Poveste pentru Ziua Recoltei

Demult, tare demult, erau pe lume numai trei împărăţii: Împărăţia Cerealelor,
Împărăţia Legumelor şi Zarzavaturilor şi Împărăţia Fructelor. În Împărăţia
Cerealelor domnea Păpuşoi-Împărat cu soţia sa Cucuruza, iar cavalerul Ovăz le era
sfetnic bun – el le şoptea mereu lucruri înţelepte. Printre supuşii lor se numărau şi
Secara Mustăcioasa şi Prea – Frumosul Grâu Copt, Albul Orez şi Orzul cel Viteaz. Cu
toţii trăiau în bună înţelegere şi bucurie.

Vecinii lor, a căror ţară era mult mai întinsă şi bogată, erau conduşi de Vărzoi-
Împărat şi dolofana lui nevastă, Varza Creaţă. Ea era mereu îmbrăcată cu atât de
multe fuste, de nu le mai ştiai numărul, şi îşi alinta mereu odorul, pe zglobia
Domniţă Guliuţa. Doamna de curte, sfioasa Conopidă, îşi ţinea mereu frunzele peste
faţă şi doar arareori puteai s-o vezi, de timidă ce era. În poporul cel mare al
legumelor şi zarzavaturilor mai trăiau şi Ardeii cei Graşi, Umflaţii Gogoşari,
Zemoasele Roşii şi Pătrunjelul cel Cuminte, care era bun prieten cu Relu-Morcovelu.
Ostaşi viteji erau Cartofii, Puternicii Castraveţi, Ardeiul cel Iute şi, când intrau în
luptă şi Ceapa Albă şi sora ei cea Roşie, ba chiar şi Usturoiul cel Ustură-Tot, atunci
să te ţii bine! Şi în această împărăţie era tare bine şi frumos, cu toţii trăiau fericiţi şi
mândri de bogăţia lor.

În dulcea ţară a Fructelor lucrurile stăteau cam la fel. Tuturor le plăcea să se

scalde în lumina caldă a soarelui. Măr-Împărat şi soţia lui, Prea-Aromata doamnă
Pară, domneau cu înţelepciune peste poporul lor cel blând. Prinţul Gutuie cel Voinic
era bun paznic şi vedea din turnul său până hăt-departe, la marginile împărăţiei.
Ostaşi prea-supuşi erau Nucile Tari de Cap, Castanele Săltăreţele şi Prunele-Bunele.
Doi sfetnici înţelepţi avea împăratul: pe Strugurel cel Alb şi pe Marele Strugure Roşu,
care, cu toate că adunaseră multă ştiinţă în boabele lor nenumărate, se certau
mereu să-şi arate deşteptăciunea şi, de necaz că Strugurel cel Alb nu se lăsa mai
prejos, Strugurele cel Roşu se înroşise şi mai tare. În afară de certurile lor
nevinovate, şi în această împărăţie era bună înţelegere şi multă, multă bunătate.
 Dar, cum rostul răului în această lume e acela de a pune bunătatea la
încercare, o mare nenorocire se abătu şi asupra celor trei împăraţi. Mai întâi, în Ţara
Cerealelor, cu vuiet mare se arătă din pământ groaznicul Balaur Ţelinoi cu Frunze
Moi, care pustia fără milă orice loc pe unde trecea. Suliţele Mustăcioasei Secare,
boabele puternice ale Grâului Copt şi ale Orezului cel Alb şi tare se dovediră
neputincioase în faţa lui, aşa că el pustii în voie, ca apoi să treacă ca o vijelie la
vecinii lor, unde puternicele oşti ale lui Vărzoi Împărat se luptară cu multă vitejie,
dar tot degeaba. Până şi Ceapa cea storcătoare de lacrimi, usturătorul Usturoi,
Ardeiul cel Iute fură înfrânţi într-o clipă. Merse apoi crudul balaur mai departe, în
Ţara Fructelor, unde Prunele-Bunele, Nucile-Tarile şi Castanele Sprintene nu avură
nici o şansă în faţa îngrozitorului balaur.

Multă jale şi plânset se lăsă asupra celor trei împărăţii, iar sfetnicii se puseră
pe treabă, căutând o cale spre a scăpa de marea năpastă. Sfetnicul Ovăz îl sfătui pe
Păpuşoi Împărat să-l trimită pe Frumosul Grâu Copt în solie la Vărzoi Împărat, să se
sfătuiască. Ajuns acolo, şi auzind acestea, Vărzoi Împărat se gândi că n-ar fi rău să
se sfătuiască şi cu Măr Împărat, aşa că-l trimise şi pe Relu-Morcovelu cu Frumosul
Grâu Copt până în Împărăţia Fructelor. Solii intrară cu plecăciuni, aşteptaţi fiind de
către Măr-Împărat, care ştia de la Prinţul Gutuie că vor veni, căci el îi văzuse din
turnul său de pază. Tocmai atunci sosiră şi Strugurel cel Alb şi Strugurele Roşu, care
în cearta lor nesfârşită îşi amintiseră de Marele Înţelept, singurul care avea răspuns
la orice întrebare; acum numai el putea să-i ajute pe toţi din cele trei împărăţii. Fără
să mai stea pe gânduri, solii fură trimişi, alăturându-li-se şi Pruna-Buna, către
marginea Împărăţiei Legumelor, unde trăia în mare taină Marele Înţelept –
Dovleacul cel Uriaş. Greu le-a fost să-l găsească, dar şi mai greu le-a fost să-l
trezească din somnul lui adânc. Dovleacul cel Uriaş nu s-a supărat că a fost trezit
din somn şi, după ce le-a ascultat ponosul, cu vocea lui puternică le-a spus aşa:
„Mergeţi la împăraţii voştri şi spuneţi-le că Ţelinoi-cu-Frunze-Moi poate fi învins
numai atunci când armatele celor trei ţări se vor uni şi vor lupta împreună!”, apoi
se cufundă din nou în somnul lui adânc, adânc...

