CURS 12

7. SURSE SONORE CLASICE

În general, sursele sonore sunt corpuri materiale care prin vibraţia lor
generează în mediul elastic înconjurător unde sonore.
Dintre diversele categorii de surse sonore ce pot emite şi sunete muzi-
cale distingem câteva tipuri de surse în care vibraţiile sunt produse pe cale
mecanică: coardele vibrante, tuburile sonore (mai exact, coloana de aer con-
ţinută în tuburile sonore), barele, membranele şi plăcile vibrante. Vibraţiile
produse de oricare dintre aceste surse sonore se transmit prin aer, cu viteză
finită, în toate direcţiile şi ajungând la timpanul urechii umane îl vor pune
în vibraţie.
Pot fi date câteva exemple de instrumente muzicale care funcţionează
pe baza tipurilor de surse sonore enumerate: coarde vibrante − vioara, pia-
nul, viola, violoncelul, contrabasul, lira etc., coloane de aer vibrante − orga,
clarinetul, flautul etc., bare vibrante − diapazonul etc., membrane vibrante −
toba, timpanele etc. şi plăci vibrante − clopotul, gongul, talgerele etc.
Vibraţia care ia naştere în sursă se propagă mai întâi chiar în sursa
respectivă, ca de exemplu în coarda vibrantă sau în tubul sonor, unde dato-
rită reflexiei la extremităţi, prin fenomenul de interferenţă produs între unda
incidentă şi cea reflectată la extremitate, apare un sistem de unde staţionare.
Apoi, indiferent de tipul vibraţiei în sursă – longitudinală sau transversală,
mediul elastic înconjurător (pentru muzică, de interes este aerul) transmite
vibraţiile sursei sub formă de unde longitudinale ce pot produce, în condiţii
corecte de frecvenţă, intensitate şi durată, senzaţia de sunet urechii umane,
adică sub formă de unde sonore.

7.1. COARDE VIBRANTE

Coarda vibrantă este un corp solid elastic filiform, care prin atingere
poate vibra pe întreaga sa lungime, emiţând unde sonore care se propagă în
mediul înconjurător. Prin coardă vibrantă se înţelege o coardă elastică omo-
genă, a cărei lungime este mult mai mare în comparaţie cu dimensiunile
sale transversale şi care nu opune nicio rezistenţă deformărilor perpendicu-
lare pe lungimea sa.

129
 O coardă vibrantă este constituită dintr-un fir elastic perfect flexibil,
prins la ambele capete şi întins de o forţă exterioară care creează în coardă o
tensiune elastică. Se înţelege că o coardă poate să intre în vibraţie, cu condi-
ţia ca ea să fie bine întinsă.
O coardă vibrantă poate fi confecţionată din aliaje metalice (aliaje de
fier, aluminiu, argint ş.a.), polimeri etc.
O coardă poate vibra fie longitudinal, fie transversal, însă, chiar dacă
vibraţiile longitudinale ale coardei sunt posibile, le vom neglija şi reţinem
că, de aici înainte, când ne referim la o coardă elastică vom avea în vedere
exclusiv vibraţiile sale transversale, aceasta deoarece numai vibraţiile trans-
versale ale coardei sunt proprii muzicii.
Dacă vibraţiile longitudinale se obţin prin frecarea coardei în lungul
ei, de exemplu, cu ajutorul unei cârpe, pe care s-a pus colofoniu, vibraţiile
transversale ale coardei se obţin în muzică prin diferite procedee, precum:
frecare cu arcuşul, lovire cu un ciocănel sau ciupire (de exemplu, o coardă
de vioară este frecată cu arcuşul, ciocănelele antrenate de claviatură lovesc
coardele pianului, coardele harpei sunt ciupite cu degetele).
La modul practic, dacă o coardă elastică prinsă la ambele capete este
ciupită, în lungul ei se vor propaga vibraţii transversale care se reflectă la
capete şi astfel se pot forma, în acea coardă, unde staţionare. Modurile pro-
prii de vibraţie a coardei sunt în acest fel excitate, iar aceste vibraţii dau
naştere la unde sonore în aerul înconjurător, care le va transmite până la
urechea noastră, ele fiind interpretate de către creier ca sunet.
În principiu, modelarea undelor într-o coardă elastică se face ţinând
seama că ea poate avea capătul fix sau liber (dar neînsemnând că nu este
prinsă). În practică, modul optim de a realiza un capăt liber pentru o coardă
vibrantă este de a o lega de un fir lung şi mult mai uşor, astfel că energia
transmisă va fi neglijabilă, firul servind la menţinerea tensiunii în coardă.
Reflexia la capătul fix se realizează astfel încât un puls transversal
pozitiv se întoarce ca un puls transversal negativ, în timp ce la capătul liber
pulsul reflectat nu se schimbă: un puls transversal pozitiv se reflectă tot ca
un puls pozitiv.
Ca rezultat al suprapunerii undei reflectate cu unda directă, la capătul
fix, pe suprafaţa de reflexie, se obţine un nod, în timp ce la capătul liber se
va forma un ventru (fig. 7.1), nodul fiind punctul care rămâne imobil pe
parcursul vibraţiei, iar ventrul, locul în care vibraţia este maximă.
Pe toată lungimea coardei vibrante vor fi dispuse alternant o serie de
noduri şi ventre, care îşi păstrează în timp atât poziţia, cât şi amplitudinea.
Să reţinem că dacă o coardă elastică este pusă în vibraţie, în ea se
pot forma unde staţionare transversale, forma acestor unde staţionare fiind
condiţionată de natura materialului din care este confecţionată coarda, de
tensiunea la care ea este supusă şi de felul excitaţiei.

130
 capăt capăt
fix liber

Fig. 7.1. Reflexia unei perturbaţii transversale la un capăt fix sau

la un capăt liber

Trebuie să reamintim că este caracteristic undelor staţionare care se

manifestă într-un corp unidirecţional faptul că distanţa între două noduri
succesive sau distanţa între două ventre consecutive este λ / 2 , iar distanţa
dintre un nod şi ventrul învecinat lui este λ / 4 (fig. 7.2).

