotenent (r) Trifu Gheorghe
Sublocotenent (r) Lascăr Ştefan
Biroul 3 Organizare
Şef Locotenent-colonel Oprescu Gheorghe
Maior Butunoiu Andrei
Maior Dediu Atanasie
Căpitan Popescu Marin
Locotenent (r)
Turnescu Nicolae
Serviciul Geografic
Şef Locotenent-colonel Pavelescu Ion
Comandamentul Aeronauticei
Serviciul Aviaţiei cu Fotografia aeriană

Şef Maior Fotescu Constantin
Căpitan (r) Grant Gheorghe
Locotenent Patriciu Nicolae
Sublocotenent Mititelul Claudiu
254
Serviciul Aerostaţie cu Meterologia

Şef Maior Iarca Ion
Locotenent (r) Dumitrescu C
Serviciul Telegrafiei fără fir

Şef Căpitan Bora Gheorghe
Ad. Locotenent (r) Giurgea Emil
Secţia II-a Comunicaţii

Şef Colonel Ionescu Mihail
Biroul 4 Comunicaţii
Şef Locotenent-colonel Saita Nicolae
Maior (r) Ionescu Ioan
Căpitan (r) Beleş Ioan
Serviciul Telegrafo-poştal
Şef Locotenent-colonel Iarca Haralambie
Of. sup. I. Antonescu Lazăr
Căpitan Petrescu Nicolae
Locotenent Creţu Ioan
Locotenent (r) Popovici A. Coloman
Locotenent (r) Lăzărescu Ioan
Locotenent (r) Fotiade Gheorghe
Sublocotenent (r) Simionescu Roman
Compania specială de Telegrafie

Comandant Căpitan Botez Emil
Secţia III-a Adjutantură

Şef Locotenent-colonel Ioanide Gheorghe
Biroul 5 Personal
Şef Maior Georgescu F. Ioan
Căpitan Georgescu F. D-tru
Locotenent (r) Guliotti Oraţiu
Adm. Locotenent Niţulescu Bucur
Adm. Locotenent Giurgiuman Alex.
Comandant Maior (r) Florescu Theodor
Locotenent (r) Munteanu Grigore
Medicul Cartierului Locotenent-colonel Cristian Eugeniu
Dentistul Cartierului Locotenent (r) Nachmias Gerson
Veterinarul Cartierului Veterinar Maior Hortopan Gr.
Casierul Cartierului Int. Căpitanul Elisievici Traian
Adm. Sublocotenent Alexiu Const.
Adm. Sublocotenent Tăzlăoanu D.
Ofiţer cu aprovizionare Adm. Locotenent Teodorescu I.
Sublocotenent (r) Ionescu C. I.
255
Detaşamentul Jandarmi Pedeştri

Comandant Maior Călătorescu Alex.
Căpitan Zamfirescu Ioan
Locotenent Diaconescu Valeriu
Locotenent Ionescu Nifon
Serviciul Transporturilor C. F. R.
Şef Ing. Ins. Gl. Perieţeanu Alex.
Ing. Şef. Negulici Ioan
Ing. Şef. Stănulescu Coriolan
Biroul 6 Transporturi
Şef Locotenent-colonel Motaş Dumitru
Locotenent-colonel Linaru Nicolae
Locotenent-colonel Gabrielescu Emil
Căpitan Mateescu Alexandru
Locotenent Ionescu Aurel
Adm. Sublocotenent Andreescu Grigore
Şef. Birou pr. Pavelescu Nicolae
Serviciul Marelui Pretor al Armatei

Mare Pretor Colonel Sterea Constantin
Căpitan Drăgulinescu A.
Căpitan (r) Modolea Petre
Locotenent (r) Zagoriţ Victor
Locotenent (r) Iliescu Paul
Locotenent (r) Conduratu Grigore
Locotenent (r) Ţine Emil
Detaşamentul mobil de Poliţie al Marelui Cartier General

Comandant Locotenent-colonel Şoiculescu Anastase
Căpitan (r) Cereşanu Constantin
Locotenent (r) Zamfirescu H.
Locotenent (r) Pastia Ioan
Sublocotenent (r) Dobrescu Ştefan
Adm. Locotenent (r) Manea Petre
Serviciul Remontei
Şef Locotenent-colonel Comănescu Constantin
Maior Starotescu Nicolae
Regimentul cu tracţiune automobilă

şi Serviciul Automobilelor Armatei
Comandant Colonel Polizu Alexandru
Corpul Apărări Antiaeriene

Comandant Locotenent-colonel Opran R. Nicolae
Maior Popescu I. Gheorghe
256
EŞALONUL II
Inspectoratul General al Artileriei

Insp. Gen. al Art. General de brigadă adjutant Toroceanu R.
Ajutori General de brigadă (r) Vivescu R.
Colonel Papană Ioan
Maior Dinescu Gheorghe
Căpitan Dumitrescu Ştefan
Sublocotenent Bondoc Alexandru
Inspectoratul General al Geniului

Insp. Gen. al Geniului General de divizie Raşcu Ioan
Ajutori General de brigadă Panaitescu Scarlat
General de brigadă Mihail D. Ştefan
Colonel (r) Ştefănescu Dumitru
Colonel Teodorescu Const.
Locotenent-colonel Ionescu Fotache
Maior Georgescu Grigore
Căpitan Raşcu I. Ioan
Căpitan Cumpănaş T.
Căpitan Popescu Alexandru
Căpitan Furtună Ioan
Adm. Căpitan Tomescu Gheorghe
Locotenent Arbore Ioan
Locotenent (r) Ionescu Brăila
Locotenent (r) Atanasiu D. Gheorghe
Sublocotenent Ulea Cezar
Sublocotenent (r) Zamfirescu Corneliu
Comandamentul Marinei
Comandantul Marinei Contraamiral Bălescu Constantin
Căpitan comandor Ionescu Nicolae
Locotenent comandor Zaharia Dan
Căpitan (r) Ionescu Corneliu
Locotenent Roman August

Directoratul Sănătăţii Publice
Director Profesor doctor Cantacuzino Ioan
Medic Locotenent-colonel Slătineanu Alex
Farmacist Locotenent (r) Demetriade Pericle
Serviciul Profilaxiei şi boalelor contagioase

Inspectori Medic Locotenent-colonel Negoescu Mihail
Medic Locotenent-colonel Manea Ion
Medic Locotenent-colonel Panaitescu V.
Serviciul Sanitar
Şef Medic General Vicol Nicolae
Şef de Stat-Major Medic Locotenent-colonel Bârzotescu Laurenţiu
257
Medic Colonel (r) Teoharie Anibal

Medic Locotenent-colonel Saidac Ioan
Farmacist Locotenent-colonel Constantinescu Gh.
Căpitan Pârvulescu Nicolae
Farmacist Locotenent (r) Barozzi Vasile
Farmacist Sublocotenent (r) Marino Gheorghe
Comisiile Medico-Militare
Comisia 1 Medic Colonel Potârcă Iacob
Medic Locotenent-colonel Iliescu Constantin
Comisia 2 Medic
Colonel Sava Goiu Gh.
Medic Locotenent-colonel Pârvulescu Gh.

Comisia 3 Medic
Colonel Eliad Petre
Medic Locotenent-colonel Constantinescu D. C.
Serviciul Transporturilor şi evacuări
Şef Medic Locotenent-colonel (r) Costinescu Ioan

Medic Căpitan (r) Minovici Nicolae
Medic Locotenent (r) Bruteanu Mircea
Serviciul de triaj al răniţilor şi bolnavilor

Şef Medic Maior Marinescu Nicolae
Medic Căpitan (r) Pop G. Constantin
Medic Locotenent (r) Petrescu Dumitru
Adm. Locotenent (r) Floriţa M.
Serviciul Veterinar
Şef Veterinar Colonel Stavrescu Petre
Veterinar Maior Stoicescu Gheorghe
Veterinar Căpitan Călinescu Ioan
Şef Int. General Zaharia Constantin
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Bădulescu Savin
Int. Colonel Sadoveanu Alex.
Int. Locotenent-colonel Ionescu Anghel
Int. Maior Niculcea Ioan
Int. Căpitan Anghelescu Const.
Int. Căpitan Toma Nicolae
Adm. Căpitan (r) Cornescu Ioan
Adm. Locotenent Mihăescu Ştefan
Adm. Locotenent Sinu Eftimie
Adm. Sublocotenent Mătase Victor
Adm. Sublocotenent Maltezeanu Luca
Adm. Sublocotenent Flamaropol Teodor
Adm. Sublocotenent (r) Dimitriu V. Dimitriu
258
Şef Insp. Financiar Petrescu Nicolae
Insp. Ver. Insp. Financiar Eremia Grigore
Casier Insp. Financiar Ciocâlteu Ştefan

Şef General de brigadă Cereşeanu Gh.
Secretar Broşteanu N. Gh.
Curtea Superioară de justiţie militară

Comisar regal Locotenent-colonel Homoriceanu Nic.
Grefier Locotenent (r) Stoicescu C. Const
Curtea Marţială de la Marele Cartier General

Comisar regal superior raportor Maior Marinescu I
Substituţi de Comisar Regal raportor Căpitan (r) Hariton N.
Căpitan (r) Hiotu N-lae
Căpitan (r) Racoviceanu D.
Căpitan (r) Popescu T.
Grefieri Locotenent (r) Nicoleanu Hipolit
Locotenent (r) Dumitrescu F. I.
Sublocotenent (r) Dobrescu Ioan
Serviciul Religios
Şef. P.C.S. Econom Nazarie Const.
Ajutor C.S. Econom Pocitan Vasile
Comandamentul General al Etapelor

Comandant General de brigadă Popovici Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Constantinescu D.
Biroul Adjutanturei
Şef Maior Dobre Alexandru
Căpitan (r) ch.timp. Popescu D. Baldovin
Căpitan (r) Smărăndescu Paul
Locotenent Georgescu I. Mircea
Locotenent Şuteu Vasile
Sublocotenent (r) Pitiş Ioan
Sublocotenent (r) Tătărescu I. Nicolae
Adm. Sublocotenent (r) Achim Constantin
Biroul Etapelor
Şef Locotenent-colonel Nicolae Toader
Maior (r) Butculescu Nicolae
Căpitan (r) Nedelcovici Const.
Locotenent (r) Biberea Victor
Locotenent (r) Marinescu Ioan
259
Serviciul Poduri şi Şosele

Şef Căpitan (r) Vasilescu Carpen
Locotenent (r) Bedreag G. Ştefan
Sublocotenent (r) Conţescu Marin
Inginer şef Chiriţescu Anton
Serviciul Artilerie
Şef Locotenent-colonel Ioanid Nicolae
Locotenent (r) Botea Emil
Serviciul Geniului şi Comunicaţiilor

Şef Colonel Zottu Victor
Căpitan (r) Ioachimescu Andrei
Căpitan (r) Bobeş Panait
Silvicultor-şef Balaban I. E.
Sublocotenent (r) Ştefănescu C. Victor
Adm. Sublocotenent Balaban C.
Serviciul Marinei
Şef Locotenent-comandor Bălănescu Ioan
Sublocotenent (r) Gheorghin Mircea
Sublocotenent (r) Paciurea Ioan
Sublocotenent (r) Sulică Ioan
Serviciul Sanitar
Şef Medic Locotenent-colonel Preda Gheorghe
Farmacist Căpitan Cerbulescu Const.
Serviciul Veterinar şi Secţia de

materiale veterinare şi potcovărie
Şef Veterinar Locotenent-colonel Niculescu Ioan
Veterinar Căpitan (r) Ţânţăreanu Const.
Veterinar Locotenent (r) Turturică Teodor
Veterinar Locotenent (r) Petrescu David
Farmacist Maior (r) Droc Corneliu
Adm. Locotenent Temelcu Hristodor
Şef Int. Maior Ionescu Ioan
Int. Maior (r) Simonescu Paul
Int. Căpitan Cracoveanu Alex.
Adm. Locotenent (r) Mihăescu Aurel
Adm. Locotenent (r) Vlădescu Constantin
Adm. Locotenent (r) Steriu Panait
Adm. Sublocotenent Neta Nicolae
Adm. Sublocotenent Zenide Nicolae
260
Şef Căpitan Vasilescu Dumitru
Locotenent (r) Peretz Gheorghe
Adm. Locotenent (r) Ionescu Gheorghe
Adm. Sublocotenent (r) Marinescu Ioan
Serviciul Medical. Eşalonul II

Şef Medic Maior Irimescu Gh.
Serviciul Pretoratului
Pretor Colonel Racoviţă Mihail
Căpitan (r) Cociu Alexandru
Căpitan (r) Orăşeanu Alexandru
Căpitan (r) Alexandrescu I. T.
Locotenent (r) Ranetescu Dumitru
Locotenent (r) Borcea Panait
Locotenent (r) Munteanu Iosif
Locotenent (r) Zamfirescu Alex.
Locotenent (r) Stamboliu Constantin
Serviciul Telegrafo-Poştal al Eşalonului II

Şef Of. superior gr. II. Bernescu Dumitru
III.
COMANDAMENTELE DE ARMATĂ
ARMATA I-a
1. Comandament
Însărcinat cu comanda Armatei General de divizie Christescu Const.
Şef de Stat-Major General de brigadă Zadic Iacob
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Batâr Nicolae
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Eliade Const.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Todicescu M.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Orescovici Şt.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Rădulescu I. L.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Stratilescu Gh.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Vasilescu Ant.
Şeful Secţiei Geogr. Maior Georgescu Ioan
Insp. Artilerie General de brigadă Referendaru A.
Ajutor Colonel Vernescu Ioan
Ajutor Colonel Bârsescu Ioan
Inspect. Geniu. Colonel Negru Atanase
Ajutor Maior Dedu Const
Şeful Serviciului Sanitar Medic-Colonel Gavrielscu Al.
Şeful Serviciului Veterinar Veterinar-Medic-Locotenent-colonel Zamfirescu I.
Şeful Serviciului Int. Int. Locotenent-colonel Grigorescu Al.
Comisar Reg. Rap. Locotenent-colonel Petrovici C-tin
Pretor Maior Schipor Alex.
Comandantul Cartierului Maior Perieţeanu Al.
261
2. Etape
Comandant Colonel Jiteanu Ion
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Serghiescu T.
Ofiţer de Stat-Major Maior Alexandrescu G.
Şef Serv. Artilerie Locotenent-colonel Negură Alex.
Şef Serv. de Geniu Locotenent-colonel Cerchez Leon
Şef Serv. Sanitar Medic-Colonel Popescu Gh.
Şef Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Docmanu Ang.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Speirescu And.
Pretor Maior Brătescu Gh.
Comandantul Cartierului Căpitan (r) Leatris Gh.
ARMATA II-a
1. Comandament
Comandant General de Corp de Armată Averescu Alex.
Şef de Stat-Major General de brigadă Mărdărescu Gh.
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Trantomir Lucian
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Ressel Carol
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Constandache Gr.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Bălăcescu Const.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Grozeanu D.
Ofiţer de Stat-Major Maior Ciupercă Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Maior Ionescu Sergiu
Şeful Secţiei Geogr. Locotenent-colonel Palade Silivestru
Insp. Artilerie General de brigadă Rovinaru Nicol.
Ajutor Colonel Paşalegea D-tru
Inspect. Geniu. Colonel Negoescu Gh.
Ajutor Maior Libert Emil
Şeful Serviciului Sanitar Medic-Gen. Antoniu I. Ilie
Şeful Serviciului Veterinar Veterinar-Colonel Călinescu Mihail
Şeful Serviciului Int. Int. Colonel Dumitru Nicolae
Comisar Reg. Rap. Colonel Pangrati Gh.
Pretor Locotenent-colonel Condeescu Ioan
Comandantul Cartierului Maior Leon Constantin
2. Etape
Comandant Colonel Mihăescu Ilie
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dona C.
Ofiţer de Stat-Major Maior Davidescu Ştefan
Şef Serv. Artilerie Locotenent-colonel Popescu Toma
Şef Serv. Geniu Locotenent-colonel (r) Grămăticescu I.
Şeful Serviciului Sanitar Medic-Colonel Mihăescu Mihail
Şef Serv. Vet. Vet. Maior Stavrescu Petre
Şef Serv. Int. Int. Colonel Popescu Gh.
Pretor Maior Crivăţ Gheorghe
Comandantul Cartierului Căpitan (r) Constantin I. Ioan
262
IV.
COMANDAMENTELE DE CORPURI DE ARMATĂ
CORPUL I ARMATĂ
Comandant General de brigadă Petala Nicolae
Şef de Stat-Major Colonel Dumitrescu C-tin
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Mârculescu Rafail
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Rizeanu Alexandru
Ofiţer de Stat-Major Maior Procopiescu D-tru
Ofiţer de Stat-Major Maior Vieşeanu Ion
Com. Det. J.R. Căpitan (r) Nicolau V. Nicolae
Comandant Cartier Căpitan Candiani Alexandru
CORPUL II ARMATĂ
Comandant General de divizie Văitoianu Artur
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Alimănescu Aurel
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Negoescu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Popescu B. D-tru
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Pălăgeanu Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Rădulescu M.
Com. Det. J. R. Căpitan (r) Nicolau V. Nicolae
Comandant Cartier Maior Homoriceanu C.
CORPUL III ARMATĂ

Comandant General de divizie Iancovescu C-tin
Şef de Stat-Major Colonel Gherculescu D-tru
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Uică Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Maior Ionescu G. Ştefan
Ofiţer de Stat-Major Maior Slomnescu Mihail
Com. Det. J. R. Căpitan (r) Nicolau V. Nicolae
Comandant Cartier Căpitan Homoriceanu C.
CORPUL IV ARMATĂ
Comandant General de brigadă Văleanu Ghe
Şef de Stat-Major Colonel Eremia Gh.
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Rotaru Dum.
Ofiţer de Stat-Major Maior Paşalega C.
Ofiţer de Stat-Major Maior Antonescu C.
Com. Det. J. R. Căpitan Bendescu Const.
Comandant Cartier Căpitan (r) Cosma Const.
CORPUL V ARMATĂ
Comandant General de divizie Istrate Ioan

Şef de Stat-Major Colonel Lecca Aristide
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Marcovici Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Mihăilescu N.
Ofiţer de Stat-Major Maior Buiculescu C.
Com. Det. J. R. Căpitan Georgescu G.
Comandant Cartier Maior (r) Costaforu C.
263
CORPUL VI ARMATĂ
Comandant General de divizie Grigorescu Eremia
Şef de Stat-Major Colonel Samsonovici N.
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Miltiade Const.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Ionescu G. Niculae
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Cristescu Orezeanu T.
Com. Det. J. R. Căpitan Ignat Gheorghe
Comandant Cartier Maior Ivanciu Ioan
INSPECTORATUL GENERAL AL CAVALERIEI

Inspector General General de brigadă Sinescu Nicolae
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Iovanovici Anton
Ofiţer de Stat-Major Maior Geormanu Mihail
V.
COMANDAMENTELE DE DIVIZII
Divizia 1
Comandant General de brigadă Stratilescu D-tru.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Săvulescu C.
Ofiţer de Stat-Major Maior Atanasescu C.
Ofiţer de Stat-Major Maior Constantinescu C.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Raiovici T.
Şef Serv. Geniu Sublocotenent Langue E. Em.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Bădescu Ghe.
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Roman Al.
Şef Serv. Int. Int. Maior Stoianovici M.
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Ivănceanu Gr.
Pretor Maior Furduescu V.
Comandant Cartier Căpitan Dăbulescu I.
Divizia 2
Comandant General de brigadă Vlădescu Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Sichitiu Ioan.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Bucică Petre.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Zisu Dumitru
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Sclia Argentin
Şef Serv. Geniu Sublocotenent (r) Floreşteanu D.
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel (r) Laugier Charles
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Oprescu Mircea
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Popescu Chr.
Comisar Reg. Rap. Maior Vasilescu Şt.
Pretor Maior Zota Paul
Comandant Cartier Căpitan Săvoiu Gh.
Divizia 3
Comandant General de brigadă Mărgineanu Al.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Iacob Const.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Diaconescu N.
264
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Rujinschi Gh.

