Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
S2 2 Supravegherea Bolnavului
S2 2 Supravegherea Bolnavului
1
1. OBSERVAREA FACIESULUI, A STĂRII PSIHICE, A SOMNULUI
BOLNAVULUI ŞI A REACTIVITĂŢII GENERALE
2
d) Somnul bolnavului:
- somn liniştit, odihnitor, fără întreruperi, neagitat;
- somnolenţă - instalată imediat după alimentare (în insuficienţă hepatică);
- stare de insomnie (reală sau falsă – raportul dintre somn de zi şi de noapte se inversează);
- somn agitat – întreruperi repetate (dureri de foame, diaree, necesitate de micţiuni, stări de
tensiune nervoasă).
e) Durerea:
- intensitate mică suportabilă (dureri articulare reumatismale) până la durere de mare
intensitate (colică renală, hepatică);
- spontană sau provocată prin palpare, se poate defini ca jenă, apăsare, presiune, crampe,
ruptură, sfâşiere, tensiune, arsură;
- de durată, de la câteva ore la câteva zile, în funcţie de cauză, având un caracter de
permanenţă sau intermitenţă;
- direcţia în care iradiază durerea – în ulcerul gastric sau duodenal, durerea iradiază din
epigastru în spate, în colelitiază din hipocondrul drept în umărul drept, în apendicită acută în
fosa iliacă dreaptă etc.
3
Temperatura – rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură
prin dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare – funcţia organismului care menţine echilibrul între producerea căldurii
(termogeneză) şi pierderea căldurii (termoliză) pentru păstrarea valorilor constante
(homeotermie) de 36,7°-37°C dimineaţa şi 37°-37,3° seara.
Scop: descoperirea unor modificări patologice ale valorii temperaturii corpului.
Locul de măsurare: cavităţi semiînchise (axilă, plica inghinală, cavitatea bucală) sau
cavităţi închise (rect, vagin).
Materiale necesare: termometru maximal individual;
- casoletă mică cu tampoane de vată şi comprese de tifon nesterile;
- prosop individual; săpun; pahar cu ¾ soluţie de cloramină 1% până la 5%; tavă;
- sticlă cu ulei de vaselină; tăviţă renală; sticlă cu alcool medicinal;
- creion albastru sau pix cu pastă; foaie de observaţie şi carnet propriu.
Etape de execuţie:
1. Pregătirea materialelor şi instrumentelor:
- Se pregătesc materialele necesare.
- Se verifică termometrul pentru a-i observa integritatea, funcţionalitatea şi dacă mercurul este
coborât în rezervor.
- Se şterge termometrul de soluţie dezinfectantă (irită tegumentele).
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
- Se anunţă bolnavul.
- Se aşază bolnavul în decubit dorsal, confortabil, cu capul pe pernă sau în poziţie şezândă, pe
scaun.
3. Efectuarea tehnicii.
A. Măsurarea în axilă:
- Se ridică braţul bolnavului şi se şterge bine axila prin tamponare cu prosopul lui.
- Termometrul se ţine în mână ca un creion în poziţia de scris.
- Se aşază termometrul cu rezervorul de mercur pe pielea centrului axilei, paralel cu toracele.
- Se apropie braţul bolnavului de trunchi cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a
toracelui.
- Se menţine termometrul timp de zece minute.
- Se scoate termometrul din axila bolnavului şi se aşază pe tava medicală.
- Se şterge termometrul cu o compresă uscată şi se citeşte gradaţia.
- Termometrul se ţine strâns şi se scutură cu mişcări rapide pentru ca mercurul să coboare în
rezervor.
- Se aşază termometrul la loc.
C. Măsurarea rectală:
4
- Se lubrifiază bulbul termometrului cu ulei de vaselină.
- Dacă bolnavul ştie şi poate, îşi introduce singur termometrul în rect. Când bolnavul nu
poate, este aşezat în decubit dorsal sau lateral şi i se introduce uşor bulbul termometrului în
rect cu mişcări de rotaţie şi înaintare.
- Se menţine timp de 3 minute.
- Se scoate termometrul şi se şterge cu un tampon de vată cu alcool.
- Se citeşte gradaţia.
4. Notarea cifrată:
- În „Carnetul de observaţii medicale independente” se notează numele bolnavului, salonul,
patul, data, valoarea temperaturii obţinute (urmând a fi notată şi în foaia de temperatură).