V V V V V V capăt
fix
N N N N N N
nod

a.)

V V V V V V capăt
liber
N N N N N N ventru

b.)

λ /4 λ /2 λ /2

Fig. 7.2. Formarea undelor staţionare prin reflexia (a.) pe un mediu mai
dens − capăt fix; (b.) pe un mediu mai puţin dens − capăt liber

Deci, pusă în stare de vibraţie, coarda devine sediul unor sisteme de

unde staţionare, lucru posibil însă numai pentru anumite frecvenţe, fiecare

131
dintre acestea corespunzând unui anume mod de vibraţie, unde modul de
vibraţie reprezintă un model de mişcare care se repetă sinusoidal pe întreaga
lungime a coardei. Acestea sunt frecvenţele proprii ale coardei, frecvenţe ce
depind de tipul sistemului particular considerat. Dacă mişcarea nu se potri-
veşte exact cu lungimea coardei, atunci aceasta nu este o frecvenţă proprie la
care coarda să poată continua să vibreze. Pentru o coardă vibrantă există mai
multe frecvenţe posibile, fiecare corespunzând unui anume mod de vibraţie.
Fie o coardă construită dintr-un fir metalic sau dintr-un alt material,
prinsă la capete şi întinsă cu o forţă, şi în care, în urma unei excitări exteri-
oare, apar unde transversale ce se propagă în lungul ei.
Vom considera coarda elastică flexibilă şi omogenă, având masa uni-
form distribuită pe toată lungimea, cu densitatea liniară ρl . Această coardă
vibrează fără frecare, iar tensiunea la care este supusă – forţa de întindere F,
va fi practic aceeaşi în orice punct al său.
Viteza de propagare a vibraţiilor transversale într-o coardă elastică
se exprimă prin rădăcina pătrată a raportului dintre forţa de întindere la care
este solicitată coarda, numită şi tensiune în coardă F, [ F ]SI = N , şi densita-
tea liniară a sa ρl , [ ρ l ]SI = kg / m :
F
v= . (7.1)
ρl
Având densitatea liniară, adică masa unităţii de lungime a coardei,
m mS
ρl = = = ρS , (7.2)
l V
unde ρ reprezintă densitatea volumică sau masa unităţii de volum a coardei,
2 πd
2
m
[ ρ ]SI = kg / m , cu ρ = , în care volumul V = S l , iar S = πr =
3
este
V 4
secţiunea transversală a coardei vibrante (considerată circulară, r fiind raza
cercului şi d = 2r diametrul său), obţinem o altă expresie a vitezei de propa-
gare a vibraţiilor transversale în coardă:
F
v= . (7.3)
ρS
Coarda vibrantă este sursa sonoră elementară de producere a sunete-
lor pentru toate instrumentele muzicale cu coarde.
În funcţie de modul său de fixare, se pot deosebi, în principiu, două
cazuri: coardă fixată la ambele capete şi respectiv coardă fixată la un capăt
şi liberă la celălalt. Având în vedere utilizarea sa în muzică, vom analiza în
continuare detaliat spectrul de frecvenţe şi lungimi de undă ale undelor sta-
ţionare formate în coarda elastică cu ambele capete fixate.

132
 Fie o coardă vibrantă fixată la ambele capete. Această coardă este un
fir elastic omogen, întins între două puncte fixe, ce reprezintă capetele coar-
dei, iar lungimea l a coardei va fi considerată distanţa dintre aceste puncte.
Permanent, la capetele coardei vibrante se vor forma noduri de vibraţie.
Ca urmare a apariţiei undelor staţionare în coardă, cum la extremită-
ţile fixe ale coardei se formează noduri de vibraţie şi întrucât distanţa dintre
două noduri succesive este λ / 2 , λ reprezentând lungimea de undă, înseamnă
că, între capetele sale, coarda va trebui să conţină un număr întreg de jumă-
tăţi de lungime de undă, λ /2 . Aşadar, în coarda vibrantă se formează unde
staţionare atunci când lungimea sa l cuprinde un număr întreg de λ / 2 , adică
în cazul în care este îndeplinită următoarea condiţie:
λ
l=n , (7.4)
2
cu n = 1, 2, 3, …, deci lungimea coardei este un multiplu întreg de semilun-
gimi de undă sau, în general, orice număr întreg de jumătăţi de undă.
Să reţinem că într-o coardă vibrantă fixată la ambele capete se pot
excita numai acele unde staţionare pentru care semilungimea de undă, λ / 2 ,
se cuprinde de un număr întreg de ori în lungimea l a coardei.
Dacă particularizăm, dând lui n diferite valori, se obţin modurile de
vibraţie pentru coardă, unde modurile de vibraţie reprezintă modele sinusoi-
dale de mişcare, în cazul nostru, pentru coarda vibrantă. Prin urmare, coarda
poate avea un număr n = 1, 2, 3, … moduri de vibraţie, de la unu la infinit,
iar mişcarea coardei excitată aleator constă în suprapunerea tuturor acestor
moduri de vibraţie.
Distribuţia amplitudinilor diferitelor puncte ale coardei pentru diferite
valori ale lui n în cazul formării undelor staţionare este prezentată în fig. 7.3.

n=1
n=2

n=3
l

Fig. 7.3. Coarda vibrantă fixată la ambele capete − primele trei moduri
de vibraţie

În fig. 7.3 se poate urmări construcţia grafică ce corespunde modului

fundamental de vibraţie, obţinută ţinând seama că la capetele coardei trebuie
să se formeze noduri de vibraţie.

