Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comunicarea organizaţională
Curs
Prof.univ.dr. Dumitru Iacob
2
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CADRUL GENERAL AL CURSULUI
Cadrul general al cursului
Structura Cursului
3
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CADRUL GENERAL AL CURSULUI
4
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
5
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
Dar, pentru a avea o imagine mai completă a organizaţiei este necesar să subliniem că ea
trebuie privită, atât ca sistem, cât şi ca “suprasistem”. Ca sistem, este inclusă în societatea globală,
iar ca suprasistem înglobează alte sisteme. În acelaşi timp, organizaţia cuprinde mai multe
subsisteme, fiecare având o funcţie specifică. O clasificare operaţională a sistemelor (subsistemelor)
participante la “viaţa” internă a organizaţiei o furnizează D. Katz şi R. Kahn, care indică cinci tipuri
generice esenţiale:
a. Subsistemul de producţie (production subsystem, în limba engleză) care este cel mai
important, deoarece în cadrul lui se desfăşoară transformările pe baza prelucrării “intrărilor” în
sistem.
b. Subsistemul de susţinere (supportive subsystem) procură “intrările” din mediu (oameni,
materiale, energii), plasează “ieşirile” şi realizează legăturile instituţionale ale organizaţiei cu mediul
exterior.
c. Subsistemul de menţinere (maintenance subsystem) care echipează interiorul organizaţiei
cu ceea ce este necesar realizării în cele mai bune condiţii a activităţii. Sunt cuprinse aici mecanisme
de recrutare şi instruire a forţei de muncă, de solicitare şi motivare conform normelor organizaţiei,
de aplicare a sancţiunilor pozitive şi negative pentru atingerea scopurilor organizaţiei.
d. Subsistemul adaptiv (adaptive subsystem), care elaborează măsuri de corecţie, de adaptare
a sistemului în urma receptării influenţelor din mediul înconjurător.
e. Subsistemul de conducere (managerial subsystem), care cuprinde activităţile organizate în
vederea controlării, coordonării şi dirijării numeroaselor subsisteme ale structurii organizaţiei. Acest
subsistem dispune de mecanisme de reglementare şi este investit cu autoritate structurală pe mai
multe nivele. El este cel care produce deciziile necesare coordonării şi dirijării tuturor celorlalte
subsisteme.
Câteva concluzii se impun:
a. Organizaţiile, ca sisteme sociale complexe, sunt constituite din elemente ce trebuie să
acţioneze în mod concentrat pentru a obţine eficienţa organizaţională. Aceasta presupune ca
organizaţiile să fie analizate atât din perspectiva capacităţilor de a integra variabilele organizaţionale
cu factorii umani, cât şi din aceea de a reacţiona în mod adecvat la influenţa mediului extern.
b. Analiza sistemică a organizaţiilor, ca expresie a aplicării la nivelul socialului a teoriei
generale a sistemelor, oferă o nouă perspectivă asupra relaţiilor interumane, precum şi asupra
relaţiilor dintre om şi mediu. Teoria organizaţiilor nu este, după cum spunea L. von Bertalanffy “un
manual pentru dictatorii de toate felurile, eficace pentru a domina fiinţele umane, aplicând ştiinţific
legile de fier, ci dimpotrivă, ea este un avertisment: Leviathanul organizaţiei nu poate înghite
individul fără a pecetlui pieirea sa inevitabilă”.
6
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
el. Limitele individului în cauză sunt clar exprimate prin enunţuri precum: a)”stânca este prea mare
pentru om”; b) “omul este prea mic pentru stâncă. Atât în raport cu solicitările mediului exterior cât
şi în ceea ce priveşte propriile sale capacităţi, omul, ca individ, izolat, este limitat, depăşirea
limitelor fiind cu putinţă prin acţiunea socială de cooperare.
În organizaţii prin cooperare, oamenii pot face împreună lucruri pe are nu le pot realiza
singuri. Condiţiile generale ale constituirii (apariţiei) unei organizaţii sunt:
a) existenţa unor indivizi care consimt să coopereze pentru realizarea unui scop care este al
fiecăruia în parte şi al tuturor împreună;
b) capacitatea indivizilor de a comunica între ei, de a conlucra efectiv pentru realizarea
scopului comun.
Nevoia de cooperare, ca factor esenţial în geneza organizaţiilor are rădăcini adânci, ce merg
spre trăsăturile de esenţă ale omului, prin care acesta de deosebeşte radical de celelalte vieţuitoare:
a) Omul este o “fiinţă gânditoare”, o fiinţă înzestrată cu capacităţi de cunoaştere. Ca homo
sapiens, fiinţa umană a declanşat o neîncetată expansiune a cunoaşterii asupra realităţii
înconjurătoare şi asupra ei înşişi. Frontierele cunoaşterii, extrem de mobile, se lărgesc în
permanenţă, iar potenţa de cunoaştere a omenirii în ansamblu este, în principiu, în permanenta
creştere. Omul însă, ca individ izolat, are capacităţi restrânse, limitate de cunoaştere, fapt de impune:
- acumularea unor cunoştinţe deja existente, rezultat al investigaţiilor întreprinse de
generaţiile anterioare, care, prin însumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, în situaţii
particulare, fondul de cunoştinţe existente într-un domeniu al acţiunii umane, într-un domeniu
profesional); de altfel, ar fi imposibilă şi fără sens reluarea, de la început a cunoaşterii de către
fiecare generaţie umană;
- specializarea în cunoaştere este atât inevitabilă, cât şi utilă prin rezultatele ei, în acest mod
fiind cu putinţă aprofundarea rapidă a cunoaşterii prin acţiunea indivizilor care alcătuiesc aceeaşi
generaţie, noile achiziţii fiind comunicate, atunci şi atât cât este nevoie, între membrii diverselor
comunităţi profesionale.
În ambele ipostaze ale omului ca fiinţă cunoscătoare, pe verticala generaţiilor sau pe
orizontala aceleiaşi generaţii, este vizibilă necesitatea cooperării în cunoaştere.
b) Cunoaşterea nu a fost niciodată şi nu poate fi la modul absolut, un scop în sine. Omul
cunoaşte pentru a transforma. Omul produce schimbări în natură, în mediul înconjurător pentru a-şi
înlesni condiţiile de viaţă. Homo sapiens se îngemănează cu homo faber. Ca fiinţă transformatoare,
ca individ care realizează şi mânuieşte unelte, care produce “obiecte” noi, omul este supus aceloraşi
limite ale acţiunii izolate şi are deschisă aceeaşi cale de depăşire a limitelor sale:
- organizarea acţiunii umane implică şi face cu putinţă diviziunea muncii, fapt ce presupune
realizarea scopului comun mai multor oameni cu eforturi mult mai mici decât dacă fiecare dintre ei
ar acţiona de unul singur;
- simultan, fiecare individ în parte îşi poate dezvolta şi afirma mai repede şi mai clar propria
forţă de acţiune, concentrarea pe un obiectiv particular, obţinut prin diviziunea obiectivului general,
favorizând manifestarea unei game largi de acţiuni umane; omul se dovedeşte mai lesne folositor,
inclusiv în proprii săi ochi, prin realizarea într-un timp relativ scurt a unui obiectiv dat decât dacă ar
încerca să realizeze simultan toate obiectivele, desfăşurând toate acţiunile presupuse de acestea;
altfel spus, prin organizare sporeşte eficienţa acţiunii şi se micşorează timpul de realizare a acesteia.
În societăţile moderne, eficienţa şi timpul devin valori tot mai semnificative, dobândirea lor fiind
unul din fructele cele mai de preţ ale existenţei organizaţiilor.
Este limpede că, şi sub acest unghi, cooperarea este necesară, în acest caz, în calitate de
cooperare în acţiune.
7
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
c) În cea mai generală expresie a sa omul este o fiinţă socială. Omul, ca entitate, ca individ,
trăieşte şi nu poate trăi decât împreună cu semenii săi. Omul este o categorie de relaţie. El nu există
decât ca termen într-o relaţie prin care este permanent legat de alţi oameni. Societatea, ca trăsătură
socială, este formată din multitudinea relaţiilor interumane. Din această stare de fapt, decurg
consecinţe extrem de importante:
- Omul se valorizează prin semenii săi; “măsura” valorii individului (general-umană, morală,
profesională) este dată de către societate, de către semeni; chiar propria imagine a omului despre
sine însuţi este dată, în principal şi de regulă, de imaginea pe care omul o primeşte de la “ceilalţi” şi
prin “ceilalţi”, deci omul se afirmă şi se construieşte ca om împreună cu semenii, într-o organizaţie,
într-o colectivitate umană;
- Nu în ultimul rând, nevoile umane esenţială (altele decât cele ce privesc cunoaşterea şi
acţiunea) sunt satisfăcute în şi prin formele organizate ale vieţii sociale; nevoia de afecţiune, de
căldură şi satisfacţie sufletească, de comunicare şi înţelegere reciprocă primeşte răspuns prin
existenţa activă a omului în alcătuiri bine închegate împreună cu semenii săi; inclusiv satisfacţia în
muncă, mulţumirea lucrului bine făcut, sentimentul datoriei împlinite au sens şi sunt cu putinţă doar
în interiorul unor forme de organizare umană. Altfel spus, cooperarea în cunoaştere şi cooperarea în
acţiune (ele însele puternic interferente) se împletesc strâns cu cooperarea socio-morală şi afectivă.
În concluzie, se poate afirma că temeiul apariţiei şi existenţei organizaţiilor constă atât în
caracteristica acestora de a realiza scopurile individuale (ale indivizilor care alcătuiesc organizaţia)
mai rapid, complet şi mai eficient decât prin acţiune izolată, cât şi în capacitatea lor de a răspunde
unor necesităţi umane fundamentale.
1.4. Natura organizaţiilor
O primă privire asupra organizaţiilor s-a realizat, în cele de până acum, din perspectiva
teoriei generale a sistemelor. Organizaţiile au fost caracterizate drept sisteme sociale dinamice,
deschise, capabile de autoreglare şi autoinstruire. Totodată, au fost puse în evidenţă subsistemele
funcţionale ale organizaţiei (de producţie, de susţinere, de menţinere, de adaptare şi de conducere).
Pe această bază, definirea organizaţiilor se impune a fi realizată prin reliefarea specialităţii
umane a acestora. În esenţă, o g a n i z a ţ i a este un sistem social în care şi prin care oamenii
interacţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri comune.
Altfel spus, organizaţia implică o formă distinctă de corelare între oameni şi scopuri, cât şi
între oameni şi structuri (în calitatea acestora din urmă, de parte esenţială, definitorie a sistemelor).
Scopul organizaţional reprezintă însăşi raţiunea construirii şi existenţei organizaţiilor.
Simpla existenţă a scopului, extrem de necesară, nu este şi suficientă. Afirmarea scopului, enunţarea
sa, construcţia unui scop, chiar realizabil, constituie doar un prim moment. Este importantă
procedura de realizare, de împlinire a scopului, în condiţiile în care – repetăm – simpla adunare a
unui grup de oameni sub “acoperişul” unui scop comun nu garantează, în sine, atingerea scopului
propus. Pentru aceasta, trebuie observat că orice scop organizaţional este un scop general.
Transformarea scopului general în rezultate practice finale presupune:
a) garanţia existenţei unor părţi comune semnificative între scopurile individuale, între
interesele şi aspiraţiile indivizilor care alcătuiesc organizaţia; acest imperativ este aplicabil atât
momentului de început al unei organizaţii (atunci când se constituie o organizaţie nouă), cât şi
momentelor ulterioare din viaţa organizaţiei.
b) atât pe parcursul evoluţiei unei organizaţii şi, mai ales, atunci când organizaţia îşi modifică
(total sau parţial) scopul general, se impune ca membrii organizaţiei să participe la remodularea şi
redefinirea scopului organizaţional, drept condiţie a păstrării convergenţei scopurilor individuale în
cadrul scopului general;
8
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
9
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
Planul formal al organizaţiei vizează structura oficială a acesteia, clar definită prin
descrierea normelor de construire şi de comportament, a rolurilor şi relaţiilor dintre membrii
organizaţiei (de putere, autoritate şi responsabilitate), prin indicarea liderilor, a ierarhiei, prin
precizarea condiţiilor de acces, de evoluţie şi de ieşire din organizaţie.
Dincolo de planul formal, existent în orice organizaţie, organizaţiile care se apropie cel mai
mult de tipul formal sunt cele birocratice.
Planul informal este subsumat şi poate fi utilizat pentru consolidarea şi evoluţia pozitivă a
planului formal, deoarece:
- facilitează realizarea scopului organizaţional prin adeziunea sporită a membrilor
organizaţiei;
- determină un climat organizaţional sănătos, cooperant;
- oferă liderilor organizaţiei elemente de control, de feed-back asupra stării reale a
organizaţiei.
Alte modalităţi de clasificare au în vedere scopul, beneficierii activităţii sau natura
comportamentului membrilor organizaţiilor. Astfel, în peisajul literaturii americane de profil, se
identifică cinci tipuri diferite de organizaţii caracteristice societăţii contemporane şi încearcă
diferenţierea pe baza scopului general al fiecăruia:
a. asociaţiile voluntare, de tipul celor religioase, ştiinţifice, etc;
b. organizaţii militare;
c. organizaţii filantropice (de binefacere), spirituale, asociaţii de asistenţă socială;
d. organizaţii de tip corporaţii (organizaţii industriale, financiare etc);
e. organizaţii de afaceri familiale: micile afaceri, dar şi Mafia.
Tot în S.U.A., se operează cu o schemă de clasificare pe principiul “cine beneficiază de
activitatea organizaţională specifică” şi propun următoarele patru tipuri:
a. organizaţii de beneficiu mutual, al căror prin beneficiar sunt membrii şi cei înscrişi care
deţin un rang. Aici include: partidele politice, sindicatele, cluburile etc;
b. organizaţiile de afaceri, care au ca prin beneficiar proprietarii şi managerii şi cuprind
firmele industriale, băncile, companiile de asigurări, magazinele de vânzări cu ridicata şi cu
amănuntul;
c. organizaţii care realizează servicii şi au ca prim beneficiar clienţii; în această categorie
autorii exemplifică agenţiile de plasare a forţei de muncă; spitalele, şcolile, societăţile de ajutor,
clinicile de sănătate mintală;
d. organizaţiile publice de care beneficiază marele public, aici fiind incluse, spre
exemplificare, statistica la nivel statal, serviciile militare, departamentele poliţiei şi pompierilor,
Garda Naţională.