Şef Serv. Art. Maior Frunzescu Tr.
Şef Serv. Geniu Sublocotenent (r) Druţă Ştefan
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Ionescu Marin
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Bucică Ioan
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Martac Ioan.
Comisar Reg. Rap. Căpitan Chiru D. Vasile
Pretor Maior Pătrăşescu N.
Comandant Cartier Căpitan Anastasescu Em.
Divizia 4
Comandant General de brigadă Ghinescu Ioan
Şef de Stat-Major Colonel Florescu Mihail
Ofiţer de Stat-Major Maior Argeşeanu Gh.
Ofiţer de Stat-Major Maior Petrovicescu N.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel (r) Frunzescu Tr.
Şef Serv. Geniu Locotenent (r) Chiriac Petre
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Vasilescu Aug.
Şef. Serv. Vet. Vet. Căpitan Manolescu Gh.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Ionescu Marin
Comisar Reg. Rap. Maior Marinescu D.
Pretor Căpitan Agapie Vasile
Comandant Cartier Căpitan Moldoveanu C.
Divizia 5
Comandant General de brigadă Razu Aristide
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Todicescu D.
Ofiţer de Stat-Major Maior Străjencu V.
Ofiţer de Stat-Major Maior Tătaru Gh.
Şef Serv. Art. Colonel Prasa Gh.
Şef Serv. Geniu Locotenent (r) Cantacuzino I.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Dimitriu T. D.
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Murgescu P.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Guriţă Eugeniu
Comisar Reg. Rap. Maior (r) Bertea Gh.
Pretor Maior Râureanu B.
Comandant Cartier Maior Dancovici V.
Divizia 6
Comandant General de brigadă Arghirescu N.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Stângaciu I.
Ofiţer de Stat-Major Maior Dănilă Gh.
Ofiţer de Stat-Major Maior Diamandi D.
Şef Serv. Art. Colonel Lăzărescu C. K.
Şef Serv. Geniu Căpitan Neguţ D-tru
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Marosin T. N.
Şef. Serv. Vet. Vet. Căpitan Ghinea Ion.
Şef Serv. Int. Int. Maior Dumitrescu Ilie
Comisar Reg. Rap. Căpitan (r) Lecca Octavian
Pretor Căpitan Paplica Florian
265
Divizia 7
Comandant General de brigadă Rujinschi Nicolae
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dumitrescu N. C.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Ionescu V. Şt.
Ofiţer de Stat-Major Maior Papazoglu P.D.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Folescu Ioan
Şef Serv. Geniu Locotenent (r) Secară Vasile.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Mihăilescu Sp.
Şef. Serv. Vet. Vet. Căpitan Dinulescu Vasile
Şef Serv. Int. Int. Maior Protopopescu M.
Comisar Reg. Rap. Căpitan (r) Petrescu Grigore
Pretor Maior Dobreanu N.
Comandant Cartier Căpitan (r) Ulvineanu Alex.
Divizia 8
Comandant General de brigadă Pătraşcu Ioan
Şef de Stat-Major Maior Linteş Gh.
Ofiţer de Stat-Major Maior Scărişoreanu C.
Ofiţer de Stat-Major Maior Rovinaru Const.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Fuiu Ion
Şef Serv. Geniu Sublocotenent (r) Şiştoveanu Gr.
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Stănculescu St.
Şef. Serv. Vet. Vet. Căpitan Nicolau T. C-tin
Şef Serv. Int. Int. Maior Claos Petre
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Spaty Ion
Pretor Maior Voinescu Petre
Comandant Cartier Căpitan (r) Gălăşescu C-tin.
Divizia 9
Comandant General de brigadă Scărişoreanu C.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Pestriţu Alex.
Ofiţer de Stat-Major Maior Motaş Mihail
Ofiţer de Stat-Major Maior Stănescu Ioan
Şef Serv. Art. Colonel Niculescu V.
Şef Serv. Geniu Căpitan Nicolau Florea
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Rogoz Ion
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Priboianu N.
Şef Serv. Int. Int. Maior Petrescu D-tru
Comisar Reg. Rap. Maior Poenaru Ioan
Pretor Locotenent-colonel Ţiuleanu Ioan
Comandant Cartier Locotenent (r) Carp Grigore
Divizia 10
Comandant General de brigadă Cihoschi Enric
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Grigorescu A
Ofiţer de Stat-Major Maior Cepleanu C-tin
Ofiţer de Stat-Major Maior Nicolae R. Şt.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Niculescu T.
Şef Serv. Geniu Locotenent (r) Grigoriu Aurel
266
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Badiu Drag

Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Alexandrescu C.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Alexiu Leonida
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Davidescu Nic.
Pretor Maior Popeanu Grig.
Comandant Cartier Căpitan (r) Dănescu Amed
Divizia 11
Comandant General de brigadă Broşteanu Ernest
Şef de Stat-Major Colonel Ştefănescu A. C.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Predescu Pand.
Ofiţer de Stat-Major Maior Săndulescu C.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Dimache Gh.
Şef Serv. Geniu Maior Petrescu Alex.
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Falcan St. I.
Şef. Serv. Vet. Vet. Căpitan Anghelescu V.
Şef Serv. Int. Int. Maior Roman Barbu
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Căprescu Ion
Pretor Maior Bălănescu D.
Comandant Cartier Căpitan (r) Bălteanu Petre
Divizia 12
Comandant General de brigadă Moşoiu Traian
Şef de Stat-Major Colonel Manolescu I.
Ofiţer de Stat-Major Maior Stoicescu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Macici Nicolae
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Vera Teodor
Şef Serv. Geniu Locotenent Voicu Gh.
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Raian Z. Ion
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Poenaru D. I.
Şef Serv. Int. Int. Maior Dorobanţu Gh.
Comisar Reg. Rap. Căpitan (r) Varlam Gh.
Pretor Locotenent-colonel C-tinescu D.
Comandant Cartier Căpitan (r) Teodorescu Iosif
Divizia 13
Comandant General de brigadă Popescu I. Ioan
Şef de Stat-Major Colonel Dragu Const.
Ofiţer de Stat-Major Maior Bolintineanu N.
Ofiţer de Stat-Major Maior Mărgăritescu P.
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel (r) Protopopescu N.
Şef Serv. Geniu Sublocotenent (r) Angheliu Ion
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel C-tinescu I.
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Ciapâru D. I.
Şef Serv. Int. Int. Maior Drăghici Gh.
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Codreanu R.
Pretor Căpitan Vurculaş Petre
Comandant Cartier Locotenent (r) Ionescu D. Ion
267
Divizia 14
Comandant General de brigadă Bunescu Gr.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Florescu I. G.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Gerota Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Negrei Nicolae
Şef Serv. Art. Locotenent-colonel Pastia Alex.
Şef Serv. Geniu Locotenent (r) Sava Constantin
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Popovici Cezar
Şef. Serv. Vet. Vet. Subşef C-tantinescu Gh.
Şef Serv. Int. Int. Maior Popescu Mih.
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Aurel Bogdan
Pretor Căpitan Iliescu Nicolae
Comandant Cartier Căpitan (r) Râmniceanu P.
Divizia 15
Comandant General de brigadă Angelescu P.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dumitrescu T.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Teodorescu I.
Ofiţer de Stat-Major Maior Florescu G. I.
Şef Serv. Art. Colonel Limburg D-tru
Şef Serv. Geniu Căpitan Nicolescu Ştefan
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Protopopescu D.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Grigorescu I.
Comisar Reg. Rap. Căpitan (r) Manu D. Ioan
Pretor Maior Herăscu Ioan
Comandant Cartier Maior (r) Cotrutz Gr.
Divizia 1 Cavalerie
Comandant General de brigadă Schina Mihail
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Alexandrescu V.
Ofiţer de Stat-Major Maior Marinescu Aurel
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Fălcoianu N.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Georgescu N.
Şef Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Nicolaescu P. I.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Stanciovici Em.
Comisar Reg. Rap. Locotenent (r) Dragomirescu P.
Pretor Căpitan Nicolescu Petre
Comandant Cartier Căpitan (r) Pretorian Gh.
Divizia 2 Cavalerie
Comandant General de brigadă adj. (r) Greceanu P.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Rădescu Nicol.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Ilasievici C-tin
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Veisa Em.
Şef Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Ionescu Ion
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Giuşcă Pompei
Comisar Reg. Rap. Căpitan (r) Pascu Gheorghe.
Pretor Locotenent (r) Stoianovici N.
Comandant Cartier Căpitan Pascu Gheorgeh
268
VI
Comandamentele de Brigadă
a) INFANTERIA
Brig. 1 Infant. Colonel Obogeanu Mihail
Brig. 2 Infant. Colonel Dimitrie Sava
Brig. 3 Infant. Colonel Epure Traian
Brig. 4 Infant. Colonel Bădescu Bucur
Brig. 5 Infant. Colonel Constantinescu St.
Brig. 6 Infant. Colonel Alexiu Alexandru
Brig. 7 Infant. Colonel Panaitescu Şt.
Brig. 8 Infant. Colonel Vlădescu Gh.
Brig. 9 Infant. Colonel Caracaş Lascăr
Brig. 10 Infant. Colonel Lişcu Toma
Brig. 11 Infant. Colonel Macri Ioan
Brig. 12 Infant. Colonel Stoenescu I. A.
Brig. 13 Infant. Colonel Darvari Mihail
Brig. 14 Infant. Colonel Colori Dumitru
Brig. 15 Infant. Colonel Liciu Gheorghe
Brig. 16 Infant. Colonel Dabija Gheorghe
Brig. 17 Infant. Colonel Poetaş Stan
Brig. 18 Infant. Colonel Scărlătescu Ghe.
Brig. 19 Infant. Colonel Mihăescu Nicolae
Brig. 20 Infant. Colonel Şerbescu Const.
Brig. 21 Infant. Colonel Anastasiu Alexe
Brig. 22 Infant. Colonel Meleca Gheorghe
Brig. 23 Infant. Colonel Ştefănescu Şt.
Brig. 24 Infant. Colonel Damian Gheorghe
Brig. 25 Infant. Colonel Constantinescu V. C.
Brig. 26 Infant. Colonel Nedeianu Marin
Brig. 27 Infant. Colonel Anastasiu I. Ioan
Brig. 28 Infant. Colonel Niculcea Const.
Brig. 29 Infant. Colonel Sachelarie D.
Brig. 30 Infant. Colonel Gherăscu L. Ant.
Brig. de Grăniceri Colonel Cantacuzino Gh.
b) CAVALERIA
Brig. 1 Roşiori Colonel Arion Bron
Brig. 2 Roşiori Colonel Mircescu Ludovig
Brig. 3 Roşiori Colonel Olteanu Marcel
Brig. 4 Roşiori Colonel Rusesecu Gh.
Brig. 5 Roşiori Colonel Davidolglu Clenate
Brig. 6 Roşiori Colonel Constantinide Al.
Brig. 1 Călăraşi Colonel Florescu Ioan
Brig. 2 Călăraşi Colonel Scărişoreanu R.
c) ARTILERIA
Brig. 1 Artiler. Buzezscu Nic.
Brig. 2 Artiler. Colonel Lucescu Eugeniu
269
Brig. 3 Artiler. Colonel Stoica August

Brig. 4 Artiler. Colonel Filiti Gheorghe
Brig. 5 Artiler. Colonel Costin Grigore
Brig. 6 Artiler. Colonel Cardaş Dumitru
Brig. 7 Artiler. Colonel Tulea Constantin
Brig. 8 Artiler. Colonel Nisipeanu Ioan
Brig. 9 Artiler. Colonel Petcuşi Leonida
Brig. 10 Artiler. Colonel Condeescu Nic.
Brig. 11 Artiler. Colonel Mironescu Dem.
Brig. 12 Artiler. Colonel Dejoianu Ion
Brig. 13 Artiler. Colonel Glodeanu D.
Brig. 14 Artiler. Colonel Gheorghian Ioan
Brig. 15 Artiler. Colonel Răşcanu Ioan
Comadamentul Artileriei Grele

Comandant Colonel Teodorescu Al.
Comadamentul Artileriei de Munte

Comandant Colonel Rujinschi Dimitrie
VII
REGIMENTE
a) INFANTERIA
Reg. 1 Vânăt. Locotenent-colonel Cănciulescu Petre
Reg. 2 Vânăt. Locotenent-colonel Butescu Mihail
Reg. 3 Vânăt. Locotenent-colonel Jujescu Ioan
Reg. 4 Vânăt. Locotenent-colonel Beloiu Stroe
Reg. 5 Vânăt. Locotenent-colonel Diamandi Gh.
Reg. 6 Vânăt. Locotenent-colonel Berindei Ioan
Reg. 7 Vânăt. Locotenent-colonel Paulian Const.
Reg. 8 Vânăt. Locotenent-colonel Gurău Gheorghe
Reg. 9 Vânăt. Locotenent-colonel Rasoviceanu Gh.
Reg. 10 Vânăt. Locotenent-colonel Oprescu Const.
Reg. 1 Inf. Locotenent-colonel Paschievici Corn.
Reg. 2 Inf. Colonel Neagu Savel
Reg. 3 Inf. Locotenent-colonel Radulian Const.
Reg. 4 Inf. Locotenent-colonel Calotescu Const.
Reg. 5 Inf. Locotenent-colonel Dubert Nicolae.
Reg. 6 Inf. Locotenent-colonel Iorgulescu Gh.
Reg. 7 Inf. Locotenent-colonel Cornea Nicolae
Reg. 8 Inf. Colonel Voicescu T. Gr.
Reg. 9 Inf. Locotenent-colonel Grigorescu Gr.
Reg. 10 Inf. Locotenent-colonel Betea Gheorghe
Reg. 11 Inf. Locotenent-colonel Botez M. Gh.
Reg. 12 Inf. Locotenent-colonel Voiculescu C-tin
Reg. 13 Inf. Locotenent-colonel Calmuschi Alex.
Reg. 14 Inf. Locotenent-colonel Ion Constantin II
Reg. 15 Inf. Colonel Pîrici Teodor
270
Reg. 16 Inf. Locotenent-colonel Mihail Cezar