133
 Din relaţia (7.4), întrucât lungimea coardei este constantă, rezultă că
lungimea de undă depinde numai de n (cu n ∈ N ∗ ), λ ( n ) = λ n , formând un
λn
spectru discret de valori. Dacă transcriem relaţia (7.4) sub forma l = n ,
2
se obţine formula care dă lungimea de undă a tuturor modurilor de vibraţie
a coardei fixate la ambele capete:
2l
λn = , (7.5)
n
cu n = 1, 2, 3, …, adică într-o coardă elastică de lungime l se pot produce
numai vibraţii care au aceste lungimi de undă. Expresia (7.5) reprezintă con-
diţia de formare a undelor staţionare în coarda vibrantă fixată la capete.
Deci, în această relaţie, λ n sunt lungimile de undă ale undelor staţio-
nare care pot fi excitate într-o coardă vibrantă fixată la ambele capete.
v
Deoarece λ = şi cum numai anumite valori ale lungimii de undă λ
ν
sunt permise, înseamnă că de asemenea vor fi posibile numai anumite valori
ale frecvenţei ν, iar acestea sunt frecvenţele proprii ale coardei.
Să reţinem că frecvenţele diferitelor moduri de vibraţie, ν n , formează
un spectru discret şi ele reprezintă frecvenţele proprii ale coardei, iar expre-
sia lor este dată de relaţia:
v v
νn = =n , (7.6)
λn 2l
cu n = 1, 2, 3, …, unde v este viteza vibraţiilor transversale care se propagă
în lungul coardei, aceeaşi pentru toate frecvenţele. Deci, o frecvenţă proprie
reprezintă frecvenţa unui mod de vibraţie a coardei.
Am găsit, deci, formula care dă frecvenţa tuturor modurilor de vibra-
ţie a coardei cu ambele capete fixate.
Formula (7.6) indică faptul că o coardă poate vibra nu numai cu o
singură frecvenţă, ci cu un întreg spectru de frecvenţe ν n . Subliniem că ν n
sunt frecvenţele la care poate vibra o coardă de lungime l , având ambele
capete fixate, când în ea sunt excitate unde staţionare.
Aşadar, ν n reprezintă frecvenţele proprii sau normale ale unei coarde
v
vibrante având ambele capete fixate, unde frecvenţa cea mai joasă ν1 =
2l
se numeşte frecvenţă fundamentală, ea este şi prima armonică, iar celelalte
vor fi armonicele superioare, frecvenţele acestora ν n , găsite pentru n > 1,
fiind: 2ν1 , 3ν1 , 4ν1 , ... , egale deci cu un multiplu întreg al frecvenţei funda-

134
mentale ν 1 . Toate aceste frecvenţe ν1 , 2ν1 , 3ν1 , 4ν1 , ... , obţinute prin multi-
plicarea frecvenţei fundamentale cu un număr întreg n ( n ∈ N ∗ ), formează
o serie armonică. Cea de-a doua armonică are frecvenţa 2ν 1 , cea de-a treia
armonică are frecvenţa 3ν 1 , cea de-a patra, 4ν1 ş.a.m.d.
Reamintim că fiecare dintre frecvenţele proprii ν n corespunde unui
mod de vibraţie, numit şi mod normal de vibraţie. Există un număr infinit
de moduri normale ale coardei, fiecare cu frecvenţa lui caracteristică. Frec-
venţa proprie fundamentală ν 1 corespunde primului mod de vibraţie care, la
coarda vibrantă cu ambele capete fixate, presupune formarea a două noduri
la capete şi a unui ventru la jumătatea coardei. Armonicele superioare presu-
pun formarea din ce în ce a mai multor noduri şi ventre în coardă. Succesiu-
nea nodurilor şi ventrelor este următoarea: NVN, NVNVN, NVNVNVN etc.
Aşadar, o coardă în vibraţie se împarte în mai multe porţiuni egale
care vibrează liber, având un număr de noduri şi de ventre în funcţie de frec-
venţa sunetului. Cu cât numărul de noduri şi de ventre creşte, cu atât sunetul
emis este mai înalt.
Să reţinem că, în urma punerii în vibraţie a coardei, se produce în
mediul înconjurător un sunet complex rezultat din suprapunerea unui număr
mare de sunete – sunetul fundamental şi armonicele sale superioare.
Aplicând relaţiile (7.5) şi (7.6), găsim lungimea de undă şi frecvenţa
tuturor modurilor de vibraţie a coardei. Astfel,
- pentru n = 1, obţinem primul mod de vibraţie sau modul fundamental:
v v
λ 1 = 2l şi ν1 = = ; (7.7) (7.8)
λ 1 2l
în acest caz, coarda vibrează cu frecvenţa minimă, cea mai joasă, adică ea
vibrează în modul fundamental. Vibraţia fundamentală a coardei corespunde
formei cea mai simple a undei staţionare, caracterizându-se prin noduri la
capete unde coarda este prinsă şi un ventru la jumătatea lungimii coardei. În
cazul acesta un ascultător va spune că receptează sunetul fundamental emis
de coardă, iar acesta este sunetul cel mai grav produs de coarda respectivă.
Dacă fixăm mijlocul coardei cu degetul sau într-un alt fel (de pildă,
cu un căluş) şi punem coarda în vibraţie, vom auzi un sunet mai înalt decât
cel anterior, asta deoarece numărul vibraţiilor se dublează. Deci,
- pentru n = 2, rezultă al doilea mod de vibraţie:
2l λ1 v v v
λ2 = l = = şi ν2 = = =2 = 2ν 1 , (7.9) (7.10)
2 2 λ2 l 2l
caz în care coarda vibrează cu o frecvenţă dublă faţă de cea fundamentală,
iar aceasta este armonica a doua;