În acelaşi timp, se poate observa că organizaţiile se deosebesc între ele şi prin numărul de
niveluri existente în interiorul lor. Această deosebire duce la construirea de “organizaţii scunde” şi
“înalte”. Cu cât este structurată pe mai multe niveluri intermediare între veriga de bază şi nivelul de
conducere, cu atât organizaţia este mai “înaltă”. De aici rezultă o serie de repercusiuni privind
întreaga structură organizaţională.
Amitai Etzioni realizează o clasificare a organizaţiilor bazându-se pe natura
comportamentului conformist, de conformare la scopurile şi specificul organizaţiei. Conformismul,
consideră autorul, este un element major de relaţionare între cei care deţin puterea şi cei asupra
cărora ei o exercită. Cei care au puterea pot exercita autoritatea asupra subordonaţilor prin coerciţie,
recompensă şi mijloace normative. Astfel, membrii organizaţiei adoptă un comportament, fie prin
coerciţie, fie pentru că vor fi recompensaţi, fie că acesta este considerat ca fiind regulamentar.
10
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
11
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
Formalizarea indică gradul conform căruia o organizaţie este preponderent formală sau
informală. Un nivel ridicat de formalizare este dat prin reglementarea intensă, prin norme, prin
regulamente, a comportamentului organizaţional.
În mod obişnuit, cu cât o organizaţie este mai mare, cu atât este mai puternic formalizată,
pentru a I se garanta menţinerea şi coerenţa în activitate. Nu numai mărimea, dar atât scopurile, cât
şi natura activităţii contribuie la creşterea formalizării. Organizaţiile militare sunt, în chip firesc,
puternic formalizate.
Intensitatea administrativă asigură suportul dintre activităţile de factură administrativă (de
execuţie) şi cele de conducere (de decizie şi control). Astfel, pot exista organizaţii cu structuri
preponderent administrative (cele mai multe) sau preponderent de conducere (de regulă, cele
politice).
Centralizarea are în vedere natura procesului de adoptare a deciziilor de concentrare a
puterii; spre vârful ierarhiei (structuri centralizate) sau spre nivelurile inferioare ale acesteia
(structuri descentralizate).
Mărimea organizaţiei se referă la numărul membrilor săi, aspect extrem de important, care
poate genera o “dilemă organizaţională” (până la ce nivel organizaţia îşi poate mări numărul de
membri fără a-şi diminua funcţionalitatea?) Tendinţa creşterii numărului de membrii implică
adâncimea specializării, multiplicarea subunităţilor funcţionale, intensificarea formalizării dar şi
dificultăţi tot mai mari în controlul şi coordonarea organizaţiei, în realizarea cooperării.
O structură optimă, universal valabilă, a organizaţiei nu există. Optimul structural este
determinat de scopurile organizaţiei, de influenţele mediului, de specificul activităţii, în ultimă
instanţă de condiţiile concrete ale realizării proceselor esenţiale ale organizaţiei: producţia
(realizarea “produselor” specifice); susţinerea (asigurarea “intrărilor” şi a “ieşirilor”); menţinerea
(asigurarea funcţionalităţii interne); adaptarea (prin feed-back-ul dintre “ieşiri” şi “intrări”) şi
conducerea.
12
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
13
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
14
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
15
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
este importanţa atitudinilor şi sentimentelor muncitorilor. În cele mai multe situaţii de muncă
semnificaţia unei schimbări este probabil să fie la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă
decât schimbarea însăşi”.
În cadrul experimentului nu modificarea condiţiilor de lucru s-a dovedit esenţială ci, în chip
neaşteptat, modul în care au fost percepute aceste modificări, sau, mai exact spus, efectele pozitive
au rezultat din situaţia nouă în care cele cinci lucrătoare au fost puse. Ele au reacţionat practic,
mărind productivitatea, tocmai la ideea de înnoire, de împrospătare şi la grija cu care au fost
înconjurate. Devenea evident că importante sunt modul în care oamenii valorizează schimbarea şi
efectele acesteia asupra climatului de muncă şi a relaţiilor interpersonale. Hotărâtoare este satisfacţia
participării în grup la un efort de înnoire, de schimbare.
Într-un sens mai larg, experimentul Hawthorne a permis formularea unor idei de bază ale
teoriei organizaţiei:
a) Organizaţia cuprinde nu numai o structură formală de organizare, ci şi reţele sociale, în
care oamenii interacţionează, se implică emoţional, caută înţelegere şi sprijin de la colegii de muncă,
doresc să obţină satisfacţie nu numai prin muncă, ci şi prin interacţiunile sociale ce apar în timpul
muncii; autorii experimentului au depistat greşeala din primele etape în faptul că s-a încercat
rezolvarea unei “probleme umane” (productivitatea muncii omului) prin instrumente neumane
(becuri prin care s-a sporit iluminatul etc), concluzionând că “o problemă umană necesită o
rezolvare umană”.
În concluzie, organizaţia este un sistem social în cadrul căruia sunt importante atât
comportamentul individual, cât şi cel de grup.
b) Experimentul a scos în evidenţă semnificaţia climatului de conducere, a calităţii
acestuia; principala sursă a creşterii productivităţii celor cinci lucrătoare a fost tocmai satisfacţia faţă
de modul de supraveghere şi conducere.
c) Nu în ultimul rând, experimentul este relevant sub aspect metodologic; s-a vorbit despre
“e f e c t u l H a w t h o r n e “, plecând de la modul în care efectele pozitive asupra productivităţii
au fost obţinute nu prin modificările introduse şi controlate de experimentatori, ci printr-o
modificare introdusă neintenţionat, prin atmosfera mai caldă creată cu prilejul experimentului, prin
sentimentul de satisfacţie pe care lucrătoarele l-au avut faţă de înnoirea ca atare a întregului sistem
de organizare a muncii. Drept urmare, conduce, cel puţin la început, la rezultate pozitive. Când
noutatea şi interesul dispar, oamenii revin la nivelurile anterioare de productivitate. Orientarea
relaţiilor umane în management şi teoria organizaţiilor are meritul de a fi reliefat importanţa
factorului uman în organizaţii. Ca de obicei, au fost şi exagerări, în timp dovedindu-se că moralul,
starea de spirit a oamenilor, deşi esenţiale, nu pot epuiza sfera motivaţiei muncii, factorii material-
economici păstrându-şi neştirbită importanţa. În esenţă, orientarea relaţiilor umane deplasează
atenţia de la “o m u l e c o n o m i c”, asupra căruia se concentrează managementul ştiinţific, spre “o
m u l s o c i a l”. În fapt, s-a admis mai târziu, “omul economic” este inclus în “omul social”.
Spre mijlocul veacului, în preajma războiului, teoria organizaţilor îşi definise, în linii mari,
aliniamentele – analiza şi raţionalizarea actelor muncii în organizaţiile industriale, definirea
principiilor de fundamentare a organizaţiei şi a organizării, identificarea tipurilor de organizaţii şi
investigarea factorului uman în organizaţii. Toate acestea au fost realizări în premieră, ele fiind
preluate şi dezvoltate în etapele ce au urmat.
Urmau vremuri de schimbare, cărora organizaţiile şi teoria organizaţiilor le-au aflat, etapă cu
etapă, dezvoltării conceptuale şi practice corespunzătoare.
Principala moştenire a etapei clasice în evoluţia teoriei organizaţiei şi a managementului a
constat în ideea motivării muncii prin utilizarea factorilor material-economici şi sociali. Sursa
creşterii productivităţii era căutată, mai ales în nivelul salarizării şi în natura climatului existent în
grupul de muncă.
16
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
17
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
ale organizaţiei, cât şi, în ultimă instanţă, organizaţia ca întreg. Necesitatea O.D. derivă din
accelerarea schimburilor în societatea modernă, din dificultăţile de adaptare a organizaţiilor la
presiunile externe, la schimbările sociale de ansamblu. Se impun, în consecinţă, atât schimbări ale
structurii organizaţionale (natura relaţiilor, climatul, tehnologia, organizarea muncii), cât şi la nivelul
membrilor organizaţiilor (valori, credinţe, sentimente şi – mai ales – capacitatea oamenilor de a face
faţă schimbării).
Capacitatea membrilor organizaţiilor de a se raporta adecvat la schimbare, de a evita
surprinderea şi reacţia ineficientă, de a depăşi riscurile conservatorismului şi ale rezistenţei la
schimbare au determinat, nu de puţine ori, considerarea O.D. drept o strategie de învăţare.
Schimbarea, noul, se învaţă. O schimbare majoră într-o organizaţie nu poate fi înfăptuită dacă
oamenii nu o înţeleg şi dacă, pe baza înţelegerii, nu o acceptă. Schimbarea trebuie înţeleasă atât ca
necesitate şi ca oportunitate (de ce şi în ce context este necesară şi utilă schimbarea?), cât şi ca mod
de realizare, prin implicarea efectivă a oamenilor în producerea schimbării, cu rădăcini şi cu efecte
în propria lor schimbare (cum şi cu ce eforturi şi efecte umane, la fiecare din membrii organizaţiei,
se produce schimbarea?).
În ultimă instanţă, suportând şi învăţând procesele schimbării, toţi membrii unei organizaţii
pot şi trebuie să devină agenţi ai schimbării. Aceasta ca tendinţă şi, mai curând, la modul ideal.
Practic, teoria dezvoltării organizaţionale preconizează profesionalizarea schimbării prin folosirea
unor consulanţi sau agenţi de schimbare specializaţi în a observa, a analiza şi a diagnostica
problemele cu care se confruntă o organizaţie şi în a propune soluţiile corespunzătoare. În
continuarea acestei idei, French şi Bell propun, la sfârşitul anilor ’70, conceptul de intervenţii O.D.,
reprezentând activităţi unitare la nivelul organizaţiei sau al uneia din subunităţile sale pentru a
determina schimbările ce duc la îmbunătăţiri.
În acest scop, sunt elaborate strategii sau programe O.D. care, în linii mari şi cu
diferenţieri practice raportate la specificul fiecărei organizaţii, cuprind:
a) Etapa preliminară care acordă un rol hotărâtor conducătorului şi echipei de conducere în
depistarea unor anomalii în structura şi viaţa organizaţiei, concretizate în funcţionalitatea redusă şi
eficienţa scăzută a activităţii organizaţionale (utilizarea neproductivă a tehnologiilor, conflicte
interne între indivizi şi grupuri, tensiuni, moral coborât). Toate acestea sunt temeiuri pentru a decide
o “intervenţie O.D.” şi a solicita colaborarea unui specialist, a unui “agent de schimbare”.
b) Etapa de colectare a datelor, analiză şi diagnoză. Acceptarea ideii de schimbare, în
primul rând de către întreaga echipă de conducere, deschide câmp de lucru pentru “agentul de
schimbare” care, utilizând chestionare şi fişe de observaţie, colectează informaţii despre starea
organizaţiei, diagnosticul final arătând “ce este” organizaţia şi care sunt consecinţele stării observate
(structuri, oameni, acţiuni).
c) Etapa confruntării membrilor organizaţiei cu diagnoza şi a elaborării planului de
acţiune. Agentul de schimbare părăseşte statutul de observator şi interacţionează direct cu
conducerea şi membrii organizaţiei, Diagnoza sa este corelată şi completată prin informaţii directe,
prin opinii şi propuneri din interiorul organizaţiei. Pentru agentul schimbării are loc feed-back-ul
necesar conturării planului de schimbare a programului O.D. Simultan se obţine acordul oamenilor
privind schimbarea, înţelegerea şi acceptarea schimbării, sporind substanţial şansele de realizare a
modificării dorite şi proiectate.
d) Etapa implementării planului de schimbare, care implică decizia de implemetare, cu
alocarea resurselor corespunzătoare şi instruirea oamenilor pentru a asimila şi a concretiza
schimbarea.
În mod obişnuit, schimbarea vizează comportamentul organizaţional şi structura organizaţiei.
Din prima categorie semnificative sunt intervenţiile O.D. care urmăreau sporirea capacităţii
indivizilor de a realiza relaţii funcţionale cu semenii printr-o autocunoaştere mai bună, prin
18
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
înţelegerea şi acceptarea percepţiei celorlalţi despre ei şi prin mărirea disponibilităţii de a-i asculta
pe ceilalţi, de a-i lăuda şi critica cu folos şi în chip adecvat. În acest scop, se constituie “grupurile T”
(trainig = instruire), cooperarea interumană eficientă modificându-se şi învăţându-se. Nu mai puţin
importante sunt schimbările vizând relaţiile dintre superiori şi subordonaţi sau cele ce urmăresc
“construirea grupurilor”, membrii lor învăţând să lucreze tot mai bine împreună.
Schimbările în structura organizaţiei pot fi extrem de diverse, de la reproiectarea muncii
(prin rotaţia locului de muncă, pentru a evita monotonia, spre exemplu), până la reproiectarea şi
reorganizarea ansamblului organizaţiei.
În practică s-a dovedit că cele mai multe intervenţii O.D. sunt necesare în perimetrul
relaţiilor umane, atât în ceea ce priveşte indivizii cât şi grupurile.
e) Etapa evaluării şi corelării programului O.D., în cadrul căreia proiectul este confruntat
cu rezultatele practice ale aplicării sale, efectele observabile în timpul şi ca rezultat al schimbării
fiind comparate cu premisele şi obiectivele iniţiale. De la caz la caz, programul O.D. suportă
modificări, corectări, continuări şi dezvoltări în aşa fel încât să fie atins scopul îmbunătăţirii
organizaţiei.
Etapele desfăşurării unei strategii O.D., mai sus menţionate, comune de fapt oricărui act de
conducere, sunt, în esenţa lor, aplicabile, cu diferenţierile practice corespunzătoare, oricărei
organizaţii aflate într-un proces de schimbare.
Teoria dezvoltării organizaţionale a focalizat, în ultimă instanţă, atenţia asupra unei probleme
extrem de complexe, şi mereu actuală – rezistenţa la schimbare a oamenilor şi, implicit, a
organizaţiilor. În mod obişnuit, schimbarea generează o renunţare la stabilitate, la condiţiile şi
contextul de acţiune intrate în obişnuinţă, fapt care, asociat cu imposibilitatea controlării viitorului
anunţat prin schimbare, provoacă nesiguranţă, senzaţia lipsei de securitate (a locului de muncă în
primul rând), nemulţumire şi – în ultimă instanţă – frica de schimbare. Oamenii devin inerţi şi
apatici sau se împotrivesc, în diverse modalităţi schimbării, încercând încetinirea sau chiar blocarea
acesteia.
