Psihopedagogia jocului

INTRODUCERE

a. Competenţe specifice acumulate

C1. Proiectarea unor programe de instruire sau educaţionale pentru învățământul primar și preșcolar
C1.3. Identificarea și aplicarea principiilor şi strategiilor didactice în proiectarea activităţilor instructiv-educative specifice
nivelului de vârstă al grupului cu care se lucrează.
C1.5. Utilizarea, interpretarea, prelucrarea şi aplicarea cunoştinţelor de specialitate, psiho-pedagogice şi metodologice în
cadrul întregului demers didactic de proiectare a activităţilor instructiv-educative şi a materialelor didactice.
C2. Realizarea activităţilor specifice procesului instructiv-educativ din învăţământul primar şi preşcolar
C2.1. Aplicarea principiilor şi metodelor didactice specifice activităţilor / disciplinelor predate care să asigure progresul
preşcolarilor / şcolarilor mici.
C2.3. Realizarea activităţilor instructiv-educative care să respecte şi să ilustreze principiile şi metodologiile specifice
didacticilor aplicate în învăţământul preşcolar şi primar
C2.4. Transpunerea în practică a cunoştinţelor privind etapele metodologice de realizare a activităţilor specifice procesului
instructiv-educativ din învăţământul preşcolar şi primar.

b. Competenţe transversale
Cooperarea eficientă în echipe de lucru profesionale, interdisciplinare, specifice desfășurării proiectelor și programelor din
domeniul științelor educației

2. Obiectivele disciplinei
a. Obiectivul general - Formarea abilităților de proiectare, realizare și evaluare a activităților de tip ludic pentru
învățământul preşcolar şi primar, de management și consiliere a grupurilor școlare și de autoevaluare și
ameliorare a practicilor profesionale.
b. Obiectivele specifice - La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili:
 Să explice noţiunile teoretice şi metodice relative la activităţile ludice;
 Să proiecteze corect din punct de vedere metodologic activități ludice pentru învățământul preșcolar și primar;
 Să integreze adecvat secvențe ludice în proiectarea activităților instructiv educative pentru învățământul preșcolar
și primar;
 Să valorifice resurse educaționale variate în proiectarea și realizarea activității didactice ludice;
 Să analizeze calitatea activităților ludice proiectate și realizate.

3. Structura cursului
Timpul mediu necesar pentru parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare:
1. Delimitarea noţiunii de joc ca activitate umană (2 ore)
2. Abordări teoretice psihologice ale jocului (2 ore)
3. Funcții și valențe formative ale jocului (2 ore)
4. Jocul pe parcursul ontogenezei; relația dintre joc și învățare la vârsta preșcolară și școlară mică (3 ore)
5. Criterii de clasificare a jocurilor și taxonomii (3 ore)
6. Proiectarea și realizarea jocului didactic - metodă și principal mijloc de realizare a activității instructiv educative în
grădiniță (2 ore)
7. Tipuri de activităţi ludice desfăşurate în învăţământul preşcolar (2 ore)
8. Integrarea secvențelor ludice în activitățile de învățare în învăţământul primar (2 ore)
9. Jocul și jucăria. Rolul obiectelor utilizate în joc (2 ore)
10. Jocul ca mijloc de autocunoaștere, socializare și dezvoltare socio-emoțională (2 ore)
11. Utilizarea jocului pentru dezvoltarea competențelor de comunicare. Jocul de rol, dramatizarea (2 ore)
12. Exprimarea creativă prin joc (2 ore)
13. Valoarea terapeutică a jocului în activitățile cu preșcolari și școlari mici (2 ore)

Instrucţiuni privind parcurgerea cursului: Vă recomandăm să parcurgeți unitățile de învățare în ordinea indicată în suportul
de curs. Fiecare unitate de învățare include aplicații, întrebări, teme de reflecție și teste de autoevaluare care au ca scop
facilitarea procesului de învățare. Deși nu sunt obligatorii, acestea susțin parcurgerea structurată, gradată și temeinică a
conținuturilor disciplinei. Vă sugerăm să rezolvați fiecare sarcină de lucru pe măsură ce parcugeți unitatea de învățare
corespunzătoare.
 Unitatea de învăţare 1
Delimitarea noţiunii de joc ca activitate umană