135
- pentru n = 3, obţinem al treilea mod de vibraţie:
2l λ1 v v
λ3 = = şi ν3 = =3 = 3ν 1 , (7.11) (7.12)
3 3 λ3 2l
ce caracterizează armonica a treia, care are o frecvenţă triplă faţă de cea
fundamentală ş.a.m.d.
Aşadar, pentru n = 1 am obţinut frecvenţa fundamentală, iar pentru
n = 2, 3, …, frecvenţele armonicelor sale superioare: ν 2 = 2ν1 , ν 3 = 3ν1 , ....
λ λ
În mod analog, pentru lungimile de undă am găsit: λ 2 = 1 , λ 3 = 1 , ....
2 3
v
Frecvenţa fundamentală în acest caz este ν 1 = , în timp ce armo-
2l
v v
nicele superioare vor avea frecvenţele ν 2 = 2 , ν 3 = 3 etc. Lungimile
2l 2l
2l 2l
de undă vor fi λ1 = 2l , respectiv λ 2 = , λ 3 = , ….
2 3
În figura de mai jos am reprezentat primele cinci moduri de vibraţie
pentru coarda fixată la ambele capete, în fiecare caz putând fi urmărit numă-
rul de noduri şi de ventre ale sistemului de unde staţionare care se formează
în coardă.
V
N N
1 v
ν1 = λ 1 = 2l
2 l
N V N V N
v
ν2 = λ2 = l
l
N V N V N V N
3 v 2
ν3 = λ3 = l
2 l 3
NV N
V
N
V
N
V N
v 1
ν4 = 2 λ4 = l
l 2
V V V V V
N N N N N N
5 v 2
ν5 = λ5 = l
2 l 5

Fig. 7.4. Primele cinci moduri de vibraţie pentru o coardă fixată la capete

Reţinem că primul mod de vibraţie (n = 1) corespunde celei mai joase

frecvenţe a sunetului emis de acea coardă, care este sunetul fundamental, iar

136
celelalte moduri de vibraţie (cu n = 2, 3, …) corespund parţialelor superi-
oare. Remarcăm că, în acest caz, parţialele superioare, întrucât se obţin
prin multiplicarea cu un număr întreg a frecvenţei fundamentale, sunt armo-
nice: armonica a doua, a treia, a patra, …, a n-a.
Aşadar, când parţialele superioare sunt multipli întregi pozitivi nν1 ,
cu n ≥ 2, ai frecvenţei fundamentale ν1 , ele poartă numele de armonice, iar
dacă n nu este un număr întreg, spunem că se obţin parţiale nearmonice.

În final, să reţinem că, sunetele produse împreună cu fundamentala de

către o sursă sonoră se numesc şi parţiale, care pot fi:
- parţiale armonice sau pe scurt armonice, parţialele ale căror frecvenţe se
încadrează în seria multiplilor întregi ai frecvenţei fundamentale;
- parţiale nearmonice, acele parţiale care nu se încadrează în această serie,
frecvenţele lor fiind multipli oarecare, neîntregi ai frecvenţei fundamentale.

Putem grupa cele obţinute sub forma următorului tabel:

Coardă vibrantă cu Lungimea de Numărul de

Frecvenţa
capetele fixate undă noduri ventre
fundamentala v
λ 1 = 2l ν1 = 2 0+1=1
n=1 2l
λ2 = l v
a doua armonică ν2 =
λ l 2+1=3 0+2=2
n=2 λ2 = 1 ν 2 = 2ν1
2
2l
λ3 = v
a treia armonică 3 ν3 = 3
2l 2+2=4 0+3=3
n=3 λ1
λ3 = ν 3 = 3ν1
3
… … … … …
2l
λn = v
a n-a armonică n νn = n 2+n–1
2l 0+n=n
(n = 1, 2, 3, …) λ1 =n+1
λn = ν n = nν1
n
unde am considerat că se numără mai întâi nodurile de la capete (în număr
de două) şi apoi celelalte; analog am procedat pentru ventre.
Prin urmare, notând cu l lungimea coardei şi cu v viteza vibraţiilor
transversale care se propagă în coardă, s-a obţinut:

137
 2l λ 1 v
λn = = şi νn = n = n ν1 , (7.13) (7.14)
n n 2l
cu n = 1, 2, 3, …, şi rezultă că o coardă cu ambele capete fixate emite toate
frecvenţele în spectru discret − numite frecvenţe proprii, frecvenţe egale cu
multipli întregi ai frecvenţei fundamentale.
În concluzie, reţinem că frecvenţa cea mai joasă ν 1 se numeşte frec-
venţă fundamentală, iar celelalte sunt parţialele superioare, care, dacă sunt
multipli întregi ai frecvenţei fundamentale, se numesc armonice superioare.
Ele vor fi obţinute ca fiind dublul, triplul etc. frecvenţei fundamentale, care
este şi prima armonică. Ansamblul tuturor acestor frecvenţe emise de către
coardă formează o serie armonică. Frecvenţa 2ν1 va fi armonica a doua,
frecvenţa 3ν1 , armonica a treia, iar frecvenţa nν1 , cu n orice număr întreg
pozitiv (multiplu întreg al frecvenţei fundamentale), este armonica a n-a.
Sunetul produs de o coardă vibrantă cu ambele capete fixate, excitată
la mijloc, se descompune numai în armonice impare (1, 3, 5, ...).

V
N N

N V N V N V N

N N N N N N

V V V V V

Fig. 7.5. Formarea armonicelor impare într-o coardă vibrantă cu ambele

capete fixate, excitată la mijloc

În final, exprimăm frecvenţa tuturor modurilor de vibraţie în funcţie

de caracteristicile geometrice şi fizice ale coardei, coroborând relaţia (7.1) a
vitezei de propagare a vibraţiilor transversale în lungul coardei cu (7.6).
Deci, pentru o coardă fixată la ambele capete, frecvenţele proprii se
determină din relaţia:
n F
νn = , (7.15)
2l ρl
cu n = 1, 2, 3, …, unde l este lungimea coardei, ρl densitatea sa liniară şi F
tensiunea de întindere la care este supusă, frecvenţa fundamentală fiind:

138
 1 F
ν1 = , (7.16)
2l ρl
acestea reprezentând deci şi frecvenţele sunetelor emise de către coardă.
Dependenţele care apar în relaţia (7.15) sunt aplicate la construcţia şi
utilizarea instrumentelor muzicale cu coarde, în scopul obţinerii de sunete
cu diferite înălţimi. Relaţia (7.15) poartă numele de formula lui Taylor şi,
potrivit acesteia, frecvenţa sunetului produs de o coardă vibrantă este invers
proporţională cu lungimea sa, precum şi cu rădăcina pătrată a densităţii lini-
are a materialului din care este confecţionată şi direct proporţională cu rădă-
cina pătrată a tensiunii la care este supusă coarda.

