Sunteți pe pagina 1din 11

CE TREBUIE SĂ ŞTIŢI DESPRE COMUNICAREA VERBALĂ.

DICŢIE

Auzim frecvent enunţuri de genul „ce voce bună are” sau „ce timbru cald”, atunci
când se fac referiri la unii jurnalisti de radio. Cei care doresc să lucreze pentru un
post radiofonic, trebuie să stie că există o „tehnică a rostirii la microfon”, lucru ce
poate fi confirmat de către cei care au experienţă în acest domeniu. Dacă pentru
a colabora în domeniul presei scrise este necesar să ai „condei”, dacă pentru a
apărea la televizor este nevoie de telegenie, în cazul radioului este nevoie de
voce. Cu ajutorul acestui element – vocea – ascultătorii pot să „vadă” şi să
perceapă lucrurile într-un anumit fel.

Oricât de anost ar fi un subiect, o voce cu prezenţă şi cu un anumit timbru te


poate captiva. Nu puţine sunt exemplele în care ascultătorii radioului se
îndrăgostesc de o „voce”, fără a şti de fapt cum arată cel sau cea care vorbeşte.
O informaţie, oricât de importantă ar fi, nu va fi receptată de către ascultatori
dacă este prezentată de o voce enervantă sau daca jurnalistul nu are o pronunţie
clară şi completă. În acest caz, ascultătorii vor schimba programul sau, în cel mai
rău caz, vor opri aparatul de radio.
Pentru a se adresa publicului său jurnalistul de radio nu se foloseşte decât de
voce, prin urmare aceasta trebuie să aibă anumite calităţi. Timbrul vocii trebuie
să fie placut, să aibă tonalităţi care să nu obosească urechea ascultatorului, iar
modulaţia vocii trebuie să fie adecvată cu semnificaţia textului citit. O voce
radiofonică trebuie pusă în valoare prin ton, inflexiuni şi prin naturaleţea
exprimării.

În radio se poate atrage atenţia asupra unui cuvânt numai cu ajutorul vocii. În nici
un caz, aceasta nu trebuie să fie monotonă.
Urmariţi cum vorbiţi în mod normal cu prietenii sau cu membrii familiei. Apoi
gândiţi-vă cum vorbiţi când discutaţi cu seful sau cu cineva care este într-o
poziţie mult superioară dumneavoastră. Tonul vocii este la fel în ambele situaţii?
Dacă este aşa, atunci vorbiţi, probabil, în mod natural în majoritatea cazurilor.
Desigur, alegerea cuvintelor şi a frazelor trebuie să fie diferită. Aveţi emoţii când
vorbiţi cu unele persoane? Vocea devine mai ascuţită sau mai groasă? Ritmul
vorbirii devine mai lent sau mai rapid? Miscările şi poziţia devin rigide sau
necontrolate?
Cea mai bună metodă de a vă elibera de aceste dificultăţi de vorbire este
relaxarea.
Atunci când muşchii sunt încordaţi, nu mai putem fi naturali. Mişcările bruşte
sunt, de asemenea, rezultatul tensiunii acumulate. Încercaţi să respiraţi profund.
Aceasta vă poate ajuta. Dacă rămâneţi nemişcaţi şi încordaţi, atunci vă puteţi
bloca respiraţia involuntar.
Dacă respiraţi natural sau mai profund decât de obicei, atunci muşchii vor fi mult
mai relaxaţi, iar efectul va fi în favoarea dumneavoastră.

Un element important al comunicării constă în examinarea posturii – cum staţi, în


picioare sau pe scaun, atunci când vorbiţi. Aceste poziţii pun în evidenţă şi
calitatea discursului, dar, mai ales, influenţează vocea celui care vorbeşte. Dacă
aveţi o poziţie gârbovită, capul plecat sau umerii lăsaţi să cadă, vocea dvs. nu va
fi clară, pentru că respiraţia este influenţată, fără a mai putea să inspiraţi prea
mult aer în piept şi nici nu puteţi avea un control asupra expiraţiilor. Mai mult de
atât, muşchii gâtului trag maxilarul în jos şi corzile vocale nu vibrează atât de
lejer cât ar trebui, iar rezultatele sunt acele sunete înăbuşite sau întrerupte.
O poziţie cocoşată afectează vocea atât fizic, cât şi psihologic; fiecare mişcare şi
stare psihică îi schimbă tonalitatea, ritmul, intensitatea. Scâncetul sau tonul
plângăreţ pe care cei mai mulţi oameni le găsesc neplăcute ar putea foarte bine
să dea alte nuanţe vocii dvs. Pentru a vă putea ameliora şi perfecţiona postura
când vorbiţi, trebuie să aveţi în vedere patru caracteristici importante:
- dinamismul
- plăcerea
- distincţia
- expresivitatea.
Aceste elemente vor influenţa şi calităţile vocale.