Studiile întreprinse în ultimele decenii pun în evidenţă importanţa modului de percepere şi de
raportare a oamenilor la schimbare, identificând o serie de factori care provoacă rezistenţa la
schimbare. Aceştia sunt:
- lipsa de informaţii privind natura, obiectele şi sensul schimbării; cele mai acute surse de
insecuritate umană se manifestă atunci când schimbarea este percepută ca stihinică, haotică şi fără
motivare suficientă, corespunzătoare;
- chiar existenţa informaţiilor nu exclude rezistenţa la schimbare; s-a constatat experimental
că simpla informare a oamenilor privind programele de schimbare nu este suficientă, gradul mai
înalt de acceptare a schimbării realizându-se atunci când oamenii sunt implicaţi în proiectarea
schimbării atunci când proiectul este analizat în grup, iar oamenii participă cu soluţii proprii la
conturarea unor direcţii de acţiune satisfăcătoare pentru toţi membrii grupului. Implicarea oamenilor
în planificarea şi implementarea schimbării organizaţionale este hotărâtoare pentru orice proces de
schimbare. Pentru aceasta sunt necesare încrederea sporită între conducere şi subordonaţi şi
existenţa unui sistem de negociere şi consultare în cadrul organizaţiei. O altă condiţie vizează
omogenitatea de pregătire profesională a membrilor organizaţiei, potrivit rolurilor pe care le au,
în aşa fel încât angajarea unitară a acestora în acţiunea de înnoire să fie efectiv posibilă.
19
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
EVOLUŢII ÎN TEORIA ŞI MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
conducerea acestora, cât şi detectarea unor căi eficiente de conducere potrivite în orice situaţie. Au
rămas în afară atât nivelurile ierarhice superioare ale conducerii şi coordonării mai strâns legate de
structura globală a organizaţiei existente în multitudinea de organizaţii particulare. Tocmai în aceste
direcţii teoria organizaţiilor a evoluat, prin “teoriile contingenţei” şi “sociologia organizaţională”.
Etimologic, contingenţa sugerează “legătura” şi “puterea în legătură”, sugestia acoperind
atât elementele alcătuitoare ale organizaţiei, în concreteţea şi specificitatea lor, cât şi raporturile
organizaţiei cu exteriorul, altfel spus, situaţiile specifice fiecărei organizaţii şi fiecărei solicitări cu
care se confruntă. Teoriile contingenţei abordează organizaţia nu la modul general, ci în funcţie de
situaţiile specifice, de cerinţele acesteia. Iniţiatorii teoriei îşi propun să afle “cheia adecvării la
situaţie”. De pildă Bennis şi Slater, considerau că “pentru o muncă simplă în condiţii statice, o
structură autocrată centralizată, care a caracterizat cele mai multe organizaţii industriale în trecut,
este mai simplă şi mai eficientă. Dar, pentru adaptarea la schimbarea condiţiilor, pentru rapida
acceptare a ideilor noi, pentru flexibilitate în confruntarea cu problemele noi, tipul egalitar şi
descentralizat pare să lucreze mai bine. În acest spirit, au fost dezvoltate “modele de contingenţă”
pentru conducere, motivaţie şi pentru structurile organizaţionale.
Studierea diferenţelor situaţionale ale organizaţiilor a condus la elaborarea unor practici
manageriale noi prin luarea în consideraţie, în prepararea deciziilor, a mai multor alternative,
aplicarea uneia sau alteia realizându-se în raport de situaţia specifică. Construite în logica “dacă…
atunci”, noile principii de conducere cuprind recomandări de tipul: “dacă un conducător nu are
capacitatea de a controla toţi subordonaţii, atunci numărul lor trebuie redus”; “dacă subordonaţii
capabili doresc mai multă autoritate, atunci conducătorul ar trebui să delege această autoritate”.
Simultan cu teoriile contingenţei, sociologia organizaţională (cultivată mai ales de
sociologi, de unde îşi extrage şi denumirea) readuce în prim plan structura organizaţională şi
organizaţia ca întreg. Pur şi simplu se impunea să se observe că buna funcţionare a resurselor umane
– ipoteza de bază în orientarea cu acelaşi nume – este insuficientă pentru a susţine eficienţa tuturor
organizaţiilor în toate împrejurările. Pentru a se depista soluţiile potrivite au fost reluate şi dezvoltate
principiile managementului clasic (Taylor. Fayol, Weber), printr-o concentrare spre aspectele
formale ale organizării: reguli scrise, canale de comunicare, sisteme de recompense şi control etc.
Rezultatele s-au dovedit din nou semnificative, înţelegându-se că nu există principii universal
valabile pentru determinarea unei structuri organizaţionale eficiente. Într-un alt plan, nu mai puţin
important, s-a admis că o condiţie vitală a eficienţei organizaţiei este dată de gradul structurii
organizaţionale la mediul extern şi la tehnologia utilizată.
În esenţă, sociologia organizaţională a proiectat organizaţiile ca fiind sisteme complexe şi
deschise, ceea ce impune luarea permanent în consideraţie a tuturor factorilor cu care acestea
interacţionează.
Această idee în sine – organizaţia ca sistem complex, dinamic, deschis, cu structuri
mereu adaptabile la influenţele şi solicitările mediului extern – este, în esenţă, achiziţia cea mai
de preţ a întregii evoluţii a teoriei organizaţiei.
Pe acest temei, în prezent şi în perspectivă sunt depistabile noi tendinţe prin concretizarea
cărora îngemănarea dintre teoria organizaţiei (ca teorie şi practică ale conducerii eficiente) se va
accentua. Dintre direcţiile care conturează promiţătoare sunt, cu deosebire, cele privind
managementul organizaţiei (deci al conducerii ca atare a organizaţiei), managementul schimbării
(în organizaţii şi prin utilizarea organizaţiilor în schimbările globale) şi managementul competenţei
(prin utilizarea competenţei ca normă organizaţională strategică).
20
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
DINAMICA PROCESELOR SOCIALE ŞI VIITORUL ORGANIZAŢIILOR
21
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
DINAMICA PROCESELOR SOCIALE ŞI VIITORUL ORGANIZAŢIILOR
22
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
DINAMICA PROCESELOR SOCIALE ŞI VIITORUL ORGANIZAŢIILOR
organizaţii tind să plaseze la vârf manageri tineri, mai bine calificaţi, cu atitudini mai flexibile şi
spirit competitiv mai dezvoltat, dispuşi să promoveze inovaţia şi riscul.
În concluzie se poate afirma că raţionalitatea pragmatică, realizată într-un control al
organizării şi eficacitatea funcţionării, asigurată de mecanismele birocratice sunt cele două atribute
necesare oricărei funcţionări sociale, ceea ce determină perpetuarea organizării birocratice indiferent
ce forme va lua în adaptarea ei continuă la schimbările sociale. Problema critică se referă de fapt la
accentuarea controlului birocratic în forma birocratizării, ceea ce coincide cu o tentativă a extinderii
raţionalizării până la cele mai mici detalii previzibile, eliminând orice sursă de spontaneitate şi
manifestare creativă. Birocraţia, în virtutea omniscienţei ei regulamentare, propune soluţii anterioare
şi neeficace la probleme complet noi, care necesită cu totul alte soluţii, perpetuând astfel
consecinţele problemelor nerezolvate. Extensia exagerată a raţionalităţii birocratice generează în
mod paradoxal iraţionalitatea birocratizării.
În consecinţă, ceea ce trebuie evitat este birocratizarea ca proces în extensie care se
autojustifică. Atâta vreme cât se păstrează între limitate de raţionalitate funcţională, optimală,
birocraţia este singura alternativă disponibilă de organizare a unui sistem social. Procesul
birocratizării poate fi stopat şi înlocuit prin alternative de genul celor menţionate de Bennis sau
Toffer, dar nu birocraţia ca atare. Mai degrabă se poate vorbi de o combinaţie optimală, ce variază în
funcţie de societate, comunitate, tehnologie sau cultură, între adhocraţie, între grupurile tranziente,
de experţi, centrate pe problemele organizaţiei sau comunităţii pe de o parte, şi birocraţia organizării
de ansamblu a comunităţii sau sistemului considerat, pe ce altă parte. Stopând iraţionalitatea
birocratizării se conservă birocraţia pragmatică a organizării.
Oricum, birocraţia funcţionează astăzi în noi condiţii. Ea este sfidată mai ales de ritmul
accelerat de dezvoltare a cunoaşterii şi tehnologiilor, şi de expansiunea grupurilor specializate de
profesionişti (fie că sunt experţi, birocraţi executivi sau decidenţi) care îşi caută şi îşi afirmă
autonomia faţă de ierarhiile birocratice.
Birocraţia nu a dispărut şi nici nu se întrevăd semne de înlocuire rapidă Adaptarea la noile
condiţii şi complementaritatea cu forme de organizare de tipul adhocraţiei par să fie şansele de
supravieţuire a birocraţiei în organizaţiile contemporane. Birocraţia îşi menţine necesitatea chiar şi
în mediile dinamice, tocmai datorită faptului că aceste medii determină un mare grad de entropie ce
reclamă prezenţa raţionalităţii şi a controlului birocratic.
23
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
FUNCŢIONAREA ŞI FUNCŢIILE ORGANIZAŢIILOR
24
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
FUNCŢIONAREA ŞI FUNCŢIILE ORGANIZAŢIILOR
25
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
FUNCŢIONAREA ŞI FUNCŢIILE ORGANIZAŢIILOR
26
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
FUNCŢIONAREA ŞI FUNCŢIILE ORGANIZAŢIILOR
eficienţa înseamnă maximizarea rezultatelor şi diminuarea costurilor. Altfel spus, eficienţa este
raportul dintre eficacitate (care constă, cum arătăm, în gradul de realizare a obiectivului stabilit, a
funcţiei) şi cost (cheltuielile de resurse şi efectele negative ale respectivei activităţi).
Deci:
Eficacitate
Eficienţă =
Costuri
În sens general, a fi eficient înseamnă a face un lucru cât mai bine, cu costuri cât mai
reduse.
27
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
28
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
5.3. Decizia
Adesea, decizia este echivalentă (confundată) cu procesul de ansamblu al conducerii.
Tendinţa nu este întâmplătoare, ea derivând din calitatea deciziei de a fi momentul esenţial, punctul-
cheie al conducerii.
Dacă înţelegem prin decizie soluţia adoptată de un sistem (persoană, grup, organizaţie)
pentru rezolvarea unei probleme, atunci conducerea în ansamblu poate fi ordonată în trei faze:
a) f a z a p r e–d e c i z i o n a l ă:
- formularea problemei;
- formularea (prognozarea) evoluţiilor posibile şi a soluţiilor alternative posibile;
- analiza şi evaluarea soluţiilor alternative şi ierarhizarea lor;
b) f a z a d e c i z i o n a l ă:
- adoptarea uneia dintre soluţiile alternative, a soluţiei considerate optimă (decizia
propriu-zisă);
c) f a z a p o s t-d e c i z i o n a l ă:
- implementarea deciziei (organizarea aplicării soluţiei adoptate);
- evaluarea soluţiei prin prisma rezultatelor obţinute (controlul).
Adoptarea deciziei generează, ca act în sine, două categorii de probleme distincte, dar aflate
în legătură. Acestea sunt “probleme ale deciziei”, fiind prezente practic în toate organizaţiile şi în
toate situaţiile supuse soluţionării. Este vorba de probleme cunoştinţelor (informaţiilor) necesare
şi de problema consensului.
Sub primul aspect, dificultatea fundamentală provine din incertitudine. Doar în mod
excepţional, un decident, un conducător (un lider) dispune de toate cunoştinţele necesare luării
deciziei (în acest caz, realizându-se condiţia de certitudine). De regulă, cunoştinţele disponibile sunt
incomplete şi nesigure, incertitudinea este persistentă, ea neputând fi redusă în faza pre-decizională.
În această situaţie, decidentul şi organizaţia trebuie să afle simultan răspunsul la două
întrebări:
- pe ce cale, prin ce metode se poate decide în condiţii de incertitudine?
- cum să se facă faţă consecinţelor paralizante, dezorganizatoare ale incertitudinii aspra
conducătorului (asupra sistemului decident)?
În principiu, există două metode ale procesului decizional:
a) modelul clasic, de decizie raţională, certă, într-o lume complet determinată; se
presupune că decidentul dispune de toate cunoştinţele necesare şi poate proiecta fără dificultăţi
soluţia, estimând cu certitudine evoluţia organizaţiei şi capacitatea acesteia de a rezolva o problemă
dată. Modelul are mai ales valoare teoretică, cea mai mare parte a problemelor de rezolvat angajând,
în grade diferite, situaţii de incertitudine;
b) modelul deciziei certe de tip probabilistic, care cuprinde la rân-du-i două variante:
- utilizarea unor “probabilităţi obiective” (expresie a unor legi verificate şi cunoscute) de
desfăşurare a evenimentelor, situaţiile nefiind foarte frecvente şi având o slabă implicare umană (sau
o implicare umană indirectă, precum evoluţia unor sisteme tehnologice etc):
- mai frecvent, în organizaţii sunt utilizate “probabilităţi subiective”, acestea semnificând
gradul de încredere/neîncredere în cunoştinţele noastre, şansa atribuită cunoştinţelor noastre de a
descrie corect realitatea; şi în acest caz, se presupune că soluţia aleasă are probabilitatea cea mai
ridicată de reuşită, ea fiind obţinută prin prelucrarea raţională a tuturor cunoştinţelor existente.
Studiile întreprinse arată că, în condiţii de incertitudine accentuată şi persistentă (deci în
condiţii de schimbare intensă), nici acest ultim model nu este lesne aplicabil. H.A. Simon arată că
sistemele socio-umane, în condiţii de incertitudine, recurg la o strategie decizională simplificată:
adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care reuşesc să o formuleze, existând fireşte riscul a
numeroase erori decizionale.
29
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
5.4. Organizarea
Organizarea, ca funcţie a conducerii vizează (în sens larg) realizarea şi acţiunea continuă a
structurării formale a organizaţiei (structura organizaţională), care are rolul de a facilita integrarea şi
coordonarea tuturor resurselor (umane şi materiale) în vederea îndeplinirii, în mod eficient, a
obiectivelor organizaţiei. Altfel spus, în acest prim sens organizarea constă în stabilirea mijloacelor
(instrumente şi strategii de acţiune) pentru atingerea scopurilor organizaţiei. Prin derivare din
30
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
31
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
32
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
mai importante probleme ale conducătorului este aceea de a realiza un echilibru acceptabil între
autoritate, putere, responsabilitate şi răspundere, atât pentru ele însuşi cât şi pentru subordonaţii lui.