7.2. TUBURI SONORE

Prin tub sonor, în mod obişnuit, se înţelege un tub de lemn sau metal,
cu secţiune circulară constantă şi cu pereţi rigizi, care produce sunete atunci
când aerul din el este pus să vibreze.
Tuburile sonore reprezintă o componentă principală a instrumentelor
muzicale de suflat, ele având rolul de rezonator. Tubul sonor este un dispo-
zitiv ce poate produce sunete prin vibraţia coloanei de aer pe care o conţine,
vibraţie indusă, prin rezonanţă, de vibraţia unui dispozitiv excitator aflat la
unul dintre capetele tubului. Astfel, vor fi amplificate numai acele vibraţii a
căror frecvenţă corespunde formării în coloana de aer a undelor staţionare.
O coloană de aer dintr-un tub sonor produce sunete de diferite frec-
venţe, ce se propagă în mediu înconjurător, reprezentat de aerul atmosferic
din vecinătatea tubului. Materialul din care este construit tubul sonor (lemn,
metal etc.) nu participă la fenomenul vibratoriu, ci foloseşte numai pentru a
obliga masa de aer din interiorul său să ia o anumită formă şi să aibă un
anumit traseu, pentru a vibra ea însăşi. În consecinţă, corpul care vibrează,
în cazul tuburilor sonore de orice fel este coloana de aer conţinută în tub, ale
cărei vibraţii sunt longitudinale, manifestându-se prin comprimări şi destin-
deri periodice ale aerului în lungul tubului sonor.
Să reţinem că tuburile sonore sunt surse sonore care produc sunete
prin vibraţia aerului pe care îl conţin, în urma unei excitări externe, prove-
nite de la un dispozitiv vibrator.
Fie un tub rigid, de lungime l şi secţiune circulară constantă, având
diametrul d. Undele elastice produse în tub sunt unde plane, dacă sunt înde-
plinite următoarele condiţii cu privire la lungimea şi diametrul tubului, în
comparaţie cu lungimea de undă λ a undelor care se propagă în tub:
l>λ şi d<λ. (7.17)

139
 Sub aspect constructiv un tub sonor conţine
două incinte sau camere: camera de compresiune
C şi camera de rezonanţă R. Tubul sonor propriu-
zis îl constituie de fapt camera de rezonanţă R. Pe
lângă aceste două camere este obligatorie prezenţa l R
unei surse de vibraţii sonore – dispozitiv excitator.
Fig. 7.6 prezintă schema unui model gene-
ral de tub sonor simplu cu buză sau cu pană. Potri-
vit figurii, în camera de compresiune C este suflat L
aerul printr-un tub mic T (săgeata indicând sursa
de aer S externă tubului), aer care este silit apoi să C
iasă printr-o deschizătură îngustă şi loveşte buza
T
ascuţită L. Prin frecarea aerului de buză se produce
un sunet, ce poate fi auzit chiar şi în lipsa camerei S
de rezonanţă, sunet complex, cu un număr mare de
Fig. 7.6. Tub sonor
componente sonore, dintre care doar câteva vor fi
întărite de camera de rezonanţă R. În acest caz,
rolul dispozitivului excitator (adică sursa de vibraţii sonore propriu-zisă) este
jucat de marginile ascuţite ale deschizăturii laterale L.
Lungimea caracteristică l a oricărui tub sonor se consideră că repre-
zintă lungimea camerei de rezonanţă R.
Există două tipuri de tuburi sonore, şi anume: tuburi închise şi tuburi
deschise, aspect ce se referă la camera de rezonanţă, care poate fi închisă
sau deschisă, nu la gura de suflare, care, la ambele tipuri de tuburi sonore, în
mod evident, este întotdeauna deschisă.
Deoarece, la tuburile sonore, excitarea undelor staţionare în coloana
de aer se face la capătul deschis al tubului, la acel capăt se formează un ven-
tru. Să reţinem că, la capătul deschis, întotdeauna se formează un ventru. În
schimb, celălalt capăt al tubului sonor poate fi închis (cazul unui tub sonor
închis) şi acolo se va forma un nod, sau deschis (cazul unui tub sonor des-
chis), iar acolo se va forma un ventru. Vom vedea al cui nod sau ventru.
Reamintim că o undă elastică longitudinală, cum este cea care se pro-
pagă într-un mediu gazos, în cazul nostru în aer, poate fi reprezentată prin
două unde: o undă de viteză şi o undă de presiune.
Pentru o undă longitudinală staţionară care se manifestă în interiorul
unei coloane de aer în vibraţie, conţinută în interiorul unui tub sonor, când
spunem că la capătul deschis se formează un ventru înseamnă ventru de
viteză şi nod de presiune, în timp ce atunci când spunem că la capătul închis
al tubului se formează un nod însemnă nod de viteză şi ventru de presiune.
Aşadar, unde avem noduri de presiune, vom avea ventre de viteză, şi
invers, iar undele de viteză şi de presiune sunt decalate cu λ / 4 .

140
 v

ventru nod

a.)
capăt capăt
deschis închis
p
Fig. 7.7. Unda de viteză (a.)
şi unda de presiune (b.) nod ventru

b.)

