RALUCA FELICIA TOMA

Dicţionar comentat de cuvinte și

expresii de origine biblică

EDITURA UNIVERSITARÃ
București, 2011
Tehnoredactare computerizatã: Raluca Felicia Toma
Coperta: Angelica Mãlãescu

Copyright © 2011
Editura Universitarã
Director: Drd. Vasile Muscalu B-dul.
N. Bãlcescu nr. 27-33, Sector 1,
București Tel.: 021 – 315.32.47 /
319.67.27
www.editurauniversitara.ro e-mail:
redactia@editurauniversitara.ro

EDITURÃ RECUNOSCUTÃ DE CONSILIUL NAŢIONAL

AL CERCETÃRII ŞTIINŢIFICE DIN ÎNVÃŢÃMÂNTUL
SUPERIOR (C.N.C.S.I.S.)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României

TOMA, RALUCA-FELICIA
Dicţionar comentat de cuvinte și expresii de origine
biblicã /
Raluca Felicia Toma. – București : Editura Universitarã, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-606-591-310-3

© Toate drepturile asupra acestei lucrãri sunt rezervate

autorului
Distribuţie: tel.: 021-315.32.47

DOI: 10.5682/9786065913103
 Cuvânt înainte

Dicţionarul comentat de cuvinte şi expresii de origine

biblică se adresează deopotrivă elevilor, studenţilor,
cadrelor didactice, publicului mai larg, cu preocupări
culturale şi lingvistice, cititorilor care manifestă interes
faţă de cunoaşterea valorilor expresive ale limbii române.
Cuvintele şi expresiile pe care am încercat să le reunim
în acest dicţionar, în urma cercetării izvoarelor biblice şi
atestărilor lor în dicţionarele de specialitate, aparţin
tezaurului de simţire şi gândire al spiritualităţii universale,
dar sunt turnate în forme româneşti.
Considerăm utilă apariţia unei lucrări ca aceasta, într-o
perioadă de relansare a culturii naţionale, când cartea de
referinţă, dicţionarul, enciclopedia, manualul se bucură de
atenţie crescândă din partea publicului larg.
Obiectivul acestui dicţionar este acela de a pune la dispoziţia
celor interesaţi expresii de origine biblică folosite în vorbirea
curentă, dar şi în literatură, contribuind la însuşirea şi păstrarea
acestui tezaur lingvistic şi cultural.
Dicţionarul de faţă se situează în categoria lucrărilor
lexicografice mixte, în sensul că abordează interdisciplinar
5
domenii diferite de cunoaştere, la punctul de intersectare al
acestora. Mai precis, lucrarea noastră îşi propune să înfăţişeze,
într-o formă concentrată, relaţiile foarte complexe dintre textele
biblice care circulă în lume, în diverse limbi, începând de acum
două milenii, pe de o parte, şi imaginile şi expresiile uzuale din
viaţa cotidiană, inspirate din aceste texte, pe de altă parte.
Perspectiva de bază este cea culturală-lingvistică şi literară, în
principiu, chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, domină
referinţele biblice.
În vorbirea tuturor popoarelor se folosesc cuvinte, sintagme,
enunţuri care redau fapte, personaje, experienţe de viaţă prin
comparaţii, parabole, proverbe, imagini vizuale cu valoare
simbolică, pentru a sugera o anumită realitate, un fenomen, un
proces, o atitudine, un comportament uman etc. Este vorba
despre structuri stabile, deseori chiar fixe, pentru care fiecare
limbă – veche sau nouă – şi-a valorificat în manieră proprie
resursele interne şi pe care vorbitorii comunităţii respective le
receptează după un cod comun, căci acestea conţin o experienţă
repetată în viaţa popoarelor, o învăţătură validată de proba
timpului. În felul acesta, comunicarea umană câştigă în plan
formal, căci scurtează mesajul, prin formulele respective, care
esenţializează concluzii general acceptate, dar şi în plan ideatic,
pentru că ilustrează adevăruri universal umane.

6
 Mai mult chiar, imaginile şi simbolurile respective, redate
prin mijlocirea cuvintelor, constituie teza sau măcar anumite
componente ale unor opere literare, artistice, unor construcţii
filosofice, morale, unor teorii estetice etc. Semnate de nume
celebre din istoria culturală a omenirii, aceste creaţii perpetuează
în felul lor propriu reminiscenţele culturale de sorginte biblică,
încărcându-le uneori cu noi semnificaţii sau, în orice caz,
interpretându-le ideatic şi estetic esenţa moştenită din Vechiul şi
Noul Testament.
Aşadar, dicţionarul nostru fixează, în cele mai multe dintre
„intrări”, relaţia:
- mesaj biblic;
- comunicare umană uzuală;
- comunicare artistică.
Uneori, când am considerat că termenul sau sintagma
înregistrată de noi presupune o explicaţie suplimentară (apostol,
euharistie etc.), am dat şi scurte indicaţii de natură etimologică,
dar şi de natură lexicală (formarea cuvântului respectiv),
semantică (sinonimie, polisemie), stilistice (nuanţe conotative,
activate de anumite contexte) etc.
Apoi am încercat să semnalăm scrierile literare (beletristice,
dar şi cu caracter filosofic, teologic, istoric, eseistic – în general)
în care se regăseşte termenul respectiv – fie ca temă centrală, fie

7
ca titlu-metaforă, fie ca o componentă a structurii
compoziţionale, argumentative, ca un detaliu semnificativ etc.
Evident, am avut în vedere atât literatura universală, cât şi
literatura română.
Într-o a treia mare secvenţă, am identificat pasajul biblic în
care apare acel termen/acea sintagmă – cu trimitere la cartea şi
versetul/versetele din Vechiul Testament şi/sau Noul
Testament, am dat citatul, integral – de cele mai multe ori – şi
am adăugat o mică exegeză a pasajului respectiv.
Fiecare cultură are un astfel de dicţionar, cu adaptările
de rigoare la specificul limbii şi la producţiile literar-artistice
respective. Un exemplu este Dictionnaire commenté des
expressions d’origine biblique. Les allusiones biblique al
lui Jean Claude Bologne, pe care l-am ales ca model în
cercetarea versiunilor româneşti ale Bibliei şi apoi a
dicţionarelor din limba română. Rezultatul imediat a fost
constatarea faptului că un număr redus de expresii biblice
se regăsesc în dicţionarele frazeologice româneşti, unde li
se semnalează doar nivelul stilistic (familiar), cele mai
multe nefiind consemnate într-o lucrare lexicografică, în
ciuda frecvenţei cu care sunt utilizate în limba vorbită, vezi
exemple ca sânul lui Adam, Toma Necredinciosul, a se spăla
pe mâni etc.

8
 Astfel, am ajuns la concluzia că limba română actuală
dispune de dicţionare bilingve, poliglote, explicative,
etimologice, ortografice, morfologice şi de punctuaţie, de
felurite dicţionare de specialitate (de argou, de termeni
tehnici etc.), de programe de corectare automată, dar nu
dispune de un dicţionar de cuvinte şi expresii de sorginte
biblică intrate în uzul comun.
Lucrarea de faţă are un caracter deschis prin însăşi
natura materialului lingvistic pe care îl înregistrează, fiind
susceptibil atât de completări, cât şi de corecţii.
Dicţionarul cuprinde, selectiv, cuvinte şi expresii excerptate
din textul biblic şi completate cu expresii intrate în uzul comun
sau în opere literare. Acestea din urmă nu reproduc întotdeauna
originalul biblic, ci uneori îl parafrazează. Materialul se prezintă
într-o formă sistematizată după criteriul alfabetic al cuvintelor
cheie, urmate de expresiile dezvoltate din acestea, de trimiterile
biblice, de semnificaţia acestora şi de conotaţia cu care au intrat
în vorbirea uzuală, laică. În sfârşit, referinţele literare (acolo unde
acestea au putut fi identificate sau preluate din literatura
universală sau română) şi un comentariu biblic simplu, concis,
încheie fiecare „intrare”.
Cuvintele cheie (titlu) au fost alese avându-se în vedere,
în primul rînd, conceptul care conferă o semnificaţie

9
coerentă întregii expresii. Dacă, într-o expresie sau o
propoziţie, două sau mai multe cuvinte au aceeaşi
importanţă în definirea sensului ei, de obicei, a fost ales
primul dintre acestea, în ordinea topică a enunţului,
frazeologismului respectiv etc.
Pentru citatele din Biblia canonică (Vechiul Testament
şi Noul Testament), am ales ediţia uzuală din practica
cultului creştin ortodox (1994), confruntată însă şi cu alte
ediţii moderne.
Pentru citatele din textele apocrife, am utilizat ediţia
tradusă şi îngrijită de Cristian Bădiliţă (1999).
Nădăjduim că, prin structura şi forma sa, Dicţionarul
comentat de cuvinte şi expresii de origine biblică va
demonstra, o dată în plus, dacă mai era cazul, forţa şi
capacitatea limbii române de a reda învăţăturile biblice şi va
constitui un instrument de lucru în efortul de studiere şi
cunoaştere a tezaurului de expresivitate a limbii române.
Autoarea

10
 ABEL
 „Nevinovat ca Abel” (Facerea, 4)
Expresia „nevinovat ca
comparativă cu sens superlativ, prin care se redă ideea de
persoană virtuoasă, străină de orice culpă.
 Abel a fost al doilea fiu al
lui Adam şi al Evei. Păstorul
Abel era harnic, ascultător
şi blând, el muncea cu
dăruire, în spiritul devota-
mentului pentru Dumnezeu,
căruia îi închina jertfe alese
şi care erau primite cu
multă bunăvoinţă. Fratele
său mai mare, Cain, îl
invidia, din pricina faptului
că ofrandele sale fuseseră
acceptate cu indiferenţă:
„Dar după un timp, Cain a
11
Abel” este o construcţie
adus jertfă lui Dumnezeu
din roadele pământului
şi a adus şi Abel din cele
întâi-născute ale oilor sale
şi din grăsimea lor. Şi a
căutat Domnul spre Abel şi
spre darurile lui, iar spre
Cain şi spre darurile lui n-a
căutat. Şi s-a întristat Cain
tare şi faţa lui era poso-
morâtă” (Facerea, 4, 3-5).
Dumnezeu l-a mustrat pe
Cain pentru invidia din
sufletul său care deschidea
poarta păcatului: „Atunci a
zis Domnul Dumnezeu
către Cain: «Pentru ce te-ai
întristat şi pentru ce s-a
posomorât fata ta? Când
faci bine, oare nu-ţi este
faţa senină? Iar de nu faci
bine, păcatul bate la uşă şi
caută să te târască, dar tu
biruieşte-l!»” (Facerea, 4,
6-7).
Neatins de ambiţie sau de
gelozie, Abel n-a bănuit
intenţiile ucigaşe ale fratelui
său: „După aceea Cain a zis
către Abel, fratele său: «Să
ieşim la câmp!» Iar când
erau ei în câmpie, Cain s-a
aruncat asupra lui Abel,
fratele său, şi l-a omorât”
(Facerea, 4, 8). Dumnezeu a
condamnat gestul scelerat al
lui Cain (v. Semnul lui Cain)
şi a instituit amintirea lui
Abel drept un adevăr de
recuperat: „vocea sângelui
fratelui său strigă din pă-
mânt către mine”. Moartea
lui Abel semnifică momentul
rătăcirii omului prin intole-
ranţă şi violenţă. Fără de
păcat şi supus lui Dumnezeu,
Abel anunţă sosirea marelui
sol al mântuirii, Iisus
Hristos, condamnând rău-
tatea, ignoranţa, cinismul şi
necredinţa Cainilor orbiţi
de orgoliul şi de trufia lor.

ABIS
 „Abisul cheamă abisul” (Psalmi, 43, 8) exprimă
credinţa că „un necaz nu vine niciodată singur”. Sensul
biblic s-a transformat într-o expresie de resemnare, spre a
marca un lanţ de neîmpliniri, de eşecuri.

ADAM
Cuvântul ebraic adam înseamnă „om”, în sens colectiv
(neamul omenesc), iar în Vechiul Testament (Facerea, 1, 27)

12
se precizează că acesta a fost creat de Dumnezeu ca
„bărbat şi femeie”.
 „Adam” (Facerea, 2, 7) – primul om.
 „Coasta lui Adam” (Facerea, 2, 22) – femeia.
 „În costumul lui Adam” (Facerea, 3, 7) – gol puşcă.
 „A fi neam după Adam” (Facerea, 2, 7) – a fi învechit.
 „Mărul lui Adam” (v. Măr)
 „De la Adam şi Eva” (Facerea, 2) – expresia este
folosită în sens ironic şi se adresează acelora care, în
prezentarea unui fapt, o iau de la un început prea
îndepărtat şi nelegat de problema în discuţie. Nu este
nevoie de explicaţii suplimentare, deoarece se ştie că
legenda biblică a Genezei începe cu Adam şi Eva.
 „A fi de la Adam şi Eva” – expresia „a fi de la Adam şi
Eva” semnifică (laudativ sau peiorativ) vechimea
considerabilă a unui obiect, a unei colectivităţi, a unor
fenomene, a unor situaţii etc.
 Lit. Adam şi Eva sunt personajele centrale ale unei
vaste literaturi apocrife în greacă şi siriacă, din sec. I
până în sec. al IV-lea d. Hr. , la care se adaugă versiuni
arabe şi etiopiene.
În teatrul medieval, Adam apare ca cel dintâi păcătos,
cf. Jocul lui Adam, sec. al XII-lea. În sec. al XVI-lea,

13
Maurice Scève dezvoltă un veritabil mit al lui Adam ca
„mare plugar”, „mare dătător de viaţă”: Microcosm, 1562.
La Byron, Adam este prezentat copleşit de povara
răspunderii sale pentru destinul oamenilor, după uciderea
lui Cain: Cain, 1821.
Şi Michel Tournier a conceput un Adam surprinzător, iniţial
bisexual: „Familia Adam”, „Cocoşul de munte”, 1978.
În literatura română, cf. Liviu Rebreanu, Adam şi Eva.
La Marin Sorescu apare utilizată expresia coasta lui Adam, în
poezia Adam:
„Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune [... ]
Şi-a mai creat încă una”
Variante: „De când cu moş Adam” şi „De la Adam
Babadam”, ambele semnificând o vechime mare: „Aşa ne
era obiceiul să facem la scăldat de pe când Adam
Babadam…” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie).
pentru ca primul bărbat să
 Facerea (2, 7) apropie
nu rămână singur, Dumnezeu
cuvântul adam de adamah,
i-a dat o însoţitoare, creată
„ţărâna”, „pământul”, făcând
din una din coastele sale; ea
trimitere, astfel, la originea
este numită is-shah, „femeie”,
omului. În a doua naraţiune
fiindcă se trage din ish,
a Creaţiei, cuvântul capătă
„bărbat”. Astfel, Adam a
un sens mai restrâns:
devenit numele propriu al
14
primului om (Facerea, 3, 9).
Aflându-se în grădina Eden
împreună cu Eva, Adam a
urmat-o pe aceasta în
nesupunere. Ei au încălcat
interdicţia de a mânca din
fructul pomului cunoaşterii,
fapt pentru care Dumnezeu
i-a alungat din Rai. Căzuţi
în păcat, Adam şi Eva vor
cunoaşte de atunci munca
istovitoare, suferinţa şi
moartea.
Această istorisire constituie
o importantă temă de
reflecţie asupra condiţiei
umane. În Vechiul Testament
reperăm puţine referiri la
Adam: în Cartea Siracidului
Adam este pus mai presus de
orice fiinţă vie (Siracid, 49,
18); în Cartea Înţelepciunii
lui Solomon este numit
„tată al lumii”, apărat fiind de
înţelepciunea lui Dumnezeu
(Înţelepciunea lui Solomon,
10, 1).
În Noul Testament, Luca
afirmă genealogia lui Iisus
până la Adam, unde este
numit „Fiul lui Set, fiul lui
Adam, fiul lui Dumnezeu”
(Luca, 3, 38), în timp ce
Pavel subliniază contrastul
dintre Adam, omul păcătos,
15
şi Iisus, noul Adam. Cel
dintâi se desparte de
Dumnezeu, şi aceasta este o
moarte; prin cel de-al
doilea vine renaşterea (viaţa)
(Întâia Epistolă către Corinteni,
15, 45).
După ce populează pământul
cu „animale, vieţuitoare
dupre felul lor, vite şi
târâtoare şi fiare”, Dumnezeu
zise: „Să facem om după
chipul şi după asemănarea
Noastră, ca să stăpânească
peştii mării, păsările
cerului, animalele domes-
tice, toate vietăţile ce se
târăsc pe pământ şi tot
pământul!” Şi a făcut
Dumnezeu pe om după
chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat şi femeie. Şi
Dumnezeu i-a binecuvân-
tat, zicând: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pămân-
tul şi-l supuneţi; şi stăpâ-
niţi peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate
animalele, peste toate vie-
tăţile ce se mişcă pe
pământ şi peste tot pă-
mântul! (Facerea, 1, 26-28).
 ADÂNC
 „Din adâncuri” (Psalmi, 130) – expresie devenită laică, se
foloseşte astăzi cu înţelesul: din adâncul sufletului.
 Lit. Un cunoscut poem al lui Baudelaire poartă titlul:
De profundis clamavi.
Scriitorul englez Oscar Wilde a scris o culegere de
reflecţii al cărei titlu este De profundis.
Acelaşi titlu îl poartă trei poeme de Octavian Goga din
volumul Cântece fără ţară. Una dintre strofe este
edificatoare pentru sensul modern al expresiei:
„Din sufletul meu, peşteră uitată,
Cu scorburi multe, văduve de soare,
Tăcerile mai strigă câteodată,
Ca nişte robi rebeli în închisoare. ”
De profundis, 1929.
 Abisul cheamă abisul clamavi a te, Domine („Din
sunt primele cuvinte din adâncimile abisului strigat-am
Psalmul 130 al pocăinţei. către tine, Doamne”) şi se
Versetul întreg, în tradu- cântă la înmormântările
cere latină, este o invocaţie catolice.
penitentă: de profundis

ADEVĂR
 „Cumpără adevărul, dar să nu vinzi înţelepciunea,
învăţătura şi iscusinţa” (Proverbe, 23, 23).
16
 Expresia îndeamnă la preţuirea şi respectarea
adevărului în detrimentul minciunii.

 În Biblie, adevărul nu întrebarea lui Pilat „Ce este

este expresia a ceea ce Adevărul?” (Ioan, 18, 38),
corespunde realităţii, ci este ca expresie a scepticismului
ceea ce durează şi ceea ce faţă de afirmaţiile credinţei.
rezistă. Se face trimitere la

ADULTER
 „A arunca cu piatra în cineva; a arunca primul cu
piatra” (Ioan, 8, 7)
Expresia se foloseşte cu sensul de a acuza, a învinui, a
defăima (pe cineva). „E uşor să arunci cu piatra, când
celălalt nu are putinţa să se apere.”
 Lit. Alfred de Vigny, Poeme antice şi moderne, 1837,
Femeia adulteră, inspirat de Ioan, 8, 3-11.
Selma Lagerlof, în Inelul pescarului, 1939, Inscripţia pe
pământ, nuvelă.

 În Biblie, adulterul este 20, 14) condamnă păcatul

păcatul săvârşit de femeia
măritată sau logodită (în
sensul ebraic al terme-
nului), care nu-şi respectă
angajamentele faţă de băr-
bat, precum şi bărbatul care
îşi înşală nevasta cu o altă
femeie. Decalogul (Ieşirea,
adulterului şi, în cazul în
care acesta se confirmă, cei
doi vinovaţi sunt condam-
naţi la moarte (Leviticul,
20, 10). Dacă vinovată este
femeia, soţul se poate
mulţumi să o repudieze.

17
 Şi Noul Testament con-
damnă acest păcat şi chiar
extinde domeniul acestuia, de
vreme ce Iisus, după ce citase
Decalogul, adaugă: „Oricine
se uită la o femeie ca s-o
poftească a şi preacurvit cu
ea” (Matei, 5, 27-28).
În cazul unei femei
prinse asupra faptului, pe
care cărturarii şi fariseii se
pregăteau să o condamne la
moarte, Iisus spune: „«Care
dintre voi este fără de
păcat să arunce cel dintâi
piatra»; atunci ei s-au
retras unul câte unul, înce-
pând cu cei mai bătrâni.
Iisus, rămas singur cu fe-
meia, îi spune: «Nu te
osândesc nici Eu»“
(Ioan, 8, 3-11).
În Vechiul Testament,
noţiunea de preacurvie a
fost extinsă la raporturile
dintre Dumnezeu şi popo-
rul pe care l-a ales şi cu care
s-a logodit prin Legământ
(Cartea prorocului Osea).
Când Israel se închină
idolilor, el devine un popor
care preacurveşte, stârnind
mânia Dumnezeului său.
Osea, Ieremia, Iezechiel nu
găsesc termeni suficient de
aspri pentru a condamna
aceste trădări ale lui Israel
devenit „prostituată”.

ALELUIA!
(ebr. hallelu-yah, „lăudaţi-L pe Dumnezeu”)
 Aleluia! (Psalmi, 104, 35) – ovaţie liturgică.
Pentru creştini, „aleluia” (în româneşte, se foloseşte şi
aliluia, prin asimilare regresivă) este legată de liturghia
pascală şi reflectă bucuria credincioşilor la învierea lui
Iisus Hristos.
 A-i cânta (cuiva) aliluia – a-l înmormânta.

18
 În exprimarea laică, termenul se foloseşte în
împrejurarea în care s-a pierdut ceva (obiect, afacere), fără
speranţă de recuperare.

ALES
Termenul „ales” desemnează o persoană, respectiv o
comunitate avută în vedere de Dumnezeu pentru o vocaţie
sau o misiune.
 „Mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei, 22, 14) –
expresia se foloseşte atunci când într-o competiţie sunt
înscrişi mulţi, dar puţini reuşesc.
Expresia a intrat în uzul comun, pierzându-şi caracterul
religios, adresându-se în viaţa de toate zilele celor care se
înscriu la un concurs sau într-o competiţie, dintre care
puţini reuşesc să fie aleşi (cei mai buni, mai valoroşi).
Se întrebuinţează mai rar şi versiunea latină: multi
sunt vocati, pauci vero electi.
 Lit. În Divina Comedie, a lui Dante Aligheri, Beatrice
îl conduce pe poet de pe muntele purgatoriului către
paradisul celor aleşi.
Tragicele, Agrippa d’Aubigné 1616 (VII, „Judecata”): la
Judecata de Apoi, Dumnezeu îşi aşază aleşii de-a dreapta

19
Sa, trimiţându-i după Judecată „să triumfe în veci / În
împărăţia veşnică a biruinţei şi a păcii”.
Massillon (sec. al XVIII-lea): Predica despre numărul
mic al celor aleşi evocă şi ea Judecata de Apoi.
Şi în alte opere literare, alegerea divină, ulterioară
Judecăţii de Apoi, constituie o făgăduinţă de mărire, dar şi
de suferinţă. Este judecata trăită de Moise şi de Iosua, în
Poeme antice şi moderne, de Vigny, 1837.
Diavolul şi Bunul Dumnezeu de Sartre, 1951, ilustrează
incompatibilitatea dintre existenţa lui Dumnezeu şi
libertatea omului.
 În Vechiul Testament, Potrivit Sfântului Petru,
expresia „mulţi chemaţi... ” se moştenitorii Evangheliei şi
foloseşte cu privire la Israel, ai Legământului devin
poporul ales de Dumnezeu „poporul ales” (Întâia
pentru a îndeplini legea Epistolă a lui Petru, 2, 9).
divină pe Pământ. Expresia poate fi repera-
În Noul Testament, Iisus tă în Evanghelia lui Matei
este numit el însuşi alesul lui (22, 14-16) şi face referire la
Dumnezeu (Luca, 9, 35), iar numărul mic al celor care
cuvântul se aplică apostolilor ajung în Rai, în viaţa de
aleşi de Iisus pentru a vesti apoi.
împărăţia lui Dumnezeu
(Luca, 6, 13; 9, 57-61).

20
 ALFA ŞI OMEGA
Prima şi ultima literă din alfabetul grec. În Apocalipsă,
Iisus spune: „Eu sunt alfa şi omega”, adică începutul şi
sfârşitul, primul şi ultimul, Cel Viu prin excelenţă.
 „A fi Alfa şi Omega” (Apocalipsa, 1, 8; 21, 6; 22, 13)
Expresia „A fi Alfa şi Omega” exprimă o prezenţă
importantă, un element sau un factor esenţial, de
neînlocuit în derularea unor evenimente, situaţii, întâmplări.
Alteori se foloseşte cu nuanţă ironică, insinuantă –
dispreţuitoare („a se crede cineva Alfa şi Omega”).
Expresia se foloseşte şi pentru situaţiile în care se cere
epuizarea unei teme, a unui subiect de la un capăt la altul.
În acelaşi sens, spunem de la A la Z.
A fi alfa şi omega este echivalentă astăzi cu „a fi cheia şi
lacătul” sau „pâinea şi cuţitul”, adică a fi un tot, un om de
care depinde totul, un factotum.
 Lit. Paleontologul Pierre Teilhard de Chardin, în
Fenomenul uman, 1955 (Epilog) îl defineşte pe Dumnezeu
ca suprema finalitate care trăieşte şi gândeşte, este punctul
omega „încă de pe acum existând şi făptuind în străfundul
masei cugetătoare”.

21
 În literatura română, găsim expresia la Tudor Arghezi
în poezia Trişca: Auzi colega? / Noi maieştri cu faimă, noi
Alfa şi Omega”.

 Rostite de lisus, cuvin- mine nu este Dumnezeu”. În

tele „alfa şi omega” se
identifică cu Dumnezeu
Tatăl: se adaugă alte elemente
determinante echivalente,
care vin să contureze
miraculoasa lui identificare
cu Dumnezeu-Tatăl: „Eu
sunt Alfa şi Omega, cel
dintâi şi cel din urmă,
începutul şi sfârşitul”.
Această ultimă precizare o
găsim la Isaia, deoarece
evreii, grecii şi romanii au
utilizat literele şi ca cifre:
„Aşa zice Domnul, regele lui
Israel, şi răscumpărătorul
Domnului, Dumnezeul oştiri-
lor: Eu sunt cel dintâi şi cel
de pe urmă, şi afară de
Numeri, Hristos vede semne-
le puterii nesfârşite: „Şi
îngerului bisericii din
Smirna scrie-i: aceste zice cel
dintâi şi cel din urmă, care fu
mort şi fu viu”.
În Apocalipsa Sfântului
Ioan Teologul, Dumnezeu se
autonumeşte: „Eu sunt Alfa
şi Omega, zice Domnul
Dumnezeu, care este, care era
şi care vine, Atotţiitorul”. În
Apocalipsul lui Ioan expresia
este nuanţată în sensul
sugerat al ideii de Tot, Întreg
– spaţial şi temporal: „Eu
sunt Alfa şi Omega,
începutul şi sfârşitul”.

AMIN
Cuvânt de origine ebraică, este folosit cu sensul de
statornicie, încredere, adevăr. Traducerea „Aşa să fie!”
(Matei, 6, 13), care exprimă o dorinţă, nu redă înţelesul
exact al termenului.

22
  „A spune amin la toate”: a aproba orice, a consimţi la
orice. În vorbirea populară laică, aveam vairanta „câtu-i
aminul” – cu sensul de niciodată.

 În Biblie, termenul a spus Dumnezeu. Este

„amin” înseamnă a procla- cuvântul care sprijină toate
ma ca fiind adevărat ceea ce predicile, binecuvântările etc.

ANATEMĂ
(gr. anathema, „ofrandă votivă”; ebr. herem, „a pune
deoparte”, „a interzice folosirii profane”)
 „Să fie anatemă!” (Isaia, 34, 23; Leviticul, 27, 28) –
blestem.
 Cuvântul se referă la În Noul Testament, prin
regula potrivit căreia Israel „anatemă” vinovaţii sunt
trebuia să închine lui excluşi din comunitate şi
Iehova prada de război. lăsaţi să fie judecaţi de către
Expresia se aplică, de ase- Dumnezeu. Expresia o
menea, cu referire la pedep- găsim şi în Fapte (23, 12),
sirea idolatrilor: „Dacă se când evreii, duşmani ai lui
dovedeşte cu adevărat că s-a Pavel, jură că vor face greva
petrecut ticăloşia aceasta foamei până când îl vor
în mijlocul tău, să treci ucide, dacă nu-şi vor ţine
prin ascuţişul săbiei pe promisiunea.
locuitorii cetăţii aceleia, iar Conciliile au formulat
cetatea şi toată prada din anateme până la primul
ea să fie arse înaintea Conciliu de la Vatican
Domnului Dumnezeului tău” (1869-1870.
(Deuteronom, 13, 12-16).

23
 ANA
Nume propriu, masculin sau feminin, purtat de diverse
personaje din Biblie: ierarhi, preoţi, profetese, diaconiţe,
soţii etc. însemnând, la origine, „bun, -ă”, „blând, -ă”,
„iertător, -oare”.
 „De la Ana la Caiafa” (Luca, 23, 7-11) – semnifică
pasarea responsabilităţii şi nerezolvarea unor situaţii
critice (cf. şi expresia „a fi trimis de la Pilat la Irod”).
Expresia „De la Ana la Caiafa” se foloseşte cu referire la
tergiversarea premeditată a unei probleme de mare
importanţă, o amânare urmată de refuz.
Prin analogie, expresia se foloseşte când eşti trimis de la
o persoană la alta, fiecare evitând să-ţi rezolve o cerere, o
problemă, sau să-ţi facă dreptate.
Lit. În Divina comedie, Dante Alighieri îi plasează pe Ana
şi Caiafa printre ipocriţi, în bolgia a şasea, din cercul al
optulea, din Infern: „Acesta, zise, a sfătuit de bine / pe
farisei să pună la-ncercare / şi cazne un singur om pentru
mulţime. /Stă gol de-a curmezişul pe cărare / şi nevoit să
simtă pe vecie / pe pielea lui cât trage fiecare. / Şi-acolo-n
şant cu el în cârdăşie / şi socru-său se chinuie cu sfatul /

24
ce-a urgisit a Iudei seminţie” (Traducere de Eta Boeriu,

Ed. Pentru literaturǎ universalǎ , 1965).

Iisus este prins datorită trădării lui Iuda şi dus la Ana,

socrul arhiereului Caiafa şi, desigur, unul dintre fruntaşii
Sinedriului: „Ana, fiul lui Seth, fusese vreme de şapte ani
Mare Preot şi, deşi înlăturat din scaun în anul 14, prin
urcarea pe tron a lui Tiberiu, rămase mai departe
adevăratul Primat al Bisericii iudee Saducheu, cap al uneia
din cele mai cotropitoare şi avute familii ale nobilimii
bisericeşti, era încă stăpânul tagmei prin persoana interpusă
a ginerelui său. ” (Giovanni Papini, Viaţa lui Isus).
 Anna a fost un sacerdot Caiafa: „Voi nu ştiţi nimic.
al iudeilor. Nevrând să-l Nici nu cumpăniţi cu
judece pe Hristos, l-a trimis mintea că ne este de folos,
la Caiafa, alt preot şi judecător ca să moară un om pentru
evreu care, la rândul lui, l-a popor, şi să nu piară tot
trimis la Pilat. neamul. ” Spusele sale aveau
Atunci când Iisus l-a valoare de profeţie şi Îl
înviat pe Lazăr din Betania, condamnau pe Iisus: „Şi
mai marii preoţi ai iudeilor aceasta n-o zise de la sine
şi ai fariseilor s-au întrebat: însuşi, ci arhiereu fiind în
„Ce facem, pentru că omul anul acela profeţi că Iisus
acesta face minuni? Dacă îl avea să moară pentru
lăsăm aşa, toţi vor crede neamul lor. Şi nu numai
într-însul şi vor veni pentru neamul lor, ci şi
romanii şi ne vor lua şi pentru ca să adune într-una
locul şi neamul”. Răspunsul pe fiii lui Dumnezeu cei
le este dat de arhiereul împrăştiaţi. Deci din acea zi

25
se sfătuiră ca să-l omoare”
(Ioan, 11, 49-53).
Iisus este trimis de Ana
la Caiafa şi condamnat: „Ce
mai avem trebuinţă de
martori? Aţi auzit defăi-
marea, ce vi se pare vouă:
Iar ei toţi îl osândiră că
este vinovat de moarte”
(Marcu, 14, 63-64). Dar,
cum legea nu permitea
Iudeilor astfel de
condamnări: „nouă nu ne
este iertat să omorâm pe
nimenea”, hotărăsc ca
procuratorul roman Pilat
din Pont să fie executorul
hotărârii lor (v. A se spăla
pe mâini ca Pilat din Pont).

APĂ
 „Izvoarele apelor” – expresie din Psalmul 41 care se
foloseşte aproape întotdeauna pentru a indica, la figurat, o
sursă abundentă, inepuizabilă.
 „Apa vieţii” (Apocalipsa, 22, 1) – apa este simbolul
universal al vieţii şi al purităţii.
 „Apa distrugătoare” (Amos, 5, 24)
 „Apă vie” (Ioan, 4, 1-30) – simbolizează
universalitatea credinţei.
 „Picătură de apă în mare” (Ecleziastul, 11, 10) –
metaforă pentru zilele omului în raport cu eternitatea;
cantitate neglijabilă.
 „Apa Botezului” (Faptele Apostolilor, 10, 47)
 „Moise salvat de ape” (Exodul, 2, 1)

26
  Lit. Simbolul biblic apare în scrierile lui Paul
Claudel, Cinci mari ode, 1910, „Duhul şi Apa” şi ale lui
Jean-Claude Renard, Descântecul apelor, 1961.
 În Facerea 1, 2, se arată
că „Duhul lui Dumnezeu se
purta deasupra apelor”. Şi
în alte pasaje din Biblie se
subliniază cât de necesară
este apa pentru viaţa
cotidiană, dar pentru că se
găseşte greu, trebuie săpate
fântâni şi instalate cisterne în
care să se strângă apa de ploaie.
Noţiunea reuneşte trei teme
esenţiale: grija lui Dumnezeu;
încrederea evlaviosului; dăruirea
apei sau dăruirea vieţii. Ea
semnifică viaţa în toate formele.
În Noul Testament, apa
simbolizează dăruirea vieţii
divine celui care crede. Ioan
Evanghelistul vorbeşte despre
întâlnirea lui Iisus cu o
femeie care venea să ia apă
dintr-o fântână. Iisus i-a
cerut să bea şi, potolindu-şi
setea, i-a vestit apa vieţii
veşnice spunând: „Dar cel
ce va bea din apa pe care i-o
voi da Eu nu va mai înseta
în veac, căci apa pe care i-o
voi da Eu se va face în el
izvor de apă curgătoare
27
spre viaţă veşnică” (Ioan,
4, 14).
Apa poate fi şi distrugă-
toare şi aducătoare de
moarte: este cazul apelor
potopului, ape de sus, care
trec prin stăvilarele cerului
deschise de Dumnezeu.
Evreii se temeau de furtuni,
naufragii, revărsări de ape.
Datorită lui Iisus, în apele
adânci ale lacului Tiberiadei
sunt scufundate, în trupurile
unor porci, duhurile necurate
care-l chinuiau pe un
demonizat (Marcu, 5, 11-13).
Apa asociază cele două
valori, viaţa/moartea: se
scufundă în apă omul cel
vechi (omul păcătos), care
moare, şi iese un om nou,
spălat de toate păcatele.
Apa, semnificând viaţa
sub toate formele, ajută la
vindecarea bolilor. Prorocul
Elisei l-a trimis pe un
lepros, Naaman, să se
scalde în Iordan. Acesta a
ieşit din apă cu pielea netedă,
vindecat, fiindcă avusese cre-
dinţă în Dumnezeu, care
vorbea prin gura lui Elisei
(Cartea a Patra a Regilor,
5, 10-14). Istorisirea a fost
interpretată în creştinism ca
prefigurare a botezului care
„vindecă” de păcat.
Şi evreii îndeplineau
ritualuri de purificare, deo-
potrivă fizică şi morală,
prin cufundarea în bazine
cu apă curată (la intrarea în
Templu) sau în piscine
rituale (Qumran).
În Vechiul Testament,
poporul lui Dumnezeu, chi-
nuit de sete în mijlocul
deşertului, îi cere lui Moise
să-i aducă apă. Dumnezeu îi
spune lui Moise: „Ia în
mână toiagul cu care ai
lovit Nilul şi du-te. Iată, Eu
voi sta înaintea ta acolo la
stânca din Horeb, iar tu vei
lovi în stâncă şi va curge
din ea apă şi va bea
poporul” (Ieşirea, 17, 5-6).

APOCALIPSĂ
(gr. apocaluptein, „a dezvălui”)
Un mare număr de texte despre Apocalipsă regăsim în
Vechiul Testament (Isaia, 24-27; Daniel, 10-12). Acest tip
de descriere a unui dezastru, devenit gen literar, se va
dezvolta mai ales în perioada aşa-numită
intertestamentară, adică din sec. al II-lea î. Hr. până în
sec. I d. Hr. Asemenea apocalipse, precum Testamentul
celor 12 patriarhi sau Apocalipsa săptămânilor, sunt
considerate apocrife.
 „Apocalipsa lui Ioan”
 „Scenă de Apocalips(ă)” – viziunile eshatologice
asupra destinului lumii sunt comune mai multor mitologii

28
şi religii. „Scenă de Apocalips(ă)” este metafora de maximă
sugestie pentru caracterizarea unui dezastru exterminator.
 „Venirea Apocalipsului” (Apocalipsa, 1, 1; Corinteni 12, 1)
„Venirea Apocalipsei” este percepută simplist ca « sfârşitul
lumii, în concepţia viziunii biblice, fiind descrierea inspirată a
trecerii lumii în dimensiunea ideală a credinţei în
Dumnezeu. Apocalipsa lui Ioan Teologul încheie paginile
Bibliei, fiind o viziune fabuloasă asupra destinului omenirii.
 „Bătrânii Apocalipsei” (Apocalipsa, 4, 4) – alai celest
al lui Hristos.
 „Fiara Apocalipsei” (Apocalipsa, 11, 7) – este o
metaforă de mare sugestie pentru un monstru care anunţă
un dezastru exterminator.
 „Cavalerii Apocalipsei” (Apocalipsa, 6, 2-8) –
imagine înspăimântătoare sau ironică a unei cavalerii.
 „Pecetea celor aleşi în Apocalipsă” (Apocalipsa, 7, 3-8)
 Lit. Genul apocaliptic a fost cultivat încă din
antichitatea iudeo-creştină, cf. Hermas, Păstorul, către
140 d. Hr. Operele apocaliptice se prezintă adesea sub
formă epică, într-un decor cosmic.
În Numele Trandafirului, 1980, Umberto Eco îşi
imaginează că şirul crimelor săvârşite la o mănăstire, în
1327, urmează ordinea prevestirilor de la deschiderea celei

29
de-a şaptea peceţi (roman transpus pe ecran de Jean-
Jacques Annaud).
Prin frumuseţea sa alegorică şi prin forţa viziunilor,
Apocalipsa constituie sursă de inspiraţie pentru mulţi
poeţi, ca Blake, Lamartine sau Hugo. Unele accente
apocaliptice se găsesc şi la Shelley, Prometeu eliberat,
1820, dramă în care, în actul al IV-lea, este înfăţişată
dezordinea care a cuprins forţele răului, şi la Wagner,
Amurgul Zeilor, 1874, deşi aceşti autori s-au detaşat de
gândirea biblică, aidoma lui D. H. Lawrence, care scrie
Apocalipsa (1931) dintr-un sentiment de ură împotriva
Revelaţiei, socotită şansa celor slabi.
Frământările istoriei – revoluţii, războaie uriaşe –
provoacă adesea în literatură o întoarcere la acest tip de
inspiraţie, dezbrăcată de latura religioasă, printre altele, în
literatura ştiinţifico-fantastică.

a fost dus în cer. Acolo l-a

 Ultima carte din Noul
văzut pe Dumnezeu pe tron,
Testament a fost scrisă, fără
înconjurat de cetele îngereşti,
îndoială, în jurul anilor 95-
ţinând în mână cartea cu
100, probabil nu de însuşi
şapte peceţi pe care i-a dat-o
apostolul Ioan, ci sub
Mielului jertfit. Mielul a
influenţa acestuia. Hristos
rupt cele şapte peceţi,
în slavă i-a apărut lui Ioan,
fiecare desfacere a peceţilor
exilat la Patmos, şi i-a
fiind semnul unor apariţii.
poruncit să scrie către şapte
Primele patru au făcut să
biserici din Asia. Apoi Ioan

30
apară călăreţii: Arcaşul
part, pe atunci spaima
romanilor, Războiul, Foametea
şi Ciuma (Moartea) pe un cal
galben-vânăt, care aveau să
facă prăpăd pe pământ
(Apocalipsa, 6). A apărut apoi
Femeia, mamă a unui copil de
parte bărbătească, pe care
Balaurul Satana voia să-l
devoreze. Izgonit de Mihail
şi de oştile îngereşti, Balaurul
şi-a transmis puterea Fiarei,
care susţinea Babilonul:
Marea Desfrânată (simbol al
Imperiului Roman prigonitor
al creştinilor, Apocalipsa, 17).
Ioan a evocat apoi Noul
Ierusalim, cetatea sfântă
pogorâtă din cer, unde
Dumnezeu sălăşluia împreună
cu oamenii (Apocalipsa, 21).
În această apocalipsă
creştină, Iisus este recunoscut
ca Mesia, promisiunile lui
Dumnezeu se îndeplinesc, iar
Revelaţia este astfel săvârşită.
Apocalipa lui Ioan
Teologul constituie un text
de referinţă în structura
Bibliei atât prin proble-
matica sa, cât şi prin
semnificaţiile dezvoltate şi
prin tonul inspirat al
profeţiilor, profund, lipsit de
31
ezitare. Momentul apocalipsei
pare o relatare din trecut,
dar şi o viziune a viitorului, şi o
vamă a timpului următor, din
perspectiva trecutului.
Spectacolul Apocalipsei
este înfăţişat de Dumnezeu
pentru a-i avertiza pe
oameni despre efemeritatea
vieţii pe Pământ şi pentru
întărirea Bisericii. Prima
parte a Cărţii Apocalipsei
cuprinde şapte scrisori către
bisericile creştine din Asia
(Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia,
Laodikeia), care transmit
ideea credinţei în Învierea
lui Iisus. Partea a doua are ca
temă „lucrurile care trebuie
să se întâmple după aceea”,
într-o amplă succesiune de
viziuni catastrofice, cărora
le urmează purificarea răs-
cumpărării. La venirea
apocalipsei, lumea păcatului
piere şi locul ei este luat de
o alta, de dimensiuni
spirituale perfecte.
Apocalipsa este o carte
inspirată de divinitate unui
martor, conform tradiţiei,
„ce a văzut şi a auzit
aceasta”. Autorul acestei
cărţi a fost Apostolul Ioan,
fiul lui Zebedeu, exilat la
Patmos pentru credinţa sa,
ori alt conducător spiritual
din zona ioanidă a Asiei
Mici şi cuprinde un mesaj
care se transmite în spirit şi
îndeamnă la primirea şi
pregătirea lui de către
oameni: îngerul Domnului
destăinuie „robului Său
Ioan” imagini ale unui
timp-sinteză şi anunţă
schimbarea sau regenerarea
vieţii. Textul Apocalipsei
este alăturat celor canonice
după sinodul din Cartagina
(419), până atunci suscitând
opinii controversate, îndeosebi
datorită absenţei dogmelor
fundamentale (Sfânta Treime,
păcatul originar, viaţa terestră
a lui Iisus, sfintele taine ale
creştinismului etc.).
Solia divină vesteşte
confruntarea finală dintre
Dumnezeu şi Diavol. Specta-
colul descris depăşeşte imagi-
naţia umană: „Şi m-am
întors să văd al cui este
glasul care vorbea cu mine
şi, întorcându-mă, am
văzut şapte sfeşnice de aur.
Şi în mijlocul sfeşnicelor pe
Cineva asemenea Fiului
Omului, îmbrăcat în
32
veşmânt lung până la
picioare şi încins pe sub
sân cu un brâu de aur.
Capul Lui şi părul Lui erau
albe ca lâna albă şi ca
zăpada, şi ochii Lui, ca
para focului. Picioarele Lui
erau asemenea aramei
arse în cuptor, iar glasul
Lui era ca un vuiet de ape
multe; în mâna Lui cea
dreaptă avea şapte stele; şi
din gura Lui ieşea o sabie
ascuţită cu două tăişuri,
iar faţa Lui era ca soarele,
când străluceşte în puterea
lui” (Apocalipsa, 1, 12-16).
Apocalipsa spune că
Ioan este luat în Duh şi
asistă la desfacerea peceţilor
cărţii adevărului, că vede
cum apar cei patru călăreţi-
vestitori şi cum sufletele
martirilor sunt duse sub
jertfelnic: „Şi li se dete
fiecăruia vestmânt alb şi li
se zise să se mai repauzeze
puţin timp, până să
împlinească numărul şi cei
împreună slujitori ai lor şi
fraţii lor, care au să fie
omorâţi şi ei. ” El mărturiseşte
că, după ce se vor întâmpla
toate acestea, se va produce
un cutremur mare şi
întreaga natură se va
transforma: „soarele se făcu
negru ca un sac de păr şi
luna întregă se făcu ca
sângele” şi „stelele cerului
căzură pe pământ, după
cum un smochin scuturat de
vânt mare îşi aruncă
smochinele sale iernatice”.
După deschiderea celei de-a
şaptea peceţi, şapte îngeri
vor trâmbiţa dezastre
cumplite. Vor urma apoi
privelişti copleşitoare din
războiul lui Mihael cu bala-
urul, din luptele Sfinţilor cu
cele două Fiare, din
salvarea celor 144000 de
desăvârşiţi, din prăpădul
provocat de vărsarea celor
şapte cupe ale mâniei: 1) „...
şi se făcu rană rea şi
pricinuitoare de durere pe
oamenii care au semnul
fiarei şi se închină chipului
ei”; 2) „şi se facu sânge ca de
mort şi orice suflare de
viaţă muri, cele ce sunt în
mare”; 3) „şi se făcu sânge”
apa râurilor şi a izvoarelor”;
4) „Şi dogorâţi fură oamenii
de arşiţa mare”; 5) se face
întuneric în împărăţia
Fiarei; 6) seacă apa
Eufratului; 7) „şi se făcură
33
fulgere şi vuiete şi tunete, şi
cutremur se făcu mare,
cum nu se făcu de când se
făcu om pe pământ, atât de
tare, cutremur aşa mare”.
Va urma decăderea Babilonului,
apoi înlănţuirea balaurului
timp de o mie de ani –
interval în care va domni
Iisus Hristos, din înfrân-
gerea definitivă a Satanei şi
din împlinirea Judecăţii de
Apoi, şi despre cerul cel nou şi
pământul cel nou şi despre
Ierusalimul ceresc. Lumea
pare a se naşte iarăşi din
cuvântul lui Dumnezeu: „Şi
Cel ce şedea pe tron a
grăit: Iată, noi le facem pe
toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă
aceste cuvinte sunt vredni-
ce de crezare şi adevărate.
Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a!
Eu sunt Alfa şi Omega,
începutul şi sfârşitul. Celui
ce însetează îi voi da să
bea, în dar, din izvorul apei
vieţii. Cel ce va birui va
moşteni acestea şi-i voi fi
lui Dumnezeu şi el Îmi va fi
Mie fiu, iar partea celor
fricoşi şi necredincioşi şi
spurcaţi şi ucigaşi şi
desfrânaţi şi fermecători şi
închinători de idoli şi a
tuturor celor mincinoşi este moartea a doua” (Apocalipsa, 21,
în iezerul care arde, cu foc 5-8).
şi cu pucioasă, care este