Vorbirea implică multe abilităţi mecanice. Ea cere o manipulare complexă a


diafragmei, plămânilor şi muşchilor pectorali, de altfel şi a coardelor vocale, gurii,
limbii şi a buzelor. Corzile vocale arată ca nişte benzi elastice care se întind de-a
lungul interiorului unei cavităţi, denumite laringe. Aerul din plămâni este scos
afară prin laringe şi ajunge la corzile vocale, iar sunetul se produce. Prin urmare,
sunetele sunt influenţate în primul rând de corzile vocale şi apoi, succesiv, de
poziţia maxilarului, de conformaţia cavităţii bucale, de limbă, conformaţia dinţilor
şi de buze. Toate aceste elemente se constituie într-un complex fiziologic care
dă vocii anumite particularităţi.
Pentru a vă asigura că sunetele sunt clare, muşchii gâtului nu trebuie să fie
întinşi sau rigizi, iar buzele trebuie saăfie flexibile şi capabile să realizeze o mare
varietate de poziţii.
Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare
sau stridentă. Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi joase va fi groasă,
gâtuită, aspră. Când corzile vocale sunt foarte întinse, sunetele produse vor fi
mai înalte, astfel că aerul este forţat să le facă să vibreze. Când suntem
tensionaţi sau anxioşi, corzile vocale se întind puternic, iar vocea se subţiază,
devine stridentă. O relaxare a muşchilor gâtului se poate realiza practicând
următorul exerciţiu, extrem de simplu: inspiraţi profund, apoi expiraţi, spuneţi
câteva silabe scurte, de exemplu: „ea ne dă o bere” . Retineţi: încordarea dispare
în timp ce expiraţi. Ea este de fapt o expiraţie blocată care ţine muşchii încordaţi
si de aceea o dată ce respiraţia devine profundă, vă puteţi relaxa.
Volumul vocii este mult mai uşor de controlat decât tonalitatea ei, iar practica
(exerciţiul) vă va ajuta să obţineţi un volum corect. De un real ajutor în controlul
volumului este şi casca audio folosită de majoritatea jurnaliştilor radio în timpul
emisiei. Este suficient să reamintim şi faptul că un cântăreţ are căştile pe urechi
atunci când face o înregistrare. Căştile îl ajută să îşi controleze volumul, dar şi
pentru a face dozajul corect cu fundalul muzical.
O respiraţie corectă este esenţială pentru a controla volumul şi modul de a vorbi.
Exersaţi trăgând profund aer în piept şi apoi expiraţi suficient de puternic pentru
a vă corecta volumul. Învăţaţi să vă controlaţi vocea, în aşa fel încât să puteţi fi
auzit la o distanţă mare fără să ţipaţi sau să fiţi strident. Dacă vă puteţi controla
vocea şi vorbirea în aşa fel încât să fie clară, fără a fi stridentă, fără ţipete ori
gâfâieli, veţi impresiona ascultătorii prin calitate şi claritate. Ei vor fi foarte
probabil captaţi de modul în care ştiţi să vorbiţi şi vor găsi că este mai bine să vă
asculte şi să înţeleagă ceea ce spuneţi.
Volumul vocii depinde de anumiţi factori şi ar trebui să luaţi în considerare
următoarele:
− unde vorbiţi (într-o cameră mică sau într-o sală de conferinţe, într-o cameră
unde sunetul are ecou, în aer liber sau cu uşile închise), pentru că locul în care
vă aflaţi va influenţa audibilitatea cuvintelor dvs;
− mărimea grupului căruia îi vorbiţi;
− zgomotul de fond existent în locul în care vorbiţi.