Delegarea puterii şi autorităţii în interiorul organizaţiei implică şi problema centralizării şi
descentralizării acestora. Practic, prin aceasta sunt avute în vedere procesele decizionale şi de
control. În genere, se consideră că o organizaţie este descentralizată atunci când numărul deciziilor
importante adoptate la nivelurile de bază este mare, asupra acestor niveluri exercitându-se un grad
scăzut de control. Atât centralizarea cât şi descentralizarea au şi avantaje şi dezavantaje. În
sistematizarea realizată de M. Vlăsceanu, prin adaptarea după F.Y. Carvell, acestea sunt:
AVANTAJE
CENTRALIZARE DESCENTRALIZARE
Asigură uniformitate în modul de Distribuie responsabilitatea şi
funcţionare a unităţilor organizaţionale. răspunderea de la nivel general
Conducerea exercită o coordonare mai diferitelor unităţi organizaţionale.
eficientă şi un control mai direct asupra Încurajează implicarea şi participarea mai
unităţilor organizaţiei. multor oameni în procesul de luare a
deciziei, cu efecte pozitive asupra
Asigură decizii uniforme. motivaţiei oamenilor.
Elimină şansele de suprapunere a Facilitează procesul de comunicare.
diferitelor activităţi. Dispersează puterea şi autoritatea în cadrul
întregii organizaţii.
DEZAVANTAJE
CENTARLIZARE DESCENTRALIZARE
Nefiind distribuită, responsabilitatea va Permite un grad scăzut de
aparţine unui număr mic de conducători uniformitate cu privire la standardele de
funcţionare a unităţilor organizaţionale.
Împovărează conducătorii de la vârful Forţează responsabilitatea luării deciziei de
ierarhiei, dată fiind necesitatea ca aceştia să către oamenii care nu sunt interesaţi şi nu
dispună de o perspectivă globală asupra vor să se implice. Poate crea probleme
organizaţiei legate de coordonarea diferitelor unităţi
organizaţionale.
Concentrează autoritatea şi puterea în Poate conduce la rivalitate şi
mâinile unui număr mic de oameni. competiţie între subunităţile
organizaţionale, cu efecte negative
Limitează participarea majorităţii asupra raţionalităţii şi eficienţei generale
membrilor organizaţiei. ale organizaţiei.
Necesită programe de instruire, mari
consumatoare de timp şi bani.
Este limpede, prin compararea centralizării şi descentralizării, că nici una dintre ele, privite
în sine, nu este bună sau rea. De la caz la caz, pot fi avute în vedere proporţii optime între
centralizare şi descentralizare, în raport cu specificul fiecărei organizaţii.
În final, pe baza celor analizate până acum şi având în vedere că organizarea, ca funcţie a
conducerii, vizează dezvoltarea unei structuri formale, care are rolul de a integra toate resursele
disponibile pentru realizarea eficientă a scopului organizaţional, pot fi ordonate principiile
organizării. Acestea sunt:
33
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
a) principiul coordonării, prin care este exprimat tocmai rolul integrator al organizării; în
virtutea acestui principiu, este necesar ca fiecare unitate sau subunitate organizaţională să-şi
înţeleagă cu claritate atât propria funcţie celorlalte componente ale organizaţiei, simultan
impunându-se nevoia de comunicare eficientă între componente şi între acestea şi conducătorul
organizaţiei;
b) principiul delegării autorităţii;
c) principiul echilibrului între autoritate, putere, responsabilitate şi răspundere;
d) principiul unităţii de comandă, care se referă la necesitatea ca fiecare subordonat să
răspundă doar în faţa unui conducător (a unui superior); în caz contrar apar confuzii, situaţii de
indisciplină şi de implicare scăzută sau chiar de non-implicare a subordonaţilor în realizarea
sarcinilor.
5.5 Motivarea
Funcţionarea organizaţiilor este condiţionată de existenţa şi manifestarea în interdependenţă a trei
suporturi: suportul decizional (care implică diagnosticarea stării sistemului şi direcţionarea acestuia
prin decizii conforme scopului final), suportul organizării (prin care sunt articulate , cum arătam,
structurile şi procesele de implementare a deciziei) şi suportul motivaţional (prin care este angajată
direct acţiunea umană, fiind avute în vedere motivaţiile prin care acţiunea, munca oamenilor pot fi
susţinute şi stimulate).
Din perspectiva conducerii organizaţiei, motivarea semnifică tocmai stimularea oamenilor,
cu structuri de personalitate diferite, cu trebuinţe şi interese diverse, pentru a acţiona pozitiv şi
eficient în îndeplinirea obiectivelor (scopului) organizaţiei.
Depistarea şi utilizarea adecvată a mijloacelor pentru a determina acţiunea convergentă,
orientată spre obiectivele organizaţiei, a unor oameni extrem de diverşi constituie problema centrală
a motivaţiei ca funcţie a conducerii. În această perspectivă, sunt utile întrebări precum:
- De ce muncesc oamenii?
- De ce munca lor prezintă anumite caracteristici de calitate, performanţă, intensitate şi nu
altele?
- Care este legătura dintre motivaţia muncii şi rezultatele acesteia?
Munca este o activitate prin excelenţă umană. Omul este singura vieţuitoare capabilă de
acţiune transformatoare conştientă, de realizare a unor obiecte diferite de cele existente şi care pot fi
“culese” din natură. Acest adevăr general este incontestabil, dar din el nu decurge cu obiectivitate că
toţi oamenii au aceeaşi dorinţă de muncă sau că realizează munca în ritmuri şi cu intensităţi egale.
Deosebirile Diferenţierea în muncă se explică prin acţiunea diferenţiată a factorilor motivaţionali.
Aceştia sunt în mod obişnuit grupaţi în două mari categorii: nevoi (trebuinţe) şi interese, aspiraţii,
scopuri, idealuri etc.
Forţa motivaţională cea mai intensă şi mai lesne vizibilă o realizează trebuinţele.
Satisfacerea trebuinţelor este o condiţie esenţială pentru menţinerea echilibrului sistemului vieţii
umane, cu toate componentele (subsistemele sale) – subsistemul organic (fiziologic) şi subsistemul
personalităţii omului. În chip firesc, gama trebuinţelor umane este variată, de la cele fiziologice şi
psihologice până la cele sociale şi culturale. Una din cele mai cunoscute ierarhizări a trebuinţelor
umane, potrivit urgenţei şi forţei imperative de satisfacere a acestora, a fost elaborată de psihologul
Abraham Maslow. Acestea sunt grupate în cinci mari categorii:
a) trebuinţe fiziologice (de hrană, adăpost, apă, aer etc);
b) trebuinţe de securitate fizică şi socială (de protecţie faţă de factori negativi din mediu –
foc, accidente, insecuritate economică, dependenţa de alte persoane etc);
34
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
35
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
tensiunii fiind exterioară actului muncii avut în vedere) şi motivaţia intrinsecă (factorii
motivaţionali ţinând de însăşi natura muncii).
Motivaţia extrinsecă îmbracă, în mod obişnuit, forma unor tensiuni subiective generate de
factori sau stimuli exteriori muncii, cum ar fi competiţia, dorinţa de câştig sau de laudă, evitarea
mustrării sau a pedepselor etc. motivaţia se manifestă subiectiv prin trăiri emoţionale care pot fi atât
pozitive (reacţii de satisfacţie), cât şi negative (reacţii de aversiune). În consecinţă, motivaţia
extrinsecă este fie pozitivă (accentuat pragmatică, vizând dobândirea de beneficii sau utilităţi
rezultate din practicarea cu succes a muncii), fie negativă (manifestându-se prin reacţii de aversiune
faţă de consecinţele neplăcute ale unor sancţiuni administrative, penalizări economice sau
profesionale).
Extrem de puternică este motivaţia intrinsecă a muncii, în virtutea căreia munca nu mai este
doar un mijloc de dobândire a unor beneficii, devenind un scop al existenţei omului, o valoare care
mobilizează potenţialul uman, o trebuinţă care se constituie şi se dezvoltă în chiar procesul
satisfacerii ei.
De-a lungul timpului, a fost analizată cu insistenţă relaţia dintre motivaţie şi performanţă.
Încă de la începutul secolului s-a înţeles importanţa intesităţii motivaţiei, admiţându-se că nici
supramotivarea, nici submotivarea nu sunt productive, Yorkers şi Dodson introducând ideea de
optimum motivaţional, potrivit căreia există o intensitate optimă a motivaţiei în funcţie de gradul
de dificultate a sarcinilor. În principiu, cu cât creşte gradul de dificultate a sarcinilor, cu atât
descreşte intensitatea optimă a motivaţiei şi invers; altfel spus, cu cât este mai greu să se realizeze o
intensitate optimă a motivaţiei.
Din perspectiva conducerii organizaţiilor, corelaţiile practice dintre tipurile de motivaţie şi
performanţă se realizează astfel:
a) motivaţiile intrinseci conduc la performanţe mai mari şi mai stabile în timp decât
motivaţiile intrinseci;
b) motivaţiile extrinseci pozitive sunt mai eficiente productiv şi uman decât cele extrinseci
negative;
c) autocontrolul conştient şi permanent al persoanei are un rol important în producerea şi
menţinerea unei stări optime a motivaţiei;
d) totodată, trebuie avut în vedere că optimul motivaţional are o dimensiune personală şi una
grupală; performanţele în muncă tind să crească în condiţii de concordanţă a orientărilor
motivaţionale specifice membrilor unui grup de muncă.
Unul din cei mai puternici factori proporţionali ai performanţei (un factor extrinsec pozitiv)
este remuneraţia)
În general, rolul remuneraţiei ca factor motivaţional al performanţei în muncă iese în
evidenţă în trei domenii interdependente:
- modul de măsurare a performanţelor, care se realizează prin utilizarea unor instrumente
şi criterii obiective (nivelul productivităţii muncii, al eficienţei, al respectării criteriilor de calitate
etc.) şi subiective (aici incluzându-se evaluările făcute de superiori asupra importanţei muncii
prestate, rolul oamenilor în ierarhia organizaţională etc);
- conţinutul remuneraţiei cuprinde, în corelaţie şi în diverse proporţii: creşteri sau reduceri
progresive ale salariului proporţional cu nivelul performanţelor, atribuirea de prime sau gratificaţii
pentru depăşirea anumitor praguri de performanţă; oferirea unor facilităţi sociale (concedii, locuinţe
etc);
- distribuirea remuneraţiei poate fi realizată individual, pe grupuri sau formaţiuni de lucru;
dintr-un alt punct de vedere, ea poate fi publicată sau secretă, fixă (pe lună sau pe an) sau variabilă
(salariul fiind asociat cu diverse forme de premiere).
Aceste trei domenii ale remuneraţiei se realizează practic în combinaţii variate.
36
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
5.6. Controlul
În general, controlul este rezultatul raporturilor de interdependenţă dintre elementele unui
sistem şi al determinării componentelor de către sistemul căruia îi aparţin. Nevoia de control rezultă,
înainte de orice, din posibilitatea apariţiei unor situaţii critice în funcţionarea unui sistem, a unei
organizaţii, prin care îi este ameninţată identitatea (integritatea) şi funcţionarea optimă.
În organizaţii, controlul are o dublă funcţionalitate şi se realizează în dublu sens; în calitate
de control sectorial şi de etapă şi în calitate de control global.
La nivel sectorial şi de etapă controlul se impune ca instrument tactic, prin care conducerea
(echipa de conducere, conducătorul) asigură supravegherea şi menţinerea condiţiilor de
funcţionalitate optimă în munca subordonaţilor şi urmăreşte dobândirea la parametrii proiectaţi de
etapă, parţiale, ale acţiunii productive a membrilor organizaţiei.
În acest plan, una din cele mai importante probleme s-a dovedit a fi cea a intervalului de
control, acesta referindu-se la numărul de persoane sau activităţi pe care le poate controla şi
coordona eficient un conducător.
Majoritatea autorilor clasici – observă Mihaela Vlăsceanu – au sugerat că pentru obţinerea
unei funcţionări optime a organizaţiei este necesar un interval mic de control (câţiva subordonaţi
care să răspundă în faţa unui conducător). Spre pildă, în perioada interbelică, Graicunas considera că
nimeni nu poate supraveghea eficient mai mult de şapte subordonaţi. Ulterior s-a admis că nu există
un interval optim în general (ideal) de control, că atât intervalele mici cât şi cele mari au avantaje şi
dezavantaje (intervalele mici facilitează controlul, dar complică ierarhia organizaţională şi invers
pentru cele mari).
37
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CONDUCEREA ORGANIZAŢIEI
38
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
39
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
40
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
41
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
submina din interior o organizaţie, falsă “solidaritate de grup “ generând direct şi ireversibil
“implozia” organizaţională;
- nu mai puţin nocivă este obsesia imaginii; adevărul este răstălmăcit, scopurile de
perspectivă ale organizaţiei fiind sacrificate pe altarul “percepţiei imediate”, al prestigiului facil;
- aceleaşi resorturi determină şi fluctuaţia condiţiei etice a conducătorului, susţinerea
nevoii de realizare prin practici contrare “intereselor de fond” ale organizaţiei.
“Busola etică” a organizaţiei şi conducătorului trebuie dobândită şi menţinută prin presiuni
etice organizate, reductibile în esenţă “regula de aur” potrivit căreia ”nimeni nu este deasupra legii”.
h) În concluzie, noile presiuni ale mediului profesional şi social global impun organizaţiei şi
conducătorului concentrarea asupra a două funcţii esenţiale ( care pot genera structurii distincte în
cadrul organizaţiei): diagnoza şi proiectarea – dezvoltarea .Schimbarea şi permanenta adaptare în
toate dimensiunile şi în ansamblul implicaţiilor posibile ( de la pregătirea profesională până la
aspectele morale ) nu pot rezulta decât din cunoaşterea riguroasă şi construcţia prospectivă lucidă.
42
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
43
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
- conducerea este un proces de influenţă legitimă, mai degrabă decât o calitate a unei
persoane;
- dreptul de a conduce este, în cele mai multe cazuri, voluntar conferit liderului de către unii
sau toţi membrii grupului;
- conducerea presupune motivarea membrilor grupului de a cheltui mai multă energie în
atingerea obiectivelor grupului;
- relaţia lider-membru este o interacţiune cooperativă, întrucât ambele părţi se ajută
reciproc în atingerea unor obiective comune.
