Ingineria valorii – note de curs

Reconceperea și evaluarea soluțiilor în studiile de ingineria valori

5.1. Metode creative aplicate în ingineria valorii

5.1.1. Noțiuni introductive
Ingineria valorii permite stabilirea direcțiilor de cercetare pentru perfecționarea obiectului
studiat (produs, proces tehnologic, metodă de muncă, etc.), moment din care începe actul creativ, iar
pentru aceasta trebuie să facem apel la metode de creativitate consacrate. Expunerea în continuare a
unor metode de creativitate cunoscute reprezintă de fapt o continuare a metodologiei ingineriei valorii.
O metodă folosită atât pentru actul creativ în domeniul tehnic cât și pentru decizii manageriale. Unele
dintre metodele de creativitate și de decizie sunt mai complicate, altele sunt mai simple. Unele dau
rezultate mai bune într-un anumit domeniu al cercetării științifice, altele în alt domeniu. În general,
rezultate remarcabile se înregistrează atunci când pentru rezolvarea aceleiași probleme se folosesc mai
multe metode.

5.1.2. Metoda Brainstorming

Metoda Brainstorming tradusă în mai multe moduri, precum „asaltul de idei” sau „furtuna
creierului”, își propune crearea condițiilor de a stimula creativitatea unui colectiv de specialiști
solicitați să participe la găsirea unei soluții pentru o anumită problemă. Ea se bazează pe rezultatele
unor cercetări de psihologie asupra comportamentului individual în raport cu un grup de persoane care
dezbat o problemă și urmează să adopte o decizie. Prin conținutul ei, metoda urmărește eliberarea
fiecărui participant la dezbatere de inhibiție, înlăturând teama de a greși și de a pune astfel într-o
lumină defavorabilă față de membrii grupului.
Brainstorming-ul nu constituie o tehnică de rezolvare a unei probleme, ci doar de stimulare a
gândirii intuitive în sensul formulării de idei-soluții, într-un număr cât mai mare. Cu cât numărul
ideilor este mai mare, cu atât crește probabilitatea că printre ele să se identifice idei de o reală valoare.
Participanții la dezbatere trebuie să fie convinși că o idee enunțată, chiar dacă pe moment nu
pare a avea nici o legătură cu problema pusă în discuție, poate prezenta un element de inspirație pentru
alte idei și de aceea nu trebuie ignorată nici o idee înainte de a fi analizată în detaliu. Ideile emise pot
fi proprii fiecărui participant, o continuare a altora sau o combinare de alte idei. O idee-soluție nu
trebuie susținută cu prea multe argumente. Participanții la discuție sunt solicitați să emită orice fel de
idee, oricât de îndrăzneață sau neobișnuită, dar care să prezinte posibilități de rezolvare a problemei.
Nu se discută implicațiile unei soluții și nici nu se admit aprecieri pozitive sau negative asupra acesteia.
Aplicarea metodei comportă următoarele etape:
 Ingineria valorii – note de curs
a) Pregătirea reuniunii, care constă în stabilirea subiectului și selectarea participanților. Pentru
fiecare reuniune se alege și se pune în discuție numai un singur subiect. Numărul participanților este
de 5-12. Participanții trebuie să fie de diferite specialități, având bineînțeles, legătură cu problema care
trebuie soluționată.
b) Desfășurarea reuniunii, în care pentru început, liderul reuniunii va prezenta subiectul foarte
clar și succint. Discuțiile se poartă în contextul celor prezentate anterior. Pentru reușita reuniunii
trebuie asigurat un climat favorabil, degajat, lipsit de rigiditate. În acest sens, ziua și ora la care la care
se organizează brainstorming-ul trebuie să fie sub influența unor evenimente care să le afecteze buna
dispoziție.
c) Selecția ideii/ideilor aplicabile, ce se derulează după terminarea reuniunii, de către una sau
mai multe persoane care vor aprecia efectele economice și vor preciza și mijloacele de aplicare a
soluției.
Prin brainstorming am stabilit în numeroase studii de IV lista funcțiilor și dimensionarea
economică a acestora.