APOSTOL
(cf. gr. apostolos „mesager”)
 „Faptele apostolilor” – carte a Noului Testament.
 „Misiunea Apostolilor/ a face apostolat / apostolii
lui Hristos” – se referă la acţiuni ample de edificare, prin
ataşament şi conduită exemplară, a unui sistem de idei
durabil, esenţial, pentru o colectivitate, de către un grup de
oameni sau numai de către unul, care porneşte de la un
stadiu fără perspective, în condiţii ostile, înfruntând
ignoranţa şi suspiciunea celor pentru binele cărora munceşte,
dar motivat de o uriaşă încredere în idealul propus.
 Lit. Amoul şi Simon Greban, Faptele Apostolilor, a
doua jumătate a sec. al XV-lea; unul dintre „misterele” din
Evul Mediu.
Giovanni Papini, în Viaţa Iui Isus, spune: „Apostolii care
colindă cu o singură haină pe ei, cu o singură pereche de
opinci, fără chimire şi fără desagi, săraci ca sărăcia, goi
ca adevărul, nevinovaţi ca bucuria, sunt, în ciuda părerii
caliceniei lor, întruchipări felurite ale unui Împărat ce a

34
venit să întemeieze o Împărăţie mai mare şi mai fericită
ca toate împărăţiile, să le dăruiască săracilor o bogăţie
mai de preţ ca toate avuţiile ce se pot măsura, să-i îmbie
pe nenorociţi la o desfătare mai adâncă decât toate desfătările”.
 Este o carte a Noului că pe suferinzi, să tămăduias-
Testament şi evidenţiază că pe neputincioşi, să
deschiderea Bisericii către elibereze de demoni pe cei
păgâni, adică faţă de posedaţi, fără a cere vreo
neevrei. În prima jumătate răsplată. Apostolii se identi-
a cărţii, Petru este persona- fică în misiunea lor cu Iisus:
jul principal, iar în cea de-a „Cine vă primeşte pe voi, pe
doua, prin călătoriile sale mine mă primeşte, şi cine
misionare, protagonistul mă primeşte pe mine,
este Pavel. Textul poate fi datat primeşte pe cine m-a trimis
în jurul anului 70 d. Hr. pe mine. Cine primeşte
Mântuitorul alege doisprezece profet în nume de profet,
din cei 70 de ucenici ai săi plată de profet va lua, şi
pentru a propovădui în lume cine primeşte pe drept în
învăţătura Sa: „Iar numele nume de drept, plată de
celor doisprezece apostoli sunt drept va lua”.
acestea: cel dintâi Simon Apropierea Împărăţiei
numit Petru, şi Andrei fratele Cerurilor cuprinde idealuri şi
lui, Iacob al lui Zebedeu şi adevăruri vestite de Mântuitorul,
Ioan fratele lui, Filip şi cuprinse în învăţămintele:
Bartolomeu, Toma şi Matei „Fericiţi cei săraci cu
vameşul, Iacob al lui Alfeu şi duhul, că a lor este împără-
Lebeu, numit Tadeu. Simon ţia cerurilor. Fericiţi cei
Cananeul şi Iuda Iscariotul, blânzi, că ei vor moşteni
care l-a şi dat prins”. Investiţi pământul. Fericiţi cei care
cu har, apostolii aveau plâng, că ei vor fi mângâ-
misiunea să predice şi să iaţii. Fericiţi cei care
anunţe că s-a apropiat flămânzesc şi însetoşează
împărăţia cerurilor, să lecuias- de dreptate, că ei se vor
35
sătura. Fericiţi cei milostivi,
că ei vor fi miluiţi. Fericiţi
cei curaţi cu inima, că ei
vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că ei
se vor chema fiii lui
Dumnezeu. Fericiţi cei
goniţi pentru dreptate, că a
lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor
mustra şi vă vor goni şi vor
zice împotriva voastră orice
rău minţind pentru mine.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
că plata voastră multă este
în ceruri; căci aşa goniră
pe profeţii cei mai înainte
de voi. ”

ARCĂ
(cf. lat. arca, „sipet”, „ladă”)
Acelaşi cuvânt latin, arca, traduce doi termeni ebraici:
unul (aron) desemnează chivotul Legământului, iar
celălalt (tevah) este întrebuinţat pentru a numi, la rândul
său, două obiecte, leagănul lui Moise şi arca lui Noe.
 „Arca Iui Noe” (Facerea, 6, 14)
Expresia „Arca lui Noe” dezvoltă mai multe
semnificaţii: loc al salvării prin credinţă, aglomerare de
făpturi de mare diversitate, spaţiu al vieţii în timpul unui
cataclism, loc al speranţei în mântuire.
 Lit. Jules Supervielle, Arca lui Noe, 1938: o vastă
culegere de poveşti, dintre care unele sunt inspirate din
Biblie.
Arca lui Noe a fost mai întâi folosită cu sens ludic ca o
imagine pentru o mulţime de oameni, apoi chiar de obiecte

36
multiple şi disparate. Cu timpul, a devenit o expresie
uzuală. O întâlnim la Heine, Alexandre Dumas, Mihail
Sadoveanu, Ilya Ehrenburg ş. a. În Sonete pluvioase,
George Topârceanu scrie:
„Mai fericit ca legendarul Noe,
Din toată omenirea inundată,
În arca mea nu am decât o fată...
Deasupra lumii noi plutim în voie. ”
Cf. şi Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre
romanul românesc, Editura 1001 Gramar, Bucureşti, 1998.

 Dumnezeu voia să salveze construită de Noe s-a oprit

creaţia de la potopul pe care
mânia Sa îl dezlănţuise
(Facerea, 6, 19-22). Din
porunca lui Dumnezeu a fost
construită o corabie în care
Noe a îmbarcat câte două
exemplare, parte bărbătească
şi parte femeiască, din toate
speciile trăitoare.
În anul şase sute al vieţii
lui Noe, izbucneşte potopul,
care a durat o sută cincizeci
de zile şi „stinse ce era viu pe
pământ: de la om până la
animale, şi de la târâtoare
până la pasărea cerului se
stinseră de pe pământ; şi
rămase numai Noe şi cele ce
erau cu el în arcă”. Nava
37
pe muntele Ararat, unde a
primit solia porumbelului cu
ramura de măslin în cioc: „şi
porumbul se întoarse la el
despre seară; şi iată el în
gura lui avea o frunză verde
de măslin. Atunci cunoscu
Noe că apa a scăzut de pe
pământ. Şi el mai aşteptă
alte şapte zile, şi trimise
din nou pe porumbel, care
nu se mai întoarse la
dânsul.” Ascultând de
cuvintele lui Dumnezeu, cei
aflaţi în arcă au ieşit,
populând iarăşi pământul.
Arca lui Noe semnifică
ocrotirea pe care o acordă
Dumnezeu celor drepţi,
atunci când se află în
nenorocire; ea reprezintă
promisiunea unei vieţi noi,
după o anumită încercare.
Uneori, se face legătura
între această corabie şi
leagănul împletit din
papirus, plutind pe Nil, în
care fiica lui Faraon l-a
găsit pe Moise, după ce
suveranul egiptean poruncise
uciderea tuturor copiilor de
parte bărbătească ai
evreilor (Ieşirea, 2).

(A) AVEA
 „Să aibă pentru sine” (Facerea, 38, 23). Expresia este
intrată în uzul comun în varianta „Ia-le tu pe toate”.
 Expresia îi aparţine că femeia dispăruse: „Să şi
regelui biblic Iuda şi este le ţină [să le aibă] sănă-
adresată unui servitor pe toasă, cel puţin pe noi nu
care l-a trimis să-i aducă ne poate acuza de
podoabele încredinţate unei minciună”.
femei în gaj şi care îl anunţa

AVE MARIA
(lat. ave, imperativul de la avēre „a dori mult”, folosit ca
formulă de salut, de întâmpinare în latina clasică şi
populară)
 „Ave Maria!” (Luca, 1, 28-42). Cu această expresie
începe imnul medieval în cinstea Fecioarei Maria: „Ave
Maria, gratia plena, Dominus tecum... Benedictus fructus
ventris tui...”, după Luca (1, 36). Expresia este folosită şi
ca rugăciune, numită şi „Salutare angelică” sau
„Bunavestire”: „Ave Maria, gratia plena; Dominus tecum:
38
benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris
tui, Jesus. Santca Maria, Mater Dei, ora pro nobis
peccatoribus, nunc et in hora mortis nostrae. Amen. ”
Expresia se foloseşte din ce în ce mai rar în vorbirea
uzuală şi se întrebuinţează ca un salut adresat unei femei
deosebite.
 Lit. „Te salut (Bucură-te), Marie”, apare ca refren în
„Rugăciunea”, text de Francis Jammes (Biserica îmbrăcată
în frunze). Se regăseşte şi în strofele consacrate de Louis
Aragon prizonierelor de la Auschwitz (Muzeul Grevin,
1946).

AVERE
 „Ce folos îi poate aduce averea unui prost, căci el nu
poate cumpăra cu ea înţelepciunea?” (Proverbe, 17, 16) –
expresia se referă la mijloacele lumii materiale cu care nu se pot
cumpăra raţiunea, credinţa, sentimentul aparţinând lumii spirituale.

AVRAAM (ABRAHAM)
 „Copiii lui Avraam” (Matei, 3, 9; Luca, 13, 16; 19, 9) –
expresia se foloseşte pentru a numi persoanele aflate sub
protecţia cuiva.

39
  „Sânul lui Avraam” (Luca, 16, 19-25) – expresia „A fi în
sânul lui Avraam” este echivalentă cu „a fi fericit”, „a trăi
ca-n paradis” şi presupune un spaţiu înzestrat cu toate
darurile imaginabile, un loc în care fericirea este o stare firească.
 „A trăi ca în sânul lui Avraam” (Luca, 16, 22-23) – a
trăi fericit.
 Lit. O variantă mai rară a expresiei o întâlnim la Ion
Creangă: „sânul lui Dumnezeu”. Expresia se explică prin
obiceiul patriarhului Abraham, acela de a primi un oaspete
sau un prieten, lipindu-i capul de piept, în semn de
dragoste şi căldură sufletească.
În Tartuffe, Molière (act. V, sc. 3), spune prin gura lui
Orgon: „Îl cuibăresc mai dulce ca-n sânul lui Abraam”.
În Memoriile sale (pag. 158), Agatha Bârsescu, vorbind
despre o călătorie făcută într-o regiune frumoasă şi
ospitalieră, scria: „Am trăit acolo o săptămână ca în sânul
lui Avraam”.
În epoca Renaşterii, motivul a fost prelucrat de
Théodore de Bèze, în Avraam la sacrificiu, 1550 (teatru).
În Paradisul pierdut, de John Milton, 1667, cartea a XII-
a, se vorbeşte despre misiunea lui Avraam, bărbat cu
credinţă în Dumnezeu, care îşi va părăsi patria, pentru a
câştiga Ţara Făgăduinţei pentru urmaşii săi.

40
 Blaise Pascal, în Memorial, 1654, îi opune pe
„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul
lui Iacov” şi pe „Dumnezeul filozofilor, al savanţilor”;
altfel spus, îl opune pe Dumnezeul care a stabilit o legătură
personală cu oamenii celui abstract, descoperit prin speculaţia
intelectuală.
Cf. şi Sören Kierkegaard, „Frica de Cutremur”, 1843:
eseu asupra fricii pe care o trezeşte alesului înfăţişarea
înaintea lui Dumnezeu. Pentru S. Kierkegaard, încercarea
dificilă la care este supus Avraam este modul cel mai dur
în care îşi poate trăi cineva credinţa în Dumnezeu.
 Avraam (Facerea, 12-25), un fiu, pe Ismail, care nu este
care a trăit la începutul însă moştenitorul promis.
mileniului al II-lea î. Hr. , a Încă o dată, Dumnezeu îl
primit poruncă de la ajută pe Avraam (Facerea,
Dumnezeu să-şi părăsească 18, 1 şi următoarele) şi
patria şi să plece într-o ţară Sara, în ciuda vârstei
necunoscută, care avea să înaintate, îi va naşte un fiu.
devină Ţara Făgăduinţei. Ca să-i pună la încercare
Mai târziu, se stabileşte în credinţa, Dumnezeu îi cere
Canaan cu femeia lui, Sara, patriarhului să I-l jertfească pe
şi cu nepotul său, Lot. acest fiu, Isaac. În faţa
Este momentul în care credinţei şi a supunerii lui
Dumnezeu îi făgăduieşte Avraam, Dumnezeu împiedică
acel pământ pentru sine şi jertfa şi interzice orice
urmaşii săi. Pentru că Sara sacrificiu omenesc în viitor.
nu putea avea copii, Avraam, numit „Părintele
Avraam se împreunează cu credincioşilor” (Romani,
slujnica lui, aceasta dăruindu-i 4), este strămoşul recunoscut a

41
trei religii monoteiste: iudaism,
creştinism şi islamism.
Avraam este considerat
strămoşul poporului ales. El
este părintele poporului
căruia i-a fost dată Ţara
Făgăduinţei. Expresia „copiii
lui Avraam” (Matei, 3, 9;
Luca, 13, 16; 19, 9) nu
indică numai o descendenţă
carnală, ci toţi cei care
mărturisesc credinţa sunt,
de asemenea, „fiii lui
Avraam” (Matei, 1, 1;
Romani, 4).
Sânul lui Avraam desem-
nează locul de odihnă al
celor care trăiesc
credinţa lui Dumnezeu şi cu
frică de Dumnezeu, acolo
unde nu există durere.
Imaginea o regăsim în
Parabola bogatului nemi-
(A) AUZI
 „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei, 11, 15) –
expresia se foloseşte în exprimarea laică cu sensul de „cine
vrea să înţeleagă, înţelege”.
 Sunt cuvintele lui Iisus
Hristos, adresate noroa-
lostiv şi a săracului Lazăr
(Luca, 16, 19).
Avraam este individualizat
prin credinţa lui într-un
singur Dumnezeu, spre
deosebire de înaintaşii săi,
politeişti. El îşi urmează
destinul sub semnul
devotamentului necondiţionat
pentru Dumnezeu, ceea ce
îi conferă un loc cu totul
special: „În toate Avraam a
fost cel mai mare, cel mai
curat şi cel mai venerabil
dintre patriarhi, respectat
şi venerat deopotrivă de
evrei, mahomedani şi creştini.
în Un prieten al lui Dumnezeu,
Părintele credincioşilor, generos,
altruist, un caracter superb,
cu o încredere fără margini
în Dumnezeu.” (Henry
Halley, Manual biblic).
delor, cu privire la Ioan
Botezătorul.
42
 (A) ATINGE
 „Nu mă atinge!” (Ioan, 20, 17)
Expresia a intrat pe calea literaturii în limbajul comun
cu sensurile: a) propriu, când eşti invitat să nu te atingi de
un lucru preţios, sacrosanct (În muzee, obiectele rare şi
valoroase sunt însoţite de inscripţia: Noli me tangere!); b) la
figurat, expresia se referă la o persoană intangibilă, la un
text, la o ordine stabilită.
 „Nu mă atinge!” – sunt Hristos Mariei Magdalena,
cuvintele adresate de Iisus după învierea Sa.

43
 BAAL
(ebr. ba’al, „soţ, stăpân, proprietar”)
 „Profeţii lui Baal” (Luca, 11, 15) – expresia denumeşte
servitorii ipocriţi ai divinităţii. Uzual, desemnează persoane
lipsite de harul pe care îl revendică prin înşelăciune sau
care le este atribuit de naivitatea unora din jur.
 Semiţii occidentali l-au ce, pregătită de prorocii minci-
numit pe Hadad, zeul furtunii, noşi, nu a luat foc. Ilie
Baal, cel care trimitea atât ploaia porunceşte celor prezenţi să
aducătoare de roade, cât şi facă dreptate: „Prindeţi pe
trăsnetul distrugător. În Biblie, el profeţii lui Baal; nici unul din
reprezintă toţi zeii falşi. ei să nu scape; şi-i prinseră;
După o perioadă îndelun- şi-i pogorî Ilie la pârâul Kişon,
gată de secetă, prorocul Ilie i-a şi-i junghiă acolo”. Dovedind
chemat pe profeţii lui Baal pe astfel existenţa lui Dumnezeu,
Muntele Cârmei pentru a le Ilie i-a înjunghiat pe cei 450 de
dovedi evreilor că Baal nu proroci ai lui Baal (Cartea a
există. Jertfa, pregătită de Ilie, Treia a Regilor, 18, 18-40).
deşi udată mai înainte cu apă Pedeapsa dură dată de Ilie este
la porunca Iui, a fost mistuită motivată de faptul că profeţii
de focul lui Dumnezeu, în timp lui Baal erau ucigaşii oficiali ai

44
pruncilor sacrificaţi în acelora care adoptau alte
templul zeului. Executarea credinţe, mânaţi de interese
acestora a constituit o îndoielnice sau din slăbi-
lovitură puternică dată ciune morală.

BABEL
(ebr. Babel; gr. Babylon)
Numele „babel” înseamnă „amestec”, „confuzie” şi se
referea, iniţial, la depunerile de pe fundul vaselor de vin
etc. Etimologia populară dată de textul biblic conduce la
folosirea cuvântului „Babel” în sensul încurcării limbilor.
 „Turnul Babel” (Facerea, 11, 1-9) este numele dat
unui turn uriaş, construit la Babilon de către fiii lui Noe,
care doreau să ajungă astfel la cer. Până atunci, ei vorbeau
o singură limbă. Îndrăzneala lor este pedepsită de
Dumnezeu, care le-a amestecat graiurile. Herodot susţine
însă că exista, încă în timpul lui, la Babilon, un turn foarte
înalt, care servea caldeenilor drept observator. Se
presupune că acesta ar fi fost turnul Babel, deoarece, în
Scriptură Babel este numele oraşului Babilon.
Neascultarea fiilor lui Noe îl mânie pe Dumnezeu care îi
împrăştie pe tot pământul, făcându-i să înceteze zidirea
cetăţii: „Haidem să ne pogorâm şi să amestecăm pe loc
graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu
alţii!” (Facerea, 11, 1-9).
45
 Expresia „turnul Babel” dezvoltă mai multe semnificaţii: o
construcţie uriaşă, un amestec de lucruri sau de idei
confuze, o reuniune haotică, unde toţi vorbesc fără să se
poată înţelege şi, în general, o confuzie, o încâlceală
enormă.
Sensul atribuit – sau păstrat – în actualitate pentru
„Turnul Babel” este acela de reper pentru neorânduială şi
neînţelegere (aşadar, acordându-se importanţă fenomenului
de diferenţiere a limbilor. Se spune că acesta este începutul
teoriei lingvistice, a multilingvismului şi a teoriei diversităţilor
şi idenţităţilor culturale), care face imposibilă armonia
iniţială. El poate asimila şi sensul de proiect sfidător prin
măreţia lui, început împotriva voinţei unei forţe
atotputernice, care generează eşecul, prin dezbinarea
partenerilor.
 Aici este turnul lui Babel – toată lumea vorbeşte în
acelaşi timp.
 Lit. În „Infernul” din Divina Comedie (1307-1321),
Dante foloseşte expresia „turnul Babel”cu referire la
Nimrod, care încearcă să înalţe acest turn stârnind în lume
vrajba şi discordia.

46
 Pierre Emmanuel, Babel, 1952: omul a vrut să fie
asemenea lui Dumnezeu, încercând să construiască lumea
şi va fi pedepsit pentru lipsa lui de măsură.
Jorge Luis Borges, în Ficţiuni, 1942, „Biblioteca din
Babel”, ilustrează simbolismul labirintului în afara
contextului biblic, real sau metaforic.
Maiakovski scrie: „Umflându-ne în pene trufaşe, /
turnuri Babel înălţăm în oraşe” (Poeme, Prolog II).
În literatura română, la Marin Sorescu găsim simbolul
biblic în poezia Subiectivism:
„Pe peretele care mi s-a dat
Să-l umplu cu chipuri
Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea
Începută din toate părţile,
Ca turnul Babel. ”

 Turnul Babel – După există un singur popor care

potop, neamurile s-au
răspandit de la fiii lui Noe:
„Şi era peste tot pământul o
singură limbă şi o vorbire”.
Şi oamenii hotărăsc să
zidească o cetate şi un turn cu
vârful până la cer, spre a nu
se mai răspândi pe tot
pământul, încălcând astfel
poruncile lui Dumnezeu.
Văzând urmările faptului că
47
vorbeşte o singură limbă şi
neplăcându-i neascultarea
lor, Dumnezeu îi împrăştie
pe întreg pământul. Turnul
Babel este surpat în părăsire,
rămânând în memoria
oamenilor drept locul unde
Dumnezeu „amestecă lim-
bile a tot pământul”.
Descrierea biblică a
turnului Babel se inspiră de
la piramidele în trepte,
numite Zigurat, din care s-au
găsit unele vestigii în
Mesopotamia. După ce au
descoperit arderea cărămizii,
oamenii au vrut să con-
struiască un oraş străjuit de
un turn înalt până la cer. Ca
să le pedepsească trufia,
Dumnezeu i-a dezbinat prin
înmulţirea limbilor şi i-a
împrăştiat (Facerea, 11, 9).
În afara pedepsirii culpei
colective, acest episod poate
fi citit ca o condamnare a
civilizaţiei urbane.

BABILON
(akk. Bab-ilu, „poarta zeului”)
 „Babilonul cel mare” este numele dat Romei, care va
fi distrusă pentru idolatria şi persecuţiile practicate acolo.
 „Babilonul” – „Marea desfrânată”, aliata lui Anti-
hrist (Apocalipsa, 18, 9-24).
 Lit. Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 413-424: în
cartea XIX, autorul latin opune cele două cetăţi –
Babilonul, cea profană, şi Ierusalimul, cea sfântă.
 Babilonul era un oraş antic drept una dintre minunile
situat pe Eufrat şi datează din lumii (ruinele construcţiilor de
mileniul al III-lea, fiind acolo au fost scoase la lumină
întemeiat de sumerieni. de Koldervey, la începutul sec.
Oraşul capătă importanţă sub al XX-lea). Nabucodonosor a
dinastia I (2225-1925) şi, în cucerit Ierusalimul şi l-a
special, sub domnia lui distrus, iar pe locuitori i-a
Hammurabi. Oraşul, fiind distrus, deportat. Exilul a durat 50 de
a fost reconstruit de caldeeni, iar ani (587-538), iar întoarcerea
sub Nabucodonosor, prin evreilor în Iudeea apare ca o
edificiile sale, se consacră replică a dezrobirii din Egipt.
48
Căderea Babilonului, prevestită
adesea de profeţii din Vechiul
Testament ca fiind pedeapsa
lui Dumnezeu, care îşi răzbună
poporul asuprit (Ieremia, 50-
51), a avut loc în 538, când
Cirus al Persiei a cucerit
oraşul.
Babilonul reprezintă sim-
bolul tuturor împărăţiilor care
se împotrivesc lui Dumnezeu
şi poporului Său.

BALAAM (VALAAM)
 „Măgăriţa lui Balaam” (Numeri, 27, 28) – expresia
semnifică o cale miraculoasă de impunere a unui adevăr
esenţial, dar neglijat.
 Lit.: Măgăriţa lui Balaam (corect: Bileam) – mai
mulţi autori fac referire la această legendară măgăriţă
când, în mod miraculos, cineva considerat drept prost şi
taciturn, deschide deodată gura, capătă grai şi spune
anumite adevăruri pertinente.
Întâlnim expresia la poetul Heinrich Heine, sub forma
de „măgarul lui Balaam”. În ultima sa poezie, Pentru
Mauche, elogiu al iubirii, rostit de un muribund pe patul
unei atroce suferinţe, nu poate uita de ura lui faţă de
burghezul german, care-i tulbură extazul poetic cu apariţia
sa grotescă şi stridentă de măgar al lui Balaam.
Honoré de Balzac, în povestirea sa, Salonul cu
vechituri, foloseşte expresia atunci când domnul Du

49
Croisier strigă după depoziţia unei martore în faţa
tribunalului: „Minune! A grăit Măgăriţa lui Balaam!”
 Balaam era un proroc pe
care regele din Moab, Balac,
l-a adus din Mesopotamia
pentru a-i blestema pe
israeliţi. A mers spre Moab,
spunându-i regelui că nu va
putea să-I dea ascultare decât
lui Dumnezeu.
Textul biblic povesteşte
că Dumnezeu i-a aşezat în
drum un înger, iar măgăriţa
lui Balaam (Valaam),
speriată, a refuzat de trei
ori să mai înainteze.
Ajuns la Balac, prorocul
i-a binecuvântat pe israeliţii
pe care trebuia să-i
blesteme (Numeri, 22, 24).
În noaptea de răgaz pe care
magicianul a cerut-o regelui,
Dumnezeu l-a prevenit: „Să
nu mergi cu ei, nici să
blestemi pe popor, căci este
binecuvântat. ”. La al doilea
demers al trimişilor lui
Balac, el primeşte încuvi-
inţarea lui Dumnezeu să
meargă „dar numai cuvântul
ce voi vorbi ţie acela să-l
faci”. În ziua când a pornit
calare pe o măgăriţă, însoţit
de cei doi fii ai săi, un înger
50
al Domnului „cu sabia
scoasă în mână” i-a apărut
înainte. Nevăzându-l, ghici-
torul a lovit animalul cu
sălbăticie, până când îngerul
i-a vorbit: „Pentru ce bătuşi
pe asina ta de trei ori? Iată
eu ieşii, ca să mă opun ţie,
căci calea pe care mergi tu
nu este dreaptă înaintea
mea: şi asina mă văzu, şi ea
se feri de mine acum de trei
ori; dacă ea nu se ferea de
mine, într-adevăr! Pe tine
te-aş fi omorât, şi pe ea aş
fi lăsat-o vie”. Apoi îi este
îngăduit să meargă cu
porunca de a rosti numai
cuvântul lui Dumnezeu.
Balaam, „bărbatul cel cu
ochii deschişi”, merge şi,
inspirat de Dumnezeu,
binecuvântează de trei ori
poporul israelit, încheind
apoteotic: „Tot cel ce te
binecuvântează pe tine,
binecuvântat să fie, Şi cel
ce te blesteamă pe tine,
blestemat să fie”.
Ulterior, Balaam a fost
corupt. Douăzeci şi patru de
mii de oameni au fost ucişi
pentru vina de a nu-şi fi
păstrat credinţa în Dumnezeu.
Printre ei, alături de cinci regi
ai Madianului, a murit şi
Balaam. Numele vrăjitorului
este evocat în Noul
Testament, ca reper al
ororii: „Părăsind calea
dreptăţii se rătăciră,
urmând calea lui Balaam
fiul lui Bosor, care iubi plată
de nedreptate. Şi primi
mustrare pentru a lui
călcare de lege: asin, fără
glas, grăind în glas de om,
opri nebunia profetului”
(Epistola a II-a a lui Petru,
2, 15-16).

BĂRBAT
 „Tu eşti acel bărbat” (Cartea a II-a a regilor, 12, 7).
 Sunt cuvintele adresate făcuse vinovat prin ucide-
lui David de către profetul rea lui Urie pentru a se
Nathaniel, după ce i-a căsători cu femeia acestuia,
amintit, cu ajutorul unei Bethsabeea.
parabole, crima de care se

BETLEEM
 „Măcelul pruncilor din Betleem” (Matei, 2, 16) –
expresia are conotaţiile unui act de o sălbăticie inumană,
absurdă, dementă.
 Lit. La Giovanni Papini, Viaţa lui Isus, măcelărirea
pruncilor capătă o semnificaţie nemuritoare: „Această
jertfire a Nevinovaţilor în preajma leagănului unui
Nevinovat; această jertfă de sânge pentru un prunc care îşi
va da sângele întru iertarea vinovaţilor; această jertfă

51
omenească pentru cel ce la rându-i fi-va jertfit, are un
tâlc profetic. Mii şi mii de nevinovaţi vor trebui să moară,
după moartea lui, pentru singura nelegiuire de-a fi crezut
în Învierea lui Cristos: se naşte ca să moară pentru ceilalţi
şi, iată, mii de prunci mor acuma pentru el, ca să-i
ispăşească naşterea”. La puţin timp după teribila
întâmplare, sinistrul ucigaş moare în chinuri îngrozitoare.
 Pe tronul Iudeii (din anul Scripturi, care prevesteau
40 î. e. n.), timp de treizeci şi naşterea Mântuitorului: „Iar
trei de ani s-a aflat Irod cel când Irod a văzut că a fost
Mare, a cărui domnie a fost amăgit de magi, s-a
umbrită de deciziile sale mâniat foarte şi, trimiţând
criminale, cărora le cad a ucis pe toţi pruncii care
victime inclusiv soţia erau în Betleem şi în toate
Mariamme, fiii Alexandru, hotarele lui, de doi ani şi
Aristobul şi Antipater, mai jos, după timpul pe
culminând cu uciderea care îl aflase de la magi”
pruncilor din Betleem (de la (Matei, 2, 16).
doi ani în jos), ca urmare a
semnelor cosmice anunţate de

BIBLIE
 „Legea şi Prorocii” (Matei, 7, 12) – se foloseşte astăzi
despre ceva ce se impune fără discuţie.
 „Literă de Scriptură/de Evanghelie” (Matei, 24, 14) –
respectarea întocmai a unor sfaturi, ordine, principii.
 Lit. Primele texte literare creştine inspirate de Biblie
sunt cunoscute sub titlul generic de Patristică sau Scrierile

52
Părinţilor Bisericii, începând din sec. al II-lea d. Hr. , iar
scriitori greci şi latini, apoi sirieni şi armeni, din sec. al IV-
lea, au făcut exegeza şi comentariul Vechiului şi Noului
Testament. Cu o influenţă importantă în Evul Mediu şi
chiar mai târziu sunt textele semnate de Tertulian, Origen,
Sfântul Ambrozie şi Sfântul Augustin.
Critica istorică şi filosofică semnată de Richard Simon
şi Spinoza (sec. al XVII-lea) a trezit, la scriitorii de mai
târziu, interesul pentru cronologia faptelor menţionate în
Biblie şi pentru cercetarea autorilor cărţilor biblice: în
Enciclopedie, 1751-1772, articolele „Biblie”, „Canon”,
„Cronologie sfântă”; vezi şi Voltaire, Biblia, în sfârşit
explicată, 1776.
Paul Claudel, în sec. al XX-lea, a reluat tradiţia patristică şi
medievală a comentariilor şi a interpretărilor Bibliei.
Traducerea Bibliei a fost o ocazie pentru apariţia unor
veritabile opere literare: în Anglia, Versiunea autorizată a
Sfintei Biblii, 1604-1611; în Germania, Luther a contribuit
prin traducerea sa la formarea limbii germane moderne
(1534). De altfel, în toate ţările creştine, traducerea Bibliei
a contribuit la formarea limbii literare a comunităţii
lingvistice respective. Pentru români, Biblia de la

53
Bucureşti, 1688, este considerat „întâiul monument de
limbă română literară”.
În zilele noastre, poeţii sunt şi ei ispitiţi de acest
exerciţiu fascinant: Jean Grosjean, Apocalipsa, 1962, şi
Henri Meschonnic, Cele cinci suluri, 1970.
Este cea mai răspândită
 Cuvântul Biblie vine din
carte din lume, fiind
grecescul Biblia, „cărţile
sfinte”, provenind, la tradusă în aproximativ 1800
rândul lui, din byblos de limbi şi dialecte şi a
„papirus”, după numele constituit sursa de
oraşului Byblos, care deţinea inspiraţie a nenumărate
opere literare, muzicale şi
controlul comerţului cu
papirus. Biblia este alcătuită de artă.
din mai multe cărţi, unele Biblia reprezintă partea
semnate, altele anonime, esenţială a revelaţiei lui
create în decurs de peste Dumnezeu şi a prescrip-
zece secole şi grupate în două ţiilor lui (Matei, 7, 12;
părţi: Vechiul Testament şi Epistola către romani, 3, 21).
Noul Testament.

BISERICĂ

(lat. basilica < gr. basilika „casa Domnului”)

 „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica
Mea ” (Matei, 16, 18).
 Lit. Eusebiu (265-340 d. Hr.), în Istoria ecleziastică,
prezintă informaţii despre Biserica creştină la începuturile
ei (scaune episcopale, literatură, persecuţii), iar în Cronica,

54
acelaşi autor se străduieşte să precizeze locul creştinismul
în istoria universală, începând de la Avraam.
Blaise Pascal, în Scrisori către Domnişoara de Roannez,
1656, consideră Biserica drept trupul lui Iisus Hristos.
 Cuvântul ebraic qahal mea” (Matei, 16, 18).
numeşte adunarea poporului Bisericile (Catolică, Ortodoxă,
lui Israel chemat de Protestantă) se recunosc ca
Dumnezeu la Sinai „popor al lui Dumnezeu”.
(Deuteronom, 5) şi comu- Ele se consideră un trup al
nitatea evreiască după cărui cap este Hristos, după
întoarcerea ei din Exil formularea lui Pavel
(Neemia, 8, 2). Pavel (Epistola către Coloseni a
foloseşte cuvântul grecesc Sfântului Apostol Pavel, 1,
ekklesia când se adresează 18). Biserica (fără majusculă)
bisericilor (comunităţi loca- desemnează clădirea în care
le). După Evanghelia lui se adună creştinii, iar Sf.
Matei, Iisus i-a spus Augustin a imaginat o
ucenicului său Simon- cetate divină în cer pentru
Petru: „Tu eşti Petru sufletele eliberate de păcat.
(Piatra), şi pe această
piatră voi zidi Biserica

BOGAT
 „Mai uşor îi va fi cămilei să treacă prin urechile
acului, decât bogatului să intre în împărăţia cerurilor ”
(Luca, 18, 25) – sugerează dificultatea de a rezista tentaţiei
de îmbogăţire prin orice mijloc.

55
  „Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona”
(Luca, 16, 13; Matei, 6, 24) – se adreseză celor dominaţi de
dorinţa de îmbogăţire.
 În Vechiul Testament, arată că ea nu este de ajuns
bogăţia constituie răsplata pentru a asigura fericirea.
virtuţii sau a muncii, ca dar În Noul Testament, Iisus
al lui Dumnezeu. Bogăţia în arată de unde vine peri-
sine nu este un păcat, cât colul: „Nu puteţi să slujiţi şi
timp nu este agonisită pe lui Dumnezeu şi lui
căi necinstite şi nu te mamona” (Luca, 16, 13;
îndepărtează de oameni şi Matei, 6, 24).
de Dumnezeu. Cartea Evanghelia după Luca
înţelepciunii lui Isus, fiul condamnă setea de înavuţire.
lui Sirah (5, 1; 27, 1; 31, 1) În epistolele neotestamentare,
avertizeză asupra primejdiei se face referire la bogăţia
bogăţiei, iar Pildele lui dată de valorile spirituale.
Solomon (15, 16-17; 16, 8)

BOTEZ
(gr. baptizein, „a se cufunda”)
Semnificaţia lui este cea a unei renaşteri (se regăseşte în
expresiile populare: „a primi botezul focului, al aerului” etc.).
 „Botezul – Ioan Botezătorul”
 „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie!” (Ioan, 1, 23)
– sunt cuvintele lui Ioan Botezătorul către farisei.
 Lit. Vezi Voltaire, „Quakerii”, în Scrisori filozofice,
(1734); Naivul (1767) – parodie a ritului baptismal.

56
 Semnificaţia botezului
este aceea că, prin scufun-
darea în apă, omul renaşte
la o viaţă purificată. Astăzi,
botezul marchează intrarea
în comunitatea Bisericii.
Botezul lui Ioan era un
ritual purificator care trebuia
să fie însoţit de o convertire
morală şi cu valoare profetică:
prevestea sosirea lui Mesia,
cel care, mai mare decât
Ioan, va boteza „cu Duh
Sfânt şi cu foc” (Matei, 3,
11). Şi Iisus a primit botezul
lui Ioan, prin care îşi asuma
solidaritatea cu oamenii
păcătoşi. După Înviere,
Iisus le-a poruncit uceni-
cilor să boteze toate neamu-
rile „în numele Tatălui, şi al
Fiului, şi al Sfântului Duh”
(Matei, 28, 18-20), iar, după
Rusalii, botezul a fost
practicat la creştini, păs-
trându-se până în zilele
noastre.

BUNA-VESTIRE
Sintagma apare în Evanghelia după Luca (1, 26-38) şi
este denumirea sărbătorii în cinstea Maicii Domnului,
celebrată de creştinii ortodocşi la 25 martie.
 Lit. Marie Noël, Mătăniile bucuriilor, 1930, „Buna-
Vestire”.
Paul Claudel, Vestirea adusă Mariei, 1912.
Pierre Emmanuel, Evangheliar, 1978, „Buna-Vestire”.
Tudor Arghezi îşi numeşte unul dintre romanele sale
Cimitirul Buna-Vestire.
 Buna-vestire este expresia anunţa că va fi maica lui
ce corespunde mesajului Iisus (Luca, 1, 26-38).
îngerului Gavriil către Salutul îngerului este la
Fecioara Maria, prin care o originea rugăciunii Ave

57
Maria: „Bucură-te, Marie, eşti tu între femei, şi
cea plină de har, Domnul binecuvântat este Iisus,
este cu tine; binecuvântată rodul pântecelui tău”.

58
 CAIN
 „Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?” (Facerea, 4,
1-24). Expresia semnifică refuzul de a-ţi asuma
responsabilitatea pentru faptele altei persoane (apropiate,
de obicei).
 „Semnul lui Cain” se aplică pentru vinovăţia de crimă
a cuiva, pentru neliniştea interioară, pentru remuşcările
chinuitoare, pentru spaima existenţială şi pentru regretul
târziu în privinţa unui fapt imposibil de reparat, a cărui
perspectivă de săvârşire de către o altă persoană ar
produce îngrijorare.
 „Urmă pe fruntea lui Cain” (Facerea, 4, 15) –
blestem şi protecţie.
 „Cain este Abel” (Facerea, 4, 14-16) – prototip de
fratricid.

59
  Lit. Imaginea lui Cain este într-o continuă evoluţie,
de-a lungul timpului, astfel că, până în sec. al XIX-lea,
conform tradiţiei, figura lui Cain este cea a unui ucigaş, în
opoziţie cu Abel, imaginea purităţii. În partea a doua din
Jocul lui Adam, sec. al XII-lea, Cain, ţăran zgârcit, refuză
să plătească dijma şi, după crimă, va ajunge în iad.
Pentru d’Aubigne, în Tragicele, 1616, Cain îl reprezintă
pe călăul hughenoţilor.
În sec. al XVIII-lea, în lucrarea lui Klopstock (Moartea
lui Adam, 1757), Cain este un personaj chinuit de îndoieli,
iar la Victor Hugo, Cain îl personifică pe vinovatul urmărit
de remuşcare („Conştiinţa”, în: Legenda secolelor, 1859):
„El se temea de toate şi toate se temeau de el. ”
Pentru Ch. Baudelaire, Cain aparţine categoriei celor
revoltaţi („Abel şi Cain”, Florile răului, 1857), ca şi la
Leconte de Lisle („Qain”, Poeme barbare, 1862).
În sec. al XX-lea, Michel Tournier, în „Familia Adam”,
Cocoşul de munte, 1978, prezintă confruntarea dintre Cain
şi Abel ca o imagine a confruntării dintre păstori şi
agricultori, dintre nomazi şi sedentari, conflict care se
încheie cu victoria lui Cain.
 Cain era fiul cel mai primul ucigaş din istoria
mare al familiei adamice şi umanităţii, prin faptul că îl
este cunoscut ca fiind omoară pe fratele său, Abel,

60
deoarece Dumnezeu prefera
ofrandele aduse de acesta din
urmă. Dumnezeu i-a cruţat
viaţa, dar l-a osândit să
rătăcească prin lume,
purtându-şi în suflet povara
vinovăţiei: „Şi când erau ei la
câmp, s-a sculat Cain asupra
fratelui său Abel şi l-a omorât
pe el” (Facerea, 4, 8). „Când
vei lucra tu pământul, el să
nu-ţi mai dea ţie puterea sa; şi
tu rătăcind şi fugitiv vei fi pe
pământ” (Facerea, 4, 12). Cain
a înţeles că a fost părăsit de
protecţia divină şi că poate fi
ucis de oricine, dar Dumnezeu
a hotărât: „De aceea oricine va
ucide pe Cain, de şapte ori
mai mult se va pedepsi. Şi
Dumnezeu puse semn lui
Cain, pentru ca oricine l-ar
afla pe el să nu-l omoare”
(Facerea, 4, 15). Însemnarea
lui Cain este una în cuget, nu
una fizică.
Tradiţia spune că, după
naşterea lui Enoh, fiul său,
Cain a devenit constructor
de oraşe (Facerea, 4, l-24).

CANAAN
Nume propriu care denumeşte ţinutul făgăduit lui
Avraam (Facerea, 12).
 „Pământul făgăduinţei” (Facerea, 13, 15) – expresie
întrebuinţată cu sensul de ideal, scop al unei căutări, dar
are şi sensul de loc al împlinirii speranţelor, al izbăvirii de
suferinţe şi de încercări, loc al belşugului şi al mântuirii,
dorit cu toată puterea spiritului şi pentru obţinerea căruia
nu se precupeţeşte nici un efort.
În traducerea românească a Bibliei, expresia pământul
făgăduinţei, preluată de generaţiile următoare, se
foloseşte eronat pentru pământul făgăduit, adică acel

61
Canaan promis de Dumnezeu lui Avraam şi urmaşilor lui,
Isaac şi Iacob (Israel): „Ieşi din pământul tău, şi din locul
naşterii tale, şi din casa părintelui tău, în pământul care eu
ţi-l voi arăta ţie!”; „Şi pământul, care l-am dat lui Abraam şi
lui Isaac, ţie îl voi da; şi seminţiei tale după tine voi da
pământul acela” (Facerea, 13, 15), făgăduinţă reînnoită lui
Moise, care va izbăvi din robia Egiptului poporul ales,
conducându-l spre locul promis strămoşilor, „într-un pământ
bun şi larg, într-un pământ în care curge lapte şi miere”.
Drumul spre pământul promis este presărat de grave abateri ale
poporului de la credinţa în Dumnezeu.
 Lit. Goncearov, Oblomov – IV, 9, „El visa că a atins
acel pământ al făgăduinţei unde curge lapte şi miere,
unde ai pâine fără să trebuiască s-o câştigi, unde umbli în
aur şi argint”.
Canaanul este evocat de Apollinaire, în Cântecul celui
Neiubit, 1909, drept ţara binecuvântată a dragostei care
acum s-a stins: „Cale Lactee, tu soră luminoasă/A dal-
belor pârâuri din Canaan. ”.
Zeii canaaneeni (Baal, Astarte etc.) i-au inspirat pe
poeţii evrei Saul Cernikovski şi Jonathan Ratosh, sec. al
XX-lea. Cf. şi Claude Vigée, Canaan al exilului, 1962;
Secerişul din Canaan, 1967.

62
 G. Călinescu (în referatul ţinut la Academie despre
opera lui Mihail Sadoveanu) spune cu privire la Moldova,
zugrăvită de autorul Baltagului: „În lipsa unei drepte
cârmuiri, poporul se conduce după datini, iar pământul
este atât de fertil, încât între două pârjoluri, roadele se
revarsă ca într-un Canaan”.
Tudor Arghezi (în Prolog de deschidere a noului teatru
Comedia) îl compară pe Pierrot cu:
„Pribeagul care trece mereu din ţară-n ţară
Cu-o alăută-n spate, cu-o carte subsuoară,
În căutarea unui zadarnic Canaan,
Ca fluturii de vesel, ca dânşii de golan. ”
 Potrivit legendelor biblice, drept „ţara unde curge numai
Canaan este pământul cuprins lapte şi miere”, cuvântul
între Iordan şi Marea Canaan a ajuns să însemne un
Mediterană, pământ făgăduit loc prin excelenţă bogat şi
de Dumnezeu seminţiei mănos.
descinse din patriarhi. Descris

CANA
 „Nunta din Cana Galileii” (Ioan, 2, 1-12) –
denumeşte o întâmplare unde are loc un miracol, ceva
neobişnuit, neînţeles, inaccesibil – care provoacă tulburare
sufletească şi iluminare.