Referitor la conducere ca atare, trebuie să se răspundă – consideră D.B. Forsyde – la trei
întrebări fundamentale:
A. “Cine este cel mai puţin probabil să devină lider?”
B. “Când au nevoie grupurile de lider?”
C. “Ce fac liderii?”
Operând, pe rând, cu aceste trei interogaţii, pot fi avute în vedere următoarele:
A. Cine va conduce?
Desigur, liderii îşi câştigă poziţiile lor centrale printr-o varietate de mijloace (alegere,
numire, recunoaştere de către grup), dar procesul de selecţie nu este arbitrar; dimpotrivă, un număr
de factori specifici determină care individ din grup va deveni, eventual, liderul grupului, iar acest
proces de formare şi impunere a conducătorului este deopotrivă predictibil şi inteligibil.
Trăsături de personalitate ale conducătorului şi realizarea conducerii. Deşi nu se pot trage
concluzii absolute ce corelează trăsăturile de personalitate cu comportamentul de conducere, totuşi
unele trăsături de personalitate par a fi mai strâns legate de conducere decât altele.
Au fost identificate, arată Donelson R Forsyth, câteva asemenea corelaţii:
Caracteristica de personalitate Tipul de relaţie
Dorinţa de realizare Pozitivă
Adaptabilitatea
Atenţia
Ascendenţa
Atractivitatea
Dominanţa
Balanţa emoţională
Energia
Extroversiunea
Naturaleţea
Responsabilitatea
Încrederea în sine
Sociabilitatea
a) Înălţimea şi greutatea. Aşa cum sugerează înţelepciunea populară, liderii tind să fie uşor
mai înalţi ca subordonaţii lor. Dar, evidenţa arată că, în mod cert, înălţimea nu este o cerinţă
preliminară pentru conducere.
b) Vârsta. Deşi studiile sugerează că liderii, în situaţiile informale, pot fi mai în vârstă, mai
tineri sau de aceeaşi vârstă cu subordonaţii lor, studiile asupra conducerii politice sau în afaceri
sugerează că cei în poziţii de conducere este mai probabil să fie mai în vârstă.
În genere, se consideră că “organizaţiile tind să se bazeze pe cunoştinţele administrative şi
demonstrarea succesului care vin odată cu experienţa şi vârsta. Mai mult, dacă membrii grupului
44
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
presupun că vârsta este un indicator al înţelepciunii, experienţei şi capacităţii, atunci este probabil ca
ei să prefere un lider mai vârstnic decât unul mai tânăr”.
c) Inteligenţa. Grupurile par a prefera lideri care sunt mai inteligenţi decât membrul mediu
al grupului, dar o discrepanţă prea mare poate introduce probleme de comunicare şi încredere în
interiorul grupului.
Deşi personajele foarte inteligente pot fi lideri extrem de capabili şi eficienţi, grupurile lor
pot simţi că diferenţe mari între abilităţile intelectuale se pot transla în diferenţe mari între interese,
atitudini şi valori. Prin urmare, deşi inteligenţa înaltă poate însemna conducere, calificată, nu este
exclus ca un grup să prefere să fie “condus prost de oameni pe care îi poate înţelege”.
d) Abilitatea de a îndeplini sarcinile. Posedarea de calificări şi abilităţi care sunt valorizate
de către membrii grupului sau sporesc şansele grupului pentru obţinerea succesului, dau liderului o
şansă în plus în cursul realizării conducerii.
Grupurile acceptă mai mult lideri care au demonstrat anterior abilitate în îndeplinirea
sarcinilor specifice organizaţiei conduse.
Chiar membrii marginali ai grupului, care încalcă frecvent normele grupului, pot deveni
lideri, dacă abilităţile lor în sarcină facilitează semnificativ atingerea scopului.
e) Rata de participare. O variabilă consistent legată de conducere este rata de participare la
discuţiile de grup. Experimental s-a ajuns la o constatare surprinzătoare: persoana care vorbeşte cel
mai mult în grup este cel mai probabil să devină lider. Mai mult, cel mai important e cât se vorbeşte
(calitate, număr de remarci) şi nu ce se vorbeşte (calitatea contribuţiilor). Deşi constatările privind
rolul cantităţii participării par paradoxale la prima vedere, ele capătă sens dacă sunt analizate dintr-o
perspectivă atribuţională.
Deşi individul ce oferă sugestii de o foarte înaltă calitate poate fi perceput ca fiind
competent, calitatea ca atare pare a fi luată de membrii grupului ca un indicator al motivaţiei,
implicării şi dorinţei de a lucra pentru grup. Deci, rata înaltă de participare sugerează că individul
este interesat de grup şi, prin urmare, are “dreptul” să-i influenţeze pe alţii. Calitatea nu este pozitiv
corelată cu conducerea decât dacă persoana competentă demonstrează dorinţa sa de a împărţi
resursele proprii cu grupul şi este percepută ca încercând în mod serios să contribuie la obiectivele
grupului.
În concluzie, pentru cei interesaţi să devină lideri în grupul lor, cel mai bun sfat pe care un
cercetător îl poate da este ca ei să îndeplinească (satisfacă) aşteptările membrilor grupului cât mai
bine posibil. Dacă, dimpotrivă, cineva doreşte să evite conducerea, trebuie să acţioneze pentru a
demonstra că nu are calităţile pe care grupul le valorizează la un lider.
Oportunităţi de a obţine un rol de lider abundă în viaţa de zi cu zi. Dar ce faci dacă devii
lider? Cum te comporţi?
- Te izolezi de restul grupului sau încerci să rămâi prietenos şi deschis?
- Încerci să discuţi complet problemele cu grupul întreg sau adopţi majoritatea deciziilor
singur?
- Intervii în conflictele din interiorul grupului sau îi laşi pe cei implicaţi să-şi rezolve singuri
neînţelegerile?
- Întreţii moralul grupului, accentuând importanţa obiectivelor grupului sau încerci să faci pe
fiecare să se simtă satisfăcut de calitatea de membru?
- Supraveghează atent toate activităţile grupului sau le supervizezi minimal?
- Ce comportamente vor caracteriza rolul de lider?
În această ultimă perspectivă, pot fi avute în vedere două dimensiuni ale
comportamentului de conducere. Răspunsul la întrebările anterioare depinde, în mare măsură, de
grupul condus.
45
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
LIDERUL ORGANIZAŢIEI
În general, se apreciază, cum arătam deja, că, indiferent de natura grupului, pot fi identificate
două tipuri de comportament de conducere:
- comportamente orientate spre relaţii (centrate pe consideraţia faţă de oameni; prescurtat –
“consideraţie”);
- comportamentele orientate spre sarcini (centrate pe iniţiativă în îndeplinirea sarcinilor;
prescurtat – “iniţiativă”).
De fapt, conducerea are o natură dublă, bidimensională, ambele dimensiuni fiind părţi
esenţiale ale rolului de conducere.
Activităţile de relaţii interpersonale pun accentul pe sentimentele, atitudinile, satisfacţiile
membrilor grupului.
Deşi un grup poate fi format pentru a îndeplini o sarcină particulară sau pentru a rezolva o
problemă, liderul trebuie adesea să acţioneze pentru unificarea înainte de îndeplinirea sarcinii (să
asigure o atmosferă de grup pozitivă: menţinerea moralului, creşterea coeziunii, reducerea, dacă e
necesar, a unor conflicte interpersonale).
Activităţile de sarcină, de iniţiativă, accentuează mai mult pe problemă decât pe satisfacţiile
personale ale membrilor grupului. Deşi conducerea implică asigurarea unui suport emoţional al
membrilor organizaţiei, liderul trebuie, de asemenea, să conducă, adică să ghideze grupul în direcţia
atingerii cu succes a obiectivului.
46
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
47
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
C. Schimbarea umană
Dimensiunea umană a schimbării organizaţionale este fundamentală, deoarece oamenii din
organizaţie – personalul de conducere şi cel tehnic şi alţi lucrători – sunt cei al căror comportament
determină în final ce schimbări organizaţionale se pot face şi ce profituri reale vor rezulta din ele. Se
întâmplă aşa deoarece organizaţiile sunt înainte de orice nişte sisteme umane. Oamenii trebuie să
înţeleagă, să vrea şi să poată să implementeze schimbări care la prima vedere pot apărea ca fiind pur
tehnologice sau structurale, dar care îi vor afecta, de fapt, într-un fel sau altul.
În procesul de adaptare la schimbarea organizaţională oamenii trebuie să se schimbe şi ei:
trebuie să acumuleze noi cunoştinţe, să absoarbă mai multe informaţii, să abordeze sarcini noi, să-şi
îmbunătăţească gradul de competenţă şi foarte adesea să-şi schimbe obiceiurile de muncă, valorile şi
atitudinile faţă de modul de lucru din organizaţii. Schimbarea valorilor şi atitudinilor este esenţială.
Probabil că nu poate exista nici o schimbare reală fără o schimbare de atitudine.
Este important să recunoaştem că în cadrul unei organizaţii această cerinţă se referă la toată
lumea, începând cu liderul acesteia. Cei care vor ca subordonaţii şi colegii lor să se schimbe trebuie
să fie gata să-şi analizeze şi să-şi schimbe propriul lor comportament, metodele de lucru şi
atitudinile proprii. Aceasta este regula de aur a schimbării organizaţionale.
Specialiştii în ştiinţa conducerii sunt de acord că un concept util referitor la schimbare în
cazul oamenilor este cel elaborat de Kurt Lewin. Este vorba de un model secvenţial, ale cărui etape
sunt denumite: “dezgheţare”, “schimbare” şi “reîngheţare”.
Dezgheţarea postulează o situaţie neliniştitoare într-o oarecare măsură, deoarece se
presupune că e nevoie de un anumit grad de insatisfacţie şi teamă. Condiţiile care intensifică
procesul de dezgheţare include, de obicei, un grad de tensiune mai mare decât cel normal, care
conduce la o necesitate vizibilă de schimbare (de exemplu, absenţa surselor de informare, dispariţia
contactelor existente şi a rutinei şi o diminuare a părerii bune pe care oamenii o au despre ei înşişi).
Schimbarea, sau avansul către schimbare, este etapa centrală a modelului, în cadrul căreia
atât conducerea cât şi personalul încep să practice noile relaţii, metode şi comportamente.
Subprocesele schimbării cuprind:
- identificarea, în cadrul căreia persoanele implicate testează schimbările propuse în
virtutea motivelor exterioare ce le-au fost prezentate ( de către conducere sau de un consultant);
- interiorizarea, în cadrul căreia oamenii traduc obiectivele generale şi principiile
schimbării în obiective şi reguli personale concrete. Acest proces poate fi dificil, necesitând de
regulă un efort considerabil din partea celui care se schimbă şi multă răbdare, creativitate şi
imaginaţie din partea consultantului care ajută procesul de schimbare, pentru a transforma motive
exterioare (generale) în motive interioare (specifice şi personale) pentru acceptarea schimbării
propuse.
Reîngheţarea se produce când persoana care s-a schimbat constată acest lucru prin propria
experienţă. Subprocesele implicate necesită un mediu propice şi cooperant (de exemplu, aprobarea
noului comportament de către cadrele de conducere) şi sunt de regulă însoţite de faptul că persoana
48
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
respectivă începe să aibă o părere mai bună despre sine ca rezultat al unui sentiment de împlinire, ca
urmare a îndeplinirii sarcinii. În stadiile iniţiale ale etapei de reîngheţare se recomandă să se
realizeze o consolidare permanentă a comportamentului cerut (prin recompense, laude etc.) pentru a
se accepta procesul de învăţare. Ulterior, se recomandă consolidarea la anumite intervale pentru a
preveni dispariţia noilor modele de comportament ce au fost însuşite. În final, noul comportament şi
noile atitudini sunt fie consolidate şi interiorizate, fie respinse şi abandonate.
Există patru niveluri de schimbare:
a. schimbări de cunoştinţe
b. schimbări de atitudine;
c. schimbări de comportament individual;
d. schimbări de comportament organizaţional sau de grup.
Înaintând de la nivelul 1 la nivelul 4 se trece prin grade tot mai mari de dificultate în
efectuarea schimbării, timpul necesar schimbării fiind totodată, tot mai îndelungat.
Este esenţial să reţinem că schimbările din mediu afectează schimbarea persoanelor dintr-o
organizaţie. Aceasta deoarece mediul nu este ceva ce “începe dincolo de poarta organizaţiei, ci ceva
ce se infiltrează în întreaga organizaţie”. Oamenii “îl aduc cu ei” când vin la lucru. Schimbările care
se petrec în mediul în care funcţionează o organizaţie pot facilita sau împiedica schimbarea în rândul
oamenilor care lucrează într-o organizaţie. O problemă frecventă este aceea a unor persoane care
sunt expuse simultan la atât de multă schimbare şi la atâta stres, atât la lucru, cât şi în viaţa lor
familială şi socială, încât nu-i pot face faţă şi clachează. Pe de altă parte, anumite schimbări din
mediu, ca de pildă pătrunderea mai rapidă a noilor tehnologii de comunicare şi informare în toate
domeniile vieţii umane, facilitează mult schimbările ce trebuie planificate şi implementate de către
conducerea organizaţiilor.
D. Rezistenţa la schimbare
Istoria omenirii arată că, în fond, oamenii sunt deosebit de adaptabili, pot face faţă
schimbării şi, în general, o acceptă ca pe un fapt natural de viaţă. Atunci, de ce schimbarea în rândul
oamenilor devine atât de dificilă în contextul schimbării organizaţionale? De ce este “schimbarea”
un cuvânt atât de înfricoşător pentru mulţi oameni?
Oamenii opun rezistenţă şi încearcă să evite schimbările de pe urma cărora o duc mai prost
decât în prezent în privinţa conţinutului muncii, condiţiilor de lucru, încărcării cu sarcini, venitului,
puterii de care dispun. Acest lucru este uşor de înţeles. Şi totuşi se opune rezistenţă, chiar şi atunci
când schimbările propuse au un caracter neutru, sau chiar favorabil persoanelor vizate. Există mai
multe motive, psihologice şi de altă natură, pentru această atitudine, dar cele de mai jos par să fie cel
mai importante.
Lipsa convingerii că schimbarea este necesară. Dacă oamenii nu sunt informaţi în mod
adecvat şi dacă nu li se explică scopul schimbării, vor considera situaţia actuală ca fiind
satisfăcătoare, iar orice efort de a o schimba drept inutil şi deranjant.
Schimbarea impusă este resimţită ca neplăcută. În general, oamenilor nu le place să fie
trataţi ca nişte obiecte pasive. Nu le plac schimbările care le sunt impuse şi în legătură cu care nu-şi
pot exprima nici o părere.
Surprizele nu sunt agreate. Oamenilor nu le place să nu fie informaţi în legătură cu vreo
schimbare ce se pregăteşte; hotărârile conducerii care aduc cu ele schimbări importante sunt
dezagreabile dacă vin prin surprindere.
