Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

CUPRINS

7. Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice................................. 2

7.1. Calculul pierderilor de putere şi de energie în liniile electrice .......... 3
7.1.1. Calculul pierderilor de putere în liniile cu o singură sarcină....... 3
7.1.2. Calculul pierderilor de energie în liniile cu o singură sarcină..... 4
7.1.3. Calculul pierderilor de putere şi de energie în liniile cu
mai mulţi consumatori............................................................. 10
7.1.4. Calculul pierderilor de putere şi de energie în reţelele de
distribuţie ............................................................................................. 11
7.1.5. Calculul pierderilor de putere şi energie în liniile cu sarcini
uniform repartizate .............................................................................. 13
7.1.6. Calculul pierderilor de putere şi energie în liniile lungi............ 14
7.2. Calculul pierderilor de putere şi de energie în transformatoare....... 15
7.3. Reducerea pierderilor de energie în reţelele electrice...................... 18
7.3.1. Măsuri tehnologice de reducere a pierderilor de energie în reţelele
electrice................................................................................................ 18
7.3.2. Măsuri de exploatare pentru reducerea pierderilor de energie în
reţelele electrice................................................................................... 29

1
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

7. PIERDERI DE PUTERE ŞI DE ENERGIE

ÎN REŢELELE ELECTRICE

Transportul şi distribuţia energiei electrice este însoţită, în mod

inevitabil, de pierderi de energie activă şi reactivă, care se produc atât în
liniile de transport şi de distribuţie cât şi în transformatoarele staţiilor şi
posturilor de transformare.
Pierderile electrice în reţea reprezintă diferenţa dintre energia electrică
injectată în reţea şi energia vândută consumatorilor. Aceste pierderi se
compun din:
- consumul propriu tehnologic aferent procesului de transport şi distri-
buţie a energiei electrice, în condiţiile prevăzute prin proiectul instalaţiei;
- pierderi tehnice, determinate de abaterile de la regimul de funcţionare
proiectat, din cauza dezvoltării incomplete a reţelei sau funcţionării
necorespunzătoare;
- pierderi comerciale, rezultate din erorile introduse de grupurile de
măsură şi organizarea evidenţei energiei; în această categorie se includ şi
consumurile nemăsurate ale transformatoarelor de măsură şi contoarelor,
precum şi furturile de energie electrică.
Pierderile de energie din reţeaua electrică a unui sistem, oscilează între
10÷15 % din energia electrică produsă, în funcţie de structura reţelei, a
condiţiilor de exploatare etc. Se fac eforturi pentru reducerea lor sub 10%.
Din pierderile totale cca. 75 % revin reţelei de distribuţie (Un≤110 kV).
Repartizarea pierderilor în liniile şi transformatoarele reţelei de distribuţie
exprimată în procente din pierderile totale din reţeaua de transport şi
distribuţie este prezentată orientativ în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1
Elementele Pierderi de putere [%] Pierderi de energie [%]
Tensiunea sistemului Transfor- Transfor-
Linii Total Linii Total
nominală [kV] matoare matoare
10<Un≤110 8 2 10 6,9 3 9,9
0,1≤Un≤10 51,7 13,8 65,5 47,8 16,6 64,4
Total 59,7 15,8 75,5 54,7 19,6 74,3
În consecinţă, în sistem, pentru fiecare 1000 MW la vârful curbei de
sarcină, trebuie instalată o putere suplimentară pentru acoperirea pierderilor
de cel puţin (100÷150) MW. În aceste condiţii, problema reducerii

2
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

pierderilor de energie reprezintă un imperativ major atât în faza de

proiectare cât şi în cea de exploatare a instalaţiilor de transport şi distribuţie
a energiei electrice.
În legătură cu modul în care se produc pierderile de energie se poate
menţiona că în reţelele electrice cu tensiuni nominale mai mici de 110 kV,
acestea se datorează aproape în exclusivitate efectului termic al curenţilor
electrici care parcurg liniile şi transformatoarele, în timp ce în reţelele cu
tensiuni de 110 kV şi mai mari se mai adaugă şi pierderile datorate
scurgerilor laterale de curent şi efectului corona. Acestea din urmă pot fi
reduse ca urmare a alegerii corespunzătoare a secţiunii conductoarelor şi a
nivelului de tensiune şi de izolaţie.
În cele ce urmează se determină pierderile de putere şi de energie activă
în linii şi transformatoare. În ceea ce priveşte pierderile reactive, studiul lor
amănunţit este mai puţin important deoarece costul instalaţiilor pentru
1 kvar este de (10÷15) ori mai mic decât pentru 1 kW instalat într-o
centrală, iar durata de punere în funcţiune a surselor reactive este mult mai
redusă. În plus, cheltuielile pentru producerea energiei reactive şi
menţinerea în funcţiune a surselor reactive sunt foarte mici.
Pentru calculul pierderilor de putere şi energie in elementele reţelei se
utilizează schemele cuadripolare pasive, liniare, stabilite în capitolul 3. Cu
excepţia liniilor lungi, schemele echivalente ale liniilor electrice sunt cu
parametri concentraţi. În general, într-un element de reţea se produc pierderi
de energie longitudinale ( pe rezistenţa echivalentă a acestuia), dependente
de sarcină şi pierderi de energie transversale (pe conductanţa echivalentă a
elementului), independente de sarcină.

7.1. CALCULUL PIERDERILOR DE PUTERE ŞI

DE ENERGIE ÎN LINIILE ELECTRICE

7.1.1. Calculul pierderilor de putere în liniile cu o singură sarcină

Pierderile de putere activă, prin efect Joule, într-o linie trifazată de
curent alternativ, cu o sarcină concentrată la capăt S, se calculează cu
relaţia:
P2 + Q2
∆P = 3RI 2 = R , (7.1)
U2
în care: R este rezistenţa conductoarelor liniei, care se consideră practic
constantă cu temperatura; P, Q - puterile trifazate cerute, activă şi reactivă;
U - tensiunea la sfârşitul liniei, sau în calcule aproximative tensiunea
nominală a liniei; I - curentul în linie, corespunzător puterii cerute.

3
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

Pierderile de putere reactivă, în aceeaşi linie, se calculează cu o relaţie

analoagă:
P2 + Q2
∆Q = 3XI 2 = X , (7.2)
U2
în care X reprezintă reactanţa inductivă pe fază a liniei.
Cu ajutorul relaţiilor (7.1) şi (7.2) se pot determina pierderile de putere
pe o linie existentă sau în fază de proiectare în funcţie de sarcina măsurată,
respectiv adoptată şi de parametrii liniei. Aceste relaţii sunt valabile în
ipoteza neglijării pierderilor transversale, ipoteză valabilă în cazul liniilor de
distribuţie (Un≤110 kV), cu excepţia liniilor în cablu de lungime mare, în
special a celor cu izolaţie din PVC.
7.1.2. Calculul pierderilor de energie în liniile cu o singură sarcină
Pierderile de energie activă într-o linie trifazată cu o sarcină concentrată
la capăt S, în intervalul de timp T0, în cazul în care pierderile de putere
activă în linie ∆P rămân constante în acest interval de timp, se calculează cu
relaţia:
P2 + Q2
∆W = ∆P T0 = 3RI 2 T0 = R T0 . (7.3)
U2
Dacă sarcina consumatorului este variabilă, pierderile de energie se
determină cu relaţia:
T0

∆W = 3R ∫ I 2 dt , (7.4)
0

unde: I este valoarea efectivă a curentului la momentul t; R - rezistenţa pe

fază a liniei; T0 - intervalul de timp considerat, care poate fi o zi, o lună, un
an.
Efectuarea integralei din ultima relaţie nu se poate face decât pe cale
grafică, deoarece funcţia I2(t) nu corespunde unei relaţii algebrice.
Prin urmare, pentru a determina pierderea de energie electrică într-un
element de reţea, aflat în funcţiune, trebuie să ridicăm diagrama de variaţie a
curentului pe intervalul analizat, adică I(t) pentru 0≤t≤T0 (fig. 7.1, a) şi apoi
să construim pentru acelaşi interval de timp curba de variaţie a pătratului
curentului, respectiv I2(t) (fig. 7.1, b).
Conform relaţiei (7.4) pierderile de energie sunt proporţionale cu
suprafaţa limitată de curba pătratelor curenţilor şi axele de coordonate (fig.
7.1, b).

4
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

I2
I
A2

A2

A1

I2max
I2mp
A1
Imed

Imax
0 T t 0 τ t
T0 T0

a) b)
Fig. 7.1
Un calcul mai puţin riguros al pierderilor de energie pentru un interval
mai lung, de exemplu un an, se poate face calculând pierderile pentru
graficele de sarcină tipice ale zilelor de iarnă, primăvară, vară şi toamnă,
care apoi se înmulţesc cu numărul respectiv de zile ale fiecărui anotimp.
Pierderile de energie se pot calcula şi pe baza graficelor de sarcină ale
puterii aparente S(t) sau ale puterilor active şi reactive P(t) şi Q(t), punând
relaţia (7.4) sub forma:
T0 T0 T0
R R R
∆W = 2 ∫0 S dt = U 2n ∫0 P dt + U 2n ∫ Q dt ,
2 2 2
(7.5)
Un 0

în care am considerat U=Un=const.