5.1.3. Reuniunea Philips 6.6

Reuniunea Philips 6.6 este o metodă de stimulare a creativității prin care se urmărește stabilirea
unui sistem de comunicare între un număr mare de participanți, la o reuniune organizată pentru găsirea
unei soluții tehnico-economice pentru o anumită problemă (componența grupului este eterogenă din
punct de vedere a specialiștilor). Dezbaterea problemei se derulează în mai multe etape:
- prima etapă constă în prezentarea problemei de către organizatorul întâlnirii în cadrul unei
reuniuni generale;
- a doua etapă este caracterizată prin dezbateri pe grupuri de către 6 persoane, timp de 6 minute;
- în etapa a treia, în cadrul unei reuniuni a reprezentaților grupurilor, se prezintă opiniile fiecărui
grup și se adoptă soluția finală;
- în etapa a patra, în cadrul unei reuniuni generale se aduce la cunoștința tuturor participanților
soluția adoptată.

5.1.4. Brainstorming regizat-varianta “open”

Această variantă a brainstorming-ului constă în următoarele:
a) Participanții, 2-6 persoane, dezbat o anumită problem, afectând pentru aceasta 0,5-1,5
ore.
b) Rolurile participanților sunt următoarele:
 Ingineria valorii – note de curs
- Tradiționalistul (Tr) este un actor imparțial, un arbitru, apreciind meritele procedeelor
existente, fără a se opune unor îmbunătățiri, dacă acestea se vor dovedi eficiente;
- Exuberantul (E) emite cele mai năstrușnice și mai multe idei, creând un climat imaginative
prin comportamentul său;
- Pesimistul (P) este cenzorul tuturor ideilor moi. Modul său de a se comporta și de a întâmpina
o idee nouă sunt specific unui om pesimist. Despre un procedeu nou el va spune astfel: “dacă
soluția ar fi fost bună nu ar fi găsit-o altcineva până acum?”; “procedeul vechi nu a fost grozav
dar mergea de bine, de rău”; “procedeul vechi avea, la drept vorbind, parcă mai puține
inconveniente în comparație cu procedeul nou “, etc.
- Optimistul (Op) critică politicos , dar ferm pesimistului și susține, cu anumite rezerve, poziția
exuberantului. Este realistul obiectiv, încrezător în posibilitățile de creație ale colectivului.
- Liderul (L) conduce “ostilitățile”, fiind psihologul echipei. Aceasta trebuie să cunoască bine
rolurile actorilor și să supravegheze ca aceștia să-și joace fiecare rolul lui, împiedicând
tergiversarea discuțiilor.
- Secretarul (X), este o persoană a cărui rol principal este de a nota opiniile participanților, dar
poate să-și prezinte și opiniile sale în raport cu subiectul analizat.
c) Așezarea participanților la masa de lucru trebuie să se facă în funcție de rolul jucat astfel încât
să se realizeze un efect de stimulare maximă (se recomandă așezarea în poziții diametral opuse
a rolurilor diferite: tradiționalist-exuberant, pesimist-optimist).
d) Nu trebuie ca între participanți să existe animozități, dar nici o simpatie reciprocă exagerată.