63
  Lit. La Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, întâmplarea
are măreţie prin semnificaţie: „Pentru cine nu se opreşte la
slova povestirii, apa care se schimbă-n vin este de fapt o
nouă înfăţişare a noilor vremi care încep odată cu
Evanghelia. Mai înainte de vestirea ei, în ajun, în pustiu,
apa putea fi de-ajuns: lumea era părăsită şi îndurerată.
Dar răsunat-a Voioasa Vestire: Împărăţia se apropie,
fericirea nu va mai zăbovi. De la jale suntem gata să
trecem la bucurie; de la văduvia străvechii Legi, trecem la
noua nuntă cu Lege nouă. Mirele este cu noi. Nu-i vreme
de întristare; nu post, ci îmbătare; nu apă, ci vin. ”
Cf. şi la Max Jacob, Poemele lui Morvati Gaelicul, 1953,
„Nunta din Cana”.
 Cana este un orăşel din „Pământul Făgăduinţei”. În
Galileea, unde Iisus a fost ciuda blestemelor aruncate
invitat la un ospăţ de nuntă. de israeliţi împotriva canaa-
Acest teritoriu se întindea neenilor şi a oraşelor lor,
din sudul Feniciei (Tyr şi aceştia supravieţuiesc; sunt
Sidon) până la deşertul numeroase căsătoriile mixte,
Negeb. Vechii locuitori erau ca şi practicile idolatre
grupaţi în neamuri (Facerea, (Judecătări, 3, 5-6; Ezdra,
10, 15-l8): amoriţii, ghirgasiţii, 9, l-2).
hitiţii, heviţii, iebusiţii şi Nunta din Cana Galileii
fereziţii (Deuteronom, 7, 1; marchează începutul minu-
Iosua, 3, 10). Ţara Canaanului nilor pe care le-a făcut
este ţara promisă lui Avraam Mântuitorul. În timpul
(Facerea, 11, 31), apoi lui petrecerii, se termină vinul şi
Isaac şi Iacov, este mama lui Iisus îi spune

64
Mântuitorulului acest fapt.
Răspunsul criptic („Ceasul
meu n-a venit încă. ”) n-o
descurajează, dimpotrivă, le
cere slujitorilor să facă
întocmai cum li se va spune.
Iisus ascultă de solicitarea
nemărturisită a mamei sale:
„Zice lor Iisus: umpleţi
vasele cu apă. Şi le umplură
până sus. Şi le zice: acum
scoateţi şi duceţi veghietorul
mesei. Şi dânşii îi duseră. Şi
când veghietorul mesei gustă
apa făcută vin, şi nu ştia de
unde este, iar slujitorii care
aduseră apa ştiau, veghie-
torul mesei chemă pe mire.
Şi-i zice: orice om pune întâi
vinul bun, şi când s-au
îmbătat atunci pune pe cel
prost; tu ai ţinut vinul bun
până acum” (Ioan, 2, 1-12).
CAPERNAUM (CAFARNAUM)
În limbaj familiar, un „cafarnaum” desemnează un loc
unde domnesc dezordinea şi confuzia.
 Capernaum-ul (Marcu, 2,
2) este un orăşel din Galileea,
pe malul lacului, loc de adopţie
pentru Iisus şi centru de
acţiune la începutul vieţii sale
publice. Mântuitorul a predi-
65
Această întâmplare a întărit
credinţa în sufletul
ucenicilor şi al oamenilor din
jur în temeiul dragostei
pentru Iisus şi de încredere
în misiunea sa divină: „Căci
Dumnezeu iubi lumea atât
de mult, încât dete pe Fiul
său unul născut, pentru ca
oricine care crede într-însul
să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică. Căci Dumnezeu nu
trimise pe Fiul său în lume,
ca să osândească lumea, ci
pentru ca lumea să fie
mântuită printr-însul. Cine
crede într-însul nu este
osândit, iar cine nu crede, a
şi fost osândit, pentru că n-a
crezut în numele unui născut
Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,
loc. cit.).
cat în sinagoga din Cafarnaum
(Ioan, 6, 24) şi a făcut
vindecări, memorabilă fiind
vindecarea paraliticului. Deoa-
rece casa unde se afla Iisus era
foarte aglomerată, infirmul a
trebuit să fie coborât pe minunea înfăptuită a fost
acoperiş (Marcu, 2, 1-12). urmat de neîncredere şi de
Entuziasmul provocat de duşmănie.

CARNE (TRUP)
 „Duhul este vrednic, dar carnea este slabă” (Matei,
26, 41): slăbiciunea trupească.
 „Rudenia după trup”: familia, „legăturile de sânge”.
 „Os din osul meu şi carne din carnea mea” (Facerea, 2, 23)
 „Făptura cărnii”: orice fiinţă vie.
 Lit. Textele literare de inspiraţie biblică sau
pseudobiblică folosesc cuvântul trup cu o dublă conotaţie,
una depreciativă: ţărână, slăbiciune, sexualitate, vinovăţie,
moarte – „Ruşinoase legături ale trupului şi lumii / Ce nu
mă părăsiţi când eu v-am părăsit” (Corneille, Polyeucte,
1643); cealaltă semnificaţie se referă la soliditatea
dimensiunii noastre terestre. La Peguy, poetul pământului
carnal, afirmă: „trupul şi sufletul sunt ca două mâini încleştate”.
Obsesia „trupului” care conduce la rătăciri sexuale
apare clar în operele lui Hawthorne, Litera stacojie, 1850.

 În Vechiul Testament, suflet, considerat a se afla

termenul basar numeşte în sânge.
trupul viu, omul în În Noul Testament,
întregime. Gândirea ebraică „carnea şi sângele” definesc
nu desparte trupul de făptura umană (Ioan, 1, 14).

66
 Cartea înţelepciunii lui neputincios”, zice Matei
Isus fiul lui Sirah şi Pavel (26, 41). Dacă grecii consi-
(acesta, sub influenţa derau că trupul ia calea
filosofiei greceşti) văd morţii fără de întoarcere,
trupul ca o închisoare în creştinii preiau ideea
care sufletul este captiv, de evreiască târzie despre o
unde o depreciere a înviere a trupului, adică a
acestuia – supus patimilor omului întreg.
şi sclav al păcatului. „Duhul
este osârduitor, dar trupul

CARTE
 „Carte cu şapte peceţi” (Apocalipsa, 5, 1) – expresia
vine din Biblie şi se foloseşte în uzul laic pentru a exprima
ideea de inaccesibilitate. Când este vorba despre lucruri
misterioase, de neînţeles, se zice că avem de-a face cu o carte cu
şapte peceţi.
 Lit. În tragedia Faust, a lui Goethe (partea I), Faust îi
spune lui Wagner: „Timpurile din trecut sunt pentru noi o
carte ferecată cu şapte peceţi” (ESPLA, 1953, pag. 57).
În Apocalipsa lui Ioan, Ioan Teologul pomeneşte de o
carte cu şapte peceţi. În viziunea acestuia, nimeni nu era
vrednic să desfacă peceţile şi să citească din carte.

CĂMILĂ
 „A trece cămila prin urechile acului” (Matei, 19, 24;
Luca, 18, 25) – exprimă imposibilitatea unei anumite acţiuni.
67
  „Strecoară ţânţarul, dar înghit cămila” (Matei, 23,
24) – se adresează ipocriţilor.
 Regina din Saba, în
călătoria sa spre regele
Solomon, foloseşte cămile
„încărcate cu mirodenii,
aur şi pietre preţioase”
(Cartea a treia a regilor,
10). Evreilor nu le era
îngăduit să consume carnea
acestui animal, considerat
impur, nici pe cea de măgar
sau de porc (Deuteronom,
14, 7-8). Părul de cămilă
servea la confecţionarea
unor veşminte grosolane,
CĂSĂTORIE
 „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”
(Matei, 19, 6).
 În vechime, în tot Orientul
Apropiat, poligamia era
obişnuită, dar evreii par s-o
fi practicat, în general, cu
moderaţie. De altfel, căsătoria
costa scump: trebuia ca
logodnicul să plătească o
sumă de bani (mohar) sau
echivalentul în muncă al
acesteia (Facerea, 29, 15-
30). Mohar-ul îi rămânea
soţiei în caz de repudiere.
68
de felul celor purtate de
Ioan Botezătorul (Marcu, 1, 6).
Cămila apare în unele
expresii plastice: Matei
relatează o invectivă a lui
Iisus la adresa ipocriţilor
care „strecoară ţânţarul,
dar înghit cămila” (Matei,
23, 24) şi, deopotrivă, a bo-
gaţilor care, cu greu, vor
intra în împărăţia Cerurilor
(Matei, 19, 24).
Ceremonia căsătoriei constituia
un prilej de festivităţi prelungite
(Judecători, 14, 10-12;
Ioan, 2, 1 şi urm.).
Încetul cu încetul, s-a
impus monogamia. În
cartea Facerea, sunt
prezentaţi Adam şi Eva ca
prototip al cuplului
monogam, semn al cre-
dinţei într-un singur
Dumnezeu.
 Prorocii Osea şi Isaia
compară raportul dintre
Dumnezeu şi poporul său
cu cel dintre soţ şi soţie.
Cântarea Cântărilor, cule-
gere de poeme de dragoste
considerate drept cântece
de nuntă, a fost socotită şi
ca fiind o odă a dragostei
dintre Dumnezeu şi popo-
rul Său.
În Noul Testament, sunt
atestate puţine texte care
fac referire la căsătorie.
Pavel insistă asupra faptu-
lui că responsabilii comu-
nităţii nu trebuie să fi fost
căsătoriţi decât o singură
dată, iar, pentru a se con-
sacra Domnului, este pre-
ferabil celibatul, fără a
nesocoti rostul căsătoriei:
„Mai bine să se căsăto-
rească, decât să ardă”
(I Corinteni, 7, 1-9). În
Efeseni, 5, 21-25, legătura
dintre bărbat şi femeie este
comparată cu legătura
dintre Hristos şi Biserică.

(A) CĂUTA
 „Căutaţi şi veţi găsi!” (Matei, 7, 7)
 „Nu căuta să fii la fel cu oamenii răi şi nici nu dori
să fii împreună cu ei” (Proverbe, 24, 1).
 Aceste cuvinte au fost Predica de pe Munte.
rostite de Iisus Hristos, în

CÂNTARE
 „Cântarea Cântărilor”
Este traducerea din ebraică a lui Şir aşirim, titlul uneia
dintre cărţile care compun Vechiul Testament. Autorul ei a
rămas anonim, dar legenda o atribuie regelui Solomon.
Prin vechimea textului, prin frumuseţea poetică, Cântarea

69
Cântărilor a devenit un termen superlativ, spre a califica o
operă excepţională, o culme a creaţiei.
„Cântarea Cântărilor” constituie un superlativ de
referinţă al admiraţiei, al laudei, al dragostei faţă de o
realizare, o idee, sau faţă de o persoană, însă adeseori este
utilizat cu nuanţa ironică, atunci când sentimentele sunt
simulate, iar „cântarea” este o contrafacere care nu merită
să fie comparată cu minunatul model biblic.
 Lit. Multe poeme de iubire se inspiră din Cântarea
Cântărilor; de exemplu, Cântarea spirituală a Sfântului
Ioan al Crucii, sec. al XVI-lea sau Tatăl umilit, de Paul
Claudel, 1916, Pensée (Gândirea), căutându-şi soţul, se
exprimă ca Preaiubita.
 În Vechiul Testament se Grădina din Cântarea
află cartea Cântarea Cântărilor, Cântărilor pare a fi un al
o colecţie de poeme de doilea Eden, loc al iubirii în
dragoste, atribuită regelui care toate cele cinci simţuri
Solomon. Povestea de sunt copleşite. Interpretat
iubire dintre rege şi tânăra ca o alegorie, acest poem
Sulamita constituie tema simbolizează, pentru evrei,
centrală a întregii cărţi, care iubirea lui Dumnezeu
exprimă ideea că arta are pentru poporul său şi a lui
un loc privilegiat în ordinea Israel pentru Dumnezeul
divină, când apare ca atribut al său. Creştinii au văzut în el
armoniei dragostei în spiritul unirea lui Hristos cu
unirii sublime dintre bărbat Biserica, precum şi dialogul
şi femeie. dintre suflet şi Dumnezeu.
Credinţa în Mântuitorul Iisus

70
îşi găseşte corespondenţa în
dragostea ideală dintre un
bărbat şi o femeie – Hristos şi
Biserica, în varianta creştină.
Poemul lui Solomon este
presărat cu metafore de o
frumuseţe unică: „Cât de
frumoşi sunt paşii tăi cu
încălţămintele tale, fecioară
aleasă! Rotundul coapselor
tale este precum colanul,
Lucru de mână de meşter;
Buricul tău este ca o cupă
rotundă, Căruia nu-i
lipseşte niciodată vinul;
Pântecele tău ca un snop de
grâu, Încins cu crini; Cele
două ţâţe ale tale, Ca doi
pui gemeni de gazelă;
Gâtul tău este ca un turn de
fildeş, Ochii tăi ca iazurile
din Heşbon, lângă poarta
Batu-Rabbimului; Nasul
tău ca turnul Libanului, ce
caută spre Damasc; Capul
tău pe tine precum
Carmelul. Părul capului
tău ca purpura; Un rege
este încătuşat în buzele
tale! Cât de frumoasă şi cât
de plăcută eşti tu, iubito, în
nuri! Statura ta seamănă
cu palmierul. Ţâţele tale cu
strugurii. Gândit-am: O, de
m-aş putea sui în palmier!
Să apuc ramurile sale, Şi
fire-ar ţâţele tale ca
strugurii viţei! Mirosul
respirării tale este ca de
măr, Cerul gurei tale ca
vinul plăcut, Ce lunecă uşor
în gâtul iubitului meu, Şi
face să vorbească buzele
celor adormiţi. ”

CEI DINTÂI/CEI DE PE URMĂ

 „Cei de pe urmă vor fi cei dintâi” – acestei formule i
se atribuie adesea un înţeles apropiat de: „Cine se va
înălţa pe sine se va smeri; cine se va smeri pe sine se va
înălţa” (Matei, 23, 12).
În vorbirea curentă, expresia este folosită cu înţelesul biblic.
 În Vechiul Testament, ordinea de valori sau
Dumnezeu răstoarnă adesea rangurile stabilite de oameni.

71
 În Noul Testament, acest
lucru este exprimat explicit:
Dumnezeu „coborât-a pe
cei puternici de pe tronuri
şi a înălţat pe cei smeriţi”
(Luca, 1, 52). „Şi mulţi
dintâi vor fi pe urmă, şi cei
de pe urmă vor fi întâi”
(Matei, 19, 30).

CENUŞĂ
 „A-şi pune cenuşă pe cap/în cap” (Iona, 3, 6) – în sensul de
pocăinţă.
Expresia este de sorginte biblică şi se foloseşte în sens
figurat ca manifestare exterioară a unei dureri, dar şi cu
sens ironic.
 Lit. A. Pavlovici Cehov, într-o scrisoare din anul 1888,
scria: „... dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină
neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe
cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

 Această curioasă expresie veşmintele, se acopereau cu

provine de la obiceiul evreilor un sac şi-şi puneau cenuşă
din antichitate care, la o mare pe cap, cenuşa fiind
durere sau pentru o adâncă considerată la cei vechi ca
remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, un semn de doliu.

CER
 „Cerul explică gloria Domnului” (Psalmi, 18, 2) –
lumea cerească oferă o dovadă strălucitoare a înţelepciunii
şi puterii Creatorului.

72
  „Al şaptelea cer” – Se zice şi „al nouălea”. Expresia
este bazată pe credinţa celor vechi, cum că cerul ar fi
alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri).
În zilele noastre, se foloseşte în varianta „a fi în al
nouălea cer” – a pluti de fericire.
 Lit. Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de
cristal, susţinea existenţa a opt ceruri. În secolul al XII-lea,
regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de
astronomie, demonstra că sunt…127 de ceruri!
Teologul Toma d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol,
susţinea existenţa a şapte ceruri.
Poetul Dante Alighieri a descris nouă ceruri. Şi fiindcă,
odată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o
ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus
„preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea
cer” sau „mă simt în al nouălea cer”, însemna a te socoti în
culmea fericirii.
Ion Minulescu foloseşte expresia în poezia Primăvară rurală:
„O ridică-n osanale,
Ca pe-o scară de mătase,
Până-n ceru-al şaptelea... ”

73
 (A) CERE
 „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi
se va deschide! Căci orişicine cere, capătă; cine caută,
găseşte; şi celui ce bate, i se va deschide” (Matei, 7, 7-8).
 Îndemnul adresat de în Predica de pe Munte.
Iisus Hristos ucenicilor săi,

CEZAR
 „Daţi Cezarului ce este al Cezarului... “ (Matei, 22, 17-21).
 „A da Cezarului ce este a(l) Cezarului” are sensul curent de
recunoaştere a meritelor şi a calităţilor unei persoane.
La origine, cuvintele nu aveau un sens figurat. Este
vorba despre acordul bisericii, ca instituţie, ca cei
credincioşi să se supună poruncilor dumnezeieşti, dar şi
legilor administrative pământeşti, autorităţii conducă-
torului politic. Sensul metaforic a fost căpătat ulterior şi
astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască
fiecăruia meritele, atribuţia, rolul său.
 Lit. La Maxim Gorki (în romanul Foma Gordeev,
cap. al XII-lea) găsim o aplicare a întregului citat biblic
sub formă amuzantă şi ironică. După slujba religioasă,
personajul Cononov se adresează musafirilor şi le spune:
„Acum, după ce-am dat lui Dumnezeu ce-i al lui

74
Dumnezeu, daţi-mi voie ca muzica să dea Cezarului ce-i
al Cezarului. ”
 Fariseii au încercat în
repetate rânduri să-L com-
promită pe Iisus în faţa
autorităţilor romane, urmărind
să-L prezinte ca pe un
revoltat împotriva ordinii,
astfel încât să fie condamnat
pentru nerespectarea legilor.
O astfel de încercare este cea
legată de plata censului către
stăpânitorii romani: „Învă-
ţătorule, ştim că eşti iubitor
de adevăr, şi înveţi în
adevăr calea lui Dumnezeu,
şi nu-ţi pasă de nimenea,
pentru că nu te uiţi la faţa
oamenilor; Deci spune nouă,
ce ţi se pare? Se cuvine a da
cens Cezarului, sau nu?”
(Matei, 22, 16-17). Iisus
înţelege scopul lor josnic („Ce
mă ispitiţi, făţarnicilor?”) şi
le arată că nu pot exista confuzii
între puterea omenească –
efemeră, măsurată material –
şi credinţa în puterea
spirituală, eternă, a lui
Dumnezeu: „Iar ei aduseră
un dinar. Şi Iisus le zise: al
cui este chipul acesta şi
inscripţiunea? Al Cezarului,
zic dânşii. Atunci le zice: deci
daţi Cezarului cele ale
Cezarului, şi lui Dumnezeu
cele ale lui Dumnezeu”
(Matei, 22, 20-21). Fariseii
înţeleg că au căzut în propria
lor capcană, creând opţiuni
dilematice, ilustrând imaturitate
de viziune religioasă şi prostie
până la blasfemie.

CHEIE
În Biblie, cheile sunt semn de putere (Isaia, 22, 22).
 „Cheile Sfântului Petru” – autoritatea Sfântului
Scaun – Cheile împărăţiei (Luca, 11, 52).
 Iisus oferă puterea de Cerurilor, comparată cu un
a îngădui sau de a refuza oraş antic înconjurat de
accesul în Împărăţia ziduri prevăzute cu porţi

75
(Matei, 16, 19; Apocalipsa
lui Ioan, 3, 7). El însuşi
stăpâneşte cheia Morţii
(Apocalipsa, lui Ioan, 1,
18), adică puterea de a învia
şi le reproşează învăţători-
lor Legii că îi împiedică pe
oameni să ajungă la
cunoaşterea împărăţiei: ei
au cheile, dar nu le folosesc
nici pentru ei, nici pentru
ceilalţi (Luca, 11, 52).

CHEMAT
 „Primul Chemat” (Marcu, 1, 16-20) – este formula
pentru personajul ce, înaintea tuturor, se alătură inspirat şi
devotat unei cauze. Faptul presupune dragoste şi înţelegere,
dăruire şi sacrificiu, dar conferă, ulterior, drepturi deosebite
şi o binemeritată glorie.
Dintre apostoli, Andrei lângă marea Galileii, văzu
se distingea prin devota- doi fraţi, pe Simon numit
ment. A fost primul care l-a Petru şi pe Andreiu, fratele
urmat pe Iisus şi cel ce l-a lui, aruncând o plasă în
adus pe Simon-Petru să-l mare; căci erau pescari. Şi
cunoască pe Mesia, el însuşi le zise: veniţi după mine, şi
aflând acest lucru de la Ioan vă voi face pescari de
Botezătorul – „glas de oameni. Iar ei îndată
strigător în pustie”- care Îl lasând plăşile îl urmară”
vesteşte pe Iisus. În ziua (Matei, 4, 18-19). La fel s-a
botezului lui Iisus în apa întâmplat cu Iacob şi Ioan,
Iordanului, Ioan a dezvăluit fiii lui Zebedeu.
rostul său de misionar. După tradiţie, Andrei
Cei doi fraţi, Andrei şi este misionar al credinţei în
Petru, pescari din Betsaida Hristos pe meleagurile
au fost chemaţi de Iisus la Greciei şi în ţinuturile
împlinirea unui destin sciţilor. A avut moarte de
măreţ: „Şi umblând pe martir la Patras, unde a fost

76
răstignit pe o cruce în apostolului, apropiat lui
formă de „X” – Crucea Mesia şi mijlocitor între
Sfântului Andrei. Astfel, oameni şi Dumnezeu.
Andrei ne apare ca prototipul

CHIP
În româneşte, termenul adoptat de tradiţia biblică
provine din magh. kép. În alte texte se foloseşte faţă,
înfăţişare (de la facies, la origine / sau imagine, cf. lat.
imago, „reproducere exactă sau reprezentare analogică a
unei făpturi, a unui lucru; asemănare, imagine”).
 „Dumnezeu a făcut pe om după chipul său”
(Facerea, 1, 27).
 „Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu te închini lor, nici
să le slujeşti” (Ieşirea, 20, 4-5).
 Lit. Haïm Potok, Mă numesc Asher Lev, roman al
cărui subiect este ostilitatea faţă de arta figurativă.
 Decalogul interzicea orice Dumnezeu. Tatăl ceresc poate
reprezentare figurativă, pentru fi cunoscut prin Fiul Său
a-l îndepărta pe Izrael de la zeii („Hristos este chipul lui
mincinoşi. Au existat, totuşi, Dumnezeu, celui nevăzut”’
reprezentări ce întruchipau (Coloseni, 1, 15), fără să existe
heruvimi cu elemente decorative imagini materiale ale lui
ale chivotului, israeliţii nefăcând Dumnezeu.
niciodată chipuri ale lui

77
 CINA (CEA DE TAINĂ)
(lat. cena, „masa de seară”)
 „Cina cea de Taină” (Luca, 22, 8-20) – se foloseşte
pentru tipul de reuniune unde se discută chestiuni
esenţiale, secrete şi care au urmări ce dovedesc profunde
schimbări de atitudine în raport cu un fenomen, un personaj,
o problemă etc.
 Lit. Cina cea de Taină este evocată de Victor Hugo în
„După Paşte” (Sfârşitul lui Satan, 1886).
J. Prevert parodiază ireverenţios Cina cea de Taină în
„Cina” (Vorbe, 1946).
Masa în jurul căreia se adună Cavalerii Mesei Rotunde
este asemănată cu masa Cinei celei de Taină.
 Este numele dat mesei unde este casa de ospăţ,
pe care a luat-o Iisus cu unde să mănânc Paştile cu
apostolii, în ajunul morţii ucenicii mei? Şi acela va
sale, pentru a celebra arăta vouă o încăpere mare
Paştele. Pentru pregătirea sus cu aşternut; acolo gătiţi. ”.
mesei de Paşti, Iisus îşi Aşezat la Sfânta Cină
trimite ucenicii (pe Petru şi pe împreună cu cei doisprezece
Ioan, conform Evangheliei ucenici, Mântuitorul le spune
după Luca) în oraş: „Iată, că unul dintre ei îl va da
intrând voi în oraş va ieşi prins şi că totul se va
înaintea voastră un om, întâmpla „după cum este
ducând un vas de pământ cu scris”. La protestul lui
apă, urmaţi lui în casa în care Petru, îi anunţă tăgăduirea sa
intră. Şi veţi spune stăpânului întreită „mai înainte de-a fi
casei: Învăţătorul îţi zice, cântat cocoşul de trei ori”.

78
 Matei, Marcu, Luca şi Pavel (I
Corinteni, 11, 23-27) relatează in-
stituirea Euharistiei: Iisus a luat
pâinea, a pronunţat binecu-
vântarea rituală, apoi a frânt-o
şi a împărţit-o apostolilor
zicând: „Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu”. Apoi
a luat o cupă, a închinat şi le-a
dat-o zicând: „Acesta este
Sângele Meu, sângele legă-
mântului, care pentru mulţi
se varsă”. După Luca şi
Pavel, el a adăugat: „Faceţi
aceasta întru pomenirea
Mea”. Creştinii îşi amintesc
aceste cuvinte, iar gesturile
lui Iisus sunt repetate în
ritul frângerii pâinii la
Sfânta Jertfă la ortodocşi –
masă simbolică şi frăţească.

(A) CINSTI
 „Mulţi cinstesc pe cel puternic şi se împrietenesc cu
cel darnic” (Proverbe, 19, 6).
Proverb de sorginte biblică, cu referire la cei care îşi aleg
prietenii motivaţi de interese mercantile.

COAPSE (RĂRUNCHI)
Coapsele desemnează sediul vigorii fizice a bărbatului,
al puterii sale procreatoare.
 „A cerceta inima şi rărunchii” – înseamnă a pătrunde
gândurile cele mai intime şi motivaţiile cele mai secrete.
Singur Dumnezeu poate să o facă (Psalmi, 7, 9; 25, 2;
Ieremia, 11, 20; Cartea înţelepciunii lui Solomon, 1, 6).
 Pavel vorbeşte despre cei evrei, 7, 5). Rărunchii indică
care descind din „coapsa” adeseori sediul sentimentelor
lui Avraam (Epistola către ascunse şi al patimilor vi-
79
olente. Rărunchii sunt inconştiente. Iov (16, 13) se
asociaţi adesea inimii, într-un plânge că Dumnezeu „i-a
cuplu complementar: în străpuns rărunchii fără
timp ce inima este sediul milă”. „Inima şi rărunchii”
cugetării, al inteligenţei, al semnifică ansamblul forţelor
sentimentelor conştiente, interioare ale făpturii
rărunchii sunt sediul omeneşti.
patimilor şi al pornirilor

COLOS CU PICIOARE DE LUT

 „Colos cu picioarele de lut” (Daniel, 2). A spune
despre cineva sau ceva: este un uriaş cu picioare de lut înseamnă
a sugera faptul că puterea lui nu este reală, ci aparentă.
 Lit. Puşkin, în poezia Aniversarea luptei de la
Borodino, a răspuns cu toată vehemenţa celor care
numeau Rusia colosul cu picioare de lut, amintind de
victoria oştilor ruseşti împotriva armatelor lui Napoleon.
Cel care a dat, pentru prima dată, Rusiei acest apelativ a
fost filosoful francez Diderot, în urma vizitei sale în Rusia.
Comparaţia aceasta pentru Rusia ţaristă a dispărut
odată cu ţarismul, dar expresia „colosul cu picioare de lut”
se mai foloseşte şi astăzi pentru a exprima o măreţie, o
grandoare aparentă, exterioară.
 În cartea profetului într-un vis o statuie masivă
Daniel, se spune că Regelui din aur şi bronz care se
Nabucodonosor, suveranul înălţa în faţa lui. Picioarele
Babilonului, i s-a arătat ei erau din lut ars; uriaşa

80
statuie s-a prăbuşit când a
fost atinsă de o pietricică
(Daniel, 2). Prorocul Daniel i-a
tălmăcit visul, spunându-i că
uriaşul cu „picioare de lut”
înseamnă o împărăţie mare
„fără temeinicie”, căci o
piatră aruncată la picioa-
rele colosului îl poate
răsturna cu uşurinţă.

(A) CREDE
 „Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui
credincios” (Marcu, 9, 13).
 „O credinţă care mută munţii din loc” (Matei, 17, 20)
– credinţa face minuni.
 „A fi asemenea lui Toma necredinciosul/ A fi (ca)
Toma Necredinciosul” (Ioan, 20, 26-29) – a nu crede decât
în fapte confirmate sau pe care le-ai verificat tu însuţi.
Expresia se foloseşte la adresa unei persoane sceptice sau
considerate excesiv de prudentă, ce nu poate fi convinsă de
afirmaţiile cuiva, ci doar prin probarea cu fapte care să
excludă posibilitatea unor erori.
 „Numai credinţa te mântuie” – expresia este de
origine protestantă, fiind o interpretare a Epistolei lui
Iacov (2, 14). Intră în limbajul curent şi se foloseşte ca
aluzie la mântuirea prin credinţă şi/sau prin fapte, inclusiv la
modul ironic pentru cei care, dând dovadă de credulitate naivă şi
plini de iluzii, aşteaptă imposibilul.

81
  Lit. I. Credinţă şi Raţiune. Mai mulţi filosofi creştini
şi evrei s-au oprit asupra raporturilor dintre credinţă şi
raţiune. Astfel, Clement din Alexandria, în Stromate, sec.
al II-lea d. Hr. (titlul tratatului evocă o ţesătură, o reţea; în
greacă, stroma înseamnă covor), demonstrează
compatibilitatea lor şi construieşte o filosofie creştină.
Sfântul Vasile, Omilie despre credinţă, sec. al IV-lea. Moise
Maimonide, Călăuza rătăciţilor, sec. al XII-lea.
Din punctul de vedere al filosofilor Montaigne şi Pascal,
Dumnezeu nu poate face obiectul unei demonstraţii:
credinţa nu se dobândeşte printr-un raţionament.
Montaigne afirmă în Eseuri, 11, 12 (1580-88), „Apologia lui
Raymond Sebond”: „... dacă omul nu poate avea o
cunoaştere sigură, nu cu raţiunea va putea el judeca
despre Dumnezeu, a Cărui fiinţă diferă radical de natura
umană”. Blaise Pascal, la rândul său, spune în Cugetări
(Br 241 şi 278): „Credinţa este altceva decât dovada: una
este omenească, cealaltă este un dar de la Dumnezeu. Cu
inima Îl simţi pe Dumnezeu, nu cu mintea. Iată ce
înseamnă credinţa. ”
Raţionalismul sec. al XVIII-lea îl caută pe Dumnezeu
altfel decât prin credinţă. Dumnezeul pe care îl admite –
atitudine deistă – este considerat autorul naturii:

82
„Universul mă pune în încurcătură şi nu pot gândi că
acest orologiu există fără un ceasornicar” (Voltaire, Caba-
lele, satiră în versuri, 1772).
La Voltaire, Dicţionar filozofic, 1764, articolul
„Credinţă”, Credinţa devine incompatibilă cu Raţiunea:
„Credinţa constă în a crede nu ceea ce este adevărat, ci
tocmai ceea ce este fals pentru înţelegerea noastră”.
II. Credinţa – se datorează vizibilului sau este o
cufundare dincolo de vizibil?
J. J. Rousseau, în Emile, 1762, („Profesiunea de credinţă
a vicarului savoiard”) admite existenţa unei fiinţe
supreme: „Priviţi spectacolul naturii, ascultaţi vocea
interioară: amândouă vorbesc despre existenţa Fiinţei
Supreme. ”
Chateaubriand foloseşte acelaşi limbaj pentru a-i
îndrepta pe calea lui Dumnezeu pe contemporanii săi
(Geniul creştinismului, 1802). Fiinţa Supremă şi
Dumnezeu se indentifică.
Musset constată faptul că credinţa a ieşit învinsă de
scepticism şi raţionalism (Rolki, 1833).
Pentru Peguy, în Poarta misterului celei de-a doua
virtuţi, 1911, Dumnezeu este cel care vorbeşte: „Credinţa

83
vine de la sine... , credinţa nu mă uimeşte... Eu strălucesc atât
de puternic în creaţia mea... , în toate creaturile mele. ”
Pierre Emmanuel, în Iacov, 1970, referindu-se la
credinţă, afirmă: „A nu Te vedea înseamnă a Te vedea.
Prezenţa Ta mă orbeşte”.
Potrivit etimologiei latine (fides, „cuvântul dat”),
credinciosul, fidelul, este cel care se leagă prin cuvântul
dat altcuiva. Dumnezeu este Cel dintâi credincios,
deoarece nu îşi ia înapoi promisiunea iubirii pentru
poporul Său.
 În Vechiul Testament, În întreaga Biblie,
Avraam este primul om credinţa este alegerea ne-
credincios, iar de la Moise, clintită a omului, a
credincios va fi considerat cuvântului Domnului şi a
cel care respectă poruncile voinţei divine. A avea
Decalogului. credinţă, a fi credincios,
În Noul Testament, înseamnă a respecta anga-
Pavel dezvoltă tema mântu- jamentul reciproc al
irii prin credinţă în Epistola Legământului.
către Romani. Iisus se În Evanghelia după Ioan
adresează ucenicilor înspăi- (20, 24-29), Toma (unul
mântaţi de o furtună cu dintre cei 12 apostoli) este
expresia „Puţin credincio- cel care a avut îndoieli cu
şilor” (Matei, 8, 26), iar altă privire la învierea lui Iisus
dată, subliniind eficienţa şi n-a vrut să creadă până
rugăciunii în credinţă, ce nu a pipăit cu propriile
spune: „Cereţi şi vi se va mâini urmele cuielor şi
da, căutaţi şi veţi afla, până n-a văzut cu propriii
bateţi şi vi se va deschide” săi ochi rănile lăsate de
(Matei, 7, 7). lance: „Dacă nu voi fi văzut
84
în mâinile lui semnul
cuielor, şi nu voi fi pus
degetul meu, în locul cuielor,
şi nu voi fi pus mâna mea în
coasta lui, nu voi crede”.
La opt zile după Înviere,
Iisus revine în mijlocul
ucenicilor – între care,
acum, se afla şi Toma – şi i
se adresează acestuia: „Adu
aici degetul tău şi vezi
mânile mele, şi adu mâna
ta şi pune-o în coasta mea şi
nu fi necredincios, ci
credincios. Şi Toma răspun-
se, şi îi zise: Domnul meu şi
Dumnezeul meu!”. Mântuitorul
face o precizare principială:
„Tomo, ai crezut, pentru că
m-ai văzut; fericiţi sunt care
n-au văzut şi au crezut”,
însă nu condamnă
(A) CREŞTE / (A) (SE) ÎNMULŢI
 „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi populaţi pământul!”
(Facerea, 1, 28; 9, 1)
 Acestea sunt cuvintele lui
Dumnezeu adresate lui
85
neîncrederea arăta-tă de
Toma, care intră în tradiţie cu
supranumele de Necredinciosul.
Iisus face diso-ciere nuanţată a
fericiţilor care cred în Hristos,
a celor ce au crezut în el
văzându-L şi a celor ce îl simt
şi nu au nevoie de alte dovezi.
Firea lui Toma solicită
dovezi, însă nu în spiritul
abaterii de la credin-ţă sau
de respingere a ei, având în
vedere credinţa şi
devotamentul de care dă
dovadă înainte de evenimen-
tul învierii lui Lazăr: „Deci
Toma, care se numeşte
Geamăn, zice celor împre-
ună cu dânsul ucenici: să
mergem şi noi, ca să murim
cu dânsul”.
Adam şi Evei, după căderea
în păcat.
 CRUCE
Crucea, cuvânt provenit lat. crux, era, iniţial, un fel de
spânzurătoare formată din două bucăţi de lemn aşezate
perpendicular una peste cealaltă (vezi crucea romană în
forma literei „T” şi verbele excruciare etc.).
 „Răstignirea pe cruce” (Luca, 23; Ioan, 19; Coloseni, 2, 14)
 „A-şi duce crucea” (Ioan, 19, 17): a îndura toate
încercările precum Iisus.
 „A-şi purta crucea” (Luca, , 3, 23; 14, 27) – a îndura
suferinţa.
 Lit. Lactanţiu apără taina morţii dezonorante a Lui
Iisus pe cruce în Institutiorum Divinarum Epitome
(„Rezumatul Instituţiilor Divine”).
Bossuet, în Predica asupra Patimilor, 1661, punând
accentul pe valoarea răscumpărătoare a suferinţei, îi invită
pe creştini să se alăture calvarului lui Iisus: „Să mergem la
cruce, creştini, acolo vom putea să ne scufundăm într-un
potop din sângele lui Iisus. ”
Imaginea lui Hristos pe cruce îi urmăreşte şi pe
romantici. Pentru mulţi dintre ei, durerea este cea care îl
îndumnezeieşte pe Iisus, vezi Altfred de Musset,
Spovedania unui copil al secolului, 1836: „Durerea te-a
făcut Dumnezeu”. Patimile devin o apoteoză la Victor

86
Hugo: „Crucifixul se albeşte şi Iisus Hristos devine azur”
(Contemplaţii, 1856, 1, 29).
Pentru Lamartine, crucifixul este doar un fetiş, o relicvă
de familie (Noile Meditaţii, 1823, „Crucifixul”). De pe
„Crucea de abanos” a lui Musset, „cadavrul ceresc” s-a
destrămat în pulbere şi, împreună cu el, credinţa poetului
(Rolla, 1833).
Alte texte de referinţă: Paul Claudel, Un poet priveşte
crucea, 1938; Albert Camus, Închinărea în faţa crucii, 1933,
cu o traducere de Calderon, în 1953.
 Iisus a fost condamnat la el se aflau Maria, mama sa,
supliciul crucii, care reprezenta, Maria din Magdala, precum
la romani, pedeapsa capitală şi apostolul Ioan (Ioan, 19,
rezervată sclavilor şi rebelilor; 25). După Ioan, soldaţii
este, prin urmare, o pedeapsă romani nu i-au mai zdrobit
infamantă. A fost răstignit pe picioarele pentru a-i scurta
Golgota, iar crucea lui se agonia, fiindcă la sosirea lor
afla între cele ridicate era deja mort, dar unul
pentru doi răufăcători – doi dintre ei l-a străpuns cu
tâlhari. Agonia Mântuitorului suliţa într-o coastă, iar din
a fost relativ scurtă: răstignit rană au ţâşnit sânge şi apă
la ceasul al 3-lea (ora 9 (Ioan, 19, 31-35).
dimineaţa) sau, după Ioan, Crucea a devenit pentru
la ceasul al 6-lea, şi-a dat creştini simbolul răscumpă-
duhul către ceasul al 9-lea rării oamenilor prin Iisus.
(ora 3 după-amiaza). Lângă

87
 (A) CUNOAŞTE
 „Eu nu vă cunosc” (Matei, 25, 12). Locuţiunea se
foloseşte în mod familiar, simplu, neafectat, sub formă de
refuz: adresaţi-vă altora, nescio vos.
 Sunt cuvinte împrumu- fecioarelor nebune, care
tate din Evanghelia după sunt renegate de Mirele
Matei şi se referă la pilda aşteptat.

CUVÂNT
 „La început era cuvântul” (Ioan, 1, 1-14) – expresie
dintr-un text fundamental – cuvântul lui Dumnezeu a
dobândit un chip, cel al lui Hristos: „şi Cuvântul era cu
Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul s-a
făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.
Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tatăl”.
Astăzi, expresia se foloseşte cu sens ironic, privitor la unele
declaraţii de dragoste; la începutul unui toast sau discurs.

88
 (A) DA/ (A) LUA
 „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului
binecuvântat” (Cartea lui Iov, 1, 20) – expresia semnifică
resemnare totală în urma unei pierderi, a unei înfrângeri.
 Cuvintele aparţin lui Iov, neagră mizerie.
care a căzu t în cea mai

DEMON
Etimologic, cuvântul grecesc dáimon desemnează, la
singular, o făptură divină, în particular, un zeu protector;
la plural înseamnă făpturi inferioare, spirite răufăcătoare.
 „Demonul amiezii/de prânz” (Psalmi, 90, 5-6) –
semnifică încercările la care este supus omul ajuns la
maturitate (în privinţa simţurilor şi a sentimentelor). Ex-
presia vine de la: „Nu te vei teme de noapte, de săgeata ce
zboară ziua. De lucrul ce umblă în întuneric, de molima
ce bântuie întru amiază”.
89
  Demon ispititor (Facerea, 3, 1-5) – cel care incită la păcat.
 Lit. Tema stăpânirilor diavoleşti este dezvoltată în
numerose opere literare: Michelet, Vrăjitoarea, 1862; G.
Bernanos, Sub soarele Satanei, 1928.
La Baudelaire (Florile răului, 1857, „Cititorului”),
demonii sunt interiori: „În creierele noastre colcăie un
popor de demoni”.
În Posedaţii, 1873, Dostoievski citează din Luca (7, 32-
36), explicând titlul romanului, căruia îi dă o interpretare
în cap. al VII-lea: lumea modernă a căzut pradă demonilor
– ateism, nihilism etc. ; această concepţie se regăseşte în
opere ale sec. al XX-lea, cum ar fi Domnul Ouine de G.
Bernanos, 1946.

 În Vechiul Testament se de boală. Iisus „tămădu-

simte ecoul credinţelor
populare, care divinizează
forţele ascunse în spatele
relelor omenirii, dar subli-
niază întotdeauna atotpu-
ternicia lui Dumnezeu, iar
în Noul Testament regăsim
unele dintre aceste credin-
ţe: de exemplu, felul în care
desemnează relele, când
prin termenul de stăpânire
a demonilor, când prin cel
ieşte” sau goneşte demonii
(Luca, 8, 27).
În literatura creştină, de-
monul personifică răul, iar
răul devine sinonimul
Satanei.
Iudaismul târziu dezvoltă o
adevărată demonologie cu
privire la armata Satanei,
legiune de demoni care îi
chinuiesc pe oameni.

90
 DEŞERT
Este deopotrivă o realitate geografică şi un simbol
foarte important în religia lui Israel şi în creştinismul din
primele veacuri.
 „A predica în deşert / glasul celui care predică în
deşert” (Luca, 3, 4; Matei, 3, 3) / „Vocea celui care strigă în
deşert” (Matei, 3, 3) – a vorbi fără a fi ascultat. Cu timpul,
expresia şi-a pierdut atât aspectul religios, cât şi sensul
propriu al cuvântului „pustiu”, adoptând pe cel figurat şi
laic, care înseamnă: a vorbi în deşert, adică zadarnic, un
glas ce nu este ascultat.
 „A lua numele Domnului în deşert” (Deuteronom, 6)
– a batjocori.
 „Traversarea deşertului” (Ieşirea) – simbol al unei
perioade de rătăcire care precede triumful din viaţa unui om.
 Lit. Opera lui Edmond Jabes este o profundă
meditaţie asupra simbolismului deşertului: Cartea
întrebărilor, 1963, şi Cartea asemănărilor, 1976-l980.
 În Vechiul Testament parte, acest spaţiu simbolic
(Ieşirea, Numeri, Deuteronom), este şi loc al întâlnirii cu
simbolismul deşertului este Dumnezeu, cum este cazul
multiplu. Pe de o parte, se revelaţiei lui Moise pe Muntele
insistă pe greutăţile şi ispitele Sinai. Pentru proroci,
întâlnite de evrei în cursul deşertul reprezintă idealul
celor 40 de ani în care au purităţii şi al credinţei
străbătut deşertul, pe de altă originare, înainte de a fi
91
apărut ispita vieţii uşuratice şi Cuvintele prorocului Isaia
a idolatriei în Canaan (Oseea, („Un glas striga în deşert: pre-
2, 16-17). Pe linia prorocului gătiţi căile Domnului”)
Ilie (Ieremia, 19, 4), deşertul anunţau venirea unui alt
va alimenta o importantă profet, ce îl va face cunoscut
experienţă spirituală. poporului pe Mesia cel
În Noul Testament, aşteptat, iar conform
deşertul apare, de asemenea, Noului Testament, acest
ca fiind locul ispitirii (Luca, 4, nou profet este Ioan
1 şi urm.), dar şi domeniul Botezătorul.
demonilor (Matei, 4, 1-8).