Recapitulând, dacă unul dintre capetele tubului este deschis şi asupra

lui se suflă un curent de aer, atunci apar vibraţii sonore şi, la frecvenţele lui
naturale, tubul închis sau deschis intră în rezonanţă. Sunetul fundamental şi
armonicele superioare ale sale vor fi prezente simultan, sunetul fundamental
cu frecvenţa cea mai joasă − frecvenţa fundamentală, şi armonicele superi-
oare fiind diferite pentru fiecare dintre cele două tipuri de tuburi (fig. 7.8).

n=2 n=2
n=1
n=3
n=1
n=3

tub închis tub deschis

Fig. 7.7. Tub sonor închis şi tub sonor deschis – primele trei moduri de
vibraţie

141
 În modul fundamental de vibraţie, coloana de aer din tuburile sonore
închise vibrează totdeauna astfel încât în dreptul sursei de vibraţii sonore se
formează un ventru, iar la extremitatea închisă se formează un nod – ventru
şi respectiv nod ale undei de viteză. Modurile superioare de vibraţie prezintă
mai multe noduri şi ventre intermediare.
Analog, în modul fundamental de vibraţie, coloana de aer din tubu-
rile sonore deschise vibrează astfel încât în dreptul sursei de vibraţii sonore
şi la extremitatea deschisă se formează un ventru, iar între ele un nod, în
timp ce modurile superioare de vibraţie vor intercala din ce în ce mai multe
noduri şi ventre intermediare (ventre şi noduri ale undei de viteză).
În fig. 7.8 am reprezentat primele trei moduri de vibraţie pentru un tub
sonor închis şi respectiv pentru un tub sonor deschis.
Viteza de propagare a sunetului în coloana de aer din interiorul tubu-
lui sonor, în cazul în care frecvenţa este mică şi, deci, procesul de propagare
a undei elastice longitudinale în mediul gazos este adiabatic, are expresia:
γp γ RT
v= = , (7.18)
ρ M
unde p este presiunea gazului, ρ densitatea şi M masa sa molară, ν cantitatea
de gaz (numărul de kmoli), T temperatura absolută, γ exponentul adiabatic
(aer, γ = 1,4 ) şi R constanta universală a gazelor ( R = 8314 J / kmol ⋅ K ).
În aer, propagarea sunetului la temperatura t = 0°C se face cu viteza
v 0 = 331 m /s , iar la t = 18°C, valoarea vitezei sunetului este v = 340 m / s , în
conformitate cu relaţia:
v = v 0 1 + αt , (7.19)
în care s-a notat cu v 0 viteza sunetului la temperatura de 0°C, v este viteza
sunetului la temperatura t, exprimată în °C, şi α reprezintă o constantă care,
1
în cazul gazelor ideale, are valoarea grd − 1 .
273,15

a.) Tubul sonor închis

Aşa cum ştim un tub sonor închis este închis la un capăt şi deschis la
celălalt (la gura de suflare), logic, el neputând fi închis la ambele capete.
Funcţionarea unui tub sonor se face în felul următor: vibraţiile dispo-
zitivului excitator sunt transmise şi produc unde longitudinale, ce se propagă
în coloana de aer din tub, unde care, ajungând la capătul închis cu un perete
rigid perfect reflectant, se reflectă integral. La rezonanţă, prin interferenţa
undelor directe cu cele reflectate de obstacolul rezistent (aceste unde propa-
gându-se în lungul tubului sonor pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri opuse), se
produce un sistem de unde longitudinale staţionare.

142
 Din considerente fizice, întrucât reflexia se face pe un mediu mai
dens ca aerul, la capătul închis al tubului, pe suprafaţa de reflexie, unde
există obstacolul rezistent, se formează un nod, iar la capătul deschis, unde
se excită vibraţiile, adică se generează undele, acolo unde coloana de aer
comunică cu atmosfera, se formează un ventru de vibraţie, regulă ce trebuie
îndeplinită atât de frecvenţa fundamentală, cât şi de multipli întregi ai săi,
adică de armonicele superioare.
Spectrul de frecvenţe şi de lungimi de undă ale unui tub sonor închis
se află cunoscând că, pentru undele staţionare, distanţa dintre un nod şi ven-
trul învecinat este λ / 4 . Vor fi întărite sunetele pentru care este îndeplinită
condiţia de rezonanţă, astfel că se impune ca lungimea coloanei de aer să fie:
λ
l = (2n − 1) , (7.20)
4
unde n este numărul de moduri de vibraţie şi n = 1, 2, 3, …, deci lungimea
unui tub sonor închis este un multiplu impar de sferturi de lungime de undă
sau, în general, orice număr impar de sferturi de undă.
λ
Dacă relaţia anterioară o transcriem sub forma l = ( 2n − 1) n , cu
4
n = 1, 2, 3, …, obţinem formula care dă lungimea de undă a tuturor modu-
rilor de vibraţie a coloanei de aer dintr-un tub sonor închis:
4l
λn = . (7.21)
2n − 1
Această expresie reprezintă condiţia de formare a undelor staţionare
în tubul sonor închis la un capăt şi deschis la celălalt.
Frecvenţele proprii ale coloanei de aer din tuburile sonore închise vor
fi date de relaţia:
v v
νn = = (2n − 1) = (2n − 1) ν 1 , (7.22)
λn 4l
n = 1, 2, 3, …, v este viteza de propagare a sunetului în aer, aceeaşi pentru
toate frecvenţele, relaţie din care vedem că se obţin armonice impare, deci
frecvenţele proprii ν n sunt multipli impari ai frecvenţei fundamentale.
În consecinţă, lungimile de undă corespunzătoare vor fi:
4l λ1
λn = = . (7.23)
2n − 1 2n − 1
Relaţiile (7.22) şi (7.23) dau frecvenţa şi respectiv lungimea de undă
a sunetului emis la rezonanţă de către tubul închis (sunetul fundamental şi
armonicele sale superioare).
Aplicând relaţiile de mai sus – (7.23) şi (7.22), rezultă:
- pentru n = 1,