5.1.5. Metoda Delphi

Metoda a fost elaborate de Olaf Helmer și aplicată pentru prima data în 1965 la Rand
Corporation-SUA și se aplică parcurgând următoarele etape:
a) Pregătirea. Această etapă constă în alegerea experților și informarea lor în privința
obiectivelor urmărite. Grupul de experţi trebuie să cuprindă între 5 şi 10 membri, specialişti de înaltă
calificare cu posibilitate de a emite idei.
b) Desfăşurarea anchetei. Această etapă constă în redactarea, trimiterea primelor
chestionare, completarea acestora de către specialiştii consultaţi, primirea şi prelucrarea rezultatelor,
completarea şi trimiterea chestionarelor următoare. Primul chestionar are o anumită particularitate
prin faptul că prin el se iniţiază ancheta şi trebuie să cuprindă toate indicaţiile necesare pentru
procedura ce trebuie urmărită şi scopul acţiunii. Întrebările trebuie să fie formulate scurt şi foarte clar,
ca să nu se dea posibilitatea unor interpretări greşite. Se folosesc întrebări la care sunt ataşate variantele
 Ingineria valorii – note de curs
tuturor răspunsurilor posibil. Pentru mai multă operativitate variantele de răspunsuri posibile pot fi
prezentate sub formă grafică. Chestionarele următoare sunt însoţite de informaţii suplimentare, cum
ar fi: opinii din rudele precedente, tabele statistice, grafice asupra evoluţiei principalilor parametri,
evenimentelor studiate, etc., astfel încât participanţii să fie ajutaţi la elaborarea unor opinii şi să
conducă chiar la revizuirea primelor răspunsuri. Ultimul chestionar (de regulă al patrulea) conţine
informaţii de sinteză cu privire la previziunile obţinute până la stadiile respective. Acum, se pune
problema ca fiecare participant să-şi formuleze opinia definitivă, chiar prin revizuirea unor păreri
formulate anterior.
c) Verificarea rezultatelor. Această etapă constă în analiza răspunsurilor şi a evoluţiilor
răspunsurilor de la un chestionar la altul şi alegerea unui model cantitativ prin formularea şi punerea
în evidenţă a factorilor principali.

5.1.6. Metoda cercetării morfologice

Metoda morfologică a fost elaborată de către dr. Fritz Zwicky 1942 de la California Institute of
Technology şi constă în obţinerea şi analiza unui număr foarte mare de obiecte prin combinarea
elementelor constitutive ale acestora. Dacă, de exemplu, ne referim la produsele industriale, se şti că
acestea sunt constituite din din mai multe sisteme formatoare (Si), ce pot fi concepute în mai multe
variante (Sij), tabelul 5.1 şi combinarea de tip morfologic a tuturor variantelor elementelor formatoare
conduce la determinarea unui număr mare de soluţii constructive (Nv). Astfel, pentru datele din tabelul
5.1, numărul de variante constructive posibile ale obiectului va fi: Nv = 4x6x3x4 = 288.
Tabelul 5.1
Sisteme
formatoare Variante ale sistemelor formatoare
S1 S11 S12 S13 S14
S2 S21 S22 S23 S24 S25 S26
S3 S31 S33 S33
S4 S41 S44 S43 S44

Analizând mulţimea acestor variante se pot constata următoarele:

a) o serie de soluţii constructive vor fi incompatibile, deci sunt soluţii imposibile, care evident,
vor fi înlăturate;
b) o altă serie de soluţii nu vor prezenta noutate faţă de nivelul tehnicii la momentul respectiv;
c) alte soluţii nu pot fi realizate de tehnologia existenţă în momentul efectuării analizei;
d) un număr suficient de mare de soluţii utile pot fi şi realizabile, dintre care vor fi eliminate
acelea care nu sunt necesare pieţii şi care nu prezintă eficienţă economică.
 Ingineria valorii – note de curs
5.1.7. Metoda Brainwriting 6-3-5
Metoda constă în consultarea unui grup de 6 persoane, în legătură cu o problemă. Aceştia sunt
solicitaţi să enunţe în scris, 3 idei legate de problema enunţată, după care ceilalţi cinci, pe rând,
comentează, tot în scris, ideile emise şi comentate de colegii lor. Se pot colecta în acest fel, un număr
de 18 până la 108 idei originale. Experienţa autorilor arată că, în realitate, numărul de idei originale
este de maxim 18.
Metoda a fost utilizată cu succes de către autori, pentru stabilirea nomenclatorului de funcţiile
produselor analizate.