5. Notarea grafică:
- Se notează grafic cu un punct de culoare albastră în foaia de temperatură.
- Pentru fiecare diviziune a foii, se socotesc două diviziuni de grad.
- Se uneşte cu valoarea anterioară printr-o linie albastră. Se obţine curba termică.
6. Interpretarea rezultatelor:
- Temperatura normală (fiziologică): 36-37°C – afebril.
- Valori patologice: hipertemie: 37-38°C = subfebril; 38-39°C = febră moderată; 39-40°C =
febră ridicată; 40-41°C = hiperpirexie; hipotermie: sub 36°C.
7. Reorganizarea locului de muncă:
- Se scutură termometrul până când Hg coboară în rezervor.
- Se spală termometrul cu apă şi detergenţi sau săpun lichid.
- Se spală paharul şi se schimbă soluţia dezinfectantă.
- Se pune termometrul în pahar.
5
Respiraţia – funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen necesar
proceselor vitale, în paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon rezultat din
acestea.
Ventilaţia pulmonară (circulaţia aerului prin plămâni) - se realizează prin cele două
mişcări ventilatorii de sens opus (inspiraţia şi expiraţia), în care volumul cutiei toracice creşte
respectiv descreşte.
Scop: constituie un
indiciu pentru stabilirea diag-
nosticului, aprecierea evoluţiei
bolii, recunoaşterea complica-
ţiilor, prognosticul bolii.
Caracteristici ale frec-
venţei respiraţiei: suplă, regu-
lată, amplă, pe nas, lentă şi pro-
fundă. Frecvenţa normală a res-
piraţiei se observă în graficul
alăturat.
Materiale necesare: ceas cu secundar; foaie de observaţie; stilou sau pix (cu cerneală
sau pastă albastră).
Etape de execuţie:
a) Pregătirea materialelor
- Se pregătesc materialele necesare.
b) Pregătirea bolnavului:
- Se aşază bolnavul în decubit dorsal.
- Nu se anunţă bolnavul! (se modifică ritmul respirator şi nu se mai obţin valori reale). Este de
preferat perioada de somn a bolnavului.
c) Efectuarea tehnicii:
- Se numără frecvenţa mişcărilor de respiraţie, prin inspecţie (când bolnavul este treaz,
conştient sau când doarme);
- Se aşază mâna uşor, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui bolnavului.
- Se numără inspiraţiile timp de un minut.
d) Notarea cifrică:
- În „Carnetul propriu de observaţii medicale independente” se notează cifric.
Ex: Georgescu D., salon 1, pat 3.
17V Rd = 26 r/min 18V Rd = 24 r/min
Rs = 30 r/min Rs = 34 r/min
e) Notarea grafică:
- Se notează grafic în foaia de temperatură cu un punct de culoare VERDEşi se uneşte cu o
linie cu valoarea anterioară.
- Pentru fiecare linie orizontală a foii se socotesc două respiraţii.
a) respiraţie normală
6
b) Cheyne-Stockes c) Kussmaul
f) Interpretarea rezultatelor:
- Frecvenţa mişcărilor respiratorii variază în funcţie de: sex, vârstă, poziţie, temperatura
mediului ambiant, starea de veghe sau somn.
- În stare fiziologică, curba respiratorie merge paralel cu ce a a temperaturii şi a pulsului.
- Patologic, respiraţie dificilă (sete de aer): tahipnee (polipnee) - dispnee cu accelerarea
ritmului respirator; bradipnee (12-10-8 resp/min) – dispnee cu rărirea ritmului respirator;
dispnee cu perturbarea ritmică şi periodică a respiraţiei:
1. dispnee Cheyne-Stockes (respiraţie cu amplitudini crescânde până la maximum şi
apoi scăzând până la apnee ce durează 10-20 s);
2.dispneea Kussmaul (respiraţie în patru timpi, o inspiraţie profundă urmată de o
scurtă pauză şi o expiraţie scurtă, zgomotoasă, după care urmează o altă pauză scurtă).
3. dispneea Biot se caracterizeaza prin cicluri de respiratii intrerupte de perioade de
apnee de 5 pana la 20 de secunde. Este o respiratie agonica.