Etimologic, termenul ludic provine din latinescul "ludo" care semnifică bucurie, veselie.
Traducerea în limba engleză a cuvântului joc este game sau play, în franceză - jeu, iar în germană –
spielen, desemnând o mişcare lină care produce satisfacţie.
„Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”, scria Schiller. Jocul, ca activitate umană,
este o formă de manifestare a libertății și a puterii creatoare a ființei (Marcus, 2003). Arta, ştiinţa, religia
și în general cultura pot fi privite drept jocuri serioase și au o dimensiune ludică (Chateau, 1967;
Huizinga, 2002, Marcus, 2003). Astfel, mecanismele jocului au fost analizate din cele mai variate
perspective - biologică, psihologică, sociologică, lingvistică, matematică, filosofică și politică (Marcus,
2003). Brian Sutton Smith, în lucrarea The ambiguity of play, 1997, (Apoud, Nell şi Drew, 2016, p. 49)
observa relaţiile ambigue dintre abordările teoretice sau retoricile jocului – retorica jocului ca putere,
jocul ca expresie a sinelui, jocul ca identitate, jocul ca activitate neserioasă, jocul ca dezvoltare, jocul ca
imaginaţie şi jocul ca destin. Din perspectiva teoriei jocurilor, Solomon Marcus (2003) definea jocul ca
situație în care acționează o mulțime de elemente raționale, numite jucători, care, în mod succesiv și
independent, într-o ordine și în condiţii specificate printr-un ansamblu de reguli, aleg câte o decizie
dintr-o mulţime de variante posibile. Modul de alegere a deciziilor constituie o strategie. Dintre jocurile
cunoscute, şahul se apropie cel mai mult de această accepţiune a jocului.
Huizinga (2002) definea jocul ca acţiune sau activitate voluntară, concepută ca un scop în sine,
efectuată în anumite limite fixe de timp şi de loc, după o regulă liber consimţită, dar obligatorie; această
activitate este însoţită de o stare de tensiune, de bucurie şi de conştiinţa de a fi altceva decât viaţa
curentă. În cadrul jocului ne eliberăm de constrângerile imediatului pentru a ne crea lumi utopice în
care ne putem realiza pe deplin. Dacă jocul este o experienţă simulată a nedeterminării, atunci el este
unica modalitate a distanţării faţă de tot ceea ce în viaţa curentă înseamnă loc fix, dependenţă, reglare
(Huizinga, 2002). Chiar şi reglementat, jocul ne face conştienţi de gratuitatea oricărei angajări, de
procentul de arbitrar ce rezidă în orice iniţiativă umană, de faptul că gravitatea este doar una dintre
feţele posibile ale lucrurilor. Jocul este manifestarea palpabilă a libertăţii. Orice acţiune omenească
poate fi redusă la o joacă. Civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc.
Trăsăturile esențiale pe care matematicianul Solomon Marcus (2003) le-a regăsit în activitățile
de joc sunt caracterul agreabil, natura imprevizibilă, aspectul problematic și caracterul strategic.
Ponderea fiecăreia dintre cele patru trăsături în activitățile ludice diferă în funcție de joc, jucători și
context. La fel ca arta și ca matematica, jocul, prin convențiile sale, creează universuri ficționale, replici
ale universului contingent (Marcus, 2003). Spre deosebire de jocurile convenționale pe care jucătorul le
ține sub control în mare măsură, jocul creației artistice sau științifice pune stăpânire pe jucător (artist
sau om de știință). Tărâmul ludicului îi permite gândului să hoinărească în direcții stabilite doar de
curiozitatea și de imaginația sa, fără a se teme de sancționarea eșecului (Marcus, 2003). Prin joc
gândirea înaintează de la cunoscut la necunoscut, de la previzibil la imprevizibil, de la sigur la
problematic, de la nimereală la strategie. Jocul creativității este liber de orice limitări în timp și spațiu, el
impregnează starea de veghe și de somn, conștientul și subconștientul. Satisfacția și plăcerea sunt
date de sondarea necunoscutului (Marcus, 2003).
Jocul nu este un aspect, un element în cadrul culturii, ci un atribut al culturii – cultura are
caracter de joc, ceea ce impune o anumită moderație și stăpânire de sine, pretinde fair-play din partea
participanților (Marcus, 2003). Jocul este considerat de Huizinga (2002) un fenomen cultural, şi nu ca o
funcţie biologică. Jocul este însă mai vechi decât cultura, pentru că şi animalele se joacă. Jocul este o
experienţă, o formă de cunoaştere colectivă – toată lumea se joacă (Huizinga, 2002). Spre deosebire
de muncă, jocul nu urmăreşte producerea unor bunuri materiale, iar spre deosebire de învăţare, nu
urmăreşte însuşirea unor noi cunoştinţe sau alte produse ale învăţării. Jocul poate fi o zbenguială
veselă, o competiţie, un spectacol prezentat în faţa unor spectatori. Chiar şi la animale, jocul este mai
mult decât un fenomen pur fiziologic, sau o reacţie psihică determinată fiziologic. Jocul are tâlc,
înseamnă ceva, are o funcţie socială. Aceasta este esenţa jocului. Viaţa culturală pare să aibă un
caracter ludic – fiecare om îşi joacă rolul pe scena vieţii. Jocul este înainte de toate o acţiune liberă.
Jocul impus nu mai este joc. Copiii şi animalele se joacă pentru că le face plăcere. Jocul le serveşte
dezvoltării unor capacităţi. Pentru omul adult jocul poate fi oricând amânat sau suprimat. El nu este
impus de o nevoie fizică sau de o îndatorire morală. Nu este o sarcină, ci o activitate de timp liber.
Jocul este o ieşire din viaţa obişnuită într-o sferă temporară de activitate cu tendinţă proprie. Cel care
se joacă este conştient că nu este de-adevărat, ci doar în joacă. Spiritul jocului pare inferior seriozităţii
realităţii, însă cei care se joacă pot să facă acest lucru foarte serios, cu dăruire şi implicare totală,
transformându-se în seriozitate (Huizinga, 2002).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comentaţi relaţia dintre activitatea ludică şi creaţie şi importanţa sa în planul evoluţiei vieţii culturale a
societăţii.