Dicţia este modul în care spuneţi sau pronunţaţi cuvintele, iar aceasta se face
prin educaţie şi prin exerciţiu. Într-o oarecare măsură ea este influenţată de
accent.
Dicţia depinde de articularea şi enunţarea sunetelor, elemente folosite în
descrierea pronunţării cuvintelor.
Dacă articulăm şi enunţăm bine, clar, vom avea o dicţie bună. Deci, o dicţie clară
este în general considerată a fi rezultatul unei bune educaţii şi practici. Totuşi,
este important să nu se facă o confuzie între dicţie şi accent. Oricare ar fi
accentul dumneavoastră, este mai important să pronunţaţi cuvintele clar.
Diferenţa între accent şi dicţie poate fi sesizată ascultând crainicii de televiziune
sau radio. Exista o perioadă de timp în care BBC-ul era renumit pentru modul în
care se vorbea. În prezent, fiecare accent regional este reprezentat şi este
acceptat atât timp cât vorbitorii pronunţă cuvintele foarte clar.
Mesajul pe care îl transmiteţi va fi influenţat şi de viteza sau de ritmul cu care
vorbiti. Dacă acesta este mai mare, ascultătorul primeşte mesajul ca pe o
urgenţă. Uneori acest lucru poate fi util, însă o vorbire în permanenţă rapidă, ca
un şuvoi de cuvinte, i-ar putea face pe cei care vă ascultă să fie derutaţi, pentru
că ei nu vor pricepe că urgenţa subînţeleasă, de fapt, nu există. De asemenea, o
viteză mare de vorbire poate să vă creeze dificultăţi în a fi înţeles şi probabil că
nici nu veţi putea pronunţa fiecare cuvânt clar şi cu atentie.
Cele mai multe persoane care vorbesc în public o fac în mod obişnuit cu o viteză
mai mică, comparativ cu cea din timpul unei conversaţii obişnuite. Însă,
bineînţeles, aceasta depinde de viteza normală de vorbire şi de cum doresc cei
care ascultă, pentru că altfel intervine plictiseala sau se pierde logica cuvintelor
exprimate verbal.
Un bun vorbitor îşi schimbă viteza în concordanţă cu importanţa mesajului, deci
cuvintele şi frazele nesemnificative sunt rostite mai repede, în timp ce cuvintele şi
frazele importante vor fi rostite mai rar şi mai accentuat.
Dacă vorbiţi cu pauze lungi între fiecare cuvânt ori serie de cuvinte, veţi pierde
foarte repede audienţa. Totuşi, pauza folosită cu grijă, poate fi un mijloc eficient
pentru transmiterea mesajelor. Un bun vorbitor va face pauze scurte doar atunci
când trebuie, pentru a oferi ascultătorilor săi posibilitatea de a se implica activ. El
va face pauze în special înainte sau după un cuvânt care trebuie accentuat sau
înainte de a sublinia o idee mai importantă.
Inflexiunea sau modificările „sus – jos” ale vocii – timbrul – influenţează modul în
care mesajul este recepţionat. Variaţiile în timbrul vocii sunt adesea asociate cu
intensitatea si cu viteza ei, pentru a accentua sau a mări interesul asupra celor
expuse. Totuşi, în mod separat de cuvintele rostite, timbrul poate trăda atitudinile
şi emoţiile dumneavoastră. Reacţia receptorului sau receptorilor (ascultători,
auditoriu) la mesajul transmis (subiectul, tema) este influenţată de timbrul vocii
pe care îl folosiţi.
Uneori se strecoară în conversaţie anumite cuvinte sau zgomote care nu aduc
nimic semnificativ încercării noastre de comunicare. Dimpotrivă, ele îngreunează
ceea ce spunem şi, în acelaşi timp, fac dificilă înţelegerea celui ce ne ascultă.