Teama de necunoscut. În mod fundamental, oamenilor nu le place să trăiască în nesiguranţă
şi pot să prefere o situaţie prezentă imperfectă în locul unui viitor necunoscut şi nesigur.
49
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
B. Schimbarea planificată
Dacă o organizaţie îşi limitează întregul efort de schimbare la efectuarea unor schimbări
neplanificate, acesta este un semn de management inadecvat (ineficient). Acolo unde se întâmplă aşa
ceva se demonstrează lipsa oricărei dorinţe sau incapacitatea de a privi în viitor şi de a pregăti
organizaţia pentru a reacţiona la organizaţiile viitoare, la momentul şi în modul potrivit. Planificarea
nu elimină complet schimbările neplanificate, însă ajută organizaţia să se pregătească în mod
adecvat pentru unele schimbări ce pot fi anticipate şi reduce numărul de situaţii în care trebuie făcute
schimbări în grabă, într-o atmosferă de panică. Mai mult decât atât, planificarea schimbării permite
organizaţiei să “creeze” viitorul (de exemplu, prin progresul tehnologic sau prin lansarea de produse
şi servicii noi), să-şi propună şi să atingă obiective de dezvoltare îndrăzneţe.
50
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
C. Schimbarea impusă
O mare parte a schimbării în cadrul organizaţiei este impusă de către conducere. Frecvent
aceasta generează nemulţumire şi resentimente, mai ales dacă oamenii afectaţi de astfel de schimbări
cred că ar fi trebuit să fie consultaţi sau cel puţin informaţi în prealabil. Dacă schimbarea este iniţiată
de pe o poziţie de forţă ea poate să dispară odată cu dispariţia sursei de putere sau absenţa unor
sancţiuni adecvate.
Nu se poate afirma însă că orice schimbare impusă este de la sine nepotrivită. Există situaţii
de urgenţă în care discutarea schimbării este imposibilă, iar întârzierea în luarea unei hotărâri ar fi
egală cu sinuciderea. Există măsuri şi reglementări administrative care afectează mulţi oameni, dar
care sunt de importanţă minoră şi nu justifică discuţii şi consultări îndelungate. În general, atitudinea
faţă de schimbarea impusă este mult influenţată atât de cultură, de educaţie, de existenţa sau
inexistenţa unor alternative de schimbare, cât şi de alţi factori.
Înainte de a decide să impună o schimbare, liderul organizaţiei trebuie să se pregătească
temeinic. Impunerea schimbării este oportună numai dacă liderul este ferm convins că nu există nici
o altă alternativă, dacă de exemplu, nu şi-a putut asigura sprijinul grupului, dar “ştie” că schimbarea
este inevitabilă. Liderul trebuie însă să facă totdeauna efortul de a explica de ce a hotărât să impună
o schimbare.
D. Schimbarea participativă
Oamenii aparţinând unor culturi naţionale şi organizaţionale diferite nu au aceeaşi atitudine
faţă de schimbările care le sunt prezentate drept un fapt împlinit şi care le sunt impuse fără nici o
discuţie sau consultare prealabilă. Totuşi, tendinţa către utilizarea schimbării participative este tot
mai pronunţată în lumea de azi. Oamenii vor să ştie ce schimbări se pregătesc şi să fie în stare să
influenţeze acele schimbări care îi privesc. Pe de altă parte, conducătorii diverselor organizaţii sunt
tot mai conştienţi de această cerinţă fundamentală şi reacţionează prin adoptarea unei abordări
participative a schimbării.
Un proces de schimbare participativă este mai lent, cere mai mult timp şi este mai costisitor
decât schimbarea impusă, dar este considerat ca fiind mai durabil. În plus, schimbarea participativă
ajută conducerea să beneficieze de experienţa şi creativitatea oamenilor, ceea ce este greu de făcut
dacă schimbarea este impusă.
51
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
E. Schimbarea negociată
În multe situaţii, schimbarea necesită negocieri. Acestea au loc atunci când două sau mai
multe persoane sau grupuri discută măsurile ce urmează a fi introduse, beneficiile obţinute şi
costurile implicate din punctul de vedere al tuturor celor interesaţi. Rezultatul poate fi un compromis
atunci când nici una din părţi nu-l consideră drept soluţia ideală. Totuşi, creşte probabilitatea ca toţi
cei implicaţi să acorde sprijin şi, de aici, probabilitatea de a implementa acordul la care s-a ajuns.
Conducătorii trebuie să fie deosebit de receptivi faţă de ideea unui dialog cu reprezentanţii
personalului organizaţiei, dialog care este de dorit nu numai în cazurile prevăzute în mod expres de
lege sau acorduri oficiale, ci şi pentru pregătirea altor schimbări care pot afecta interesele oamenilor
din organizaţie.
52
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢII
dificil într-una mare şi complexă. Adesea diverse servicii lucrează la probleme similare (de exemplu
introducerea de noi tehnologii de prelucrare a informaţiei). Ele pot veni cu propuneri care nu se
încadrează în politica generală a conducerii şi în procedurile standard sau care necesită resurse
excesiv de mari. Sau, pentru a continua exemplul, un serviciu elaborează propuneri de schimbare
mai bune, impunându-se ca celelalte servicii să fie convinse că trebuie să renunţe la sistemul lor
actual sau la noile propuneri şi să accepte propunerile mai bune ale altcuiva. Acestea sunt situaţii în
care conducerea superioară trebuie să intervină cu tact.
În al patrulea rând, a conduce schimbarea înseamnă a avea de-a face cu diversele ei
aspecte – tehnologice, structurale, procedurale, umane, psihologice, politice, financiare etc.
Aceasta este, poate, răspunderea fundamentală şi cea mai dificilă a conducerii legată de schimbarea
organizaţională, deoarece procesul de schimbare implică specialişti care adesea încearcă să-şi
impună vederile lor limitate în privinţa unor probleme complexe şi multidisciplinare.
În al cincilea rând, a conduce schimbarea presupune a lua hotărâri cu privire la
utilizarea diverselor metode şi tehnici de abordare care să permită un bun început, lucrul
sistematic, înfrângerea rezistenţei, asigurarea colaborării din partea oamenilor şi implementarea
reală a schimbării.
53
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
Evoluţia teoriei organizaţiei, studiile empirice, experimentele realizate dovedesc tot mai clar
că “problemele cheie” ale organizaţiei sunt eficienţa şi adaptabilitatea. Confruntate cu frecvente şi
intense schimbări ale condiţiilor de mediu, organizaţiile reacţionează adaptiv, capacitatea de
adaptare exprimând direct starea de sănătate a organizaţiei. În plan practic, asigurarea sănătăţii
organizaţiei implică:
- diagnosticarea riguroasă a stării de funcţionare a organizaţiei, detectarea influenţelor din
exterior şi elaborarea soluţiilor alternative ca soluţii de adaptare; în acest scop sunt utilizate modele
de diagnosticare şi strategii de rezolvare a “problemelor” organizaţiilor (strategii de schimbare);
- simultan şi în strânsă legătură cu rezolvarea “problemelor” de funcţionare a organizaţiilor
(prin strategii adaptive, de schimbare) se acţionează pentru terapia conflictelor organizaţionale.
A. ORGANIZAŢIA
54
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
B. COMPONENTELE ORGANIZAŢIEI
În modelul Nadler – Tushman sunt identificate patru componente esenţiale ale organizaţiei:
sarcina (scopul), indivizii (membrii), organizarea formală şi organizarea informală.
Sarcina organizaţiei Indivizii Organizare formală Organizare
(caracteristici) (caracteristici) (caracteristici) informală
(caracteristici)
- Nivelul de Caracteristici Practici de Funcţii de grup:
complexitate demografice leadership (de - Structuri
(deprinderi - Educaţie; conducere directă a informale distincte
solicitate) - Vârstă; oamenilor): de cele formale;
- Certitudine; - Urban sau rural Comportament - Modele de
- Autonomie; (apartenenţă şi funcţional; comunicare;
- Control; provenienţă) Participare. - Scopuri
- Feedback; Diferenţe de informale;
- Variabilitate; personalitate Microstructură: - Elaborare reală a
- Semnificaţie; - Intensitatea şi - Distribuirea deciziei;
- Cerinţe de natura motivaţiei; (delegarea) sarcinii;
informare; - Autorespect; - Distribuirea Relaţii
- Orientarea recompenselor; intergrupuri:
externă sau internă - Scopuri formale; - Flux de
(introvertit sau - Sisteme de informaţii (calitate);
extravertit) planificare; - Conflict de
- Sisteme de cooperare;
control şi informare; - Percepţii;
- Selecţie şi
sisteme de Procese şi
distribuire. structuri:
Macrostructură - Reţele, “clici”,
- Diviziunea grupuri de interese.
muncii;
- Gruparea
sarcinilor şi a
indivizilor
- Dimensiunile
organizaţiei;
- Centralizare;
- Formalizare;
- Elaborarea
deciziei;
- Mecanisme de
integrare.
55
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
ORGANIZAŢIA Ieşiri
Intrări
SARCINA
Mediu
Resurse
Comportament Individ
managerial Grup
anterior Indivizi Organizare Sistem
informală
Organizare
formală
MEDIU
“Graniţa” organizaţiei
56
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
57
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
“Model de diagnostic”
Diagnostic
Acţiune
A. DIAGNOSTICUL
Această etapă are ca premisă ideea că orice acţiune managerială trebuie să fie precedată de
diagnosticul riguros investigat. Etapa cuprinde patru paşi distincţi, dar legaţi între ei:
a) Identificarea sistemului. Înainte de începerea oricărei analize detaliate este important să
se identifice sistemul luat în considerare. Unitatea de analiză se cere clar precizată (proiect,
compartiment, organizaţie).
b) Determinarea naturii “variabilelor cheie”. Având sistemul definit, următorul pas are în
vedere folosirea datelor situaţiei (sau cazului) pentru a determina natura intrărilor şi a celor patru
componente cheie (indivizii, sarcina, organizarea formală şi cea informală). Analistul trebuie să se
centreze pe înţelegerea dimensiunilor fiecărei variabile, a fiecărei componente. Diagnosticul nu
trebuie să se centreze pe o descriere exhaustivă a fiecărei componente, ci mai degrabă pe
dimensiunile pe care analiştii le consideră cele mai importante în situaţia respectivă.
58
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
B. SOLUŢIILE ALTERNATIVE
Diagnosticul face posibilă luarea în considerare a acţiunilor manageriale potenţiale
(posibile). Această fază a evaluării acţiunii este împărţită în trei etape:
a) Construirea de soluţii alternative. Având identificate problemele critice şi relaţia dintre
potriviri şi comportamente, următorul pas constă în producerea (elaborarea) unui şir de posibile
acţiuni manageriale. Aceste acţiuni sau intervenţii vor fi orientate asupra potrivirilor inconsistente,
care la rândul lor vor modifica comportamentul luat în discuţie.
Planurile de acţiune pentru o anumită situaţie pot fi diferite sau pot fi mai multe intervenţii
sau aranjamente organizaţionale ce conduc la acelaşi rezultat final. Pe scurt, nu există un singur “cel
mai bun” set de acţiuni manageriale adecvate în legătură cu un grup particular de condiţii, de
probleme de rezolvat.
b) Evaluarea strategiilor (soluţiilor) alternative. Întrucât nu există o singură acţiune
managerială optimă pentru o anumită situaţie, pot fi evaluate diferite alternative sub aspectul
calităţilor lor relative, operându-se cu întrebări de tipul:
- În ce măsură soluţiile se ocupă de potrivirile inconsistente?
- Se ocupă o anumită soluţie mai cuprinzător de potrivirile inconsistente?
- Există consecinţe disfuncţionale ale acţiunii (adică latente) – de exemplu, schimbarea
(redimensionarea) sarcinii pentru asigurarea consistenţei dintre sarcini şi organizarea informală nu
va avea efecte secundare nedorite asupra potrivirii dintre sarcini şi indivizi?
Pe scurt, dată fiind natura puternic interdependentă a sistemelor deschise, conducătorul
organizaţiei trebuie să evalueze sistematic alternativele acţiunii. Bazându-se pe teorie, cercetare şi
experienţă, el trebuie să facă predicţii în legătură cu efectele posibile ale diferitelor strategii.
Conducătorul trebuie să se centreze asupra măsurii în care intervenţia tratează o problemă critică a
sistemului, la fel de mult ca şi asupra posibilităţilor unor consecinţe latente ale intervenţiei. Acest
exerciţiu de predicţie asigură un mod de evaluare a “tăriei” şi a slăbiciunilor alternativelor de
acţiune.
59
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
60
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
ADAPTAREA ŞI SĂNĂTATEA ORGANIZAŢIILOR
Dacă organizaţia este văzută ca fiind adaptivă, capabilă să rezolve probleme, cu structuri
“organice”, atunci aprecierile despre eficacitatea organizaţiei trebuie să fie făcute nu pe bază de
măsurători statice ale rezultatelor, deşi acestea pot fi utile, ci pe baza proceselor prin care organizaţia
abordează problemele noi. Cu alte cuvinte, simpla măsurare a eficienţei sau satisfacţiei
organizaţionale, sau măsurarea performanţei organizaţionale la un moment dat nu pot oferi
informaţii valide în legătură cu sănătatea organizaţiei. O organizaţie poate fi fundamental
sănătoasă, în ciuda măsurătorilor ce relevă că performanţele şi satisfacţia membrilor ei sunt mai
reduse faţă de ultimele perioada; ea poate fi nesănătoasă chiar dacă performanţele ei şi cifrele de
eficienţă sunt mai mari faţă de cele din ultimul timp.
Starea sănătoasă sau nesănătoasă a unei organizaţii este dată de capacitatea de a face faţă
schimbării, de a face faţă viitorului.
Măsura sănătăţii este redată de flexibilitatea, libertatea şi capacitatea de a învăţa din
experienţă, de a te schimba odată cu schimbarea circumstanţelor interne şi externe, de a fi influenţat
prin argumente raţionale. Esenţa normalităţii este flexibilitatea în toate aceste direcţii vitale.
Un anumit comportament este nesănătos dacă procesele care l-au determinat (l-au generat) îl
repetă în continuare, indiferent de stimulii din mediu sau de consecinţele acelui act. De exemplu,
este plauzibil ca scăderea eficienţei cu scopul de a te adapta la anumite schimbări de producţie să fie
foarte adecvată atunci cânt sunt luate în considerare cerinţele pieţei. Este la fel de plauzibil ca
moralul sau oricare altă “măsură” a factorului uman să scadă în această perioadă. De fapt,
menţinerea aceluiaşi nivel de eficienţă şi de moral în circumstanţe noi poate fi disfuncţională pentru
sănătatea organizaţiei.