DEŞERTĂCIUNE
Termenul ebraic tradus prin „deşertăciune, vanitate”
înseamnă „abur, suflare de vânt”. El face parte din
repertoriul de imagini care, în gândirea ebraică, ilustrează
fragilitatea omenească (împreună cu apa, umbra şi fumul).
 „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este
deşertăciune” (Eclesiastul, 1, 2) – enunţ simbol al
deşertăciunii condiţiei noastre terestre.
 „Omul este asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca
o umbră care trece” (Psalmi, 114, 4) – semnifică
fragilitatea condiţiei umane.
 Lit. Michel de Montaigne, în Eseuri, II, 12 (1580-88)
se referă implicit la Eclesiast ca să-l întoarcă pe om la
smerenie, denunţând relele antropocentrismului:
„Înţelepciunea noastră nu este decât nebunie în faţa lui

92
Dumnezeu; dintre toate deşertăciunile, cea mai deşartă
este omul. ”
Bossuet, în Oraţie funebră pentru Henriette a Angliei,
rostită la 21 august 1670, la Saint-Denis, îşi invită auditorii
să cugete asupra nestatorniciei şi iluziei a tot ceea ce este
măreţie pământească, referindu-se la Eclesiast („O,
deşertăciune! O, nimicnicie! O, muritori necunoscători ai
soartei lor”).
A. Camus, în Mitul lui Sisif, 1942, nu vede în Don Juan
„un om hrănit cu Eclesiastul”, deoarece pentru acesta
nimic în viaţă nu este „deşertăciune”, în afara speranţei
într-o altă viaţă. Pentru Camus, „acest nebun este un mare
înţelept”, deoarece „viaţa îl dăruieşte cu daruri din belşug”.
Dimitrie Anghel şi St. O. Iosif parodiază comic expresia
biblică, un exemplu fiind poezia O lacrimă la un dosar:
„Vecinul meu adus de naufragiu
Un biet şoşon cu pneurile sparte,
Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu,
Psalmistule! Da, toate sunt deşarte... „
Tema „deşertăciunii” este tema Eclesiastului (sau
Qohelet).

93
 DOMNIE
„Domnia nelegiuiţilor” (Proverbe, 28, 12) –
înseamnă ruina oamenilor.

DRAGOSTE
 „Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4, 16).
 „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău – iată cea dintâi şi cea
mai importantă poruncă. Cea de-a doua este asemănătoare:
Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22,
37-38).
 „... iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni, 13).
 Lit. Începând de la Cântarea Cântărilor, limbajul
poeziei mistice este cel al poeziei de dragoste. Cf. Sfânta
Tereza d’ Avila, Castelul interior, 1577.

 În Vechiul Testament, „Dumnezeu este iubire”

noţiunea de dragoste
semnifică un ataşament
ireversibil (hesed) şi o
dragoste plină de tandreţe
(rahamim) pe care le poartă
Dumnezeu poporului său: „Şi
te voi logodi cu Mine pe
vecie şi te voi logodi Mie
după dreptate şi bună-
cuviinţă întru bunătate şi
dragoste” (Oseea, 2, 21).
94
sunt cuvintele evanghelistului
Ioan (Ioan, 4, 16), cu
trimitere la dragostea lui
Dumnezeu pentru fiinţa
creată de El, dragoste care
merge până la dăruirea
Fiului Său.
Rugăciunea psalmilor
conţine celebrarea acestei
iubiri a lui Dumnezeu
pentru poporul ales: „Cum
este dragostea unui părinte
pentru fiii săi, iubitor este
Dumnezeu pentru cei ce se
tem de El” (Psalmi, 102,
13). Acesteia îi corespunde
dragostea lui Israel către
Dumnezeu: „Ascultă, Israele –
spune legea mozaică – să
iubeşti pe Dumnezeul tău
din toată inima, din tot
sufletul tău şi din toată puterea
ta” (Deuteronom, 6, 4-5).
Iubirea oamenilor pentru
Dumnezeu şi iubirea între
semeni propovăduită de
Iisus rezumă esenţialul din
mesajul Decalogului în
două porunci: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău,
cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul
tău” şi „Să-l iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine
însuţi” (Matei, 22, 37-38).

DRUMUL
 „Drumul crucii” – are semnificaţia de cale a durerii.
 „Drumul Damascului” (Faptele Apostolilor, 9) – este
formula pentru revelaţii esenţiale, în măsură să schimbe
destine.
 „A-şi găsi drumul Damascului” (Faptele Apostolilor,
9, 3-8) – A-şi găsi drumul Damascului a devenit proverb,
semnificând o schimbare radicală a ideilor, o întorsătură
completă, o convertire, apărută uneori după o iluminare.
 Lit. Victor Hugo, William Shakespeare, 1864. Printre
cei care conduc omenirea, autorul îl numeşte pe Sfântul
Pavel: „Drumul Damascului este necesar pentru însăşi
existenţa progresului. A cădea în adevăr şi a te ridica om
drept, o cădere-transfigurare, iată ceva sublim. Este
povestea Sfântului Pavel. Istoria omenirii începe de la
95
Sfântul Pavel. Progresul se va realiza printr-o serie de
pierderi ale văzului. ”
 Sintagma Drumul Crucii se
referă la drumul pe care l-a
urmat Iisus, cu crucea în spate,
străbătând Ierusalimul. Tradi-
ţia a consacrat un traseu bazat
pe identificarea pretoriului cu
fortăreaţa Antonia din
apropierea Templului.
Creştinii comemorează
acest drum dureros în Vinerea
Mare, când retrasează moar-
tea lui Iisus.
Drumul Damascului este
expresia care face trimitere
la episodul convertirii lui
Pavel (Faptele Apostolilor,
9). Pe când era în drum
spre Damasc, cu o trupă
înarmată, pentru a-i căuta
pe creştinii consideraţi de
evreii credincioşi drept
disidenţi nelegiuiţi, Pavel,
care încă se numea Saul, a
fost cuprins deodată de o
tulburare a vederii. Cu toţii
au fost învăluiţi într-o lumină
orbitoare şi au auzit un glas
din cer: „Saule, Saule, de ce
mă prigoneşti?”. Ajuns la
Damasc, este botezat creştin,
îşi recapătă vederea şi începe
să propovăduiască credinţa în
învierea lui Iisus.

DUH
În română se foloseşte termenul de origine slavă duhŭ
„respiraţie” şi „spirit”. Sinonimul este spirit din lat.
spiritus, care traduce gr. pneuma şi ebr. niah, cuvinte care
desemnează suflarea, vântul sau Spiritul.
 „Duhul Sfânt” – spirit.
 „Duhul suflă unde voieşte” (Ioan, 3, 8) – inspiraţia
divină este imprevizibilă.
 „Litera ucide, iar duhul dă viaţă” (2 Corinteni, 3, 6).

96
  „Prin lucrarea Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor, 1,
8) – printr-un mijloc tainic şi eficient, precum a făcut
Duhul Sfânt în conceperea lui Iisus din Fecioară.
 Lit. Sfântul Vasile, Tratat despre Sfântul Duh, sec. al
IV-lea. Imn în latină: Veni creator spiritus, cântat mai ales
de Rusalii.
La Claudel (Corona Benignitatis anni Dei, 1915, „Imnul
Rusaliilor”; Cinci mari ode, 1906, „Duhul şi Apa”), duhul
este suflul creator care stă la originea pământului şi a
omului. El este „iubirea, mai presus de orice cuvânt”.
Teilhard de Chardin (Puterea spirituală a naturii, 1919;
Imnul Universului, 1961), referindu-se la spirit, afirmă
următoarele: „O, cât de frumos este Spiritul înălţându-se,
înfrumuseţat de căutările pământeşti / Scaldă-te în
Natură, fiu al omului / Cufundă-te în ea... şi te va purta
până la Dumnezeu. ”
 Biblia vorbeşte despre numit Duh Sfânt, (Isaia, 63,
Duhul Sfânt folosind sim- 10-11).
boluri ca vântul, apa, focul. În Noul Testament, Duhul
Astfel că, în Vechiul Testament, Sfânt ajută la conceperea
spiritul omului vine de la minunată a lui Iisus, Fiul lui
Dumnezeu (Facerea, 2, 6) şi se Dumnezeu, în pântecele mamei
întoarce la Dumnezeu în clipa sale (Luca, 1, 35). Ioan Botezătorul
morţii (Iov, 34, 14). Întregul spune că Mântuitorul va
popor al lui Israel este chemat boteza cu Duh Sfânt şi cu foc
să primească acest Duh (Matei, 3, 11). Apostolii sunt
(Iezechia, 39, 29), de pe atunci duşi de acelaşi Duh Sfânt până
97
la marginile pământului transformându-i atât pe păgâni,
(Faptele Apostolilor, 1, 8), cât şi pe evrei.

DUMNEZEU
(lat. domine deus)
 „Mâna lui Dumnezeu/ braţul lui Dumnezeu/degetul
lui Dumnezeu” (Ieşirea, 8, 15) – expresii care desemnează
puterea divină, intervenţia lui Dumnezeu în desfăşurarea
evenimentelor lumii.
 „Unsul lui Dumnezeu” (Psalmi, 105)
 „Mielul lui Dumnezeu” (Matei, 26-28; Ioan, 5, 29;
Apocalipsa, 12, 11)
 „Iată-L pe mielul lui Dumnezeu care va ridica
păcatele lumii” (Ioan, 5, 29).
 „Pe cine iubeşte Dumnezeu, îl ceartă” (Evrei, 12, 6).
 „A nu vedea faţa lui Dumnezeu” (Facerea, 32, 31)
 „Caută-l pe Dumnezeu” (Matei, 7, 8; Luca, 11, 10) –
caută calea cea dreaptă.
 „Frica lui Dumenzeu este începutul înţelepciunii”
(Proverbe, 1, 7; 9, 10).
 „Doamne Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit” (Matei, 27, 46).

98
  „Dumnezeu a creat pe om după chipul Său” (Facerea,
1, 7).
 „Pentru/în Numele lui Dumnezeu” (Coloseni, 3, 17) –
sunt formule invocatoare de autentificare a unor fapte,
atitudini, situaţii ce impun prezenţa decisivă a unui
martor-judecător incontestabil.
 „A sta de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele
Apostolilor, 2, 33; Evrei, 10, 12; Coloseni, 3, 1) – înseamnă a
sta pe locul de onoare, la dreapta stăpânului casei.
 Lit. În literatura Evului Mediu, lui Dumnezeu îi este
conferită o imagine de creator şi de tată (Patimile, de
Arnoul Greban, sec. al XV-lea; Tragicele, de Agrippa
d’Aubigne; Imnuri şi Discursuri, de Edmond Ronsard;
Eseuri, de Michel de Montaigne).
În sec. al XVII-lea, Pascal se străduieşte să convingă că
Dumnezeu există (Cugetări: pariul, disproporţia omului) şi
vorbeşte despre un Dumnezeu „simţit cu inima”.
În sec. al XVIII-lea, Voltaire refuză ideea de Dumnezeu
– „providenţă” (Candide), văzând în El doar pe arhitectul
suprem al universului.
În sec. al XIX-lea, sunt redescoperite valorile Evului
Mediu (Chateaubriand, Geniul Creştinismului) şi, în
acelaşi timp, Lamartine, Vigny, Hugo creează o imagine

99
proprie a lui Dumnezeu (cum întâlnim în poemul epic
intitulat Dumnezeu, publicat în 1891).
În sec. al XX-lea, reţinem antologia lui Pierre Haiat,
Dumnezeu şi poeţii săi.
 Întreaga Biblie afirmă cu este un Dumnezeu întreit.
putere unicitatea lui Dumnezeu: Desigur, Dumnezeu este
„Înainte de Mine n-a fost unic, dar Dumnezeu în trei
Dumnezeu şi nici după Mine „Persoane”: Tatăl, Fiul –
nu va mai fi! Eu, eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu
Domnul şi nu este izbăvitor întrupat în Iisus – şi Sfântul
afară de Mine!” (Isaia, 43, 10- Duh. Între aceste trei
12). Iudaismul, creştinismul, făpturi există o dragoste
islamismul sunt monoteiste, atât de desăvârşită, încât,
raportându-se la cărţile deşi trei, ele sunt Unul.
Vechiului Testament şi având Teama de Dumnezeu
în centrul cultului un Dum- este începutul înţelepciunii.
nezeu care apare ca Frază care se găseşte de mai
persoană sub diverse nume: multe ori în Biblie (Psalmi,
Adonai, El, Eloah, Elohim, 110; Eclesiastul, 1, 46),
Sfântul lui Israel, Preaînaltul, uneori sub formă puţin
Cel Veşnic. Potrivit celor diferită: Timor Domini
mai multe interpretări pe principium sapientiae, şi
care le dau textului Noului care se foloseşte adesea
Testament, cea mai mare înlocuind pe Domini cu un
parte a Bisericilor creştine, alt cuvânt.
acest Dumnezeu al dragostei

100
 ECCE HOMO
 „Iată omul!” (Ioan, 19, 5) – prezentare emfatică. Se
foloseşte şi astăzi în situaţii diferite: când arătăm pe cineva
care este foarte slab sau, dimpotrivă, foarte potrivit pentru
o anumită faptă, când vestim sosirea unui oaspete foarte
slab sau când tu însuţi te anunţi pe un ton glumeţ: „Iată-mă-s!”.
 Lit. Georges Rouault, 1939, Paris. Lucrări precum
Hristos al milei, Hristos batjocorit, Iisus întristat,
sculptate în Polonia, sau Omul durerilor sunt foarte
apropiate ca temă de Ecce Homo.
Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886. Nietzsche, Ecce
Homo, autoportret al lui „Dionysos răstignitul” în chip de geniu.
Louis Aragon, Duma franceză, 1944: „Cântecul
franctirorului” compară Franţa Rezistenţei cu Hristos batjocorit.

101
 Prima poezie din volumul De vorbă cu mine însumi, al
lui Ion Minulescu, dedicată lui însuşi, poartă titlul
simbolic – Ecce homo.
 Sunt cuvintele pe care, Iisus, purtând cununa de
potrivit Evangheliei după spini pe cap şi cu o trestie
Ioan (19, 5), le-a rostit Pilat, drept sceptru (Ioan, 19, 5).
prezentându-l mulţimii pe

EDEN
Cuvânt ebraic, înseamnă „delicii”. Este numele dat
paradisului terestru, imaginat ca o grădină uriaşă şi
încântătoare (Gan eden – grădina deliciilor), unde au
apărut cei dintâi oameni, Adam şi Eva. Prin extensiune,
cuvântul Eden a ajuns să desemneze un loc minunat, o
sursă bogată de desfătare.
 „Grădină din Eden” (Ioil, 2, 3) – se referă la un loc al
fericirii, al armoniei netulburate de nimic şi un timp al
nevinovăţiei şi al candorii.
 Lit. G. Călinescu, vorbind despre romanul lui
Sadoveanu, Zodia Cancerului, spune: „Călătorul străin
crede că a descoperit în Moldova înapoiată a lui Duca-Vodă un
adevărat Eden. ”
 Spaţiul paradisului biblic a răsărit, şi a pus acolo pe
fost creat pentru om: „Apoi omul pe care-l zidise. Şi a
Domnul Dumnezeu a sădit făcut Domnul Dumnezeu să
o grădină în Eden, spre răsară din pământ tot soiul
102
de pomi, plăcuţi la vedere
şi cu roade bune de
mâncat; iar în mijlocul
raiului era pomul vieţii şi
pomul cunoştinţei binelui şi
răului. Şi din Eden ieşea un
râu, care uda raiul, iar de
acolo se împărţea în patru
braţe [... ] Şi a luat Domnul
Dumnezeu pe omul pe
EGIPT
 „Cepele din Egipt” (Numeri, 11, 5-7) – semnifică atracţia
unei vieţi materiale îndestulate, dar lipsite de libertate.
 Ţară aflată pe cursul
inferior al Nilului, la
extremitatea sud-vestică a
cornului fertil, Egiptul a
cunoscut, cu începere din
mileniul al III-lea, organi-
zarea unui imperiu.
Egiptul intră în istoria
biblică drept loc de refugiu
pentru Avraam (Facerea,
12, 10; 13, 1). După ce îşi
trimite fiii în Egipt, Iacov se
stabileşte şi el acolo
(Facerea, 46, 6-27). Sub
103
care-l făcuse şi l-a pus în
grădina cea din Eden, ca s-o
lucreze şi s-o păzească”
(Facerea, 2, 8-15).
Este locul unde Adam şi
Eva au mâncat din fructul
oprit, fapt pentru care au fost
izgoniţi din Rai.
faraonii Hyksos, între 1720
şi 1552 (Ieşirea, 1, 8-14),
ţara devine un pământ al
asupririi israeliţilor, iar,
prin intermediul lui Moise
şi al lui Aaron (Ieşirea, 3,
10-12), poporul ales pără-
seşte acele locuri. După
aşezarea evreilor în Canaan,
Israel va fi uneori ademenit
de o alianţă politică cu
Egiptul (4 Regi, 18, 21-24).
 (A) ELIBERA
 „Acum eliberează, Doamne, pe sclavul tău” (Luca, 2,
25) – expresia a intrat în uzul comun şi se utilizează în
situaţii în care sunt împlinite aspiraţii greu de atins.
 Cuvintele lui Simeon, un înainte de a vedea pe Iisus.
bătrân evreu din Ierusalim. După ce l-a văzut, bătrânul
După o legendă, Dumnezeu a rostit aceste cuvinte.
hotărâse ca el să nu moară

EPIFANIE
(gr. , „apariţie”)
 „Sărbătoarea Regilor” reprezintă, pentru catolicii
francezi, numele familiar al sărbătorii Epifaniei (Luca, 3,
21-22). La aceeaşi dată, adică la 6 ianuarie, ortodocşii
sărbătoresc Boboteaza – botezul lui Iisus primit de la Ioan
Botezătorul.
 Lit. Fenélon, Predica despre Epifanie, 1685.
Jose-Maria de Hérédia, Trofeele, 1893, „Epifanie”.
 Epifania este recunoaşte- către neevrei şi, în acelaşi
rea drepturilor mesianice timp, acceptarea lui Iisus în
ale lui Iisus din Nazaret de lumea păgână.

104
 ESAU (ISAV)
(ebr. „păros”)
 „A-ţi vinde dreptul de întâi-născut pe un blid de linte
ca Esau” (Facerea, 25, 29-34) – a se vinde pe nimic.
 „A (se) vinde pe un blid de linte”. Expresia înseamnă:
a te vinde pentru nimica toată, a-ţi închiria serviciile
pentru mai nimic etc.
 Expresia, foarte veche şi linte, dar cu condiţia ca
răspândită, vine din Biblie. fratele său să-i cedeze în
Se povesteşte că Esau, schimb dreptul de primo-
întâiul născut al patriarhului genitură (de prim-născut),
Isac şi al Rebeccăi, revenind care la orientali, ca şi la
într-o zi acasă de la câmp, casele dominatoare, era
obosit şi înfometat, i-a cerut lui legat de anumite privilegii.
Iacob, fratele său geamăn, să-i Târgul s-a făcut, şi acel biet
dea să mănânce din lintea pe „blid de linte” a ajuns de
care acesta o găsise. Iacob, atunci în multe limbi şi în
care încă din pântecele mamei multe guri!
(spune legenda) se afla într-o Expresia provine din
mare rivalitate cu Esau, fu Facerea, 25, 29-34.
de acord să-i dea un blid de

EVANGHELIE/ SCRIPTURĂ
(lat. evangelium; gr. profan eu-anggelion, „veste bună”)
 „Literă de evanghelie/scriptură” (Luca, 4, 16-21) – o
afirmaţie sigură, indiscutabilă. Expresii care au devenit
metafore pentru respectarea întocmai a unor sfaturi, îndrumări,

105
ordine, principii etc. Oricât de mică, abaterea presupune
asumarea unei vini cu urmări nefaste, tragice, incalculabile.
 „De o simplitate evanghelică sau biblică” – este vorba
despre un lucru foarte uşor de înţeles.
 „Femeie puternică în Scripturi” (Proverbe, 10, 31) –
femeie harnică.
 Noţiunea de Evanghelie a Hristos la altfel de evanghelie,
intrat în limbajul curent ca o Care nu este alta: decât
scriere în care se povesteşte numai că sunt unii care vă
viaţa lui Iisus. Termenul tulbură şi voiesc să răstoarne
grecesc înseamnă o ştire evanghelia lui Hristos. Dar
îmbucurătoare. În Vechiul chiar dacă noi sau înger din
Testament, Isaia primeşte cer va fi binevestit peste ceea
misiunea de „a duce vestea ce am binevestit vouă,
cea bună săracilor” (Isaia, 61, anatema fie. După cum am zis
1). În Noul Testament, Iisus mai înainte, şi acum zic iar,
apare ca propovăduitor al dacă cineva vă binevesteşte
Evangheliei (Matei, 4, 23). În peste ceea ce aţi primit,
sec. al II-lea, apare termenul la anatema fie” (Epistola către
plural, Evanghelii, în Galateni). Creştinii recunosc
conştiinţa teologică fiind una patru astfel de texte, numite:
singură: „Mă mir că aşa de Evanghelia după Matei,
repede vă strămutaţi de la cel Marcu, Luca şi Ioan.
care vă cheamă prin harul lui

EXOD
(gr. eshodos – ieşire)
 „Cartea exodului” – expresia evocă (metaforic sau
comparativ) imaginea de cronică a unei deplasări în masă,

106
însoţite de fapte uimitoare, de întâmplări fabuloase, de
situaţii extraordinare.
 Exodul se referă la
ieşirea evreilor din ţara
faraonilor şi constituie un
eveniment istoric cu
semnificaţie religioasă. În
timpul exodului, se întemeiază
instituţii religioase, militare,
social-administrative etc.,
care conduc la formarea
107
Israelului ca naţiune şi ca
teocraţie. Tot acum apare
conştiinţa unei individualităţi
inconfundabile – poporul ales.
Faptele petrecute în timpul
deplasării rămân în memoria
colectivă şi devin acte de
identitate, culminând cu
legământul de pe muntele Sinai.
 FARISEI
 Ipocrizie de Farisei (Luca, 11, 44) – expresia este o
metaforă pentru atitudinea prefăcută a unui grup de
persoane, atitudine generată de interese profesionale
meschine, de ignoranţă, de înţelegerea greşită a faptelor
sau din dorinţa de exhibare a propriei calităţi.
 Lit. Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, spune, cu
referire la relaţia strânsă dintre cărturari şi farisei, că:
„Erau legaţi între ei, înfrăţiţi, vrednici să stea laolaltă.
Scribii erau Doctorii Legii; Fariseii, Puritanii Legii. Mai
toţi Scribii erau Farisei, mulţi dintre Farisei erau Scribi”.
 Cărturarii şi fariseii erau încearcă să-l compromită în
două categorii de persoane faţă autorităţilor romane.
judecate cu asprime de Întrucât prezenţa sa le apare
Mântuitorul Iisus Hristos, ca o primejdie fundamentală,
pentru că, atunci când El ei se adresează cu prefăcăto-
intră în Ierusalim, aceştia rie, cu perfidie Mântuitorului,
108
dar faptele şi cuvintele
Acestuia condamnă ferm pe
cei care fac din religie o profe-
sie şi înlocuiesc supunerea în
casa lui Dumnezeu cu ipo-
crizia şi lăcomia. Mântuitorul
le adresează cuvintele: „Vai
vouă, cărturari şi farisei
făţarnici, că închideţi împă-
răţia cerurilor înaintea
oamenilor; căci voi nu
intraţi, nici pe cei care vin
nu-i lăsaţi să intre...”
(Luca, 11, 44).

FAŢĂ (CHIP)
 „A căuta faţa lui Dumnezeu” – înseamnă a vrea să-L
cunoşti, să trăieşti în preajma Lui (Psalmi, 26, 7-9; 42, 3) şi
să respecţi legea Lui (Oseea, 5, 15).
 „A-şi acoperi faţa” (Ieşirea, 3, 6) – gest de spaimă
înaintea transcendenţei divine. În limbaj obişnuit, a refuza să
vezi o realitate şocantă (întrebuinţat adeseori în mod ironic).
 „Schimbarea la faţă” (Matei, 17, 1)
 „Faţa lui Hristos sau Sfânta Faţă”
 Lit. Rene-Guy Cadou, Elena sau Regnul vegetal, 1951: „Mă
îndrept, eu singur, spre faţa strălucitoare a lui Dumnezeu”.
Pierre Emmanuel, Iacov, 1970. „Cuvânt Chip”:
„Faţă a lui Hristos.
Unică asemănare
Nicicând nu sfârşesc a desluşi
Pe-ale tale buze sfânta noastră identitate. ”

109
 Omului îi este imposibil
să vadă faţa lui Dumnezeu,
într-atât este de orbitoare
slava lui: „Faţa Mea însă
nu vei putea s-o vezi, că nu
poate vedea omul faţa Mea
şi să trăiască” (Ieşirea, 33,
20; Isaia, 6, 5).
Când spunem „faţa” lui
Dumnezeu ne referim la
prezenţa Sa invizibilă în
sanctuarul din Ierusalim şi,
la modul general, în
mijlocul poporului său.
Conform evangheliştilor
sinoptici (Matei, Marcu şi
Luca), într-o zi, Hristos „s-a
schimbat la faţă” înaintea lui
FĂGĂDUINŢĂ
 Perifraza „popor al făgăduinţei” (Ieşirea, 42, 18-22) îi
desemnează pe evreii moştenitori ai făgăduinţei făcute de
Dumnezeu lui Avraam.
 După Potop, Dumnezeu
încheie un Legământ cu
Noe: „Şi închei acest le-
gământ cu voi, că nu voi
mai pierde tot trupul cu
apele potopului şi nu va
mai fi potop, ca să pustiască
pământul” (Facerea, 9, 11).
Istoria poporului ales
110
Petru, Iacov şi Ioan, moment
când „Chipul I-a strălucit ca
soarele” (Matei, 17, 1).
Potrivit unei tradiţii
apocrife, Veronica, una
dintre femeile care L-au
urmat pe Hristos pe drumul
Calvarului, i-ar fi şters
sudoarea şi sângele de pe
faţă, iar trăsăturile acestui
chip au rămas imprimate pe
ţesătură, cunoscută drept
„năframa” Veronicăi sau
„Sfântul Giulgiu / giulgiul
din Torino”, în care mulţi
creştini vor recunoaşte
urmele trupului lui Iisus.
debutează cu făgăduinţa lui
Dumnezeu făcută lui
Avraam, cel care va fi
părintele multora, şi ai
cărui urmaşi vor stăpâni
ţara Canaan. Urmează alte
făgăduinţe: de eliberare din
robie, de perenitate a casei
lui David, de întoarcere din
captivitate şi de nimicire a crede în Mine, chiar dacă
duşmanilor (Ieremia, 46, va muri, va trăi. Şi oricine
27-28). trăieşte şi crede în Mine nu
În Noul Testament, va muri în veac.” (Ioan, 11,
Iisus, „fiu” al lui David, 25-26); „Vă voi trimite Du-
îndeplineşte promisiunile hul Adevărului” (Ioan, 15,
anunţate în Vechiul 26). Creştinii sunt oameni
Testament şi, la rândul lui, ai credinţei, copii ai
El face făgăduinţe: „Eu sunt Făgăduinţei.
învierea şi viaţa; cel ce

FEMEIE
 „Mai bine să locuieşti într-un ţinut pustiu, decât cu o
femeie certăreaţă şi care îşi iese din fire” (Proverbe, 27, 19).
 „Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti, în
toate zilele deşartei tale vieţi, pe care ţi-a hărăzit-o
Dumnezeu sub soare” (Eclesiastul, 9, 9).

FERICIRILE
În româneşte, termenul porneşte de la felix „ferice”,
substantivat prin derivare cu sufixul pentru abstracţiuni –ire.
În lat. beatitudo, „fericire”, substantiv creat de Cicero
plecând de la beatus, „fericit, preafericit”
 „Fericiţi cei săraci cu duhul...” (Matei, 5, 3-10).
Cuvintele de mai sus sunt citate, de obicei, la adresa acelor
oameni simpli, naivi, care izbutesc, totuşi, să obţină unele
rezultate prin felul lor de a fi. Se mai folosesc astăzi, în
111
mod ironic, pentru a desemna pe cei care reuşesc în viaţă
cu puţină ştiinţă.
 Lit. În romanul picaresc spaniol, Lazarillo de
Tormes, sec. al XVI-lea, se face referire la cea de-a opta
fericire: „Fericiţi cei ce suferă din cauza Justiţiei” (în
roman este vorba despre un hoţ ajuns la închisoare).
André Gide, în Noile Fructe, 1935, interpretează, astfel,
cea de-a treia fericire: „Primul cuvânt al lui Hristos este
pentru a îmbrăţişa tristeţea chiar şi în bucurie: «Fericiţi
cei ce plâng... » Şi rău înţelege această vorbă cel care nu
vede în ea decât încurajarea de a plânge. ”
Cf. şi Luc Estang, Fericirile, 1945; Pierre Emmanuel,
Iacov, „Fericirile”, 1970.
 Fericiţi cei săraci cu care lumea îi consideră
duhul (Matei, 5, 3) sunt necăjiţi, naivi ori sortiţi
cuvinte referitoare la cei eşecului: „Fericiţi cei săraci
care ştiu să se despartă de cu duhul... Fericiţi cei blânzi...
binele acestei lumi. Prin Fericiţi cei ce plâng... Fericiţi
extensie de sens, se folosesc cei ce flămânzesc şi însetează
astăzi, în mod ironic, de dreptate... Fericiţi cei
pentru a desemna pe cei milostivi... Fericiţi cei curaţi
care reuşesc în viaţă cu cu inima... Fericiţi făcătorii de
puţină ştiinţă. pace... Fericiţi cei prigoniţi
În Predica de pe Munte pentru dreptate... ” (Matei,
(Matei, 5, 1-11; Luca 6, 20- 5, 3-10).
26), Iisus îi proclamă
„fericiţi” tocmai pe aceia pe

112
 (A) FI
 „Ce este ceea ce a fost? Ceea ce va fi. Ce este ceea ce s-a
făcut? Ceea ce se va mai face. Nimic nou sub soare.”
(Eclesiastul, 1, 9) - este constatarea pesimistă a eclesias-
tului, în atacul său faţă de ceea ce face omul.

FIAT
(lat. , conjunctiv, pers. a treia, de la fieri, „a fi făcut”: „Să
se facă!”)
 „Fiat lux!” – Să se facă lumină! (Facerea, 1, 3; Corinteni, 4,
6) – formulă care însoţeşte o revelaţie, o creaţie, o descoperire.
 „Fie-mi mie după cuvântul tău!” (Luca, 1, 26-38).
Formula prescurtată Fiat înseamnă acceptarea voinţei lui
Dumnezeu; a spune „Fiat”: a consimţi la misiunea sau la
încercarea propusă de Dumnezeu.
 Îngerului Gavriil, care o Fiat mihi secundum verbum
vesteşte că va naşte un fiu tuum (Luca, 1, 26-38). Prin
căruia Dumnezeu îi va da aceste cuvinte, ea acceptă să
tronul lui David, Maria îi devină mama lui Iisus.
răspunde: „Fie-mi mie după
cuvântul tău!” – în Vulgata:

FOC
 „Coloana de foc” (Ieşirea, 13, 21) – ideal.

113
  Lamartine preia ideea coloanei de foc, transformând-o
într-o imagine şi comparând-o cu flacăra interioară care
îndrumă pe om spre un ţel înalt.
 Biblia povesteşte că o pe evrei prin deşert, în
coloană de foc sau de fum drum spre „pământul
mergea înainte, călăuzind făgăduinţei”.

FRUCT (ROD)
 „Fructul oprit” (Facerea, 2, 17; 3, 1) – expresie
folosită pentru a desemna o dorinţă greu de împlinit, dar şi
o expresie pentru un lucru de care nu-ţi este îngăduit să te
atingi; uneori, este folosită în sens sexual.
 „A judeca pomul după roade” (Matei, 12, 33): „Căci
după roade se cunoaşte pomul”, înseamnă a judeca o
hotărâre, o acţiune, o ideologie după rezultatele lor.
 În Biblie, termenul ebraic roadele buzelor (Isaia, 57,
peri şi cel grecesc karpos 18). Faptele oamenilor îşi
denumesc toate fructele poartă roadele lor, bune sau rele
pomilor şi ale plantelor (Ieremia, 17, 10).
lemnoase (Facerea, 3, 2), Fructul oprit este mărul din
respectiv toate alimentele de „arborele cunoaşterii”,
origine vegetală (Facerea, 4, (Facerea, 3, 1-24), moment
3). Deseori, aceşti termeni sunt când primii doi au căpătat
întrebuinţaţi la figurat: copiii conştiinţa goliciunii lor şi au
sunt roadele pântecelor început să-şi acopere trupurile.
(Luca, 1, 42); cuvintele,

114
 FRUNZĂ
 „Frunza de viţă” (Facerea, 3, 7) – primul veşmânt al
lui Adam şi al Evei. Expresia este folosită pentru a sugera
intenţiile celor care caută să acopere ceva ruşinos, planuri
pe care n-au curajul să le mărturisească, o stare de lucruri
care i-ar compromite, dacă ar fi arătată în adevăratele ei
culori.
 Biblia spune că, după ce conştiinţa goliciunii lor, li s-a
Adam şi Eva au mâncat din făcut ruşine şi s-au acoperit
„fructul oprit”, au căpătat cu frunze de smochin.

FUGĂ
 „Fuga în Egipt” (Matei, 2, 13)
 Biblia spune că, după o regelui, întorcându-se în
revelaţie nocturnă asupra Galileea în urma unei noi
intenţiilor criminale ale lui revelaţii. Singura referinţă
Irod, Iosif a dus pe Maria şi biblică la acest eveniment o
pe pruncul Iisus în Egipt, unde face Matei (2, 13).
au şi rămas până la moartea

115
 GHEENĂ
(ebr. Ge-Hinnom)
 „Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei,
13, 42). În vorbirea curentă, expresia se referă la un
avertisment dat celor răi. Se foloseşte şi pentru a marca
dezamăgirea, furia, ranchiuna, durerea.
Cuvântul desemneză un loc de tortură, ba chiar însăşi
tortura păcătoşilor după moarte: „Şerpi, pui de vipere, cum
veţi scăpa de osânda gheenei?” exclamă Iisus (Matei, 23, 33).
locul unde, în urma
„Acolo va fi plângerea şi
Judecăţii de Apoi, vor fi
scrâşnirea dinţilor” (Matei,
azvârliţi toţi făptuitorii de
13, 42). Sunt cuvintele lui
rele.
Iisus, care vorbeşte despre

116
 GROAPĂ
„Cine sapă groapa altuia cade singur în ea şi piatra se
întoarce spre cel ce o prăvăleşte” (Înţelepciunea lui Isus
Sirah, 27, 27).
 „Cine sapă groapa altuia, cade în ea; şi cine întinde
o cursă, va pieri în ea” (Proverbe, 26, 27).
 „Cel ce sapă o groapă, poate să cadă în ea şi cel ce
dărâmă un zid, poate fi muşcat de şarpe” (Eclesiastul, 10, 8).
Proverbele acestea, de provenienţă biblică, au intrat în
vorbirea laică, constituind un tezaur de înţelepciune şi
învăţătură.

117
HAOS
 Termenul „tohu-bohu” (Facerea, 1, 2) a intrat în
limbajul curent pentru a desemna o mare dezordine, o
aiureală asemănătoare haosului.
Lit. Fr. Rabelais, în Gargantua şi Pantagruel, 1552,
povesteşte despre trecerea lui Pantagruel prin insulele
Tohu şi Bohu.
 Expresia „tohu-bohu” neric este Haosul (Facerea,
vine din ebr. tohu waboliu 1), Haosul fiind în opoziţie
şi descrie pământul ca cu Cosmosul, adică lumea
„netocmit şi gol”, creat, mai fără formă şi lumea
apoi, de Dumnezeu. Acest organizată.
pustiu înconjurat de întu-

HOLOCAUST
(gr. holos, „tot, întreg” şi kausis, „acţiunea de a arde”)
 „Ardere de tot” (Levitic, 1) – În zilele noastre,
termenul se foloseşte curent pentru a numi exterminarea

118
evreilor de către nazişti, preferându-se înlocuirea lui cu
şoah: catastrofă.
 Lit. Samuel Joseph Agnon, Focul şi Lemnul, sec. al
XX-lea; Nelly Sachs, Rugul enigmelor, 1967.
 Holocaustul însemna, la Este mai cu seamă un
începuturi, ritualul sacrificării sacrificiu expiator. Cuvântul o
unui animal, consumat în desemnează uneori chiar pe
întregime pe altar (Levitic, 1). victimă.

119
 IDOL
Termenul grecesc eidolon numea o reprezentare
oarecare, materială sau imaginativă. A sfârşit prin a
însemna o imagine, înfăţişând o divinitate căreia i se aduce
un cult (sacrificiu, libaţie, tămâiere), ca şi cum ar fi ea
însăşi acea divinitate.
 „Închinătorii la viţelul de aur/cel gras” (Exodul, 32, 1-
35; Isaia, 40, 19-20; 44, 9-20; Ieremia, 10, l-5). Astăzi,
expresia îi desemnează inclusiv pe cei care divinizează banul.
 „Ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud”
(Psalmi, 115, 5-6) – se foloseşte cu referire la adepţii
fanatici ai unor idei, credinţe.
Lit. Tertulian, în Despre idolatrie, protestează violent
împotriva concesiilor făcute obiceiurilor păgâne.

120
 Minucius Felix, Oclavius, sec. al III-lea, redă dialogul
dintre un păgân şi un creştin (autorul îşi bate joc de
idolii păgâni).
Calvin, Tratat despre relicve, 1543, condamnă idolatria.
Corneille, în Polyeucte, 1643: tânărul păgân Polyeucte,
abia botezat, fuge să dărâme idolii, aceşti „zei din piatră
sau din lemn”.
Claudel, în Magnificat, 1907, îi mulţumeşte lui Dum-
nezeu pentru că l-a scăpat de idoli (ideologiile: Dreptatea,
Progresul, Adevărul, Divinitatea, Umanitatea, Legile
Naturii, Arta, Frumuseţea), convingându-l să se închine
numai şi numai lui Dumnezeu.
 Lupta împotriva idolilor biblice (Isaia, 40, 19-20; 44,
este o temă îndrăgită a 9-20; Ieremia, 10, l-5).
prorocilor tratată în textele

IEREMIA
 „Ieremiade” (Ieremia, 20, 7-18) – lamentaţii neconte-
nite. Numele vine de la Cartea Plângerilor
(Lamentaţiilor), greşit atribuită lui Ieremia.
 „Plângerile lui Ieremia” (Ieremia, 36) – este o
referinţă pentru o mare durere, pentru suferinţele
provocate de pierderi materiale mari şi de conştiinţa
greşelilor săvârşite.
121
  Lit. Robert Gamier, Evreicele, 1583: Ieremia este
profetul care intervine în actul I, ca să implore îndurarea
lui Dumnezeu şi în actul V, ca să relateze cumplitul
deznodământ al revoltei lui Sedechia, regele Ierusalimului,
împotriva lui Nabucodonosor, regele Asiriei (sec. al VI-lea
î. Hr.).
Ştefan Zweig, Ieremiah, 1918.
 Ieremia s-a născut în Cuvintele lui Ieremia nu
jurul anului 650 î. Hr, dintr-o au plăcut, fapt pentru care a
familie sacerdotală din fost prins şi supus la cazne
Anatot, un sat de lângă (Ieremia, 26). Acesta este
Ierusalim. El îşi exercită momentul în care a început să
ministeriul între 627 şi 587, transmită mesaje scrise, şi-a
într-o perioadă întunecată a scris plângerile, necontenind
istoriei Ierusalimului. Viaţa să-şi afirme credinţa în
personală a lui Ieremia a Dumnezeu (Ieremia, 20, 7-18).
fost marcată de suferinţă. Ieremia şi-a scris ultimile
Ieremia se ridică împotriva profeţii în Egipt, iar Cartea
idolatriei şi a corupţiei Plângerilor i-a fost atribuită în
morale, atacând falsele mod eronat.
certitudini – cult, templu,
circumcizie.

IERIHON
 „Zidurile Ierihonului” (Iosua, 6, 20) – semnifică o
cădere miraculoasă.
 „Trâmbiţele Ierihonului” (Iosua, 6, 4-5) sunt glasuri
puternice ca sunetele unei goarne.

122
 În Biblie se povesteşte că Ierihon. Deşi zidurile cetăţii
evreii, în drumul lor spre erau foarte trainice, acestea au
Canaan (Palestina), se pregă- cedat atunci când evreii au
teau să cucerească oraşul sunat din trâmbiţele sfinte.

IERTARE
 „A întoarce şi celălalt obraz” (Luca, 6, 29) – gest care
semnifică evitarea unei provocări. Iisus le spune ucenicilor
Săi: „Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i şi
obrazul celălalt”.
 „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23, 24)
 „Îi vor fi iertate multe” (Luca, 7, 47) – subliniază
ironic indulgenţa excesivă de care dăm dovadă faţă de
persoanele influente.
 Lit. Iertarea greşelilor:
În Omilie despre întoarcerea lui Flavian, Sfântul Ioan
Gură-de-Aur invocă clemenţa lui Teodosie pentru a-i ierta
pe locuitorii Antiohiei, deoarece aceştia au dărâmat
statuile împăratului.
Liturghia creştină face din începutul Psalmului 129
rugăciunea păcătosului încrezător în iertarea lui
Dumnezeu: De profundis.

123
 Fr. Villon cere iertarea divină în De profundis, care este
Epitaful în formă de baladă sau Balada spânzuraţilor: „Dar
rugaţi-L pe Dumnezeu să vrea să ne absolve pe toţi”.
Isolda, personaj din Romanul lui Tristan şi Isolda, nu
se simte nici răspunzătoare, nici vinovată „nimeni nu-l
poate absolvi pe păcătosul nepocăit”.
 Potrivit învăţăturilor 17). Conştientizarea păcatu-
creştine, iertarea nu este lui se exprimă în cult prin
numai înlăturarea pedepsei practica rituală a
pentru greşeală sau păcat, ci şi sacrificiului de animale în
împăcarea dintre cel care a ziua Iertării celei Mari
greşit şi cel căruia i-a greşit. (Yom Kipur) – prin vărsarea
În Vechiul Testament, sângelui se realizează purifi-
condiţiile acestei împăcări carea. Astăzi, această sărbă-
sunt mărturisirea păcatului toare evreiască se celebrează
şi supunerea în faţa prin post şi rugăciuni.
hotărârii lui Dumnezeu, În Noul Testament,
care este un „Dumnezeu curăţirea păcatelor se
iubitor şi iertător, ne- săvârşeşte prin jertfa lui
grabnic la mânie şi bogat în Hristos (Evrei, 1, 3).
milă şi îndurare” (Neemia, 9,

IROD CEL MARE

 „Bătrân ca Irod” – foarte bătrân, Irod cel Mare a fost
numit şi Irod cel Bătrân.
 Lit. Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886, „Irod şi Caiafa”.
 Irod cel Mare a fost sa este umbrită de masacrul
guvernator al Galileei şi sângeros al pruncilor de sex
rege al iudeilor. Amintirea bărbătesc din Betleem,

124
puţin după naşterea lui nevinovaţi, Matei, 2, 16).
Iisus (Uciderea pruncilor

ISPITĂ
 „A pune pe cineva pe aripa templului” (Matei, 4, 5) –
are sensul de a situa pe cineva mai presus de ceilalţi.
 Lit. Ispitirea lui Adam şi a Evei, dar şi cea a lui Iisus
în deşert, au devenit tema predilectă a mai multor autori.
Pierre Emmanuel, Tu, 1978, „Ispitirea în pustie”.
Edmund Spencer, Reginei zânelor, 1596.
Gustav Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton, 1874.
Dostoievski, Fraţii Karamazov, 1880, marele inchizitor îi
reproşează lui Iisus că nu a cedat celor trei ispitiri ale lui Satan.
 Dumnezeu a lăsat omului Diavolul, ca să-L ispitească
libertatea de a-şi alege Calea. pe Iisus, îl suie pe acoperişul
Astfel, omul este supus ispitei, Templului (aripa) şi îi propune
ispită ce poate să vină şi de la gloria pur omenească.
Dumnezeu, dar şi de la călău-
zele cele mincinoase, mai mult
sau mai puţin diavoleşti.

IUDA
 „Iuda Iscarioteanul” (Ioan, 12, 4) – „Omul din Keriot”, oraş
din Iuda, sau „omul minciunii”, sau „ucigaşul năimit”.

125
  „Sărutul lui Iuda” (Matei, 26, 48) – este frecvent
utilizată expresia pentru gestul de afecţiune al unei
persoane care are, în realitate, intenţii duşmănoase.
 „Iuda Macabeul” (Macabei, 9, 19-21) – o persoană
aflată în situaţia de a muri în culmea gloriei.
 Lit. Călătoria Sfântului Brendam este o povestire
despre odiseea unui călugăr irlandez din sec. al V-lea, care
vrea să vadă Raiul. Sfântul Brendam îl întâlneşte pe Iuda
în infern: „Eu sunt Iuda, cel care L-a slujit pe Iisus şi L-a
trădat. Eu L-am vândut pe Domnul meu şi m-am
spânzurat de durere, prefăcându-mă că-L sărut din
dragoste, când de fapt Îl uram. ”
În Patimile, de Arnold Greban, Iuda apare într-o scenă,
unde, ispitit de demonul Deznădejde, se întoarce de la
pocăinţă şi se sinucide.
Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886: „Grinda”, „Iuda”,
„Sabia”, „Mai rău decât Iuda”, „Ogorul olarului”.
Paul Claudel, Moartea lui Iuda, 1933, este schiţa unei
pseudoreabilitări a lui Iuda.
 Iuda, al patrulea fiu al lui propunând să fie vândut
Iacov şi al Liei, a fost un unor nomazi care plecau în
împăciuitor în certurile Egipt (Facerea, 37, 25-27).
dintre Iosif şi fraţii săi, care Mult mai târziu, fiii lui
au vrut să-l omoare pe Iosif, Iacov s-au dus în Egipt
însă Iuda s-a împotrivit, pentru a cumpăra grâne,

126
unde îl vor întâlni, fără a-l
recunoaşte, pe Iosif, care
ajunsese înalt dregător. Iuda
a intervenit din nou, de data
aceasta, pentru Beniamin,
fratele cel mai mic, oferindu-se
ostatic în locul acestuia
(Facerea, 44, 18-34).
Iuda este unul dintre cei
doisprezece apostoli pe care
Şi-i alesese Iisus, poate
127
trezorierul grupului, care l-a
trădat pe Mântuitorul în
schimbul a 30 de arginţi
(preţul unui sclav). Apoi,
cuprins de remuşcări, a dat
banii înapoi şi s-a
spânzurat (Matei, 27, 3-10).
Astfel, Iuda a devenit
simbolul trădătorului.
 ÎMPĂRĂŢIE (DOMNIE)
 „Împărăţia lui Dumnezeu / Împărăţia cerurilor”
(Matei, 13, 24-50) – se referă la o stare de spirit a credinţei în
Iisus-Dumnezeu, dar îndeobşte este concepută ca un spaţiu
al răsplăţii cvasi-materiale pentru lipsurile şi frustrările din
timpul vieţii.
 „Împărăţia Mea nu este în această lume” (Ioan, 18, 31)
 Orice împărăţie care se dezbină în sine nu va dăinui
(Matei, 12, 25) – discordia naşte ruina.
 Psalmii celebrează regalitatea 21). Iisus refuză să fie rege:
lui Dumnezeu ca pe un fapt ce „împărăţia Mea nu este din
transcende istoria: „Domnul a lumea aceasta” (Ioan, 18, 36).
împărăţit... Gata este scaunul Împărăţia lui Dumnezeu
tău de atunci, din veac eşti Tu înseamnă instaurarea unei legi
(Domn)” (Psalmi, 92, 1-3). a dragostei şi a unirii cu
În Noul Testament se Dumnezeu (Matei, 19, 13).
dezvoltă această temă:
„împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru” (Luca, 17,

128
 (A) ÎNGRIJI
 „Medicule, îngrijeşte-te pe tine însuţi”! (Luca, 4, 23)
 Cuvinte rostite de Iisus care exprimă gândurile
Hristos la Nazaret, prin iudeilor.