Jocul este caracterizat de încordare, bucurie, haz (Huizinga, 2002). Jocul nu este dependent
de rațiune (căci și animalele se joacă), de o anume concepție despre om sau treaptă a civilizației (jocul
este prezent în toate societățile). Jocul străbate și însoțește cultura, este prezent pretutindeni, ca o
calitate determinată a acțiunii care se deosebește de viața „obișnuită”. Jocul se bazează pe o anumită
deformare a realităţii. În joc se împletesc toate activităţile primare ale societăţii omeneşti – limba, mitul,
cultul. Oamenii primitivi executau acţiunile sacre care serveau drept garanţie a fericirii lumii –
consacrările, sacrificiile, misterele – exclusiv jucându-se. În mit şi cult îşi au originea toate marile
activităţi ale culturii umane – dreptul şi ordinea, meseriile, meşteşugurile, artele, înţelepciunea şi ştiinţa,
prin urmare toate aceste activităţi îşi au rădăcinile în activitatea ludică (Huizinga, 2002). Cercetări
recente (Brown şi Vaughan, 2009, apud Nell, Drew, 2016, p. 51) confirmă faptul că arta şi cultura sunt
creaţii pe care creierul le produce tocmai pentru că sunt în folosul nostru, ceva ce apare din impulsul
primitiv şi infantil spre joc. Brown consideră jocul drept o manieră vitală pentru integrarea diferitelor părţi
divergente ale creierului şi pentru construirea şi menţinerea conexiunilor sinaptice complexe. Autorii
citaţi menţionează că jocul este atât de important pentru dezvoltarea şi pentru supravieţuirea noastră,
încât impulsul de a ne juca a devenit unul biologic, generat intern. Generând sentimente de plăcere,
satisfacerea impulsului spre joc este esenţială pentru o viaţă echilibrată şi fericită, şi chiar o necesitate
pentru a supravieţui.
Jocul este dezinteresat pentru că nu serveşte satisfacerii nemijlocite a unor nevoi. Jocul se
desfăşoară de dragul satisfacției conținută în însăși acțiunea ludică. Dacă este practicat în mod repetat,
el este un intermezzo, un răgaz, un acompaniament, un complement al vieții obișnuite. Jocul este
indispensabil prin faptul că înfrumusețează și completează viața.
Jocul este sursă de plăcere, deoarece presupune o eliberare de realitatea constrângătoare şi
posibilitatea de a o transforma într-o manieră personală (Huizinga, 2002). Jocul generează un
sentiment de siguranţă prin cunoaşterea regulilor care guvernează acţiunea; creează o ordine în
realitatea dezordonată, tinde să fie frumos şi oferă plăcerea dată de succes.
În sinteză, jocul este o acțiune liberă, simțită ca fictivă, situată în afara vieții curente, capabilă
să-l absoarbă total pe jucător, lipsită de orice interes material şi de orice utilitate, limitată în mod expres
temporal şi spaţial, desfăşurându-se ordonat, după reguli stabilite, şi dând naştere în viaţa propriu-zisă
unor relaţii de grup înconjurate de mister sau accentuând prin deghizare în raport cu lumea obişnuită
(Huizinga, 2002).
 APLICAŢIE
Precizaţi trăsăturile esenţiale pentru care o activitate poate fi considerată ludică.

