Bazele tehnologiei încălțămintei și articolelor de marochinărie – note de curs

Tema 2:
CARACTERISTICILE TEHNOLOGICE ALE MATERIALELOR UTILIZATE
LA CONFECŢIONAREA ÎNCĂLŢĂMINTEI

1. Materiale folosite pentru confecţionarea încălţămintei.

2. Caracteristicile tehnologice ale pieii şi înlocuitorilor flexibili şi rigizi, materialelor textile
pentru încălţăminte şi a sistemului de materiale care formează ansamblul superior.

1. MATERIALE FOLOSITE PENTRU CONFECŢIONAREA ÎNCĂLŢĂMINTEI

La confecţionarea încălţămintei se utilizează o diversitate de materii prime şi materiale.
După provenienţe lor se împart în:
- materii prime naturale (pieile naturale, textilele din fibre naturale);
- materii prime obţinute pe cale chimică (materii artificiale sau sintetice) cunoscute sub
denumirea de înlocuitori de piele.
La confecţionarea încălţămintei se utilizează şi o serie de materiale auxiliare, cum ar fi: aţă,
capse, cîrlige, nituri, texuri, glencuri, soluţii pentru lipire, apreturi pentru finisarea etc.
Materialele de bază utilizate în industria confecţiilor din piele şi înlocuitori de piele
prezintă o serie de caracteristici specifice care determină adoptarea unor procese de prelucrare,
diferite în foarte mare măsură de procesele de prelucrare din alte ramuri ale industriei uşoare.
Principalele caracteristici fizico-mecanice şi de utilizare ale materialelor folosite se
datorează microstructurii obţinute prin procedeele de prelucrare a lor.
Materialele de bază utilizate la confecţionarea produselor pot fi pieile naturale prelucrate,
materialele textile şi înlocuitorii de piele.
Ele se caracterizează printr-o rigiditate relativ scăzută, deformându-se sub acţiunea forţelor
exterioare, posedând, de asemenea, şi o anumită capacitate de relaxare.
După gradul lor de rigiditate, materialele pot fi grupate în 3 clase:
I – materialele rigide având modulul de elasticitate ε >600 daN/cm 2, destinate în principal
obţinerii tălpilor de încălţăminte;
II – materialele de rigiditate medie cu ε=10-600 daN/cm2, destinate obţinerii reperelor de
întărire (ştaifuri, bombe), branţurilor, ramelor, ş.a.;
III – materiale relativ moi cu <10 daN/cm2, destinate ansamblului superior al încălţămintei,
precum şi unor articole de marochinărie (mănuşi, genți).

2. CARACTERISTICILE TEHNOLOGICE ALE PIEII ŞI ÎNLOCUITORILOR

FLEXIBILI ŞI RIGIZI, MATERIALELOR TEXTILE PENTRU ÎNCĂLŢĂMINTE ŞI A
SISTEMULUI DE MATERIALE CARE FORMEAZĂ ANSAMBLUL SUPERIOR

1. Caracteristicile tehnologice ale pieii

Pieile naturale sun produse obţinute prin prelucrarea pieilor animale, procesele de
prelucrare constând dintr-un ansamblu de tratamente chimice şi prelucrării mecanice urmărind
fixarea structurii pieii.
Pieile naturale se diferenţiază în două grupe mari: piei flexibile şi piei rigide. Pieile
naturale prezintă în secţiune un ţesut complex, cu fibre îndreptate în toate direcţiile, între care se
află diverse materiale de umplere, ţesutul tridimensional al pieii fiind caracterizat prin unghiul de
orientare a fibrelor, gradul de întrepătrundere şi de interrăsucire a lor, compactitatea ţesutului.
Studiul microscopic a permis să se stabilească existenţa unor diferenţieri structurale atât pe
suprafaţa pieii, în diferite regiuni topografice, cît şi în aceiaşi secţiune între stratul papilar şi cel
reticular. Existenţa acestor diferenţieri structurale determină variaţia principalelor caracteristici
fizico-mecanice în funcţie de zona topografică, în special în cazul pieilor provenite de pe
animalele mature.
 Bazele tehnologiei încălțămintei și articolelor de marochinărie – note de curs

Obţinerea de piei cu caracteristici cît mai omogene pe întreaga suprafaţă determină

secţionarea pieii în zone în prima fază a prelucrării sau eventual în starea crudă, în funcţie de
structură şi grosime, cu prelucrare diferenţiată, secţionarea fiind justificată şi prin capacitatea
diferită de alungire a diferitelor zone topografice (fig. 1 și 2).