Reg. 17 Inf. Locotenent-colonel Ionescu Justinian
Reg. 18 Inf. Locotenent-colonel Stănescu C. Vas.
Reg. 19 Inf. Locotenent-colonel Ionescu G. Ştef.
Reg. 20 Inf. Locotenent-colonel Budeanu Anatol
Reg. 21 Inf. Locotenent-colonel Maxim Vasile
Reg. 22 Inf. Locotenent-colonel Gheorghiu Alex.
Reg. 23 Inf. Locotenent-colonel Mărăşescu Matei
Reg. 24 Inf. Locotenent-colonel Cibuchi Dionisie
Reg. 25 Inf. Locotenent-colonel Linde Eugeniu
Reg. 26 Inf. Locotenent-colonel Truşculescu Mih
Reg. 27 Inf. Locotenent-colonel Ganea Ştefan
Reg. 28 Inf. Locotenent-colonel Stâncescu Eman
Reg. 29 Inf. Locotenent-colonel Gheorghiu D.
Reg. 30 Inf. Locotenent-colonel Capeleanu Pomp.
Reg. 31 Inf. Locotenent-colonel Teodorescu Gh.
Reg. 32 Inf. Locotenent-colonel Stamate Vasile
Reg. 33 Inf. Locotenent-colonel Pascu Ioan
Reg. 34 Inf. Locotenent-colonel Dumbravă Virgil
Reg. 35 Inf. Colonel Constantinescu A.
Reg. 36 Inf. Locotenent-colonel Georgescu Ioan
Reg. 37 Inf. Locotenent-colonel Tomoroveanu V.
Reg. 38 Inf. Locotenent-colonel Cornescu Gh.
Reg. 39 Inf. Locotenent-colonel Jipa N. Gh.
Reg. 40 Inf. Locotenent-colonel Georgescu N-lae
Reg. 43/59 Inf. Colonel Pomponiu C-tin
Reg. 42/66 Inf. Locotenent-colonel Lăzărescu C-tin.
Reg. 57/58 Inf. Locotenent-colonel Băileanu Nicolae
Reg. 41/71 Inf. Locotenent-colonel Constantinov Sc.
Reg. 45/60 Inf. Locotenent-colonel Hagi G. Nicolae
Reg. 46/61 Inf. Locotenent-colonel Voiculesc V.
Reg. 44/68 Inf. Locotenent-colonel Marinescu Ilie
Reg. 62/70 Inf. Locotenent-colonel Grecescu Grigore
Reg. 50/64 Inf. Locotenent-colonel Genuneanu D.
Reg. 51/52 Inf. Locotenent-colonel Cristofor Ioan
Reg. 47/72 Inf. Locotenent-colonel Rosseti Radu
Reg. 48/49 Inf. Locotenent-colonel Rotaru Alex.
Reg. 69/77 Inf. Colonel Cosmiţă Ioachim
Reg. 53/65 Inf. Colonel Mihăilescu N-lae
Reg. 55/67 Inf. Locotenent-colonel Dragu Ghe..
Reg. 54/56 Inf. Locotenent-colonel Solomon Ion
Reg. 63/79 Inf. Locotenent-colonel Milcu Haralambie
Reg. 73/78 Inf. Locotenent-colonel Niţescu Grigore
Reg. 74/80 Inf. Locotenent-colonel Iordăchescu Gh.
Reg. 75/76 Inf. Locotenent-colonel Pruşan Ion
Reg. 1 Grăniceri Locotenent-colonel Dumitriu I. N.
Reg. 2 Grăniceri Locotenent-colonel Rădulescu D.
Corpul Vân. Munte Maior Bădulescu Virg.
Batal. Jan. Pedeştri Maior Călătorescu Al.
271
b) CAVALERIA
Reg. 1 Roşiori Locotenent-colonel Negulescu Ioan
Reg. 2 Roşiori Locotenent-colonel Pop Emanoil
Reg. 3 Roşiori Locotenent-colonel Manu Gh.
Reg. 4 Roşiori Locotenent-colonel Moruzi Gh.
Reg. 5 Roşiori Colonel Lupaşcu Anton
Reg. 6 Roşiori Locotenent-colonel Popescu N.
Reg. 7 Roşiori Colonel Cihoschi Al.
Reg. 8 Roşiori Colonel Daschievici I.
Reg. 9 Roşiori Colonel Călinescu Ion
Reg. 10 Roşiori Colonel Bălăşescu Ilie
Reg. 11 Roşiori Colonel Neagu Const.
Reg. 1 Călăraşi Colonel Romano Gr.
Reg. 2 Călăraşi Colonel Pop Ioan
Reg. 3 Călăraşi Locotenent-colonel Chiriac Const.
Reg. 4 Călăraşi Locotenent-colonel Cociu Vladimir
Reg. 5 Călăraşi Colonel Bălăceanu Ar.
Reg. 6 Călăraşi Colonel Costescu C.
Reg. 7 Călăraşi Locotenent-colonel Răsvan Const.
Reg. 8 Călăraşi Colonel Rădulescu T.
Reg. 9 Călăraşi Locotenent-colonel Steriade S. Al.
Reg. 10 Călăraşi Colonel Marini Camil
Reg. Escortă Regală Locotenent-colonel Prodan Ioan
Reg. pe jos al Div. 1 Cav. Locotenent-colonel Odobescu Gr.
Reg. pe jos al Div. 2 Cav. Locotenent-colonel Constanţiu M.
c) ARTILERIA
Regimentele artilerie de câmp de 75 mm
Reg. 1 Artil. Locotenent-colonel Brătuianu R.
Reg. 2 Artil. Locotenent-colonel Negrei Gabriel
Reg. 3 Artil. Locotenent-colonel Lupaşcu I. Al.
Reg. 4 Artil. Locotenent-colonel Henţescu Vasile
Reg. 6 Artil. Colonel Tomoroveanu A.
Reg. 7 Artil. Locotenent-colonel Gavriliu Leon
Reg. 8 Artil. Colonel Opran M. N-lae
Reg. 9 Artil. Locotenent-colonel Constantinescu A.
Reg. 11 Artil. Locotenent-colonel Velescu D-tru
Reg. 13 Artil. Colonel Robescu V.
Reg. 21 Artil. Colonel Mărculescu C.
Reg. 22 Artil. Locotenent-colonel Petrescu Gh.
Reg. 23 Artil. Locotenent-colonel Marcovici Simion
Reg. 24 Artil. Locotenent-colonel Vlădescu Gh.
Reg. 25 Artil. Colonel Brădeanu Anania
Regimentele de Obuziere
Reg. 5 Obuz. Colonel Vasilescu N.
Reg. 8 Obuz. Locotenent-colonel Micioara Paul
Reg. 10 Obuz. Locotenent-colonel Popescu N-lae
Reg. 14 Obuz. Colonel Petroianu Sc.
272
Reg. 15 Obuz. Locotenent-colonel Bujoreanu N.

Reg. 16 Obuz. Locotenent-colonel Săndulescu N.
Reg. 17 Obuz. Locotenent-colonel Tulea Carol.
Reg. 18 Obuz. Colonel Tomescu Gr.
Reg. 19 Obuz. Locotenent-colonel Miclescu Victor
Reg. 20 Obuz. Colonel Bejulescu Ioan
Reg. 26/1 Obuz. Locotenent-colonel Altenliu Teodor.
Reg. 27/2 Obuz. Locotenent-colonel Dumitrescu Er.
Reg. 28/3 Obuz. Locotenent-colonel Ştefănescu G.
Reg. 29/4 Obuz. Colonel Marcovici V.
Reg. 30/5 Obuz. Locotenent-colonel Butunoiu Andrei.
Regimentele de Artilerie Grea

Reg. 1 Art. Grea Locotenent-colonel Zvoranu Ioan
Reg. 2 Art. Grea Locotenent-colonel Jitianu G.
Reg. 3 Art. Grea Locotenent-colonel Paplica Pomp.
Reg. 4 Art. Grea Locotenent-colonel Sîrbu Grigorie
Regimentul artilerie de munte de 75 mm

Comandant Locotenent-colonel Dumitrescu C.
Regimentul artilerie de munte de 63 mm

Comandant Colonel Moscu Aurel
Regimentul artilerie călăreaţă

Comandant Locotenent-colonelMarţian D.
VIII
TRUPELE SPECIALE

Trupele de Pioneri
Batal. 1 Maior Căţoiu Ştefan
Batal. 2 Maior Moscu Teodor
Batal. 3 Maior Marinescu Gh.
Batal. 4 Locotenent-colonel Vasilescu St. Ioan
Batal. 5 Maior Gheorghiu T. Vasile
Batal. 6 Maior Izet Ali Kadăr
Batal. 7 Maior Duca Dimitrie
Batal. 8 Căpitan Petrescu Gheorghe
Batal. 9 Maior Paraschivescu Ştefan
Batal. 10 Maior Iliescu Constantin
Batal. 11 Locotenent-colonel Lepădătescu D-tru
Batal. 12 Maior Scurteanu Al.
Batal. 13 Locotenent-colonel Mântulescu Paul
Batal. 14 Locotenent-colonel Ionescu Tache
Batal. 15 Locotenent-colonel Rădulescu Gh.
Batal. 16 Maior Grindinescu Ioan
Batal. 17 Maior (r) Gologan Radu
Batal. 18 Maior Georgescu Grigore
273
Regimentul de căi ferate

Comandant Colonel Vlădeanu Matei
Regimentul de pontonieri
Comandant Colonel Popovici Nicolae
Regimentul de specialităţi
Comandant Colonel Botez Ştefan
B.
MARINA MILITARĂ
FLOTA DE OPERAŢIUNI PE DUNĂRE

Comandant Comandor Scodrea Vasile
Locotenent-colonel Buholtzer Corneliu
Locotenent-colonel Roşca Eugeniu
Locotenent-colonel Combary Aristide
DIVIZIA MONITOARELOR
Monitorul „Lahovary”
Comandant Căpitan-comandor Vasilescu Matei
Monitorul „Kogălniceanu”
Comandant Locotenent-comandor Negulescu Aurel
Monitorul „Catargiu”
Comandant Locotenent-comandor Isbăşescu Ioan
Monitorul „Brătianu”
Comandant Locotenent-comandor Rădulescu C-tin
Apărările sub apă
Comandant Locotenent-comandor Bărbuneanu Petre
DIVIZIA UŞOARĂ
Comandant Căpitan-comandor Gavrilescu Mihail
Convoiul de aprovizionare
Comandant Căpitan-comandor Munteanu Gh.
Spitalul Mobil
Şef Medic Locotenent-colonel Costea Constantin
Punctul Naval Sulina

Comandant Locotenent-comandor Nedelcu Octavian

Canoniera „Alexandru cel Bun”
Comandant Locotenent Vasiliu Alexandru
Crucişătorul „Elisabeta”
Comandant Căpitan-comandor Chiriţescu Nicolae
Şantierul Naval Mobil

Comandant Ing. Şef. cls. I. Cupşa Aurel
274
Grupul Sectoarelor Fluviale

Comandant Ad-tiv Locotenent-colonel Georgescu Pompiliu
Atelierul de torpile, arme şi tunuri

Şef Ofiţer mec. cls. I Gheorghiu D-tru
Batalionul trupelor de debarcare

Comandant Locotenent-comandor Lazu Gheorghe
Maior (r) Bibescu Valentin Gh.
Comandamentul Comunicaţiilor pe apă

Comandant Comandor Mărgineanu Gh.
Serviciul podurilor pe şlepuri

Regiunea Kilia-Ismail
Şef Ing. Şef. cls. I. Alexandreanu N.
Regiunea Galaţi-Reni
Comandant Căpitan-comandor Focşa Constantin
Grupul Tunarilor Marinari

Comandant Locotenent-comandor Puricescu Nicolae
Staţiunea T.F.F. a Marinei
Şef Căpitan Ionescu-Cernea C.

C.
SERVICIILE ŞI COMANDAMENTELE TERITORIALE
I.
MINISTERUL DE RĂZBOI
(Secretariatul General)
Sec. Gen. General de brigadă Burghele Gh.
Adjutant Căpitan Chiliman Tiberiu
II.
MARELE STAT MAJOR
Şef General de brigadă Vasilescu Paraschiv
Sub-şef Colonel Nicoleanu Eracle
Adjutant Locotenent (r) Triaudafil Ernest
Secţia I-a
Şef Colonel Nicolescu Gabriel
Biroul 1 (Organizare şi Mobilizare)

Şef Locotenent-colonel Vlădescu Mihail
Maior Vechio Lucio V.
Căpitan Soare Constantin
Căpitan (r) Balotescu Nicolae
275
Biroul 2 (Rechiziţii)
Şef Adm. Sublocotenent Nicolau Constantin
Biroul 3
Şef Maior (r) Creţeanu Ion
Biroul 4 (Instrucţie în Armată)

Şef Maior Răuţoiu C-tin
Maior (r) Romalo Alex.
Biroul Adjutanturei
Şef Şef de Birou cls. I Marian Gh.
Biroul Clasărei şi Personalului

Şef Locotenent-colonel Petrescu Richard
Căpitan (r) Volenti Gheorghe
Biroul Comisiunei Prestaţiei de servicii

Şef Locotenent-colonel Bacaloglu Gh.
III.
SERVICIUL GEOGRAFIC
Director Locotenent-colonel Pârvanovici Alex.
IV.
Serviciul Personalului, Justiţiei şi Recrutări
Director Locotenent-colonel Rădulescu Ioan
V.
Serviciul Controlului, Contabilităţei, Contenciosului şi Pensiilor
Director Superior Int. General (r) Stanciovici Ştefan
Director Intend. Colonel Mandarin Petre
Subdirector Int. Colonel Stănescu C-tin
Secţia Contabilităţii
Şef Intend. Locotenent-colonel Petrescu Constantin
Secţia Ordonanţărilor
Şef Intendant Maior Fărcăşanu Const.
Secţia Contenciosului şi Controlului

Şef Intendant Maior Georgescu Const.
Secţia Pensiilor
Şef Intendant Maior Ivanovici Alex.
VI.
INTENDENŢA STABILIMENTELOR CENTRALE
Director Intendant Colonel Andronescu R.
Ajutor Intendant Colonel Săftoiu Alex.
276
VII.
Direcţia 1-a Infanterie
Director Int. Locotenent-colonel (r) Străjescu Paul
VIII.
Direcţia 2-a Cavalerie şi Remontă
Director Colonel Steriade Aristomen
IX.
Direcţia 3-a Artilerie
Director Locotenent-colonel Livizeanu Ioan
Insp. Pomp. Locotenent-colonel Urlăţeanu Const.
X.
Direcţia 4-a Geniu
Director Locotenent-colonel Sion Gabriel
XI.
Direcţia 5-a Marină
Director Comandor Perieţeanu Const.
Căpitan comandor Mihail Ioan
XII.
Direcţia 6-a Sanitară
Director Medic General Andriescu Gheorghe
Serviciul Spitalelor
Şef Medic Colonel (r) Stavrescu Nicolae
Serviciul Veterinar
Şef Vet. Locotenent-colonel Focşa Nicolae
Serviciul Farmaceutic
Şef Farm. Colonel Merişanu Constantin
Serviciul Materialelor
Şef Insp. San. Med. Locotenent (r) Cazacu Petre
XIII.
Direcţia 7-a Intendenţă
Director Int. General Ursache Gheorghe
Ajutor Int. Maior Manu Ioan
Direcţia Subsistenţelor
Director Int. General Leonte State
Serviciul Lemnelor
Şef Intend. Colonel Minovici Gheorghe
Direcţia Echipamentului
Director Int. Locotenent-colonel Dimitriu Nicolae
277
XIV.
Direcţia Muniţiilor şi Armamentului
Director Sup. General de brigadă Paraschivescu Toma
Maior Tănăsescu Aristide
Direcţia I-a Armament

Director Maior Belizare Ion
Direcţia II-a Stabilimente Artilerie

Director Maior Presbiterian C-tin
Arsenalul Armatei
Director Locotenent-colonel Pascal Traian
Pirotehnia Armatei
Director Locotenent-colonel Filipescu Vasile
Pulberăria Armatei
Director Colonel Vasiescu Ion
Direcţia 3-a Materiale

Inginer Locotenent (r)CBuşilă Constantin
Direcţia 4-a Materiale

Inginer Locotenent (r) Constantinescu T.
Serviciul Administrativ
Şef Int. Locotenent-colonel Achimescu Ioan
Comisia de studii şi experienţe

Preşedinte Colonel Burileanu Ştefan
XV.
Direcţia 9-a Şcolile Militare
Director Colonel Ionescu Stelian
XVI.
Direcţia Statisticei
Comisia prizonierilor şi Internaţilor
Membru Militar Colonel Mironescu A. Gh.
Ajutor Locotenent-colonel Ghenovici Alex.
Director Căpitan (r) Tabacovici Nicolae
XVII.
Comandamentele teritoriale de Corpuri de Armată
Corp. 1 Arm (funcţia nu era încadrată)
Corp. 2 Arm. General de divizie Aslan Mihail
Corp. 3 Arm. General de divizie Tănăsescu Const.
Corp. 4 Arm. General de divizie (r) Radianu Radu
Corp. 5 Arm (funcţia nu era încadrată)
278
XVIII.
Comandamentele teritoriale de Divizii
Div. 1-a (funcţia nu era încadrată)
Div. 2-a Colonel Grecescu Alex.
Div. 3-a General de brigadă (r) Pretorian Eracle
Div. 4-a General de brigadă Găiseanu Traian
Div. 5-a General de brigadă (r) Ionescu F. Claudian
Div. 6-a General de brigadă Teodorescu Ct.
Div. 7-a General de brigadă Kastriş Matei
Div. 8-a General de brigadă Petala C-tin
Div. 9-a General de brigadă (r) Boureanu Gh.
Div. 10-a General de brigadă (r) Sănătescu Gh.
Div. 1-a Cavalerie Colonel Olteanu Camil
Div. 2-a Cavalerie General de brigadă Oprescu Ioan
Corp. Grăn. General de brigadă Râmniceanu Th.
Com. Mil. al Gar. Iaşi General de brigadă Herăscu I.
Comand. Pieţei Iaşi Colonel Boboc Const.
XIX.
Comandamentele militare de judeţ
Com. Mil. al jud. Iaşi Colonel Racoviţă Ioan
Com. Mil. al jud. Cov. Comandor Niculescu Rizea
Com. Mil. al jud. Tec. Locotenent-colonel Mitescu Al.
Com. Mil. al jud. Tutova Colonel (r) Lupan Grigore
Com. Mil. al jud. Vaslui Locotenent-colonel Dumitrescu D.
Com. Mil. al jud. Fălciu Colonel Angheleanu S.
Com. Mil. al jud. Botoşani General de divizie (r) Radian Radu
Com. Mil. al jud. Bacău-Putna Colonel Costescu Alex.
Com. Mil. al jud. Roman Colonel (r) Anghelescu Marin
Com. Mil. al jud. Neamţ Locotenent-colonel Scheletti Eugen
Com. Mil. al jud. Suceava Locotenent-colonel Sturdza C.
Comandamentul Marinei Militare P.S.