4. dispneea Bouchut este o polipnee, cu inspiratie lunga fortata si expiratie scurta si
brusca
Observaţii
- În dispnee se notează: orarul, intensitatea, tipul, evoluţia în timp.
- Dispneea paroxistă (Cheyne-Stockes) trebuie depistată sistematic, deoarece bolnavul nu o
semnalează.
- Dispneea Kussmaul apare când pH-ul scade sub 7,2 (în come).
7
Formarea pulsului arterial: sincron cu sistolele ventriculare, pereţii arteriali sunt
destinşi ritmic prin volumul de sânge expulzat din ventriculul stâng şi aortă; destinderea
pereţilor arteriali se propagă o dată cu coloana de sânge sub formă de undă pulsatilă.
Calităţile pulsului: frecvenţă (rapiditate); ritmicitate (regularitate); amplitudine
(intensitate); volum (tensiune); celeritate.
Scop: obţinerea informaţiilor cu privire la starea anatomo-funcţională a inimii şi
vaselor.
Materiale necesare: ceas secundar sau cronometru; creion, pix (culoare roşie);
- foaie de temperatură.
Etape de execuţie:
a) Pregătirea bolnavului (psihică şi fizică):
- Se anunţă bolnavul că i se va măsura pulsul.
- Se explică bolnavului modul de măsurare (o stare emotivă îi poate modifica valoarea
pulsului).
- Bolnavul este menţinut în stare de repaus fizic şi psihic 5-10 minute cu braţul sprijinit,
pentru relaxarea muşchilor antebraţului.
b) Executarea tehnicii:
I. Măsurarea în artera radială.
II. Măsurarea în aceeaşi succesiune de timpi, în alte artere: carotidă, cubitală,
humerală, femurală, poplitee, tibială posterioară, pedioasă.
d) femurală e)
poplitee f)
tibiala posterioara g)
pedioasa
- Spălarea mâinilor.
- Se reperează şanţul
radial pe
extremitatea distală a
antebraţului, în continuarea policelui.
- Se poziţionează degetele palpatoare pe traiectul arterei şi cu ajutorul policelui se
îmbrăţişează antebraţul.
- Se exercită o uşoară presiune asupra peretelui arterial cu vârful degetelor (index, mediu şi
inelar) de la mâna dreaptă şi se percep zvâcniturile pline ale pulsului.
- Se numără zvâcniturile percepute urmărind secundarul cronometrului timp de un minut (se
începe numărătoarea de la 1/4, 1/2, 3/4 sau un minut).
c) Notarea cifrică în carnetul propriu:
8
- Se notează în carnetul propriu: numele şi prenumele bolnavului; salonul şi patul; data;
valorile măsurate (D-dimineaţa, S-seara).
d) Notarea grafică (în foaia de temperatură a bolnavului):
- Pentru fiecare linie subţire orizontală a foii de temperatură se socotesc patru pulsaţii.
- Pe ordonată se notează frecvenţa (numărul zvâcniturilor pe minut) iar pe abscisă timpul când
s-a măsurat.
- Se notează un punct roşu la intersecţia frecvenţei şi a timpului.
- Se unesc punctele notate cu o linie roşie şi se obţine curba pulsului.
e) Reorganizarea locului de muncă:
- Foaia de observaţie se aşază în dosarul salonului.
f) Interpretarea frecvenţei pulsului:
- Frecvenţa pulsului variază fiziologic în funcţie de vârstă, emoţii, efort etc.
I. Variaţii fiziologice ale frecvenţei pulsului:
- puls tahicardic (accelerat) în: ortostatism, efort fizic şi psihic, emoţii puternice, în cursul
digestiei;
- puls bradicardic (rărit) în: decubit, stare de repaus, linişte psihică.
II. Variaţii patologice ale calităţilor pulsului:
- frecvenţa – puls tahicardic sau bradicardic;
- ritmicitatea – puls ritmic sau aritmic;
- amplitudinea – puls cu amplitudine mică, filiform sau puls cu amplitudine crescută;
- volum (tensiunea) – puls dur sau puls moale;
- celeritatea – puls săltăreţ (creştere rapidă a tensiunii urmată de o cădere bruscă) sau puls
tard (cădere lentă).
9
- vâscozitatea sângelui.
Tensiunea arterială:
- sistolică (tensiune arterială maximă) = 140 mm Hg – forţa de contracţie a inimii va fi mai
mare în sistolă;
- diastolică (tensiune arterială minimă) = 80 mm Hg – forţa de contracţie a inimii va fi mai
mică în diastolă.