ÎNTUNERIC
 „Puterea întunericului” – această expresie îşi are
rădăcinile în Evanghelie (Luca, 22, 53), dar astăzi nu se
vede decât tulpina ei, pe care este crescut adânc numele lui.
 Lit. Lev Tolstoi foloseşte sintagma în titlul dramei
scrisă în 1886, Puterea întunericului.
În această piesă, Tolstoi dezvăluie relaţiile băneşti care
pătrundeau în viaţa unui sat sărac şi ignorant, distrugând
verticalitatea morală a omului. În asemenea condiţii,
ţărănimea era osândită la o viaţă de întuneric şi cruzime,
cele mai frumoase sentimente căpătând un caracter
monstruos. Personajele dramei săvârşesc nelegiuiri peste
nelegiuiri: jafuri, destrăbălări, otrăviri, pruncucideri...
Expresia puterea întunericului se aplică unui peisaj
moral asemănător celui zugrăvit de pana tolstoiană.

129
 (A) ÎNVĂŢA
 „Şi acum, învăţaţi!” (Psalmi, 2, 10) – a trage
învăţăminte din experienţele altora, mai ales când de
hotărârea noastră depinde soarta unor semeni.
Aceasta este forma prescurtată. Textul integral al
acestui verset, în latină, este „Et nunc, reges, intelligite;
erudimini qui iudicatis terram” (Şi acum, regilor,
înţelegeţi; învăţaţi, voi, care judecaţi lumea.)

(A) ÎNVIA
 „Învierea lui Iisus” (Matei, 28; Luca, 24, 34; Marcu,
16, 9) – expresia este referinţă pentru un eveniment singular,
de o importanţă capitală în existenţa unei comunităţi sau a
unei persoane.
 „Învierea lui Lazăr” (Ioan, 11, 43; 12, 9-17)
Învierea lui Lazăr reprezintă un termen de comparaţie
pentru un fapt incredibil, care se referă la reapariţia unei per-
soane dispărute sau la o transformare neverosimilă a sa,
echivalentă în idee cu o reîntoarcere din dimensiunea
enigmatică a morţii.
 Lit. Învierea face din Noul Testament – cartea
fundamentală a mântuirii şi legea creştină a speranţei.
 Cuvintele Mântuitorului de la moartea sa nu sunt
cum că va învia după trei zile înţelese de nici unul dintre
130
ucenicii săi, care iau
afirmaţia în sens metaforic.
Apariţiile lui Iisus de după
moartea sa pământească se
constituie în momente de
revelaţie: „Şi înviind
dimineaţa, în ziua cea dintâi a
săptămânii El s-a arătat întâi
Mariei Magdalena, din care
scosese şapte demoni.
Aceea, mergând, a vestit pe
cei ce fuseseră cu El şi care
se tânguiau şi plângeau. Şi
ei, auzind că este viu şi că a
fost văzut de ea, n-au
crezut” (Marcu, 16, 9-11);
„Dar când mergeau ele să
vestească ucenicilor, iată
Iisus le-a întâmpinat,
zicând: Bucuraţi-vă! Iar
ele, apropiindu-se, au
cuprins picioarele Lui şi I
s-au închinat. Atunci Iisus
le-a zis: Nu vă temeţi.
 Lazăre, vino afară! (Ioan, 11, 43; 12, 9-17)
 Îmbolnăvindu-se Lazăr
din Betania, surorile sale
Maria şi Marta au trimis
vorbă pentru a-l chema pe
Învăţător ca să vindece pe
fratele lor. Mântuitorul le-a
spus ucenicilor că va merge
în Betania pentru a-l învia pe
131
Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor
Mei, ca să meargă în
Galileea, şi acolo Mă vor
vedea. ” (Matei, 28, 9-10);
„Şi iată, doi dintre ei
mergeau în aceeaşi zi la un
sat care era departe de
Ierusalim, ca la şaizeci de
stadii, al cărui nume era
Emaus […]
Şi, când a stat împreună cu
ei la masă, luând El
pâinea, a binecuvântat şi,
frângând, le-a dat lor. Şi s-au
deschis ochii lor şi L-au
cunoscut; şi El s-a făcut
nevăzut de ei. Şi au zis unul
către altul: Oare, nu ardea
în noi inima noastră, când
ne vorbea pe cale şi când
ne tâlcuia Scripturile?”
(Luca, 24, 13-32).
Lazăr pentru că: „Lazăr a
murit. Şi mă bucur pentru
voi, că nu eram acolo,
pentru ca să mă credeţi; să
mergem dar la dânsul” (Ioan,
11, 14-15). Într-adevăr, Lazăr
murise şi fusese îngropat de
patru zile, când Iisus şi
ucenicii săi ajung în
Betania. El promite Martei
că-l va învia pe Lazăr: „Eu
sunt învierea şi viaţa, îi zise
Iisus. Cine crede în mine,
viu va fi, chiar dacă va fi
murit. Şi orice care este viu
şi crede în mine, nu va muri
în veci... ”. Fiind condus la
mormântul aflat într-o
peşteră a cărei intrare era
astupată cu o piatră mare,
Mântuitorul invocă ajutorul
şi puterea lui Dumnezeu-
132
Tatăl pentru săvârşirea
minunii: „pentru ca să
crează ca tu m-ai trimis”,
apoi strigă cu glas mare:
„Lazăre, vino afară! Şi ieşi
mortul, având picioarele şi
mâinile legate cu fâşii de
pânză, şi faţa era
înfăşurată cu un ştergar”.
Urmările au fost cele
aşteptate: „Deci mulţi
dintre Iudei, care veniră la
Maria, şi văzură cele ce făcu
Iisus, crezură într-însul. ”
 JUDECATĂ
 „Judecata de apoi” (Apocalipsa, 20, 11-15) – expresia
face referire al evenimente, situaţii, întâmplări în care apar
hotărâri incorecte, victime şi agresori, confruntări
violente, sfidări ale moralei sociale sau religioase. Când
acestea scapă legilor omeneşti, ele sunt deferite instanţei
divine a dreptăţii finale. În sens comparativ, expresia are în
vedere o formă infailibilă de evaluare a meritelor şi a
defectelor unei persoane sau a unui fapt săvârşit de cineva.
 „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu ce
judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Matei, 7, 1).
 „Trâmbiţele Judecăţii de Apoi” (Apocalipsa, 8, 11)
 „A despărţi oile de capre: cei aleşi de cei osândiţi”
(Matei, 25, 32)
 „Nu ştiţi nici ziua, nici ceasul: momentul Judecăţii de
Apoi” (Matei, 25, 13).

133
  Lit. Agrippa d’Aubigne, în cartea a VII-a a Tragicelor,
1616, evocă sfârşitul timpurilor, când Dumnezeu îi va
azvârli în chinurile veşnice pe cei păcătoşi.
Victor Hugo, „Legenda secolelor”, 1859, „Trâmbiţa
Judecăţii”: „Am văzut în noapte o trâmbiţă uriaşă... ”
Pierre Jean Jouve, Slavă, 1942.
Tertulian o descrie ca pe un spectacol: De Spectaculis,
197-206.
Judecata de Apoi a determinat, uneori, satirizarea
defectelor omeneşti sau a păcătoşilor iluştri.
 Orice mitologie şi orice care vin din mare
religie cuprinde şi o viziune strâmtoare şi spălară
despre sfârşitul universului vestmintele lor şi le albiră în
şi destinul omului după sângele Mieluşelului. Pentru
moarte. Potrivit concepţiei aceasta sunt înaintea tronu-
creştine, momentul final va fi lui lui Dumnezeu, şi-i
„ziua cea mare a mâniei” slujesc zi şi noapte în
(Apocalipa lui Ioan), când vor templul său, şi cel care şede
fi desfăcute cele şapte peceţi pe tron va locui peste
ale Cărţii divine, fiecare dânşii. Nu vor mai
aducând câte o catastrofă, flămânzi, nici nu vor mai
distrugând Pământul. Vor înseta, nici nu va cădea
supravieţui „sufletele celor asupra lor soarele, nici orice
înjunghiaţi pentru cuvântul arşită” (Apocalipsa lui Ioan).
lui Dumnezeu şi pentru Judecata de Apoi este
mărturia ce o aveau”, momentul purificării: „Şi
deosebite de celelalte printr-un am văzut pe morţi, pe cei
veştmânt alb. Mântuirea lor mari şi pe cei mici, stând
este răsplata pentru credinţa înaintea tronului şi cărţile
ce au avut: „... aceştia sunt au fost deschise; şi o altă
134
carte a fost deschisă, care
este cartea vieţii; şi morţii
au fost judecaţi din cele
scrise în cărţi, potrivit cu
faptele lor. Şi marea a dat
pe morţii cei din ea şi
moartea şi iadul au dat pe
morţii lor, şi judecaţi au
fost, fiecare după faptele
sale” (Apocalipsa, 20, 12-
13). Acesta este sfârşitul
unui ciclu de existenţă a
135
unei lumi tulburate de
contradicţii, căruia îi
succede un univers perfect
în dimensiunea credinţei în
Dumnezeu.
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi
judecaţi! Căci cu ce
judecată judecaţi, veţi fi
judecaţi.” (Matei, 7, 1) este
îndemnul lui Iisus Hrisos
către ucenicii săi.
 KABBALĂ
(ebr. , „tradiţie, învăţătură primită”)
 „Cabală”, în sens figurat, înseamnă o mişcare secretă
împotriva cuiva sau a ceva: complot.
 „Cabalistic”: adjectiv derivat de la cabală: în sens
figurat: „misterios, de neînţeles”.
Cabala a ajuns, prin comparaţie, să desemneze o intrigă,
o uneltire pusă la cale de mai multe persoane care
urmăresc acelaşi scop ascuns. Cuvântul cabalistic şi-a
păstrat sensul primar de ocult, enigmatic, tainic.
 Semne cabalistice, adică misterioase; sau formule
cabalistice, adică magice, obscure, aşa cum erau şi
formulele întrebuinţate de către vechii cabalişti la
tălmăcirea Bibliei.
 „A pune la cale o cabală împotriva cuiva. ”

136
  Lit. Isaac Bashevis Singer, O zi de plăcere, 1964 –
autorul evocă fascinaţia exercitată de Kabbala asupra lui şi
prudenţa adulţilor (care interziceau să fie citită înaintea
vârstei de 40 de ani).
Balzac, în romanul César Birotteau, creează personajul
Claparon, care spune: „E un mijloc de a exploata
speranţa, în sfârşit, o nouă cabală! Nu suntem însă decât
zece sau douăsprezece capete pricepute, iniţiate în
secretele cabalistice ale acestor minunate combinaţii”.
(Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 521).
Ion Ghica, în Scrisori către V. Alecsandri, spune:
„Dorinţa mea a fost întotdeauna de a vedea pe acei care-şi
iubesc ţara, legaţi între dânşii printr-o comunitate de idei
şi de principii, iar nu prin... cabale”.

 Cabala era la vechii evrei În evoluţia Kabbalei s-au

interpretarea mistică, alego-
rică, a Bibliei, transmisă
printr-un şir de iniţiaţi, care
alcătuiau aşa-numita „şcoală
cabalistică. Ei interpretau
Vechiulul Testament în
manieră ocultă şi foloseau
numerele şi literele în
combinaţii şi simboluri
fantastice, cu ajutorul
cărora prezentau natura ca
emanaţie a divinităţii.
manifestat diverse tendinţe,
cum era cea din Gerona (Ezra,
Solomon, Azriel, Moise
Maimonide), care era influ-
enţată de filozofia neoplatonică,
iar doctrina lui Luria cuprinde
speculaţii referitoare la mân-
tuirea făgăduită. Există încă
centre de studiu al Kabbalei,
în Israel şi în Statele Unite.
Kabbala evreiască şi-a
exprimat speculaţiile asupra

137
atributelor şi numelor lui evreiască autentică şi
Dumnezeu prin desene (de ritualurile obscure, cum ar fi
neînţeles pentru neiniţiaţi). practicile de magie neagră, de-
De multe ori, se face semnate prin termenul
confuzie între Kabbala peiorativ „cabală”.

138
 LEU

„Leul căutând pe cine să sfâşie” (I Petru, 5, 8). Expresia

poate fi folosită pentru a caracteriza un autor incisiv, dar şi
o persoană nehotărâtă, fără un drum clar în viaţă.
 Astfel este comparat Epistola întâi a Sfântului
diavolul într-un verset din Apostol Petru.

LUMINĂ
 „Fiat lux!” (Facerea, 1, 3-4). „Dumnezeu a zis: «Să fie
lumină», şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună
lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” – acestea
cuvinte au devenit deviza raţiunii, a ştiinţei.
 „Voi sunteţi lumina lumii!” (Matei, 5, 14)

 Lit. Imnul vecerniei de duminică, Lucis Creator

Optime („Mare Creator al luminii”), celebrează conceptul
Fiat lux din prima zi a creaţiei.
139
 Dante vede mai întâi un fluviu de lumină din care sar
scântei, apoi îl descoperă pe Dumnezeu în mijlocul
sfinţilor ca „un trandafir de o albeaţă strălucitoare”
(Divina Comedie, 1307-1321, „Paradisul”, XXX-XXXI).
În Pedepsele, de Victor Hugo, 1853, „Stella”, steaua
dimineţii, făcând trecerea de la „Nox” (noapte, întuneric)
la „Lux” (lumină, speranţă), vesteşte sosirea „îngerului
Libertate şi a uriaşului Lumină”.
În Oda bachică a lui St. O. Iosif, strofa a treia cuprinde
şi expresia şi legenda ei:
„În beţia lui divină,
Lumea ei când o născu,
«Fiat lux» – cu gura plină
Zise – şi pe loc lumină
Se făcu…”

 „Fiat lux!” (Facerea, 1, 3-4) „Voi sunteţi lumina lumii!”

sunt cuvintele prin care
Dumnezeu a creat lumea.
În Vechiul Testament,
lumina este viaţă (Iov, 33, 30)
sau este însăşi viaţa (Isus Sirah,
22, 11), iar întunericul înseamnă
moartea (Iov, 10, 21-22).
În Noul Testament, con-
cepţia lui Pavel reia tema din
Vechiul Testament: Dumnezeu
îl scoate pe păgân din
întuneric (Coloseni, 1, 12; 1
Petru, 2, 9).
140
(Matei, 5, 14) sunt Cuvinte
adresate de Iisus Hristos
ucenicilor săi, în Predica de pe
Munte.
Opoziţia lumină-întuneric
îmbracă două aspecte în Noul
Testament: pe de o parte,
lumină este tot ceea ce nete-
zeşte drumul către Dumnezeu:
odinioară Legea, înţelepciunea
şi Cuvântul lui Dumnezeu;
acum, Hristos şi orice creştin
care revelează lumii desăvâr-
şirea lui Dumnezeu, pe de altă întunericul, simbolul morţii, al
parte, lumina, simbolul vieţii, lacrimilor şi nenorocirilor:
al bucuriei şi fericirii, este în luminii mântuirii i se împotriveşte
raport de antonimie cu întunericul necunoaşterii.

141
 MAMONA
Termen aramaic ce desemnează bogăţia.
 „Nu poţi sluji la doi stăpâni” – trebuie să ştii să alegi
între interes şi ideal.
 „A se închina (cineva) lui Mamon(a)” (Matei, 6, 24).
Expresia „a se închina (cineva) lui Mamona” este o
metaforă cu mare forţă de sugestie referitoare la
preocuparea excesivă a unei persoane (sau a unei categorii
sociale) pentru înavuţire. Lăcomia asimilează lipsa de
scrupule, înşelăciunea şi crima, adică tocmai ceea ce
îndepărtează mai mult pe om de rostul mântuirii sale prin
credinţa în Dumnezeu.
 Lit. Peştera lui Mamona este evocată în Regina
zânelor, cartea a II-a, cântul 7, de Edmund Spencer, 1596.
Goethe l-a pus pe Faust, în odaia de studiu, să strige:
„Să fie blestemat Mamon când cu comori

142
 La fapte îndrăzneţe ne incită…”
John Milton, în Paradisul pierdut (I, 678 şi 738-751)
vorbeşte de mamon ca de un izvor de bogăţie, dar şi al
nenorocirilor.
 Mamon era la sirieni zeul
avuţiilor. Apare în Noul
Testament, la Matei (6, 24)
şi la Luca (16, 13). După
traduceri succesive, acest
nume este sinonim cu banii,
la vechii creştini, iar mai
recent cu dracul.
Pentru a sluji lui
Dumnezeu, omul trebuie să
renunţe la puterea înrobitoare
a banilor: „Nimeni nu poate
sluji la doi domni; căci sau
pe unul va urî şi pe celălalt îl
va iubi, sau de unul se va
ţine şi pe celălalt îl va dispreţui;
nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi
lui Mamona” (Matei, 6, 24).
Lăcomia înstrăinează pe
om de vocaţia mântuirii.
Acumularea averilor întinează
grav dragostea pentru Dumnezeu.
Slujirea lui Dumnezeu de
către oameni este incompa-
tibilă cu închinarea către
Mamona. Dorinţa de
înavuţire este incompatibilă
cu aspiraţia spre mântuire.
Cel aflat la această răscruce
are de ales definitiv între
adevărul vieţii şi forme ale
unui păcat de neiertat.

MANĂ
(ebr. , popular, „ce-i asta?”)
 „Mană cerească” (Ieşirea, 16, 4) – are înţelesul de
surpriză plăcută, de hrană bogată ori înţelesul de sursă
inepuizabilă de câştig. Expresia se atribuie unui produs,
unei surse salvatoare pentru cineva aflat în mare cumpănă
a existenţei sale fizice sau morale.

143
  „Nu aşteptaţi să vă pice mana din cer” – expresia a
intrat în uz cu sensul: mai bine să treci la treabă, decât să
aştepţi vreo ipotetică îmbogăţire.
 Lit. Pentru lingvişti, oratori, literaţi, gazetari, povestitori
etc. sursa biblică a fost o adevarată... mană cerească!
Gogol, în Suflete moarte, „Aştept cuvintele dv. dulci ca mana”.
Turgheniev, în nuvela Lgov: vânătorul Vladimir trăieşte
fără nici un ban, fără ocupaţie permanentă, se hrănea
parcă numai cu „mană cerească”.
 „Mană cerească” (Ieşirea, minunea înfăptuită de
16, 4) reprezintă hrana Dumnezeu:
primită în mod miraculos „Aceasta este pâinea,
de israeliţi în pustiu care v-a dat-o Dumnezeu
(Ieşirea, 16), semănând cu spre mâncare. ” Pribegii
grăunţele de coriandru şi adunau cât le trebuia pentru
având gust de turtă cu îndestulare zi de zi: „Aşa ei
miere. culeseră în toată dimineaţa,
După şase săptămâni de fiecare dupre mâncarea sa;
la ieşirea din Egipt, poporul şi încălzindu-se soarele se
condus de Moise a ajuns în topea”. Darul miraculos a
pustiu, unde acesta, însetat fost salvator: „Şi casa lui
şi înfometat, a cârtit Israel chemă numele ei
împotriva lui Dumnezeu şi Mana. Şi ea seamănă cu
a profetului. Moise le-a sămânţa de coriandru, alb.
potolit foamea prin voia Şi avea gustul de turtă cu
Domnului, care le-a trimis miere”. În tot timpul
către ei stoluri mari de călătoriei în pustiu, poporul
prepeliţe şi prin aflarea s-a hrănit cu mană: „Iar fiii
manei cereşti. Tot Moise i-a lui Israel mâncară mană
lămurit cu privire la patruzeci de ani, până ce

144
veniră în pământul locuit; ajunseră la hotarele pămân-
mană mâncară ei, până ce tului Canaan” (Ieşirea, 16, 35).

MANE, TEKEL, FARES

 „Mane, Tekel, Fares” (Daniel, 5, 25) – semnal de
alarmă care anunţă apropierea unui eveniment ce prevesteşte o
condamnare iremediabilă, o prăbuşire imanentă.
 Lit. Heinrich Heine, în poezia Belsazar, a tălmăcit
legenda Mane, Tekel, Fares în versuri.
Balzac, în romanul Eugenie Grandet, „Uluirea, mânia,
spaima lui Baltazar zărind inscripţia Mane-Tekel-Fares
nu s-ar putea asemui cu gheţoasa încruntare a lui
Grandet”.

 „Mane, Tekel, Fares” Daniel, care le-a tradus

(Daniel, 5, 25) – aceste trei
cuvinte sibilinice au fost
scrise de o mână miserioasă
pe pereţi în timpul unui
ospăţ dat de Baltazar, o
adevărată orgie. Neştiind
nimeni ce reprezintă, au
recurs la interpretările lui
prin: Numărat, cântărit,
împărţit şi le-ar fi
interpretat în sensul că
zilele regelui ar fi numărate
şi regatul va fi împărţit.
Această interpretare s-a
adeverit întocmai.

MARTA
 „Partea cea mai bună” (Luca, 10, 38-42)
 Lit. Numele personajului din drama lui Claudel,
Schimbul, 1901, având valoare simbolică. Prin grija pentru
145
lucrurile reale, prin spiritul de familie şi modestia ei,
Marta aminteşte de personajul evanghelic al mamei
îndurerate, care trebuie să-şi îngroape fiul.
 Marta, sora Mariei şi a un lucru trebuie: căci
lui Lazăr, trăia alături de ei Maria partea bună şi-a
în Betania. Într-o zi, când ales, care nu se va lua de la
Iisus i-a vizitat, Marta L-a ea” (Luca, 10, 38-42).
servit după obicei şi i-a La moartea fratelui său,
reproşat surorii ei că stă la Lazăr, Marta a alergat înaintea
picioarele lui Iisus ascultându-L, lui Iisus mărturisindu-i
ca un ucenic înaintea credinţa în El (Ioan, 11, 27).
învăţătorului său; aceasta i-a Potrivit interpretării obişnuite,
atras următoarele cuvinte Marta reprezintă viaţa
din partea lui Iisus: „Marto, activă, iar Maria, viaţa
Marto, te îngrijeşti şi contemplativă.
pentru multe te sileşti; dar

MATER DOLOROSA
 „A lua un aer de mater dolorosa”
 Lit. Victor Hugo, Contemplaţiile, 1856, „Dolorosae”:
la doisprezece ani după moartea Leopoldinei, Hugo se
adresează soţiei sale, maică puternică şi îndurerată, ca şi
Maria la picioarele crucii.
Charles Peguy, Misterul milosteniei Ioanei d’Arc, 1910,
are ca laitmotiv: „De trei zile ea plângea”.
Acelaşi Ch. Peguy, în Eva, 1913, le uneşte pe Eva şi pe
Maria în aceeaşi imagine.

146
 Poemul de zece strofe al lui Jacopone da Todi (sec. al
XIII-lea) despre durerea Fecioarei şi compătimirea pe care
trebuie să o resimtă sufletul creştinului începe astfel:
Stabat mater dolorosa / Juxta Crucem lacrimosa, / dum
pendebat Filius. / „Maica îndurerată şedea, / în lacrimi,
la picioarele Crucii / pe care spânzura Fiul ei”.
 Expresia îşi are originea cu durere la crucificarea
în textul biblic care face Fiului său (Matei, 27;
referire la momentul Marcu, 15; Luca, 23; Ioan, 19).
răstignirii lui Iisus Hristos,
când Fecioara Maria asistă

MATUSALEM
 „Bătrân ca Matusalem” (Facerea, 5, 21-27) – a fi
foarte bătrân; este sinonim astăzi cu recordul longevităţii, cu
referire la o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită.
 Lit. George Coşbuc încheie poezia Vlad-Vodă
Călugărul cu versurile:
„Vruşi să mori, sătul de vreme.
Dar în veci-trăind acum
N-ai mai vrea, Matusaleme!”

 Matusalem a fost fiul lui listica acestei vârste este în

Enoh şi tatăl lui Lamec. A
devenit celebru pentru
longevitatea sa: 969 de ani
(Facerea, 5, 21-27). Simbo-
147
strânsă legătură cu ideea
scurtării treptate a vieţii
omului din pricina înmulţirii
păcatelor. O viaţă lungă este o binecuvântare divină.

MĂR
„Mărul lui Adam” (Facerea, 2, 9) – este o expresie
inconfundabilă pentru sugerarea ideii de ispită (tentaţie, miză,
ofertă atrăgătoare, propunere avantajoasă aparent) căreia i se
dă curs, fapt care presupune consecinţe de importanţă
capitală pentru persoanele implicate.
 Trăind în spaţiul Păcatul apare imediat sub
armoniei, de nimic întinat, forma pierderii inocenţei:
Adam şi Eva încalcă „Şi se deschiseră ochii la
interdicţia de a mânca fructe amândoi, şi cunoscând că
din pomul cunoştinţei erau goi, prinseră frunze de
binelui şi răului, fiind ispitiţi smochin şi-şi făcură
de şarpele cel viclean: „În pestelce. ”
ziua în care veţi mânca Identificarea arborelui
dintr-însul, se vor deschide sacru cu un măr este o
ochii voştri şi veţi fi ca tradiţie, neexistând indicii
Dumnezeu, cunoscând bine- în această privinţă (în
le şi răul”. Talmud, Pomul Cunoştinţei
Întâi femeia, apoi bărba- este un butuc de viţă), care îi
tul urmează sfatul nefast şi asigură circulaţia prin
mănâncă din fructul oprit. suficienţa accesibilităţii.

MĂRGĂRITAR
 „Nu trebuie să arunci mărgăritare porcilor” (Matei, 7,
6) – metaforă pentru învăţătura creştină. Intrată în
vorbirea curentă, expresia a căpătat o conotaţie elitistă
sau, dimpotrivă, comică: degeaba le arăţi ceva frumos
148
celor care nu sunt în stare să guste frumosul. Textul
recomandă să nu arătăm cuiva lucruri preţioase, a căror
valoare n-o poate aprecia, nici să vorbim în faţa lui despre
probleme pe care nu le poate pricepe. Un proverb
românesc echivalent acestei referinţe biblice este „Nu
strica orzul pe gâşte”.
 Aşa cum în alte situaţii vândă tot şi să îi urmeze
Iisus făcea referire la Lui, la fel şi în Predica de
negustorul înţelept care pe Munte îndeamnă pe
vinde toată averea lui ucenici să preţuiască
pentru a putea cumpăra cu învăţăturile primite şi „să nu
preţul ei ţarina în care se arunce mărgăritare porcilor”
afla o mare comoară (Matei, 7, 6), pentru că cei
(Matei, 13, 45-46) sau care nu au puterea să
îndemna pe tânărul bogat înţeleagă aceste învăţături
(Matei, 19, 20-22), ce trăise n-ar aprecia adevărata
după învăţăturile legilor valoare a acestora.
Vechiului Testament, să

MÂNDRIE
 „Unde va fi fost mândria, acolo va fi şi ocara”
(Proverbe, 11, 2).
 „Şi pentru că inima lui se trufise şi duhul lui se
împietrise până la mândrie, a fost coborât de pe scaunul
regatului său şi vrednicia lui i-a fost luată” (Daniel, 5, 20).
 „Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva,
de vă ia ce este al vostru, de vă priveşte cineva cu

149
mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz, – răbdaţi”
(Faptele Apostolilor, 11, 20).
 „Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se
încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov, 9, 13).
 „Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească
de mândrie” (Iov, 33, 17).
 „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba
cea plină de mândrie” (Psalmi, 11, 3).
În limbajul laic, mândria este asociată cu prostia, aşa
cum se găsesc şi în proverbul „Prostul, dacă nu este şi
fudul, parcă nu este prost destul”.
 În Biblie, atât în Vechiul, ror păcatelor. Termenul se
cât şi în Noul Testament, regăseşte în cele mai multe
mândria este păcatul cel dintre cărţile Sfintei
mai condamnat, fiind Scripturi, în cele mai
considerat la originea tutu- diverse contexte.

MESIA
 „Venirea lui Mesia” (Isaia, 9, 1-7) – are conotaţia
aşteptării unei persoane deosebit de importante, care este în
măsură să rezolve situaţii dramatice, complicate, într-un
spirit justiţiar incontestabil.
 „Acesta a găsit întâi pe Mesia (Trimis divin,
Simon, fratele său, şi i-a zis: Mântuitorul), în religia
am găsit pe Mesia (care se creştină, este un simbol al
tâlcuieşte: Hristos)” (Ioan, 1, 41). lui Dumnezeu ca instituţie a
150
speranţei. Venirea sa
presupune izbăvirea de orice
cumpănă omenească, înseamnă
judecată, purificare, domnia
Armoniei prin credinţă şi
eternitate în ideal.
După venirea Sa „... nu se
va mai auzi de silnicie în
MIEL
 „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan, 1, 29) – expresia se
foloseşte pentru cineva care are drept trăsătură dominantă
blândeţea.
 Sunt cuvintele lui Ioan
Botezătorul la vederea
Mântuitorului: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii” (Ioan, 1, 29).
Alegând să moară în acelaşi
timp cu mielul jertfit, Iisus
a devenit noul miel pascal,
care „Ca un miel care se
aduce spre junghiere şi ca o
oaie fără de glas înaintea
celui ce-o tunde, aşa nu şi-a
deschis gura sa” (Faptele
Apostolilor, 8, 32 reluând
Isaia, 53, 7). Prin jertfa
151
ţara ta, de pustiire şi de
ruină în hotarele tale.
Zidurile tale le vei numi
mântuire şi porţile tale
laudă” (Isaia, 60, 18),
pentru că Împărăţia pe care o
va întemeia va fi minunată.
Mântuitorului se încheie
noul legământ între Dumnezeu
şi oameni.
Hristos, Mielul sacrificat,
prin Înviere a biruit
moartea şi va reveni ca
judecător aşa cum anunţă
Apocalipsa. Acestea sunt
faptele care explică
iconografia creştină ce îl
înfăţişează adesea pe Iisus
ca pe un miel ceresc,
purtând o cruce şi mijlocind
pentru oameni.
 MOISE
„Tablele lui Moise” (Deuteronom, 5, 6-21) – desemnează
un text extrem de important care presupune obligativitatea
de a fi respectat şi urmat în litera şi în spiritul său.
 „Toiagul lui Moise” (Ieşirea, 4, 2) – rămâne referinţă
de autoritate în privinţa obiectelor cu care s-au produs
miracole, păstrând încărcătura spirituală a celui căruia i-a
aparţinut prin inspiraţia primită de la Dumnezeu.
 După o întâlnire mistică patruzeci de nopţi, şi nici
de 40 de zile şi nopţi, Moise pâine n-am mâncat, nici
revine în mijlocul poporului apă n-am băut. Atunci mi-a
lui Israel cu cele zece dat Domnul două table de
porunci (Decalogul), scrise piatră, scrise cu degetul lui
de însuşi Dumnezeu pe două Dumnezeu; pe acelea erau
table de piatră: „Şi Moise se scrise toate cuvintele pe
reîntoarse, şi se pogorî de care vi le-a grăit Domnul
pe munte, având cele două pe munte, din mijlocul
table ale mărturiei în focului, în ziua adunării”
mână, table care erau (Deuteronom, 9, 9-10).
scrise pe amândouă părţile Dumnezeu l-a investit pe
lor, şi dincoace şi dincolo Moise să ceară regelui
scrise. Şi tablele erau lucrul Egiptului să permită
lui Dumnezeu, şi scriptura era poporului evreu să meargă
scriptura lui Dumnezeu, pentru trei zile în pustiu
săpată pe table”. „Când m-am pentru a aduce sacrificii,
suit eu pe munte, ca să prevenindu-l că nu va fi
primesc lespezile de piatră, ascultat şi că „regele
tablele legământului, pe Egiptului nu vă va lăsa să
care l-a încheiat Domnul cu mergeţi decât numai silit
voi, am stat în munte de mână tare” şi promiţând
patruzeci de zile şi intervenţia sa hotărâtoare:
152
„Voi întinde deci mâna
Mea şi voi lovi Egiptul cu
toate minunile, pe care le
voi face în mijlocul lui, şi
după aceea vă va lăsa”
(Ieşirea, 3, 20).
Moise s-a aratat sceptic
privitor la faptul că îi va
convinge pe ai săi că vine din
partea „Celui ce se cheamă
EU SUNT”: „Şi răspunzând
Moise, zise: Dar iată ei nu
mă vor crede, şi nu vor
asculta de cuvântul meu;
că vor zice: Domnul nu ţi s-a
arătat ţie”. Dumnezeu l-a
înzestrat pe solul său cu
darul de a face minuni: „Şi
Domnul zise lui: Ce este
ceea ce ai tu în mână? Şi el
răspunse: un toiag. Şi
Domnul îi zise: Aruncă-l pe
pământ; Şi el îl aruncă pe
pământ, şi se făcu şarpe; şi
Moise fugi de dânsul. Şi
Domnul zise lui Moise:
Întinde-ţi mâna ta, şi-l ia de
coadă; şi el întinse mâna şi-l
luă şi el iarăşi se făcu toiag
în mâna sa”. Toiagul lui
Moise a devenit semnul
văzut al prezenţei lui
Dumnezeu în momentele
săvârşirii minunilor, de la
pedepsele divine cunoscute
ca plăgile Egiptului şi până
la trecerea Mării Roşii „ca
pe uscat” sau memorabilul
eveniment în care Profetul
a făcut să izvorască apă din
stâncile deşertului: „Apoi
şi-a ridicat Moise mâna şi
a lovit în stâncă cu toiagul
său de două ori şi a ieşit
apă multă şi a băut obştea
şi dobitoacele ei” (Numeri,
20, 11).

MORMÂNT
 „Morminte văruite” (Matei, 23, 27). Expresia, care
semnifică aparenţa înşelătoare, a trecut în vorbirea
curentă, păstrându-şi toată forţa.
 „Punerea în mormânt” (Matei, 27, 60)
 „Sfântul Mormânt”

153
 Iisus, adresându-Se căr-
turarilor şi fariseilor, ar fi
exclamat: „Vai vouă, cărtura-
rilor şi fariseilor făţarnici! Că
semănaţi cu mormintele cele
văruite, care pe din afară se
arată frumoase, înăuntru
însă sunt pline de oase de
morţi şi de toată necurăţia”
(Matei, 23, 27).
„Şi l-a pus în mormântul
nou al său, pe care-l săpase
în stâncă, şi, prăvălind o
piatră mare la uşa
mormântului, s-a dus”.

MUŞTAR
 „Mare cât un grăunte de muştar” (Marcu, 4, 31-32;
Luca, 13, 18-19): ceva ce este foarte mic, dar care devine
eficient sau impunător mai târziu. Muştarul sălbatic are
grăunţe foarte mici, dar înălţimea plantei poate atinge
până la trei metri.
 Iisus compară împărăţia lui de credinţă: „Adevărat
Dumnezeu cu un grăunte grăiesc vouă: dacă veţi
de muştar: „la început avea credinţă în voi cât un
minuscul, va deveni un grăunte de muştar, veţi
copac, şi păsările cerului îşi zice muntelui acestuia:
vor găsi adăpost în «Mută-te de aici dincolo»,
crengile lui” (Matei, 13, 31- şi se va muta: şi nimic nu
32). Alteori, Iisus le va fi vouă cu neputinţă”
reproşează ucenicilor Săi lipsa (Matei, 17, 20).

154
 NEGHINĂ
Cuvântul desemnează în mod convenţional totalitatea
buruienilor, dar mai cu seamă o mică graminee ale cărei
grăunţe se pot acoperi cu un soi de mucegai care produce
ameţeală (ebriacum în latină). Neghina este simbolul păcătoşilor.
 „A despărţi grâul de neghină” – a semăna zâzanie:
numele grecesc al neghinei, zizanion, a dat naştere
cuvântului „zâzanie”, care are în această expresie sensul de
discordie. Astăzi, „a despărţi grâul de neghină” înseamnă a
face o triere a indivizilor.
 Vorbind despre Împărăţia nopţii de un duşman.
Cerurilor, Iisus se foloseşte, Stăpânul pământului hotă-
ca şi în alte cazuri, de răşte să nu fie smulsă prea
parobole. Memorabilă este curând, de teamă ca nu
cea în care un om a cumva împreună cu
semănat grâu în ţarina sa, buruiana să fie smuls şi
dar lucrătorii au observat că grâul. Separarea grâului de
grâul este înăbuşit de neghină se va face în
neghina azvârlită în timpul

155
momentul secerişului (Matei, 13, 24-30).

NEGUSTOR

 „Negustorii din templu” (Ioan, 2, 13-16) – cei care fac

negoţ cu lucruri sfinte pentru a obţine un profit financiar.
 Originea expresiei vine de
la întâmplarea petrecută în
timpul unei mari sărbători
la care, dorind să participe,
Iisus a venit de la
Capernaum la Ierusalim,
aici găsind negustori de
animale pentru jertfă şi
zarafi care schimbau bani
în Templu. Acest fapt L-a
determinat pe Mântuitorul
să îi alunge şi să le
reproşeze că au transformat
„casa Tatălui (Său) într-o
casă de negustorie” (Ioan,
2, 13-16).

NEMROD
 „Nemrod” (Facerea, 10, 9) – mare vânător.
Lit. Milton îi dedică un pasaj din Paradisul pierdut
(XII, 24, 25).
G. Călinescu face referire la acest personaj în poezia sa Măreţe
fără seamăn:
„Ca un Nemrod străvechi ieşit la vânătoare,
Din piept voi scoate-un cânt,
Desfăşurând veşmântul, mă voi scălda în soare
Izbindu-mă de vânt. ”

156
 Nemrod este un personaj (2500 î. Chr.), precum şi
mitic, considerat înteme- prototipul vânătorului iscusit.
ietor al cetăţii Ninive şi al
imperiului din Babilon

NENOROCIRE
 „O nenorocire nu vine niciodată singură” (Psalmi,
41, 8) – expresia exprimă resemnare, marcând un lanţ de
eşecuri (vezi „abisul cheamă alt abis”), cu alte cuvinte:
odată pornit pe o prăpastie, mergi dintr-o prăpastie în alta.

NUNC DIMITTIS
(lat. „acum slobozeşte... ”)
 „A-şi spune al său nunc dimittis” (Luca, 2, 29-32) –
expresie folosită – cu tentă umoristică – sugerând să
accepţi să pleci, să laşi locul altora; că eşti gata să mori
fiindcă ai avut bucuria de a vedea împlinirea visul.

 „Acum slobozeşte... ” sunt a exclamat: „Acum, slobozeşte

cuvintele bătrânului Simion,
căruia i se promisese că nu va
muri înainte de a vedea pe
Hristosul lui Dumnezeu. La
vederea Mântuitorului, acesta
pe robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău, în pace. Că
ochii mei văzură mântuirea
Ta... ” (Luca, 2, 29-32).

157
 OAIE
 „Oaie rătăcită” (Matei, 18, 12-13) – această expresie,
oarecum căzută în desuetudine, se foloseşte astăzi mai ales
cu o conotaţie ironică, în legătură cu orice formă de abatere.
 „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit
oaia rătăcită” (Luca, 15, 3-7).

 Lit. Sfântul Ciprian, autor creştin latin, episcop de

Cartagina între 248 şi 258: Scrisoarea 55 abordează tema
oii rătăcite, aici fiind vorba despre creştinii care şi-au
părăsit credinţa din teama de tortură, în timpul persecuţiilor lui
Decius.
Ch. Peguy, în Poarta misterului celei de-a doua virtuţi,
1911, comentează cele trei parabole: oaia rătăcită, drahma
pierdută, fiul risipitor: „Prin această oaie rătăcită, fiindcă
nu se mai întorcea în adăpost şi avea să lipsească la

158
chemarea de seară, Iisus, asemenea unui om, a cunoscut
neliniştea omenească. ”
 Parabola oii rătăcite rătăcită. În interpretarea
ilustrează milostenia lui curentă, expresia este
Iisus. Iisus Se compară folosită în legătură cu
cu un bun păstor care ia orice formă de abatere.
pe umerii Săi oaia

OCHI
În primul rând, ochiul este organul principal al cunoaşterii.
 „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Ieşirea, 21,
24): această formulă, care rezumă legea talionului,
înseamnă să te răzbuni pe măsura nedreptăţii care ţi
s-a făcut.
Astăzi această pedeapsă nu mai există la nici un popor
civilizat. Sensul literar al expresiei semnifică o sancţiune
pe care o aplici cuiva în acelaşi mod în care a înţeles
şi el să ţi-o aplice.

 Iisus a recuzat legea talio- loveşte peste obrazul drept,

nului în formularea ei întoarce-i şi pe celălalt”
tradiţională: „Ochi pentru ochi (Matei, 5, 38-39).
şi dinte pentru dinte” (Ieşirea,
21, 24), sfătuind ca „oricui te

159
 OM
 „Orice om este mincinos” (Psalmi, 115, 2) – expresie
care vizează pe cei care nu-şi împlinesc făgăduinţele.
 „Ce i-ar folosi omului, dacă ar câştiga întreaga
lume, dar şi-ar pierde sufletul?” (Marcu, 8, 36) –
exprimă inferioritatea bunurilor materiale în raport
cu bunurile spirituale.
 „Omul bogat se socoteşte înţelept, însă cel sărac şi
deştept îl va judeca” (Proverbe, 28, 11).
 „Vai de omul singur!” (Ecleziastul, 4, 10) – expresie
care caracterizează situaţia nefericită a unui om izolat,
interiorizat sau părăsit de cei din jur.

 Expresiile îşi au originea omul şi valoarea acestuia în

în Biblie şi au în centru diferite etape existenţiale.

160
 PACE
(ebr. şalom)
La origine, cuvântul exprimă o plinătate, o stare
desăvârşită de sănătate, de bunăstare, de fericire.
 „Pace vouă!” (Luca, 24, 16) Pax vobis (lat.) – urare
liturgică: „Pace vouă!”
 „Pace vouă, pacea fie cu voi”. Salutul din ebraică,
şalom, care înseamnă „pace”, este folosit şi astăzi ca
formulă de salut la evrei, în loc de „bună ziua”.
 Lit. Al. Vlahuţă îşi încheie articolul despre Mihai
Eminescu, scriind în încheiere: „De-acolo, din liniştea
nemuririi lui, cu aceeaşi dragoste ne priveşte pe toţi şi –
senin, atoateiertător, cu bunătatea celui ce-a trăit ş-a
pătimit pentru alţii – ne spune, în ceasul acesta mai ales:
Pace vouă!” (Din volumul La gura sobei).

161
 „Pace vouă!” – cuvinte
cu care Iisus s-a adresat
apostolilor în ziua de Paşti.
Pavel îi adaugă termenul
grecesc charis (har): „Har vouă
şi pace” (I Tesaloniceni, 1, 1).
Prorocii plasează această
noţiune în centrul mesajului
lor: ei vestesc sosirea unui
Mesia care va fi „Domn al
păcii” (Isaia, 9, 5).
În Noul Testament, Iisus
a înfăptuit aşteptarea mesianică:
„Ca să lumineze pe cei care
şed în întuneric şi în umbra
morţii şi să îndrepte
picioarele noastre pe calea
păcii” (Luca, 1, 79). El a
proclamat: „Fericiţi făcăto-
rii de pace, că aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema”
(Matei, 5, 9). La cea din
urmă cină pe care a luat-o
cu apostolii Săi, Iisus le-a
declarat: „Pace vă las vouă,
pacea Mea o dau vouă; nu
precum dă lumea vă dau
Eu” (Ioan, 14, 27). El le-a
adresat ucenicilor salutul:
„Pace vouă!” Pax vobis (lat. ,
devenită urare liturgică: „Pace
vouă!”).

PAHAR
 „Tată al meu, treacă de la mine paharul acesta!”
(Matei, 26, 36)
 „Tată, dacă este cu ciunea lui Iisus rostită în
putinţă, treacă de la mine grădina Ghetsemani, unde
paharul acesta”. Este rugă- a mers cu ucenicii săi.

