Prezentând proza lui Eminescu

Mihail (sau Mihai1) Eminescu este, fără nicio îndoială, unul dintre cei mai mari
poeți din Europa. Situată în traiectoria marelui romantism european – mai bine zis
german -, poezia lui atinge niveluri de o intensitate lirică și o puternică amplitudine
ontologică și existențială, nu doar dificil de realizat, cât și (aproape) imposibil de tradus.
Aceasta explică probabil multiplicarea traducerilor poeziei sale atât în limba spaniolă,
cât și în alte limbi2. Până nu demult, Eminescu era probabil singurul scriitor român
cunoscut al cititorilor spanioli obișnuiți (mai mult decât autori precum Cioran, care erau
conectați mai ales la literatura franceză). Dovada că, din fericire, acest lucru nu mai este
la fel, este probabil apariția acestui volum al prozei sale literare, dezavantajată3 până
acum în favoarea poeziei sale, dar citată mai mult "din auzite" decât citită în
profunzime. Îmi place să cred că apariția acestei cărți este un exemplu în plus de
normalizare, în rândurile noastre, a statutului literaturii române, o literatură cel pițin la
fel de valoroasă ca celelalte literaturi romanice...

Mihail Eminescu este, stiti, poetul national al Romaniei. Ceva precum echivalentul
român echivalent cu Camoens în Portugalia, Shakespeare în Anglia sau Cervantes în
Spania. Doar datorită caracteristicilor istoriei fascinante și dificile a poporului său, rolul
său în modelarea limbajului literar și chiar a identității națiunii sale a fost cu mult
superior. Eminescu, care a trăit vremurile de efervescență naționalistă în care România a
fost "oficial" constituită ca stat suveran printre celelalte națiuni ale Europei, a fost unul
dintre fondatorii identității românești... Dar, la rândul său, el însuși a devenit,
transfigurându-se mitic, o componentă capitală a acestei identități. "Românul absolut",
îl numește Lucian Boia într-una din ultimele sale eseuri. Această condiție este evidentă
în poezia sa, dar poate este mai accesibilă în proză. Oferind-o cititorilor spanioli este, de
asemenea, sper, astfel, un act de apropiere de cunoașterea culturii unei țări cu care avem
multe legături. Dar, mai presus de toate, și în opinia mea, opera lui Mihail Eminescu
este patrimoniul Europei și traducând o parte din opera sa în proză, am vrut să revendic
acest patrimoniu. În acest sens nu cred lipsit de importanța că această ediție apare sub
auspiciile Uniunii Europene.

Viața lui Mihail Eminescu nu contrazice prea mult stereotipurile legate de orice poet
romantic. Rafael Alberti, a cărui traducere a Poesiilor este încă cea mai răspândită
printre noi, prefera să o asimileze celei a lui Bécquer; pentru mine, absurditatea morții
sale (deși nu a fost săvârșită de propria lui mână) și statutul de jurnalist mă fac să mă
gândesc uneori la Larra; anii petrecuți în casele de odihnă sau în sanatorii i-au făcut pe