Cuvintele goale sunt echivalentele verbale ale bucăţilor de polistiren care apar în
cutiile de ambalaj: simpla umplutură. Aceste cuvinte sunt nişte cârje orale pe
care ne sprijinim atunci când nu ne putem găsi cuvintele, dar dacă deveniţi
dependenţi de ele, conversaţia va şchiopăta tot timpul. Liderul incontestabil al
acestei categorii de cuvinte este „deci”. Ca şi cum folosirea inutilă a unor cuvinte
care nu transmit nici o informaţie nu ar fi fost de ajuns, mai sunt şi zgomote care
se strecoară în vorbire atunci când nu suntem atenţi. Mai ales două: „ăăă” şi
„mmm”. Presăraţi conversaţia cât puteţi de mult cu aceste sunete şi oamenii vă
vor crede incapabili să vorbiţi ca lumea.
Ce putem face ca să scăpăm de aceste obiceiuri? Ca în orice alt caz, este
nevoie de disciplină. Mai întâi, ascultaţi-vă singuri! Simpla ascultare a vorbelor pe
care le rostiţi poate fi foarte eficace. Asa vă veţi da seama câte poticneli, pauze
şi reluari faceţi şi câte „ăăăă”-uri va sufoca vorbirea. Aceasta este prima metodă
de „purificare” a conversaţiei.
În al doilea rând, gândiţi-vă dinainte la ceea ce vreţi să spuneţi. De multe ori,
apelăm la cuvintele şi sunetele de „umplutură” pentru ca, după ce ajungem în
mijlocul unei fraze, nu mai ştim cum să o încheiem. Nu este nevoie să vă scrieţi
în minte toată conversaţia înainte de a deschide gura. Dar puteţi să vă schiţaţi în
minte cea de-a doua frază în timp ce o rostiţi pe prima, pe a treia în timp ce o
spuneţi pe cea de-a doua şi aşa mai departe. Dacă vi se pare greu, faceţi o
încercare: o să constataţi că, în realitate, nu e greu deloc. Creierul uman are
marea capacitate de a face doua lucruri deodată. Cu puţin exerciţiu, totul va
deveni uşor.
În al treilea rând, „angajaţi-vă” un „monitor” care să vă asculte vorbind şi care să
vă avertizeze de fiecare dată când folosiţi vreun cuvânt gol sau vreun clişeu.
Metoda poate fi surprinzător de productivă. Rugaţi un prieten să vă oprească
instantaneu (pot spune „Stop!” sau „Stai!” ori de câte ori folosiţi cuvintele sau
expresiile respective). Monitorul trebuie să fie cineva care petrece cel puţin
câteva ore pe zi cu dvst. Vi se pare puţin incomod? Aceasta este ideea. După
câteva zile de „pedeapsă” de acest gen, veţi observa că vă veţi suprima singuri
cuvântul – ţintă.
Dicţia este un element esenţial în comunicarea verbală. Problema cea mai
importantă este pronunţia literelor „din gât”. Literele se formează în cavitatea
bucală şi pentru o pronunţie corectă buzele şi limba trebuie să urmeze un anumit
traseu, specific fiecărei litere, diftong sau triftong în parte.
Iată câteva particularitati si exerciţii:
A) Consoanele:
m, p, b – lucrează ambele buze
s, z – limba se sprijină în spatele dintilor de jos
d, t, r, l, n – limba se reazemă în spatele dintilor de sus
c, g – sunetul se formează în gât
h – aerul se împinge în afară prin gura întredeschisă
v, f- dinţii de sus ating buza de jos
ş, j – aerul iese prin ambele locaşuri formate de dinţi şi cavitatea bucală
Acolo unde întâlnim o aglomerare de „s” şi „ş” se creează dificultăţi în
pronunţie.
Exemplu: Şapte sape late / Sapă-n sus şaite / Peste şapte sate / Şi-alte şapte
sape / Peste şapte sate.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când întâlnim cuvinte care au în componenţa