Reflecţiile teoretice asupra jocului, din perspectivă filosofică, psihologică şi estetică, oferite de
gânditori din secolul XIX, precum Fr. Schiller, H. Spencer, W. Wundt (Elkonin, 1980) constituie repere
clasice în delimitarea conceptuală a jocului. Schiller considera jocul ca manifestare a unui surplus de
energie. Comparând jocul cu activitatea estetică, Spencer afirma că au în comun faptul că nu ajută în
mod direct proceselor care servesc viaţa. Perspectiva lui W. Wundt asupra jocului accentuează
importanţa trăirii plăcerii în experienţa ludică şi absenţa unei utilităţi practice, trăsătură specifică altei
activităţi umane - munca. „Nu este joc care să nu-şi aibă prototipul într-una din formele muncii
adevărate care întotdeauna îl precede, atât ca timp, cât şi ca esenţă. Nevoia de a exista obligă omul la
muncă. Muncind, el învaţă treptat să preţuiască acţiunea propriilor sale forţe ca sursă a satisfacţiei. […]
Jocul, prin natura sa, înlătură scopul util al muncii, propunându-şi drept ţel însuşi rezultatul plăcut al
muncii” (Wundt, 1887, „Etika”).
Din perspectivă biologică, jocul a fost explicat ca descărcare a unui surplus de forță vitală, ca
imitație a unor comportamente cu rol de asigurare a supraviețuirii, ca exercițiu pregătitor în vederea
unor activități serioase, ca satisfacere a unei nevoi de destindere, ca manifestare a unor capacități, a
nevoii de a domina, de a-i întrece pe ceilalți, ca eliberare nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau ca
satisfacere fictivă a unor dorințe imposibil de satisfăcut în realitate. Astfel, jocul a fost considerat ca
mijloc pentru realizarea unor funcții biologice.
Ulterior, psihologi precum K. Bühler, Ch. Bühler, W. Stern, K.D. Usinski au considerat jocul
drept o manifestare a imaginaţiei pusă în mişcare de o serie de stări afective, iar J. Piaget şi J. Dewey
au legat jocul de dezvoltarea gândirii.
Tematica jocurilor variază în funcţie de condiţiile sociale şi materiale în care copiii se dezvoltă
(Elkonin, 1980). Totuşi, există anumite tipuri de jocuri care apar pe parcursul ontogenezei indiferent de
societate şi de cultură. W. Stern, A. Adler, S. Freud au susţinut ideea că, indiferent de specificul
condiţiilor de viaţă, pe anumite trepte de vârstă, sunt exprimate aceleaşi instincte (de mişcare, de
ocrotire, de luptă, de dominare, sexuale) în jocuri de aruncare, jocuri cu păpuşi, jocuri de luptă etc.
Jocurile copilăriei, uneori liber alese de copii, alteori practicate sub îndrumarea adulţilor, reprezintă o
pregătire pentru activităţi ale adultului inaccesibile deocamdată unei participări nemijlocite (Elkonin,
1980). Jocul este astfel observare, exerciţiu pregătitor de complexitate crescândă până când vârsta şi
stăpânirea priceperilor necesare permite dobândirea independenţei specifică maturităţii.
Elkonin (1980, p. 20) definea jocul ca „formă de activitate în care relaţiile sociale dintre oameni
se recreează în afara condiţiilor activităţii utilitare nemijlocite”. Spre deosebire de copil pentru care jocul
este modul firesc de manifestare, care îşi are motivaţia în el însuşi, pentru adult jocul este un remediu –
un mijloc de a se relaxa după muncă, sau un mod de petrecere a timpului liber, un remediu împotriva
plictiselii (Chateau, 1967).
Activitatea ludică a copilului este trăită cu seriozitate dacă și când identificarea cu rolul şi
implicarea în acţiune sunt maxime (Chateau, 1967). Adultul poate trăi același tip de experiență în
activitățile științifice, sportive sau în creația artistică. Atunci când practicăm o activitate din pură plăcere,
fără a fi preocupați de rezultat (descoperire științifică, operă de artă, succes, recunoaștere socială)
personalitatea noastră se dezvoltă, se afirmă și se exprimă prin produsul științific, artistic sau prin
performanța sportivă (Chateau, 1967). Uneori orice activitate nouă ne aduce înnoire și vigoare, ne
permite să ne afirmăm într-un alt mod.
Jocul copilului poate fi considerat şi ca un substitut al viitoarei munci pe care o pregăteşte şi o
anunţă (Chateau, 1967). Copilul nu poate munci şi, în această situaţie, se joacă serios. Copiilor le place
să-şi ajute părinţii, să facă lucruri utile, iar participarea la activităţile adulţilor poate fi o sursă importantă
de satisfacţie pentru copii. La fel se întâmplă când fac încercări reuşite de a elabora lucrări autentice
(machete, căsuţe pentru păpuşi, a unei nave). Copilul este dezamăgit atunci când îşi dă seama că
orice implicare în muncă pe care i-o permit adulţii este minoră, în sarcini fără importanţă sau dificultate,
sau că, chiar şi atunci, este supravegheat îndeaproape şi lipsit de autonomie. Visul oricărui copil este
să facă totul singur, să fie mare. Adulţii sunt modelele asemenea cărora el vrea să devină. La cinci ani,
copilul îşi vede părinţii ca atotputernici şi omniscienţi, veşnici, neschimbători, unici, garanţi ai siguranţei
(Chateau, 1967).
În joc copilul schițează, mimează ceea ce ar dori să facă în realitate şi nu poate sau
prefigurează ceea ce va face în viitor. Adultul este iniţial dorit, chemat în joc, după care, în jurul vârstei
de 6-7 ani, când copilul înţelege diferenţele dintre el şi adult, ştie că nu poate vorbi orice cu adultul, că
adultul are secrete, că uneori chiar îl minte, iar el trebuie să-şi păstreze locul de copil, incapabil de a
trăi la nivelul adulţilor. Astfel are loc o închidere, o retragere în propria carapace şi o creştere a
timidităţii (Chateau, 1967).