Metoda de determinare a pierderilor de energie pe baza graficelor de
sarcină este laborioasă. De aceea s-a căutat să se calculeze pierderile de
energie în funcţie de anumiţi parametri ai curbelor de sarcină, care se pot
determina mai uşor.
Parametrii graficelor de sarcină folosiţi în calculul pierderilor de
energie sunt: valorile maximă, medie şi medie pătratică ale mărimilor
reprezentate în graficele de sarcină (curenţi sau puteri), durata de utilizare a
sarcinii maxime şi durata pierderilor maxime. Se vor defini aceşti parametri
considerând că sarcina este exprimată prin curent, deci pentru graficul de
sarcină I(t); se obţin relaţii similare pentru parametri când sarcinile sunt
exprimate prin puteri, adică pentru S(t) sau P(t) şi Q(t).
Valoarea maximă a curentului sau valoarea vârfului reprezintă cea mai
mare valoare a curentului efectiv (Imax, în fig. 7.1, a) absorbit de consumator
în intervalul de timp considerat T0.
Valoarea medie a curentului în intervalul de timp T0 se calculează cu

5
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

relaţia:
T0
1
I med =
T0 ∫ Idt .
0
(7.6)

Durata de utilizare a sarcinii maxime reprezintă o durată

convenţională, în care linia, dacă ar funcţiona la sarcină maximă, ar
transporta aceeaşi cantitate de energie ca şi la funcţionarea după graficul
real de sarcină, în intervalul de timp T0.
Pentru calculul duratei de utilizare a sarcinii maxime trebuie avut în
vedere faptul că energia care trece prin linie într-un interval de timp T0 (de
exemplu un an), atunci când sarcina este variabilă în timp, iar tensiunea şi
factorul de putere constante, este proporţională cu suprafaţa cuprinsă între
axele de coordonate şi curba de variaţie a curentului (suprafaţa A1 în fig.
7.1, a). Evident că aceeaşi cantitate de energie ar putea trece prin linie într-
un interval de timp mai mic T, dacă sarcina ar rămâne constantă şi egală cu
sarcina maximă Imax. În acest caz aceeaşi cantitate de energie ar fi
proporţională cu aria dreptunghiului având ca laturi Imax şi T (suprafaţa A2
în fig. 7.1, a).
Scriind egalitatea energiilor transmise prin linie în cele două cazuri:
T0

∫ Idt = I
0
max T,

se obţine:
T0

∫ Idt
T= 0
. (7.7)
I max
Dacă se cunoaşte graficul de sarcină al puterii active care străbate linia,
durata de utilizare a puterii active maxime se calculează cu relaţia similară:
T0

∫ Pdt W
Tp = 0
= . (7.8)
Pmax Pmax
Conform relaţiei (7.8), valoarea lui Tp se poate determina şi în lipsa
graficului de sarcină, împărţind energia transmisă prin linie (W) în timpul
T0, măsurată cu ajutorul unui contor de energie activă, la valoarea maximă a
puterii active (Pmax) în acelaşi interval de timp, indicată de un wattmetru.
Valoarea duratei de utilizare a puterii reactive maxime (TQ), pentru un

6
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

anumit interval de timp T0, se determină similar, împărţind indicaţia

contorului de energie reactivă pe intervalul T0 la valoarea maximă a puterii
reactive (Qmax), indicată de un varmetru, în acelaşi interval de timp.
Durata pierderilor maxime sau pe scurt timpul pierderilor reprezintă o
durată convenţională în care linia sau, în general, instalaţia, dacă ar
funcţiona la sarcină maximă, ar avea aceleaşi pierderi de energie ca şi în
cazul în care ar funcţiona după curba de sarcină reală.
Pentru determinarea duratei pierderilor maxime τ, se are în vedere
faptul că suprafaţa limitată de curba pătratului curentului I2(t) şi de axele de
coordonate reprezintă, la o scară oarecare, diferită de aceea a curentului,
cantitatea de energie pierdută în intervalul de timp T0 (suprafaţa A1, în fig.
7.1, b). Se poate admite că aceeaşi cantitate de energie s-ar pierde într-un
interval de timp τ<T0, dacă sarcina absorbită ar fi constantă şi egală cu
curentul maxim. În acest caz pierderile de energie sunt proporţionale cu
suprafaţa dreptunghiului având ca laturi pe I 2max şi τ (suprafaţa A2 în fig. 7.1,
b). Egalând pierderile de energie în situaţia reală şi cea echivalentă, se
obţine:
T0

∫ I dt = I τ,
2 2
max
0

de unde rezultă:
T0

∫ I dt
2

τ= 0
. (7.9)
I 2max
Dacă regimul încărcării este cunoscut sub forma unei curbe care poate
fi aproximată printr-o serie de dreptunghiuri, timpul pierderilor se poate
calcula cu relaţia:
n

∑I 2
k kt
τ= 1
. (7.10)
I 2max
Utilizarea relaţiei (7.9) pentru determinarea lui τ nu este raţională
deoarece impune efectuarea integrării grafice. De obicei, valoarea lui τ se
determină empiric sau prin regresii, în funcţie de numărul de ore de utilizare
a puterii active maxime şi de factorul de putere, în literatura de specialitate
existând numeroase relaţii de determinare a timpului de pierderi. Aceste
relaţii corespund unor condiţii determinate şi utilizarea lor în alte condiţii

7
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

decât cele specificate de autori nu este admisă.

τ [h] În România au o
largă utilizare curbele
6000 construite de Glazunov (fig.
7.2), care permit determinarea
5000 timpului pierderilor anuale τ
în funcţie de timpul T de
4000 utilizare anuală a puterii
active maxime şi factorul de
3000 putere total al sarcinii.
cosϕ=0,6 Din familia de curbe
2000 cosϕ=0,7 τ=f(T), reprezentate în figura
cosϕ=0,8 7.2, se observă că pentru o
1000 cosϕ=0,9 anumită valoare a lui T, τ
cosϕ=1 este cu atât mai mic cu cât
T [h]
factorul de putere al
0 1000 3000 5000 7000 consumatorului este mai
Fig. 7.2 mare.
Se precizează că curbele
lui Glazunov au fost stabilite numai pentru sarcini industriale şi factor de
putere constant pe întreaga perioadă de calcul. Utilizarea lor în alte condiţii
poate introduce erori de calcul de 30÷50 %.
Curentul mediu pătratic în intervalul de timp T0 reprezintă un curent
fictiv de valoare constantă, care trecând prin linie în intervalul T0, ar
produce aceleaşi pierderi ca şi în cazul real de funcţionare, când curentul
variază conform graficului de sarcină.
Egalând pierderile de energie date de (7.4) cu cele calculate cu ajutorul
curentului mediu pătratic Imp, se obţine:
T0

3R ∫ I 2 dt = 3RI 2mp T0 ,
0

de unde rezultă:
T0

∫ I dt
2

I mp = 0
. (7.11)
T0
Cu ajutorul relaţiei (7.9), curentul mediu pătratic poate fi calculat în
funcţie de curentul maxim şi de timpul pierderilor:

8
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

τ
I mp = I max . (7.12)
T0
În afara parametrilor deja definiţi, specifici curbelor de sarcină şi
curbelor de pierderi de energie, se pot defini şi următoarele mărimi utile în
calculul pierderilor de energie:
- coeficientul de aplatizare al curbei de sarcină, definit prin relaţia:
T0

I med ∫0 Idt T
ka = = = , (7.13)
I max T0 I max T0
constituie un indicator orientativ asupra mărimii pierderilor de energie
pentru diferite tipuri de curbe de sarcină.
- factorul de formă al curbei de sarcină reprezintă raportul dintre
curen-tul mediu pătratic şi curentul mediu, într-un anumit interval de timp
T0:
τ
I max
I mp T0 τ T0
kf = = = , (7.14)
I med I med T
în care s-a înlocuit Imax/Imed=T0/T din (7.13).
Factorul de formă caracterizează neuniformitatea graficului de sarcină
în timp şi are valoarea minimă kf=1, când sarcina este constantă.
- factorul de pierderi al curbei de sarcină reprezintă raportul dintre
pătratul curentului mediu pătratic şi pătratul curentului maxim, într-un
anumit interval de timp T0:
τ
2 I 2max
I mp T0 τ
kp = 2
= 2
= . (7.15)
I max I max T0
Între indicatorii curbelor de sarcină, definiţi prin relaţiile (7.13), (7.14)
şi (7.15) există relaţia:
k p = k f2 ⋅ k a2 . (7.16)
Evident că aceşti coeficienţi se pot exprima şi prin rapoarte de puteri
active, reactive sau aparente.
Având în vedere relaţia (7.4) de calcul a pierderilor de energie şi relaţia
(7.9) de definiţie a timpului pierderilor, pierderile de energie într-o linie se
pot determina cu formula:

9
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

∆W = 3RI 2max τ , (7.17)

Utilizarea metodei timpului de pierderi conduce la erori medii cuprinse
între ±(10÷20)%. Pentru ca eroarea să nu depăşească ± 5% este necesar să
se ţină seama de curba de sarcină, de dinamica factorului de putere, de
posibilitatea ca în perioada analizată maximul de putere activă să nu
coincidă cu cel de putere reactivă. De asemenea, pentru creşterea preciziei
în calculul pierderilor de energie, se propun în literatură metode care
apelează la statistica matematică şi calculul probabilităţilor.
Pierderile de energie pot fi calculate şi cu ajutorul curentului mediu
pătratic (7.11):
∆W = 3RI 2m p T0 . (7.18)
Relaţia (7.18) nu prezintă avantaje faţă de metoda integrării grafice. În
practică, calculul pierderilor de energie cu ajutorul curentului mediu pătratic
este corespunzătoare pentru reţelele de distribuţie de MT. În acest caz Imp se
poate determina printr-o relaţie empirică de forma:
I mp = I max (0,12 + T ⋅ 10−4 ) , (7.19)
T fiind durata de utilizare a sarcinii maxime.
7.1.3. Calculul pierderilor de putere şi de energie
în liniile cu mai mulţi consumatori
În cazul liniilor cu mai mulţi consumatori (fig. 7.3) pierderile de putere
se determină pentru fiecare tronson al liniei cu relaţia:
2 2
S  S 
∆Si = ∆Pi + j ∆Q i = R i  i  + j X i  i  . (7.20)
 Ui   Ui 
În această relaţie puterile şi tensiunile se consideră din acelaşi punct, iar
la circulaţiile condiţionate de consumatori se adaugă pierderile de putere din
R1, X1 R2, X2 R3, X3 porţiunile din aval. În calcule orientative se
lucrează cu tensiunea nominală şi se poate
S1 S2 S3
neglija influenţa pierderilor de pe
porţiunile din aval asupra celor din amonte.
Pierderile de energie se determină
S'1 S'2 S'3 pentru fiecare tronson al liniei şi apoi se
însumează, astfel că pierderile totale sunt
Fig. 7.3
date de relaţia:

10
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.
2 2
n
 Sk max  n
S 
∆W = ∑ R k   τ k ≈ ∑ R k  k max  τ k , (7.21)
1  Uk  1  Un 
în care: Skmax reprezintă puterea aparentă maximă pe fiecare tronson al
liniei; Rk - rezistenţa fiecărui tronson al liniei, iar τk - timpul pierderilor,
stabilit pentru fiecare tronson.
În calcule aproximative se utilizează o valoare medie a timpului
pierderilor τmed pentru toată reţeaua, cu ajutorul căreia se calculează
pierderile de energie. Valoarea lui τmed poate fi determinată în funcţie de
valoarea medie a factorului de putere cos ϕmed şi timpul mediu de utilizare
Tmed corespunzător puterilor active maxime ale celor n consumatori, care se
calculează cu relaţiile:
n n

∑ Sk cos ϕk ∑P k max Tk
cos ϕ med = 1
n
; Tmed = 1
n
. (7.22)
∑S
1
k ∑P 1
k max

7.1.4. Calculul pierderilor de putere şi de energie

în reţelele de distribuţie
Calculul pierderilor de putere şi de energie în reţelele de distribuţie este
laborios deoarece aceste reţele şi, în special, cele de distribuţie urbană, se
caracterizează printr-un mare număr de elemente (fideri, distribuitori,
posturi de transformare, linii de joasă tensiune), lipsa aparatelor de măsură
pe elemente etc. În cele ce urmează se expun câteva procedee care conduc la
simplificarea calculelor. Pentru aceasta, se consideră un tronson de reţea
ST urbană (fig. 7.4), la care se cunosc
PA caracteristicile conductoarelor (secţiuni,
lungimi etc.), ale transformatoarelor din
posturi, precum şi încărcările tuturor
elementelor la sarcină maximă. Cu
aceste date se pot calcula pierderile de
putere în regim de sarcină maximă pe
toate elementele porţiunii de reţea şi
prin însumare rezultă pierderile totale de
putere ∆Pmax, în regim de sarcină
maximă, pe tronsonul considerat.
Pentru calculul pierderilor de
energie pe întregul tronson considerat,
Fig. 7.4

11
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

într-un anumit interval de timp, de exemplu 24 de ore, se poate proceda

astfel:
- se calculează rezistenţa echivalentă a întregii porţiuni de reţea, cu
relaţia:
∆Pmax
R ech = , (7.23)
3I 2max
în care: Imax este curentul la începutul reţelei (pe fider) în regim de sarcină
maximă, iar ∆ Pmax reprezintă pierderile totale de putere pe tronson, în regim
de sarcină maximă;
- se măsoară curentul I pe fider, din oră în oră şi se reprezintă graficul
orar de variaţie a acestuia;
- cu ajutorul rezistenţei echivalente şi a graficului orar de variaţie a
curentului, se calculează pierderile de energie pe fiecare palier şi prin
însumare se determină pierderile zilnice, lunare etc.
Metoda prezentată are inconvenientul că nu localizează pierderile pe
elemente, ea permite doar determinarea pierderilor totale de energie.
Localizarea pierderilor de energie pe elemente este importantă pentru
serviciul de exploatare deoarece prin aceasta se evidenţiază elementele cu
cele mai mari pierderi, primele în care trebuie luate măsuri pentru reducerea
acestora; de aceea, este de dorit ca pierderile de putere şi de energie să se
calculeze separat pentru reţeaua de alimentare, de distribuţie (medie
tensiune), postul de transformare şi reţeaua de joasă tensiune.
Pentru reţeaua de MT, pierderile se calculează pe baza curentului
maxim în fiecare linie şi a duratei pierderilor, cu relaţiile cunoscute:
∆PL = 3I 2max R L ;
(7.24)
∆W = ∆PL τ .
Pentru fideri şi porţiunile iniţiale ale distribuitorilor, valorile curenţilor
se iau pe bază de măsurători, iar pentru celelalte porţiuni se împarte curentul
din porţiunea iniţială proporţional cu sarcinile transformatoarelor. În cazul
când aceste date sunt necunoscute, împărţirea curentului din porţiunea
iniţială se face proporţional cu puterile nominale ale transformatoarelor.
În ceea ce priveşte valorile lui τ, pentru reţelele urbane de la noi se
recomandă T=5000 ore şi τ=3800 ore.
În reţeaua de joasă tensiune, determinarea pierderilor procentuale de
putere se poate face măsurând pierderile de tensiune, cu care sunt
aproximativ egale. Într-adevăr, având în vedere că, în acest caz, reactanţa
cablurilor şi sarcinile reactive sunt relativ mici, se pot scrie următoarele
relaţii:

12
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

RP + XQ RP 3I 2 RP
∆U % = 100 ≈ 100 = 100 =
U 2n U 2n 3I 2 U 2n
(7.25)
∆P ⋅ P ∆P
= 100 = 100 = ∆P % .
P2 P
Cunoscând energia distribuită printr-un post de transformare şi valoarea
medie a pierderii de tensiune în reţeaua de joasă tensiune se poate determina
valoarea absolută a pierderii de energie în această reţea cu relaţiile:
∆W ∆P τ τ ∆W %
∆W % = 100 = 100 = ∆P % ; ∆W = W, (7.26)
W PT0 T0 100
în care: τ/T0, pentru reţele cu Un<1000 V, se recomandă să se adopte 0,5, iar
W este energia totală intrată în reţeaua de joasă tensiune.
Dacă reţeaua de joasă tensiune are o configuraţie arborescentă cu
porţiuni mono-, bi- şi trifazate, pierderea procentuală de putere se calculează
cu relaţia:
∆P % = k ∆U % , (7.27)
în care: k este un coeficient care depinde de structura reţelei şi de
neuniformitatea sarcinii (pentru calcule aproximative k=0,75), iar ∆U %
este pierderea de tensiune, care se calculează cu formula:
U1 − U 2
∆U % = 100 ,
U1
unde U1 este tensiunea pe fază pe bara postului de transformare, iar U2 cea
mai scăzută tensiune la capătul reţelei (mono-, bi- sau trifazate), pe fază.
7.1.5. Calculul pierderilor de putere şi energie
în liniile cu sarcini uniform repartizate
Pierderea de putere într-o linie trifazată de lungime L, rezistenţă
specifică r0 şi sarcină totală I=i0L, uniform distribuită (i0 este densitatea
lineică de sarcină în A/m) (vezi fig. 5.25), se determină cu relaţia:
L
L3
∆P = 3∫ ( i 0 l ) r0 dl = 3r0 i 02 = ( r0 L )( i 0 L ) = RI 2 .
2 2
(7.28)
0
3
Din (7.1) şi (7.28) rezultă că pierderile de putere în linia trifazată cu
sarcini uniform repartizate sunt de trei ori mai mici decât în cazul în care
aceeaşi sarcină ar fi concentrată şi conectată la capătul liniei.
Pentru calculul pierderilor de putere în linie, determinate de curentul de
sarcină (sarcină concentrată la capătul liniei) şi de curentul capacitiv al

13
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

liniei, considerat ca o sarcină uniform repartizată, se utilizează relaţia:

L 2
I 
∆P = 3RI + 3∫  c l + I r  r0 dl ,
2
a (7.29)
0
L 
unde Ia şi Ir sunt respectiv componentele activă şi reactivă ale curentului de
sarcină, iar Ic este curentul capacitiv total al liniei. În această relaţie curentul
Ir se ia cu semnul plus sau minus, după cum el este capacitiv sau inductiv.
Prin integrarea lui (7.29) obţinem:
 I2 
∆P = 3  I 2 ± I r Ic + c  r0 L , (7.30)
 3
unde I 2 = Ia2 + I 2r .
Pierderile de energie se pot determina cu relaţia:
∆W = 3RI 2max τ + RIc2 T0 ± 3I r Ic Rτr , (7.31)
în care: Imax este curentul maxim de sarcină al liniei, T0 - durata de funcţio-
nare a liniei, τ - durata pierderilor pentru curentul de sarcină, iar τr - durata
pierderilor pentru curentul Ir. La determinarea lui τr trebuie să se ţină seama
de posibilităţile de compensare a curentului capacitiv în regimul de mers în
gol sau la sarcină mică.
7.1.6. Calculul pierderilor de putere şi energie în liniile lungi
În liniile lungi, pe lângă pierderile Joule, determinate de curentul de
sarcină, apar pierderi suplimentare datorită fenomenului corona şi curenţilor
capacitivi ai liniei.
Pornind de la ecuaţiile liniilor lungi (6.18 şi 6.19), pierderile totale de
putere dintr-o linie lungă se calculează exact făcând diferenţa dintre puterile
de la extremităţile liniei:

{ •
∆P = Re 3U1 I1 − 3U 2 I 2 .
•
} (7.32)
Un calcul aproximativ dar mai puţin laborios al pierderilor de putere şi
energie este posibil considerând separat pierderile datorită curentului de
sarcină şi a celui capacitiv al liniei, respectiv pierderile prin efect corona.
Pierderile datorită curentului de sarcină şi a celui capacitiv se pot
determina cu relaţiile (7.30) şi (7.31), dacă admitem că în lungul liniei
curentul de sarcină este constant, iar cel capacitiv este uniform repartizat.
Din analizele efectuate se constată că pentru linii de 400 kV, până la
400 km, când prin linie se transmite o putere mai mare decât 20 % Pnat,
eroa-rea la determinarea pierderilor, neglijând curenţii capacitivi, este sub 1

14
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

%.
În ce priveşte pierderile prin efect corona, stabilirea pierderilor anuale
de energie se poate face, în principiu, calculând pierderile de putere corona
pentru patru condiţii meteorologice caracteristice (timp frumos, ploaie,
zăpadă şi polei), care se multiplică cu numărul de ore mediu anual al
fiecărei condiţii meteo din zona prin care trece linia. Aplicarea acestei
metode este dificilă datorită dificultăţilor de modelare matematică exactă a
procesului corona şi considerării riguroase a condiţiilor meteo.
O altă posibilitate de evaluare a pierderilor de energie corona constă în
efectuarea de măsurători de durată pe porţiuni experimentale sau în
funcţiune de linii cu anumite tensiuni şi soluţii constructive ale fazelor, iar
prin prelucrarea datelor se pot stabili pierderile corona pentru linii de altă
construcţie dar care vor funcţiona în aceleaşi condiţii meteorologice.
În calcule aproximative pierderile corona se pot considera 15÷20 % din
pierderile Joule.