vocalele „c”, „s” şi „ş”.
Exemplu: Cosaşul Saşa când coseşte / Cât şase saşi sasul coseşte / Dar însuşi
Saşa-i sas cât şase / Şi-n sus şi-n jos la casa sa / Coseşte Saşa şi-n şosea / Şi
şase case Saşa-i ştie / Ce şansă Saşa-şi spuse sie.

Spre sfânta sa soră / Suzana se suie / Spăşită suspinul din suflet să-i spuie / Şi-n
spaima-i se zbate şi-n spasm se izbeşte / Şi-n susur sarcastic suspinu-şi
şopteşte / Şi sterse şi slabe suspinele-i sunt / Şi-şi sfâşie-n spusa-i tot sufletul
sfânt.

Sunt greutăţi de pronunţie şi cu frazele în care sunt întâlnite des consoanele „p”
şi „r” sau consoanele „c” şi „p”.
Exemplu: Roua rece-n auroră / Printre pietre, de-aur pare / Printre ramuri, prin
pripoare, / Parc-ar fi mărgăritare. / Grindina, prin grinzi, în ropot / Rupe-n rânduri,
nor cu nor / Trăsnetul în patru crapă, / Piatra caprei din pripor. / Arar rariştea
răreşte / Vreascuri în cărări uşor. / Ori o piatra crapă-n patru / Ori o capră calcă-n
piatră. / Patru pietre crap prin capre / Patru capre crap prin pietre.

B) Vocalele:

Poeziile ne pot ajuta să pronunţăm corect vocalele:


Exemplu: „Castelul e-acelaşi / în aer şi-n apă. / Trecutul pe poartă / copoii şi-i
scapă.
Crini umblă pe-un drum / de căutări jucăuşe / parcă-şi duc în potire / viitoarea
cenuşe.
Scăpat dintr-o stemă / tăiată în poartă, / un uliu tâlcuieşte / rotire de soartă.
Stuparul ceresc peste / ciuturi se-ndoaie, în mierea fântânilor / barba şi-o-
nmoaie.
Zăboveşte prin rostul / grădinilor pajul. / Un zbor de lăstun / iscăleşte peisajul.”
(Lucian Blaga – Peisaj trecut)

Pentru rostirea corectă se detaşează vocalele din poezie urmărindu-se rostirea


lor cât mai corectă. Se vor citi versurile despărţite în silabe, amplificând valoarea
acustică a vocalelor.
Se pot face şi câteva exerciţii pentru rostirea corectă a vocalelor: De exemplu,
pentru vocala „a” – vom rosti clar „a”, amplificând sunetul.
Exerciţiu: se pronunţă cuvintele urmatoare folosind vocala „a” amplă:
albastru, Atlantida, mama, tata, zăpada, adunarea, hrana, viaţa, acrobat,
aeronava, adaos, adapat.

Observaţie: nu se va înlocui în vorbire vocala „a” cu diftongul „ea” (manuşa şi nu


manuşea; ortografia şi nu ortografiea).
Iată un grup de foneme, pe care pronunţându-l, ne va ajuta să avem în vorbire o
vocală „a” deschisă şi clară: al', at', am', ax', az', ala', ata', ama', axa', aza'.
Vocala „e” se pronunţă cu sonoritatea specifică. Una dintre greşelile care se pot
face în vorbire este şi pronunţarea la sfârşitul cuvintelor, sau chiar în interiorul
lor, în locul vocalei „e” a vocalei „a”. De exemplu, se pronunţă „mătase” şi nu
„matasă”; „justeţe” şi nu „justeţă”; „feerie” şi nu „feeria”; „creez” şi nu „creiez”.
Se pot face exerciţii cu urmatoarele grupuri de foneme: ie, ue, oe, aie, eai, eia,
iae, iea, uie.
Exerciţiu: rostiţi clar următoarele cuvinte: nuferi, cutremura, expresie, şedere,
iubesc, agreez, veghez, radiorecepţie, leghe, lejer, elocvenţă, lefter, evidenţă,
etern, poezie, poveste.

C) Diftongii:
În limba română sunt urmatorii diftongi: ce, ci, ge, gi, je, ji. Atunci când
pronunţăm unul dintre aceşti diftongi, avem tendinţa de a ţuguia buzele. Acest
lucru este gresit!
Ţuguiind buzele, celelalte foneme nu se vor mai auzi cu aceeaşi claritate.
Pentru a avea o pronunţie cât mai corectă, diftongii se vor pronunţa trăgând de
colţurile gurii (de comisuri) în sus, pastrându-se o mimică zâmbitoare tot timpul
(această poziţie nu trebuie să fie una fixa, ci una aflată într-o continuă mişcare).
Vom repeta de mai multe ori fraze care conţin cuvinte cu multi diftongi. Exemplu:
- „Cele cinci sute cincizeci şi cinci de ciuperci ciuruite pentru ciorbă”.
- „Ceea ce cerea celebrul Cicero ceruseră şi cei cinci sute cincizeci şi cinci de
ciraci ai săi”.