Analizând argumentele aduse până aici, observăm că principala problemă cu care se confruntă
organizaţia prezentului este aceea a răspunsului la condiţii schimbătoare (în schimbare) şi a adaptării
la presiunile externe.
61
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
62
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
Miturile şi credinţele
Miturile şi credinţele cuprind istoricul faptelor care au determinat un comportament sau altul,
succese din trecut, oameni de bază ai organizaţiei, acei vizionari care au transformat compania, care
i-au dat o altă direcţie. Aceste “istorioare” ajută noii angajaţi să-şi formeze o idee despre
semnificaţia normelor, valorilor, atitudinilor, comportamentelor membrilor organizaţiei pentru a şi le
putea însuşi în vederea adaptării la organizaţie.
Valorile şi normele
Sistemul de valori şi normele de comportare sunt reflectate în strategii, structură, sisteme
politice, reguli, proceduri, arătând ce este permis şi ce nu este permis. Ele sunt trecute în
comunicarea informală, de exemplu modul de structurare a organizaţiei arată dacă indivizii pot
participa sau nu într-o manieră critică la valorile sistemului. Chiar şi mărimea organizaţiei
influenţează semnificaţia valorilor.
În concluzie, cultura organizaţională trebuie înţeleasă la două niveluri:
a) partea mitică (de istorie), care include mituri, povestiri, eroi, simboluri, sloganuri şi
ceremonii;
b) “drumul pe care nu aflăm (prezentul)”, care este indicat de strategii, structură, sisteme,
conducere, reguli, norme, îndeletniciri etc. managerul trebuie să înveţe să conducă şi aceste valori
(împărtăşite).
63
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
64
Fig. nr.2
Cultura de “tip Rol”
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
65
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
Acest tip de cultură este mai nou întâlnit. Ea există în puţine organizaţii, deşi mulţi aderă la
unele dintre valorile ei. În cadrul acestei culturi, individul reprezintă un punct central. Ea are rostul
de a-i servi şi de a-i ajuta pe membrii
ei, promovându-le interesele proprii, fără nici
un obiectiv global. Are o structură descrisă cel
mai bine printr-un “roi” de particule sau, după
cum spunea Handy, o “galaxie de stele” (fig.
nr.4)
În concluzie există patru feluri de culturi
organizaţionale, fiecare dintre acestea având o
structură caracteristică:
- Cultura de “tip Putere”- reţea con-centrică;
- Cultura de tip “Rol-templu”;
- Cultura de tip Sarcină – reţea rectan-gulară;
- Cultura de tip Persoană – roi de particule.
DouăFig.sau
nr. 4
mai multe astfel de culturi pot coexista în aceeaşi organizaţie, laolaltă cu toate
Cultura de “tip Persoană”
subculturile existente, contribuind împreună la complexitatea vieţii organizaţiei, care reprezintă o
permanentă sursă de surprize, nelinişti şi frustrări, dar şi de oportunităţi pentru cei care o trăiesc.
66
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
67
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ
68
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
69
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
70
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
organizaţiei sunt private de accesul la informaţie, ceea ce evident, afectează funcţionarea eficientă a
întreprinderii. O altă problemă este decodarea incorectă de către anumite persoane, care conduce la
greşeli de interpretare.
Acest ultim punct este esenţial pentru desfăşurarea normală atât a activităţii organizaţiei, cât
şi a procesului de comunicare. Comunicarea de orice tip, nu numai cea organizaţională este în
general afectată de dificultăţile cu care se confruntă receptorul în înţelegerea mesajului transmis de
emiţător. Aceste dificultăţi nu ţin neapărat de terminologia utilizată, ci de resorturile psihologice ale
individului care influenţează decisiv relaţiile internaţionale. În compensaţie, fenomenul de feed-back
transformă informarea în comunicare. Problema care se pune automat este dacă acest proces rezidă
în simpla verificare a corectitudinii receptării sau dimpotrivă, dacă are ca efect influenţarea
reciprocă, cu posibilitatea de a determina emiţătorul să-şi modifice punctul de vedere iniţial.
Această distincţie este foarte importantă pentru activitatea managerială. Într-adevăr, formele
moderne de management ( în special managementul de tip participativ pun accent pe promovarea
comunicării nestânjenite între directori şi subordonaţi. Astfel de politici de resurse umane privesc
feed-back-ul şi comunicarea în general drept un proces de inter-influenţare. În caz contrar, există
pericolul de a crea numai aparenţa comunicării, când de fapt este vorba de o activitate de conducere
dominatoare sau chiar de manipulare.
Toate aceste vicii comunicaţionale afectează logica de ansamblu a sistemului. Ideea de
comunicare organizată presupune evitarea unor astfel de situaţii printr-o analiză prealabilă a
necesităţilor şi obiectivelor organizaţiei, care vor fi reflectate într-un plan strategic de ansamblu.
a) Comunicarea formală
Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea unui sistem
formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele sunt proiectate şi
gestionate pentru a permite transferul de informaţii între nivelurile (pe verticală) şi departamente (pe
orizontală). După cum se poate observa, direcţiile formale de comunicare respectă cu fidelitate
relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei direcţii principale:
de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală de comunicare. De cele mai
multe ori, în cazul organizaţiilor aflate în plin proces de schimbare, comunicarea orizontală lipseşte
cu desăvârşire sau este foarte lentă şi ineficientă. De cele mai multe ori, comunicarea pe orizontală
respectă exclusiv canalele informale, ceea ce duce în mod inevitabil la scăderea exactităţii
informaţiilor. Această situaţie se datorează în mare parte faptului că, pe de o parte, nu se
conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între departamente, ca fiind vitală
pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de altă parte faptului că în
organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru specialişti în comunicare.
Comunicarea de sus în jos este iniţiată de manageri (care de cele mai multe ori sunt de
formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de modul în care circulă
informaţiile) şi este îndreptată către eşaloanele subordonate. De obicei, este folosită pentru
transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea regulamentelor şi practicilor specifice
organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea responsabilităţilor salariaţilor. În organizaţiile eficiente
71
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
comunicarea formală de sus în jos are ca scop şi motivarea angajaţilor ca şi punerea lor periodică la
curent cu politica, scopurile şi strategia aleasă de organizaţie. Ideea de periodicitate este de maximă
importanţă pentru că asigură o anume permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în
cadrul organizaţiilor în tranziţie, chiar şi comunicarea de sus în jos suferă de sincope, ea
îndreptându-se preferenţial spre anumiţi salariaţi (care au responsabilităţi considerate prioritare sau
care dimpotrivă au anumit nivel de incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu are loc decât atunci
când managerul consideră că are de transmis ordine şi directive subordonaţilor, fără a se preocupa de
informarea acestora cu privire la deciziile luate de eşaloanele de conducere cu privire la activităţile,
politica şi strategiile organizaţiei.
În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare (lucru inevitabil
ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală de sus în jos ar trebui folosită în
principal pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile, în conformitate cu noua politică a
organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa generate de dezinformare sau de insuficienţa
informaţiei, pentru a pregăti salariaţii pentru schimbările din organizaţie.
Comunicarea de sus în jos trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă pericolul
desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, datorită lipsei de feed-back. Din acest motiv,
comunicarea de sus în jos trebuie să fie completată de comunicarea de jos în sus, care are ca
emiţători salariaţii şi ca destinatari pe manageri. Angajaţii îşi comunică în acest mod părerile şi
măsura în care au înţeles comunicarea de sus în jos, fapt ce are rolul de a dezamorsa tensiunile
emoţionale şi de a crea sentimentul de valoare personală. În acest sens, receptorul (managerul)
trebuie să cântărească foarte atent informaţiile primite pe această cale, pentru că tendinţa firească a
subordonaţilor este de a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină cât
mai favorabilă în faţa şefilor. În plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul dezinformării
intenţionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte managerii trebuie să promoveze un flux
comunicaţional constant care să favorizeze crearea unei culturi organizaţionale flexibile, centrată pe
sentimentul valorii personale a salariaţilor şi pe cel al apartenenţei acestora la valorile şi normele
organizaţiei.
Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală, ce se realizează
fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul organizaţiei, fie între alte persoane din
cadrul diverselor departamente. În general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza
coordonarea activităţilor dintre departamente, mai ales dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce
priveşte comunicarea orizontală ( în cazul fericit în care aceasta există şi nu este numai simulată),
este constant trecută cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a ajuns în urma discuţiilor
purtate de şefii de departamente. În plus, de obicei comunicarea între departamente este mediată (pe
cale formală), aproape în exclusivitate de manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din
ignorarea faptului că salariaţii sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior. Insuficienţa
comunicării formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor interne şi lipsa de
eficienţă la nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a organizaţiei în exterior. Acest lucru se
datorează faptului că, fiind greşit sau insuficient informaţi asupra scopurilor, politicii şi valorilor pe
care organizaţia doreşte să le promoveze în exterior, salariaţii nu se pot constitui în purtători ai
acestora.
b) Comunicarea informală
Comunicarea informală se poate defini drept schimbul de informaţii care are loc în afara
canalelor de comunicare oficiale. Comunicarea informală se desfăşoară în general prin canale create
spontan. Acestea apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate
nivelurile. Se poate spune că merg în paralel cu canalele de comunicare formale, mai ales dacă
acestea din urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe această cale este săracă. Este
din nou important de subliniat faptul că direcţiile formale de comunicare trebuie să funcţioneze fără
72
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
greş pentru că informaţia circulă oricum. Dacă ea însă este mediată de canalele neformale de
comunicare, există pericolul ca ea să se transforme în zvon sau în bârfă ceea ce nu este de dorit nici
pentru mediul intern de lucru, nici pentru funcţionarea de ansamblu a organizaţiei.
Ceea ce trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise,
nici desfiinţate. Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate de
informaţiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie încurajate
pentru că oferă un feed-back optim. Este evident că şi canalele de comunicare formală de jos în sus
sunt purtătoare de feed-back. Aceasta însă are o altă natură, oferind date despre activitatea
organizaţiei, despre eficienţa sau lipsa de eficienţă a acesteia, despre rezultatele obţinute în urma
adoptării unei noi strategii etc. Salariatul oferă un feed-back “profesional”, omul şi satisfacţiile sau
frustrările sale nefiind inclus în această ecuaţie. Dimpotrivă, canalele neformale au cel mai activ rol,
mai ales în situaţii de reproiectare a organizaţiei. Managerii trebuie să le folosească pentru a
cunoaşte şi a putea contracara zvonurile nereale şi dăunătoare pentru activitatea organizaţiei.
Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare utilitară pentru
organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de altă parte are un rol
terapeutic. Detaliind puţin, contactele de tip informal sunt cele care asigură în modul cel mai eficient
legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între departamente diferite. Comunicarea
informală în acest caz merge în paralele cu canalele transversale de comunicare, îndepărtându-se
însă de circuitele complexe şi lente ale comunicării formale. Salariatul va căuta informaţia de care
are nevoie acolo unde ştie că o poate găsi, fără a apela la reţelele formale pentru a ajunge la
interlocutorul potrivit, care nu este întotdeauna acelaşi cu cel stabilit de organigramă. Comunicarea
neformală permite deci, în acelaşi timp exploatarea ocaziilor de comunicare eficientă care se pot ivi
şi evitarea unor anumite riscuri legate de incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de fapt din
organizaţie.
Acest tip de comunicare se asociază cel mai bine cu o politică managerială care încurajează
iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul de joc al fiecărui actor al organizaţiei. Promovarea
comunicării informale reduce riscurile legate de conflictele de muncă, de greve, de fenomene de
tipul contraputerii, generate de obicei de excesul de formalism.
În concluzie, pentru a funcţiona eficient comunicarea organizaţională trebuie să acopere atât
registrul formal, cât şi pe cel informal. Dacă informalul este încurajat, el poate deveni sursă de
inovaţie pentru formal, lucru foarte profitabil mai ales în momente de restructurare a organizaţiei.
Invers, promovarea exclusivă a comunicării formale va avea ca efect dezordinea, dezorganizarea,
imposibilitatea formulării de obiective pe termen lung. În aceste condiţii, trebuie în primul rând
create cadre formale de comunicare, suficient de suple însă, pentru a putea permite fluxurile
informale purtătoare de feedback şi de noutate.
73
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
Acţionarilor). Managerul are un rol deosebit în contextul interferenţelor cu organizaţii similare, dar
care se caracterizează printr-o cultură organizaţională diferită, el fiind obligat să ţină cont de
specificitatea acestei culturi pentru a putea comunica eficient şi pentru a nu intra în conflict cu
organizaţia parteneră.
În realitate, comunicarea externă îmbracă şi alte forme, diferite de comunicarea de tip
managerial. Annie Bartoli menţionează existenţa a trei tipuri de comunicare externă:
Comunicarea externă operaţională, realizată între membrii organizaţiei cu interlocutori din
exteriorul organizaţiei
Comunicarea externă strategică, care constă în construirea sau extinderea unei reţele de
comunicare
Comunicarea externă de promovare (publicitate, relaţii publice)
Comunicarea externă operaţională se referă la faptul că mare parte din salariaţi întreţin
relaţii profesionale cu persoane din mediul extern al organizaţiei. Fiecare din aceşti angajaţi sunt
deci, obligaţi să comunice, în calitate de reprezentanţi ai organizaţiei cu partenerii externi ai
acesteia: clienţi, furnizori, contractanţi, autorităţi publice, eventuali concurenţi. Astfel, fiecare
vehiculează o anumită imagine şi anumite mesaje din partea organizaţiei şi primesc în acelaşi timp
informaţii pe care le retransmit în interiorul organizaţiei. Aceste schimburi sunt vitale pentru
activitatea pe termen scurt a organizaţiei.
Comunicarea externă strategică îmbracă două forme de bază: dezvoltarea de relaţii de
comunicare cu mediul extern şi previzionarea evoluţiei şi schimbărilor care se pot produce în
exteriorul organizaţiei şi care pot afecta activitatea acesteia. Organizaţia încearcă să reziste în mediul
extern, în mod necesar concurenţial prin construirea de relaţii profitabile cu actorii cheie ai acestuia:
autorităţile locale, directori ai altor organizaţii, în general cu persoanele care sunt considerate a fi
influente. La momentul iniţierii acestor reţele de comunicare, acestea nu sunt cu adevărat
indispensabile. Cu toate acestea, ele sunt proiectate în ideea că se pot dovedi utile în cazul unei crize
sau a altui eveniment neaşteptat.
