TEORIILE ROMÂNEŞTI ALE MODERNIZĂRII

1. Ritmurile modernizării româneşti.

2. Ce este “modernizarea”?
3. Teorii ale modernizării.

 Problema modernizării structurilor de civilizaţie româneşti a constituit un prilej de

reflecţie atât pentru contemporanii fenomenului, cât şi pentru istorici. Modernizarea a fost
înţeleasă la români în primul rând ca o aliniere la tipul de civilizaţie vest – european, pornindu-
se de la înapoierea şi disfuncţionalităţile acute ale societăţii tradiţionale.
 Fiecare generaţie intelectuală a dat un înţeles specific fenomenului modernizării,
elaborând un model propriu al dezvoltării societăţii româneşti, pe care a încercat să îl transpună
în practică.

1. Ritmurile modernizării româneşti

Procesul de modernizare în ţările române s-a realizat treptat, pe segmente ale vieţii sociale,
cu mari decalaje de la un compartiment la altul, într-un interval de timp ce acoperă un secol,
începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pănă la sfărşitul secolului trecut. Este o
perioadă de emergenţă a structurilor şi ideilor moderne, în care diferitele sectoare ale societăţii ating
standarde apropiate de cele moderne, în faze diferite, succesiv, concomitent sau într-o evoluţie lentă,
în care coexistă formele vechi cu cele moderne.

Ritmurile modernizării la români

Într-o posibilă succesiune cronologică a segmentelor vieţii sociale care parcurg un proces
de modernizare, cultura şi ideile au fost cele dintâi care s-au încadrat ritmului occidental, începând
chiar din secolul al XVII-lea, pentru ca apoi, în epoca Luminilor, să se realizeze cuplarea deplină la
spiritul modernităţii. Cel de-al doilea compartiment – în succesiunea cronologică evocată – care
începe să se modernizeze din secolul al XVIII-lea a fost cel al statului şi al instituţiilor sale, odată
cu reformismul luminat al domnitorilor fanarioţi în Principate sau al monarhilor reformatori în
Austria, care au fixat etatismul la baza programului lor reformist. A urmat modernizarea în
economie şi în structurile sociale, care s-a prelungit până târziu în secolul al XIX-lea.
Statul, societatea, economia s-au tranformat în sens modern într-un proces de durată, ce s-a
derulat timp de un secol. În tot acest interval, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
se poate vorbi de o fază de tranziţie spre modern, în care sensul evoluţiei istorice este cel al
modernizării, dar în care mai supravieţuiesc încă resturi ale Vechiului Regim. Ca în orice fază de
tranziţie, formele ce le produce procesul de modernizare sunt incomplete, hibride sau malformante.
Structurile modernului nu sunt complete, nu sunt desăvârşite. Imaginea este una de neîmplinire, fie
că analizăm economia, societatea sau statul, dar esenţial este faptul că se doreşte modernizarea, că
ea rămâne o formă ideală la care societatea românească aspiră.

2. Ce este “modernizarea”?

Teoriile sau modelele româneşti ale modernizării valorifică experienţa universală şi

realitatea concretă. În această fază de tranziţie, teoriile autohtone ale modernizării se caracterizează

3
prin eclectism doctrinar, insuficientă asimilare sau adaptare a modelelor universale la realităţile
româneşti. Aceasta şi pentru că idea de modern, modernizare, modernitate a fost diferit interpretată
sau definită. Generaţiile care s-au succedat în acest interval, de la iluminism la şcoala critică, au
văzut în “modern” sau “modernizare” aliniere sau integrare în sensul şi ritmul istoric european,
astfel spus europenizare în planul culturii, instituţiilor, moravurilor.
În al doilea rând, modernizarea presupunea în plan economic sau social capitalism,
structuri sociale noi, stabilite după modelul clasic al societăţii europene, un nou tip de societate şi
sociabilitate, fundamentat pe concepţia raţionalistă a drepturilor şi datoriilor.
În al treilea rând, generaţiile intelectuale au definit modernizarea şi prin identificarea cu
civilizaţia, progresul tehnic, ştiinţific, al raţiunii şi culturii, cu progresul intelectual, cu toate
implicaţiile ce le incumbă încă din veacul Luminilor.
În sfârşit, succesivele generaţii intelectuale au definit modernizarea şi prin sinonimie cu
libertatea sau progresele sale, de orice fel, socială, politică, naţională, religioasă, de expresie, de
manifestare, asociind spiritului modern pe cel al libertăţii şi inevitabil, o componentă criticistă a
realităţilor trecute sau contemporane. Desigur, aceasta presupune şi un regim politic adecvat, de
care să beneficieze cât mai mulţi cetăţeni, întemeiat pe sistemul de drepturi şi libertăţi ale omului şi
cetăţeanului.
Modernizarea culturală şi a ideilor a făcut posibilă eleborarea unor teorii sau modele ale
modernizării anterioare procesului în sine, inspirate de modelele similare europene. Fenomenul
imitaţiei şi nevoia sincronizării au determinat în prima fază de existenţă a acestor modele o copiere
mecanică, necritică a teoriilor europene, treptat amendată, adaptată sau modificată în funcţie de
situaţia concret – istorică.

Sensuri ale “modernizării” la români

= integrare în ritmul istoric european, occidentalizare

= capitalism, structuri sociale urbane

MODERNIZARE
= civilizaţie, pregres tehnic, ştiinţific, intelectual

= libertate, regim politic reprezentativ, spirit critic

3. Teorii ale modernizării

a) Teoria iluministă
O primă teorie a modernizării, care propune un veritabil model întemeiat pe coordonatele
sus – amintite, aparţine iluminismului. Modelul iluminist de modernizare s-a definit în primul rând
în funcţie de sociabiliate, de raportul individ – societate – stat – umanitate.
Primul tip de solidaritate pe care îl defineşte încă de la debutul său iluminsmul a fost cel de
omenire – umanitate, conceput ca un tip ideal, o sinteză a însuşirilor umane.
În al doilea rând, urmează societatea şi statul. În concepţia ilumnismului românesc,
societatea reprezintă un sistem de relaţii interumane generat de nevoia asigurării securităţii
individului, conservării şi promovării fericirii umane. Conceptul modern de societate, opus celui
medieval, întemeiat pe stări sau ordine, descinde din teoria contractualistă, foarte răspândită în
iluminsmul românesc. Concepţia raţionalistă despre societate – stat este dominantă în teoria socială
şi politică a iluminismului. Fundamentat pe teoria dreptului natural, etatismul domină literatura
politică iluministă din ţările române acreditând teza convergenţei structurilor sociale înspre stat,

4
întruchipat în persoana monarhului luminat. Teoria socială a Luminilor reconsideră categoriile
sociale productive şi utilitatea lor în societate, enunţând drept criterii de valorizare în societate
meritul şi utilitatea. Una din marile contribuţii ale teorie politice iluminste o constituie
transformarea omului din supus în cetăţean al statului, calitate extinsă asupra tuturor categoriilor
sociale. În teoria luministă, statul apare ca un garant al securităţii sociale. Simpatia quasi – generală
se îndreaptă spre monarhia luminată, considerându-se că monarhul trebuie să asigure gestiunea
statului în interesul tuturor. Potrivit teoriei politice iluministe, omul este deţinătorul suveranităţii,
investit cu o suită de drepturi ce decurg din această poziţie. Din perspectiva contractualistă,
iluminismul românesc a inaugurat dezbaterea asupra drepturilor omului şi cetăţeanului care spre
finalul epocii devin parte organică a unei doctrine liberale româneşti.

Teoria iluminstă a modernizării

se bazează pe:

MODELUL DE SOCIABILITATE

din care derivă:

TIPURILE DE SOLIDARITATE ILUMINISTE:

a) omenirea
b) statul şi societatea
c) comunitatea naţională

În al treilea rând, iluminismul românesc a definit şi un alt tip de solidaritate, în paralel cu

conceptul raţionalist de societate, cel al comunităţii naţionale, afirmând individualitatea şi specificul
naţiunii române în context european.
b) Teoriile secolului XIX
Dacă iluminismului îi revine meritul de a fi inaugurat dezbaterea teoretică, de a fi formulat
marile teme ale modernizării, paşoptismul romantic a efectuat prima tentativă de adecvare a
experienţei universale la realitatea românească, elaborând un model propriu, preponderent liberal,
care pune în valoare concepţia raţionalistă a secolului XVIII, propunând transformarea şi
modernizarea după experienţa europeană.
Modelul propus de generaţia de la 1848 a fost aplicat în strategia de formare a statului
modern, dar maniera în care a fost conceput şi aplicat de liberalismul românesc din faza
începuturilor sale a fost corectat sau contestat de o serie de curente din a doua a jumătate a secolului
XIX, ce au dezvoltat propriile teorii asupra procesului de modernizare, junimismul,
sămănătorismul, socialismul şi poporanismul. Cele mai multe au apreciat că procesul de
modernizare realizat de liberali de la 1848 încoace a fost numai o imitaţie artificială, realizat de sus
în jos, fără o reală asimilare şi adecvare la realităţile româneşti.
c) Teoriile de după 1918
În perioada interbelică, teoria modernizării societăţii româneşti după modelul occidental a
fost susţinută de Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu. În dezbatearea asupra fenomenului modernizării
la români, contribuţii interesante au adus Virgil Madgearu din persepctiva curentului ţărănist,
Mihail Manoilescu a neoliberalismului, Lucreţiu Pătrăşcanu a comuniştilor, Gh. Zane din
perspectivă economică.

5
 Dezbaterea a continuat şi în deceniile postbelice, cu aceleaşi limite care au marcat şi
perioada interbelică, individualindu-se două tipuri de analiză, istorică şi sociologică, perspective
care, de cele mai multe ori, nu s-au putut întâlni. Pornind din acest cadru, interpretarea de faţă
propune o evaluare din perspectivă istorică a procesului de modernizare şi a efectelor sale în secolul
al XIX-lea şi la începutul secolului XX.
Teoriile româneşti ale modernizării

sec. XVIII – 1830 Teoria iluminstă

1848 – 1900 Teoria paşoptismului liberal
1866 – 1914 Teoriile care contestă modelul liberal:
a) junimismul
b) sămănătorismul
c) socialismul
d) poporanismul
1918 – 1947 Teoriile interbelice:
a) adepţii modelului occidental (E. Lovinescu)
b) modelul ţărănist (V. Madgearu)
c) modelul neoliberal (M. Manoilescu)
d) modelul marxist (L. Pătrăşcanu)
e) modelul analizei economice (Gh. Zane)
1947  Teoriile postbelice:
a) interpretarea istorică
b) interpretarea sociologică

Un model de integrare europeană: Instaurarea dominaţiei austriece asupra Transilvaniei:

Îndeobeşte interpretată ca o stăpânire străină instaurată prin forţă şi, ca atare negativ pe
termen lung, înglobarea de la sfârşitul secolului al 17-lea a Principatului Transilvaniei în Imperiul
austriac nu s-a arătat chiar atât de pernicioasă pe cât a fost de clamată de mai toate istoriografiile
mai vechi sau mai noi. Aflată la intersecţia a două blocuri politico-militare din Europa Centrală şi
de Sud-Est – Imperiul Otoman respectiv Imperiul Austriac – încă din primele decenii ale secolului
al 16-lea, problema fundamentală a elitei politice transilvănene a fost – şi pe parcursul secolului al
17-lea s-a acutizat – evitarea integrării complete a Transilvaniei în Imperiul otoman, cu care existau
incompabilităţi ireductibile izvorâte nu numai din diferenţele religioase, ci şi de structură a
civilizaţiei. Incapacitatea principalei forţe politico – militare europene – Imperiul romano-german –
de a-şi transpune în practică mai vechiul proiect de a-i scoate pe otomani din Europa, i-a determinat
pe aproape toţi oamenii politici realişti ai Transilvaniei să amâne integrarea Principatului în
imperiul european, aşteptând fortificarea imperiului până la atingerea potenţialului militar necesar.
În secolele 16 - 17 elita politică din Transilvania nu ar fi avut motive întemeiate de a se
opune extinderii autorităţii Casei de Austria asupra Principatului, dacă aceasta ar fi dovedit
capacitatea de a apăra eficient Transilvania de pericolul otoman. Nu a fost aşa, pentru că interesul
imperialilor, reprezentativă fiind obţiunea lui Carol Quintul, s-a concentrat spre vestul Europei, mai
apoi alte evenimente, printre care războiul de 30 de ani a îndepărtat şi mai mult Transilvania din
actualitatea politică.
Spre sfîrşitul secolului 18 proiectul îndepărtării otomanilor din Europa a fost reluat, de data
aceasta de Sfîntul Scaun, în primăvara anului 1648, tot la dimensiuni continentale, punând bazele
unei noi alianţe europene antiotomane, numită Sfânta Ligă. Noua iniţiativă a obţinut participarea
Imperiului austriac, Poloniei, Veneţiei, Angliei, Olandei şi, nu în ultimul rând, a Transilvaniei.
Pentru protejarea Transilvanei de eventualele atacuri turceşti, în cetăţile de la Cluj şi Deva au fost

6
instalate garnizoane compuse din soldaţi ai Sfintei Ligi şi ai Transilvaniei. Într-o perioadă relativ
scurtă eforturile europene au început să obţină rezultate notabile: în 1686 Buda a fost eliberată, iar
în anul următor, o mare armată turcească a fost distrusă la Nagyharsány.
Treptat neînţelegerile dintre foştii aliaţi şi politica dură a Curţii imperiale faţă de Ungaria şi
Transilvania şi-a atins scopul, convingându-le că acum, Austria era cu adevărat pregătită să lupte
până la capăt pentru a-i îndepărta pe otomani din bazinul dunărean. Astfel că, dietele celor două ţări
nu numai că au intrat în tratative cu Curtea imperială, dar s-au arătat dispuse la compromisuri
niciodată acceptate anterior. Tratativele dintre Curtea imperială austriacă şi stările Transilvaniei,
purtate la Viena în mai multe rânduri, au fost consfinţite prin tratatul de la Blaj, in 27 octombrie
1687, în urma căruia Transilvania a ajuns sub dominaţie austriacă, practic fără nici o lovitră de
sabie. Prin această înţelegere de la Blaj, nu numai austriecii au avut de cîştigat ci şi transilvănenii, în
primul rând principele Apafi, care şi-a salvat domnia, pentru el şi urmaşul său. A fost apoi
conservată practica religioasă a celor patru religii recepte, privilegiile nobiliare consemnate în Unio
Trium Nationum şi menţinută organizarea administrativă a Principatului, adică vechiul sistem
constituţional al Transilvanei. Pe de altă parte Transilvania se obliga să plătească tezaurului imperial
un impozit foarte mare şi să accepte garnizoane imperiale în fortificaţiile sale mai însemnate, dar în
viziunea semnatarilor înţelegerii, ele nu au mai constituit îndatoriri vasalice ci, pe de o parte aportul
material al Transilvaniei la frontul antiotoman, iar pe de altă parte, garanţia securităţii Principatului
în faţa agresiunilor viitoare a Porţii. Înţelegerea a convenit stărilor nobiliare, care au şi ratificat în
Dietă tratatul, în noiembrie 1687. Datorită situaţiei politico-militare tensionate din Europa de vest şi
de sud, a oscilaţiilor politice, Curtea imperială a emis Diploma leopoldină, în 16 octombrie 1690,
care a fixat statutul politic al Transilvaniei în cadrul Imperiului austriac. Actul păstra întregul sistem
legislativ al Principatului, întregul aparat administrativ, garatând libertatea religioasă, natural, numai
a celor patru religii recepte şi autonomia sa economică. De fapt, peste numai câţiva ani, instituţia
care a simbolizat autonomia Transilvaniei, instituţia principelui, a fost practic lichidată. Tânărul
principe Mihai Apafi al II-lea fiind internat la Viena pe baza unor acuzaţii false, iar aici a renunţat
definitiv la tron, în 1697. Abia în anul 1695 Principatul a fost ocupat de 8000 de soldaţi imperiali,
iar adevăraţii conducători ai Transilvaniei au devenit, începând cu 1696 comandanţii militari
imperiali supremi, primul fiind generalul Rabutin de Bussy. În replică oarecum la această situaţie,
are loc mişcarea rákócziană a nobilimii (după numele conducătorului răscoalei, magnatul
antihabsburgic, îmbibat de cultură iluministă franceză, Francisc Rákóczi al II-lea – 1703-1713)
foarte limpede direcţionată împotriva dominaţiei austriece.
Pacea de la Karlowitz consfinţea noua configuraţie a Imperiului habsburgic, ca stat modern,
din care făcea parte Transilvania, Ungaria, Croaţia, Slovenia de astăzi, având Dunărea ca linie
mediană. Abia pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718) a pus capăt lungului război antiotoman inişiat
cu 34 de ani în urmă de Sfânta Ligă. Austria a fost principala beneficiară, coroanei lui Leopold
revenindu-i şi Banatul, nordul Serbiei, a Bosnei, inclusiv Belgradul,- poarta Creştinătăţii- şi
Oltenia, chiar dacă aceasta din urmă pe termen scurt, graniţa stabilindu-se pe Dunărea de jos. În
secolul al 18-lea doar cele două Principate româneşti dunărene au mai pendulat politic între cele
două lumi politice, creştine şi islamice dar, în cele din urmă, apartenenţa lor la sfera civilizaţiei
europene creştine şi-a spus cuvântul, chiar dacă uneori aceasta a îmbrăcat forme mult mai specifice
lumii orientale.
În ciuda aparenţelor conferite de calendarul militar şi diplomatic, integrarea Transilvaniei în
Imperiul austriac a început încă înainte ca însăşi Curtea imperială să fi avut siguranţa deţinerii ei. În
1688 se forma o comisie condusă de episcopul romano-catolic de Györ, Leopold von Kollonich
pentru alcătuirea unui „Proiect de reorganizare a administrării Ungariei”. În 1689 proiectul
integrării noilor provincii estice, cunoscut sub denumirea de Einrichtungswerk des Königreichs
Hungarn, era deja încheiat, trecându-se imediat la înfăptuirea lui cu consecvenţa cunoscută a
birocraţiei germane1. Două sunt căile cele mai importante ale integrării: prima, cea administrativă,
prin cuplarea aparatului administrativ şi juridic local la cel aulic, mai mult sau mai puţin specific
1
Proiectul era compus din 5 capitole: Iustitiarum, Politicum, Militare, Camerale şi Ecclesiasticum.

7
întregului stat austriac şi, a doua, refacerea poziţiilor Bisericii catolice, catolicismul fiind sprijinit
necondiţionat de împăratul Leopold I ca religie de stat. În fapt, în secolul al 17-lea acestea erau căile
posibile de integrare a unui teritoriu nou achiziţionat.
Cele două căi de integrare au fost accesate simultan şi aproape imediat, dar numai după
extinderea, de facto, a autorităţii imperiale austriece asupra Transilvaniei. La 9 decembrie 1687 a
avut loc încoronarea lui Iosif I, fiul lui Leopold I, ca rege al Ungariei, prefigurând calea de
întoarcere a vechilor provincii aparţinătoare de coroana apostolică a Sfântului Scaun la vechiul
cadru juridic. Până la urmă, statele nobiliare transilvănene şi-au însuşit această rezolvare politică în
scurtă vreme. În cadrul tratativelor de la Sibiu, încheiate la 9 mai 1688, dintre comisarul imperial
generalu Caraffa şi principele Apafi, împăratul Leopold I şi urmaşii săi au fost recunoscuţi ca
protectori ai Transilvaniei şi ca regi perpetui, în schimbul păstrării nealterate a sistemului
constituţional transilvănean. Dieta Transilvaniei întrunită la Făgăraş, chiar a doua zi după semnarea
înţelegerii de la Sibiu, a aprobat înţelegerea survenită, solicitând ca şi Leopold I să o sancţioneze cât
mai repede.
Ultimul act al transferului paşnic al puterii politice din Transilvania spre Curtea imperială a
fost Diploma leopoldină din 16 octombrie 1690, care a definit, încă o dată, raporturile sale cu
Transilvania, angajându-se solemn la perpetuarea sistemului constituţional transilvănean. Acest act
juridic fundamental s-a bazat pe un proiect din 1688, venit din Transilvania şi care i-a aparţinut
consilierului Nicolae Bethlen, intitulat Moribunda Transsylvania, ce a prevăzut în mod expres, cele
două mari doleanţe ale elitei politice transilvănene: autonomia religioasă şi administrativă.

Integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic

Prin amintitul Einrichtungswerk des Königreichs Hungarn au fost proiectate reformele ce
trebuiau implementate atât în Ungaria istorică, cât şi a provinciile care au aparţinut odinioară de
coroana Sfîntului Ştefan. Ea viza schimbări în domeniul administrativ, social, juridic, militar şi
economic. În general, acestui proiect nu i s-a contestat utilitatea în modernizarea societăţilor pe care
le-a vizat. În ceea ce priveşte accentul pus de Einrichtungswerk des Königreichs Hungarn pe
Biserica catolică este firesc din mai multe puncte de vedere. În primul rând, rolul de lider de
necontestat pe care l-a jucat suveranul austriac în cadrul Contrareformei în Europa Centrală, un om
politic format în ambianţa politică a păcilor din Westfalia care a pus capăt Războiului de 30 de ani.
Catolic fervent, Leopold I a descoperit în Contrareformă şi valenţe politice practice. Contrareforma
i-a oferit posibilitatea modernizării statului central european prin îndepărtarea vechii elite nobiliare,
de tip medieval, de spadă şi înlocuirea ei cu o nobilime nouă, de robă, lipsită de vechile privilegii
medievale şi dispusă să se implice în procesul de conducere şi modernizare a Imperiului austriac. În
timpul lungii sale domnii (51 de ani), Leopold a reuşit să schimbe structura elitei nobiliare din
Austria şi Cehia, exilând sau executând între 50 şi 80% din nobilii ce nu au vrut să revină la
catolicism. Ei au fost înlocuiţi cu elemente socialmente utile, folosite în construiea statului modern.
Apelul categoric la Biserica catolică, la care a recurs Curtea imperială şi în cazul Transilvaniei, care
era la nivelul elitei majoritar protestantă, dincolo de rolul pe care aceasta l-a jucat în mod tradiţional
în provinciile ereditare, a fost tot un instrument politic. Fără îndoială că, în favorizarea
catolicismului din Transilvania, dincolo de solidaritatea religioasă a existat şi un interes practic.
Cum discuţiile cu stările catolice din Transilvania au învederat că revitalizarea Bisericii
catolice din Principat se va ciocni de rezistenţa stărilor protestante şi că nu existau prea mari şanse
de succes, atenţia Curţii imperiale a fost îndreptată spre veriga cea mai slabă a lanţului confesional
transilvănean care era Biserica ortodoxă românească. În plus, această biserică nu se afla sub
protecţia înţelegerilor din anii 1686-1690, care au garantat libertatea confesională numai religiilor
recepte, nu şi celor îngăduite. Pe de altă parte, însăşi Biserica ortodoxă din Transilvania nu era nici
pe departe mulţumită de condiţia subalternă faţă de superintendentul reformat al Transilvania,
căutând o cale de a ieşi din această stare. Deci, apropierea Curţii imperiale de Biserica ortodoxă din
Transilvania cu intenţia de a-i obţine colaborarea a fost foarte naturală. Bazându-se şi pe experienţa
dobândită în alte provincii ale imperiului, obţinerea unirii acesteia cu Biserica Romei – preconizată

8
încă din proiectul de reformare a întregului regat ungar din 1688 – a fost ralizată după 4 ani de
negociere. Fără îndoială, realizarea, ratificarea, sancţionarea şi recunoaşterea Unirii de către puterea
centrală, a fost în primul rând exprimarea clară a voinţei Bisericii româneşti din Transilvania de a-şi
câştiga o poziţie juridică pozitivă în contextul constituţional al Transilvaniei.
Unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica romană s-a perfectat şi realizat între
anii 1697-1701. Reperele fundamentale ale acestui proces sunt cele trei sinoade de unire ţinute la
Alba Iulia, în reşedinţa mitropolitană (în martie 1697, octombrie 1698 şi septembrie 1700), la care
se adaugă documentele expediate de suveran şi de cardinalul Kollonich în Transilvania cu scopul de
a face cunoscut conţinutul ofertei de unire (serie de documente încununată de cele două diplome
leopoldine ale unirii, din 1699 şi 1701); nu în ultimul rând, se reţin aici evenimentele petrecute cu
ocazia călătoriei întreprinse la Viena, în 1701, de mitropolitul Atanasie Anghel. Puse cap la cap,
aceste piese majore ce compun dosarul problemei dezvăluie cum au înţeles unirea cele trei părţi
implicate în fenomen: Kollonich şi iezuiţii, elita clericală românească, Curtea de la Viena. Dincolo
de posibilele deosebiri de păreri existente între cei ce au alcătuit „tabăra latină”, e evident că cele
care au primat au fost opiniile lor comune. Spiritul care i-a animat în relaţia cu românii a fost unul
marcat atât de atitudinea posttridentină faţă de răsăriteni a Sfântului Scaun şi a ierarhiilor
ecleziastice locale subordonate lui, cât şi de riguroasele obiective ale Reformei catolice. Unirea era
în viziunea lor o reîntoarcere a acestor creştini în sânul şi sub obedienţa Bisericii romane. Chiar
dacă un atare pas se definea şi prin păstrarea neatinsă de către uniţi a ritului grec şi a tradiţiei lor
bisericeşti, accentul principal pus în documente de partea „latină” era pe unitatea realizată astfel în
credinţă. Atenţia deosebită acordată celor patru puncte Florentine (papa, Purgatoriu, azima,
Filioque) şi asumării lor de către români, este un indiciu clar în acest sens. Ea era pe deplin
concordantă cu grija promotorilor Reformei catolice pentru Ortodoxie, pentru puritatea doctrinară.
Spiritul Reformei catolice nu se regăseşte însă doar în interesul părţii „latine” pentru
implicaţiile doctrinare şi jurisdicţionale ale unirii. Acelaşi spirit poate fi regăsit, bunăoară, şi în
faptul că ea a încurajat formularea de către clerul răsăritean a unor solicitări de ordin social şi
economic, solicitări menite a-i asigura acestuia un confort material şi o poziţie mai bună în
societate.
Tot dinspre programul tridentin, susţinut de iezuiţi, vine şi suflul reformator al deciziilor cu
caracter moral-disciplinar (luate, e drept, în acord cu dreptul canonic răsăritean) ale sinodului din
septembrie 1700 sau strădaniile lui Atanasie Anghel de a impune un control ferm asupra hotarelor
eparhiei; după cum tot din recuzita Reformei catolice provine şi preocuparea faţă de creearea unor
şcoli destinate românilor uniţi. Aceste semnale „mărunte” apărute chiar în contextul evenimentelor
petrecute în ultimii ani ai veacului 17 lăsau, făceau să se întrevadă că intrarea în comuniunea
catolică deschidea pe termen lung un proces mult mai complex şi mai profund decât cel avut în
vedere de semnatarii documentelor unirii. De asemenea, pe fondul stabilit de către iezuiţi a unor
contacte cu lumea românească din Transilvania, în scrierile unora dintre ei îşi face loc ideea
romanităţii, a latinităţii acesteia. Iezuiţii o inserează în texte mai degrabă ca pe o constatare, fără a o
lega cauzal de unirea bisericească, pe care românii şi-o reprezentau ca pe o reîntoarcere la Roma.
Pe lângă aceste aspecte de ordin religios, ce reflectă un punct de vedere răsăritean asupra
fenomenului, documentele unirii conţin o serie de revendicări cu caracter social şi politic. Articulate
într-un program coerent şi de anvergură, ele sunt dovada că elita clericală românească a văzut în
oferta catolică prilejul ieşirii dintr-o veche şi apăsătoare stare de lucru. Negocierile în care aceasta s-
a angajat reliefează faptul că mitropolitul şi protopopii s-au comportat ca o adevărată elită
„naţională”, cu o certă conştiinţă comunitară, ce a folosit cadrul ecleziastic al dezbaterilor pentru a
exprima, deopotrivă, doleanţe clericale şi seculare. Din prima categorie face parte solicitarea
(prezentă, de altfel, în toate actele unirilor realizate în spaţiul central-european) ca preoţimea unită
să se bucure de aceleaşi drepturi, privilegii şi imunităţi de care se bucura preoţimea romano-
catolică. Aspiraţia laică fundamnentală, căreia i s-a dat glas cu acel prilej, a fost aceea ca „românii
laici uniţi cu Biserica Romei să se primească şi să fie înaintaţi în toate dregătoriile ca şi indivizii
celorlalte naţiuni şi religii recunoscute în ţară, iar fiii lor să fie primiţi fără deosebire în şcolile latine

9
catolice şi în instituţiile şcolare. Exprimată în 1697 şi reafirmată în 1701 (în a doua diploma
leopoldină a unirii), doleanţa punea în lumină hotărârea înaltului cler (aflat, desigur, în conivenţă cu
straturile superioare, mic nobiliare, ale propriului laicat) de a face din unire poarta de acces a
românilor din Transilvania, ca grup distinct, ca „fii ai patriei”, în sfera drepturilor publice, în
legalitate. Catolicismul urma să fie, în viziunea acestei elite cu un acut simţ politic, calea
revoluţionară de spargere a străvechiului monopol „constituţional”, discriminator, deţinut de
nobilimea maghiară, de saşi şi de secui.
Afirmarea energică a respectivului deziderat nu era desigur deloc străină de interesul Curţii
de la Viena de a-şi găsi aliaţi locali în tentativa de a ocoli prevederile atât de conservatoare, de
tradiţionaliste, ale Diplomei leopoldine din 1691. Unirea trebuia, pe de o parte, să întărească firavul
bloc catolic existent în Principat, iar pe de alta, să activeze politic şi social elemente proaspete,
fidele, excluse până atunci. Ea trebuia să fie deci un instrumentum regni. Pe termen lung, se
deschisese totuşi calea transformării treptate a românilor într-un factor politic. Iniţiativa aulică de a-
i aduce pe aceştia, prin unire, sub autoritatea suveranului pontif va ajunge să marcheze profund
societatea românească, imprimându-i, mai întâi la nivelul elitelor, o dinamică socială, politică şi
culturală nemaiîntâlnită.
Aşadar, într-o vreme în care, la hotarul dintre două secole (sec. 17-18), un stăpân al
Transilvaniei pleca (otomanii) pentru a face loc altuia (habsburgii), românii au avut posibilitatea de
a alege între a rămâne în starea de dinainte sau de a aspira la un statut social-economic şi chiar
politic egal cu al celorlalte naţiuni transilvane. Prin însăşi libertatea de a alege s-a deschis drumul
maturizării societăţii româneşti, invitată să-şi exprime dezideratele şi să-şi stabilească priorităţile.
Născută în atare condiţii, noua biserică avea de parcurs drumul înspre dezvoltarea instituţională şi
definirea identităţii sale, pentru ca astfel să poată îndeplini programul propus.
Prin unirea Bisericii româneştiă din Transilvania cu Biserica Romei, care în momentul
realizării a fost deopotrivă un act canonic şi politic, regimul politic nu şi-a asigurat o „bază de
masă” cum se insinuează uneori în istoriografie, întrucât aceasta nu a avut nevoie să se sprijine pe o
bază de masă, ci i-ar fi trebuit colaborarea stărilor nobiliare. Or, în cursul secolului al 18-lea,
majoritatea lor s-au arătat ostile, opunându-se – mai deschis ori mai ascuns – oricăror tentative de
reformare a Principatului (consilierul Nicolae Bethlen sau gubernatorul Mihai Bruckenthal).
În acest context, sprijinirea regimului austriac din Transilvania pe Biserica catolică a fost
mult mai puţin semnificativă decât i se reproşeaz adesea, mai cu seamă în plan politic. Mai eficace a
fost colaborarea dintre cele două instituţii (Stat-Biserică) în planul disciplinării sociale a întregii
populaţii, a introducerii unor reforme a vieţii cotidiene a locuitorilor, care au urmărit ridicarea
standardului de civilizaţie a acestora, apropiindu-l sensibil de gradul de civilizaţie occidental:
introducerea unor reguli elementare de igienă şi de comportament social, alinierea satelor, tipizarea
gospodăriilor ţărăneşti şi, de ce nu, ridicarea semnificativă a gradului de religiozitate a populaţiei, al
cărui nivel a fost frecvent blamat. Dar acest lucru s-a întâmplat odată cu mijlocul secolului al 18-
lea, după ce regimul austriac a reuşit să impună în mentalitatea elitei politice, prin măsuri de ordin
administrativ, o oarecare modificare în sens pozitiv a statutului social al omului de condiţie servilă,
prin accentul pus pe condiţia sa de plătitor de impozite şi potenţial soldat, adică l-a apropiat pe
umilul locuitor al Transilvaniei de condiţia de cetăţean. (Pildă pentru această optică imperială este
butada cancelarului Kaunitz care zicea pe la 1760 că pentru a obţine venituri oaia nu trebuia belită
ci tunsă).

Politica instituţională a habsburgilor în Transilvania

Dieta, organul cel mai important de conducere din ţara a fost păstrată mai departe, dar
supusă Cancelariei aulice transilvane din Viena. Treptat, i s-a retras dreptul alegerii guvernatorului,
a comandantului pentru propria armată şi a celui ce conducea Tezaurariatul. Structura ei a fost de
asemenea, modificată. Curtea din Viena a avut în intenţie să întărească poziţia aşa numiţilor regalişti
(nobili importanţi şi purtători de demnităţi). Puterea stărilor politice a fost limitată tot mai vizibil, în
anul 1772, acestea au recunoscut sancţiunea pragmatică prin care renunţau şi la dreptul alegerii

10
libere a principelui, pe care 1-au avut până atunci, în afară de aceasta, Măria Tereza le-a retras şi
dreptul de a fi scutiţi de impozit. Dieta transilvană a fost convocată tot mai rar, şi în cele din urmă,
deloc.30 Conflictul de interese dintre nobilimea transilvană şi interesele Curţii, la mijlocul secolului
al XVIII-lea, a fost aşadar, evident. Pe de o parte, stările politice au vrut cu orice preţ să-şi menţină
pe mai departe, puterea politică constituţională iar pe de altă parte, Curtea din Viena a urmărit
limitarea puterii de influentă a sistemului acestora.
Guvernul principatului Transilvaniei a fost menţinut şi el. E constituit dintr-un preşedinte
(guvernator) şi 12 consilieri, acestuia i s-au restrâns atribuţiile, fiind transformat într-un organ
executiv al politicii centraliste.
Cancelaria aulică transilvană urma să reprezinte poziţia stările la Curte, în timp, funcţiunea
ei a fost şi ea schimbată. Ea a devenit cancelarie aulică care trebuia să controleze guvernul
transilvan.34
Guvernatorii Transilvaniei erau aleşi direct de monarh.
Finanţele au fost subordonate Tezaurariatului aulic.
Instanţa de judecată cea mai înaltă de până atunci din Transilvania (Tabla regească) a fost
subordonată unei instanţa juridice superioare din Viena.
Armata locală a fost încorporată armatei imperiale, condusa de un general de limbă
germană.
S-a urmărit aşadar, crearea unei administraţii centraliste, „a cărei reţea trecea pe deasupra
administraţiei locale a stărilor din Transilvania"35 şi care a dus la integrarea principatului în imperiul
habsburgic. Vechile privilegii au fost păstrate de regulă mai departe, dar au primit un conţinut nou,
corespunzător cu noul spirit absolutist al vremii.
Alături de tendinţa de limitare tot mai accentuată a puterii stărilor politice din Transilvania, Curtea
din Viena a aplicat în principat, ca de altfel, în întreg imperiul, reforme şi în domeniul social,
economic, juridic şi al învăţământului.
În domeniul social au fost întreprinse reforme conforme cu noul spirit absolutist al timpului.
Măria Tereza a fost interesată personal de îmbunătăţirea stării sociale a iobagilor, în anul 1747, ea
fixa numărul zilelor de lucru pentru iobagi: la patru zile pe săptămână pentru cei care lucrau cu
mâinile şi la trei zile pe săptămână pentru cei care lucrau cu vitele. Aşa numiţii jeleri urmau să
lucreze doar o zi pe săptămână.37 în lupta pentru subordonarea nobilimii, Curtea imperială se putea
folosi la nevoie, şi de cei care produceau şi plăteau impozite.
Conducătorii „naţiunilor" ungureşti şi săseşti, care de altfel, se duşmăneau reciproc, au făcut
de data aceasta, front comun pentru că nu doreau vreo schimbare cu privire la statutul social pe
care-1 controlau pe domeniile lor. Nu numai ungurii, ci şi saşii s-au împotrivit adeseori, acordării de
drepturi românilor, alungându-i pe aceştia de pe pământul crăiesc. Maria Tereza a urmărit limitarea
sau uşurarea iobăgiei în întreg imperiul şi, în măsura posibilităţilor, transformarea iobagilor în
supuşi. A fost înfiinţată chiar o comisie aulică urbarială care să împiedice violenţele în cadrul
sistemului de robote.
Programul economic al regentei avea în vedere şi aplicarea conceptelor mercantiliste. Aceasta
însemna concret „o ridicare a stării sociale a populaţiei imperiului prin accesul emigranţilor din
diferite teritorii germane şi balcanice la diferite meserii precum comerţul, mineritul şi agricultura, o
extindere a schimbului de produse intern şi extern, o îmbunătăţire a bunăstării generale a statului,
pentru a fi întărit din punct de vedere financiar (prin impozite noi) şi militar". Noul ideal al
populaţionismului potrivit căruia „nu mărimea unui stat ci numărul mare al populaţiei capabilă de
muncă duce la bunăstarea lui", a influenţat şi gândirea Curţii din Viena.
În domeniul juridic, reformismul imperial a urmărit să aplice în mod general legislaţia civilă
tereziană (Codex Theresianus). Legislaţia privitoare la dreptul penal a scos din procedura uzuală
tortura şi a introdus activitatea avocaţilor. Iobagilor li s-a acordat posibilitatea citării martorilor
împotriva condamnării din partea stăpânilor de pământ. Grija faţă de iobagi se manifesta desigur din
interese economice, fiscale dar şi politice.

11
 A fost promovată şi o politică înţeleaptă a învăţământului, în anul 1777 a fost emis
cunoscutul decret imperial sub numele de Ratio educationes.
Astfel, prin mijloace administrative, locuitorul Transilvaniei a fost împins în moderniate
datorită sistemului administrativ – birocratic pe care noul regim imperial austriac l-a impus în
Principat treptat. Din cauza neîncrederii istorice în elita politică locală, cunoscutul proiect al
episcopului Kollonics, Einrichtungswerk des Königsreichs Ungarn, a prevăzut colonizarea treptată
a teritoriilor achiziţionate cu cât mai multe elemente germane în ideea sprijinirii viitoarelor
autorităţi administrative.
Prin cele două diplome leopoldine (16 octombrie 1690 şi 4 decembrie 1691) a fost asigurată
perpetuarea instituţiilor administraţiei centrale, a sistemului juridic şi legilor, a daniilor şi
privlegiilor emise de principii Transilvaniei, a libertăţii religioase a celor patru religii recepte,
scutirea de dări a secuilor, a convocării regulate a Dietei Principatului şi a libertăţii comerţului, în
condiţiile menţinerii vămilor aflate în uz. Toate acestea în schimbul recunoaşterii suveranităţii
regale şi a unei contribuţii anuale de 100 000 florini în timp de pace şi 400 000 florini în timp e
război.
Suveranul a sancţionat deci, definitiv, particularitatea statală a Transilvaniei, cu menţinerea
nealterată a formei de organizare şi a sistemului juridic existent, schimbându-se doar raportarea la
vârful politic al întregii construcţii. Nici un cuvânt despre principe, iar Dieta ţării, întrunită la Sibiu
în 15 martie 1692, a acceptat diploma şi a ales noua conducere a Principatului. În fruntea
administraţiei Principatului a fost situat un guvernator în persoana lui Gheorghe Bánfy, un
comandant militar suprem în persoana fiului acestuia Dionisie Bánfy, în timp ce Nicolae Bethlen a
fost ales cancelar, iar Ioan Haller trezorier. Peste un an se înfiinţa la Viena o Cancelarie aulică a
Transilvaniei, independentă de cea a Ungariei (mai 1693). Se manifesta deschis intenţia Curţii de a
gestiona Transilvania separat de Ungaria.
După înfrângerea rebeliunii rákócziene, în 1711 principalele magistraturi ale Transilvaniei
au fost ocupate prin numiri directe de la Curte şi nu prin alegerea de către Dietă, care propunea,
totuşi, trei candidaţi din fiecare stat religios. În paralel a crescut tot mai mult rolul comandantului
suprem al trupelor imperiale din Transilvania suplinind deschis autoritatea locală tradiţională în
anumte perioade istorice mai dificile. În plus, stările nobiliare transilvănene şi-au pierdut complet
influenţa asupra chestiunilor militare şi financiare, care au intrat definitiv în componenţa instituţiilor
aulice specializate. Treptat transilvănenii au fost eliminaţi din comerţ, activitate care a fost
reglementată de Curte şi condiţionată de anumite privilegii. Această modificare de principii
economice au lovit grav interesele elementelor active din Principat, mai cu seamă a micii nobilimi
armaliste. Creşterea sensibilă a păturilor active, ocupate în meşteşuguri, în minerit, transporturi etc.
nu a avut prea mare importanţă. Important a fost fenomenul urbanizării, legat de dezvoltarea fără
precedent a ramurilor economice neagricole din întregul Principat, care au pus în valoare bună parte
din resursele naturale locale, cuplându-se la schimbul de bunuri în direcţia spaţiului vestic al
continentului. O epocă deci relativ liniştită, de dezvoltare şi prosperitate în istoria Transilvaniei.
Afirmaţie dovedită de creşterea demografică a provinciei, de ascensiunea real pozitivă a întregii
economii, cât şi modificările structurale pe care le-a înregistrat aceasta, mai cu seamă îngustarea
sferei ramurilor agricole şi lărgirea sectoarelor industriale şi comerciale.
Procesul evolutiv al economiei Transilvaniei ilustrează conexarea acestuia la evoluţia
generală a economiei continentale, char dacă ritmul lui a fost indiscutabil mai lent. A fost această
evoluţie rezultatul cuplării Transilvaniei la Imperiul austriac? Fără îndoială, căci includerea
Principatului în această formaţiune statal central-europeană l-a inclus, nolens-volens în
problematica acestuia. Spre mijlocul secolului 18, când supravieţuirea imperiului a fost condiţionată
de capacitatea lui de modernizare, de reformare a structurilor sale învechite, acestea s-au răsfrânt,
aproape simultan, şi asupra Principatului Transilvaniei. Încercările de modernizare şi de
rentabilizare a domeniilor funciare, apariţia şi extinderea manufacturilor, uneori chiar în interiorul
acestor unităţi economice care, în secolele anterioare nici nu concepeau să se ocupe cu altceva decât
cu agricultura, relaxarea raporturilor iobăgeşti, apariţia şi consolidarea modelului de „cetăţean” în

12
sensul modern al termenului, şi, nu în ultimă instanţă, formarea naţiunii române moderne, sunt
numai câteva din rezultatele implicării Transilvaniei în procesele evolutive general – europene
intermediate de suveranitatea imperială austriacă. Este greu de crezut că, dacă Transilvania ar fi
rămas mai departe în interiorul sistemului otoman de suveranitate, ar fi putut străbate aceaşi cale de
modernizare de tip capitalist, dacă ar fi atins aceleaşi performanţe, care au avut un pronunţat
specific occidental.
Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan
Răscoala ţărănească de la 1784 a arătat limitele reformismului promovat de absolutismul
luminat, căruia i se împotrivea aristocraţia privilegiată.
Nobilimea forma în Transilvania, potrivit unei statistici din 1767, 6,7 % din totalul populaţiei
Marelui Principat, fiind cea mai numeroasă nobilime din Europa acelei vremi. Cea mai mare parte a
ţărănimii, în schimb, se găsea în stare de serviture, aproape 3/4 din totalul populaţiei alcătuită în din
români fiind iobăgită. Aceasta se afla supusă nobilimii maghiare şi trebuia să facă faţă deopotrivă şi
obligaţiilor stabilite de regimul austriac.
Reformele preconizate de Curtea vieneză în Principatul Transilvănean priveau şi agricultura
cu resursele ei, raporturile dintre iobagi şi domnii lor de pământ. Reformismul terezian — şi după
1780 cel iosefin — au urmărit fixarea obligaţiilor ţăranilor faţă de stăpânii domeniali pentru ca
producătorul direct să poată presta faţă de statul austriac. Astfel, legea urbarială din 1769 (denumită
Certa puncta ) fixa robota ţăranului iobag la patru zile pe săptămână cu braţele şi la trei cu vitele,
pentru ca jelerilor — categorie ţărănească săracă —, să li se scadă obligaţia la două zile pe
săptămână. Abuzurile nobilimii continuă însă şi după această dată.
Nobilimea maghiară a reacţionat prompt împotriva acestor intenţii, apărând legile fundamentale ale
ţării (Tripartitum-u\ care excludea de la dreptul de proprietate pe nenobili; iar anularea legării de
glie, acordarea dreptului de liberă mutare a iobagilor de pe un domeniu pe altul ar duce, în opinia
nobilimii, la părăsirea de către iobagi a pământurilor lor. Mai mult, desfiinţarea
Iobăgiei ereditare ar permite emigrarea masivă a ţăranilor români transilvăneni în
Principatele de la sud şi est de Carpaţi.
Răscoalsa lui Horea s-a declanşat pe fundalul opoziţiei îndârjite a nobilimii maghiare,
refractară oricaror schimbări si măsuri reformiste; nu politica socială a Vienei este cauza ridicării
ţărăneşti din 1784, ci neaplicarea ei ca urmare a refuzului domnilor de pământ .
În Munţii Apuseni, după cucerirea habsburgică, datorită bogăţiilor subsolului — fusese
organizată în domeniu fiscal, depinzând direct de Curtea imperială.
Nemulţumirile moţilor aveau să producă aşa-numitul „tumult" din primăvară de la Câmpeni din 24
mai 1782, semn prevestitor al răscoalei. Aici, peste domeniul minier, peste aparatul fiscal, se
suprapunea autoritatea comitatensă (de Alba) şi se săvârşeau, mai ales, abuzurile scăpate oricărui
control. Împotriva acestora se întreprind călătoriile la Viena ale deputaţilor moţeşti, în fruntea cărora
se conturează personalitatea lui Horea, după numele adevărat Nicula Urs Vasilie, locuitor din
Arada, care aparţinea de satul Albac, în componenţa comunei Râu (Arieşu) Mare. Născut prin 1730
în familie de iobag cameral, Horea a împărtăşit în anii de până la răscoală, deopotrivă soarta
supuşilor iobagi de pe domeniile nobiliare, fiindcă a trebuit să iasă din zona Munţilor, lucrând la
Câmpie pentru a câştiga banii necesari plătirii taxelor. De numele lui Horea sunt strâns legate
călătoriile, în patru rânduri la Viena ale deputăţiilor ţărăneşti în scopul prezentării plângerilor
colective ale satelor de pe Arieş direct Curţii imperiale. Cea dintâi călătorie a fost întreprinsă în anul
1779, atunci însoţit de Cloşca, de Dumitru Todea Buta şi de Gavrilă Onu din Mare. Cloşca, pe
numele adevărat Ion Oargă, era originar din Cărpinişul fiind mai tânăr: în timpul răscoalei avea 37
de ani; a stat alături de Horea în acţiunile ţărăneşti din preajma răscoalei şi din timpul desfăşurării
ei. Nemulţumirile ţărăneşti vizau-robota excesivă solicitată iobagilor din Munţi, interzicerea
crîşmăritului sporirea excesivă a taxelor fiscale şi a contribuţiilor militare, arendarea cârciumărit
unor străini care se pretau la nemiloasă spoliere. O nouă deputăţie ţărănească, în frunte cu acelaşi
Horea, se găsea iarăşi la Viena în octombrie-noiembrie 1780.

13
 Pe acest fond, un rol important în pregătirea şi declanşarea răscoalei 1-a avut aşa-numitul
„incident" de la Câmpeni petrecut în ziua târgului de ţară ţinut în 24 mai 1782. Tumultul de la
Câmpeni, o adevărată revoltă a celor prezenţi la târgul de primăvară de aici, s-a constituit într-o
verigă semnificativă a lanţului de frământări sociale care au prevestit şi pregătit însăşi răscoala din
1784. El este, totodată, consecinţa intensificării activităţii unor reprezentanţi ai satelor de pe
Domeniul de Sus al Zlatnei, a lui Horea în primul rând, în contextul anulării: treptate a ultimelor
„libertăţi economice" ale locuitorilor din regiune. Cauza directă a „tumultului" a constat în regimul
crâşmăritului în Munţi, restrâns; treptat şi interzis apoi a fi practicat de către moţi în beneficiu
propriu; dreptul de vânzări este preluat de arendaşi veniţi din afara zonei, el devenind un monopol
seniorial, aici domenial.
A patra călătorie a lui Horea la Viena, la sfârşitul anului 1783 şi în primele luni ale anului 1784, este
cea mai lungă. Acum are loc întâlnirea dintre Horea şi împărat, cu ocazia audienţei speciale din 1
aprilie 1784.
Petiţia cuprinde cinci puncte principale cuprinde: locuitorii satelor din Munţi sunt supuşi
anual, pe lângă taxa obişnuită, la plata mai multor sume de bani; tot ei sunt obligaţi ca în afară de
darea fixată să dea multe altele, fără a primi vreo chitanţă; datorită muncilor pe care le prestează
pentru domeniu sau pentru lucrări publice ale comitatului câte două săptămâni, supuşii nu-şi pot
îndeplini lucrul în gospodăria proprie, care astfel suferă; locuitorii de pe domeniul cameral
obiectează în problema extensiunii — fără nici o dispoziţie sau regulă — a jurisdicţiei comitatului
asupra satelor din Munţi; în sfârşit, locuitori care se plâng, cerând îndreptarea situaţiei lor, sunt apoi
bătuţi de funcţionari şi autorităţi sau închişi.
Între timp, în Principat încep, în vara anului 1784, tulburările pricinuite de conscripţia
militară, în legătură cu care împăratul losif al II-lea emisese încă la 31 ianuarie acel an un ordin
imperial; acesta prevedea înnscrierea prealabilă, pe bază de voluntariat, ca soldaţi grăniceri, a cât
mai multor locuitori din vecinătatea frontierelor Principatului. Se preconiza ca cei care se vor înrola
să treacă sub jurisdicţia autorităţilor militare austriece, posedând de acum sesiile iobăgeşti avute mai
înainte, fără a mai datora ceva domnilor de pământ de până atunci. Opoziţia nobilimii transilvănene
la această măsură a Curţii imperiale, ca şi faţă de alte reforme preconizate de losif al II-lea, a
întârziat aplicarea ordinului. În vară însă satele din Alba merg spre centrul de înscriere din cetate,
înscrierea ca militari fiind intensă şi în alte comitate ca cel al Hunedoarei unit acum cu Zarandul,
Clujului, Cetăţii de Baltă.
Pe acest fond, în timpul târgului de toamnă din Brad (28 octombrie 1784) când s-a convocat o
adunare la biserica din Mesteacăn în ziua de duminică, 3 1 octombrie, s-a hotărât continuarea
acţiunilor în vederea conscrierii — grupare care urma să se îndrepte înspre cetatea Albei luliei; aici
ţăranii sperau să primească arme şi să devină astfel militari, soldaţi ai împăratului. Pe traseul acestei
deplasări se produce la l noiembrie 1784 incidentul de la Curechiu, provocat de slujbaşi nobiliari
care încercau să-i oprească pe ţărani cu forţa. Este scânteia care declanşează, precipitat, răscoala
ţărănească de proporţii din noiembrie-decembrie 1784. In situaţia dată, ţăranii zărăndeni, iobagi
domeniali, conduşi de Crişan, originar din Vaca, de lângă Brad, multă vreme soldat într-un regiment
de linie din Transilvania, atacă începând cu 2 noiembrie curţile nobiliare din cercul Bradului.
Răscoala se extinde repeziciune în următoarele cinci zile în tot Zarandul şi trece în părţile
Hunedoarei. Din Zarand, sub conducerea lui Crişan, de pe Criş traversează la sud de râul Mureş şi
cuprinde Haţegul, urcând simultan pe râu în Alba lulia. Din Zarand, după luarea jurământului
primilor căpitani, în 4 noiembrie 1784 de către însuşi Horea se extinde deopotrivă înspre nord,
cuprinzând Câmpenii, Abrudul. Aici, în triunghiul Câmpeni — Albac — Abrud se stabileşte centrul
al răscoalei, iar apoi în Hunedoara, Haţeg, pe Mureş, Alba Iulia, înspre Arad, sub conducerea lui
Petru Muntean, originar din Ţara Românească. De aici se extinde în Turda, Cluj, Sălciua sub
conducerea lui Cloşca şi Ion Horea, fiul lui Horea.
În împrejurările confruntărilor dintre ţăranii ajunşi la Deva şi nobilii refugiaţi în oraş, în 6 şi
7 noiembrie 1784, se formulează aşa-numitul ultimatul ţărănesc, la 11 noiembrie 1784, notificat la
Şoimuş. Textul ultimatului este însuşi programul răscoalei, el fiind adresat comitelui suprem al

14
comitatului Hunedoarei unit cu al Zarandului, Tablei comitatense, întregii nobilimi din Transilvania,
are următorul conţinut:
„Solia sus-scrisului conducător al lor, numitul Horea, şi poporul său de rând este acesta:
1. Ca nobilul comitat dimpreuna cu toti posesorii si cu toata semintia lor sa puna
juramantul sub cruce.
2. Nobilime (nemesime) sa nu mai fie, ci fiecare nobil, daca va putea sa capete
vreo slujba imparateasca, sa traiasca din aceea
3. Stapanii nobili sa paraseasca odata pentru totdeauna mosiile nobilitare.
4. Ca dansii (nobilii) inca sa plateasca darile intocmai ca poporul contribuabil
plebeu.
5. Pamanturile nemesesti sa se imparteasca intre poporul plebeu, in intelesul
poruncii ce o va da Maiestatea Sa Imparatul.

Situaţia creată a dus la stabilirea unor armistiţii între răsculaţi şi comandanţii militari
austrieci, respectiv Guberniul Transilvaniei. Încheiate între 12 şi 18 noiembrie la Tibru, Inuri,
Sălciua şi Brad-Valea Bradului, aceste „înşelătoare armistiţii” au oprit pe fond înaintarea
răsculaţilor şi extinderea răscoalei pe direcţiile principale permiţând organizarea nobilimii,
insurecţionarea ei din proprie iniţiativă în comitatele transilvănene. Comandamentul militar general
al Principatului, în cele din urmă a primit şi el ordinul imperial de intrare în acţiune, efective
militare din Panonia fiind trimise de urgenţă înspre aria răscoalei pentru a o izola de răsculaţi. Au
loc astfel ciocniri militare, la sfârşitul lunii noiembrie 1784, la Brad, Râmeţ şi Lupşa-Valea Lupşii,
unde înving răsculaţii, dar la Zarand sunt învinşi la 7 decembrie 1784. Are loc retragerea
răsculaţilor, iar în 27 decembrie, în Munţi sunt prinşi Horea şi Cloşca şi transportaţi la Alba Iulia şi
întemniţaţi. La sfârşitul lunii ianuarie este capturat şi Crişan. Are loc ancheta, un simulacru de
proces, iar în 28 februarie 1785 sentinţa este executată, Horea şi Cloşca fiind traşi pe roată; Crişan
se spânzurase în închisoare.
Răscoala a avut un amplu ecou internaţional datorită dimensiunii sale şi radicalismului
mişcării care a reuşit să evidenţieze gravitatea stărilor de lucruri. Astfel, textul ultimatului a fost
publicat în câteva ziare europene.

Caracterul social şi naţional al răscoalei.