PAI
 „Să vezi paiul din ochiul altuia, şi nu bârna din
ochiul tău” (Isaia, 5, 24; Psalmi, 82, 12) – înseamnă să

162
observi cele mai mici defecte ale altora, ignorându-le pe
ale tale.
 „Paiul şi bârna”
 Expresia se găseşte în Dumnezeu. Paiul reprezintă
Evanghelia lui Matei (7, 1- tot ceea ce este fără valoare
5) cu semnificaţia că nu (Isaia, 5, 24; Psalmi, 82,
trebuie să-i judeci pe alţii ca 12), menit pieirii, precum
să nu fii judecat de vrăjmaşii lui Dumnezeu.

PARABOLĂ (PILDĂ)
(gr. parabole, „comparaţie”) – povestire imaginată.
 A vorbi în parabole: în limbaj curent, „a se exprima
într-un mod neclar, ocolit, enigmatic”.
 Lit. Charles Peguy, Poarta misterului celei de-a doua
virtuţi, 1911: interpretarea mistică şi poetică a trei
parabole: „Oaia rătăcită”, „Drahma rătăcită”, „Copilul
rătăcit” (fiul risipitor).

 Evangheliile, mai ales Bibliei şi pe simplii cititori, fie

cele sinoptice, conţin mai
multe parabole şi pilde.
Acestea au rolul de a ilustra
învăţătura lui Iisus cu privire
la Împărăţia lui Dumnezeu şi
la căile care duc la ea.
Parabolele evanghelice au
primit felurite interpretări şi
continuă să incite pe exegeţii
ei credincioşi sau necredincioşi.
Cităm mai jos câteva dintre
parabolele biblice: Ospăţul
de nuntă (Matei, 22, 1-10),
Sămânţa cea bună şi ne-
ghina (Matei, 13, 24-30),
Grăuntele de muştar (Matei,
13, 31-32), Lucrătorii din
ceasul al unsprezecelea
(Matei, 20, 1-15), Fiul

163
risipitor (Luca, 15, 11-32),
Oaia rătăcită (Matei, 18, 12-
13), Cele zece fecioare (Matei,
25, 1-12), Semănătorul
(Marcu, 4, 3-8), Talanţii
(Matei, 25, 14-30), Bunul
samaritean (Luca, 10, 29-37),
Lazăr şi bogatul nemilostiv
(Luca, 16, 19-31), Fariseul şi
vameşul (Luca, 18, 9-14),
Paiul şi bârna (Matei, 7, 3-5).

PAŞTI
 A-şi face Paştile: după ritul Bisericii Catolice, a se
spovedi şi a se împărtăşi de sărbătoarea Paştilor.
 Lit. Lev Tolstoi, Învierea, 1899, cap. XIV şi XV
prezintă o sărbătoare de Paşti în Rusia ortodoxă de la
sfârşitul sec. al XIX-lea.
Blaise Cendrars, Paştile la New York, 1912, face, de
asemenea, referire la sărbătoarea Paştelui, ca şi poemul
„Prefaţă”, al lui Patrice de la Tour du Pin, în Al Doilea Joc, 1959.
Vezi şi I. L. Caragiale, O făclie de Paşti.
 Celebrarea în Biserică a Celebrarea învierii, în
Paştilor evocă ultimile clipe noaptea Sâmbetei Mari
ale lui Iisus: în Joia Mare (Sfinte) spre Duminica de Paşti.
(Sfântă): Cina cea de Pentru creştini, Iisus este
Taină, ultima masă a lui mielul pascal jertfit spre
Iisus cu ucenicii Săi şi mântuirea noatră. Semnifică şi
instituirea Euharistiei. În o trecere: Iisus Se înalţă din
Vinerea Mare (Sfântă): moarte la viaţă, prefigurând
Răstignirea, moartea lui Iisus trecerea creştinului de la
şi punerea în mormânt. moarte la viaţa cu Dumnezeu.

164
 PATIMĂ
 „Patimile lui Iisus” – expresia are semnificaţia unică a
ceea ce a fost izvorul ei.
 „Săptămâna Patimilor” – expresia este termen figurat
pentru un răstimp de mari încercări şi dificultăţi prin care
trece o persoană.
 Lit. În primele secole de creştinism, „pătimirile” au
devenit o adevărată specie literară. Sub formă de povestiri,
însemnări de călătorii sau biografii, aceste passiones,
inspirate din Evanghelie au fost consemnate cu sutele
între sec. al II-lea – al III-lea p. Chr. , cele mai cunoscute
fiind „Păstorul” , lui Hermas (180 p. Chr), Pătimirile
Perpetuei (cca. 210 p. Chr.) şi, mai ales, Peregrinarea
Eteriei (418 p. Chr.).
Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, spune „Aproape o mie
nouă sute de ani s-au perindat din ziua în care auzitu-s-a
acel strigăt; iar oamenii sporit-au larma vieţii lor, ca să
nu-l mai audă. Ci în pâcla şi fumul cetăţilor noastre, prin
negura tot mai adâncă în care oamenii aprind focurile
mizeriei lor, acel strigăt deznădăjduit de bucurie şi
descătuşare, acel strigăt nesfârşit ce ne cheamă în
veci pe fiecare dintre noi, răsună încă în sufletul
celui ce n-a putut uita. ”

165
 Când vorbim despre patimi,
facem referire la suferinţele şi
moartea Mântuitorului. Valoa-
rea spirituală a semnificaţiei
jertfei sale rămâne referinţa
esenţială a credinţei creştine.
Suferinţele sale i-au fost
cunoscute cu mult înainte de
petrecerea lor. „De atunci
începu Iisus să spună
ucenicilor săi, că trebuie ca
el să meargă la Ierusalim
şi să sufere multe de la
bătrânii, şi de la mai marii
preoţilor şi de la cărturari
şi să fie omorât şi a treia zi
să se scoale.” (Matei, 16,
21); „Şi fiind ei în Galilea le
zise Iisus: Fiul omului are să
fie dat în mâini de oameni
şi-l vor omorî şi a treia zi se
va scula; iar ei se întristară
foarte”; „Şi mergând Iisus
la Ierusalim luă la o parte
pe cei doisprezece ucenici, şi
pe cale zise lor: Iată
mergem la Ierusalim şi Fiul
omului va fi dat mai
marilor preoţilor şi cărtu-
rarilor şi-l vor osândi la
moarte; Şi-l vor da păgânilor
ca să-l batjocorească şi să-l
166
biciuiască şi să-l răstignească,
dar a treia zi se va scula”;
„Şi a fost când sfârşi Iisus
toate cuvintele acestea, zise
ucenicilor săi: Ştiţi că peste
două zile va fi Paştile, şi
Fiul omului va fi dat spre a
fi răstignit. ”
Din momentul arestării
sale, suferinţele Mântuitorului
au fost numeroase şi mari. A
fost lovit, biciuit şi batjo-
corit: „Şi îmbrâncindu-l îi
puseră o manta roşie. Şi
împletind cunună de spini
puseră pe capul lui şi trestie în
dreapta lui; şi îngenunchind
înaintea lui îl luară în râs
zicând: bucură-te, împăratul
iudeilor. Şi scuipând pe el,
luară trestia şi îl băteau
peste cap”; pe drumul
Golgotei „îi deteră să bea
vin amestecat cu fiere”; a
fost răstignit împreună cu
doi tâlhari, unul de-a
dreapta şi altul de-a stânga, i
s-au spus vorbe înjositoare
şi a fost sfidat pentru
profeţiile sale, i s-au umezit
buzele cu un burete plin cu oţet.
 PĂCAT/PĂCĂTOS
„Păcatul” este o noţiune religioasă, deosebită de noţiunea
penală de „vină” şi de cea psihologică de „culpabilitate”.
 „Păcatul originar” – expresia desemnează
nesupunerea primului om faţă de autoritatea divină, apoi
orice act voluntar de neascultare, împotrivire, sfidare,
revoltă faţă de o autoritate recunoscută. De regulă, urmările
tragice autentifică eroarea.
 „Am păcătuit!” (II Regilor, 12, 12) – exprimă
recunoaşterea deschisă a unei greşeli grave. Când greşeala
este mai mică, este folosită, de obicei, formula latină mea
culpa.
 „Urât ca cele şapte păcate capitale” (trufia, invidia,
zgârcenia, risipa, lăcomia, mânia şi lenea).
 „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel, 18, 32).
 „Să nu fii sclavul păcatului” (Romani, 6, 17) – a nu
persista în greşeală.
 Lit. Pascal, în Cugetări, preia doctrina creştină cu
privire la păcatul originar şi afirmă că prin „această taină,
cea mai de neînţeles dintre toate, suntem noi înşine de
neînţeles chiar pentru noi. Nodul condiţiei noastre îşi
formează întorsăturile şi sucelile tocmai în acest abis, aşa

167
încât omul este încă şi mai de neînţeles, decât este de
neînţeles această taină pentru om”.
În Scrisori filozofice, 1733, Voltaire ironizează aceste
taine, care se explică prin alte taine (Scrisoarea a 25-a).
 Biblia afirmă că relaţia
dintre om şi Dumnezeu este
de natură conflictuală,
deoarece la baza acestui
conflict se află păcatul.
În Vechiul Testament,
păcatul nu semnifică
încălcarea legii morale, ci
ruperea legăturii personale
a omului cu Dumnezeu.
Sensul biblic se referă strict
obiectiv la păcat, iar cele
zece porunci precizează cel
mai bun mod de a rămâne
credincios Legământului divin
(Deuteronom, 5, 1-22).
În textele religioase
ulterioare exilului, termenul de
„păcat” este înlocuit cu
termeni juridici: nedrep-
tate, încălcare a legii,
neascultare. Dumnezeu nu
vrea moartea păcătosului, ci
doreşte ca acesta să se
îndrepte şi să trăiască
(Iezechiel, 33, 11-20).
În Noul Testament, Iisus
intră în contact cu păcă-
toşii, mai mult, vorbeşte
168
despre primirea privilegiată
pe care Dumnezeu le-o
pregăteşte celor care se
pocăiesc (Luca, 15, 7).
Pornind de la sensul
fundamental al cuvântului
păcat, expresia păcat
originar face referire la
încălcarea interdicţiei de a
mânca din pomul Cunoştinţei
binelui şi răului, de către
Adam şi Eva: „Iar femeia a
zis către şarpe: Roade din
pomii raiului putem să
mâncăm; numai din rodul
pomului celui din mijlocul
raiului ne-a zis Dumnezeu:
«Să nu mâncaţi din el, nici
să vă atingeţi de el, ca să
nu muriţi!»“ (Facerea, 3, 2-3).
Expresia aminteşte de
regele David, care şi-a
recunoscut, în faţa profe-
tului Nathan, vina de a fi
luat de soţie pe femeia lui
Urie Heteul.
 PĂSTOR
 „Bunul Păstor” (Ioan, 10, 11) – expresia desemnează,
în diverse îmbinări („a fi bun Păstor”, „a păstori o
comunitate”), un protector, un conducător capabil şi
generos, care acţionează exclusiv în spiritul intereselor
celor în fruntea cărora se află.
 Expresie metaforică prin tiatu-s-au oile Mele peste
care este denumit Dumnezeu. toată faţa pământului şi
Profetul Ezechiel, referindu-se nimeni nu îngrijeşte de ele
la nelegiuirile preoţilor şi nimeni nu le caută”
Vechilui Testament, profeţeşte (Iezechiel, 34, 2-6).
cu asprime: „Vai de păstorii Dumnezeu le-a promis oamenilor
lui Israel, care s-au un trimis mântuitor: „Şi le voi
păstorit pe ei înşişi! ridica păstor, care le va
Păstorii nu trebuia ei oare paşte, Pe servul meu
să păstorească turma? Dar David: El le va paşte, şi le
voi aţi mâncat grăsimea şi va fi păstor, Eu Domnul, le
cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile voi fi Dumnezeu... ”. Acesta
cele grase le-aţi junghiat, avea să fie Iisus, care spune
iar turma n-aţi păscut-o. despre sine: „Eu sunt
Pe cele slabe nu le-aţi păstorul cel bun. Păstorul
întărit; oaia bolnavă n-aţi cel bun îşi pune sufletul
lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi pentru oile sale. Iar cel
legat-o; pe cea rătăcită n-aţi plătit şi cel care nu este
întors-o şi pe cea pierdută păstor, şi ale cărui oi nu
n-aţi căutat-o, ci le-aţi sunt ale lui, vede lupul
stăpânit cu asprime şi venind şi lasă oile şi fuge;
cruzime. De aceea rătăcesc şi lupul le răpeşte şi le
oile Mele prin toţi munţii şi risipeşte. Dar cel plătit
pe tot dealul înalt; împrăş- fuge, pentru că este plătit şi

169
nu are grijă de oi. Eu sunt
păstorul cel bun şi cunosc
pe ale Mele şi ale Mele Mă
cunosc pe Mine. Precum
Mă cunoaşte Tatăl şi Eu
cunosc pe Tatăl. Şi sufletul
Îmi pun pentru oi” (Ioan,
10, 11-15).
Dorind să-i înspăimânte
pe cei ce credeau în
învăţăturile Mântuitorului,
duşmanii acestuia au vrut să-i
înfricoşeze pe cei ce credeau
în învăţătura lui. Dar Iisus i-a
iertat, zicând: „Voi toţi vă
veţi sminti întru Mine în
noaptea aceasta căci scris
este: «Bate-voi păstorul şi
se vor risipi oile turmei».
Dar după învierea Mea voi
merge mai înainte de voi în
Galileea”(Matei, 26, 31-32),
şi îşi împlineşte menirea de
salvator al omenirii.

(A) PĂSTRA
Termenul are o conotaţie specială în limbajul biblic,
însemnând „a achiziţiona cunoştinţe”, „a-şi însuşi o
învăţătură”.
 „Păstrează cu grijă învăţătura, nu o lăsa, păstreaz-o,
căci ea este viaţa” (Proverbe, 4, 13). În vorbirea curentă,
se foloseşte „cine are carte, are parte”.

(A) PĂZI / (A) FERI

În limbajul biblic, cele două verbe înseamnă „a apăra”,
dar şi „a fi precaut” etc.
 „Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi fereşte sufletul de
primejdii” (Proverbe 21, 23). Vezi şi Multi occiderunt in
ore gladii...

170
  „Cei ce părăsesc legea laudă pe cel păcătos, cei ce o
păzesc se aprind contra lui” (Proverbe, 28, 4).

PÂINE
 „Înmulţirea pâinilor” (Matei, 14, 15-21; Luca, 9, 12-
17) – simbolizează universalitatea sacrificiului şi
manifestarea binefacerilor acestora în plan terestru.
 „Pentru o îmbucătură de pâine” (Proverbe, 28, 21) –
preţ derizoriu.
 „Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii” (Facerea,
3, 19) – legea aspră a muncii pentru a-ţi asigura hrana.
 „Pâinea cea de toate zilele” (Matei, 6, 11 şi Luca, 11,
3) – tot ce este necesar vieţii de fiecare zi. Într-un sens
derivat: ceea ce faci sau simţi de obicei (de ex. : oboseala
este pâinea mea cea de toate zilele).
 „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Deuteronom, 8,
3; Matei, 4, 4).
 În Biblie, pâinea are o întoarcerea ta în pământ”
valoare simbolică: hrană a (Facerea, 3, 19). Aceasta este
trupului, viaţă pentru trup, sursa expresiei „A-şi câştiga
hrană spirituală de care pâinea cu sudoarea frunţii. ”
orice făptură are nevoie Înfometat după un post
pentru a trăi. Când de 40 de zile în pustie, Iisus
Dumnezeu l-a alungat pe a fost ispitit să prefacă
Adam din Rai, i-a spus: „În pietrele în pâine. Acesta
sudoarea frunţii îţi vei face trimitere la pasajul din
mânca pâinea până la Deuteronom (8, 3): „Nu
171
numai cu pâine va trăi
omul, ci cu tot cuvântul
care iese din gura lui
Dumnezeu”, refuzând să
înfăptuiască minunea
(Matei, 4, 1-4).
După cum mărturisesc
evangheliştii, Iisus, precum
Elisei (IV Regi, 4, 42-44), a
săvârşit minunea înmul-
ţirii pâinilor de mai multe
ori. Evanghelistul Ioan
interpretează această minu-
ne ca fiind făgăduinţa
„pâinii cereşti”, despre care
însuşi Iisus a spus: „Eu sunt
pâinea vieţii; cel ce vine la
Mine nu va flămânzi şi cel
ce va crede în Mine nu va
înseta niciodată” (Ioan, 6,
35), „Luaţi, mâncaţi: acesta
este trupul meu” (Matei, 26, 26).
Evanghelistul Matei se
referă la nevoile spirituale
ale omului. Biblia ne învaţă
că învăţătura lui Dumnezeu
este tot atât de necesar
omului ca şi pâinea. În
vorbirea curentă: nu este
de-ajuns să fie satisfăcute
trebuinţele materiale; omul
mai are nevoie şi de altceva
pentru a fi cu adevărat om:
demnitate, libertate, frumu-
seţe, dragoste...

PETRU (Sfântul Petru)

Petru, traducere a cuvântului grecesc kephas, în
aramaică kepha.
 „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi construi biserica
Mea!” (Matei, 16, 18-19)
 „Non possumus”: primele cuvinte ale răspunsului dat
de Petru şi Ioan celor care voiau să le interzică a mai
propovădui în numele lui Iisus: „Noi nu putem (lat. non
possumus) să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am

172
auzit” (Faptele apostolilor, 4, 20). Non possumus exprimă
până în ziua de azi o imposibilitate morală absolută.
 Lit. François de Malherbe, Lacrimile Sfântului Petru, 1587:
poem dedicat căinţei lui Petru, după ce s-a lepădat de Iisus.
Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886, „Credinţa celui
mai bun”.
Charles Baudelaire, Florile răului, 1857, „Renegarea
Sfântului Petru”: „Sfântul Petru s-a lepădat de Iisus...
Bine a făcut!”
Paul Claudel, Corona benignitatis anni Dei, 1915:
Sfântul Petru în fruntea „Cetei Apostolilor”.
Louis Aragon, La Diane Française, 1944, poemul
intitulat: „Nu-l cunosc pe omul acesta”.
 Petru este numele cel mort şi înviat, a fost
simbolic pe care Iisus i l-a făcut de Dumnezeu Domn
dat lui Simon. Petru şi şi Hristos” (Faptele
fratele său, Andrei, au fost Apostolilor, 2, 14-36). Lui
cei dintâi chemaţi de Iisus Petru i se recunoaşte şi
(Marcu, 1, 16-17). Era meritul de a propune
deopotrivă un caracter botezul neevreilor: „Poate
impetuos şi om fricos, care oare cineva să oprească
avea să joace un rol apa, ca să nu fie botezaţi
important după învierea aceştia care au primit
Mântuitorului, când se Duhul Sfânt ca şi noi?” şi îi
adresează mulţimii venite la sunt atribuite două Epistole şi
Ierusalim, vestind esenţa mai multe scrieri apocrife.
credinţei creştine: „Iisus,

173
 PIATRĂ
Cuvântul figurează în numeroase expresii care provin
din Vechiul şi Noul Testament. Unele se folosesc frecvent
şi în zilele noastre: „piatră de încercare”, „piatră
unghiulară”, „a arunca piatra”, „inimă de piatră”.
 „Piatră de încercare” (Isaia, 8, 14; 28, 16) semnifică
un obstacol, o greutate de care te loveşti sau o probă în
care poti da greş.
 „Piatră unghiulară” (Isaia, 28, 16) – o piatră de
temelie plasată în colţul exterior al unei construcţii.
În sens figurat, piatra unghiulară reprezintă un
element de bază, fundamental.
 „Nu va rămâne piatră pe piatră” (Marcu, 13, 2) –
distrugere totală.
 „A-i arunca piatra cuiva” (Ioan, 8, 7) – a-l acuza, a-l
învinovăţi.
 „Inima de piatră” (Iezechiel, 36, 26) – se atribuie
celor care sunt refractari la sentimentele şi trăirile
semenilor.

174
  „Nu va mai rămâne aici piatră pe piatră” (Matei, 24,
2) – înseamnă ameninţarea cu prăbuşirea unui edificiu, a
unei cetăţi, a unei ideologii, a unei opere, a unui vis...
 În Biblie, piatra de îşi aplică Sieşi această frază
încercare este o capcană în (Matei, 21, 42).
care poţi să cazi. Dumnezeu, În cazuri de idolatrie, de
vorbind despre Sine, Se vrăjitorie, de adulter se
numeşte „piatră de aplica moartea prin lapida-
încercare” şi „stâncă de re, în legea evreiască
poticnire” (Isaia, 8, 14). (Deuteronom, 22, 22).
Petru reia imaginea vorbind Cuvintele de mai jos au fost
despre Iisus (1 Petru, 2, 8) adresate de Iisus celor care
– cei care nu cred în se pregăteau să ucidă cu
cuvântul Său se lovesc de pietre o femeie adulteră,
această piatră şi cad. după legea mozaică; „Cel
În Cartea lui Isaia, fără de păcat dintre voi să
Dumnezeu spune: „Pus-am arunce cel dintâi piatra
în Sion o piatră, o piatră de asupra ei” (Ioan, 8, 7).
încercare, piatra din capul Se spune că au „inimă de
unghiului, de mare preţ, piatră” cei care nu pot primi
bine pusă în temelie, cel dragostea lui Dumnezeu şi a
care se va bizui pe ea, nu se oamenilor (Iezechiel, 36, 26).
va clătina!” (Isaia, 28, 16). În ceea ce priveşte enunţul
Psalmul, 117, 22: „Piatra pe „Nu va mai rămâne aici
care n-au băgat-o în seamă piatră pe piatră!”, din Matei,
ziditorii, aceasta s-a făcut 24, 2, Iisus vesteşte cu aceste
în capul unghiului. ” Iisus cuvinte distrugerea Templului
din Ierusalim.

175
 PILAT DIN PONT
 „A se spăla pe mâini” (Matei, 27, 25) – a refuza să-ţi
asumi responsabilitatea.
 „Ca Pilat din Pont” (Matei, 27, 24) – expresie a
exonerării de responsabilitate.
 „A fi trimis de la Pilat la Irod” (Luca, 23, 7-11) –
semnifică pasarea responsabilităţii şi nerezolvarea unor
situaţii critice (cf. şi expresia de la Ana la Caiafa).
 „A se spăla pe mâini, ca Pilat din Pont” – sugerează
evitarea asumării unei răspunderi de mare gravitate.
 Lit. Paul Claudel, Punctul de vedere al lui Ponţiu
Pilat, 1933, este o schiţă a pseudoreabilitării lui Pilat.
Roger Caillois, Pilat din Pont, 1961.
Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, spune: „Lui Pilat îi fu
hărăzită soarta, doar în acea zi a vieţii sale, să contemple
chipul Adevărului, supremul Adevăr schimbat în om; şi n-a
fost în stare să-l vadă. Adevărul viu. Adevărul care l-ar
putea învia, care ar putea face din el un om nou, îi stă în
faţă, întruchipat în carne omenească, acoperit de nişte
straie sărace, cu faţa pălmuită şi mâinile legate”.
 Pilat a fost procurator parea sa la procesul lui
roman al Iudeei între anii Iisus, când, deşi îi recu-
26 şi 36. Numele lui a rămas noaşte nevinovăţia (Luca,
în istorie pentru partici- 23, 14), îl lasă pradă

176
supliciului infamant al
crucii. Faptele sale, lipsite
de orice responsabilitate,
sunt însoţite de gestul
consacrat de a se spăla pe
mâini: „Şi văzând Pilat că
nimic nu foloseşte, ci mai
mare tulburare se face,
luând apa îşi spală mâinile
înaintea gloatei zicând:
nevinovat sunt de sângele
acestui drept, voi veţi
vedea... Atunci dete pentru
ei drumul lui Barabba, iar
pe Iisus biciuindu-l îl dete
ca să fie răstignit” (Matei,
27, 24-25).

POARTĂ/PORŢI
 „A intra pe poarta cea strâmtă” (Matei, 7, 13-14) –
semnifică alegerea căilor dificile, mai degrabă decât a celor
uşoare, accesibile.
 Lit. André Gide, Poarta cea strâmtă, 1909: sfinţenia
este preferată fericirii omeneşti.
 Poarta cea strâmtă este (Matei, 7, 13-14). În
aluzie la o parabolă biblică Evanghelia după Matei,
în care Iisus, făcând întâlnim şi imaginea porţilor
trimitere la accesul la viaţa morţii sau a porţii cetăţii
veşnică, a spus: „Strâmtă morţilor: ele nu vor rezista
este poarta şi îngustă este puterii lui Hristos.
calea care duce la viaţă, şi
puţini sunt care o află”

POTIR
Vas (cupă) de băut la romani, de forme şi din materiale
diferite, iar mai apoi, vas de băut utilizat pentru serviciul liturgic.

177
  „Potirul amărăciunii” (Psalmi, 75, 9) – pedeapsă absolută.
 „A bea paharul (cupa) până la fund”: a îndura o
suferinţă până la capăt.
 „Potirul Sfântului Graal” – reprezintă o referinţă
pentru un ideal la care nu se poate ajunge decât prin credinţă.
 Lit. Potrivit uneia dintre versiunile legendei
„Sfântului Graal”, potirul de la Cina cea de Taină ar fi fost
adus în Occident de Iosif din Arimateea. Mitului Graalului
îşi are originea în Povestea Graalului, de Chretien de
Troyes, 1181, în care Regele-Pescar, întâlnit de eroul
Perceval, nu se hrăneşte decât din „ostia care vine în
Graal”. Aceasta a fost asimilată cu potirul în care s-a scurs
sângele lui Hristos pe cruce sau „blidul în care Iisus a
mâncat mielul în ziua de Paşti cu ucenicii Săi” (Căutarea
Sfântului Graal, sec. al XIII-al). Căutarea Graalului
simbolizează căutarea absolutului mistic.
A. de Lamartine foloseşte expersia a bea cupa agoniei
cu semnificaţia de „încercare dureroasă”.

 Se foloseşte noţiunea de Matei, 26, 42: „Părintele

potir pentru vasul din
metal preţios sau material
nobil folosit în cadrul
cultului creştin, în legătură
cu euharistia, prin referire
la rugăciunea lui Iisus, din
Meu, dacă nu este cu
putinţă să treacă acest pa-
har, ca să nu-l beau, facă-se
voia Ta”.

178
 POTOP
 „De pe vremea potopului” (Facerea, 6, 9) – se referă
la o epocă extrem de îndepărtată, nu se ştie de când.
 Lit. Chateaubriand, Geniul creştinismului, 1802,
„Potopul”.
Byron, Cer şi Pământ, 1822, „mister” despre potop.
Alfred de Vigny, Poeme antice şi moderne, 1837, „Potopul”.
Rimbaud, Iluminările, 1874, „După Potop”: poetul
cheamă noi potopuri ca să dispară o lume dezamăgitoare.
V. Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886, „Prima Pagină”: nici
măcar Potopul nu poate stârpi definitiv răul, căci demonul
a salvat de la scufundare „seminţele crimei”.

 Mitul potopului îşi are originea oamenilor, singurul cruţat

în tradiţia babiloniană. fiind Noe. Semnul unui nou
Povestirea biblică (Facerea, 6, legământ încheiat de
9) ne spune că mânia divină a Dumnezeu cu toate făpturile
fost stârnită de răutatea vii este curcubeul.

PREDICĂ
 „Predica de pe Munte” (Matei, capitolele 5-7) –
are semnificaţia unei exemplare lecţii morale, din
care se desprind învăţăminte esenţiale .

 În misiunea sa de Galileea, pe muntele măsli-

propovăduire a învăţăturii nilor, unde a rostit ucenicilor
sale, Iisus a ajuns în săi mijloacele desăvârşirii

179
omului din perspectiva
mântuirii: „Nu gândiţi că
am venit să desfiinţez legea
sau profeţii; dar n-am venit
să desfiinţez, ci să desăvâr-
şesc” (Matei, 5, 17). Adaugă
acestor învăţături pe cele ale
devotamentului faţă de
Dumnezeu: „Deci cine va fi
desfiinţat una din aceste
porunci foarte mici şi va fi
învăţat aşa pe oameni, se
va chema cel mai mic în
împărăţia cerurilor, iar cine
va fi făcut şi va fi învăţat,
acesta mare se va chema
în împărăţia cerurilor. ”
(Matei, 5, 19). În locul legii
talionului, a instituit o ordine
justiţiară greu de înţeles de
contemporani: „Aţi auzit că
s-a zis: ochi pentru ochi şi
dinte pentru dinte. Iar eu
zic vouă nu staţi împotriva
celui rău; ci oricine te
loveşte peste falca ta cea
dreaptă întoarce-i şi pe
cealaltă” (Matei, 5, 38-39). În
Predica de pe Munte, Iisus i-a
prevenit pe oameni că bogăţiile
pământeşti sunt efemere şi
numai cele spirituale sunt
durabile.
Toate aceste învăţături,
alăturate poruncilor din
Vechiul Testament, capătă
valoare de corolar după învi-
erea Mântuitorului: „Toate
câte aţi voi să vă facă vouă
oamenii, aşa şi voi faceţi
lor, căci aceasta este legea
şi profeţii”.

PRIETEN
 „Mai bun este un prieten aproape de tine decât un
frate care este departe” (Proverbe, 27, 10) – semnifică
valoarea unei prietenii adevărate.
 „Prietenul adevărat este plin de iubire în orice
moment, iar în nenorocire el este ca un frate” (Proverbe,
17, 17) – prieten este acela care nu te părăseşte la necaz.

180
 PRONIE (PROVIDENŢĂ)
Termenul, consacrat de tradiţia biblică românească,
este pronie, din gr. pronia. În exegeze se foloseşte însă şi
lat. providentia, de la provideo, „a prevedea” şi „a înzestra,
a furniza”.
 „Ajunge zilei răutatea ei!” (Matei, 6, 34) este folosită
adesea în afara contextului religios. Iisus aminteşte aici
superioritatea valorilor spirituale în raport cu interesele
materiale. El îndeamnă să-ţi măsori aspiraţiile.
 „Şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi” (Luca,
12, 7) – Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu uită pe
nimeni, având grijă chiar şi de cele mai mici amănunte.
 Lit. Commynes, în Memorii (1490 şi 1498), consideră
evenimentele istorice ca fiind acţiunea Providenţei. La fel,
Bossuet, în Discurs despre Istoria Universală, 1681. După
acelaşi Bossuet, în Predica despre Providenţă, 1662,
libertinii contestă ideea bunătăţii divine din cauza
dezordinii şi nedreptăţii sociale.
În sec. al XVIII-lea, Leibniz pune în discuţie problema
coexistenţei lui Dumnezeu şi a răului: Încercări de
Teodicee asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii
omului şi a originii răului, 1710.

181
 Voltaire contestă providenţa în Zadig, 1748, Poem
despre dezastrul din Lisabona, 1755, şi Candide, 1759, iar
Rousseau i se opune în Scrisoare despre Providenţă, 1756.
Diderot, în Jacques Fatalistul, 1773, se întreabă:
„Pronie? Soartă? Determinare? Întâmplare?”
 Termenul pronie este hrăneşte... Luaţi seama la
atestat de două ori în Biblie, cu crinii câmpului cum cresc:
sensul de pronie divină. nu se ostenesc, nici nu torc.
Tradiţia creştină îndeamnă Şi vă spun vouă că nici
să te laşi cu totul în voia Solomon, în toată mărirea
proniei cereşti: „Priviţi la lui, nu s-a îmbrăcat ca unul
păsările cerului, că nu sea- dintre aceştia” (Matei, 6, 25-34).
mănă, nici nu seceră...
Tatăl vostru Cel ceresc le

PROROC (PROFET)
Cel dintâi termen este de origine slavonă, iar cel de-al
doilea provine din gr. prophetas, de la pro, „înainte” sau
„în numele lui”, şi phemi, „eu vorbesc”. Sunt folosiţi ca
variaţie liberă în textele biblice şi exegeze cu o oarecare
precumpănire a celui dintâi.
 „Nimeni nu este proroc în ţara lui” (Luca, 4, 24) –
este greu să-ţi câştigi prestigiul, să te bucuri de
recunoaşterea meritelor în rândul celor apropiaţi.
Acţiunile, lucrările noastre găsesc mai mult succes în alte

182
locuri decât în cel de baştină sau în cercul ori famila
noastră.
 „Proroc de nenorociri” este acela care anunţă
evenimente funeste.
 Lit. Jean Grosjean, Prorocii, 1955 – traducere,
pornind de la textul ebraic, a profeţiilor lui Amos, Osea,
Isaia, Ieremia şi Iezechiel.
Pascal, Cugetări, 1670.
Victor Hugo, în William Shakespeare, 1864, cap.
„Geniile”, evocă propria genealogie spirituală şi le consacră
pagini sclipitoare lui Isaia şi lui Iezechiel, „divina tiară”. Îl
aşază pe Hristos în rândul profeţilor care călăuzesc
omenirea din întuneric către lumină: Dumnezeu, 1891.
Pentru Lamennais, Cuvintele unui credincios, 1834,
profeţii mincinoşi (falşii profeţi) sunt cei care au reuşit să
convingă o mână de oameni că toţi ceilalţi s-au născut
pentru ei, adică teoreticienii dreptului divin şi cei care îşi
justifică privilegiile invocând motive religioase.
Cf. şi Pierre Emmanuel, Babel, 1952, „Către cuvântătorii
de cuvinte”: violentă denunţare a „cuvântătorilor sub dife-
rite odăjdii”, chemând la „holocaustul neamurilor”.
J. P. Sartre, în Diavolul şi Bunul Dumnezeu, 1951,
spune că în epoci de sărăcie şi de tulburări se ridică

183
proroci mincinoşi şi mântuitori mincinoşi, care înfierbântă
poporul şi trezesc speranţe tulburi.
Selma Lagerlöf, Jérusalem en Dalecarlie şi Jérusalem
en Galilée, 1901-1902.
 În Biblie se spune că Prorocul biblic este acela
prorocul nu este numit de care vede prezentul şi
oameni, ci este chemat de consecinţele ce decurg din
Dumnezeu. Amos, intrând el. El ştie care este alegerea
în conflict cu un preot, îi ideală din perspectiva lui
spune: „Sunt păstor şi Dumnezeu.
adunător de sicomore; şi de În Cartea lui Luca se
la turmă m-a luat Domnul spune că lui Iisus, la
şi mi-a zis: «Du-te şi întoarcerea în Nazaret, i s-a
proroceşte în poporul Meu, cerut să facă vindecări
Israel!»“ (Amos, 7, 14-15). miraculoase. El ar fi
Credincioşii socotesc răspuns acestor cereri cum
profeţii ca fiind însufleţiţi că nimeni nu este proroc în
de Duhul lui Dumnezeu, patria sa, adică mai bine
fiind trimişi pentru a reuşeşti în altă parte decât
transmite şi păstra la tine acasă.
puritatea credinţei.

PROVERB (PILDĂ)
 „Proverbele (Pildele) lui Solomon” – expresia este
utilizată ca termen de referire la un tezaur inegalabil de
înţelepciune.

 Cântarea Cântărilor, e. n.), fiul lui David. Astfel a

Proverbele (Pildele) şi devenit Solomon un simbol
Ecleziastul sunt atribuite al înţelepciunii, unul dintre
regelui Solomon (965-928 î. darurile date de Dumnezeu.
184
Pildele lui Solomon cuprind
formulări memorabile şi
învăţături desprinse dintr-o
experienţă îndelungată. Ele
vizează aspecte ale vieţii
spirituale şi materiale,
metaforice sau denotative:
„Să ia aminte cel înţelept şi
îşi va spori ştiinţa, iar cel
priceput va dobândi
iscusinţa de a se purta,
pătrunzând cu mintea pildele
şi înţelesurile adânci, graiurile
celor înţelepţi şi tâlcuirea
lor nepătrunsă.
Frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii; cei
fără minte dispreţuiesc
înţelepciunea şi stăpânirea
de sine” (Pilde, 1, 5-7).

PSALM
(slv. psalmŭ)
 „Psalmii lui David” – expresia redă integral ideea de
laudă (prin forme artistice remarcabile) a meritelor unei
persoane, de slăvire a unui eveniment considerat esenţial
pentru existenţa unui colectivităţi umane, de glorificare a
unei puteri benefice, de apologie a calităţilor, fapt care, în
funcţie de circumstanţe, se plasează şi sub semnul
penibilului şi al ridicolului, al perfidiei, al naivităţii sau al
prostiei, în raport cu reperul inefabil al referinţei de bază.
 Lit. Tudor Arghezi este autorul a 18 Psalmi, dintre
care nouă au fost publicaţi în volumul său de debut,
Cuvinte potrivite – 1927. Poezii religioase, dar şi filozofice
pe tema căutării Divinităţii, Psalmii arghezieni relevă
manifestările interioare ale omului în societatea modernă:

185
neliniştea, singurătatea, înstrăinarea, chinul, setea de
absolut, incertitudinea, conştientizarea limitelor.
 Psalmul este un imn
religioas, iar a psalmodia
înseamnă a cânta sau a
recita rugăciuni sau alte
texte religioase. Diferitele
versiuni ale Bibliei menţio-
nează 150 de psalmi. Deşi
psalmii sunt atribuiţi lui
David, aceştia au mai mulţi
autori: David (73), Asaf (12),
fiii lui Core (10), Solomon
(2), Moise (1).
David a trăit în spiritul
religios al vremii. Psalmii săi
exprimă sentimentul de
veneraţie pentru Dumnezeu
şi sunt o reflecţie pe teme
majore (ale creaţiei, ale legii,
ale credinţei). Unul dintre cei
mai complecşi psalmi, ca
tematică şi ca mod de
exprimare, este Psalmul 19:
„Cerurile proclamă mărirea
lui Dumnezeu, Şi lucrul
mâinilor sale îl arată
întinsul. Zilele una alteia
revarsă poruncă, Şi nopţile
una alteia dau ştire, Fără
vorbe şi fără cuvinte;
Neauzită este vocea lor. În
tot pământul este sunetul
186
lor. Şi până la marginea
lumei zisele lor. Între ele
aşezat-a cort soarelui; Şi
acesta ca un mire ce iese
din camera sa de nuntă, Se
bucură ca un viteaz,
făcând-şi cursul său. De la
o margine a cerului pleacă,
Şi drumul său se încheie la
cealaltă margine a lui, Şi
nimic nu se ascunde în
căldura sa. Desevârşită
este legea Domnului; ea
reînsufleţeşte sufletul;
Credincioasă este mărturia
Domnului; ea înţelepţeşte
pe cei simpli; Drepte sunt
aşezămintele Domnului; ele
înveselesc inima; Luminate
sunt poruncile Domnului;
ele luminează ochii; Curată
este frica de Domnul; ea
rămâne în vechi; Adevă-
rate sunt judecăţile
Domnului, în totul drepte;
Mai de dorit decât aurul,
da, decât mult aur curat, Şi
mai dulci decât mierea şi
fagurul: Şi de ele se
luminează servul tău; În
păzirea lor mare răsplată
este. Greşelile cele din
neştiinţă cine le cunoaşte?
De cele ascunse curăţeşte-mă.
Fereşte încă pe servul tău
de cei mândri ca ei să nu
mă stăpânească: Atunci voi
fi nevinovat, Şi curat de
mari păcate. Fie bineplăcute
cuvintele gurii mele, Şi
cugetarea inimii mele
înaintea ta, O, Doamne,
stânca şi mântuitorul meu!”

PULBERE
 „Aminteşte-şi, omule, că eşti pulbere şi în pulbere te
vei întoarce” (Facerea, 3, 10) – arată existenţa vremelnică
a fiinţei umane pe pământ.
 „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea,
3, 19) – cu aceste cuvinte, Dumnezeu a alungat pe Adam şi
Eva din Rai.
 Horaţiu, în Ode (IV, 7, 16), a exprimat aceeaşi idee prin
cuvintele: Pulvis et umbra sumus („Pulbere şi umbră suntem”).
 Facerea, 3, 19, sunt ce acesta a săvârşit păcatul
cuvinte adresate de originar, mâncând fructul
Dumnezeu lui Adam, după oprit din arborele cunoaşterii.

(A) PUTEA
 „Nu putem” (Faptele Apostolilor, 4, 20) – refuz categoric.
Semificaţia laică a expresiei este aceea de interdicţie totală, o
împotrivire peste care nu se poate trece.
 Acest răspuns este Apostolilor, ca răspuns dat
consemnat în Faptele de Petru şi Pavel unor înalţi

187
preoţi, care încercau să Evangheliei.
împiedice propovăduirea

188
 (A) (TE) RIDICA
 „Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9, 5) - sunt cuvintele
adresate de Iisus paraliticului pe care l-a vindecat.

RISIPITOR
 „Întoarcerea fiului risipitor” – este utilizată cu referire
la întoarcerea unei persoane – fără a presupune obligatoriu
un grad de rudenie propriu-zisă – la convingeri de la care
abdicase, la idei anterioare sau în mijlocul unei colectivităţi,
după ce aceasta trece prin experienţe dramatice de contestare a
respectivelor valori morale şi materiale.
 „A tăia viţelul cel gras” (Luca, 15, 11 -32) – se
foloseşte cu referire la o masă îmbelşugată pregătită în
vederea celebrării întoarcerii unei persoane dragi sau
pentru a marca un eveniment fericit.

189
  Lit. Le Jeu courtois d’Arras (Jocul de curte din
Arras), începutul sec. al XIV-lea, transpune parabola în
contextul acelui timp.
Andre Gidé, Întoarcerea fiului risipitor, 1909 – eroul se
întoarce la tatăl lui, dezamăgit.
Rainer Maria Rilke, Caietele lui Malte Laurids Brigge,
1910: opera se încheie cu „legenda celui care nu voia să fie iubit”.
Giovanni Papini, Viaţa lui Isus: „Fiule, tu totdeauna eşti
împreună cu mine, şi toate ale mele, ale tale sunt. Trebuia să
ne veselim şi să ne bucurăm că fratele acesta mort era şi
învie; pierdut era şi se află”.
 Parabola fiului rătăcitor încălţăminte în picioarele
este povestea fiului cel mic, lui; şi aduceţi viţelul cel
care a risipit partea de îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi,
avuţie ce i se cuvenea ca mâncând, să ne veselim;
moştenire. Sărăcit, după o Căci acest fiu al meu mort
viaţă de lux, a fost obligat să era şi a înviat, pierdut era
îşi câştige existenţa lucrând şi s-a aflat. Şi au început să
ca porcar, slujba cea mai se veselească” (Luca, 15, 22-24).
dispreţuită. Mezinul s-a Mesajul acestei povestiri
întors la casa tatăui său, este esenţial pentru religia
cerându-i iertare, şi, spre creştină: „Adevăraţii dreptcre-
marea lui surprindere, a dincioşi fi-vor primiţi în
fost întâmpinat ca un împărăţie, dar de ei nimeni
învingător: „Şi a zis tatăl nu se îndoia. Nu ne-au
către slugile sale: Aduceţi făcut să tremurăm şi să
degrabă haina lui cea suferim, nici nu-i nevoie să
dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi ne veselim. Dar pentru cel
inel în mâna lui şi ce era mai-mai să se piardă,

190
pentru cel ce-a pătimit ca
să-şi făurească suflet nou, ca
sa înfrângă bestialitatea,
pentru cel ce şi-a meritat
mai mult locul, căci a
191
trebuit să se lepede de tot
trecutul său ca să-l capete,
pentru acesta înălţa-vom
cântările veselirii”.
 SABIE
 „Cine scoale sabia de sabie va pieri!” (Matei, 26, 52) –
violenţa provoacă violenţă. Iisus condamnă violenţa;
astfel, când este prins, îi opreşte pe ucenicii care se
pregăteau să-L apere folosind armele.
 „Sabie de durere” (Luca, 2, 35) – sintagmă folosită
pentru a sugera o mare durere, o tragedie.
 „Sabia arhanghelului Mihail” – evocă imaginea
armei infailibile pentru salvarea unei persoane (sau a unei
colectivităţi), ori exprimă un reper pentru spiritul justiţiar
prin acţiunea divină.
 „Mulţi au căzut de ascuţişul sabiei; dar nu aşa mulţi
ca cei care au căzut din cauza limbii” (Înţelepciunea lui
Isus, fiul lui Sirah, 28, 18).
 „Cu sabia între dinţi” (Matei, 8, 12; Luca, 13, 28) – se
foloseşte pentru a marca dezamăgirea, furia, durerea.

192
 Începând de la David,
toţi luptătorii purtau o
sabie la cingătoare, în
partea dreaptă (2 Regi, 20,
8). Sabia poate fi întoarsă
împotriva prinţilor şi a
poporului lui Israel ca
pedeapsă pentru toate
crimele lor (Iezechiel, 21).
Sabia mai semnifică
puterea tăioasă a cuvân-
tului lui Dumnezeu (Evrei, 4,
12; Apocalipsa, 1, 16).
Venită să îşi înfăţişeze
fiul la templu, Mariei i se
prevesteşte că o sabie de
durere îi va străpunge
inima (Luca, 2, 35).
Arhanghelul Mihail are
calităţi de vestitor al lui
Dumnezeu şi de luptător
neînfricat. Imaginea sa de
conducător al oştilor cereşti
împotriva forţelor răului şi
de învingător al balaurului
diavolesc este vie în
memoria colectivă: „Şi s-a
făcut război în cer: Mihail
şi îngerii lui au pornit
război cu balaurul. Şi se
războia şi balaurul şi
îngerii lui. Şi n-a izbutit el,
nici nu s-a mai găsit pentru
ei loc în cer. Şi a fost
aruncat balaurul cel mare,
şarpele de demult, care se
cheamă diavol şi satana,
cel ce înşeală pe toată
lumea, aruncat a fost pe
pământ şi îngerii lui au
fost aruncaţi cu el”
(Apocalipsa, 12, 7-9). Pe
când Iisus şi apostolii Săi erau
în grădina Ghetsimani, Petru
a scos sabia din teacă şi i-a
tăiat urechea unui slujitor
al arhiereului, Malhus. Dar
imediat Iisus i-a poruncit
lui Petru să-şi bage sabia
înapoi în teacă, adăugând:
„Toţi cei ce scot sabia de sa-
bie vor pieri” (Matei, 26, 52).