Comandant Comandor Negru Nicolae
Şef Stat-Major Căpitan-comandor Sion Alfons
Şeful Serv. Art. Comandor Ciuchi Const.
Depozitele Generale ale Marinei

Comandant Comandor Fruzianescu A.
Arsenalul Marinei
Director Sup. Comandor Niculescu Rizea
Director Locotenent-comandor Popovici Alex.
Serviciul comunicaţiilor şi Transporturilor pe apă

Director Adm. Inginer Carp Gh.
Comandant Mil. Locotenent-comandor Stoianovici Şt.
Sursă documentară: Marele Cartier General, Ordinea de Bătae a Comandamentelor

şi Serviciilor Armatei, 15 IUNIE 1917, Iaşi, Tipografia Serviciului Geografic, 1917.
279
ORDINEA DE BĂTAIE
A
COMANDAMENTELOR ŞI SERVICIILOR ARMATEI
PE PICIOR DE PACE
1 IUNIE 1918
Casa Maiestăţii Sale Regelui
General de divizie Râmniceanu Teodor – şeful Casei Militare a Maiestăţii Sale Regelui
General de brigadă Balif Ernest – adjutant regal
Colonel Stărcea Traian (cavalerie) – adjutant regal
Locotenent-colonel Ţenescu Florea (artilerie) – adjutant regal
Locotenent-colonel Cezărescu N. Ştefan (infanterie) – adjutant regal
Adjutanţii Alteţei Sale Regale Principelui Moştenitor

Locotenent-colonel adjutant Atanasescu Gheorghe (cavalerie)
Maior Niculescu Constantin (cavalerie)
Ministerul de război
General Herjeu Constantin – ministru de război
Cabinetul ministrului
Colonel Lăzărescu Constantin (infanterie) şef de cabinet.
Maior Herjeu Constantin (cavalerie) subşef de cabinet.
Secretariatul general
General de divizie Razu Aristide, secretar general
Cabinetul secretariatului
Maior Mayer Titus (infanterie) şef de cabinet
Inspectoratul armatei
General de corp de armată Coandă Constantin
General de corp de armată Văitoianu Artur
General de corp de armată Grigorescu Eremia
Colonel Manolescu Ioan (infanterie) – Ofiţer de Stat-Major
Colonel Samsonovici Nicolae (infanterie) – Ofiţer de Stat-Major
Locotenent-colonel Rădulescu Lazăr (artilerie) – Ofiţer de Stat-Major
Marele Stat-Major
General de divizie Christescu Constantin – şeful Marelui Stat-Major
General de brigadă Ghinescu Ioan – subşef de Stat-Major
General de brigadă Alevra Nicolae – subşef de Stat-Major
Colonel Ionescu Mihail (infanterie) – şef de Secţie
Colonel Săvulescu Gh. (infanterie) – şef de Secţie
Colonel Ştefănescu Amza (infanterie) – şef de Secţie
280
Colonel Eliade Constantin (artilerie) – şef de Secţie

Colonel Prodan Ioan (cavalerie) – şef de Secţie
Colonel Marinescu Ilie (infanterie) – şef de Secţie
Colonel Ressel Carol (cavalerie) – şef de Secţie
Şcoala Superioară de Război

Colonel Constantinescu Dumitru (infanterie) – comandant
Locotenent-colonel Vasilescu Anton (artilerie) – ajutor
Serviciul Geografic al Armatei

General de brigadă Pavelescu Ioan – director
Serviciul personalului, recrutărei, justiţiei şi statisticei

General de brigadă Gorsky Aurel – director superior
Colonel Constandache Grigore – directorul personalului
Colonel Rădulescu Ioan – directorul recrutărei
Colonel Ioan Gheorghe – directorul justiţiei şi statisticei
Inspectori cercuri de recrutare

Colonel Mihăescu Ioan – regiunea Corpurilor I şi II de Armată
Direcţia I Infanterie
General de divizie Mărdărescu Gheorghe – director superior şi inspector general
al infanteriei
Colonel Todicescu Mihail – director
Şcoala de tragere a infanteriei

General de brigadă Alexiu Alexandru – comandant
Colonel Pestriţu Alexandru – ajutor
Şcoala de subofiţeri de infanterie

Colonel Cânciulescu Petre – comandant
Direcţia II Cavalerie
General de brigadă Sinescu Nicolae – director superior şi inspector general
al cavaleriei
Colonel Manu Gheorghe – şef de Stat-Major
Colonel Comănescu Ioan – directorul cavaleriei
Colonel Steriade Aristomen – directorul remontei
Direcţia III Artilerie

General de divizie Referendaru Alexandru - director superior şi inspector general
al artileriei
Colonel Negrei Gabriel – şef de Stat-Major
Colonel Burileanu Ştefan – director de studii şi experienţe
Şcoala de tragere a artileriei

General de brigadă Glodeanu Dumitru – comandant
Colonel Marţian Dimitrie – ajutor
Colonel Paplica Pompiliu – ajutor
281
Direcţia IV Geniu
General de divizie Raşcu Ioan – director superior şi inspector general al geniului
General de brigadă Panaitescu Scarlat – inspector al locurilor întărite
General de brigadă Mihail D. Ştefan – inspector al cazarmamentului
şi construcţiilor noi
Colonel Sion Gabriel – directorul geniului
Colonel Teodorescu Constantin – serviciul cazarmamentului armatei
Colonel Rădulescu M. Gheorghe – serviciul cazarmamentului armatei
Colonel Florescu Banu – serviciul cazarmamentului armatei
Direcţia V Marină
Contraamiral Bălescu C-tin – director superior şi inspector general al marinei
Comandor Pantazi I. Vasile – director
Direcţia VI Sanitară
Medic-general Antoniu Ilie - director superior şi inspector general
al serviciului sanitar
Medic-general Andriescu Gheorghe – inspector sanitar la regiuni
Corpului III şi IV Armată (însărcinat)
Medic-general Vicol Nicolae – inspector al sanitar al regiunei Basarabiei
Medic-general Potârcă Iacob – inspector sanitar al regiunei Coprului I şi II Armată
Medic-colonel Dumitru T. Dumitru – director
Farmacist-colonel Merişescu C-tin – farmacist-şef al armatei
Veterinar-colonel Stavrescu Petre – veterinar-şef al armatei
Direcţia VII Intendeţă

Intendant-general de divizie Zaharia C-tin – director superior şi inspector general administrativ
Locotenent-colonel Bădulescu Savian – ofiţer de Stat-Major la serivicul intendenţă
Intendant – Colonel Dobrescu Grigore – directorul echipamentului
A) Serviciul controlului, contabilităţei, contencios şi pensii

Intendant general Ursaky Gheorghe – director superior
Intendant – general Leonte State – directorul contabilităţei, contenciosului şi pensii
Intendant-general Grigoriu Gheorghe – directorul controlului şi stabilimentelor
centrale
Intendant-colonel Mandrin Petre – ajutor
Intendant-colonel Stănescu C-tin – ajutor
a) Controlori
Intendant Colonel Dumitrescu Ştefan
Intendant Colonel Fătulescu C-tin
Intendant Colonel Alexandrescu Alexandru
Intendant Colonel Dumitru Nicolae
Intendant Colonel Grigorescu Nicolae
Intendant Colonel Şolcănescu Gheorghe
Intendant Colonel Alexiu Leonida
Intendant Colonel Martac Ioan
Intendant Locotenent-colonel Stănescu C-tin.
282
b) Stabilimente centrale
Intendant Colonel Andronescu Romuls – director
c) Secţia controlului, contabilităţei, materialului de război

Intendant Colonel Achimescu Ioan – director
Intendenţa garnizoanei Bucureşti

Intendant General Dumitriu Nicolae – director
Direcţia VIII. Stabilimentelor militare de artilerie

General de divizie Ghenea Toma – director superior şi inspector general
General de brigadă Lucescu Eugeniu – ajutorul directorului superior
Colonel Dumitrescu C-tin – directorul stabilimentelor de artilerie
Colonel Pascal Traian – directorul armamentului
Inginer Buşilă Constantin – directorul materialului şi construcţiilor noi
Direcţia IX. Şcoalele

General de divizie Lupescu Alex. – directorul superior şi inspector general
al învăţământului militar
Colonel Alimănescu Aurel – director
Direcţia X. Aeronauticei
General de brigadă Găvănescu C-tin. – director superior şi comandant
al Corpului aeronautic

La dispoziţiunea ministerului de război, pentru însărcinări speciale
General de divizie Mavrocordat Leon
General de divizie Georgescu Gheorghe
General de divizie Vasilescu Paraschiv
Contraamiral Gracoski Nicolae
General de brigadă Oprescu Ioan
General de brigadă Arghierescu Nicolae
General de brigadă Toroceanu Radu
General de brigadă Cereşeanu Gheorghe
Justiţa militară
Consiliul permanent de revizie
Colonel Pangrati Gheorghe – comisar regal

Consiliul de război
Locotenent-colonel Vasilescu Ştefan – comisar regal al Corpului I Armată
Locotenent-colonel Vlădescu Alexandru – comisar regal al Corpului II Armată
Locotenent-colonel Protopopescu Mihail – comisar regal al Corpului III Armată
Locotenent-colonel Macovescu Dumitru – comisar regal al Corpului IV Armată
Locotenent-colonel Poenaru Ioan – comisar regal al Corpului V Armată
Şcolile Militare
Şcoala militară de infanterie şi administraţie
General de brigadă Scărlătescu Gheorghe – comandant
Colonel Stângaciu Ioan – ajutor
283
Şcoala militară de cavalerie

Colonel Ivanovici Anton – comandant
Locotenent-colonel Şendrea Eugeniu – ajutor
Şcoalele militare de artilerie, geniu şi marină

General de brigadă Răşcanu Ioan – comandnat
Colonel Cerkez Leon – ajutor
Liceele militare întrunite, Iaşi, Craiova şi Mânăstirea Dealul

ColoneL Genuneanu Diamandi – director
Institutul medico-militar
Medic-Colonel Vasilescu August – director
Spitalul militar „Regina Elisabeta”

Medic-General Andriescu Gheorghe – şef
Spitalele militare: Iaşi, Craiova, Galaţi şi Kişinău sunt conduse de medici-şefi

ai corpurilor de armată.
Spitalele militare: Botoşani, Roman, Focşani, Buzău, Târgovişte şi Turnu-Severin
sunt conduse de medici-şefi ai diviziilor.
Corpul I Armată
General de divizie Pătraşcu Ioan – comandant
Colonel Iacob Constantin (art) – şef de stat-major
General de brigadă Rovinaru Nicolae – comandantul artileriei
Colonel Negoescu Gheorghe – comandantul pionerilor
Medic-Colonel Urdăreanu Constantin – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Călinescu Ioan – şeful serviciului veterinar
Colonel Nisipeanu Ioan (art) – comandantul pieţei Bacău
Corpul II Armată
General de divizie Popovici Ioan – comandant
Colonel Tănăsescu Constantin (art) – şef de stat-major
General de brigadă Bârsescu Ioan – comandantul artileriei
Colonel Zotu Victor – comandantul pionerilor
Medic-Colonel Papiu Alexandru – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Zamfirescu Ioan – şeful serviciului veterinar
Colonel Prassa Gheorghe (art) – comandantul pieţei Huşi
Corpul III Armată

General de divizie Stratilescu Dumitru – comandant
Colonel Orescovici Ştefan (art) – şef de stat-major
General de brigadă Petcuşi Leonida – comandantul artileriei
Colonel Negru Athanasie – comandantul pionerilor
Medic-Colonel Scurtu Dimitrie – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Văleanu Constantin – şeful serviciului veterinar
Colonel Cornăţeanu Alexandru (art) – comandantul pieţei Galaţi
284
Corpul IV Armată
General de divizie Petala Nicolae – comandant
Colonel Gherculescu Dumitru (art) – şef de stat-major
General de brigadă Mironescu Demonstene – comandantul artileriei
Colonel Ionescu Stelian – comandantul pionerilor
Medic-Colonel Gavrilescu Alexandru – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Focşa Nicolae – şeful serviciului veterinar
Corpul V Armată
General de divizie Istrate Ioan – comandant
Colonel Dumitrescu Toma (inf) – şef de stat-major
Colonel Vasilescu St. Ioan – comandantul pionerilor
Medic-Colonel Constantin Firu – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Ionescu Ioan – şeful serviciului veterinar
Colonel Butonoiu Andrei (art) – comandantul pieţei Kişinău
Divizia I
General de brigadă Mihăescu Nicolae – comadant
Locotenent-colonel Grozeanu Dumitru (inf) – şef de Stat-Major
Int-Maior Tutunaru Constantin – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Bădescu Gheorghe – şeful serviciului sanitar
Veterinar- Locotenent-colonel Roman Alexandru – şeful serviciului veterinar
Divizia II
General de brigadă Jitian Ion – comadant
Locotenent-colonel Săndulescu Cicerone (inf) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Grossu Alexandru – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Ionescu Marin – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Locotenent-colonel Oprescu Mircea – şeful serviciului veterinar
Divizia III
General de brigadă Mărgineanu Alexandru – comadant
Locotenent-colonel Diaconescu St. Nicolae (inf) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Dumitrescu Constantin – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Ionescu D. Ion – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Locotenent-colonel Bucică Ioan – şeful serviciului veterinar
Divizia IV
General de brigadă Ionescu E. Marin – comadant
Locotenent-colonel Dumitrescu I. Petre (art) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Andonie Luca – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Popescu Cernica Ioan – şeful serviciului sanitar
Veterinar- Maior Ghinea Ion – şeful serviciului veterinar
Divizia V
General de brigadă Vernescu Ioan – comadant
Locotenent-colonel Dragomir Dumitru (art) – şef de Stat-Major
Int-Maior Nanciovici Emilian – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Popovici Cezar – şeful serviciului sanitar
Veterinar- Maior Pavlowscheivic Traian – şeful serviciului veterinar
285
Locotenent-colonel Sclia Argentin – comandantul pieţei Bârlad
Divizia VI
General de brigadă Holban Ştefan – comadant
Locotenent-colonel Mihăilescu Nicolae (cavalerie) – şef de Stat-Major
Int-Colonel Borcea Atanase – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Marosin Nicolae – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Stavrescu Ion – şeful serviciului veterinar

Divizia VII
General de brigadă Moşoiu Traian – comadant
Locotenent-colonel Stănescu Ioan (inf) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Protopopescu Mihail – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Mihăilescu Spiridon – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Locotenent-colonel Hortopan Gr. – şeful serviciului veterinar
Colonel Colori Dumitru – comandantul pieţei Roman
Divizia VIII
General de brigadă Zadik Iacob – comadant
Locotenent-colonel Rovinaru B. Constantin (inf) – şef de Stat-Major
Int-Colonel Grigorescu Ioan – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Gafencu M. – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Locotenent-colonel Priboianu Nicolae – şeful serviciului veterinar
Divizia IX
General de brigadă Scărişoreanu Constantin – comadant
Locotenent-colonel Petrovicesc Constantin (inf) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Ştefănescu Dumitru – şeful serviciului intendenţei
Medic-Locotenent-colonel Ciapărău Cristea – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Locotenent-colonel Rădulescu Vintilă – şeful serviciului veterinar

Divizia X
General de brigadă Cihosky Enrich – comadant
Locotenent-colonel Rujinsky Gheorghe (art) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Popescu V. – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Manea Ion – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Alexandrescu Valentin – şeful serviciului veterinar

Divizia XI
General de brigadă Broşteanu Ernest – comadant
Locotenent-colonel Procopiescu Dumitru (inf) – şef de Stat-Major
Int-Maior Melinescu Constantin – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Negoescu Mihail – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Maior Popescu Alexandru – şeful serviciului veterinar
Divizia XII
General de brigadă Rujinsky Nicolae – comadant
Locotenent-colonel Dumitrescu Constantin (inf) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Dorobanţu Gr. - şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Eliad Petre - şeful serviciului sanitar
Veterinar-Looctenent-colonel Popescu Constantin - şeful serviciului veterinar
286
Divizia XIII
General de brigadă Popescu Ioan – comadant
Locotenent-colonel Palade Silvestru (art) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Drăghici Gh. – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Răian Ioan – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Maior Nicolau Constantin – şeful serviciului veterinar

Divizia XIV
General de brigadă Bunescu Grigore – comadant
Locotenent-colonel Florescu I. Gheorghe (art) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Părvulescu Dumitru – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Badiu Dragomir – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Locotenent-colonel Rang Constantin – şeful serviciului veterinar

Divizia XV
General de brigadă Angelescu Paul – comadant
Locotenent-colonel Teodorescu Ion (geniu) – şef de Stat-Major
Colonel Brădeanu Anania – şeful serviciului artilerie
Maior Dedu Atanase – şeful serviciului geniu
Int-Colonel Claus Petre – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Ţintă Odobeşti – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Maior Bugeţeanu Grigore – şeful serviciului veterinar

Divizia I Cavalerie
General de brigadă Schina Mihail – comadant
Locotenent-colonel Marinescu Aurel (cavalerist) – şef de Stat-Major
Int-Locotenent-colonel Săvulescu N. – şeful serviciului intendenţei
Medic-Colonel Bărbulescu N. – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Nicolaescu Ioan – şeful serviciului veterinar

Divizia II Cavalerie
General de brigadă Constantinidi Alexandru – comadant
Locotenent-colonel Rădescu Nicolae (cavalerist) – şef de Stat-Major
Int-Maior Mişoc Gheorghe – şeful serviciului intendenţei
Medic-Locotenent-colonel Constantinescu N. D. – şeful serviciului sanitar
Veterinar-Colonel Dokman Anghel – şeful serviciului veterinar

Comandamente de brigadă
I. Infanteria
General de brigadă Dumitru Sava – comandantul Brigăzii XXXVIII
General de brigadă Anastasiu I. Ioan – comandantul Brigăzii XXVII
General de brigadă Mihăescu Ilie – comandantul Brigăzii XXIII
General de brigadă Anastasiu Alex. – comandantul Brigăzii XXI
General de brigadă Ştefănescu Ştefan – comandantul Brigăzii VI
General de brigadă Macri Ioan – comandantul Brigăzii VII
General de brigadă Stambulescu Gh. – comandantul Brigăzii XXXV
General de brigadă Poetaşu Stan – comandantul Brigăzii XVII
287
General de brigadă Obogeanu Mihail – comandantul Brigăzii I