ÎNTREBARE
Care este rolul jocului în vederea pregătirii pentru o viitoare muncă ?

Prin importanța mizei sale, de a forma deprinderi care susțin activitatea de învățare școlară și
a-i asigura reușita (Chateau, 1967), jocul este o activitate serioasă, departe de a fi o joacă facilă
(Marcus, 2003). Dificultățile de învățare în școlaritatea mică pot să aibă drept cauză insuficiența
exersării prin joc a unor capacități necesare. Însuși faptul de a fi obișnuit cu rezolvarea de sarcini se
învață prin joc. Ideal ar fi ca activitatea de învățare școlară să fie cât mai ludică, atractivă, plăcută, iar
rezultatele învățării să fie dobândite firesc, printr-o motivație intrinsecă (Chateau, 1967). Dar învățarea
sistematică, desfășurată în școală, deși include elemente de joc, depășește arbitrariul și plăcerea
acțiunii ludice. Învățarea școlară urmează traseul prescris de curriculumul formal, care respectă (sau
cel puțin așa ar trebui) particularitățile vârstelor pentru care este construit.
În timp ce activitatea de învățare are o componentă ludică, mai accentuată în special la
vârstele mici, activitatea didactică, și în general educațională, este considerată joc, în sensul de punere
în scenă (Marcus, 2003). Profesorul trebuie să fie un actor care chiar dacă predă a suta oară teorema
lui Pitagora, nu are voie să se arate plictisit, ci trebuie să pară emoţionat că o descoperă atunci
împreună cu elevii săi. Profesorul trebuie să se asigure că păstrează legătura cu clasa, că replicile sale
ajung la elevi. Tot un fel de regie este necesară şi în predica preotului, în pledoaria avocatului, în
discursul unui parlamentar sau în prezentarea unei comunicări ştiinţifice. Prin extensie, întreg
comportamentul public are o dimensiune ludică, de spectacol şi strategie. Faptul de a te şti observat
determină un anumit grad de teatralizare a comportamentului.
Atribut al copilăriei, dar şi activitate general umană, jocul se distinge de alte tipuri de activitate
precum munca, învăţarea, creația şi experienţele estetice, dar totodată reprezintă o dimensiune a
acestor activități sociale neludice. Precedând la scară ontogenetică munca, învăţarea şi creaţia, jocul
este purtătorul principalelor elemente psihologice ale oricărei ocupații specific umane și o pregătire
pentru viața adultă.

APLICAŢIE
1. Precizaţi argumente în sprijinul ideii că jocul precede învăţarea, munca şi creaţia.
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Jocul este:
 sursă de plăcere,
 activitate cu caracter obligatoriu în perioada copilăriei,
 ocazie de descărcare nervoasă,
 modalitate de a crea ordine în realitatea înconjurătoare.
2.Între joc, învăţare şi creaţie există o relaţie de:
 opoziţie,
 complementaritate,
 excluziune,
 identitate.

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE

 Prezentaţi comparativ câte o activitate de joc, învăţare, muncă şi creaţie (2,5 ore).