Observarea atentă a mediului extern şi previzionarea evoluţiei acestuia se realizează prin
intermediul unor anumiţi membri ai organizaţiei care captează toate informaţiile considerate
strategice. O atenţie deosebită este acordată activităţilor concurenţei, evoluţiei suporturilor tehnice,
noilor norme şi reglementări legislative care pot afecta organizaţia şi transforma mediul său extern,
evoluţiei situaţiei locurilor de muncă, eventualelor mişcări sociale etc. Aceste informaţii sunt foarte
utile în luarea de decizii, în alegerea strategiilor şi în opţiunea pentru o anume politică.
Comunicarea cu rol de promovare reprezintă în realitate un caz aparte, pentru că, deşi
literatura de specialitate o consideră fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă, ea se
desfăşoară unilateral, dinspre organizaţie către mediul exterior al acesteia. În această situaţie, nu mai
sunt membrii organizaţiei cei care întreţin legătura cu exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă
informaţii despre produsele sau serviciile pe care le oferă, încearcă să-şi amelioreze imaginea de
ansamblu sau pur şi simplu vrea să se facă cunoscută şi să-şi promoveze valorile.
Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:
publicitatea – prin mass media sau prin propriile materiale publicitare
promovarea vânzărilor
sponsorizărilor – finanţarea activităţilor culturale sau sportive
mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau non-profit
articole care prezintă organizaţia în publicaţii de specialitate
organizarea de standuri la târguri şi forumuri
organizarea de zile ale porţilor deschise
74
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii similare (dar care în mod real nu sunt
concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal
În concluzie, există o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor, produselor
sau serviciilor specifice organizaţiei. Cea mai eficientă şi cea mai ieftină formă de promovare este
însă, cel mai adesea ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor salariaţilor şi constă în reliefarea
permanentă a aspectelor pozitive ale organizaţiei din care fac parte, cu ocazia tuturor contactelor cu
mediul extern, fie acestea personale sau profesionale. Ideea este că fiecare angajat îşi poate asuma
fără probleme rolul de comunicator extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi
calitatea de care dă dovadă organizaţia. Acest lucru presupune însă ca salariatul să ştie (ceea ce ţine
de eficienţa comunicării interne), să creadă (este vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl
afişează şi acţiunile sale concrete) şi să vrea (adică să simtă nevoia să vorbească despre organizaţie,
ceea ce trimite la ideea de motivaţie).
75
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
să aibă loc fără încetare şi folosind toate suporturile care există în organizaţie. Când se pune
problema reproiectării, nu poate fi vorba de prea multă comunicare. Reproiectarea trebuie anunţată,
explicată şi introdusă prin comunicare
să fie simplă şi clară. Conceptele de bază şi motivarea legate de reproiectare trebuie exprimate
pe înţelesul tuturor
să acţioneze mai degrabă la nivel emoţional decât la nivel raţional
să fie dramatică
să sugereze importanţa şi urgenţa procesului de reproiectare
În paralel, comunicarea externă trebuie să transmită publicurilor ţintă aceeaşi imagine
pozitivă a schimbării organizaţiei, accentuând aspectul pozitiv al schimbării pentru beneficiari
(clienţi, furnizori, investitori) ca şi importanţa ei pentru comunitate, mass media, publicul larg.
Comunicarea organizată presupune deci, punerea de acord cu obiectivele organizaţiei prin
realizarea unui dozaj optim între formal şi informal, între comunicarea internă şi comunicarea
externă. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că problemele de comunicare ce apar inevitabil
într-o organizaţie nu pot fi rezolvate printr-o reţetă unică sau printr-un anumit tip de reacţie.
Identificarea clară a obiectivelor şi trebuinţelor organizaţiei ţine, oricât ar părea de ciudat, de
domeniul comunicării şi nu de departamentele de marketing. Tot comunicarea facilitează înţelegerea
aspectelor socio-psihologice ale funcţionării organizaţiei, reconsiderarea tehnicilor utilizate,
realizarea concertării şi coerenţei care sunt de fapt, aşa cum arătam de la început, obiectivele majore
ale procesului de comunicare.
Comunicarea nu reprezintă un scop în sine. Existenţa ei nu poate fi concepută în afara
sprijinirii unei politici generale, orientată spre atingerea scopurilor asumate de organizaţie. În
această situaţie, organizaţia şi comunicarea trebuie privite ca instrumente complementare şi nu ca
tehnici independente. Acesta este motivul pentru care organizaţia trebuie sa fie comunicantă iar
comunicarea organizată.
76
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
forma schimbării, care se referă la elementele care ţin de modalităţile şi metodele de introducere
a acesteia (participarea actorilor, efectuarea de analize prealabile reorganizării structurilor, derularea
de experimente la scară redusă înainte de a generaliza schimbarea la nivelul întregii organizaţii,
alegerea strategiilor care să pregătească, să însoţească şi să succedă schimbării).
Aceste două procese sunt inseparabile pentru că forma este lipsită de sens dacă nu este
permanent raportată la fond, la obiectivele pe care acesta şi le propune. Invers, fondul nu are
coerenţă şi şanse de realizare, decât dacă forma este pertinentă şi adaptată la obiectivele de ansamblu
şi la mediul şi cultura organizaţională.
După Bartoli, există trei categorii de factori de risc, ce însoţesc foarte frecvent procesele de
restructurare organizaţională:
Riscul de precipitare. Orice schimbare ar trebui să ţină cont de aşa numita “cronobiologie” a
organizaţiei, adică de ritmul vieţii organizaţiei. O greşeală foarte frecventă este modificarea bruscă a
unor structuri considerate în mod eronat statice (organigrama, procedurile, tehnologiile).
Presupoziţia că aceste elemente sunt lipsite de dinamism şi ca atare pot fi oricând modificate, are la
bază foarte persistentul mit tehnicist, care exclude elementul uman din ecuaţia organizaţională. În
realitate, modificarea tuturor acestor structuri trebuie să se desfăşoare procesual, în timp deci,
adaptarea fiind cuvântul cheie pentru obţinerea rezultatelor scontate. Organigrama nu este doar un
document care prevede distribuţia personalului. În posturile respective lucrează oameni, care au
nevoie de timp pentru a se adapta noilor cerinţe ale organizaţiei. La fel, procedurile şi tehnologiile
nu pot fi internalizate şi aplicate pe loc în urma unei simple decizii. Personalul trebuie să înveţe să le
folosească şi să le exploateze la capacitate maximă pentru a putea într-adevăr eficientiza activitatea
desfăşurată de organizaţie. Dacă impactul schimbării asupra organizaţiei nu este nici studiat sau
măcar intuit, atunci există toate şansele să se producă disfuncţionalităţi sau chiar blocaje.
Riscul inadaptării. Cea mai frecventă eroare este legată de ideea că orice criză prin care trece
organizaţia poate fi rezolvată prin restructurare sau prin comunicare. Mai ales în situaţia în care
organizaţia se confruntă cu un vid strategic, reorganizarea nu este soluţia cea mai indicată pentru că
este cert că nu va aborda lacunele de fond ale organizaţiei, ci doar cele de suprafaţă. În aceste
condiţii, este evident că restructurarea este departe de a fi un panaceu universal. Invers, dacă este
practicată în exces, poate duce la sincope în activitatea organizaţiei. La fel, o comunicare exagerată
poate avea ca efect apariţia de obiective imposibil de realizat.
Riscul importării modelelor. Soluţiile şi instrumentele adoptate cu succes de structuri şi
organizaţii similare, care au căpătat deja nimbul universalităţii, exercită întotdeauna o atracţie
irezistibilă asupra factorilor de decizie. Din nefericire, în cele mai multe cazuri nu se ţine cont de
specificitatea fiecărei organizaţii, ignorându-se faptul că, deşi structurile organizaţionale sunt
asemănătoare sau uneori chiar identice, ele aparţin unor culturi şi medii diferite. În această situaţie,
este posibil ca schimbările să fie respinse de la bun început sau să fie acceptate cu condiţia să nu
modifice structurile de adâncime ale organizaţiei.
Aşa cum arătam anterior, reorganizarea nu trebuie privită ca un fenomen generator de panică
şi de disfuncţionalităţi, ci ca un proces normal de adaptare a organizaţiei la un mediu puternic
concurenţial. Acest lucru este posibil numai dacă modificările de structuri sunt corelate cu o
comunicare eficientă care să pună accent pe inevitabilitatea, pe explicarea şi pe beneficiile
schimbării. De fapt, restructurarea nu trebuie privită numai ca schimbare, pentru că acesta este
numai unul dintre elementele procesului, care cuprinde şi alte aspecte cum ar fi, istoricul
organizaţiei şi al culturii sale, posibilităţile sale de creştere, eficientizarea activităţilor desfăşurate.
În esenţă, trebuie avute în vedere următoarele elemente fundamentale ale restructurării
organizaţionale:
77
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
78
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
79
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
11. JOHNS, Gary, 1998, Comportament organizaţional, Ed. Economică, (Comportament social şi
procese organizaţionale, pp. 221-450; Organizaţia în ansamblu, pp.457-588).
12. KOTLER, Philip, 1997, Managementul marketingului, Teora, (Rolul esenţial al marketingului în
cadrul organizaţiilor şi al societăţii pp. 29-69).
13. MANOLESCU, Aurel, 1998, Managementul resurselor umane , Editura RAI (Strategii şi politici
în domeniul resurselor umane, pp. 105-126).
14. Mcluhan, Marshall, 1997, Mass-media sau mediul invizibil, Nemira (Cultura ca afacere, pp. 15-
90).
15. MEREUŢĂ, C., VLAICU, C., POP, L.,1998 Culturi organizaţionale în spaţiul românesc. Valori
şi profiluri dominante, Ed. FIMAN.
16. MIÈGE, Bernard, 2000, Societatea cucerită de comunicare, Polirom (Stimularea întreprinderilor,
pp. 32-48; Comunicarea între industrie şi spaţiul public, pp. 129-230).
17. NAISBITT, John, 1989, Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Ed. Politică.
19. PETRESCU Ion (coordonator), 1998, Tratat de management universitar, Ed. LUX LIBRIS
(Strategie managerială universitară, pp. 120-153).
21. PITARIU, D.H., 1994, Managementul resurselor umane. Măsurarea performanţelor, Ed. All.
22. PRUTIANU, Ştefan, 2000, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Polirom (Surse de
gafe inter-culturale pp. 147-158).
23. ROSENAU, James N., 1994, Turbulenţa în politica mondială. O teorie a schimbării şi
continuităţii, Ed. Academiei Române (O perspectivă organizată, pp. 1-36).
24. RUSU, C., 1993, Management. Concepte, metode şi tehnici, Ed. Expert.
27. TOFFLER, Alvin, f.a., Corporaţia adaptabilă, ANTET (Muzeul corporaţiilor dinozauri, pp. 3-
24).
80
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
28. VLĂSCEANU, Mihaela, 1999, Organizaţiile şi cultura organizării, Ed. TREI (lucrarea
integrală).
29. VLĂSCEANU, Mihaela, 1996, Sectorul nonprofit. Contexte, organizare, conducere, Ed. Paideia
(lucrarea integrală).
31. ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr (coord.), 1993, Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel.
32. ZORLENŢAN, T., BURDUŞ, E., CĂPRĂRESCU, G., 1998, Managementul organizaţiei, Ed.
Economică.
APLICAŢII (propuneri)
1. Dacă adoptaţi perspectiva lui Max Weber, în care din cele tipuri „pure” s-ar înscrie
organizaţia din care faceţi parte? Argumentaţi.
2. Pentru acelaşi exemplu de organizaţie, stabiliţi ( într-un eseu de una-două pagini), principala
direcţie adoptată de către management:
– principiile managementul ştiinţific
-- teoria relaţiilor umane
-- teoria resurselor umane
-- o politică de dezvoltare organizaţională
precum şi măsura în care adoptarea unei alte direcţii ar avea un efect pozitiv asupra productivităţii.
1. Încercaţi să stabiliţi, paralel cu ceea ce s-a prezentat la această temă, patru trăsături
caracteristice ale organizaţiilor viitorului în cazul societăţii româneşti.
81
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2. Spre care din cele cinci structuri identificate de Mintzberg tinde organizaţia din care faceţi
parte? Justificaţi răspunsul.
1. Evidenţiaţi 4-5 tendinţe sociale care au impact asupra liderilor organizaţiilor româneşti.
2. Realizaţi un portret-robot al liderului-tip de organizaţie românească şi, corelativ, un
portret-robot al liderului organizaţiei ideale.
3. Caracterizaţi stilul de conducere ce se practică în organizaţia din care faceţi parte.
TEMA 7. SCHIMBAREA
82
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2. Într-o organizaţie românească oarecare cu structură slab modernizată, care dintre cele cinci
metode de abordare a schimbării ar avea mai mult succes? Argumentaţi.
3. Identificaţi schimbările care au avut loc în ultimul an în organizaţiile din care faceţi parte.
1. Identificaţi elementele vizibile, materiale, ale culturii organizaţionale din care faceţi parte
( motto-uri, simboluri, ritualuri specifice, uniforme, embleme audio-vizuale etc.) .- precum şi
elementele non-material ( valori, norme ).
2. Aplicând tipologia lui Handy pe organizaţia al cărei membru sunteţi, în care categorie de
cultură aţi încadra-o? Argumentaţi.
Modalitatea de verificare
Alegerea unei teme de aplicaţie dintre cele propuse şi realizarea aplicaţiei în scris (în cel puţin 10
pagini).
Temele de aplicaţie sunt orientative. Studenţii pot realiza şi alte aplicaţii, prin racordare la
problemele cursului. În realizarea aplicaţiei se foloseşte bibliografie recomandată, cât şi bibliografie
suplimentară.
Structura de principiu a unei aplicaţii este:
- ipoteza (problema) investigaţii;
- reperele bibliografice;
- organizaţia avută în vedere pentru aplicaţie (organizaţia observată);
- dezvoltarea problemei propuse;
- concluzii.
Examen (scris) – 2 ore;
Nota finală rezultă din media aritmetică a notelor obţinute la aplicaţie (prezentare aplicaţie) şi
lucrare scrisă.
83
COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Studenţii care doresc pot prezenta, în loc de aplicaţie, o traducere de minimum 20 de pagini
dintr-o lucrare de specialitate (traducerea este însoţită de copia lucrării originale).
Prezentarea la examen se poate face în fiecare zi de vineri, începând cu ora 1800, în intervalul
lunilor ianuarie-aprilie.
84