După răscoală, la 22 august 1785 era publicată patenta imperială prin care se desfiinţa şi în
Principat servitutea personală, dependenţa ţăranilor şerbi, care se puteau de acum căsători şi fără
consimţământul domnului de pământ, aveau dreptul să se mute pe alte domenii, în alt sat, să înveţe
carte şi meserii, să-şi testeze bunurile agonisite. Se aplica şi în Transilvania, în sfârşit, măsura
aplicată între anii 1780-1782 în celelalte provincii ale Imperiului de desfiinţare a servituţii
personale, aplicare împiedicată de opoziţia nobilimii maghiare.

Supplex Libellus Valachorum

Este cert că, la sfârşitul secolului al 18-lea, după primul secol de regim imperial austriac,
imaginea generală a Transilvaniei a fost cu totul alta: conexată – prin intermediul Imperiului
austriac – la sistemul de valori occidental, părtaşă la diviziunea europeană a economiei şi a muncii,
la schimbul de valori spiritual-culturale de tip occidental (Aufklärung), Principatul a dobândit un
pronunţat caracter specific modernităţii occidentale, distanţându-se tot mai mult de caracterul
periferial pe care l-a avut până în ultimul deceniu al secolului 17 şi pe care nu l-a mai pierdut de
atunci niciodată.
Dovada cea mai grăitoare şi pertinentă a acestei evoluţii stă în însăşi dinamica emancipării
sociale, culturale şi mai ales politice a naţiunii române din Transilvania. Apariţia şi prevederile
memoriilor politice româneşti înaintate Curţii, începând cu a doua jumătate a secolului 18, vorbesc
de la sine în această direcţie. Vârful de lance al acestei mişcări l-a constituit în epocă mişcarea

15
supplexului. Supplex Libellus Valachorum este cel mai important act politic al românilor din
Transilvania secolului al 18-lea prin greutatea postulatelor lui cât şi prin amploarea fundamentărilor,
precum şi prin consecinţele sale. A fost un act sintetic, cu revendicările generale ale unui popor,
produsul colectiv al mai multor personalităţi reprezentative, un act reprezentativ. Nu a fost o apariţie
spontană, rod al unui moment sau un act singuratic, fără o ascendenţă. Un timp îndelungat de
pregătire îl precedă. Nu e nici cel mai cuprinzător, nici cel mai agresiv, memoriile lui Inochentie au
o problematică mai cuprinzătoare, mai cutezătoare. Dar Supplex Libellus Valachorum a rămas un
program de luptă, nu e un act încheiat, ci a generat intense polemici, prelungite în studii istorice. Nu
a constituit un început sau un sfârşit, ci un moment dintr-o organică şi istorică luptă politică, un act
fundamental, intrat ca atare în conştiinţa istorică. Principiile formulate în secolul 18 şi statuate de
Supplex Libellus Valachorum se prelungesc până târziu în secolul al 19-lea. A constituit îndreptarul
politic pentru multă vreme, revenindu-se mereu asupra lui: 1804, 1834, 1837, 1842, discursul lui
Bărnuţiu, dieta din 1863-1864. Memorandul e moştenitorul lui în linie dreaptă. Reprezintă sintetic
lupta pentru ridicarea politică a românilor.
Judecăţile cu privire la Supplex Libellus Valachorum oscilează între două extreme
antipodice: un act puternic întemeiat, avansat, îndreptat cu faţa spre viitor, revoluţionar chiar,
întrând în marele curent al revoluţiei franceze sau act naiv argumentat, retrograd, îndreptat cu faţa
spre trecut, spre condamnatul regim feudal care nu e mai presus de raţionamentele întârziate ale
claselor feudale stăpânitoare împotriva cărora luptă. Sau se pune accentul când pe una când pe alta.
Supplex Libellus Valachorum nu e o apariţie subită, nici produs al unor influenţe venite din
afară; nu produs al Unirii religioase, nici al luminismului şi nici al Şcolii Ardelene. E rezultatul
firesc, logic al unui lung proces de dezvoltare al poporului român din Transilvania. E doar un
moment capital, definitoriu, într-o lungă şi consecventă luptă naţională. Rezultatul lungului proces
de formare a „naţiunii române”, în luptă cu celelalte trei naţiuni politice şi patru religii recepte ce
constituiau sistemul politic al Transilvaniei, al procesului direct de conştientizare a fiinţei şi ţelurilor
sale. Primul prilej de manifestare politic a naţiunii române e Unirea Bisericii Românilor, act născut
din interesul politic al Imperiului austriac la care ea răspunde cu un interes politic propriu.
Adevăratul program politic, programul durabil îl concepe Inochentie Micu, care deschide lupta
pentru ridicarea naţiunii române la naţiune politică, la locul care i se cuvine în viaţa politică şi în
viaţa publică a ţării. Îi stabileşte tezele politice, îi formulează şi argumentele fundamentale. Pune
originea, romanitatea, vechimea, continuitatea românilor la baza programelor lor politice, dar şi
principiile de rezonanţă nouă, a dreptului natural, a egalităţii de drepturi dintre naţiuni, a numărului
naţiunii, a sarcinilor purtate de ea, a beneficiilor şi reprezentării ei în raport cu sarcinile sale. El
pune şi Unirea în serviciul luptei naţionale, deschizând lupta politică a naţiunii române înainte de
valul mare al luminismului şi a activităţii istorico-filologică a Şcolii Ardelene. De aceea Supplex
Libellus Valachorum nu se deosebeşte în esenţă de memoriile episcopului (cel care prin memoriile
din 1742; 1744 introduce cele două concepte fundamentale în lupta politică a românilor ardeleni:
dreptul natural şi dreptul istoric) ci prin unitate şi amploare. Câmpul argumentaţiei nu se schimbă,
doar se lărgeşte. Se produce o deplasare în ordinea şi raporturile de greutate a argumentelor.
Revendicările naţionale se întemeiau pe dreptul istoric, dar Diplomele Unirii au rămas principalele
arme ale lui Inochentie. Supplex Libellus Valachorum le pomeneşte doar în treacăt. Argumentele
istorice doar în trecăt pomenite la Inochentie, în Supplex iau proporţii considerabile, constituind
temelia tuturor drepturilor.
Memoriul nu este nici rezultatul Şcolii Ardelene. Nu ea a dat naştere programului politic,
nevoile luptei de ridicare au dat naştere Şcolii Ardelene. Programul politic, tezele şi organizarea lui
i-au trasat sarcinile (romanitatea, latinitatea, continuitatea) au fost demult curente. Nu au devenit
active decât după ce a fost nevoie de ele ca arme politice. Şcoala Ardeleană vine să fundamenteze
ştiinţific năzuinţele de ridicare, programul politic conceput să aşeze naţiunea şi aspiraţiile sale
pe temeliile solide ale istoriei şi limbii. Supplex Libellus Valachorum cheamă în ajutor principiile
noi, dar în tezele şi argumentele lui covârşesc armele proprii, numărul, sarcinile. Covârşesc cu
deosebire istoria, cea renegată de iluminism ca depozitara barbariei, a întunerecului care trebuie să

16
dispară. În locul socialului, cosmopolitismului luminist covârşeşte naţionalismul. Luminismul ia
forme naţionale, se confundă cu naţionalismul. Se îmbină aspiraţii „feudale” şi „burgheze”,
elemente cantitative şi calitative, tradiţionale şi progresiste. În prim planul luptei nu se află
burghezia ci o intelectualitate de diverse origini, clericală, puţin burgheză, laică treptat. Supplex
Libellus Valachorum e conceput în numele „Stărilor” naţiunii, al clerului, nobililor, stărilor militare
şi orăşeneşti, de intelectualitate. Revendicat în numele întregului popor, a fost Memoriul naţiunii. A
constituit programul politic naţional înainte de a se naşte o burghezie, înainte ca ea să formuleze
programe închegate de revendicări proprii.
Supplex Libellus Valachorum e un act revoluţionar? Nu e un act revoluţionar. Nici în căile de
luptă, nici în conţinut. Pe plan naţional constituie un salt, nu-l face pe plan social şi fără acesta nu
poate fi revoluţionar, nu deplin revoluţionar. E o petiţie adresată împăratului, înfăptuirea
revendicărilor o aşteaptă de la reforme venite de sus. De la împărat, nu reforme revoluţionare (ca în
timpul revoluţiei franceze care presupunea lichidarea reformismului iozefin, iar împăratul constituia
o stavilă în faţa revoluţiei). Petiţionarii nu erau nişte revoluţionari ci adepţi ai luminismului şi
luminismul nu e revoluţie, nu preferă metode revoluţionare, actorii fiind discipoli ai luminismului
vienez: Sonnenfels, Martini, Baumeister şi nu ai iacobinilor.
În al doilea rând revendicările Memoriului nu erau revoluţionare. Nu cereau înlăturarea
privilegiilor şi raporturilor de clasă. Reformele revendicate trebuiau să se înfăptuiască în raportul
social existent. Egalitatea naţiunii române cu celelalte. Supplex Libellus Valachorum cere o egalitate
pe plan naţional în condiţiile inegalităţii sociale, a egalităţii în plan orizontal între păturile sociale
corespunzătoare ale naţiunii puse în raport de egalitate. Drepturile omului şi cetăţeanului invocate în
fruntea Memoriului şi în text, sunt revoluţionare. Dar nu concretizate în sens revoluţionar, doar
pilon general de susţinere a complexului de revendicări care nu e revoluţionar. Îi lipseşte chiar
problema fundamentală pentru a fi revoluţionar: nu cere desfinţarea raporturilor feudale. Nu invocă
acţiunea revoluţionară a maselor în acest sens şi asta datorită neexistenţei burgheziei interesate de
răsturnarea raporturilor feudale.
Supplex Libellus Valachorum e un act retrograd? Nu mai ridică revendicările multiple ale lui
Inochentie Micu Klein în favoarea iobăgiei, nici de reglementarea sarcinilor iobăgeşti. Se impun
numărul revendicărilor în legătură cu limba de stat, cu limba şi cultura naţională. Restrângerea la
problema constituţională a statului; puterea politică naţională în stat – nevoia fundamentării că prin
stat se pot rezolva apoi celelalte. Omisiune nu negaţie. Obiectivul naţional singurul e suficient să
respingă insinuările de retrograd: politica naţională a constituit forma politică nouă care să domine
perioada istorică următoare. Libertatea naţională drept condiţie primordială a progresului. Omul nu
e liber fără comunitatea din care face parte, comunităţile nu sunt libere fără poporul de care
aparţine. A avut un sens naţional şi social.
Naţiunea română chiar şi pe naţiunile politice le înfruntă sub nume de naţiuni etnice, în sens
nefeudal. Nu sunt feudale argumentele, numărul, cantitatea sarcinii, sângele vărsat. Mijlocul
principal de ridicare e cultura. Iozefinismul semn al noii lumi, pentru intelectualii şi militarii
români, iozefinismul e scop nu mijloc. Aspiraţiile lui îi depăşesc. Iozefinismul: principiul egalităţii
în drepturi se topeşte în principiul unităţii imperiale. El desfinţase naţiunile politice şi introdusese o
limbă unică de stat. Nu convoca dietele; sistemul lui era un autocratism, despotism luminat, negaţie
a ideii de „suveranitate a poporului”. Aspiraţiile politice româneşti au constituit ţeluri contrare
politicii imperiale. Problema poporului român nu o putea rezolva reformismul; despotismul luminat
îl depăşea şi în concepţie şi în posibilităţile sale. Dar exista o posibilitate prin reformarea sau
dislocarea vechilor instituţii, desfinţarea naţiunii politice, ridicarea barierelor constituia un nou
piedestal iozefinismul.Dreptul natural a constituit o idee mai veche şi a avut o viaţă lungă, de la
Inochentie la Bărnuţiu, dar acum, contrar dreptului divin îşi găsea origini terestre, naturale, umane
şi venea aici în sprijinul unei echităţi în distribuirea dreptului între popoare, în spiritul unei egalităţi
şi proporţionalităţi în raport cu greutatea lor cantitativă. Contractul social între români şi unguri în
Transilvania de pe timpul lui Bela, de când vieţuiesc în Transilvania în virtutea unui „pact”, iar acea
succesivă „admitere” de bună voie de noi naţiuni la concetăţenie, nu e decât un şir de noi contracte

17
sociale. Voinţă liberă, convieţuire şi nu forţa stau la temelia statului (Rousseau, Contractul social
citat în Supplex de 9 ori). Contract mutat de pe plan social pe plan naţional, aplicat la raporturile
locale, la propriile interese, e un contract între popoare sau naţiuni.Drepturile societăţii civile astfel
constituite sunt imprescriptibile.
Revoluţionar sau retrograd? Nici una. În devenirea istorică alternativele nu sunt două ci trei:
A treia progresist, cea mai persistentă alternativă a devenirii umane, acum sub nume de reformist,
luminist, Supplex Libellus Valachorum e dominat de istorie. Naţiunea cea mai veche e motivul cel
mai stăruitor; drepturile revendicate nu sunt noi ci drepturile avute în trecut, o „restitutio” de
drepturi: drepturi medievale, antice.
Supplex Libellus Valachorum nu iniţiază ci continuă o luptă, susţinută cu argumente date,
istorie locală stimulată de iluminism. Luminismul a generat naţionalismul şi istorismul? Nu
Luminismul a venit doar să stimuleze, să ridice la o nouă potenţă. A fost un process politic în curs
să-i împrumute virtuţile luminii. Emanciparea naţională e prioritară. Haina naţională îmbracă
asuprirea socială. Istoria trebuie scoasă din bezna ignoranţei şi să i se aplice preceptele salvatoare le
raţiunii.
Supplex Libellus Valachorum e un act progresist, pentru că trecutul e depozitarul libertăţii şi
egalităţii între popoare, este cel care deţinea cheia societăţii civile, a contractului social. Autorii şi
semnatarii actului se întorc în trecut în măsura în care acesta cuprinde aspiraţiile prezentului, dar
actul este îndreptat înspre viitor. Istoria pusă la temelia luptei naţionale a devenit inegalabilul ei
suport moral.

Mişcarea Supplexului din anii 1790-1792 şi revoluţia de la 1848 reprezintă două repere
fundamentale în istoria mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Daca în epoca Supplexului, în
pofida tendinţelor spre o deschidere socială mai largă reliefate de cercetările din ultima vreme,
acţiunea aparţine în fapt unui cerc de intelectuali de elită, de iniţiaţi, revoluţia care are loc după o
jumătate de veac ne oferă tabloul unei ridicări uriaşe, de masă, în sprijinul ideilor programatice
formulate în esenţă de generaţia de la 1791. Aceste formulări au fost împărtăşite, în marea lor
majoritate şi adoptate în cadrul actelor petiţionare şi mişcărilor revendicative ţărăneşti din perioada
1790-1848, remarcându-se raportul dintre social şi naţional în conţinutul şi argumentaţia acestora.
Pentru perioada 1790-1848 este de remarcat faptul că programul politic naţional reuşeşte să
pătrundă chiar până la nivelul ţărănimii.
Spre deosebire de Supplex, care revendica înscrierea românilor în constituţionalismul
ardelean, ideea de autodeterminare la 1848 presupunea independenţa naţiunii române, egalitatea în
drepturi cu naţiunile conlocuitoare, asumarea suveranităţii în teritoriul ei naţional, prin organizarea
puterii naţionale. În limbajul, structura şi conţinutul actelor adunării de la 1848 e present Supplexul,
ceea ce demonstrează ataşamentul liderilor politici români la tactica reformistă, uzitată la acea dată
şi de revoluţia maghiară.

18
 PRINCIPATELE ROMÂNE LA SFÂRŞITUL
REGIMULUI FANARIOT

 La începutul epocii moderne, societatea românească, aşa cum apare ea în viziunea

Europei, prezintă o structură tradiţională, marcată de preponderenţa categoriilor sociale ale
Vechiului Regim: boierimea, clerul şi ţărănimea furnizează baza sistemului social – economic, în
timp ce categoriile urbane, burgheze, sunt extrem de slab dezvoltate.
 Statul şi instituţiile sale prezintă simptomele unei crize politice grave, datorată
dominaţiei otomane şi expresiei sale interne, regimul fanariot. În aceste condiţii, elita politică
autohtonă (boierimea pământeană) schiţează un program naţional de reformare instituţională şi
emancipare politică.

Secolul al XVIII-lea a realizat redimensionarea Europei, marcând trecerea de la Europa

clasică la Europa Luminilor, care a recuperat teritoriile sale răsăritene, încorporându-le. Epoca
Luminilor a impus un nou concept de Europă, definit multidimensional, politic, economic, religios,
cultural, care îşi asumă plenar şi “chestiunea orientală”, ca una a echilibrului, a securităţii şi mai
ales a expansiunii spre Mediterana sau Asia. În dimensiunea economică, a însemnat expansiunea
capitalismului, cu tendinţele sale unificatoare şi integratoare, ce absorb şi structurile economice
româneşti, mai ales după marile bulversări pe care le-au provocat industrializarea şi explozia
demografică.
Semnificativ este interesul sporit pentru acest spaţiu în lumea occidentală – politic, militar,
economic (comercial), religios, cultural – ilustrat de numărul mare al călătorilor care străbat Europa
de Est în misiuni oficiale sau dintr-o nevoie firească de cunoaştere şi care au lăsat remarcabile
descrieri de călătorie despre ţările române (Bauer, Boscovich, Carra, d’Hauterive, Raicevich,
doamna Reinhard, Sulzer, Wilkinson, Wolf). O demonstrează şi înfiinţarea consulatelor străine în
Principate: rus (1782), austriac (1783), francez (1798), englez (1803).
Imaginea pe care o transmit toţi aceştia despre români şi ţara lor este una contradictorie.
Remarcă solul bogat şi câmpiile întinse, din care abia a 6-a parte erau cultivate, bogăţiile naturale,
condiţiile climatice favorabile, frumuseţea locurilor. Cât priveşte locuitorii, observă densitatea mică
a populaţiei, în general, numărul redus al locuitorilor, care reprezenta abia a zecea parte din cât
putea hrăni solul Principatelor. Relativ la nivelul de civilizaţie nu au prea multe aprecieri, la
contactul cu un alt tip de civilizaţie pe care îl întâlnesc aici, rural, comunitar, diferit total de modelul
civilizaţiei urbane şi capitaliste cu care au fost familiarizaţi acasă. Descriu mizeria, sărăcia,
spolierile, lipsa de civilizaţie şi de moravuri cultivate la oamenii de rând, în opoziţie cu
protipendada. Sumar, vom încerca să schiţăm ce a întâlnit lumea occidentală în spaţiul românesc la
sfârşitul regimului fanariot, sintetizând concluziile şi principalele date oferite de istoricii Andrei
Oţetea, respectiv Gheorghe Platon.

1. Populaţia
Dacă în Europa occidentală s-a produs o explozie demografică, pe bună dreptate numită
“revoluţia demografică”, fenomen care a însemnat o creştere fără precedent a populaţiei, a
aşezărilor urbane şi a marilor aglomerări, în ţările române sporul demografic în secolul XVIII a fost
lent, greu perceptibil sub aspect cantitativ. Cea mai importantă transformare în regimul demografic
în sens modern, european, are loc în structura populaţiei, în aspectul calitativ al dinamicii
demografice, unde progresul a fost spectaculos. Principala trăsătură a regimului demografic în ţările
române până la începutul secolului al XIX-lea o reprezintă, deci, creşterea lentă, ilustrată prin două
fenomene:
1. creşterea numerică a aşezărilor urbane, cu deosebire a celor cu statut urban;
2. creşterea populaţiei în localităţile cu statut urban.

19
 Explicaţiile acestei creşteri lente au fost puse pe seama înapoierii economice, consecinţă a
regimului dominaţiei otomane, a absenţei oricărei asistenţe sanitare, proliferării epidemiilor,
calamităţilor naturale, a invaziilor străine de pradă, a războaielor şi ocupaţiilor militare.
În cifre absolute, populaţia Ţării Româneşti creşte de la 1.249.840 locuitori în 1774, la
1.795.130 în 1820 (după estimările istoricului demograf Louis Roman). Din acest punct de vedere,
Ţara Românească s-ar fi situat la un nivel mediu european. În Moldova, creşterea s-a realizat de la
322.629 în 1772 la 528.784 în 1803. Deoarece sporul natural era neînsemnat, această creştere
trebuie pusă mai mult pe seama trecerilor de populaţie din Transilvania sau din sudul Dunării în
Principate.
O altă trăsătură a regimului demografic o reprezintă transformările de ordin calitativ în
structura populaţiei, mai spectaculoase, constând în diferenţierea şi diversificarea populaţiei, în
structura mai evidentă a acesteia, accelerată de reformele în spirit luminat ale domnilor fanarioţi, de
modernizarea aparatului de stat şi de transformările din administraţie. Dezvoltarea comerţului după
tratatul de pace din 1774 a contribuit la diversificarea ramurilor de meserii şi negoţ; de asemenea,
războaiele ruso – turce au favorizat, până la un punct, producţia şi schimbul, stimulând dezvoltarea
urbană.

3. Societatea
La sfârşitul secolului XVIII şi la începutul celui următor, societatea românească se
înfăţişează mai complexă în comparaţie cu epocile anterioare, contradictorie în unele aspecte, stare
specifică fazelor de tranziţie; structurile regimului de stări, câte au fost, sunt suprapuse de nucleele
viitoarelor grupuri caracteristice societăţii burgheze. Pământul reprezenta principala avuţie a
Principatelor. Din punctul de vedere al stăpânirii acestuia, Andrei Oţetea observa că 2/3 din sol
aparţinea boierimii şi clerului, iar 1/3 ţărănimii libere.

a) Boierii
Indiferent care era originea boierimii (moşia sau slujba), după reformele lui Mavrocordat
legea nu mai recunoştea decât boierimea de slujbă. Constantin Mavrocordat şi Al. Ipsilanti au
structurat boierimea în două, respectiv cinci ranguri. Într-o societate întemeiată încă tradiţional pe
privilegiul de naştere, boierii erau beneficiarii tuturor privilegiilor, de ordin fiscal, scutirea de orice
dare către stat, de ordin politic, erau deţinătorii exclusiv ai puterii şi, desigur, de ordin economic sau
social. Din categoria privilegiaţilor făceau parte şi neamurile, mazilii, urmaşii marilor boieri.
- Noua boierime
Un fenomen relevant îl reprezintă apariţia boierimii noi, de dată recentă, provenită din
vănzarea funcţiilor, practică uzitată de domnii fanarioţi pentru a-şi spori veniturile. O altă parte a
noii boierimi provine din multiplicarea şi diversificarea aparatului administrativ. Este amestecată ca
origine, o parte vine din Fanar sau din sudul Dunării – cea pe care o vor incrimina Eliade şi
Eminescu, numind-o pătură superpusă -, alţii provin din categoriile sociale modeste, productive,
buni întreprinzători din punct de vedere economic (negustori, funcţionari din aparatul administrativ,
slujitori ai boierilor, chiar şi intelectuali). Foarte mulţi dintre ei au interese şi preocupări specifice
clasei burgheze.
Această categorie, comparabilă cu noua nobilime din Anglia sau din Franţa lui Ludovic al
XIV-lea, se afirmă la începutul secolului al XIX-lea, cînd este foarte activă, dinamică, mobilă,
receptivă la semnalele modernizării. Până la un punct, a fost purtătoarea ideilor liberale, a spiritului
democratic în ţările române, deşi în esenţă a militat pentru pentru dobândirea privilegiilor de care
beneficia marea boierime şi pentru egalizarea statutului lor cu aceasta.
La nivelul marii boierimi se produce un fenomen de occidentalizare a moravurilor, a
modului de viaţă, în mod direct, prin contactele cu ofiţerii ruşi sau mediat prin societatea greacă din
Principate. În această perioadă însă, se produce un fenomen de diluare a boierimii, ca urmare a
creşterii sale numerice în dauna calităţii,prin încorporarea unor elemente străine de boierimea
tradiţională şi, mai ales, prin îmburghezirea a grupului boieresc, anunţând sfârşitul boierimii

20
tradiţionale şi evoluţia spre propietarul modern. În structurile elitate din Principate se fixează de
acum două niveluri distincte, ce evoluează convergent sau în opoziţie până la 1848: marea boierime
şi boierimea mică.

- Boierimea şi relaţiile agrare

Veniturile boierimii proveneau din dijmă, din exploatarea moşiei şi monopolul băuturilor.
Deoarece sistemul feudal nu mai satisfăcea nevoile sporite ale boierilor, aceştia au trecut la
exploatarea moşiei în regie proprie, la concentrarea pământurilor, remarcându-se tendinţa de a
transforma posesiunea asupra pământului în proprietate deplină şi de a îngrădi accesul ţăranilor la
loturile comune - fânaţ, păşune, pădure.
Creşterea producţiei de cereale pentru nevoile comerţului conduce la o nevoie mai mare de
braţe de muncă, ceea ce determină creşterea sarcinilor de clacă la 12 zile în Muntenia şi 24 în
Moldova. Raportat la regimul robotei din Transilvania, regimul clăcii în Principate era incomparabil
mai uşor, ilustrând faptul că aici nu s-a realizat concentrarea moşiilor. Comasarea şi creşterea
suprafeţei exploatate în regie proprie se realizează în detrimentul ţărănimii clăcaşe şi a celei libere.
În această perioadă, de până la 1821, se produce o deposedare masivă şi violentă a clăcaşilor,
reducerea numărului ţăranilor liberi şi a proprietăţii ce o deţin. Sarcinile feudale erau mai grele la
începutul secolului al XIX-lea deât cu 50 de ani mai înainte, dar mai uşoare decât în Transilvania,
din cauza suprafeţelor întinse de pământ, a densităţii reduse a populaţiei, ceea ce a determinat
concurenţa între boieri pentru a atrage ţăranii pe moşiile lor.

b) Clerul
Clerul deţinea 1/3 din suprafaţa solului. Mari proprietari de moşii erau mânăstirile, atât cele
închinate, cît şi cele pământene. Eparhiile aveau pământ mai puţin, în schimb aveau venituri mai
mari. O practică răspândită în biserica din Principate era vânzarea funcţiilor ecleziastice, de la
mitropolit până la paroh, constituindu-se astfel o sursă de venituri pentru domnia fanariotă. Practica
vânzări preoţiei a făcut să crească numărul de preoţi la sate în detrimentul pregătirii şi al calităţii.
Condiţia materială şi socială a preoţilor era apropiată de a ţăranilor, ei fiind scutiţi numai de unele
dări.

c) Starea a treia
Are o pondere numerică neînsemnată în Principate, din cauza lipsei tradiţiei urbane, a
oraşelor specializate ca centre de producţie sau de schimb. Singurele aglomerări – capitalele - şi
oraşele mai mari erau centre administrative, politice, militare, reşedinţe ale boierilor, centre de
consum.
Majoritatea negustorilor şi meseriaşilor erau străini - germani, maghiari, greci, albanezi,
armeni, evrei – aşezaţi de puţin timp în Principate. Oraşele şi târgurile moldovene erau dominate de
străini, populaţia lor era eterogenă din punct de vedere etnic şi confesional. În Muntenia , populaţia
urbană era mai omogenă, majoritatea era românească, dar şi aici existau mulţi străini, sud -
dunăreni, evrei, germani, maghiari, armeni, ruşi, francezi, polonezi, italieni. În primul rând evreii au
avut un rol important în formarea burgheziei în Principate. La începutul secolului XIX se afirmă şi
o pătură de negustori români, care aparţin însă păturilor inferioare ale acestei categorii. Sudiţii
(=supuşii) străini se aflau sub regimul jurisdicţiei consulare, prin care erau scoşi de sub incidenţa
legislaţiei şi a autorităţilor locale.

d) Ţăranii
Ţăranii liberi constituie o categorie în vădit recul. Ponderea lor a fost iniţial mare, deţineau
1/3 din suprafaţa agricolă, dar pierd mult din cauza fiscalităţii şi a tendinţelor boierimii de a-i
deposeda şi a-i transforma în clăcaşi.
Călătorii străini care au traversat Principatele au remarcat condiţia deplorabilă a ţărănilor
clăcaşi, determinată de obligaţiile multiple ce le prestau către boieri, către stat, de transport

21
(cărăuşie), de găzduire a dregătorilor, de reparare a cetăţilor şi drumurilor. Sarcinile către boieri erau
dijma şi claca. Aceasta din urmă a fost sporită cu două zile la sfârşitul secolului XVIII; exista şi
dreptul de transformare a clăcii în bani, dar el nu a fost aplicat. Chiar dacă regimul feudal s-a
agravat în comparaţie cu perioada anterioară, nu a ajuns niciodată la limitele maxime înscrise în
aşezămintele domneşti sau în alte legi, nici chiar cele 12 zile pe an nu au putut fi impuse
întotdeauna.

4. Regimul politic şi instituţiile statului

Regimul fanariot, expresia politică a regimului dominaţiei otomane, a înlocuit sistemul
politic tradiţional din ţările române, a eliberat boierimea pământeană din funcţiile – cheie, a
modificat funcţiile esenţiale ale statului, cum a fost cea externă, de apărare, desfiinţând armata.
Reformele realizate de domnii fanarioţi, au urmărit raţionalizarea administraţiei în vederea creşterii
rolului statului. Etatismul a dominat concepţia lor reformatoare, care viza instaurarea ordinei în
detrimentul arbitrariului medieval, subordonarea boierimii, precizarea competenţelor diferitelor
instituţii şi dregătorii, toate subordonate nevoilor fiscale.

a) Domnia
Din 1731, domnul a fost numit pe o durată de 3 ani, fiind asimilat cu un funcţionar otoman,
echivalent unui paşă cu două tuiuri. Domnul avea autoritate absolută, regimul fiind unul absolutist;
din 1774 avea agenţi diplomatici la Constantinopol. Avea drept de a pune orice dare, gestiunea lui
nu era controlată decât formal de divan, era judecător suprem. Instabilitatea şi venalitatea domniei
au generat concurenţa pentru ocuparea ei. În timpul regimului au funcţionat 36 de domni în
Moldova şi 39 în Ţara Românească. Pentru stabilizarea domniei, la începutul secolului trecut a fost
impus un cartel format din 4 familii care concurau pentru tron, iar în 1802 durata ei a fost fixată la 7
ani, domnii neputând fi destituiţi înainte de termen (prevedere care nu s-a putut aplica însă în
practică). Preocuparea lor principală era de ordin fiscal, adunarea cât mai multor bani.
Funcţia externă a statului a fost total modificată. Ţările române au pierdut orice iniţiativă în
politica externă, au pierdut dreptul de a încheia tratate, fiind obligate să aplice tratatele încheiate de
Poartă cu puterile străine, mai ales tratatele comerciale. Domnii erau agenţi informatori şi
intermediari ai Porţii şi susţineau diplomaţia acesteia. Armata a fost desfiinţată, redusă la funcţia de
poliţie, ceea ce a făcut imposibilă apărarea teritoriului în faţa numeroaselor invazii, ce s-au înmulţit
considerabil la începutul secolului XIX.

b) Divanul
Avea un rol neînsemnat. Compoziţia lui era la bunul plac al domnului. Deşi majoritatea
membrilor lui erau români, funcţiile – cheie erau deţinute de boierii greci.

c) Administraţia
Serviciile administrative erau conduse de mari dregători (ban, vornic, logofăt, vistiernic),
care la început au fost slujitori de curte, apoi au devenit dregători publici. Nu erau salarizaţi, dar
primeau ca recompensă veniturile unui târg.
În fruntea administraţiei locale, a ierarhiei judeţelor, se aflau ispravnicii, tot fără leafă,
răsplătiţi însă cu o parte din veniturile domneşti şi din gloabele (amenzile) încasate. Ei concentrau
toată puterea din judeţe în mâinile lor, aveau atribuţii administrative, fiscale, judecătoreşti, de
poliţie, executau sentinţele, încasau gloabele. De aici, tendinţa de a agrava pedepsele şi amenzile,
care le sporeau veniturile. Veniturile peste leafă ale dregătorilor se numeau havaieturi. Regimul
havaieturilor a provocat abuzuri care nu aveau altă limită decât capacitatea de rezistenţă a
contribuabililor.
Domnul îşi cumpăra tronul de la turci şi oferea slujbele celor care dădeau mai mult. Marii
dregători, la rândul lor, vindeau slujbele până la ultimele grade ale ierarhiei. Până la C.
Mavrocordat, marii dregători aveau în subordine slujitorii de condiţie liberă fără pământ, cu

22
avantaje fiscale, obligaţii la servicii civile şi militare. C. Mavrocordat a desfiinţat slujitorii civili şi a
redus numărul celor militari, cu excepţia celor din poliţia rurală, a grănicerilor şi perceptorilor. În
subordinea ispravnicului se aflau sameşi (finanţe), zapcii (executori), condicari (cancelarie),
judecători, polcovnici, vătăşei de plai.

d) Organizarea fiscală
Domnul dispunea de toate veniturile ţării. Singura raţiune a administraţiei era aceea de a
stoarce cât mai mulţi bani de la populaţie. La începutul regimului, fondurile statului şi veniturile
domnului s-au confundat. Pentru a feri veniturile domnului, ameninţate de cererile sporite ale
turcilor, în a doua jumătate a secolului XVIII cămara domnului şi vistieria statului s-au separat.

- Cămara domnului
Izvoarele de venituri ale domniei erau impozitele indirecte, veniturile vămilor şi ocnelor,
oieritul, vinăritul, dijmăritul, care se arendau împreună. Alte impozite mai puţin clare şi regulate
erau văcăritul, ierbăritul, măgăritul, fumăritul, tutunăritul ş.a. La sfârşitul secolului XVIII, veniturile
cămării erau apreciate la 1 milion de lei; pentru Ţara Românească, la 1816, se estimau 2,9 milioane.
Doamna avea sursele proprii de venituri, în Ţara Românească o parte din venitul vămilor şi birul pe
ţigani, în Moldova venitul judeţului Botoşani.
Vânzarea titlurilor de boierie constituia o mare sursă de venituri. Caragea vodă, de
exemplu, a obţinut din această practică un venit de 20 milioane piaştri.

- Vistieria statului
Sumele încasate în vistieria statului trebuiau să asigure plata obligaţiilor către turci şi plata
funcţionarilor. Tributul constituia obligaţia principală către Poartă, dar în realitate domnii satisfac
multe alte cereri ale Porţii. Tributul este în creştere, ridicându-se în 1820 la 2 milioane în Ţara
Românească şi 1 milion în Moldova.
Aceste sume se încasau din bir, impozitul personal (capitaţie) pe care îl plăteau toţi ţăranii
de sex masculin de la vârsta de 16 ani, cu excepţia scutelnicilor. Pe lângă bir, statul mai încasa şi
impozite extraordinare: ploconul steagului, mucarerul mare, mucarerul mic. Veniturile vistieriei
mergeau în cea mai mare parte la turci.
Fiscalitatea regimului era apăsătoare nu numai prin numărul mare de impozite, cât mai ales
prin maniera de repartizare şi percepere a lor, deoarece jumătate din locuitorii ţării erau scutiţi, ceea
ce agrava obligaţiile celor impuşi.

5. Acţiunea politică a boierimii

Finalul regimului fanariot oferă imaginea unei administraţii străine de interesele naţionale,
pusă în slujba nevoilor mereu sporite de bani ale domnilor, care au supus populaţia unui regim fiscal
mult mai apăsător decât regimul clăcii. Tendinţele de modernizare şi transformare în sens burghez
din economie şi societate sunt numai la începuturi, puternic ecranate de regimul feudal şi de
structurile tradiţionale.
Regimul fanariot a fost supus unei permanente contestaţii în primul rând din partea
boierilor pământeni. Această contestaţie dobândeşte un pronunţat caracter politic după 1750, cu
momente de vârf în 1753, 1758 – 1759, 1767, 1768 – 1774, când se ajunge la alegerea unui domn
pământean.

- Programul politic al marii boierimi

Contestarea domniei şi a administraţiei fanariote se face în pamflete, prin memorii politice
(cel mai răspândit mijloc), care sunt adevărate proiecte sau programe de reorganizare a ţării, ce pun
în discuţie toate aspectele vieţii publice din Principate. Elaborarea şi înaintarea lor se intensifică în
primele două decenii ale secolului al XIX-lea, când s-au înaintat 45 de asemenea memorii.

23
 Ele au contestat regimul şi statul fanariot, apoi au pus în discuţie problemele social –
economice: agricultura, manufacturile, comerţul, privilegiile, aspectele fiscale. În al treilea rând au
vizat forma de guvernământ, statutul intern, cerând reforma instituţiilor. A patra categorie de
probleme viza statutul internaţional al Principatelor. Între 1769 – 1820, 30 de memorii s-au ocupat
de această chestiune; 10 cereau independenţa, aproape toate autonomia, vizau relaţiile Principatelor
cu Poarta, probleme teritoriale, armată naţională, chiar şi unirea celor două ţări.
Redactate de boierimea mare, aceste memorii se încadrează criticismului iluminist şi
reformismului nobiliar. Teoria politică a boierimii pământene condiţiona progresul intern de
obţinearea independenţei. Există o relativă convergenţă şi chiar unanimitate în dezideratele
naţionale pe care le formulează boierimea pământeană în memoriile adresate Rusiei, Austriei,
Franţei sau altor puteri. Există o mare varietate de opinii cu privire la structura politică, la practica
guvernării, dar şi o viziune unitară în probleme ce vizează progresul economic, cultural şi de
civilizaţie.

24
 REVOLUŢIA DIN 1821

 Revoluţia din 1821 marchează limita dintre Vechiul Regim şi societatea modernă.
În contextul crizei Imperiului otoman, al mişcărilor balcanice de eliberare şi al avansului Rusiei
în zonă, Principatele primesc o marjă de acţiune mai largă, în sensul promovării programului lor
naţional.
 Relaţiile complicate dintre forţele politice implicate la 1821, boierimea
pământeană, mişcarea pornită de Tudor şi Eteria grecească, având în fundal conflictul dintre
Rusia şi Turcia, pun în evidenţă încercarea de materializare concretă a acestui program.
 Modernizarea discursului ideologic la 1821 reprezintă un indiciu important al
agregării unor noi forme de solidaritate socială, bazate pe ideea de naţiune etnică şi pe
adeziunea la principiile liberale şi democratice. Aceste idei schiţate timid la 1821 prevestesc însă
evoluţiile pe care le vor împlini în plan practic.

1. Climatul politic internaţional la începutul secolului XIX

Revoluţia din 1821 a fost un început şi un sfârşit de epocă, sfărşitul Vechiului Regim în
Principatele Române şi începutul modernităţii. Revoluţia s-a declanşat într-o perioadă de criză a
regimului fanariot, având ca fundal imcompatibilitatea tot mai gravă între structura economică şi
socială încă patriarhală, tradiţională, care evoluează foarte lent spre modernitate, şi un organism
politico – statal care s-a modernizat în raport cu sistemul politic medieval, ca urmare a
reformismului luminat promovat de domnii fanarioţi, dar a funcţionat exclusiv în favoarea
domnitorilor şi a regimului otoman. Programul de modernizare a instituţiilor şi statului, promovat
de domnii fanarioţi, se integrează reformismului luminat al secolului al XVIII-lea. Expresie a unei
concepţii ce urmărea creşterea rolului statului în societate, reformismul fanariot a pus capăt
arbitrariului sistem politic medieval.
Regimul politic fanariot s-a dovedit însă incompatibil cu structurile organismului social şi
naţional, care, prin mişcarea boierimii pământene, l-au respins în numele principiilor iluminismului
şi ale ideii naţionale moderne. Mişcarea de opoziţie a boierimii pământene, care s-a manifestat
aproape exclusiv prin memorii înaintate marilor puteri, atinge un moment culminant în preajma
anului 1821.
Criza regimului fanariot a fost adâncită de efectele Revoluţiei franceze şi ale epocii
napoleoniene în sud – estul Europei, de noul raport de forţe ce s-a cristalizat în sistemul relaţiilor
internaţionale pe continent. Rusia a rămas în prima linie a politicii sud – est europene, mai ales după
1806, încurajând rezistenţa popoarelor creştine faţă de stăpânirea otomană, în numele ideii de
solidaritate creştină şi al rolului asumat după 1774, de protectoare a creştinilor din Imperiul otoman.
Problema Principatelor române a fost o parte integrantă a “chestiunii orientale”, înţeleasă
de diplomaţia europeană ca una de succesiune a Imperiului otoman, pe care şi-o disputau marile
puteri. Divergenţele dintre puterile occidentale în această chestiune au fost complicate de afirmarea
ideii naţionale moderne, care îşi începe cariera sub forma principiului de naţionalitate în relaţiile
internaţionale din sud – estul Europei, o dată cu revoluţiile balcanice – revoluţia sârbă şi revoluţia
greacă.

Contextul internaţional la 1821

- Pe plan general – european:

 difuzarea ideilor Revoluţiei franceze (după 1789)

25
  politica de echilibru european a “Sfintei Alianţe” (după 1815)
- Pe plan sud – est european:
 criza Imperiului otoman
 tendinţa Rusiei de expansiune în Balcani
 revoluţia sârbă (1804)
 revoluţia greacă (1821)

Revoluţia română din 1821 a început ca o mişcare antiotomană în contextul general al

revoluţiilor balcanice, în strânsă legătură cu Eteria şi cu ideea ridicării popoarelor creştine din
Balcani împotriva stăpânirii otomane, cu sprijinul Rusiei. Eteria a fost o societate secretă, de tip
elitar, menită să organizeze şi să conducă diaspora grecească pe calea eliberării grecilor cu sprijunul
Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creştinilor din Balcani. Planurile sale militare acordau
Principatelor române un rol important; Moldova se constituia într-o bază de operaţiuni, iar Oltenia
era destinată unei insurecţii româneşti, menite să favorizeze trecerea la sud de Dunăre a trupelor
eteriste ce veneau din Rusia, pentru a dezvolta insurecţia în Balcani.
În acest scop a fost iniţiat şi Tudor Vladimirescu în planurile militare ale Eteriei, după
încheierea legământului cu căpeteniile eteriste Iordache şi Farmache, prin care se definea ca scop al
înţelegerii lupta împtoriva dominaţiei otomane. Planul militar al Eteriei se baza pe sprijinul şi
intervenţia armată a Rusiei în Balcani, dar acţiunile concrete ale acestei societăţi l-au compromis
până la urmă şi au paralizat posibilitatea de intervenţie a ţarului în Balcani.

2. Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu: motivaţii, participanţi, desfăşurare

Revoluţia din 1821 se manifestă în prelungirea programului boierilor pământeni, formulat
încă din secolul al XVIII-lea în memoriile adresate marilor puteri. Nouă în 1821, în contextul
revoluţiilor balcanice, este ideea de realizare a programului politic al emancipării prin insurecţie, şi
nu pe cale legală, cum au încercat boierii înainte. Spiritul revoluţionar a bulversat şi societatea
românească, ieşită din pasivitatea medievală în urma unui proces de conştientizare a propriei
identităţi. În fruntea procesului de renaştere naţională în Principatele române au stat boierii
pământeni, care au dat mandat lui Tudor Vladimirescu “să ridice poporul cu arme”, “precum este
povăţiut”. Acesta a declanşat insurecţia în 15 ianuarie 1821, din însărcinarea Comitetului de
oblăduire – organism politic provizoriu desemnat să suplinească domnul care tocmai decedase -, pe
baza planurilor elaborate cu cooperarea Eteriei în intervalul noiembrie 1820 – ianuarie 1821.
- Justificarea insurecţiei
Noutatea ce o aduc evenimentele din 1821 este insurecţia şi chemarea poporului la arme, în
numele boierilor. Actele fundamentale care justifică această intenţie reprezintă un moment de
cotitură în istoria ideilor social – politice româneşti. Privite în ansamblu, ele nu exprimă un program
politic coerent şi o linie politică foarte clară, ci mai degrabă scot în evidenţă sinuozităţile şi
contradicţiile politicii lui Tudor Vladimirescu.
Proclamaţia de la Tismana este o chemare la arme, un manifest de ridicare a poporului la
luptă, care invocă dreptul de rezistenţă la opresiune ca legitimare a insurecţiei, în numele dreptului
natural al oamenilor şi cetăţenilor. Inspirată (chiar şi involuntar) de ideologia revoluţionară
franceză, proclamaţia urmărea să-l scoată pe omul – cetăţean din pasivitatea şi teama medievală,
transformându-l într-un factor activ al istoriei, din supusul lumii medievale, în cetăţenul celei
moderne.

- Dimensiunea socială şi modul de organizare al mişcării

Chemarea lui Tudor la arme a declanşat o mişcare ţărănească de proporţii, în care
ţărănimea se manifestă în formele tradiţionale, ca în răscoalele din epoca medievală. La chemarea
lui Tudor au răspuns în primul rând pandurii, care au constituit nucleul militar al insurecţiei,
ţărănimea din judeţele de sub munte, ţăranii clăcaşi de la câmpie, mica boierime. O parte a ţărănimii
răsculate la chemarea lui Tudor s-a integrat în insurecţia declanşată de boieri, altă parte s-a

26
manifestat paralel sau independent de acţiunea Adunării norodului. Acest corp armat, organizat
după reguli militare în jurul nucleului de panduri, era o instituţie constituită după modelul Adunării
naţionale din insurecţia sârbească, amândouă inspirate de Adunarea naţională a Revoluţiei franceze.
Încurajată de acţiunea militară a Adunării norodului, care a ocupat Oltenia, transformând-o
în bază de operaţiuni şi instaurând o administraţie nouă, favorabilă revoluţiei, mişcarea ţărănească a
cuprins Oltenia, Muntenia şi chiar părţi din Moldova. Această reacţie masivă a factorului popular a
depăşit intenţiile iniţiale ale boierilor şi ale conspiraţiei ţesute la consulatul rus de la Bucureşti,
conferind şi un caracter social mişcării care a izbucnit în numele idealurilor de emancipare
naţională. Prin integrarea factorului ţărănesc în insurecţia organizată şi prin mişcările ţărăneşti care
s-au declanşat pe fondul insurecţiei organizate, revoluţia română s-a autonomizat de Eterie, care a
rămas elitară, asemănându-se astfel mai mult cu revoluţia sârbă.
Spre deosebire de răscoalele ţărăneşti, atomizate şi dispersate la nivel local, revoluţia din
1821 are o componentă militară bine precizată, ilustrată de Adunarea norodului, după modelul
revoluţiilor secolului XVIII. Condusă de boieri mici, târgoveţi, negustori, panduri şi chiar ţărani
clăcaşi, organizată în căpitănii şi polcovnicii, ea a utilizat experienţa militară a pandurilor. Adunarea
norodului reprezintă revoluţia organizată, care a încercat şi parţial a reuşit să încorporeze şi să-şi
subordoneze manifestările populare. Când acestea au luat aspectul unor mişcări sociale
dezordonate, anarhice, antiboiereşti, Tudor le-a reprimat:

- Tudor, boierii, ţăranii, eteriştii şi marile puteri: convergenţe şi contradicţii

Dezvoltarea revoluţiei a avut o dezvoltare sinuouasă şi contradictorie, mai ales în aspectele
tactice, care au impus replieri sau orientări noi, în funcţie de conjuctura internă şi internaţională.
Explicaţia rezidă, pe de o parte, în dualitatea puterii care s-a menţinut în tot timpul evenimentelor,
chiar dacă în Oltenia a fost instaurată o administraţie nouă, favorabilă revoluţiei. La nivelul puterii
centrale şi în celelalte judeţe, Adunarea poporului a împărţit tot timpul puterea cu vechea
administraţie, controlată de boierii din Comitetul de oblăduire. Chair şi atunci când a ajuns la
Bucureşti şi a condus efectiv treburile ţării timp de două luni, între 16 martie şi 15 mai (peroadă
numită de istoricul Andrei Oţetea “domnia lui Tudor”, sugerând şi veleităţile în acest sens ale
Vladimirescului), Tudor a guvernat în numele Comitetului de oblăduire şi al Adunării norodului,
ultima fiind subordonată celui dântâi. E adevărat, nu au lipsit în acest interval nici conflictele,
fricţiunile sau tratativele purtate de boieri cu Tudor, prin Nicolae Văcărescu sau Constantin
Samurcaş. După intrarea lui Alexandru Ipsilanti în Principate, respectiv sosirea la Bucureşti şi
tratativele cu Tudor (25 martie), administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Eterie prin
mijlocirea Comitetului de oblăduire; judeţele de la munte au fost subordonate lui Ipsilanti, Oltenia
şi cele de câmpie lui Tudor.
Al doilea factor care a generat oscilaţii şi replieri în tactica Adunării norodului a fost
defecţiunea rusă, dezavuarea Eteriei şi a insurecţiei române de către Rusia ca urmare a presiunilor
puterilor din Sfânta Alianţă. Dezavuarea revoluţiei a declanşat exodul boierilor din Muntenia în
Transilvania. După ce a fost înştiinţat oficial de acest act, în 18 sau 19 martie, prin consulul rus Pini,
se produce o schimbare de front în acţiunea lui Tudor, ca şi a boierilor. Tudor încetează atacurile la
adresa boierilor, consideraţi până acum, împreună cu domnii fanarioţi, principalii vinovaţi de
situaţia gravă a ţării. În interpretarea lui Andrei Oţetea, aceste atacuri verbale din proclamaţii erau
un mijloc de presiune asupra boierilor care mai ezitau să se alăture revoluţiei. Din 20 martie, tonul
actelor emanate de Tudor relevă schimbarea de front şi tendinţa de a uni toate forţele ţării într-un
front comun împotriva pericolului care ameninţa ţara, intervenţia armată otomană.
De cealaltă parte, ameninţată de amploarea mişcării sociale, pe care nici Tudor nu o mai
controla, chiar dacă la Padeş a cerut ţăranilor să facă distincţie între boierii fideli revoluţiei (“care
ne sunt făgăduiţi”) şi cei care erau împotrivă, ameninţată şi de intervenţia militară otomană,
boierimea, câtă a mai rămas în ţară, a realizat o regrupare rapidă. Tratează cu Tudor, care a
capitulat, recunoscând “vremelnica oblăduire” a ţării şi îndemnând pe ţărani să se supună boierilor
şi stăpânirii. Pactul a fost făcut public în 23 martie, însoţit de jurămintele celor două părţi, care

27
reflectă concilierea şi compromisul necesar realizării frontului naţional în faţa pericolului extern.
Renunţând la discursul din proclamaţiile anterioare, Tudor a obţinut legitimarea mişcării, după cum
rezultă din înscrisul dat de mitropolit, episcopi şi 54 de boieri rămăşi în Bucureşti: “pornirea
dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu e rea şi vătămătoare, nici în parte fieşcăruia, nici
patriei, ci folositoare şi izbăvitoare şi norodului spre uşurinţă”.
Actele din perioada când a condus efectiv ţara ca reprezentant al “ocârmuirii vremelnice”
reflectă contradicţiile şi sinuozităţile acţiunii politice şi militare a lui Tudor. Cel mai elocvent
exemplu de incoerenţă şi contradicţii, amestec de vechi şi nou, este Cererile norodului românesc,
conceput ca un aşezământ cu valoare constituţională, pe care trebuiau să jure domnii veniţi în ţară.
Ilustrând voinţa Adunării norodului, actul reprezenta maniera specifică în care Tudor, ce nu
avea pregătirea politică necesară întocmirii unui proiect de constituţie, a înţeles constituţionalismul
şi suveranitatea poporului. Pe lângă principii moderne şi prevederi în sensul progresului – numirea
în funcţii după merit, libertatea comerţului, desfiinţarea jurisdicţiei consulare – actul înscrie şi
menţinerea domnilor fanarioţi, limitând la 4 numărul boierilor care-l pot însoţi. Contradicţia este
flagrantă în dualitatea puterii pe care o menţine, un domn fanariot şi Tudor ca domn suprem şi
guvernator.

Mişcarea lui Tudor:

cronologia evenimentelor:
18-19 ian. Moartea, probabil provocată, a domnitorului Alexandru Şuţu. Boierii
care preiau puterea îl însărcinează pe Tudor să ridice poporul.
23 ian. Tudor iniţiază mişcarea armată şi lansează proclamaţia de la Padeş
(Tismana).
22 febr. Ipsilanti, conducătorul Eteriei, intră în Moldova, venind din Rusia.
23 febr. Diplomaţia rusă este nevoită să dezavueze tulburările din Principate.
16-20 mar. Tudor lansează o serie de proclamaţii prin care îşi justifică acţiunile.
21 mar. Intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti.
23 mar. Tudor ajunge la o înţelere cu boierii rămaşi în Bucureşti, pe baza
căreia va conduce ţara în săptămânile următoare.
30 mar. În pofida marilor divergenţe existente, Tudor încheie un acord cu
Ipsilanti, cu privire la împărţirea autorităţii celor doi în Muntenia.
3 apr. Ipsilanti părăseşte Bucureştii, retrăgându-se la Târgovişte.
1 mai Armata otomană intră în Muntenia.
15 mai La apropierea turcilor, Tudor părăseşte capitala, anunţându-şi intenţia
de a se uni cu eteriştii.
21 mai Părăsit de căpitanii săi, Tudor este arestat de eterişti la Goleşti, în
propria tabără.
27 mai Tudor este judecat la tribunalul eterist şi executat.
7 iun. În bătălia de la Drăgăşani, armata eteristă, întărită cu o parte a
pandurilor, este înfrântă de către turci.

3. Modernizarea discursului ideologic

După 20 martie, ideologia acţiunii lui Tudor se clarifică, se limpezeşte în sensul interesului
naţional. Discursul patriotic şi naţional îl înlocuieşte pe cel social – politic, acreditând teza
necesităţii unirii tuturor forţelor naţionale pentru recâştigarea “drepturilor ţării”, prin care se
înţelege un alt statut intern şi internaţional decât cel impus de regimul fanariot. Tema nu este nouă,
apare încă din faza tratativelor cu boierii, când Tudor a respins pretenţia clasei conducătoare de a
reprezenta exclusiv patria. În scrisorea către vornicul Nicolae Văcărescu, interpreta patria ca o
entitate întemeiată pe factorul popular şi pe solidaritatea tuturor categoriilor sociale ce o
compuneau: “patria este norodul”, “să vă învoiţi norodul”.

28
 Interpretarea conceptului de patrie în sens naţional, prin care se identifica până la contopire
naţiunea cu patria, îşi începe acum cariera, concepţie în care elementul fundamental îl constituia
poporul. Noua solidaritate de tip naţional pe care o reclama în a doua proclamaţie către bucureşteni,
după modelul Revoluţiei franceze, întemeiată pe conceptul iluminist al fericirii obşteşti, chema toată
populaţia, indiferent de stare socială, neam şi credinţă, să vină alături de Adunarea norodului.
Cel mai relevant act pentru discursul patriotic este a treia proclamaţie către bucureşteni, în
care chema toţi locuitorii să se alăture mişcării, să contribuie la “obşteasca fericire”, concept
fundamental al iluminismului, deoarece formează “părţi ale unui neam”. Ideea modernă de naţiune
a biruit graniţele sociale şi frontierele politice.
Mişcarea a fost justificată de boierimea pământeană în scrisori adresate Rusiei, Turciei şi
Austriei, acreditând teza că nu este antiotomană, ci fanariotă, teză abilă, observa Andrei Oţetea,
deoarece aduna toate forţele în jurul ei, încât a devenit principiul unei politici naţionale, iar Tudor
protagonistul unei politici naţionale de reacţiune împotriva fanarioţilor.
Tratativele iniţiate cu turcii şi interceptarea corespondenţei sale cu paşa de Silistra au
însemnat sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii care au pornit insurecţia alături de Eterie contra
turcilor, Tudor a fost judecat şi condamnat de eterişi pentru trădare, în termenii legământului
încheiat cu Iordache şi Farmache.