General de brigadă Dabija Gheorghe – comandantul Brigăzii XVIII
General de brigadă Lecca Aristide – comandantul Brigăzii XVI
General de brigadă Şerbănescu Constantin – comandantul Brigăzii XX
General de brigadă Neculcea Constantin – comandantul Brigăzii XIV
General de brigadă Constantinescu Stan – comandantul Brigăzii V
General de brigadă Bădescu Bucur – comandantul Brigăzii VIII
General de brigadă Dumitrescu Constantin – comandantul Brigăzii XXXI
General de brigadă Daravari Mihail – comandantul Brigăzii XXXIV
General de brigadă Panaitescu Ştefan – comandantul Brigăzii XXIX
General de brigadă Epure Traian – comandantul Brigăzii III
Colonel Oproiu Ioan – comandantul Brigăzii II
Colonel Nedeianu Marin – comandantul Brigăzii XXVI
Colonel Liciu Gheorghe – comandantul Brigăzii XV
Colonel Vlădescu Gheorghe – comandantul Brigăzii IV
Colonel Botea Gheorghe – comandantul Brigăzii XI
Colonel Constantinescu V. Constantin – comandantul Brigăzii XXV
Colonel Gherghiceanu M. Gh. – comandantul Brigăzii XXII
Colonel Neagu Savel – comandantul Brigăzii XXIV
Colonel Sachelarie Dumitru – comandantul Brigăzii XII
Colonel Caracaş Lascăr – comandantul Brigăzii IX
Colonel Voicescu Grigore – comandantul Brigăzii X
Colonel Mihăilescu Nicolae – comandantul Brigăzii XXXVI
Colonel Cosmiţă Ioachim – comandantul Brigăzii XXXVIII
Colonel Mărculescu Rafail – comandantul Brigăzii XXXII
Colonel Florescu Mihail – comandantul Brigăzii XIX
Colonel Niculescu Gabriel – comandantul Brigăzii XXVIII
II. Cavaleria
General de brigadă Arion Broon – comandantul Brigăzii I Roşiori
General de brigadă Florescu Ioan – comandantul Brigăzii III Călăraşi
General de brigadă Rusescu Gh. – comandantul Brigăzii IV Roşiori
General de brigadă Scărişoreanu Romuls – comandantul Brigăzii IV Călăraşi
General de brigadă Olteanu Marcel – comandantul Brigăzii V Roşiori
General de brigadă Davidoglu Cleante – comandantul Brigăzii II Roşiori
Colonel Gaicu Dumitru – comandantul Brigăzii III Roşiori
Colonel Lupaşcu Anton – la Brigada VI Roşiori
Colonel Costescu Constantin – la Brigada II Roşiori
Colonel Olteanu Camil – la Brigada I Roşiori
Colonel Cihosky Alex. – la Brigada V Roşiori
III. Artilerie
General de brigadă Rudeanu Vasile – comandantul Brigăzii VIII Artilerie
General de brigadă Mironescu A. Gh. – comandantul Brigăzii Artilerie de Munte
General de brigadă Filitti Gh. – comandantul Brigăzii IV Artilerie
General de brigadă Teodorescu Alex. – comandantul Brigăzii I Artilerie-Grea
General de brigadă Gheorghian Ion – comandantul Brigăzii XIV Artilerie
General de brigadă Papană Ion – comandantul Brigăzii XV Artilerie
General de brigadă Papană Ion – comandantul Brigăzii XV Artilerie
288
General de brigadă Eremia Gh. – comandantul Brigăzii XII Artilerie

General de brigadă Tomescu Grigore – comandantul Brigăzii IX Artilerie
General de brigadă Tomoroveanu Al. – comandantul Brigăzii III Artilerie
General de brigadă Botez Mircea – comandantul Brigăzii V Artilerie
General de brigadă Polizu Alex. – comandantul Brigăzii II Artilerie-Grea
General de brigadă Dejoianu Ion – comandantul Brigăzii II Artilerie
Colonel Paşalega Dumitru – comandantul Brigăzii I Artilerie
Colonel Moscu Aurel – comandantul Brigăzii VII Artilerie
Colonel Condeescu Nicolae – comandantul Brigăzii X Artilerie
Comandanţii de regimente
I. Infanteria
Alteţa Sa Regală Principele Carol – comandantul Batalionului 8 Vânători de Munte
Colonel Paulian Constantin – comandantul Regimentului 73 Infanterie
Colonel Dragu Const. – comandantul Regimentului 47 Infanterie
Colonel Pomponin Const. – comandantul Regimentului 2 Infanterie
Colonel Capril Mihail – comandantul Regimentului 51 Infanterie
Colonel Pirici Teodor – comandantul Regimentului 62 Infanterie
Colonel Mihail Cezar – comandantul Regimentului 16 Infanterie
Colonel Ion Const II. – comandantul Regimentului 14 Infanterie
Colonel Condeescu N. – comandantul Regimentului 61 Infanterie
Colonel Cornescu Gheorghe – comandantul Regimentului 38 Infanterie
Colonel Dumbravă I. Virgil – comandantul Regimentului 53 Infanterie
Colonel Constantinescu Arhir – comandantul Regimentului 67 Infanterie
Colonel Calmuschi Alex. – comandantul Regimentului 15 Infanterie
Colonel Calotescu Constantin – comandantul Regimentului 4 Infanterie
Colonel Ionescu Iustinian – comandantul Regimentului 17 Infanterie
Colonel Pascu Ioan – comandantul Regimentului 33 Infanterie
Colonel Botez Alexandru – comandantul Regimentului 31 Infanterie
Colonel Penescu Const. – comandantul Regimentului 32 Infanterie
Colonel Socolescu Octavian – comandantul Regimentului 5 Infanterie
Colonel Tomoroveanu Victor – comandantul Regimentului 37 Infanterie
Colonel Voiculescu Vasile – comandantul Regimentului 46 Infanterie
Colonel Toescu Dumitru – comandantul Regimentului 10 Infanterie
Colonel Linde Eugeniu – comandantul Regimentului 69 Infanterie
Colonel Nicolescu Ioan – comandantul Regimentului 79 Infanterie
Colonel Iliescu Atanase – comandantul Regimentului 36 Infanterie
Colonel Gheorghiu Dumitru – comandantul Regimentului 29 Infanterie
Colonel Fărcăşeanu Nicolae – comandantul Regimentului 25 Infanterie
Colonel Truşculescu Mihail – comandantul Regimentului 26 Infanterie
Colonel Georgescu Nicolae – comandantul Regimentului 40 Infanterie
Colonel Petrescu Grigore – comandantul Regimentului 65 Infanterie
Colonel Miron Vasile – comandantul Regimentului 54 Infanterie
Colonel Voiculescu Constantin – comandantul Regimentului 12 Infanterie
Colonel Mărăşescu Matei – comandantul Regimentului 28 Infanterie
Colonel Popovici Petre – comandantul Regimentului 49 Infanterie
Colonel Maxim Vasile – comandantul Regimentului 21 Infanterie
Colonel Grecescu Grigore – comandantul Regimentului 70 Infanterie
289
Colonel Dragu Gheorghe – comandantul Regimentului 55 Infanterie

Colonel Măruţă Ioan – comandantul Regimentului 44 Infanterie
Colonel Capeleanu Pompiliu – comandantul Regimentului 30 Infanterie
Colonel Jujescu Ioan – comandantul Batalionului 3 Vânători
Colonel Roseti Radu – comandantul Regimentului 72 Infanterie
Colonel Todicescu Dimitrie – comandantul Regimentului 9 Infanterie
Colonel Marcovici Ioan – comandantul Regimentului 39 Infanterie
Colonel Solomon Ioan – comandantul Regimentului 56 Infanterie
Colonel Iordăchescu Gh. – comandantul Regimentului 80 Infanterie
Colonel Beloiu Stroe – comandantul Batalionului 4 Vânători
Colonel Rotaru Alexandru – comandantul Regimentului 48 Infanterie
Colonel Oprescu Constantin – comandantul Regimentului 10 Vânători
Colonel Gavrilescu Ioan – comandantul Regimentului 59 Infanterie
Colonel Budeanu Anatol – comandantul Regimentului 20 Infanterie
Colonel Rasoviceanu Gh. – comandantul Batalionului 9 Vânători
Colonel Ionescu G. Ştefan – comandantul Regimentului 19 Infanterie
Colonel Cristofor Ioan – comandantul Regimentului 52 Infanterie
Colonel Rotaru Dumitru – comandantul Regimentului 11 Infanterie
Colonel Petrescu Richard – comandantul Regimentului 28 Infanterie
Colonel Nicolau Teodor – comandantul Regimentului 45 Infanterie
Colonel Ganea Ştefan – comandantul Regimentului 27 Infanterie
Colonel Radulian Eustaţiu – comandantul Regimentului 71 Infanterie
Locotenent-colonel Călătorescu Alex. – comandantul Batalionului Jandarmi Pedeştri
II. Cavaleria
Colonel Marini Camil – comandantul Regimentului 10 Călăraşi
Colonel Neagu C-tin – comandantul Regimentului 11 Roşiori
Colonel Bălăceanu Aristide – comandantul Regimentului 5 Călăraşi
Colonel Călinescu Ioan – comandantul Regimentului 9 Roşiori
Colonel Pop Ioan – comandantul Regimentului de Escortă Regală
Colonel Popovici Dumitru – comandantul Regimentului 6 Roşiori
Colonel Rădulescu Teodor – comandantul Regimentului 2 Călăraşi
Colonel Daschievici Ioan – comandantul Regimentului 8 Roşiori
Colonel Cociu Vladimir – comandantul Regimentului 4 Călăraşi
Colonel Chintescu Adrian – comandantul Regimentului 1 Călăraşi
Colonel Popescu Nicolae – comandantul Regimentului 6 Călăraşi
Colonel Soutzo Dumitru – comandantul Regimentului 3 Călăraşi
Colonel Steriade S. Alex. – comandantul Regimentului 8 Călăraşi
Colonel Răsvan C-tin. – comandantul Regimentului 7 Călăraşi
Colonel Moruzzi Gheorghe – comandantul Regimentului 4 Roşiori
Colonel Constanţiu Mihail – comandantul Regimentului 2 Roşiori
Colonel Livezeanu Alex – comandantul Regimentului 1 Roşiori
Colonel Odobescu Grigore – comandantul Regimentului 3 Roşiori
Locotenent-colonel Poenaru Dumitru – comandantul Regimentului 5 Roşiori
Locotenent-colonel Kirian Constantin – comandantul Divizionului 2 Tren
Locotenent-colonel Râureanu Gh. – comandantul Divizionului 5 Tren
Locotenent-colonel Polimeride Gh. – comandantul Divizionului 3 Tren
Locotenent-colonel Roca Miltiade – comandantul Divizionului 4 Tren
290
III. Artileria
Colonel Limburg Dimitrie – comandantul Regimentului 9 Artilerie Grea
Colonel Opran M. Nicolae – comandantul Regimentului 26/1 Obuziere
Colonel Petreianu Scarlat – comandantul Regimentului 14 Obuziere
Colonel Robescu Valerie – comandantul Regimentului 13 Artilerie
Colonel Lăzărescu C-tin Kokino - comandantul Regimentului 5 Obuziere
Colonel Barca C-tin – comandantul Regimentului Artilerie de Munte
Colonel Vasilescu N-lae – comandantul Regimentului 24 Artilerie
Colonel Mărculescu C-tin – comandantul Regimentului 21 Artilerie
Colonel Gabur Dumitru – comandantul Regimentului 20 Obuziere
Colonel Marcovici Simion – comandantul Regimentului 23 Artilerie
Colonel Batâr Nicolae – comandantul Regimentului 3 Artilerie
Colonel Tulea Carol – comandantul Regimentului 17 Obuziere
Colonel Ştefănescu Gheorghe – comandantul Regimentului 28/3 Obuziere
Colonel Jiteanu Gheorghe – comandantul Regimentului 1 Artilerie Grea
Colonel Dumitrescu Eracle – comandantul Regimentului 27/2 Obuziere
Colonel Grigorescu Artur – comandantul Regimentului 4 Artilerie
Colonel Popescu Toma – comandantul Regimentului 9 Artilerie
Colonel Gavriliu Leon – comandantul Regimentului 7 Artilerie
Colonel Vasilescu Petre – comandantul Regimentului 2 Artilerie Grea
Colonel Bujoreanu Nicolae – comandantul Regimentului 15 Obuziere
Colonel Petrescu Gheorghe – comandantul Regimentului 22 Artilerie
Colonel Ioanide Nicolae – comandantul Regimentului 25 Artilerie
Colonel Silişteanu C-tin – comandantul Regimentului Artilerie de Munte 63 mm
Colonel Stănescu Teodor – comandantul Regimentului 30/5 Obuziere
Colonel Sârbu Grigore – comandantul Regimentului 4 Artilerie Grea
Colonel Micioara Paul – comandantul Regimentului 8 Obuziere
Colonel Miclescu Victor – comandantul Regimentului 19 Obuziere
Colonel Roşianu C-tin – comandantul Regimentului Artilerie Călăreaţă
Colonel Georgescu Ilie – comandantul Regimentului 18 Obuziere
Colonel Brătianu Romulus – comandantul Regimentului 1 Artilerie
Colonel Niculescu Teodor – comandantul Regimentului 12 Artilerie
Colonel Ştefănescu Alex. – comandantul Regimentului 6 Artilerie
Colonel Săndulescu Nicolae – comandantul Regimentului 16 Obuziere
Colonel Vera Teodor – comandantul Regimentului 29/4 Obuziere
Colonel Constantinescu Atanase – comandantul Regimentului 11 Artilerie
Locotenent-colonel Opran E. Nicolae – comandantul Corpului Apărărei Antiaeriene
Batalioanele de Pioneri
Locotenent-colonel Mântulescu Paul – comandantul Batalionului 12 Pioneri
Locotenent-colonel Lepădătescu D-tru – comandantul Batalionului 11 Pioneri
Locotenent-colonel Ionescu Tache – comandantul Batalionului 6 Pioneri
Locotenent-colonel Gheorghiu Gheorghe – comandantul Batalionului 4 Pioneri
Locotenent-colonel Constantinescu Alex. Scurteanu – comandantul Batalionului 2 Pioneri
Locotenent-colonel Lupu Gheorghe – comandantul Batalionului 14 Pioneri
Locotenent-colonel Libert Emil – comandantul Batalionului 1 Pioneri
Locotenent-colonel Marinescu Gh. – comandantul Batalionului 5 Pioneri
Locotenent-colonel Paraschivescu Ştefan – comandantul Batalionului 9 Pioneri
Locotenent-colonel Georgescu Grigore – comandantul Batalionului 15 Pioneri
Maior Moscu Teodor – comandantul Batalionului 7 Pioneri
291
Maior Căţoiu Ştefan – comandantul Batalionului 3 Pioneri

Maior Iliescu C-tin – comandantul Batalionului 10 Pioneri
Maior Nicolau Dumitru – comandantul Batalionului 13 Pioneri
Maior Petrescu Gheorghe – comandantul Batalionului 8 Pioneri
Trupe de comunicaţii
General de brigadă Mătăsaru Sculy – comandant
Colonel Caloenescu Alex – comandantul Regimentului de Pontonieri
Colonel Botez N. Ştefan – comandantul Batalionului de Specialităţi
Colonel Vlădeanu Matei – comandantul Regimentului de Căi Ferate
Colonel Ionescu Fetache – comandantul Corpului cu Tracţiune Automobilă
Comandamentul marinei
Contraamiral Bălescu Constantin – comandnat
Comandor Scodrea Vasile – şef de Stat-Major
Intendant- Locotenent-colonel Fântănaru Ion – şeful serviciului intendenţă
Medic-Colonel Ciomac Mardiros – şeful serviciului sanitar
I. Diviziunea de Dunăre
Comandant al diviziei şi escadrei contraamiral Spiropol I
Şef de Stat-Major comandor Gavrilescu Mihail
Escadra Dunării
„Monitorul Lahovary”
Comandant Locotenent-comandor – Roşca Eugen
„Monitorul Kogălniceanu”
Comandant Căpitan-comandor – Bărbuneanu Petre
„Monitorul Brătianu”
Comandant Căpitan-comandor – Puricescu Nicolae
„Monitorul Catargiu”
Comandant Comandor – Popovici Alexandru
b) Apărarea regională
Comandant Căpitan-comandor – Rădulescu Constantin
c) Diviziunea uşoară de poliţie fluvială

Comandant Locotenent-comandor – Gheorghiu Alexandru
II. Diviziunea de mare

Comandantul diviziei Comandor – Negru Nicolae
Şef de Stat-Major Comandor – Sion Alfons
„Crucişătorul Elisabeta”
Comandant Căpitan–comandor – Nedelcu Octav
a) Şcoalele marinei
Comandant Comandor – Ciuchi Constantin
292
III. Serviciul transporturilor

Comandant Comandor – Ionescu Nicolae
IV. Depozitele generale

Comandant Comandor – Frunzianescu Angelo
V. Arsenalul marinei
Comandant Comandor – Niculescu Rizea
Trupe la dispoziţia altor ministere

Corpul grănicerilor (ministerul de finanţe)
General de brigadă Lişcu Toma – comandant şi inspector general
Colonel Teodorescu Zamfir – ajutor
Colonel Uică Nicolae – comandantul Regimentul 1 Grăniceri
Colonel Rădulescu Dimitrie – comandantul Regimentul 2 Grăniceri
Colonel Bârzotescu Laurenţiu – comandantul Regimentul 3 Grăniceri
Corpul jandarmeriei rurale (ministerul de interne)

General de brigadă Mircescu Ludovic – comandant şi inspector general
Colonel Teodorescu Zamfir – ajutor
Colonel Racoviţă Mihail – comandant de brigadă
Colonel Sterea Constantin – comandant de brigadă
Colonel Condeescu Ioan – comandant de brigadă
Stabilimente militare
Arsenalul de construcţii
Colonel Vasilescu Vasile – director
Pirotehnia armatei
Colonel Filipescu Vasile – director
Pulberăria armatei
Colonel Cancicov Alexandru – director
Atelierul central de confecţii

Intendant-Locotenent-colonel Ghenădescu Petre – director
Locurile întărite
Colonel Cardaş Dumitru – însărcinat cu inspecţia întăririlor F.N.G.
Inspectorii de stabilimente de artilerie

Colonel Tulea Constantin
Colonel Vassiescu Ion
Colonel Livezeanu Ion (Însărcinaţi cu inspecţia stabilimentelor
şi depozitelor artileriei)
Colonel Costin Grigore
Inspectorul pompierilor
Locotenent-colonel Urlăţeanu Constantin (artilerie)
Sursă documentară: Înaltul Decret nr. 1240 din 26 mai 1918, Monitorul Oastei nr. 100 din
2 iunie 1918, Partea Oficială, pp.1689-1709.
293
ORDINEA DE BĂTAIE
A
COMANDAMENTELOR
ŞI
SERVICIILOR ARMATEI
1 Noiembrie 1918
ORDINEA DE BĂTAIE
A
COMANDAMENTELOR ŞI SERVICIILOR ARMATEI
A)
MAIESTATEA SA REGELE FERDINAND
------------------------

I.
Şeful Statului Major Regal General General de divizie adjutant Rîmniceanu Teodor
ADJUTANŢII DE SERVICIU
Ataşat pe lângă M. S. Regina General de brigadă Adj. Ballif Enest
Şef Birou decoraţii Colonel Adj. Stârcea Traian
Adjutant Locotenent-colonel Adj. Ţenescu Fl.
Comandantul Cartierului Regal Locotenent-colonel Adj. Cezărescu Şt.
------------------
Locotenent-colonel (r) Ştirbey Barbu
-------------------
MARELE CARTIER REGAL

Comandantul Cartierului Regal Locotenent-colonel Cezărescu Şt.
Medicul Cartierului Medic-Colonel (r) Mamulea Ioan
Însărcinat cu grajdurile regale Locotenent-colonel (r) Drosu Nicolae
Int. Căpitan Sinu Eftimie
294
Serviciu Poştal
Şeful Oficiului Inspector Buchman Eug.
Of. S. gr. I Dumitrescu D.
Of. S. gr. II Goilav Grigore
Of. S. gr. III Paplica Grigore
Of. S. gr. III Rădulescu I. IV
Serviciul Siguranţei
Şef Serviciu Siguranţă Inspector de poliţie Botez G.
Ataşat pe lângă M. S. Regina Inspector de poliţie Costescu C.
Serviciul Transporturilor pe C.F.R.