5.1.8. Metoda Pareto

Metoda mai este întâlnită sub denumirea de 20/80 sau ABC. Constă în ordonarea cauzelor unui
fenomen în trei grupe, în funcţie de influenţa pe care o au asupra fenomenului:
A – cauze relevante, care reprezintă un procent de până la 20% dar care generează peste 70 -
80% din efecte;
B - cauze medii, care reprezintă 10- 20% şi au o influență de 10- 20% asupra efectelor;
C - cauze irelevante, în procent de aproximativ 70%, care generează doar 10- 20% din efecte.
Metoda Pareto este o metodă de eficientizare a cercetării, prin care se selectează cauzele
relevante ale unui fenomen. În ingineria valorii metoda este deosebit de importantă, cel puţin în
următoarele direcţii:
- dintre funcţiile unui produs, doar primele două, trei, sub aspectul supradimensionării
economice, merită o atenţie specială, pentru a obţine un rezultat important;
- un produs este format din multe repere şi operaţii, dar nu toate au o contribuţie egală la
formarea preţului. Selectarea celor relevante duce la o economie substanţială de timp pentru rezolvarea
problemei.
De regulă, primele două, trei repere, sub aspectul costului sunt cele care merită o atenţie
deosebită pentru cercetătorul care doreşte reducerea costului produsului. Metoda este exemplificată în
figura 5.1.
 Ingineria valorii – note de curs

Număr Procente cumulate ale

defecte defectelor
60 100%

50

40

30 50%

20

10

0
A B C D E Tip de defect

5.2. Calculul nivelului relativ de performanţă tehnico-economică a unui produs

5.2.1. Calculul nivelului relativ de performanţă

Prin nivelul relativ al performanţelor tehnico-economice (NTE) ale unui produs se înţelege un
indicator numeric global care arată de câte ori un produs este mai performant decât alt produs
considerat produs de referinţă. Se pot analiza toate elementele care caracterizează însuşirile tehnice,
precum şi costurile de producţie. În situaţia în care costurile celor două produse ce se compară sunt
egale, analiza se face numai din punctul de vedere al performanţelor tehnice şi vom obţine nivelul
relative de performanţă tehnică (NT).
Se compară: produse asemănătoare interschimbabile (sau numai funcţiile lor), un produs în faza
de concepţie cu un produs existent pe piaţă; două produse asemănătoare (sau funcţii ale acestora) care
se află în faza de concepţie; produse existente pe piaţă.
Calculul NTE este o acţiune primordial care trebuie să însoţească orice studio de IV.
Pentru calculul nivelului de performanţă vom utiliza opţiunile de valoare specific la nivel de
produs:
VS = VI/CP (5.1)

şi de valoarea specifică la nivel de funcţie:

vsj = vij/Cj (5.2)
 Ingineria valorii – note de curs
Cu aceste notaţii, nivelul relativ de performanţă (NTE) a două produse compatibile este
definit ca raportul valorilor specific ale celor două produse, 1 şi 2:

NTE =VS2/VS1 (5.3)

Analog, pentru două funcţii vom avea:
ntej= vsj2/vsj1 (5.4)

5.2.2. Calculul nivelului relativ de performanţă tehnico - economică a unei funcţii

Mai întâi reamintim faptul că valoarea de întrebuinţare a unei funcţii Fj este direct proporţională
cu dimensiunea ei tehnică dj:
vij=dj (5.5)
În consecinţă, valoarea specific (vsj) se poate exprima acum prin (dj) şi va acea un sens fizic
bine conturat fiind măsurabilă:
vsj= dj/Cj (5.6)
În fond, funcţia Fj a unui produs notat cu (2) va fi superioară funcţiei Fj a unui produs notat cu
(1), şi numai dacă vsj2>vsj1 adica nte>1:
ntej = vsj2/vsj1= (dj2/Cj2)/(dj1/Cj1)= (dj2/dj1)x(Cj1/Cj2) (5.7)
Desigur, pot exista situaţii de superioritate sau inferioritate evidentă, precum:
dj2>dj1; Cj2<Cj1 (5.8)
caz în care: Fj2>Fj1

dj2< dj1; Cj2>Cj1 (5.9)

caz în care: Fj2<Fj1.