Tensiunea diferenţială (de importanţă diagnostică) - diferenţa dintre T.A. maximă şi
T.A. minimă.
Valorile tensiunii arteriale variază în funcţie de: tonusul neurovegetativ, starea
glandelor endocrine, starea vaselor, volumul sângelui circulant şi al urinei.
Scop: descoperirea modificărilor morfofuncţionale ale inimii şi vaselor.
Materiale necesare: tavă de instrumente medicale;
- stetoscop biauricular; creion, pix, stilou (cu culoare ROSU);
- foaie de temperatură; tampon de vată cu alcool.
Etape de execuţie:
a) Pregătirea materialelor:
- Adunarea şi transportul materialelor necesare la locul examenului.
- Verificarea stării de funcţionare a instrumentelor şi aparatelor.
b) Pregătirea bolnavului (psihică, fizică):
- Bolnavul este informat asupra scopului investigaţiei.
- Se explică măsurile necesare pentru o măsurare corectă: 15 minute repaus înainte de
măsurare; efectuarea măsurării se face după cel puţin 3 ore de la servirea mesei.
c) Execuţia tehnicii propriu-zisă:
I. Cu aparatul Riva-Rocci
- Spălarea mâinilor.
- Se aşază manometrul (cel cu mercur) pe noptieră, într-o poziţie fără vizibilitate pentru
bolnav.
- Se aplică strâns manşeta pe braţul sprijinit şi în extensie.
- Se fixează cu mâna stângă membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea
inferioară a manşetei şi olivele în urechi.
10
- Se continuă decomprimarea, ascultând zgomotele pulsului şi urmărind gradaţiile
manometrului până la dispariţia ultimei unde pulsatile.
- Se memorează a doua valoare tensională – tensiunea minimă – indicată de manometru.
- Se îndepărtează manşeta de pe braţ.
II. Cu aparatul Pachon
- Se execută cu aceeaşi succesiune de timpi.
- Citirea valorilo T.A. se face pe cadranul manometrului Pachon.
d) Reorganizarea locului de muncă:
- Se aşază tensiometrul şi stetoscopul pe tava medicală.
- Se aşază bolnavul în poziţie comodă.
- Spălarea mâinilor.
- Se dezinfectează membrana stetoscopului cu tampoane de vată cu alcool.
- Se aşază aparatul în dulapul pentru instrumente si materiale medicale.
e) Notarea cifrică:
- În carnetul propriu se notează cifric valorile tensiunii măsurate, numele şi prenumele
bolnavului, salonul, data.
f) Notarea grafică
- Se notează grafic în foaia de temperatură cu culoare albastră (creion, pix, stilou), haşurat.
- Se socoteşte pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură o unitate coloană de Hg.
Deasupra liniei groase se notează tensiunea arterială maximă, iar tensiunea arterială minimă
dedesubt.
g) Interpretarea rezultatelor
- Valorile normale şi patologice ale T.A. în funcţie de vârstă.
_ Valori patologice: Hipertensiunea arteriala - HTA
Hipotensiunea arteriala -hTA
Etape de execuţie:
I. Observarea diurezei
11
- Se va observa ritmul micţiunilor:
1. normal – 5-6/24 ore la bărbaţi; 4-5/24 ore la femei;
2. patologic – ritm crescut (polakiurie); mai mult noaptea (nicturie).
- Se vor observa tulburările de micţiune:
3. polakiurie – micţiuni frecvente, cu cantităţi mici;
4. ischiurie sau retenţie de urină – imposibilitatea de a urina;
5. disurie – eliminarea urinei cu dificultate şi dureri;
6. enurezis – pierderea involuntară de urină în timpul nopţii;
7. nicturie – egalarea sau inversarea raportului dintre numărul micţiunilor şi
cantitatea de urină emisă noaptea faţă de cea emisă în cursul zilei.
12
poliurie = peste 3000 ml/24 h;
oligurie = sub 1000 ml/24h;
anurie = absenţa urinei în vezică.
Observarea calităţii urinei:
1. culoare: normal
- galben deschisă = urină diluată;
- brun închisă = urină concentrată;
Patologic:
- brun închisă şi spumă (icter);
- roşie deschisă până la roşie brună = urină cu sânge (hematurie);
Fiziologic:
- albastru-verde = tratament cu albastru de metilen;
- cafeniu-roşu-brun-negru = tratament cu chinină sau acid salicilic.