1 – crupon 4 – poale
2 – picioare 5 – gât
3 – ii 6 – coadă
Fig. 1. Zonele topografice ale pieii Fig. 2. Direcţia de minimă alungire pe suprafaţa
animale (piele de bovine) diferitor zone topografice ale pieii

Zona cea mai importantă a pieii este cruponul, reprezentând 40-50 % din aria suprafeţei
pieii. Proprietăţile fizico-mecanice sunt aproximativ uniforme în această zonă, fiind superioare
celor din alte zone topografice.
Zona de gât reprezintă 20-25 % din aria suprafeţei pieii. Grosimea în această zonă este ne
uniformă, necesitând prelucrări speciale pentru obţinerea uniformităţii.
Poalele constituie 30-35 % din aria suprafeţei pieii.
Diferenţa de structură, compactitate, orientarea fibrelor în diferite direcţii, determină
variaţia alungirii şi rezistenţei pe diverse zone topografice ale pieii. Cele mai mici alungiri se
întâlnesc pe suprafaţa cruponului, în special către coadă, unde ţesutul este mai compact; cele mai
mari alungiri se întâlnesc pe poale unde ţesutul este mai rar. Direcţia de minimă alungire este
importantă în timpul croirii, în scopul poziţionării reperelor pe suprafaţa materialului cu direcţia
lor de maximă solicitare pe direcţia de minimă deformaţie a acestora.
Pe suprafaţa aceleiaşi piei se întâlnesc o varietate de grosime determinată atât de diferenţa
de structură, cît şi de modul de prelucrare. Pieile naturale prezintă o grosime mai mare în
regiunea cruponului şi o grosime mai mică spre periferii, acesta datorându-se naturii
materialului.
Datorită formei neregulate ale pieilor, varietăţii de grosime, alungire şi rezistenţă, cît şi
apariţiei unor defecte pe suprafaţa pieilor, se îngreuiază prelucrarea lor, croirea reperelor trebuind
să se facă cu mare atenţie.
Cu toate acestea, proprietăţile igienice şi confortul asigurat produselor, mai ales din punct
de vedere al ansamblului superior nu au putut fi depăşite de înlocuitorii de piele până la ora
actuală.
 Bazele tehnologiei încălțămintei și articolelor de marochinărie – note de curs

Pieile naturale tăbăcite sunt clasificate în funcţie de provenienţa lor (bovine, porcine, ovine,
caprine ş.a.), funcţie de modul de tăbăcire (în săruri bazice de Cr, vegetal, combinat) şi funcţie de
finisare (box, velur, lac etc.).
Reperele croite ce fac parte dintr-o pereche trebuie să posede aceleaşi calităţi, culoarea,
grosime, să nu conţină defecte care ar putea afecta durabilitatea şi aspectul estetic al produsului.

2. Caracteristicile tehnologice ale materialelor textile

Materialele textile îşi găsesc o largă răspândire la confecţionarea articolelor de încălţăminte
şi marochinărie, fie ca repere de întărire, căptuşeli sau chiar repere de feţe. Materialele textile se
clasifică în: ţesături, tricoturi şi neţesute. Prin structura lor, ţesăturile prezintă proprietăţi
specifice, clar diferenţiate de caracteristicile pieilor naturale pe care le înlocuiesc sau le însoţesc.
Principalele caracteristici ale materialelor textile sunt:
- uniformitatea dimensională;
- uniformitatea grosimii;
- uniformitatea culorii;
- uniformitatea legăturii;
aceste caracteristici permit o utilizare mai economă a materialelor la croire.
Caracteristicile de alungire şi rezistenţă clar se diferenţiază pe direcţia urzelii faţă de
direcţia bătăturii, datorită caracteristicilor diferite a firelor utilizate pentru urzeală respectiv
bătătură.
Asupra comportării la solicitări are o anumită influenţă şi tipul legăturii. La ţesăturile cu
grad egal de acoperire atât pe urzeală cît şi pe bătătură, la care se folosesc şi fire asemănătoare,
diferenţele de comportare sunt relativ mici pe cele două direcţii. Pe direcţia diagonală valoarea
alungirii creşte, deoarece în acest caz concomitent cu deformaţia firelor are loc deformaţia
reţelelor structurale. Această comportare a ţesăturilor este utilă formării căptuşelilor în zona de
vârf a încălţămintei.
Asupra duratei de utilizare a reperelor din ţesătură influenţează direct rezistenţa la uzură a
acesteia. În practica utilizării încălţămintei, căptuşelilor ce vin în contact direct cu piciorul li se
cere să aibă un coeficient redus la frecare, recomandându-se utilizarea în acest scop a ţesăturii cu
legătura firelor atlas sau diagonal.
Pentru căptuşeli intermediare, la care nu se cere un coeficient redus de frecare se alege
legătura firelor pânză. Pentru feţe de încălţăminte se folosesc ţesături din fibre naturale, sintetice
sau în amestec, cu structuri diferite ale legăturilor.
Ţesăturile pentru încălţăminte, în special cele folosite drept căptuşeli, sunt supuse acţiunii
biochimice a transpiraţiei care se adaugă solicitările mecanice (îndoiri repetate şi frecarea prin
alunecarea piciorului în raport cu încălţămintea la fiecare pas), diminuând durata de utilizare a
lor.
Pentru reducerea efectului negativ al acţiunii biochimice se pot lua o serie de măsuri ca:
- evitarea folosirii ţesăturilor albite chimic la care deja are loc un început de degradare
oxidativă a fibrelor de celuloză;
- împregnarea ţesăturilor cu materiale bacteriostatice care nu împiedică funcţiile normale
ale pielii;
- asigurarea unui regim raţional de folosire a încălţămintei care să permită eliminarea în
proporţie maximă a transipiraţiei acumulate în căptuşeală.