Ordinul de mărime al performanţei se poate afla cu relaţia (5.7).

5.2.3. Calculul nivelului relativ de performanţă tehnică a unui produs nou

Rezultatul aplicării metodei IV este realizarea unui produs nou, modernizat. Acţiunea de
modernizare are mai multe aspecte: reproiectare organologică, adăugarea sau eliminarea unor funcţii,
aplicarea unor brevete de invenţii etc. Indiferent de calea şi de metodele utilizate pentru perfecţionarea
unui produs, în final trebuie să evaluăm nivelul de performanţă al noului produs notat (2), în
comparaţie cu un alt produs similar existent, considerat ca element de referinţă, notat (1).
Evaluarea nivelului noului produs se poate face prin:
- nivelul relative de performanţă tehnică, NT;
 Ingineria valorii – note de curs
- nivelul relative de performanţă tehnico-economică, NTE.
Nivelul relative de performanţă tehnică se determină atunci când costurile celor două produse
sunt egale (CP1=CP2) şi valorile dimensiunilor tehnice dând diferite (DTj1#DTj2). În acest scop
dispunem de două relaţii de calcul care conduc la rezultate sensibil apropiate.
NT1=∑(DT2j/DTj1)xqj = A (5.10)

unde: DT1j – dimensiunile tehnice ale funcţiilor produsului de referinţă; DT2j – dimensiunile tehnice
ale funcţiilor noului produs; qj – ponderile funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a produsului.
Cea de – a doua reaţie de calcul a nivelului relative de performanţă rezultă din faptul că mulţimea
funcţiilor unui produs poate fi împărţită în două submulţimi: submulţimea funcţiilor ale căror
dimensiuni tehnice este rațional să fie cît mai mari, notate cu Dk şi submulţimea funcţiilor ale căror
dimensiuni tehnice este rațional să fie cât mai mici, notate cu dh. Astfel, există trei posibilităţi: α)
D2k>D1k, oricare ar fi k şi d2h<d1h, oricare ar fi h, caz în care este evident că produsul nou este
superior produsului de referinţă; β) D2k<D1k, oricare ar fi h si d2h>d1h, oricare ar fi h, caz în care
produsul nou este inferior produsului de referinţă; γ) situaţia în care între dimensiunile tehnice
respective sunt relaţiile următoare D2k< >D1k si d2h< >d1h, caz în care nu ştim care dintre cele două
produse este mai performant.
Aşadar, cea de-a doua relaţie de calcul a nivelului relativ de performanţă tehnică este:
NT2= ᴨ ((D2k/D1k)qk)x((d1h/d2h)qh) = A (5.11)
unde qk şi qh –ponderile funcţiilor respective în valoarea de întrebuinţare a produsului, ∑ qk+∑qh =1.

5.2.4. Calculul nivelului de performanţă tehnico - economică a unui produs nou

Performanţa unui produs este apreciată atât din punct de vedere tehnic, pe baza relaţiilor
prezentate anterior, dar şi din punct de vedere economic, prin raportul costurilor CP1/CP2=B. Dacă la
relaţiile (5.10) şi (5.11) adăugăm şi raportul costurilor celor două produse (B) obţinem următoarele
relaţii de calcul pentru nivelul relative de performanţă tehnico - economică:
NTE1= ∑(DT2j/DT1j)xqjx(CP1/CP2)= AxB (5.14)

respectiv:

NTE2 = ᴨ ((D2k/D1k)qk)x ᴨ ((d1h/d2h)qh)x (CP1/CP2)= AxB (5.15)