2. miros: caracteristic; amoniacal (în fermentaţia alcalină intravezicală); aromatic, de
fructe în diabet.
3. aspect: normal = clar, transparent;
- patologic = tulbure (săruri, puroi, microbi, calculi).
Etape de execuţie:
a) Pregătirea materialelor:
- Se pregătesc materialele necesare.
- Se verifică exactitatea balanţei cântarului (se lasă vârful indicator mobil să oscileze, până ce
se opreşte la vârful indicator fix al puntuclui zero).
- Dacă este cazul, se echilibrează balanţa cu ajutorul sistemului de corecţie.
- Se imobilizează acul indicator, închizând braţul balanţei.
- Se poate utiliza si balanta electronica
b) Pregătirea bolnavului:
- Se anunţă bolnavul să nu mănânce (dimineaţa).
- Bolnavul este rugat să urineze.
c) Efectuarea tehnicii propiu-zise:
13
Se aşază greutăţile la masa aproximativă a bolnavului.
Bolnavul urcă pe cântar.
Se deschide braţul balanţei şi se echilibrează greutăţile.
Se citesc valorile obţinute şi se notează masa corporală în
foaia de temperatură.
Se imobilizează din nou braţul balanţei cu acul indicator
mobil, după care bolnavul coboară de pe cântar.
d) Îngrijirea bolnavului după efectuarea cântăririi:
Bolnavul este condus până la pat şi instalat în poziţie
comodă.
Se acoperă bolnavul cu pătura.
e) Reorganizarea locului de muncă:
Se aşază cântarul la locul lui.
Spălarea mâinilor.
VALORI IMC
- 18,49 sau mai putin - Subponderal
- intre 18,50 si 24,99 - Greutate normala
- intre 25,00 si 29,99 - Supraponderal
- intre 30,00 si 34,99 - Obezitate (gradul I)
- intre 35,00 si 39,99 - Obezitate (gradul II)
- 40,00 sau mai mult - Obezitate morbida
14
Se coboară uşor cursorul taliometrului, până atinge capul bolnavului (vertex).
Pe tija gradată, se citeşte înălţimea.
Se notează în foaia de temperatură şi de observaţie.
Se invită să coboare şi se ajută bolnavul să se încalţe.
Se conduce bolnavul până la pat şi se aşază în poziţie comodă şi invelit.
II. Cu banda metrică
Descălţat, este aşezat în ortostatism, cu spatele lipit de perete.
Se plasează un plan orizontal pe vertex, perpendicular pe perete şi se
marchează locul de întâlnire.
Se măsoara cu banda metrică distanţa de la locul marcat până la sol.
Se notează în foaia de observaţie şi foaia de temperatură.
d) Reorganizarea locului de muncă:
Se aşază taliometrul la locul lui.
Spălarea mâinilor.
Etape de execuţie:
a) Pregătirea bolnavului
- Bolnavul va fi educat cum să expectoreze: să tuşească cu gura închisă; să colecteze sputa în
scuipătoare; să nu stropească în jurul său, să nu arunce în scuipătoare corpuri străine.
- Se va insista în educarea femeilor care au tendinţa de a ingera sputa.
- Se va aşeza bolnavul în poziţia care-i permite să expectoreze cu uşurinţă.
- Se va sprijini capul bolnavului.
b) Observarea calităţii sputei
1. Culoarea
- Poate fi: roşie, sangvinolentă, aerată şi spumoasă (în hemoptizia din tuberculoză, cancer
pulmonar); hemoptoică sau spută striată cu sânge; ruginie (în debutul de pneumonie); roşie-
15
brună când sângele stagnează în plămân înainte de a fi evacuat; roşie gelatinoasă (cancerul
pulmonar); roz (edemul pulmonar); galbenă-verzuie (supuraţiile pulmonare); albă sau albă-
cenuşie (inflamaţia bronhiilor şi în astm bronşic); neagră (infarct pulmonar).
2. Mirosul
- Poate fi: fetid (dilataţia bronşică, caverne tuberculoase); fetiditate penetrantă, insuportabilă
(gangrena pulmonară); mirosul pământului sau al paiului umed (supuraţii pulmonare).