Şeful Serviciului Inspector Pavelescu N.
II.
SERVICIUL DE STAT MAJOR
Şeful Stat-majorului General al Armatei General de Corp de Armată Adj. Prezan C.
Subşefi de Stat major Gen de brigadă Ghinescu I.
Gen. de brigadă Alevra N.
Ofiţer Adj. Maior Rădulescu I. Dumitru
Cabinetul Şefului Stat-majorului General

Şef Maior (r) Miclescu Nicolae
Consilier juridic Balş Matei

EŞALONUL I-iu
Secţia I-a Operaţii
Şef Secţie Locotenent-colonel Sichitiu Ioan
Biroul I Operaţii
Şef Locotenent-colonel Antonescu Ioan
Locotenent-colonel Condiescu Nicolae
Maior Dragomirescu H.
Maior Andrievici Nicolae
Maior Filimon Ioanichie
Maior Rozin Gheorghe
Căpitan Rădulescu Anghel
Adm. Căpitan (r) Ioan Const.
Adm. Locotenent Figaro Ioan
Adm. Sublocotenent (r) Niculescu Dumitru
Biroul 2 Cifru
Şef Birou Maior Cantea Eftimie
Ajutor Căpitan Marinescu Petre
Biroul 3 Intendenţă
Şef Birou Int. Locotenent-colonel Cuzen Vasile
Ajutor Int. CăpitanUntu Constantin
295
Biroul 4 Marină
Şef Birou Căpitan comandor Dan Zaharia
Ajutor Căpitan Roman August
Secţia II-a Informaţii

Şef Colonel Condeescu N.
Biroul 1 Informaţii
Locotenent-colonel Bianu Virgiliu
Maior Păunescu Gheorghe
Maior Dumitriu H-bie
Maior Dumitrescu R. Alex.
Maior Niculescu Gh.
Maior Georgescu Fl.
Căpitan Marinescu N.
Căpitan Berechet Şt.
Căpitan (r) Bogdan Florian
Locotenent Popescu G. I.
Locotenent (r) Doroftei Aurel
Locotenent asim. Popescu Virg.
Locotenent asim. Zugravu Gh.
Biroul 2 Contra Informaţii

Şeful Biroului Maior Ţăranu Ion
Maior Mihai Victor
Maior Bursan Alex.
Căpitan Bădescu C-tin
Locotenent Turtreanu G.
Biroul Organizărei
Şef Locotenent-colonel Oprescu Gheorghe
Maior Dediu Atanasie
Maior Popescu Marin
Maior Hagi St. Nicolae
Căpitan Pântea Mihail
Serviciul Geografic
Şef Serviciu General de brigadă Pavelescu Ion
Ajutor Locotenent-colonel Gheorghiu Gr.
Comandamentul Aeronauticei
Comandant General de brigadă Găvănescu Const.
Ajutor Colonel Marinescu Ilie
Serviciul Aviaţiei cu Fotografia Aeriană

Şef Maior Fotescu Constantin
Căpitan (r) Grant Gheorghe
Sublocotenent (r) Mititelul Claudiu
296
Serviciul Aerostaţie cu Meterologia

Şef Maior Iarca Ion
Locotenent (r) Cristescu Gheorghe
Locotenent (r) Toroceanu Radu
Biroul Comunicaţiilor
Şeful Biroului Locotenent-colonel Negoescu St. Ioan
Serviciul Teleg-Poştal cu oficiul M. C. G.

Of. Sup. gr. 1 Ioanne Ath. Vasile
Of. Sup. gr. 2 Frimu Ioan
Of. Inf. gr. 1 Moţet Dumitru
Of. Inf. gr. 2 Tiţei Ioan
Serviciul Telegrafic Militar

Şef Căpitan Arbore Ioan
Serviciul Telegrafiei Fără Fir

Şef Maior Petrescu Tib. Nicolae

Secţia III-a Adjutantură
Şef Colonel Constandache Grigore
Biroul 1 Personal
Şef Locotenent-colonel Predescu Panteli
Maior Georgescu F. D.
Maior Orleanu Petre
Căpitan Voicu A. Mihail
Adm. Sublocotenent Ch. Timporal
Caracaş Iacob
Biroul Administrativ
Şef Birou Int. Căpitan (r) Eladescu Alex.
Comandant Căpitan Raiovici C.
Medicul Cartierului Medic-Colonel (r) Popişteanu Iulian
Medic Locotenent-colonel Cristian Eugeniu
Veterinarul Cartierului Veterinar Colonel Udrischi Gh.
Casierul Cartierului Ad-tor. Sublocotenent Tăzlăuanu D.
Ser. Aprov. Ad-tor. Locotenent Antonescu V.
Serv. Caz. Ajut. Sublocotenent Tănăsescu Vasile
Detaşamentul Jandarmi Pedeştri

Comandant Detaşament Locotenent Cireş M.

297
Serviciul Transporturilor C. F. R.
Şef Serviciu Ing. Insp. G-l. Perieţeanu Alex.
Ing. Insp. G-l. Negulici Ioan
Ing. Insp. G-l. Stănulescu Coriolan
Biroul Transporturilor
Şeful Biroului Locotenent-colonel Gabrielescu E.
Locotenent-colonel Linaru Nicolae
Locotenent-colonel Popescu B. D.
Maior Aldea Aurel
Maior Couatu Gh.
Căpitan Cristescu O. Th.
Căpitan Mateescu Alex.
Căpitan Maltopol Mihail
Ad. Sublocotenent Andreescu Gr.
Serviciul Marelui Pretor

Pretor M. C. G. Colonel Sterea Constantin
Maior Drăgulinescu A.
Locotenent (r) Floareş D-tru
Locotenent (r) Marinescu E.
Locotenent (r) Leonescu M.
Sublocotenent (r) Valentin I. O.
Serviciul Remontei
Şef Serv. Rem. Colonel Comănescu Constantin
----------------------------
EŞALONUL II
Inspectoratul General al Artileriei

Insp. Gen. al Art. [funcţia era neîncadrată]
Ajutor General de brigadă Papană Ion
Colonel Velescu Dumitru
Locotenent-colonel Scheleti Mihail
Locotenent-colonel Cica Gheorghe
Maior Protopop Gr.
Maior Negrei Vasile
Maior Dumitrescu Şt.
Maior Boiţeanu Ion
Maior Teodorescu I.
Locotenent Cezianu Paul
Locotenent Pascali Octavian
Locotenent Leonida Paul
Locotenent Andronescu M.
Ad-tor. Sublocotenent Smarandache P.
298
Inspectoratul General al Cavaleriei

Insp. Gen. al Cav. General de divizie Sinescu Nicolae
Şef de Stat-Major Colonel Manu Gheorghe
Locotenent-colonel Georman Mihail
Maior Atanasescu C.
Căpitan Zaharia Const.
Inspectoratul General al Geniului

Insp. Gen. al Geniului General de divizie Istrate Ioan
Colonel Negru Atanasie
Colonel Zottu Vasile
Maior Bora Gh.
Maior Alinescu B.
Serviciul Sanitar
Şef Medic General Vicol Nicolae
Şef de Stat-Major Medic Locotenent-colonel Scărişoreanu Cor.
Ajutor Căpitan Pârvulescu Nicolae
Medic Locotenent-colonel Falcan Ioan
Medic Locotenent-colonel Irimescu G.
Farmacist Locotenent-colonel Ionescu Dumitru
Farmacist Locotenent Asim. Marino Gh.
Serviciul Boli contagioase

Şef Medic-Colonel Negoescu M.
Medic-Locotenent-colonel Panaitescu M.
Medic-Locotenent-colonel Gorăscu G.
Serviciul Veterinar
Şef Veterinar Colonel Stavrescu Petre
Veterinar Maior Stoicescu Gheorghe

Şef Int. Int. General de divizie Zaharia Constantin
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Bădulescu Savin
Int. Locotenent-colonel Grigorescu Ioan
Int. Locotenent-colonel Manu Ioan
Int. Maior Anghelescu Const.
Int. Căpitan Stănescu Stelian
Int. Căpitan Drăghicescu Dec.
Adm. Locotenent Teodorescu V. Ioan
Adm. Locotenent Dumitriu V. D.
Adm. Locotenent Flamaropol Teodor
Adm. Locotenent Maltezeanu Luca
Adm. Locotenent Ionescu Const.
Adm. Locotenent Oancea Micu
Adm. Sublocotenent Unguritu Ion
Adm. Sublocotenent Teodorescu Ion
299
Şef Insp. Financiar Petrescu Nicolae
Casier Insp. Financiar Ciocâlteu Ştefan

Şef General de brigadă Cereşeanu Gh.
Căpitan (r) Solomon I. Gh.
Consiliul de revizie permanent al Armatei

Comisar Regal Colonel Pangrati Gh.
Substituţi de Comisar Regal Locotenent-colonel (r) Mehtupciu Const.
Maior (r) Scripcă Ciprian

Serviciul Religios
Şeful Serviciului P.C.S. Econom Nazarie Const.
Ajutor C.S. Econom Pocitan Vasile
Comandamentul General al Etapelor

Comandant General de brigadă Nicoleanu Eracle
Biroul Adjutanturei
Şeful Biroului Locotenent-colonel Plesnilă Adrian.
Maior Mardan Bucur
Maior Stănescu Marian
Locotenent Popescu Toma
Locotenent Vlădescu C-tin
Biroul Etapelor
Şeful Biroului Locotenent-colonel Dumitrecu V.
Maior Badea Pleş. C.
Căpitan Popescu R. Gh.
Adm. Locotenent (r) Stănescu Ion

Şeful Serv. Int. Maior Cracoveanu A.
Int. Maior Piroşcă V.
Int. Maior Ionescu A.
Int. Căpitan Şerbănescu Ion
Adm. Căpitan Dumitrescu M.
Adm. Locotenent Niculescu A. I.
Locotenent Popovici Anton
Locotenent Ghighiniţă A.
Adm. Sublocotenent (r) Grigorescu N.
Serviciul Veterinar
Şeful Serviciului Veterinar Maior Bâclăşanu A.
Ajutor Veterinar Căpitan Turturică T.
300
Serviciul Sanitar
Şeful Serviciului Medic Locotenent-colonel Preda Gheorghe
Medic Locotenent Grigoriu Gr.
Comandant Locotenent (r) Ionescu Em.
III.
COMANDAMENTELE DE CORPURI DE ARMATĂ
CORPUL I ARMATĂ
Comandant General de divizie Razu ARISTIDE
Şef de Stat-Major Colonel Iacob Constantin
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Partenie Ilie
Ofiţer de Stat-Major Maior Trincu A.
Ofiţer de Stat-Major Maior Pârăianu B-bu.
Ofiţer de Stat-Major Maior Georgescu I. D.
Comand. Art. General de brigadă Rovinaru N-lae
Serviciul Sanitar Medic Colonel Ionescu Carp
Serviciul Veterniar Veter. Colonel Călinescu M.
Serviciul Farm. Far. Colonel Georgescu T.
Comisar Regal Maior Popescu N-lae
Com. Det. Jd. Rurali Locotenent Niculescu Aurel
CORPUL II ARMATĂ
Comandant General de divizie Popovici Ion
Şef de Stat-Major Colonel Tănăsescu C.
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Motaş Mihail
Ofiţer de Stat-Major Maior Crasan Octav
Ofiţer de Stat-Major Maior Tătărăscu Alex.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Koslinschi Em. A.
Comand. Art. General de brigadă Bărsescu Ioan
Serviciul Sanitar Medic Colonel Papiu Alex.
Serviciul Veterniar Veter. Colonel Zamfirescu I.
Serviciul Farm. Far. Maior (r) Mazlâm Alex.
Comisar Regal Locotenent-colonel Vlădescu Alex.
Com. Det. Jd. Rurali Locotenent Bunescu Ghe.
CORPUL III ARMATĂ

Comandant General de divizie Strătilescu Dumitru
Şef de Stat-Major Colonel Orescovici Ştefan
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Bădulescu Alex.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Slomnescu Mihai
Ofiţer de Stat-Major Maior Avramescu G.
Ofiţer de Stat-Major Maior Deliceanu C.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Procopiescu Emil
Comand. Art. General de brigadă Petcuşi Leonida
Serviciul Sanitar Medic Colonel Popescu Gheorghe
301
Serviciul Veterniar Veter. Colonel Alexandrescu C.

Serviciul Farm. Far. Locotenent-colonel Basarabeanu N.
Comisar Regal Locotenent-colonel Protopopescu M.
Com. Det. Jd. Rurali Locotenent Iorgulescu C.
CORPUL IV ARMATĂ
Comandant General de divizie Petala Nicolae
Şef de Stat-Major Colonel Gherculescu D.
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Ghenciu D.
Ofiţer de Stat-Major Maior Renescu Victor.
Ofiţer de Stat-Major Maior Manole I. Fotea
Ofiţer de Stat-Major Maior Haşiganu Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Lazăr Gheorghe
Comand. Art. General de brigadă Filitti Gheorghe
Serviciul Sanitar Medic Colonel Sava Goiu C.
Serviciul Veterniar Veter. Colonel Focşa Nicolae
Serviciul Farm. Far. Maior (r) Stoenescu P.
Comisar Regal Locotenent-colonel Macovescu D.
Com. Det. Jd. Rurali Locotenent Antoniu C.
CORPUL V ARMATĂ
Comandant General de divizie Pătraşcu Ioan
Şef de Stat-Major Colonel Tuhaşi Nicolae
Subşef de Stat-Major Locotenent-colonel Stratilescu Ghe.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Bolintineanu N.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Pascu Const.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Saldac Alex. N.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Grădineanu V.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent Căpitănescu C.
Comand. Art. General de brigadă Mironescu Demos.
Serviciul Sanitar Medic Colonel Firu Constantin
Serviciul Veterniar Veter. Colonel Ionescu Ioan
Serviciul Farm. Far. Maior (r) Constantinescu A. C.
Comisar Regal Maior Poenaru Ioan.
Com. Det. Jd. Rurali Locotenent Simionescu Vasile
IV.
COMANDAMENTELE DE DIVIZII
Divizia 1
Comandant General de brigadă Mihăescu Nicolae
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Grozeanu D-tru.
Ofiţer de Stat-Major Maior Nadolu Toma
Ofiţer de Stat-Major Maior Damian Radu
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Magereanu N.
Şef Serv. Gen. Maior Sima Cristea
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Bădescu Ghe.
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Roman Al.
302
Şef Serv. Int. Int. Maior Tutunaru C.