3. Caracteristicile tehnologice ale înlocuitorilor de piele

Înlocuitorii de piele şi-au găsit utilizări multiple în funcţie de principalele lor proprietăţi şi
cerinţe care li se impun la utilizare. Luând ca bază utilizarea lor, înlocuitorii de piele pot fi
grupate în:
- înlocuitori ai pieilor flexibile (se utilizează la obţinera feţelor, căptuşelilor de
încălţăminte, îmbrăcămintei, articolelor de marochinărie);
 Bazele tehnologiei încălțămintei și articolelor de marochinărie – note de curs

- înlocuitori ai pieilor rigide.

Structura morfologică a înlocuitorilor se diferenţiază după:
- numărul de straturi din care este alcătuit;
- tipul de sistem al fiecărui strat, care poate fi compact sau poros;
- natura suportului, reprezentată de structuri fibroase (neţesute, tricotate sau ţesute).
Marea majoritate a înlocuitorilor de piele sunt alcătuiţi dintr-un amestec de compuşi
macromoleculari de natură diversă (policlorură de vinil, poliuretan, cauciucuri sintetice,
poliacetat de vinil, poliamide, celuloză, poliesteri, poliacrilonitrili etc.).
Înlocuitorii de piele ca şi materialele textile sunt preferabile pieilor naturale din punct de
vedere al proprietăţilor de prelucrare. Aceste materiale au o grosime constantă, structură
uniformă, capacitate de alungire bine precizată, valori constante ale indicatorilor proprietăţilor
fizico-mecanice pe o anumită direcţie, suprafaţă fără defecte, contur regulat şi dimensiuni
constante.
Din punct de vedere al rezistenţei mecanice, trebuie menţionat că majoritatea înlocuitorilor
de piele flexibili sunt inferiori pieilor naturale. Aceiaşi se poate spune şi despre deformaţia
remanentă a înlocuitorilor de piele ce apare la solicitările mecanice în timpul formării spaţiale,
ceia ce necesită adoptarea unor parametri tehnologici corespunzători.
Înlocuitorii de piele rigizi pot avea o structură poroasă, compactă sau din fibre lipite între
ele, având caracteristici diferenţiate în funcţie de destinaţia lor. În ultimul timp pentru tălpi de
încălţăminte se utilizează polimeri termoplastici şi termoactivi ce conferă produselor rezistenţă
bună la uzură, flexibilitate corespunzătoare, capacitate ridicată la amortizare, rezistenţă ridicată
la îmbinarea cu feţele, înlocuitorii prezentându-se în formă de tălpi formate, injectate sau
vulcanizate direct pe semifabricat.

Bibliografie:

1. Mălureanu G., Mihai A. Bazele proiectării încălţămintei. Ed. Performantică, Iaşi, 2003.
2. Cociu V., Mălureanu G. Bazele tehnologiei produselor din piele şi înlocuitori. Partea II. Ed.
IPI, Iaşi, 1993.
3. Mălureanu G., Cociu V. Bazele tehnologiei produselor din piele şi înlocuitori. Partea I. Ed.
IPI, Iaşi, 1991.
4. Dragomir A. Materii prime pentru încălțăminte. Metode și mijloace de testare a calității. Ed.
Performantică, Iaşi, 2009.
5. Леденева И. Н. Индивидуальное изготовление и ремонт обуви. Изд. АсаdemiaАсаdemia,, Москва,
2004.
6. ***Справочник обувщика. Проектирование обуви, материалы. Изд. Легпромбытиздат,
Москва, 1988.
7. Фукин В. А., Калита А. Н. Технология изделий из кожи. Часть 1. Изд. Легпромбытиздат,
Москва, 1988.
8. Раяцкас В. Л, Нестеров В. П. Технология изделий из кожи. Часть 2. Изд.
Легпромбытиздат, Москва, 1988.
9. Шагапова И. М. Технология раскроя материалов на детали обуви. Изд.
Легпромбытиздат, Москва, 1988.
10. Швецова Т. П. Технология обуви. Изд. Легкая и пищевая промышленность, Москва,
1983.
11. Палицкий А. Я, Дейч М. М. Изготовление обуви по индивидуальным заказам. Изд.
Легпромбытиздат, Москва, 1990.