1
Începând cu mijlocul secolului trecut, editorii preferă varianta Mihai. Fără a intra în profunzimea unei
discuții care se menține încă, prefer să continui să utilizez acest nume, cu care este cunoscut
dintotdeauna în Spania.
2
Ultima apărută în Spania, fără să ținem cont de poemele apărute poemele apărute în reviste sau pe
Internet, se datorează Danei Giurcă și lui Jose Manuel Lucia Mejias (Madrid, Catedra, 2004). Ultima
apărută în spaniolă se datorează poetului și profesorului chilian Mario Castro Navarrete, a cărei ediții
revizuite și lărgite a apărut chiar în acest an (Mihai Eminescu, Poezii alese/ Poesias escogidas, Iasi,
Vasialna, ´89, 2016).
3
În acest sens, este relevant faptul că, odată aprobat acest proiect și în timpul realizării lui, au apărut, în
august 2015, o traducere a
alții să se gândească la Hörderlin sau la Dino Campana. Născut în Bucovina, la 15
ianuarie 1850, în Botoșani, Emniescu și-a petrecut copilăria în satul Ipotești și și-a
terminat studiile primare și secundare în Cernăuți (actuala Ucraina). Timp de cativa ani
lucreaza ca un promotor, traducator sau director adjunct cu diferite companii de teatru
cu care va vizita tarile romanesti. Din 1869 până în 1872 a studiat la Universitatea din
Viena, unde a urmat cursuri de filosofie și multe alte discipline (de la matematică,
istorie antică sau sanscrită la medicină sau economie politică și romantică), mișcată de o
dorință de cunoaștere universală care va cimenta o vastă cultură, dar nu va fi concretat
în nici un grad academic. În Viena, 1871, se întâlnește cu poeta și scriitoarea Veronica
Micle (născută Câmpeanu) cu care va continua de atunci o relație intensă, complexă și
chiar confuză, care a făcut să curgă multă cerneală. În 1873 și-a continuat studiile la
Berlin, iar în septembrie 1974 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi, post
din care este destituit în luna iunie a anului următor, după care a fost numit imediat
inspector școlar, post ce ocupa doar un an. În octombrie 1877 Eminescu, acceptă oferta
prietenului și protectorului său Titu Maiorescu și devine editorul redacției ziarului
Timpul din București, unde a dezvoltat o operă jurnalistică și publicistică enormă, care îi
va distruge în cele din urmă sănătatea. Din 1883 boala îl va tine departe de viața literară,
culturală și politică din România în care până atunci se implicase atât de intens, în
special în societatea Junimea și revista Convorbiri literare, și îl va menține într-un
pelerinaj prin sanatorii în diferite orașe din Europa, sufocat de lipsa de bani dar cu
sprijinul prietenilor săi, realizând în cele din urmă numai lucrări de mică relevanță. În
1889, internat fiind într-un spital din București, în cele din urmă, agresiunea unui alt
pacient l-a costat viața. Moare pe 15 iunie. Deși el a publicat primul său poem foarte
tânăr, la moartea lui, cea mai mare a operei sale literare, pe care o revizuia în mod
continuu și obsesiv, a rămas nepublicată. Faima sa ca poet era totuși deja înrădăcinată.
Proza narativă a lui Mihail Eminescu, din care cititorul are aici o probă completă,
practic, nu a suferit o soartă diferită. Scrierile din acest volum, au fost publicate doar
patru în timpul vieții sale, Fat-Frumos din Lacrimă în 1870, Sarmanul Dionis, în 1872-
1873, La aniversara și Cezara în 1876, toate în reviste ale vremii. Restul a rămas
nepublicat și, după cum se va vedea, în diferite grade de dezvoltare, cu toate că în
această ediție criteriul a fost simplificarea intervențiilor editoriiale filologice, pentru a
facilita lectura. Este vorba în cea mai mare parte de texte timpurii, uneori, foarte
probabil, cu rezonanțe biografice, nu puține cu derivări filosofice evidente, și care au o
varietate surprinzătoare de registre, dintre care probabil cel mai atractive și evocatoare
ar fi dimensiunea fantastică și ezoterică și recrearea misterioasă a trecutului sau
exaltarea unei naturi adesea Edenice. Între emoție și nemișcare, aceste texte reproduc și
întăresc marile teme ale poeziei lui Eminescu și, uneori, le anticipează.
Publicarea multora dintre aceste texte atunci când poetul era deja un mit național a
provocat reacții ambigue. Deși estetic inegale, valoarea acestor povestiri, uneori doar
fragmentare sau schițate, nu se datorează doar faptului că au ieșit din mâna lui
Eminescu sau din dialogul pe care îl implică în mod inevitabil cu poemele lor. Au un
interes propriu, mai mult decât remarcabil. Eminescu conduce proza românească, uneori
cu mult efort, spre ambiții, teme și probleme care îi erau necunoscute. Cititorul poate
percepe acest efort în fragmentele care se repetă cu mici variante în diferite texte ce
desenează o posibilă formă finală și care permit traducătorului, uneori, să încerce
aproape pe același text soluții diferite... Eroii, revoluționarii, creaturile angelice și
demoniace, paradisul și iadul (uneori ironia și realismul critic), iubiri mari și obsesive,
uneori fatale sau împlinite, care în acest prezent poate provoacă zâmbetul, un panteism
vag sau o critică socială națională circulă prin aceste pagini. .. Sunt pasaje luminoase
aici și de o frumusețe colosală, nici lipsesc notele de costumbrism amar sau amuzant.
De la transmigrarea sufletelor la un realism magic și / sau folcloric... acest set de scrieri
poate fi, în plus și mai presus de toate, un compendiu al unui "suflet romantic și al
visului său" din care înca nu am ieșit, în ciuda postmodernitații noaste și a amorurilor
noastre lichide...
Dintre cele două moduri de traducere descrise de Schleirmarcher în 1813 și care
continuă să dea atâta de vorbit, mă declar ferm în favoarea primului și mult mai mult
într-un caz ca acesta; Sincer vorbind, nu cred că tipul de cititor pe care-l imaginez
apropiindu-se de proza lui Eminescu merită un alt tratament. Cu toate acestea, sunt
conștient de faptul că este imposibil ca traducătorul să nu trădeze sau să nu facă o
greșeală sau, chiar și fără voie, să nu-și asume mai multe libertăți decât ar dori. Sper că
am reușit să salvez ceva din retorica splendidă a originalului precum și savoarea
delicioasă a epocii și mărturisesc că aș vrea să consider acest lucru drept o primă
încercare, deoarece sunt conștient de cât de diferită ar fi fost forma finală dacă
contractele nu ar fi inclus o data fixă de livrare... Fără răbdarea și ajutorul prietenilor
mei români, aceste rânduri nu ar fi scrise.
Este necesar să finalizez această notă exprimându-mi recunoștința față de unii dintre ei,
chiar dacă nu pot cita pe toți. În primul rând și în special pentru Beatriz Stan, care în
justiție ar trebui să fie considerat un co-traducător parțial al unora dintre scrierile incluse
în volumul pentru ajutorul său continuu pe parcursul mai multor luni; nu mai puțin
pentru Camelia Papuc, a cărei colaborare a fost atât de valoroasă pentru mine în
momentul revizuirii finale. Trebuie să mulțumesc, de asemenea pentru solicitudiniea de
nerăsplătit a profesoarei Lavinia Seiciuc de la Universitatea din Suceava si pentru
promptitudinea cu care profesorul Dan Munteanu a răspuns la rugămințile mele în
câteva ocazii. Aș dori, de asemenea, să mulțumesc lui Carmen Sveduneac, fosta mea
asistentă la Universitatea din Suceava, pentru dispoziția de a mă ajuta și prietenelor
mele Antonela Pohoață și Corina Tulbure, mereu atente pentru a răspunde la întrebările
mele. La final, dar în ultimul rând, profesoarei Oana Ursache, prietenă și colegă de la
Universitatea din Granada.

Enrique Nogueras

Granada, septembrie