- Semnificaţia şi consecinţele mişcării

Anul 1821 a însemnat un moment de continuitate şi dicontinuitate în istoria românească.
Reprezintă o continuare a programului naţional din secolul XVIII, lansat de boieri pentru
modificarea statutului naţional al Principatelor în raport cu Poarta, dar şi o tendinţă de modernizare
la nivelul ideologiei social – politice, o schimbare în planul tacticii şi al forţelor sociale angajate
pentru transformarea în sensul progresului. Tactic, a propus soluţia revoluţiei pentru realizarea
programului naţional, ca o alternativă la legalismul şi petiţionalismul promovate de boieri până
acum, argumentată printr-un discurs marcat de ideile revoluţionare franceze şi de iluminism.
Ideologic, anul 1821 reconsideră categoria “popor”, în numele căruia îşi defineşte programul şi
etapele strategiei politice, anticipând în multe aspecte romantismul. Ridicarea poporului la rangul de
subiect al istoriei se realizează pe fundalul redimensionării ideii de naţiune, sensibil lărgită prin
încorporarea poporului, semnificând trecerea la ideea modernă de naţiune, liberală, democratică.
Inevitabil, ideea modernă de naţiune ridică şi chestiunea autodeterminării naţiunii, a instaurării
suveranităţii acesteia în interiorul ei, definit tot mai mult ca teritoriu naţional.
Încorporarea poporului în organismul naţional aduce în dezbaterea publică problema
organizării de stat – concepută, la rândul ei, ca una naţională şi democratică –, accesul unor forţe
mai largi la viaţa publică şi politică, inaugurând, în sfera politicii interne, dezbaterea ce stă la baza
cristalizării celor două curente politice ale secolului – liberalismul şi conservatorismul. Concepţia
naţională despre stat presupune şi instituţionalizarea vieţii publice pe baze naţionale. Instituţiile
fundamentale ale ţării – domnia, dregătoriile, armata, biserica, justiţia, legislaţia – erau concepute în
acest sens.
Discursul patriotic reactualizează viziunea general – românească, ideea unităţii tuturor
românilor peste frontierele politice existente, revendicând coincidenţa frontierelor politice cu cele
naţionale.
Anul 1821 a provocat o criză de conştiinţă ce consacră sfârşitul Vechiului Regim şi intrarea
românilor în modernitate, amintind spiritul şi mentalitatea romantică. Revoluţia aduce în scena
politică forţe sociale noi, altele decât boierimea mare, în primul rând noua boierime, intelectualii,
orăşenii, care se angajează în dezbaterea asupra modernizării de pe cele două poziţii ideologice –
liberalism şi conservatorism, amândouă puternic marcate de naţionalismul modern.
Revoluţia a consacrat europenizarea chstiunii româneşti în cadrul problemei orientale,
sfârşitul regimului fanariot şi restaurarea domniilor pământene, inaugurând epoca paşoptistă.

29
EVOLUŢIA POLITICĂ A PRINCIPATELOR ROMĂNE
ÎNTRE 1822 ŞI 1834

 Programul lansat la 1821 este prelungit şi completat prin memoriile boiereşti din
anii următori, care vizează atât reforme instituţionale, cât şi o mai largă cooptare a elitei la
luarea deciziilor.
 Domiile pământene se remarcă prin intenţiile lor reformatoare, în sensul
programului naţional, chiar dacă rezultatele obţinute sunt foarte modeste.
 O reformă substanţială este realizată prin introducerea, din 1831 – 1834, a
regimului politic semi – constituţional şi semi – liberal al Regulamentelor organice, impuse în
timpul ocupaţiei ruseşti. Acestea operează o modernizare amplă a instituţiilor politico –
administrative, juridice, precum şi la nivelul relaţiilor sociale.

Administrarea domniilor pământene (1822-1828)

Restaurarea domniilor pământene în 1822, efect al revoluţiei şi presiunilor internaţionale, a

însemnat un progres în dezvoltarea societăţii şi în modernizarea societăţii şi în modernizarea
statului, împlinindu-se cel mai important deziderat al luptei politice româneşti cu începere din
secolul XVIII. Este o schimbare de regim politic. Înlocuind regimul fanariot, inaugurează
transformarea sistemului politic românesc, începând cu instituţia domniei, care devine
naţională(pământeană). Chiar dacă structura organizării de stat nu s-a modificat prea mult până la
Regulamentele organice şi s-au menţinut instituţiile vechiului regim, restaurarea domniilor
pământene a avut o valoare simbolică pentru organismul naţional, semnificând reîntronarea vechilor
libertăţi ce le-au avut Principatele înainte de fanarioţi, încurajând manifestările de solidaritate
naţională în jurul domniei, care apare ca exponentă a intereselor naţiunii. Restaurarea a încurajat
curentul naţionalist în Principate – care devin centrul vieţii naţionale şi culturale româneşti -,
manifestările de solidaritate şi unitate afirmate peste graniţele existente, legăturile culturale şi
politice între ţările române, susţinerea mişcării culturale a românilor din Transilvania a devenit după
1830 o politică permanentă a Principatelor.
a) Domnia lui Grigore Dimitrie Ghica
A domnit în Muntenia. A debutat într-o atmosferă marcată de opoziţia boierimii rusofile şi
de moştenirea financiară dezastroasă a regimului fanariot. A fost preocupat să uşureze povara de pe
umerii claselor producătoare, dar nu a mers până la desfiinţarea havaieturilor, ci numai le fixează un
cuantum acceptabil. Impune categoriile privilegiate, îndeosebi scutelnicii, la impozite suplimentare.
Opoziţia s-a activizat din 1823, după schimbarea lui Alexandru Ninciulescu din căimăcămia
Olteniei datorită unor valeităţi de autonomie, declanşându-se o campanie puternică împotriva
domnului.
În sensul programului naţional, a transferat mânăstirile închinate către pământeni (1823), a
început reformarea administraţiei. Tensiunea socială, mult amplificată de opoziţia boierească, a dat
naştere unor mişcări cum a fost cea din 1826, condusă de foşti căpitani ai lui Tudor, Simion
Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui. În timpul său a fost convocat comitetul boieresc pentru reforme, s-a
înfiinţat Societatea literară pentru dezvoltarea învăţământului, presei, teatrului,organizată de C.
Golescu, Gr. Cantacuzino, C. Mano, I. Eliade. A crescut numărul celor care au studiat în vestul
Europei, din această perioadă datând primele doctorate obţinute în Occident. În urma presiunilor
Rusiei, în 1827 mânăstirile închinate au fost reintegrate locurilor sfinte.
b) Domnia lui Ioniţă Sandu Sturdza
A domnit în Moldova. Domnia lui este dominată de conflictul dintre marea boierime
conservatoare, emigrată în Rusia, în frunte cu Mihail Sturdza, şi pretenţiile boierimii mici de a

30
dobândi un statut egal cu al marii boierimi. La 13 septembrie 1822, boierimea nouă, denumită
peiorativ “ciocoime”, supune domnului proiectul de constituţie, cerându-i să obţină un firman de
recunoaştere. Pentru acest act au fost denumiţi “cărvunari” de către marea boierime, care contestă
orice inovare în materie de guvernământ, considerând-o un atentat la rânduielile existente: “singur
numele de constituţie constituie un act de atingere faţă de autoritate”.
Domnul a luat o serie de măsuri în sensul programului naţional; a impus la dări mitropolia
şi episcopiile, a convocat o adunare obştească, adunare care a revendicat Porţii armata naţională,
legi în limba română, desfiinţarea veniturilor din slujbe, domnie ereditară, separarea veniturilor
domniei de bugetul statului. Domnul a legiferat trecerea mânăstirilor închinate la pământeni, dar în
1827, la intervenţia Rusiei, ele au revenit sub administraţie greacă.

2. Îmbunătăţirea statutului internaţional al Principatelor

Perioada 1822-1829 reprezintă o etapă importantă în procesul de europenizare a chestiunii

româneşti. Potrivit principiului intervenţiei stabilit în congresele Sfintei Alianţe, după 1821 Austria
şi Anglia au instituit intevenţia europeană în sud – est, în locul intervenţiei unilaterale ruse. De
acum înainte Rusia nu mai putea acţiona unilateral în ţările române, deoarece echilibrul în zonă şi
pe continent depindea şi de acestea, ceea ce denotă creşterea interesului european pentru sud – estul
continentului. Rusia a abandonat tactica anexiunii şi a compensaţiilor, în favoarea creşterii
influenţei în zonă prin instaurarea oficială a protectoratului asupra Principatelor dunărene.

a) Convenţia de la Akkerman (25 sept./7 oct. 1826)

Reflectă schimbările care au intervenit în raporturile internaţionale şi în statutul ţărilor
române. Considerate până acum părţi integrante ale Imperiului otoman, prin actul separat relativ la
Principate, anexă la convenţie, acestea devin entităţi politice distincte, recunoscându-se
individualitatea lor politică.
Referitor la regimul politic intern, convenţia prevedea: alegerea domnilor dintre boierii
pământeni de către adunarea genrală a divanului, Poarta având numai dreptul de confirmare; durata
domniei era stabilită la 7 ani, domnii puteau fi înlăturaţi numai în caz de delict constatat de ambele
părţi; principatele erau scutite de dări pe 2 ani, timp în care urmau să se fixeze impozitele viitoare;
era garantată libertatea negoţului, cu condiţia asigurării consumului intern şi a furniturilor către
Poartă, pentru care principatele rămân în continuare grânare; elaborarea unor regulamente generale
pentru reformarea administraţiei în principate.
Războiul ruso – turc din 1828 – 1829, încheiat prin pacea de la Adrianopole, a consacrat
noua politică a Rusiei în Principate.

b) Tratatul de la Adrianopole (2/14 sept. 1829)

Reprezintă un alt moment important în europenizarea problemei româneşti, consacrând
individualitatea politică a ţărilor române prin actul adiţional privitor la Principate. Tratatul instituia
oficial protectoratul rus asupra Principatelor şi creşterea influenţei Rusiei în ţările române şi în
zonă. Rusia garanta autonomia Principatelor în raport cu Poarta, administraţia naţională, domni
aleşi pe viaţă. Tratatul fixa hotarul sudic al Principatelor pe thalwegul Dunării, Turcia restituia
principalele oraşe de pe malul stâng al fluviului, ţările române puteau stabili cordoane sanitare şi
carantine; se prevedea constituirea unui corp înarmat pentru menţinerea ordinii interne; înceta
monopolul turcesc asupra comerţului şi se instituia libertatea navigaţiei pe Dunăre. Până la plata
despăgubirilor de război de către Poartă, în Principatele române se instituia un regim de ocupaţie
militară rusească.

31
 Regimul ocupaţiei ruseşti (1828 – 1834)

Deşi întrerupe procesul de consolidare şi stabilizare a sistemului politic românesc,

inaugurat în 1822, regimul ocupaţiei ruseşti a jucat un rol major în procesul de modernizare
accelerată de după 1821. În locul domnilor, autoritatea executivă a fost încredinţată preşedintelui
celor două divanuri, cu sediul la Iaşi, numit de ţar, având un vicepreşedinte la Bucureşti. Principala
atribuţie a administraţiei provizorii o constituia aprovizionarea armatelor ruseşti de ocupaţie.

a) Preşedenţia contelui Pahlen (aprilie 1828 – ianuarie 1829)

În timpul său au fost luate măsuri de organizare sanitară, de preîntâmpinare a ciumei. A
început reorganizarea cârmuirii, înlocuirea divanului unic prin trei organisme: divanul săvârşitor,
divanul judecătoresc şi adunarea obştească a divanurilor. Ultima exercită atribuţiile fostului divan,
era organul administrativ suprem şi instanţa supremă de judecată. Reorganizarea încearcă un timid
început de separaţie a puterilor.

b) Preşedenţia generalului Jeltuhin (februarie – octombrie 1829)

În această perioadă s-au constituit comisiile formate din căte 4 boieri, însărcinate cu
redactarea Regulamentelor organice, sub preşedenţia consulului Minciaky. Ele trebuiau să lucreze
pe baza instrucţiilor curţii de la Petresburg, care au avut loc în vederea doleanţelor exprimate de
Principate de la 1821 încoace. Instrucţiunile au încercat să dea satisfacţie şi altor categorii sociale
decât boierii, au propus o serie de reforme, fără să răstoarne legile fundamentale, au urmărit să dea
un caracter cât mai uniform normelor de organizare ale ţării. Constituirea comisiilor boiereşti a
intensificat mişcarea memoriilor privind reorganizarea societăţii şi a statului.

c) Preşedenţia generalului Kisseleff

A continuat organizarea carantinelor şi a serviciilor sanitare, a organizat administraţia
sanitară, a numit medici, a înfiinţat spitale, a continuat catagrafiile începute sub Jeltuhin, lucrările
statistice, a înfiinţat o comisie pentru desfiinţarea scutelnicilor, a organizat divanuri speciale de apel,
comisii de revizie în judeţe pentru a stabili abuzurile, a instituit bugetul şcolar, galbenul olandez a
devenit unitatea monetară convenţională, a dispus ca o parte din veniturile mănăstirilor închinate să
revină în Principate, a organizat primele batalioane ale miliţiei naţionale. Comitetele de reformă s-
au împotrivit măsurilor care atingeau privilegiile boiereşti, luate de Kisseleff înainte de aprobarea
regulamentelor: impunerea boierimii şi desfiinţarea scutelnicilor.
În 1830, proiectele de regulamente au fost încheiate şi supuse comisiei de revizie de la
Petersburg. Curtea rusă a respins propunerile boiereşti referitoare la numărul zilelor de clacă,
desfiinţarea posluşnicilor, alegerea domnului, încercând să limiteze drepturile aristocraţiei. După ce
au fost revizuite la Petersburg, regulamentele au fost supuse în 1831 adunărilor extraordinare de
revizie. În Muntenia, Regulamentul a fost repede aprobat, dar în Moldova dezbaterea a durat mult,
din cauza boierilor care s-au opus articolelor ce le atingeau privilegiile.

 1821 – 1822 - Ocupaţie militară turcească

 1822 – 1828 - Grigore al IV-lea (Dimitrie) Ghica/Muntenia
- Ioniţă Sandu Sturdza/Moldova
 1828 – 1834 - Ocupaţie militară rusă
Preşedinţi ai divanurilor:
 1828 – 1829 - contele Pahlen
 1829 - generalul Jeltuhin
 1829 - 1834 - generalul Pavel Kisseleff

3. Regulamentele organice

32
 Au intrat în vigoare în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832. Cu valoare de lege
fundamentală de organizare a principatelor, regulamentele au reglementat organizarea societăţii şi a
instituţiiilor statului, constituind un moment important într-o serie de aşezăminte sau acte cu valoare
constituţională, care au cristalizat o tradiţie constituţională la români.
- Organizarea de stat
Regulamentele au reprezentat un progres în instituţionalizarea separaţiei puterilor în stat,
chiar dacă aceasta rămâne incompletă.
Puterea executivă o deţinea domnul, ales de o adunare obştească extraordinară, compusă în
majoritate din reprezentanţii boierilor, la care se adaugă reprezentanţii oraşelor şi ai judeţelor.
Puterea legislativă o deţineau în comun domnul şi adunarea obştească ordinară, compusă în
majoritate din reprezentanţii boierilor şi ai judeţelor. Domnul avea iniţiativa legislativă şi sancţiona
legile, adunarea vota legile şi putea exprima domnului deziderate în materie legislativă. Adunarea
vota bugetele şi impozitele. Deşi limitate, puterile domnului rămân în continuare foarte mari; numea
în slujbe; comanda miliţia; în materie de justiţie întărea sentinţele instanţei supreme, avea drept de
graţiere sau micşorare a pedepsei. Miniştrii atârnau de domn şi erau responsabili în faţa acestuia.
Regulamentele au creat o instituţie nouă, departamentele (ministerele), fără precedent între
instituţiile centrale ale statului. Miniştrii de interne, finanţe şi secretarul statului formau sfatul
administrativ. În Principate au funcţionat 6 departamente: departamentul de interne, departamentul
de finanţe, secretariatul statului, marea logofeţie a dreptăţii, marea logofeţie a creaţiei şi şeful
miliţiei.
- Administraţia
Unităţile administrative din Muntenia erau judeţele, conduse de ocârmuitori, iar în
Moldova ţinuturile, conduse de ispravnici, subdivizate în plăşi în Muntenia şi în ocoale în Moldova.
Regulamentele marchează începuturile autonomiei comunale, instituind în fruntea oraşelor
sfatul orăşenesc, format din 5 persoane la Iaşi şi la Bucureşti, ales de către populaţia urbană cu un
anumit venit. În fruntea satelor erau pârcălabii în Muntenia şi vornici în Moldova. Poliţia oraşelor
era condusă în cele două capitale de marele agă. Capiatelele erau organizate pe sectoare (5 culori în
Bucureşti şi 4 cvartaluri în Iaşi). Regulamentele prevedeau sistematizarea capitalelor, canalizarea,
pavarea, aprovizionarea cu apă, iluminatul, îmbunătăţirea sistemului edilitar.
- Justiţia
Justiţia a fost organizată separat de administraţie, pe baze noi, într-o ierarhie riguros
stabilită: în prima instanţă tribunalele săteşti, urmau judecătoriile sau tribunalele judeţene, un
tribunal adminsitrativ la Bucureşti şi Iaşi, tribunale comerciale. Instanţe superioare erau divanele
judecătoreşti, iar ca supremă instanţă a fost desemnat Înaltul Divan. Regulamentele au instituit
ministerul public, procurori, judecători şi avocaţi. Desfiinţa cazna, mutilarea şi confiscarea averii, a
introdus garanţii privind libertatea persoanei şi a precizat legile în vigoare, a reorganizat temniţele.
- Organizarea financiară
În materie fiscală, regulamentele au introdus un sistem modern de impozitare. Impozitele
directe au fost reduse la două, darea personală (capitaţia) şi patenta pentru negustori sau meseriaşi.
Au fost desfiinţate vămile interne, havaieturile dregătorilor, categoria scutelnicilor. Rămâne scutită
de dare boierimea, precum şi neamurile, clerul şi militarii. Pentru prima oară se instituie instituţia
modernă a bugetului.
- Reglementări economice şi sociale
Regulamentele au reglementat organizarea sanitară a ţărilor române, încredinţată unui
Comitet al sănătăţii, a instrucţiunii publice, instituind şcoli primare, institute de fete şi colegii pentru
băieţi, seminarii preoţeşti. Prevedeau măsuri pentru dezvoltarea economică, exploatarea subsolului,
încurajarea manufacturilor şi industriei, decretau libertatea comerţului, desfiinţarea vămilor interne,
egaliatea supuşilor din cele două ţări în materie de comerţ şi meserii, un curs unic al monedelor,
dreptul de a deţine proprietăţi în principatul vecin.

33
 Au reglementat statutul principalelor categorii sociale, boieri, cler şi ţărani. Au reglementat
statutul proprietăţii funciare în Principatele române, statuând că 1/3 din moşie revine proprietarului
cu titlu de proprietate deplină, liberă din punct de vedere juridic de orice condiţionare, iar 2/3
rămâneau în posesia ţăranilor, care prestau pentru acest pământ claca într-un număr sporit de zile.
Cu acest act începe să se transforme regimul proprietăţii funciare din ţările române, înlocuindu-se
stăpânirea medievală condiţionată cu proprietatea deplină, specifică societăţii burgheze.
- Importanţa Regulamentelor
Tratatul de la Adrianopole şi Regulamentele organice au accelerat procesul de modernizare
în ţările române. Au reţinut o parte din cererile formulate de clasa politică românească începând din
1821, au limitat mult suzeranitatea otomană, au oferit un cadru mai larg de reorganizare în sens
modern a instituţiilor politice şi administrative, favorizând manifestarea şi realizarea programului
naţional al modernizării. Au sporit însă foarte mult influenţa Rusiei în Principate. Regulamentele au
creat cadrul şi instrumentele menite să servească interesele Rusiei în ţările române, să realizeze un
sistem legal de intervenţie în Principate, asigurându-i rolul de arbitru între domn şi adunarea
obştească. Regulamentele au eliminat instituţii şi practici medievale, au creat aparatul de stat
modern şi un cadru propice de manifestare a spiritului modern. În evoluţia sistemului politic
românesc reprezintă o fază nouă, ce inaugurează tranziţia spre regimul politic modern, deşi a
instaurat un regim aristocratic, în care boierimea mai păstra toate pârghiile puterii.
Funcţionând ca lege fundamentală care instaura un regim de tranziţie spre modernitate,
regulamentele au fost un amestec pe alocuri contradictoriu de vechi şi modern, reflectând exact
stadiul de tranziţie pe care îl traversa societatea românească dinspre Vechiul Regim. El reprezintă şi
o ipostază a reformismului împărtăşit de generalul Kisseleff, în care etatismul a fost prevalent,
potrivit modelului reformator al monarhilor luminaţi din secolul al XVIII-lea pe care i-a imitat.

34
 SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE 1834 ŞI 1848

 Domniile regulamentare duc mai departe vocaţia reformatoare conţinută de

spiritul Regulamentelor, atenuată de caracterul autoritar al guvernării, ca şi de influenţa politică
a Rusiei, datorată regimului Protectoratului, impus în 1829.
 Ideologia primei jumătăţi a secolului XIX stă sub semnul romantismului politic,
ca pretutindeni în Europa. Naţionalismul, liberalismul, conservatorismul şi socialismul, alături
de prelungirile iluministe încă semnificative, reprezintă principalele curente de idei care
legitimează acţiunea politică şi programul emancipării.
 Contestarea regimului politic existent îmbracă mai întâi forma acţiunilor legaliste,
petiţionare în Transilvania şi parlamentare în Muntenia. Noile generaţii intelectuale nu mai sunt
însă mulţumite cu ritmul reformelor şi nici cu modalităţile de acţiune politică tradiţională.
 În consecinţă, după 1830, mai ales în Principate, se afirmă şi politica subversivă a
conspiraţiei, care va săvârşi pregătirea ideologică şi tactică a revoluţiei.

1. Domiile regulamentare (1834 – 1848)

Dacă primele domnii pământene nu au reuşit să modifice prea mult din moştenirea
fanariotă, perioada regulamentară a însemnat un progres al civilizaţiei, al ideilor şi culturii în ţările
române. A fost rezultatul creşterii naturale dar şi o consecinţă a prevederilor favorabile ale
regulamentelor şi a legislaţiei domniilor regulamentare. Deşi rezultatele nu au fost aceleaşi pentru
toate cele trei domnii, toţi domnii au avut programe reformatoare şi modernizatoare, au fost
preocupaţi să aplice modele europene. Au acţionat, însă, într-un cadru foarte îngust, limitat de litera
şi spiritul regulamentelor şi de statutul de dublă subordonare faţă de puterea suverană şi cea
protectoare.
Contestarea violentă a domniilor regulamentare de către generaţia poşoptistă a creat o
imagine deformată şi uneori incorectă despre unele din aceste domnii, în evaluarea cărora trebuie să
recunoaştem progresul pe care l-au realizat în sens modern în domeniul civilizaţiei şi al instituţiilor.

a) Mihail Sturdza (1834 – 1849)

A domnit în Moldova. A fost un personaj controversat în epocă şi în istoriografie. Imaginea
care s-a impus îl prezintă ca un om cult, instruit, inteligent, la curent cu literatura economică şi
politică europeană, diplomat abil, gospodar, chibziut, dar şi orgolios, venal, ambiţios, lacom şi
autoritar. S-a afirmat în viaţa politică românească în anii 1821 – 1822, de la început de pe poziţii
conservatoare, ca lider al marii boierimi rusofile, adversar al spiritului revoluţionar şi al
reformismului promovat de boierimea nouă.
Concepţia sa politică se întemeia pe ordine, stabilitate politică, echilibru social. A fost
partizan al absolutismului luminat, reformator, adversar al principiilor liberale şi republicane, ostil
participării poporului la viaţa politică, adept al evoluţionismului, al progresului lent, gradual, al
reformismului controlat de sus. În plan social – politic a fost influenţat de o serie de gânditori din
Europa, dar şi de ideile lui Kisseleff, iar în plan social – economic a promovat, sub influenţa lui
Nicolae Şuţu, liberul – schimb, preocupat să stimuleze factorii productivi.
Legislaţia pe care a promovat-o reflectă tendinţele reformatoare şi modernizatoare. A
transformat cel mai mult domeniul justiţiei şi legislaţiei, prin simplificarea procedurii de judecată,
crearea instanţelor specializate, eliminarea ingerinţelor administraţiei în justiţie, prin traducerea şi

35
tipărirea codurilor de legi, inclusiv a codului criminal francez. Prin legea pentru administrarea
mănăstirilor închinate (1835) şi legea pentru ocârmuirea averilor bisericeşti (1844) a pus sub
controlul statului averile mănăstirilor, ale mitropoliei şi episcopiilor.
A limitat sfera de acţiune a jurisdicţiei străine, iar în 1837 a încheiat o convenţie de
extrădare cu Austria, prima semnată de un domn român de la Cantemir încoace. Prin legea
rangurilor asimila rangurile boireşti cu cele civile, accelerând dezagregarea clasei boiereşti
tradiţionale prin creşterea sensibilă a numărului boierilor. A luat măsuri pentru ameliorarea căilor de
comunicaţie, pentru înfiinţarea târgurilor şi iarmaroacelor, pentru organiazrea serviciilor de sănătate
publică, pentru dezvolatrea învăţământului.
Cea mai mare realizare a constituit-o crearea învăţământului superior la Academia
Mihăileană, reorganizată după model occidental, compromisă însă prin scoaterea limbii române din
Academie în 1847.
În modernizarea adminsitraţiei a avut în vedere numirea în funcţii a celor cu pregătire
superioară universitară, încurajând formarea funcţionarilor adminstraţiei superioare la Academie. A
promovat reorganizarea administraţiei şi miliţiei, a introdus organizarea municipală în oraşe, a
susţinut sistematizarea şi modernizarea edilitară, organizarea serviciilor publice (poliţie, pompieri),
a luat măsuri de salubrizare şi canalizare a oraşelor, a reorganizat poştele şi a introdus
supravegherea căilor de comunicaţie. A avut numeroase iniţiative pentru sprijinirea învăţământului,
ştiinţei şi culturii.
Pe plan social a luat măsuri în favoarea ţărănimii, pentru a o stabiliza şi a-i menţine
capacitatea contribuabilă, apărând-o de abuzurile administraţiei şi ale proprietarilor, una din cele
mai interesante legi fiind legea privind raporturile dintre proprietari şi săteni în satele de munte. Prin
legile din ianuarie şi februarie 1848 au fost dezrobiţi robii ţigani ai clerului şi ai statului.
Adversar al spiritului revoluţionar, a reprimat acţiunile tineretului liberal, manifestările
conspirative şi revoluţionare. A introdus un regim al cenzurii foarte sever.
Fără să suspende adunarea, şi-a subordonat-o, a guvernat personal, asigurându-şi sau
manevrând majorităţile. A promovat o politică de echilibru între puterea suzerană şi cea protectoare,
în aşa fel încât să nu pună în pericol interesele ţării. Toate acestea explică prosperitatea Moldovei în
perioada domniei lui Mihail Sturdza, care în 1849 lasă moştenire în Moldova o rezervă de 2
milioane de piaştri şi nici o datorie publică.

b) Alexandru Ghica (1834 – 1842)

Este primul domn regulamentar în Ţara Românească, numit în mod excepţional, ca şi
Mihail Sturdza. A fost fratele fostului domn Grigore Ghica şi s-a afirmat în viaţa politică după 1821,
ocupând înalte funcţii. A fost un colaborator apropiat a lui Kisseleff. De la început s-a confruntat cu
opoziţia personală a unor boieri candidaţi la domnie. În guvernare a fost slab şi lipsit de
perspicacitate. Cea mai gravă problemă a fost cea financiară, în parte moştenită, în parte agravată de
datoriile mari contractate, care l-a determinat să sporească impozitul direct (capitaţia) cu 30%.
Dificultăţile financiare şi gestiunea deficitară, aducerea fraţilor săi în guvern, chestiunea articolului
adiţional la Regulamentul organic au consolidat opoziţia şi au multiplicat manifestările acesteia în
parlament, în saloane sau în stradă.
Opoziţia s-a organizat în Adunare în jurul lui Ioan Câmpineanu, care a declanşat o amplă
mişcare împotriva regimului regulamentar şi a amestecului rus în treburile interne ale ţării,
desfăşurată în plan legal, în conspirativitate şi pe plan extern, pentru a obţine sprijinul Turciei,
Franţei şi Angliei.
După reprimarea acesteia, domnia a fost confruntată cu mişcarea revoluţionară de la 1840,
desfăşurată în conspirativitate, care a conceput răsturnarea regimului Ghica printr-o insurecţie
asupra capitalei, care trebuia să pornească din Oltenia şi să instituie un regim republican. Dacă în
mişcarea lui Câmpineanu cea mai mare parte a protagoniştilor au fost boieri, în 1840 o nouă
generaţie intră în viaţa politică – încercând să exerseze soluţia revoluţionară –, formată în majoritate

36
din tineri cu vederi liberale. La acestea s-au adăugat mişcările antiotomane din 1841, care au slăbit
poziţia domnului, demis în toamna anului 1842 în urma anchetei Turciei şi Rusiei.

c) Gheorghe Bibescu (1842 – 1848)

S-a afirmat ca om politic în perioada regulamentară, când a ocupat demnitatea de secretar
al statului şi apoi a devenit unul din liderii opoziţiei care l-a contestat pe fostul domn. În prima parte
a domniei a întreţinut relaţii cordiale cu Mihail Sturdza şi cu Adunarea obştescă din principat, ceea
ce i-a permis să treacă prin organul legislativ o serie de proiecte de legi importante privind
ţărănimea încă din 1843: răscumpărarea ţăranilor de la particulari, limitarea prestaţiei ţăranilor la
lucrul şoselelor la numai 6 zile, fixarea preţului zilei de muncă pentru ţărani.
Cooperarea nu a durat mult, din 1844 Adunarea a devenit mai puţin docilă şi a respins
propunerile legislative ale domnului. Spre deosebire de Ghica, a fost mai abil şi mai suplu în
raporturile cu Adunarea, neutralizând opoziţia boierească, opoziţie care nu a reuşit să se constituie
într-o partidă politică, la fel ca în timpul fostului domn. În februarie 1844, printr-un ofis domnesc, a
limitat atribuţiile corpului legislativ, inaugurând o perioadă în care a guvernat prin decrete – legi,
ignorând Adunarea, cu aprobarea Turciei şi a Rusiei.
Decretele – legi adoptate reflectă o concepţie reformistă, vizând organizarea caselor
comunale, alegerea zapciilor, modificări în sistemul justiţiei, lucrări edilitare, reforma
penitenciarelor. Domnul a ridicat, fără succes, chestiunea mănăstirilor închinate. Noua adunare
aleasă în 1846 era favorabilă domnului, încât legile au fost votate cu uşurinţă: legea clerului, prin
care se instituia controlul statului asupra veniturilor ecleziastice, dezrobirea ţiganilor, modificarea
procedurii judecătoreşti, naturalizarea străinilor, reorganizarea învăţământului. Domnia lui s-a
caracterizat printr-o mai mare stabilitate politică. Opoziţia boierească a fost neutralizată cu abilitate,
iar pe plan extern a promovat o politică de echilibru între puterea suzerană şi puterea protectoare.
*
Sistemul politic inaugurat de Regulamentele organice constituie un început al regimului
politic modern şi un moment în evoluţia tradiţiei constituţionale româneşti, impunând principii şi
practici apropiate de cele europene: început de regim parlamentar, îngrădirea puterii domneşti,
separaţia incompletă a puterilor în stat, crearea instituţiilor statului modern – guvern, ministere,
buget, responsabilitatea miniştrilor, organizarea modernă a justiţiei, autonomia comunală, crearea
sistemului fiscal modern. Regulamentele sistematizează într-o lege fundamentală principiile de
organizare internă a statului şi societăţii, inaugurând exersarea unui constituţionalism, în funcţie de
care se vor exprima toate tentativele ulterioare de organizare.
În ciuda progreselor înregistrate, regimul regulamentar a fost unul restrictiv pentru
majoritatea categoriilor sociale, îngrădite în a participa la viaţa politică, ceea ce i-a atras contestarea
din partea tinerei mişcări liberale. Contestaţia a avut şi o componentă naţională, determinată de
oficilizarea amestecului rus în afacerile interne ale Principatelor prin actul adiţional al
regulamentelor.

37
  Revoluţia de la 1848 a izbucnit datorită imposibilităţii rezolvării pe cale normală a
unor crize şi disfuncţionalităţi majore ale societăţii şi sistemului politic. Ea se încadrează în
contextul larg al revoluţiei europene, democratice şi sociale.
 În Moldova, evenimentele au avut un accentuat caracter legalist, datorită
ideologiei moderate de aici, bazei sociale elitare a mişcării şi politicii autoritare a domnului.
 Muntenia oferă exemplul unei revoluţii “clasice”, imitată după modelul francez,
dar desfăşurată în condiţii social-economice total diferite. Instituţiile create de revoluţie
ilustrează efortul de introducere a unui regim politic cu totul nou, bazat în primul rând pe
ideologia cuceritoare a revoluţiei.

Izbucnirea revoluţiei europene a încurajat noua generaţie politică să treacă la aplicarea

modelului revoluţionar pentru înfăptuirea programelor consacrate democratizării statului. Prin
programe, forţe participante, tip de revoluţie, acţiuni politice şi militare – revoluţia din ţările române
se integrează modelului revoluţiilor naţionale din Europa centrală şi de sud-est. Ca desfăşurare, a
avut manifestări variate în diferitele provincii româneşti, marcate de evoluţia evenimentelor
internaţionale, de presiunile externe, de radicalismul şi violenţa acţiunilor. În ţările române,
evenimentele din 1848 reprezintă aplicarea tipului de revoluţie specific secolului al XVIII-lea, cu
anumite particularităţi de la o provincie la alta, care ilustrează ezitarea între reformă sau revoluţie.

OBIECTIVE ALE REVOLUŢIILOR DE LA 1848 ÎN EUROPA

ACCELERAREA RITMULUI DEZVOLTĂRII ISTORICE
în sens modern

Obiective politice Obiective naţionale Obiective sociale

(vestul, centrul şi (centrul şi estul (vestul, centrul dar mai
estul Europei) Europei) ales estul Europei)

 constituţionalism  autonomie  rezolvarea problemelor

 regimuri  înlăturarea dominaţiei sociale ale muncitorilor
reprezentative străine (Franţa)
 extinderea dreptului de  recunoaşterea  înlăturarea piedicilor
vot individualităţilor feudale din calea
 drepturi şi libertăţi politico-naţionale dezvoltării comerţului şi
individuale  unificarea politică pe industriei
 liberalism şi baze naţionale  desfiinţarea privilegiilor
democratizare nobiliare
 desfiinţarea iobăgiei,
împroprietărirea ţăranilor
 egalizarea socială
 În ţările în care ritmul modernizării era suficient de intens (Anglia, Statele Unite)
nu au avut loc revoluţii.

1. Moldova la 1848

Evenimetele din martie 1848 din Moldova au fost considerate începutul revoluţiei din 1848
în ţările române. Deşi exilaţii români din Paris au hotărât în 8/20 martie izbucnirea simultană a
revoluţiei în cele două principate, refuzând propunerea lui Bălcescu ca ea să izbucnească mai întâi
în Ţara Românească, revoluţia a început în martie în Moldova, grăbită şi de tendinţa lui M. Sturdza
de a rezolva criza politică internă, de lipsa de coordonare între forţele interne şi cele din exil.

38
Declanşarea pripită a evenimentelor, care a lipsit tabăra revoluţionară moldoveană de aripa ei
radicală, presiunea factorului extern şi o serie de alţi factori au imprimat o desfăşurare particulară
evenimentelor din Moldova, care se manifestă în prelungirea opoziţiei anterioare într-un spirit nou,
ce îl imită pe cel revoluţionar. Situaţia de criză ce tindea să se transforme într-o revoluţie nu a
evoluat până la insurecţie, ca în alte zone, ci în Moldova a prevalat calea legală, nonviolentă.

a) Criza regimului Sturdza

În Moldova, opoziţia împotriva regimului Sturdza s-a activat de la sfârşitul anului 1845,
angajând în rândurile ei boierimea mică şi mijlocie, cercuri ale boierimii mari, de orientare liberală,
tinerimea intelectuală. Evenimentele din martie 1848 continuă practic manifestările legale ale
acestei boierimi, într-o conjunctură internă şi externă diferită, cu obiective modificate. Ele au
evoluat de la opoziţia legală până la răsturnarea regimului Sturdza, la înlocuirea regimului
regulamentar pe cale paşnică, prin reforme graduale, utilizând calea legală, nonviolentă. În Moldova
nu a funcţionat o societate secretă de tipul Frăţiei, care să pregătească revoluţia.
Acţiunea opoziţiei, declanşată în decembrie 1845 în ţinutul Vaslui, a crescut în amploare
din primăvara anului 1846, prin extinderea în celelalte ţinuturi, în principalele oraşe şi târguri.
Manifestările opoziţiei au un caracter organizat, dar nu ajuns la nivelul unei acţiuni politice unitare,
deoarece compoziţia mişcării a fost eterogenă, iar ideologia sa eclectică. Reprimate de regimul
Sturdza, mişcările opoziţiei au continuat în 1847, sub o altă formă, cu prilejul alegerilor pentru
Adunarea obştească, atunci când cercurile opoziţiei au încercat să obţină majoritatea în adunare
pentru a promova un program de reforme. Tentativa boierimii opozante a eşuat, dar a ilustrat linia
tactică pe care intenţiona să o urmeze pentru realizarea programului reformator, calea legală,
reformistă, care a fost adoptată şi în 1848. În timpul acţiunilor opoziţioniste din 1847 s-a cristalizat
alianţa tactică dintre boierimea mică şi mijlocie şi marea boierime liberală, care a funcţionat şi în
1848. Compromisul realizat explică evoluţia particulară a evenimentelor din Moldova. Boierimea
mare a condiţionat colaborarea de menţinearea formelor legale de acţiune politică.
Criza regimului Sturdza s-a agravat, încurajând acţiunile opoziţiei, pe fondul intesificării
mişcărilor ţărăneşti, al nemulţumirilor amplificate de eliminarea limbii române din Academia
Mihăileană şi al înăspririi cenzurii. Compoziţia eterogenă a opoziţiei, lipsa de unitate în plan
ideologic şi programatic, explică orientarea în direcţia realizării unui program minimal care să
intereseze toate forţele; începutul trebuia să fie răsturnarea domnului şi a regimului acestuia.
Alianţa tactică a diferitelor cercuri nemulţumite de domnia lui Mihail Sturdza şi de regimul
regulamentar a fost expresia oportunismului politic, a necesităţilor momentului, dar reflectă şi
particularităţile societăţii moldovene: preeminenţa boierimii în viaţa economică, socială şi politică,
slăbiciunile burgheziei pământene; faptul că localităţile cu statut urban aveau o structură eterogenă
din punct de vedere etnic şi confesional; existenţa unei ideologii politice favorabile
evoluţionismului, care respingea revoluţia în favoarea reformismului. La acestea se adaugă
considerente de ordin extern, în primul rând pericolul intervenţiei armatei ruseşti, care a grevat
permanent asupra mişcării opoziţioniste. Manifestul ţarului din 16/28 martie 1848 avertiza brutal
principatele că nu va tolera ca “anarhia să pătrundă în partea statelor otomane puse sub a lui
protecţie”.

Peisajul politic moldovean la 1848

Rusia Domnitorul Marea Boierimea Ţărănime Burghezia Elita

Sturdza boierime mică şi a intelectuală
mijlocie
- - profesează - o parte - doreşte - - este - constituie
combate idei îl sprijină înlăturarea nemulţumi divizată şi aripa
manifest conservatoa pe domn regimului rile ei nu slabă, radicală a
ările re - o parte regulamen se exprimă datorită spectrului

39
 revoluţio îl tar, prin la nivel compoziţi politic, dar
nare contestă, reforme politic ei etnice este
dar paşnice - nu există eterogene temperată şi
numai pe un dialog ea de
căi legale politic influenţa
între ţărani ideologiei
şi celalte moderate
categorii germane

b) Documente revoluţionare moldovene

Mişcarea din martie 1848 a izbucnit fiind grăbită şi de intenţia lui Mihail Sturdza de a
rezolva criza politică internă. La 27 martie/8 aprilie s-a întrunit una din adunările de protest,
aprobate de stăpânire, prin care s-a manifestat şi până acum opoziţia, reunind toate componentele
acesteia. Un comitet ales a propus o petiţie către domnitor – Petiţia – proclamaţie -, redactată de
Vasile Alecsandri în 35 de puncte şi semnată apoi de numeroase persoane, care reprezintă
programul minimal susţinut de cercurile angajate în alianţa contra lui Mihail Sturdza.
Petiţia – proclamaţie a fost adresată domnului şi puterii protectoare, ceea ce explică
moderaţia cererilor: respectarea legalităţii regulamentare, siguranţa personală, eliberarea deţinuţilor
politici, responsabilitate ministerială, reforma şcolilor pe o largă temelie naţională, înfiinţarea unei
bănci naţionale, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, dizolvare adunării existente şi constituirea unei
adunări cu adevărat reprezentative, desfiinţarea cenzurii şi garda cetăţenească. Acţiunea opoziţiei
din martie 1848 a fost reprimată, mai mulţi funtaşi fiind trimişi în exil sau în surghiun la moşii.
Adunarea din martie a fost o adunare legală, preocuparea liderilor fiind aceea de a răpi
Rusiei orice posibilitate de intervenţie armată. Petiţia a fost difuzată în Iaşi şi la sate într-o formă
adaptată la capacitatea de înţelegere a poporului, nu pentru a atrage ţărănimea alături de mişcare, ci
pentru a legitima acţiunea opoziţiei la sate. Aceeaşi tendinţă de a legitima mişcarea din martie o
descifrăm şi în broşurile apărute în lunile mai – iunie, cu privilejul vizitei comisarilor puterilor
suzerană şi protectoare în principat: În numele Moldovei, al omenirii şi al lui Dumnezeu,
Proclamaţia Partidului Naţional din Moldova, Mihail Sturdza, partida naţională şi comisia,
Întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848. Toate acuză domnitorul şi regimul său, apărând
mişcarea de acuza de revoluţie, subliniind legalismul său.
Calea reformistă şi legală a fost menţinută şi după înăbuşirea acţiunilor din martie 1848, de
către cele două comitete care s-au constituit şi au colaborat, la Cernăuţi şi la Iaşi, pentru a realiza
programul de reforme. Şi în memoriul adresat comisarului turc, boierii argumentau necesitatea
reformelor pentru conservarea rânduielilor existente.
Programul minimal din martie a fost dezvoltat şi uneori radicalizat de emigraţia politică,
care integrează dezideratele moldovene în programul naţional. Principiile noastre pentru
reformarea patriei, text redactat la Braşov de exilaţii din Moldova sub impresia evenimentelor din
Transilvania, constituie cea mai radicală exprimare a opoziţiei din Moldova, revendicând abolirea
privilegiilor, întemeierea instituţiilor ţării pe principiile de libertate, egalitate şi frăţietate,
desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea beilicurilor, a
lucrului şoselelor şi a tuturor îndatoririlor fără plată către stăpânire, unirea Moldovei şi a Valahiei
într-un singur stat neatârnat românesc.
Documentul reprezentativ pentru ideologia şi programul politic al generaţiei paşoptiste din
Moldova a fost, fără îndoială, Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Spre deosebire de Muntenia,
unde Frăţia a cultivat ideea de revoluţie şi spiritul revoluţionar după modelul francez, în Moldova,
curentul preponderent evoluţionist a întreţinut reformismul, transformarea graduală, controlată.
Dorinţele partidei naţionale în Moldova este un manifest în acest sens al căii moldoveneşti,
repudiind revoluţia în favoarea spiritului reformator şi a ideii liberale. Deşi sintetizează toate actele
programatice româneşti din 1848, el reflectă fidel linia moldoveană.

40
 Actul denunţă regimul regulamentar pentru că a întrerupt brutal evoluţia societăţii şi a
statului, introducând instituţii, legi şi principii străine de tradiţia şi specificul naţional al poporului.
Din această perspectivă istorică, în care se găsesc ideile lui Savigny, programul revendică restituirea
acelor instituţii şi drepturi pe care ţara le-a avut în trecut şi pe care Rusia le-a lichidat, unirea
Moldovei cu Muntenia.
Proiectul de constituţie a sintetizat juridic programul anterior. El este inspirat din
constituţionalismul occidental, cu deosebire de constituţia belgiană din 1831, care a fost tradusă în
1847 în Moldova, şi de actele programatice emise până atunci în ţările române. Cele 120 de articole
ale proiectului consacră principiile constituţionalismului modern: suveranitatea naţinii, separaţia
puterilor în stat, dreptul neîngrădit de a exercita suveranitatea în teritoriul naţional, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti.
Proiectul reprezintă un moment în cristalizarea unei tradiţii constituţionale româneşti, ce
stă la baza celei dintâi constituţii a României moderne.

2. Revoluţia din Muntenia

Singura provincie românească în care protagoniştii evenimentelor din 1848 au avut un

model – cel francez – şi o concepţie clară despre revoluţie fost Ţara Românească. Aici, “Frăţia” a
pregătit opinia publică, o minoritate revoluţionară activă a formulat planul şi programul revoluţiei.
Exilul francez, participarea la evenimentele din 1848 de la Paris, tratativele cu revoluţionarii
francezi şi emigraţia polonă au favorizat asumarea căii revoluţionare în Ţara Românească. Planul
revoluţiei a fost dezbătut în 8/20 martie la întrunirea moldo – muntenilor de la Paris, care a decis
izbucnirea revoluţiei române simultan în cele două provincii.

a) Pregătirea şi izbucnirea revoluţiei

Declanşarea mişcării din martie în Moldova şi reprimarea ei de regimul Sturdza, fără
aportul emigraţiei moldovene, au făcut ca numai în Ţara Românească să se exerseze modelul şi
planul dezbătut la Paris. Grupul de exilaţi munteni de la Paris a revenit în ţară şi a acţionat în
numele “Frăţiei”, până la declanşarea revoluţiei, pe două planuri, politic şi militar.
Pe plan politic, a realizat alianţa cu gruparea lui Eliade, negustori, intelectuali şi o parte a
boierimii liberale, constituind comitetul revoluţionar, însărcinat să pregătească planul insurecţiei şi
actele sale programatice. Comitetul a formulat Proclamaţia şi tactica insurecţiei, marcate de ideea
compromisului dintre forţele angajate în alianţă, sub semnul solidarităţii naţionale. Proclamaţia a
dat o interpretare naţională conceptului de popor, în sens de naţiune, care reuneşte toate categoriile
sociale, inclusiv boierimea, pledând pentru solidaritate şi nu pentru confruntare între clase.
A doua direcţie, militară, a urmărit atragerea unor ofiţeri sau unităţi în favoarea revoluţiei,
pentru răsturnarea regimului existent. În sensul accepţiunii generale în Europa, protagoniştii
evenimentelor din Ţara Românească au înţeles prin revoluţie răsturnarea guvernului şi a regimului
existent şi edificarea unuia nou. Deşi în comitetul revoluţionar s-a acceptat compromisul între
forţele participante, o minoritate a sa a susţinut şi soluţionarea unui program social mai radical.
Chiar dacă pregătirea revoluţiei relevă o serie de imperfecţiuni, acesta a avut un plan de insurecţie,
o componentă militară, un program în numele căruia a izbucnit şi a instaurat propriul regim politic.
Planul insurecţiei prevedea izbucnirea ei simultană în 9/21 iunie 1848 în patru centre, în
judeţele Prahova, Vâlcea, la Izlaz şi la Bucureşti. La această dată ea a izbucnit numai la Izlaz, din
cauza represaliilor regimului Bibescu. În 9/21 iunie la Izlaz, s-a desfăşurat o adunare populară, la
care a participat şi miliţia favorabilă revoluţiei, unde Eliade a citit Proclamaţia, programul şi s-a
constituit un guvern provizoriu. Participanţii de la Izlaz s-au îndreptat apoi prin Caracal spre
Craiova, unde populaţia depune jurământul pe programul de la Izlaz. În Bucureşti, insurecţia s-a
declanşat în 11/23 iunie, când populaţia oraşului şi ţărănimea din împrejurime au asaltat palatul
domnesc, obligând pe domnitor să sancţioneze “constituţia” şi să accepte un nou guvern.

41
 În noaptea de 13/25 – 14/26 iunie, domnitorul Bibescu a abdicat şi a fugit în Transilvania,
încredinţând puterea unui guvern provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit, format de I. Eliade
Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Gheorghe Scurtu, ca membrii şi
Nicolae Bălcescu, A. G. Golescu, C. A. Rosetti, I. Brătianu ca secretari. Acesta a încredinţat puterea
executivă unui minister, constituit după structura celui regulamentar.
În 15/27 iunie, programul revoluţionar a fost expus în faţa populaţiei adunată pe Câmpia
Filaretului denumită de atunci Câmpia Libertăţii.

b) Proclamaţia de la Izlaz
Proclamaţia elaborată de comitetul revoluţionar înainte de izbucnirea revoluţiei şi
prezentată la Izlaz, numită atunci “constituţie”, a fost în realitate o declaraţie de drepturi, pe baza
căreia urma să se elaboreze o constituţie. Ea dă o largă extensie dreptului la libertate, înscriind
emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, emanciparea izraeliţilor şi drepturi politice pentru orice
compatrioţi, libertatea tiparului, a cuvântului şi a întrunirilor, libertatea învăţământului.
Proclamaţia înscrie principiul egalităţii concretizat în egalitatea drepturilor politice şi
civile, desfiinţarea rangurilor titulare, egalitatea în materie fiscală, de învăţământ şi între sexe;
principul fraternităţii, chemându-i pe toţi locuitorii “la aceleaşi drepturi şi datorii într-o patrie
dreaptă, înfloritoare”. Ideea înfrăţirii oamenilor şi a colectivităţilor sub semnul solidarităţii naţionale
a fost o idee dominantă a revoluţiei muntene, foarte bine exprimată de Eliade în Proclamaţie.
Proclamaţia înscrie prevederi menite să înlocuiască vechiul regim politic cu unul nou, ce
prefigurează un regim politic democratic, întemeiat pe principii liberale. În primul rând, acesta
trebuia să se întemeieze pe o constituţie elaborată de o adunare constituantă, pe baza principiilor
înscrise în proclamaţie.
Instituţiile centrale ale statului preconizate erau adunarea generală, compusă din
reprezentanţii tuturor stărilor societăţii, şi domnul, responsabil, ales pe 5 ani, din toate stările
societăţii.
La nivel local, se pune principul descentralizării administrative şi denumirea de funcţionar
public. Proclamaţia prevede, apoi, contribuţie generală, bancă naţională, învăţământ general, egal şi
gratuit în limba naţională, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi bătaia, autonomie adminstrativă şi
legislativă, abolirea Regulamentului organic.
Este o declaraţie de principii şi un program de organizare pe baze noi şi în forme noi a unui
nou tip de stat – şi conţine elemente esenţiale ale unui sistem constituţional, inclusiv o declaraţie de
drepturi. Este o etapă prealabilă constituţiei, constituind o proclamaţie – program, forma iniţială a
ceea ce urma să fie prima constituţie din istoria noastră.

c) Instituţiile politice ale regimului revoluţionar

Guvernul provizoriu a început să organizeze noul regim politic emanat de revoluţie,
preocupat să soluţioneze în primul rând problema puterii. În 13/25 -–14/26 iunie a făcut primele
numiri de administratori de judeţe, dar nu a reuşit să înlocuiască integral vechea administraţie şi
aparatul judecătoresc. Doar în 6 din 17 judeţe a reuşit să instituie o administraţie favorabilă noului
regim, singură Oltenia fiind sigură din acest punct de vedere.
Abdicarea domnului Bibescu a lăsat nerezolvată problema puterii. Părăsind ţara, acesta a
lăsat puterea guvernului constituit în urma insurecţiei.
După o serie de şovăieli şi căutări, revoluţia a început organizarea noului regim.
S-a constituit guvernul provizoriu, organ colegial, cu un preşedinte, 5 membri cu drept de
vot deliberativ şi 4 membri secretari de stat cu drept de vot consultativ, amintind formula
directoratului francez. Guvernul provizoriu exercita plenitudinea puterii – executivă şi legislativă –
în lipsa unui corp reprezentativ. Era o instituţie cu caracter extraordinar şi competenţă proprie, cu
misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 de puncte ale proclamaţiei. Ea conducea prin
decrete ale guvernului provizoriu.

42
 Ministerul, care era o instituţie distinctă, subordonată guvernului provizoriu, a rămas în
vechea organizare regulamentară, cu atribuţii executive.
Comisarii de propagandă reprezentau o instituţie echivalentă cu comisarii Convenţiei din
Revoluţia franceză. Ei au fost numiţi din primele zile ale revoluţiei, la iniţiativa lui Nicolae
Bălcescu. Decretul din 24 iunie/6 iulie care constituia oficial instituţia comisarilor, consfinţea o
practică existentă deja. Potrivit instrucţiunilor guvernului cu privire la atribuţiile comisarilor, aceştia
trebuiau să expliciteze constituţia în faţa poporului, să organizeze gărzile naţionale în judeţe,
alegerile pentru adunarea constituantă, să supravegheze administraţia locală şi să înlăture
elementele şovăielnice. Funcţionau 3-5 comisari pe judeţ, majoritatea tineri, aparţinând cercurile
intelectuale sau burgheze, unii cu studii în Occident. O pondere mare în corpul comisarilor au avut-
o ardelenii refugiaţi în Principate, care vor deveni ulterior lideri marcanţi ai revoluţiei din
Transilvania.
Garda naţională a fost creată după modelul francez, prin decretul din 14/26 iunie, dar
organizarea ei avansa greu, ca şi constituirea armatei de voluntari care înlocuia miliţia.
Proclamaţia prevedea întrunirea Adunării Constituante, cu misiunea de a elabora noua
constituţie. Divergeneţele cu privire la caracterul votului pentru alegerea deputaţilor (cenzitar sau
universal) au amânat organizarea alegerilor şi instituţia nu s-a mai putut constitui.

d) Guvernarea revoluţionară; problema agrară

Încă din primele zile, guvernul a trecut la aplicare programului revoluţiei. A legiferat
egalitatea în drepturi cu ceilalţi locuitori a averilor şi a populaţiei de altă credinţă decât cea a
majorităţii, a decratat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, desfiinţarea rangurilor boiereşti şi
eliberarea deţinuţilor politici, a instituit principiile de libertate, egalitate, fraternitate ca principii ale
noului regim. În 14/26 iunie a decretat desfiinţarea cenzurii în principat, ceea ce a făcut posibilă
multiplicarea presei politice, reprezentând diferitele fracţiuni sau grupuri sociale angajate în
revoluţie: “Pruncul român”, “Poporul suveran”, “Amicul comercianţilor”, “Învăţătorul satului”,
“Reforma”, “România”, “Naţionalul”. Guvernul a dat un decret privind culorile steagului naţional –
albastru, galben, roşu -, cu deviza “Dreptate – Frăţie”, şi a proclamat eliberarea robilor boierilor.
Chestiunea agrară a provocat disensiuni şi divergenţe în guvernul provizoriu, iulustrând
fragilitatea compromisului realizat în primăvara anului 1848 de comitetul revoluţionar. Disensiunile
au fost determinate de opiniile divergente în privinţa momentului şi a condiţiilor în care trebuia
aplicat art. 13 din proclamaţie. O minoritate, în frunte cu Bălcescu, susţinea aplicarea imediată, în
timp ce majoritatea, în frunte cu Eliade, susţinea amânarea unei soluţii până la întrunirea adunării
constituante, singura îndreptăţită în opinia lui Eliade să dea o soluţie în problema agrară. Decretul
din 16/28 iunie lasă neschimbate relaţiile dintre proprietari şi clăcaşi până la întrunirea Constituţiei.
Concomitent, o proclamaţie către săteni, în foi volante, în contradicţie cu decretul, desfiinţa claca,
lucrul şoselelor, dar ea a fost anulată în 21 iunie printr-o nouă proclamaţie către ţărani, care le cerea
să-şi îndeplinească obligaţiile către proprietari.
Articolul 13 al Proclamaţiei reflectă compromisul în situaţia de tranziţie în această
chestiune. Modul în care a fost formulat – “Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari prin
despăgubire” – indică faptul că a fost recunoscut caracterul servil al regimului agrar, dar respinge
teza vehiculată în epocă a dreptului istoric al ţăranului asupra pământului. De asemenea, recunoştea
legitimitatea istorică a marii proprietăţi şi obligaţia de a fi despăgubită pentru pămâmtul acordat
ţăranilor.
În 1848, protagoniştii revoluţiei nu au avut o soluţie clară în problema agrară, ci numai una
de principiu. Soluţia exproprierii a provocat discuţii în tabăra revoluţionară. Majoritatea au
conceput rezolvarea problemei agrare fără expropriere, nu împotriva proprietarilor, ci cu concursul
lor. Cele mai ample discuţii au avut loc în Comisia proprietăţii, unde Ion Ionescu de la Brad a
susţinut exproprierea pentru împroprietărirea ţăranilor, reuşind să cristalizeze o opinie favorabilă
acestei soluţii.