3. Consistenţa
- Se va aprecia consistenţa: spumoasă; aerată; gelatinoasă; vâscoasă; lichidă.
4. Forma sputei
Se va observa for-
ma: perlată (astm); numulară
(caverne pulmonare): mase grun-
joase, izolate în salivă; mulaje
bronşice (foarte rar).
5. Compoziţia sputei
Se va aprecia aspec-
tul sputei: mucos (astm bronşic,
inflamaţia bronhiilor); purulent
(supuraţiile pulmonare); muco-
purulent; seros (stază şi edem
pulmonar); pseudomembranos (dif
teria laringiană, bronşită difterică,
bronşită pseudo-membranoasă);
sangvinolent (edem pulmonar,
cancer pulmonar, infarct pulmo-
nar).
6. Cantitatea sputei
- 50-100 ml/24 h (bronşita catarală, pneumonie, tuberculoză incipientă);
- 100-1000 ml/24 h (bronşiectazie, caverne tuberculoase, gangrene pulmonare şi edem
pulmonar;
- vomică – eliminarea unor colecţii masive de puroi sau exsudat (abces pulmonar, chist
hidatic).
c) Curăţirea mucoasei bucale:
- Se pregătesc tampoane de tifon pe porttampon.
- Se curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane pe porttampon.
- Se aruncă tampoanele în tăviţa renală.
d) Notarea grafică
- Se notează în foaia de temperatură cu culoare roşie, identic cu notarea diurezei, cantitatea de
spută colectată în vasul gradat în 24 h.
Observaţie
- Culoarea, aspectul şi cantitatea sputei expectorate pot fi modificate de unele alimente sau
medicamente ingerate sau ţinute în gură înainte de expectoraţie.
16
10. OBSERVAREA ŞI NOTAREA VĂRSĂTURILOR
Vomă (vărsătură) – actul reflex prin care se elimină brusc conţinutul stomacal.
Scop: obţinerea de informaţii privind conţinutul gastric pentru stabilirea
diagnosticului şi bilanţului lichidelor ingerate şi eliminate zilnic din organism.
Materiale necesare: tăviţă renală; pahar cu apă; foaie de temperatură;
- pix sau stilou; muşama, aleză, prosop.
Etape de execuţie:
a) Ajutarea bolnavului:
- Se aşază bolnavul într-o poziţie care să împiedice aspirarea vărsăturii (şezândă,
semişezândă, în decubit lateral cu capul uşor ridicat).
- Se susţine capul bolnavului cu o mână şi cu cealaltă tăviţa renală.
- Se pune la dispoziţia bolnavului un pahar cu apă pentru clătirea gurii după vărsătură.
- Se anunţă medicul.
b) Observarea calităţii vărsăturilor
1. Frecvenţa. Se observă frecvenţa vărsăturilor:
- ocazionale (în intoxicaţiile alimentare sau în bolile infecţioase acute);
- frecvente (stenoză pilorică – vărsăturile se produc după mese);
- incoercibile (în graviditate şi unele boli psihice).
2. Orarul. Observarea orarului vărsăturilor:
- matinale - dimineaţa pe stomacul gol (la alcoolici şi gravide);
- postprandiale – imediat după alimentare sau chiar în timpul consumării alimentelor (la
nevropaţi);
- tardive la 2-6 ore de la alimentaţie (ulcer şi cancer gastric complicat cu stenoză pilorică).
17
8. Simptome care însoţesc vărsătura. Observarea altor simptome:
durere abdominală (peritonită); deshidratare – eliminându-se sodiu, potasiu, clor, se produce
un dezechilibru hidroelectrolitic al organismului.
c) Notarea vărsăturilor în foaia de observaţie:
- Se notează fiecare vărsătură cu un cerc însoţit de data şi ora producerii, în rubrica specială a
foii de temperatură: vărsăturile alimentare - cu cerneală albastră; vărsăturile bilioase – cu
culoare verde; vărsăturile cu conţinut sangvinolent – cu culoare roşie.
- Dacă vărsăturile sunt foarte frecvente se va nota numărul vărsăturilor din ziua respectivă.
d) Prezentarea vărsăturii:
- Vărsătura colectată se va păstra într-un recipient până la venirea medicului.
- Vasul acoperit cu o placă de sticlă se arată medicului.