7.2. CALCULUL PIERDERILOR DE PUTERE ŞI DE ENERGIE

ÎN TRANSFORMATOARE
Pierderile de putere în transformatoare sunt de două categorii: pierderi
în fier, independente de sarcina transformatorului şi pierderi în cupru,
variabile cu sarcina.
Calculul pierderilor de putere activă şi reactivă în transformatoare se
face pe baza datelor de catalog ale transformatoarelor.
Astfel, pierderile de putere activă în fierul transformatorului ∆PFe sunt
egale cu pierderile la mersul în gol ∆P0 deoarece la funcţionarea în gol,
curentul fiind foarte mic, pierderile în înfăşurarea alimentată sunt practic
neglijabile; în consecinţă:
∆PFe = ∆P0 . (7.33)
Pierderile de putere reactivă în fierul transformatorului ∆QFe sunt
egale cu puterea de magnetizare la mersul în gol. Ele se calculează în
funcţie de curentul de mers în gol al transformatorului, care se exprimă în
procente din curentul nominal al înfăşurării alimentate (i0%=(I0/In)100) şi de
puterea nominală Sn acestuia.
Pentru calculul lui ∆QFe se pleacă de la expresia puterii aparente
absorbite de transformator, la funcţionarea în gol:
I  i0
S0 = 3U n I 0  n  = Sn .
 In  100

15
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

În practică se constată că P0<<S0, deci se poate considera că:

i0
∆Q Fe = ∆Q 0 ≈ S0 = Sn . (7.34)
100
Pierderile de putere activă în cuprul transformatorului, la sarcină
nominală ∆PCun sunt egale cu pierderile la scurtcircuit ∆Psc deoarece la
funcţionarea în scurtcircuit fluxul rezultant fiind mic, pierderile în fier pot fi
neglijate, deci:
∆PCu n = ∆Psc . (7.35)
Pierderile de putere reactivă în cupru, se calculează în funcţie de
tensiunea de scurtcircuit (usc%=(Usc/Un)100) şi puterea nominală a
transformatorului.
Astfel, puterea aparentă absorbită de transformator la proba de
scurtcircuit poate fi scrisă sub forma:
U  u
Ssc = 3 U sc I n  n  = sc Sn . (7.36)
 U n  100
Măsurătorile efectuate la transformatoarele de putere funcţionând în
scurtcircuit arată că:
Psc << Ssc
şi, prin urmare, la sarcină nominală, avem:
u sc
∆Q Cu n ≈ Ssc = Sn . (7.37)
100
În concluzie, pierderile totale de putere activă şi reactivă în
transformator se calculează cu relaţiile:
∆PT = ∆P0 + ∆PCu n ;
i0 u (7.38)
∆Q T = Sn + sc Sn ,
100 100
valabile la sarcina nominală.
La o încărcare oarecare a transformatorului, caracterizată prin
coeficientul de încărcare α=S/Sn, sunt afectate pierderile în cupru, expresiile
pierderilor totale de putere (7.38) devenind:

16
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

∆PT = ∆P0 + α 2 ∆PCu n ;

i0 u (7.39)
∆Q T =
Sn + sc α 2Sn .
100 100
Când sarcina este distribuită pe mai multe transformatoare identice,
conectate în paralel, pierderile totale de putere se calculează cu relaţia:
∆PCu n
(∆PT ) = N ∆P0 + α 2
, (7.40)
N
unde N este numărul de transformatoare conectate în paralel, iar coeficientul
de încărcare α corespunde sarcinii totale, respectiv:
I tot Stot
α= = .
In Sn
În cazul în care nu se cunosc caracteristicile transformatoarelor, se
poate considera că pierderile de putere activă reprezintă aproximativ 2 %
din puterea lor la bornele înfăşurării secundare, iar pierderile de putere
reactivă cca. 10 %, adică:
∆PT = 0,02 S2 ; ∆Q T = 0,1S2 . (7.41)
Pierderile de energie într-un transformator, conectat la reţea timp de T0
ore, se determină cu relaţia:
∆WT = ∆P0 T0 + α 2max ∆PCu n τ , (7.42)
unde coeficientul de încărcare α max = I max / I n = Smax / Sn corespunde
încărcării maxime a transformatorului, în funcţie de care a fost considerat
timpul pierderilor maxime τ.
Pierderile de energie în transformator se pot exprima şi în funcţie de
curentul mediu pătratic Imp; din relaţia (6.12) se obţine:
T0 I max I mp T0 T T
I max = I mp ; = α max = = α mp 0 ; α max = α mp 0 .
τ In In τ τ τ
Introducând ultima relaţie în (7.42), avem:
T0
∆WT = ∆P0 T0 + α 2mp
∆PCu n τ = (∆P0 + α 2mp ∆PCu n ) T0 . (7.43)
τ
În cazul când într-o staţie sunt mai multe transformatoare, pentru
calculul pierderilor de energie trebuie să se cunoască regimul de funcţionare
a fiecărui transformator.

17
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

7.3. REDUCEREA PIERDERILOR DE ENERGIE

ÎN REŢELELE ELECTRICE
Reducerea pierderilor de energie în reţelele electrice conduce la
creşterea eficienţei economice a sistemelor electroenergetice. Acest
deziderat se realizează atât prin măsuri tehnologice, care privesc proiectarea
şi construcţia instalaţiilor, cât şi prin măsuri de exploatare.
Măsurile de reducere a pierderilor trebuie corelate cu alte probleme
legate de funcţionarea reţelelor cum ar fi : reglajul tensiunii, stabilitatea
reţelei şi aspectul economic.
7.3.1. Măsuri tehnologice de reducere a pierderilor
de energie în reţelele electrice
Rolul măsurilor tehnologice în reducerea pierderilor este, în cele mai
multe cazuri, mai important decât al măsurilor de exploatare şi de aceea
măsurile tehnologice trebuie aplicate din faza de proiectare a instalaţiilor.
Deoarece aplicarea acestor metode implică investiţii suplimentare ele
trebuie bine justificate. Dintre aceste măsuri se amintesc următoarele:
micşorarea rezistenţelor reţelelor electrice, ridicarea nivelului de tensiune,
trecerea la tensiuni nominale de funcţionare mai ridicate şi compensarea
puterii reactive.
Micşorarea rezistenţelor reţelelor electrice se poate realiza prin
întărirea lor, adică prin construirea de linii noi şi montarea de
transformatoare suplimentare, cum şi prin înlocuirea conductoarelor de
secţiuni mai mici cu altele de secţiuni mai mari.
Mărirea secţiunii conductoarelor este justificată numai dacă densitatea
efectivă a curentului depăşeşte densitatea economică şi se poate face fie prin
înlocuirea conductoarelor uzate cu altele de secţiuni superioare, fie prin
dublarea unor circuite, în cazul liniilor de înaltă tensiune.
Pentru evitarea unor astfel de lucrări, care necesită investiţii suplimen-
tare, este foarte importantă alegerea corectă a secţiunii conductoarelor la
proiectarea liniilor, care trebuie să ţină seama de perspectiva dezvoltării
consumatorilor şi a sistemului electroenergetic pe o perioadă de (5÷10) ani.
Instalarea unor transformatoare noi în reţea nu este justificată numai de
reducerea pierderilor ci şi de crearea unor rezerve în alimentare sau pentru
descărcarea acestora când sarcina depăşeşte puterea lor nominală.
Încărcarea transformatoarelor trebuie să fie optimă, adică să corespundă
unui regim de funcţionare cu pierderi minime.
Creşterea nivelului de tensiune în reţelele electrice conduce la
micşorarea pierderilor în ansamblu. Se poate demonstra că pentru fiecare
procent de ridicare a nivelului tensiunii de funcţionare a instalaţiilor,

18
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

pierderile de putere care sunt proporţionale cu pătratul curentului (pierderile

de putere în linii şi în cuprul transformatoarelor) se reduc cu circa 2 % din
valoarea lor absolută. În schimb, pierderile de putere în fierul
transformatoarelor, care nu depind de sarcina acestora ci numai de tensiunea
de alimentare, cresc cu mai mult de 2 % din valoarea lor absolută. Având în
vedere însă că pierderile în fier la transformatoarele montate în reţelele
electrice reprezintă aproximativ 15 % din pierderile totale, o creştere cu 1%
a tensiunii de alimentare conduce la o reducere a pierderilor totale de putere
activă în transformatoare cu aproximativ 1,2 % din valoarea lor absolută.
Trebuie menţionat, de asemenea, că odată cu creşterea tensiunii de
alimentare cresc puterile active şi reactive vehiculate în reţele, ceea ce
conduce la o mărire oarecare a pierderilor. Cu toate acestea, pierderile în
ansamblu scad dacă nivelul tensiunilor creşte.
Trecerea reţelelor electrice la tensiuni nominale mai ridicate se aplică
în cazul liniilor şi staţiilor supraîncărcate şi este justificată din punct de
vedere economic dacă izolaţia reţelelor respective permite creşterea
tensiunii de (1,5÷2) ori faţă de tensiunea actuală de serviciu. Reţelele care
permit o astfel de creştere a tensiunii sunt reţelele subterane de joasă şi
medie tensiune (se poate trece de la 220 V la 400 V, între faze, sau de la 5 la
6 kV), cele aeriene de joasă tensiune, iar în unele cazuri şi cele de medie
tensiune (de exemplu se poate trece de la 6 la 10 kV).
Introducerea unor tensiuni mai ridicate impune însă rezolvarea unor
probleme tehnice şi o justificare economică pentru fiecare caz în parte.
Compensarea puterii reactive sau îmbunătăţirea factorului de putere
este o metodă importantă de reducere a pierderilor de energie în reţele prin
micşorarea circulaţiei de putere reactivă prin elementele reţelei.
Reducerea circulaţiei de putere reactivă prin reţele simplifică reglajul
tensiunii.
Sarcina reactivă a unui sistem electroenergetic se compune din puterea
de magnetizare cerută de echipamentul electric al consumatorilor şi cea
necesară pentru transportul şi distribuţia energiei electrice, prin linii şi
transformatoare.
Având în vedere că sarcina inductivă a consumatorilor reprezintă cca.
0,75 kvar/kW, iar pierderile de putere reactivă în instalaţiile de transport şi
distribuţie sunt de cca. 0,25 kvar/kW, rezultă că, la nivelul sistemului, nece-
sarul de putere reactivă este de acelaşi ordin de mărime cu sarcina activă.
Din totalul puterii reactive cerute de consumatori, (65÷70) % este
absorbită de motoarele asincrone, (20÷25) % de transformatoare, iar restul
de 10 % de linii electrice şi alte receptoare inductive (bobine de reactanţă,
lămpi cu descărcări în gaze, cuptoare cu arc, echipamente electronice de