43
 Comisia proprietăţii a fost înfiinţată prin decretul din 9/21 iulie, dintr-un număr egal de
deputaţi, ai ţăranilor şi boierilor (căte unul pentru fiecare judeţ), cu misiunea de a pregăti proiectul
de lege care urma a fi supus constituantei, în spiritul art. 13. Şi-a început lucrările în 9/21 august şi a
lucrat în 9 nouă şedinţe până în 19/31 august, când a fost dizolvată. În şedinţa a şasea a votat
împroprietărirea prin despăgubire, dar propunerile concrete formulate au fost respinse.

e) Revoluţia şi intervenţia armată străină

Regimul politic a suferit modificări ca urmare a intervenţiei militare turceşti. Intrat în ţară
la 19/31 iulie, în fruntea unui corp de armată, Suleiman paşa a condamnat revoluţia şi instituţiile pe
care le-a creat, recunoscând regimul politic instaurat în Ţara Românească. A condiţionat începerea
tratativelor de constituire a unei locotenenţe domneşti. Adunarea populară de pe Câmpia Libertăţii a
proclamat Locotenenţa din 6 membri (fostul guvern provizoriu), dar ea a fost respinsă de turci, care
admit doar o locotenenţă formată din 3 membri, conform prevederilor Regulamentului organic, ceea
ce semnifica revenirea la legalitatea regulamentară.
Locotenenţa din 3 membri – Eliade, N. Golescu şi Christian Tell – a fost anunţată oficial în
28 iulie/9 august pe Câmpia Libertăţii. Ea a fost recunoscută de Suleiman paşa şi de consulii străini,
care au şi reluat relaţiile oficiale cu Ţara Românească. Locotenenţa a acceptat propunerea lui
Suleiman de a modifica în punctele sale cele mai radicale constituţia ce urma a fi prezentată spre
aprobarea sultanului – o gravă atingere adusă autonomiei recunoscute pe plan internaţional. O
comisie din patru persoane a fost desemnată să prezinte la Constantinopol modificările constituţiei.
Propunerile au fost respinse, Suleiman paşa a fost destituit şi înlocuit cu Fuad, care în 13/25
septembrie a intrat cu armata în Bucureşti.
Rezistenţa armată a fost posibilă din cauza lipsei armelor şi a muniţiilor. Manifestaţiile
populare nu l-au putut împiedica pe Fuad să ocupe capitala. În 15/27 septembrie au intrat în
principat şi trupele ţariste în frunte cu Lüders. Fuad a anunţat restaurarea regimului regulamentar şi
numirea caimacamului G. Cantacizino.

f) Politica externă a regimului revoluţionar

Pe plan extern, revoluţia şi-a propus abolirea formelor de limitare a suveranităţii de stat a
Ţării Româneşti şi promovarea unor relaţii internaţionale pe picior de egalitate cu alte state. În acest
scop, a creat organismul menit să realizeze aceste obiective înlocuind secretariatul statului cu
“ministerul trebilor din afară”, care a şi început să exercite dreptul de a întreţine relaţii directe cu
alte state. Guvernul provizoriu a acreditat agenţi diplomatici în exterior: Dumitru Brătianu pe lângă
guvernele Ungariei şi Austriei, ulterior i s-a dat plenipotenţă pentru toate puterile europene; I.
Maiorescu pe lângă parlamentul german de la Frankfurt, A. G. Golescu la Paris şi I. Ghica la
Constantinopol. A propus, de asemenea, marilor puteri stabilirea de relaţii diplomatice.
Preocuparea principală a guvernului provizoriu a fost recunoaşterea internaţională a noului
regim. În mod expres, consulii străini şi Turcia nu au recunoscut guvernul provizoriu, dar prin
relaţiile ce le-au întreţinut cu acesta au acceptat “de fapt” noua realitate; locotenenţa domnească, în
schimb, a fost recunoscută de jure de către Poartă şi consulii puterilor străine de la Bucureşti.
O altă direcţie promovată pe plan extern de guvernul provizoriu a fost modificarea
statutului juridic internaţional al ţării. A impus exercitarea deplină a suveranităţii statului român în
teritoriul său, ceea ce semnifică desfiinţarea jurisdicţiei consulare, a precizat competenţele
ministerului de externe, similare cu cele ale ministerelor din alte state, a acreditat agenţii
diplomatice, reprezentantul ţării la Constantinopol a avut prin asimilare statut de agnet, ceea ce
înseamnă afirmarea individualităţii politic – juridice a statului român, a fost restaurată în funcţie de
apărare a statului prin măsurile luate pentru organizarea armatei, autoritatea de stat românească a
avut iniţiative pe plan extern. Deşi a oscilat în privinţa limitelor suveranităţii de stat între autonomie
şi independenţă, revoluţia a creat, pentru scurt timp, un nou subiect de drept internaţional, în măsură
să-şi precizeze singur poziţia internaţională.

44
 Spre deosebire de statutul internaţional al guvernului provizoriu, statutul Locotenenţei se
caracterizează prin încălcarea autonomiei interne, restaurarea parţială a jurisdicţiei consulare,
limitarea într-o mai mare măsură a suveranităţii.
În scurta perioadă cât a funcţionat regimul instaurat de revoluţie, statul român a desfăşurat
o politică externă în conformitate cu propriile interese, a întreţinut prin ministerul de externe relaţii
pe picior de egalitate cu alte state, a afirmat individualitatea politico – juridică a statului român – în
parte recunoscută şi de putere.

45
 REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN TRANSILVANIA ŞI BUCOVINA

 În Transilvania, problemele curente ale revoluţiei liberale, democratice şi sociale,

promovate de români ca şi maghiari, sunt complicate de conflictul naţional dintre cele două
comunităţi. Imposibilitatea rezolvării acestuia provoacă un dramatic război civil, cu grave
consecinţe pentru relaţiile interetnice.
 Şi în Bucovina, rivalităţile naţionale şi confesionale dintre comunităţile etnice ale
provinciei îşi pun pecetea asupra modului de desfăşurare a revoluţiei.
 Ca o sinteză a acţiunii lor politice, românii ardeleni şi bucovineni elaborează un
program naţional, de autonomie politică pe criterii etnice, în cadrul Austriei.

1. Prima fază a revoluţiei din Transilvania (mart. – sept. 1848)

Spre deosebire de Ţara Românească, unde a funcţionat modelul occidental, în Transilvania

nu au existat societăţi secrete de tipul celor din Europa Restauraţiei şi a reformelor, care au pregătit
spiritul public pentru revoluţie, promovând tactica de conspiraţie şi complot. Elita românească din
Transilvania a fost puternic marcată de reformismul luminat, de iosefinism în primul rând, cu toate
pregătirile sale ulterioare, ceea ce a conferit militantismului politic românesc o notă aparte de
legalism, dinastism, un caracter petiţionar. Societatea româneacsă de aici nu a fost educată pentru o
revoluţie, elita politică nu a avut o idee clară, un scenariu elaborat, fiind lipsită de experienţă şi de o
tradiţie de viaţă politică organizată. Lipseau clasa poltică şi instituţiile politice româneşti.
Statutul românilor ca naţiune, excluşi din constituţia medievală, i-a menţinut în afara
sistemului politic din Transilvania sau din Ungaria. Din punct de vedere politic şi administrativ,
blocul etnic românesc era divizat. Românii din Banat şi comitatele vestice aparţineau de Ungaria şi
beneficiau de statut politic şi confesional diferit de al românilor din Principatul Transilvaniei. Din
punct de vedere bisericesc, românii ortodocşi se aflau sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti de la
Carloviţ, iar românii greco – catolici sub jurisdicţia arhiepiscopului primat al Ungariei. În plan
ideologic, generaţia paşoptistă a fuzionat într-o concepţie organică şi programatică liberalismul cu
naţionalismul, legitimând dreptul la existenţă politică al naţiunii române în numele ideilor
democratice triumfătoare în Europa după Revoluţia franceză.

a) Comportament politic românesc la începutul revoluţiei

Exersat mai ales pe un teren cultural şi confesional până la 1848, în paralel cu mişcările
ţărăneşti, care între răcoala lui Horea şi 1848 s-au politizat, asociindu-şi şi o componentă naţională,
militantismul românesc din 1848 încorporează diverse tipuri de comportament politic.
În desfăşurarea revoluţiei române din Transilvania şi Banat s-au individualizat distinct
două planuri, ilustrând două tipuri specifice de comportament politic în cadrul revoluţiei
democratice: cel ţărănesc, tradiţional, şi cel liberal – democratic, al elitei intelectuale şi burgheziei.
Integrarea ţărănimii în revoluţia democratică s-a realizat potrivit mentalităţii tradiţionale
ţărăneşti, în formele specifice răscoalelor medievale, manifestându-se local, atomizat. Manifestarea
revoluţionară a ţărănimii a precedat-o pe cea a elitelor, desfăşurându-se în prelungirea mişcărilor
ţărăneşti ce au bulversat principatul încă din anii 1846, foarte puternice în Munţii Apuseni. A fost
cea mai puternică mişcare ţărănească de la începutul anului 1848, ce s-a intensificat din martie şi
sub influenţa legislaţiei liberale a dietei maghiare din 18 martie, care a desfiinţat în Ungaria
robotele, dijma, jurisdicţia feudală, declarându-i pe iobagi proprietari pe pământurile urbariale.
Împotrivirea nobilimii faţă de legislaţia agrară a revoluţiei maghiare a provocat însă o serie
de răscoale şi mişcări ţărăneşti, declanşate mai întâi în comitatele vestice ce aparţineau Ungariei,

46
extinse apoi pe întreg teritoriul Transilvaniei. Alături de revendicările cu caracter social, mişcările
ţărăneşti dezvoltă şi o componentă politică, ce se precizează treptat în perioada martie – mai 1848.
În al doilea plan al revoluţiei române s-a manifestat elita burgheză, ecleziastică şi
intelectuală, care în primele luni ale evenimentelor revoluţionare a prelungit tradiţia legalistă,
petiţionară, din perioada anterioară anului 1848. Manifestările elitei româneşti în luna martie şi la
începutul lui aprilie, sub impresia revoluţiei din oraşele imperiului, au fost lipsite de unitate,
oscilante sau contradictorii uneori, în absenţa unui centru de conducere şi coordonare a acţiunilor
politice. Izbucnirea revoluţiei în monarhia austriacă a surprins mişcarea politică românească
neorganizată, divizată ca urmare a conflictului dintre o nouă generaţie politică laică şi ierarhia
clericală.

b) Elita românească şi revoluţia maghiară

Revoluţia europeană şi în special cea din Imperiul austriac s-a bucurat de simpatii declarate
în cercurile româneşti. Gazetele lui G. Bariţ şi T. Cipariu exprimă adeziunea românilor la cauza
revoluţiei democratice europene. Inevitabil, elita românească trebuia să se exprime în raport cu
programul revoluţionar maghiar, cu atitudinea cercurilor imperiale, a populaţiei maghiare şi
germane.
Programul revoluţiei maghiare din 15 martie 1848, aplicat prin legile dietei de la
Bratislava, conţinea suficiente puncte de atracţie pentru o elită sensibilă la principiile liberalismului.
Programul democratic al revoluţiei din Ungaria recunoştea libertăţile individuale ale omului şi
cetăţeanului, dar nu şi individualităţile naţionale din Ungaria, impunând folosirea exclusivă a limbii
maghiare ca limbă a statului, uniunea Transilvaniei cu Ungaria, condiţionată de acordul dietei
transilvănene, precum şi a comitatelor din Partium. Legile din martie, din Ungaria, proclamau
înlăturarea absolutismului, constituţie pentru Ungaria, guvern responsabil, desfiinţarea cenzurii,
egalitatea în drepturi, impozabilitate generală. Recunoaşterea guvernului responsabil maghiar şi
sancţionarea de către împărat a legilor dietei Ungariei au întărit opinia favorabilă revoluţiei
maghiare, împărtăşită de burghezia, intelectualitatea şi nobilimea maghiară, de reprezentanţii saşilor
şi ai secuilor şi de o parte a elitei laice şi ecleziatice româneşti.
După o manifestare comună a naţiunilor Transilvaniei împotriva absolutismului, pentru
libertăţi democratice şi libertate socială, treptat, încep să se individualizeze programe naţionale
distincte pentru fiecare grup etnic din Transilvania şi Banat, care conduc, inevitabil, la orientări
diferite, uneori divergente, ce particularizează manifestările diferitelor grupuri naţionale. Atitudinile
nu au fost unitare nici în interiorul grupurilor naţionale, ceea ce conferă evenimentelor din
Transilvania şi Banat o mare complexitate. Dacă ungurii şi secuii aderă la idealurile revoluţiei
maghiare, cei mai mulţi români, saşi, şvabi şi sârbi vor adopta o poziţie diferită, contrară unor
puncte din programul revoluţiei maghiare.

c) Acţiuni politice în lunile martie – aprilie 1848

Primele acţiuni ale elitei româneşti, care încep să exprime o conduită distinctă, conformă
intereselor naţiunii române, se manifestă în cadrele legalităţii, prin memorii şi petiţii elaborate pe
plan local, în diferite centre, fără o coordonare prealabilă. Primele încercări de a stabili o conduită
românescă distinctă, o tactică şi un program unitar în contextul evenimentelor din imperiu, le-au
constituit consfătuirile politice din luna martie de la Blaj, Cluj, Tg. Mureş, Abrud sau Braşov.
De la începutul lunii aprilie se cristalizează o tendinţă nouă în cercurile politice româneşti,
abandonarea consfătuirilor restrânse ale inteligenţei în favoarea unor adunări populare mai largi,
care să testeze atitudinea poporului faţă de revoluţie şi să dea mai multă greutate revendicărilor
româneşti. La Blaj s-a hotărât convocarea unei adunări româneşti în Duminica Tomii, iar la Cluj s-a
elaborat o petiţie în numele naţiunii române către viitoarea dietă a Transilvaniei, reprezentând o
primă platformă – program, care a fost prezentată populaţiei în adunările populare organizate în
Munţii Apuseni la începutul lunii aprilie.

47
 În Banat şi părţile vestice, conferinţele politice dezbat probleme specifice acestor provincii
– autonomia Banatului, separaţia bisericească de mitropolia sârbă din Carloviţ, organizarea unei
mitropolii ortodoxe româneşti. Întrunirea acestor adunări cu participare populară, la iniţiativa elitei
politice, marchează începutul procesului de organizare a naţiunii române în contextul revoluţiei din
imperiu, ce viza fuziunea celor două planuri pe care s-au manifestat românii în contextul
evenimentelor revoluţionare. Manifestările elitei din lunile martie – aprilie demonstrează
ataşamentul ei la tactica legalistă, mai ales că şi celelalte naţiuni din Transilvania, chiar şi revoluţia
din Ungaria, s-au menţinut pe atari coordonate în relaţiile cu dinastia de Habsburg.
Un rol important în procesul de clarificare politică şi ideologică, pentru unificarea
programului şi stabilirea unei conduite unitare a românilor în contextul revoluţiei din imperiu, l-au
avut manifestele – program. Decisiv în acest sens a fost manifestul lui Simion Bărnuţiu,
Provocaţiune, care a precizat poziţia românilor faţă de programul revoluţiei maghiare şi a enunţat
principalele obiective naţionale. Manifestul a respins uniunea Transilvaniei cu Ungaria până la
recunoaşterea românilor ca naţiune cu drepturi politice, aprobarea congresului naţional românesc şi
desfiinţarea iobăgiei.
Reluând ideea recunoaşterii naţiunii române, manifestul lui Aron Pumnul, de la începutul
lunii aprilie, avansa ideea întrunirii unei adunări naţionale a românilor, care să stabilească poziţia
naţiunii, lipsită de reprezentanţi în dietă şi de instituţii politice.
Câştigă astfel teren ideea organizării acţiunii politice româneşti pe coordonate
programatice şi tactice, încredinţând adunării naţionale reprezentative coordonarea luptei românilor
pentru realizarea programului naţional. Aceasta îşi asumă unificarea comportamentelor diferite până
acum ale ţărănimii şi ale elitei, a ideologiei, programului şi tacticii româneşti.
Tactica legalistă a dominat şi adunările tactice româneşti. O primă exersare a ideii de
organizare o reprezintă adunarea de la Blaj, din 18/30 aprilie, întrunită în pofida interdicţiei
autorităţilor, cu scopul de a testa atitudinea poporului, modul în care se solidarizează cu ideologia şi
programul elitei. Ea a pregătit marea adunare naţională din mai. Dejucând manevrele autorităţilor,
care au încercat să-i scindeze pe români aprobând două adunări concepute pe baze confesionale,
consfătuirea politică din 8 mai de la Sibiu a hotărât întrunirea unei singure adunări naţionale,
indiferent de confesiune, realizând unitatea în mişcarea românească, prin adoptarea punctului de
vedere propus de Simion Bărnuţiu şi abandonarea unor tendinţe unioniste (în raport cu Ungaria)
susţinute de unii lideri români. În prima adunare naţională de la Blaj începe procesul de organizare a
naţiunii române şi de fuzionare a celor două planuri pe care s-au manifestat românii până acum.

d) A doua adunare de la Blaj (mai 1848)

Linia politică a naţiunii române a fost prezentată de Simion Bărnuţiu în discursul din 3/15
mai 1848, rostit în catedrala Blajului în faţa inteligenţei reunite din toate zonele româneşti. Bărnuţiu
respingea ideea de naţiune politică şi limbă oficială maghiară, propusă de revoluţia din Ungaria,
pledând pentru dreptul la existenţă liberă şi egală al naţiunilor din Transilvania. Exprimând într-o
formulă incipientă dreptul naţiunii române, ca naţiune majoritară în Transilvania, la
autodeterminare, Bărnuţiu avea în vedere teritoriul, dreptul şi puterea naţională, cerând adunării să
proclame “libertatea şi independenţa naţiunii”.
Discursul a susţinut teza potrivit căreia “Ardealul e proprietatea adevărată a naţiunii
române”, în temeiul dreptului istoric şi al majorităţii ce o reprezentau românii, reclamând
organizarea naţiunii şi crearea propriilor instituţii politice, culturale, bisericeşti şi juridice. “Numai
după ce va fi constituită şi organizată naţiunea română pe temeiuri egale – spunea Bărnuţiu – atunci
să facă federaţiune pentru apărarea comună, cum face o naţiune liberă cu o altă naţiune liberă

- Petiţia naţională
Adunarea naţională din 3/15 mai a consacrat organizarea politică a românilor şi fuzionarea
celor două planuri care au evoluat până acum paralel, cel ţărănesc şi cel elitar, a sistematizat în
Petiţia naţională dezideratele generale româneşti, pe baza unei concepţii democratice despre stat şi

48
societate, în care se regăsesc principiile liberale ale constituţionalismului european şi ale
democraţiei sociale.
Act programatic fundamental al revoluţiei române şi al mişcării naţionale româneşti pentru
întreg secolul XIX, aceasta a pretins independenţa naţiunii române şi participarea sa la viaţa politică
a principatului, reprezentare proporţională în dietă, în administraţie, justiţie şi în dregătoriile
militare, folosirea limbii naţionale în administraţie şi justiţie, dreptul de a convoca anual o adunare
naţională, independenţa bisericilor româneşti şi egalitatea de tratament cu celelalte culte, restaurarea
mitropoliei române, sinod general din cler şi mireni, desfiinţarea iobăgiei, a dijmei, libertatea
industrei şi a comerţului, libertatea cuvântului şi a tiparului, desfiinţarea cenzurii, libertatea
personală, libertatea de întrunire, tribunale cu juraţi, gardă naţională, dotarea clerului român din
casa statului, crearea unui sistem de învăţământ românesc de toate gradele, inclusiv universitar,
purtarea în comun a sarcinilor publice după stare şi avere, elaborarea unei constituţii noi pentru
Transilvania printr-o adunare constituantă la care să participe toate naţiunile ţării, elaborarea unor
coduri noi de legi după principiile moderne, libertate, egalitate, fraternitate, respingerea uniunii
Transilvaniei cu Ungaria până la recunoaşterea politică a naţiunii române şi reprezentarea ei în forul
legislativ.
Spre deosebire de Supplex Libellus Valachorum (1791), care revendica încadrarea
românilor în constituţionalismul transilvănean, Petiţia naţională de la Blaj revendica independenţa
naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu naţiunile conlocuitoare, asumarea suveranităţii în
teritoriul ei naţional prin organizarea unei puteri proprii, preliminând autodeterminarea naţiunii
române. Armonizarea dezideratelor sociale şi politice pe fundamentele unei concepţii democratice
în care se regăsesc încorporate drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, principiile
constituţionalismului modern, integrează documentul de la Blaj în seria actelor revoluţiei
democratice, europene şi naţionale.

- Instituţii româneşti ale revoluţiei

Adunarea a început să transpună în viaţă programul autodeterminării prin organizarea
puterii naţiunii române. În împrejurările excepţionale ale anului1848, a desemnat ca organ executiv
Comitetul naţional, de 25 de membri, sub preşedinţia lui Andrei Şaguna, format din avocaţi, clerici,
profesori, funcţionari, cancelişti, care să coordoneze acţiunea politică românească. Adunarea din 3-
5/15-17 mai a continuat linia legalistă a elitei române, cristalizată în acţiunile din primăvară,
promovată de altfel şi de revoluţia maghiară. Compromisul realizat între Viena şi Pesta, sugestii
primite de la Bucureşti, au determinat liderii politici români să menţină formula petiţiilor către
împărat şi dietă pentru a obţine recunoaşterea dezideratelor formulate de adunare.
S-au cristalizat astfel două instituţii ale unui sistem politic românesc în Transilvania,
Adunarea naţională şi Comitetul naţional, ce prefigurau un început de organizare a naţiunii şi
implicit a revoluţiei. Chiar dacă a menţinut calea legală, prin conţinutul programului său adunarea
promova răsturnarea constituţionalismului medieval, întemeiat pe cele trei naţiuni privilegiate,
venind la întâmpinarea constituţiei austriece, care susţinea egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor.
Această atitudine indică şi tendinţa de a menţine un contact, dacă nu chiar o colaborare cu revoluţia
maghiară.
Adunarea de la Blaj a realizat solidaritatea elită – popor, sub lozincile programului
naţional, liberal, democratic şi social, însuşite de populaţia românească. Dovadă stau mişcările
ţărăneşti ulterioare adunării, care asociază dezideratelor sociale o tot mai pronunţată notă politică şi
naţională.

e) Revoluţia la românii din Ungaria

Revoluţia română din Banat şi comitatele vestice a avut în debutul ei o altă orientare,
determinată de particularităţile politice şi confesionale ale zonei. Ea a cooperat cu revoluţia din
Ungaria în tentativa de a obţine autonomia politică şi confesională a românilor din Banat, formulată
în programul adunării de la Lugoj, din iunie 1848. În dispută cu ierarhia bisericească sârbă, românii

49
din Banat şi părţile vestice încercau să valorifice alianţa cu ungurii, trimiţând în dietă deputaţi care
au susţinut programul autonomist.
Respingerea dezideratelor româneşti în dieta maghiară a compromis însă linia politică
promovată de Eftimie Murgu şi alţi lideri în Banat şi părţile vestice, din toamnă cristlizându-se o
altă orientare, diferită de a revoluţiei maghiare, favorabilă cooperării cu dinastia şi cu românii din
celelalte provincii ale Imperiului austriac, susţinută de famialia Mocioni.

f) Agravarea tensiunilor româno – maghiare în vara anului 1848

Eşecul misiunilor româneşti la curtea imperială şi la dietă, interzicerea Comitetului
naţional de către autorităţi, sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat, prin care s-a transferat
guvernului din Pesta decizia în chestiunea românească, au pus în eşec calea legalistă. După o
perioadă de indecizie din partea conducerii româneşti, în care nu a fost exploatată conjunctura
favorabilă relizată de adunarea naţională din mai, pe fondul multiplicării nemulţumirilor ţărăneşti
din cauza tergiversării rezolvării problemei iobăgiei, ca şi al reprimării sângeroase la care a fost
supusă populaţia românească, încrederea în tactica legalistă începe să se clatine.
În contextul instaurării statariului şi a tribunalelor excepţionale, al execuţiilor militare şi al
recrutărilor forţate în armata maghiară, a tendinţei ministerului de război de a-şi subordona
regimentele de graniţă româneşti, în diferite zone ale Transilvaniei se cristalizează un curent
favorabil înarmării şi trecerii la insurecţie, stimulat de rezistenţa populară şi, mai ales, a
regimentelor de graniţă faţă de uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Datorită acestei rezistenţe,
unificarea politică şi adminsitrativă a Transilvaniei cu Ungaria, votată de dieta ardeleană, fără
participarea românilor, nu a progresat, iar românii nu au participat la alegerile de deputaţi pentru
dieta Ungariei.
Extinderea legilor din aprilie asupra Transilvaniei a rămas fără efect. Viena a întreţinut o
anumită stare de confuzie, menţinând o dualitate a puterii în Transilvania. Puterea politică
reprezentată de guberniu era controlată de nobilimea liberală maghiară şi gravita spre revoluţia din
Ungaria, respectiv guvernul din Pesta. Autorităţile militare, reprezentate de Comanda generală, au
rămas favorabile dinastiei. Colaborarea de până acum dintre autorităţile politice şi cele militare
începe să se deterioreze şi apar semne de ruptură, reflectând stadiul relaţiilor dintre Viena şi Pesta.
După compromisul din martie, raporturile guvernului din Pesta cu dinastia se înrăutăţesc
treptat, în condiţiile modificării raportului de forţe din imperiu. Degajarea frontului italian în urma
victoriilor lui Radetzky, răscoala sârbilor şi a croaţilor împotriva guvernului din Pesta, au modificat
atutidinea dinastiei faţă de evenimentele din Ungaria, conducând la eşecul tratativelor purtate de
Deák şi Batthiány cu oficialităţile austriece. De la criză, raporturile austro – ungare ajung în
septembrie la ruptură totală.
Alături de manifestările uneori violente ale ţăranilor, un alt factor antiunionist au fost
regimentele de graniţă româneşti, care şi-au precizat rezistenţa faţă de uniunea Transilvaniei cu
Ungaria şi orientarea prodinastică în adunările de la Năsăud şi Orlat. Lor le-a revenit un rol
important în organizarea rezistenşei româneşti faţă de uniunea cu Ungaria, în unificarea forţelor
româneşti şi organizarea revoluţiei, împreună cu centrul înarmat din Munţii Apuseni, condus de
Avram Iancu.
Teritoriul regimentului de la Năsăud devine un loc de refugiu pentru românii din nordul şi
nord – vestul Transilavaniei. Regimentul de la Orlat, sub influenţa Comitetului naţional, a devenit la
începutul lunii septembrie centru iniţiativelor politice româneşti. Adunarea regimentului, cu acordul
Comitetului naţional, a hotărât convocarea unei noi adunări naţionale la Blaj, care să decidă
atitudinea românilor în noile împrejurări.

50
 2. Revoluţia din Transilvania în faza răboiului civil (oct. 1848 –
aug. 1849)

a) A treia adunare de la Blaj (sept. 1848)

A treia adunare naţională de la Blaj, din septembrie 1848, reprezintă ultima fază în
procesul de organizare a revoluţiei române din Transilvania şi un moment esenţial în dezvoltarea
revoluţiei românilor din imperiu. A reafirmat programul din mai, cu accente suplimentare de ordin
social şi politic, cu o notă mai pronunţată de pragmatism.
Alături de revendicările sociale – desfiinţarea iobăgiei, comisie urbarială, încetarea
execuţiilor militare împotriva celor ce refuzau prestarea robotelor – adunarea completează
programul din mai cu o componetă politică mai bine precizată. A început aplicarea acsetui program
al autodeterminării cu mijloace revoluţionare. Adunarea din septembrie a denunţat oficila unirea
Transilvaniei cu Ungaria, proclamând ruptura cu guvernul de la Pesta şi asumarea suveranităţii
aspura teritoriului românilor.
Referitor la viitoarea organizare a Transilvaniei, adunarea a susţinut autonomia ţării,
redeschiderea dietei aleasă după proporţia grupurilor etnice, formarea unui guvern privizoriu din
reprezentanţii naţiunilor desemnaţi în mod proporţional până la constituirea guvernului permanent,
anularea alegerilor pentru dieta Ungariei, recunoaşterea constituţiei austriece ca act fundamental în
organizarea şi conducerea principatului, ceea ce semnifica oficializarea alianţei cu Viena.
Respingerea cererilor româneşti în dieta Ungariei şi votarea uniunii fără partciparea
românilor recunoscuţi ca naţiune şi organizaţi politic i-au determinat pe liderii acestora să se
orienteze spre Austria constituţională, condusă de un guvern liberal, şi spre Casa de Habsburg, care
au promis autonomia provinciilor şi egalitatea naţiunilor. Adunarea naţională din septembrie a
înaintat parlamentului austriac un memoriu ce susţinea unirea Principatelor române sub sceptrul
Austriei, reluând o idee mai veche, formulată de cercurile politice moldo – muntene în primăvara
anului 1848. Propunerea avansată de adunare coincidea cu demersurile similare făcute de Ioan
Maiorescu pe lângă parlamentul german de la Frankfurt.
În dezvoltarea revoluţiei române, adunarea din septembrie reprezintă un moment de
turnură. Ea marchează abandonarea legalismului, începutul insurecţiei, adoptarea soluţiei
revoluţionare ca mijloc pentru transpunerea în viaţă a progrmului autodeterminării, înarmarea
românilor şi organizarea Transilvaniei pe baze naţionale. Adunarea a trecut la organizarea
sistemului politic românesc, la constituirea puterii. În cadrul sistemului prefigurat din mai, adunarea
naţională şi-a asumat competenţe de ordin general, iar Comitetul naţional, reorganizat acum, un rol
executiv, politic şi militar.

b) Instituţiile politice şi militare ale revoluţiei

La nivelul teritoriului Transilvaniei, organizarea puterii naţionale s-a făcut sub forma
prefecturilor şi legiunilor, organisme politico – administrative şi militare, subordonate Comitetului
naţional. Constituie pe baza principiului separaţiei competenţele politice şi administrative de cele
militare, aceste organisme nu s-au putut organiza deplin din cauza izbucnirii războiului civil.
Arondarea teritorială iniţială a suferit modificări, în funcţie de evoluţia operaţiunilor militare. Din
cele 15 legiuni şi prefecturi preconizate, două nu s-au putut organiza, altele au avut o existenţă
efemeră. Mai bine organizate au fost prefecturile din sudul Transilvaniei, mai aproape de Sibiu, care
au beneficiat de îndrumarea Comitetului naţional.
Organizarea adminstrativă a coborât până la nivelul satelor, unde a funcţionat sufragiul
universal la alegerea în fruntea instituţiilor locale, ce amintesc de vechile structuri ale obştii săteşti.
În prefecturile cu populaţie mixtă au fost asociaţi la conducere şi reprezentanţii celorlalte naţiuni, ca
în Munţii Apuseni sau pe Târnave.
După izbucnirea războiului civil, în Munţii Apuseni a funcţionat o instituţie excepţională,
Consiliul de război, format din prefecţi, viceprefecţi şi tribuni, care au hotărât în marile probleme cu
care se confruntau prefecturile, cum au fost mobilizarea generală sau tratativele de armistiţiu. După

51
retragerea Comitetului naţional în Ţara Românească din cauza ofensivei generalului Bem, în
primăvara anului 1849, Consiliul de război din munţi a preluat conducerea rezistenţei româneşti şi a
întregii revoluţii, concentrată, de altfel, în această zonă.
În absenţa unor mijloace rapide de comunicare, acţiunea de organizare politică şi militară a
românilor a fost îndrumată de la Sibiu prin manifestele şi circularele Comitetului naţional sau prin
intermediul gazetelor româneşti, care au desfăşurat o amplă campanie de legitimare şi explicare a
poziţiei românilor.
În 6/18 octombrie, generalul Puchner făcea publică ruptura dintre Viena şi Pesta, declarând
ordinea instaurată de revoluţia maghiară ca “nelegitimă” şi anunţând preluarea puterii în
Transilvania în numele împăratului. În 7/19 octombrie 1848, Comitetul naţional a adresat un mesaj
de conciliere naţiunii maghiare şi secuieşti în care scria: “Încă noi vă dechidem cu dor braţele
noastre cele fireşti. Toate cele trecute trebuie să fie uitate, o legătură nedesfăcută de unire să ne lege
spre a câştiga nouă şi vouă un viitor mai bun; cea din urmă picătură de sânge va curge pentru
apărarea drepturilor voastre, ca şi pentru ale noastre. Încă o dată vă mai rugăm: nu lăsaţi să treacă
fără folos acest mare moment al păcii şi al frăţeştii uniri, cine ştie când se mai întoarce; încă nu e
nimeni biruit; fiecare poate cu onoare a întinde o mână spre unire”.
În 20 octombrie, Comitetul naţional a publicat manifestul prin care justifica poziţia
românilor, ruptura cu guvernul şi dieta Ungariei, recunoaşterea constituţiei austriece.
Comitetul naţional român, interzis de autorităţile maghiare, a fost recunoscut formal de
Comandamentul militar austriac sub denumirea de Comitet de pacificaţiune, presupunând o
subordonare politică şi militară, ce recurgea din recunoaşterea constituţiei austriece ca lege
fundamentală în Transilvania. Din punct de vedere militar, subordonarea comitetului român faţă de
autorităţile imperiale a fost mai mare, din punct de vedere politic, însă, românii s-au detaşat de
acestea, ajungând chiar la conflicte.

c) Evoluţii şi atitudini politice în toamna şi iarna anului 1848

Adunarea din septembrie a consacrat alianţa românilor cu Austria, alianţă ce funcţiona deja
în cazul sclavilor din Ungaria. Comitetul naţional român a justificat în faţa opiniei publice interne şi
internaţionale această atitudine, mai ales că se vehicula imaginea revoluţiei române puse în slujba
reacţiunii.
George Bariţ scria semnificativ în acest sens: “Noi ţinem cu Constituţia austriacă (…) Noi
însă ţinem şi cu monarhia austriacă, pentru că (…) nu vedem nici o garanţie pe viitor, ci suntem
prea siguri că de nu va exista o monarhie austriacă, aici unde ea este, aceste ţări sau vor cădea pradă
Rusiei împreună cu Principatele danubiene sau, după curgerea văilor de sânge cetăţean pe mai mulţi
ani înainte, în cel mai bun caz al răsări alte staturi, pentru a căror formare noi românii încă nu
avurăm nici timp a medita şi a politiza. Aşa noi voim monarhia austriacă pentru că ne ferim, pe de o
parte, de tiranicele pretensiuni aristocratice naţionale maghiare, pe de alta o panslavie (…)
Monarhia nu este metternihism, libertatea nu e desfrâu şi anarhie”.
Comitetul naţional a organizat până în iarnă organizarea revoluţiei, canalizând elanul
elitelor şi al mulţimii în direcţie organizării politice şi militare a naţiunii, pentru traducerea în viaţă
a programului naţional formulat în mai şi desăvârşit în septembrie.
Blocul românesc din monarhie nu a fost unitar din punct de vedere al atitudinii politice. O
parte a românilor din Banat, Crişana şi Maramureş, mai puţin regimentele de graniţă bănăţene, au
colaborat cu revoluţia maghiară. Au trimis deputaţi în dieta Ungariei şi au susţinut politic sau militar
revoluţia. Românii din Bucovina au avut o conduită distinctă. Planul dacic, vehiculat în diferite
variante de moldoveni şi munteni încă din primăvara anului 1848, mai ales sub forma unui stat
românesc în cadrul Imperiului austriac, a rămas în stadiul intenţiilor, fiind părăsit după intervenţia
militară a Rusiei şi Turciei în Principatele dunărene.
În contextul dezbaterilor din parlamentul de la Frankfurt sau în Congresul slav de la Praga
pentru federalizarea Austriei pe baze naţionale, în cercurile politice româneşti se cristalizează ideea
constituirii unei autonomii naţionale româneşti în Imperiul austriac. Semnalul în acest sens l-a dat

52
Nicolae Bălcescu în discuţiile cu membrii Comitetului naţional din noiembrie 1848, când a propus
reluarea legăturilor cu românii din Bucovina şi din Banat şi crearea unui corp naţional autonom
românesc în monarhia austriacă. Decizia în acest sens a fost luată în adunarea de la Sibiu, din 28
decembrie 1848, desfăşurată într-o nouă conjunctură, marcată de reconsiderarea poziţiei dinastiei
faţă de români, exprimată prin rescriptul imperial din 22 decembrie.

d) Adunări şi petiţii politice între dec. 1848 – apr. 1849

- Adunarea din decembrie 1848
Adunarea din decembrie a hotărât iniţierea unor tratative cu bănăţenii şi bucovinenii pentru
adoptarea unei conduite unitare pe baza unei platforme – program comune. Adunarea a probat
documentul Măsuri şi condiţii de împăciuire în viitor, destinat a constitui o platformă pentru
tartative în vederea pacificării Transilvaniei. Documentul pornea de la principiile autodeterminării
statuate în adunarea din septembrie: anularea unirii Transilvaniei cu Ungaria, autonomia
principatului, desfiinţarea guberniului şi înlocuirea lui cu un guvern provizoriu, recunoaşterea
Comitetului naţional ca instituţie permanentă, dietă compusă din reprezentanţii naţiunilor
transilvănene, alegerea unui cap naţional şi organizarea unei adunări naţionale pe baza egalităţii în
drepturi a naţiunilor.

- Petiţia din 25 februarie 1849

Adunarea din decembrie a pus bazele acţiunii politice comune a românilor din cele trei
provincii la Viena, în iarna anului 1849, care susţinea la curte “unirea Bucovinei, Ardealului şi
Banatului sub un guvern”. În perspectiva viitoarea constituţii a imperiului, în curs de promulgare,
deputaţii reprezentând cele trei provincii româneşti la Viena au înaintat împăratului memoriul din 25
februarie 1849, document fundamental pentru înţelegearea stadiului la care a ajuns procesul de
organizare politică a naţiunii.
În esenţă, memoriul cerea unirea românilor din statul austriac într-o singură naţiune
independentă, sub sceptrul Austriei, ca parte întregitoare a monarhiei, semnificând opţiunea politică
a românilor pentru federalizarea imperiului după principii naţionale. Memoriul revendica
administraţie naţională independentă, politică şi bisericească, întrunirea congresului naţional pentru
alegerea unui cap naţional confirmat de împărat pentru alegerea unui sfat administrativ naţional sub
numele de Senat român, alegerea unui cap bisericesc de sine stătător, organizarea administraţiei în
comunele şi cercurile româneşti, organizarea şcolilor şi a instituţiilor de învăţământ, folosirea limbii
române în chestiunile privitoare la români, adunarea naţională anuală pentru discutarea tuturor
problemelor româneşti, reprezentarea proporţională a naţiunii în parlamentul austriac, înfiinţarea
unui organism al naţiunii române pe lângă guvernul imperial pentru reprezentarea intereselor
naţionale.
Memoriul a realizat, în ultima fază a revoluţiei române, unificarea programului politic
naţional. Pentru întâia oară din martie 1848, românii aveau un program politic unic, fundamentat pe
principiile federalismului etnic, comparabil din acest punct de vedere cu proiectele cehilor, sârbilor
sau ale altor popoare din imperiu.

- Petiţia “naţiunilor unite”

Respingerea propunerile federaliste în constituţia austriacă din 4 martie 1848 (*1849), care
nu oferea decât vagi promisiuni de egalitate pentru toate naţiunile, a nemulţumit popoarele
imperiului, favorizând acţiunea lor politică unitară manevrelor Vienei. La 26 aprilie 1849, românii,
sârbii şi slovacii înaintează împăratului o petiţie comună, cunoscută în istoriografie sub denumirea
de Petiţiunea naţiunilor unite, în care solicitau recunoaşterea independenţei poporului slovac şi
delimitarea unui teritoriu propriu, care să nu mai fie dependent de Ungaria, unirea tuturor românilor
din imperiu şi formarea unei ţări proprii, delimitarea Voivodinei şi afilierea ei la Croaţia, Slovenia şi
Dalmaţia. Petiţia stă la baza viitoarelor colaborări ale naţiunilor din Imperiul austriac.

53
 e) Rezistenţa militară din Apuseni; tentative de împăcare cu revoluţia maghiară
Efortul deputaţilor români la Viena pentru a obţine recunoaşterea autonomiei naţionale se
întemeia pe rezistenţa militară a românilor din Transilvania împotriva armatelor revoluţionare
maghiare, ce au invadat principatul la sfârşitul anului 1848 pentru a desăvârşi unirea Transilvaniei
cu Ungaria. Rezistenţa militară românească,desfăşurată alături de operaţiunile armatelor imperiale,
care au înglobat şi regiunile româneşti, constituia un serios argument pentru liderii români în
susţinerea cererilor de la Viena. Victoriile generalului Bem în Transilvania au obligat armatele
imperiale să se retragă în Bucovina sau în Principatele dunărene. Singura rezistenţă ce a rămas în
Transilavania a fost cea românească, din Munţii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu şi a
Consiliului de război. Încercările repetate din mai multe direcţii de a sparge apărarea din munţi s-au
soldat cu eşecuri.
Tentativele de cooperare sau de pacificare între maghiari şi români, avansate în 1848, au
fost reluate în primăvara anului 1849, în contextul încheierii alianţei Austriei cu Rusia şi al
perspectivelor iminentei intervenţii militare ruseşti. Emigraţia românească din Franţa şi-a făcut un
merit incontestabil din medierea conflictului dintre cele două revoluţii.
Tentativele de conciliere au fost avansate din două direcţii. Au iniţiat tratative ofiţerii
maghiari Csutak, Simonffy şi deputaţii români în parlamentul Ungariei, Dragoş şi Gozman, cărora
le-au răspuns I. Buteanu şi Avram Iancu. Cea mai solidă campanie de pacificare a desfăşurat-o
emigraţia română din Franţa, la sugestia liderului emigraţiei poloneze, Adam Czatoryski, şi a
cercurilor occidentale, care au susţinut ideea federalizării slavilor, românilor şi ungurilor împotriva
Rusiei.
Dezamăgirile produse în rândul popoarelor din Imperiul austriac de constituţia din 4 martie
1849 au favorizat tratativele de conciliere. Acestora li s-a dedicat şi Bălcescu în vara anului 1849, în
discuţiile purtate cu liderii revoluţiei maghiare. În urma lor a fost semnat un proiect de pacificare,
iar dieta Ungariei a votat la 29 iulie legea naţionalităţilor. Ca urmare a acestora, Avram Iancu a
acceptat ca forţele române să rămână neutre în conflictul dintre forţele armate ruseşti care au intrat
în Transilvania şi armata maghiară. Pacificarea s-a realizat însă prea târziu, armata rusă dădea
ultimele lovituri unităţilor revoluţionare maghiare în curs de dezorganizare.

f) Concluzii; semnificaţia revoluţiei

Revoluţia română s-a exercitat împotriva ordinii de drept instaurată de revoluţia magiară,
pentru salvgardarea autonomiei statale a Transilvaniei, considerată teritoriu naţional, şi a
independenţei naţiunii române, pentru organizarea puterii acesteia în teritoriul său naţional. Soluţia
la care au recurs românii în final a fost aceea a federalismului pe baze naţionale.
Prin memoriul din 25 februarie 1849 românii au relaut tactica legalistă, a petiţiilor adresate
împăratului pentru a obţine recunoaşterea obiectivelor politice. Era consecinţa recunoaşterii ordinii
constituţionale austriece. Petiţia din 25 februarie 1849 reprezintă capul de seria al unui lung şir de
memorii adresate cercurilor aulice până în decembrie 1851, un model pe care se întemeiază toate
memoriile ulterioare, care aproape fără excepţie solicitau organizarea unei autonomii naţionale
româneşti în Austria. Alături de acest deziderat politic fundamental, memoriile urmăreau să dea
conţinut, print-un efort de instituţionalizare, acestei autonomii naţionale, în plan economic, cultural,
bisericesc, în administraţie, justiţie, politică.
Revoluţia română a îmbinat soluţia reformistă, legalistă, cu insurecţia împotriva ordinii
constituţionale instaurate de revoluţia maghiară în faza ei finală. Formula reformistă avea în vedere
un constructivism în plan naţional, original în concepţia autodeterminării propusă de revoluţia din
1848 – 1849, şi a continuat după pacificarea monarhiei printr-o tactică legalistă, ce susţinea
instituţionalizarea şi organizarea statului după principii naţionale, democratice şi de justiţie socială.

54
 3. Revoluţia în Bucovina

a) Premisele revoluţiei
Manifestările anului revoluţionar 1848 au avut în Bucovina trăsături comune cu revoluţia
din celelalte provincii româneşti sau din imperiu, dar şi o serie de elemente specifice, izvorâte din
structurile etnice şi sociale ale provinciei, din statutul acesteia în cadrul Galiţiei. Din atari motive,
manifestările revoluţiei în Bucovina poartă marca evenimentelor care s-au succedat în Imperiul
habsburgic, precum şi o serie de similitudini şi interferenţe cu revoluţia din principatul Moldovei.
Încorporată în provincia Galiţia la 1786, Bucovina şi-a pierdut individualitatea istorică de
care a beneficiat în timpul primei administraţii militare austriece. Din atari motive, unul din cele
mai importante obiective ale programului politic susţinut din 1790 de români – cărora li se adaugă
şi alte grupuri naţionale – a fost autonomia provinciei.
Politica de colonizării promovată de Casa de Habsburg după anexarea provinciei, până la
mijlocul secolului XIX, a modificat structura etnică a provinciei, adăugând românilor, majoritari la
1775, alte grupuri naţionale, germani, ruteni, armeni, evrei, secui, boiemi. De asemenea, a modificat
structura oraşelor şi a târgurilor din provincie, din punct de vedere etnic şi confesional, accentând
caracterul lor eterogen. În plan confesional, s-au rupt legăturile bisericii ortodoxe cu biserica din
Moldova, prin crearea episcopiei Bucovinei, subordonată în chestiunile spirituale şi dogmatice
mitropoliei din Carloviţ. Politica de colonizare a consacrat caracterul multiconfesional al provinciei,
adăugând bisericii ortodoxe şi alte confesiuni: romano – catolică, greco – catolică, mozaică,
armeană etc.
Atitudinile politice ale diferitelor grupuri naţionale au evoluat în funcţie de partenenţa la o
naţiune sau alta, de raporturile cu Casa de Habsburg sau revoluţia maghiară. În Galiţia, conflictul
polono –rutean a divizat mişcarea naţională ruteană, o aripă a ei susţinând un stat autonom rutean în
cadrul Austriei, alta un stat rutean în cadrul Imperiului rus. Rutenii erau pentru menţinearea
Bucovinei în cadrul Galiţiei, în timp ce românii şi celelalte grupuri naţionale susţineau autonomia
acesteia. Rutenii erau favorabili revoluţiei maghiare, în timp ce românii şi-au manifestat
solidaritatea cu conaţionalii din Principatele dunărene şi din Transilvania.

b) Ţăranii, elita intelectuală şi problema confesională în primăvara lui 1848

Şi în Bucovina distingem două tipuri de comportament politic în contextul evenimentelor
evoluţionare: unul ţărănesc, care se manifestă cu începere din luna martie în forme specifice
răscoalelor medievale, prin atacarea şi incendierea primăriilor, incendierea registrelor cu obligaţii
fiscale, alungarea arendaşilor sau înlocuirea primarilor. Principalele revendicări în satele de clăcaşi
au fost desfiinţarea boierescului, desfiinţarea dajdiilor şi a prestaţiilor, alungarea arendaşilor şi a
dregătorilor. Rapoartele oficiale relevă că ţăranii au ocupat şi au împărţit cu forţa pământurile,
păşunile, au refuzat să-şi achite obligaţiile în muncă şi în bani.
Agitaţiile ţărăneşti s-au intensificat în luna aprilie, principalele revendicări fiind: restituirea
loturilor ocupate abuziv de boieri, arendaşi şi funcţionari, restituirea păşunilor şi fâneţelor care au
aparţinut clăcaşilor, desfiinţarea clăcii şi a corvezilor. La 17 aprilie, împăratul Ferdinand a promis
desfiinţarea iobăgiei în Galiţia şi concomitent a anunţat desfiinţarea boierescului în Bucovina, cu
începere de la 15 mai.
Autorităţile au încercat să liniştească satele cu sprijinul ierarhiei bisericeşti, care trimite
circulare în acest sens, sau prin proclamaţii destinate ţăranilor, cum a fost Către sătenii din
Bucovina, din 2 aprilie.
Al doilea tip de comportament în revoluţia din Bucovina a fost cel burghez, liberal,
promovat de cercurile elitare. În 1848, elita românească, formată din boieri, intelectuali şi cler, şi-a
asumat conducerea mişcării pentru autonomie, susţinută de fruntaşii celorlalte grupuri naţionale,
mai puţin de ruteni, care erau favorabili menţinerii Bucovinei în cadrul Galiţiei. Elita Bucovinei s-a
manifestat pe cale legală, prin adunări populare sau prin manifeste şi memorii adresate cercurilor
oficiale din Viena.

55
 La 22 martie 1848, la Cernăuţi, s-a desfăşurat o asemenea adunare, la care au participat
orăşeni, boieri şi cler, care a desemnat un comitet condus de Eudoxiu Hurmuzaki, cu misiunea de a
redacta un program de revendicări pentru întreaga populaţie. La Cernăuţi şi Suceava s-au constituit
gărzi naţionale după modelul vienez. Dupa această adunare, la Cernăuţi adunările s-au repetat cu o
frecvenţă notabilă, denunţând absolutismul.
Problema confesională a avut o pondere mare în evenimentele din 1848 din Bucovina,
clerul ortodox formulând propriile revendicări. Adunarea clerului ortodox din luna martie a cerut
autonomia bisericii ortodoxe din Bucovina, democratizarea conducerii ei, adminsitrarea averilor
bisericeşti de către un organism mixt, format din cler şi mireni, înlăturarea funcţionarilor străini din
consistoriu şi formarea unei mitropolii pentru toţi români ortodocşi din imperiu.
S-a constituit un comitet duhovnicesc, având ca sarcină pregătirea programului susţinut de
cler. Acest comitet a organizat în 15 – 17 mai o adunare naţională la Cernăuţi, în care a fost difuzată
broşura lui Eudoxiu Hurmuzaki, Datoriile arhiereilor bisericeşti, în care denunţă episcopatul şi
situaţia din biserica ortodoxă a Bucovinei. Poziţia clerului l-a obligat pe episcopul Hacman să
accepte principalele revendicări ale clerului.
La 15 martie 1848, împăratul Ferdinand a dat proclamaţia prin care promitea o nouă
constituţie. Proiectul ei a fost difuzat în 25 aprilie şi în Bucovina, în toate limbile naţionale.
Manifestele difuzate în primăvara anului 1848 în Bucovina, cum a fost cel intitulat Către
fraţii şi împreună locuitorii noştri din via domnului din Bucovina, dezvoltă o ideologie liberală,
democratică, enunţând principii genrale sau obiective programatice concrete, cum ar fi libertatea şi
egalitatea naţională şi religioasă, recunoşterea individualităţii şi autonomiei fiecărui popor.

c) Petiţia ţării
Comitetul condus de Eudoxiu Hurmuzaki a prezentat în 20 mai 1848, în cadrul unei
adunări la care au participat toare grupurile sociale şi naţionale, principalele revendicări ale ţării,
care au fost sistematizate în actul programatic fundamental al revoluţiei, Petiţia ţării, redactat la
începutul lunii iunie.
Afirmând realitatea de aspiraţii cu milioanele “de fraţi consângeni, singurii fericiţi”, ce
exprima voalat idealul de unire cu românii din celelalte provincii, petiţia revendica: autonomia
provinciei, cu o dietă proprie, în care să fie reprezentate toate stările, fără deosebire de religie,
înfiinţarea de şcoli primare, a unei catedre de limbă şi literatură română, admiterea în funcţii a celor
care cunosc limba ţării, în primul rând a pământenilor, obligativitatea pentru toate instituţiile de a
primi cereri în limba română, provincia să aibă o conducere proprie în administraţie, justiţie,
politică, “reglementarea situaţiei ţăranilor ţinându-se cont de cerinţele ţării”, ce urmau să fie
dezbătute în dieta care va elabora proiectul de lege, înfiinţarea unei instituţii bancare, asigurarea
proprietăţii, înlăturarea cordonului sanitar şi a carantinei, facilitatea circulaţiei şi a comerţiului cu
Moldova, eliminarea pedepsei pentru trecerea graniţei în Moldova, înlăturarea regimului opresiv de
frontieră, micşorarea impozitului pe sare.
În plan confesional, cerea egalitatea religioasă şi desfiinţarea oricăror obstacole ce provin
din deosebirile religioase, alegerea episcopului într-un sinod mixt, din cler şi mireni, administrarea
fondului bisericesc de către un comitet format din toate categorile sociale, sub controlul dietei.
Petiţia semnată de fruntaşii grupurilor naţionale, în frunte cu episcopul Hacman şi Eudoxiu
Hurmuzaki, şi de 230 de locuitori din toate clasele şi etniile, a fost înaintată parlamentului din Viena
la 1 august 1848, de către o delegaţie condusă de Eudoxiu Hurmuzaki. Un rezumat al ei a fost
înaintat prin ministerul de interne şi Guberniului Galiţiei. A fost publicată în limba germană la
Viena, precum şi în revista “Bucovina”.

d) Activitatea parlamentară, petiţionalism şi rivalităţi naţionale

Fuziunea celor două tipuri de comportament s-a realizat în vara anului 1848, ca urmare a
iniţiativelor elitei de a trage fruntaşii ţăranilor la programul burghezo – democratic şi naţional
formulat, dar şi manevrelor cercurilor imperiale, care au reuşi să câştige încrederea ţăranilor.