- La indicaţia medicului, vărsătura se transportă la laborator pentru evidenţierea unor
eventuale substanţe toxice (însoţită de date privind numele şi prenumele bolnavului, secţia şi
salonul).
18
- valori patologice – pierderea orarului obişnuit al evacuării: constipaţie habituală sau diaree.
c) Cantitatea
- valori normale – zilnic, 150-200 g de materii fecale;
- valori patologice – mărită (afecţiuni ale pancreasului, ale colonului, diareele gastrogene de
natură aclorhidrică); poate ajunge la câteva kilograme (anomalii de dezvoltare a colonului);
redusă (în constipaţie); foarte redusă de numai 10-15g (dizenterie).
d) Consistenţa
- valori normale – consistenţă păstoasă, omogenă;
- valori patologice – consistenţă uscată, crescută (schibale, coproliţi) (constipaţie); consistenţă
scăzută (scaune moi), în diaree; lichidă, apoasă în special după purgative saline; consistenţă
neomogenă (scaun solid, dur, urmat de o cantitate de scaun semilichid sau lichid).
e) Forma
- valori normale – formă cilindrică cu diametrul de 3-5 cm, lungime variabilă;
- valori patologice - formă de panglică sau creion (în cancer rectal); filiformă (spasme ale
regiunii anorectale); bile dure, de mărimea măslinelor (în constipaţia spastică); masă fecaloidă
abundentă (constipaţie atonă); bile conglomerate, multiglobale (când materiile fecale au
stagnat mult timp în rect).
a) normal b) diareic
f) Culoarea
- valori normale – culoare brună;
- valori patologice: culoare galben-aurie (în diaree); verde când bilirubina se oxidează la
nivelul intestinului gros; mai închisă (în constipaţie); albicioasă ca argila (icterul mecanic);
brun-închisă (icterul hemolitic); neagră ca păcura, moale şi lucios (în cazul unor hemoragii în
porţiunea superioară a tubului digestiv – melena); roşie (în cazul hemoragiilor din porţiunea
inferioară a tubului digestiv).
g) Mirosul
- valori normale – fecaloid;
- valori patologice – acid (în caz de fermentaţie intestinală); fetid (în caz de putrefacţie); miros
rânced, foarte pătrunzător (când se găsesc grăsimi nedigerate); foarte fetid (în cancerul
colonului şi rectului).
h) Aspectul
- valori normale – aspect păstos-omogen;
- valori patologice – aspect de zeamă de pepene (în febra tifoidă); de zeamă de orez (în
intoxicaţii, lambliază sau în holeră).
i) Elemente patologice – mucus, puroi, sânge (în colite ulceroase,
pseudomembranose, cancer rectal sau intestinal, dizenterie); resturi de alimente nedigerate (în
19
achilie gastrică, în pancreatite cronice); grăsimi nedigerate (steatoree – în caz de digestie sau
absorbţie insuficientă a grăsimilor); paraziţi intestinali. Cazurile vor fi imediat raportate
medicului.
j) Notarea scaunelor
- valori normale – scaun normal ( I );
- valori patologice: moale (/); diareic (–); mucos (X); cu puroi (P); cu sânge (S) în creion roşu;
grunjos (Z).
20
4. Se servesc bolnavului lichide reci, uşor acidifiate cu lămâie,
alternându-le pentru a asigura o variaţie cât mai mare.
5. Bolnavului inapetent nu i administrează alimente hiperzaharate
(gustul dulce provoacă relativ repede o senzaţie de plenitudine şi favorizează adesea diaree).
6. Profitând de setea bolnavului, i se vor oferi elemente nutritive
sub formă lichidă (de ex. laptele, sucurile de fructe vor fi îmbogăţite cu praf de lapte, cacao,
gălbenuş de ou, preparate de zahăr ridicând astfel valoarea calorică a alimentelor introduse).
7. Se asigură necesităţile calorice (2500-3000 calorii/zi) prin
administrarea de preparate lichide hipercalorice.
8. În momentul în care apetitul începe să revină, se administrează
bolnavului o alimentaţie solidă (4-5 mese).
9. Se va urmări ca bolnavul să consume numai alimente conforme
prescripţiilor medicale.
10. Încalcarea prescripţiilor medicale va fi comunicată medicului.