143
 v v
λ 1 = 4l şi ν1 = = , (7.24) (7.25)
λ 1 4l
adică primul mod de vibraţie, prin urmare sunetul fundamental;
- pentru n = 2,
4l λ1 v v
λ2 = = şi ν2 = =3 = 3ν 1 , (7.26) (7.27)
3 3 λ2 4l
cea de-a doua armonică;
- pentru n = 3,
4l λ1 v v
λ3 = = şi ν3 = =5 = 5ν 1 , (7.28) (7.29)
5 5 λ3 4l
cea de-a treia armonică etc.
v
Am văzut că, într-un tub închis, frecvenţa fundamentală este ν1 =
4l
şi sunt prezente numai armonicele impare.
Deci, pentru n = 1, am aflat frecvenţa sunetului fundamental şi pentru
celelalte valori ale lui n, n = 2, 3, …, frecvenţele armonicelor superioare de
ordin impar: ν 2 = 3ν1 , ν 3 = 5ν1 , …. Analog, pentru lungimile de undă am
λ λ
obţinut: λ 2 = 1 , λ 3 = 1 , ….
3 5
v
Frecvenţa sunetului fundamental în acest caz este ν1 = , iar armo-
4l
v v
nicele superioare au frecvenţele: ν 2 = 3 , ν 3 = 5 , ..., în timp ce lungi-
4l 4l
4l 4l
mile de undă sunt: λ 1 = 4l , respectiv λ 2 = , λ 3 = , ….
3 5
Succesiunea nodurilor şi ventrelor, pornind de la gura de suflare, este
următoarea: VN, VNVN, VNVNVN etc.
Aşadar, armonicele superioare consecutive au frecvenţa de 3, 5, 7, …
ori mai mare decât frecvenţa fundamentală ν 1 (care reprezintă prima armo-
nică), adică din întreaga serie a armonicelor se produc numai armonicele
impare ( 3ν 1 , 5ν 1 , …), armonicele pare ( 2ν 1 , 4ν 1 , 6ν1 , …) fiind complet
absente.
În concluzie, în cazul unui tub sonor închis, frecvenţele armonicelor
superioare care se produc sunt multipli impari ai frecvenţei fundamentale,
altfel spus un tub sonor închis nu emite toate frecvenţele, ci doar frecvenţele
care sunt un multiplu impar al frecvenţei fundamentale.
În figura de mai jos sunt prezentate primele patru moduri de vibraţie
a coloanei de aer conţinută de un tub sonor închis.

144
 n=1 n=2 n=3 n=4

Fig. 7.9. Primele patru moduri de vibraţie a coloanei de aer dintr-un tub
sonor închis

Rezultatele obţinute le putem trece în următorul tabel:

Lungimea de Numărul de
Tub sonor închis Frecvenţa
undă noduri ventre
fundamentala v
λ 1 = 4l ν1 = 1 1
n=1 4l
4l
λ2 = v
a doua armonică 3 ν2 = 3
4l 1+1=2 1+1=2
n=2 λ1
λ2 = ν 2 = 3ν1
3
4l
λ3 = v
a treia armonică 5 ν3 = 5
4l 1+2=3 1+2=3
n=3 λ1
λ3 = ν 3 = 5ν1
5
… … … … …
4l
λn = v
a n-a armonică 2n − 1 ν n = (2n − 1) 1+n−1 1+n–1
4l = n
(n = 1, 2, 3, …) λ1 =n
λn = ν n = ( 2 n − 1) ν1
2n − 1

145
unde, în fiecare caz, am considerat că se numără mai întâi nodurile, respec-
tiv ventrele de la capete (fiecare în număr de unu) şi apoi celelalte.
Luând în considerare mecanismul termodinamic al propagării unde-
lor elastice longitudinale în aer, în condiţiile unui proces adiabatic, înlocuim
expresia vitezei undei sonore, relaţia (7.18), şi obţinem:
2n − 1 γ RT
νn = , (7.30)
4l M
în care toate mărimile fizice prezente au fost definite anterior.
Dacă vom ţine seama de variaţia vitezei sunetului cu temperatura, cu
1
v 0 viteza la 0°C, t temperatura (°C) şi α = grd − 1 , rezultă că un tub
273,15
sonor închis emite sunete cu frecvenţele:
2n − 1
νn = v 0 1 + αt . (7.31)
4l

b.) Tubul sonor deschis

Un astfel de tub sonor deschis este deschis la ambele capete, şi la gura
de suflare, şi la capătul opus acesteia. Ambele capete ale tubului sonor des-
chis comunică cu exteriorul, coloana de aer din tub aflându-se permanent în
contact cu atmosfera.
Când se trimite un curent de aer, pot lua naştere unde longitudinale
staţionare în tub, coloana de aer fiind atunci în rezonanţă pe frecvenţele sale
proprii de vibraţie.
Din considerente fizice, întrucât reflexia undei incidente se face pe
aerul liber din atmosferă, la ambele capete ale tubului, pe suprafaţa de refle-
xie, se formează ventre de vibraţie, regulă îndeplinită atât de frecvenţa fun-
damentală, cât şi de armonicele superioare.
În configuraţia cea mai simplă − ce corespunde modului fundamental
de vibraţie, cu n = 1, unda de vibraţie a coloanei de aer din tubul sonor des-
chis la ambele capete are ventre la capete, acolo unde coloana de aer comu-
nică cu atmosfera, condiţie respectată şi de armonicele superioare, obţinute
pentru n = 2, 3, ….
Spectrul de frecvenţe şi de lungimi de undă ale unui tub sonor deschis
se află dacă exprimăm lungimea tubului în funcţie de lungimea de undă şi
ţinem seama că, pentru undele staţionare, distanţa dintre două ventre succe-
sive este λ /2. Vor fi întărite sunetele pentru care este îndeplinită condiţia de
rezonanţă, astfel că se impune ca lungimea coloanei de aer să fie:
λ λ
l=n sau l = 2n , (7.32) (7.33)
2 4
n = 1, 2, 3, …, deci lungimea unui tub sonor deschis este un multiplu întreg