56
 În atari condiţii, mişcarea politică legală se transferă în plan parlamentar, îmbinând tactica
memoriilor cu lupta parlamentară. Bucovina oferă poate cel mai interesant şi inedit caz, în mod
sigur unic în istoria Austriei, trimiţând în parlamentul vienez 7 ţărani, din cei 8 deputaţi pe care îi
avea provincia. În acest mod, şi ţărănimea se integrează în tipul de comportament legal, promovat
de cercurile elitare, realizându-se treptat fuziunea dintre cele două planuri.
În alegerile din iunie 1848, ţărănimea a sumat calea legală pe cont propriu, fără cooperarea
elitei, desemnând 7 deputaţi în circumscripţiile electorale. În parlament, deputaţii ţărani au cerut
desfiinţarea robotei sau a clăcii, a zeciuielii, fără despăgubire, în general a obligaţiilor feudale.
Atunci când trei din cei opt deputaţi au cerut la 30 august 1848 despărţirea Bucovinei de Galiţia, au
fost condamnaţi de ceilalţi că ar voi unirea Bucovinei cu Moldova. Această atitudine a majorităţii
deputaţilor ţărani a determinat partizanii programului autonomist să se orienteze spre o colaborare
mai strânsă cu cercurile elitei conduse de Hurmuzăcheşti şi cu reprezentanţii celorlalte naţionalităţi
favorabile autonomiei, în vederea unei acţiuni concertate în acest scop.
Deoarece Petiţia ţării nu cuprindea şi revendicările celorlalte grupuri etnice, aceastea au
înaintat parlamentului vienez, în vara anului 1848, memorii în numele diferitelor comune, cu
propriile deziderate, la care s-au adăugat alte memorii, ale clerului, ale populaţiei româneşti,
susţinând despărţirea de Galiţia şi organizarea provinciei ca district autonom. Deputatul ţăranilor
Mihai Bodnar Bodnărescu a desfăşurat o amplă campanie printre ţărani, pentru a explica şi legitima
poziţia deputaţilor autonomişti. În acest scop, a difuzat în 17 noiembrie manifestul Fraţilor ţărani
din Bucovina, în care susţinea egalitatea în drepturi a naţionalităţilor, recunoaşterea drepturilor
românilor, a coordonat şi sintetizat memoriile populaţiei care revendicau autonomia.
În acelaşi scop a fost completat şi actul programatic fundamental al revoluţiei, redactându-
se Pro memoria la Petiţia ţării Bucovina, înaintat parlamentului austriac de la Kremsier, şi în mod
special comisiei însărcinate cu elaborarea noii constituţii a imperiului, în 9 februarie 1849. Textul
elaborat de Eudoxiu Hurmuzaki, semnat de deputaţii favorabili autonomiei privinciei şi de
reprezentanţii tuturor categoriilor sociale şi ai naţionalităţilor, argumenta necesitatea despărţirii de
Galiţia şi a constituirii ducatului autonom.
În paralel, la 20 ianuarie a fost înaintat şi împăratului, printr-o delegaţie reprezentativă, un
memoriu în care se cerea autonomia Bucovinei. Deoarece existau şi petiţii ale rutenilor care cereau
ca sudul Galiţiei şi nordul Bucovinei să constituie un stat rutean autonom, comisia parlamentară
pentru redactarea constituţiei a luat în dezbatere chestiunea provinciei, în 24 februarie, aprobând
statutul ei de provincie separată.

e) Colaborarea bucovinenilor cu românii din Principate şi din restul Austriei

Românii din Bucovina şi-au exprimat solidaritatea cu conaţionalii din celelalte provincii,
participând mai ales prin reprezentanţii familiei Hurmuzaki la planurile de unire a ţărilor române,
vehiculate încă din primăvara anului 1848. Aici s-au refugiat revoluţionari exilaţi din celelalte
provincii, s-au iniţiat planuri de unire, a funcţionat Comitetul revoluţionar moldovean, care coopera
cu cel din Iaşi, ce acţiona clandestin. Tot aici a fost redactată gazeta “Bucovina”, ce a apărut cu
întreruperi între octombrie 1848 şi septembrie 1850.
De la sfârşitul anului 1848, în urma colaborării cu bănăţenii şi ardelenii, românii din
Bucovina s-au asociat proiectului de formare a unui corp naţional autonom românesc în Austria,
deziderat exprimat în numele tuturor românilor din imperiu în petiţia din 25 februarie 1849. Deşi
constituţia imperială din 4 martie 1849 nu a recunoscut acest deziderat, ea dădea multora din
cererile bucovinenilor, validând astfel realismul programului elaborat de Eudoxiu Hurmuzaki, care
a formulat revendicări moderate, posibil de realizat. Reprezentanţii românilor din Bucovina au
susţinut în perioada 1849 – 1850 acţiunea deputaţilor români în capitale Austriei, care au încercat pe
cale legală, prin intermediul memoriilor, să obţină din partea cercurilor aulice satisfacerea
dezideratelor formulate în timpul revoluţiei, în primul rând a revendicării politice fundamentale,
constituirea unei autonomii naţionale româneşti în Austria cu toate instituţiile menite să o exprime.
*

57
 Revoluţia din 1848 a reprezentat un moment de cotitură în istoria românească, marcând
covârşitor istoria secolului al XIX-lea, oferind un model global de organizare a socităţii şi statului, o
strategie şi doctrină a modernizării, o altă perspectivă a ideii şi sentimentului naţional, sub semnul
principiului de naţionalitate şi al dreptului la autodeterminare. Idealurile revoluţiei au fost
instituţionalizate într-un proces de evoluţie care s-a derulat în ritmuri diferite în deceniile următoare,
reluând într-o formă sau alta dezideratele revoluţiei românilor din 1848 – 1849.

58
ROMÂNII ŞI EUROPA LA 1859:
ÎNFĂPTUIREA UNIRII PRINCIPATELOR

Ideile pragmatice ale revoluţiei din 1848-1849 au fost instituţionalizate, parţial, în perioada
ce a urmat revoluţiei, dar, incontestabil, realizarea practică a modelului propus de revoluţie s-a
înfăptuit în perioada 1859-1866, prin actul unirii Principatelor şi prin politica de reforme promovată
de Al.I. Cuza. Revoluţia a individualizat căile modernizării societăţii şi statului, a imprimat un
caracter politic ideii şi sentimentului naţional sub forma principiului de naţionalitate, a fundamentat
doctrina care îmbina principiile liberale cu ideea naţională şi idealurile democraţiei sociale. Ea a
definit imperativul modernizării în matricea statului naţional şi independent. Deceniile care au
urmat au concretizat strategia unirii propusă de revoluţia din 1848.
În procesul de formare a statului român modern, cercetarea istorică românească a subliniat
interferenţa mai multor factori, dintre care se impun mai pregnant atitudinea opiniei publice
europene şi nu în ultimul rând politica marilor puteri.

1. Domniile Convenţiei de la Balta Liman (1849-1856)

Convenţia de la Blata Liman, încheiată între Rusia şi Turcia, a restabilit regimul
regulamentar, a modificat în sens autoritar regulamentele, eliminând o serie de prevederi favorabile
regimului parlamentar, limitând autonomia principatelor. Astfel, au fost suspendate adunările
obşteşti, domnul este numit de sultan, pe o perioadă de 7 ani, în locul adunărilor se instituie
divanuri cu atribuţii mai ales fiscale.
Perioada ce a stat sub semnul Convenţiei de la Balta Liman (1849-1856) se caracterizează
prin eforturile clasei politice şi ale domnitorilor, Barbu Ştirbei în Ţara Românească, Grigore Al.
Ghica în Moldova, de a reforma în sens modern, burghez, societatea şi statul, pe baza dezideratelor
de la 1848, aplicate din perspectiva liberală sau conservatoare, în funcţie de opţiunile politice ale
domnitorilor, de contextul internaţional (ocupaţia străină), de raportul dintre forţele politice.
Reformele domnilor Convenţiei de la Balta Liman au pregătit instaurarea regimului
Convenţiei de la Paris (1858), au continuat efortul din perioada reglementară de consolidare a
statului şi a instituţiilor sale în societate, în conformitate cu principiile etatismului promovate încă
din timpul reformismului din secolul al XVIII-lea. Cei doi domni au colaborat în opera
reformatoare, contribuind la adoptarea unor măsuri asemănătoare în efortul de modernizare.
Cele mai importante măsuri au fost luate în domeniul agrar - aşezămintele agrare din 1851
urmărind să reglementeze raporturile dintre proprietari şi săteni, consacrând caracterul burghez al
proprietăţii boiereşti, libertatea muncii, extinderea învoielilor - în domeniul adminsitrativ, edilitar şi
urbanistic, în organizarea armatei şi a învăţământului, Aşezământul pentru reorganizarea
învăţăturilor publice în Principatul Moldovei vorbind chiar de învăţământul liber şi gratuit pentru
toţi locuitorii. Proiectul de reformă a învăţământului prevedea lărgirea bazei învăţământului,
înfiinţarea învăţământului practic, reintroducerea limbii române ca limbă de predare. S-au luat
măsuri pentru eliminarea abuzurilor din administraţie, îmbunătăţirea căilor de comunicaţie.
În timp ce Grigore Ghica a ilustrat o atitudine liberală, acceptând reîntoarcerea exilaţilor
moldoveni din timpul revoluţiei, o parte fiind ataşaţi chiar la guvernare, conferind un curs liberal
administraţiei, Barbu Ştirbei a promovat o politica de orientare conservatoare, s-a opus întoarcerii
revoluţionarilor exilaţi în Ţară. La ocuparea Principatelor de către ruşi, în 1853, cei doi domni s-au
retras, fiind restauraţi în septembrie 1854.
Barbu Ştirbei a continuat politica anterioară, favorizând acum pe austrieci, a înăsprit
cenzura, a interzis presa. Din 1853, când în conferinţa de la Viena s-a ridicat problema înlocuirii
domnitorilor, promovează o politică naţională, favorabilă autonomiei ţării şi unirii principatelor,
pentru a se reabilita în faţa opiniei publice interne şi internaţionale. În februarie 1856 a decretat
emanciparea robilor ţigani.
În consens cu politica anterioară, Grigore Ghica a promovat o linie politică liberală şi
naţională, s-a opus presiunilor austriece, a susţinut elementele liberale în administraţie, a adoptat o

59
ţinută unionistă. A fost preocupat de introducerea unor legi şi instituţii moderne, a desfiinţat robia
ţiganilor în 1855, a început elaborarea proiectelor de cod şi procedură civilă, cod penal şi comercial,
a creat o atmosferă favorabilă mişcării unioniste din ţară, condusă de Mihail Kogălniceanu. Pe plan
extern s-a apropiat de Franţa, favorizând capitalul francez în ţară. Regimul mai îngăduitor al
cenzurii a făcut posibilă apariţia unor publicaţii favorabile mişcării unioniste. Vasile Alecsandri a
editat “România literară”, iar Mihail Kogălniceanu “Steaua Dunării”, publicaţie în jurul căreia se
grupează principalele forţe unioniste şi care a făcut o largă propagandă unirii.

2. Tratatul de la Paris din 1856 (13/25 februarie - 18/30 martie 1856) a pus capăt, în mod
oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman,
Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind
transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind
interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaș
pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a
Dunării.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau, în
mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții
și adunări legislative și care aveau să fie puse sub supravegherea puterilor victorioase. A fost
stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinței de unire a populației celor două
principate și înființarea Adunărilor ad-hoc la Iași, respectiv, la București. (În 1857 aveau să fie
organizate consultări ale întregii populații a Principatelor Române, iar reprezentanții tuturor
păturilor sociale au hotărât în unanimitate unirea celor două Principate). Basarabia rămânea, în
continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit,
controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei.

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Åland din Marea Baltică, care aparțineau
Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese
distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste
insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

 Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

 Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși
din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);
 Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit
un grad de independență sporit.

3. Mişcarea pentru unirea Principatelor

După Congresul de la Paris (1856), care prin hotărârile sale a creat contextul internaţional
favorabil unirii Principatelor, centrul de greutate al luptei pentru realizarea unirii s-a deplasat în
Principate, situaţie stimulată de prevederile favorabile ale tratatului de la Paris.
a) Organizarea mişcării în 1856
În Moldova se realizează o importantă regrupare de forţe prin apropierea dintre gruparea
unionistă din jurul lui M. Kogălniceanu şi gruparea boierimii unioniste din jurul domnitorului
Ghica. Datorită condiţiilor politice favorabile, mişcarea unionistă din ţară se organizează, depăşind
stadiul manifestărilor spontane, constituindu-se la 25 mai/6 iunie 1856 Societatea unirii, formată

60
din reprezentanţi ai boierimii, ai cercurilor intelectuale şi orăşeneşti, care în 30 mai/11 iunie se
transformă într-o societate mai largă, reprezentând toate categoriile sociale. În programul ei figura
unirea Principatelor sub un prinţ străin, de rasă latină.
Prin aceasta, mişcarea unionistă a primit o organizare oficializată. Ea acţiona pe cale legală,
în presă, adunări, prin difuazare de broşuri şi manifeste, extinzându-se în toate ţinuturile cu
concursul administraţiei şi al domnului, care în ultimele zile ale domniei a făcut un turneu de
propagandă în favoarea unirii în sudul Moldovei.
În Ţara Românească, în absenţa exilaţilor care s-au reîntors abia în vara anului 1857, după
congresul de pace, mişcarea unionistă nu a reuşit să se organizeze, datorită regimului restrictiv
instaurat de Barbu Ştirbei, manifestându-se mai mult prin întruniri publice.
Domnitorii convenţiei de la Balta Liman au fost înlocuiţi în vara anului 1856 prin
caimacamii Teodor Balş în Moldova şi Al. Ghica în Ţara Românească. Teodor Balş a promovat o
politică antunionistă, în timp ce Al. Ghica a creat condiţii favorabile de manifestare mişcării
unioniste. În aceste împrejurări, în Moldova mişcarea se moderează din raţiuni tactice, favorizând
conlucrarea tuturor forţelor care susţineau unirea, peste deosebirile de orientare socială sau politică.
În Ţara Românească, în schimb, în noile împrejurări, mişcarea unionistă se organizează, constituind
Comitetul central de acţiune, care a coordonat comitetele unioniste judeţene, este adevărat, cu o
activitate clandestină. Până la sfârşitul anului 1856 mişcarea unionistă a stagnat şi din cauza
împrejurărilor internaţionale, nefiind promulgat firmanul pentru convocarea adunărilor ad-hoc.

b) Mişcarea unionistă din 1857

Efortul organizatoric s-a amplificat în anul 1857, când s-a constituit în Moldova, în ciuda
abuzurilor căimăcămiei, Comitetul electoral al unirii, reunind reprezentanţii tuturor forţelor
unioniste, fără deosebire de orientare politică sau ideologică. Acesta a făcut public programul
mişcării unioniste în 1/13 martie 1857, program care prevedea unirea Principatelor, autonomia şi
neutralitatea noului stat, prinţ străin care să nu aparţină familiilor dominatoare din Ţările limitrofe,
adunare obştească reprezentând interesele întregii naţiuni, desfiinţarea jurisdicţiei consulare, dreptul
noului stat de a stabili relaţii comerciale potrivit intereselor sale, garanţia puterilor europene,
promovarea reformelor menite să modernizeze societatea şi să afirme naţiunea, întemeiate pe
principiile dreptăţii, egalităţii în faţa legii şi pe respectul proprietăţii. Comitetul moldovean a
reprezentat mişcarea unionistă faţă de puterile garante şi a conlucrat strâns cu mişcarea munteană.
În Ţara Românească mişcarea a fost coordonată de un Comitet central al unirii, în fruntea ei
fiind desemnată o conducere unitară, în 3/15 martie 1857, formată din C.A. Creţulescu preşedinte,
Gh. Costforu şi C. Bosianu vicepreşedinţi. Tot acum a fost adoptat programul mişcării unioniste,
care în patru puncte relua programul moldovean: unirea Principatelor, prinţ străin, autonomia şi
neutralitatea noului stat, guvern constituţional şi o adunare obştească reprezentativă, precizând şi
principiile care trebuiau să stea la baza viitoarei organizări interne: dreptul la proprietate de orice
natură, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea individuală şi a muncii ţăranilor.
În 10/22 martie, un grup de boieri unionişti publică un program propriu, care coincide în
obiectivele naţionale, dar este diferit în principiile de organizare a viitorului stat. În 30
martie/11aprilie 1857, Comitetul central a explicitat programul mişcării într-un document intitulat
“Desluşiri asupra celor patru baze din programa naţională”. Mişcarea unionistă din cele două
principate a conlucrat îndeaproape atât în plan programatic, cât şi în pregătirea alegerilor pentru
adunările ad-hoc, moldovenii cerând chiar întrunirea unei singure adunări pentru cele două
principate.
Programele mişcării unioniste relevă consensul dintre forţele politice din cele două ţări, dar
şi opţiuni politice diferite, în funcţie de orientarea ideologică a grupurilor angajate, liberală sau
conservatoare, a căror soluţionare a fost amânată până după realizarea unirii, pentru a se menţine
unitatea tuturor forţelor în jurul dezideratelor naţionale, în faţa întrunirii adunărilor ad-hoc şi a
comisiei europene de informare care trebuia să vină în principate.
c) Convocarea adunărilor ad-hoc

61
 Convocarea unor adunări ad-hoc, care să dezbată organizarea viitoare a Principatelor, s-a
hotărât la rol consultativ, respectiv formularea unor propuneri către puterile garante privind viitorul
Principatelor dunărene. Firmanul electoral privind viitorul Principatelor dunărene. Firmanul
electoral din 1/13 ianuarie 1857 stabilea următoarea componenţă a divanurilor: clerul înalt,
reprezentanţii egumenilor, 2 reprezentanţi de judeţ ai marii proprietăţi, 1 al micii proprietăţi, 1 al
orăşenilor, 1 al clăcaşilor: Votau direct reprezentanţii clerului, ai marii proprietăţi şi ai orăşenilor, iar
mica proprietate şi ţăranii votau indirect, prin delegaţi. Pentru prima oară în Ţările române,
prevederile electorale erau întemeiate pe avere, şi nu pe origine socială.
În Moldova, căimăcămia lui Vogoride, urmaşul lui T. Balş, a falsificat alegerile pentru
adunarea ad-hoc din luna iulie, declanşând protestul forţelor unioniste, dar şi al puterilor favorabile
unirii. Ca urmare a compromisului de la Osborne, realizat între Franţa şi Anglia, alegerile pentru
adunarea moldoveană au fost anulate. Noile alegeri din 29 august/10 septembrie 1857 au dat câştig
de cauză unioniştilor. Aceleaşi rezultate au fost înregistrate şi în alegerile din 7/19 septembrie din
Ţara Românească. Partida naţională sau unionistă a triumfat în amândouă adunările, cu precizarea
că în Ţara Românească era şi o majoritate liberal-radicală. Inedită este participarea ţăranilor într-o
adunare cu caracter reprezentativ.

d) Lucrările adunărilor ad-hoc

Adunările ad-hoc s-au întrunit în toamna anului 1857. Partida naţională a încercat să impună
o sferă mai largă de acţiune decât aceea fixată de puteri, de adunări cu caracter consultativ. În
procesul unirii Principatelor, adunările ad-hoc au avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea
relaţiilor de colaborare moldo-muntene, au formulat în chestiunea românească o soluţie în sensul
dorit de români, al principiului de naţionalitate, au dezbătut problemele fundamentale pe care le
ridica crearea statului naţional, au reafirmat adeziunea românilor la opţiunile programatice ale
anului 1848.
În 7/19 octombrie 1857, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, adunarea moldoveană a
adoptat punctele mişcării unioniste ca hotărâri finale, exprimându-şi de la începutul lucrărilor
adeziunea la unire. Şi Ţara Românească, în 9/21 octombrie adunarea a adoptat programul în patru
puncte ale mişcării unioniste ca hotărâre, astfel că rezoluţiile divanurilor celor două ţări au fost
identice, chiar şi în formulare: unire, autonomie, neutralitate, prinţ străin, adunare legiuitoare
reprezentativă. Divanul moldovean susţinea în plus garanţia colectivă a puterilor, iar cel din
Muntenia guvern constituţional.
După votarea programului unionist, în adunarea din Ţara Românească a avut loc o regrupare
a forţelor de orientare conservatoare, determinând radicalii să amâne dezbaterea problemelor legate
de organizarea internă a ţării. În Moldova, însă, atari probleme s-au dezbătut, hotărându-se ca
rezultatul discuţiilor să fie transmis şi la Bucureşti pentru a fi luat în considerare la viitoarea
organizare. Adunarea moldoveană a susţinut dreptul de a stabili în continuare relaţii comerciale cu
alte state, abolirea jurisdicţiei consulare, organizarea armatei, egalitatea armatei, egalitatea în faţa
legii, accesibilitatea în funcţii de stat, așezarea dreaptă și generală a impozitelor, respectarea
domiciliului și a libertății individuale, responsabilitatea miniștrilor, libertatea cultelor, organizarea
municipalităților, organizarea instrucțiunii publice, separația puterilor în stat, emanciparea orașelor,
organizarea comunelor, inamovibilitatea judecătorilor, independența bisericii moldovene față de
Patriarhia din Constantinopol. Propunerile au întrunit majoritatea, singura respinsă fiind cea care
susținea o soluție echitabilă în chestiunea țărănească. Adunarea de la Iași a mai cerut și întrunirea
celor două divanuri într-o adunare unică, în vederea elaborării unei legi electorale comune.
Deputații țărani au susținut în adunări interesele și dezideratele populației rurale. Țara
Românească au susținut reprezentarea țăranilor și în viitoarea adunare a țării, iar deputații din
Moldova au cerut desființarea boierescului și împroprietărirea. Datorită opiniilor diferite, exprimate
de toate segmentele adunării, s-a acceptat amânarea unei decizii în această chestiune și suspendarea
lucrărilor. La începutul anului 1858, un firman otoman punea capăt divanului ad-hoc.

62
 Adunările ad-hoc au avut o semnificație distinctă în procesul de formare a statului român
modern: au reactualizat principii și deziderate ale anului 1848 în tentativa de a le instituționaliza pe
cale legală, constituțională, reformistă; au ilustrat destrămarea unității ideologice și a militarismului
pe care pașoptismul le-a susținut în jurul idealului național, indicând viitoarele direcții care se vor
cristaliza doctrinar și organizatoric din 1858 - liberalismul și conservatorismul - și căile prin care se
preconiza realizarea programului de modernizare, prin reforme graduale, pașnice, așa cum le-a
propus M. Kogălniceanu în Dorințele partidei naționale în Moldova. Adunările au scos în evidență
politizarea și activitatea unor noi categorii sociale, inclusiv țărănimea, recent afirmate pe scena
politică, au depășit statutul de organisme consultative, așa cum l-au propus puterile, au întărit
considerabil mișcarea unionistă și au formulat o soluție românească în chestiunea unirii, conformă
interesului național.

Hotărârile adunării ad-hoc (1857)

“Astăzi, luni în șapte octombrie, anul una mie opt sute cincizeci și șapte, în a șaptea ședință
publică, adunarea ad-hoc a Moldovei,instituată prin tratatul de la Paris pentru a rosti dorințele
țării asupra viitoarei organizații a Principatelor Române;
Simțind că cea întâie dorință a fiecărui popul este dorința de a fi;
Luând în privire că un popul, pentru a fi, trebuie să-și asigure ființa sa în marea familie a
națiilor (...)
Cele mai mari, mai generale și mai naționale dorinți ale țării sunt:
1. Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea
vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511și 1634.
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
3. Prinț stăin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei și ai
cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Puterea legiuitoare încredințată unei obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate
interesele nației.
Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris”.

În Muntenia

“Nația română, împedecată în dezvoltarea sa morală și materială de către arbitrariul și

ilegalitatea domnitorilor subt o constituție imperfectă și subt amestecul influenței străine în
treburile sale, simte de mult nevoia unei prefaceri radicale a constituției și trebuința ca cele Șapte
puteri subsemnătoare tractatului din Paris, într-o gândire bine voitoare și în interesul general al
Europei, să chezășuiască autonomia, care s-a asigurat acestei țări din vechime, prin tractate.
Ea este convinsă însă că acea chezășuire nu ar fi eficace dacă țara nu ar primi în același
timp o organizare care să cuprindă într-însa principiuri de vitaliatate; și ajunse a recunoaște că
această condiție nu s-ar găsi decât în Unirea amândurora Principatelor într-unul singur și în
instituirea principiului eredității tronului.
Ea recunoaște, deosebit de aceasta, că ereditatea nu ar fi cu putință decât prin așezarea pe
tron a unei ramure a vreuneia din familiile domnitoare în Europa.
De aceea, românii sunt unanimi în dorința formulată în următoarele puncturi:
Chezășuirea autonomiei și a drepturilor noastre internaționale după cum sunt hotărâte
amândouă prin capitulațiile din anii 1393, 1460 și 1513, încheiate între țările române și Înalta
Poartă suzerană, precum și neutralitatea teritoriului moldo-român...”

e) Atitudinea marilor puteri

În 18/30 mai 1857 și-a început activitatea comisia europeană stabilită de Congresul de la
Paris, cu misiunea de a propune bazele viitoarei organizări a principatelor după o minuțioasă

63
informare la fața locului. Reprezentanții puterilor au remarcat efervescența politică, adeziunea
populației la ideea unirii; dar, în ansamblul ei, activitatea comisiei s-a consumat în controverse și
discuții interminabile, reflectând divergențele dintre puteri, încât comisia a demonstrat o
ineficacitate deplină din cauza contradicțiilor, dar și a imperfecțiunilor statutului și regulamentului
său. După o întrerupere în iulie, comisia și-a reluat lucrările în septembrie, pentru ca în 20 martie/1
aprilie 1858 să fie acceptat raportului ei.
Deși evită să formuleze o soluție în chestiunea unirii, raportul are interesante încheieri în
privința necesității reformelor modernizatoare, vizând toate sectoarele societății. În prima parte
raportul înregistra voința de unire a românilor, iar în partea a doua făcea cunoscute reformele
necesare. În anexă erau consemnate opiniile fiecărui comisar, reprezentând punctul de vedere al țării
pe care o reprezenta în chestiunea românească.
În 1858, centrul de greutate al efortului pentru unire s-a deplasat în exterior, în jurul
conferinței de la Paris, care a hotărât în sensul compromisului anglo-francez de la Osborne, lăsând
pe seama românilor decizia ultimă în chestiunea unirii.

f) Dubla alegere din ianuarie 1859

În aceste condiții, efortul politic în principate s-a concentrat în jurul alegerilor pentru
adunările elective și a lucrărilor acestora. În baza art. 49 al Convenției de la Paris, caimacamii au
fost înlocuiți prin căimăcămii de 3 persoane, care trebuiau să pregătească alegerile pentru adunări
elective. În Muntenia, căimăcămia, deținută de reprezentanții forțelor conservatoare, a favorizat
aceste grupări, în Moldova era dominată de reprezentanții tendințelor liberale, care au favorizat
cauza națională.
În amândouă principatele cele două tabere au fost divizate în jurul mai multor candidaturi.
Conservatorii susțineau în Moldova pe Mihail Sturdza sau pe Gr. Sturdza, în Țara Românească pe
Gh. Bibescu și Barbu Știrbei. Partida națională susținea în Țara Românească pe N. Golescu, Al. D.
Ghica și I. C. Cantacuzino, iar în Moldova a refuzat să numească un candidat din cauza
numeroaselor propuneri.
Adunarea din Moldova, cu o majoritate unionistă, și-a început lucrările în 28 decembrie
1858/9 ianuarie 1859. Datorită numeroaselor candidaturi care s-au vehiculat, la 3/15 ianuarie
deputați unioniști au propus drept candidat unic pe Alexandru Ioan Cuza, propunere la care aderă și
forțele conservatoare în adunare. În aceste împrejurări, liberalii au făcut apel la presiunea forțelor
populare pentru a contracara această majoritate. Trecerea prin București a deputăției moldovene
care mergea la Constantinopol pentru a obține investitura lui Al. Ioan Cuza, a prilejuit o serie de
discuții asupra dublei alegeri. Adunarea electivă munteană și-a început lucrările în 22 ianuarie/3
februarie. După întruniri separate ale conservatorilor și liberalilor, cele două tabere au renunțat la
candidații proprii, acceptând candidatura lui Cuza, care în 24 ianurie a fost ales în unanimitate și în
Țara Românească.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a făcut posibilă unirea deplină a Principatelor, a
inaugurat o domnie ce stă sub semnul reformelor modernizatoare, în toate domeniile vieții publice.

64
DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
(1859-1866)

Domnia lui Al. Ioan Cuza inaugurează regimul politic al Convenției de la Paris, care
realizeaza în țările române tranziția spre regimul politic modern, parlamentar și constituțional. Ea s-
a desfășurat în cadrul regimului de protecție colectivă a marilor puteri, al prevederilor
constituționale ale Convenției, contradictorii în multe aspecte, care au făcut dificilă funcționarea
mecanismului statului, și al unui context politic nou, caracterizat prin apariția unor grupări politice
de diferite nuanțe ideologice, care inaugurează procesul de cristalizare a partidelor politice
moderne.
O dată cu domnia lui Cuza se încheie faza ideologică din evoluția celor două curente care au
dominat viața publică românească încă din deceniul trei al secolului - liberalismul și
conservatorismul - regimul parlamentar al conventiei favorizând aparitia unor grupari distincte ca
doctrina si program, care actionau pentru a cuceri sau influenta puterea politica. Cristalizarea
gruparilor politice cu începere din 1859 reprezinta faza premergatoare constituirii partidelor politice
moderne. Domnia lui Cuza semnifica si sfârsitul pasoptismului ca ideologie si miscare unitara în
jurul idealului national, transferând lupta politica pe alte coordonate doctrinare, care încorporeaza
sau neaga mostenirea posoptista.
În Tara Româneasca, în lupta pentru puterea politica s-au cristalizat grupari de trei nuante:
conservatoare, liber-radicala si liberal-moderna. În Moldova, liberalii nu reusesc sa constituie
grupari puternice, aceasta tendinta manifestându-se mai degraba prin intermediul unor personalitati
marcante, în timp ce tabara conservatoare se înfatiseaza mai omogena.

Grupari politice în Principate în timpul domniei lui Cuza

· Liberalii radicali (I. C. Bratianu, C. A. Rosetti)
- sunt influentati doar în orasele din Muntenia;
- constituie gruparea cu cea mai buna organizare;
- lipsesc aproape total în Moldova.
· Liberalii moderati (Mihail Kogalniceanu , Nicolae Cretulescu, Ion Ghica)
- nu alcatuiesc un grup organizat, ci un ansamblu de personalitati diverse;
- prezenti în ambele Principate, ei reprezintt aproape întreg liberalismul moldovean;
- Cuza a încercat sa guverneze în special cu sprijinul lor.
· Conservatorii (Barbu Catargiu, Lascar Catargiu)
- nu au nici ei o organizare omogena;
- sunt puternici în ambele Principate.

Datorita prevederilor electorale ale conventiei de la Paris, cele doua camere parlamentareale
Principatelor si apoi camera unica au avut tot timpul o majoritate conservatoare. Toate acestea au
imprimat actiunii de reformare în sens modernizator o evolutie sinuoasa, ritmuri diferite,
discontinuante uneori, lasând imaginea unei continue confruntari cu puterile garantate, cu
prevederile restrictive ale conventiei sau între fortele politice interne. Istorigrafia româneasca a
delimitat trei etape în domnia lui Alexandru Ioan Cuza: 24 ianuarie 1859 - decembrie 1861; ianuarie
1862 - 2 mai 1864; de la lovitura de stat pana la abdicare.

1. Perioada consolidarii unirii (1859-1861)

Prima etapa se caracterizeaza prin efortul depus pe plan international pentru a obtine
recunoastarea dublei alegeri si a unirii depline. Ea s-a caracterizat printr-o instabilitate politica,
datorata divizarii fortelor politice, lipsei de maturitate si experienta parlamentara, încât între 24
ianuarie 1859 si 24 ianuarie 1862 s-au succedat în cele doua principate peste 20 de guverne.

65
 a) Recunoasterea internationala a dublei alegeri
Pe plan extern, dubla alegere a fost recunoscuta numai de cele patru puteri unioniste,
celelalte state au refuzat sa o recunoasca. La initiativa Turciei, la 26 martie/7 aprilie s-a întrunit la
Paris conferinta internationala a celor 7 puteri garante, în chestiunea dublei alegeri. La propunerea
Frantei de a se recunoaste alegerea lui Cuza în cele doua tari, 5 state (inclusiv Anglia) au hotarât sa
recunoasca domnia lui Cuza. Austria a respins propunerea, dar izbucnirea razboiului austro-franco-
sard a facut diplomatia austriaca mai concilianta si în 1 1/3 mai Austria a recunoscut oficial dubla
alegere. Turcia si-a tergivesrsat deciza, însa demonstratia de forta a domnitorului Cuza, care a
amenintat cu rezistenta armata, si presiunile marilor puteri au determinat Turcia sa recunoasca în
sedinta conferintei din 26 august/7 septembrie dubla alegere, împreuna cu Austria.
Sistemul administrativ greoi ca procedura instaurat de conventie a facut dificila guvernarea,
încât de la începutul domniei s-au formulat propuneri pentru desavârsirea unirii celor doua
Principate române, dar, la sugestia lui C. Negri, pentru a menaja puterile, Cuza a procedat mai întâi
la pregatirea ei diplomatica. Înca din vara anului 1860 a fost pregatit memoriul destinat puterilor
garante si Turciei, prin care domnitorul anunta unificarea camerelor si a guvernului, dar din cauza
conjuncturii externe nefavorabile înaintarea lui a fost amânata pâna dupa vizita la Constantinopol
pentru obtinerea investiturii.
Succesul vizitei la Constantinopol l-a determinat pe domn sa înainteze oficial memoriul în
decembrie 1860. Turcia a convocat o noua conferinta internationala, însa, din cauza procedurii,
aceasta s-a întrunit greu, abia în septembrie 1861. Între timp, camerele românesti au votat reunirea
într-o sedinta extraordinara, dar Cuza nu a sanctionat decizia camerelor pentru a nu pune puterile în
fata faptului împlinit. Conferinta accepta unirea adminstrativa si legislativa cu conditiile puse de
Turcia si Austria, numai pe perioada domniei lui Cuza, iar la 4 decembrie 1861 Turcia a promulgat
firmanul de recunoastere a unirii depline.

b) Eforturi în vederea unificarii legislative si adminsitrative

Programul reformator al domniei lui Cuza a fost dominat în toate cele trei etape de unificare
legislativa, care trebuia sa fie baza unitatii politice. Directiile acestui program au fost enuntate în
scrisoarea catre împaratul Napoleon din 17/29 mai 1859, în memoriul din noiembrie 1860, Idei
generale pentru a folosi la reorganizarea Principatelor Unite Moldova si Valahia si în mesajul-
program din 6/18 decembrie 1859 la deschiderea corpurilor legiuitoare, un adevarat program de
guvernare, unde prevede reformarea finantelor, justitiei, administratiei, garantarea libertatii
individuale, întarirea autoritatii comunale, legiferarea statului functionarilor, modernizarea
mijloacelor de comunicatie, organizarea sistemului de învatamânt, instaurarea unui sistem
protectionist în industrie, garantarea neinterventiei statului în afacerile particulare, solutionarea
chstiunii agrare.
În prima perioada a domniei, efortul principal s-a îndreptat spre unificarea în plan legislativ
si administrativ. Pe plan admnistrativ s-a realizat unificarea serviciilor vamale într-o directie
generala, a telegrafului, a serviciului penitenciar, a fost declarat orasul Bucuresti drept capitala si 24
ianuarie ziua nationala.

c) Activitatea Comisiei de la Focsani

Unificarea legislativa a înaintat mai greoi, din cauza procedurii complicate prevazuta în
conventie. Rolul esential a revenit comisiei de la Focsani, formata din 8 munteni si 8 moldoveni,
jumatate alesi de camerele celor doua tari, jumatate numiti de domn. Comisia si-a început lucrarile
în 10/22 mai 1859, cu o majoritate conservatoare. În primele doua sesiuni a elaborat doua proiecte,
proiectul de constitutie si proiectul de lege rurala, dar nici unul nu a devenit lege. Dupa ce a fost
schimbata componenta comisiei în favoarea elementelor liberale, noua comisie a elaborat un alt
proiect de lege electorala, nepromulgat din ratiuni de ordin extern.

66
 În fapt, comisia nu a putut promulga decât 6 legi, privind recrutarea si instructia armatei,
venitul vamilor si salinelor, importul si exportul de cereale, taxele pe vite ale pastorilor ardeleni,
combaterea lacustelor si înfiintarea curtii de casatie. A mai dezbatut si votat o serie de proiecte de
legi pentru unificarea cursului monedelor, instituirea unei monede nationale, organizarea
administratiei ministerelor, pentru serviciul de contabilitate a finantelor statului, pentru aplicarea
codului penal, pentru introducerea codului de comert, organizarea postelor, telegrafului, înfiintarea
curtii de control, 3 proiecte cu caracter fiscal, pentru contributia funciara, pentru contributia
personala si impunerea pentru poduri si sosele.
În privinta unificarii legislative, s-a hotarât sa fie revizuite codul civil, penal, comercial si de
procedura penala, în conformitate cu prevederile Coneventiei, hotarându-se preluarea Codului civil
francez, deoarece redactarea unui cod autohton cerea mult timp. Masurile adoptate aplica prevederi
ale Conventiei, ca desfiintarea privilegiilor, egalitataea în fata legilor, în materie de impozite,
obligativitatea serviciului militar. La 26 ianuarie 1860 a fost inaugurata Universitatea din Iasi.

2. Perioada reformelor realizate pe cale constitutionala (1862-1864)

A doua etapa a reformelor realizate pe cale constitutionala, pe baza prevederilor conventiei,
a fost perioada în care domnul a încercat sa rezolve marile deziderate ale societatii românesti.
Programul de reformare si modernizare a fost prezentat în discursul rostit în fata camerelor reunite:
unirea administrativa si legislativa, descentralizare, organizare comunala, înfiintarea Curtii de
casatie si a Curtii de conturi, crearea Consiliului de stat, chestiunea rurala.

a) Guvernul Barbu Catargiu (1862)

Primul guvern unic al României, instaurat la 22 ianuarie 1862, condus de Barbu Catargiu, a
fost un guvern conservator, reflectând structura camerei reunite. A luat o serie de masuri ce
decurgeau din unirea deplina, desfiintarea comisiei centrale de la Focsani, a ministerelor iesene,
înlocuite temporar cu directorate.
Formarea camerei unice a accelerat procesul de adoptare a legilor, un rol important revenind
domnului, care avea dreptul de initiativa. Pentru elaborarea legilor din punct de vedere tehnic, s-a
creat un organism permanent, Comitetul legislativ provizoriu (19 martie 1862). S-a elaborat o lege
conservatoare a presei, iar în mai 1862 a fost adus în discutia camerei proiectului de lege rurala cu
caracter conservator, întocmit la 1860 de Comisia centrala, combatut de M. Kogalniceanu. Desi
votat în iunie, el nu a fost sanctionat de Cuza.

b) Guvernul Nicolae Cretulescu (1862-1863)

Dupa asasinarea lui Barbu Catargiu (în conditii neelucidate pâna azi), în fruntea guvernului
a fost desemnat Nicolae Cretulescu, seful gruparii liberalilor moderati. Instaurat la 24 ianuarie/6
iulie 1862, guvernul Cretulescu a actionat de la început pentru adoptarea într-un ritm mai alert a
masurilor administrative pentru unirea deplina: unificarea serviciilor sanitare, elaborarea
regulamentelor de activitate ale serviciilor si corpurilor constituite, cum au fost regulamentul de
navigatie sau cel al corpului inginerilor civili. Se constituie Consiliul superior al instructiunii
publice, Directia generala a arhivelor statului.
Pe plan legislativ, în iulie 1862 s-a constituit o comisie de specialitate, formata din juristi,
care a redactat 6 proiecte de legi: a Consiliului de stat, a organizarii administrative, a Consiliilor de
prefecturi, privind constrângerea corporala. Din cauza opozitiei adunarii conservatoare, în sesiunea
parlamentara 1862-1863 au fost adoptate doar 6 proiecte de lege din cele 68 depuse de guvern,
obligându-l pe domnitor sa recurga la solutia administrativa a decretelor si regulamentelor pentru
adoptarea unor masuri în directia consolidarii unirii.
Guvernul Cretulescu a adoptat o serie de masuri preliminare privind manastirile închinate,
care aveau o mare datorie fata de stat. Manastirile detineau 22,3% din suprafata tarii, din care cele
închiriate aveau 12,16%. Înca din vara anului 1860, C. Negri a depus primul memoriu la
Constantinopol în chestiunea manastirilor închinate. În noiembrie 1862 averile acestora au fost

67
trecute în casa statului, iar în 22 decembrie 1862/3 ianuarie 1863 camera a votat ca datoria
manastirilor, de 20.000.000 lei, sa intre în bugetul statului.
Dificultatile domnului de promovare a programului reformator au adus în discutie si solutia
instituirii unei guvernari personale. În iunie 1863 domnitorul înainteaza lui C. Negri la
Constantinopol un memoriu în care expune masurile necesare pentru a elimina conflictul dintre
camera si domn. În acelasi scop, în august a fost pregatit un proiect de constitutie, comunicat de C.
Negri la Constantinopol guvernului otoman si reprezentantilor puterilor garante, iar în septembrie
guvernului francez. Proiectul de constitutie menit sa instituie o guvernare personala a fost influentat
de Constitutia franceza din 1852 si de legea electorala belgiana.

c) Guvernul Mihail Kogalniceanu (1863-1864)

Cel de-al treilea guvern al acestei perioade a domniei lui Cuza, guvernul Kogalniceanu, a
fost instalat la 11/23 octombrie. si-a început activitatea într-o atmosfera de destindere. A înfiintat
Scoala superioara de litere la Bucuresti, dupa ce în ultimele zile ale guvernului Cretulescu s-a
format Scoala superioara de stiinte. La 3/15 noiembrie 1863, în mesajul prezentat camerei, Cuza
anunta principalele reforme pe care întelege sa le realizeze: reforma electorala, reforma agrara,
organizarea armatei, reforma instructiunii publice, organizarea comunala, garantarea libertatilor
cetatenesti, secularizarea averilor manastiresti.
În sesiunea parlamentara noiembrie 1863 - aprilie 1864 au fost adoptate 18 proiecte de lege
referitoare la organizarea statului: extinderea codului de comert din Muntenia în Moldova,
secularizarea averilor manastiresti, legea pentru înfiintarea Consiliului de stat, legea contabilitatii,
legea comunala, legea consiliilor judetene. Au fost adoptate si alte proiecte, nesanctionate de domn:
legea pentru organizarea armatei, proiectul de cod penal si de procedura penala, legea instructiunii
publice, legea cumulului, legea organizarii judecatoresti, legea pensiilor. A fost cea mai fecunda
perioada a domniei lui Cuza.
Înca din august 1863, C. Negri a înaintat Portii o nota propunând rezolvarea chestiunii
manastirilor închinate contra unei despagubiri. În 13/25 decembrie a fost prezentat camerei
proiectul de lege al secularizarii averilor manastiresti, adoptat rapid cu o mare majoritate de voturi,
prin care revenea în stapânirea statului 25% din teritoriul tarii.
În 13/25 martie 1864 a început dezbaterea chestiunii rurale. Camera a dat vot de neîncredere
guvernului Kogalniceanu, însa Cuza a refuzat aceasta solutie si a prorogat camera. Reunita în
sesiune extraordinara la 2/14 mai, camera a repetat motiunea, de neîncredere, dar a fost dizolvata.
Lovitura de stat a fost însotita de o proclamatie catre armata si una catre popor. Între 10/22 mai -
14/26 mai domnul a supus spre aprobare printr-un plebicist Statutul dezvoltator al Conventiei de la
Paris si proiectul de lege electorala.

3. Regimul guvernarii autoritare (1864-1866)

a) Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris
Statutul modifica în sens autoritar conventia, sporind drepturile puterii executive, limitând
cele ale legislativului. Domnul avea singur initiativa legilor, care erau elaborate de Consiliul de stat.
Statutul constituie a doua camera a parlamentului, corpul ponderator (senat) format din membri de
drept si membri numiti de domn,ultimii constituind majoritatea. Numai aceasta camera avea dreptul
de a primi petitii. Atributiile camerei au fost considerabil reduse. Noua lege electorala stabilea doua
categorii de alegatori: directi si primari. Alegatorii primari votau prin delegati, 1 la 100. Legea
reducea mult censul în raport cu prevederile Conventiei de la Paris, sporind numarul alegatorilor.
Modificarea Conventiei a fost recunoscuta pe plan international într-un acord al puterilor din
16/28 iunie 1864 si a fost consemnata în Actul aditional la Conventiunea din 7/19 august 1858,
unde este recunoscuta autonomia tarii, dreptul de a modifica si schimba legile ce priveau cârmuirea
interna, fara nici o interventie din afara. Statul restituia României si guvernului sau atributele
suveranitatii.

68
 Potrivit prevederilor statului, ce acorda puteri suplimentare executivului, în intervalul dintre
sesiunile parlamentare guvernul putea emite decrete-legi. În perioada iulie-decembrie, pâna la
întrunirea noilor adunari legiuitoare, au fost elaborate 40 decrete-legi, între care cele referitoare la
reforma agrara, introducerea sistemului de masuri si greutati, unificarea legilor penale si civile,
înfiintarea camerelor de comert a Casei de depuneri si consemnatiuni. La 4/16 iulie s-a înfiintat
Universitatea din Bucuresti. De asemenea, a fost creata scoala de poduri si sosele.

b) Legea rurala
În 14/26 august 1864, Cuza a sanctionat si promulgat legea rurala, însotind-o de o
proclamatie catre sateni. Art. I al legii prevedea: satenii clacasi sunt si ramân proprietari deplini pe
locurile supuse posesiunii lor în întinderea hotarâta de lege, întindere fixata în functie de numarul
de vite pe care le detineau.
Articolele urmatoare prevad posibilitatea completarii loturilor pentru cei care nu aveau
întinderea suficiena, suprafata mosiei, cei care n-au facut claca deveneau proprietari numai pe
locurile de casa si gradina, cei care nu aveau suprafata cuvenita se puteau muta pe mosiile statului
daca s-au epuizat cele 2/3 din suprafata mosiei, ca si însurateii de altfel, timp de 30 de ani pamântul
primit nu putea fi înstrainat sau ipotecat, se reglementa dreptul taranului la padure, desfiintarea
clacii, dijmei, podvezilor si a tuturor sarcinilor datorate stapânilor de mosii, taranii plateau o
despagubire repartizata pe 15 ani pentru claca, dijma si celelalte obligatii. Prin aceasta lege au fost
împroprietarite aproape 500.000 de familii, cu circa doua miloane hectare de pamânt, revenind o
medie de 4 ha pe familie.
Legea rurala încheie procesul de transformare a proprietatii funciare din România în
proprietate deplina, în sens burghez, consacrând dreptul de proprietate al taranilor asupra loturilor.
Legea a avut numeroase imperfectiuni, care au generat problema agrara la sfârsitul secolului
al XIX-lea si începutul secolului XX. Întinderea prea mica a lotului de împroprietarire a facut ca
proprietatea taraneasca sa nu fie eficienta, capabila de a oferi o alternativa viabila la marea
proprietate, creându-se un dezechilibru flagrant între functia economica si sociala a celor doua
categorii de proprietati; un numar destul de mare de tarani au ramas neîmproprietariti; pe planul
productiei a însemnat o stagnare si un regres pentru o perioada de timp. A avut si consecinte
favorabile pentru o parte a taranimii, pentru înzestrarea mosiilor si a gospodariei taranesti cu
inventar modern, a eliberat o parte a fortei de munca orientând-o înspre industrie, a favorizat
relatiile capitaliste de munca în agricultura si a avut consecinte sociale importante.

Legea rurala
- categorii de tarani împroprietariti -
· “Fruntasi” - detinatori a doua perechi de boi circa 6 ha
79.815 tarani împroprietariti
· “Mijlocasi” - detinatori ai unei perechi de circa 4 ha 1.654.969 ha
boi 215.654 tarani
improprietariti
· “Palmasi” - fara vite de munca 149.550 circa 2,5 ha
tarani împroprietariti
· Tarani care nu au prestat claca, vaduve etc. - primesc doar locul de casa si gradina-
60.651 tarani
· “Însuratei”-tarani împroprietariti pe mosiile statului 48.342 tarani împroprietariti} 228.328 ha
Total: 493.361 tarani - împroprietariti pe 1.883.297 ha
· În baza aceleiasi legi:
106.714 tarani - au cumparat din mosiile statului, în loturi mici, 546.593

69
 c) Legea instructiunii publice
La 25 noiembrie/7 decembrie a fost promulgata legea instrunctiunii publice. Prima lege
moderna a învatamântului din România reglementa, într-o maniera unitara, toate ramurile
învatamântului, public sau particular,de la cel elementar la învatamântul superior. Legea instituie
principiile libertatii, obligativitatii si gratuitatii învatamântului, unitatea scolii elementare de stat si
oras, egalitatea sexelor la învatamânt, laicizarea învatamântului. Legea consacra în România liceul
unitar de 7 clase, cu o pondere mai mare acordata disciplinelor umaniste, cu un ciclu inferior de 4
clase si cu gimnaziu distinct.
Legea introduce învatamântul tehnic profesional prin scolile reale de agricultura, arte si
meserii, de comert. Ea prevedea necesitatea pregatirii pedagogice a cadrelor didactice si
obligativitatea probelor publice de admisibilitate în post. Legea instituia principiul inamovibilitatii
profesorilor universitari titulari, important în conditiile anularii autonomiei universitare.
Învatamântul era pus sub jurisdictia Ministerului cultelor si instructiunii publice. Era public
sau privat si avea 3 grade. Ministerul îsi exercita autoritatea prin intermediul Consiliului permanent
al instructiunii, format din 5 membri numiti prin decret, conceput ca un corp consultativ si juridic,
ce aviza în toate chestiunile privind administratia si conducerea învatamântului. Legea instituia
Consiliul general al instructiei, corp reprezentativ, prezidat de ministru, format din delegati ai
învatamântului primar, secundar, superior, ai scolii particulare, ai scolilor militare, medicale,
profesionale si din 6 membri numiti.

d) Alte reforme
În 4/16 decembrie a fost adoptat codul civil, elaborat pe baza codului Napoleon si a celui
italian, care a introdus o serie de prevederi moderne, cum au fost casatoria si divortul civil. În 3/15
decembrie 1864 a fost promulgat Decretul organic, pentru înfiintarea unei autoritati sinodale
centrale pentru chestiunile românesti, prin care se prevedea autocefalia bisericii românesti, legatura
cu Constantinopolul mentinându-se numai în chestiunile dogmatice.
În 1865 au fost promulgate 32 de legi, între care se remarca legea organizarii judecatoresti,
din iulie 1865, codul de procedura civila, înfiintarea curtilor cu jurati, a Înaltei curti de justitie,
înfiintarea Consiliului medical superior (10 noiembrie 1865), adoptarea Codului penal si de
procedura penala. În aceasta perioada au fost luate o serie de masuri pentru încurajarea capitalului
strain în tara, înfiintarea burselor de comert, pentru sprijinirea creditului de crestere a veniturilor
statului, stabilirea impozitului funciar, organizarea sistemului de impunere si percepere a
impozitelor.
Reformele modernizatoare ale domnitorului Cuza au provocat mutatii însemnate în
structurile societatii, în viata economica, stimulând categoriile burgheze, dezvoltarea industriala
treptata a masinismului, modernizarea mijloacelor si cailor de transport.

4. Bilantul domniei si înlaturarea lui Cuza

Unirea si reformele care au însotit progresul capitalismului au pus bazele statului modern, au
creat un stat nou, de care au beneficiat categorii mai largi de cetateni în comparatie cu regimul
regulamentar. Reformele au unificat institutiile din cele doua tari, au dat o organizare unitara noului
stat, au contribuit la democratizarea acestuia. Reformele au realizat unificarea, reorganizarea si
modernizarea armatei.

a) Politica externa; alte aspecte pozitive

Unirea din 1859 a însemnat triumful principiului de nationalitate, chiar daca incomplet,
dezvoltarea unei politici externe în conformitate cu interesul national. Ca urmare a politicii externe
promovate de Cuza, suzeranitatea otomana a fost sensibil diminuata, deschizându-se calea
dobândirii independentei. Pentru a feri politica externa de oscilatiile din viata politica interna
instabila, domnul Cuza a concentrat activitatea de politica proprie, fiind prezente în jocul politic

70
continental sub o forma sau alta, la început prin misiuni diplomatice cu care au fost însarcinati
Vasile Alecsandri, Ludovic Steege, Stefan Golescu, D. Bratianu, I. Balaceanu în 1859, Baligot de
Beyne sau D. Bolintineanu în 1861.