SALOMEEA
 „Dansul Salomeei” (Marcu, 6, 22) – reuneşte mai
multe semnificaţii: seducţia artei, imprudenţa încântării,
inconştienţă şi tăcăloşie, destin tragic, formă de răzbunare.

193
 Ioan Botezătorul se
delimitează prin misiunea
sa sacră de faptele lui Irod,
care se însurase cu Irodiada,
femeia fratelui său, Filip:
„Pentru că Ioan îi zicea lui:
Nu ţi se cuvine s-o ai de
soţie” (Matei, 14, 4). Acesta
este motivul pentru care
femeia îi purta duşmănie
statornică profetului: „Iar
Irodiada avea ură pe el şi
voia să-l omoare, dar nu
putea” (Marcu, 6, 19).
Preţuirea poporului pentru
Ioan îl oprea pe Irod să
meargă mai departe de
arestarea lui: „Căci Irod se
temea de Ioan, ştiindu-l
bărbat drept şi sfânt, şi-l
ocrotea. Şi ascultându-l,
multe făcea şi cu drag îl
asculta” (Marcu, 6, 20). La
SAMARIA
 „Un bun samaritean” (Luca, 10, 29-37) – o persoană care,
din proprie iniţiativă, sare în ajutorul cuiva aflat în nevoie.
 Înfierată în Biblie din
pricina idolatriei introduse
de suveranii săi, Samaria
era un oraş situat la 100 km
nord de Ierusalim, la
jumătatea drumului dintre
194
sărbătorirea zilei de naştere a
lui Irod, fiica Irodiadei „jucă
înaintea oaspeţilor şi plăcu
lui Irod”, determinându-l pe
acesta să îi promită cu
jurământ să-i îndeplinească
orice dorinţă: „Iar ea,
îndemnată fiind de mama
sa, a zis: Dă-mi, aici pe
tipsie, capul lui Ioan
Botezătorul” (Matei, 14, 8).
Irod este nevoit să îşi
respecte jurământul şi,
regretând: „Şi regele s-a
întristat, dar, pentru jură-
mânt şi pentru cei care
şedeau cu el la masă, a
poruncit să i se dea. Şi a
trimis şi a tăiat capul lui
Ioan, în temniţă. Şi capul
lui a fost adus pe tipsie şi a
fost dat fetei, iar ea l-a dus
mamei sale” (Matei, 14, 9-11).
Valea Iordanului şi coastă.
Întemeiat de Omri în jurul
anului 880, a devenit
capitala Regatului de Nord
şi a avut acest rol până a
fost distrus de către asirieni
în anul 721.
Profeţii biblici condamnau
imoralitatea care domnea în
acel oraş (Osea 4-5; Amos 4;
Miheia 1).
Duşmănia dintre Samaria
şi Ierusalim a fost în continuă
escaladare. La întoarcerea din
exil, israeliţii au început
reconstruirea Templului din
Ierusalim (Ezdra 4), fapt ce
a sporit tensiunile dintre
aceştia şi samariteni.
Deşi ostilitatea dintre
evrei şi samariteni rămâne
vie şi în vremea lui Iisus
(Matei, 10, 5; Luca 9, 53;
Ioan 4, 9), acesta alege un
samaritean ca exemplu
pentru a ilustra grija faţă de
aproapele (parabola „bunu-
lui samaritean”, Luca 10, 29-
37). Iisus se descoperă ca
Mesia unei femei din Samaria,
pe care o întâlneşte lângă
fântâna lui Iacov.

SAMSON
 „Părul lui Samson” – reprezintă o sursă tainică a
puterii cuiva, iar „foarfecele Dalilei” semnifică
instrumentul prin care viclenia are câştig de cauză.
Samson este forţa naivă, iar Dalila, prefăcătoria şi
nestatornicia feminină.
 M. Eminescu, în Scrisoarea V:
„Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi minte te gândeşte la Dalila. ”

 În timp ce filistenii asupra neamului său.

stăpâneau Israelul, se naşte Devenind un luptător de
Samson, care avea menirea neînvins, duşmanii săi vor
să scape de asuprirea încerca, prin Dalila (femeia
195
pe care Samson o iubea), să
afle în ce stă puterea lui.
Samson îi mărturiseşte
acesteia că: „de m-ar tunde
cineva, atunci s-ar depărta
de la mine puterea mea şi
eu aş slăbi şi aş fi ca ceilalţi
oameni” (Judecători, 16,
17). Dalila, după ce îl
adoarme, îi rade „cele şapte
şuviţe ale capului său”, făcând
astfel să-l părăsească puterea.
Samson este prins de
duşmani şi înlănţuit, dar în
prizonierat înţelege că
puterea lui se afla în
credinţa lui faţă de
Dumnezeu şi nu în păr şi îi
SARE
 „Sarea pământului” (Matei, 5, 13; Luca, 14, 34) – cei
care, de-a lungul timpurilor, păstrează vii în lume valorile
şi idealurile.
 Evreii atribuiau sării
însuşiri purificatoare: „Cu
toate prinoasele tale, adu
Domnului Dumnezeului tău
şi sare” (Levitic, 2, 13). Cu
sare purifică Elisei izvorul
din Ierihon (4 Regi, 2, 19-22).
În scrierile biblice sarea
simbolizează înţelepciunea,
196
revine puterea „Şi a mişcat
Samson din loc doi stâlpi
din mijloc pe care era
sprijinită casa, rezemându-
se de ei, de unul cu mâna
dreaptă şi de celălalt cu
stânga. Şi a zis Samson:
«Mori, suflete al meu, cu
Filistenii!» Apoi s-a
sprijinit cu toată puterea şi
s-a prăbuşit casa peste
fruntaşii Filistenilor şi
peste tot poporul ce era în
ea. Şi cei pe care i-a ucis
Samson la moartea sa au
fost mai mulţi decât toţi cei
pe care-i ucisese în viaţa
sa” (Judecători, 16, 29-30).
curăţia, forţa morală. Iisus
le spune ucenicilor Săi: „Voi
sunteţi sarea pământului;
dacă sarea se va strica, cu
ce se va săra? De nimic nu
mai este bună decât să fie
aruncată afară şi călcată
în picioare de oameni”
(Matei, 5, 13; Luca, 14, 34).
 SATANA
 „Prinţul întunericului” îl desemnează pe Satana,
„împăratul acestei lumi”, de la care Dumnezeu îl smulge pe
păgân, urmând să-l călăuzească spre lumină.
 „Înapoi, satana!” (Matei, 4, 10; Marcu, 8, 33).
Cuvintele lui Iisus, care se găsesc în Evanghelie sub formă
puţin diferită, la cei doi evanghelişti. Se aplică în cazul în care
respingem pe cineva, refuzându-i categoric propunerile.
 „Pleacă de la mine, satan!” (Matei, 4, 10; Marcu 4,
15) – refuz categoric.
 Lit. În Paradisul pierdut, de Milton (1667), Satana
reprezintă frumuseţea răului şi o inteligenţă şi o trufie
grandioase, simbolizând independenţa republicană.
În Florile răului, de Baudelaire (1857, „Litaniile
Satanei”), Satana este „cel mai ştiutor şi cel mai frumos
dintre îngeri”.
Victor Hugo, în Sfârşitul lui Satan, 1886, ilustrează o
concepţie metafizică şi o filozofie a istoriei, unde răul este
un moment necesar al evoluţiei universale, un motor
esenţial al istoriei; fără rebeliunea lui Satan nu ar fi fost
posibilă dobândirea libertăţii.

197
 Scriptura nu lămureşte
aspectul referitor la origi-
nea lui Satana. S-a conturat
ideea că acesta a fost creat
ca o fiinţă bună, care şi-a
întors faţa de la Dumnezeu
(Origen, 185-254; Sfântul
Augustin, 354-430). Căderea
lui Satana a fost explicată
prin păcatul infatuării, al
orgoliului.
Satana a fost identificat:
- cu şarpele care a
împins-o pe Eva la păcat
(Facerea, 3);
- cu un demon supus lui
Dumnezeu, care ia chipul
„calomniatorului” (în
greceşte diabolos, „cel ce
dezbină”), duşman al
oamenilor (I Corinteni, 21,
1; Iov 1, 6; Zaharia, 3, 1-2);
- cu „împăratul acestei
lumi” căruia i se
împotriveşte Iisus, de la is-
pitirea din pustie (Matei, 4, 2-
11) până la moartea pe cruce;
- cu vrăjmaşul care
seamănă neghină în ţarina
agricultorului (Matei, 13,
39) sau care smulge din
inima oamenilor sămânţa
cuvântului lui Dumnezeu;
- cu leul înfometat care
îi pândeşte fără încetare pe
credincioşi (1 Petru, 5, 8);
- cu „balaurul cel
mare”, cu „înşelătorul a
toată lumea” (Apocalipsa,
12, 9).

SĂRUT
 „Sărutul lui Iuda” (Matei, 48) – o sărutare perfidă,
sărutul trădării, pecetea pentru un gest care semnifică trădarea
abjectă, lipsa de recunoştinţă, prefăcătoria cea mai condamnabilă.
 Giovanni Papini, Viaţa lui Isus: „Ci fost-a vândut
precum se vinde mielul pe care-l cumpără măcelarul ca
să-l omoare, ca să-I vândă bucatele mâncătorilor de
carne. Sfinţitul casap cu numele de Caiafa n-a mai avut în
198
mână niciodată, de când se ştia, o victimă atât de uriaşă.
De aproape două milenii, creştinii se hrănesc din victima
aceea şi încă este întreagă; ei nu-s sătui flămânziţii”.
La Dante Alighieri, în cea mai adâncă genune a Infernului,
Iuda suferă chin veşnic înspăimântător prin damnatul Lucifer,
care îl sfâşie şi îl zdrobeşte întreit: „Ca meliţa bătea din dinţi
rupând/ cu fice gură piept, grumaz, picioare, / şi trei
deodată canonea muşcând. / Dar cel din faţă, înşfăcat şi-n
gheare, / colţoşii dinţi nici că-i simţea-n făptură, / căci
zece piei îi jupuia-n spinare. / Acesta-aici, nai mare-
ndură/e Iuda, zise domnul meu şi zace/ cu trupu-afară şi
cu capu-n gură” (Dante Alighieri, Divina Comedie,
Infernul).
 În grădina Ghetsimani, dăduse semn, zicând: Pe
Iuda L-a indicat pe Iisus care-L voi săruta, Acela
complicilor săi, veniţi să-L este. Prindeţi-L şi duceţi-L
prindă, sărutându-L: „[...] încă cu pază. Şi venind îndată şi
vorbind El, a venit Iuda apropiindu-se de El, a zis
Iscarioteanul, unul din cei Lui: Învăţătorule! Şi L-a
doisprezece, şi cu el sărutat. Iar ei au pus mâna
mulţime cu săbii şi cu pe El şi L-au prins”
ciomege, de la arhierei, de (Marcu, 14, 43-46).
la cărturari şi de la
bătrâni. Iar vânzătorul le

199
 SĂRAC

 „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei, 5, 3) – de la

sensul biblic, acela de a trăi cu smerenie, expresia se
foloseşte astăzi la adresa celor lipsiţi de inteligenţă.

SCARĂ
 „Scara lui Iacob” – este metaforă pentru o relaţie
inefabilă cu o autoritate care dă sens unei existenţe.
 Scara semnifică puntea zându-se şi pe îngerii lui
mântuirii oferită de divini- Dumnezeu suindu-se şi
tate prin sacrificiul lui Iisus: coborându-se peste Fiul
„Şi i-a zis: Adevărat, Omului” (Ioan, 1, 51).
adevărat zic vouă, de acum
veţi vedea cerul deschi-

SCHIMBARE

 „Schimbarea la faţă” (Matei, 17, 2; Luca, 9, 29;

Marcu, 9, 2) – pe lângă sensul său religios, din care derivă
expresia „Schimbarea la Faţă” este utilizată ca să
definească o metamorfozare neaşteptată a unei persoane,
în special sub aspect fizic, dar care acceptă şi multe
conotaţii spirituale.
 Lit. François Rabelais, Gargantua, 1534, cap. X,
„Despre ce înseamnă culorile alb şi albastru”: „Albul
înseamnă bucurie, veselie, voie-bună... La Schimbarea la

200
Faţă a Domnului Nostru, «vestimenta ejus facta sunt alba
sicut lux», veşmintele i-au devenit albe ca lumina. Prin
această albeaţă luminoasă le dădea să înţeleagă celor trei
apostoli ideea şi chipul bucuriilor veşnice.”
Cf. şi Pierre Emmanuel, Tu, 1978, „Schimbarea la Faţă”.
 Aflându-se Iisus pe încadrat de două vestiri pe
muntele Tabor, împreună care le face Mântuitorul,
cu apostolii Petru, Iacov şi cea a morţii şi cea a Învierii.
Ioan, veşmintele i-au Prezenţa lui Moise şi a lui Ilie
devenit albe ca lumina, în alături de Iisus simbolizează
timp ce faţa îi strălucea ca continuitatea dintre vechiul şi
soarele. Este vorba despre noul legământ.
episodul schimbării la faţă,

(A) SCRIE
 „Ce am scris, rămâne scris!” (Ioan, 19, 22) – se
foloseşte în legătură cu o hotărâre categorică, cu o
rezoluţie, asupra căreia semnatarul înţelege să nu mai
revină; o hotărâre irevocabilă.
 După condamnarea la Arhiereii iudeilor au vrut
moarte a lui Iisus, Pilat din să-l corecteze pe Pilat,
Pont, guvernatorul Iudeii spunându-i să nu scrie
(26-36) a scris o inscripţie Regele iudeilor, ci că a spus
pe care a pus-o pe cruce: „Sunt regele iudeilor”.
Iisus Nazariteanul Regele Răspunsul acestuia a fost
Iudeilor (INRI), în limbile quod scripsi, scripsi.
ebraică, latină şi greacă.

201
 SECERIŞ
 „Secerişul este Îmbelşugat, dar lucrătorii sunt puţini”
(Matei, 9, 31). Începutul secerişului era marcat de
sărbătoarea Azimelor, iar încheierea lui de cea a Rusaliilor.
Se dăruia Templului pârga roadelor şi dijma secerişului.
 „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”
(Psalmi, 125, 5).
 Lit. Imaginile semănatului şi secerişului abundă în
literatură. Multe dintre acestea nu sunt de origine biblică,
ci împrumutate din mitologiile egipteană şi greacă.
De inspiraţie biblică este la Balzac Căutarea absolutului,
1834: „Dintre toate seminţele încredinţate pământului,
sângele vărsat de martiri este acela care dă cea mai
timpurie recoltă”.
Victor Hugo, Legenda secolelor, 1859, „Booz adormit”:
„... şi Rut se întreba: / Ce zeu, ce secerător al verii eterne /
Aruncase nepăsător, la plecare / Secera aceea de aur pe
câmpul de stele?”
Ch. Peguy, Eva, 1913: „Fericiţi cei care au murit pentru
pământul trupesc / Fericite spicele coapte, fericite
grânele secerate”.

202
 Pierre Emmanuel, Imn libertăţii, 1942: „Deasupra
tiranilor răguşiţi de mutism / Deasupra ordinii derizorii
a tiranilor / Sunt uriaşele recolte ale progresului. ”.

 În Biblie, secerişul este de pe ele cu şapte părţi mai

simbolul consecinţelor pe
care le au faptele omeneşti.
El este legat de binefacerile
primite de la Dumnezeu şi
de acţiunea de a semăna:
„Nu semăna pe brazdele
nedreptăţii, ca să nu seceri
mult” (Sirah, 7, 3); „Cel ce
seamănă cu dărnicie, cu
dărnicie va secera” (2
Corinteni, 9, 6); „Că unul
este semănătorul, şi altul
secerătorul” (Ioan, 4, 37).

(A) SEMĂNA
 „Cel ce seamănă nedreptate seceră nenorociri”
(Proverbe, 22, 8).
 „Ei seamănă vânt şi vor culege furtună” (Osea, 8, 7) –
expresie aplicată iniţial israeliţilor care se dedau la cultul
zeilor mincinoşi, spre nenorocirea lor; locuţiunea
înseamnă astăzi a te purta ca ucenicul-vrăjitor.

SFÂRŞIT
 „S-a sfârşit! / Totul s-a sfârşit!” (Ioan, 19, 30) – se
folosesc aceste cuvinte în legătură cu un dezastru, cu o
mare durere; expresia marchează un final dureros, un
deznodământ tragic.

203
 Acestea sunt ultimele Iisus pe cruce.
cuvinte pe care le-a rostit

SFÂNT

(ebr. Debil, „camera din spate”)

 „Sfântul Sfinţilor” (Ieşirea, 26, 33)
 „Cetatea Sfântă” (Apocalipsa, 3, 121; 21, 2) –
echivalentă cu o viziune paradisiacă.
 „A pătrunde în Sfânta Sfintelor” înseamnă, în
vorbirea curentă, a avea acces la partea cea mai tainică a
unei locuinţe, a unei organizaţii, a unei persoane.
 Sfânta Sfintelor este unde numai marele-preot
partea cea mai sfântă a intra o dată pe an, pentru a
Templului lui Solomon, săvârşi ritualul Pocăinţei.

SINGURĂTATE
 „Nu este bine ca omul să fie singur” (Facerea, 2, 18).
 „Vai de cel singur, că odată căzut, nu are pe nimeni
care să-l ridice!” (Eclesiastul, 4, 10)
 „Vai de omul singur!” (Eclesiastul, 4, 10)
Expresiile de mai sus se folosesc în sens laic spre a
sublinia izolarea şi efectele ei.

 Capitolul al patrulea din cei oprimaţi; „Vai de cel ce-i

Ecleziast vorbeşte despre singur – spune versetul –

204
căci dacă va cădea, nu va fi
nimeni să-l ridice”. În alte
versete (9 şi 12) se precizea-
ză concluzia: „Doi oameni
preţuiesc mai mult decât unul
singur... Dacă cineva este
mai tare decât unul sau
decât celălalt, cei doi
împreună îi vor putea
rezista, căci frânghia
împletită din trei funii nu
se rupe atât de lesne”.

(A) SLUJI
 „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei, 5, 24)
– maximă aplicată oportuniştilor.

SMINTEALĂ
(gr. skandatlon, „capcană aşezată în drum, obstacol,
piatră de încercare”)
 „Vai omului prin care vine sminteala” (Matei, 13, 41; 18, 6-7).
 În Biblie, termenul priveşte Iisus este sminteala pentru
mai ales evenimentul sau credincioşi şi necredincioşi,
acţiunea care reprezintă prilejul de cădere. Prin
prilej de greşeală (Iezechia, expresia: „Vai omului
18, 30; 44, 12). Însuşi aceluia prin care vine
Dumnezeu poate deveni sminteala”, Iisus îl
prilej de cădere, fiind osândeşte pe omul prin
calificat drept piatră de intermediul căruia se naşte
încercare (Isaia, 8, 14). În ocazia de a păcătui.
acelaşi sens al termenului,

SOARE
 „Nimic nou sub soare” (Eclesiastul, 1, 10) – se
referă la o repetare stereotipă a fenomenelor.
205
  Lit. Karl Gutzkow foloseşte această idee în piesa
Uriel Acosta (act IV, sc. 2: Alles schon dagewesen!)
Mihai Eminescu, în Glossă, exprimă ideea astfel:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate”.

 Expresia este atribuită alte cuvinte, tot ce se

regelui Solomon (1082-975
î. Chr.), scoasă din contex-
tul: „Ce-a fost o să mai fie,
ce-o să fie a mai fost,
Nimic nou sub soare”. Cu
săvârşeşte pe lume s-a mai
întâmplat cândva şi se va
mai întâmpla după un
timp.

SODOMA ŞI GOMORA
 „Sodoma şi Gomora” (Facerea, 19, 24, 25 şi 28) se
constituie într-un exemplu de mare autoritate pentru
cazurile de înlăturare a răului prin mijloace într-atât de
distrugătoare, încât pot fi atribuite numai puterii
nesfârşite şi implacabile a lui Dumnezeu.
 Lit. Marcel Proust, „Sodoma şi Gomora”, 1921, titlul
unuia dintre volumele romanului În căutarea timpului
pierdut: blestemul şi suferinţa îi însoţesc pe „urmaşii
locuitorilor Sodomei care au fost cruţaţi de focul ceresc”.
Jean Giraudoux, Sodoma şi Gomora, 1943 – piesă de
teatru ce dezvoltă tema neînţelegerii dintre bărbaţi şi

206
femei; trăsnetul lui Dumnezeu loveşte omenirea împărţită
în două sexe duşmane.
Motivul apare şi la Pietre Emmanuel, Sodoma, 1944.
Dante Aligheri, în Divina Comedie, Infernul, foloseşte
imaginea celor două oraşe: „Şi cerului poţi face silnicie, /
fie că-l blestemi ori îl negi prosteşte / fie că-l mânii dând
în sodomie. / Ocolu-al treilea, deci, pecetluieşte / Sodoma
şi Caorsa cu-ale lor / Şi ceata ce-mpotrivă-i cleveteşte. ”
H. Heine, poezia Dispută: „Tună cel mai tare tunet /
Bate lifta păcătoasă / Ai avut destulă smoală / La
Sodoma, şi pucioasă”.
G. Topârceanu, Infernul:
„Iubirea ei crescuse ca o floare
Sub ziduri de făţarnică Gomoră,
O dulce-mpătimire arzătoare…”
D. Th. Neculuţă, Cor de robi: „Poveştilor şi morţii
dând / Sodoma şi Gomora, / Cei buni, călăi nemaiavând,
/ Trăi-vor fraţi de dor şi gând, / C-un rai aievea
îmbrăcând / Pământul tuturora”.

 Sodoma şi Gomora sunt 19, 4-11), orgoliul (Înţelepciunea

două oraşe, la sudul Mării
Moarte, recunoscute prin
păcatele lor: dispreţul legilor
ospitalităţii (Facerea, 19, 8),
homosexualitatea (Facerea,
207
lui Isus Sirah, 16, 8).
Întrucât Dumnezeu nu
găseşte în ele nici măcar
zece drepţi (Facerea, 18,
32), le nimiceşte sub o
ploaie de pucioasă şi de foc
(Facerea, 19, 25; Deuteronom,
29, 22), cruţându-l doar pe
Lot. Soarta celor două oraşe
rămâne „o pildă nelegiui-
ţilor din viitor” (2 Petru, 2,
6). Cele două oraşe devin
simbol al corupţiei şi al
fărădelegii (Isaia, 1, 9-10;
Iezechia, 16, 46-58), iar în
Apocalipsă, Ierusalimul va
fi numit Sodoma.
Pedepsirea celor două
cetăţi-oraşe este înfrico-
şătoare: „Atunci Domnul a
slobozit peste Sodoma şi
Gomora ploaie de pucioasă
şi foc din cer de la Domnul.
Şi a stricat cetăţile acestea,
toate împrejurimile lor, pe
toţi locuitorii cetăţilor şi
toate plantele ţinutului
aceluia” (Facerea, 19, 24-25).

SOLOMON
 „Judecata lui Solomon” (III Regi, 3, 16-28) – simbol al
dreptăţii.
 „Altarele lui Solomon” (III Regi, 11) – idolatria.
 „Solomon şi regina din Saba” (III Regi, 10, 1-10) –
evocă luxul.
 „Înţelepciuna lui Solomon” – expresia se foloseşte în
sensul de stabilire a unui reper pentru cunoaşterea şi pentru
capacitatea de a descoperi adevărul într-o cauză complicată.
 „Tempul lui Solomon” (III Regi, 6, 2) – este o referinţă
de cea mai înaltă autoritate pentru sacralitatea unui loc,
pentru arhitectura grandioasă şi pentru istoria sa
extraordinară.

208
  Lit. Voltaire, în Dicţionar filozofic, 1764, denunţă
înclinaţiile imorale ale lui Moise, David şi Solomon.
Gerard de Nerval, Călătorie în Orient, 1851, „Nopţile de
Ramazan”: Soliman, în toată slava sa, o primeşte pe regina
din Saba.
Robert Browning, Solomon şi Balkis. 1883, poeme.
Hayim N. Bialik, Solomon şi regina din Saba. poeme.

 Solomon a fost fiul lui Regi, 12; Ieremia, 1-12; 2

David şi al Batşebei, fiind
ultimul rege care a domnit
peste Israelul unificat (970-
931). El a fost un bun
organizator şi conducător
înţelept, ajuns la putere ca
urmare a unui complot or-
ganizat de mama sa şi de
prorocul Natan împotriva
fratelui său mai mare,
Adonia. În timpul domniei
sale a fost construit
templul, care a devenit
lăcaş de cult pentru întrea-
ga naţiune. Fiind un bun
gospodar, s-a îngrijit de
întărirea oraşelor, a în-
treţinut o armată puternică,
dispunând de 1400 de care
de luptă. După moartea sa,
a izbucnit un război civil şi
ţara s-a scindat în două (2
209
Corinteni, 1-9).
Solomon a rămas vestit
pentru dragostea de bogăţie
şi de plăceri, dar mai ales
pentru înţelepciunea sa:
„Regele Solomon a întrecut
pe toţi regii pământului în
bogăţie şi înţelepciune” (2
Cronici, 9, 22). Înţelepciunea
de care dădea dovădă se
regăseşte şi în povestea
unei judecăţi pe care a
făcut-o cu două femei care
susţineau a fi mame ale
aceluiaşi prunc. Una o
învinovăţeşte pe cealaltă că,
din nepăsare, şi-a lăsat
copilul să moară, luându-i-l
apoi pe al ei. Solomon a
poruncit să fie adus copilul,
să fie tăiat în două şi să i se
dea câte o jumătate fiecărei
femei. Atunci s-a aratat
adevărata mamă: era cea
care a preferat ca pruncul
să-i fie dat celeilalte, decât
să-l vadă pierind în mod
cumplit (III Regi, 3, 16-28).
După moartea tatălui
său, Solomon a îndeplinit
ultimile dorinţe ale tatălui
său şi s-a dovedit vrednic
de a fi rege. Într-o noapte,
Dumnezeu i s-a arătat în vis
şi l-a întrebat ce ar vrea să
aibă. Răspunsul este sur-
prinzător de matur:
„Dăruieşte-i dar robului
Tău minte pricepută, ca să
asculte şi să judece poporul
Tău şi să deosebească ce
este bine şi ce este rău; căci
cine poate să povăţuiască
pe acest popor al Tău, care
SOLZI
 „I-au căzut solzii de pe ochi” (Faptele Apostolilor, 9,
18) – în sens laic „a deschide ochii”.
 Saul, după întâlnirea cu
Iisus pe drumul Damascului,
şi-a pierdut lumina ochilor
timp de trei zile. Creştinul
Anania şi-a pus mâinile pe
210
este nesfârşit de mare?” (III
Regi, 3, 9).
Domnia lui Solomon este
perioada de maximă strălucire
a Israelului. El avea calităţi
remarcabile: înţelepciune uimi-
toare, abilitate diplomatică,
voinţă şi capacitate de orga-
nizator genial. Meritul cel
mai însemnat este acela de a
fi ridicat Templul (150000 de
oameni au lucrat la trans-
portul şi la pregătirea cedri-
lor din Liban, la săpăturile
pentru temelii, la asambla-
rea materialelor, la decorare
etc.). Templul a fost devastat
în anul cuceririi babiloniene
(586 î. e. n.).
Saul; atunci „au căzut de pe
ochii lui un fel de solzi”.
Astfel şi-a recăpătat vede-
rea şi a primit Botezul.
 SPIRIT
 „Spiritul zboară unde vrea” (Ioan, 3, 8) – expresia
arată că apariţia spiritului, talentului, imaginaţiei, nu
depind de nici o lege: „Spiritul zboară unde vrea şi îi auzi
glasul, dar nu ştii de unde vine sau încotro merge”. Prin
spirit se înţelege aici duhul divin.
 „Spiritul este activ, carnea însă este slăbiciune”
(Matei, 26, 36).
 „Spiritus flat ubi vult” – „Sufletul suflă unde vrea el”
(Ioan, 3, 8). Inspiraţia nu depinde de voinţă, ea este un dar
al cerului.
 Acestea sunt cuvintele lui miţi, îi sfătuieşte să vegheze
Iisus adresate lui Nicodim pe şi să se roage pentru a evita
Muntele Măslinilor, când, tentaţiile.
găsindu-şi discipolii ador-

STÂNCĂ
În Vechiul Testament, stânca este simbol al solidităţii şi al
securităţii, iar Dumnezeu este stânca lui Israel, adică reazemul
său de nădejde, aşa cum găsim în Cartea a II-a a regilor:
„Dumnezeu este stânca mea cea de scăpare, Scutul meu şi
puterea cea mântuitoare, Adăpostul meu cel tare şi
scăparea mea! Mântuitorul meu, din necaz m-ai izbăvit!”
(II Regi, 22, 3)

211
 În sens contrar, apare expresia: „A construi pe nisip”
(Matei, 7, 25-26) a se lansa într-o acţiune ambiţioasă ale
cărei baze nu sunt solide. În sens figurat, înseamnă pentru
Matei a nu pune în practică vorbele lui Iisus, a nu clădi pe stâncă.

(A) STRIGA
 „A striga de pe case/acoperişuri” (Matei, 10, 27)
 „Strigările Ecleziastului” – expresia se constituie
într-o metaforă pentru a exprima atitudinea de scepticism
sau de pesimism faţă de capacitatea omului de a rezolva
unele probleme spirituale.
 „Vocea celui care strigă în deşert” (Matei, 3, 3),
expresia şi-a pierdut atât straiul religios, cât şi sensul
propriu, adoptând sensul figurat: a vorbi în deşert, adică
zadarnic, un glas ce nu este ascultat.
 „Din adâncul sufletului strigat-am către tine,
Doamne!” (Psalmul, 129). Versetul întreg se cântă în
cadrul liturghiei morţilor, la catolici.
 Lit. De profundis a devenit o expresie laică, cu
înţelesul: din adâncul sufletului şi titlul unor poezii şi reflecţii la
scriitorii Baudelaire, Oscar Wilde, Octavian Goga.
 Iisus le spune ucenicilor lumină şi ceea ce auziţi la
săi: „Ceea ce vă grăiesc la ureche, propovăduiţi de pe
întuneric, spuneţi la case” (Matei, 10, 27).

212
 Întrebat de evrei cine spus „Sunt glasul celui care
este, Ioan Botezătorul le-a strigă în pustiu”.

SUFERINŢĂ
 „Suferinţele lui Iov” – desemnează o serie de probe
grele însoţite de mari pierderi şi dureri a căror cauză pare de
neînţeles, dar care nu reuşesc să învingă credinţa, ideile,
convingerile.
 Iov, un om din ţinutul (Cartea lui Iov). Ispititorul
Uz, era cunoscut pentru primeşte îngăduinţa să-l
credinţa sa în Dumnezeu şi lovească pe Iov „numai de
pentru smerenia sa. Pentru viaţa lui să-l păzească”.
a-i pune la încercare smere- Trupul omului se umple de
nia şi dragostea faţă de bube, este insultat de
Dumnezeu, satana cere lui nevastă, dar el rămâne
Dumnezeu să-i îngăduie a-l neclintit în credinţa sa în
ispiti pe Iov cu încercări greu Dumnezeu, plângându-şi
de suportat: „Lucrul mânelor numai soarta. Trei prieteni
lui ai binecuvântat şi vitele stau cu el, încercând să
lui le-ai înmulţit pe găsească vinovăţia.
pământ. Dar întinde acum Pentru că şi-a păstrat
mâna ta, şi loveşte toate ce încrederea în providenţa
sunt ale lui şi să vedem de divină, Dumnezeu îi redă
nu te va blestema în faţă?” îndoit bunurile şi familia.

213
 TATĂL NOSTRU
 „Tatăl nostru” (Matei, 6, 9-13)
Iisus îi îndeamnă pe ucenicii lui să aibă cu Dumnezeu o
relaţie similară cu a sa, numindu-l Abba, adică „Tată” în
aramaică. Singura rugăciune provenită de la Iisus însuşi,
Tatăl Nostru (Pater Noster, în latină) mai este numită şi
„Rugăciunea domnească”, în sensul de „Rugăciunea Domnului”.
 „A spune Pater Noster” – a-şi spune rugăciunile
(ironic), a mormăi cuvinte de neînţeles.
 „A spune (a şti) ceva ca pe Tatăl Nostru”: a recita (a
cunoaşte) ceva pe de rost.
 Lit. Pierre Emmanuel, Iacav, 1970, „Tatăl Nostru”.
Jacques Prevert, Cuvinte, 1946, „Tatăl Nostru”, parodie.
 Aceasta este rugăciunea nostru, Care eşti în ceruri;
pe care Iisus le-o spune Sfinţească-se numele Tău,
ucenicilor Săi: „Tatăl Vie împărăţia Ta; Facă-se
214
voia Ta, Precum în cer şi pe
pământ. Pâinea noastră
cea de toate zilele dă-ne-o
nouă astăzi; Şi ne iartă
nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri; Şi nu ne
duce pe noi în ispită, ci ne
izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este împărăţia şi puterea şi
slava în veci. Amin. ”

TEMPLU
 „Templul din Ierusalim”
 „Urâciunea pustiirii” (Daniel, 9, 27; Matei, 24, 15) –
în vorbirea curentă, este cea mai cumplită întâmplare.
Daniel se referă la un altar păgân înălţat în Templul din
Ierusalim de Antiohus Epifanul.

 Templul din Ierusalim a rilor”. Evreii reclădesc templul,

fost construit de către
Solomon, fiul lui David, după
planul cortului în care era
păstrat Chivotul de Legământ.
Intrarea în Templu era
străjuită de două coloane,
Iakan şi Boaz, nume a căror
semnificaţie a rămas încă
neclară. A fost distrus la
cucerirea Ierusalimului de
către Nabucodonosor, regele
Babilonului, în anul 587 î. Hr.
Odată cu distrugerea
templului, Chivotul a pierdut centrul spiritual.
dispărut; se spune că a fost
ascuns de prorocul Ieremia
„până la sfârşitul timpu-
215
însă mult mai modest decât
primul, dar respectă planul
originar. Acest al doilea
Templu a fost distrus în
anul 70 d. Hr. de romani.
Templul constituia lăcaşul
lui Dumnezeu în mijlocul
poporului Său (III Regi, 8,
10), iar caracterul particular
al acestuia era simbolul lui
Dumnezeu Cel Unic. Prin
distrugerea Templului,
poporul lui Israel şi-a
Iisus a vestit distrugerea
Templului (Matei, 24, 1-3),
apoi reconstruirea lui în trei
zile (Ioan, 2, 20): era vorba, trupul Său slăvit va fi semnul
de fapt, despre propria prezenţei lui Dumnezeu.
moarte şi propria înviere;

TIMP
 „Toate îşi au vremea lor” (Eclesiastul, 3, 1). Fiecare
moment din viaţa omului îşi are timpul său: al naşterii, al
morţii, al construirii şi al distrugerii. Alt sens: „Vine
rândul la toate”.
 „Pentru orice treabă există un timp stabilit”
(Eclesiastul, 8, 6).

TOMA
 „Toma necredinciosul” (vezi „a fi ca Toma
necredinciosul” – Ioan, 20, 24-29)
 Unul dintre cei doispre- semne ale învierii lui Iisus
zece apostoli (Matei, 10, 3), (Ioan, 20, 24-29). I se atribuie
care se îndoieşte şi cere o evanghelie apocrifă.

TRECERE
 „Trecerea Iordanului” (II Regi, 19, 17) – este o
referinţă majoră pentru o întâmplare de neînţeles, a cărei
producere este imposibilă fără intervenţia forţei
miraculoase a voinţei divine.

216
  „Trecerea Mării Roşii” (Ieşirea, 14, 21-22) – Expresia
„trecerea Mării Roşii” desemnează un fenomen, un
eveniment care depăşeşte înţelegerea umană în limitele
cunoştintelor sale şi care fascinează prin implicaţii enigmatice.

 După moartea lui Moise, Peste paisprezece secole, în

Iosua a primit poruncă de la
Dumnezeu să conducă
poporul ales în pământul
făgăduit: „Iar Iosua, fiul lui
Navi, s-a umplut de duhul
înţelepciunii, pentru că îşi
pusese Moise mâinile
asupra lui, şi i s-au supus
fiii lui Israel şi au făcut aşa
după cum le poruncise
Domnul prin Moise”
(Deuteronom, 34, 9).
În momentul trecerii
Iordanului se petrece o
minune dumnezeiască: „apele
Iordanului se vor despica”
(Iosua, 3, 13). Dumnezeu
porunceşte prin Iosua să se
aşeze un semn spre aducere
aminte a acestui miracol.
acelaşi loc, Iisus primeşte
botezul de la Ioan, adăugând
un alt moment la istoria
fabuloasă a râului Iordan.
Trecerea Mării Roşii este
un alt episod memorabil
din istoria poporului ales.
Un miracol care exprimă
protecţia lui Dumnezeu.
Urmăriţi de oştile lui
Faraon şi temându-se că
vor fi măcelăriţi, evreii se
văd prinşi între armata
egipteană şi apele Mării
Roşii. Minunea înfăptuită de
Moise de a retrage apele toată
noaptea a salvat pe israeliţi şi
a nimicit oştile lui Faraon.

TREIME
 „Sfânta Treime” – expresia se foloseşte cu conotaţii
comparative sau metaforice la adresa mai multor
persoane, de regulă trei, care participă activ la conducerea

217
unui grup de oameni sau a unei comunităţi mari. Cu sens
peiorativ, caricatural, opus celui originar, o întâlnim acolo
unde, dincolo de ideea de unitate se ascund rivalităţi
dictatoriale, ambiţii concurenţiale, orgolii egoiste.
 „La Paşti sau la Sfânta Treime” – expresia se
foloseşte cu referire la o dată nesigură, nedeterminată,
îndepărtată, poate chiar niciodată (cf. la Paştele cailor).
 Lit. Sfântul Hilarie semnează un tratat în
douăsprezece cărţi Despre Sfânta Treime: o apărare
riguroasă a dreptei credinţe creştine, violent atacate de
arianism, care nega natura dumnezeiască a lui Iisus.
Sfântul Augustin, în Despre Sfânta Treime, 399-422,
continuă lupta Sfântului Hilarie împotriva arianismului şi
examinează posibilitatea de a lămuri ce înseamnă „trei în
unul”, printr-o serie de analogii deduse din psihologia
umană (Henri Chadwick, Augustin, 1987).
Sfântul Ioan al Crucii, Cântece, sec. al XVI-lea, „Despre
Evanghelia In principio erat verbum, cu privire la Sfânta
Treime”, poem teologic şi mistic.
Jean-Claude Renard, Metamorfoza lumii, 1951,
„Cunoaşterea celui de-al treilea Timp”.

 Doctrina fundamentală a „Persoane”. Cuvântul, în

creştinismului este cea a sine, nu apare nici în
unui Dumnezeu unic, în trei Vechiul Testament, nici în
218
Noul Testament şi repre-
zintă o reflecţie teologică
care are la bază meditaţia
asupra raportului filial care
îl uneşte pe Iisus cu Tatăl
Său şi asupra legăturii cu
Duhul Sfânt (Ioan, 15, 26).
Doctrina Sfintei Treimi este
monoteistă, iar divergenţele
de interpretare referitoare
la relaţiile reciproce ale
„persoanelor” – Tată, Fiu şi
Duh Sfânt – nu modifică credin-
ţa într-un Dumnezeu întreit.
Cu numele de Sfânta
Treime este consfinţit
crezul fundamental al
bisericii creştine – Sfânta
Treime: 1. Există un singur
Dumnezeu 2. Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt sunt fiecare
Dumnezeu. 3. Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt sunt fiecare o
Persoană distinctă.
Dumnezeu este unul în
Fiinţă şi întreit în Persoane
(Tatăl, Cuvântul / Fiul,
Duhul Sfânt). În această
pluralitate în unitate constă
misterul credinţei creştine.
În Noul Testament,
Sfânta Treime se revelează
o dată cu botezul lui Iisus
de către Ioan Botezătorul,
care spune „Eu unul vă
219
botez cu apă spre pocăinţă,
dar Cel ce vine după mine
este mai puternic decât
mine; Lui nu sunt vrednic
să-I duc încălţămintea;
Acesta vă va boteza cu Duh
Sfânt şi cu foc” (Matei, 3,
11). Când Iisus este botezat
în Iordan, acesta este
confirmat ca parte a
dumnezeirii de Dumnezeu-
Tatăl şi Dumnezeu-Duhul.
Învăţătura lui Iisus
autentifică doctrina Sfântei
Treimi, numindu-se pe sine
trimisul tatălui, iar Duhul
este exprimarea voinţei lor,
fiind totodată El însuşi
Dumnezeu.
Neputinţa omului de a
înţelege unitatea şi identi-
tatea persoanelor Sfintei
Treimi reiese din Evanghelia
după Ioan: „Şi Eu voi ruga
pe Tatăl şi alt Mângâietor
vă va da vouă ca să fie cu
voi în veac, Duhul
Adevărului, pe Care lumea
nu poate să-L primească,
pentru că nu-L vede, nici
nu-L cunoaşte” (Ioan, 14,
16-17).
După Hristos, Taina
botezului se săvârşeşte în
Numele Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh, punându-se
astfel pecetea principiului
trinităţii asupra mântuirii
prin credinţă. Doctrina creş-
tină referitoare la Sfânta
Treime a fost formulată
oficial la Conciliul de la
Niceea, în anul 325.

220
 ŢAP
 „Ţap ispăşitor” (Levitic, 16, 5-l0) – sintagma se
foloseşte la adresa unei persoane desemnată de societate
sau de un grup să fie vinovatul care trebuie condamnat în
locul adevăraţilor vinovaţi; cel care plăteşte pentru alţii.
 „A găsi (un) ţap ispăşitor” este o expresie care se
foloseşte frecvent pentru a desemna o persoană căreia i se
atribuie acuzaţii reale sau imaginare şi care suportă
consecinţe grave, absolvindu-i astfel pe alţii, mai mult sau
mai puţin implicaţi în situaţiile incriminate.
În sociologia modernă şi mai ales în teoriile identităţii şi
alterităţii culturale, se consideră că stabilirea unui ţap
ispăşitor este o necesitate, o rezolvare benefică, la urma
urmelor, a unor tensiuni interumane.
 Lit. William Faulkner, Zgomotul şi furia. 1949; O
parabolă, 1954.

221
 Leviticul ne înfăţişează
ritualul ispăşirii. Ziua
ispăşirii este una dintre
marile sărbători religioase
ale poporului evreu. Moise
este cel care primeşte, prin
revelaţie, îndrumările pri-
vind ritualurile prin care
poporul ales să aducă jertfe
de ispăşire a păcatului prin
sacrificiu. Scopul acţiunii
este enunţat clar: „Iar ţapul
asupra căruia a căzut
sorţul pentru Azazel să-l
pună viu înaintea
Domnului, ca să săvâr-
şească asupra lui curăţirea
şi să-i dea drumul în pustie
pentru ispăşire, ca să ducă
acela cu sine nelegiuirile
lor în pământ neumblat“
(Levitic, 16, 10).

ŢARĂ
 „Ţara făgăduinţei / Pământul făgăduinţei”
(Facerea, 12, 7) – loc al fericirii absolute.
 Lit. Timothy Dwight, The Conquest of Canaan, 1785
(apropiere între Iosua şi George Washington).
J. Steinbeck, Fructele mâniei, 1939: ţăranii săraci,
nevoiaşi, străbat ţinuturi neprimitoare înainte de a ajunge
în California, unde li se promite belşugul. Inevitabil,
cititorul este îndemnat să facă o apropiere între istoria Ie-
şirii (Exodului) şi povestea lui Steinbeck, chiar dacă în
roman nu există vreo referire explicită la Biblie.
Paul Claudel, Cinci mari ode, „Magnificat”, 1907:
poetul, devenit tată, îl binecuvântează pe Dumnezeu şi îl
evocă pe Iosua intrând în Ţara Făgăduinţei.

222
 Goncearov, în romanul Oblomov, spune: „El visa că a
atins acel pământ al făgăduinţei unde curge lapte şi
miere, unde ai pâine fără să trebuiască s-o câstigi, unde
umbli în aur şi argint”.

 Pământul făgăduit/ţara pământul făgăduit se vor

făgăduinţei este pământul îndrepta toate speranţele
Canaan, promis de lui Israel (Psalmul, 133), iar
Dumnezeu lui Avraam, un tema întoarcerii, legată de
loc „unde curge lapte şi credinţa faţă de Lege
miere” (Numeri, 13, 27), (Iezechia, 20, 41-42), va
dăruit de Dumnezeu hrăni gândirea şi
(Facerea, 12, 7; Iezechiel rugăciunea evreiască până
20, 18). După Exil, spre în epoca modernă.

223
 UCENIC (DISCIPOL)
În româneşte se preferă termenul de origine slavă
ucenic „învăţăcel”, cf. slv. „učitsia” „a învăţa”, dar se
acceptă şi termenul de origine latină, discipol, cf. lat.
discipulus.
 „Ucenic” (Isaia, 8, 16)
 „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Matei,
12, 30) – respingerea celor nehotărâţi, indecişi, cu inima
împărţită.
 Lit. Pierre Emmanuel, Tu. 1978, „Urmează-mă”:
„Astăzi, ca şi ieri. Glasul mă cheamă fără voia mea. ”
 Ucenicul este cel care îl Testament. Isaia îl
urmează de bunăvoie pe utilizează cu referire la
învăţător, evoluând sub „ucenicii săi” (Isaia, 8, 16).
influenţa cuvintelor, a În vremea lui Iisus,
gesturilor şi a scrierilor cuvântul desemna persoa-
acestuia. Cuvântul este nele care au aderat la
rareori folosit în Vechiul învăţătura unui rabin, iar

224
evangheliştii îi numesc „ucenicul pe care îl iubea
„ucenici” pe toţi cei care îl Iisus” (Ioan, 13, 23), în care
urmează pe Iisus. Într-un tradiţia îl recunoaşte pe însuşi
sens concret, este vorba Ioan, dar fiecare creştin se
despre cei doisprezece poate recunoaşte în el.
apostoli. În Evanghelia
Sfântului Ioan este pomenit

UNSPREZECE
 „(Ceasul al) unsprezecelea” (Matei, 20, 1-16)
 „Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea” – expresia îi
numeşte pe cei care aleg cu întârziere credinţa sau vin
târziu la o activitate.