Pretor Locotenent-colonel Zota Paul
Divizia 2
Comandant General de brigadă Jitianu Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Bucică Petre
Ofiţer de Stat-Major Maior Macici Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Maior Vasiliu Const.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Manolin Gh.
Şef Serv. Geniu Căpitan Iosifescu Mihail
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Ionescu Marin
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Pavlosievici T.
Şef. Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Grasu Alex.
Pretor Maior Leţu Gheorghe
Divizia 3
Comandant General de brigadă Ionescu E. Marin
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Diaconu St. N.
Ofiţer de Stat-Major Maior Mazarini Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Ştefănescu Nicolae
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Hagi Chirea Achil
Şef Serv. Geniu Maior Druţă Ştefan
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Ionescu D. I.
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Bucică Ioan
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel D-trescu Ilie
Pretor Locotenent-colonel Paplica Florin
Divizia 4
Comandant General de brigadă Mărgineanu Alex.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel D-trescu I. Petre
Ofiţer de Stat-Major Maior Tătărăscu Ştefan
Ofiţer de Stat-Major Maior Racoviţă Aurel
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Mihăescu D. Ion
Şef Serv. Geniu Maior Zalomir Gh.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Popescu Ioan
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Ghinea I.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Băicoianu Gh.
Pretor Locotenent-colonel Bălănescu Dumit.
Divizia 5
Comandant General de brigadă Vernescu Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dragomir D.
Ofiţer de Stat-Major Maior Stravescu V.
Ofiţer de Stat-Major Maior Davidescu Ştefan
Ofiţer de Stat-Major Maior Oroveanu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Chiriacescu Ioan
Şef Serv. Geniu Căpitan Iacovache Mircea
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Popovici Cezar
303
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Oprescu Mircea

Şef Serv. Int. Int. Maior Mavrodin Const.
Pretor Locotenent-colonel Popescu Grigore
Divizia 6
Comandant General de brigadă Holban Ştefan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Mihăilescu N.
Ofiţer de Stat-Major Maior Viişoreanu Alex.
Ofiţer de Stat-Major Maior Epure Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Cristescu Constantin
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Grecescu Chiriţă
Şef Serv. Geniu Maior Negruţi Ioan
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Marosin N.
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Stavrescu Ioan
Şef Serv. Int. Int. Maior Ştefănescu Har.
Pretor Maior Bendescu Const.
Divizia 7
Comandant General de brigadă Moşoiu Traian
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Stănescu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Tiron Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Lupu Constantin
Ofiţer de Stat-Major Maior Şova Ioan
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Filip Ioan
Şef Serv. Geniu Căpitan Teodorescu Gh.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Mihăilescu Spiridon
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Hortopan Grigore
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Protopopescu M.
Pretor Maior Constantinescu M.
Divizia 8
Comandant General de brigadă Zadic Iacob
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Rovinaru B. Constantin
Ofiţer de Stat-Major Maior Placă Matei
Ofiţer de Stat-Major Maior Georgescu Grigore
Ofiţer de Stat-Major Maior Negulescu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Şerbănescu Const.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent Mârzea Reus Eugen
Şef Serv. Geniu Maior Dumitrescu Ioan
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Gafencu Mihail
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Nicolau Constantin
Şef Serv. Int. Int. Colonel Popescu Vasile
Pretor Maior Ştefănescu Ioan
Divizia 9
Comandant General de brigadă Anastasiu Alex.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Petrovicescu C.
Ofiţer de Stat-Major Maior Mitrea Vasile
304
Ofiţer de Stat-Major Maior Sfat Cezar

Ofiţer de Stat-Major Căpitan Mihăescu C-tin
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Dumitriu M-cea.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Mărculescu I.
Ofiţer de Stat-Major Locotenent Hergot Gh. I.
Şef Serv. Geniu Maior Pereanu C-tin
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Ceapâru Gr.
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Rădulescu Vint.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Ştefănescu D.
Pretor Maior Marinescu Iulian
Divizia 10
Comandant General de brigadă Cihoschi Enric
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Rujinschi G-he.
Ofiţer de Stat-Major Maior Fâlfănescu R.
Ofiţer de Stat-Major Maior Sipiceanu Ion
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Constantinescu T.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Constantinescu G.
Şef Serv. Geniu Maior Zaharescu G.
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Manea Ioan
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel th.tim. Praporgescu R.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Niculescu Al.
Pretor Maior Marinescu Iulian
Divizia 11
Comandant General de brigadă Broşteanu Ernest
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Săndulescu Cicer
Ofiţer de Stat-Major Maior Ciocălteu Alex.
Ofiţer de Stat-Major Maior Popescu D-tru.
Ofiţer de Stat-Major Maior Gorciu Ştefan
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Tătărăscu E.
Şef Serv. Geniu Căpitan Nicolau C-tin
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Bălescu C.
Vet. Şef. Serv. Vet. Maior Popescu Alex.
Şef Serv. Int. Int. Maior Melinescu C-tin.
Pretor Maior Aganie Vasile
Divizia 12
Comandant General de brigadă Rujinschi Nicolae
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Dumitrescu Const.
Ofiţer de Stat-Major Maior Buhlea Gheorghe
Ofiţer de Stat-Major Maior Stoicescu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Velescu Nicolae
Şef Serv. Geniu Maior Niculescu Ştefan
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Ellad Petre
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Popescu Const.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Dorobanţu Gh.
Pretor Locotenent-colonel Herăscu Traian
305
Divizia 13
Comandant General de brigadă Popescu I. Ioan
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Palade Silvestru
Ofiţer de Stat-Major Maior Tătăaru Gh..
Ofiţer de Stat-Major Maior Vasiliu Vasile
Ofiţer de Stat-Major Maior Georgescu Tr.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Florescu Vasile
Şef Serv. Geniu Maior Neguţ Dumitru
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Raian Ion
Şef. Serv. Vet. Vet. Maior Nicolau Gheor.
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Drăghici Gh.
Pretor Maior Vasiliu Z. Const.
Divizia 14
Comandant General de brigadă Bunescu Grigore
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Florescu Ggheor.
Ofiţer de Stat-Major Maior Grigoriu Mihail
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Barcan Ioan
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Ionescu Gh. Buznea
Ofiţer de Stat-Major Locotenent Marinescu Mihai
Şef Serv. Geniu Maior Floriano Mihail
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Niculescu Savel
Şef. Serv. Vet. Vet. Locotenent-colonel Rang Frnacisc
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel Pârvulescu V.
Pretor Locotenent-colonel Voinescu Petre
Divizia 15
Comandant General de brigadă Angelescu P.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Teodorescu Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Iliescu Victor
Ofiţer de Stat-Major Maior Strejescu D-tru
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Stănescu N. Al.
Şef Serv. Geniu Căpitan Cernat Alexandru
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Ţintă Constantin
Şef Serv. Int. Int. Maior Bungheţeanu G.
Pretor Locotenent-colonel Dobreanu Nicolae
Divizia 1 Vânători
Comandant General de brigadă Leca Aristide
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Moucha Eberht
Ofiţer de Stat-Major Maior Teodorescu Paul
Ofiţer de Stat-Major Maior Pălăngeanu N-lae
Ofiţer de Stat-Major Maior Dobre Gheorghe
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Ionescu T. Ioan
Şef Serv. Geniu Căpitan Eftimescu D.
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Saidac Ion
Şef Serv. Veter. Vet. Col. (r) Văleanu Const.
306
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel ch. t. Săndulscu Ioan

Pretor Maior Iliescu Nicolae
Divizia 2 Vânători
Comandant General de brigadă Dabija Gheorghe
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Bălăcescu Const.
Ofiţer de Stat-Major Maior Voinescu Alex
Ofiţer de Stat-Major Maior Abramescu Seb
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Berechet Florea
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Dumitrache Ioan
Şef Serv. Geniu Căpitan Stănescu Virgiliu
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Constantinescu N.
Şef Serv. Veter. Vet. Col. (r) Moga Nicolae
Şef Serv. Int. Int. Locotenent-colonel c.t. Vasilescu Marin
Pretor Maior Niculescu Petre
Divizia 1-a Cavalerie

Comandant General de brigadă Schina Mihail
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Marinescu Aurel
Ofiţer de Stat-Major Locotenent-colonel Ghica Alexandru
Ofiţer de Stat-Major Maior Pleniceanu I. Ioan
Ofiţer de Stat-Major Maior Fălcoianu N.
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Boteanu Scipione
Şef Serv. Sanitar Medic Colonel Bărbulesc N.
Şef Serv. Vet. Vet. Colonel Nicolaescu Ioan
Şef Serv. Int. Int. Maior Ştefănescu C.
Comisar Reg. Căpitan Carp Corneliu
Pretor Locotenent-colonel Schipor Alexandru
Divizia 2-a Cavalerie

Comandant General de brigadă Constantinidi A.
Şef de Stat-Major Locotenent-colonel Argeşeanu Gh.
Ofiţer de Stat-Major Maior Georgescu Petre
Ofiţer de Stat-Major Maior Scheletti Mihail
Ofiţer de Stat-Major Maior Popescu Neron
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Cepleanu Ovidiu
Ofiţer de Stat-Major Căpitan Brătescu C-tin
Şef Serv. Sanitar Medic Locotenent-colonel Ctinescu N. D.
Şef Serv. Vet. Vet. Colonel Docman Anghel
Şef Serv. Int. Int. Maior Misco Gheorghe
Pretor Maior Vurucias Petre
V.
COMANDAMENTELE DE BRIGADĂ
a) INFANTERIA
Brig. 1 Infant. General de brigadă Obogeanu Mih.
Brig. 2 Infant. General de brigadă Tăutu Teodor
307
Brig. 3 Infant. General de brigadă Epure Traian

Brig. 4 Infant. General de brigadă Vlădescu Gh.
Brig. 5 Infant. Colonel Calotescu C.
Brig. 6 Infant. General de brigadă Constantinescu S.
Brig. 7 Infant. General de brigadă Macri Ioan
Brig. 8 Infant. Colonel Josescu N.
Brig. 9 Infant. Colonel Caracaş Lascăr
Brig. 10 Infant. Colonel Voicescu Gr.
Brig. 11 Infant. Colonel Botea Gheor.
Brig. 12 Infant. Colonel Sachelarie D.
Brig. 13 Infant. Colonel Gherescu A.
Brig. 14 Infant. General de brigadă Niculcea Const.
Brig. 15 Infant. Colonel Liciu Gheorghe
Brig. 16 Infant. Colonel Samsonovici N.
Brig. 17 Infant. General de brigadă Poetaş Stan
Brig. 18 Infant. Colonel Cornescu Ghe.
Brig. 19 Infant. Colonel Florescu Mih.
Brig. 20 Infant. General de brigadă Şerbescu Const.
Brig. 21 Infant. Colonel Gherghiceanu C.
Brig. 22 Infant. General de brigadă Dumitrescu C.
Brig. 23 Infant. General de brigadă Darvari Mihail
Brig. 24 Infant. Colonel Oprescu M.
Brig. 25 Infant. Colonel Constantinescu V. C.
Brig. 26 Infant. Colonel Nedeianu Marin
Brig. 27 Infant. Colonel Niculescu Gab.
Brig. 28 Infant. General de brigadă Anastasiu Ioan
Brig. 29 Infant. General de brigadă Frim Constantin
Brig. 30 Infant. General de brigadă Răşcanu Const.
Brig. 31 Infant. Colonel Mărculescu R.
Brig. 32 Infant. Colonel Dragu Const.
Brig. 33 Infant. Colonel Neagu Savel
Brig. 34 Infant. General de brigadă Mihăescu Ilie
Brig. 35 Infant. General de brigadă Stambulescu Gh.
Brig. 36 Infant. Colonel Mihăilescu N.
Brig. 37 Infant. General de brigadă Dumitriu Sava
Brig. 38 Infant. Colonel Cosmiţă Ioac
Brig. 39 Infant Colonel Damian Petcu
Brig. 40 Infant General de brigadă Panaitescu Ştefan
Brig. 1 Vânători General de brigadă Niculescu D-tru
Brig. 2 Vânători Colonel Pirici Teodor
Brig. 3 Vânători Colonel Paulian C.
Brig. 4 Vânători Colonel Dumitru D.
Corpul Grăn. General de brigadă Lişcu Toma
b) CAVALERIA
Brig. 1 Roşiori General de brigadă Arion Bron
Brig. 2 Roşiori General de brigadă Davidoglu Clean
Brig. 3 Roşiori Colonel Gaicu D-tru
308
Brig. 4 Roşiori General de brigadă Rusesecu Gh.

Brig. 5 Roşiori General de brigadă Olteanu Marcel
Brig. 6 Roşiori Colonel Lupaşcu Anton
Brig. 1 Călăraşi Colonel Olteanu Cam.
Brig. 2 Călăraşi Colonel Niculcea Vas.
Brig. 3 Călăraşi General de brigadă Florescu Ioan
Brig. 4 Călăraşi Colonel Cihosch Al.
Brig. 5 Călăraşi General de brigadă Scărişoreanu M.
c) ARTILERIA
Brig. 1 Artiler. Colonel Paşalega D.
Brig. 2 Artiler. General de brigadă Dejoianu Ioan
Brig. 3 Artiler. General de brigadă Rudeanu Vasile
Brig. 4 Artiler. General de brigadă Munţeanu Alex.
Brig. 5 Artiler. General de brigadă Tomoroveanu A.
Brig. 6 Artiler. Colonel Costin Grig
Brig. 7 Artiler. Colonel Moscu Aurel
Brig. 8 Artiler. Colonel Poltzer Ed.
Brig. 9 Artiler. General de brigadă Tomescu Grig.
Brig. 10 Artiler. Colonel Condeescu N.
Brig. 11 Artiler. Colonel Brădeanu An.
Brig. 12 Artiler. General de brigadă Eremia Gheor.
Brig. 13 Artiler. Colonel Makarovici V.
Brig. 14 Artiler. General de brigadă Gheorghian Ioan
Brig. 15 Artiler. Colonel Butunoiu A.
Brig. Artil-M. General de brigadă Mironescu Gh.
Brig. 1 Art-Gr. General de brigadă Teodorescu Al.
Brig. 2 Art-Gr. General de brigadă Polizu Alexandru
VI.
REGIMENTE
a) INFANTERIA
Batal. 1 Vânăt Colonel Basarabescu Vic.
Batal. 2 Vânăt. Colonel Dumitrescu Toma
Batal. 3 Vânăt. Colonel Constantinescu Tr.
Batal. 4 Vânăt. Colonel Beloiu Stroe
Batal. 5 Vânăt. Locotenent-colonel Gagiu Vasile
Batal. 6 Vânăt. Locotenent-colonel Dubert Nicolae
Batal. 7 Vânăt. Locotenent-colonel Corijescu Victor
Batal. 8 Vânăt de M-te. Locotenent-colonel A. S. R. Princip. Carol
Batal. 9 Vânăt. Colonel Rasoviceanu Gh.
Batal. 10 Vânăt. Colonel Oprescu Const.
Reg. 1 Inf. Colonel Lăzărescu Constantin
Reg. 2 Inf. Colonel Pomponiu Constantin
Reg. 3 Inf. Colonel Stoica Traian
Reg. 4 Inf. Colonel Urdărescu Nic.
Reg. 5 Inf. Colonel Socolescu Octavian
309
Reg. 6 Inf. Colonel Pestriţiu Alex.

Reg. 7 Inf. Locotenent-colonel Cornea Nicolae
Reg. 8 Inf. Locotenent-colonel Ciubuchi Dionisie
Reg. 9 Inf. Colonel Todicescu Dum.
Reg. 10 Inf. Colonel Cristofor Ioan
Reg. 11 Inf. Colonel Rotaru Dumitru
Reg. 12 Inf. Colonel Voiculescu C-tin.
Reg. 13 Inf. Colonel Cănciulescu Petre
Reg. 14 Inf. Colonel Ion Constantin II
Reg. 15 Inf. Colonel Calmuschi Alex.
Reg. 16 Inf. Colonel Rotaru Alexandru
Reg. 17 Inf. Colonel Ionescu Justinian
Reg. 18 Inf. Locotenent-colonel Stănescu C. Vas.
Reg. 19 Inf. Colonel Florescu Ghe.
Reg. 20 Inf. Colonel Dumitrescu Ion
Reg. 21 Inf. Colonel Filip Ioan
Reg. 22 Inf. Locotenent-colonel Gheorghiu Alex.
Reg. 23 Inf. Colonel Mărăşescu Matei
Reg. 24 Inf. Colonel Nicolau Andrei
Reg. 25 Inf. Locotenent-colonel Diamandi G-he.
Reg. 26 Inf. Colonel Truşculescu Mih.
Reg. 27 Inf. Colonel Iordăchescu Ghe.
Reg. 28 Inf. Colonel Petrescu Richard
Reg. 29 Inf. Colonel Gheorghiu D-tr.
Reg. 30 Inf. Locotenent-colonel Dona Constantin
Reg. 31 Inf. Colonel Neicu Petru
Reg. 32 Inf. Colonel Penescu Ioan
Reg. 33 Inf. Colonel Pascu Ioan
Reg. 34 Inf. Colonel Petrescu Ioan
Reg. 35 Inf. Colonel Bacaloglu Victor
Reg. 36 Inf. Colonel Iliescu Atanase
Reg. 37 Inf. Colonel Tomoroveanu V.
Reg. 38 Inf. Locotenent-colonel Fodoreanu Victor
Reg. 39 Inf. Colonel Marcovici Ioan
Reg. 40 Inf. Colonel Georgescu N-lae
Reg. 41 Inf. Locotenent-colonel Niculescu Ilie
Reg. 42 Inf. Colonel Lăzărescu C-tin.
Reg. 43 Inf. Colonel Băileanu Nicolae
Reg. 74 Inf. Colonel Fărcăşanu N.
Reg. 75 Inf. Colonel Petrescu Grigore
Reg. 76 Inf. Locotenent-colonel Pruşan Ion
Reg. 77 Inf. Locotenent-colonel Ionescu V. Ştefan
Reg. 78 Inf. Colonel Mihăescu Atanase
Reg. 79 Inf. Colonel Teodorescu G.
Reg. 80 Inf. Colonel Anastasiu G.
Reg. 1 Grăniceri Colonel Uică Nicolae
Reg. 2 Grăniceri Colonel Rădulescu D.
310
Reg. 3 Grăniceri Colonel Bărzotescu L.

Batal. Jan. Pedeştri Locotenent-colonel Călătorescu Al.
b) CAVALERIA
Reg. 1 Roşiori Colonel Livezeanu Alex.
Reg. 2 Roşiori Colonel Pop Emanoil
Reg. 3 Roşiori Colonel Odobescu Grigore
Reg. 4 Roşiori Colonel Moruzi Gh.
Reg. 5 Roşiori Locotenent-colonel Poenaru Dumitru
Reg. 6 Roşiori Colonel Popovici Dumitru
Reg. 7 Roşiori Colonel Constanţiu Mihail
Reg. 8 Roşiori Colonel Daschievici Ioan
Reg. 9 Roşiori Colonel Ressel Carol
Reg. 10 Roşiori Colonel Bălăşescu Ilie
Reg. 11 Roşiori Colonel Neagu Const.
Reg. 1 Călăraşi Colonel Kintescu Adrian
Reg. 2 Călăraşi Colonel Rădulescu Teodor
Reg. 3 Călăraşi Colonel Şoutzu Dumitru
Reg. 4 Călăraşi Colonel Cociu Vladimir
Reg. 5 Călăraşi Locotenent-colonel Petrovici Alex.
Reg. 6 Călăraşi Colonel Popescu Nicolae
Reg. 7 Călăraşi Colonel Răsvan Const.
Reg. 8 Călăraşi Colonel Steriade S. Al.
Reg. 9 Călăraşi Colonel Botescu Ioan
Reg. 10 Călăraşi Colonel Marini Camil
Reg. Escortă Regală Locotenent-colonel Pop Ioan
c) ARTILERIA
Reg. 1 Artil. Colonel Brătuianu Romul.
Reg. 2 Artil. Colonel Niculescu Vasile
Reg. 3 Artil. Colonel Batăr Nicolae.
Reg. 4 Artil. Colonel Grigorescu Artur
Reg. 6 Artil. Colonel Ştefănescu Alex.
Reg. 7 Artil. Colonel Gavriliu Leon
Reg. 9 Artil. Colonel Popescu Toma
Reg. 11 Artil. Colonel Constantinescu A.
Reg. 12 Artil. Colonel Niculescu Teodor
Reg. 13 Artil. Colonel Păncescu Gh.
Reg. 21 Artil. Colonel Mărculescu Const.
Reg. 22 Artil. Colonel Petrescu Gh.
Reg. 23 Artil. Colonel Marcovici Simion
Reg. 24 Artil. Colonel Vasilescu Nicolae
Reg. 25 Artil. Colonel Ioanide Nicolae
Reg. 5 Obuz. Colonel Lăzărescu K. C.
Reg. 8 Obuz. Colonel Micioara Paul.
Reg. 10 Obuz. Colonel Popescu N-lae
Reg. 14 Obuz. Colonel Paplica Pompiliu
Reg. 15 Obuz. Colonel Bujoreanu Nicolae
311
Reg. 16 Obuz. Colonel Săndulescu N.