71
 Pentru a asigura prezenta continua a României în prima linie a jocului diplomatic, ca si
continuitatea demersului diplomatic în principalele centre europene, pentru a afirma individualitatea
politica a statului român, Cuza a depus eforturi pentru înfiintarea unor agentii diplomatice ale
României. Agentia de la Constantinopol a fost ridicata la acest rang dupa recunoasterea dublei
alegeri, în 1860 a fost creata agentia de la Paris si în 1863 cea de la Belgrad. Pentru coordonarea
activitatii de politica externa a fost creat ministerul de externe, cu o organizare asemanatoare
ministerelor similare din Europa, prin decretul din 27 iulie/8 august 1862.
Obiectivele politicii externe promovate de Cuza vizau recunoasterea dublei alegeri, a unirii
depline, largirea atributelor suveranitatii si pregatirea conditiilor pentru dobândirea independentei,
pentru afirmarea solidaritatii cu românii aflati sub stapânire straina.
Largirea autonomiei tarii a constituit un obiectiv fundamental al politicii externe românesti,
afirmat înca din 1859, o data cu dubla alegere. În acest sens Cuza a actionat pentru limitarea
jurisdictiei consulare, respingând tendintele de imixtiune ale consulilor straini. A supus regimului
fiscal din tara pe toti supusii straini. A afirmat autonomia statului român în chestiunea transportului
de arme pentru Serbia sau în afacerea detasamentului polon.
În acelasi scop, dar si pentru a sublinia individualitatea politica a statului român în relatiile
internationale, pentru a întretine relatii directe cu statele europene, a încheiat conventii cu statele
vecine, Serbia, Austria, Rusia, de extradare, postale, telegrafice, a initiat, fara a o realiza, o
conventie de comert si navigatie cu S.U.A. A organizat si coordonat propaganda româneasca în
strainatate.
Cuza a sustinut miscarile de eliberare ale popoarelor din Europa centrala si de rasarit,
emigratia maghiara si poloneza, a întretinut raporturi foarte bune cu Serbia, apropiate cu Grecia, a
ajutat emigratia bulgara de pe teritoriul României. O pondere importanta au avut relatiile cu românii
aflati sub stapânire straina, care au beneficiat de sprijinul politic, material si cultural al statului
român. Cuza instituie ca politica de stat sustinerea dezvoltarii culturale a românilor din Imperiul
habsburgic, înscriind anual în bugetul statului sume pentru scolile românesti, asociatiile culturale
sau publicatiile periodice.
Domnia lui Cuza si reformele pe care le-apromovat au asigurat o dezvoltare culturala fara
precedent, un progres al institutiei si alfabetizarii prin extinderea scolii elementare, dezvoltarea
învatamântului secundar si profesional-tehnic, crearea învatamântului superior, cu importante
urmari pentru dezvoltarea stiintei si artei. În timpul sau au fost puse bazele Societatii literare,
inaugurata dupa abdicare, a luat un avânt dosebit presa.
Prin opera sa reformatoare, societatea româneasca a intrat ireversibil în ritmul si standardele
moderne, europene.

b) Activitatea opozitiei si rasturnarea lui Cuza

Opozitia cristalizata pe deplin în 1863, prin alianta dintre extremele spectrului românesc,
motiv pentru care a fost numita “monstruoasa coalitie”, având ca obiectiv unic rasturnarea
domnului, si-a intensificat activitatea dupa 2 mai 1864, atât în tara, cât si în strainatate. Politica
faptului împlinit, promovata de Cuza în relatiile cu puterile garante a promovat neîncrederea
puterilor si a dus la izolarea pe plan international a regimului Cuza. Aceasta criza se agraveaza din
1865, când Cuza si-a pierdut o mare parte dintre colaboratori si a mentionat deja posibilitatea
retragerii de la putere în cazul în care interesul national ar cere-o. Opozitia s-a angajat, în
conformitate cu dorintele adunarilor ad-hoc, sa sustina un print strain pe tronul tarii, reprosând
domnului instaurarea domniei personale, reducerea rolului camerei, situatia financiara precara,
favorizarea camarilei. Pe lânga fortele politice din coalitie au fost atrasi si ofiteri din armata.
În noaptea de 11/23 februarie, complotistii l-au obligat pe domnitor sa semneze abdicarea,
fara sa întâmpine vreo rezistenta. În locul sau a fost numita o locotenenta domneasca, formata din
principalele forte ale opozitiei, Nicolae Golescu de la liberali, Lascar Catargiu de la conservatori si
N. Haralambie din partea armatei.
 c) Semnificatiile domniei lui Cuza
Domnia lui Cuza încheie o lunga perioada de reforme începute înainte de 1848,
impulsionate de programele revolutiei, continuate într-un ritm mai lent si cu alte dimensiuni dupa
1848, încheind un lung proces de tranzitie spre regimul politic modern, spre o societate structurata
în liniile ei esentiale dupa modelul burghez, european. Chiar daca procesul de cristalizare a
structurilor noi este mult întârziat în comparatie cu Europa occidentala, directia de dezvoltare merge
înspre o economie capitalista care începe sa se afirme, stimulata de unele din reformele cuziste.
Spre deosebire de Europa vestica, unde evolutia structurilor modernitatii a avut o evolutie
naturala spre capitalism, în plan economic si social, obligând factorul politic sa se adapteze, sa
modifice statului si mecanismele sale în serviciul noilor structuri, în spatiul românesc structurile
socio-economice au fost cele “fortate” sa se transforme printr-o actiune reformatoare. În aceste
conditii, factorul politic si în primul rând statul au avut un rol esential în procesul de modernizare,
înlocuind agentii sociali care au asigurat transformarea în alte tari.
Epoca lui Al.I. Cuza este un exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, de
modernizare a societatii si statului într-un proces convergent, în care cel din urma a vut un rol
decisiv, pregatind România pentru a trece într-o faza noua a evolutiei sale, aceea a consolidarii
capitalismului, a stabilirii regimului politic modern, parlamentar, a monarhiei constitutionale,
demonstrând valoarea si importanta statului national în afirmarea natiunii si promovarea interesului
national.
ÎNCEPUTURILE DOMNIEI LUI CAROL I: “RODAJUL” REGIMULUI POLITIC AL
MONARHIEI CONSTITUTIONALE

1. Instaurarea noului regim

Unirea Principatelor, realizata de Alexandru Ioan Cuza, a pus bazele constitutionale ale
statului român modern. Ca forma de organizare politica, noul stat - România - era, în esenta, o
formula sui-generis a monarhiei constitutionale, forma de organizare prin excelenta specifica
statului modern, realizata pe parcursul epocii moderne, prin reformism sau revolutie, în majoritatea
statelor europene. Exemplul cel mai elocvent era monarhia britanica, modelul principal al acestei
formule. Pentru clasa politica româneasca, în cea mai mare parte conservatoare în aspiratiile sale,
exemplul oferit de Regatul Belgiei a fost, de asemenea, unul dintre cele mai convingatoare si
dezirabile.

a) Probelema “printului strain” la români

Ideea aducerii pe tronul tarilor române a unui print strain era mai veche si întrunea
asentimentul celei mai mari parti a clasei politice românesti. În acest sens s-au vehiculat nenumarate
proiecte. Astfel, în întelegerea încheiata la sfârsitul secolului al XVIII-lea între Iosif al II-lea si
Ecaterina a II-a, a aparut ideea unui “regat dacic”, care urmarea realizarea unui stat-tampon între
marile imperii, tarist, austriac si otoman, realizat prin unirea celor trei principate si pus sub
autoritatea unui print dintr-o dinastie germana sau ruseasca.
În prima jumatate a secolului al XIX-lea ideea se va maturiza, din apropae în aproape, astfel
ca dupa 1848 ea va domina spiritele. Însesi Adunarile ad-hoc - forurile reprezentative ale celor doua
Principate - vor impune ca un deziderat concret realizarea unui stat român modern în forma unei
monarhii constitutionale sub un principe strain dintr-o dinastie europeana.
Dincolo de prestigiul si autoritate de care s-ar fi bucurat noul stat în concertul european
având în frunte un print dintr-o dinastie straina, solutia oferea si un alt avantaj, deloc de neglijat,
prin faptul ca elimina din start numarul mare de competitori autohtoni din vechile familii princiare
si boieresti; competitia pentru tron ar fi alimentat nesfârsite dispute ce ar fi împietat asupra
stabilitatii politice si institutionale a noului stat. Chiar daca putea parea o idee conservatoare,
aducerea unui print strain s-a dovedit o masura salvatoare, care va aduce prestigiu si autoritate
sporita în plan intern si international.

b) Criza politica a regimului Cuza

Rezultat al unui compromis între marile puteri europene, grijulii cu propriile lor interese si
atente la echilibrul european, unirea prevazuta de Conventia de la Paris a lasat numeroase probleme
în suspensie. Dubla alegere a lui Cuza a constituit solutia gasita in extremis de catre clasa politica
româneasca pentru a salva unirea si a realiza statul român modern. Dar, înca de la început s-a
dovedit o solutie provizorie, unele dintre marile puteri recunoscând unirea doar pe perioada domniei
lui Cuza.
Politica autoritara a domnului - acuzat de “cezarism” - care n-a reusit sa-si asigure sprijinul
masiv al unei grupari politice, a condus la organizarea unei opozitii în rândul clasei politice; liberalii
si conservatorii aliniati în “monstruoasa coalitie” contestau legitimitatea lui Cuza si aduceau în
prim-planul dezbaterii politice ideea aducerii unui print strain la conducerea noului stat. Fruntasii
liberali si conservatori erau convinsi de ideea “ca instalarea unei dinastii straine devenise un
obiectiv important” (I. C. Bratianu). Oamenii politici liberali ca Ion Ghica si Stefan Golescu, alaturi
de conservatori ca Gr. M. Sturdza si G. B. Stirbei realizeaza o grupare de aproximativ 30 de
deputati care, în ianuarie 1863, au semnat un amendament la proiectul de adresa la mesajul tronului,
amendament ce va pune bazele coalitiei comune a liberalilor si conservatorilor, coalitie ce avea ca
scop “apararea regimului constitutional” si “îngradirea tendintei de guvernare personala peste
vointa corpului legislativ”.
 Paralel, reprezentantii acestei coalitii urmareau sensibilizarea cabinetelor europene pentru a-
si da acordul la înlaturarea lui Cuza si aducerea unui print strain.
Lovitura de stat din 2 mai 1864 si încercarea de guvernare personala si autoritara
intentionata de domn a determinat o strângere a rândurilor acestei coalitii si trecerea efectiva la
începerea preparativelor pentru înlaturarea lui Cuza si aducerea printului strain. În iunie 1865,
conservatorii si liberalii au semnat un important document, numit “legamânt”, în care se angajau sa-
l oblige pe Cuza sa abdice, folosind, daca va fi cazul, chiar forta armata, iar dupa declararea unei
“vacante a tronului” sa actioneze prin toate mijloacele pentru “alegerea unui principe dintr-una din
familiile domnitoare din Occident”.
Chiar si domnitorul unirii, Al. I. Cuza, convins de insuccesul unei guvernari personale, s-a
aratat, în ultima parte a domniei, înclinat spre ideea ca solutia salvatoare era desemnarea unui print
strain în fruntea statului român.
În 1865, într-o scrisoare adresata lui Napoleon al III-lea, împaratul Frantei, Cuza scria ca
“singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se zbatea era aducerea unui
principe strain ereditar”. Pe masura ce baza politica a regimului sau se eroda, însusi Cuza se gândea
în mod serios la abdicare.

c) În cautarea printului strain

Aceasta se înfaptuieste în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. În urma abdicarii se
formuleaza o locotenenta domneasca, alcatuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul
Haralambie, si un guvern prezidat de Ion Ghica, care va prelua puterea pentru perioada de vacanta a
tronului. Ministerele erau repartizate între fruntasii liberali si conservatori, moldoveni si munteni.
Primul ministru a convocat în aceeasi zi, la 11 februarie 1866, parlamentul. Camera si Senatul
reunite proclama ca domnitor al României pe Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-
lea. Filip de Flandra a refuzat însa propunerea guvernului român, fara a da nici o explicatie, fapt
care a pus în mare dificultate clasa politica româneasca.
Detronarea lui Cuza a determinat reactia puterilor garante, mai ales a celor nemultumite de
politica faptului împlinit practicata de români: Austria, Rusia si Turcia. Ultima va reactiona foarte
dur, cerând revocarea protocolului prin care se recunostea dubla alegere a lui Cuza si, deci, chiar
unirea Principatelor. Poarta cerea anularea neîntârziata a unirii celor doua Principate.
La 10 martie 1866 este convocata la Paris Conferinta celor 7 mari puteri europene, care si-a
desfasurat lucrarile timp de o luna. Cum majoritatea participantilor erau înclinati sa sustina punctul
de vedere otoman privind desfacerea unirii, oamenii politici români au încercat sa obtina acordul lui
Napoleon al III-lea în legatura cu aducerea unui print strain. Ion Balaceanu, titularul agentiei
diplomatice române de la Paris, si Ion C. Bratianu, trimis special al guvernului de la Bucuresti, au
reusit dupa îndelungi tratative sa obtina acordul împaratului francez privind aducerea unui print
strain, în persoana principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
La 25 martie 1866, doua telegrame din Paris comunicau în tara numele noului candidat.
Deplasat la Düsseldorf la 31 martie 1866, I. C. Bratianu comunica familiei princiare a lui Anton de
Hohenzollern-Singmaringen ca, în urma unui “aviz al împaratului Napoleon, locotenenta
domneasca a României are de gând sa propuna poporului român alegerea ca domn a celui de-al
doilea fiu al printului”. Printul Anton accepta propunerea delegatului român, urmând a lua act
ulterior de atitudinea oficiala a Frantei în aceasta chestiune si, desigur, asteptând acordul regelui
Prusiei, seful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen.

d) Printul Carol I ocupa tronul României

În ţară, vechile Camere sunt dizolvate, iar locotenenta domneasca si guvernul încep
demersurile pentru organizarea plebiscistului în vederea alegerii ca domn al României a principelui
Carol. Dupa anuntarea plebiscitului, relatiile României cu Poarta devin tensionate, guvernul turc
acuzându-l pe cel român de “încalcarea tratatelor”. Trupe otomane sunt cantonate în sudul Dunarii,
iar ca raspuns autoritatile de la Bucuresti mobilizeaza armata si dispun reorganizarea unui corp de
voluntari.
Plesbicitul este prevazut sa se orgaanizeze pe data de 2/14 aprilie 1866, cetatenii tarii fiind
chemati sa se pronunte cu privire la aducerea lui Carol ca domn al României. Se manifesta cu acest
prilej o serie de dificultati. Reactualizând mai vechi orgolii ranite, un grup de câteva sute de
persoane, stimulate de agentii taristi, manifesteaza pe strazile vechii capitale a Moldovei, cerând
desprinderea de “Valahia”, si aleg chiar un “domn” al Moldovei, în persoana lui Nicolae
Roznoveanu. Autoritatile reusesc sa dezamorseze cu usurinta aceasta miscare separatista care,
printr-un efect invers, întareste rândurile sustinatorilor printului strain. La 16 aprilie, printul Carol
comunica tatalui sau “hotarârea nestramutata de a primi coroana României si de a pleca în contra
vointei Conferintei de la Paris direct la Bucuresti”. Hotarârea printului este adusa la cunostintinta
regelui si cancelarului Prusiei.
Rezultatele plesbicistului sunt favorabile înscaunarii printului Carol, cu 685,965 de voturi
“da”, doar 224 “nu” si un numar de 124.837 de abtineri. Între timp, între 21 aprilie si 1 mai s-au
desfasurat alegeri pentru Adunarea Constituanta, în paralel cu intensificarea activitatilor
diplomatice.
La Paris, Conferinta puterilor garante comunicau autoritatilor de la Bucuresti ca daca doresc
mentinerea unirii trebuie sa aleaga un nou domn pamântean. Evenimentele se precipita. Ion
Balaceanu si I. Bratianu sosesc la Düsseldorf si la 8 mai, în urma unor conciliabule cu printul Carol-
Anton, se stabileste plecarea fara întârziere a printului Carol spre Bucuresti.
La 28 aprilie/10 mai 1866, Adunarea Constituanta, forul suprem al tarii, “proclama solemn
si pentru ultima oara vointa nestramutata a României de a ramâne una si nedespartita, având în
fruntea sa pe Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”. Declaratia este adoptata cu 109
voturi “pentru”, din cele 115 exprimate (6 abtineri de la vot si nici un vot “împotriva”).
Marile orase din Muntenia si Moldova au trimis prin telegraf mesaje de felicitare printului
Carol. Acesta a pornit - conform planului initial - spre România, pe acelasi vapor cu I. C. Bratianu.
Drumul a durat 2 saptamâni. Printul a ajuns la Bucuresti în ziua de 10/22 mai 1866. În apropiere de
Baneasa a fost întâmpinat cu urale de catre locuitorii capitalei, în frunte cu primarul Bucurestilor,
Dimitrie Bratianu. Alaiul numeros a strabatut Calea Mogosoaiei, principala artera a Bucurestilor la
acea vreme, urcând pe Dealul Mitropoliei. S-a organizat un Te-Deum în prezenta printului Carol, a
mitropolitului primat, a membrilor locotenentei domnesti si a guvernului, dupa care participantii s-
au deplasat în sala de sedinte a Parlamentului. În numele deputatilor celor 33 de districte ale tarii,
presedintele Adunarii, Manolache Costache Epureanu, l-a invitat pe printul Carol la tronul princiar
ridicat pe tribuna.
Colonelul Haralambie a citit juramântul în limba româna: “Jur sa fiu credincios legilor tarii,
a pazi religiunea românilor precum si integritatea teritoriului...si a domni ca domn constitutional!”
Cu mâna pe Evanghelie, Carol a rostit în limba româna: “Jur!”. Din acest moment, tara avea un
domnitor constitutional.

e) Reactii externe
Reactiile fata de politica faptului împlinit, realizata de români, au fost diverse. Împaratul
Napoleon al III-lea s-a declarat placut impresionat, dar Poarta otomana s-a aratat hotarâta sa ocupe
Principatele. România a raspuns acestei intentii, ordonând mobilizarea trupelor. La 27 mai,
reprezentantul Turciei a înaintat Conferintei de la Paris un memoriu împotriva venirii printului
Carol în România. Desi nu încuviintau interventia militara, guvernele marilor puteri au interzis
reprezentantilor lor din capitala României sa întretina relatii cu guvernul român. Tara se vedea
astfel izolata.
Prin eforturile diplomatice ale noului guvern, condus de Lascar Catargiu, si prin atitudinea
ferma a domnitorului Carol, situatia va fi dezamorsata, mai ales datorita neîntelegerilor dintre
marile puteri în fata acestei chestiuni.
 Împaratul Napoleon al III-lea s-a angajat, totusi, sa obtina recunoasterea printului Carol ca
domnitor de catre Poarta otomana. În ciuda presiunilor internationale, criza va fi depasita datorita
hotarârii clasei politice românesti de a instaura rapid un regim politic constitutional care sa obtina
sufragiul tuturor reprezentantilor natiunii române.

2. Constitutia de la 1866
a) Adoptarea Constitutiei
Imediat dupa alegerea sa, în aprilie 1866, Adunarea Constituanta si-a început activitatea în
vederea adoptarii unei legi fundamentale moderne. În cadrul Constituantei, cele doua importante
grupari politice, liberalii si conservatorii, au reusit în scurt timp sa finalizeze proiectul unei noi
constitutii.
Problemele care au provocat vii dezbateri au fost legate de chestiunea existentei celei de-a
doua camere legislative - Senatul - de dreptul de veto absolut acordat domnitorului, de problema
evreiasca si de cea a succesiunii colaterale la tronul României. Un rol dinamizator l-a avut însusi
printul Carol, care s-a pronuntat ferm pentru mentinerea Senatului ca a doua camera a
Parlamentului, cu rol ponderator, ca si pentru dreptul de veto absolut acordat domnitorului.
La 3 iulie a fost adoptat articolul 7, care conditiona cetatenia româna de apartenenta la una
din confesiunile religiei crestine. La 11 iulie, noua Constitutie a fost adoptata de catre Adunarea
Constituanta, iar la 1/13 iulie 1866 ea a fost promulgata de catre domnitorul Carol I.

b) Conţinutul Constitutiei
Reluând o traditie constitutionala interna, în continuarea Regulamentelor organice, a
Conventiei de la Paris si a Statutului dezvoltator al lui Cuza, noua Constitutie a României a fost
inspirata în parte de constitutia belgiana din 1831* (scria 1830 inainte – mod. Personala de catre
student), un model de constitutie liberala a timpului. Ea era împartita în 8 titluri si organizata pe
capitole si sectiuni. Acestea se refereau la teritoriul României, drepturile cetatenilor, organizarea
puterilor în stat si reprezentanta nationala, prerogativele domnitorului si ale ministrilor, puterea
judecatoreasca armata, finante etc. În Constitutie erau proclamate principiile politice moderne
lansate de Revolutia franceza cu privire la “libertatile si drepturile fundamentale ale cetateanului”,
“suveranitatea nationala”, “separarea puterilor în stat”, “responsabilitatea ministeriala”, alaturi de
principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilitati si iresponsabilitati monarhului etc.
Potrivit noii sale Constitutii, România (numita astfel oficial) devenea o monarhie
constitutionala ereditara, în care domnitorul era seful statului. Prerogativele sale erau urmatoarele:
Domnul convoca, amâna sau dizolva Adunarea deputatilor si Senatul (prima aleasa pe 4 ani, cel de-
al doilea pe 8 ani, reînnoindu-se partial la jumatatea mandatului). El putea initia prin ministrii sai
proiecte de lege, pe care dupa dezbaterea si aprobarea Parlamentului le sanctiona si le promulga; tot
el numea si revoca ministrii, era seful suprem al puterii armate, conferea gradele militare, ordinele
si decoratiile.
Puterea judecatoreasca este încredintata judecatorilor, iar instanta suprema este Înalta Curte
de Casatie, toate hotarârile tribunalelor se executa în numele domnitorului. Monarhului îi revin, de
asemenea, si alte atributii, cum ar fi: aministierea, gratierea, dreptul de a declara razboi, de a încheia
tratate si conventii sau de a bate moneda.

Instituţii politice ale statului potrivit Constituţiei de la 1866

Domnitorul (dn 1881 Regele) – numeşte guvernul, convoacă amână sau dizolvă Parlamentul ; are
drept de veto absolut asupra legilor, dar acest drept nu a fost folosit niciodată.
Parlamentul bicameral – formată din Adunarea deputaţilor şi Senatul este ales prin vot cenzitar, are
iniţiativă legislativă, adoptă legile, pe care le supune sancţiunii domnitorului; acordă sau retrage
încrederea sa în guvern. Adunarea Deputaţilor avea şi atribuţia de a dezbate şi aproba bugetul ţării.
Guvernul – investit de Domn şi beneficiind de încrederea Parlamentului exprimată prin vot exercită
puterea executivă ; prezintă proiecte de legi în faţa Camerelor; pentru a se menţine are nevoie de
încrederea Camerei exprimată prin vot.
Noua Constituţie consacra caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii, libertatea absolută a
cuvântului scris, elimina cenzura sau cauţiunea, oferea dreptul de azil politic, statuând astfel o serie
de drepturi şi obligaţii care nu erau prezente în alte constituţii ale timpului.
Regimul electoral – Constituţia era completată cu o lege electorală care prevedea alegerea
reprezentanţei naţionale pe baza unui cens. În mentalitatea vremii se considera că dreptul de vot
trebuia să fie proporţional cu educaţia şi cu veniturile obţinute. Censul era relativ ridicat, permitând
deci doar unei părţi din populaţia ţării participarea la viaţa publică.
Astfel pentru alegerea deputaţilor corpul electoral era împărţit în 4 colegii, după averea sau
veniturile realizate; colegiul I (33 deputaţi) aparţinea marilor proprietari cu un venit mai mare 300
de galbeni ; colegiul II (33 deputaţi), proprietarilor rurali cu venituri între 100 şi 300 de galbeni ;
colegiul III (58 de deputaţi), comercianţilor şi industriaşilor care plăteau patenta, liber-
profesioniştilor, ofiţerilor în retragere, profesorilor şi pensionarilor statului; la colegiul IV (33
deputaţi) votau toţi cei care n votau în primele 3 colegii şi plăteau un impozit către stat, adică, în
principal, ţăranii. În primele trei colegii votul era direct, iar în colegiul IV votul era indirect : 50 de
alegători desemnau un delegat, iar toţi delegaţii unui judeţ alegeau un deputat.
Pentru Senat corpul electoral vota în 2 colegii. Colegiul I (66 senatri) era rezervat
proprietarilor rurali cu un venit funciar de cel puţin 300 de galbeni, iar cel de-al II-lea (66 sentaori)
proprietarilor de imobile din oraşe şi din judeţe cu un venit de până la 300 de galbeni. Universitatea
din Bucureşti şi cea din Iaşi aveau câte un senator în Senat ales din corpul profesoral. Deputaţii se
alegeau pentru un mandat de 4 ani, iar senatorii pentru 8 ani; jumătate din numărul senatorilor se
reînnoiau la fiecare 4 ani. Puteau fi aleşi deputaţi cetăţenii ce au împlinit vârsta de 25 de ani, iar
senatori cei care au trecut de 40 de ani şi aveau un venit minim de 300 de galbeni.
Realizând un echilibru stabil între puterea executivă, exercitată de monarh – reprezentat de
guvern – ţi reprezentanţa naţională, Constituţia s-a dovedit, timp de mai bine de o jumătate de secol
(1866-1923), un instrument juridic eficace, pe baza căruia a fost guvernată România modernă. Ea
rămâne actul constituţional de cea mai mare stabilitate din istoria României moderne şi
contemporane. A fost modificată, totuşi, în două rânduri, în 1879 a fost modificat articolul 7
referitor la acordarea cetăţeniei necreştinilor ; cea de a adoua modificare a avut loc la 1884,
privitoare la articolele care se refereau la şeful statului, la teritoriul ţării, regimul presei, sistemul
electoral etc.
Viaţa politică românească în perioada 1866-1876

Scena politică a României a fost animată şi disputată de două orientări politice majore:
grupărilre de nuanţă liberală şi cele de nuanţă conservatoare, grupări ce s-au coagulat în două
partide politice ce au guvernat alternativ ţara.

Grupări politice liberale la 1866 – la 1866 liberalii se prezentau fragmentaţi din punct de
vedere organizatoric. Principala grupare liberală era cea radicală, care-i avea în frunte pe I.C.
Brătianu, C.A. Rosetti. Cunoscuţi şi sub numele de roşii, datorită radicalismului lor, aceştia au avut
un rol hotărâtor la înscăunarea prinţului Carol I pe tronul României şi în statuarea sistemului politic
al monarhei constituţionale. Liberalii radicali au fost primii care au încercat să se organizeze într-un
partid politic. Grupaţi în jurul societăţii « Amicii Constituţiunii », avînd organul de propagandă
« Românul », liberalii radicali au dezvolatat un discurs politic adresat industriaşilor şi
comercianţilor, păturilor mijlocii, pe care uneori le vor folosi cu abilitate ca mijloc de presiune
politică. Se adresau în egală măsură şi unor categorii şi profesii liberale, avocaţilor, medicilor,
profesorilor şi studenţilor.
O altă grupare, de orientare liberal moderată, s-a conturat în jurul lui Mihai Kogălniceanu,
aducând laolaltă o parte din liberalii moldoveni, la fel cum în Muntenia moderaţii erau grupaţi în
jurul lui Io Ghica. La Iaşi, în jurul profesorului Nicolae Ionescu, s-a organizat « fracţiunea liberă şi
independentă », ce grupa cadre didactice universitare şi din liceele Iaşului.

Guvernele liberal-radicale din anii 1867-1868 – nemuţumiţi de politica dusă de guvernul

condus de Ioan Ghica, la începutul anului 1867 liberalii radicali conduşi de I.C.Brătianu au început
negocierile cu gruparea lui M.Kogălniceanu. Înţelegerea s-a realizat la Hotelul Concordia din
Bucureşti, unde cele două grupări se întâlnesc pe o platformă comună care urmărea instituirea în
România a unui regim stabil, bazat pe instituţii liberale şi democratice. S-a elaborat o Declaraţie a
deputaţilor, ce grupa mai multe facţiuni din Cameră, declaraţie făcută publică în ziarul Românul din
10 martie 1867. În urma unui vot de blam, guvernul condus de către I. Ghica a demisionat la 3
martie 1867. Coaliţia liberală de la Concordia a venit la putere, guvernând ţara prin intermediul a 3
guverne care s-au succedat la intervalle scurte: guvernul prezidat de C.A.Creţulescu (13 martie – 7
august 1867), GUVERNUL Stefan Golescu (17 august 1867 – 13 mai 1868) şi guvernul Nicolae
Golescu (13 mai 1868-23 noiembrie 1868).
Orientarea politică a primului guvern al coaliţiei liberale era stabilită de Brătianu şi urmărea
promovarea unor măsuri de consolidare a instituţiilor statului; se viza în mod direct independenţa
acestuia. Au fost promulgate legile ce prevedeau înfiinţarea unui nou sistem monetar şi fabricarea
monedelor naţionale precum şi legea pentru modernizarea armatei romîne. Pe plan extern s-a
urmărit sprijinirea mişcărilor de emancipare politică şi culturală a românilor din afara graniţelor
statului. Guvernul a sprijinit înfiinţarea la Bucureşti a Societăţii Transilvania, ce avea ca scop
strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României. Tot la Bucureşti şi
tot cu aceleaşi scopuri se înfiinţează Societatea Academică Română (18 august 1867), din care
făceau parte oameni de cultură din toate provinciile româneşti.
Al doilea guvern liberal, condus de Ştefan Golescu, s-a arătat preocupat de asigurarea unui
cadru legislativ modern. După alegerile parlamentare din decembrie 1867, în care coaliţia liberală a
obţinut o majoritate covârşitoare în Camera Deputaţilor, liberalii au promulgat legea pentru
organizarea Camerei de Comerţ şi Industrie (februarie 1868) şi Legea construcţiilor de şosele
8aprilie 1868). A fost semnat tratatul de alianţă între România şi Serbia (2 februarie 1868).
Următorul guvern liberal, condus de generalul Nicolae Golescu, a promulgat Legea privind
organizarea armatei, iulie 1868, lege care a stabilit o structură militară complexă şi modernă pentru
statul român.
 Criza politică din 1870-1871: La 16/28 noiembrie 1868, prinţul Carol I a instituit un
guvern de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi din jurul lui Vasile Boerescu, în frunte cu
prim-ministrul Dimitrie Ghica ; acest guvern a funcţionat până la februarie 1870, fiind înlocuit cu
guvernul de scurtă durată al lui Al.G. Golescu (2 februarie – 20 aprilie 1870). La 20aprilie/2 mai
1870 s-a constituit un guvern prezidat de Manolache Costache Epureanu, om politic de orientare
moderată. Era un guvern alcătuit din 3 conservatori: Al. Lahovari, Gh.Gr.Cantacuzino şi din
junimişti, P.P.Carp etc.
Nemulţumiţi datorită înlocuirii lor de la guvernare liberalii şi-au radicalizat discursul politic,
organizând o conspiraţie împotriva guvernului şi a prinţului. Rău organizat şi nesprijiniţi popular,
mişcarea republicană de la Ploieşti (20 august 1870) a eşuat lamentabil. Proclamând detronarea
monarhului, roşii s-au compromis, iar principalii capi ai mişcării au fost arestaţi, dar au fost achitaţi
de Carol I. Înfrângerea francezilor de către armata germană la Sedan, a pus definitiv capăt
mişcărilor antidinastice din ţară.
La 30 decembrie 1870 Carol a înlocuit guvernul Epureanu cu un guvern liberal condus de
Ion Ghica. O guvernare agitată în viaţa politică românească, străbătută de scandaluri (Strousberg, în
care erau implicaţi şi bancheri germani apropiaţi familiei Hohenzollern), publicarea celor 2 scrisori
a prinţului în care relata despre lipsa de vocaţie democratică şi electorală a statului şi ameninţa cu
abdicarea ; afirmaţii ce au provocat o gravă criză în cadrul clasei politice româneşti, pentru că
abdicarea lui Carol ar fi avut grave consecinţe pentru tânărul stat. În 22 martie 1871 a avut loc
incidentul de la Sala Slătineanu organizat de roşii cu ocazia zilei de naştere a împăratului
Germaniei, ca urmare guvernul Ghica a fost demis.Principele Carol convoacă la Palat, la 23 martie
1971 pe cei trei foşti membrii ai locotenenţei domneşti din 1866, pentru a le anunţa abdicarea sa.
Lascăr Catargi şi Nicolae Golescu îl conjură pe Carol să renunţe la acest gest. Carol acceptă cu
condiţia numirii unui nou guvern care să voteze bugetul şi să rezolve problema concesionării căilor
ferate.Lascăr Catargiu se oferă să formeze noul guvern, cu condiţia ca Principele să dizolve
Parlamentul. Primul ministru preia şi funcţia ministrului de externe, îl numeşte pe gen. I.Em.
Florescu în fruntea ministerului de război şi stabileşte rapid ordinea în capitală.

Prima mare guvernare conservatoare 1871-1876 – coalizând princpalele personalităţi,

îngeneral cu o formaţie desăvârşită în Germania şi grupări conservatoare, guvernul Lascăr Catargiu
a inaugurat o lungă perioadă de stabilitate în viaţa politică.
Punând capăt afacerii şi crizei politice Strousberg, guvernul Catargiu s-a făcut remarcat
printr-o bogată activitate legislativă. A ajuns la o înţelegere cu Societatea sdrumurilor de fier din
România satisfăcând parte din cerinţele bancherilor germani care au preluat afacerea consorţiului
Strousberg.
Guvernul a luat măsuri pentru dezvoltarea proprietăţii funciare; s-au realizat astfel societăţile de
credit urban şi rural, societăţile de asigurare, extinderea reţelei de comunicaţii şi s-a perfecţionat
sistemul monarhiei constituţionale.
În politica externă, guvernul Catargiu a urmărit consolidarea independenţei cu ajutorul unor
măsuri diplomatice, prin dobândirea dreptului de a încheia tratate separate de cele încheiate de
Turcia. Astfel, s-a încheiat o convenţie comercială pe termen de 10 ani cu Austro-Ungaria şi o alta
similară cu Rusia. A intreprins şi acţiuni diplomatice care vizau proclamarea independenţei cu
acordul puterilor europene. A promovat însă şi măsuri nepopulare, precum legea învoielilor agricole
din 1872, care introducea o clauză ce permitea proprietarilor să folosească forţa armată pentru
impunerea respectării contractelor încheiate. La fel legile care promovau politica liberului schimb,
în detrimentul unei politici protecţioniste, care să întărească industria naţională.
TRANSILVANIA ÎN PERIOADA NEOABSOLUTISTĂ (1849-1860)

1. Trăsăturile generale ale regimului

- O alternativă la revoluţie
În toamna anului 1849, o data ce revolutia a luat sfârsit, Imperiul austriac se vedea pus în
fata a doua probleme capabile pentru soarta sa si a popoarelor din cuprinsul monarhiei: pe scurt,
restabilirea cât mai rapida a ordinii interne, a pacii si stabilitatii statului; pe termen lung,
identificarea unor formule de organizare care sa previna pe viitor repetarea revolutiei, adica a
suferintelor, a uriaselor pierderi umane si materiale aduse de catre aceasta.
În rezolvarea acestor chestiuni, Curtea de la Viena pleca, pe de o parte, de la premisa ca
gradul mare de libertate oferit în mod neasteptat societatii de catre rasturnarile revolutionare a
provocat, în cele din urma, numai necazuri si disfunctii. Tendintele nationale ale popoarelor din
imperiu, de pilda, lasate sa se manifeste liber în conditiile revolutiei, au condus la conflicte
ireductibile, imposibil de solutionat prin compromisuri reciproc acceptabile în cadrele propuse de
respectivele miscari.
Pe de alta parte, conducatorii monarhiei constientizau si faptul ca situatia proasta de
dinaintea revolutiei fusese cauza izbucnirii acesteia, ceea ce ducea la ideea necesitatii schimbarilor,
a reformelor si modernizarii, prin acele metode si în acele domenii ale vietii publice care sa nu
afecteze stabilitatea politica indispensabila imperiului, precum si coexistenta pasnica a diferitelor
componente ale acestuia.

- Absolutism şi modernizare
Cele doua premise evocate au imprimat cele doua trasaturi esentiale, oarecum opuse, cu
ajutorul carora a fost descrisa, etichetata si judecata perioada 1849-1860: a) caracterul absolutist si
centralizat al regimului, vizibil la nivelul vietii politice, al modului de guvernare, al relatiilor dintre
stat si societate; b) reformismul si modernizarea, manifestate îndeosebi în domeniul economiei, al
învatamântului, culturii, justitiei sau administratiei.
Primul aspect i-a frapat îndeosebi pe contemporanii - de orientari diferite - nemultumiti de
faptul ca revolutia nu le-a adus peste noapte materializarea idealurilor lor, ei, precum si traditia
istoriografica pe care au inaugurat-o, au si denumit perioada drept “epoca neoabsolutista”.
Al doilea aspect era ilustrativ pentru punctul de vedere al politicienilor conservatori care
conduceau monarhia la acea data si a fost luat apoi în considerare de istorici mai apropiati de zilele
noastre, care si-au pus urmatoarea întrebare: solutiile alternative propuse de cei care criticau
regimul erau oare suficient de realiste, erau capabile sa faca fata cu adevarat probelemelor extrem
de complexe ale imperiului?

2. Organizarea politică şi administrativă

Sa vedem în continuare care erau metodele concrete prin care liderii monarhiei au încercat
sa atinga cele doua obiective evocate: stabilitatea politica si modernizarea social-economica.

a) Concepţia politică şi cadrul constituţional

În plan politic, al conducerii statului si al controlului aplicat societatii, întreaga putere era
concentrata în mâna organelor centrale. Conducerea se exercita exculsiv de sus în jos, iar societatea
nu participa aproape cu nimic la luarea deciziilor. Viena judeca în felul urmator: societatea a avut
puterea în mâinile sale în timpul revolutiei, dar a folosit-o într-un mod cu totul ineficient, rezultatul
fiind razboiul civil si conflictul, izbucnit nu doar între stat si societate, ci si între un mod cu totul
ineficient, rezultatul fiind razboiul civil si conflictul, izbucnit nu doar între stat si societate, ci si
între partile componente ale celei din urma. În aceste conditii - continua rationamentul respectiv -
deciziile cele mai întelepte si mai potrivite binelui general nu puteau avea ca sursa decât autoritatea
centrala, si nu societatea.
Chiar si liberalii austrieci vor ajunge sa gândeasca în acest mod; pastrând principiul
reprezentativitatii, al participarii societatii la luarea deciziilor, ca pe un ideal de atins pe viitor, ei
considerau ca aplicarea sa ar fi prematura, în raport cu gradul scazut de maturiatate politica al
populatiei imperiului, ca si cu structurile sale social-economice si culturale înapoiate.
Din punct de vedere al cadrului constitutional care statua principiile de guvernare ale
monarhiei, se poate mentiona faptul ca în perioada martie 1849 - decembrie 1851 a ramas formal în
vigoare constitutia imperiala acordata de Curte in focul revolutiei, cu prevederi liberale, de genul
dreptului de auto-guvernare limitata al provinciilor sau al principiului egalitatii în drepturi a tuturor
natioanalitatilor. Ea nu va fi însa aplicata integral niciodata, iar în decembrie 1851 va fi chiar
abrogata. De acum înainte, pâna în 1860, imperiul nu va mai avea o constitutie, fiind guvernat pe
baza câtorva principii fixate de puterea centrala, interpretate si aplicate în mod discretionar de catre
aceasta.

b) Organizarea politico-administrativa la nivel central

Împaratul (din decembrie 1848 domnea tânarul Franz Joseph) reprezenta autoritatea
suprema executiva si legislativa. El era ajutat în luarea deciziilor de un Consiliu imperial, compus
din oameni de stat cu experienta. Figura reprezentativa a regimului era ministrul de interne,
Alexander Bach, sub a carui autoritate se aflau, în materie politica, guvernatorii diferitelor
provincii.
Din punct de vedere administrativ, imperiul era împartit în provincii de coroana, dependente
direct de Viena, cum ar fi Boemia, Galitia, Dalmatia, Ungaria, Transilvania, Voivodina sârbeasca si
Banatul Timisoarei, Bucovina etc.; în ultimele patru provincii mentionate era concentrata populatia
româneasca din monarhie. Aceasta împartire respecta, în linii mari, traditia istorica în baza careia se
structurasera de-a lungul timpului respectivele unitati politico-administrative.Existau si unele
inovatii (cazul constituirii provinciei Banatului si Voivodinei sau al despartirii Bucovinei de
Galitia), care aveau în general rolul de a asigura un mai bun control al Vienei în teritoriu. Ungaria,
de pilda, principalul “rebel” la 1848, era “pedepsita” prin detasarea unor comitate sudice,
încorporate Banatului, ca si a celor din Partium (Zarand, Crasna, Chioar, Solnocul d Mihjloc), care
revin în cadrul Transilvaniei.
Nu doar maghiarii, ci si liderii români, a caror principala revendicare la 1848-1849 fusese
gruparea tutror românilor din monarhie într-o singura unitate politico-administartiva autonoma,
subordonata direct Vienei, vor fi profund nemultumiti de noua situatie. Ei vor protesta vehement,
exprimându-si revendicarile în zeci de memorii adresate autoritatilor imperiale în perioada 1849-
1851. Respingerea acestora va provoca o imensa frustare în rândul conducatorilor pasoptisti, care
vor avea sentimentul ca roadele victoriei obtinute alaturi de austrieci le-au fost furate.
Memorii românesti înaintate Vienei dupa revoluţie
• oct. 1849 - Petitia adresata guvernului austriac de catre delegatii banateni
• dec. 1849 - Petitia lugojenilor catre împarat
• ian. 1850 - Petitia episcopului Vasile Erdélyi catre împarat
• ian. 1850 - Memorandul înaintat guvernului austriac de catre delegatia româna laViena
• ian. 1850 - Memorandul adresat prim-ministrului Schwrzenberg de catre episcopul Saguna
•mart. 1850 - Audienta a lui Avram Iancu la împarat
• dec. 1850 - Memoriul adresat guvernului austriac de catre A. T. Laurian si S. Barnutiu

Revendicări
• Constituirea unei autonomii nationale a românilor din Austria (Romänenland)
• Împartirea administrativa dupa criterii etnice a provinciilor locuite de români
 • Numirea de functionari români si folosirea limbii române în administratie
• Compensatii morale si materiale pentru pierderile suferite în revolutie
• Îmbunatatiri scolare, facultate româneasca de drept

c) Organizarea provinciala
Provinciile amintite erau conduse de catre guvernatori care cumulau atributiile civile si
militare si a caror functie era aceea de a transmite si aplica decretele si instructiunile puterii
centrale. Ei erau recrutati din rândul înaltilor demnitari si generali ai imperiului, si nu dintre
personalitatile provinciei, cum fusese în general cazul pâna atunci. În Transilvania, vor ocupa
aceasta functie felmaresalul Ludwig von Wohlgemuth (1849-1851), printul Karl von
Schwarzenberg (1851-1858) si printul Friedrich von Liechenstein (1858-1861), guvernatori care vor
rezida la Sibiu, si nu la Cluj - capitala traditionala a Transilvaniei si a elitei provinciale, nobilimea
maghiara.
În spiritul regimului, guvernatorul detinea puterea legislativa si executiva pe plan local,
raspunderea pentru actele sale doar fata de ministrii din Viena si nu în raport cu reprezentantii
populatiei locale, avea puteri aproape nelimitate în aplicarea instructiunilor primite. El nu convoca
dieta si se sprijinea în problemele administrative doar pe guberniu, organ executiv alcatuit din
functionari austrieci sau importati din alte provincii ale imperiului.
Provinciile erau împartite la rândul lor în districte sau cercuri (6, apoi, 10, în Transilvania, 5
în Banat si Voivodina), iar acestea în subcercuri (în Transilvania existau 79 de subcercuri). Se
desfiinta astfel vechea împartire adminstrativa în comitate. Pe aceeasi linie a uniformizarii
administrative si politice se înscrie desfiintarea regimentelor de granita (românesti si secuiesti) si a
zonelor speciale administrate de catre acestea (1851), precum si limitarea autonomiei sasesti,
Universitatea sasilor pierzându-si functia juridica. În fruntea cercului - unitatea administrativa de
baza - se afla un prefect, caruia i se subordonau toate autoritatile locale: administratia, justitia,
functionarii fiscali, jandarmeria etc.

d) Sistemul represiv
Limba oficiala si cea a administratiei era germana, întregul sistem bazându-se pe o birocratie
foarte vasta, originara din alte provincii ale imperiului si, deci, fara nici o legatura cu elitele locale,
cu interesele particulare ale zonei în care îsi desfasura activitatea.
Populatia era atent supravegheata, pentru a se conforma docil dispozitiilor regimului, prin
intermediul unui aparat modern, excesiv chiar, de urmarire a delincventilor si a oricarui potential
inamic al statului: politia oraselor, jandarmeria militarizata (apare în Transilvania din 1851) si
politia secreta, care utiliza retele de informatori inflitrati în toate straturile societatii. Acestor
institutii li se adaugau masuri cum ar fi mentinerea starii de asediu instituita în timpul revolutiei,
regimul strict de supraveghere a presei, precum si neacordarea de autorizatii pentru întrunirile
publice, îndeosebi pentru cele cu caracter politic.

3. Reforme si masuri de modernizare

Între masurile de modernizare a administratiei si vietii publice se remarca: introducerea unui
nou sistem fiscal, bazat pe suportarea egala a sarcinilor publice (existau impozite directe, pe
pamâmt, pe casa si pe venit, precum si impozite indirecte, pe articolele de consum); initierea unui
sistem judiciar modern, realizata prin separarea justitiei de administratie (1850) prin introducerea
noii proceduri penale si a codului civil austriac (1852-1853).
În domeniul confesional, regimul va duce o politica de promovare a catolicismului, care era
de altfel religia majoritatii populatiei imperiului, în ideea de a oferi un liant suplimentar, alaturi de
loialismul dinastic si germanizarea administratiei, unitatii spirituale a monarhiei. Jumatatea greco-
catolica a populatiei românesti din Transilvania va beneficia si ea de aceasta politica, prin ridicarea
episcopiei unite din Blaj la rangul de mitropolie, în anul 1853. Acest act conferea bisericii greco-
catolice ardelene independendenta si prestigiu, precum si posibilitati mai mari de promovare a
intereselor nationale pe tarâm confesional si scolar.

- Reforma agrara
În plan social-economic, cea mai importanta reforma s-a concretizat prin patentele (decretele) de
desfiintare a iobagiei din 1853 (pentru Ungaria si Banat) si 1854( pentru Transilvania). Consfintind
legile de emancipare a taranimii votate de catre dieta Ungariei si cea a Transilvaniei la 1848, noile
reglementari încearca sa rezolve dificilele probleme practice legate de aplicarea legilor respective.
Fostii iobagi sunt împroprietariti pe loturile pe care le detineau, punându-se astfel bazele procesului
de formare a unei proprietati funciare mijlocii în Transilvania. Principalii beneficiari ai acestui
proces au fost taranii români, cei mai numerosi iobagi din perioada anterioara. În acelasi timp,
jelerii, tarani fara pamânt în folosinta, sunt emancipati si ei, prin despagubire, de servitutile feudale.
 Schimbarea statutului internaţional la 1877-1878: obţinerea independenţei

a) Problema independenţei între 1866 şi 1875

Cucerirea unui statut internaţiocinal independent a rămas una dintre problemele noului stat român
modern, realizat în deceniile de le mijlocul sec. XIX. Clasa politică românească a cautat, pe toate
căile, să realizeze obţinerea acestui fapt; în privinţa căilor de urmat au existat, firesc, o multitudine
de puncte de vedere. În timp ce, oamenii politici liberali, în special gruparea radicală sperau să
atingă acest deziderat prin mijloace radicale, inclusiv prin acţiuni militare, grupările de nuanţă
conservatoare optau mai ales pentru calea diplomatică, preferabilă pentru că nu puneau în pericol
stabilitatea şi integritatea ţării şi puteau fi mai puţin costisitoare material şi uman.
În intervalul 1866-1877, responsabilii politici ai României au căutat să folosească toate
ocaziile ivite în viaţa politică internaţională pentru a obţine independenţa statului român. Astfel,
Vasile Boerescu şi Gheorghe Costaforu considerau că războiul franco-prusac din 1870-1871 putea
oferi o ocazie favorabilă pentru a se conferi României un statut de neutralitate şi independenţă sub
garanţia marilor puteri; la fel Lascăr Catargiu, fruntaşul conservatorilor, credea că independenţa se
putea obţine printr-o apropiere politică a României de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia.
La 27 aprilie/3 mai 1873, domnitorul Carol I a pus în discuţia guvernului conservator
problema independenţei de stat a României. Legăturile de „suzeranitate” în raport cu Poarta
otomană deveniseră simbolice în deceniile de la mijlocul secolului XIX. Integrarea Principtelor şi
apoi a României sub garanţia marilor puteri europeni a diluat şi mai mult dependenţa faţă de Poartă.
După unirea Principatelor, o serie de măsuri întreprinse de noul stat au afirmat clar tendinţa de
desprindere de legăturile cu Turcia: lichidarea jurisdicţiei consulare, deschiderea primelor agenţii
diplomatice ale României în străinătate, înfiinţarea Băncii Naţionale şi a unui sisitem de credit,
încheierea convenţiilor comerciale, telegrafice şi poştale cu state ca Serbia, Austro-Ungaria, Franţa,
Rusia, Anglia, Italia, ca şi participarea României la „Expoziţia universală de la Viena”.
De asemenea, Constituţia de la 1866 realizase printr-un act de curaj instituţii moderne şi nu
menţiona legăturile României cu Poarta. O intensă activitate diplomatică urmărea să sensibilizeze
guvernele marilor puteri şi opinia publică internaţională cu privire la dezideratul fundamental al
României moderne: independenţa.

b) 1875-1876: reizbucnirea „crizei orientale”

Ocazia favorabilă s-a ivit în 1875, o dată cu redeschiderea în viaţa politică internaţională a dosarului
„chestiunii orientale”. În unele teritorii europene stăpânite de turci – Bosnia şi Herţegovina – au
izbucnit răscoale în 1875, iar în 1876 Serbia şi Muntenegru au declarat război Porţii otomane.
Urmărind o politică devenită deja tradiţională, de intervenţie în Balcani, Imperiul ţarist a stimulat
lupta unor popoare aflate sub stăpînire turcească sub pretextul protejării credincioşilor de religie
ortodoxă.
Privind favorabil lupta de eliberare naţională a popoarelor balcanice, Romînia s-a văzut
stimulată de ocazia ce i se oferea pentru modificarea statutului său internaţional. Conflictele din
Balcani şi atitudinea marilor puteri au stat în atenţia factorilor politici de la Bucureşti. Încercând să
evite transformarea teritoriului lor în teatrul de război, factorii politici români au adoptat tactica
expectativei şi a neutralităţii. Exista, mai ales, temerea că Rusia ţaristă va încerca, în cazul unui
conflict militar, să modifice clauzele tratatului de la Paris din 1856 şi să revendice cele trei judeţe
din sudul Basarabiei.
La 16 ianuarie 1876, prim-ministrul Lascăr Catargiu, într-o notă diplomatică adresată tuturor
agenţilor diplomatici ai României în străinătate, sublinia linia de conduită a statului român, care era
hotărât să-şi apere integritatea teritorial teritorială şi să adopte tactica neutralităţii în faţa conflictului
balcanic ce lua amploare.
O dată cu formarea guvernului de către o nouă coaliţie liberală, în frunte cu prim-ministrul
I.C. Brătianu, activitatea diplomatică în vederea modificării statutului internaţional al României se
intensifică. În calitate de ministru de externe, M. Kogălniceanu a emis la 28 iunie 1876 o notă
diplomatică în care solicita recunoaşterea de către marile puteri europene a individualităţii noului
stat român şi a numelui său ofical România, integritatea teritoriului, fixarea hotarului cu Turcia pe
thalwegul Dunării, recunoaşterea paşapoartelor româneşti, ca şi încheierea unei convenţii
economice şi juridice cu Poarta otomană. Se cerea, cu alte cuvinte, recunoaşterea independenţei
României.
În vara anului 1876, criza orientală s-a adâncit. La Reichstadt, în Boemia, a avut loc o
întâlnire între împăratul Austro-Ungariei, Frany Joseph, şi ţarul Rusiei, Alexandrul al II-lea, unde se
realizează câteva angajamente politice ce au hotărât soarta crizei balcanice. Austro-Ungaria s-a
angajat să preia sub administraţia sa Bosnia şi Herţegovina, în timp ce Rusia avea câmp de acţiune
liberală în Balcani; s-a mai hotărât autonomia Bulgariei şi preluarea de către Serbia şi Muntenegru a
unor teritorii deţinute de Turcia.

c) Pregătirea politică şi militară a războiului; tratativele cu Rusia

Presmţind izbucnirea unui conflict deschis între Rusia şi Turcia, primul ministru I.C. Brătianu şi
ministru de externe, Mihail Kogălniceanu s-au orientat spre tratativele directe cu Rusia, în scopul de
a evita transformarea ţării în câmp de război. România manifesta, de asemenea, sentimente de
« amiciţie » faţă de Austria-Ungaria. La 29-30 septembrie/11-12 octombrie 1876, o delegaţie
română, formată din I.C. Brătianu, col. Gh. Slătineanu, ministru de război, T.Văcărescu, mareşal al
Curţii şi Singurov, adjutantul lui Carol I, precum şi o delegaţie compusă din ţarul Alexandru al II-
lea, cancelarul Gorceakov şi ministrul de externe Miliutin, au purtat tratative având ca obiect
problema trecerii trupelor ruse peste teritoriul românesc în drum spre teatrul de război din Balcani.
Tratativele au continuat în noiembrie la Bucureşti.
Conferinţele internaţionale de la Constantinopol (1876-1877) şi de la Londra (1877) au
încercat să găsească soluţii paşnice crizei din Balcani, dar lucrurile se precipitau în direcţie opusă.
Noua constituţie a Imperiului otoman, adoptată la 11-13 decembrie 1876, considera România « o
provincie privilegiată » a imperiului, fapt ce a stârnit proteste vehemente din partea României. La
începutul anului 1877, Rusia a semnat o convenţie secretă la Budapesta cu Austro-Ungaria, prin
care primea mână liberă în Balcani.
După tratative îndelungate, la 4/16 aprilie 1877, la Bucureşti, s-a semnat Convenţia privind
trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României. Textul Convenţiei reglementa tranzitul trupelor spre
Balcani şi angaja Rusia să respecte şi să menţină integritatea României şi drepturile politice ale
statului român aşa cum rezultau din legile interne şi tratatele externe. Traseul pe care trupele ruseşti
urmau să se deplaseze a fost stabilit în detaliu, ocolind Bucureştiul, iar cheltuielile de transport
urmau să fie suportate de guvernul ţarist. Au fost stabiliiţi comisari care realizau legăturile cu
autorităţile române.
În paralel, guvernul român a luat măsuri de organizare a apărării în caz de atac din partea
Turciei. A fost decretată mobilizarea generală a armatei române, s-au organizat noi regimente şi
baterii de artilerie, România dispunând de forţe militare în numar de 120.000 de oameni, 58.000
reprezentând trupele operative, la care se adăugau garda civică şi alte formaţiuni militare.
Trupele române au fost dispuse pe aliniamentul Dunării, pentru a putea interveni în caz de
atac otoman. La 12/24 aprilie 1877 Rusia a declarat război Turciei, iar trupele ruseşti au început
trecerea Prutului spre Balcani. Bateriile turceşti au bombardat garnizoanele româneşti din stânga
Dunării la Calafat, Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu. Românii au bombardat Vidinul. Starea de război
a devenit astfel activă.

d) Proclamarea independenţei
În ţară, opinia publică şi autorităţile se arătau adînc impresionate de aceste evenimente. La 29-
30/11-12 mai 1877 Parlamentul României a votat moţiuni în care se cerea guvernului ruperea
urgentă a relaţiilor de dependenţă faţă de Imperiul otoman şi declararea stării de război cu Poarta.
Ca răspuns la interpelarea deputatului Nicolae Fleva, în data de de 9/21 mai 1877, ministrul de
externe, M.Kogălniceanu, a declarat că ţara este gata să rupă orice legătură cu Turcia. Parlamentul a
votat printr-o moţiune independenţa României, precum şi faptul că tributul datorat Porţii urma să fie
destinat înzestrării armatei române.
Reacţia internaţională a fost diversă: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, Italia s-a
manifestat cu simpatie, dar Anglia, Germania şi Austro-Ungaria au avut o atitudine rezervată,
menţionând că se vor pronunţa doar la sfârşitul războiului.

2. Participarea României la războiul din 1877-1878

Responsabilii politici, Carol I, Parlamentul, Guvernul, opinia publică erau favorabili
angajării militare a ţării în războiul balcanic.Cooperării militare pe front s-a opus Rusia, care credea
că va reuşi să tranşeze singure victoria în favoarea lor, pentru că cercurile politice ţariste nu doreau
ca România să fie implicate şi să aibe un cuvânt de spus la tratativele de pace.
Concentrată în zona sudică a ţării, armata rusă trecea Dunărea la 14-15/26-27 iunie 1877,
începând o înaintare pe trei direcţii: spre Nicopole, Târnovo-Ţipka Zagora şi spre Biala-Rusciuk,
dar înaintarea trupelor ruse a fost oprită în faţa Plevnei, localitate ce ocupa o poziţie strategică şi
controla direcţiile de înaintare spre Nicopole, Constantinopol, Vidin-Târnovo. Într-un complex de
fortificaţii, turcii au masat 30 000 de soldaţi, conduşi de celebrul Osman Paşa. După respingerea
ruşilor şi gravele înfrângeri înregistrate de aceştia şi în Caucaz, la 19/31 iulie 1877, marele duce
Nicolae, comandantul frontului rus din Balcani, a adresat o telegramă principelui carol I, în care îi
cereaangajarea trupelor române, indispensabilă pentru deblocarea armateu ruseşti. Au fost trimise
astfel la Dunăre divizia a II-a şi a III-a română. Apoi, la întâlnirea dintre Carol I şi ţarul Rusiei,
Alexandru al II-lea, din august 1877, au fost consimţite bazele colaborării româno-ruse. Forţele
aliate de la Plevna au fost puse sub comanda lui Carol I, asistat de generalul rus P. Zotov şi de gen.
Al. Cernat. La Plevna românii au mobilizat 38.000 de oameni şi 108 tunuri. Per ansamblu au căzut
pe front 10 000 de ostaşi la finele războiului.
Asaltul general asupra Plevnei s-a desfăşurat la 30 august/11 septembrie, dar rezistenţa
otomanilor a fost deosebit de puternică, respingînd repetat atacurile. În octombrie s-a decis
încercuirea Plevnei, pentru a-l obliga pe Osman Paşa să capituleze. La 28 noiembrie turcii au
încercat să spargă încercuirea, dar au fost înfrînţi şi nevoiţi să capituleze. Odată cu Osman Paşa s-au
predat 45000 soldaţi şi 2500 de ofiţeri. Căderea Plevnei a permis înaintarea trupelor ruse spre sud în
direcţia Sofia-Filipopol-Adrianopol, aproape de Constantinopol, în timp ce armatele române au
desfăşurat acţiuni în sud-vestul Peninsulei Balcanice, în zona Vidin, îcercuit şi el în ianuarie 1878.
Înfrîntă pe toate fronturile Poarta a fost nevoită să încheie armistiţiul.