 Episodul lucrătorilor din cei care au „purtat

ceasul al unsprezecelea este
relatat de către Matei, în
parabola biblică a lucră-
torilor trimişi la vie (Matei,
20, 1-16), şi spune că aceştia
primesc aceeaşi plată ca şi
greutatea zilei şi arşiţa”.
Mesajul care se desprinde
din această parabolă este
acela că bunătatea divină
merge dincolo de dreptatea
omenească.

225
 VACI
 „Vaci grase, vaci slabe /Vremea vacilor grase şi
vremea vacilor slabe, expresii care au trecut în vorbirea
curentă – semnifică vremuri bune, vremuri mai puţin
bune, bunăstare/sărăcie, împliniri/eşecuri.

 Iosif a scăpat din semnau şapte ani de belşug,

închisoare pentru priceperea
sa de a interpreta visele
(Facerea, 40). Pus să
explice un vis al faraonului
(Facerea, 41, 1-32), în care
şapte vaci grase ieşeau din
Nil, erau devorate de şapte
vaci slabe, acesta a belşug,
interpretat visul spunând că
cele şapte vaci grase în-
care vor fi urmaţi de şapte
ani de foamete (vacile
slabe). Pentru priceperea de
care a dat dovadă, Faraon l-a
numit mare sfetnic al
palatului, unde Iosif a făcut
provizii de grâne în anii de
scăpându-i de
foamete pe egipteni.

226
 VADE RETRO, SATANAS
 „Piei, Satano!” – expresie folosită pentru a respinge
propunerile ispititoare.
 Aceste cuvinte aparţin lui deşert şi menţionate în
Iisus şi au fost spuse în Evanghelia după Matei (4, 10).
timpul ispitirii de diavol în

VÂNTURĂTOARE (DÂRMON)
 „A despărţi grâul de neghină” (Luca, 3, 17) – este o
metaforă pentru judecarea şi pedepsirea celor răi.

 În Biblie, Ioan Botezătorul temă este asemănătoare cu cea

este cel care vesteşte poporului a grăunţelor bune şi a
venirea celui care va vântura, neghinei, precum şi cu cea a
va alege grânele şi va arde secerişului în Apocalipsă
pleava (Luca, 3, 17). Această (Apocalipsa, 14, 14-16).

(A) VEDEA
 „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu vezi
bârna din ochiul tău?” (Matei, 7, 3)
 „Am văzut sub soare că la locul de judecată stă
fărădelegea şi la locul dreptăţii stă nedreptatea”
(Eclesiastul, 3, 16).
 „Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor
să audă” (Psalmi, 115, 5 şi 6), – aceste cuvinte se aplică la

227
adresa celor care, din patimă, din ignoranţă, nu vor să
vadă sau să audă.
 Uneori se citează versiunea latină: Oculos habent et
non videbunt. Quis habet aures audiendi audiat.
Tudor Arghezi, în tableta Momente, foloseşte expresia
în traducere: „Câteodată chiar simpla onestitate a
modestiei echivalează cu talentul. Se speră că cine are
urechi de auzit o să audă!” (Contemporanul, nr. 763).
 „De ce vezi paiul din să audă” (Psalmi, 115, 5-6)
ochiul fratelui tău, dar nu – expresia se referă la idolii
vezi bârna din ochiul tău?” altor neamuri, ciopliţi din
(Matei, 7, 3) – sunt cuvinte piatră, lemn etc. şi cu
rostite de Iisus Hristos, în privire la care psalmistul îi
Predica de pe Munte. punea în gardă pe
„Ochi au, dar nu vor să credincioşi, din dorinţa de
vadă; urechi au, dar nu vor a-i feri de idolatrie.

VIN
 „Nu se pune vin nou în burdufuri vechi” (Matei, 9, 17)
– sensul curent este acela că ideile noi se opun structurilor
vechi; noul nu se poate afirma fără a distruge vechiul.

 În Facerea, vinul se consuma în amestec cu apă,

oferea în libaţie împreună iar beţia, ca toate celelalte
cu arderea de tot excese, era osândită (Pildele
(holocaust) – ritual zilnic în lui Solomon, 20, 1; 23, 29-
Templul din Ierusalim 35). Vinul se mai folosea şi
(Ieşirea, 29, 40). Se în medicină pentru a
228
dezinfecta rănile (Luca, 10,
34), dar şi ca stupefiant în
amestec cu fiere (Iisus,
gustând, nu a voit să bea,
Matei, 27, 34). La Cina cea
de Taină, Iisus ridică pa-
harul şi le spune
apostolilor: „Acesta este
sângele Meu” (Matei, 26,
27-29; Marcu, 14, 23).
Astăzi, în liturghia creştină,
vinul simbolizează sângele
lui Hristos cel jertfit.

(A) (TE) VINDECA

 „Doctore, vindecă-te pe tine!” (Luca, 4, 23) – dicton
prin care se recomandă celor ce dau sfaturi altora, să le
urmeze ei înşişi mai întâi.

VIŢEL DE AUR
 „Viţelul de aur” (Deuteronom, 9, 16-21) – este un
nume edificator pentru renunţare la un ideal care nu
acceptă compromisul. În limitele acestei semnificaţii, reprezintă
contrafacerea faţă de autentic, minciuna faţă de adevar.
 Lit. Heine, în poezia Viţelul de aur, face trimitere la
episodul biblic despre adoraţia aurului, prezentân-
du-l cu sarcasm.
 Pe muntele Sinai, Moise neîncredere şi considerată
a primit de la Dumnezeu un act de trădare şi
cele două table ale mărturiei mulţimea îi cere lui Aaron:
cu cele zece porunci. Cum „Scoală-te! fă-ne zei, care
Moise plecase din mijlocul să meargă înaintea noastră,
poporului de 40 de zile, că ce s-a întâmplat cu acel
întârzierea este privită cu om, cu Moise, care ne-a
229
scos pe noi din pământul
Egiptului nu ştim”(Ieşirea).
Fratele lui Moise le
îndeplineşte cerinţa şi le
făureşte un dumnezeu
vizibil (un viţel de aur, după
modelul egiptean al boului
Apis): „Şi tot poporul
scoase toţi cerceii cei de
aur, care aveau ei în
urechile lor, şi-i aduseră lui
Aaron; Carele luându-i din
mâinile lor, după ce cu dalta
făcu forma, le făcu lor un
230
viţel turnat...”; „Şi ei se
sculară a doua zi de
dimineaţă, şi sacrificară
arderi de tot, şi aduseră
sacrificii de bucurie; şi
poporul se pune la mâncare
şi băutură, şi se sculară să
joace”.
La întoarcerea lui Moise,
acesta a aruncat în foc viţelul
de aur, întâmplare din care
ne-a rămas expresia la adresa
acelora care se închină la un
singur idol: aurul.
 YOD
Este cea mai mică literă a alfabetului ebraic şi aramaic.
În textul Septuagintei, ea devine iota, litera cea mai mică
din alfabetul grecesc.
 „Fără a schimba o iotă” – expresia se foloseşte cu
sensul de a nu schimba nimic, respectând întocmai
originalul (unui text, al unor cuvinte, al unei cugetări).

 Iisus le spune ucenicilor de a trece cerul şi

Săi (Matei, 5, 17-18): „Să nu pământul, o iotă sau o
socotiţi că am venit să stric cirtă din Lege nu va trece,
Legea sau prorocii... Căci până ce se vor face toate. ”
adevărat zic vouă: înainte

231
 ZI
 „Zilele Facerii” (Facerea) – expresia se foloseşte cu
referire la perioade de timp (nu neapărat zile!) , care
conţin schimbări fabuloase, evenimente social-
istorice de mare importanţă.
 Întrebări fără răspuns, cu În cartea Facerea, se
privire la apariţia vieţii pe descrie creaţia astfel: „La
Pământ şi în univers, l-au început creă Dumnezeu
preocupat dintotdeauna pe cerul şi pământul. Şi fără
om. Varianta biblică nu formă şi deşert era
formulează un răspuns pământul; Şi întunerec era
acestor întrebări, pentru că peste faţa adâncului; şi
revelaţia religioasă presupune spiritul lui Dumnezeu se
simboluri şi semnificaţii purtă pe deasupra apei. ” În
inaccesibile gândirii umane. prima zi apar lumina şi
În logica omenească, există întunericul (ziua şi noaptea);
un început şi un sfârşit, dar în în a doua zi este separat cerul
logica divină, acestea sunt, şi pământul; în a treia zi
pur şi simplu, elemente sunt despărţite apa şi
definitorii ale lui Dumnezeu uscatul; în ziua a patra a
(v. A fi Alfa şi Omega). creat soarele, luna şi stelele;

232
în ziua a cincea a făcut
vieţuitoarele apelor şi cele
zburătoare ale pământului;
în ziua a şasea a creat omul
(pe Adam şi Eva „după chipul
şi după asemănarea Sa”),
căruia îi este menit să
stăpânească toate făpturile
pământului; ziua a şaptea
233
este dedicată odihnei: „Şi a
binecuvântat Dumnezeu
ziua a şaptea şi a sfinţit-o,
pentru că într-însa S-a
odihnit de toate lucrurile
Sale, pe care le-a făcut şi
le-a pus în rânduială”
(Facerea, 2, 3).
 INDEX

ABEL

Nevinovat ca Abel (Facerea, 4) – 11

ABIS

Abisul cheamă abisul (Psalmi, 43, 8) – 12

ADAM

Adam (Facerea, 2, 7) – 12
Coasta lui Adam (Facerea, 2, 22) – 13
În costumul lui Adam (Facerea, 3, 7) – 13
A fi neam după Adam (Facerea, 2, 7) – 13
Mărul lui Adam (v. Măr) -13
De la Adam şi Eva (Facerea) – 13
A fi de la Adam şi Eva – 13

ADÂNC

Din adâncuri (Psalmi, 130) – 16

ADEVĂR

Cumpără adevărul, dar să nu vinzi înţelepciunea, învăţătura şi

iscusinţa (Septuaginta, Proverbe, 23, 23) – 16

234
ADULTER

A arunca cu piatra în cineva; a arunca primul cu piatra (Ioan, 8, 7) – 17

ALELUIA! (Psalmi, 104, 35) – 18

ALES

Mulţi chemaţi, puţini aleşi (Matei, 22, 14) – 19

ALFA ŞI OMEGA

A fi Alfa şi Omega (Apocalipsa, 1, 8; 21, 6; 22, 13) – 21

AMIN

A spune amin la toate (Matei, 6, 13) – 23

ANATEMĂ

Să fie anatema! (Isaia, 34, 23; Leviticul, 27. 28) – 23

ANA

De la Ana la Caiafa (Luca, 23, 7-11) – 24

APĂ

Izvoarele apelor (Psalmi, 41) – 26

Apa vieţii (Apocalipsa, 22, 1) – 26
Apa distrugătoare (Amos, 5, 24)– 26
Apă vie (Ioan, 4, 1-30) – 26
Picătură de apă în mare (Ecleziastul, 11, 10) – 26
Apa Botezului (Faptele Apostolilor, 10, 47) – 26
Moise salvat de ape (Ieşirea, 2, 1) – 26
235
APOCALIPSĂ

Apocalipsa lui Ioan – 28

Scenă de Apocalips(ă) – 28
Venirea Apocalipsului (Apocalipsa, 1, 1; Corinteni, 12, 1) – 29
Bătrânii Apocalipsei (Apocalipsa, 4, 4) – 29
Fiara Apocalipsei (Apocalipsa, 11, 7) – 29
Cavalerii Apocalipsei (Apocalipsa, 6, 2-8) – 29
Pecetea celor aleşi în Apocalipsă (Apocalipsa, 7, 3-8)- 29

APOSTOL

Faptele Apostolilor – 34
Misiunea apostolilor – 34

ARCĂ

Arca Iui Noe (Facerea, 6, 14) – 36

(A) AVEA

Să aibă pentru sine (Facerea, 38, 23) – 38

AVE MARIA

Ave Maria! (Luca, 1, 28-42) – 38

AVERE

Ce folos îi poate aduce averea unui prost, căci el nu poate cumpăra

cu ea înţelepciunea? (Septuaginta, Proverbe, 17, 16) – 39

236
AVRAAM (ABRAHAM)

Copiii lui Avraam (Matei, 3, 9; Luca, 13, 16; 19, 9) – 39

Sânul lui Avraam (Luca, 16, 19-25) – 40
A trăi ca în sânul lui Avraam (Luca, 16, 22-23) – 40

(A) AUZI

Cine are urechi de auzit să audă (Matei, 11, 15) – 42

(A) ATINGE

Nu mă atinge! (Ioan, 20, 17) – 43

BAAL

Profeţii lui Baal (Luca, 11, 15) – 44

BABEL

Turnul Babel (Facerea, 11, 1-9) – 45

Aici este turnul lui Babel – 46

BABILON

Babilonul cel mare – 48

Babilonul – „Marea desfrânată” (Apocalipsa, 18, 9-24) – 48

BALAAM (VALAAM)

Măgăriţa lui Balaam (Numeri, 27, 28) –49

BĂRBAT

Tu eşti acel bărbat (Cartea regilor, 2, 12, 7) – 51

237
BETLEEM

Măcelul pruncilor din Betleem (Matei, 2, 16) – 51

BIBLIE

Legea şi Prorocii (Matei, 7, 12)- 52

Literă de Scriptură / Literă de Evanghelie (Matei, 24, 14) – 52

BISERICĂ

Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei, 16, 18) – 54

BOGAT

Mai uşor îi va fi cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului

să intre în împărăţia cerurilor (Luca, 18, 25) – 55
Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Luca, 16, 13;
Matei, 6, 24) – 56

BOTEZ

Botezul – Ioan Botezătorul – 56

Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie! (Ioan, 1, 23) –56

BUNA-VESTIRE (Luca, 1, 26-38) – 57

CAIN

Sunt eu oare păzitorul fratelui meu? (Facerea, 4, 1-24) – 59

Semnul lui Cain – 59
Urmă pe fruntea lui Cain (Facerea, 4, 15) – 59
Cain este Abel (Facerea, 4, 14-16) – 59

238
CANAAN (Facerea, 12)

Pământul făgăduinţei (Facerea, 13, 15) – 61

CANA

Nunta din Cana Galileii (Ioan, 2, 1-12) – 63

CAPERNAUM (CAFARNAUM) (Marcu, 2, 2) – 65

CARNE (TRUP)

Duhul este vrednic, dar carnea este slabă (Matei, 26, 41) – 66
Rudenia după trup – 66
Os dinosul meu şi carne din carnea mea (Facerea, 2, 23) – 66
Făptura cărnii – 66

CARTE

Carte cu şapte peceţi (Apocalipa, 5, 1) – 67

CĂMILĂ

A trece cămila prin urechile acului (Matei, 19, 24; Luca, 18, 25) – 67
Strecoară ţânţarul, dar înghit cămila (Matei, 23, 24) – 68

CĂSĂTORIE

Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă (Matei, 19, 6) – 68

(A) CĂUTA

Căutaţi şi veţi găsi! (Matei, 7, 7) – 69

Nu căuta să fii la fel cu oamenii răi şi nici nu dori să fii împreună cu
ei (Proverbe, 24, 1) – 69
239
CÂNTARE

Cântarea Cântărilor – 69

CEI DINTÂI/CEI DE PE URMĂ

Cei de pe urmă vor fi cei dintâi (Matei, 23, 12) – 71

CENUŞĂ

A-şi pune cenuşă pe/ în cap (Iona, 3, 6) – 72

CER

Cerul explică gloria Domnului (Psalmi, 18, 2) – 72

Al şaptelea cer /al nouălea cer – 73

(A) CERE

Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!

Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se va
deschide (Matei, 7, 7-8) – 74

CEZAR

Daţi Cezarului ce este al Cezarului... (Matei, 22, 17-21) – 74

A da Cezarului ce este a(l) Cezarului – 74

CHEIE

Cheile Sfântului Petru (Luca, 11, 52) – 75

240
CHEMAT

Primul chemat (Marcu, 1, 16-20) – 76

CHIP

Dumnezeu a făcut pe om după chipul său (Facerea, 1, 27) – 77

Să nu-ţi faci chip cioplit... (Ieşirea, 20, 4-5) – 77

CINA

Cina cea de Taină (Luca, 22, 8-20) – 78

(A) CINSTI

Mulţi cinstesc pe cel puternic şi se împrietenesc cu cel darnic

(Proverbe, 19, 6) – 79

COAPSE (RĂRUNCHI)

A cerceta inima şi rărunchii (Psalmi, 7, 9; 25, 2) – 79

COLOS

Colos cu picioarele de lut (Daniel, 2) – 80

(A) CREDE

Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios (Marcu, 9, 13) – 81
O credinţă care mută munţii din loc (Matei, 17, 20) – 81
A fi asemenea lui Toma necredinciosul/ A fi (ca) Toma Necredinciosul
(Ioan, 20, 26-29) – 81
Numai credinţa te mântuie (Epistola lui Iacov, 2, 14)- 81

241
(A) CREŞTE / (A) (SE) ÎNMULŢI

Creşteţi şi vă înmulţiţi şi populaţi pământul! (Facerea, 1, 28; 9, 1) – 85

CRUCE

Răstignirea pe cruce (Luca, 23; Ioan, 19; Coloseni, 2, 14)- 86

A-şi duce crucea (Ioan, 19, 17) – 86
A-şi purta crucea (Luca, 3, 23; 14, 27) – 86

(A) CUNOAŞTE

Eu nu vă cunosc! (Matei, 25, 12) – 88

CUVÂNT

La început era cuvântul (Ioan, 1, 1-14) – 88

(A) DA/ (A) LUA

Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat

(Cartea lui Iov, 1, 20) – 89

DEMON

Demonul amiezii/de prânz (Psalmi, 90, 5-6) – 89

Demon ispititor (Facerea, 3, 1-5) – 90

DEŞERT

A predica în deşert / glasul celui care predică în deşert (Luca, 3, 4;

Matei 3, 3) / Vocea celui care strigă în deşert (Matei, 3, 3) – 91
A lua numele Domnului în deşert (Deuteronom, 6) – 91
242
Traversarea deşertului (Ieşirea) – 91

DEŞERTĂCIUNE

Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune (Eclesiastul, 1,

2) – 92
Omul este asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca o umbră care
trece (Psalmi, 114, 4) – 92

DOMNIE

Domnia nelegiuiţilor (Proverbe, 28, 12) – 94

DRAGOSTE

Dumnezeu este iubire (Ioan, 4, 16) – 94

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău – iată cea dintâi şi cea mai
importantă poruncă. Cea de-a doua este asemănătoare: Să-l iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei, 22, 37-38) – 94
... iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni, 13) – 94

DRUMUL

Drumul crucii – 95
Drumul Damascului (Faptele Apostolilor, 9) – 95
A-şi găsi drumul Damascului (Faptele Apostolilor, 9, 3-8) – 95

DUH

Duhul Sfânt – 96
Duhul suflă unde voieşte (Ioan, 3, 8) – 96

243
Litera ucide, iar duhul dă viaţă (2 Corinteni, 3, 6) – 96
Prin lucrarea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor, 1, 8) – 97

DUMNEZEU

Mâna lui Dumnezeu/ braţul lui Dumnezeu/degetul lui Dumnezeu

(Ieşirea, 8, 15) – 98
Unsul lui Dumnezeu (Psalmi, 105) – 98
Mielul lui Dumnezeu (Matei, 26-28; Ioan, 5, 29; Apocalipsa, 12, 11) – 98
Iată-L pe mielul lui Dumnezeu care va ridica păcatele lumii (Ioan, 5, 29) – 98
Pe cine iubeşte Dumnezeu, îl ceartă (Evrei, 12, 6) – 98
A nu vedea faţa lui Dumnezeu (Facerea, 32, 31) – 98
Caută-l pe Dumnezeu (Matei, 7, 8; Luca, 11, 10) – 98
Frica lui Dumenzeu este începutul înţelepciunii (Proverbe, 1, 7; 9, 10) – 98
Doamne Dumenzeul Meu, de ce m-ai părăsit (Matei, 27, 46)- 98
Dumnezeu a creat pe om după chipul Său (Facerea, 1, 7) – 99
Pentru/în Numele lui Dumnezeu (Coloseni, 3, 17) – 99
A sta de-a dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor, 2, 33; Evrei, 10,
12; Coloseni, 3, 1) – 99

ECCE HOMO

Iată omul! (Ioan, 19, 5) – 101

EDEN

Grădina din Eden (Ioil, 2, 3) – 102

EGIPT

Cepele din Egipt (Numeri, 11, 5-7) –103

244
(A) ELIBERA

Acum eliberează, Doamne, pe sclavul tău (Luca, 2, 25) –104

EPIFANIE

Sărbătoarea Regilor (Luca, 3, 21-22) – 104

ESAU (ISAV)

A-ţi vinde dreptul de întâi-născut pe un blid de linte ca Esau (Facerea,

25, 29-34) – 105
A (se) vinde pe un blid de linte – 105

EVANGHELIE/ SCRIPTURĂ

Literă de evanghelie/scriptură (Luca, 4, 16-21) – 105

De o simplitate evanghelică sau biblică – 106
Femeie puternică în Scripturi (Proverbe, 10, 31) – 106

EXOD

Cartea exodului – 106

FARISEI

Ipocrizie de Farisei (Luca, 11, 44) – 108

FAŢĂ (CHIP)

A căuta faţa lui Dumnezeu (Psalmi, 26, 7-9; 42, 3) – 109

A-şi acoperi faţa (Ieşirea, 3, 6) – 109
Schimbarea la faţă (Matei, 17, 1) – 109
Faţa lui Hristos sau Sfânta Faţă – 109

245
FĂGĂDUINŢĂ

Popor al făgăduinţei (Ieşirea, 42, 18-22) – 110

FEMEIE

Mai bine să locuieşti într-un ţinut pustiu, decât cu o femeie certăreaţă

şi care îşi iese din fire (Proverbe, 27, 19)- 111
Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti, în toate zilele deşartei
tale vieţi, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare (Eclesiastul, 9, 9) – 111

FERICIRILE

Fericiţi cei săraci cu duhul... (Matei, 5, 3-10) – 111

(A) FI

Ce este ceea ce a fost? Ceea ce va fi. Ce este ceea ce s-a făcut? Ceea ce
se va mai face. Nimic nou sub soare (Ecclesiastul, 1, 9) – 113

FIAT

Fiat lux! (Facerea, 1, 3; Corinteni, 4, 6) – 113

Fie-mi mie după cuvântul tău! (Luca, 1, 26-38) – 113

FOC

Coloana de foc (Ieşirea, 13, 21) – 113

FRUCT (ROD)

Fructul oprit (Facerea, 2, 17; 3, 1) – 114

A judeca pomul după roade (Matei, 12, 33) – 114

246
FRUNZĂ

Frunza de viţă (Facerea, 1, 7) – 115

FUGĂ

Fuga în Egipt (Matei, 2, 13)- 115

GHEENĂ

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei, 13, 42) – 116

GROAPĂ

Cine sapă groapa altuia cade singur în ea şi piatra se întoarce spre

cel ce o prăvăleşte (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 27, 27) – 117
Cine sapă groapa altuia, cade în ea; şi cine întinde o cursă, va pieri
în ea (Proverbe, 26, 27) – 117
Cel ce sapă o groapă, poate să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid,
poate fi muşcat de şarpe (Eclesiastul, 10, 8) – 117

HAOS

Tohu-bohu – 118

HOLOCAUST

Ardere de tot (Levitic, 1) – 118

IDOL

Închinătorii la viţelul de aur/cel gras (Ieşirea, 32, 1-35; Isaia, 40, 19-
20; 44, 9-20; Ieremia, 10, 1-5) – 120
Ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud (Psalmi, 115, 5-6) – 120

247
IEREMIA

Ieremiade (Ieremia, 20, 7-18) – 121

Plîngerile lui Ieremia (Ieremia, 36) – 121

IERIHON

Zidurile Ierihonului (Iosua, 6, 20) – 122

Trâmbiţele Ierihonului (Iosua, 6, 4-5) – 122

IERTARE

A întoarce şi celălalt obraz (Luca, 6, 29) – 123

Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! (Luca, 23, 24)- 123
Îi vor fi iertate multe (Luca, 7, 47) – 123

IROD CEL MARE

Bătrân ca Irod – 124

ISPITIRE

A pune pe cineva pe aripa templului (Matei, 4, 5) – 125

IUDA

Iuda Iscarioteanul (Ioan, 12, 4) – 125

Sărutul lui Iuda (Matei, 26, 48) – 126
Iuda Macabeul (Macabei, 9, 19-21) – 126

ÎMPĂRĂŢIE (DOMNIE)

Împărăţia lui Dumnezeu / Împărăţia cerurilor (Matei, 13, 24-50) – 128

Împărăţia Mea nu este în această lume (Ioan, 18, 31) – 128

248
Orice împărăţie care se dezbină în sine nu va dăinui (Matei, 12, 25) – 128

(A) ÎNGRIJI

Medicule, îngrijeşte-te pe tine însuţi! (Luca, 4, 23) – 129

ÎNTUNERIC
Puterea întunericului (Luca, 22, 53) – 129

(A) ÎNVĂŢA

Şi acum, învăţaţi! (Psalmi, 2, 10) – 130

(A) ÎNVIA

Învierea lui Iisus (Matei, 28; Luca, 24, 34; Marcu, 16, 9) – 130
Lazăre, vino afară! (Ioan, 11, 43; 12, 9-17) – 131

JUDECATĂ

Judecata de apoi (Apocalipsa, 20, 11-15) – 133

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi
judecaţi (Matei, 7, 1) – 133
Trâmbiţele Judecăţii de Apoi (Apocalipsa, 8, 11) – 133
A despărţi oile de capre: cei aleşi de cei osândiţi (Matei, 25, 32) – 133
Nu ştiţi nici ziua, nici ceasul: momentul Judecăţii de Apoi (Matei, 25, 13) – 133
Judecata de Apoi – 133

KABBALĂ

Cabală – 136
Cabalistic – 136
Semne cabalistice – 136

249
A pune la cale o cabală împotriva cuiva – 136

LEU

Leul căutând pe cine să sfâşie (I Petru 5, 8) – 139

LUMINĂ

Fiat lux! (Facerea, 1, 3-4) –139

Voi sunteţi lumina lumii! (Matei, 5, 14) – 139

MAMONA

Nu poţi sluji la doi stăpâni – 142

A se închina lui Mamon (a) – 142

MANĂ

Mană cerească (Ieşirea 16, 4) – 143

Nu aşteptaţi să vă pice mana din cer – 144

MANE, TEKEL, FARES

Mane, Tekel, Fares (Daniel, 5, 25) – 145

MARTA

Partea cea mai bună (Luca, 10, 38-42) – 145

MATER DOLOROSA

A lua un aer de „mater dolorosa” – 146

MATUSALEM

Bătrân ca Matusalem (Facerea, 5, 21-27) – 147

250
MĂR

Mărul lui Adam (Facerea, 2, 9) – 148

MĂRGĂRITAR

Nu trebuie să arunci mărgăritare porcilor (Matei, 7, 6) – 148

MÂNDRIE

Unde va fi fost mândria, acolo va fi şi ocara (Proverbe, 11, 2) – 149

Şi pentru că inima lui se trufise şi duhul lui se împietrise până la
mândrie, a fost coborât de pe scaunul regatului său şi vrednicia lui i-a fost
luată (Daniel, 5, 20) – 149
Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce este al
vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste
obraz, – răbdaţi (Faptele Apostolilor, 11, 20) – 149
Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi
slujitorii mândriei (Iov, 9, 13)- 150
Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie (Iov,
33, 17) – 150
Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de
mândrie (Psalmi, 11, 3) – 150

MESIA

Venirea lui Mesia (Isaia, 9, 1-7) – 150

MIEL

Mielul lui Dumnezeu (Ioan, 1, 29) – 151

251
MOISE

Tablele lui Moise (Deuteronom, 5, 6-21) – 152

Toiagul lui Moise (Ieşirea, 4, 2) – 152

MORMÂNT

Morminte văruite (Matei, 23, 27) – 153

Punerea în mormânt (Matei, 27, 60) – 153
Sfântul Mormânt – 153

MUŞTAR

Mare cât un grăunte de muştar (Marcu, 4, 31-32; Luca, 13, 18-19) – 154

NEGHINĂ

A despărţi grâul de neghină – 155

NEGUSTOR

Negustorii din templu (Ioan, 2, 13-16) – 156

NEMROD

Nemrod (Facerea, 10, 9) – 156

NENOROCIRE

O nenorocire nu vine niciodată singură (Psalmi, 41, 8) – 157

NUNC DIMITTIS

A-şi spune al său nunc dimittis (Luca, 2, 29-32) – 157

252
OAIE

Oaie rătăcită (Matei, 18, 12-13) – 158

Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia rătăcită (Luca,
15, 3-7)- 158

OCHI

Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte (Ieşirea, 21, 24) – 159

OM

Orice om este mincinos (Psalmi, 115, 2) – 160

Ce i-ar folosi omului, dacă ar câştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde
sufletul? (Marcu, 8, 36) – 160
Omul bogat se socoteşte înţelept, însă cel sărac şi deştept îl va judeca
(Proverbe, 28, 11) – 160
Vai de omul singur! (Ecleziastul, 4, 10) – 160

PACE

Pace vouă! (Luca, 24, 16) – 161

Pace vouă, pacea fie cu voi! – 161

PAHAR

Tată al meu, treacă de la mine paharul acesta! (Matei, 26, 36) – 162

PAI

Să vezi paiul din ochiul altuia, şi nu bârna din ochiul tău (Isaia, 5, 24;
Psalmi, 82, 12) – 162
Paiul şi bârna – 163

253
PARABOLĂ (PILDĂ)

A vorbi în parabole – 163

PAŞTI

A-şi face Paştile – 164

PATIMĂ

Patimile lui Iisus – 165

Săptămâna Patimilor – 165

PĂCAT/PĂCĂTOS

Păcatul originar – 167

Am păcătuit! (II Regi, 12, 12) – 167
Urât ca cele şapte păcate capitale – 167
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu
(Iezechiel, 18, 32) – 167
Să nu fii sclavul păcatului (Romani, 6, 17) – 167

PĂSTOR

Bunul Păstor (Ioan, 10, 11) – 169

(A) PĂSTRA

Păstrează cu grijă învăţătura, nu o lăsa, păstreaz-o, căci ea este

viaţa (Proverbe, 4, 13) – 170

254
(A) PĂZI / (A) FERI

Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi fereşte sufletul de primejdii

(Proverbe, 21, 23) – 170
Cei ce părăsesc legea laudă pe cel păcătos, cei ce o păzesc se aprind
contra lui (Proverbe, 28, 4) – 171

PÂINE

Înmulţirea pâinilor (Matei, 14, 15-21; Luca, 9, 12-17) – 171

Pentru o îmbucătură de pâine (Proverbe, 28, 21) – 171
Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii (Facerea, 3, 19) – 171
Pâinea cea de toate zilele (Matei, 6, 11 şi Luca, 11, 3) – 171
Omul nu trăieşte numai cu pâine (Deuteronom, 8, 3; Matei, 4, 4) – 171

PETRU (Sfântul Petru)

Tu eşti Petru şi pe această piatră voi construi biserica mea (Matei, 16,
18-19) – 172
Non possumus (Faptele Apostolilor, 7, 20)- 172

PIATRĂ

Piatră de încercare (Isaia, 8, 14; 28, 16) 174

Piatră unghiulară (Isaia, 28, 16) – 174
Nu va rămâne piatră pe piatră (Marcu, 13, 2) – 174
A-i arunca piatra cuiva (Ioan, 8, 7) – 174
Inima de piatră (Iezechiel, 36, 26) – 174
Nu va mai râmăme aici piatră pe piatră (Matei, 24, 2) – 175

255
PILAT DIN PONT

A se spăla pe mâini (Matei, 27, 25) – 176

Ca Pilat din Pont (Matei, 27, 24) – 176
A fi trimis de la Pilat la Irod (Luca, 23, 7-11) – 176

POARTĂ/PORŢI

A intra pe poarta cea strâmtă (Matei, 7, 13-14) – 177

POTIR

Potirul amărăciunii (Psalmi, 75, 9) – 178

A bea paharul (cupa) până la fund – 178
Potirul Sfântului Graal – 178

POTOP

De pe vremea potopului (Facerea, 6-9) – 179

PREDICĂ

Predica de pe Munte (Matei, 5-7) – 179

PRIETEN

Mai bun este un prieten aproape de tine decât un frate care este
departe (Proverbe, 27, 10) – 180
Prietenul adevărat este plin de iubire în orice moment, iar în
nenorocire el este ca un frate (Proverbe, 17, 17) – 180

PRONIE (PROVIDENŢĂ)

Ajunge zilei răutatea ei! (Matei, 6, 34) – 181

256
Şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi (Luca, 12, 7) – 181

PROROC (PROFET)

Nimeni nu este proroc în ţara lui (Luca, 4, 24) – 182

Proroc de nenorociri – 182

PROVERB (PILDĂ)

Proverbele (Pildele) lui Solomon – 184

PSALM

Psalmii lui David – 185

PULBERE

Aminteşte-ţi, omule, că eşti pulbere şi în pulbere te vei întoarce

(Facerea, 3, 10) – 187
Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea, 3, 19) – 187

(A) PUTEA

Nu putem (Faptele Apostolilor, 4, 20) – 187

A (TE) RIDICA

Ridică-te şi umblă! (Matei, 9, 5) – 189

RISIPITOR (FIU RISIPITOR)

Întoarcerea fiului risipitor – 189

A tăia viţelul cel gras (Luca, 15, 11 -32) – 189

257
SABIE

Cine scoate sabia, de sabie va pieri (Matei, 26, 52) – 192

Sabie de durere (Luca, 2, 35) – 192
Sabia arhanghelului Mihail – 192
Mulţi au căzut de ascuţişul sabiei; dar nu aşa mulţi ca cei care au
căzut din cauza limbii (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah, 28, 18) – 192
Cu sabia între dinţi (Matei, 8, 12; Luca 13, 28) – 192

SALOMEEA

Dansul Salomeei (Marcu, 6, 22) – 193

SAMARIA

Un bun samaritean (Luca, 10, 29-37) – 194

SAMSON

Părul lui Samson (Judecători, 16, 17) – 195

SARE

Sarea pământului (Matei, 5, 13; Luca, 14, 34) – 196

SATANA

Prinţul întunericului – 197

Înapoi, satană! (Matei, 4, 10; Marcu, 8, 33). – 197
Pleacă de la mine, satan! (Matei, 4, 10; Marcu, 4, 15) – 197
Piei din ochii mei, satano! (Matei, 4, 10; 16, 23) – 197

258
SĂRUT

Sărutul lui Iuda (Matei, 48) – 198

SĂRAC

Cel ce-şi bate joc de sărac irită pe ziditorul lui, şi cel ce se bucură de
nenorocirea altuia nu va rămâne nepedepsit (Proverbe, 17, 5) – 200

SCARĂ

Scara lui Iacob – 200

SCHIMBARE

Schimbarea la faţă (Matei, 17, 2; Luca, 9, 29; Marcu, 9, 2) – 200

(A) SCRIE

Ce am scris, rămâne scris! (Ioan, 19, 22) – 201

SECERIŞ

Secerişul este îmbelşugat, dar lucrătorii sunt puţini (Matei, 9, 31) – 202
Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera (Psalmi, 125, 5) – 202

(A) SEMĂNA

Cel ce seamănă nedreptate seceră nenorociri (Proverbe, 22, 8) – 203

Ei seamănă vânt şi vor culege furtună (Osea, 8, 7) – 203

SFÂRŞIT

S-a sfârşit! / Totul s-a sfârşit! (Ioan, 19, 30) – 203

259
SFÂNT

Sfântul Sfinţilor (Ieşirea, 26, 33)- 204

Cetatea Sfântă (Apocalipsa, 3, 121; 21, 2) – 204
A pătrunde în Sfânta Sfintelor – 204
Sfânta Sfintelor (Levitic, 16) -204

SINGURĂTATE

Nu este bine ca omul să fie singur (Facerea, 2, 18) – 204

Vai de cel singur, că odată căzut, nu are pe nimeni care să-l ridice!
(Eclesiastul, 4, 10) – 204
Vai de omul singur! (Ecleziastul, 4, 10) – 204

(A) SLUJI

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei, 5, 24) – 205

SMINTEALĂ

Vai omului prin care vine sminteala! (Matei, 13, 41; 18, 6-7) – 205

SOARE

Nimic nou sub soare (Eclesiastul 1, 10) – 205

SODOMA ŞI GOMORA

Sodoma şi Gomora (Facerea, 19, 24, 25 şi 28) – 206

SOLOMON

Judecata lui Solomon (III Regi, 3, 16-28) – 208

Altarele lui Solomon (III Regi, 11) – 208

260
Solomon şi regina din Saba (III Regi, 10, 1-10) – 208
Înţelepciunea lui Solomon – 208
Templul lui Solomon (III Regi, 6, 2) – 208

SOLZI

I-au căzut solzii de pe ochi (Faptelele Apostolilor, 9, 18)- 210

SPIRIT

Spiritul zboară unde vrea (Ioan, 3, 8) – 211

Spiritul este activ, carnea însă este slăbiciune (Matei, 26, 36) – 211
Sufletul suflă unde vrea el (Ioan, 3, 8) – 211

STÂNCĂ

A construi pe nisip (Matei, 7, 25-26) – 211

(A) STRIGA

A striga de pe case/ de pe acoperişuri (Matei, 10, 27) – 212

Strigările Eclesiastului – 212
Vocea celui care strigă în deşert (Matei, 3, 3) – 212
Din adâncul sufletului strigat-am către tine, Doamne! (Psalmi, 129) – 212

SUFERINŢĂ

Suferinţele lui Iov – 213

TATĂL NOSTRU

Tatăl nostru (Matei, 6, 9-13) – 214

A spune Pater Noster – 214
A spune (a şti) ceva ca pe Tatăl Nostru – 214
261
TEMPLU

Templul din Ierusalim – 215

Urâciunea pustiirii (Daniel, 9, 27; Matei, 24, 15) – 215

TIMP

Toate îşi au vremea lor (Eclesiastul, 3, 1) – 216

Pentru orice treabă există un timp stabilit (Eclesiastul, 8, 6) – 216

TOMA

Toma necredinciosul (Ioan, 20, 24-29) – 216

TRECERE

Trecerea Iordanului (II Regi, 19, 17) – 216

Trecerea Mării Roşii (Ieşirea, 14, 21-22) – 217

TREIME

Sfânta Treime – 217

La Paşti sau la Sfânta Treime – 218

ŢAP

Ţap ispăşitor (Levitic, 16, 5-10) – 221

ŢARĂ

Ţara făgăduinţei / Pământul făgăduinţei (Facerea, 12, 7) – 222

UCENIC (DISCIPOL)

Ucenic (Isaia, 8, 16) – 224

262
Cine nu este cu mine este împotriva mea (Matei, 12, 30) – 224

UNSPREZECE

(Ceasul al) unsprezecelea (Matei, 20, 1-16) – 225

Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea -225

VACI

Vaci grase, vaci slabe /vremea vacilor grase şi vremea vacilor slabe
(Facerea, 41, 1-32) – 226

VADE RETRO, SATANAS

Piei, Satano! (Matei, 4, 10) – 227

VÂNTURĂTOARE (DÂRMON)

A despărţi grâul de neghină (Luca, 3, 17) – 227

(A) VEDEA

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu vezi bârna din ochiul
tău? (Matei, 7, 3) – 227
Am văzut sub soare că la locul de judecată stă fărădelegea şi la locul
dreptăţii stă nedreptatea (Eclesiastul, 3, 16) – 227
Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă (Psalmi,
115, 5-6)- 227

VIN

Nu se pune vin nou în burdufuri vechi (Matei, 9, 17) – 228

263
(A TE) VINDECA

Doctore, vindecă-te pe tine! (Luca, 4, 23) – 229

VIŢEL

Viţelul de aur (Deuteronom, 9, 16-21) – 229

YOD

Fără a schimba o iotă (Matei, 5, 17-18) – 231

ZI

Zilele Facerii (Facerea, 1) – 232

264
 BIBLIOGRAFIE
Surse, studii, articole

***, 1994, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romane.
***, 2001, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi
Noului Testament. Traducere literală nouă.
Ediţia completată, revizuită şi actualizată cu
subtitluri şi texte paralele marginale şi ad-
notări de traducere în subtext are la bază
Biblia. Traducere literală, Dumitru
Cornilescu, 1931, Bucureşti: GBV.
ALBOUY, P., 1969, Mituri şi mitologii în literatura
franceză, Paris: Armand Colin.
ALEXANDER, Pat (coord.), 1996, Enciclopedia Bibliei.
Traducere în limba română de Mihaela
Mitrofan, Vasile Lup, Adela Pop, Eugen
Zehan, Cluj: Logos. (ed. orig. Encyclopaedia
of Bible, Lyon Publishing, Oxford, 1986).
BĂDILIŢĂ, Cristian, 1999, Evanghelii apocrife, Iaşi:
Polirom.

265
BÂRLEA, Petre Gheorghe, 2000, Introducere în studiul
latinei creştine, Bucureşti: Grai şi Suflet-
Cultura Naţională.
BÂRLEA, Petre Gheorghe, 2005, Rolul traducerilor din
latină în formarea limbii române literare,
Bucureşti: Editura Academiei.
COCAGNAC, Maurice, 1997, Simboluri biblice. Lexic
teologic. Traducere din franceză de Michaela
Slăvescu, Bucureşti: Humanitas.
DUMISTRĂCEL, Stelian, 1980, Lexic românesc.
Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
ELIADE, Mircea, 1991, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, Bucureşti: Editua Ştiinţifică (ediţie
originală, 1976-1993, Paris: Payot).
FEUILLET, Michel, 20012, Vocabulaire du
christianisme, Paris: PUF.
FRANGA, Liviu, 1997, Poetică latină clasică, Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine.
FRAZER, James George, 1924, Le Folklore dans
l’Ancien Testament, Paris: Geuthner.

266
GHEORGHE, Gabriel, 1986, Proverbele româneşti şi
proverbele lumii romanice. Studiu comparativ,
Bucureşti: Albatros.
IACOB, Niculina, Limbajul biblic românesc (1640-
1801), Vol. 1-2, Suceava: Editura Universităţii
„Ştefan cel Mare”.
IVĂNIŞ-FRENŢIU, Maria, 2001, Limba română –
limba rugăciunii, Bucureşti: Anastasia.
LEMAIRE, André, 2000, Le monde de la Bible, Préface
du Frédéric Boyer, Paris: Editions France
Loisirs.
NORTHROP, F. , 1999, Marele Cod, Biblia şi literatura.
Traducere de Aurel Sassu în colaborare,
Bucureşti: Atlas.
RUXĂNDOIU, Pavel, 197, „Proverb şi context” în:
Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti, nr. 3-4,
pp. 197-198.
TOMA, Felicia Raluca, 2009, Pragmatica proverbelor
biblice, Bucureşti: Editura Universitară.
TOMA, Felicia Raluca, 2010, Cuvinte şi expresii biblice
în limba română – o analiză retorico-
stilistică, Bucureşti: Muzeul Literaturii
Române.

267
Dicţionare

***, 1998, Dicţionar enciclopedic al Bibliei, (Coord.:

P.-M. Bogaert). Traducere românească de Dan
Sluşanschi, Bucureşti: Humanitas (ed. orig.
Petit dictionnaire encyclopedique de la Bible,
Turnhout, Editions Brepols, 1987).
***, 2001, Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti,
alcătuire şi prefaţă de Grigore Botezatu şi
Andrei Hâncu, Chişinău: Litera.
BERG, I. , 2005, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate
celebre, Bucureşti: Vestala.
BOLOGNE, Jean-Claude, 19992, Dictionnaire
commenté des expressions d’origine biblique.
Les allusiones biblique, Paris: Larousse.
BREBAN, Vasile; BULGĂRE Gheorghe; GRECU, Doina;
NEIESCU, Ileana; RUSU, Grigore; STAN,
Aurelia, 1969, Dicţionar de expresii şi locuţiuni
româneşti, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
CUCU, Ştefan, 2000, Dicţionar român-latin de citate
biblice, Constanţa: Ex Ponto.
DUDA, Gabriela; GUGUI, Aglaia; WOJCICKI, Marie-
Jeanne, 1985, Dicţionar de expresii şi

268
 locuţiuni ale limbii române, Bucureşti:
Editura Albatros.
FOULLOUX, Danielle; LANGLOIS, Anne; Le MOIGNÉ,
Alice; SPIESS, Françoise; THIBAULT,
Madeleine; TREBUCHON, Renée, 2005,
Dicţionar cultural al Bibliei. Traducere din limba
franceză de Ana Vancu, Bucureşti: Nemira.
MATEI, Virgil, 1998, Dicţionar de maxime, reflecţii,
expresii latine comentate, Bucureşti: Scripta.
PARAPIRU, Theodor, 2002, Dicţionar enciclopedic de
expresii celebre, Galaţi: Editura Alma.

269