21
Regiunile ventrale ale corpului uman Regiunile dorsale ale corpului uman
Elemente de observaţie:
a) Transpiraţie – proces fiziologic de umezire a pielii, prin care organismul
pierde căldură. În cantitate excesivă are semnificaţie patologică şi poate conduce la
deshidratarea organismului.
- Transpiraţia palmelor şi plantelor (boala Basedow); generalizată; continuă; periodică (cazul
febrei intermitente sau la sfârşitul unei febre continue – criza pneumonică).
b) Culoarea tegumentelor. Aspectul şi culoarea tegumentelor pot fi:
- paloare (decolorare) permanentă (în caz de anemie); paloare instalată brusc (hemoragii,
colaps, şoc iminent);
- cianoză sau coloraţie albăstruie a tegumentelor şi a mucoaselor (în afecţiuni ale aparatului
respirator, circulator şi unele boli cardiace congenitale): discretă (lobul urechilor, extremităţile
degetelor); foarte intensă (la nas, buze, ochi); foarte intensă (toată faţa, limba);
- roşeaţa pielii apare în emoţii, în cursului efortului fizic, febră, în unele afecţiuni hemoragice;
- coloraţia galbenă a tegumentelor (în icter, în urma consumării unor medicamente - atebrină,
acid picric etc. sau poate semnala apariţia unei boli infecţioase); culoarea „galbenă ca paiul”
(cancer şi anemie pernicioasă);
- bronzată („boala lui Addison”);
- brună (în ciroza hepatică);
- cenuşie-murdară (supuraţii pulmonare cronice).
c) Edemul – acumularea de lichid seros în ţesuturi, se manifestă prin:
creşterea în volum a regiunii edemaţiate; pielea devină palidă, lucioasă şi străvezie; ştergerea
cutelor naturale; pierderea elasticităţii ţesutului edemaţiat (păstrează urma presiunii digitale =
semnul „godeului”).
- Edemul poate fi: generalizat (în anasarcă – acumularea de lichid în cavităţile seroase ale
organismului), se poate constata prin creşterea masei corporale;
22
- localizat – iniţial la pleoape apoi la organele genitale ca urmare a stazei venoase. El se poate
generaliza (edem albastru) în afecţiunile cardiace şi pulmonare;
- caşectic – scăderea albuminelor din sânge şi creşterea permeabilităţii pereţilor vasculari (la
bolnavii caşectici, subnutriţi, tuberculoşi, canceroşi etc.;
- inflamator – localizat în jurul proceselor inflamatorii, este de culoare roşie;
- angioneurotic are o cauză alergică şi se instalează rapid.
Se va urmări diureza şi se va recolta urină pentru examinare la laborator.
Se va cântări bolnavul zilnic.
Se urmăreşte ca bolnavul să respecte regimul dietetic prescris de medic (desodat).
d) Descuamaţiile (desprinderea celulelor cornoase superficiale din epidermă).
Se vor observa: caracterul descuamaţiei (furfuracee, pitiriazică, lamelară şi în
lambouri);
- regiunea în care s-a manifestat;
- timpul în care a apărut.
e) Erupţiile cutanate – modificări ale tegumentelor.
Acestea pot fi: maculoase, papuloase, veziculoase, pustuloase.
Sunt determinate de:
- boli infecţioase (scarlatină, rujeolă, varicelă etc.);
- reacţii alergice – urticarie, boala serului;
- hiperexcitabilitatea nervilor vasomotori ai pielii;
- acţiunea toxică şi de sensibilizare a unor medicamente (iod, morfină etc.).
f) Hemoragiile cutanate sunt determinate de:
- tulburări de coagulare a sângelui;
- fragilitate capilară exagerată.
Hemoragiile cutanate pot fi:
- peteşii – hemoragii mici: punctiforme, ovalare, rotunde;
- echimoze – pete hemoragice extinse;
- hemoragiile cutanate pot fi însoţite de hemoragii ale mucoaselor (de ex. epistaxis –
hemoragie nazală; hemoragii gingivale; hematemeză – varsă sânge; melenă – scaun cu sânge
digerat).
Hemoragiile cutanate nu dispar la presiunea digitală!
Apariţia oricărei manifestări patologice la un bolnav va fi adusă la cunoştinţa
medicului şi va fi notată în condica de predare a serviciului, pentru ca bolnavul să fie urmărit
în continuare.
23