19
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

putere etc.).
Necesarul de putere reactivă cerut de un sistem electroenergetic este
asigurat de generatoarele din centrale, compensatoarele sincrone, condensa-
toarele statice şi instalaţiile statice de putere reactivă cu reglaj continuu sub
sarcină, care asigură şi reglează bilanţul puterilor reactive în sistem. În
reţelele industriale se utilizează ca surse de putere reactivă şi motoarele
sincrone.
Consumatorii sunt obligaţi, prin normativele în vigoare, să-şi
amelioreze factorul de putere până la aşa-numitul factor de putere neutral
care, în ţara noastră, este stabilit la valoarea de 0,92. Ameliorarea factorului
de putere la consumatori se face pe cale naturală şi pe cale artificială.
Măsurile din prima categorie nu necesită instalaţii de compensare,
putând fi realizate cu minim de efort financiar şi uman. Ele au drept scop
mărirea factorului de putere, cu care funcţionează în mod efectiv
receptoarele, prin eliminarea cauzelor şi condiţiilor care determină scăderea
factorului de putere sub valoarea sa nominală.
Dintre măsurile de ameliorare a factorului de putere pe cale naturală fac
parte următoarele:
- funcţionarea transformatoarelor în paralel, după graficul de pierderi
minime;
- înlocuirea transformatoarelor slab încărcate prin altele de putere mai
mică. Pentru posturile de transformare, de exemplu, această măsură este
recomandată dacă în perioada vârfurilor anuale de sarcină încărcarea
transformatoarelor din posturile de distribuţie urbană şi rurală este sub 50%
din puterea nominală, respectiv sub (30÷40) % din puterea nominală, în
cazul transformatoarelor din posturile industriale.
- înlocuirea motoarelor asincrone slab încărcate cu motoare asincrone
de puteri mai mici, corespunzătoare încărcării mecanismului antrenat. De
regulă, înlocuirea este rentabilă pentru sarcini sistematice sub 45% din
puterea nominală a motorului. Pentru încărcări cuprinse între 45% şi 70%
din puterea nominală a motorului, oportunitatea înlocuirii se stabileşte pe
baza unui calcul tehnico-economic, iar pentru sarcini care depăşesc 70% din
puterea nominală a motorului nu se pune problema înlocuirii;
- montarea limitatoarelor de mers în gol, care urmează să deconecteze
de la reţea motoarele asincrone când durata funcţionării în gol este mai mare
decât cea normală (de ex. 10 s);
- modificarea conexiunilor din triunghi în stea la motoarele asincrone
slab încărcate. Această metodă se poate aplica numai la motoarele care în
mod normal funcţionează în conexiune triunghi. Prin această modificare a
conexiunilor înfăşurărilor, tensiunea pe o fază a motorului se reduce de

20
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

3 ori, iar cuplul şi puterea activă se micşorează de 3 ori, în timp ce gradul

de încărcare şi factorul de putere ai motorului cresc, respectiv scade
consumul de putere reactivă. Pentru ca funcţionarea în stea să fie stabilă,
trebuie ca cuplul maxim cerut de maşina antrenată să nu depăşească 44 %
din cuplul nominal al motorului;
- folosirea motoarelor sincrone în locul celor asincrone prezintă
avantajul că cele dintâi pot funcţiona cu cos ϕ =1, iar dacă sunt prevăzute cu
posibilitatea de supraexcitare, ele pot să debiteze o anumită cantitate de
energie reactivă, care acoperă o parte din energia reactivă consumată de
motoarele asincrone.
Motoarele sincrone se pot utiliza la acţionările de putere mare (peste
100 kW), la care nu este necesară modificarea turaţiei, cum ar fi
funcţionarea: pompelor, ventilatoarelor, malaxoarelor etc.
Oportunitatea folosirii motoarelor sincrone în locul celor asincrone se
stabileşte în urma unui studiu tehnico-economic.
Ameliorarea factorului de putere prin măsuri tehnico-organizatorice (pe
cale naturală) poate conduce, în situaţia ideală, care presupune funcţionarea
în regim optim, din punct de vedere al pierderilor, a tuturor consumatorilor,
la reducerea consumului de energie reactivă până la nivelul impus de
minimul tehnic necesar. Chiar şi în această situaţie ideală energia reactivă
care ar circula de la generatoarele electrice din centrale spre consumatori ar
avea o valoare apreciabilă.
Pentru limitarea puterii reactive produsă în centralele electrice, care
trebuie transportată la distanţe mari, se realizează compensarea sau
furnizarea de energie reactivă în diferite puncte ale sistemului de către surse
specializate. În acest fel, balanţa de energie activă va fi acoperită de
centralele electrice, iar balanţa de energie reactivă va fi satisfăcută, în
principal, de surse specializate de producere a energiei reactive şi numai
parţial de centralele electrice.
Sursele specializate de energie reactivă (baterii de condensatoare sau
compensatoarele sincrone) constituie mijloace de ameliorare a factorului de
putere pe cale artificială.
Preocupările legate de ameliorarea factorului de putere pe cale
artificială trebuie orientate simultan pe două direcţii: una legată de
compensarea puterii reactive a consumatorilor racordaţi la sistemul
electroenergetic şi cea de a doua privind compensarea sarcinii reactive în
reţelele electrice ale sistemului.

Surse de putere reactivă

Generatoarele electrice din centrale constituie principala sursă de

21
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

putere reactivă în cadrul sistemelor electroenergetice slab dezvoltate.

Posibilitatea de furnizare a puterii reactive de către un generator electric
este în mod esenţial fixată prin valoarea adoptată pentru factorul de putere
nominal, valoare care are repercusiuni asupra dimensiunilor, costului şi
nivelului de pierderi ale maşinii.
Pentru sistemele electroenergetice mai dezvoltate, caracterizate prin
creşterea lungimii şi a tensiunii liniilor de transport, ponderea
generatoarelor, ca surse de putere reactivă, scade simţitor în favoarea altor
mijloace de producere a puterii reactive. Această tendinţă se explică prin
faptul că producerea centralizată de putere reactivă în marile centrale ale
SEN, îndepărtate de punctele de consum, este o soluţie dezavantajoasă din
punct de vedere tehnic şi economic. În acest caz este economic să se
transporte prin linii o putere reactivă redusă, deficitul urmând a fi
compensat prin surse locale, la consumatori.
În cadrul SEN, pentru generatoarele din centralele industriale, având
puteri unitare de (3÷25) MW şi racordate la tensiunea de utilizare de
(6÷10) kV, se adoptă un factor de putere relativ scăzut (cosϕn≈0,8).
Adoptarea unui factor de putere relativ redus pentru generatoarele din
centralele industriale (locale) se justifică din punct de vedere tehnico-
economic deoarece acestea furnizează puterea reactivă necesară
consumatorilor din imediata apropiere a centralei.
În cazul centralelor de putere, care debitează printr-o reţea de înaltă sau
foarte înaltă tensiune, pentru reducerea pierderilor de putere activă în reţea,
factorul de putere al generatoarelor ar trebui să fie cât mai mare. Valoarea
sa este limitată însă din motive legate de stabilitatea sistemului. Din studiile
efectuate rezultă că puterile reactive generate în centralele îndepărtate
trebuie să acopere necesarul de putere reactivă pentru serviciile interne
proprii, consumul local şi puterea reactivă optimă transportabilă prin linii.
Pentru sistemul nostru se consideră avantajos, din punct de vedere al
regimului tensiunilor, un factor de putere la capătul dinspre centrală de
0,95÷0,96 la liniile de 220 kV şi de 0,96÷0,99 la liniile de 400 kV.
Din punctul de vedere al stabilităţii se consideră că este suficient ca
generatoarele din centralele sistemului să debiteze puterea reactivă necesară
pentru serviciile interne, transformatoarele ridicătoare şi jumătate din
puterea reactivă necesară liniilor de transport.
Dacă, din motive de stabilitate, puterea reactivă generată în centrală
este mai mare decât cea economică, surplusul este absorbit de bobine de
reactanţă montate în staţia centralei.
Compensatoarele sincrone se recomandă a se instala numai în noduri
importante, cu deficit mare de putere reactivă (staţii terminale sau

22
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

intermediare ale sistemului cu tensiunea de 220 şi 400 kV, unde se rezolvă

şi problemele de reglaj şi stabilitate.
Bateriile de condensatoare, fixe şi reglabile, se utilizează atât la
consumatori (pe MT şi JT) cât şi în staţiile de sistem de 110 kV.
Compensarea puterii reactive, atât în reţea cât şi la consumatori, ridică
următoarele probleme:
- determinarea puterii reactive totale de compensat, în condiţii
economice eficiente;
- alegerea şi amplasarea surselor de putere reactivă;
- reglarea puterii reactive de compensat.
Determinarea puterii reactive optime de compensare. Puterea optimă de
compensare într-un nod al sistemului sau al reţelei de distribuţie a unui
consumator industrial se stabileşte pe baza unui criteriu tehnico-economic,
de exemplu al cheltuielilor anuale
Q
minime. Pentru aplicarea acestui
criteriu trebuie cunoscută curba
clasată anuală a puterii reactive, în
punctul în care se studiază
compensarea, care poate fi de forma
Q1
Qc

celei prezentate în figura 7.5.