146
de jumătăţi de lungime de undă ori un multiplu par de sferturi de lungime
de undă ori, în general, orice număr întreg de semilungimi de undă sau orice
număr par de sferturi de undă.
Lungimea tubului l fiind constantă, lungimea de undă λ va depinde
numai de n, unde n = 1, 2, 3, …, formând un spectru discret de valori, iar
λ
dacă scriem l = n n , găsim formula care dă lungimea de undă a tuturor
2
modurilor de vibraţie a coloanei de aer dintr-un tub sonor deschis:
2l
λn = . (7.34)
n
Această expresie reprezintă condiţia de formare a undelor staţionare
în tubul sonor deschis la ambele capete.
Frecvenţele proprii ale coloanei de aer din tuburile sonore deschise
vor fi date de relaţia:
v v
νn = =n = n ν1 , (7.35)
λn 2l
n = 1, 2, 3, …, unde v este viteza sunetului în aer, relaţie din care vedem că
se obţin toate armonicele, pare şi impare, adică frecvenţele proprii ν n sunt
multipli întregi ai frecvenţei fundamentale.
În consecinţă, lungimile de undă vor fi:
2l λ1
λn = = . (7.36)
n n
Relaţiile (7.35) şi (7.36) dau frecvenţa şi respectiv lungimea de undă
a sunetului emis la rezonanţă de tubul sonor deschis (sunetul fundamental şi
armonicele sale superioare).
Aplicând relaţiile de mai sus – (7.36) şi (7.35), vom obţine:
- pentru n = 1,
v v
λ 1 = 2l şi ν1 = = , (7.37) (7.38)
λ 1 2l
în acest caz găsim forma cea mai simplă de vibraţie a coloanei de aer din
tubul deschis la ambele capete, adică primul mod de vibraţie, cu frecvenţa
minimă şi lungimea de undă maximă, ce determină sunetul fundamental;
- pentru n = 2, a doua armonică,
λ v v
λ2 = l = 1 şi ν2 = =2 = 2ν1 ; (7.39) (7.40)
2 λ2 2l
- pentru n = 3, a treia armonică,
2l λ1 v v
λ3 = = şi ν3 = =3 = 3ν 1 . (7.41) (7.42)
3 3 λ3 2l

147
 v
Într-un tub deschis, frecvenţa fundamentală este ν1 = şi sunt pre-
2l
zente toate armonicele, şi pare, şi impare.
Deci, pentru n = 1, am aflat frecvenţa sunetului fundamental şi pentru
celelalte valori ale lui n, n = 2, 3, …, frecvenţele armonicelor superioare (şi
pare, şi impare): ν 2 = 2ν1 , ν 3 = 3ν1 , …. În mod analog, pentru lungimile de
λ λ
undă am obţinut: λ 2 = 1 , λ 3 = 1 , ….
2 3
v
Frecvenţa sunetului fundamental în acest caz este ν 1 = , iar armo-
2l
v v
nicele superioare au frecvenţele: ν 2 = 2 , ν 3 = 3 , ..., în timp ce lungi-
2l 2l
2l 2l
mile de undă sunt: λ 1 = 2l , respectiv λ 2 = , λ 3 = , ….
2 3
Succesiunea nodurilor şi ventrelor, pornind de la gura de suflare, este
următoarea: VNV, VNVNV, VNVNVNV etc.
În concluzie, un tub sonor deschis emite toate frecvenţele, producând
toate armonicele superioare ale frecvenţei fundamentale.
În fig. 7.10 sunt prezentate primele patru moduri de vibraţie a coloa-
nei de aer conţinută de un tub sonor deschis.

n=1 n=2 n=3 n=4

Fig. 7.10. Primele patru moduri de vibraţie a coloanei de aer dintr-un tub
sonor deschis

148
 Rezultatele obţinute le putem trece în următorul tabel:

Lungimea de Numărul de
Tub sonor deschis Frecvenţa
undă noduri ventre
fundamentala v
λ1 = 2l ν1 = 0+1=1 2
n=1 2l
λ2 = l v
a doua armonică ν2 = 2
λ 2l 0+2=2 2+1=3
n=2 λ2 = 1 ν 2 = 2ν1
2
2l
λ3 = v
a treia armonică 3 ν3 = 3
2l 0+3=3 2+2=4
n=3 λ
λ3 = 1 ν 3 = 3ν1
3
… … … … …
2l
λn = v
a n-a armonică n νn = n 2+n−1
2l 0+n=n
(n = 1, 2, 3, …) λ1 =n+1
λn = ν n = nν1
n
unde am considerat că se numără mai întâi ventrele de la capete (în număr
de două) şi apoi celelalte.
Cum propagarea undelor elastice longitudinale în aer este un proces
adiabatic, utilizând expresia pentru viteza undei, relaţia (7.18), obţinem:
n γ RT
νn = . (7.43)
2l M
Ţinând seama de variaţia vitezei sunetului cu temperatura, rezultă că
un tub sonor deschis emite sunete cu frecvenţele:
n
νn = v 1 + αt . (7.44)
2l 0
Aşadar, din cele prezentate, reţinem că tuburile sonore deschise pot
emite toate armonicele (şi pare, şi impare), în timp ce tuburile sonore închise
emit numai armonicele impare, adică doar multipli impari ai frecvenţei fun-
damentale (armonicele pare lipsesc), deci
ν deschis
n = n ν1deschis şi ν închis
n = (2n − 1) ν1închis , cu n = 1, 2, 3, ....
Totodată, frecvenţa sunetului fundamental dat de un tub sonor închis
este la jumătate faţă de cea dată de tubul deschis, de aceeaşi lungime sau

149
frecvenţa sunetului fundamental al unui tub sonor deschis este dublă faţă de
frecvenţa sunetului fundamental al unui tub închis, ambele tuburi având
aceeaşi lungime, unde
v v
ν1închis = şi ν1deschis = ,
4l 2l
deci
ν1deschis
ν1închis = sau ν1deschis = 2ν1închis . (7.45)
2
Deducem de aici că tubul deschis dă octava superioară a sunetului
fundamental emis de tubul sonor închis, de aceeaşi lungime şi, de asemenea,
că pentru a obţine sunete fundamentale de aceeaşi înălţime de la două tuburi
sonore, unul închis şi altul deschis, trebuie ca tubul deschis să fie de două
ori mai lung decât cel închis.

150