Dacă NTE >1 rezultă că produsul nou (2) este superior produsului de referinţă (1). Dar, este
posibil ca un NTE > 1 să nu fie relevant dacă NT< 1, ceea ce este firesc.
 Ingineria valorii – note de curs
5.3. Evaluarea soluţiilor constructive ale produsului prin prisma ingineriei valorii
În urma reconceperii produsului se obţin una sau mai multe soluţii noi. Se pune problema
determinării soluţiei mai bune, prin prisma conceptelor ingineriei valorii.
Conform principiului proporţionalităţii, soluţiile constructive trebuie să conducă la o sumă cât
mai mică a disproporţiilor:
S= ∑(pj-bxgj)2—›min (5.16)
Conform principiului maximizării raportului dintre unitate şi cost, soluţiile trebuie să conducă
la o sumă cât mai mare a raportului U/C:
R= U/C = max (5.17)
Mărimea acestui raport poate fi realizată, din punct de vedere matematic, în cinci moduri
distincte:
- creşterea numărătorului mai mult decât a numitorului;
- creşterea numărătorului şi păstrarea constantă a numitorului;
- creşterea numărătorului şi micşorarea numitorului;
- păstrarea constantă a numărătorului şi micşorarea numitorului;
- micşorarea numitorului, mai repede decât a numărătorului.
Dacă ne imaginăm că aceste acţiuni se aplică unei funcţii supradimensionate din punct de vedere
economic, aceste soluţii sunt exemplificate în figura 5.2.

pj

pj= bxqj
3

4
5
qj

Figura 5.2. Soluţii de reconcepere a produsului

Din punct de vedere tehnic, cele cinci soluţii prezentate mai sus constau în următoarele:
1. Creşterea utilităţii valorii de întrebuinţare sau performanţei mai repede decât a costului. Este
vorba despre soluţii ale progresului tehnic, când creşte performanţa, fireşte, odată cu creşterea costului.
 Ingineria valorii – note de curs
2. Creşterea utilităţii şi păstrarea constantă a costului. Această soluţie este valabilă din punct de
vedere tehnic doar întâmplător, când, din jocul rezultatelor, o creştere de costuri coroborată cu o
reducere, conduce la egalitate finală.
3. Creşterea utilităţii concomitent cu reducerea costului funcţiei. O asemenea soluţie am
identificat în procesul de reproiectare a termorezistenţei de cameră de ITRD Paşcani, situaţie în care,
prin reconcepere s-a obţinut un element care rezistă la temperaturi mai mari, cu costuri mai mici.
4. Menţinerea utilităţii şi scăderea costului. Este soluţia prin care se reduc supradimensionările
tehnice, fără a se diminua utilitatea funcţiei. Înlocuirea bobinei de curent continuu cu bobina de curent
alternativ, în cadrul electroventilului a reprezentat o asemenea soluţie, ca şi eliminarea aparatelor
înregistratoare din cadrul pompei de căldură.
5. Reducerea utilităţii mai încet decât a costului este soluţia prin care L. D. Milles a descoperit
metoda. Reducerea costului prin folosirea unor înlocuitori este benefică dacă nu conduce la o reducere
în aceeaşi măsură, a utilităţii.
Pe baza acestor două principii se poate realiza un algoritm de evaluare a soluţiilor propriu
ingineriei valorii, potrivit căruia o soluţie este mai bună decât alta, dacă raportul utilitate/cost este mai
mare şi valoarea S este mai mică. În cazul în care prima condiţie este îndeplinită şi a doua nu, soluţia
cu raportul maxim U/C este mai bună, dar nu poate fi îmbunătăţită.
Evaluarea soluţiilor constructive ale unui produs presupune, în afara acestor metode, utilizarea
analizei multicriteriale şi aprecierea eficienţei economice a acţiunii de modificare a soluţiei iniţiale,
care necesită un efort investiţional și care trebuie recuperat din efectele modernizării produsului,
materializate în economii la costuri sau în profituri suplimentare.

Bibliografie

1. Ciobanu, R.M., Condurache. Gh, Ingineria valorii, Editura Tehnică-Info, Chișinău, 2001.
2. Platon V. Sisteme avansate de producție, Editura Tehnică, București 1990.
3. Condurache, Gh. Management aplicat – Managementul valorii produsului, Editura Gheorghe
Asachi, Iași 1997.
4. Nicule, M., Ciobanu, R.M., Analiza și ingineria valorii, Editura Tehnică, Chișinău, 1995.