Qmed

Q2

Aplicarea criteriului cheltuelilor

Q3

anuale minime presupune determi-

t1 t2 t3 t narea următoarelor elemente:
T - cheltuielile anuale de montare
şi exploatarea a bateriei de conden-
Fig. 7.5 satoare în funcţie de puterea ei Qc:
A1 = (p + e)KQ c , (7.44)
în care: p este suma dintre coeficientul normat de eficienţă pn şi valoarea
cotei anuale de amortizare pa, deci p=pn+pa; e - valoarea cotei cheltuielilor
anuale de exploatare; Qc - puterea sursei de compensare, în kvar; K - costul
unui kvar instalat;
- costul energiei pierdute în instalaţia de compensare:
A 2 = cT∆Pc = cTp c Q c , (7.45)
în care: c reprezintă costul unui kWh de energie activă pierdută; ∆Pc -
pierderile de putere activă în condensatoare; T - timpul anual de funcţionare
a bateriei; pc - pierderile specifice de putere activă în condensatoare, care
reprezintă pierderile ce revin unui kvar din puterea instalată a bateriei,
pc=∆Pc/Qc;

23
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

- costul energiei pierdute în elementele situate în amonte de sursa de

compensare. Pentru graficul de sarcină considerat (fig. 7.5), dacă
consumatorul este alimentat radial, printr-o linie cu rezistenţa R, costul
energiei pierdute este:
 Q1 − Q c  2  Q 2 − Qc 
2
 Q3 − Qc 
2

A 3 = c   R t1 +   R t2 +   R t 3  . (7.46)
 U   U   U  
Cheltuielile totale anuale, egale cu suma cheltuielilor, sunt funcţie de
puterea instalată Qc:
A = A1 + A 2 + A 3 = f ( Q C ) . (7.47)
Puterea optimă a instalaţiei de compensare Qcopt este aceea pentru care
cheltuielile totale anuale sunt minime. Ea se obţine punând condiţia:
∂A
=0
∂Q c
sau:
∂A 2cR
= (p + e)K + cTp c − 2 [(Q1 − Q c ) t 1 + (Q 2 − Q c ) t 2 +
∂Q c U
2cR
+ (Q 3 − Q c ) t 3 ] = (p + e)K + cTp c − T(Q med − Q c ) = 0 ,
U2
din care rezultă:
U2
Q c opt = Q med − [(p + e) K + cTp c ] , (7.48)
2cRT
unde s-au făcut notaţiile:
Q1 t1 + Q 2 t 2 + Q3 t 3 = Q med T ; Qc t1 + Qc t 2 + Qc t 3 = Qc T .
Relaţia (7.48) pentru determinarea puterii optime a instalaţiei de
compensare se referă la instalarea unei surse de compensare la un
consumator alimentat printr-o linie. Pentru o reţea complexă, evident că
această relaţie se complică, mai ales dacă se ţine seama şi de scăderea
investiţiilor în centrale şi deschiderea de mine, ca urmare a îmbunătăţirii
factorului de putere şi a reducerii pierderilor de putere activă în linii.
Determinarea puterii optime a instalaţiilor de compensare pe baza
criteriului cheltuielilor anuale minime se aplică în cazul majorităţii
întreprinderilor, la care realizarea integrală a lucrărilor de montare a
instalaţiilor de compensare nu depăşeşte un an.

24
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

Dacă realizarea acestor lucrări necesită mai mulţi ani, determinarea

puterii optime a instalaţiilor de compensare se face pe baza criteriului
cheltuielilor de calcul actualizate.
Trebuie menţionat faptul că puterea optimă a instalaţiei de compensare
se determină, de regulă, la consumatorii cu puteri mai mari de 20 MW.
Există situaţii în care factorul de putere cosϕopt, corespunzător puterii
optime Qcopt a instalaţiei de compensare, este mai mic decât factorul de
putere neutral (cosϕ=0,92), ceea ce conduce la constatarea că nu
întotdeauna este economic să se compenseze până la factorul de putere
neutral, dar aceste situaţii trebuie cunoscute şi acceptate de întreprinderea
furnizoare de energie electrică care, după cum s-a menţionat, obligă
consumatorii, prin normativele în vigoare, să-şi amelioreze factorul de
putere până la valoarea neutrală.
La consumatorii cu puteri mai mici de 20 MW realizarea factorului de
putere neutral este obligatorie, problema optimizării punându-se numai în
legătură cu amplasarea bateriilor de condensatoare, care furnizează puterea
reactivă necesară ameliorării factorului de putere până la valoarea neutrală.
Eficienţa compensării puterii reactive. Eficienţa utilizării surselor de
putere reactivă şi implicit eficienţa compensării puterii reactive se poate
stabili pe baza unui indicator tehnico-economic, care se numeşte
echivalentul energetic al puterii reactive µ.
Pentru definirea lui µ se consideră
A B
cazul simplu al unui consumator
R S=P+jQ S = P + jQ, conectat la o bară B, ca în
figura 7.6 şi alimentat de pe bara A printr-
Qc o linie radială având rezistenţa totală pe
fază R.
Fig. 7.6 În lipsa sursei locale de putere
reactivă (Qc=0), pierderile de putere în
linie se calculează cu relaţia (7.1):
P2 + Q2
∆P1 = R .
U2
În cazul când la bara B se conectează o sursă reactivă având puterea Qc,
care compensează parţial sarcina Q, consumatorul solicitând din sistem
numai diferenţa de putere reactivă (Q–Qc), pierderile de putere în linie se
calculează cu relaţia:
P 2 + (Q − Q c ) 2
∆P2 = R .
U2

25
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

Reducerea pierderilor de putere în linie (∆P1–∆P2), prin instalarea unei

surse de putere reactivă la sfârşitul liniei, raportată la puterea sursei Qc,
reprezintă echivalentul energetic al puterii reactive şi se determină cu
relaţia:
∆P1 − ∆P2 2Q − Qc
µ= =R . (7.49)
Qc U2
Din analiza acestei relaţii rezultă că eficienţa compensării, apreciată
prin valoarea lui µ, este cu atât mai mare cu cât distanţa electrică R dintre
consumatorii la care se montează surse locale de putere reactivă şi sursele
de energie electrică este mai mare. În consecinţă, amplasarea surselor de
putere reactivă trebuie să se facă, în primul rând, la consumatorii mai
îndepărtaţi de centralele electrice. Relaţia (7.49) indică şi faptul că eficienţa
compensării descreşte pe măsura majorării puterii reactive generate local de
la µmax=(2Q/U2)R, pentru Qc<<Q, la µmax/2, în cazul compensării totale,
când Qc=Q.
Calculând echivalentul energetic µ în diferite noduri ale reţelei şi
comparând valorile sale cu valorile conjuncturale pe sistem (µmed=30
kW/Mvar) se obţine o primă apreciere a nodurilor în care este oportună
compensarea.
Repartiţia optimă a puterilor reactive în nodurile unei reţele. Se pune
problema de a repartiza puterea reactivă totală de compensare a reţelei Qc în
nodurile acesteia astfel ca pierderea în reţea să fie minimă, iar tensiunea şi
generarea de putere reactivă în toate nodurile reţelei să se menţină în
limitele admise. Problema este de programare neliniară cu restricţii,
existând mai multe metode de rezolvare. Potrivit metodei gradientului de
ordinul II, repartizarea puterii reactive totale de compensare se face astfel
încât în toate nodurile reţelei să se realizeze un acelaşi grad(µ).
Pentru aplicarea metodei, în prima etapă se determină caracteristica
µ(Q) pentru fiecare nod în care se face compensarea. Pentru nodul i,
µi=∆P/∆Qi, unde ∆P reprezintă variaţia pierderilor în reţea datorate variaţiei
consumului de putere reactivă ∆Qi în nodul i. Valorile pozitive ale lui µi
indică o scădere a pierderilor la o scădere a consumului de putere reactivă;
cu cât µi este mai mare cu atât compensarea puterii reactive în nodul i este
mai eficientă, deci prioritatea de compensare este nodul cu µmax.
Presupunând o dependenţă liniară:
µ i = a i Qi + bi , (7.50)
constantele ai şi bi se determină din două regimuri succesive de compensare,
care diferă prin creşteri ∆Qi date nodurilor:

26
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

µi(1) = a i Qi(1) + bi ;
µi(2) = a i Qi(2) + bi ; (7.51)
∆Qi = Qi(2) − Qi(1) .
Se obţin:
µi(2) − µi(1)
ai = ; (7.52)
∆Qi

bi = µi(2) − a i Qi(2) . (7.53)

Panta ai=∆µi/∆Qi are semnificaţia unui gradient de ordinul II al funcţiei
Qi obiectiv.
Determinarea valorilor de compensare ∆Qi se face pe baza unui
algoritm de interpolare. Pentru început se adoptă o valoare iniţială oarecare
pentru µmed. În nodurile cu compensare (µi>µmed) se calculează valorile
compensării ∆Qi, necesare ca nodul să aibă µi=µmed,
µ med − µi
∆Qi = . (7.54)
ai
Valoarea totală a puterii de compensat este:

c = ∑ ∆Q i .
Q(1) (7.55)

c > Q c alocat se adoptă un nou µmed mai mare decât cel

Dacă Q(1)
precedent, în timp de dacă Q(1)c < Q c alocat se adoptă un µmed mai mic decât

cel precedent. În continuare se găseşte un µmed care corespunde lui Qc

alocat.
Reglarea gradului de compensare. Puterea reactivă absorbită în nodurile
reţelei variază în timp conform graficului de sarcină. Din această cauză, în
situaţia compensării pe grupe de receptoare sau centralizat, pentru a evita
supracompensarea sau subcompensarea, putere generată de sursele
specializate de energie reactivă trebuie să fie reglabilă.
În cazul supracompensării, prin circulaţia în reţea a puterii reactive
generate de sursele de putere reactivă, se produc pierderi suplimentare de
energie activă. În plus, supracompensarea conduce la creşterea tensiunii la
bornele transformatoarelor şi deformarea undei de tensiune.
Reglarea puterii reactive se poate face în mod continuu, în cazul
compensatoarelor sincrone şi al surselor statice de putere reactivă, sau în
trepte, în cazul bateriilor de condensatoare. Cele mai răspândite surse de
putere reactivă sunt bateriile de condensatoare, la care ne vom referi în