Solii alergară într-un suflet înapoi la împăraţii lor şi pregătirile de luptă se

porniră neîntârziat. Se adunară castanele, nucile, prunele; cartofii, morcovii,
castraveţii, ardeii, ceapa, usturoiul, fasolea; boabele de porumb, de orez, de secară,
de orz şi ovăz, aşteptând cu toţii începerea luptei. Prinţul Gutuie stătea la pândă şi,
de cum zări umbra cea mare a balaurului, dădu veste şi armatele se pregătiră de
luptă. Astfel, când capul hidos al balaurului se arătă cu limbile lui de foc, o ploaie
de lovituri se abătu asupra lui cu putere. Cădeau boabe de porumb, orz, ovăz, secară
şi orez, loveau cartofii, morcovii, castraveţii, ardeii, ceapa, usturoiul, ca şi nucile,
castanele şi prunele... Ca o adevărată furtună, soldaţii celor trei împărăţii îl atacară
pe balaur din toate direcţiile, de nu mai ştia încotro să se apere. Atunci, ca un laş şi
un fricos ce era, fugi şi se ascunse adânc în pământ şi nimeni n-a mai auzit de el,
niciodată.

În marea lor bucurie, locuitorii celor trei ţări s-au hotărât să pecetluiască
prietenia ce s-a legat. Astfel, Prinţul Gutuie a cerut-o de soţie pe Zglobia Guliuţa, iar
Păpuşoi Împărat le trimise în dar de nuntă o năzdrăvană corabie de aur, care
mergea şi pe apă şi pe uscat. Şi făcură o nuntă mare, de i-a mers vestea, la care se
adunară toţi supuşii celor trei ţări. Şi de atunci a rămas obiceiul ca în fiecare toamnă
să ne amintim de ceea ce s-a întâmplat atunci şi să ne adunăm cu toţii, să ne
bucurăm împreună, aducând laolaltă minunaţii supuşi ai celor trei împărăţii într-o
mare sărbătoare: Sărbătoarea Recoltei.

1.3 Poezii şi cântece pentru sărbătoarea recoltei

Toamna vine pe furiş

Prin păduri, prin stejăriş,

Frunzele foşnesc în vânt

Şi cad încet la pământ.

Se rotesc uşor, uşor,

Veselindu-se în zbor.
Cântec: str. I

Su – flă su – flă ta – re vânt În – vâr te – mă bi – ne Eu sunt moa – ra

cea de vânt Ce ma – ci – nă fă – i – nă Kli – pe di – klap

Kli – pe di – klap Kli – pe di – klap Kli – pe di – klap

Ce ma – ci – nă fă – i – nă

O furnică duce-n spate

Un grăunte – jumătate

– Încotro fugi surioară?

– Ia, mă duc şi eu la moară

Şi-s grăbită, şi-s grăbită

Că mi-i casa ne-ngrijită

Şi mi-s rufele la soare

Şi copiii-mi cer mâncare

Că la noi în muşuroi

Nu e timp pentru zăbavă,

Că de n-am fi de ispravă,

Ar fi vai şi-amar de noi!

Cântec: str.a II-a

La moara de peste râu

Se macină grâul

Grâu de vară, grâu uscat

Îl duc în saci la moară.

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruş

Negru, mic, muiat în tuş

Şi pe aripi pudrat cu brumă.

„– Cri, cri, cri, toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun

Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică!

Fiindcă, nu-mi dă niciodată

Şi-apoi umple lumea toată

Că m-am dus, şi i-am cerut...

Cri, cri, cri... ”

Zise el cu glas sfârşit,

Ridicând un picioruş:

„– Tare-s mic şi necăjit...”

Cântec:

Spune-mi, iubite copilaş,

Cum cântă (plânge, râde) micul greieraş?

Cri, cri, cri! Cri, cri, cri!

Aşa cântă (plânge, râde) micul greieraş!

Furnicuţa, furnicuţa

A luat, a frământat

Şi pe greier l-a poftit

Pentru muzica din vară

Ca să-i dea o pâinişoară.

Pic, pic, ploaia cade

Pic, pic, pentru roade

Pic, pic, grâul creşte

Pic, pic, înfloreşte

Pic, pic, el se coace,