Înainte de a ne aşeza în faţa microfonului şi de a începe să citim, este bine să


avem o voce încălzită.
În limba engleză, voce se traduce prin „voices”. Preluând din literatura de
specialitate, din Marea Britanie, iată câteva sfaturi care converg din acest cuvânt
şi care sunt universal valabile.
V = value your voice (pune-ţi în valoare vocea)
O = open up your posture (deschide-ţi postura – se referă la poziţia pe care
trebuie să o ai în faţa microfonului: stând pe scaun, spatele drept, mâinile pe
masă, picioarele rezemate de podea)
I = improve your articulation! (îmbunătăţeşte-ţi articularea)
C = connect with your listener! (fii în contact cu ascultătorul)
E = exercise! read and record! (exersează, citeşte şi înregistrează)
S = start with a smile! (începe cu un zâmbet! Imaginează-ţi că le vorbeşti
prietenilor)
Iată câteva exerciţii necesare înaintea intrării în emisie:
1) Vom începe cu câteva mişcări pentru relaxarea corpului:
− Încordăm muşchii, apoi îi relaxam şi iar îi încordăm.
− Aducem mâinile împrejurul corpului, cu alte cuvinte încercăm să ne
îmbraţişăm.
− Respirăm adânc pe nas, umplând plămânii cu aer.
− Expirăm pe gură, relaxăm gâtul şi umerii.
− Închidem pentru câteva momente ochii.
− Executăm câteva strâmbături.
− Păstrăm tot timpul zâmbetul!
2) Vom relaxa corzile vocale:
− scoatem câteva foneme de genul: mu-mu, mo-mo sau ma-me-mi-mo-mu
− pronunţăm prelung vocalele, ducem mâna la gură (ca atunci când căscăm) şi
împingem aerul.
3) Facem câteva exerciţii de articulare:
cu ablativul – a, ab, absque, abs si de
coram, clam, cum, ex si e
sine, tenus, pro si prae
cu acuzativul – ante, apud, ad, adversum, adversus
circum, circa, citra, cis
erga, contra, inter, extra
infra, intra, iuxta, ob
penes, pone, post, praeter
prope, propter, per, secundum
supra, versus, ultra, trans.
- Un exerciţiu bun de gimnastică articulatorie îl constituie exerciţiul pe care îl
deţinem de la marele actor George Vraca. Tot exerciţiul trebuie spus într-o
singură respiratie, ca un singur cuvânt. Pentru aceasta, la început se rostea ca şi
cum ar fi fost o serie de cuvinte, iar dupa un timp, toate cuvintele pe o singură
respiraţie.
În prima fază se spun cuvintele: apcitenclon, cameran, cianclan, tiririfofenclu,
minpetre, esborifantastico, carambol, aticum, fizicum, cat.
În a doua fază, se spun pe o singură respiraţie ca un singur cuvânt:
apcitencloncamerancianclantiririfofencluminpetreesborifantasticoara
mbolaticumfizicumcat.
Toate acestea se vor repeta cu voce tare, exagerând articulările.
− În „înviorare” se vor introduce şi câteva exerciţii de pronunţie:
− citiţi textul înţelegând ce mesaj trebuie transmis;
− accentuaţi cuvintele cheie;
− ascultaţi-vă propria voce;
− cititi textul pe diferite tonalităţi, alegând-o în final pe cea potrivită cu mesajul
care trebuie transmis.

Radioul este un mediu intim unde se vorbeşte, nu se citeşte (sau cel putin nu
trebuie lăsată această impresie; este bine ca publicul să nu-şi dea seama ca
foarte mult din ceea ce este spus la radio este, de fapt, redactat minuţios şi apoi
citit). Pronunţia trebuie să fie clară şi dacă ai dubii asupra pronunţării unor
cuvinte, nu ezita să-i întrebi pe colegii tăi care este varianta corectă. Dacă faci o
greşeală, corecteaz-o ca şi când ar fi ceva normal, păstrând aceeaşi tonalitate
(nu trebuie să ai aerul că te-ai suparat pe tine). Jurnalistul trebuie să pară
credibil, iar greşelile frecvente de pronunţie şi de gramatică pot distruge
credibilitatea.