27
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

continuare.
Fracţionarea bateriei, pe lângă posibilitatea de reglare în trepte a puterii
reactive generate astfel încât perioadele de supracompensare sau de
subcompensare să fie cât mai scurte şi cu amplitudini cât mai mici, este
impusă şi de restricţii tehnice şi anume:
- când creşterea tensiunii pe bare la conectarea bateriei, de putere Qbc,
depăşeşte valoarea de 3 %, respectiv:
Q bc
∆U% = 100 ≥ 3 % , (7.56)
Ssc
unde Ssc este puterea de scurtcircuit în punctul de racordare a bateriei. Din
(7.56) se obţine condiţia care impune fracţionarea bateriei:
Ssc
Q bc ≥ ; (7.57)
33,33
- la depăşirea curentului de rupere capacitiv Icap al întreruptorului,
garantat de furnizor şi indicat în catalog, respectiv când:
I cap
Q bc ≥ 3 U nc , (7.58)
1,43
unde: Unc este tensiunea nominală a bateriei, iar coeficientul 1,43=1,1 x 1,3
este un coeficient de majorare faţă de curentul nominal, care se calculează
ţinând seama de toleranţa de 10 % pentru capacitatea condensatorului şi de
suprasarcina admisibilă de 30 % pentru aparatajul de comutaţie şi protecţie.
Dispozitivele de comandă utilizate pentru automatizarea comenzilor de
conectare şi deconectare a treptelor bateriei acţionează conform: curbei de
Q QM=Qc
sarcină, schimbului de putere
reactivă cu sistemul, tensiunii
Qct (teapta 2) în nodul de racordare,
curentului reactiv, factorului
Qct (teapta 1) de putere.
Qc0 (teapta
În figura 7.7 este repre-
de bază) zentată diagrama de lucru a
unei baterii comutabile cu trei
0 6 12 18 24 t [ore]
trepte. Puterea treptelor s-a
Fig. 7.7 stabilit pe baza curbei de
sarcină reactivă zilnică, astfel:
- treapta de bază este fixă, de valoare Qc0 şi corespunde mersului în gol
al receptoarelor;
- următoarele două trepte au aceeaşi valoare, egală cu variaţia minimă

28
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

de putere reactivă Qct care prezintă o frecvenţă ridicată.

Puterea reactivă a treptelor trebuie să satisfacă relaţiile (7.57) şi (7.58).
Existenţa bateriilor de condensatoare într-o reţea implică formarea unor
circuite R, L, C, în care pot apărea regimuri tranzitorii perturbatoare la
conectarea şi deconectarea bateriei.
În exploatarea bateriilor de condensatoare s-a constatat practic că la
conectarea unei baterii fixe amplitudinea curentului de conectare Imcc are
următoarele valori:
- Imcc=(3÷10) Inc, pentru Un=(220÷500) V;
- Imcc=(5÷20) Inc, pentru Un=(1÷20) kV,
unde Inc este curentul nominal de linie al bateriei.
Supratensiunea Umcc care apare în circuit la conectarea bateriei de
condensatoare nu depăşeşte în general dublul valorii maxime a tensiunii
nominale Un a reţelei de alimentare, adică: U mcc ≤ 2 2U n .
La deconectare, amplitudinea curentului de deconectare Imdc a bateriei
este mai mare decât aceea a curentului de conectare.
În acest caz, supratensiunea de deconectare poate atinge valoarea:
U mdc = 3,36 2 U n .
La conectarea bateriilor în trepte, curentul de conectare al unei trepte
este sensibil mărit de prezenţa celorlalte trepte, conectate în prealabil.
Curentul maxim apare la conectarea ultimei trepte când condensatoarele
treptelor deja conectate, aflate la tensiunea 2U n se descarcă pe cele ale
ultimei trepte. Amplitudinea curentului neamortizat de conectare a ultimei
trepte are expresia:
2 n − 1 X ct
I mcc = I nct ,
3 n XL
unde: Inct este curentul nominal de linie al ultimei trepte, Xct – reactanţa unei
trepte, XL – reactanţa inductivă a conexiunilor unei trepte şi n – numărul de
trepte ale bateriei.
Schemele de conexiuni ale bateriilor de condensatoare în trepte conţin
pe lângă aparatele de comutaţie (întreruptoare, contactoare) şi sistemele de
reglare automată a puterii reactive generate, dispozitive de protecţie
împotriva scurtcircuitelor externe, supracurenţilor, supratensiunilor,
împotriva electrocutării, precum şi aparate de măsură.
7.3.2. Măsuri de exploatare pentru reducerea pierderilor
de energie în reţelele electrice
Aceste măsuri nu necesită investiţii suplimentare, însă presupun o

29
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

exploatare a instalaţiilor astfel încât pierderile de energie să fie, pe cât

posibil, minime. Dintre aceste măsuri se amintesc următoarele: utilizarea
unor scheme de conexiuni optime, aplatizarea curbei de sarcină, reducerea
numărului de deconectări a liniilor electrice pentru reparaţii, alegerea
corectă a prizelor de reglare a tensiunii la transformatoare şi exploatarea
transformatoarelor în regimuri optime de sarcină.
Utilizarea schemelor de conexiuni optime pentru reţele conduce, în
foarte multe cazuri, la reducerea substanţială a pierderilor de putere. Această
reducere se bazează pe principiul funcţionării simultane a tuturor
elementelor unei reţele buclate. O astfel de funcţionare conduce adesea la
valori inadmisibile ale curenţilor de scurtcircuit. De aceea, reţeaua buclată
se va secţiona în mai multe reţele arborescente, secţionarea făcându-se în
tronsoanele cu sarcina cea mai redusă - stabilite pe baza calculelor de
circulaţie a puterilor în reţeaua buclată - a căror deconectare asigură o
circulaţie de puteri apropiată de cea reală, obţinută în cazul funcţionării
buclate, când pierderile corespunzătoare din reţea sunt, de obicei, minime.
Schemele de reţele trebuie să asigure o repartiţie optimă a puterilor pe
diferite linii de distribuţie. De asemenea, puterile active şi reactive trebuie
transportate la consumatori pe distanţe minime şi pe linii dimensionate
corespunzător.
Aplatizarea curbei de sarcină conduce, de asemenea, la reducerea
pierderilor de energie. Pierderile de energie pentru un element longitudinal
de reţea de rezistenţă R se calculează cu relaţia:
∆W = 3RI 2max τ = 3RI 2mp T0 = 3RI 2med k f2 T0 , (7.59)
în care am ţinut seama de expresia factorului de formă kf=Imp/Imed.
Din (7.59) se observă că pentru o sarcină medie (Imed) şi un timp de
funcţionare (T0) date, pierderile de energie ∆W sunt cu atât mai mici cu cât
factorul de formă kf este mai mic. Valoarea minimă a pierderilor corespunde
lui kf=1, valoare ce caracterizează o curbă de sarcină perfect aplatizată
(sarcină constantă).
Această măsură se aplică cu succes la marii consumatori printr-o
programare judicioasă a încărcării între diferite schimburi şi secţii de
producţie.
Reducerea numărului de deconectări ale liniilor electrice pentru
reparaţii, conduce la reducerea pierderilor de energie. Pentru realizarea
acestei măsuri se utilizează metode de reparare rapide şi sub tensiune, iar,
când este posibil, se coordonează repararea liniilor cu reparaţiile
tehnologice importante de la consumatori.
Alegerea corectă a prizelor la transformatoare pentru reglajul de

30
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

tensiune, elimină circulaţiile inutile de putere reactivă în reţelele alimentate

de la mai multe surse. Totodată puterile active şi reactive trebuie
transportate pe căi minime şi dimensionate corespunzător, iar repartiţia lor
în sistem trebuie să fie optimă din punct de vedere al pierderilor.
Optimizarea regimurilor de funcţionare a transformatoarelor din
staţiile electrice se face în funcţie de sarcină şi presupune stabilirea
numărului de transformatoare în funcţiune şi încărcarea lor astfel încât
pierderile să fie minime.
În staţiile de transformare care alimentează consumatori de categoria I-
a sau a II-a, de regulă, se instalează mai multe transformatoare (două în
majoritatea cazurilor), funcţionarea lor fiind posibilă separat sau în paralel.
În cazul funcţionării separate, fiecare transformator alimentează un sistem
de bare colectoare. În acest fel se reduc solicitările la scurtcircuit, ceea ce
uşurează condiţiile de dimensionare pentru instalaţii. Adesea însă acest
regim de funcţionare este mai puţin economic decât cu ambele
transformatoare funcţionând în paralel sau cu un transformator alimentând
integral consumul staţiei (ambele secţii de bare în paralel). În orele de
sarcină redusă este raţional să se deconecteze o serie de transformatoare,
pentru menţinerea nivelului de siguranţă fiind introduse anclanşări automate
de rezervă (AAR) pe întreruptoarele transformatoarelor deconectate. Prin
aceasta se reduc pierderile de mers în gol.
Problema optimizării regimurilor de funcţionare a transformatoarelor se
reduce la o serie de probleme de extrem.
Pentru un singur transformator sarcina optimă (economică) se stabileşte
punând condiţia ca pierderile de putere în transformator (7.39) raportate la
puterea cedată reţelei alimentate să fie minime. Minimul pierderilor
raportate:
2
S
∆P0 +   ∆PCu n
∆PT  Sn  ∆P ∆PCu n
= = 0 + S (7.60)
S S S S2n
se obţine la sarcina Sec care verifică condiţia ∂ (∆PT / S) / ∂S = 0 ; după
efectuarea calculelor rezultă:
∆P0
Sec = Sn . (7.61)
∆PCu n
Relaţia (7.61) a fost stabilită neglijând pierderile active suplimentare în
reţeaua de alimentare datorate tranzitului puterii reactive consumate de
transformator. Valoarea pierderilor suplimentare se determină cu relaţia:

31
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

∆P = λ ∆Q = λ (∆Q 0 + ∆Q s ) , (7.62)
în care: ∆Q0=(i0/100) Sn este puterea reactivă de magnetizare a transforma-
torului la tensiune nominală (pierderea de putere reactivă la mersul în gol),
∆Qs=∆QCun (S/Sn)2 - puterea reactivă absorbită de reactanţele înfăşurărilor
transformatorului (pierderile de putere reactivă în cupru la sarcina S),
∆QCun=(usc/100) Sn - puterea reactivă absorbită de reactanţele înfăşurărilor
transformatorului, la funcţionarea în scurtcircuit, usc - tensiunea de
scurtcircuit a transformatorului, în %, iar λ - echivalentul energetic al puterii
reactive, adică puterea activă pierdută în reţea pentru transportul puterii
reactive, în kW/kvar, a cărui valoare depinde de locul în care sunt instalate
transformatoarele în raport cu sursele de putere reactivă şi de încărcarea
sistemului (λ=0,02÷0,15).
Pierderile totale de putere se calculează, în acest caz, prin însumarea
pierderilor în transformator şi a celor suplimentare în reţea:
2
S
∆Pt = ∆PT + ∆P = (∆P0 + λ∆Q 0 ) + (∆PCu n + λ ∆Q Cu n )   . (7.63)
 Sn 
Punând condiţia ca pierderile totale raportate să fie minime, se obţine
expresia sarcinii optime, în acesta caz:
∆P0 + λ ∆Q 0
Sopt = Sn . (7.64)
∆PCu n + λ ∆Q Cu n
Când sarcina staţiei suferă variaţii mari, pentru obţinerea unui regim cât
mai favorabil, sub aspectul pierderilor totale, este recomandabil să se
instaleze mai multe transformatoare. Conectarea sau deconectarea unora
dintre transformatoare, la variaţiile sarcinii totale, se face urmărind în
permanenţă graficul mersului economic.
Sarcinile la care vor fi conectate diversele unităţi pot fi stabilite grafic
sau analitic. Pierderile totale într-un transformator (7.63) sunt de forma:
∆Pt = a + b S2 , (7.65)
în care s-au făcut notaţiile: a = ∆P0 + λ∆Q 0 şi b = (1 / S2n )(∆PCu n + λ∆Q Cu n ) .
Pe cale grafică, se trasează parabolele ∆Pt=f(S), date de relaţia (7.65),
pentru fiecare transformator şi pentru combinaţiile de 2, 3, …,N
transformatoare (N fiind numărul total de transformatoare din staţie).
Punctele de intersecţie ale celor mai apropiate curbe de axa absciselor
corespund sarcinilor la care trebuie să fie conectate, respectiv deconectate
transformatoarele. Nu este recomandabilă deconectarea unui transformator

32
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

pentru un timp prea scurt (sub 2÷3 ore).

În figura 7.8 este reprezentat graficul pierderilor, pentru o staţie de
transformare cu două unităţi
∆P
diferite T1 şi T2.
∆PT1 Pe cale analitică, se vor
∆PT2
examina două cazuri
particulare, destul de des
întâlnite în practică.
∆PT12
a) Cazul unei staţii cu
2 două transformatoare de
puteri inegale Sn1<Sn2. Dacă
ţinem seama numai de
∆P01+∆P02 pierderile din transformatoa-
1
∆P02 re, ∆P0 şi ∆PCun, regimul de
∆P01 T1 T2 T1+T2 funcţionare optim va fi
Sα Sβ S următorul:
- la sarcini mici,
Fig. 7.8 respectiv pentru S<Sα, Sα
fiind sarcina corespunzătoare punctului de intersecţie 1 a curbelor de
pierderi ∆PT1=f(S) şi ∆PT2=f(S) în cele două transformatoare, la
funcţionarea individuală (fig. 7.8), se va funcţiona numai cu transformatorul
1, având puterea nominală Sn1.
Expresia lui Sα se determină din condiţia:
∆PT1 = ∆PT 2 , (7.66)
în care:
2
 S 
∆PT1 = ∆P01 +   ∆PCu n1 ;
S
 n1 
2
(7.67)
 S 
∆PT 2 = ∆P02 +   ∆PCu n 2 .
 Sn 2 
După efectuarea calculelor, se obţine:
∆P02 − ∆P01
Sα = ; (7.68)
∆PCu n1 ∆PCu n 2
−
S2n1 S2n 2
- pentru valori ale sarcinii cuprinse între Sα şi Sβ, sarcina Sβ
corespunzând punctului de intersecţie 2 a curbelor de pierderi ∆PT2=f(S) şi

33
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

∆PT12=f(S), ultima reprezentând variaţia pierderilor de putere în funcţie de

sarcină la funcţionarea în paralel a transformatoarelor (fig. 7.8), se va
funcţiona numai cu transformatorul 2 (Sn2), transformatorul 1 (Sn1) fiind
deconectat. Pentru determinarea expresiei lui Sβ, se pune condiţia:
∆PT 2 = ∆PT12 , (7.69)
în care:
2
 S 
∆PT 2 = ∆P02 +   ∆PCu n 2 ;
 Sn 2 
2 2
(7.70)
S  S 
∆PT12 = ∆P01 + ∆P02 +  1  ∆PCu n1 +  2  ∆PCu n 2 ,
 S n1   Sn 2 
unde α1=S1/Sn1 şi α2=S2/Sn2 reprezintă factorii de încărcare ai celor două
transformatoare, la funcţionarea în paralel. Este evident că sarcina totală a
staţiei este S=S1+S2.
Înainte de a pune condiţia (7.69) se va exprima ∆PT12 în funcţie de
sarcina totală S. Pentru aceasta se ţine seama că la funcţionarea în paralel a
două transformatoare cu puteri diferite, celelalte condiţii de funcţionare în
paralel fiind îndeplinite, acestea se vor încărca astfel încât raportul
coeficienţilor de încărcare să fie egal cu raportul invers al tensiunilor de
scurtcircuit ale transformatoarelor, deci:
S1
Sn1 u sc 2
= . (7.71)
S2 u sc1
Sn 2
Ţinând seama şi de relaţia S=S1+S2, se obţine:
S1 u sc 2 S
= ;
Sn1 u sc1 Sn 2 + u sc 2 Sn1
(7.72)
S2 u sc1 S
= .
Sn 2 u sc1 Sn 2 + u sc 2 Sn1
Din condiţia (7.69), ţinând seama de relaţiile (7.70) şi (7.72), se obţine:
∆P01
Sβ = , (7.73)
∆PCu n 2 ∆PCu n1
(1 − k )
2
2 −k 2
1
S2n 2 S2n1

34
 Pierderi de putere şi de energie în reţelele electrice.

în care:
S1 u sc 2 Sn1
k1 = = ;
S u sc1 Sn 2 + u sc 2 Sn1
S2 u sc1 Sn 2
k2 = =
S u sc1 Sn 2 + u sc 2 Sn1
sunt coeficienţii de repartizare a puterii totale pe cele două transformatoare
în paralel;
- la sarcini mai mari decât Sβ se va funcţiona cu ambele transformatoare
în paralel deoarece, aşa cum reiese şi din figura 7.8, acest regim conduce la
pierderi minime de putere. În cazul a două transformatoare identice:
2∆P0
Sα = 0 ; Sβ = Sn . (7.74)
∆PCu n
Dacă se iau în considerare pierderile active suplimentare în reţeaua de
alimentare, datorate tranzitului puterii reactive consumate de
transformatoare, pentru două transformatoare identice, se obţine:
2 (∆P0 + λ ∆Q 0 )
S′β = Sn . (7.75)
∆PCu n + λ ∆Q Cu n
b) Cazul unei staţii cu mai multe transformatoare de aceeaşi putere.
Valoarea sarcinii la care este avantajoasă trecerea de la funcţionarea cu
N transformatoare în paralel la regimul cu (N+1) transformatoare în paralel
se stabileşte din condiţia egalităţii pierderilor, în cele două situaţii de
funcţionare.
Pierderile totale de putere la funcţionarea cu N transformatoare în
paralel se determină având în vedere (7.63):
2
 S′ 
∆PtN = N (∆P0 + λ ∆Q 0 ) + N (∆PCu n + λ Q Cu n )   , (7.76)
 Sn 
în care S' reprezintă sarcina cu care se încarcă fiecare transformator. Ea se
poate exprima în funcţie de sarcina totală S, prin relaţia S'=S/N, care
introdusă în (7.76), conduce la:
2
∆PCu n + λ Q Cu n  S  b
∆PtN = N (∆P0 + λ ∆Q 0 ) +   = Na + S2 , (7.77)
N  Sn  N
unde: a=∆P0+λ∆Q0 şi b=(1/Sn2)(∆PCu n+λ∆QCu n).

35
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

Pierderile totale de putere la funcţionarea cu N+1 transformatoare în

paralel se exprimă printr-o relaţie similară;
b
∆Pt ( N+1) = ( N + 1) a +S2 . (7.78)
N +1
Din egalarea relaţiilor (7.77) şi (7.78) se determină sarcina S, la care se
impune cuplarea celui de-al (N+1)-lea transformator:
a ∆P0 + λ ∆Q 0
S = N( N + 1) = Sn N( N + 1) . (7.79)
b ∆PCu n + λ ∆Q Cu n
Această relaţie reprezintă generalizarea expresiei (7.75).
Pentru a stabili influenţa echivalentului energetic λ asupra sarcinii
economice (7.79), se calculează S′λ = ∂S / ∂λ ; se obţine:
∆PCu n ∆Q 0 − ∆P0 ∆Q Cu n
S′λ = Sn N( N + 1) . (7.80)
2 (∆P0 + λ ∆Q 0 )(∆PCu n + λ ∆Q Cu n ) 3
Pe baza relaţiei (7.80) se pot face următoarele precizări;
- dacă (∆PCu n / ∆P0 ) > (∆Q Cu n / ∆Q 0 ) , atunci S′λ > 0, deci funcţia S(λ)
este crescătoare, ceea ce înseamnă că, în acest caz, creşterea lui λ implică
creşterea lui S;
- dacă ∆PCu n / ∆P0 = ∆Q Cu n / ∆Q 0 , atunci S′λ = 0, deci funcţia
S(λ)=const., ceea ce înseamnă că S nu depinde de λ;
- dacă (∆PCu n / ∆P0 ) < (∆Q Cu n / ∆Q 0 ), atunci S′λ < 0, deci funcţia S(λ)
este descrescătoare, ceea ce înseamnă că, în acest caz, creşterea lui λ
implică micşorarea lui S.

36