3. Tratatele de pace; a) tratatul de pace de la San Stefano

După încetarea ostilităţilor, guvernul român a intensificat contactele diplomatice pentru a
vedea recunoscute eforturile sale: confirmarea independenţei şi suveraniţăţii, a integrităţii
teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării şi obţinerea unor despăgubiri pentru eforturile de război.
Diplomaţia rusă a făcut déjà cunoscută intenţia sa de a schimba Dobrogea, ce urma a fi luată
Turciei, cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei. În ianuarie-februarie s-au desfăşurat tratatele de
peace la San Stefano între reprezentanţii Rusiei şi Tuciei. Deşi România şi-a trimis propriul său
reprezentant, pe col. I.Arion, acesta nu a fost acceptat la discuţii.Tratatul de la San Stefano a fost
finalizat la 19 februarie/3 martie 1878; el confirma o creştere a influenţei Rusiei în Balcani, dar
prevedea şi recunoaşterea independenţei României şi Serbiei. S-a hotărât organizarea Marelui
Principat al Bulgariei, iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost deschise circulaţiei tuturor vaselor.
În acelaşi tratat, Rusia şi-a materializat intenţia de a schimba Dobrogea, luată de la turci ca
despăgubire de război, cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad.

b) tratatul de pace de la Berlin

Angajamentele de la San Stefano au nemulţumit marile puteri, care nu vedeau cu ochi buni
creşterea influenţei Rusiei în Balcani şi considerau că « echilibrul european » devenea tot mai fragil.
Erau nemulţumite mai ales Anglia şi Austro-Ungaria dar şi România, care constata cu îngrijorare
tendinţa de extindere teritorială a Rusiei în detrimentul ei.
Pentru « restabilirea echilibrului european », marile puteri au impus reluarea negocierilor în
cadrul Congresului de la Berlin, prezidat de cancelarul Otto von Bismarck. Nici la acest congres
România nu a fost acceptată ca parte la discuţii; reprezentanţii săi, I.C.Brătianu şi M.Kogălniceanu
au expus totuşi punctul de vedere al României. Ei au pledat pentru recunoaşterea de către statele
europene a independenţei şi integrităţii teritoriale, pentru garantarea neutralităţii şi acordarea unei
indemnizaţii ca despăgubire de război.
Hotărârile congresului de la Berlin au fost însă următoarele: Bosnia şi Herţegovina treceau
sub administraţia Austro-Ungariei; Bulgaria era redusă la spaţiul dintre Dunăre şi Balcani, iar la sud
de Munţii Balcani se constituia provincia Rumelia orientală, care rămânea în continuare sub
suzeranitatea Turciei/Porţii. Rusia primea o serie de teritorii nord-caucaziene, iar Anglia insula
Cipru. Serbiei şi Muntenegrului i se recunoşteau independenţa.
Problemele ce vizau România au făcut obiectul articolelor 47-53 din tratat. Independenţa
României, deşi recunoscută era condiţionată de modificarea punctului 7 din Constituţia României
de la 1866. Era vorba de acordarea dreptului de cetăţenie locuitorilor evrei. De asemenea, Anglia şi
Germania au cerut României să răscumpere acţiunile consorţiului Stroussberg, lucru care s-a
rezolvat printr-o convenţie între statul român şi bancherii germani.Delta Dunării şi Dobrogea au
trecut în componenţa statului român, însă Rusia şi-a adjudecat cele trei judeţe din sudul Basarabiei.

c) Criza relaţiilor româno-ruse

Poziţia Rusiei la tratativele faţă de România, nesocotirea convenţiei de la 4 aprilie 1877 ca şi
politica de forţă adoptată de trupele de ocupaţie ce staţionau pe teritoriul României, în retragere din
Balcani, au creat o serie de animozitate şi tensiuni între cele două ţări. Mai mult, ruşii au adoptat o
politică de ameninţare la adresa statului român; trupele ţariste au întreprins preparative pentru a
ocupa chiar capitala ţării. Pe de altă parte, guvernul român a luat măsuri de concentrare a armatei în
vestul României şi şi-a anunţat hotărârea de a rezista militar împotriva unei eventuale agresiuni
ruseşti.
Criza relaţiilor româno-ruse nu a rămas fără urmări; în mediile politice româneşti s-au
manifestat puternice resentimente faţă de Rusia, fapt ce a determinat reorientarea României în
politica externă spre relaţii pozitive cu Austro-Ungaria şi Germania, ca o garanţie a conservării
independenţei şi integrităţii.
În ciuda pierderilor materiale şi umane suferite, a eforturilor imense depuse de statul român,
cucerirea independenţei a marcat un moment hotărâtor în afirmarea României moderne ca un stat
liber; el devenea un subiect important pe scena relaţiilor internaţionale îm ultimul sfert al secolului
al XIX-lea, până la primul război mondial.
1. Trăsături de ansamblu ale epocii dualiste:

Modernizare şi naţionalism
a) Structura monarhiei dualiste
În iunie 1867 se inaugura oficial începutul unei noi etape în organizarea politica a Imperiului
habsburgic, cea a monarhiei dualiste, care va dura pâna la sfârsitul primului razboi mondial.
Imperiul, numit de acum înainte Austro-Ungaria, era structurat ca o confederatie alcatuita din doua
parti. Prima, cu capitala la Viena, cuprindea Austria si celelalte teritorii din partea vestica si nordica
a monarhiei, cealalta, cu capitala la Budapesta, se întindea între frontierele istorice ale regatului
Ungariei. Fiecare parte avea guvern, parlament, viata politica si organizare administrativ-statala
distincta, iar Franz Joseph era simultan împarat al Austriei si rege al Ungariei. Dincolo de aceasta
legatura personala, unitatea monarhiei dualiste mai era asigurata printr-o politica externa, o armata
si un sistem financiar comune; cele trei domenii mentionate aveau câte un singur minister de resort,
comun pentru întreg imperiul.
Majoritatea românilor din monarhie, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crisana si
Maramures, se aflau astfel în partea maghiara a imperiului; cei din Bucovina traiau sub autoritatea
guvernului de la Viena.

b) Caracterizarea generala a regimului

Se pot retine doua puncte de vedere din care poate fi judecata epoca dualista. Pe de o parte,
anii 1867-1914 au constituit o perioada de modernizare accelerata a tuturor structurii statului si
societatii. S-au înregistrat progrese remarcabile în domeniile economiei, culturii, învatamântului,
urbanizarii sau cailor de comunicatie. La fel ca si în regatul României si în întreg spatiul Europei
Centrale, epoca în discutie a reprezentat o tentativa de recuperare rapida a decalajelor fata de
Europa apuseana. Chiar daca nu au reusit sa atinga întru totul acest obiectiv; pastrând înca multe
dintre caracteristicile traditionale ale înapoierii, statele din zona au izbutit totusi sa-îsi schimbe
radical înfatisarea în numai câteva decenii, traversând în viteza etape ale modernizarii pe care tarile
vestice le strabatusera într-o perioada mult mai îndelungata. Cu toate imperfectiunile sale, regimul
dualist a reprezentat cadrul politic care a asigurat dezvoltarea generala a societatii în sensul
mentionat anterior.
Pe de alta parte, nationalitatile negermane si nemaghiare din Austro-Ungaria au retinut din
bilantul general al regimului îndeosebi modul nesatisfacator în care acesta a abordat problematica
nationala. În Ungaria, de pilda, aproximativ jumatate din populatie era alcatuita din minoritati pe
care statul maghiar nu a reusit niciodata sa le reintegreze în mod corespunzator. Cetatenii români,
germani, slovaci sau sârbi nu s-au simtit reprezentati cu adevarat de acest regim, conditiile în care ei
si-ar fi dorit în primul rând o reprezentare si o identitate politica de factura nationala, chiar si în
sensul mai larg al unei monarhii dunarene. Promovând o identitate excusiv maghiara a statului si a
institutiilor sale, precum si o ideologie politica nationalista, Ungaria dualista si-a înstrainat treptat
loialitatea tuturor celor care nu-si gaseau propria identitate în formulele respective.
Daca pe tot parcursul secolului al XIX-lea, majoritatea elitei ardelene nu îsi putea imagina
viitorul politic al românilor altfel decât în cadrul unei monarhii austriece puternice, care sa le
asigure dezvoltarea nationala si sa îi apere de pericolul panslavist, pâna la sfârsitul primului razboi
mondial aceasta credinta se va eroda într-un proces continuu, nascând treptat un nou atasament
politic, concretizat la 1918 prin unirea cu România.

2. Populatia: structura etnica si comportamentul demografic

a) Problema asimilarii etnice
 În perioada dintre revolutia de la 1848 si primul razboi mondial, populatia Transilvaniei
istorice (comitatele intracarpatice) cunoaste o crestere substantiala: de la 2 milioane în 1850, la 2,6
milioane în 1910.
După statisticile oficiale, în întrega Ungarie trăiau la 1910 circa 3 milioane de români,
adică16% din totalul populaţiei. În Transilvania istorică (intracarpatică), trăiau 55 % români, 34 %
maghiari, 8% germani. Românii şi celelalte naţionalităţi acuzau aceste recensăminte pentru faptul că
ar mări artificial numărul maghiarilor. Se mai plângeau că politica oficială favorizează
deznaţionalizarea şi maghiarizarea minorităţilor. Este adevărat că sporul pe care îl înregistrau
maghiarii, de la un recensământ la altul, era mai mare decât al celorlalte naţionalităţi, dar acest lucru
se datora în primul rând faptului că evreii, romii şi armenii vor fi trecuţi în statistici ca maghiari; în
rândul lor exista de altfel o tendinţă de însuşire a limbii maghiare şi de asimilare.
Existau şi situaţii care probau mai clar asimilarea naţionalităţilor; în speţă a românilor. În
nordul Ungariei de pildă, în comitatul Hajdú, exista o episcopie greco-catolică de limbă maghiară,
ai cărei credincioşi trebuie să fi fost la origine romîni şi ruteni. De asemenea, cazuri de asimilare
mai puteau fi întâlnite destul de des în oraşe, în rândul elitelor. Dar marea masă a populaţiei nu
putea fi atinsă de acest fenomen, în pofida acuzelor care se aduceau. Românii trăiau în general în
blocuri compacte, se diferenţiau de maghiari, din punct de vedere social şi religios, ceea ce făcea
asimilarea foarte dificilă. Chiar şi simpla cunoaştere a limbii maghiare, promovată de stat cu
ajutorul învăţământului, făcea în realitate progrese, care pot fi apreciate drept modeste – dacă le
raportăm atât agresivitatea legilor din punct de vedere, cât şi la temerea românilor. Conform
statisticilor care nu aveau nici un interes să subevalueze numărul ştiutorilor de carte şi de limbă
maghiară, în Transilvania istorică doar 7% dintre locuitorii nemaghiari se declarau cunoscători ai
limbii statului la 1880, pentru ca în 1910 procentajul lor să ajungă abia la 15%, în condiţiile în care
folosirea limbii materne în viaţa publică le era prea puţin permisă.

Alte elemente de comportament demografic: familia şi emigrarea

Cifrele recensămintelor vorbeau şi despre altfel de modificări, referitoare la condiţiile de trai
şi la comportamentul demografic al populaţiei. Scade mortalitatea infantilă, dispar o serie de boli
contagioase ca urmare a progreselor asistenţei sanitare. Vârsta la care se căsătoreau tinerii rămâne
încă una timpurie în raport cu situaţia din Europa apuseană, dar ea creşte mereu. Prin urmare scade
voinţa părinţilor şi a comunităţii asupra încheierii căsătoriilor, crescând gradul de libertate al
tinerilor în alegerea partenerului. Se răspândeşte şi fenomenul reducerii de liberate a numărului de
naşteri, bazat pe folosirea practicilor contraceptive, îndeosebi pentru că familiile doresc să
împiedice fărâmiţarea prin moştenire a pământului pe care-l stăpânesc. La cuplurile săseşti mai
întâi, ulterior şi la românii din părţile vesticeapare modelul familiei cu 1-2 copii.
Creşterea demografică va fi compensată cu fenomenul emigrării. Între 1880-1914 emigrează
peste 150 000 de ardeleni în regatul României, aproape o treime fiind maghiari, iar restul români.
După 1900 începe şi emigrarea masivă în America de Nord, care antrenează şi ea câteva sute de mii
de persoane. Mulţi se reîntorc însă după ce reuşeşsc să strângă o sumă de bani. Emigrarea îşi avea
cauzele în creşterea populaţiei şi în lipsa de pământ din Transilvania, dar şi în progresele
mentalităţii şi mobilităţii individuale a celor care aveau capacitatea economică şi curajul de a-şi
cumpăra un bilet de vapor şi a pleca în lume în căutarea unei soarte mai prospere. Pentru stat,
emigrarea a avut rolul pozitiv al unei supape de natură să diminueze presiunea socială.

3. Regimul politic şi problema naţională; învăţământul

La fel ca şi Constituţia din 1866 din regatul României, dualismul a introdus în Ungaria un
regim constituţional, o viaţă politică parlamentară, o administraţie uniformă, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, în general, normele şi instituţiile unui stat de drept, liberal şi reprezentativ. Tot
asemănător României, caracterul liberal al regimului era moderat de structura social-economică
înapoiată, de preponderenţa economiei agrare, de slăbiciunea categoriilor burgheze şi de existenţa
unei clase politice în care nobilimea conservatoare juca un rol important. În plus, Ungaria avea
problema compoziţiei naţionale eterogene a populaţiei sale, ceea ce făcea ca atenuarea caracterului
democratic şi reprezentativ al regimului stă să reprezinte o necesitate şi mai acută în vederea
menţinerii stabilităţii generale. Această situaţie, specifică a Ungariei făcea ca reforme considerate în
alte state moderne să primească aici şi un sens naţional, îndreptat împotriva minorităţilor.
Promovarea învăţământului de stat şi laicizarea acestuia sau uniformizarea administrativă şi
desfiinţarea diferitelor autonomii şi specificităţi social-politice locale – constituiau exemple
elocvente în acest sens.
Problema naţionalităţilor, inclusiv a celor din Transilvania, era atinsă în câteva legi mai
importante adoptate de parlamentul de la Pesta.

a) Legea privind unirea Transilvaniei cu Ungaria

Legea cu privire la reglementarea uniunii Ardealului cu Ungaria reafirma egalitatea civilă şi
politică a tuturor cetăţenilor, desfiinţarea privilegiilor, egalitatea confesiunilor şi dreptul de
autoconducere al acestora. Deşi tendinţa generală era aceea de adaptare a Transilvaniei la situaţia
din Ungaria, totuşi anumite particularităţi ale provinciei vor dăinui întreaga perioadă. Aşa era cazul
unor reglementări juridice, rămase în vigoare din perioada absolutistă sau al regimului electoral,
diferit pentru comitatele ardelene. Uneori, diferenţele erau menţinute în intenţia reală de a menaja
anumite particularităţi locale; pe de altă parte însă, naţionalităţile acuzau Budapesta că menţine sau
introduce doar acele reglementări menite să favorizeze elementul maghiar şi să le discrimineze pe
celelalte.

b) Legea electorală
Legea electorală pornea de la principiul conservator, de inspiraţie britanică al extinderii
treptate a drepturilor electorale, de la cei care le deţinuseră anterior, în baza unor privilegii (foştii
nobili şi reprezentanţi ai oraşelor), către categoriile de alegători nou create, în baza censului şi
capacităţii intelectuale. Chiar şi censul era mai ridicat în comitatele ardelene, luându-se drept temei
reglementările anterioare, de la 1848, care fixa cifre diferite pentru Transilvania şi Ungaria. Existau
de asemenea inegalităţi între circumscripţiile electorale. Rezultatul era o lege electorală extrem de
complicată, care crea numeroase discriminări, nu doar în defavoarea naţionalităţilor, cum reclamau
acestea, ci şi între sat şi oraş, între diverse categorii sociale sau între unităţile administrative.

c) Legea naţionalităţilor şi aplicarea ei

Legea naţionalităţilor, votată în 1868, a reprezentat un act valoros sintetizând maximul de
concesii acordate de regim acestui domeniu. Pe de o parte, ea proclama că, din punct de vedere
politic toţi cetăţenii Ungariei alcătuiesc o singură naţiune, indivizibilă, naţiunea politică maghiară.
Acest lucru i-a nemulţumit profund pe reprezentanţii naţionalităţilor, care ar fi dorit ca acestea aă fie
recunoscute ca entităţi cu drepturi politice colective, părţi constitutive ale organismului statal. Pe de
altă parte, legea acorda cetăţenilor aparţinând naţionalităţilor drepturi egale în stat, indiferent de
limba pe care o vorbeau – în spiritul recunoaşterii drepturilor individuale ale acestora, inclusiv a
celor care aveau tangenţă cu apartenenţa lor naţională. Legea permitea fiecărui cetăţean să se
adreseze şi să primească răspuns din partea autorităţilor în limba maternă, să o folosească în justiţie,
precum şi în adunările comitatelor şi localităţilor în care respectiva naţionalitate constituia cel puâin
20% din totalul populaţiei. Bisericile, şcolile şi instituţiile confesionale îţi puteau alege liber limba
pe care o foloseau, la fel şcolile comunale, care erau întreţinute de comunităţile locale. Chiar şi
statul se obliga să asigure învăţământul în limba maternă la nivelurile inferioare, precum şi numirea
de funcţionari şi magistraţi din rândul naţionalităţilor. O altă prevedere importantă, de care
naţionalităţile vor reuşi să profite, era aceea care le permitea să întemeieze societăţi şi fundaţii, de
natură să le asigure o bază economică şi independenţa faţă de stat.
În general însă, această remarcabilă creaţie legislativă a liberalismului moderat maghiar a
rămas doar pe hârtie; premisele nerespectării actului se găseau de altfel chiar în textul său, care nu
prevedea sancţiuni în cazul eludării legii. O bună parte a prevederiilor enumerate nu vor fi aplicate
în practică. Justiţia şi administraţia nu vor utiliza cunoscători ai limbii naţionalităţilor, şcolile de stat
şi chiar şcolile comunale (datorită presiunii aceluiaşi stat) vor funcţiona în limba maghiară,
funcţionarii români reprezentau, de exemplu, la 1891, doar 6% din totalul birocraţiei ardelene,
ocupând aproape toţi posturi inferioare.
Va rămâne în picioare dreptul de folosire a limbii materne în administraţia locală, în acele
comitate în care elita naţionalităţilor reuşeşte să se menţină în poziţii puternice (Bistriţa Năsăud,
Hunedoara, Caraş Severin şi Maramureş în cazul românilor, Sibiu pentru saşi). De asemenea,
autonomia celor două biserici româneşti faţă de stat (ortodocşii o primesc în 1868, printr-o lege
specială) ca şi autonomia şcolilor confesionale, garantată şi prin legea învăţământului din 1868,
alcătuiau principala umbrelă de protecţie cultural-naţională pentru românii din Ungaria.

d) Autonomia şcolară românească şi ingerinţele autorităţilor

Această autonomie şcolară, pe care românii şi-o vor păstra în linii mari până la sfârşitul
dualismului, va fi afectată însă de o serie de legi ulterioare (legea Trefort, din 1879, legea Apponyi,
din 1907), care tind să majoreze mereu intervenţia statului, adeseori sub forma modernizării şi
ridicării calităţii învăţământului, dar cu preţul maghiarizării acestuia.
Se introduce mai întâi predarea limbii magiare ca obiect de studiu în şcolile primare, pe
urmă predarea altor discipline în limba statului. În consecinţă, se pretinde învăţătorilor cunoaşterea
obligatorie a acestei limbi, iar statul poate să supravegheze îndeplinirea acestor condiţii, afectând
prin inspectorii săi autonomia şcolară. În fine, mai ales după 1907, se vor impune şcolilor
confesionale anumite standarde calitative, cum ar fi un salariu minim pe care erau obligate să îl
acorde învăţătorilor sau existenţa unui local de şcoală corespunzătoare. În situaţia în care
comunităţile mai sărace nu puteau satisface aceste cerinţe, statul închidea respectivele şcoli şi
înfiinţa altele, pe socoteala sa, care corespundeau standardelor, dar în care limba de predare era
maghiara.
În faţa acestei tactici, liderii romîni vor solicita mereu, fără a li se da satisfacţie, ca şcolile
confesionale să fie subvenţionate de stat, în ideea că populaţia interesată în menţinerea lor este
plătitoare de impozite şi poate, deci, pretinde o asemenea alocaţie bugetară, corespunzătoare
nevoilor sale specifice. Statistic, se poate remarca mai întâi o perioadă de progrese remarcabile
înregistrate de învăţământul primar în limba română. De la 742 în 1851, numărul şcolilor româneşti
din Transilvania creşte la 1436 în 1869. La 1879, în întreaga Ungarie existau 2755 de şcoli populate
cu limba de predare română. După acest an, marcat de legea Trefort, începe un declin lent al
învăţământului primar românesc. El se datora închiderii de către stat a şcolilor care nu reuşeau să
asigure predarea orelor de limbă maghiară, dar şi tendinţei unor comunităţi de a scăpa de sarcina
întreţinerii şcolii confesionale, în condiţiile în care statul le subvenţiona pe cele proprii de la buget.
La 1904 statisticile arată 2433 de şcoli româneşti, iar la 1913 numai 2170. Circa 20% (după alte
calcule 30%) dintre elevii români frecventau acum şcoli în limba maghiară sau germană.

e) Situaţia instrucţiei şcolare la românii din Ungaria

Lasând la o parte aspectul naţional, se poate concluziona că în Transilvania epocii progresul
alfabetizării a fost cu totul deosebit. La 1869, 80% dintre copiii saşi erau şcolarizaţi, iar în preajma
primului război mondial, chiar şi în mediul românesc, mai defavorizat din punct de vedere
economic şi social, peste jumătate dintre copiii de vârstă şcolară frecventau instituţiile de
învăţământ, majoritatea în limba maternă. Datorită condiţiilor superioare de aici, numărul ştiutorilor
de carte români din Ungaria dualistă, raportat la totalul populaţiei, era mult mai ridicat în raport cu
cifra corespunzătoare din regatul României.
Din punct de vedere al posibilităţilor de instruire în limba maternă, lucrurile stăteau mai
prost la nivelul învăţământului mediu şi superior. Existau doar 5 gimnazii şi licee confesionale
româneşti, cărora li se adăugau 6-7 şcoli pedagogice, precum şi seminariile teologice ortodoxe şi
greco-catolice. Majoritatea elevilor români care frecventau liceul erau nevoiţi să o facă în instituţii
şcolare maghiare şi germane. De altfel, numărul redus de locuri existent în general la nivelul
învăţământului mediu îi asigura acestuia o capacitate de selecţie şi o calitate foarte ridicate,
indiferent de limba de predare.
La nivel superior, exista doar câte o catedră de limba română la universităţile din Budapesta
şi Cluj. Circa 600-700 de studenţi români frecventau anual facultăţile din Ungaria, în preajma
primului război mondial. În afara sprijinului pe care îl primeau din partea bisericii, aceşti studenţi
au beneficiat din plin de ajutorul fundaţiilor particulare. Cea mai importantă dintre acestea, Fundaţia
a acordat în perioada 1871-1914 circa 3000 de burse, în valoare totală de un milion de coroane.

4. Acţiunea politică românească între 1867 şi 1887

Acţiunea politică românească din perioada dualistă a debutat prin protestele vehemente la
adresa uniunii Transilvaniei cu Ungaria. În mai 1868, cu ocazia aniversării revoluţiei, George Bariţ
redactează Pronunciamentul de la Blaj, o declaraţie care pretinde imperativ restaurarea autonomiei
Transilvaniei şi revenirea la legislaţia dietei de la Sibiu. Larga publicitate făcută acestui document
prin presă a atras atât atenţia opiniei publice din Occident şi din România, cât şi acţionarea în
justiţie de către autorităţi a fruntaşilor români care au difuzat documentul. Se inaugura astfel lunga
serie de procese cu caracter politic intentate liderilor şi mai ales jurnaliştilor români, soldate cu ani
de închisoare şi amenzi substanţiale.

a) Motivaţiile politicii naţionale guvernamentale

Procesele respective, având la bază nerecunoaşterea de căre inculpaţi a fundamentelor
statului, au îndârjit suplimentar opinia publică românească şi au creat martiri ai cauzei naţionale,
părând să aducă astfel mai multe prejudicii decât avantaje celor care le iniţiau. Pe de altă parte însă,
guvernele care recurgeau la asemenea practici nu urmăreau atât reprimarea propriu-zisă a
militantismului românesc, cât obţinerea unui spor de popularitate şi crearea unor diversiuni politice,
oferind satisfacţie opiniei publice naţionaliste din Ungaria, îngrijorată de faptul că guvernul nu ia
măsuri împotriva celor care ameninţă statul.
Pentru putere, acţiunea împotriva naţionalităţilor şi maghiarizarea nu au reprezentat atât un
scop în sine, cât o diversiune politică fundamentală pentru menţinerea regimului. Dat fiind că
obiectivul principal al naţionalismului maghiar, promovat în primul rând de opoziţie, era creşterea
independenşei în raport cu Viena, guvernele au utilizat lupta împotriva naţionalităţilor ca un mijloc
de deturnare a atenţiei opiniei publice din direcţia respectivă.

b) Constituirea partidelor politice româneşti (1869)

Anul 1869 marchează constituirea a două partide politice naţionale, care grupează într-o
structură politică modernă elita românească: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria,
condus de Alexandru Mocioni şi Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, în frunte cu Ilie
Măcelariu. Cele două partide înscriu în programul lor revendicări cum ar fi autonomia
Transilvaniei, restabilirea dietei ardelene, lărgirea reprezentativităţii în organele centrale şi locale,
de natură să mărească participarea românilor. În mod semnificativ pentru distanţa considerabilă
existentă între partea maghiară şi cea română este combătută chiar şi lege naţionalităţilor, românii
pledând pentru un proiect de lege diferit.

c) Pasivism sau activism?

Ca o consecinţă a nerecunoaşterii din principiu a dulaismului, tactica politică adoptată de
ardeleni era pasivismul, respectiv neparticiparea la alegerile parlamentare. Românii din părţile
vestice, în schimb, adoptă activismul, dat fiind că ei nu contestau, în principiu, apartenenţa lor
administrativ-teritorială la Ungaria, ci doar atitudinea acesteia faţă de naţionalităţi, nerecunoaşterea
lor ca entităţi autonome cu drepturi colective.
Disputele dintre activişti şi pasivişti se manifestă cu putere în Transilvania. Aici, susţinătorii
pasivismului sunt intelectualii laici din fruntea partidului, IlieIlie Măcelariu, Ioan Raţiu, George
Bariţ, care se plasează e o poziţie radicală, în credinţa că dualismul este doar un experiment de
scurtă durată, care va fi revocat de împărat. Românii, spuneau aceşti lideri, nu trebuie să se
comporte recunoscând un asemenea regim efemer; ei trebuie doar să-şi exprime în mod solemn
protestul, să menţină şi masele în acest spirit şi să aştepte vremuri mai bune, care nu vor întârzia să
apară. De abia atunci, când autonomia Transilvaniei va fi restabilită, se va putea negocia inclusiv cu
maghiarii, de pe această bază solidă.
Activiştii, în schimb, grupaţi în jurul mitropolitului Andrei Şaguna, dar aflaţi în minoritate în
partid, susţineau că o asemenea atitudine era greşită şi nerealistă. Românii ar trebui să se implice în
viaţa politică, susţin ei, lăsând la o parte principiile abstracte şi încercând să obţină concesii de
natură practică din partea regimului, în schimbul recunoaşterii acestuia. Numai aşa vor putea fi
salvate şcoala şi biserica, singurele instituţii cu caracter naţional ale românilor. Îndeosebi ierarhia
bisericească ortodoxă, în frunte cu mitropoliţii Andrei Şaguna, Miron Romanul Vivul şi Vasile
Mangra, va practica în toată perioada dualistă o atare politică pragmatică, de colaborare cu
autorităţile.
În pofida disputelor cu activiştii, pasiviştii au dominat elita intelectuală română, iar
fermitatea şi coeziunea lor morală vor fi întărite de diverse evenimente pozitive sau negative, cum
ar fi obţinerea independenţei de către România la 1877-1878 sau legea şcolară Trefort la 1879. În
general, regimul dualist devine mai puţin concesiv faţă de minorităţi după 1875, când vechea
garnitură a liberalilor moderaţi care au conceput legea naţionalităţilor (Deák Ferenc, Eötvös József)
este înlocuită cu o nouă generaţie de liberali, mai decisă în naţionalismul ei, condusă de prim-
ministrul Tisza Kálmán (1875-1890).

d) Constituirea Partidului Naţional Român (1881)

În aceste condiţii, cele două partide ale românilor din Ungaria se unifică la 1881 într-un
singur partid, cunoscut ca Partidul Naţional Român (PNR), adoptând un program care va fi
respectat cu rigoare până în 1905. Remarcabil prin intransigenţa prin care combătea dualismul, el nu
lăsa însă aproape nici o posibilitate de dialog cu guvernul, care nu era de altfel nici el prea interesat
în aşa ceva la ora respectivă.
Principalele puncte ale Programului PNR, adoptat la 1881, prevedea redobândirea
autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în justiţie şi administraţie, numirea de funcţionari
români în raport cu ponderea populaţiei româneşti, respectarea autonomiei bisericeşti şi şcolare,
lărgirea dreptului de vot. Singura concesie făcută regimului, impusă de realităţi, consta în acel punct
din program care cerea aplicarea şi îmbunătăţirea legii naţionalităţilor. Era prima oară când
mişcarea naţională românească recunoştea oficial o lege a regimului dualist, ceea ce însemna un
prim pas, ese adevărat, foarte reţinut, în direcţia unei acţiuni politice pornite din interiorul noului
cadru constituţional.
Tactica adoptată în 1881 rămânea pasivismul pentru ardeleni şi activismul pentru bănăţeni şi
ungureni, dar începând din 1887 şi aceştia din urmă trec la pasivism, mai ales datorită rezultatelor
foarte slabe obţinute în alegeri. Generalizarea pasitivismului reflectă agravarea tensiunilor dintre
regim şi naţionalităţi. Intransigenţa uneia din părţi o stimulează pe a celeilalte, aşa că intensificarea
politicii de maghiarizare va atrage, în replică, radicalizarea naţionalismului românesc.

5. Anii „Memorandului”
Din 1884, o dată cu apariţia gazetei Tribuna, la Sibiu, se afirmă o nouă generaţie în mişcarea
naţională, aşa-numiţii „tribunişti” (Ioan Slavici, Eugen Brote), care susţin ideea autonomiei etnice a
românilor din întreaga Ungarie, se pronunţă pentru antrenarea maselor ţărăneşti în politica PNR, ca
şi pentru strângerea legăturilor politice şi culturale cu regatul României. Spre deosebire de generaţia
mai vârstnică din cadrul partidului, ei nu mai cred că dualismul este un experiment de scurtă durată
şi nici că va fi posibilă cândva o rediscutare a problemei autonomiei Transilvaniei cu partea
maghiară. În consecinţă, se orientează spre colaborarea cu celelalte naţionalităţi din Ungaria, mai
ales cu cele slave şi au în vedere o reorganizare a imperiului pe baza autonomiei etnice a
naţionalităţilor, prefigurând astfel proiectele de mai târziu ale „federaliştilor”.
 În acord cu tendinţele dominante la acea oră în întreaga Europă, ultimul deceniu al secolului
cunoaşte o perioadă de maximă înflorire a naţionalismului maghiar, ilustrată de măsurile dure la
adresa naţionalităţilor luate de către guvernul Bánffy Dezső (de altfel, primul premier ardelean al
Ungariei).

Politica regatului României şi românii ardeleni

Un alt factor care influenţează tot mai puternic mişcarea românească era reprezentat de
conjunctura politică din regatul României. Pe de o parte, opinia publică de aici simpatiza în mod
evident cu lupta naţională a fraţilor de peste Carpaţi. Simpatia se materializa prin sprijinul moral şi
material acordat ardelenilor, îndreptat în direcţia ziarelor şi publicaţiilor acestora, a studenţilor
români, a instituţiilor bisericeşti şi şcolare şi chiar a PNR-ului. Ajutoarele veneau atât din partea
persoanelor particulare, a societătilor de tipul Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor
(înfiinţată în 1890), cât şi sub forma unor subvenţii secrete de la bugetul statului român.
Pe de altă parte, din 1883 România a încheiat o alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania,
considerată de oamenii politici de la Bucureşti drept vitală pentru interesele regatului; ea proteja
ţara în faţa influenţei Rusiei şi asigura stabilitatea în Europa centrală şi în Balcani. Însă asemenea
raţiuni de politică înaltă nu puteau fi înţelese şi agreate de opinia publică din România, care
reacţiona negativ faşă de politica naţională din Austro-Ungaria.
Această situaţie politică delicată era folosită în disputele politice interne, ca o diversiune
extrem de utilă, în special pentru opoziţie. La începutul anilor 1890, când liberalii se aflau la
Bucureşti în opoziţie, ei agită opinia publică pe tema Transilvaniei şi totodată îi stimulează în secret
pe ardeleni să îşi intensifice acţiunile. Mişcarea memorandistă, desfăşurată între anii 1892-1894, va
avea printre cauzele sale şi această instigare venită de la Bucureşti. Liberalii, conduşi de D.A.
Sturdza scontau pe faptul că agitaţiile româneşti din Ardeal se vor solda cu represalii politice din
partea Budapestei. Acestea urmau să pună într-o situaţie imposibilă guvernul conservator de la
Bucureşti, prins între obligaţiile sale de aliat al Austro-Ungariei şi presiunile opiniei publice, care îi
va cere să ia apărarea conaţionalilor oprimaţi. Lucrurile s-au desfăşurat exact cum a preconizat
Sturdza, astfel că în 1895 guvernul conservator a fost nevoit să demisioneze, fiind înlocuit de către
liberali.

Acţiunea memorandistă
În Transilvania, acţiunea memorandistă a debutat în martie 1892, când Comitetul Central al
PNR a stabilit textul definitiv al unui vast memoriu (denumit Memorand), care făcea o critică aspră
a politicii guvernelor de la Budapesta şi urma să fie înaintat împăratului. Responsabilitatea acţiunii
şi-a asumat-o întreaga conducere a partidului, în frunte cu preşedintele Ioan Raţiu, George Pop de
Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Septimiu Albini.
Fără îndoială, semnatarii actului nu au avut în vedere un succes mai deosebit al acţiunii pe
lângă împărat. Ei au ţinut să afirme în mod solemn un punct de vedere, un protest public şi mai ales
au contat pe ecoul intern şi internaţional al demersului lor. Publicarea Memorandului în limbile de
circulaţie internaţională, publicitatea făcută în jurul lui prin presa românească şi internaţională
urmărea tocmai acest obiectiv. Surprinzătoare a fost însă reacţia vehementă a autorităţilor maghiare,
care a reuşit de fapt să aducă acţiunea în atenţia opiniei publice europene.
După ce delegaţia românească a încercat zadarnic să fie primită de împărat în mai 1892,
pentru a-i remite documentul şi a fost nevoită să-l predea în plic doar Cancelariei imperiale, Viena
la- trimis nedesfăcut autorităţilor de la Budapesta. Cu toată decepţia periculoasă pe care o provoca
în rândul românilor, împăratul era nevoit să procedeze astfel, în spiritul legilor constitutive ale
pactului dualist. Problema românească era considerată o problemă internă a Ungariei, or împăratul,
ca rege constituţional al Ungariei, nu putea decât să încredinţeze chestiunea spre rezolvare
guvernului său de la Budapesta. Evident, liderii români, care contestau legitimitatea pactului dualist,
vedeau situaţia într-u mod diferit şi considerau atitudinea imperială drept un act de vinovată
ingratitudine la adresa românilor.
 Autorităţile maghiare vor intenta autorilor Memorandului un proces, desfăşurat la Cluj în
mai 1894. Liderii români se vor servi de acest prilej pentru a-şi reafirma cu energie poziţia,
aplaudaţi de opinia publică internaţională, susţinuţi totodată de manifestările de simpatie ale
populaţiei româneşti, dornică să-şi apere martirii. Condamnările pronunţate i-au trimis pe inculpaţi
în închisoare, pe termene mergând până la 5 ani (Vasile Lucaciu), ceea ce nu a făcut decât să
strnească indignarea şi tensiunea. După un an, împăratul i-a graţiat pe toţi condamnaţii, în intenţia
de a reduce tensiunile interne, cât şi dificultăţile ivite în relaţiile cu România.
Memorandul a reprezentat apogeul politicii româneşti de tip tradiţional, bazată pe pasivism
şi pe nerecunoaşterea dualismului. Dar, în acelaşi timp, el a evidenţiat şi impasul în care a ajuns
mişcarea românească printr-o asmenea politică. Ea reuşea să dea o satisfacţie morală liderilor şi
aderenţilor lor într-o chestiune de consecvenţă principială, dar nu oferea nici un rezultat concret şi
nici măcar posibilitatea vreunei acţiuni pentru atingerea unui asemenea rezultat.

6. Românii ardeleni la începutul secolului XX

Ca o consecinţă a acestui impas, în 1895 izbucneşte un conflict între liderii mai în vârstă ai
mişcării naţionale şi tinerii „tribunişti”, care solicită schimbarea tacticii partidului şi trecerea la
activism. Aceasta era dorită şi de liberalii aflaţi acum la putere în România, deoarece concesiile
PNR-ului urmau să atragă o atenuare a intransigenţei Budapestei, iar această relaxare şi moderaţie
generală ar fi uşurat relaţiile diplomatice ale Bucureştiului cu aliaţii săi. Potrivit programului
activist, PNR-ul urma să reintre în viaţa parlamentară a Ungariei şi să încheie cu regimul următorul
compromis: în schimbul renunţării la revendicarea tradiţională a autonomiei Transilvaniei, să obţină
din partea regimului o lărgire a dreptului de vot acordat populaţiei româneşti.

a) Cauzele trecerii la activismul politic

Discuţiile din sânul mişcării naţionale referitoare la noul activsm, desfăşurate în primii ani ai
secolului XX, au pus în evidenţă o serie de argumente foarte puternice în favoarea acestuia. În
primul rând, societatea românească ajunsese la un nivel remarcabil de dezvoltare şi independenţă
economică şi culturală, motiv pentru care reprezentanţii ei solicitau imperios să intre în politică,
pentru promovarea diferitelor interese colective sau particulare. Exista o burghezie influentă
economic, bazată pe puterea financiară a băncilor româneşti. Nu întâmplător, centrele politice ale
activismului se cristalizează în jurul unor instituţii de credit, cum erau banca „Victoria” din Arad
sau banca „Ardeleana” din Orăştie. La Sibiu activa cea mai puternică bancă românească din
monarhie, „Albina”. În 1905, existau 129 de bănci româneşti, cu un capital de 17 milioane de
coroane
De asemenea, se afirma o pătură ţărănească proprietară de pământ, care îndeplinea condiţiile
de cens necesare paricipării la viaţa politică; alfabetizarea şi progresele culturale o făceau capabilă
să recepteze un program politico-naţional mult mai elaborat. Toate categoriile sociale făceau
presiuni în direcţia susţinerii intereselor lor de către formaţiuni politice proprii.
În perioada pasivismului, rezultatul paradoxal al politicii promovate de PNR a fost că
circumscripţiile în care dominau numeric românii au constituit în permanenţă fiefuri electorale
guvernamentale. Acest lucru nu se datora numai abţinerii de la vot sau presiunilor din partea
autorităţilor, ci şi faptului că alegătorii români ajungeau în postura de a vota programele partidelor
maghiare, îndeosebi a celor aflate la guvernare, în condiţiile în care PNR nu venea cu nici o ofertă
electorală. După 1905, când în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria se înfiinţează o
secţiune aparte românească, pericolul atragerii alegătorilor români de către ideile socialiste
reprezentau un alt argument de natură să motiveze participarea PNR la alegeri.
În fine, se poate remarca şi faptul că toate naţionalităţile din Ungaria, slovacii, sârbii şi saşii,
adoptaseră şi ele, înaintea românilor, noua politică.

Instituţii şi forme de organizare pe criterii naţionale la comunitatea românească din Ungaria:

1. PNR
 2. PSD din Ungaria- secţia română
3. Mitropolia ortodoxă (2 episcopii subordonate)
4. Mitropolia greco-catolică (3 episcopii sufragane)
5. Reţelele de învăţământ confesional ale celor două biserici (şcoli primare, gimnazii, licee,
şcoli pedagogice, seminarii teologice)
6. Presă politică (Gazeta Transilvaniei, Telegraful român,Tribuna, Românul)
7. Presa culturală (Familia, Luceafărul)
8. Asociaţii şi societăţi culturale (Astra, Asociaţiunea arădeană, Asociaţiunea
maramureşeană)
9. Societăţi de lectură ale elevilor, reuniuni de cântări, asociaţii de binefacere
10. Tipografii
11. Fundaţii (Fundaţia Gojdu)
12. Asociaţii profesionale, cooperatiste, de credit, de ajutor reciproc
13. Bănci (Albina, Vistoria, Economul); sindicatul bancar Solidaritatea

b) Conferinţa PNR din 1905

În consecinţă, Conferinţa naţională a PNR din anul 1905 va decide trecerea la activism,
elaborând un nou program al partidului. Se renunţă acum la solicitarea expresă a restabilirii
autonomiei Transilvaniei, cerându-se în schimb recunoaşterea individualităţii politice a românilor în
cadrul statului maghiar. Pe lângă revendicările tradiţionale, legate de autonomia bisericească şi
şcolară, aplicarea legii naţionalităţilor, autonomia administrativă etc. se adaugă dezideratul votului
universal, egal şi secret, precum şi numeroase cereri de natură socială. În condiţiile avansului ideilor
socialiste şi a celor democratice în Imperiul austro-ungar şi programul PNR îşi asocia o serie de
prevederi radicale, menite să vină în întâmpinarea acestor tendinţe, pentru a atrage de partea sa
masele de alegători. Alte solicitări, referitoare la menţinerea unităţii armatei imperiale, reprezentau
o mână întinsă în direcţia Vienei, căreia i se oferea sprijin în disputa sa cu opoziţia naţionalistă
maghiară.
Pe baza acestui program, partidul va participa la alegeri, obţinând în 1905 doar 8 mandate.
În 1906 numărul deputaţilor români creşte la 14, cărora li se adăugau 8 slovaci şi 4 sârbi –
formându-se astfel un club parlamentar al naţionalităţilor. Evident, cu o reprezentare atât de redusă,
activitatea deputaţilor naţionalităţilor nu se putea solda cu succese, aceştia mărginindu-se la
interpelări şi discursuri; s-a încercat şi metoda obstrucţiei parlamentare, menită să atragă atenţia
opiniei publice.

c) Tendinţe în mişcarea politică românească

În mişcarea naţională se afirmă în această perioadă câteva curente distincte. Conducerea
partidului, alcătuită din liderii care înfăptuiseră trecerea la activism (Vasile Goldiş,Ştefan Cicio-Pop,
Iuliu Maniu, Aurel Vlad), intră în conflict cu o grupare radicală, numită « tinerii oţeliţi », avându-l
în frunte pe Octavian Goga. Aceştia învinuiau partidul de moderaţie şi de compromisuri în
tratativele sale cu guvernul.
O altă tendinţă este cea a « federaliştilor », avându-i ca reprezentanţi pe A.C. Popovici şi Al.
Vaida-Voievod, oameni politici care intră în relaţii cu anturajul prinţului moştenitor Franz-
Ferdinand, în ideea că monarhia şi, în egală măsură, destinul naţional al românilor pot fi salvate prin
reorganizarea imperiului ca o federaţie a popoarelor din cuprinsul acestuia, sub sceptrul dinastiei de
Habsburg.
Mai exista şi alte tendinţe/aripi şi curente politice la românii ardeleni la începutul secolului
XX pe lângă cele menţionate, cum ar fi: social-democraţii (Aurel Cristea, Ioan Creţu); partizanii
colaborării cu guvernul maghiar (Vasile Mangra, Constantin Burdea) şi refugiaţii din România,
foştii tribunişti (Ioan Slavici, Eugen Brote).

d) Spre o altă epocă

 Fără îndoială, criza reală a regimului dualist, care se amplifica pe măsura apropierii primului
război mondial, făcea ca şansele de găsire a unor modalităţi de convieţuire în cadrul imperiului să se
diminueze din ce în ce mai mult. Tratativele intervenite între anii 1910-1914 între PNR şi guvernele
de la Budapesta, în vederea soluţionării problemei naţionale, vor dovedi cu prisosinţă acest lucru,
prin eşecul lor categoric. Guvernanţii maghiari şi reprezentanţii naţionalităţilor nu erau capabili să
găsească o soluţie de compromis care să garanteze menţinerea şi stabilitatea regimului.
Din păcate, situaţia nu îşi mai putea găsi rezolvarea decât prin intermediul unei crize şi a
unei rupturi categorice, pe care le va aduce în cele din urmă războiul. În condiţiile prăbuşirii
militare a imperiului şi mai ales ale epuizării oricăror posibilităţi de reformare internă, pe baze
stabile, singura soluţie pentru românii din Austro-Ungaria era unirea cu România.
VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI MODERNE (1878-1914)

1. Sistemul politic al României moderne

Sistemul politic al României moderne s-a organizat şi consolidat pe baza Constituţiei
liberale de la 1866; lege fundamentală a statului, ea a creat un cadru democratic pentru desfăşurarea
vieţii politice. Procesul de democratizare reală a societăţii româneşti s-a realizat însă lent, pe măsura
maturizării instituţiilor politice, a dezvoltării economice şi culturale, a modificării şi modernizării
mentalităţilor.
Sistemul politic s-a articulat pe instituţia monarhică, reprezentanţa naţională (Parlamentul
bicameral) şi pe partidele politice.
a) Monarhia
Monarhul a reprezentat una din instituţiile fundamentale ale statului român modern, cu rol
de moderator şi arbitru al întregii vieţi publice. Constituţia oferea monarhului largi prerogative
politice, militare, executive şi legislative, ceea ce-i permitea să joace un important rol de factor
moderator şi dinamizator al întregii activităţi politice din ţară.
Pentru sporirea prestigiului monarhului şi al ţării, la 9/21 septembrie 1878, Parlamentul a
hotărât să confere principelui Carol I titlul de Alteţă Regală; aceasta semnifica, de fapt, afirmarea
unui nou statut şi a unui prestigiu sporit al României în relaţii internaţionale.
Proclamarea şi recunoaşterea independenţei de stat a României a permis instaurarea
regatului. La 14 martie 1881, Parlamentul ţării a votat legea prin care România devenea regat; la
10/22 mai 1881, Carol I şi soţia sa, Elisabeta de Wied, au fost încoronaţi, în cadrul unei
impresionante festivităţi, ca rege şi regină a României, monarhul primind coroana de oţel realizată
din tunurile capturate la Plevna.
Noua titulatură a suveranilor şi ridicarea ţării la rangul de regat au sporit independenţa şi
prestigiul României în viaţa internaţională. Cum Constituţia declara România monarhie ereditară,
iar familia nu avea moştenitori direcţi, prin “pactul de familie” din 18 mai 1881 s-a reglementat
succesiunea la tronul statului român. Astfel, moştenitor al tronului a fost proclamat prinţul
Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al regelui Carol I.
Din 1875, la Sinaia a început construirea castelului Peleş, care va constitui reşedinţa familiei
regale; în 1884 Parlamentul a votat legea de înfiinţare a Domeniilor Coroanei.
În calitate de monarh constituţional, regele Carol I a avut un rol însemnat în viaţa politică a
României moderne. Personalitatea onestă şi echilibrată, integru din punct de vedere moral, regele a
ştiut să modereze cu pricepere disputele politice şi să facă să funcţioneze eficient sistemul politic
constituţional. El a acţionat cu deosebită supleţe pentru bunul mers al treburilor ţării, a încurajat
modernizarea instituţională a statului şi a sprijinit lupta naţională a românilor aflaţi sub stăpânire
străină. Spirit modest şi disciplinat, Carol I a dus el însuşi o viaţă exemplară; a eliminat orice
amestec în viaţa politică din partea reginei Elisabeta, care s-a remarcat prin încurajarea literelor şi
artelor, investindu-se cu pasiune într-o intensă activitate de patronaj cultural şi social.
Beneficiind de cea mai lungă domnie din istoria ţării, 1866-1914, regele Carol I şi-a pus,
fără îndoială, amprenta asupra întregii dezvoltări a României moderne. Dând dovadă de un simţ
politic abil, regele a colaborat froctuos cu oamenii politici ai ţării, personalităţi puternice şi uneori
dificile: I.C. Bratianu, D.A.Sturza, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, I.I.C. Brătianu etc.; a făcut faţă cu
demnitatea tuturor atacurilor antidinastice şi republicane, manifestându-se ca un veritabil suveran
constituţional, reuşind să-şi asigure respectul şi consideraţia colaboratorilor.
b) Parlamentul
Parlamentul sau reprezentanţa naţională era format din cele două camere: Adunarea
deputaţilor şi Senatul; el a reprezentat una din instituţiile fundamentale ale statului român modern.
Conform legii electorale, anexă la Constituţie, Parlamentul se alegea pe baza unui vot cenzitar ce
condiţiona participarea la viaţa politică de nivelul veniturilor obţinute prin activităţi productive. Prin
cele două camere ale sale, el a devenit cadrul celor mai importante confruntări şi dezbateri cu
privire la direcţiile de dezvoltare ale ţării şi la politicile şi strategiile de modernizare ale statului
român.
Dezbaterile în cadrul Parlamentului începeau cu rostirea în faţa camerelor reunite a
“mesajului tronului”, de regulă în luna noiembrie, la deschiderea corpurilor legiuitoare. Dezbaterile
parlaemntare se desfăşurau până în primăvară, timp de 4-5 luni, iar la închiderea sesiunii
parlamentare se formula “răspunsul corpurilor legiuitoare la mesajul tronului”.
Parlamentul exercita dreptul de control asupra puterii executive prin urmărirea modului în
care se aplicau legile ţării. În acest sens, deputaţii şi senatorii adresau guvernului sau miniştrilor
interpelări, în urma cărora unii dintre miniştri erau puşi într-o reală dificultate.
Parlamentul României moderne a reprezentat, de asemenea, cea mai înaltă tribună a vieţii
publice, de unde s-au făcut auzite discursuri parlamentare pline de idei. Cele mai înalte conştiinţe
ale timpului şi-au făcut cunoscute în acest cadru opiniile cu privire la diversele căi de modernizare a
României; printre aceştia se remarcă I.C.Brătianu, M.Kogălniceanu, V.Boerescu, C.A.Rosetti,
P.P.Carp, Take Ionescu, N.Iorga, P.S.Aurelian, V.Lascăr, S.Haret etc.
c) Doctrinele politice
Problema căilor de dezvoltare adecvate României moderne a determinat vii şi contradictorii
dezbateri idelogice. Întreaga viaţă politică a României a fost o permanentă confruntare de idei, de
principii doctrinare, privind direcţiile, căile, ritmul dezvoltării, domeniile prioritare şi maniera de
abordare, într-un cuvânt, strategia construcţiei societăţii moderne.
S-au cristalizat, astfel, în disputele de idei, suporturi ideologice doctrinare care au orientat
practica politică a partidelor aflate la guvernare. Cele mai “elaborate” doctrine au fost liberalismul
şi conservatorismul, dar n-au lipsit nici altele, precum sămănătorismul, poporanismul, socialismul,
care, chiar dacă n-au contribuit la suportul teoretic al vreunei guvernări, au influenţat într-o măsură
însemnată ideile, concepţiile şi mentalităţile timpului.

- Doctrina liberală
O doctrină liberală s-a cristalizat o dată cu consolidarea partidului liberal; printre elementele
sale constitutive remarcăm: consolidarea politico-economică a ţării, stabilitatea instituţională,
protejarea şi încurajarea industriei naţionale, o participare condiţionată a capitalului străin în
economia ţării, o politică financiară prudentă şi echilibrată. Liberalii recunoşteau existenţa unei
probleme agrare, dar, fapt esenţial, ei se declarau apărători ai proprietăţii. Abia din 1910 au vizat o
reformă agrară radicală, care să rezolve problemele ale lumii rurale româneşti.
Doctrina liberală viza, de asemenea, democratizarea societăţii prin lărgirea cadrului vieţii
politice, “domnia legilor”, lupta împotriva practicii politicianiste, dar mai ales lărgirea dreptului de
vot. În anii războiului mondial, liberalii au prevăzut în programul lor votul universal. Liberalismul
românesc, adept al devizei “printre noi înşine”, urmărea punerea în valoare a tuturor resurselor,
catalizarea tuturor energiilor naţionale şi a constituit factorul accelerării dezvoltării soietăţii
moderne.

- Doctrina conservatoare; junimismul

Doctrina conservatoare a fost elaborată pe parcursul guvernărilor realizate de partidul
conservator, dar ea se originează în zestrea de idei a conservatorismului şi tradiţionalismului
ideologic la nivel european. Iniţial, alături de teriile junimiste. După 1881, conservatorii s-au arătat
preocupaţi de elaborarea unei platforme doctrinale care să sintetizeze şi să susţină teoretic politica
urmată.
Conservatorii erau adepţii dezvoltării evolutive în toate domeniile, ai unui progres măsurat,
dar sigur, care să nu pună în pericol instituţiile statului şi anumite interese de grup. În mod special
conservatorii junimişti au fost cei cre s-au preocupat de elaborarea teoretică a doctrinei; astfel,
junimiştii au făcut o aspră critică a instituţiilor moderne create după 1866, instituţii care în opinia
lor erau prea liberale. Această critică s-a concretizat în “teoria formelor fără fond”.
 După ei, instituţiile moderne, copiate după modelele europene, nu se adecvau îndeajuns
realităţilor româneşti. Junmiştii nu insistau însă în sensul desfiinţării lor, ci erau convinşi de
necesitatea unei dezvoltări lente, dar continue a societăţii româneşti.
Doctrina conservatoare a minimalizat, în parte, rolul industriei, considerând că agricultura şi
alte ramuri economice sunt cele care trebuie să se bucure de prioritate. Conservatorii nu recunoşteau
existenţa unei probleme agrare, de aceea considerau răscoalele şi agitaţiile ţărăneşti un rezultat al
“investigaţiilor” provocate de liberali. Ei s-au arătat ostili lărgirii dreptului de vot, dar s-au arătat
interesaţi de perfecţionarea sistemului politic; nu s-au opus modernizării, dar au încercat să o
promoveze după propria lor concepţie, prin păstrarea unui echilibru.
Din confruntarea acestor doctrine - liberală şi conservatoare - şi din politicile izvorâte din
ele s-a născut ritmul, mai accelerat sau mai lent, al modernizăii României în ultima jumătate a
secolului XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX.

2. Partide şi grupări politice

Constituţia din 1866 a determinat grupările şi orientările politice, în mod decisiv, să se
cristalizeze în partide politice moderne.
Ilustrând principalele curente de gândire politică, liberalismul şi conservatorismul au găsit în
societatea românească modernă adepţi care să le promoveze şi să le aplice la realităţile complexe
ale statului român. Dar, dacă doctrinele au putut prinde contururi cât de cât elaborate, partidele
politice au apărut în România modernă ca grupări de interese, mai mult sau mai puţin opuse.
Principalele partide care s-au confruntat pe scena politică românească în epoca modernă au
fost Partidul liberal şi partidul conservator; ele au participat la guvernarea ţării, legându-şi numele
de cele mai importante realizări ale României moderne. Alături de aceste două partide s-au
manifestat, de asemenea, grupări şi dizidenţe, de la cele radical-liberale la cele conservatoare,
trecând prin cele de orientare social-democrată sau socialistă.
Partidele politice din România modernă s-au integrat unei tipologii politice specifice
timpului; ele au fost organizate după modelul britanic, pe sistemul cluburilor şi, datorită votului
cenzitar, ele nu au fost niciodată partide de masă, cu un număr ridicat de membri. Erau mai degrabă
grupări de tehnicieni şi oameni politici, o elită politică dispusă să se implice în viaţa publică a ţării.
a) Partidul Naţional Liberal
Partidul Naţional Liberal a fost unul dintre principalele partide politice din istoria modernă
românească; el reprezenta interesele unor categorii largi de cetăţeni, de la marii proprietari şi
întreprinzători industriali, burghezia mică şi mijlocie, la proprietarii agricoli şi la o parte din
intelectualitate. Economic era legat de sistemul bancar naţional şi promova cu precădere
dezvoltarea industrială.
Originea partidului o găsim în aşa-numita “coaliţie de la Mazar-Paşa”, o uniune de grupări
liberale constituită în1875. Liberalii publicau ziarul “Alegătorul liber” şi promovau un program
politic bazat pe idei progresiste, ce urmăreau modernizarea statulu român, respectarea legalităţii,
descentralizarea administrativă, democratizarea societăţii româneşti. Printre personalităţile de marcă
ale partidului liberal s-au găsit I.C. Brătianu, C.A. Rosseti, D.A. Sturza, I.I.C. Brătianu, D. Brătianu,
A. G. Golescu şi alţii.
Liberalii au avut un rol însemnat în obţinerea independenţei de stat a României şi au fost
preocupaţi de întărirea prestigiului ţării în raporturile internaţionale. Au sprijinit, de asemenea, lupta
de eliberare naţională a românilor din monarhia austro-ungară, dar au folosit uneori această luptă şi
în scopuri politicianiste. În politica internă liberalii au luat o serie de măsuri pentru protejarea şi
încurajarea economiei naţionale, a sistemului bancar naţional, după lozinca “prin noi înşine”. S-au
preocupat în egală măsură de rezolvarea problemei agrare, promovând legi care să îmbunătăţească
viaţa sătenilor, precum legea însurăţeilor sau legea casei rurale.
Liberalii au militat pentru democratizarea vieţii politice, pledând pentru modificarea
sistemului colegiilor electorale; astfel ei au fost principalii adepţi ai modificării Constituţiei, reuşind
la 1884 să reducă numărul colegiilor electorale de la 4 la 3, ceea ce permiteau o mai bună
reprezentare a cetăţenilor în parlament. După 1900, Partidul Naţional Liberal şi-a consolidat pozţia
în viaţa politică a României graţie suflului proaspăt adus de noua generaţie de lideri politici în
frunte cu I.I.C. Brătianu şi I.G. Duca. Abordând un program liberal mai radical, ei au readus în
partidul liberal o bună parte din elita intelectuală cu vederi de stânga.
Noul program al partidului liberal, adoptat în 1913, s-a radicalizat prin avansarea celor două
reforme de substanţă reclamate de realităţile politice şi sociale româneşti: reforma electorală şi
reforma agrară.