Reg. 17 Obuz. Colonel Tulea Carol
Reg. 18 Obuz. Colonel Georgescu Ilie
Reg. 19 Obuz. Colonel Miclescu Victor
Reg. 20 Obuz. Colonel Gabur Dumitru
Reg. 26/1 Obuz. Colonel Opran Nicolae
Reg. 27/2 Obuz. Colonel Dumitrescu Eracle
Reg. 28/3 Obuz. Colonel Ştefănescu Gh.
Reg. 29/4 Obuz. Colonel Verra Teodor
Reg. 30/5 Obuz. Colonel Stănescu Teodor
Reg. 1 Art. M. Colonel Barca Constantin
Reg. 2 Art. M. Colonel Silişteanu C-tin
Reg. 1 Art. G. Colonel Jitianu Gheorghe
Reg. 2 Art. G. Colonel Vasilescu Petre
Reg. 3 Art. G. Colonel Limburg Dumitru
Reg. 4 Art. G. Colonel Sîrbu Grigorie
Reg. Art. Călăr. Colonel Roşianu Const.
Div. Art. Antiaer. Locotenent-colonel Opran E. Nicolae
VII.
TRUPELE SPECIALE
Trupele de Pioneri
Batal. 1 Locotenent-colonel Libert Emil
Batal. 2 Maior Dumitriu Ioan
Batal. 3 Maior Rădulescu D-tru.
Batal. 4 Locotenent-colonel Gheorghiu Gh.
Batal. 5 Maior Iliescu Constantin
Batal. 6 Locotenent-colonel Ionescu Tache
Batal. 7 Locotenent-colonel Marinescu I. Gh.
Batal. 8 Maior Turbatu C-tin.
Batal. 9 Locotenent-colonel Paraschivescu Şt.
Batal. 10 Maior Izet Ali Cadâr
Batal. 11 Locotenent-colonel Lepădătescu D.
Batal. 12 Locotenent-colonel Scurteanu Alex.
Batal. 13 Maior Dediu Constantin
Batal. 14 Locotenent-colonel Lupu Gheorghe
Batal. 15 Locotenent-colonel Georgescu Grig.
Regimentul de căi ferate

Comandant Colonel Vlădeanu Matei
Regimentul de Pontonieri
Comandant Colonel Florescu Banu
Batalion de specialităţi
Comandant Colonel Botez Ştefan
312
Corpul cu Tracţiune Automobilă

Comandant Colonel Ionescu Fotache
A.
MARINA MILITARĂ
COMANDAMENTUL MARINEI
Com. Insp. Gl. Al Mar. Amiral Bălescu C.
Şef de Stat-Major Comandor Scodrea V.
I
DIVIZIA DE DUNĂRE
Comand. Contraamiral Spiropol L.
Şef de Stat-Major Căpitan-comandor Nedelcu O.
Monitorul „Alexandru Lahovary”

Comandant Locotenent-comandor Roşca Eugen
Monitorul „Mihail Kogălniceanu”

Comandant Căpitan-comandor Bărbuneanu Petre
Monitorul „I. C. Brătianu”

Comandant Căpitan-comandor Georgescu P.
Monitorul „Lascăr Catargiu”

Comandant Căpitan-comandor Popovici Al.
II
DIVIZIA DE MARE
Comandant Comandor Negru N.
Crucişătorul „Elisabeta”
Comandant Căpitan-comandor Bălănescu I.
III
SERVICIUL TRANSPORTURILOR
Comandant Comandor Ionescu Nic.
Sursă documentară: Marele Cartier General, Ordinea de bătaie a Comandamentelor și Serviciilor

Armatei, 1 noiembrie 1918, f.e, f.a, pp.1 - 48.
313
BIBLIOGRAFIE
I. Documente de arhivă:
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Marină Bătrâni, dosar
nr. 165.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii. Bătrâni, Litera D,
Arhivele Miliare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera E,
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, 1974, dosar nr. 5604.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera F,
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera G,
Locotenent-Colonei, dosar nr. 115.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera I,
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera L,
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera M,
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera M,
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, 1974, Memorii Bătrâni, dosar
nr. 7839.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera M,
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni Marină,
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera P,
315
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera P,
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, 1974, dosar nr. 12172.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Registrul cu ofiţeri activi de
infanterie, vol. II.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera S,
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera S, dosar
nr. 220.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera T,
Generali, dosar 8.
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera V,
Arhivele Militare Române, Colecţia „Armata română în războiul antihitlerist”, fond Corpul 2
Armată ( fond nr. 337), dosar nr. 180.
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, 1974, dosar nr. 688.
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, 1974, Generali, dosar nr. 12915.
Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Registru foi
matricole ofiţeri activi de infanterie, dosar nr. 3.
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, 1974, Generali, dosar
nr. 13051.
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Registru ofiţeri activi de infanterie,
dosar 63, volumul II, ff. 1925-1926.
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, 1974, dosar nr. 17243.
II. Memorialistică:
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Volumul al IV-lea,
Partea a V-a (1917-1918), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Averescu, Alexandru, mareşal, Notiţe zilnice din război (1916-1918), Editura „Cultura
Naţională”, Bucureşti, f.a.
Blondel, Yvonne, Jurnal de război 1916-1917. Frontul de sud al României, Institutul Cultural
Român, Bucureşti, 2005.
Duca, I.G., Memorii, Volumul III, Războiul, Partea I (1916-1917), Editura Machiavelli,
Bucureşti, 1994.
III. Lucrări generale:

Otu, Petre (coordonator), 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, Bucureşti,
2009.
316
Neagoe, Stelian, Oameni politici români. Enciclopedie, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.
Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia şefilor de guvern al României 1862–2006, Editura Meronia,
Bucureşti, 2006.
Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Editura Saeculum, Editura Vestale, Bucureşti, 1999.
IV. Lucrări speciale:

Agapie, Mircea, Ucrain, Constantin, Personalităţi ale artileriei române, Bucureşti, Editura
Militară, 1993.
Avram, Valeriu, Aeronautica militară românească în Războiul de Întregire Naţională 1916-1919,
Editura Militară, Bucureşti, 2012.
Avram, Valeriu, Zburătorii României Mari, Editura Alpha MDN, 2007.
Avram, Valeriu, Nicolescu, Valeriu, Războiul aerian deasupra României (1916-1919) oglindit în
memorii, jurnale de front, carnete de zbor şi rapoarte, Editura Editgraph, Buzău, 2015.
Bârdeanu, Nicolae, Nicolaescu, Dan, Contribuţii la istoria Marinei Române, vol. I, Editura
Dabija, G.A., general, Armata Română în Răsboiul Mondial, Volumul I, Editura I.G. Herz,
Bucureşti, 1928.
Dragalina, Virgil Alexandru, Viaţa tatălui meu, generalul Ion Dragalina, Editura Militară,
Bucureşti, 2009.
Dragomirescu, Moşoiu, Alexandru Cantemir, Generalul Traian Moşoiu. Ostaşul şi politicianul în
slujba Ţării, Editura Printeuro, Ploieşti, 2002.
Glodarenco, Olimpiu Manuel; Atanasiu-Croitoru, Andreea; Măndilă, Tanţa; Stan, Florin;
Rîşnoveanu, Ion; Vochiţu, Andrei, Istoria Statului Major al Forţelor Navale. 1860-2010. Monografie,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010.
Iosipescu, Vasile, maior Preda, Gheorghe, Generalul David Praporgescu, Editura Militară,
Bucureşti, 1967.
Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, Volumele I-III,
ediţia a II-a, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926.
*** Istoria cavaleriei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998.
*** Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
General Mărdărescu, G.D., Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-
1920), Ediţia a 2-a, Editura Militară, Bucureşti, 2009.
Ministerul Armatei, Anuarul Suveranilor, Principilor, ofiţerilor şi Drapelelor decoraţi cu Ordinul
Militar „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti,
1931.
Mocanu, Vasile I., Istoria Armatei Române. Repere cronologice, vol. II, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
Moghior, Neculai, Miller, Didi, Credinţă şi glorie. General Eremia Grigorescu. Mărturii
documentare, Brăila, Editura Softeq, 1997.
Otu, Petre, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară,
Bucureşti, 2005.
Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008.
General de brigadă (r) Neagoe, Sever, Personalităţi din evoluţia grănicerilor în secolul XX, f. ed.,
Bucureşti, 2001.
Petrescu, Corvin, Istoricul campaniei militare din anul 1913, Tipografia „Jockey-Club”, Bucureşti,
1914.
Popescu, Nicolae, Generalul Ion Dragalina, Editura Militară, Bucureşti, 1967.
317
Preda, Dumitru, Generalul Henri Cihoski. Un erou al României Mari, Editura Militară Bucureşti,
1996.
Preda, Dumitru; Alexandrescu, Vasile; Prodan, Dumitru, În apărarea României Mari. Campania
armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
General Raşcu, Ion, Jurnalul meu din timpul Războiul pentru Întregirea Neamului, Editura Pallas,
Focşani, 2011.
*** România în anii Primului Război Mondial, vol. I-II, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
Conf. dr. Rotaru, Ion (coordonator), Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura
Militară, Bucureşti, 1982.
Saint-Aulaire, Contele de, Confesiunile unui bătrân diplomat, Editura Humanitas, Bucureşti,
2002.
General de brigadă dr. Seserman, Dumitru, Acţiunile armatei române în spaţiul dintre Carpaţii
Orientali şi Nistru (1917-1920), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2004.
Col. prof. univ. Stroea, Adrian (coordonator), Enciclopedia Artileriei Române, Editura Centrului
*** Şefii Statului Major General. Enciclopedie, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2014.
Ucrain, Constantin, Dobre, Dumitru, Personalităţi al infanteriei române, Bucureşti, Editura
Militară, 1995.
318
CUPRINS
Cuvânt-înainte................................................................................................................... 5
Argument........................................................................................................................... 7
General de corp de armată Alexandru Averescu............................................................... 9

General de brigadă Ioan Basarabescu............................................................................... 13
Contraamiral Constantin Bălescu.................................................................................... 16
Maior aviator Constantin Beroniade................................................................................ 19
General de divizie Ernest Broşteanu................................................................................ 23
General de corp de armată Constantin Christescu........................................................... 29
General de divizie Henri Cihoski..................................................................................... 33
General de brigadă Dimitrie Cocorăscu........................................................................... 36
General de brigadă Alexandru Constantinide.................................................................. 40
General de divizie Grigore Crăiniceanu........................................................................... 44
General de brigadă Gheorghe Dabija............................................................................... 48
General de brigadă Ion Dragalina.................................................................................... 51
Maior aviator Athanasie Enescu....................................................................................... 55
Contraamiral Sebastian Eustaţiu...................................................................................... 60
General de brigadă Petre Frunză...................................................................................... 62
General de brigadă Traian Găiseanu................................................................................ 65
General de brigadă Constantin Găvănescu...................................................................... 68
Căpitan aviator Haralambie Giossanu............................................................................. 72
General de corp de armată Eremia Grigorescu................................................................. 77
General de corp de armată Constantin Iancovescu.......................................................... 80
Locotenent-colonel Ioan Iarca.......................................................................................... 84
General de brigadă Dumitru Iliescu................................................................................. 89
General de divizie Marin E. Ionescu................................................................................ 94
General de divizie adjutant Ion Istrati.............................................................................. 99
General de divizie Dimitrie Lambru................................................................................ 103
General de brigadă Aristide Leca...................................................................................... 108
General de brigadă Toma Lişcu........................................................................................ 111
General de divizie Gheorghe Mărdărescu........................................................................ 115
General de divizie Alexandru Mărgineanu....................................................................... 118
General de brigadă Nicolae Mihăescu.............................................................................. 122
General de divizie Traian Moşoiu..................................................................................... 129
Contraamiral Nicolae Negrescu........................................................................................ 131
Comandor Nicolae Negru................................................................................................. 135
General de divizie Ion Pătraşcu........................................................................................ 139
General de divizie Nicolae Petala...................................................................................... 141
General de divizie Ioan I. Popescu.................................................................................... 145
Maior aviator Andrei Popovici.......................................................................................... 149
319
General de divizie Ioan Popovici...................................................................................... 155

General de brigadă David Praporgescu............................................................................ 157
General de corp de armată Constantin Prezan................................................................. 162
General de divizie Ioan Raşcu........................................................................................... 167
General de divizie Aristide Razu...................................................................................... 170
General de divizie Alexandru Referendaru...................................................................... 174
General de divizie Nicolae Rujinschi................................................................................ 179
General de brigadă Constantin Scărişoreanu................................................................... 185
General de brigadă Mihail Schina.................................................................................... 189
General de divizie Nicolae Sinescu................................................................................... 194
Comandor Vasile Şcodrea................................................................................................. 198
General de brigadă Constantin Teodorescu..................................................................... 201
General de corp de armată Arthur Văitoianu.................................................................... 206
General de divizie Gheorghe Văleanu............................................................................... 209
General de brigadă Ioan Vernescu.................................................................................... 213
General de divizie Iacob Zadic.......................................................................................... 217
General de divizie Vasile Zottu......................................................................................... 222
Ordinea de bătaie a Armatei Române în perioada Războiului de Întregire
1916-1919.......................................................................................................................... 225
Bibliografie......................................................................................................................... 315
320

35 Razboiul de Intregire 1916-1919 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

35 Razboiul de Intregire 1916-1919 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Războiul de întregire

Ilustraţia lucrării provine din fototecile

Machetare şi pre-press: Tudora NECOARĂ

Corectură: Elena COȚOFANĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editură recunoscută de către C.N.C.S./C.N.A.T.D.C.U. – Panel 4 –

Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate la Centrul tehnic-editorial al armatei

GENERAL NICOLAE-IONEL CIUCĂ

ŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL

C entenarul intrării României în Primul Război Mondial a declanşat în peisajul istoriografiei

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ

A lexandru Averescu s-a născut la 9 martie

La 1 noiembrie 1895 a revenit la trupă, în cadrul Regimentului 5 Călăraşi. La 8 aprilie 1896 a

GENERAL DE BRIGADĂ IOAN BASARABESCU

G eneralul Ioan Basarabescu s-a născut la

conştiincios şi meticulos în îndeplinirea acţiunilor funcţiilor sale. […] În manevrele de toamnă a

CONTRAAMIRAL CONSTANTIN BĂLESCU

C onstantin Bălescu s-a născut la 12 ianuarie

La data de 25 noiembrie 1889, a fost primit la

După un stagiu de un an în această funcţie, prin Î.D. nr. 2776/1932 şi Ordinul de Zi

calificative a aparţinut maiorului Gheorghe Rujinski care, în calitate de comandant al Corpului de

E rnest Broşteanu s-a născut la 24 ianuarie

P.S. În zilele de 19, 20, 21 şi 22 august 1917, Divizia 11 împreună cu Divizia 9 şi 13 şi cu

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ

G eneralul Constantin Christescu s-a născut

G eneralul Henri Cihoski s-a născut la

La 10 mai 1899 a fost înaintat la gradul de căpitan şi mutat în statul-major al Corpului 1

D imitrie Cocorăscu s-a născut la data de

G eneralul Alexandru Constantinide s-a

G rigore Crăiniceanu s-a născut la 9 iulie

În perioada 1 noiembrie 1909-28 decembrie 1910 a exercitat funcţia de ministru de Război.

La 25 septembrie 1916, generalul Alexandru Averescu a revenit la comanda Armatei a 2-a,

G heorghe Dabija s-a născut la 20 septembrie

În condiţiile demobilizării armatei în primăvara anului 1920, la 1 iulie 1920 a demisionat şi

G eneralul Ion Dragalina s-a născut în oraşul

A thanasie Enescu s-a născut la data de

S ebastian Eustaţiu s-a născut la 1 decembrie

P etre Frunză s-a născut la 29 iunie 1860 în

T raian Găiseanu s-a născut la 4 octombrie

C onstantin Găvănescu s-a născut la data de

H aralambie Giossanu s-a născut la 10

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ

G eneralul Eremia Grigorescu s-a născut la

În august 1916 a preluat comanda Diviziei 15 Infanterie, în fruntea căreia a participat, în

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ

Generalul Constantin Iancovescu a văzut lumina

La 1 iulie 1900 a fost transferat la comandamentul Diviziei 5 Infanterie, ca şef al Biroului 1

măsurile privind completarea efectivelor şi aprovizionarea cu arme, muniţii şi echipament a unităţilor

Nu se astâmpără familionul! Să nu le dai la cap dom’le?»” Ce reprezenta „familionul” pentru general,

I oan Iarca s-a născut la data de 21 aprilie

G eneralul Dumitru Iliescu s-a născut la

M arin E. Ionescu s-a născut la 8 septembrie

Meritele militare, precum şi aprecierile comandanţilor nu au rămas fără ecou. De aceea, la

S -a născut la 12 decembrie 1860 în oraşul

În anii 1890-1899 a activat în cadrul Regimentelor 1 şi 2 Geniu, precum şi la Serviciul de

La a doua mobilizare a armatei române a fost desemnat în funcţia de Inspector General al

G eneralul Dimitrie Lambru s-a născut în

G eneralul Aristide Leca s-a născut la

G eneralul Toma Lişcu s-a născut la 1 aprilie

În această calitate a organizat, în circa o lună de zile, dispozitivul de frontieră pe Nistru, pe

G eneralul Gheorghe Mărdărescu s-a născut

G eneralul Alexandru Mărgineanu s-a născut

N icolae Mihăescu s-a născut la data de