- Grupări şi dizidenţe liberale

Evident, ca orice partid politic modern, partidul liberal a fost traversat de tendinţe şi
frământări care au dat naştere la dezertări şi dizidenţe politice. Unele personalităţi liberale au trecut
la alte partide, iar altele şi-au organizat propriile lor partide. Astfel, în 1878, sub conducerea lui
Vasile Conta şi Grigore Cobălcescu, s-a desprins o grupare care a format Partidul Liberal Moderat.
În 1880, Facţiunea liberă şi independentă condusă de Nicolae Ionescu s-a alăturat Partidului
Conservator. G. Vernescu a fost şi el liderul unui grup, numit “liberalii sinceri”, care s-au unit cu
Fracţiunea liberă şi independentă şi conservatorii, formând Partidul Liberal-Consrvator. O grupare
cu totul specială au constituit-o “liberalii radicali” conduşi de C.A. Rosetti; ei s-au desprins din
rândurile Partidului Naţional Liberal, dar au militat consecvent pentru lărgirea dreptului de vot,
libertatea presei şi o reformă agrară radicală.
Gh. Panu a organizat Partidul Radical, ce susţinea reforma agrară, votul universal, o nouă
legislaţie a muncii etc. Spirit republican iniţial, Gh. Panu a intrat în final în rândurile Partidului
Conservator. În 1886, din Partidul liberal s-au desprins “tinerii liberali” conduşi de Nicolae Fleva,
iar în anul următor economistul P.S. Aurelian a constituit o nouă grupare radicală, numită (după
organul de presă “Drapelul”) gruparea drapelistă, din care făceau parte B. Ştefănescu-Delavrancea,
A.D. Xenopol etc.
Constituind una dintre cele mai importante forţe politice ale ţării, Partidul Naţional Liberal
şi-a legat numele de cele mai de seamă realizări ale României moderne, reuşind să catalizeze
energiile clasei politice româneşti.

b) Partidul Conservator
Partidul Conservator a reprezentat cealaltă forţă politică care s-a manifestat pe scena
României moderne. El grupa categorii sociale dintre cele mai diverse, de la mari proprietari funciari
şi elemente ale burgheziei bancare şi comerciale, până la intelectuali de mare calitate. Printre
personalităţile de seamă care au activat în rândurile acestui partid amintim pe Lascăr Catargiu, M.
Costache Epureanu, Gh. Gr. Cantacuzino, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu, Take
Ionescu, Alexandru Marghiloman, Theodor Rosetti etc. Organul de presă al Partidului Conservator a
fost ziarul “Timpul”, avându-l ca redactor, o vreme , pe Mihai Eminescu.
Conservatorii erau adepţii unor Principii evoluţioniste, vizând un progres măsurat, dar sigur,
în toate domeniile de activitate. În politică erau adepţii tacticii “paşilor mărunţi”, încercând să
acorde dezvoltarea modernă cu tradiţiile istorice naţionale. În politica externă conservatorii s-au
preocupat de întărirea independenţei ţării, propunând un sistem de alianţă cu Puterile Centrale,
Austro-Ungaria şi Germania, ca răspuns la ameninţările Rusiei ţariste; ei au sprijiinit însă şi lupta de
emancipare a românilor din afara statului naţional. În politica internă au urmărit cu consecvenţă
conservarea proprietăţii mari şi mijlocii, propunând “soluţii morale” pentru rezolvara problemei
agrare; au adoptat însă legi care care dispuneau vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale statului,
iar prin legea minelor, votată de conservatori în 1895, au stimulat dezvoltarea industriei naţionale.
Într-o măsură mai mare decât liberalii, conservatorii reprezentau o structură elitară, bazată
pe organizarea în cluburi. Din Partidul Conservator făcea parte gruparea junimistă, în frunte cu P.P.
Carp şi Titu Maiorescu. Intelectuali de marcă, junimiştii au realizat o analiză critică a evoluţiei
urmate de societatea românească a reformelor realizate în deceniile de la mijlocul veacului al 19-
lea, lansând celebra teorie a «formelor fără fond». În cele din urmă, junimiştii s-au unit cu
conservatorii iar P.P.Carp a devenit pentru o vreme preşedintele partidului.
Din rândul conservatorilor s-au desprins grupări şi tendinţe sau personalităţi de seamă ;
astfel că, în 1908, Take Ionescu a părăsit P.C. şi şi-a format propriul partid, numit Partidul
Conservator Democrat; acest partid milita pentru acceptarea ritmurilor de modernizare a României,
iar în politica externă pentru relaţii mai apropiate cu Anglia şi Franţa. În 1909, Nicolae Iorga şi
A.C.Cuza au fondat Partidul Naţional Democrat, ce susţinea idei naţionale, pigmentate cu accente
antisemite.
După declanşarea primului război mondial şi declararea neutralităţii, în P.C. s-au produs mai
multe scinziuni: gruparea condusă de N.Filipescu s-a alăturat partidului lui Take Ionescu, formând
Partidul Conservator Naţionalist, ce susţinea apropierea României de Antantă.

c) Alte curente şi tendinţe politice

Problemele României moderne, diversitatea programelor şi căilor de modernizare, precum şi
a soluţiilor de rezolvare a unor însemnate chestiuni, ca industrializarea, problema rurală etc. au
condus la apariţia în viaţa politică şi a altor partide şi grupări politice, cu orientări ideologice
diverse, care au dat o mai mare complexitate vieţii politice româneşti în această epocă.

Grupări interesate de problemele lumii rurale

Dată fiind gravitatea problemei agrare, s-a încercat organizarea unui partid ţărănesc.
Iniţiativa a venit din partea învăţătorului Constantin Dobrogeanu Gherea, în 1882, şi se baza pe un
program ce dezvolta o serie dintre ideile conservatoare şi radicale cu privire la emanciparea
economică şi morală a lumii rurale. Această iniţiativă a fost reluată mai târziu de către Vasile
Kogălniceanu şi Ion Mihalache, învăţător în Topoloveni-Argeş.
Problema rurală a suscitat un puternic interes din partea intelectualităţii, îndeosebi în rândul
celei venite din lumea satului, care s-a apropiat de curente ideologice şi culturale precum
sămănătorismul şi poporanismul. În fruntea unor mişcări progresiste de regenerare a satelor printr-
un fel de iluminism întârziat – s-a plasat şi Spiru Haret, ministru liberal al instrucţiunii publice.
Mişcarea propunea soluţii concrete pentru rezolvarea chestiunii rurale, prin constituirea unor
asociaţii agricole şi a unor bănci rurale.

- Socialiştii
Pe scena politică a României moderne s-a afirmat, în deceniile de la sfârşitul secolului 19,
mişcarea socialistă. Numărul muncitorilor industriali nu era prea însemnat, dar ideile socialiste au
fost propagate de către intelectuali cu vederi de stânga, în paginile unor publicaţii precum România
viitoare, Contemporanul, Emanciparea, Revista socială etc. Un rol marcant în dezbaterile teoretice
din jurul ideilor socialiste l-a avut Constantin Dobrogeanu Gherea, autorul primului program
socialist din România, intitulat Ce vor socialiştii români ? (1886). Au apărut, de asemenea, primele
cercuri socialiste, cercuri muncitoreşti şi cluburi muncitoreşti.
În 1893 s-a creat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, în fruntea căruia s-
au aflat personalităţi ca Ion Nădejde, Constantin Mille etc. Programul partidului viza introducerea
votului universal, răscumpărarea marii proprietăţi şi arendarea ei ţăranilor, garantarea drepturilor
politice şi economice ale muncitorilor.
Prin « trădarea generoşilor » la Congresul din 1899, partidul s-a dezorganizat; cei mai mulţi
dintre liderii săi politici intelectuali au intrat în PNL. Mişcarea muncitorească şi ideile socialiste au
continuat însă să fie promovate prin cercurile socialiste şi organizaţiile sindicale. În 1910 s-au pus
bazele Partidului Social Democrat din România. Ei s-au pronunţat pentru o politică de
industrailizare a ţării, au propus soluţii de expropiere şi desfinţare a marii proprietăţi, au afirmat
necesitatea votului universal.
3. Caracteristici ale guvernării în perioada 1876-1914
Perioada cuprinsă între proclamarea independenţei (1878) şi izbucnirea primului război
mondial (1914) reprezintă în planul vieţii politice o epocă ce a cunoscut, în general, guvernări
stabile şi de lungă durată; ea a reprezentat epoca de maturizare efectivă a sistemului politic
românesc organizat pe baza « rotativei guvernamentale ». În ciuda apariţiei unor noi grupări
politice, pentru a păstra echilibrul, regele Carol I a apelat doar la cele două partide mari PNL şi PC,
chemate alternativ la guvernare la anumite intervale de timp.
Marea guvernare liberală (1876-1888) reprezintă o perioadă sinonimă cu punerea în practică
a programului de modernizare a societăţii româneşti de către cel mai important şi dinamic partid
politic, PNL. Au fost adoptate o serie de importante măsuri de natură economică şi legi precum cea
privind responsabilitatea ministerială, organizarea camerelor rurale, organizarea învăţământului sau
armatei. Tot acum, diplomaţia românească a reuşit să obţină recunoaşterea internaţională a noului
stat independent român. S-a proclamat regatul şi s-a reglementat succesiunea la tron. Tot guvernul
liberal condus de I.C. Brătianu a impus votarea legii domeniilor regale. În 1884, liberalii au reuşit să
modifice Constituţia şi să impună reducerea numărului de colegii electorale de la 4 la 3. În anul
următor, Biserica Ortodoxă Română s-a proclamat autocefală, adică independentă în raport cu
Patriarhia de la Constantinopol.
După o lungă guvernare, liberalii au fost înlăturaţi în 1888 ca urmare a activităţii aşa-numitei
« opoziţii unite ». Între 1888 şi 1895 România va fi guvernată de către conservatori şi junimişti; ei
şi-au propus să promoveze o serie de legi care vizau exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului
(legea minelor), legi privind reglementarea unor aspecte ale problemei agrare sau ocrotirea socială.
A urmat, între 1895-1899, o nouă guvernare liberală, desfăşurată sub semnul unor dificultăţi
legate de complicaţiile mişcării memorandiste a românilor din Transilvania, ca şi de problema
Dunării. După un scurt interval (1899-1901), liberalii au venit din nou la guvernare între 1901-
1904.
Guvernarea conservatoare dintre 1905-1907 a fost întreruptă brutal de revoltele ţărăneşti din
1907. Liberalii veniţi la guvern în condiţii de criză majoră au fost preocupaţi în timpul guvernării
dintre 1907-1910 de elaborarea unei legislaţii care să rezolve criza societăţii rurale româneşti. Abia
mai târziu, în 1913, PNL a anunţat în noul său program necesitatea unei reforme agrare, realizată
prin expropierea marilor proprietăţi agricole şi împroprietărirea ţăranilor, ca şi introducerea votului
universal.
În 1914, Parlamentul României a luat în dezbatere proiectele legislative ce vizau reforma
electorală şi reforma agrară, dar izbucnirea primului război mondial a impus factorilor politici
amânarea înfăptuirii acestor reforme, care urmau să schimbe radical faţa ţării, până după încheierea
războiului.
Deceniile de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 au condus la organizarea, maturizarea şi
funcţionarea noilor instituţii politice moderne, a mecanismelor constituţionale ale statului român
modern. România a parcurs în câteva decenii un drum dificil, cu transformări radicale, care i-au
marcat întreaga evoluţie de-a lungul secolului 20.
BASARABIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

1. Destin geopolitic şi optiuni identitare pansiunea rusa fi Basarabia

a) Expansiunea rusă în Basarabia
Regiunea de rasarit a Moldovei, cuprinsa intre Prut si Nistru si denumita cu incepere din
secolul al XlX-lea Basarabia a intrat in componenta Imperiului rus in urma tratatului de pace de la
Bucuresti, semnat in mai 1812 de catre reprezentanţii Turciei si Rusiei. Faptul survenea ca o
consecinta a înfrangerilor militare suferite de Poarta otomana in fata armatelor ţarului, pe parcursul
unui razboi declansat in anul 1806. Potrivit prevederilor tratatului, Turcia ceda atat teritoriile
basarabene pe care le administra direct (unele inca de la 1484), respectiv raialele Hotin, Bender
(Tighina), Akkerman (Cetatea Alba), Chilia, Ismail, Reni si Bugeacul, cat si unitatile administrative
(ţinuturile) care mai ramasesera pînă la acea dată in componenta principatului autonom al
Moldovei, respectiv Soroca, Orhei, Hotarniceni, Codru, Greceni şi partea de peste Prut a ţinutului
Iaşi.
Aceasta modificare teritoriala in favoarea Rusiei (de aproximativ 45.000 km2) fusese
posibila in contextul fluidizării generale a conjuncturii politico-diplomatice si militare europene,
fenomen datorat socului provocat pe continent de războaiele napoleoniene. Cucerirea Basarabiei
reprezenta pentru Rusia atat apogeul expansiunii sale teritoriale pe seama Imperiului otoman
(urmărita consecvent de-a lungul secolului al XVIII-lea), dar si punctul final al respectivei
expansiuni. Cu toate eforturile pe care le va depune ulterior, in timpul razboaielor din 1828-1829,
1853-1856 si 1877-1878, si in pofida unor figuri diplomatice, Rusia nu va mai reusi sa-si mute
frontierele dincolo de linia Prurului. Mai mult chiar, la 1856, în urma infrangerii suferite in razboiul
Crimeei, ea va face chiar un pas inapoi, retrocedand Moldovei trei judete din sudul Basarabiei
(Cahul, Ismail si Bolgrad), pe care partea română le va pastra pînă la 1878, cand Congresul de pace
de la Berlin le va trece din nou sub stăpânirea Rusiei. Aceasta limitare a expansiunii rusesti s-a
datorat, in primul rând, politicii marilor puteri europene de mentinere a stabilitatii si echilibrului
european, manifestata, printre altele, si prin blocarea Rusiei pe frontiera amintita. In acest context
geopolitic se inscrie si fenomenul aparitiei si dezvoltarii unui stat românesc modern, unificat, pe
parcursul secolului al XlX-lea.
b) Modelul identitar basarabean
Dar în timp ce conjunctura politico-militara europeana a condus la fixarea granitelor cu
Rusia pe Prut, noul stat românesc va tinde mereu spre lărgirea sferei idenntităţii sale până la Nistru,
în baza unor argumente de ordin etnic şi istoric. Aceasta neconcordanţă dintre situaţia geopolitică
existentă şi proiecţia idfentitară românească va genera în cursul secolului al XIX-lea, la fel ca şi
astăză, o “problemă a Basarabiei”.
Schimbări teritoriale şi de suveranitate în Basarabia epocii moderne
1712 - Hotinul devine raia turceasca
1812 - Intreg teritoriul Basarabiei intra in componenta Rusiei
1856 - Judetele Cahul, Ismail si Bolgrad revin In componenta Moldovei
1 878 - Cele trei judeje din sudul Basarabiei sunt remcorporate de Rusia
1918 - Basarabia isi proclama independenta
1918 - Basarabia intra in componenta regatului Romaniei
1940 - Basarabia este cedata Uniunii Sovietice
1941 - Basarabia reintra in componenta Romaniei
1944 - Basarabia reintra in componenta Uniunii Sovietice 1991 - Basarabia devine stat
independent (Republica Moldova)
În intervalul dintre 1812 si 1918- epoca hotaratoare pentru procesul general de modernizare
a reginii - istoria Basarabiei a fost cea a unei provincii a Imperiului rus, fapt care nu va ramane fara
consecinte la nivelul memoriei colective şi al conştiintei istorice a locuitorilor sai. Este adevarat,
ruperea în doua a Moldovei a fost resimtita ca un eveniment nefiresc si dureros, pe ambele maluri
ale Prutului, Inregistrandu-se chiar unele reactii si proteste, îndeosebi în râdurile boierimii rarnase
în Moldova autonoma. Pe de alta parte, la data integrarii Basarabiei in imperiu România nu exista
inca pe harta Europei, iar în deceniile care vor urma comunicarea culturala si ideologica peste
frontiera Prutului va fi una extrem de firava, stanjenita de barierele impuse de oficialităţile ruseşti.
În aceste conditii, elita autohtona va profesa in primul rand o atitudine de afirmare a propriei
specificătăţi şi autonomii in raport cu tendinfele nivelatoare ale Sankt-Petersburgului, dezvoltand o
identitate moldoveneasca venită în prelungirea traditiei istorice. !n paralel cu aceasta directie
ideologica principală, se afirma insa si o constiinta culturală panromânească, avand ca argument
principal comuniunea etnica şi lingvistica a moldovenilor cu blocul national românesc. Chiar daca
aceasta tendinţa nu se va manifesta in mod spectaculos în Basarabia, nici la nivel politic, nici la
nivel cultural, ea se va exprima eel puţin prin apartenenţa categorică la cultura naţionala
panromaneasca asumata de cei mai valoroşi intelectuali basarabeni, de la Costache Stamati si Alecu
Russo la Bogdan Petriceicu Hasdeu si Constantin Stere.

2. Populaţia; componenţă etnică

Populatia Basarabiei va cunoaste o dinamica ascendenta pe parcursul secolului al XlX-lea,
în acord cu tendinţele generale ale fenomenului revolutiei demografice. Cresterile se vor datora in
primul rand sporului natural, iar in al doilea rând politicii de colonizare.
La inceputul veacului, populatia provinciei era estimata la 300.000 de oameni. Primul
recensamant sistematic ectuat de autorităţile rusesti la 1817, inregistra deja aproximativ 480.000 de
suflete. Sporul inregistrat în această perioadă trebuie pus mai ales pe seama stabilitatii politico-
administrative aduse de noul regim. La 1856, populatia Basarabiei atingea aproape 1.000.000 de
oameni, la 1897 erau recenzati 1.900.000 de indivizi, la 1912 — 2.500.000, iar in 1918 —
2.700.000.
Evolutia populatiei Basarabiei
Nationalitati 1871 1897
Date oflciaie ruse
mii % mii %
Moldoveni 692,0 67,4 920,9 47,58
382,1 19,75
Ruteni Ucrainieni Velicorusi 162,2 15,8
155,7 8,05
Bulgari 25,6 2,5 103,2 L 5,33
Germani 33,5 3,5 60,2 3,11
Evrei 93,5 9,1 228,1 11.79
Ceilalţi (şigani, găgăuzi, armeni, polonezi 17,1 1,7 81,2 4,39
TOTAL 1.023,9 100 1.931,4 100
În privinţa componenţei etnice a populaţiei, catagrafgia din 1817 înregistra 86% români,
6,5% ucrainieni, 4,2% evrei, precum şi procente mai puţin însemnate de lipoveni, greci, armeni,
bulgari şi găgăuzi. În statisticile oficiale, procentajul românilor va scade până sub 50% la începutul
secolului al XX-lea, ceea ce, desigur, nu corespundea realităţii. În termenii unei estimări mai
realiste, ponderea populaţiei româneşti a scăzut totuşi, de la cele 86 de procente din 1817, la ¾ la
jumătatea secolului si la 2/3 (66%) la începutul celui urmator.
Cel putin pentru primele decenii, fenomenul avea explicatii firesti, justificabile. Basarabia
era o regiune foarte slab populată îndeosebi in zonele sale sudice, administrate anterior de turci,
care ramasesera aproape pustii in urma părăsirii Bugeagului de catre tatari, dupa 1812. Or, in
aceasta situatie, autoritatile au colonizat in regiunile respective germanii, găgăuzii, bulgari, rusi,
evrei, ba chiar si francezi, fapt care a modificat compozitia etnica de ansamblu a provinciei. Spre
sfarsitul secolului al XlX-lea, considerentelor pragmatice care determinasera colonizarile initiale li
s-a adăugat politica de rusificare deliberata a Basarabiei, manifestata atât prin implantări de
populatie, cât si prin asimilare şi promovare a limbii ruse prin scoala, biserica si institutiile statului.
3. Reformismul rusesc şi societatea moldoveana
a) Evaluarea reformismului rusesc
O judecata istorica obiectiva asupra administratiei rusesti din Basarabia in secolul al XlX-lea
necesita asumarea unei perspective nuantate. In mod traditional, stapanirea Rusiei in zona a fost
condamnata in termeni categorici. Pe de o parte, anexarea unei provincii locuite majoritar de o
populatie romaneasca, precum si politica de rusificare si ingradire a manifestărilor naţionale
practicata la sfarsitul secolului XIX si la inceputul celui urmator - au reprezentat elemente certe ale
unui bilanţ negativ. Pe de alta parte, autoritarismul si despotismul considerate specifice politicii
interne a Rusiei, precum şi inconsistenţa procesului ei de modernizare s-au adaugat ca argumente
pentru o judecata defavorabila.
Or, în acest ultim punct, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Istoria modernă a Rusiei, pana
la revoluţia bolsevica, poate fi lecturata ca o serie continua de tentative de modernizare, in sectorul
administrativ, social si in cele din urma in cel politic, efectuate intr-o conjuncture extrem de dificila.
Chiar daca eşecurile si reculurile au fost poate mai rasunatoare decat succesele, iar reusitele au fost
intotdeauna incomplete, se ridica intrebarea daca in situatia specifica a Rusiei era posibila si realista
o alta variantă de modernizare, consecventa si accelerata, dupa model occidental? Datorita
structurilor sale social-economice si cultururale inapoiate, asemanatoare celor din alte provincii ale
Rusiei, Basarabia se încadra şi ea acestei situatii, ceea ce a facut ca tipul de reformism aplicat aici
de autoritatile tariste sa nu fie atat de impropriu pe cat s-ar parea la prima vedere.
b) Evolutia autonomiei administrative basarabene
Începuturile stapanirii rusesti in Basarabia stau sub semnul prezervarii caracterului distinct
al acestei provincii, sub raport administrativ, legislativ si social. O asemenea politica se explica, pe
de o parte, prin faptul ca ea reprezenta o modalitate mai ieftina si mai eficienta de guvemare, in
conditiile in care introducerea brusca a reglementarilor din Rusia în Basarabia ar fi necesitat costuri
enorme si ar fi provocat reactii adverse. Pe de alta parte, ţarul Alexandru I, cu toate inconsecvenţele
sale, avea o puternica inclinatie reformatoare, manifestata, cu titlu experimental, indeosebi in
provinciile nou cucerite, cum erau erau Polonia, Georgia, Finlanda şi Basarabia, care se bucura de o
anumita autonomie în timpul domniei sale. Prelungirile acestei politici se vor resimţi chiar şi în
timpul urmaşului său autocrat, Nicolae I, care, desi duce o politică dură în Rusia, introduce in
Principatele dunărene, ocupate militar de rusi, regimul Regulamentului organic, legiuire cu caracter
liberal si semi-constitutional.
Astfel, ucazele (decretele) imperiale acordă Basarabiei statutul de "oblastie", respectiv de
provincie privilegiata, având instituţii administrative specifice, neasimilate celor din guberniile
rusesti. Se asigura, in acesti ani, folosirea limbii moldoveneşti (române) in administratie, in paralel
cu cea rusa, precum si mentinerea legislaţiei traditionale. In 1818, tarul promulgă personal, la
Chişinău, Aşezamântul obrazovaniei oblastiei Basarabiei, un regulament de drept public care statua
instituţiile administrative, legislaţia şi reglementările de natură socială din provincie.
În fruntea provinciei se afla un guvernator general militar, cu atributii executive, a carui
putere era insa ingradita de cea a unui sfat cu atribuţii legislative si judecatoresti, care intrunea - pe
langa un guvernator civil si alti demnitari – şi o serie de deputati alesi din randul boierimii
autohtone. Capitala "oblastiei" era fixata la Chisinau. Unitatile administrative ale provinciei,
ţinuturile, aveau in frunte capitani ispravnici, alesi de catre nobilimea locala si confirmati de
guvernatorul general. Întreaga administratie avea, asadar, un caracter reprezentativ, fiind aleasa din
rândurile unui corp electoral nobiliar, respectiv al marii boierimi autohtone.
Acest regim reprezentativ va fi transformat treptat intr-unul autoritar si centralizat, pe
parcursul domniei lui Nicolae I. Aşezamântul din 1818 este înlocuit în 1829 cu un Regulament, care
reducea drastic atribuţiile sfatului administrativ, concentrând întreaga putere în mâinile
guvernatorului general. Membrii administraţiei, până la nivelurile inferioare, vor fi de acum înainte
funcţionari ruşi (nacialnici şi cinovnici), numiţi de autorităţile centrale. Ei vor forma o puternică
elită provincială, care concurează şi înlocuieşte treptat boierimea românească în structurile
administraţiei, reprezentând un instrument ideal al politicii de asimilare şi rusificare a provinciei. Ca
un pandant al acestor măsuri, limba română este inlocuita si ea in actele publice cu rusa, disparand
practic la acest nivel din a doua jumatate a secolului.
În privinţa legislatiei de drept privat, desi exista o tendinta si dispoziţii concrete de
introducere a legislaţiei ruseşti, Basarabia isi va pastra caracterul sau juridic distinct pe tot parcursul
secolului. Dreptul civil local se va menţine în vigoare pana in 1928 (!), legile civile ruse fiind
introduse doar ca un izvor subsidiar al dreptului basarabean, in caz de insuficienta a legilor locale.
c) Structurile sociale
Daca pe plan politico-administrativ caracterul specific-national al provinciei va avea de
suferit incepând cu domnia lui Nicolae I, lucrurile stateau ceva mai bine sub aspect social.
Stapanirea ruseasca va recunoaste, in general structurile sociale din Basarabia, încercand sa le
echivaleze cu categoriile similare existente in Rusia.
Marea boierime moldoveana este incadrata in categoria nobilimii ereditare rusesti,
bucurandu-se de privilegiile importante ale acestei clase, inclusiv de dreptul de a fi reprezentata de
sfaturi ale nobilimii, districtuale si centrale, în frunte cu cate un maresal al nobilimii. In societatea
ruseasca, aceste organe autonome constituiau unele dintre cele mai puternice formule de exprimare
a intereselor societatii civile.
În mod analog, boierimea secundara si celelalte categorii privilegiate isi pastreaza statutul
specific, fiind sccutite de impozite si avand acces la ocuparea serviciilor publice, situatie care va
duce insa la asimilarea acestora in randul functionarimii rusesti. Orasenii, in randul carora romanii
ocupau o pondere mai redusa, isi aveau organizarea lor distinctă, structurată initial pe criterii
corporatiste, in functie de ocupafiile, veniturile si statutul social ale fiecarei categorii urbane.
În fine, categoria cea mai numeroasa a populatiei basarabene, ţaranimea, se bucura de o
situatie destul de bună, dacă o raportam la standardele social-economice ale epocii, atat cele din
Rusia, cat si cele din Romania. Această stare oarecum surprinzatoare se datora, in primul rand,
densitatii relativ scazute a populatiei, raportata la intinderea terenului cultivabil. In asemenea
conditii, si politica agrara aplicata de autoritati a avut sanse mai mari de a asigura un statut
economic şi social suportabil al ţaranimii. In prima jumatate a secolului, puterea centrala a protejat
taranimea, in intenţia de a favoriza sporul demografic si economic, stabilitatea generala a acestei
provincii de granita. Raporturile dintre săteni şi boierime au fost reglementate prin intermediul unor
contracte de tocmeli agricole obligatorii, menite sa stăvilească abuzurile proprietarilor, sa previna
fuga si emigrarea taranilor.
d) Reforma agrară
În 1861, la şapte ani după reforma agrară din Imperiul austriac şi cu trei ani înainte de
reforma lui Cuza, ţarul reformator Alexandru al II-lea a edictat ucazul de emancipare şi
împroprietărire a clăcaşilor din Rusia. El va fi aplicat în basarabia începând din 1868, familiile de
ţărani primind loturi de pământ între 8 şi 10 hectare, pentru care aceştia aveau de plătit o
despăgubire. In Rusia, pamantul de improprietarire urma sa ramana in proprietatea colectiva a
"obştii satesti", pentru a se preveni instrainarea acestuia, iar mostenitorii il puteau parcela intre ei
doar pana la cota de 1/4 din intinderea lotului initial.
Desi in Basarabia au fost aplicate intr-un mod putin diferit, dispoziţiile respective, menite sa
protejeze proprietatea taraneasca de instrainare si fărâmiţare, au reusit sa atinga acest obiectiv intr-o
masura mai mare decat legislaţia agrara din Romania, in conditiile prisosului de teren arabil fertil
din Basarabia. In schimb, nici ele nu au reuşit să asigure o eficienţă mai buna a exploatarii agricole,
prin aşezarea acesteia pe un făgaş de dezvoltare capitalistă. Abia la 1906-1911, reformele prim-
ministralui Stolâpin vor permite ţăranilor sa iasa din indiviziunea obstii satesti si sa stăpânească in
proprietate individuală pamantul pe care il detineau.
e) Modernizare şi integrate
Reforma agrara din 1861-1868 nu a fost decat o componentă a unui pachet mai vast de
masuri reformatoare, adoptate su b impresia infrangerii suferite in razboiul Crimeei (1853-1856).
Razboiul dovedise inapoierea Rusiei si reformarii institutiilor sale, concluzie care se va repeta inca
o data dupa razboiul ruso-japonez din 1904-1905, în urma căruia se va inregistra un al doilea val
masiv de reforme.
Reformele introduse in Basarabia au avut un caracter paradoxal, asemanator, la o alta scara,
situafiei din Transilvania sub regimul dualist. Ele au raspuns unor nevoi acute de modernizare a
societatii, avand, din acest punct de vedere, un rol absolut benefic, dar in acelasi timp au contribuit
la o integrare mai stransa a provinciei in structurile administrative, sociale, culturale si mentale ale
Imperiului rus. Dupa cum scrie si istoricul Alexandru Boldur, "daca in prima perioada a istoriei
Basarabiei sub rusi ea işi păsta aproape pe deplin înfăţişarea sa etnică, precum şi era refractara
curentelor ruse (masonice, mistice, revolutionare, naţionaliste), nu se poate afirma acelaşi lucru si
pentru perioada a doua. Reformele au atins interesele esenjiale ale populaţiei şi corespundeau cu
revendicarile sociale basarabene. Ele au atras atentia populatiei, inlesnind familiarizarea ei cu
institutiile ruse şi spiritul public al Rusiei. Ele au contribuit la nivelarea populatiei si distrugerea
sistemului de stari sociale."
Între reformele aplicate si in Basarabia, in afara celei agrare, sunt de menfionat: reforma
judecatoreasca – a introdus judecatorii de pace, curtile cu juri, curtea de casatie (Senatul), institutia
avocaturii; reforma dreptului penal şi desfiinţarea pedepsei corporale, simbol al despotismului
rusesc traditional; introducerea serviciului militar obligatoriu (1874), care pentru Basarabia are
efectul paradoxal al pierderii unor privilegii, deoarece de la 1812 si pana atunci locuitorii provinciei
fusesera scutiti de recrutare. Tot in acest context al uniformizarii administrative, Basarabia este
transformată în gubernie (1871-1873), dobandind un statut similar cu al oricarei alte provincii din
Imperiul rus.
 reforma agrara din 1861-1868 (Alexandru al II-lea)
 introducerea "zemstvelor" (1864-1870)
 reforma judecatoreasca
 dobândirea statutului de gubernie (1871-1873)
 introducerea serviciului militar obligatoriu (1874)
 reforma agrara din 1906-1911 (prim-ministrul Stolâpin)
f) 'Zemstvele"
În fine, reforma cea mai caracteristica pentru sistemul social-politic rusesc a constituit-o
infiinfarea 'Zemstvelor" in 1864 (din 1869-1870 sunt introduse si in Basarabia). Zemstvele erau
niste consilii locale de autoadministrare, organizate la nivel districtual si provincial, fiind
considerate drept reprezentanţe ale societatii civile, şi nu organe ale statului. Atribuţiile lor sw
focalizau asupra intereselor obşteti locale, respectiv: fixarea taxelor locale, aprovizionarea
populaţiei, asistenţa socială, asigurările mutuale contra incendiilor, încurajarea comerţului şi
industriei, instrucţia publică, sănătatea şi penitenciarele.
Atât la nivel gubernial, cat si la cel judetean, zemstva se compunea dintr-o Adunare, ca
organ deliberativ, şi o Delegaţie, ca organ executiv. Membrii zemstvelor erau alesi pe baza unui
sistem electoral cenzitar, organizat in colegii de proprietari funciari, colegii orasenesti si ale
taranilor. Desigur, baza electorala era una foarte restransa, favorizand de departe alegatorii cei mai
avuti. Zemstvele si-au pastrat atributiile in Rusia pana la instaurarea regimului bolsevic, cu singura
diferenta ca dupa 1890 controlul statului asupra lor s-a intensificat. Cu toate limitele lor, ele au avut
meritul de a fi substituit in parte o birocrafie ineficienta si centralizata, oferind societaţii, inclusiv
celei basarabene, un mijloc important de exprimare şi aparare a diferitelor sale interese.

4. Viata nationala a romanilor basarabeni

Viata natională a romanilor din Basarabia in secolul al XlX-lea nu s-a materializat in acţiuni
si evenimente spectaculare si nu a cunoscut formule organizate de tipul celor existente la romanii
din Imperiul habsburgic. Faptul s-a datorat într-o masura, conditiilor mai restrictive din acest punct
de vedere existente in Rusia, dar, in primul rand, el se explică prin intarzierea modernizarii
structurilor socio-economice si culturale din Basarabia. Pretutindeni, nationalismul veacului XIX
este in primul rand o creatie a unei elite intelectuale moderne, a unei societati deschise şi dinamice,
or în climatul patriarhal al Basarabiei aceste fenomene se manifestă mult mai timid.
a) Suporturile identitatii nationale basarabene
Totusi, se poate vorbi despre o viata nationala si un sentiment al identitatii comunitare la
romanii basarabeni de sub stăpinirea ruseasca, exprimate insa in forme estompate, de conservare
latenta a propriei identitafi la nivelul unor structuri traditionale.
Principalele suporturi ale agregarii unei identitati nationale au fost, o data, marile argumente de
fond: caracterul majoritar romanesc al populatiei Basarabiei, traditia istorica a unui stat moldovean,
caracterul distinct si specific al provinciei in cadrul Imperiului rus.
În al doilea rând, ele au avut la baza existenta unor structuri sociale puternice: marea
aristocrajie moldoveana, care, deşi va fi depăşită numeric de nobilimea de origine rusa, îşi va
conserva totusi in buna parte valorile sale specifice, întreţinând un sentiment identitar de factura
etnica; apoi, taranimea, care, datorita caracterului sau compact, a cantonarii in orizontul unei culturi
etnografice, a inapoierii §i analfabetismului, s-a dovedit greu permeabila pentru politica de
rusificare.
În fine, in al treilea rand se inscrie existenta unei elite intelectuale care cultiva o ideologie
natională modernă: dacă pe parcursul secolului al XlX-lea ea se manifests doar ca o elita pur
culturala, de traditie iluministă, care exalta intr-un cerc restrans rolul etnopedagogic al limbii
materne, la inceputul veacului urmator ea îşi asociază si o anumită dimensiune politica, bazata pe
comunicarea cu segmente mai largi ale societatii, pe actiunea şi expresia publica.
b) Viata culturala, biserica şi scoala
O viata cultural-nationala, de expresie lingvistica româneasca, se poate sesiza indeosebi prin
intermediul tipăriturilor romanesti din Basarabia, circa 1.000 de titluri inregistrate in acest interval.
Majoritatea sunt carţi bisericeşti destinate nevoilor de cult, dar nu lipsesc, pana la 1870,
regulamentele si instructiunile oficiale tiparite in romaneste, precum si abecedarele si alte manuale
scolare. Daca pana la 1870 tiparirea de publicatii in limba romana nu a fost stânjenită de autoritati,
intre 1870 si 1905 se constata o scadere a activitaţii tipografice. Dupa 1905, se inregistreaza o nouă
creştere a numarului acestora, ilustrata mai ales de reviste, publicatii periodice, broşuri ocazionale
etc.
În sânul bisericii basarabene, organizata ca o arhidieceza in cadrul bisericii ortodoxe ruse, a
existat mereu o tendinţă de cultivare a limbii romane, ca limba de predica si de cult, ca si prin
publicatiile religioase si invatamantul bisericesc. Arhierei cum au fost mitropolitul Gavril Bănulescu
(1812-1821), arhiepiscopul Dimitrie (1821-1844) sau episcopul Vladimir (1904-1908), chiar daca
erau de origine rusa (cazul ultimilor doi), au promovat limba română în biserica, in calitatea ei de
limba a majoritatii ortodocsilor basarabeni. Alti ierarhi, cum au fost episcopii Pavel (1871-1882) si
Serafim (1908-1914), s-au ilustrat, dimpotriva, prin promovarea limbii ruse.
Şcoala nu putea fi considerata in nici un caz un mijloc de manifestare a culturii nationale, in
conditiile in care după 1867 intreg invatamantul public din Basarabia folosea ca limba de predare
rusa. La 1912 existau circa 1700 de scoli elementare, precum şi 56 de scoli secundare (gimnazii şi
licee). Absolventii romani ai celor din urmă isi puteau continua studiile frecventand, de regulă,
universităţile din Odessa, Kiev, Harkov, Dorpat, Moscova sau Sankt-Petersburg. Puţini dintre ei
ajungeau la iaşi sau Bucureşti, stabilindu-se de obicei, în acest caz, în România.
Viaţa culturală s-a manifestat prin intermediul unei literaturi basarabene, ilustrată de nume
cum ar fi Costache Stamati, Alexandru Haşdeu, Alexie Mateevici, fără a mai adăuga figurile de
primă mărime care au emigrat în România. Chiar dacă nu au avut un ecou deosebit în rândurile unui
public mai larg, operele respective au creat o tradiţie a unei culturi scrise de expresie românească.
c) Ideologie nationala si activism politic
Manifestări ale unei ideologii nationale moderne pot fi inregistrate insa abia o data cu
începutul secolului XX. Un prim element în acest sens 1-a constituit organizarea studentilor
basarabeni din universităţile rusesti in asociatii care urmăreau cultivarea identitatii nationale
moldovenesti. Revoluţia din 1905, promulgarea de catre ţar a unei constitutii şi alegerile pentru
dumele de stat (parlamentele imperiale) au provocat si o activizare in sens politico-national a
diferitelor componente ale elitei basarabene.
Pe de o parte, reprezentantii vechii boierimi, profesand idei politice conservatoare si avandu-
1 in frunte pe Pavel Dicescu, au constituit o grupare care revendica drepturi nationale pentru
moldoveni, reintroducerea limbii lor in biserica si scoala. Acest ultim deziderat va deveni un
laitmotiv al manifestarilor naţionale din Basarabia.
O alta grupare nobiliara, avandu-i in frunte pe Al. Krupenski si Pavel Krusevan, se declara
fidela patriei ruse, cultiva antisemitismul si milita impotriva tendintelor nationale moldovenesti.
În fine, exista un al treilea curent, ilustrat de intelectuali tineri ca loan Pelivan, Pantelimon
Halippa, Ion si Teodor Inculeţ, Al. Mateevici, E. Gavrilita, care promova idei nationale radicale,
insotite de revendicari sociale şi democratice. Intre gruparea nationala conservatoare şi cea
democrată exista un puternic conflict, manifestat prin, polemici de presa si dispute in campaniile
electorale.

Curente politice la românii basarabeni la începutul secolului XX

 curentul conservator al boierimii tradiţionale (Pavel Dicescu)
 curentul nobiliar filorus si antisemit (Al. Krupenski)
 curentul democrat radical (Ion Inculet, Pantelimon Halippa)
Activismul politic si national are ca principal mijloc de expresie presa. In afara publicaţiilor
bisericesti în limba română, între care s-a remarcat Luminatorul (1908), apare si o presa cu continut
politic. Se disting publicaţiile Basarabeţ (în limba rusă), organ al gruparii filo-ruse, Moldovanul,
inspirat de ideile moderate ale lui Pavel Dicescu, Basarabia şi Viaţa Basarabiei, de orientare
national-democrată. Vasile Stroescu, magnatul basarabean cunoscut pentru donaţiile sale financiare
în favoarea românilor ardeleni, va sprijini material si aparitia revistei Cuvantul moldovenesc,
principalul organ de presă românesc apărut la Chisinau în preajma primului război mondial.
Fără îndoiala, toate aceste manifestari ale vieţii naţionale românesti, dinamizate de
efervescenţa vieţii politice premergatori razboiului, au constituit un ferment prielnic unificarii cu
Romania, pe care o va aduce sfârşitul conflagratiei mondiale, Majoritatea numelor implicate in
actiunile cu caracter national din anii 1905-1914 se vor regăsi printre aderenţii actului din 1918.
Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca pana la acea data tipul de identitate nationala
construit de reprezentanţii elitei basarabene, in numele caruia acestia respingeau politica de
rusificare, era unul eminamente moldovenesc. Spre deosebire de conationalii lor din Imperiul
austro-ungar, care vor renunta la prioritatea unei identitati transilvane sau moldovene,
considerandu-se in primul rand romani, si abia secundar ardeleni sau bucovineni, basarabenii vor
pune accentul principal pe afirmarea distincta a caracterului lor moldovean, ca metoda de delimitare
de Rusia. Asimilarea lor in formula nafionala panromaneasca, efectuata in mare viteza la 1918, va
avea insa ca punct de plecare această platformă identitara specifica.
CULTURA ROMÂNEASCĂ MODERNĂ (1866-1914)

Cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea si primele doua decenii ale secolului XX
reprezinta o epoca de împliniri culturale majore. Este perioada clasica a culturii moderne românesti,
în care valorile culturale create în toate domeniile artistice si literare se vor sincroniza si integra
într-o maniera organica în peisajul valorilor europene. Mai mult, chiar, cultura româneasca se va
impune acum prin creatii competitive pe plan universal, oferind solutii culturale originale si de mare
valoare.
Pe de alta parte, cultura moderna româneasca a îngemanat pentru prima data în mod explicit
si a institutionalizat într-o creatie omogena înfaptuirile culturale si artistice ale românilor de
pretutindeni. Este epoca în care au trait si au creat titanii culturii române, în toate domeniile de
creatie, dând înalta expresie artistica geniului creator românesc: Mihai Eminescu, Ion Creanga, B.P.
Hasdeu, N. Iorga, N. Grigorescu si altii.

1. Institutii de cultura
Ajunsa în faza maturitatii depline, cultura româna moderna s-a dotat cu institutii pe masura,
ce au contribuit la dezvoltarea si punerea în valoare a geniului si talentului a numerosi creatori.

a) Academia
Prima institutie culturala a tarii, în ordinea valorii, a fost Academia Româna. Constituita în
1866 ca o societate literara, din initiativa unor oameni de cultura din toate provinciile locuite de
români si având ca scop declarat stabilirea ortografiei, gramaticii si a dictionarului limbii române,
ea va deveni în 1867 Societatea Academica Româna. Din 1872 Academia a admis printre membrii
sai, în afara de filologi sau istorici, si personalitati din domeniul medicinei, stiintelor naturale,
economiei, geologiei etc. În 1879 s-a adoptat titulatura de Academia Româna, care-si propunea ca
obiectiv promovarea “culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase”.
Organizata dupa modelul academiilor europene, Academia Româna cuprindea trei sectiuni:
literatura, istorie si stiinte. Fiecare dintre acestea a numarat printre membrii sai personalitati
prestigioase din toate domeniile creatiei. Astfel, din sectia literara a Academiei au facut parte în
aceasta perioada Timotei Cipariu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, August Treboniu Laurian,
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Costache Negruzzi, Ioan Slavici, George Cosbuc, Barbu Stefanescu
Delavrancea etc.
La sectia istorica s-au remarcat nume prestigioase ca M. Kogalniceanu, George Barit, Al.
Odobescu, V. A. Urechia, A. D. Xenopol, Dimitrie Onciu, Ioan Bogdan, Vasile Pârvan, N. Iorga.
Din sectia stiintifica a înaltului for au facut parte medicul Nicolae Kretulescu, economistii
P.S. Aurelian si Ion Ghica, fizicianul E. Bacaloglu, chimistii Nicolae Teclu si Petru Poni, botanistul
Florian Porcius, geologul Grigore Cobalcescu, agronomul si economistul Ion Ionescu de la Brad,
matematicienii Spiru Haret, David Emanuel, Dimitrie Pompeiu, inginerul Anghel Saligny, geologii
Ludovic Mrazec, I. Simionescu, Gh. Munteanu-Murgovici, geograful Simion Mehedinti, biologul
Grigore Antipa, botanistul Dimitrie Brândza, medicii Victor Babes, Ion Cantacuzino, C. Istrati, Gh.
Marinescu, biologul Grigore Antipa, botanistul Dimitrie Brândza, medicii Victor Babes, Ion
Cantacuzino, C. Istrati, Gh. Marinescu, biologul Emil Racovita etc.
Academia Româna a numarat printre membrii sai cele mai însemnate forte creatoare
românesti, iar prin colectiile, bibliotecile si institutele sale a tezaurizat valori culturale inestimabile
ale românilor de pretutindeni.
b) Asociationismul cultural
Alaturi de Academie s-au organizat si au desfasurat o bogata activitate un numar
impresionat de societati si asociatii culturale, care au animat si dinamizat o efervescenta creatoare în
cele mai diverse domenii. Printre cele mai însemnate amintim: Societatea Junimea, fondatt la Iasi în

3
1863, Societatea culturala Ateneul Român (Bucuresti 1865), Societatea Filarmonica Româna
(Bucuresti 1868), Societatea pentru fondul de teatru român (Deva 1870), Astra (Sibiu 1861),
Amicii literaturii si artei române (Bucuresti 1897), Liga culturala, Liga “Desteptarea” etc. si-au
desfasurat activitatea societatii culturale ce aveau ca obiective promovarea unor domenii foarte
specializate: Societatea de arhitectura (Bucuresti 1909) etc.
Pentru promovarea artelor si stiintelor s-au organizat în acesta perioada colectii si muzee
care au tezaurizat inestimabile valori culturale, materiale si spirituale. Datorita educatiei si gustului
artistic rafinat al regelui Carol I si al reginei Elisabeta (Carmen Sylva, ca poeta), familia regala a
României a organizat o valoroasa colectie de arta, a patronat manifestarile artistice ale epocii,
sprijinind si stimulând material talente deosebite.
În 1910 s-a organizat la Bucuresti primul muzeu de arta, care adapostea colectiile lui
Anastase Simu. Tot acum s-a organizat Muzeul National de Arta Veche Româneasca, Muzeul
Filarmonica si Opera (Teatrul Liric).

c) Învatamântul
Una dintre institutiile de baza ale culturii moderne, scoala, a cunoscut în aceasta perioad
progrese deosebite. Învatamântul românesc s-a sincronizat de-a lungul epocii moderne, în forma si
apoi în continutul sau, cu cel european. S-a realizat acum, prin legi si regulamente scolare moderne,
un învatamânt unitar, la scara întregii tari, de la cel superior, universitar, la cel primar.
În 1860 a luat fiinta Universitatea din Iasi, iar în 1864 Universitatea din Bucuresti, institutii
de cultura prestigioase ale României moderne, care au focalizat viata stiintifica si culturala a tarii.
Alte institutii de învatamânt superior au fost organizate pentru a pregati cadre specializate:
Facultatea de Medicina, scoala de Arte Frumoase, la Bucuresti si la Iasi, Conservatorul de Muzica si
Arta Dramatica etc. Toate aceste institutii de învatamânt superior au beneficiat de un corp profesoral
cu o pregatire temeinica,obtinuta în universitatile europene de prestigiu. Pentru crearea unei elite
intelectuale, statul român modern a oferit burse de studiu în strainatate, contribuind astfel la
circulatia valorilor nationale si la recunoasterea lor în spatiul cultural european.
Celelalte forme de învatamânt au cunoscut si ele transformari sensibile. Legea instructiunii
publice din 1864 institutia învatamântului primar obligatoriu si gratuit. Un rol însemnat în
modernizarea învatamântului românesc în deceniile de la cumpana dintre secole i-arevenit marelui
om de cultura, pedagog, matematician si astronom, Spiru Haret. El a organizat pe baze moderne
învatamântul de toate gradele si a initiat actiuni de culturalizare, alfabetizare si de trezire a
constiintei publice în lumea satelor, prin intermediul corpului învatatorimii rurale.
Alaturi de învatamântul de stat, a continuat sa functioneze în România moderna un
învatamânt privat, mai ales liceal, ca si învatamântul confesional. Din pacate însa, toate aceste
eforturi de institutionalizare si organizare n-au reusit sa diminueze procentul mare de analfabeti.
Conditiile de viata, economice si sociale, au facut ca, mai ales în mediul rural, populatia fara stiinta
de carte sa ramâne numeroasa pâna la primul razboi mondial.

2. Curente culturale si artistice

Cultura româna moderna a reusit, într-un interval istoric relativ scurt, sa ajunga la realizari
de înalta valoare artistica. La fel ca si scena politica, viata culturala a României moderne a fost
transversata de tendinte diverse si contradictorii, de confruntarea dintre traditionalism si
modernitate. Au fost vizate în aceste dezbateri directiile culturale de urmat, criteriile ce trebuiau sa
stea la baza valorizarii actului creator. Orientarile si tendintele s-au încadrat în miscarea ideilor
europene, aducând în acelasi timp nota atât de specifica a spatiului spiritual românesc.

a) Curente culturale
Romantismul a fost curentul cultural care a cunoscut adeziunea unui mare numar de creatori
din toate domeniile în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea. Numeroase opere literare,
artistice, creatii muzicale si plastice se incadreaza în spiritualitatea romantica.

4
 Spiritul critic s-a impus în cultura româna moderna o data cu curentul junimist, organizat în
jurul societatii “Junimea” din Iasi, ai carei principali animatori au fost Titu Maiorescu, P.P. Carp,
Th. Rosetti si altii. Junimismul a reprezentat un curent complex de idei estetice, literare si politice
care au avut un însemnat rol în cultura româna. Revista “Convorbiri literare” a gazduit în paginile
sale cele mai însemnate dezbateri cu privire la critica “formelor fara fond”, la directiile si criteriile
care trebuie sa stea la baza dezvoltarii culturii românesti. Spiritul critic, foarte pronuntat în
dezbaterile de la “Junimea”, a realizat o opera de asanare culturala, de promovare a valorilor
culturale autentice.
Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au oferit în peisajul cultural românesc o
efervescenta creatoare nemaiîntâlnita; curente estetice si literare s-au dezvoltat si s-au concurat,
oferind un spectacol cultural plin de idei fertile de cea mai mare diversitate.
Curentele moderniste, parnasianismul si simbolismul, au fost promovate în cadrul cenaclului
“Literatorul”, în jurul personalitatii lui Alexandru Macedonski.
Nevoia de angajare a artistului si artei sale în social a fost sustinuta cu verva de Constantin
Dobrogeanu-Gherea în paginile revistei “Contemporanul”.
Ca o reactie la modernizarea structurilor de civilizatie ce au dislocat valorile traditionale, s-
au nascut curente neo-romantice cu tenta social-politica, precum samanatorismul si poporanismul.
Organizat în jurul revistei “Samanatorul”, primul curent a promovat creatii culturale si o ideologie
marcete de nostalgia fata de valorile lumii rurale traditionale, considerate a fi amenintate cu
dislocarea totala o data cu modernizarea structurilor agrare. Curentul poporanism, organizat în jurul
revistei “Viata Româneasca” si ilustrat de Gabaret Ibraileanu si Constantin Stere, a militat pentru o
arta care sa se inspire din specificul national, sa promoveze valorile autohtone si sa le încadreze
organic între valorile culturale europene.

b) Artele plastice, muzica si teatrul

În domeniul artistic s-au conturat în aceste decenii marile domenii de creatie care au reliefat
specificul national: arhitectura, sculptura, muzica si teatrul, care au atins cote de înalta valoare.
În arhitectura, clasicismul a oferit înca solutii viabile, înainte de a fi abandonat în favoarea
tendintelor estetice de inspiratie franceza si a celor moderniste. Campionul acestui stil, Alexandru
Orascu, a proiectat un mare numar de edificii publice monumentale, care au dat farmec marilor
orase ale României moderne: Palatul Bancii Nationale (ridicat în anii 1883-1885), Ateneul Român,
(1886-1892), Palatul de Justitie (1890-1895), Palatul Ministerului Agriculturii (1896), Casa de
Economii si Consemnatiuni (1896-1900) etc. Reflexele neoromantice au fost prezente în arhitectura
din alte orase, precum Iasi (Palatul Culturii) sau la Castelul Peles.
Preocuparea de a recupera solutii arhitecturale traditionale si de a realiza un stil specific
românesc s-a manifestat în opera arhitectului Ion Mincu si a elevilor sai. Folosind mai ales elemente
ale stilului brâncovenesc, ei au creat un veritabil stil neoromânesc, ilustrat de edificii precum scoala
de Arhitectura, Primaria Capitalei, Casa Minovici etc.
În pictura si sculptura s-au remarcat, de asemenea, ultimele reminiscente ale clasicismului,
dar si începutul si manifestarea impresionismului. Au creat acum, lasând opere artistice de mare
valoare, Theodor Aman, Gheorghe Patrascu, Theodor Pallady, Constantin Brâncusi. În sculptura,
alaturi de C. Storck, s-au remarcat D. Paciurea, I. Georgescu etc. Expozitia jubiliara organizata la
Bucuresti în 1906, pentru a marca 40 de ani de domnie a regelui Carol I, a constituit un moment de
exceptie pentru arta româneasca, la fel, participarea României la expozitiile universale, organizate
în diferite capitale europene în aceasta vreme.

Viata muzicala a României moderne a oferit o bogatie de genuri în care s-au realizat valori
artistice de mare calitate; s-au afirmat compozitori cum au fost Ciprian Porumbescu, Eduard
Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Gavril Muzicescu, Gheorghe Dima si tânarul George Enescu.
Haricleea Darclée este doar una dintre vocile celebre care au impresionat publicul inclusiv pe marile
scene ale Europei. Tot acum s-a impus o arta dramatica de valoare, cu actori de mare talent. Matei

5
Millo, Mihail Pascally, Aristisa Romanescu, Cosntantin Nottara etc., care au valorificat creatia
dramatica universala si româneasca, ridicând-o la înalte cote interpretative.
Reflectând în mare masura problemele si framântarile procesului de modernizare, creatiile
cultural-artistice ale României moderne s-au situat, fara îndoiala, la un nivel european si a reusit sa
impuna cultura si genul creator national în scara de valori universale.